Sunteți pe pagina 1din 55

Biografia Papei Ioan Paul al II-lea

până la alegerea ca Papă

după situl Vaticanului

FAMILIA SA

Tatăl, Karol Wojtyla:


Fiul maistrului croitor Maciej şi al Anei, născut la 18 iulie 1879 la Lipnik, aproape de Bialsko Biala, Polonia. Din 1900 este ofiţer
administrativ în armata austriacă, apoi ofiţer în armata poloneză până la pensionarea sa în 1927.

Mama, Emilia Kaczorowska:


Fiica unui furnizor de harnaşamente şi furnituri pentru trăsuri, numit Feliks şi a Anei; născută la 26 august 1906, în Krakow,
Polonia.

Fratele, Edmund:
Născut la 27 august 1906 în Krakow, medic, a lucrat la spitalul Prowszechny, în Bielsko.

KAROL JOSEF WOJTYLA

1920
Mai 18: Se naşte la Wadowice (lângă Krakow), Polonia, Karol Josef Wojtyla. Iunie 20: Botezat de către capelanul militar Pr.
Franciszek Zak, trăieşte cu părinţii săi, la adresa Rynek 2, (azi Via Koscielna 7, apt. nr. 4).

1926
Sept. 15: Intră la şcoala elementară de băieţi şi apoi în anii pregătitori ai Şcolii secundare " Marcin Wadowita", în toţi anii a fost
printre premianţi.

1929
Aprilie 15: Îi moare mama.

1930
Iunie: Este admis la Scoala secundară de stat de băieţi "Marcin Wadowita".

1932
Decembrie 15: Moare fratele său Edmund.

1933
Iunie 15: Termină al treilea Şcoala secundară.

1935
Septembrie: Participă la exerciţiile de antrenament militar la Hermanice.
Decembrie: Este admis în Societatea Mariei.

1938
Mai: Primeşte Sacramentul Confirmării.
Mai 14: Dă examenul de absolvire a Şcolii secundare.
Iunie 22: Se înscrie la Facultatea de Filozofie (cursul de filozofie poloneză) la Universitatea Jagelloniană din Krakow.
Din 1934 - 38, participare la primele sale reprezentaţii teatrale ca student, în Wadowice ; în timpul şcolii secundare este
preşedintele Societăţii Mariei ; primul pelerinaj la Czestochowa.
Vara lui 1938: el şi tatăl său se mută la Krakow (str. Tyniecka 10 ).
Începe anul şcolar. În timpul studiilor la Universitate el se alătură la "Studio 38", un grup teatral experimental fondat de Tadeusz
Kudlinski.

1939
Februarie 6: Întră în Societatea studenţească de la Universitatea Jagelloniană (secţia euharistică şi de caritate).
Iulie: antrenament militar la campusul universităţii din Ozomki, lângă Wiszna Sadowa, pentru studenţii polonezi şi ucraineni.
Septembrie 1: Începe al doilea război mondial.
Noiembrie 2: Se înregistrează pentru anul al doilea la cursurile universităţii, la literatură şi filozofie.

1940
Februarie: Îl întâlneşte pe Jan Tryanowski, croitor, om de o profundă spiritualitate, format la Şcoala Carmelitană. Acesta îl
introduce pe Wojtyla în scrierile Sfântului Ioan al Crucii şi Terezei de Avila.
Participă la teatrul clandestin condus de Tadeusz Kudlinski.
Noiembrie 1: este arestat şi deportat preventiv, este pus să lucreze ca tăietor în piatră la cariera Zakrzowek, lângă Cracovia.
1941
Februarie 18: Îi moare tatăl.
August: Primeşte în casă familia lui Mieczyslaw Kotlarczik, fondatorul teatrului rapsodic.
Noiembrie 1: Prima reprezentaţie cu piesa "Spiritul Rege" de Jiliusz Szowacki şi altele.

1942
în primăvară: Este transferat la Uzinele chimice Solvay.
Octombrie: Începe studiile clandestine pentru preoţie în seminarul clandestin din Cracovia.
Se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii Jagelloniene.

1943
Martie: Preia rolul conducător în "Samuel Zborowski" de Juliusz Szowacki, făcându-şi prima apariţie pe scena teatrală. Aceasta
este şi ultima apariţie în lumea teatrului (clandestin, ei dau reprezentaţii în casa unui grup de prieteni).
Anul şcolar 1943 - 44, al doilea an al studiilor de teologie. Continuă să lucreze la Uzinele Solvay.

1944
Febr. 29 - martie 12: Este lovit de un automobil; stă un timp la spital.
August: Arhiepiscopul Stefan Sapieha îl transferă, împreună cu alţi studenţi seminarişti la Reşedinţa Arhiepiscopală, unde el
rămâne până la sfârşitul războiului. Îşi continuă studiile, dar nu şi lucrul la "Solvay".
Septembrie 9: Îşi primeşte tonsura.
Decembrie 17: Primeşte primele două ordine minore.
Ianuarie 18: Armata Roşie eliberează Cracovia de sub ocupaţia nazistă.
1944 - 1945: Al treilea an de studii teologice.

1945
Aprilie 9: Este ales vicepreşedinte al organizaţiei studenţeşti "Bratnia Pomoč" (Ajutorul frăţesc) la Universitatea Jageloniană, funcţie
în care rămâne până la sfârşitul lui mai 1946.
1945 - 1946: Al patrulea an de studii teologice.
Decembrie 12: Primeşte celelalte două ordine minore.

1946
Octombrie 13: Primeşte subdiaconatul.
Octombrie 20: Primeşte diaconatul.
Noiembrie 1: Este ordonat preot. Ca şi în ocaziile precedente, el şi-a primit Sfintele Ordine din mâinile Arhiepiscopului mitropolitan
Adam Sapieha, în capela privată a acestuia.
Noiembrie 2: Celebrează prima sa liturghie în cripta Sfântului Leonard, la Wawel.
Noiembrie 15: Părăseşte Polonia pentru a începe studiile în Roma.
Noiembrie 26: Se înscrie la Universitatea Angelicum.
Noiembrie 15 - Decembrie. Locuieşte cu Palottines pe Via Pettinari.
Sfârşitul lui decembrie. Împreună cu preotul Starowieyski locuieşte la Colegiul Pontifical Belgian pe Via Quirinale 26.

1947
Iulie 3: Obţine licenţa în teologie.
Vara: Cu Pr. Starowieyski călătoreşte în Franţa, Belgia şi Olanda. În regiunea Charleroi desfăşoară activităţi pastorale printre
muncitorii polonezi.

1948
Iunie 14 - 19: Susţine teza sa: "Problemele credinţei în lucrările Sf. Ioan al Crucii".
Obţine doctoratul în filozofie.
Începând din iulie se reîntoarce din Roma în Polonia.
Iulie 8: Trimis ca ajutor de preot la Njegowic, lângă Gdow.
Decembrie 26: Obţine masteratul în teologie la Universitatea Jagelloniană în Cracovia (1942 - 1946).
Obţine un doctorat în teologia sacră la Facultatea de teologie a Universităţii Jagelloniene cu notele maxime.

1949
August. Este rechemat la Cracovia ca preot asistent la Sf. Florian.
Din 1950 începe să publice.

1951
Septembrie 1: Arhiepiscopul Baziak îi propune să-şi completeze studiile (până în 1953) şi să-şi dea examenele de calificare pentru
a deveni cadru didactic la universitate. De acum serveşte drept capelan pentru studenţii universităţii ( la Sf. Florian ) ca şi pentru
lucrătorii din sistemul sanitar.

1953
Octombrie: Predă un curs de Etică socială catolică pentru studenţii din anul IV de teologie de la Universitatea Jagelloniană.
Decembrie 1 - 3: Îşi dă examenul de calificare prezentând teza sa despre "Sistemul etic al lui Max Scheler".

1954
Facultatea de Teologie de la Universitatea Jagelloniană este desfiinţată de regimul comunist, această facultate este reorganizată la
Seminarul din Cracovia unde el îşi continuă studiile. Universitatea Catolică din Lublin îi oferă un post de profesor suplinitor, pe care
el îl acceptă.

1956
Decembrie 1: Este repartizat la Catedra de Etică a Universităţii Catolice din Lublin.

1957
Noiembrie 15: Comitetul central de calificare a aprobat numirea sa ca docent.

1958
Iulie 4: Este numit Episcop auxiliar pe lângă Arhiepiscopul Eugeniusz Baziak de Cracovia.

1960
Ianuarie. Prima ediţie a cărţii "Iubire şi responsabilitate" (tradusă şi în româneşte în 1998, n.n.).
Dizertaţie publicată de Academia de Ştiinţe a Universităţii Catolice din Lublin:"Evaluarea posibilităţii de a construi o etică creştină
bazată pe sistemul lui Max Scheler".

1962
Aprilie 15: Membru al Comisiei Episcopale Poloneze pentru Educaţie.
Iulie 16: După moartea Arhiepiscopului Baziak este numit Vicar capitular.
Octombrie 5: Merge la Roma pentru a participa la sesiunile Conciliului Vatican II (11 oct. - 8 dec.)
Octombrie 6 - Dec. 4: A doua Sesiune a Conciliului Vatican II.
Decembrie 5 - 15: Pelerinaj în Ţara Sfântă împreună cu alţi episcopi de diverse naţionalităţi participanţi la Conciliu.

1964
Ianuarie 13: Bula papală de numire ca Arhiepiscop de Cracovia.
Martie 8: Ceremonia de instalare.
Septembrie 10: Pleacă pentru a participa la treia sesiune a Conciliului Vatican II. La terminarea ei face un pelerinaj în Ţara Sfântă,
unde rămâne două săptămâni.

1965
Ianuarie 31 - Aprilie 6: Participă la lucrările Schemei XIII, "Gaudium et spes" asupra Bisericii în lumea contemporană (Ariccia, ian.
31- feb 6; Roma, feb. 8-13; Roma, martie 29-apr. 6).
Septembrie 14: Deschiderea sesiunii a patra a Conciliului Vatican II.
Decembrie 8: Închiderea solemnă a Conciliului Vatican II.
Noiembrie 18: Scrisoarea de Reconciliere a Episcopilor Polonezi adresată Episcopilor Germani, conţinând faimoasele cuvinte: "Noi
iertăm şi cerem iertare".

1966
Decembrie 29: Este stabilită Comisia Episcopală pentru Apostolatul Laicilor.
În timpul anului 1966: Prezent la numeroase celebrări legate de Mileniul Creştinării Poloniei.

1967
Aprilie 13-20 Participă la prima întâlnire a Conciliului pentru Laici.
Mai 29: Papa Paul al VI-lea anunţă următorul Consistoriu. Printre numele noilor Cardinali aleşi este cel al lui Karol Wojtyla.
Iunie 21: Părăseşte Consistoriul.
Iunie 28: Este consacrat Cardinal în Capela Sixtină de către Papa Paul VI, ca titular de S. Cesareo în Palatio.
Septembrie 29 - Octombrie 29: Prima Adunare Generală a Sinodului Episcopilor. Cardinalul Wojtyla nu participă în semn de
solidaritate cu Cardinalul Primat, căruia nu i-a fost acordat paşaportul.
Octombrie 29: Ceremonie de recepţie a Madonei Negre din Czestochowa cu scopul deplasării sfintei icoane în interiorul
Arhiepiscopiei de Cracovia. Icoana a fost reţinută anterior de autorităţile din Czestochowa.

1968
Februarie 18: Îşi ia în posesiune ca titular, Biserica S. Cesareo in Palatio din Roma.
Septembrie 25: Vizita "Ad limina" la Roma.
Decembrie 12: Se încheie vizita icoanei Madonei Negre în Arhidioceza din Cracovia. Cardinalul Wojtyla participă la ceremoniile din
120 de parohii din cuprinsul arhidiocezei.

1969
Ianuarie 10: Adresa sa oficială devine Rezidenţa Arhiepiscopală pe Via Franciszkanska 3.
Până atunci el a continuat să locuiască în vechea locuinţă de pe Via Kanonicza 22.
Februarie 28: În timpul vizitei la parohia Corpus Domini face o vizită la Comunitatea Evreiască şi la Sinagoga din Kazimierz
(Cracovia).
Martie 15: Aprobarea statutelor Conferinţei Episcopale ; Cardinalul Wojtyla este ales vicepreşedinte al Conferinţei.
Octombrie 11-28: La reîntoarcerea sa din America participă la Primul Sinod Extraordinar al Episcopilor ca membru numit de Sfântul
Scaun.
Decembrie: Societatea Teologică Poloneză din Cracovia publică lucrarea sa "Persoana în acţiune".

1970
Aprilie 15: Consacrarea ca episcopi auxiliari a lui Stanislaw Smolenski şi Albin Malysiak.
Mai 27- Iunie 2: Pelerinaj al preoţilor polonezi, foşti prizonieri la Dachau, la Roma. În acest an face mai multe vizite pastorale în
diferite ţări europene.
Mai 29: Participă împreună cu alţi preoţi polonezi la Sf. Petru la celebrările pentru aniversarea a 50 de ani de preoţie a lui Paul VI.
Mai 30: Participă la liturghia lui Paul VI şi la audienţa acestuia.

1971
Primăvara: Scrie şi publică în buletinul diocezan "Notificationes" planuri pentru un sinod provincial.
Ianuarie 8: Convoacă Comisia de pregătire a Sinodului Arhidiocezan pentru Cracovia.
Septembrie 27: Pleacă la a doua Sesiune a Sinodului Episcopilor.
Octombrie 5: Este ales de către Conciliu ca Secretar General al Sinodului Episcopilor.
Octombrie 17: Participă la beatificarea Preotului Maximiliam Kolbe.

1972
Mai 8 : Deschiderea Sinoddului Arhidiecezan pentru Cracovia.
În timpul anului 1972: Publică Bazele Reînnoirii: Studiu asupra implementării Conciliului Vatican II, care reflectă eforturile sale de a
educa poporul din arhidioceza sa, asupra Vatican II.

1973
Martie 2-9: Participă la Congresul Euharistic din Australia. Se opreşte la Manilla şi Noua Guinee.
Iunie 30: Prima întâlnirea comisiei de experţi asupra Sinodului Provincial, prezidată de cardinalul Wojtyla.
Septembrie 26: Vizită "Ad limina" la Roma.
Octombrie 5: Audienţă cu Paul VI.

1974
Aprilie 17 - 25: Participă la întâlnirile comemorative privind al şaptelea centenar al Sf. Toma de Aquino, unde susţine un referat.
Iunie 28: Participă la serbările legate de aniversarea încoronării lui Paul VI şi la consacrarea Episcopului Andrzej Maria Deskur.
Septembrie 27 - Octombrie 26: A treia Sesiune a Sinodului Episcopilor. Cardinalul Wojtyla, membru al Sinodului Episcopilor, este
raportor pentru secţia doctrinară.
Noiembrie 1 -3: Vizită la San Giovanni Rotondo. (A fost aici prima dată când era student, când s-a întâlnit cu Padre Pio).

1975 Februarie 8 - 9: Prima Adunare Naţională a Medicilor şi Teologilor, convocată de Cardinalul Wojtyla la Cracovia.
Februarie 27: Prezintă un articol ("Participare sau alienare ?") la seminarul internaţional de studii asupra fenomenologiei, la
Fribourg.
Martie 3 - 6: Prima întâlnire a noului Conciliu al Secretarului General al Sinodului Episcopilor.
Mai 8: Adunarea generală a Sinodului la Cracovia.
Septembrie 19: Vizită în Republica Democrată Germană.
Decembrie 1: La invitaţia Cardinalului Colombo, ţine o conferinţă la Universitatea Ambrosiana din Milano cu tema "Drepturile fiinţei
umane în lumina recentului Sinod al Episcopilor".

1976
Martie 7 -13: Ţine exerciţii spirituale la Vatican, în prezenţa Papei Paul al VI-lea, meditaţii din care a publicat ca "Un semn de
contradicţie". Se reîntoarce la Cracovia în 16 martie.
Martie 27: Participă la congresul Universităţii Gregoriene din Roma. Prezintă introducerea la "fenomenologia acţiunii".
Aprilie 1: Prezintă două rapoarte la întâlnirile culturale la Angelicum în Roma.
Septembrie 8: Roma şi Genova: la conferinţa de filozofie prezintă conferinţa întitulată "Teorie - Practică: o problemă umană şi
creştină".
Noiembrie 22: Cardinalul Wojtyla prezidează delegaţia poloneză la conferinţa internaţională de la Roma pentru pregătirile la noua
Constituţie Apostolică pentru Studii Eclesiastice.

1977
Martie 1 - 15: Participă la a treia întâlnire a Conciliului Secretarului General al Sinodului Episcopilor.
Martie 18: Întâlnire a Conciliului Secretarului General al Sinodului Episcopilor.
Martie 18: Ţine conferinţa întitulată "Problema creării culturii prin practica umană", la Universitatea Sfintei Inimi din Milano.
Iunie 23: I se acordă titlul de doctor "honoris causa" la Universitatea Johannes Guttenberg din Mainz.
Iulie 1: Conferinţă la "Centrul de Dialog" din Paris ; la Osny, lângă Paris, prezidează o întâlnire a polonezilor catolici.
Septembrie 30 - Octombrie 29: Sesiunea Ordinară a Sinodului Episcopilor. Este ales în Conciliul Secretariatului General al
Sinodului în 24 sept.

1978
Martie 12 - 17: Sesiune de lucru a Congregaţiei Seminariilor şi Institutelor de studii. În acelaşi timp este prezent la ceremonia în
care pallium-ul este conferit Arhiepiscopului Tomasek.
Mai 16 - 19: Sesiune a Conciliului Secretariatului General al Sinodului Episcopilor.
Iunie 21: Conferinţa "Dragoste şi căsătorie" la "Centro Internazionale Studi Famiglia "(CISF), cu ocazia celei de a zecea aniversări
a enciclicei "Humanae vitae" a Papei Paul al VI-lea.
August 11 -12: Prezent la funeraliile lui Paul VI.
August 25: Începe Conclavul.
August 26: Ioan Paul I (Albino Luciani) este ales Papă.
August 30: Ioan Paul I îi primeşte pe Cardinali şi pe Cardinalul Wojtyla în audienţă privată.
Septembrie 9: Este prezent la ceremonia de inaugurare a pontificatului lui Ioan Paaul I.
Septembrie 19 - 25: Vizitează Republica Federală a Germaniei împreună cu Cardinalul Primat Stefan Wyszynski si cu Episcopii
Stroba şi Rubin.
Octombrie 3 - 4: Pleacă la funeraliile Papei Ioan Paul I.
Octombrie 14: Începe Conclavul.

Octombrie 16, 1978: Cardinalul Karol Wojtyla este ales ca al 263-lea succesor al lui Petru la aproximativ 5:15 după masă.

Biografia Papei Ioan Paul al II-lea


după alegerea ca Papă

după situl Vaticanului

1978

Oct. 16: Cardinalul Karol Wojtyla este ales succesor al Papei Ioan Paul I, ca al 264-lea Papă al Bisericii Catolice şi îşi ia
numele de Ioan Paul al II-lea.

Oct.17: Primul mesaj "Urbi et Orbi" (cetăţii şi lumii întregi) adresat prin radio.

Oct. 22: Inaugurarea solemnă a ministerului său ca Păstor al Bisericii universale

Oct. 23: Îmbrăţişarea istorică a lui Ioan Paul II cu Cardinalui Wyszynski.

Oct. 25: Prima vizită noului Pontif la Castelgandolfo: vizita la biserica parohială şi la vila papală.

Oct. 29: Primul pelerinaj în afara Romei la Mănăstirea Preasfintei Fecioare Maria de la Mentorella

Nov. 5: Vizita lui Ioan Paul II la Assisi pentru venerarea mormântului Sfântului Francisc, patronul Italiei, precum şi la Basilica Santa
Maria sopra Minerva pentru a venera mormântul Sfintei Cateina, patroana Italiei.

Nov. 12: Ca Episcop al Romei, Ioan Paul II ia în posesiune Basilica Sf. Ioan din Lateran.

Dec. 5: Ioan Paul II începe vizitele sale pastorale în parohiile din dioceza Romei: Sf. Francesco Xaverio din Garbatella.

1979

Ian. 24: Ioan Paul II acceptă cererea făcută de Argentina şi Chile pentru medierea de către Sfântul Scaun a controversei
teritoriale dintre cele două ţări.

Ian. 24: Audienţă acordată ministrului de externe sovietic, Andrei Gromyko.

Ian. 25: Prima vizită pastorală lui Ioan Paul II înafara Italiei:Santo Domingo, Mexico (pentru a Treia Conferinţă a Episcopilor Catolici
din America Latină, Puebla) apoi în Bahamas (25 ian - 1 feb). (Prima vizită pastorală internaţională).

Mar. 4: Prima enciclică papală Redemptor Hominis adresată de către Suveranul Pontif Ioam Paul II Venerabililor săi fraţi întru
episcopat, preoţilor, Ordinelor Religioase, fiilor şi fiicelor Bisericii şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, la începutul ministerului său
papal, publicată în 15 martie.

Apr. 28: Arhiepiscopul Agostino Casaroli este numit Pro-Secretar de Stat şi Pro-Prefect Consiliului pentru Afacerile Publice ale
Bisericii.

Iun. 2: Vizită pastorală în Polonia (2-20 iunie). Predica istorică a lui Ioan Paul II în Piaţa Victoriei din Varşovia: "Nu este posibil să
înţelegem istoria naţiunii poloneze fără Cristos" (2 iunie). (A doua vizită internaţională)

Iun. 30: Celebrarea primului Consistoriu din pontificatul său şi crearea de 14 noi cardinali,printre care Cardinalul Casaroli, Secretar
de Stat. (Un loc adiţional a fost rezervat Episcopului chinez Ignatius Kung Pin-mei, a cărui numire a fost anunţată în Consistoriu
numai în 28 iunie 1991)

Sep. 29: Vizită pastorală în Irlanda, la ONU şi în Statele Unite ale Americii (29 sept - 8 oct). (A treia vizită pastorală înternaţională).

Oct. 2: Ioan Paul II se adresează Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite

Oct. 16: Exhortaţia pastorală postsinodală Catechesi Tradendae asupra catehezei din timpul nostru, publicată la 25 oct.

Nov. 5: Prima sesiune plenară a Colegiului Cardinalilor asupra temelor: structura Curiei romane, Biserica şi cultura, situaţia
financiară a Sfntului Scaun (5-9 nov.).
Nov. 28: Vizită pastorală în Turcia (28-30 nov). (A patra vizită internaţională)

1980

Ian. 14: Deschiderea Adunării Speciale pentru Olanda a Sinodului Episcopilor asupra temei: Acţiunea pastorală a Bisericii
în Olanda în situaţia prezentă (14-31 ianuarie)

Apr. 4: Ioan Paul II ascultă confesiunile credincioşilor pentru prima dată în Basilica Sfântul Petru.

Mai 2: Vizită pastorală în Zair, Congo, Kenya, Ghana, Volta Superioară (azi: Burkina Fasso), şi Coasta de Fildeş (A 5-a vizită
pastorală internaţională).

Mai 30: Vizită pastorală în Franţa (30 mai- 2 iunie). (a 6-a vizită pastorală internaţională)

Iun 2: Ioan Paul II se adresează UNESCO la Paris.

Iun 21: Vizita preşedintelui Jimmy Carter al SUA.

Iun 30: Vizită pastorală în Brazilia (30 iunie - 12 iulie)

Aug 20: Pentru prima dată Ioan Paul II face aluzie la evenimentele ce au loc în Polonia privind sindicatul Solidaritatea

Sep 26: A cincea Adunare Generală Ordinară a sinodului Episcopilor cu tema: Rolul Familiei craştine în lumea modernă ( 26 sept -
25 oct)

Sep 28: Vizită pastorală la Subiaco şi întâlnire cu Episcopii Europeni

Oct 17: Vizita oficială a MS Regina Elisabeta a II-a.

Nov 15: Vizită pastorală în Germania Federală (15-19 nov) (A 8-a vizită pastorală internaţională)

Nov 25: Vizită pastorală în Capodichino(Neapole), Potenza, Baalvano, Avellino, după cutremurul de pământ

Nov 30: A doua enciclică papală Dives in Misericordia (Asupra înddurării Domnului) publicată în 2 decembrie.

Dec 19: Vizită oficială a preşedintelui Cviyetin Mijatovici al Yugoslaviei

Dec 30: Scrisoare Apostolică prin care Sfinţii Chiril şi Metodiu sunt proclamaţi împreună cu Sfântul Benedict, patroni ai Europei

1981

Ian. 15: Ioan Paul II primeşte în audienţă o delegaţie condusă de Lech Walćsa din partea sindicatului independent polonez
Solidaritatea.

Feb. 8: Ioan Paul II s-a întâlnit ci Rabinul Şef al Romei Elio Toaff în timpul vizitei pastorale în parohia Sf. Carlo şi Biaggio în
Catinari.

Feb. 16: Vizită pastorală în Pakistan, Filipine, Guam(USA), Japonia şi Anchorage(USA) !6-27 feb. (A 9-a vizită pastorală
internaţională)

Mai 13: La ora 17:19, un tânăr turc, Mehmet Ali Agča, face un atentat la viaţa Papei în timp ce el circula cu o maşină deschisă în
Piaţa Sfântul Petru, înaintea Audienţei Generale. Rănit în mod grav, Papa a fost supus unei operaţii ce a durat 6 ore la Spitalul
Gemelli din Roma.

Mai 17: Ioan Pul II recită "Angelus"-ul la Spitalul Gemelli: "Rugaţi-vă pentru fratele care a tras asupra mea, şi pe care eu l-am iertat
în mod sincer".

Mai 31: Ioan Paaul II crează un Consiliu al Cardinalilor pentru a studia problemele organizatorice şi economice ale Sfântului
Scaun.

Iun. 3: Ioan Paul II se reîntoarce la Vatican după 22 de zile de restabilire petrecute la Gemelli.

Iun. 20: Ioan Paul II este spitalizat din nou din cauza unei infecţii cu cytomegalovirus. La 5 august este supus unei noi operaţii. Se
reîntoarce la Vatican în 14 august iar de aici pleacă la Castelgandolfo în 16 august.
Iul. 13: Prima întâlnire a Consiliului Cardinalilor pentru studiul problemelor organizatorice şi economice ale Sfântului Scaun..

Sep. 14: A treia enciclică papală Laborens Excercens asupra muncii omului, la a 90-a aniversare a enciclicii Rerum Novarum a
Papei Leon al 13-lea.

Nov. 22: Exhortaţia pastorală postconciliară Familiaris Consortio asupra rolului familiei în lumea modernă, publicată la 15
decembrie.

Nov. 25: Cardinalul Joseph Ratzinger este numit Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Dec. 12: Ioan Paul II trimite o delegaţie de la Academia Pontificală de Stiinţe la preşedinţii USA, URSS, Marii Britanii, Franţei, şi
ONU, pentru a prezenta documentul lor ştiinţific privind consecinţele unei folosiri eventuale a armelor nucleare în Europa şi în lume.

Dec. 13: Ioan Paul II cheamă la rugăciuni pentru naţiunea poloneză, considerată în situaţie de emergenţă

1982

Ian. 6: Scrisoarea apostolică Caritatis Christi pentru Biserica din China

Feb. 12: Vizită pastorală în Nigeria, Gabon, Benin, Guineea Ecuatorială (12-19 feb.). (A 10-a vizită pastorală internaţională)

Mar. 21: Sfântă Liturghie în Basilica Sf. Petru pentru Biserica din China.

Mai 12: Vizită pastorală în Portugalia la un an după încercarea de asasinat asupra vieţii sale în Piaţa Sf. Petru (12 - 15 mai). (A 11-
a vizită pastorală internaţională)

Mai 22: Sfântă Liturghie în Basilica Sf. Petru pentru dreptate şi pace, pentru pace între Argentina şi Marea Britanie (Insulele
Malvine/Falkland).

Mai 28: Vizită pastorală în Marea Britanie (28 mai - 2 iunie). (A 12-a vizită pastorală internaţională)

Mai 29: Declaraţia comună a lui Ioan Paul II cu Arhiepiscopul de Canterbury, Dr. Robert Runcie, la sfârşitul celebrării ecumenice
de la Catedrala Anglicană din Canterbury.

Iun. 7: Ioan Paul II îl întâlneşte pentru prima dată pe preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan. Ei promit să lucreze pentru pace
şsi dreptate.

Iun 10: Vizită pastorală în Argentina , în legătură cu războiul dintre Argentina şi Marea Britanie. (A 13-a vizită pastorală
internaţională)

Iun 15: Vizită pastorală la Geneva , Elveţia (A 14 vizită pastorală internaţională)).

Iun 15: Cuvântarea lui Ioan Paul II la a 68-a Conferinţă a Internaţionalei Muncitoreşti la Geneva.

Aug 29: Vizită pastorală în San Marino şi Rimini. (A 15-a vizită pastorală internaţională)

Sep 15: Intâlnire privată cu Yasser Arafat asupra perspectivelor de pace in Orientul Apropiat

Sep 15: Reînnoirea apelului pentru pace în Liban după asasinarea preşedintelui Bechir Gemayel

Oct 10: Canonizarea lui Maximilian Kolbe. Prezent la ceremonia de canonizare a fost Dl. Franciszek Gajownizek, omul pentru care
Pr. Maximilian şi-a oferit viaţa în lagărul de concentrare de la Auschwitz

Oct 19: Întâlnire cu preşedintele italian Sandro Pertini la Castelporziano.

Oct 28: Vizita oficială a presedintelui Republicii Federale a Germaniei, Prof. Karl Karstens

Oct 31: Vizită pastorală în Spania la cel de al 4-lea centenar de la moartea Sfintei Tereza de Avila (31 oct-9 nov). (A 16-a vizită
pastorală internaţională)

Nov 9: Mesaj către popoarele Europei din Catedrala din Santiago de Compostella

Nov 23: A doua Sesiune Plenară a Colegiului Cardinalilor privind reforma curiei, starea reviziei Codului de Drept Canonic, situaţia
financiară a Sfântului Scaun, relaţiile dintre Institute of the Works of Religion şi "Banco Ambrosiano" (23-26 nov).
Nov 26: Ioan Paaul II anunţă Anul Sfânt al Răsccumpărării din Postul din 1983 până la Paştile din 1984.

1983

Ian 6: Bula Papală Aperite Portas Redemptori , prin care se anunţă Jubileul de 1950 de la răscumpărarea noastră.

Ian 25: Constituţia Pastorală Sacrae Disciplinae Leges a Suveranului Pontif Ioan Paul II cu privire la promulgarea Codului de Drept
Canonic

Ian 25: Promulgarea noului Cod de Drept Canonic de către Ioan Paul II

Feb 2: Al doilea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea de 18 cardinali.

Mar 2: Vizită pastorală la Lisabona şi America Centrală - Costa Rica, Nicaragua, Panama, El Salvador, Guatemala, Honduras,
Belize, şi Haiti (2 - 10 martie). (A 17-a vizită pastorală internaţională)

Mar 25: Deschiderea Anului Sfânt al Răscumpărării (25 martie 1983 - 22 aprilie 1984)

Iun 16: Vizită pastorală în Polonia (16-23 iunie). A 18-a vizită pastorală înternaţională.

Aug 14: Vizită la Lourdes. A 19-a vizită pastorală internaţională.

Sep 10: Vizită pastorală în Austria (10 - 13 sept). A 20-a vizită pastorală internaţională.

Sept 29: A şasea Adunare Ordinară Generală a Sinodului Episcopilor asupra temei: Penitenţă şi Reconciliere în Misiunea Bisericii
(29 sept - 29 oct)

Oct 16: Actul de încredinţare şi consacrare a lumii Doamnei Noastre de la Fatima de către Ioan Paul II , împreună cu cardinalii şi
episcopii participanţi la Sinodul Episcopilor

Nov 5: Scrisoare privind cea de a 500-a anivrsare a naşterii lui Martin Luther.

Nov 24: Publicareea Chartei dreptului familiei.

Dec 11: Întâlnirea cu comunitatea evanghelic - luterană din Roma.

Dec 27: Vizită la închisoarea Rebibbia şi întâlnire cu Ali Agča, turcul care a încercat să atenteze la viaţa Papei, la 13 mai 1983

1984

Ian 10: Relaţii diplomatice între Sfântul Scaun şi Statele Unite ale Americii

Feb 11: Scrisoarea pastorală Salvific Doloris asupra înţelesului uman al suferinţei.

Feb 18: Înţelegere între Sfântul Scaun şi Republica Italiană asupra revizuirii Concordatului de la Lateran ; un nou Concordat este
semnat.

Feb 22: Scrisoarea Sfântului Părinte pentru" Fundaţia Ioan Paul II pentru Sahara", instituită pentru lupta împotriva secetei şi
desertificăarii regiunii sahariene.

Mar 25: Împreună cu toţi episcopii din lume Ioan Paul II a repetat actul de încredinţare a omenirii şi a tuturor popoarelor Presfintei
Fecioare Maria, la Fatima, în 13 mai.

Mar 25: Exhortaţia Apostolică Redemptionis Donum către toţi călugării şi călugăriţele asupra consacrării în lumina misterului
răscumpărării, publicată la 29 martie.

Apr 9: Numiri adiţionale în Curia romană: o largă reînoire a responsabilităţilor dicasteriilor şi comisiilor.

Apr 20: Scrisoarea Apostolică Redemptionis Anno asupra Cetăţii Ierusalimului, parimoniu sacru al tuturor credincioşilor şi dorită
răscruce a păcii pentru popoarele din Orientul Apropiat.

Apr 22: Închiderea Anului Sfânt al Răscumpărării 1983/84.

Mai 1: Scrisoarea Apostolică Les Grands Mysteres (Assupra problemei Libanului).


Mai 2: Vizită pastorală în Coreea de sud, Papua-Noua Guinee, Insulele Solomon şi Tailanda(2 - 12 mai). A 21-a vizită pastorală
internaţională.

Mai 21: Vizita oficială a preşedintelui Italiei, Sandro Pertini

Iun 2: Vizita oficială a lui Ioan Paul II la preşedintele Italiei, Sandro Pertini (Quirinale)

Iun 12: Vizită pastorală în Elveţia(12-27 iunie). A 22-a vizită pastorală internaţională

Iul 16: Vizita lui Ioan Paul II la masivul Adamello şi întâlnire cu Preşedintele Pertini.

Sept 3: Publicarea instrucţiunilor Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei asupra unor aspecte ale teologiei eliberării.

Sept 9: Vizită pastorală în Canada(9 -20 sept). A23-a vizită pastorală internaţională.

Oct 10: Vizită pastorală la Zaragoza (Spania), Santo Domingo (Republica Dominicană), şi San Juan (Puerto Rico) (10 - 13 oct). A
24-a vizită pastorală internaţională.

Dec 11: Publicarea Exhortaţiei pastorale postconciliare Reconciliatio et Poenitentia, asupra reconcilierii şi penitenţei în misiunea
Bisericii astăzi.

1985

Ian 26: Vizită pastorală în Venezuela, Ecuador, Peru, Trinidad - Tobago (26 ian - 6 feb). A 25-a vizită pastorală internaţională.

Feb 19: Audienţă cu primul ministru al Israelului, Simon Peres.

Feb. 27: Audienţă cu ministrul de externe al URSS, Andrei Gromîko

Mar. 26: Scrisoarea apostolică Dilecti Amici adresată tineretului lumii cu ocazia Anului Tineretului al ONU.

Mar. 30: Prima Întâlnire Internaţională a Tineretului la Roma (30 - 31 martie)

Apr. 11: Vizită pastorală la Loreto şi întâlnire cu episcopii italieni

Mai 11: Vizită pastorală în Olanda, Luxemburg, şi Belgia (11-21 mai). A 26-a vizită pastorală internaţională

Mai 25: Al treilea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea de 28 noi Cardinali.

Iun 2: A patra enciclică papală Slavorum Apostoli în comemorarea a 11 secole de la lucrarea de evanghelizare a Sfinţilor Chiril şi
Metodie, publicată în 2 iulie

Iul 7: Sfânta Liturghie în Capela paulină ddin Vatican, pentru poporul cehoslovac, în amintirea Sfinţilor Chiril şi Metodie

Aug 8: Vizzită pastorală în Togo, Coasta de Fildeş, Caamerun, Republica Central- Africană, Zair, Kenia, Maroc (9-19 aug). A 27-a
vizită pastorală înternaţională.

Sept 8: Vizită pastorală în Kloten, Elveţia şi Liechtenstein. A 28-a vizită pastorală internaţională

Oct 4: Vizita oficială a preşedintelui Francesco Cossiga al Italiei.

Nov 17: Mesajul personal al Papei către Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov în legătură cu întâlnirea la vârf de la Geneva.

Nov 21: A treia întâlnire plenară a Colegiului Cardinalilor asupra reformei Curiei romane (21 - 23 Nov).

Nov 25: A Doua Adunare Generală Extraordinară a Sinodului Episcopilor pe tema:A douăzecea aniversare a încheierii Conciliului
Vatican II (25 nov - 8 dec).

1986

Ian 18: Vizita oficială a lui Ioan Paul II la Preedintele Italiei, Francesco Cossiga.

Ian 31: Vizită pastorală în India (31 ian - 10 feb). A 29-a vizită pastorală internaţională.
Feb 19: Audienţă privată a Preşedintelui Amin Gemayel al Libanului.

Mar 6: Vizita oficială a Guvernatorului General al Canadei, D-na Jeanne Sauvé

Mar 13: Papa Ioan Paul II şi şeful Dicasteriului Curiei romane se întâlnesc cu Episcopii Conferinţei Braziliene la sfârşitul vizitei lor
ad limina (13 - 15 mar).

Apr 5: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei publică Instrucţiunile Libertatis Conscientia, asupra libertăţii creştine şi eliberării.

Apr 13: Ioan Paul II face o vizită la sinagoga principală din Roma.

Mai 18: A cincea enciclică papală Dominum et Vivificantem asupra Spiritului Sfânt în viaţa Bisericii şi în lume, publicată în 30 mai.

Iul 1: Vizită pastorală în Columbia şi santa Lucia (1-8 iulie). A 30-a vizită pastorală internaţională.

Oct 4: Vizită pastorală în Franţa, (regiunea centrală şi răsăriteană, 4-7 oct). A 31-a vizită pastorală internaţională.

Oct 27: Ioan Paul II participă la Prima zi mondială de rugăciune pentru pace pe care el a convocat-o la Assisi.

Oct 31: Vizita oficială a preşedintelui Paul Biya al Camerunului.

Nov 18: Vizită pastorală în Bangladesh, Singapore, Insulele Fidji, Noua Zelandă, Australia şi Seychelles (18 nov - 1 dec). A 32-a
vizită pastorală internaţională.

1987

Ian 13: Audienţă cu Preşedintele Poloniei, Generalul Wojciech Jaruzelski.

Feb 22: Instrucţiunile Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei privind viaţa umană, publicate în 2 martie.

Mar 25: A şasea enciclică papală Redemptoris Mater asupra Preafericitei Fecioare Maria în viaţa şi peregrinarea Bisericii.

Mar 31: Vizită pastorală în Uruguay, Chile, Argentina, 31 martie-13 aprilie. A 33-a vizită pastorală internaţională.

Apr 30: Vizită pastorală în Republica Federală a Germaniei, 30 apr- 4 mai. A 34-a vizită pastorală internaţională.

Iun 6: Vizita oficială a Preşedintelui Ronald Reagan al SUA

Iun 8: Vizită pastorală în Polonia (8-14 iunie). A 35 -a vizită pastorală internaţională

Iun 25: Vizita oficială a Preşedintelui Kurt Waldheim al Austriei.

Iun 28: Celebrarea celui de al 7-lea centenar al evanghelizării Lituaniei.

Iul 8: Prima vizită a lui Ioan Paul II în Dolomiţi (Lorenzago di Cadore), din nordul Italiei pentru o perioadă de odihnă (8-14 iulie)

Sept 10: Vizzită pastorală în SUA şi Canada (Fort Simpson, 10-21 sept). A 36-a vizită pastorală internaţională

Sept 17: San Francisco, SUA, Sfântul Părinte se întâlneşte cu bolnavii atinşi de SIDA , la Misiunea "Dolores Basilica", unde-l
sărută pe un băieţel pe nume Brendan.

Oct 1: A şaptea adunare generală a Sinodului Episcopilor, cu tema: Vocaţia şi misiunea credincioşilor laici în Biserică şi în lume (!-
30 oct)

Dec 3: Preafericitul Dimitrios , Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, îl vizitează pe Ioan Paul II (3-7 dec). Este semnată o
declaraţie comună.

Dec 11: Vizita oficială a preşedintelui Raul Ricardo Alfonsin al Argentinei.

Dec 30: A şaptea enciclică papală Sollicitudo Rei Socialis pentru a 20-a aniversare a enciclicei Populorum Progressio a lui Paul VI,
publicată în 19 februarie

1988
Ian 25: Scrisoarea Apostolică a lui Ioan Paul II Euntes in Mundum pentru mileniul botezului Rusiei Kieviene, publicat a 22 martie.

Feb 14: Mesajul lui Ioan Paul II adresat catolicilor ucrainieni, Magnum Baptismi Donum cu ocazia mileniului de la botezul Rusiei
Kieviene.

Mar 3: Prima publicare a raportului financiar al Sfântului Scaun (pentru anul financiar 1986) şi estimările bugetare pe 1988.

Mai 7: Vizita pastorală a lui Ioan Paul II în Uruguay, Bolivia, Paraguay şi Lima (7-19 mai) A 37-a vizită pastorală internaţională

Mai 21: Inaugurarea azilului "Dono di Maria" în Vatican, încredinţat Surorilor misionare de caritate ale Maicii Tereza

Iun 13: Delegaţie la Moscova condusă de Cardinalul Casaroli pentru celebrările Mileniului Rusiei Kieviene

Iun 18: Vizita oficială a preşedintelui Corazon C. Aquino a Filipinelor

Iun 23: Vizită pastorală în Austria (23-27 iunie). A 38-a vizită pastorală internaţională

Iun 28: Al patrulea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea de 24 noi cardinali.

Iul 2: Motu Proprio Ecclesia Dei , pentru stabilirea unei comisii cu scopul de a uşura comuniunea eclesială deplină a preoţilor,
seminariştilor, comunităţilor religioase sau persoanelor individuale legate până acum de Fraternitatea fondată de Mons. Lefebvre,
care doresc să rămână unite cu succesorul lui Petru în Biserica Catolică

Iul 10: Liturghie solemnă în ritul bizantin-ucrainian în Bazilica Sf. Petru pentru Mileniul Botezului Rusiei Kieviene.

Aug 15: Incchiderea solemnă a Anului Marian în Bazilica Sf. Petru

Aug 15: Scrisoarea Apostolică Mulieris Dignitatem asupra demnităţii şi vocaţiei femeii cu ocazia Anului Marian, publicată în 30
sept.

Sept 10: Vizită pastorală în Zimbabwe, Botswana, Lesotho, Mozambique, Swaziland (10-20) sept. A 39-a vizită pastorală
internaţională.

Oct 8: Vizită pastorală la Instituţiile Europene de la Strasbourg precum şi în diocezele de Strasbourg, Metz şi Nancy. ( 8-11 oct.) A
40-a vizită pastorală internaţională

Nov 19: Vizita primului ministru al Italiei, Ciriaco de Mita

Dec 30: Exhortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici Asupra vocaţiei şi misiunii credincioşilor laici în Biserică şi în lume,
publicată în 30 ian

1989

Ian 1: Motu proprio instituind Biroul de Muncă al Scaunului Apostolic, publicat în 25 ianuarie

Mar 8: Întâlnirea lui Ioan Paul II şi membrii Curiei cu Arhiepiscopul Mitropolit al SUA pe tema: Evanghelizarea în contextul culturii şi
societăţii din Statele Unite cu accent special pe rolul episcopului ca învăţător al credinţei, (8-11 martie)

Mar 10: Reorganizarea conducerii pastorale în diocezele din Lituania

Apr 20: Vizita oficială a preşedintelui Patrick J Hillery al Irlandei

Apr 28: Vizită pastorală în Madagascar, Réunion, Zambia şi Malawi (28 apr- 6 mai). A 41-a vizită pastorală internaţională.

Mai 27: Vizita oficială a preşedintelui George Bush al Statelor Unite.

Iun 1: Vizită pastorală în Norvegia, Islanda Finlanda, Danemarca şi Suedia. (1-10 iunie. A 42-a vizită pastorală internaţională

Iul 17: Restabilirea relaţiilor diplomatice între Polonia şi Sfântul Scaun

Aug 15: Exhortaţia Apostolică Redemptoris Custos asupra Persoanei şi Misiunii Sfântului Iosif în viaţa creştinilor şi a Bisericii

Aug 15: În mesajul "Angelus" , papa îşi face cunoscută dorinţa de a vizita Libanul. Cât mai curând posibil
Aug 19: Vizită pastorală la Santiago de Compostella pentru a 4-a Zi Mondială a Tineretului (19-21 aug). A 43-a vizită pastorală
internaţională

Aug 27: Scrisoarea Apostolică ccu ocazzia a 50 de ani de la începutul celui de al Doilea Război Mondial

Sept 7: Apel către lumea islamică în favoarea Libanului

Sept 7: Scrisoare Apostolică către toţi Episcopii Bisericii Catolice privind situaţia din Liban. Zi Mondială de Rugăciune pentru pace
în Liban.

Sept 29: Vizita oficială a Arhiepiscopului de Canterbury Robert Runcie (29-sept- 2 oct)

Oct 2: Declaraţia comună a Papei şi a Arhiepiscopului Runcie

Oct 6: Vizită pastorală în Koreea (Seul), Indonezia, Mauritius (6-110 Oct) . A 44-a vizită pastorală internaţională

Nov 13: Întâlnirea episcopilor diocezani din germania cu Sfântul Părinte pe tema: Transmiterea credinţei către generaţia următoare
şi munca pastorală de catehizare (13-14Nov)

Dec 1: Vizita oficială a Preşedintelui Mihail Gorbaciov al URSS

Dec 21: Noi numiri de episcopi în Cehoslovacia

1990

Ian 25: Vizită pastorală în Capul Verde, Guineea-Bissau, Mali, Burkina Faso şi Ciad (25 ian-1 feb). A 45-a vizită pastorală
internaţională

Mar 15: Schimbul de reprezentanţi oficiali la nivelul de nunţiu apostolic şi ambasador oficial între Sfântul Scaun şi Guvernul
Sovietic

Apr 21: Vizită pastorală în Cehoslovacia (21-22 apr). A 46-a vizită pastorală înternaţională

Apr 22: În Velehrad, Ioan Paul II anunţă Adunarea Specială a Sinodului Episcopilor

Apr 27: Vizita oficială a preşedintelui Mario Soares al Portugaliei

Mai 6: Vizita pastorală în Mexico şi Curaçao (6-14 mai). A 47-a vizită pastorală internaţională

Mai 25: Vizită pastorală în Malta (25-27 mai). A 48-a vizită pastorală înternaţională

Aug 26: În timpul mesajului de la "Angelus", Ioan Paul II face un apel la pace în Golful Persic, urmând invazia Kuweitului de către
Irak

Sept 1: Vizită pastorală în Tanzania, Burundi, Rwanda şi Coasta de Fildeş (1-10 sept). A 49-a vizită pastorală internaţională

Sept 30: A opta Adunare Generală a Sinodului Episcopilor pe tema:"Formarea preoţilor în circumstanţele zilei de azi" (30 sept- 28
oct).

Oct 18: Promulgarea Codului de Drept Canonic al Bisericilor Orientale

Nov 24: Vizita "Ad limina" a episcopilor vietnamezi : pentru prima dată sunt prezenţi toţi episcopii

Dec 1: Ioan Paul II acceptă retragerea Cardinalului Agostino Casaroli din funcţia de Secretar de Stat şi îl numeşte pe Angelo
Sodano, pro-secretar de stat

Dec 25: Apel papal la pace în Golf, transmis în timpul mesajului "Urbi et Orbi" al Sfântului Părinte

Dec 7: A opta enciclică papală Redemptoris Missio asupra validităţii permanente a mandatului misionar al Bisericii

1991

Ian 15: Scrisoare adresată preşedintelui George Bush şi preşedintelui Saddam Hussein al Irakului în încercarea de a preveni
războiul din Golf
Feb 5: Vizita oficială a preşedintelui Lech Walęsa al Poloniei

Mar 4: Întâlnire la Vatican a reprezentanţilor episcopilor din ţările implicate direct în războiul din Golf

Mar 8: A doua sesiune a Episcopatului Brazilian şi ai Curiei Romane (8-9 martie)

Apr 4: A patra întâlnire plenară a Colegiului Cardinalilor pe tema: Biserica în faţa ameninţării împotriva vieţii umane şi a provocării
sectelor (4-7 aprilie)

Apr 8: Întâlnire a preşedinţilor Conferinţelor Episcopale (8-9 apr) privind problemele economice ale Sfântului Scaun şi a contribuţiei
financiare a episcopilor (Codul de drept canonic, canonul 1271)

Apr 13: Reorganizarea Bisericii Catolice de rit latin în Belorusia, Rusia şi Kazahstan

Apr 22: Vizita oficială a preedintelui chilian Patricio Aylwuin Azocar

Apr 29: Întâlnirea dintre episcopii elveţieni cu Sfântul Părinte şi Curia romană

Mai 1: A noua enciclică papală Centesimus Annus privind centenarul enciclicei Rerum Novarum a Papei Leon al XIII-lea

Mai 3: Vizita oficială a Regelui Karl Gustaf XVI al Suediei şi a reginei Silvia

Mai 10: Vizită pastorală în Portugalia (10-13 mai). A 50-a vizită pastorală internaţională

Iun 1: Vizită pastorală în Polonia (1-9 iunie). A 51 -a vizită pastorală internaţională

Iun 12: Anunţarea unei Adunări Speciale pentru Liban a Sinodului Episcopilor

Iun 28: Al 5-lea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea de 22 noi Cardinali şi pentru anunţarea numirii în 1979 a lui Ignatius
Kung Pin-mei (China continentală) drept ,Cardinal "in pectore"

Aug 13: Vizită pastorală în Ungaria şi Polonia (Czestochowa) pentru a şasea Zi Mondială a Tineretului (13-20 august). A 52-a
vizită pastorală internaţională

Sept 7: Sfântul Scaun şi Albania stabilesc legături diplomatice

Oct 5: Serviciul de rugăciuni ecumenice la Bazilica Sf. Petru, cu ocazia celui de al 6-lea centenar al canonizării Sfintei Brigita din
Suedia. Pentru prima dată de la Reformă, doi episcopi luterani s-au rugat în Bazilica Sf. Petru împreună cu Papa şi cu episcopii
catolici din Stockholm şi Helsinki

Oct 12: Vizită pastorală în Brazilia (12-21 oct). A 53-a vizită pastorală internaţională

Nov 28: Adunarea Specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor cu tema: Ca noi să-l putem mărturisi pe Cristos, care ne-a făcut
liberi (28 nov-14 dec)

Dec 7: Rugăciuni ecumenice în Bazilica Sf. Petru cu ocazia Adunării Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor

1992

Ian 1: Sfântul Scaun recunoaşte Federaţia Rusă

Ian 13: Sfântul Scaun recunoaşte suveranitatea Croaţiei şi Sloveniei

Feb 8: Relaţii iplomatice cu Croaţia , Slovenia şi Ucraina

Feb 19: Vizită pastorală în Senegal, Gambia şi Guineea (19-26 febr).A 54-a vizită pastorală înternaţională

Apr 7: Exhortaţia Apostolică postsinodală Pastores Dabo Vobis asupra formării preoţilor în ziua de azi

Mai 17: Beatificarea lui José Maria Escriva de Balaguer, fondatorul ordinului Opus Dei, şi a Giuseppinei Bakhita din Sudan

Iun 4: Vizită pastorală în Angola, Sao Tomé şi Principe (4-10 iunie). A 55-a vizită pastorală internaţională.
Iul 12: La "Angelus" , Ioan Paul II anunţă credincioşii că se va interna la spitalul Gemelli din Roma, în această seară pentru teste
de diagnostic. În 15 iulie, Sfântului Părinte i se extrage o tumoare intestinală benignă. Părăseşte Policlinica Gemelli în 26 iulie

Aug 22: Apel dramatic pentru pace în Balcani .

Sept 21: Relaţii diplomatice între Sfântul Scaun şi Mexico

Oct 9: Vizită pastorală în Santo Domingo, pentru al 5-lea centenar al evanghelizării Americii Latine şi pentru ă a A patra Conferinţă
Generală a Episcopatului Latino- american.(9-14 octombrie) . A 56-a vizită pastorală internaţională

Oct 11: Constituţia Apostolică Fidei Depositum asupra publicării Catehismului BisericiiCatolice pregătit după indicaţiile Conciliului
Vatican II. Publicată în 16 novembrie.

Nov 27: Vizita oficială a preşedintelui Oscar Luigi Scalfaro al Italiei

Dec 7: Ioan Paul II prezintă în mod oficial Catehismul Bisericii Catolice reprezentanţilor Curiei romane şi preşedinţilor comisiilor
doctrinale şi catehetice ale Conferinţelor Episcopale

Dec 25: Numirea unui episcop în Albania

1993

Ian 9: La Assisi, întâlnire de rugăciune pentru pace în Europa şi în special în Balcani.

Ian 21: Vizita oficială a primului ministru al Italiei, Giuliano Amato

Feb 3: Vizită pastorală în Benin, Uganda şi Khartoum (3-10 febr). A 57-a vizită pastorală internaţională

Feb 19: Vizita oficială a preşedintelui Sloveniei Milan Kucian

Apr 25: Vizită pastorală în Albania. A 58-a vizită pastorală internaţională

Mai 29: Încheierea celui de al doilea sinod diocezan din Roma

Iun 12: Vizită pastorală în Spania (12-17 iunie). A 59-a vizită pastorală internaţională

Aug 6: A zecea enciclică papală Veritatis Splendor privind anumite probleme fundamentale ale învăţăturii morale a Bisericii,
publicată în 5 octombrie

Aug 9: Vizită pastorală în Jamaica, Merida şi Denver pentru celebrarea celei de a opta Zile Internaţionale a Tineretului (9-16
august). A 60-a vizită pastorală internaţională

Sept 4: Vizită pastorală în Lituania, Letonia şi Estonia (4-10 sept). A 61-a vizită pastorală internaţională

Nov 11: Papa suferă de dislocarea umărului drept în timpul unei căderi la sfârşitul unei audienţe în Aula Binecuvântărilor. El
petrece o zi la spitalul Gemelli ; umărul îi este imobilizat timp de o lună

Dec 16: Vizita oficială a preşedintelui Argentinei, Carlos Saul Menem

Dec 26: Deschiderea Anului Familiei.

Dec 30: La Ierusalim, semnarea unui acord asupra principiilor de bază pentru reglarea relaţiilor diplomatice între Sfântul Scaun şi
Israel

1994

Ian 1: Motu proprio Socialium Scientiarum pentru stabilirea Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale

Ian 6: Scrisoare adresată episcopilor italieni assupra responsabilităţilor catolicilor în faţa provocărilor situaţiei istorice prezente

Ian 23: Liturghie prezidată de Sfântul Părinte în Bazilica Sf. Petru pentru pace în Balcani

Feb 2: Scrisoare adresată familiilor de către Ioan Paul II, pentru Anul Internaţional al Familiei
Feb 11: Motu Proprio Vitae Mysterium stabilind Academia Pontificală pentru Viaţă

Mar 3: Vizita oficială a preşedintelui Germaniei, Richard von Weizsäcker. Relaţii diplomatice cu Regatul Haşemit al Iordaniei

Mar 5: Relaţii diplomatice cu Republica Sud-Africană

Mar 7: Vizită oficială a preşedintelui Cehiei, Vaclav Havel

Mar 17: Vizita primului ministru al Israelului, Itsak Rabin

Mar 19: Scrisoare adresată şefilor de state din toată lumea precum şi Secretarului general al Naţiunilor Unite privind Conferinţa
Internaţională asupra Populaţiei şi Dezvoltării de la Cairo, ţinută în septembrie 1994

Apr 7: Concert la Vatican în comemorarea Holocaustului, în prezenţa Papei şi a Rabinului Şef al Romei, Elio Toaff

Apr 8: Ioan paul II celebrează o Liturghie în Capela Sixtină cu ocazzia dezvelirii frescelor restaurate ale lui Michelangelo

Apr 10: Adunarea Generală pentru Africa a Sinodului Episcopilor cu tema: Biserica în Africa şi Misiunea sa evanghelizatoare în
spre anul 2000: 'Voi să fiţi mărtuirisitorii mei" (10 apr - 8 mai )

Apr 29: Ca urmare a unei căderi accidentale în seara de 28 aprilie, care i-a cauzat o fractură a femurului drept, Sfântul Părinte a
fost internat la spitalul Gemelli unde a fost supus unei operaţii. Eliberat din spital în 27 mai.

Mai 13: Deschiderea mănăstirii "Mater Ecclesiae" din incinta Vaticanului

Mai 22: Scrisoarea Apostolică Ordinatio Sacerdotalis pentru Episcopi cu privire la ordonarea preoţească pentru bărbaţii singuri

Iun 2: Primirea preşedintelui american Bill Clinton

Iun 13: A cincea întâlnire plenară a Colegiului Cardinalilor, cu participarea lui Ioan Paul II, pentru pregătirea Jubileului Mileniului
Trei (13 - 14 iunie)

Iun 15: Stabilirea de relaţii diplomatice cu cu statul Israel

Sept 5: Sfântul Scaun trimite o delegaţie la Conferinţa Internaţională asupra Populaţiei şi Dezvoltării de la Cairo (5-13 sept)

Sept 8: Ioan Paul II oferă o Liturghie la Castelgandolfo pentru Bosnia şi Herţegovina, după anularea vizitei la Sarajevo

Sept 10: Vizită pastorală la Zagreb, Croaţia (10-11 sept). A 62-a vizită pastorală internaţională

Oct 2: A noua Adunare Generală a Sinodului Episcopilor : Viaţa consacrată şi rolul ei în Biserică si in lume (2-9 oct)

Oct 8: Întâlnirea Internaţională asupra Familiei cu participarea Sf. Părinte (8-9 oct)

Oct 20: Publicarea cărţii Papei Ioan Paul II : "Să trecem pragul speranţei"

Oct 25: Începerea contactelor de lucru cu caracter oficial şi permanent între Sfântul Scaun şi Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei

Nov 10: Scrisoarea Apostolică Tertio Millennio Adveniente adresată episcopilor clerului şi laicilor în pregătirea pentru Jubileul
Anului 2000, publicată în 14 nov.

Nov 26: Al şaselea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea a 30 de noi Cardinali

Dec 13: Scrisoare adresată copiilor pentru Anul Familiei

dacă doriţi să contribuiţi la acest sit traducând mai departe biografie pe ani a Papei, scrieţi-ne la adresa editor@catholica.ro

Blazonul Papei Ioan Paul al II-lea


Blazonul pontifical "Totus Tuus" al Papei Ioan Paul al II-lea, Episcop al Romei, Vicar
al lui Isus Cristos, Succesor al Prinţului Apostolilor, Suveran Pontif al Bisericii
Universale, Patriarh al Occidentului, Primat al Italiei, Arhiepiscop Mitropolit al
Provinciei Romei, Suveran al Statului Vatican, Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu,
Karol Wojtyla, născut în Wadowice la 18 mai 1920; hirotonit preot în Cracovia în 1
noiembrie 1946; ales ca Titular al Bisericii de Ombi în 4 iulie 1958 şi consacrat în 28
septembrie 1958; promovat la Cracovia în 13 ianuarie 1964; numit şi declarat
Cardinal în Consistoriul din 26 iunie 1967. A urmat apoi la Roma: alegerea lui la
Pontificat în 16 octombrie 1978 şi slujirea sa ca Păstor universal al Bisericii, începută
în 22 octombrie 1978.

Primul blazon papal cunoscut este cel al lui Inocenţiu al III-lea (1198-1216).
Simbolurile autorităţii papale, care sunt tiara (sau triregnum, coroana triplă) şi cheile
lui Petru sau cheile supreme, "de a lega şi a dezlega", una de aur, iar cealaltă de
argint, încrucişate şi legate cu un şnur roşu, sunt plasate pe fundalul blazonului
personal al Pontifului.

Blazonul Papei Ioan Paul al II-lea intenţionează să fie un omagiu adus misterului
central al creştinismului, acela al Răscumpărării. Reprezintă o cruce mare, dar a cărei
formă nu corespunde unui model heraldic obişnuit. Motivul pentru înălţarea neobişnuită a braţului vertical al crucii este surprinzător,
dacă ne uităm la al doilea obiect inclus pe Blazon: un M mare şi maiestuos, care aminteşte prezenţa Sfintei Fecioare sub Cruce şi
participarea ei extraordinară la Răscumpărare. Intensa devoţiune a Pontifului pentru Sfânta Fecioară este manifestată astfel, ca şi
în motto-ul ales, pe când era Cardinalul Wojtyła: Totus Tuus (cu totul al Tău). Nu putem uita că tocmai în inima provinciei
ecleziastice a Cracoviei se găseşte sanctuarul marian de la Czestochowa, unde polonezii şi-au hrănit devoţiunea filială către Maica
Sfântă de secole.

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România


Bucureşti, 7-9 mai 1999

Prima vizită a unui Suveran Pontif într-o ţară majoritar ortodoxă a avut loc în România, în perioada 7-9 mai 1999. Vizita istorică a
Papei Ioan Paul al II-lea a deschis apoi calea celorlalte vizite în teritorii majoritar ortodoxe: Georgia, Grecia, Ucraina, Armenia şi
Bulgaria. Pe lângă programul vizitei de mai jos, cu textele discursurilor şi predicilor, vă oferim şi fotografii de la eveniment.

Vineri, 7 mai

12.00 Sosirea la Bucureşti (aeroportul Băneasa). Ceremonia de primire.


[Discurs Constantinescu] [Discurs PF Teoctist] [Discurs Papa]
13.00 Sosirea la Catedrala Patriarhală. Slujba de întâmpinare la Catedrala Patriarhală. Scurte cuvântări rostite de pe treptele
Reşedinţei Patriarhale de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II.
[Discurs PF Patriarh] [Discurs Papa]
14.15 Întâlnirea cu membrii Conferinţei Episcopale Române şi cu suita papală.
[Discurs Papa]
17.00 Vizita la Preşedintele României, prof. Emil Constantinescu. Întâlnirea Sanctităţii Sale Ioan Paul II cu autorităţile civile,
politice, religioase şi cu membrii Corpului Diplomatic, la Palatul Cotroceni.
[Discurs Constantinescu] [Discurs Papa]

Sâmbătă, 8 mai
09.00 Rugăciune la mormintele Episcopilor greco-catolici din cimitirul Bellu-catolic.
09.30 Popas de rugăciune la Cimitirul Eroilor Revoluţiei.
10.30 Sfânta Liturghie la Catedrala romano-catolică "Sfântul Iosif", cu clerul, persoanele consacrate şi laicii angajaţi (în rit greco-
catolic).
[Discurs IPS Lucian] [Predica Papa]
17.30 Întâlnirea cu Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu
Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II şi delegaţia catolică, la Palatul Patriarhiei.
[Discurs PF Teoctist] [Discurs Papa] [Declaraţia comună]

Duminică, 9 mai
09.00 Întâlnire cu Primul Ministru al Guvernului României, dl. Radu Vasile.
10.00 Sfânta Liturghie săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi de membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, în prezenţa Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II, în Piaţa Unirii.
[Predica PF Teoctist] [Discurs Papa]
17.00 Sfânta Slujbă Euharistică (Missa) săvârşită de către Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II, în prezenţa Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist, în Parcul de la Podul Izvor.
[Discurs IPS Robu] [Predica Papa] [Discurs PF Teoctist]
19.30 Sosirea la aeroportul Băneasa. Ceremonia de plecare.
[Discurs Constantinescu] [Discurs PF Teoctist] [Discurs Papa]
Discursul Sfântului Părinte Ioan Paul II, ţinut în limba română,
la aeroportul Băneasa, în cadrul ceremoniei de bun venit
7 mai 1999

Domnule Preşedinte, Distinşi reprezentanţi ai Guvernului,


Preafericite Părinte Patriarh Teoctist,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat,
Prea iubiţi Fraţi şi Surori!

1. Cu mare bucurie sosesc azi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu
profundă emoţie i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel Atotputernic care în
prevăzătoarea Sa bunăvoinţă mi-a hărăzit să văd realizat acest gând.

Expresia gratitudinii mele se îndreaptă apoi spre Dumneavoastră, Domnule Preşedinte, pentru invitaţia repetată şi
pentru cuvintele pline de amabilitate prin care aţi manifestat sentimentele colaboratorilor şi ale întregului popor român.
Am apreciat mult cuvintele Dumneavoastră de bun venit şi le păstrez în suflet, în timp ce mă gândesc cu recunoştinţă
la vizita pe care mi-aţi făcut-o în 1993, atunci în calitate de Rector al Universităţii din Bucureşti şi Preşedinte al
Conferinţei Rectorilor de Universităţi din România. În Dumneavoastră, prim cetăţean al acestei nobile naţiuni, văd
reprezentaţi toţi cetăţenii şi simt dorinţa vie de a le adresa un călduros salut de fraternitate şi pace, începând cu
populaţia Capitalei până la locuitorii din satele cele mai îndepărtate.

2. Mulţumesc apoi în mod special Prea Fericirii Voastre Părinte Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
pentru expresiile fraterne pe care aţi binevoit a mi le adresa, precum şi pentru amabila invitaţie de a face o vizită
Bisericii Ortodoxe Române, Biserică majoritară în ţară. Este prima dată când Providenţa divină îmi oferă posibilitatea
să dedic o călătorie apostolică unei naţiuni în majoritate ortodoxă şi, desigur, acest lucru nu s-ar fi putut realiza fără
condescendenţa şi disponibilitatea fraternă din partea Sfântului Sinod al venerabilei Biserici Ortodoxe Române şi fără
consimţământul Dumneavoastră, Părinte Patriarh, cu care voi avea mâine şi duminică speciale şi aşteptate întâlniri.

Nu pot în acest moment istoric să nu amintesc vizita pe care Dumneavoastră mi-aţi făcut-o în urmă cu zece ani în
Vatican, manifestând voinţa fermă de a stabili în mod liber raporturile ecleziale de prietenie care păreau folositoare
pentru poporul lui Dumnezeu. Am încredere că vizita mea va contribui la cicatrizarea rănilor produse în relaţiile dintre
Bisericile noastre în timpul celor cincizeci de ani care s-au scurs şi va deschide un anotimp de colaborare reciprocă
plină de încredere.

3. Vă salut din toată inima şi pe Dumneavoastră, Monseniore Lucian Mureşan, venerat Arhiepiscop de Făgăraş şi
Alba Iulia şi Preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, şi pe voi toţi ceilalţi Fraţi întru Episcopat de rit
bizantin-român şi de rit latin, cu un gând particular Arhiepiscopului de Bucureşti, Monseniorul Ioan Robu. Vă
reînnoiesc întreaga mea gratitudine pentru insistenţa plină de solicitudine cu care m-aţi invitat să vă vizitez. Sunt cu
adevărat fericit că acest vis se realizează şi îi mulţumesc Domnului împreună cu voi.

Iată-mă, în sfârşit, între voi, pelerin de credinţă şi de speranţă. Pe voi toţi, prea iubiţi Fraţi şi Surori catolici din fiecare
comunitate şi dieceză, preoţi, călugări şi laici, vă cuprind într-o îmbrăţişare plină de afecţiune şi emoţie, în timp ce vă
salut cu cuvintele Apostolului Paul (Pavel): "Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru
Isus Christos" (1 Cor 1, 3).

Vizita mea de acum vrea să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun care au avut mare importanţă pentru
istoria creştinismului în regiune. Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui
Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori
de seamă ai Evangheliei, ca Sava Gotul, Niceta de Remesiana provenind din Aquilea şi Laurenţiu de Novae i-au
continuat lucrarea, în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martirii daco-
romani, precum Zoticos, Atalos, Camasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în
pământul vostru.

Sămânţa Evangheliei, căzută în teren fertil, a produs în perioada acestor două milenii roade abundente de sfinţenie şi
de martiriu. Mă gândesc la Sfântul Ioan Casian şi Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor
spirituale, teologice şi canonice ale Orientului grec, Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la voievodul Ştefan cel
Mare şi Sfânt, "un adevărat atlet al credinţei creştine", cum l-a numit Papa Sixt IV, şi la numeroşi alţi slujitori ai
Evangheliei, între care domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşi martiri şi mărturisitori
ai credinţei din secolul douăzeci.

4. Prea iubiţi Fraţi şi Surori din România! Patria voastră a cunoscut în acest secol care se apropie de sfârşit, ororile
unor dure sisteme totalitare, împărtăşind în suferinţă soarta a numeroase alte ţări din Europa. Regimul comunist a
suprimat Biserica de rit bizantin-român, Unită cu Roma, şi a persecutat episcopi şi preoţi, călugări, călugăriţe şi laici,
dintre care nu puţini au plătit cu sânge fidelitatea lor faţă de Christos. Unii au supravieţuit torturilor şi sunt încă printre
noi. Gândul meu pătruns de emoţie se îndreaptă acum spre merituosul şi prea scumpul Cardinal Alexandru Todea,
Arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba Iulia, care a petrecut 16 ani de închisoare şi 27 în domiciliu obligatoriu.
Aducându-i omagiu lui, care, în suferinţa acceptată cu creştinească răbdare din mâinile lui Dumnezeu, îşi continuă
slujirea de fidelitate faţă de Biserică, aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă şi celor care, făcând parte din
Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave
limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecţie de neuitat
de iubire faţă de Christos şi Biserica Sa.

5. Slavă Domnului, după iarna cumplită a dominaţiei totalitare, a început primăvara speranţei. Odată cu evenimentele
din 1989 şi România a început un proces de restaurare a statului de drept în respectul libertăţilor, între care cea
religioasă. Este vorba, desigur, de un proces, nu lipsit de obstacole, care trebuie continuat zi de zi, salvgardând
legalitatea şi consolidând instituţiile democratice. Urez ca, în acest efort de reînnoire socială, naţiunea voastră să nu
fie lipsită de sprijinul politic şi financiar al Uniunii Europene, din care România face parte prin istorie şi cultură.

Pentru a vindeca rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi
onestitate. Această îndatorire grea, dar înălţătoare, le revine tuturor; este o provocare mai presus de toate pentru voi,
dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumaţi cu curaj responsabilităţile şi să
priviţi spre viitor cu încredere. Din partea sa, Biserica Catolică este gata să-şi ofere contribuţia, străduindu-se prin
orice mijloc posibil să contribuie la formarea unor cetăţeni atenţi la adevăratele exigenţe ale binelui comun.

Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Centrală şi cea Orientală, Românie, pe
care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de "Grădina Maicii Domnului", vin la tine în numele lui Isus Christos, Fiul lui
Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca
tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Christos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiunea
prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.

Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!

Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist


la aeroportul Băneasa, cu ocazia sosirii în România
a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II
7 mai 1999

Sanctitatea Voastră,

Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, aţi păşit pe pământul românesc, un pământ care a primit sămânţa cuvântului
Evangheliei Mântuitorului Hristos chiar de la unul din Apostolii săi, Sfântul Andrei, fratele după trup al Sfântului Petru.

Astăzi, Sanctitatea Voastră, aţi sosit în România, ţară ai cărei fii sunt în majoritate ortodocşi, ţară sfinţită de sângele
martirilor, al celor de demult şi al celor care au căzut pe altarul credinţei creştine în vremurile apăsătoare ale dictaturii
comuniste atee, la care s-au adăugat numele tinerilor şi vârstnicilor căzuţi în revoluţie. Este un pământ sfinţit de
lacrimile rugăciunilor mamelor şi de nevoinţele duhovniceşti ale monahilor şi ale tuturor creştinilor de aici; este un
pământ presărat de la un capăt la altul de crucile ce străjuiesc turlele bisericilor şi mănăstirilor, răspântiile drumurilor şi
mormintele strămoşilor noştri, ca semn al nădejdii noastre în înviere.

Primindu-vă cu dragoste, mărturisim şi noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel, că: "aşa cum au prisosit pătimirile lui
Hristos pentru noi, tot aşa a prisosit prin Hristos mângâierea asupra noastră" (2 Cor. 1, 5). De aceea, dăm slavă lui
Dumnezeu pentru toate.

Din primele secole creştine, strămoşii noştri au fost consideraţi pe bună dreptate o punte între Răsărit şi Apus. Mari
Părinţţi ai Bisericii, fii ai acestui pământ, precum Dionisie Exiguul şi Sf. Ioan Casian au slujit Biserica Romei. Mai
târziu, domnitorii Ţărilor Româneşti au fost pavăză, cu preţul multor jertfe, în apărarea Europei creştine.

Aşezarea la răscruce între Orient şi Occident, moştenirea spirituală care este credinţa neschimbată a părinţilor noştri
şi istoria acestui popor constituie o zestre preţioasă, hotărâtoare pentru vocaţia şi misiunea Bisericii şi neamului nostru
astăzi.

Sanctitatea Voastră,

Mileniul al doilea al istoriei creştine a început cu o dureroasă sfâşiere a unităţii Bisericii. El se încheie însă sub semnul
afirmării unei dorinţe sincere şi a unor eforturi de unitate, oglindite în strădaniile Bisericilor creştine de pretutindeni
pentru vindecarea acestei răni din trupul Bisericii lui Hristos.
Biserica Ortodoxă din România îşi asumă cu responsabilitate lucrarea ce-i revine în contextul tuturor Bisericilor, de
apropiere şi de refacere a unităţii de credinţă a creştinilor. Însăşi vizita ecumenică a Sanctităţii Voastre în Biserica
noastră se înscrie în acest demers.

Vom avea prilejul, în aceste zile, prin voia lui Dumnezeu "să avem mângâierea împreună, prin credinţa noastră
laolaltă, a voastră şi a noastră" (Rom. 1, 12), după cuvântul Sfântului Pavel, să facem bucurie celor întristaţi de
separarea Bisericilor noastre şi să aducem împreună bună-vestire celor ce îşi pun nădejdea în noi.

Vă spunem "Bun venit" în ţara şi în Biserica noastră, în mijlocul unui popor dreptcredincios care tinde spre Dumnezeu
"ca un pământ însetoşat", cu nădejdea "că Duhul Lui cel bun, îi va povăţui la pământul dreptăţii" (Psalmul 142, 10).

Vă primim cu inima deschisă şi cu gândul bun în numele ierarhilor, preoţilor, monahilor şi credincioşilor Bisericii
noastre şi vă îmbrăţişăm cu îmbrăţişarea frăţească a lui Hristos Isus, cu speranţa şi rugăciunea că "Dumnezeul iubirii
şi al păcii va fi cu noi" (2 Cor. 13, 11) în aceste zile

Scurtă vizită de rugăciune la Catedrala Patriarhală.


Salutul în limba română al Sfântului Părinte Ioan Paul II
adresat românilor în faţa Catedralei Patriarhale
7 mai 1999

1. "Iar Dumnezeul păcii să fie cu voi!" (Rm 15, 33).

Mulţi iubiţi Fraţi şi Surori, doresc să vă salut cu cuvintele Apostolului Pavel către Romani pentru a vă manifesta
afecţiunea mea şi bucuria profundă pe care o simt aflându-mă împreună cu Beatitudinea Sa Patriarhul Teoctist,
pentru prima dată în mijlocul vostru, aici în România. Vă mulţumesc pentru primirea voastră sărbătorească ce
izvorăşte din credinţa în Cel ce este mereu prezent acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele Lui: Isus Christos,
Domnul nostru (cf. Mt 18, 20).

2. Christos însoţeşte dintotdeauna evenimentele naţiunii române.

Cum să nu amintim, în fapt, că evanghelizarea şi formarea primelor comunităţi creştine au coincis cu însăşi formarea
străvechiului şi nobilului vostru popor? Cum să nu relevăm cu recunoştinţă că Evanghelia a pătruns profund, încă de
la începuturi, viaţa şi obiceiurile sale, devenind izvor de civilizaţie şi principiu de sinteză dintre diversele suflete ale
culturii sale? Datorită credinţei creştine, această Ţară, care este legată de memoria lui Traian şi de romanitate, dar
care evocă chiar în nume Imperiul Roman de Răsărit şi civilizaţia bizantină, a devenit în decursul secolelor o punte de
legătură între lumea latină şi ortodoxie, ca şi între civilizaţia elenă şi popoarele slave.

Istoria credinţei voastre este reprezentată semnificativ de picturile, prezente pe atâtea faţade ale bisericilor voastre
care, cu toate vânturile şi ploile, continuă să vestească iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Şi românii, în condiţiile
istorice tragice, trecute şi mai recente, au păzit cu curaj dreptul credinţei creştine, rezistând unor violente persecuţii şi
insidioase propuneri de a-şi trăi viaţa fără Dumnezeu.

Mulţumind Domnului pentru multele mărturii luminoase, înflorite pe pământ românesc, formulez urări ca credinţa în
Christos să se înrădăcineze mereu mai mult în inimile voastre şi să strălucească în viaţa voastră pentru a fi transmisă
întreagă generaţiilor viitoare.

3. Dragi români, Domnul să însoţească drumul poporului vostru pentru al treilea mileniu creştin! El să trezească în
inimile voastre planuri şi speranţe de bine, şi să vă dăruiască forţa pentru a construi civilizaţia iubirii, bazată pe justiţie,
pe solidaritate, pe angajarea pentru binele comun şi pentru o convieţuire cu adevărat fraternă.

În special, urez ca o crescândă înţelegere între toţi cei ce se onorează cu numele creştin - ortodocşi, catolici de
diverse rituri şi protestanţi de diferite denumiri - să fie ferment de unitate şi de concordie în interiorul Patriei voastre şi
în tot continentul european.

Pacea lui Christos să fie pururea cu voi. Amin! Christos a înviat

Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist


la întâmpinarea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II
la Catedrala Patriarhală din Bucureşti
7 mai 1999

Sanctitatea Voastră,
La puţin timp după ce aţi păşit pe pământul ţării noastre, vă primim în faţa Catedralei Patriarhale cu bucuria imnului
biblic "Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!" (Matei 21, 9) şi cu salutul pascal "Hristos a înviat!".
Catedrala noastră Patriarhală şi această incintă, închinate Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi străjuite de sfintele
moaşte ale cuviosului Dimitrie cel Nou, constituie împreună vatra spirituală a Ortodoxiei româneşti.

Statornicită de peste trei secole pe aceeaşi colină înaltă a Bucureştilor, înfruntând vicisitudinile istoriei, ea dă mărturie
despre biruinţa Bisericii lui Dumnezeu asupra stăpânitorilor acestui veac.

Vă primim, aşadar, în această vatră de lumină a neamului nostru, martori având alături de noi, ierarhii, clerul şi
poporul de faţă, pe vrednicii de pomenire înaintaşi ai noştri, patriarhi, mitropoliţi, voievozi şi dregători binecredincioşi,
slujitori, ctitori şi binefăcători ai acestei vetre şi ai Bisericii lui Dumnezeu din România.

În persoana Sanctităţii Voastre primim şi cinstim Biserica lui Hristos din Roma, cea întemeiată pe propovăduirea şi
martiriul slăviţilor Apostoli Petru şi Pavel, venerabilă Biserică apostolică, participantă la marile evenimente şi decizii
conciliare ale Bisericii nedespărţite din primul mileniu.

Nădăjduim că prezenţa Sanctităţii Voastre, ostenitor neobosit pentru dialogul între Biserici, pelerin în slujba afirmării
sfinţeniei Evangheliei în faţa secularizării de azi şi promotor al reconcilierii între popoare, va fi un bun prilej pentru o
mărturie comună în favoarea păcii în Iugoslavia - cerând încetarea imediată a războiului.

Sanctitatea Voastră,

În zilele următoare, veţi avea prilejul să cunoaşteţi mai de aproape Biserica Ortodoxă din România, care este lucrarea
ei şi care sunt problemele ei astăzi, într-o perioadă de răscruce în istoria ţării, a Europei şi poate chiar a lumii. Veţi
avea prilejul să cunoaşteţi poporul român cu suferinţele şi cu aspiraţiile lui, pe faţa căruia se mai citesc încă urmele
încercărilor prin care a trecut în ultima jumătate de veac. Veţi avea prilejul să constataţi că viţa de vie a creştinismului
apostolic, ajunsă de la Ierusalim pe colinele acestor ţinuturi aproape în acelaşi timp când ajungea şi pe colinele
Romei, s-a păstrat roditoare până astăzi şi a împărtăşit de-a lungul veacurilor cu hrană cerească pe toţi fiii acestui
pământ.

Din bogăţia sufletească a acestui popor binecuvântat de Dumnezeu, care a întâmpinat cu dragoste pe cei cei-au
călcat pragul cu inima deschisă, vă primim astăzi Sanctitatea Voastră şi pe cei care vă însoţesc, cu multă bucurie şi
frăţească dragoste în Hristos.

Bine aţi venit în mijlocul nostru!

Cuvântul de întâmpinare a Sfântului Părinte Ioan Paul II


rostit de către IPSS Mitropolit Lucian Mureşan
la Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti,
în cadrul Liturghiei greco-catolice
8 mai 1999

Cu sfânta bucurie pascală pe care Isus, biruitorul morţii o revarsă din belşug asupra noastră, cu blânda mângâiere pe
care ne-o oferă Preasfânta Fecioară Maria, Regina lunii mai, cu iubirea pe care Sfântul Evanghelist Ioan a descoperit-
o în pieptul Învăţătorului pe care şi-a plecat capul, cu curajul mărturiei creştinismului românesc pe care ni-l susţine
mereu Fericitul Ieremia Românul, Vă adresăm, Sfinte Părinte, salutul nostru, al tuturor ierarhilor, preoţilor, călugărilor,
călugăriţelor şi al bunilor credincioşi ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică: Bine aţi venit în ţara noastră;
Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!

Sfinte Părinte, Isus, Domnul nostru, "plinirea legii", descoperirea Tatălui şi a Împărăţiei îi fericea pe cei ce-L vedeau şi-
L ascultau: "fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud [...], că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă
cele ce vedeţi voi şi n-au văzut şi să audă cele ce aţi auzit voi şi n-au auzit" (Mt 1, 16-17).

Aceste cuvinte ale Vieţii mă inspiră şi mă îndeamnă a-i aminti aici pe toţi acei vrednici înaintaşi ai noştri ce au dăinuit
în cei aproape două mii de ani de creştinism pe aceste locuri, pe toţi aceia care de trei sute de ani au mărturisit şi au
trăit Unirea cu Biserica Romei, dar mai ales pe toţi aceia care în cei peste patruzeci de ani de suprimare samavolnică
a existenţei legale a Bisericii noastre, în frunte cu cei doisprezece episcopi care şi-au jertfit întreaga viaţă cauzei
Bisericii lui Christos şi Capul ei văzut, şi dintre care unsprezece au plecat din această lume cu dorul fierbinte de a-l fi
văzut şi auzit pe urmaşul lui Petru aducând Vestea cea Bună în Biserica şi în ţara lor. Pe al doisprezecelea arhiereu al
Bisericii noastre greu încercate, Cardinalul Alexandru Todea, mărturie vie a acestei perioade de crucificare a Bisericii,
l-a învrednicit Providenţa să vadă această zi.

Noi, cei prezenţi în această Catedrală sau afară, sau toţi cei ce din parohiile noastre, de la sute de kilometri, sunt
alături de noi, şi care n-au putut fi aici cu toţii, suntem deosebit de fericiţi pentru că Vă vedem cu ochii noştri şi Vă
auzim cu urechile noastre împărtăşindu-ne cu aceeaşi convingere nestrămutată pe care Petru i-o mărturiseşte lui
Isus: "Doamne, la cine vom merge? Cuvintele vieţii veşnice Tu le ai, iar noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti
Christos, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (In 6, 68-69).

Copleşiţi de bucurie şi emoţii puternice, exprimate prin zâmbete senine şi lacrimi de fericire, oferim Sfânta Liturghie
greco-catolică pentru Sanctitatea Voastră, pentru Biserica şi ţara noastră.

Fericiţi sunt ochii noştri pentru că Vă văd, şi urechile noastre pentru că Vă aud.

Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul II, ţinută în limba română,


la Divina Liturghie în ritul bizantin-român,
cu Episcopii, Clerul, Călugării, Călugăriţele şi Laicii angajaţi,
celebrată în Catedrala "Sfântul Iosif"
8 mai 1999

1. "Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele!" (Fap 12, 8).

Aceste cuvinte le spune îngerul apostolului Petru, pe care prima lectură ni l-a prezentat în temniţă. Condus de înger,
Petru poate ieşi din închisoare şi recupera libertatea.

Şi Domnul Isus ne-a vorbit de libertate în pericopa evanghelică abia proclamată: "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul
vă va face liberi" (In 8, 32). Cei ce îl ascultă nu înţeleg: "De care robie trebuie să fim eliberaţi?" - se întreabă. Iar Isus
lămureşte că robia cea mai înşelătoare şi mai sufocantă este cea a păcatului (cf. In 8, 34). Din această robie numai El
ne poate face liberi.

Iată vestea pe care Biserica o aduce lumii: Christos este libertatea noastră, pentru că este adevărul. Nu un adevăr
abstract, căutat orbeşte de raţiunea mereu neliniştită a omului. Adevărul este pentru noi persoana lui Christos. El ne-a
zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14, 6). Dacă întunericul păcatului este biruit de lumina vieţii, atunci nu există
robie care să poată sufoca libertatea.

2. Tu cunoşti bine acest adevăr, iubite frate Alexandru Todea, Cardinal al Sfintei Romane Biserici şi tu, Arhiepiscop
Gheorghe Guţiu, pentru că înaintea voastră, ca şi înaintea lui Petru, s-a deschis de la sine poarta grea a robiei şi aţi
fost redaţi Bisericilor voastre, împreună cu numeroşi alţi fraţi şi surori, dintre care pe unii avem bucuria şi privilegiul de
a-i saluta şi de a le da sărutul spiritual aici la această Divină Liturghie bizantină. Alţii, în schimb, au fost primiţi în
îmbrăţişarea Tatălui în zilele persecuţiei, fără să poată vedea în patria lor restabilirea libertăţilor fundamentale, inclusiv
cea religioasă. Iubiţi Fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a
făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric,
chiar dacă în lanţuri; liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă comunităţile voastre erau profanate şi
lovite. Dar "se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu, de către Biserică" (Fap 12, 5) pentru voi, pentru ei, pentru
toţi cei ce cred în Christos, pe care minciuna voia să vă curme. Nu există fiu al întunericului care să poată suporta
cântul libertăţii, pentru că îi reproşează eroarea şi păcatul.

Am venit în aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este un semn al iradierii civilizaţiei romane în
această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba şi cultura. Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori
care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia
lui Christos; unui popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preţ, în chinurile şi vicisitudinile
care i-au marcat existenţa.

Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi de trei secole, prin
sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate. Vin la voi pentru a da glas recunoştinţei Bisericii Catolice şi
nu doar a ei: întregului univers creştin, tuturor oamenilor de bunăvoinţă voi le-aţi oferit mărturia adevărului care îi face
liberi.

Din această Catedrală gândul meu nu poate să nu zboare la Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu şi îmi
însuşesc mişcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: "Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că
m-ai ajutat să-l pot vedea". Prea iubitului frate Lucian Mureşan, Mitropolit al Bisericii voastre Greco-Catolice Române,
Episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor şi credincioşilor la toţi le adresez la această Sfântă Slujbă salutul meu plin
de afecţiune.

3. În decursul istoriei voastre felurite suflete ale creştinismului - cel latin, cel constantinopolitan şi cel slav - s-au
contopit în geniul original al poporului vostru. Această preţioasă moştenire religioasă a fost salvgardată de
comunităţile voastre orientale, împreună cu fraţii Bisericii Ortodoxe Române.
Părinţii voştri au voit să restabilească uniunea vizibilă cu Biserica Romei. În Clausula Unionis au afirmat printre altele:
"Ne-am unit noi, mai sus-numiţii, cu toată tradiţia noastră: riturile ecleziastice, Divina Liturghie, posturile şi Calendarul
nostru să se păstreze neatinse". De la acea Unire se împlinesc cei 300 de ani: consider providenţial şi plin de
semnificaţie faptul că celebrările celui de al treilea centenar coincid cu Marele Jubileu al Anului 2000.

Acea Unire purta cu sine ecoul a secole de istorie şi de cultură a poporului român. Acestei istorii şi culturi tocmai acea
Unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arată Şcoala născută în acel Blaj, pe care acelaşi Eminescu l-
a salutat nu întâmplător, ca "Mica Romă". Strădania voastră, preaiubiţi Fraţi şi Surori ai Bisericii Greco-Catolice, este
cea a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Seremi şi Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu
dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională
pot nu numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care
lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine. La picioarele splendidului
iconostas al Catedralei voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale veneratului Episcop Inochentie
Micu Klein, altă figură care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj catolicitatea, strâns unit cu identitatea sa de
român. Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica, voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie
şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea indentităţii naţionale.

4. Acest patrimoniu îşi trage seva şi din bogăţiile liturgiei şi tradiţiei bizantine pe care voi le aveţi în comun cu fraţii
Bisericii Ortodoxe. Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliţi unde este necesar,
inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit Unirea cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la voi.
Fidelitatea faţă de tradiţia voastră, atât de bogată şi de felurită, trebuie reînnoită continuu astăzi, când noi spaţii de
libertate vă sunt date pentru că Biserica voastră, în revenirea la propriile rădăcini şi în deschiderea la chemarea
Spiritului, să poată fi ea însăşi din ce în ce mai mult, şi tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la
creşterea Bisericii universale.

Vă aşteaptă o sarcină pasionantă: a reînviora speranţa în inimile credincioşilor Bisericii voastre care învie. Acordaţi
spaţiu şi atenţie laicilor, şi în special tinerilor, care sunt viitorul Bisericii: învăţaţi-i să-l afle pe Christos în rugăciunea
liturgică, revenită la frumuseţe şi solemnitate, după constrângerile clandestinităţi;, în meditarea asiduă a Sfintei
Scripturi, în apropierea de Sfinţii Părinţi, teologi şi mistici. Educaţi tinerii în spiritul ţelurilor îndrăzneţe, ce se cuvin unor
fii de martiri. Deprindeţi-i să respingă iluziile facile ale consumismului; să rămână pe pământul lor pentru a construi
împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii; să slujească săracii care sunt icoana lui
Christos; să se pregătească creştineşte la angajarea profesională, pentru a anima societatea civilă în onestitate şi
solidaritate; să nu evite angajarea politică, dar să se facă prezenţi cu acel spirit de slujire, de care este deosebită
nevoie.

Străduiţi-vă pentru o calificare a învăţământului teologic, ştiind bine că viitori preoţi sunt călăuzele care vor conduce
comunităţile în noul mileniu. Uniţi eforturile, calificaţi profesorii şi educatorii, înrădăcinându-i totodată în identitatea
voastră particulară şi în respiraţia universală a Bisericii. Aveţi grijă de viaţa călugărească şi acţionaţi pentru renaşterea
monahismului, atât de strâns legat chiar de esenţa Bisericilor Orientale.

5. "Iar peste toate acestea - vă spun cu Sfântul Pavel - îmbrăcaţi-vă întru dragoste" (Col 3, 14). Mai degrabă decât
pentru privarea de dragul libertăţii, deşi de nepreţuit şi chiar de cel al vieţii, voi aţi suferit pentru că nu v-aţi simţit iubiţi,
pentru că aţi fost constrânşi de clandestinitate, printr-o grea izolare de viaţa naţională şi internaţională. O rană
dureroasă a fost produsă mai ales în raporturile cu fraţii şi surorile Bisericii Ortodoxe, deşi cu mulţi dintre ei aţi
împărtăşit suferinţele mărturiei pentru Christos în timpul prigoanei. Dacă între ortodocşi şi catolici comuniunea nu este
încă deplină, "reţinem că ea este deja perfectă în ceea ce toţi împreună considerăm culmea vieţii de har, "martyria"
până la moarte, comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care îşi varsă sângele şi în acest sacrificiu,
face să devină apropiaţi cei care altă dată erau departe (cf. Ef 2, 13)" (Ut unum sint).

Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi
în mod credibil de Dumnezeu care este Iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări? Vindecaţi rănile trecutului
prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să suscite miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta
miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred? Şi voi, iubiţi Fraţi şi Surori, sunteţi chemaţi să vă aduceţi în
adevăr şi caritate contribuţia la dialogul ecumenic, după indicaţiile Conciliului Vatican II şi ale magisterului Bisericii.

6. Vin acum de la cimitirul catolic din acest oraş: la mormintele puţinilor martiri cunoscuţi şi ale multora, ale căror
rămăşiţe pământeşti nu au avut nici măcar onoarea unei înmormântări creştine, m-am rugat pentru voi toţi şi am
invocat martirii voştri şi mărturisitorii credinţei, să mijlocească pentru voi la Tatăl care este în ceruri. Am invocat în
special Episcopii, să continue a fi Păstorii voştri din cer: Vasile Aftenie şi Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan
Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu. Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor Episcopi
care şi-au amestecat sângele cu cel al Jertfei Euharistice pe care au celebrat-o zilnic. L-am invocat şi pe Cardinalul
Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească
de la Papa bereta de Cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească iubitul pământ natal.
Ei să vă însoţească împreună cu Maria, Sfânta Maică a lui Dumnezeu în drumul vostru către Christos, izvor de
adevărată libertate. Vă încredinţez ei, cu cuvintele pe care în timpul persecuţiei le cântaţi cu încrezătoare abandonare:

"Nu lăsa, o Mamă, să cădem pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale."

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist


la întâlnirea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II
cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
la Palatul Patriarhiei din Bucureşti
8 mai 1999

Sanctitatea Voastră,

În numele membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am cinstea să adresez Episcopului Romei şi
Primat al Bisericii Catolice, urarea frăţească de bun venit în mijlocul nostru, împreună cu salutul şi mărturisirea
pascală "Hristos a înviat!". Suntem încredinţaţi că Hristos Domnul este în mijlocul nostru, neîndoindu-ne că întâlnirea
de astăzi este vrerea Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, Îl rugăm pe Hristos, Cel preaslăvit şi înviat, să
trimită şi acum asupra noastră, ca odinioară Apostolilor, binecuvântarea şi pacea Sa dumnezeiască.

Sinodul Episcopilor unei Biserici locale, aşa cum este cel al Bisericii Ortodoxe Române, este manifestarea Bisericii în
comuniune, epifanie locală a sobornicităţii Bisericii Universale. Fiecare Episcop poartă cu sine obştea de preoţi,
monahi şi credincioşi pe care o slujeşte. Episcopul, aflat în comuniune de credinţă, sacramentală şi canonică cu
ceilalţi Episcopi, realizează împreună cu comunitatea sa deplinătatea eclezială a Bisericii lui Hristos. Sinodalitatea,
prezidată de primus inter pares este forma de unitate care poartă în ea, în ciuda slăbiciunilor omeneşti, reflexul Tainei
Sfintei Treimi.

Suntem recunoscători Bunului Dumnezeu pentru faptul că există deja o tradiţie pozitivă a relaţiilor dintre Bisericile
noastre. "Întoarcerea la izvoare", la practica Bisericii primului mileniu, a fost punctul comun de referinţă care a
schimbat radical perspectivele şi atitudinile dintre creştinătatea catolică şi cea ortodoxă. Dialogul teologic dinte cele
două Biserici, inaugurat la începutul anilor '80 - în ciuda perioadei de criză pe care o traversează în ultimii ani şi pe
care dorim şi ne străduim cu toţii să o depăşim cât mai repede - a reuşit elaborarea unei vizite comune în direcţia unei
teologii a comuniunii, recuperând, în scurt timp, mult din ceea ce a pierdut în mileniul al doilea.

Documentul de la Balamand (Liban, iunie 1993) consacră un vocabular ecumenic nou, care învederează o îndelung
aşteptată schimbare de înţelegere şi de atitudine: "Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă - se spune în document - se
recunosc reciproc în calitate de Biserici surori" [1]. Folosind o astfel de adresare pozitivă, cele două Biserici înţeleg că
o serie de metode de misiune şi modele de unitate din trecut, care au creat tensiuni între Bisericile noastre, devin
inacceptabile.

În acest context nădăjduim că vizita Sanctităţii Voastre în România se va constitui într-un imbold pozitiv pentru
dialogul deja aducător de roade, angajat de Biserica noastră cu Biserica Greco-Catolică din România. În lumina
înţelegerii pe această temă din cadrul dialogului teologic internaţional ortodox-catolic şi a realităţii confesionale şi
pastorale de astăzi din România, sperăm să depăşim şi divergenţele nesoluţionate încă prin asigurarea liniştei
credincioşilor noştri spre o pace confesională definitivă.

Desigur, pe drumul spre "comuniunea deplină" există încă răni ale trecutului care nu s-au vindecat definitiv, dar
hotărârea de a salva elementele de unitate ce aparţin Bisericilor noastre şi de a stărui pentru mărturisirea integrală a
aceleiaşi credinţe este fermă şi constantă.

Sanctitatea Voastră,

Biserica Ortodoxă Română este concentrată în această perioadă de răscruce asupra câtorva mari priorităţi pastorale,
misionare, diaconale şi ecumenice, care s-au impus slujirii noastre în anii din urmă.

Odată cu descătuşarea ţării de strâmtoarea totalitarismului, în 1989, după decenii de restricţii şi umilinţe, am trăit cu
nespusă bucurie dobândirea libertăţii plenare de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu face acum să
rodească jertfele fraţilor noştri care au suferit pentru Hristos în acea perioadă, jertfe care s-au altoit pe moştenirea de
credinţă a strămoşilor. Trebuie spus în acelaşi timp că flacăra credinţei nu s-a stins în acei ani grei, jertfa cea
nesângeroasă nu a încetat a se aduce pe sfintele altare ale bisericilor din satele şi oraşele României, Biserica
împlinindu-şi astfel, cu multe eforturi şi sacrificii, lucrarea sa specifică esenţială, aceea de a mărturisi pe Hristos şi de
a sfinţi pe om şi lumea înconjurătoare, în ciuda slăbiciunii unora dintre noi.
Am învăţat atunci, mai mult ca oricând, că viaţa liturgică, sacramentală a Bisericii a fost şi trebuie să rămână temelia
de neclintit a credinţei şi a vieţuirii creştine. Lucrarea Bisericii este, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,
aceea de a transmite lumii prin har, bunătăţile şi darurile pe care Dumnezeu le are prin fire [2].

Astăzi, însă, ne aflăm în faţa unei exigenţe misionare noi, de copleşitoare însemnătate, provocate de înviorarea
credinţei, de necesitatea transmiterii tradiţiei celei sănătoase către generaţia tânără şi de reîncreştinarea societăţii
secularizate.

Biserica noastră are astăzi o mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti. Suntem
conştienţi că aportul fundamental al Bisericii la însănătoşirea vieţii sociale româneşti este acela de a modela oameni
cu frică de Dumnezeu, oameni credincioşi, oameni care să aibă "Duhul lui Dumnezeu" (1 Cor. 7, 40), eliberaţi de robia
patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelnicei şi al iubirii de semeni. Aşa cum afirmă un mare teolog ortodox român,
"Biserica nu poate crea o ştiinţă, o tehnică, o industrie creştină; dar ea poate pregăti savanţi creştini, artişti creştini,
scriitori creştini, industriaşi creştini, comercianţi creştini, economişti creştini, funcţionari creştini" [3]. Prin aceştia poate
transmite Biserica duhul evanghelic întregului organism social. Responsabilitatea Bisericii noastre faţă de societatea
românească este, aşadar, mult mai largă decât angajarea nemijlocită în vreun domeniu sau altul al vieţii obşteşti.
Totuşi, cu mijloacele modeste care ne stau la îndemână ne străduim să venim în ajutorul fraţilor noştri ce cunosc
încercarea, năpăstuiţi de toate vârstele, pe care obştea îi trecea adesea cu vederea. Nerecuperarea bunurilor de care
a fost deposedată Biserica ne împiedică, din păcate, la o activitate mai susţinută în acest sens.

În spiritul învăţăturii sale, Biserica noastră pune preţ, înainte de toate, pe valoarea unică a fiecărei persoane umane,
valoare dată de prezenţa chipului lui Dumnezeu în orice om. Totodată, Biserica Ortodoxă Română contribuie la
păstrarea identităţii noastre naţionale în deplinul respect faţă de specificul etnic sau religios al tuturor minorităţilor de
la noi.

În privinţa legăturilor cu Biserica şi confesiunile creştine din ţară, am reluat, în condiţii noi de libertate, practica rodnică
din trecut, a conferinţelor teologice interconfesionale, creîndu-se în acelaşi timp structuri ecumenice noi. Dorim, de
asemenea, formarea împreună cu Biserica Catolică de ambele rituri şi cu alte confesiuni creştine din România, a unui
Consiliu Naţional Ecumenic.

Sanctitatea Voastră,

Ierarhii şi clericii Bisericii Ortodoxe Române veghează şi lucrează pentru a rămâne în slujba credincioşilor acesteia,
bărbaţi şi femei, tineri sau vârstnici, sprijinindu-şi activitatea lor de zi cu zi, pe Evanghelia iubirii lui Hristos. Astfel,
rămânem credincioşi principiului sobornicesc, conform căruia: "apărătorul credinţei este Însuşi Trupul Bisericii, adică
poporul însuşi, care vrea ca mărturisirea credinţei lui să rămână veşnic neschimbată şi identică cu cea a părinţilor săi",
cum afirmă Enciclica Patriarhilor ortodocşi din 1848.

În ceea ce priveşte ecumenismul, noi vrem să aducem în sânul mişcării ecumenice, experienţa misiunii noastre
specifice. După rânduiala lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt, fiecare Biserică locală se bucură de harisme
specifice, determinante pentru contribuţia sa la strădaniile creştinilor pentru refacerea unităţii vizibile a Bisericii. Astfel,
simbioza dintre limba noastră de origine latină şi credinţa ortodoxă, care ţine de identitatea Bisericii noastre a
constituit şi constituie un ideal foarte preţios de legătură între Apus şi Răsărit. Chemarea, harisma şi răspunderea
Bisericii Ortodoxe din România, împreună cu cea a Bisericii Ortodoxe Universale a fost de a păstra şi mărturisi de-a
lungul istoriei "credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna" (Iuda 1, 3), aşa cum această credinţă a fost cristalizată
în tradiţia patristică şi mărturisirea dogmatică a Sinoadelor Ecumenice, recunoscute prin consensul Bisericii
Universale.

Sanctitatea Voastră,

În împlinirea Anului Jubiliar 2000, la cumpăna dintre milenii creştine, Biserica noastră, împreună cu toate Bisericile
Ortodoxe surori, este conştientă de importanţa mărturiei şi acţiunii tuturor creştinilor pentru viitorul creştinismului şi al
lumii, în condiţii complexe, fără precedent.

De aceea, socotim că Biserica trebuie să-şi manifeste vocaţia s-a profetică printr-o cercetare riguroasă - după pilda
Părinţilor Bisericii şi, în special a Părinţilor capadocieni - a spiritului culturii şi civilizaţiei actuale, asimilând ceea ce
este ziditor pentru om şi lume şi înlăturând acele aspecte care îndepărtează pe om de Dumnezeu Cel adevărat şi de
calea împlinirii sale plenare. Îngrijorată de agravarea pericolelor care ameninţă umanitatea întreagă - imoralitatea,
dezechilibrele economice, conflictele armate, problema ecologică etc. - Biserica atrage luarea aminte că rădăcina
tuturor relelor se află în îndepărtarea omului de Dumnezeu, exacerbarea egocentrismului, pe fondul unei societăţi
umane tot mai secularizate.
De aceea, suntem conştienţi că energiile Bisericii, eliberate în ultimii ani, trebuie îndreptatea spre lucrarea misionară
şi ecumenică comună. Ortodoxia noastră românească, ca de altfel şi întreaga zestre spirituală a României, poate
constitui o putere inspiratoare pentru menţinerea şi îmbogăţirea sufletului creştin al Europei.

Împărtăşim convingerea că pentru a fi o unitatea adevărată şi durabilă, unitatea Europei trebuie să fie mai întâi de
toate o unitate spirituală, pe care doar Evanghelia Mântuitorului Hristos o poate oferi. Noi dorim să prezentăm Europei
tezaurele noastre spirituale specifice ca temei al unităţii spre care tind popoarele europene, pentru propriul lor bine şi
spre binele comun al întregii umanităţi.

Fiţi binevenit în mijlocul nostru, al ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe din România şi al altor Biserici
şi comunităţi religioase din această ţară. Poporul aici de faţă, personalităţi ale vieţii publice româneşti prezente în
această sală, precum şi membrii Corpului Diplomatic Vă salută şi Vă asigură de preţuirea lor.

În numele tuturor, Vă îmbrăţişez cu iubire şi rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze întâlnirea noastră.

Notă:

Au fost de faţă pe lângă membrii Sfântului Sinod şi membrii delegaţiei papale, Episcopatul catolic de ambele rituri din
România, personalităţi ale vieţii publice din România şi membrii Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti.

[1] Cap. 14
[2] Capete gnostice II 90
[3] Teodor M. Popescu, Biserica şi Cultura, p. 228

Discursul Sfântului Părinte Ioan Paul II


la întâlnirea cu Patriarhul Teoctist şi
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
la Palatul Patriarhiei
8 mai 1999

Beatitudine,
Înalt Preasfinţiile Voastre Mitropoliţi,
Veneraţi Episcopi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România

1. În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a
lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea ştire:
"L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Christos)!" (In 1, 41). Acea descoperire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând
mrejele, au devenit "pescari de oameni" (Mt 4, 19). După ce au fost transformaţi lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit
la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. Cu ei alţi discipoli au continuat lucrarea evanghelică
începută de ei, chemând neamurile la mântuire şi "botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt
28, 19).

Beatitudine, veneraţi Fraţi întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am
fost răscumpăraţi în Christos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Preasfintei Treimi,
care în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire.
Biserica a crescut şi s-a răspândit în lume; Evanghelia a fecundat culturile. Şi în acest pământ comori de sfinţenie, de
fidelitate creştină, plinită uneori cu preţul vieţii, au împodobit acel templu spiritual care este Biserica. Astăzi noi
împreună îi aducem mulţumire lui Dumnezeu.

2. Păstrez mereu vie în suflet emoţia suscitată de vizita Dumneavoastră, Beatitudine, în cetatea Sfinţilor Petru şi
Pavel, Corifeii Apostolilor. Păstrez o amintire mişcătoare despre acea întâlnire, care a avut loc în vremurile dificile
pentru Biserica Dumneavoastră. Acum sunt eu, pelerin de caritate, care aduc omagiu acestui pământ udat de sângele
martirilor străvechi şi moderni, care "şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului" (Ap 7, 14). Vin
să întâlnesc un popor care a primit Evanghelia, a asimilat-o şi a apărat-o de atacuri repetate, simţind-o de-acum ca
parte integrantă din patrimoniul său cultural.

Este vorba de o cultură elaborată cu răbdare, pe urmele moştenirii Romei antice, într-o tradiţie de sfinţenie care a
pornit din chiliile a nenumăraţi monahi şi monahii, dorind să cânte laude lui Dumnezeu şi să ţină sus braţele în
rugăciune, ca Moise, pentru ca bătălia paşnică a credinţei să fie câştigată în folosul populaţiilor acestui pământ.
Mesajul evanghelic a ajuns astfel pe masa oamenilor de gândire, dintre care mulţi au contribuit cu carisma lor la
promovarea asimilării lui de către noile generaţii române, orientate către edificarea viitorului lor.

Beatitudine, am venit aici ca pelerin pentru a atesta cât de aproape este în simţire întreaga Biserică Catolică de
strădania Episcopilor, clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, acum când un mileniu se încheie şi un altul
apare la orizont. Sunt alături şi părtaş, cu stimă şi admiraţie, la programul de reînnoire eclezial pe care Sfântul Sinod l-
a întreprins în domeniile atât de esenţiale ale formării teologice şi catehetice, pentru a face să reînvie acel suflet
creştin care este una cu istoria voastră. Puteţi şti, Beatitudine, că în această lucrare binecuvântată de Dumnezeu,
catolicii sunt alături de fraţii lor ortodocşi cu rugăciunea şi disponibilitatea pentru orice colaborare utilă. Unica
Evanghelie aşteaptă să fie vestită în iubire şi stimă reciprocă. Câte domenii se deschid unei lucrări de angajare
comună, în condiţiile respectului reciproc şi dorinţei împărtăşite spre binele acestei umanităţi pentru care Fiul lui
Dumnezeu şi-a dat viaţa! Mărturia dată în comun este un mijloc puternic de evanghelizare. Divizarea, în schimb,
înseamnă victoria întunericului asupra luminii.

3. Beatitudine, amândoi în istoria noastră personală am văzut lanţurile şi am cunoscut oprimarea din partea unei
ideologii care voia să extirpeze din sufletul popoarelor noastre credinţa în Christos Domnul. Dar porţile iadului nu au
biruit asupra Bisericii, Mireasa Mielului. El, Mielul jertfit şi glorios, este acela care ne-a susţinut în stările de nelinişte şi
care acum ne permite să intonăm cântul libertăţii redobândite. El este acela, pe care un teolog contemporan al vostru
l-a numit "restauratorul omului", cel ce vindecă omul bolnav şi îl înalţă după ce a suportat îndelung povara grea a
sclaviei. După mulţi ani de violenţă, de mortificare a libertăţii, Biserica poate turna balsamul harului pe rănile omului şi
să-l vindece în numele lui Christos, spunând, ca şi Petru, ologului: "Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În
numele lui Isus Christos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!" (Fap 3, 6). Biserica nu încetează să exhorte (îndemne-n.r.)
bărbaţii şi femeile din vremea noastră, să se ridice în picioare, să reia drumul către Tatăl, să se lase împăcaţi cu
Dumnezeu. Aceasta este prima caritate pe care omenirea o aşteaptă de la noi: vestirea Evangheliei şi renaşterea în
Sfintele Taine, prelungite în slujirea fraţilor.

Beatitudine, am venit să contemplu Chipul lui Christos sculptat în Biserica voastră; am venit să venerez acel chip
suferind, chezăşie pentru noi de reînnoită speranţă. Conştientă că l-a "găsit pe Mesia", Biserica voastră se străduieşte
să-l poată întâlni şi fiii săi, precum şi toţi oamenii care îl caută pe Dumnezeu cu inima sinceră: face aceasta prin
celebrarea solemnă a Divinei Liturghii şi prin activitatea pastorală zilnică. Această sarcină coincide cu tradiţia voastră
atât de bogată în exemple care au ştiut să unească o viaţă profundă în Christos cu o slujire generoasă a celor
nevoiaşi; o angajare pasionantă în studiu ca o neobosită preocupare pastorală. Aş vrea să amintesc aici doar Sfântul
monah şi episcop Calinic de la Cernica atât de aproape de inima credincioşilor din Bucureşti.

4. Beatitudine, iubiţi fraţi Episcopi, întâlnirea de azi are loc în ziua în care Liturghia bizantină celebrează sărbătoarea
Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul. Cine mai mult decât el, cel iubit intens de Învăţătorul, ne poate
împărtăşi această vie experienţă de iubire? În scrisorile sale aceasta pare să fie sinteza vieţii sale, cuvântul care, la
bătrâneţe, când ceea ce-i de prisos cade, a rămas să semnifice trăirea sa personală: "Dumnezeu e iubire". Este ceea
ce el contemplase plecându-şi capul la pieptul lui Isus şi ridicându-şi privirea spre coasta străpunsă, din care ieşeau
apa Botezului şi sângele Euharistiei. Această experienţă a iubirii de Dumnezeu nu numai ne invită, dar aproape ne
constrânge la iubire, ca unică şi adevărată sinteză a credinţei creştine.

"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se
poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se
bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Cor 13, 4-7). Sunt cuvintele
scrise de Apostolul Pavel unei comunităţi frământate de conflicte şi tensiuni: sunt cuvinte valabile pentru toate
vremurile. Noi ştim bine că aceste cuvinte ne sunt adresate azi, înainte de toate nouă. Nu servesc pentru a-i arunca în
faţă celuilalt eroarea, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fiecăruia dintre noi. Am cunoscut opoziţii,
recriminări, reticenţe interioare şi închistări reciproce. Cu toate acestea, şi unii şi alţii, suntem martori că, în ciuda
acestor divizări, în momentul marii încercări, când Bisericile noastre păreau zguduite din temelii, şi aici, pe acest
pământ al României, martirii şi mărturisitorii au ştiut să slăvească numele lui Dumnezeu cu o singură inimă şi un
singur suflet. Şi tocmai ţinând seama de opera minunată a Duhului, de neexplicat pentru logica omenească,
slăbiciunea noastră capătă putere iar inima îşi regăseşte curaj şi încredere în mijlocul dificultăţilor situaţiei actuale.

5. Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fratern asupra problemelor care încă ne
despart. Biserica Greco-Catolică din România a suferit în deceniile trecute o represiune violentă. Drepturile ei au fost
călcate în picioare şi violate. Fiii săi au suferit mult, unii până la mărturia supremă a sângelui. Sfârşitul prigoanei a
restituit libertatea, dar problema structurilor bisericeşti aşteaptă încă soluţia sa definitivă. Fie ca dialogul să constituie
calea pentru vindecarea rănilor încă deschise şi pentru rezolvarea dificultăţilor ce mai persistă. Victoria carităţii va fi o
pildă nu numai pentru biserici, dar şi pentru întreaga societate. Îl rog pe Dumnezeu, Părinte al milostivirii şi Domn al
păcii, ca iubirea primită şi dăruită, să fie semnul prin care creştinii pot fi recunoscuţi ca fideli Domnului lor.

Bisericile Ortodoxe şi Biserica Catolică au parcurs un drum lung de reconciliere: doresc să-i exprim lui Dumnezeu
profunda şi emoţionanta mea gratitudine pentru cât s-a făcut, şi vă mulţumesc vouă, veneraţi Fraţi în Christos, pentru
străduinţa depusă pe această cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotărâre cercetarea teologică susţinută de
rugăciunea şi de simpatia tuturor credincioşilor ortodocşi şi catolici?

Dumnezeu ştie cât de mult lumea noastră ca şi Europa, pe care o speram eliberată de luptele fratricide, au nevoie de
o dovadă de iubire fraternă, care să învingă ura şi neînţelegerile şi să deschidă inimile pentru reconciliere! Unde sunt
Bisericile noastre atunci când dialogul tace şi armele vorbesc limbajul lor de moarte? Cum să educăm credincioşii
noştri în spiritul fericirilor, atât de diferit de modul de a gândi al puternicilor acestei lumi?

Beatitudine, Fraţi întru episcopat, să redăm Bisericii unitatea vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o
mărturie pe care numai urmaşii Fiului lui Dumnezeu, mort şi înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă
consecinţe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în El, dacă noi continuăm să sfâşiem cămaşa
necusută a Bisericii, dacă nu reuşim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unităţii, lucrând pentru a înlătura
obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din
toate puterile mele, şi voi continua să mă dedic până la sfârşit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor
şi a le susţine în slujirea apostolică.

6. Pământul vostru este presărat cu mănăstiri. De la Sfântul Nicodim din Tismana în secretul munţilor şi pădurilor,
bate inima rugăciunii neîncetate, a invocării numelui sfânt al lui Isus. Moldova, datorită lui Paisie Velicicovschi şi
discipolilor săi, a devenit centrul unei reînnoiri monastice care s-a iradiat asupra ţărilor învecinate la sfârşitul secolului
XVIII şi după. Viaţa monahală, ce n-a lipsit nici în vremea persecuţiei, a dat şi dă personalităţi de înaltă statură
spirituală în jurul cărora a apărut în aceşti ani o înflorire promiţătoare de vocaţii.

Cenobiile, bisericile acoperite cu fresce, icoanele, veşmintele liturgice, manuscrisele nu sunt doar bijuterii ale culturii
voastre, dar şi impresionante mărturii de credinţă creştină, de credinţă creştină trăită. Acest patrimoniu artistic născut
din rugăciunea monahilor şi monahiilor, a meşteşugarilor şi sătenilor inspiraţi de frumuseţea liturgiei bizantine
constituie o contribuţie deosebit de semnificativă la dialogul dintre Orient şi Occident şi la renaşterea acelei fraternităţi
pe care o aprinde în noi Duhul Sfânt în pragul noului mileniu. Pământul vostru românesc, între "latinitas" şi Bizanţ,
poate deveni punct de întâlnire şi de comuniune. El este străbătut de marele Danubiu, care udă regiuni din Răsărit şi
din Apus: fie ca România, ca şi acest fluviu, să poată lega raporturi de înţelegere şi de comuniune între popoare
diverse contribuind la afirmarea şi în lume a civilizaţiei iubirii.

7. Beatitudine, Părinţi ai acestui Sfânt Sinod, se reduc zilele care ne despart de începutul mileniului trei al erei
creştine. Privirea oamenilor este aţintită asupra noastră în aşteptare. Ei îşi apleacă urechea pentru a auzi de la noi,
din viaţa noastră înainte chiar decât din cuvintele noastre ştirea de odinioară: "L-am găsit pe Mesia". Vor să vadă
dacă şi noi suntem capabili să părăsim mrejele orgoliului nostru şi ale temerilor noastre pentru "a vesti anul de har al
Domnului".

Vom trece acel prag cu martirii noştri, cu toţi cei ce şi-au dat viaţa pentru credinţă: ortodocşi, catolici, anglicani,
protestanţi. Din totdeauna sângele martirilor este sămânţă generatoare de noi credincioşi în Christos. Dar pentru a
face acest lucru, trebuie să murim nouă înşine, să îngropăm omul nostru cel vechi în apele naşterii din nou şi să
înviem ca noi făpturi. Nu putem înşela chemarea lui Christos şi aşteptările lumii, nici refuza glasurile noastre, încât
cuvântul veşnic al lui Christos să nu poată fi proclamat noilor generaţii.

Mulţumesc pentru că aţi vrut să fiţi prima Biserică Ortodoxă care l-a invitat în propria ţară pe Papa de la Roma; vă
mulţumesc pentru că mi-aţi oferit bucuria acestei întâlniri fraterne; vă mulţumesc pentru darul acestui pelerinaj care
mi-a îngăduit să-mi întăresc credinţa alături de credinţa unor fraţi în Christos plini de zel.

"Veniţi să umblăm împreună în lumina Domnului!" Lui să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist


la celebrarea Sfintei Liturghii din Piaţa Unirii - Bucureşti,
în prezenţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II
9 mai 1999

Sanctitatea Voastră,
Iubiţi Fraţi,
Dreptmăritor popor al lui Dumnezeu,

HRISTOS A INVIAT!

Cu darul lui Dumnezeu Cel închinat în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trăim astăzi o negrăită bucurie. Bisericile
noastre prezente aici oferă celor de faţă pregustarea imaginii Bisericii nedespărţite. Ce dar dumnezeiesc şi ce
binecuvântare ca, la sfârşitul mileniului despărţirii Bisericilor, să trăim bucuria acestor clipe.

Este un moment sfânt, Sanctitatea Voastră, în care ne aflăm împreună, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii, în faţa
istoriei, trecute şi viitoare, în faţa iubirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.
De aceea, potrivit este să aducem împreună celor ce sunt acum cu ochii aţintiţi asupra noastră mărturia fundamentală
a Bisericii în faţa lumii, şi anume că Hristos este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), şi că prin Jertfa şi Învierea Sa
ni se deschide perspectiva unei existenţe pământene autentice şi a veşniciei întru Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta
este mesajul pe care îl vestim, "cu o gură şi o inimă", aşa cum l-au mărturisit Apostolii Mântuitorului, marii Părinţi şi
Învăţători ai Bisericii celei, UNA, a Răsăritului şi a Apusului, martirii, sfinţii şi cuvioşii creştinătăţii dintotdeauna şi de
pretutindeni.

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Adevărul care stă la temelia Bisericii şi a propovăduirii ei este acela că Hristos a biruit moartea, că Hristos a înviat din
morţi cu moartea pe moarte călcând şi nouă ne-a dăruit, prin moartea Lui, viaţa veşnică.

Aceasta este mărturia pe care Biserica creştină o aduce lumii de două mii de ani. Pe credinţa în înviere, propovăduită
de Apostolii martori ai Celui înviat, s-a edificat Biserica lui Hristos. "Dacă Hristos n-a înviat, zadranică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Cor. 15, 14) mărturisim şi noi împreună cu Sfântul Apostol
Pavel.

"Hristos a înviat!", vesteşte Biserica. "Adevărat a înviat!" răspundem noi cei ce prin pocăinţă şi iubire murim păcatului
şi înviem în Hristos, ca făpturi noi, hărăzite vieţii depline aici şi în Cer.

Sanctitatea Voastră,
Iubiţi fraţi în Hristos Domnul,

În faţa tuturor problemelor cu care se confruntă astăzi omenirea astăzi - şi care nu sunt puţine - credem că Biserica nu
trebuie să uite vocaţia ei specifică, contribuţia sa substanţială şi de neînlocuit în viaţa umanităţii. Biserica este
chemată, înainte de orice, să sfinţească pe om şi creaţia întreagă, să-L împărtăşească lumii pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Cel înviat, pentru ca lumea să dobândească viaţa cea autentică, viaţa cea veşnică împreună cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt.

Evanghelia Duminicii de astăzi, a Samaritencei, arată ce este şi cum se dobândeşte viaţa cea adevărată,
nestricăcioasă şi veşnică pe care, se pare, omul zilelor noastre o uită adeseori, copleşit de grijile, suferinţele şi
bucuriile vieţii celei trecătoare. O uită mai ales, pentru că nu ştie, nu este ajutat îndeajuns sau nu vrea să cunoască
cine este cu adevărat Hristos. "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu - spune Mântuitorul femeii samaritence - şi cine
este Cel ce-ţi zice dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Cel care va bea din apa pe care i-o voi da
Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică"
(Ioan 4, 10; 14).

Există, aşadar, o apă mai de preţ decât ea care izvorăşte din adâncurile pământului. Există şi o pâine mai de preţ
decât pâinea cea de toate zilele. Este pâinea care se coboară din cer, Hristos Mântuitorul, care se oferă în
Dumnezeiasca Liturghie ca hrană spre viaţa lumii. "Eu sunt pâinea cea vie, zice Hristos. Cine mănâncă din pâinea
aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu" (Ioan 6, 51).

Chemarea ultimă şi esenţială a Evangheliei şi a Bisericii este dobândirea vieţii celei nemuritoare şi numai apoi, ca o
consecinţă, zbaterea pentru un trai pământean mai bun, pentru pacea lumii, pentru eficienţa economică, ştiinţifică etc.
Lucrarea de neînlocuit a Bisericii începe în momentul în care la Sfânta Liturghie suntem chemaţi ca "Sus să avem
inimile!"

Dacă pâinea, hrana materială, alinarea suferinţelor şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai pot fi oferite şi de alte instituţii
umane, pe Dumnezeu şi hrana cerească spre viaţa nemuritoare numai Biserica le poate împărtăşi.

Desigur că Biserica nu abandonează viaţa aceasta, nici lumea, nici istoria, nu abandonează omul şi nici nevoile sale
materiale. Pentru om a murit Hristos. Biserica le dă însă acestor preocupări valoarea din perspectiva vieţii celei
nemuritoare, o valoare mult mai mare decât o au ele în sine. Biserica ne cheamă să redescoperim ierarhia firească a
căutărilor umane, punând în fruntea lor năzuinţa omului spre cer, spre Dumnezeu: "Căutăţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33) încheie Hristos cuvântul Său referitor la
grija omului de fiecare zi.

Mulţi dintre semenii noştri doresc ca Biserica să fie mai prezentă în viaţa publică. Se uită uneori faptul că Biserica a
fost şi este concentrată, înainte de toate, asupra lucrării ei de sfinţire a omului şi a lumii. Din această lucrare specifică
izvorăşte apoi şi o prezenţă a sa mai evidentă în plan exterior, social. Avem convingerea că readucândul mai înainte
pe om la Dumnezeu, acesta va dobândi pacea interioară de unde va izvorî grija de semeni, preocuparea pentru viaţa
zilnică a cetăţii şi a locuitorilor ei.
Vocaţia sacramentală, dorul după Dumnezeu, simţul adevăratei ierarhii a valorilor şi a vieţii celei adevărate ni le-au
arătat cu prisosinţă credincioşii noştri care într-o perioadă de cruntă sărăcie şi-au folosit darul c el mare al libertăţii - cu
puţine şi regretabile excepţii - nu pentru a-şi zidi loruşi case pământene, ci pentru a zidi mai întâi lăcaşuri lui
Dumnezeu. În ultimii zece ani Sanctitatea Voastră, acest popor a construit sute de biserici.

În timp ce ni se spune adesea că suntem prea săraci pentru a zidi biserici, poporul ne învaţă, o dată în plus, că
bisericile nu se zidesc numai cu bani, ci mai ales cu dragoste pentru Dumnezeu şi jertfelnicie. Este o lecţie pentru noi
toţi, că trebuie să începem orice lucrare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este izvorul binelui şi al desăvârşirii.

Acest elan sacru al românilor spre a zidi des altare este un imbold nepreţuit şi pentru noi de a reactualiza proiectul
zidirii unei Catedrale, simbol al neamului. Şi iată, astăzi este celebrată prima dumnezeiască Liturghie pe locul unde se
va zidi o Catedrală, casă a lui Dumnezeu spre proslăvirea Sa şi spre binele acestei naţiuni.

Sanctitatea Voastră,
Iubiţi fraţi,

În pragul celui de al treilea mileniu, mesajul Bisericii adresat lumii nu poate fi altul decât acesta: Hristos Cel Înviat
împărtăşeşte lumii prin Biserică dobândirea vieţii celei adevărate.

Credem că Bisericile creştine trebuie să-şi adune energiile risipite şi să le concentreze în lucrarea de sfinţire a omului
şi a lumii. Sa-L redea lumii pe Hristos. Ce putem noi oferi lumii altceva mai de preţ, decât pe Dumnezeu Însuşi?

Lumea de astăzi are nevoie mai mult ca oricând de Dumnezeu şi de harul Său sfinţitor, căci constatăm cu durere că
mulţi dintre semenii noştri au pierdut conştiinţa sensului vieţii lor. Ei par a rămâne captivi pământului şi neputincioşi în
a-şi ridica privirea spre cer, pentru a-şi descoperi adevăratul lor statut, cel de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu
pentru a ajunge la asemănare cu El.

Privind în urmă, în istorie, precum şi la starea lumii de astăzi, creştinii trebuie să recunoască, în spiritul pocăinţei
evanghelice, răspunderea lor pentru starea de rătăcire pe care le-au provocat lumii de-a lungul veacurilor.

Sanctitatea Voastră,

Vă mulţumim frăţeşte, în numele Bisericii Ortodoxe Române, pentru prezenţa Sanctităţii Voastră la Dumnezeiasca
Liturghie ortodoxă, pe care o apreciaţi atât de mult în scrisoarea pastorală Orientale Lumen şi Bunul Dumnezeu să vă
dăruiască sănătate. Vă rugăm să înălţaţi împreună cu noi rugăciuni Atotputernicului Dumnezeu pentru pacea întregii
lumi, pentru încetarea războiului din Iugoslavia, pentru alinarea suferinţelor şi pentru întoarcerea lumii la Dumnezeu,
căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul II, ţinută în limba română,


la Divina Liturghie în ritul bizantin-român,
cu Episcopii, Clerul, Călugării, Călugăriţele şi Laicii angajaţi,
celebrată în Catedrala "Sfântul Iosif"
8 mai 1999

1. "Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele!" (Fap 12, 8).

Aceste cuvinte le spune îngerul apostolului Petru, pe care prima lectură ni l-a prezentat în temniţă. Condus de înger,
Petru poate ieşi din închisoare şi recupera libertatea.

Şi Domnul Isus ne-a vorbit de libertate în pericopa evanghelică abia proclamată: "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul
vă va face liberi" (In 8, 32). Cei ce îl ascultă nu înţeleg: "De care robie trebuie să fim eliberaţi?" - se întreabă. Iar Isus
lămureşte că robia cea mai înşelătoare şi mai sufocantă este cea a păcatului (cf. In 8, 34). Din această robie numai El
ne poate face liberi.

Iată vestea pe care Biserica o aduce lumii: Christos este libertatea noastră, pentru că este adevărul. Nu un adevăr
abstract, căutat orbeşte de raţiunea mereu neliniştită a omului. Adevărul este pentru noi persoana lui Christos. El ne-a
zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14, 6). Dacă întunericul păcatului este biruit de lumina vieţii, atunci nu există
robie care să poată sufoca libertatea.

2. Tu cunoşti bine acest adevăr, iubite frate Alexandru Todea, Cardinal al Sfintei Romane Biserici şi tu, Arhiepiscop
Gheorghe Guţiu, pentru că înaintea voastră, ca şi înaintea lui Petru, s-a deschis de la sine poarta grea a robiei şi aţi
fost redaţi Bisericilor voastre, împreună cu numeroşi alţi fraţi şi surori, dintre care pe unii avem bucuria şi privilegiul de
a-i saluta şi de a le da sărutul spiritual aici la această Divină Liturghie bizantină. Alţii, în schimb, au fost primiţi în
îmbrăţişarea Tatălui în zilele persecuţiei, fără să poată vedea în patria lor restabilirea libertăţilor fundamentale, inclusiv
cea religioasă. Iubiţi Fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a
făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric,
chiar dacă în lanţuri; liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă comunităţile voastre erau profanate şi
lovite. Dar "se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu, de către Biserică" (Fap 12, 5) pentru voi, pentru ei, pentru
toţi cei ce cred în Christos, pe care minciuna voia să vă curme. Nu există fiu al întunericului care să poată suporta
cântul libertăţii, pentru că îi reproşează eroarea şi păcatul.

Am venit în aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este un semn al iradierii civilizaţiei romane în
această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba şi cultura. Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori
care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia
lui Christos; unui popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preţ, în chinurile şi vicisitudinile
care i-au marcat existenţa.

Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi de trei secole, prin
sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate. Vin la voi pentru a da glas recunoştinţei Bisericii Catolice şi
nu doar a ei: întregului univers creştin, tuturor oamenilor de bunăvoinţă voi le-aţi oferit mărturia adevărului care îi face
liberi.

Din această Catedrală gândul meu nu poate să nu zboare la Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu şi îmi
însuşesc mişcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: "Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că
m-ai ajutat să-l pot vedea". Prea iubitului frate Lucian Mureşan, Mitropolit al Bisericii voastre Greco-Catolice Române,
Episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor şi credincioşilor la toţi le adresez la această Sfântă Slujbă salutul meu plin
de afecţiune.

3. În decursul istoriei voastre felurite suflete ale creştinismului - cel latin, cel constantinopolitan şi cel slav - s-au
contopit în geniul original al poporului vostru. Această preţioasă moştenire religioasă a fost salvgardată de
comunităţile voastre orientale, împreună cu fraţii Bisericii Ortodoxe Române.

Părinţii voştri au voit să restabilească uniunea vizibilă cu Biserica Romei. În Clausula Unionis au afirmat printre altele:
"Ne-am unit noi, mai sus-numiţii, cu toată tradiţia noastră: riturile ecleziastice, Divina Liturghie, posturile şi Calendarul
nostru să se păstreze neatinse". De la acea Unire se împlinesc cei 300 de ani: consider providenţial şi plin de
semnificaţie faptul că celebrările celui de al treilea centenar coincid cu Marele Jubileu al Anului 2000.

Acea Unire purta cu sine ecoul a secole de istorie şi de cultură a poporului român. Acestei istorii şi culturi tocmai acea
Unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arată Şcoala născută în acel Blaj, pe care acelaşi Eminescu l-
a salutat nu întâmplător, ca "Mica Romă". Strădania voastră, preaiubiţi Fraţi şi Surori ai Bisericii Greco-Catolice, este
cea a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Seremi şi Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu
dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională
pot nu numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care
lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine. La picioarele splendidului
iconostas al Catedralei voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale veneratului Episcop Inochentie
Micu Klein, altă figură care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj catolicitatea, strâns unit cu identitatea sa de
român. Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica, voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie
şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea indentităţii naţionale.

4. Acest patrimoniu îşi trage seva şi din bogăţiile liturgiei şi tradiţiei bizantine pe care voi le aveţi în comun cu fraţii
Bisericii Ortodoxe. Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliţi unde este necesar,
inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit Unirea cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la voi.
Fidelitatea faţă de tradiţia voastră, atât de bogată şi de felurită, trebuie reînnoită continuu astăzi, când noi spaţii de
libertate vă sunt date pentru că Biserica voastră, în revenirea la propriile rădăcini şi în deschiderea la chemarea
Spiritului, să poată fi ea însăşi din ce în ce mai mult, şi tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la
creşterea Bisericii universale.

Vă aşteaptă o sarcină pasionantă: a reînviora speranţa în inimile credincioşilor Bisericii voastre care învie. Acordaţi
spaţiu şi atenţie laicilor, şi în special tinerilor, care sunt viitorul Bisericii: învăţaţi-i să-l afle pe Christos în rugăciunea
liturgică, revenită la frumuseţe şi solemnitate, după constrângerile clandestinităţi;, în meditarea asiduă a Sfintei
Scripturi, în apropierea de Sfinţii Părinţi, teologi şi mistici. Educaţi tinerii în spiritul ţelurilor îndrăzneţe, ce se cuvin unor
fii de martiri. Deprindeţi-i să respingă iluziile facile ale consumismului; să rămână pe pământul lor pentru a construi
împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii; să slujească săracii care sunt icoana lui
Christos; să se pregătească creştineşte la angajarea profesională, pentru a anima societatea civilă în onestitate şi
solidaritate; să nu evite angajarea politică, dar să se facă prezenţi cu acel spirit de slujire, de care este deosebită
nevoie.
Străduiţi-vă pentru o calificare a învăţământului teologic, ştiind bine că viitori preoţi sunt călăuzele care vor conduce
comunităţile în noul mileniu. Uniţi eforturile, calificaţi profesorii şi educatorii, înrădăcinându-i totodată în identitatea
voastră particulară şi în respiraţia universală a Bisericii. Aveţi grijă de viaţa călugărească şi acţionaţi pentru renaşterea
monahismului, atât de strâns legat chiar de esenţa Bisericilor Orientale.

5. "Iar peste toate acestea - vă spun cu Sfântul Pavel - îmbrăcaţi-vă întru dragoste" (Col 3, 14). Mai degrabă decât
pentru privarea de dragul libertăţii, deşi de nepreţuit şi chiar de cel al vieţii, voi aţi suferit pentru că nu v-aţi simţit iubiţi,
pentru că aţi fost constrânşi de clandestinitate, printr-o grea izolare de viaţa naţională şi internaţională. O rană
dureroasă a fost produsă mai ales în raporturile cu fraţii şi surorile Bisericii Ortodoxe, deşi cu mulţi dintre ei aţi
împărtăşit suferinţele mărturiei pentru Christos în timpul prigoanei. Dacă între ortodocşi şi catolici comuniunea nu este
încă deplină, "reţinem că ea este deja perfectă în ceea ce toţi împreună considerăm culmea vieţii de har, "martyria"
până la moarte, comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care îşi varsă sângele şi în acest sacrificiu,
face să devină apropiaţi cei care altă dată erau departe (cf. Ef 2, 13)" (Ut unum sint).

Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi
în mod credibil de Dumnezeu care este Iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări? Vindecaţi rănile trecutului
prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să suscite miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta
miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred? Şi voi, iubiţi Fraţi şi Surori, sunteţi chemaţi să vă aduceţi în
adevăr şi caritate contribuţia la dialogul ecumenic, după indicaţiile Conciliului Vatican II şi ale magisterului Bisericii.

6. Vin acum de la cimitirul catolic din acest oraş: la mormintele puţinilor martiri cunoscuţi şi ale multora, ale căror
rămăşiţe pământeşti nu au avut nici măcar onoarea unei înmormântări creştine, m-am rugat pentru voi toţi şi am
invocat martirii voştri şi mărturisitorii credinţei, să mijlocească pentru voi la Tatăl care este în ceruri. Am invocat în
special Episcopii, să continue a fi Păstorii voştri din cer: Vasile Aftenie şi Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan
Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu. Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor Episcopi
care şi-au amestecat sângele cu cel al Jertfei Euharistice pe care au celebrat-o zilnic. L-am invocat şi pe Cardinalul
Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească
de la Papa bereta de Cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească iubitul pământ natal.

Ei să vă însoţească împreună cu Maria, Sfânta Maică a lui Dumnezeu în drumul vostru către Christos, izvor de
adevărată libertate. Vă încredinţez ei, cu cuvintele pe care în timpul persecuţiei le cântaţi cu încrezătoare abandonare:

"Nu lăsa, o Mamă, să cădem pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale."

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist


la celebrarea Sfintei Liturghii din Piaţa Unirii - Bucureşti,
în prezenţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II
9 mai 1999

Sanctitatea Voastră,
Iubiţi Fraţi,
Dreptmăritor popor al lui Dumnezeu,

HRISTOS A INVIAT!

Cu darul lui Dumnezeu Cel închinat în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trăim astăzi o negrăită bucurie. Bisericile
noastre prezente aici oferă celor de faţă pregustarea imaginii Bisericii nedespărţite. Ce dar dumnezeiesc şi ce
binecuvântare ca, la sfârşitul mileniului despărţirii Bisericilor, să trăim bucuria acestor clipe.

Este un moment sfânt, Sanctitatea Voastră, în care ne aflăm împreună, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii, în faţa
istoriei, trecute şi viitoare, în faţa iubirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

De aceea, potrivit este să aducem împreună celor ce sunt acum cu ochii aţintiţi asupra noastră mărturia fundamentală
a Bisericii în faţa lumii, şi anume că Hristos este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), şi că prin Jertfa şi Învierea Sa
ni se deschide perspectiva unei existenţe pământene autentice şi a veşniciei întru Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta
este mesajul pe care îl vestim, "cu o gură şi o inimă", aşa cum l-au mărturisit Apostolii Mântuitorului, marii Părinţi şi
Învăţători ai Bisericii celei, UNA, a Răsăritului şi a Apusului, martirii, sfinţii şi cuvioşii creştinătăţii dintotdeauna şi de
pretutindeni.

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Adevărul care stă la temelia Bisericii şi a propovăduirii ei este acela că Hristos a biruit moartea, că Hristos a înviat din
morţi cu moartea pe moarte călcând şi nouă ne-a dăruit, prin moartea Lui, viaţa veşnică.
Aceasta este mărturia pe care Biserica creştină o aduce lumii de două mii de ani. Pe credinţa în înviere, propovăduită
de Apostolii martori ai Celui înviat, s-a edificat Biserica lui Hristos. "Dacă Hristos n-a înviat, zadranică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Cor. 15, 14) mărturisim şi noi împreună cu Sfântul Apostol
Pavel.

"Hristos a înviat!", vesteşte Biserica. "Adevărat a înviat!" răspundem noi cei ce prin pocăinţă şi iubire murim păcatului
şi înviem în Hristos, ca făpturi noi, hărăzite vieţii depline aici şi în Cer.

Sanctitatea Voastră,
Iubiţi fraţi în Hristos Domnul,

În faţa tuturor problemelor cu care se confruntă astăzi omenirea astăzi - şi care nu sunt puţine - credem că Biserica nu
trebuie să uite vocaţia ei specifică, contribuţia sa substanţială şi de neînlocuit în viaţa umanităţii. Biserica este
chemată, înainte de orice, să sfinţească pe om şi creaţia întreagă, să-L împărtăşească lumii pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Cel înviat, pentru ca lumea să dobândească viaţa cea autentică, viaţa cea veşnică împreună cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt.

Evanghelia Duminicii de astăzi, a Samaritencei, arată ce este şi cum se dobândeşte viaţa cea adevărată,
nestricăcioasă şi veşnică pe care, se pare, omul zilelor noastre o uită adeseori, copleşit de grijile, suferinţele şi
bucuriile vieţii celei trecătoare. O uită mai ales, pentru că nu ştie, nu este ajutat îndeajuns sau nu vrea să cunoască
cine este cu adevărat Hristos. "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu - spune Mântuitorul femeii samaritence - şi cine
este Cel ce-ţi zice dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Cel care va bea din apa pe care i-o voi da
Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică"
(Ioan 4, 10; 14).

Există, aşadar, o apă mai de preţ decât ea care izvorăşte din adâncurile pământului. Există şi o pâine mai de preţ
decât pâinea cea de toate zilele. Este pâinea care se coboară din cer, Hristos Mântuitorul, care se oferă în
Dumnezeiasca Liturghie ca hrană spre viaţa lumii. "Eu sunt pâinea cea vie, zice Hristos. Cine mănâncă din pâinea
aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu" (Ioan 6, 51).

Chemarea ultimă şi esenţială a Evangheliei şi a Bisericii este dobândirea vieţii celei nemuritoare şi numai apoi, ca o
consecinţă, zbaterea pentru un trai pământean mai bun, pentru pacea lumii, pentru eficienţa economică, ştiinţifică etc.
Lucrarea de neînlocuit a Bisericii începe în momentul în care la Sfânta Liturghie suntem chemaţi ca "Sus să avem
inimile!"

Dacă pâinea, hrana materială, alinarea suferinţelor şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai pot fi oferite şi de alte instituţii
umane, pe Dumnezeu şi hrana cerească spre viaţa nemuritoare numai Biserica le poate împărtăşi.

Desigur că Biserica nu abandonează viaţa aceasta, nici lumea, nici istoria, nu abandonează omul şi nici nevoile sale
materiale. Pentru om a murit Hristos. Biserica le dă însă acestor preocupări valoarea din perspectiva vieţii celei
nemuritoare, o valoare mult mai mare decât o au ele în sine. Biserica ne cheamă să redescoperim ierarhia firească a
căutărilor umane, punând în fruntea lor năzuinţa omului spre cer, spre Dumnezeu: "Căutăţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33) încheie Hristos cuvântul Său referitor la
grija omului de fiecare zi.

Mulţi dintre semenii noştri doresc ca Biserica să fie mai prezentă în viaţa publică. Se uită uneori faptul că Biserica a
fost şi este concentrată, înainte de toate, asupra lucrării ei de sfinţire a omului şi a lumii. Din această lucrare specifică
izvorăşte apoi şi o prezenţă a sa mai evidentă în plan exterior, social. Avem convingerea că readucândul mai înainte
pe om la Dumnezeu, acesta va dobândi pacea interioară de unde va izvorî grija de semeni, preocuparea pentru viaţa
zilnică a cetăţii şi a locuitorilor ei.

Vocaţia sacramentală, dorul după Dumnezeu, simţul adevăratei ierarhii a valorilor şi a vieţii celei adevărate ni le-au
arătat cu prisosinţă credincioşii noştri care într-o perioadă de cruntă sărăcie şi-au folosit darul c el mare al libertăţii - cu
puţine şi regretabile excepţii - nu pentru a-şi zidi loruşi case pământene, ci pentru a zidi mai întâi lăcaşuri lui
Dumnezeu. În ultimii zece ani Sanctitatea Voastră, acest popor a construit sute de biserici.

În timp ce ni se spune adesea că suntem prea săraci pentru a zidi biserici, poporul ne învaţă, o dată în plus, că
bisericile nu se zidesc numai cu bani, ci mai ales cu dragoste pentru Dumnezeu şi jertfelnicie. Este o lecţie pentru noi
toţi, că trebuie să începem orice lucrare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este izvorul binelui şi al desăvârşirii.

Acest elan sacru al românilor spre a zidi des altare este un imbold nepreţuit şi pentru noi de a reactualiza proiectul
zidirii unei Catedrale, simbol al neamului. Şi iată, astăzi este celebrată prima dumnezeiască Liturghie pe locul unde se
va zidi o Catedrală, casă a lui Dumnezeu spre proslăvirea Sa şi spre binele acestei naţiuni.
Sanctitatea Voastră,
Iubiţi fraţi,

În pragul celui de al treilea mileniu, mesajul Bisericii adresat lumii nu poate fi altul decât acesta: Hristos Cel Înviat
împărtăşeşte lumii prin Biserică dobândirea vieţii celei adevărate.

Credem că Bisericile creştine trebuie să-şi adune energiile risipite şi să le concentreze în lucrarea de sfinţire a omului
şi a lumii. Sa-L redea lumii pe Hristos. Ce putem noi oferi lumii altceva mai de preţ, decât pe Dumnezeu Însuşi?

Lumea de astăzi are nevoie mai mult ca oricând de Dumnezeu şi de harul Său sfinţitor, căci constatăm cu durere că
mulţi dintre semenii noştri au pierdut conştiinţa sensului vieţii lor. Ei par a rămâne captivi pământului şi neputincioşi în
a-şi ridica privirea spre cer, pentru a-şi descoperi adevăratul lor statut, cel de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu
pentru a ajunge la asemănare cu El.

Privind în urmă, în istorie, precum şi la starea lumii de astăzi, creştinii trebuie să recunoască, în spiritul pocăinţei
evanghelice, răspunderea lor pentru starea de rătăcire pe care le-au provocat lumii de-a lungul veacurilor.

Sanctitatea Voastră,

Vă mulţumim frăţeşte, în numele Bisericii Ortodoxe Române, pentru prezenţa Sanctităţii Voastră la Dumnezeiasca
Liturghie ortodoxă, pe care o apreciaţi atât de mult în scrisoarea pastorală Orientale Lumen şi Bunul Dumnezeu să vă
dăruiască sănătate. Vă rugăm să înălţaţi împreună cu noi rugăciuni Atotputernicului Dumnezeu pentru pacea întregii
lumi, pentru încetarea războiului din Iugoslavia, pentru alinarea suferinţelor şi pentru întoarcerea lumii la Dumnezeu,
căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Discursul în limba română al Sfântului Părinte Ioan Paul II


după Sfânta Liturghie celebrată de Preafericirea Sa
Patriarhul Teoctist şi Sfântul Sinod
9 mai 1999

1. "Fie Numele Domnului binecuvântat. De acum şi până-n veac".

Cu cuvintele imnului de încheiere al divinei Liturghii, doresc să înalţ Domnului vii mulţumiri pentru momentul de
fraternitate în bucurie şi rugăciune intensă pe care tocmai l-am trăit.

Fie binecuvântat numele Domnului pentru poporul român. Încă de la începuturile evanghelizării sale nu a încetat
niciodată să cânte mărirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Chiar şi în timpurile cele mai întunecate ale istoriei sale
a continuat să aibă încredere în Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: "Ziua trimite Domnul îndurarea sa şi noaptea
cântarea lui este în ruga mea: rugăciune către Dumnezeul vieţii mele" (Ps 41,42, 9).

Mă gândesc la comorile de spiritualitate şi de sfinţenie care au făcut preţioasă istoria seculară a României. Pomenesc
cu veneraţie mărturia dată în timpul persecuţiei de atâţia creştini iluştri, cât şi necunoscuţi, care au rămas tari în
credinţă şi au continuat să răspândească Evanghelia, uneori cu preţul propriei vieţi. Fidelitatea lor constituie pentru toţi
discipolii Domnului un semn de speranţă. Într-adevăr, comuniunea dintre creştini de diverse confesiuni, reală chiar
dacă imperfectă, se confirmă prin martiriul pentru Christos şi se desăvârşeşte în împărăţirea sfinţilor.

2. Dintre numeroşi martori ai lui Christos, înfloriţi pe pământurile României, doresc să amintesc monahul de la Rohia,
Nicolae Steinhardt, excepţională figură de credincios şi de om de cultură care a perceput în chip special bogăţia
imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Aduc mulţumire Domnului în special pentru credinţa şi speranţa mărturisite pe pământ român de membrii Bisericii
Ortodoxe şi Bisericii Catolice în decursul acestui secol dificil. Graţie lor, persecuţiile şi suferinţele au devenit ocazii
preţioase de sfinţire şi de evanghelizare în această regiune.

Să izbucnească din Biserica Ortodoxă Română şi din cea Catolică o singură cântare de preamărire a Neamului
Domnului! Să formeze o simfonie de glasuri exprimând frăţietatea cordială a raporturilor reciproce şi implorând
comuniunea deplină a tuturor credincioşilor. Întemeiate pe succesiunea apostolică, Biserica Ortodoxă Române şi cea
Catolică au acelaşi Cuvânt al Domnului, păstrat în Sfintele Scripturi şi aceleaşi Taine sau Sacramente. În special,
conservă aceeaşi Preoţie şi celebrează unicul sacrificiu al lui Christos, prin care El edifică şi face să crească Biserica
Sa.

3. Binecuvântat fie Numele Domnului pentru tot ce se face în ascultare de porunca lui Christos. Mă gândesc la
dialogul internaţional dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, şi la cel dintre Biserica Greco-
Catolică şi Biserica Ortodoxă Română. Gândul meu se îndreaptă, deopotrivă, către colaborarea pastorală
respectuoasă dintre credincioşi ortodocşi şi catolici, care dezvoltă la diferite nivele şi aduce roade promiţătoare şi în
rândul tinerilor, precum şi la eforturile pentru realizarea unei traduceri interconfesionale a Bibliei. Fie ca relaţiile
reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă şi suspiciune, şi să demonstreze că scopul oricărei acţiuni
pastorale este de a-l ajuta pe fiecare să crească în fidelitatea faţă de unicul Domn.

Peste puţine luni vom celebra cei 2000 de ani de la naşterea lui Christos. Este vorba de un extraordinar şi important
Jubileu pentru creştini şi pentru întreaga unitate, în mijlocul căreia creştinismul a avut, în aceste două milenii, atât de
mare relevanţă. De aceea, pe bună dreptate, membrii Bisericii Catolice împreună cu creştinii diverselor confesiuni vor
celebra evenimentul cu suflet plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru darul mântuirii.

Marele Jubileu al Anului 2000 solicită creştinii să privească spre viitor mai conştienţi de provocările pe care le ridică
venirea noului mileniu. Printre acestea se impune căutarea unităţii tuturor celor ce cred în Christos. Exprim urarea ca
al treilea mileniu creştin să ne găsească, dacă nu total uniţi, cel puţin mai aproape de comuniunea deplină.

4. În fine, binecuvântat fie Numele Domnului pentru amabilitatea şi atenţia cu care m-aţi primit în aceste zile.

Doresc să manifest vie şi cordială recunoştinţă în primul rând Beatitudinii Sale, Patriarhul Teoctist, Sfântului Sinod,
Clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe din România care mi-au deschis braţele şi inima!

Domnul să binecuvânteze această străveche şi ilustră Biserică în desfăşurarea misiunii sale pastorale; să conducă toţi
credincioşii, să ofere lumii o nouă şi bucuroasă mărturie de comuniune deplină între ei şi de fidelitate curajoasă faţă
de Evanghelie!

Adresez un salut patern şi plin de afecţiune credincioşilor Bisericii Catolice, Dumnezeu mi-a dat bucuria să văd
chipurile voastre şi să mă rog cu voi. Asemenea lui Paul (Pavel),bătrânilor din Milet, vă spun şi eu: "Vă încredinţez lui
Dumnezeu şi cuvântului harului său" (Fp 20, 32).

Invoc ocrotirea Mariei, slăvita Maică a lui Dumnezeu, peste toţi cetăţenii iubitei Românii.

Fiii săi, care în decursul istoriei au învăţat să aibă încredere în mijlocirea ei puternică, să poată găsi mereu în Ea
călăuza sigură spre a păşi spre un viitor de prosperitate şi pace şi contribui la edificarea unei patrii din ce în ce mai
juste şi mai fraterne. Amin!

Christos a înviat!

Cuvântul Arhiepiscopului-Mitropolit romano-catolic de Bucureşti,


Dr. Ioan Robu, înainte de Sfânta Liturghie celebrată,
în după-masa zilei de duminică, de Sfântul Părinte Ioan Paul II
în parcul de la Podul Izvor
9 mai 1999

Sfinte Părinte,

"TU ES PETRUS - Tu eşti Petru". Bine aţi venit în România, ţara soră de suferinţă cu Patria Iubirii Sanctităţii Voastre,
Polonia.

Mă bucur nespus să vă salut în mijlocul nostru, al acestei mulţimi alcătuite din cler şi credincioşi veniţi din toate
provinciile istorice care alcătuiesc azi România: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Salut grupul de
credincioşi veniţi din Basarabia şi Ucraina şi pe cel venit din Bulgaria. Îi salut pe toţi înalţii oaspeţi din Vatican şi din
alte ţări: Franţa, Germania, Austria, Italia, Croaţia şi Ungaria.

Deci vă spun şi eu: bine aţi venit, Sfinte Părinte, pe pământul nostru românesc, pământ de har şi de păcat, pământ de
victorii şi de căderi, pământ ca oricare altul, dar pentru noi, pământ sfânt.

Orice catolic din România şi-a dorit să ajungă odată la Roma pentru a-l vedea pe Papa; în timp, unii au reuşit să o
facă, dar cine îndrăznea să se gândească, până nu demult, că însăşi Papa va veni la noi?

Nu mi se pare o pură coincidenţă faptul că vizita se desfăşoară în luna mai, luna Preacuratei Fecioare Maria; de
asemenea, ieri l-am sărbătorit pe Fericitul Ieremia Valahul, primul român ridicat la cinstea altarelor. Sunt convins că ei
au avut un rol mai mare decât oricine de pe pământ în realizarea momentului de bucurie şi de frăţietate pe care îl
trăim acum cu toţii.
Într-adevăr, se află acum alături de noi şi reprezentanţi ai Bisericii-surori Ortodoxe, în frunte cu Preafericirea Sa
Patriarhul Teoctist, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor statului, în fruntea cărora se află Domnul Preşedinte, Emil
Constantinescu şi Primul Ministru, Radu Vasile; fiecare dintre aceştia au contribuit, în felul său şi din poziţia în care se
află, la realizarea acestei vizite.

Vom începe îndată Sfânta Liturghie. Christos va veni în mijlocul nostru şi se va adresa Sanctităţii Voastre ca odinioară
lui Petru: "Simone, Simone,... m-am rugat pentru tine ca să nu înceteze credinţa ta. Iar tu, întorcându-te, întăreşte-i pe
fraţii tăi." (Lc 22, 31-32). Sfinte Părinte, întăriţi-ne în credinţă! TU ES PETRUS. Fie ca această adunare euharistică să
fie încă un pas spre împlinirea rugăciunii pe care Mântuitorul a adresat-o Tatălui la Cina cea de Taină: ca toţi să fie
una.

În prezenţa Sfântului Părinte, preoţi, persoane consacrate, credincioşi laici ne vom reînnoi hotărârea de fidelitate,
rugându-l pe Dumnezeu să desăvârşească ceea ce a început în noi. Ne vom ruga împreună la Jubileul pe care deja îl
pregătim să aducă pentru ţara şi poporul nostru, pentru regiunea Balcanilor, pentru Europa şi lumea întreagă mai
multă pace şi iubire frăţească.

Salutându-vă pe toţi cei de faţă, vă invit la rugăciune.

Sfinte Părinte, poporul nostru a înţeles că aţi venit la noi ca vestitor al Iubirii, al acelei iubiri care toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă. Vă mulţumim şi vă mai aşteptăm!
Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul II, ţinută în limba română,
cu ocazia Celebrării Euharistice din parcul de la Podul Izvor,
în prezenţa Preafericirii Sale Patriarhul Teoctist
9 mai 1999

Christos a înviat!

1. "Mari sunt lucrările Domnului!"

Psalmul responsorial din Liturghia zilei este un cânt de slavă înălţat Domnului pentru lucrările pe care le-a înfăptuit.
Este un cânt de laudă şi de mulţumire înainte de toate pentru cele create, capodoperă a bunătăţii divine, şi pentru
minunile pe care domnul le-a realizat în favoarea poporului său eliberându-l de sclavia Egiptului şi făcându-l să treacă
prin Marea Roşie.

Dar ce să spunem despre lucrarea şi mai extraordinară a întrupării Cuvântului, care a condus la îndeplinirea planului
originar al mântuirii umane? Planul Tatălui ceresc se împlineşte într-adevăr prin moartea şi învierea lui Isus şi se
adresează oamenilor de toate rasele şi dintotdeauna. Christos - ne aminteşte Sfântul Părinte în cea de a doua Lectură
a zilei - "a murit... pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi..., omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu
Duhul" (1 Pt 3, 18). Christos cel răstignit a înviat: iată marea veste pascală pe care fiecare credincios este chemat să
o proclame şi să o mărturisească cu curaj.

Înainte de a părăsi acest pământ, Mântuitorul le vesteşte discipolilor venirea Mângâietorului: "Şi Eu voi ruga pe Tatăl
şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-l primească,
pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămâne în voi şi în voi va fi!" (In 14, 16-17). Începând de
atunci Duhul Sfânt însufleţeşte Biserica şi o face să devină semn şi instrument al mântuirii pentru întreaga umanitate.
El lucrează în inima creştinilor şi îi face conştienţi de darul şi de misiunea pe care a primit-o de la Domnul cel înviat.
Duhul i-a îndemnat pe Apostoli să străbată toate drumurile lumii cunoscute pe atunci pentru a vesti Evanghelia. În
felul acesta, mesajul evanghelic a ajuns şi s-a răspândit şi aici în România, datorită jertfei eroice adusă de
mărturisitori ai credinţei şi de martiri, de ieri şi din secolul nostru.

Într-adevăr, privind istoria Bisericii pe pământ românesc, putem repeta cu inima plină de recunoştinţă: "mari sunt
lucrările Domnului!"

2. "Mari sunt lucrările Domnului!" Exclamaţia Psalmistului mi se naşte spontan în inimă în această vizită a mea care-
mi oferă posibilitatea să văd cu proprii mei ochi minunile pe care le-a făcut Dumnezeu de-a lungul secolelor şi mai
ales în ultimii ani.

Până nu de mult, era de neimaginat că Episcopul Romei ar fi putut veni în vizită la fraţii şi surorile în credinţă care
trăiesc în România. Astăzi, după o lungă iarnă de suferinţă şi de prigoană, putem în sfârşit să ne dăruim unii altora
îmbrăţişarea păcii şi să-l lăudăm împreună pe domnul. Vă salut pe toţi cu multă afecţiune mult iubiţi Fraţi şi Surori.
Salut cu deferenţă de cordialitate pe Beatitudinea Sa Patriarhul Teoctist, care printr-un preţuit gest fratern a voit să
asiste la această celebrare euharistică. Prezenţa sa, cordialitatea sa, spiritul său ecumenic mă impresionează
profund. Îi exprim recunoştinţa mea şi pentru toate acestea îi aduc mulţumire Domnului nostru Isus Christos.
Vă salut încă o dată cu bucurie pe voi, mult iubiţi şi veneraţi Fraţi întru Episcopat, adresând un gând particular
Arhiepiscopului de Bucureşti, Monsenior Ioan Robu, şi Mitropolitului de Făgăraş şi Alba Iulia, Monsenior Lucian
Mureşan. Le mulţumesc din inimă pentru cuvintele pe care mi le-au adresat la începutul Liturghiei, făcându-se
interpreţii simţămintelor comune. Îmbrăţişez spiritual pe toţi şi pe fiecare, catolici de rit latin şi bizantin-român,
deopotrivă dragi inimii mele. Salut preoţii, călugării, călugăriţele şi laicii care se dedică apostolatului. Salut tinerii şi
familiile, bolnavii şi cei încercaţi de suferinţă fizică şi spirituală.

Din această capitală doresc să îmbrăţişez întreaga Românie în toată alcătuirea ei: pe toţi, din apropiere şi de departe,
îi asigur de afecţiunea şi rugăciunea mea. E o mare bucurie spirituală pentru mine că mă aflu pe pământ românesc şi-
i mulţumesc lui Dumnezeu împreună cu voi pentru lucrările minunate pe care le-a făptuit şi pe care Liturghia timpului
pascal ne invită să le amintim cu bucurie şi gratitudine faţă de Domnul.

3. Acum când se încheie acest secol şi întrezăresc deja zorii celui de-al treilea mileniu, privirea se îndreaptă către anii
care s-au scurs, căutând în ei semnele milostivirii divine, care însoţesc mereu paşii celor ce se încred în Dumnezeu.

Cum să nu menţionăm Conciliul Vatican (II), care a deschis o nouă eră în istoria Bisericii, imprimându-i un nou avânt?
Datorită constituţiei Lumen Gentium, Biserica a dobândit o conştiinţă mai profundă de a fi popor al lui Dumnezeu în
drum spre împlinirea Împărăţiei. Percepem misterul Bisericii: una, sfântă catolică şi apostolică, şi descoperim valoarea
misiunii sale în mod deosebit aici pe pământ românesc, unde trăiesc alături, unii cu alţii, creştini care aparţin tradiţiei
orientale şi occidentale. Trăiesc orientaţi spre unitate, preocupaţi să răspundă poruncii lui Christos şi prin aceasta
dornici să dialogheze, să se înţeleagă şi să se ajute între ei. Această năzuinţă de cooperare fraternă, susţinută de
rugăciune şi însufleţită de stimă şi respect reciproc, trebuie sprijinită şi promovată deoarece numai pacea edifică, pe
când discordia distruge.

În numele acestei mari inspiraţii ecumenice, mă adresez tuturor celor ce cred în Christos, care trăiesc în România. Mă
aflu aici printre voi însufleţit numai de dorinţa adevăratei unităţi şi de voinţa de a îndeplini misterul petrin pe care
Domnul mi l-a încredinţat între fraţii si surorile de credinţă.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu, că îmi este dat să îndeplinesc atare slujire. Doresc din inimă să mă rog ca să poată
ajunge cât mai curând la deplina comuniune fraternă între toţi cei care cred în Cristos, din Occident şi Orient. Pentru
această unitate, însufleţită de iubire s-a rugat divinul Învăţător în Cenacol în ajunul pătimirii şi morţii sale.

4. Această unitate a creştinilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt, de invocat fără încetare. În ziua Rusaliilor,
Apostolii, care până în acel moment erau confuzi şi fricoşi, au devenit plini de curaj şi de zel apostolic. Nu s-au temut
să-l vestească pe Christos răstignit şi înviat; nu le-a fost frică să-şi mărturisească prin cuvinte şi cu viaţa fidelitatea
faţă de Evanghelie, chiar şi atunci când aceasta însemna prigoană şi uneori moartea. Mulţi, într-adevăr, au plătit cu
martiriul această fidelitate. Călăuzită de Spiritul Sfânt, Biserica s-a răspândit astfel pretutindeni în lume.

Dacă uneori s-au produs neînţelegeri şi, din păcate, rupturi dureroase în interiorul Trupului mistic al lui Christos, unic
şi indivizibil, totuşi mai puternică decât orice dezbinare a dăinuit conştiinţa a ceea ce îi uneşte pe toţi credincioşii şi
chemării comune la unitate. La sfârşitul celui de al doilea mileniu, drumurile care se îndepărtaseră încep să se apropie
şi asistăm la intensificarea mişcării ecumenice menite să atingă unitatea deplină. Semnele acestui drum neîntrerupt
către unitate sunt prezente şi pe pământul vostru, în România. Ţară care, în cultura, limba şi istoria sa, poarte urmele
vii ale tradiţiei latine şi ale celei orientale. Urarea mea cea mai vie este ca rugăciunea lui Isus în Cenacol: "Tată, fă ca
toţi să fie una" (cf. In 17, 21), să vă rămână mereu pe buze şi să nu înceteze niciodată să bată în inimile voastre.

5. "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14, 21).

Aceste cuvinte ale lui Isus încredinţate ucenicilor în ajunul pătimirii sale, răsună astăzi pentru noi ca o invitaţie
presantă de a păşi mai departe pe acest drum de fidelitate şi iubire. A-l iubi pe Christos! Iată scopul ultim al existenţei
noastre: a-l iubi în împrejurările concrete ale vieţii, încât iubirea Tatălui să se arate lumii; a-l iubi din toate puterile,
pentru ca să se realizeze planul de mântuire, iar credincioşii să ajungă prin El la deplina comuniune. Niciodată să nu
se stingă în inimă această arzătoare dorinţă!

Mult iubiţi catolici din România, ştiu bine cât aţi suferit în anii cumplitului regim comunist; mai ştiu şi cu cât curaj aţi
perseverat în fidelitatea voastră faţă de Christos şi Evanghelia Sa. Acum, în pragul mileniului trei, nu vă fie teamă:
deschideţi larg porţile inimii voastre Mântuitorului Christos! El vă iubeşte şi vă este aproape; El vă cheamă la un
reînnoit angajament de evanghelizare. Credinţa este dar al lui Dumnezeu şi patrimoniu de incomparabilă valoare care
trebuie păstrat şi răspândit. În păstrarea şi promovarea valorilor comune, fiţi mereu deschişi unei efective colaborări
cu toate grupurile etnico-sociale şi religioase care alcătuiesc Ţara voastră, animaţi întotdeauna de speranţă şi de
iubire.

Maria, Maica Răscumpărătorului, să vă însoţească şi să vă ocrotească pentru ca să puteţi scrie noi pagini de sfinţenie
şi de generoasă mărturie creştină în istoria României. Amin!
Christos a înviat!

Au urmat saluturile Sfântului Părinte în diverse limbi:

(în maghiară)

Kedves magyar anyanyelvü hivek! Nagy szeretettel köszöntelek Benneteket, Megköszönöm hüségteket Szent Péter
utódja iránt. Örizzétek meg a hitet, kultúrátokat, hagyománuaitokat!

(în germană)

Liebe Gläubige deutscher Sprache! Ich grübe Euch sehr herzlich und freue mich, Euch hier begegnen zu dürfen. Trotz
verschiedener Sprachen und Kulturen blicken wir gemeinsam auf den Einen Herrn. Bewahrt Euer kulturelles Erbe!
Baut Euer Leben auf den Grundstein Jesus Christus! Bleibt fest in Eurer Treue gegenüber dem Nachfolger Petri! Euer
Glaube sei getragen vom ökumenischen Geist im Zusammenleben in diesem Land, das Ihr schätzt und liebt.

Vom Herzen erteile ich Euch allen den Apostolischem Degen. Gelobt sei Jesus Christus!

(în polonă)

Pozdrawiam równiez serdecznie moich Rodaków, zyjacych w tym kraju. Badzcie wiernymi nasladoweami Chrystusa w
zyciu osobistym i rodzinnym. Niech Pan Bóg blogoslawi wam wszystkim.

(în română)

Mult iubiţi Fraţi şi Surori, se apropie de acum de sfârşit pelerinajul meu pe pământul vostru.

Cu inima plină de gratitudine pentru momentele însemnate pe care le-am trăit, invoc harul Domnului peste toţi, prin
mijlocirea Fericitului Ieremia Valahul, şi cu mare afecţiune, vă binecuvântez.

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist


la celebrarea Missei catolice de către Sanctitatea Sa Ioan Paul II
9 mai 1999

Sanctitatea voastră,

Suntem deosebit de bucuroşi, noi, membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să participăm la această
grandioasă Missă celebrată în inima Capitalei noastre a de Primatul Bisericii Catolice. Sfânta Liturghie din această
dimineaţă, precum şi Missa de acum, săvârşite cu participarea impresionantă a poporului lui Dumnezeu din această
ţară, reprezintă fără îndoială momentele culminate ale vizitei Sanctităţii? Voastre în România. "Iată acum ce este bun
şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună" (Psalmul 132, 1) repetăm şi noi astăzi cu psalmistul David.

Paradoxal, în timpul Liturghiilor săvârşite pe parcursul acestei zile am trăit, pe de o parte, bucuria a întâlnirii cu
Sanctitatea Voastră, iar pe de altă parte, durerea unei separări încă persistente, neputând să ne împărtăşim din
acelaşi Sfânt Potir. Cu adevărat, noi, creştinii trebuie să fim conştienţi de responsabilitatea pe care o purtăm pentru
înstrăinarea din secolele trecute, de contra-mărturia pe care această stare o prezintă în faţa lumii şi să ne rugăm lui
Dumnezeu "pentru unirea tuturor". Să facem, de asemenea, tot ce ne stă în putinţă pentru redescoperirea noastră,
începând cu respectul izvorât din iubire al tradiţiei fiecăruia. Prezenţa Sanctităţii Voastre la Liturghia ortodoxă precum
şi a noastră la Missa catolică arată tocmai acest respect faţă de identitatea Bisericilor noastre care tind spre unirea
deplină întru credinţă. Drumul este greu şi obstacolele nu puţine. Dumnezeu ne va călăuzi paşii spre împlinirea
acestui deziderat.

Sanctitatea Voastră,

În primul mileniu de istorie creştină, Biserica lui Hristos cea "una sfântă, sobornicească şi apostolească" a practicat o
mare varietate de rituri şi tradiţii liturgice prin care diferitele neamuri şi culturi exprimau credinţa apostolică potrivit
specificului lor. Unitatea de credinţă şi diversitatea în exprimarea ei a constituit principiul misiunii creştine în acea
vreme. Extinderea propovăduirii Evangheliei după Cincizecime s-a datorat tocmai unităţii de credinţă, mărturisită de
întreaga Biserică şi respectului faţă de identitatea lingvistică şi culturală a popoarelor care au primit creştinismul. La
rândul ei, Evanghelia a modelat şi transformat graiul şi cultura popoarelor respective. Din această simbioză au apărut
pretutindeni germenii unei lumi noi care corespunde cu aspiraţiile cele mai profunde ale omului spre desăvârşire,
dreptate, pace şi libertate, toate izvorâte din credinţa în Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi trăite plenar în
Biserică. Căci "sufletul omului este prin natura sa creştin", zicea Tertulian.
Popoarele Europei au primit, în marea lor majoritate, Evanghelia în această perioadă a Bisericii nedespărţite. Schisma
cea mare din 1054, provocată din motive de ordin teologic, de factori istorici, culturali, politici şi de slăbiciunile
omeneşti regretabile a frânt această unitate, Răsăritul şi Apusul creştin evoluând de acum înainte pe căi separate.
Căci Răsăritul, fără sprijinul Apusului, va cădea treptat sub dominaţia necreştinilor, iar Apusul îşi va fărâmiţa unitatea
la începutul secolului al XVI-lea.

Sanctitatea Voastră,

Acest secol a cunoscut cele mai mari tragedii din istoria omenirii prin cele două războaie mondiale, iar astăzi
continentul european este confruntat cu o evidentă criză morală, o situaţie economică precară în centrul şi estul
Europei, războiul din Iugoslavia etc.

"Unde s-a înmulţit păcatul acolo a prisosit şi harul lui Dumnezeu" (Rom. 5, 20), spune Sf. Apostol Pavel. Pentru noi,
creştinii, în acest veac s-a întărit dorinţa de unitate creştină. Conştiinţa păcatului dezbinării şi efortul de apropiere
pentru refacerea unităţii de credinţă promovat de mişcarea ecumenică sunt fără îndoială un dar al lui Dumnezeu
pentru creştinii secolului pe care-l încheiem peste puţin.

Ne bucurăm că Biserica Ortodoxă s-a înscris printre iniţiatorii acestei mişcări de la începutul secolului, iar Biserica
Ortodoxă Română a fost şi rămâne una din cele mai activă în acest sens. Ne bucurăm, de asemenea, de deschiderea
ecumenică promovată de Conciliul Vatican II care a redescoperit şi afirmat valori de credinţă esenţiale, păstrate cu
sfinţenie în Biserica Ortodoxă, ca sinodalitatea şi importanţa Bisericii locale. Apreciind patrimoniul spiritual al Bisericii
Răsăritene, Sanctitatea Voastră aţi subliniat în repetate rânduri că el poate constitui răspunsul creştin la aşteptările
omului de astăzi. Într-adevăr, omul modern, înstrăinat de Dumnezeu şi de el însuşi, tot mai nesigur de viitorul său îşi
poate regăsi echilibrul sufletesc printr-o spiritualitate a comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, în rugăciune şi asceză,
în viaţa cu Hristos şi în Hristos.

Sanctitatea Voastră,

Biserica Ortodoxă Română este convinsă că nu poate exista convieţuire şi cu atât mai puţin dialog şi conlucrare decât
prin bunăvoinţă şi deschidere din partea tuturor creştinilor, atât pe plan local, cât şi pe plan universal. Încercările
prozelitiste nu fac decât să învenineze relaţiile dintre Biserici şi să producă animozitate şi vrăşmăşie între oameni. Cu
toţii trebuie să fim conştienţi că diferendele între creştini nu se rezolvă decât prin dialog şi mai ales prin dragoste.

Credincioşii catolici şi greco-catolici din această ţară împreună cu alte comunităţi creştine şi necreştine trăiesc în
mijlocul majorităţii ortodoxe în înţelegere şi conlucrare. În multe momente cruciale din istoria ţării, ortodocşii şi greco-
catolicii au fost împreună în realizarea năzuinţelor de unitate naţională. Divergenţe izolate există şi la noi ca şi în alte
părţi, dar determinarea pentru o convieţuire paşnică este puternică.

Biserica Ortodoxă Română are convingerea că împreună cu Biserica Catolică şi Greco-Catolică, precum şi prin alte
comunităţi religioase din această ţară pot aduce contribuţia lor specifică la viaţa naţiunii române într-o perioadă de
răscruce a istoriei sale. Bisericile din România împreună cu creştinătatea europeană întreagă, în drumul lor comun
spre unitate pot forma, de asemenea, "sufletul" pe care îl caută cu ardoare Europa zilelor noastre.

Vă mulţumim, Sanctitatea Voastră, pentru bucuria de astăzi şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru darul întâlnirii în
rugăciune şi în speranţa realizării unităţii de credinţă a tuturor celor care Îl mărturisesc pe Hristos ca Domn şi
Mântuitor al lumii.

Cuvântul de bun rămas al Preşedintelui României,


prof. Emil Constantinescu, la plecarea Sanctităţii Sale
Ioan Paul II din România, de pe aeroportul Bucureşti-Băneasa
9 mai 1999

Sanctitatea Voastră,

Autorităţile statului român, în numele cărora am onoarea să adresez aceste cuvinte de rămas bun Sanctităţii Voastre,
se bucură nespus de faptul că au putut înlesni un eveniment de o însemnătatea ecumenică cu adevărat istorică.
Alături de acest mesaj de fraternă solidaritate, dimpreună cu caracterul pastoral al vizitei Sanctităţii Voastre, nici
componenta politică acestei vizite nu a fost mai puţin importantă. Am dat întâietate, aşa cum se cuvenea,
componentei înalt spirituale a prezenţei celui dintâi Mare Pontif în România în cealaltă jumătata a oikumenei creştine.

Aţi avut totuşi prilejul de a recunoaşte, în reprezentanţii instituţiilor fundamentale ale democraţiei româneşti, care au
ţinut să vă aducă omagiul lor, spirite înrudite, deschise construcţiei unei identităţi comune în diversitate a continentului
european, ale cărei valori le împărtăşim cu toţii. Aţi putut vedea direct spiritul de dialog şi de respect reciproc al
românilor. Am convingerea că vă întoarceţi la Roma cu încrederea deplină, a minţii şi a inimii deopotrivă, că acest
pământ, pe care aţi avut inspiraţia de a-l numi făcător de pace, doreşte şi poate să-şi asume cu deplină
responsabilitate vocaţia de punte între Occident şi Orient, de generator de cordialitate şi de bună înţelegere. Aţi
confirmat, prin prezenţa voastră aici, această vocaţie, şi ne-aţi dat forţă din forţa spiritului Vostru pentru a o duce mai
departe.

Cele trei zile cât Sanctitatea Voastră s-a aflat în mijlocul nostru au dat prilejul Sanctităţii Voastre şi fidelilor Voştri
colaboratori să cunoaşteţi nemijlocit însuşi sufletul poporului român: înţelepciunea ierarhilor, voinţa nestrămutată de
bine a conducătorilor, dar mai cu seamă bucuria intensă şi plină de aşteptare cu care Sanctitatea Voastră a fost
întâmpinată pretutindeni de către cetăţenii acestei ţări. Românii au aşteptat de la Sanctitatea Voastră binecuvântarea,
şi au fost fericiţi să o primească. Ei, Vă roagă, acum, să duceţi tuturor popoarelor Europei gândul lor bun, de pace şi
frăţie. Fiţi, Sanctitate, mesagerul nostru privilegiat, pentru a spune Europei şi lumii că, în jurul Carpaţilor şi la Dunăre,
trăieşte un popor creştin cu blândeţe, pacific cu înţelepciune, fratern cu speranţă de mai bine - care se străduieşte şi-
şi adună puterile pentru a ieşi la liman. Acesta va fi, alături de binecuvântarea Voastră, un dar pe care Sanctitatea
Voastră îl va fi adus României.

Am ascultat în aceste zile vocile a sute şi sute de români de toate confesiunile. Şi Sanctitatea Voastră le-a ascultat,
sau măcar a putut citi în priviri bucuria şi veneraţia. Toate aceste voci, fără excepţie, au spus, fiecare în felul ei, că
venirea Sanctităţii Voastre în România este un semn al unor vremuri noi, de unitate a tuturor românilor, de înseninare
şi pace pentru partea noastră de lume.

Faptul că mesajul Sanctităţii Voastre a fost atât de profund înţeles de poporul român, reprezintă cea mai bună graţie a
faptului că tot ce s-a clădit în aceste zile va dura în timp şi va creşte în inimile oamenilor.

Aţi spus ieri că am păşit împreună un prag al speranţei. Sperăm, şi făgăduim, dinspre partea noastră, să ducem mai
departe lucrarea acestor fericite zile, pentru ca, dincolo de acest prag, lăcaşul de bună înţelegere şi prietenie, ale
cărui temelii s-au pus acum, să devină, ca în parabola evanghelică, o casă clădită pe stânca tare a credinţei şi a
statorniciei. Avem încredinţarea că Vă vom simţi mereu alături în această încercare.

Plecarea Sanctităţii Voastre nu este o despărţire, ci darurile Voastre rămân cu noi. Aţi adus tuturor românilor o
primenire a sufletelor, o adâncă înseninare. V-aţi rugat împreună cu noi în locuri unde, în anii '80, românii au fost
zguduiţi văzând cum li se năruie căminele şi lăcaşurile de rugăciune, alungând astfel o soartă nefericită. Aţi închinat
acolo un gând plin de pietate tuturor acelora dintre noi care au suferit, tuturor celor care sunt azi în suferinţă. Ne-ţi dat
încredere în propriile forţe şi în propriul destin. Acest elan de speranţă pe care vi-l datorăm va rămâne de-a pururi
prezent în amintirea şi în inimile noastre. Aţi adus românilor pacea inimii şi credinţa că nu îi veţi uita în rugile Voastre.

Mergeţi în pace, Sanctitatea Voastră: nici noi nu vă vom uita...

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist


cu ocazia plecării din România a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II,
de pe aeroportul Bucureşti - Băneasa
9 mai 1999

Sanctitatea Voastră,

Aici se încheie pelerinajul pe care Sanctitatea Voastră l-aţi efectuat în România unde aţi vizitat Biserica Ortodoxă din
această ţară, aţi binecuvântat obştea catolică de aici şi aţi întâlnit reprezentanţii vieţii politice, culturale şi religioase
româneşti.

Aţi trăit pe parcursul a trei zile întâlnirea cu o ţară pentru care Hristos a fost, este şi va fi temelie a vieţuirii vremelnice
şi graţie mântuirii veşnice. În rugăciunea celebrărilor liturgice mai ales, dar şi în convorbirile pe care le-aţi avut cu
smerenia noastră, cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe cu Episcopatul catolic şi cu cârmuitorii acestei ţări,
aţi pătruns în atmosfera actuală a ţării noastre cu bucuriile, încercările, dar mai ales cu speranţele locuitorilor săi.

Luaţi cu Sanctitatea Voastră voastră acum, la întoarcerea spre Vatican, imaginea Bizanţului latin al României cu
trecutul şi năzuinţele sale. Aţi contemplat adânc, stăruitor, cum ştiţi atât de bine să o faceţi, România - singura ţară
care poartă în însăşi numele ei, numele Romei. aţi contemplat România în mărturisirea credinţei ei apostolice, în
stăruinţa prin care-şi defineşte obârşia latină, în evlavia prin care-şi cinsteşte eroii jertfiţi pentru neam şi pentru slava
lui Dumnezeu. Aţi contemplat-o în ochii bătrânilor ce au cunoscut tragediile dictaturilor şi războaielor acestui veac. V-
aţi întâlnit privirea cu ochii tinerilor şi ai copiilor care poartă în inimi nădejdea unui viitor mai bun.

Aţi luat aminte cu siguranţă la îngrijorarea tuturor pentru ceea ce se întâmplă în această parte a lumii şi în special în
ţara vecină, Iugoslavia, unde oameni nevinovaţi din Kosovo iau drumul pribegiei şi un neam este supus urgiei
nedrepte a războiului.
Aţi sesizat, cu siguranţă, la noi, răni care nu s-au vindecat încă, frustări care n-au fost încă depăşite în totalitate.
România se află în durerile naşterii pentru intrarea într-o nouă fază a istoriei sale. Este un drum greu. Cunoaştem şi
trăim intens acest lucru. Românii au însă experienţa, atât a răstignirii pe Golgota istoriei, cât şi a lumii pascale prin
biruinţă asupra vitregiilor de tot felul, ca izvoare ale Învierii.

Credinţa în Hristos şi memoria sfinţilor noştri martiri ne sunt călăuzite în vieţuirea românească actuală. Cultura
română, latină în esenţa ei, cu aporturi geto-dacice, slave, dar mai ales bizantine, la care se adaugă contribuţii
recente din lumea franceză şi germană, ne este, de asemenea, suport în pelerinajul nostru actual împreună cu alte
naţiuni ale Europei.

Sanctitatea Voastră,

Am trăit cu toţii în aceste zile bucuria întâlnirii între Primatul Bisericii Catolice şi noi, ierarhii, preoţii şi credincioşii
Bisericii Ortodoxe Române. Avem încredinţarea că întâlnirea dintre Bisericile noastre s-a realizat după voinţa lui
Dumnezeu.

V-am primit cu căldură şi dragoste. Credem, cu smerenie, că acest fapt constituie un semn important într-o perioadă
caracterizată prin răceala dialogului ecumenic la nivel mondial şi prin conflicte ce iau uneori credinţa drept motiv de
luptă.

În timpul acestor zile ne-am reconfirmat convingerea că, deşi încă despărţiţi, tindem cu determinare spre unitate. Să
continuăm ceea ce am început şi să îndrăznim lucruri noi: să ne punem încrederea în Dumnezeu, în lucrarea Lui în
noi şi prin noi şi să ascultăm cu atenţie vocea poporului credincios doritor de unitate.

Dumnezeu ne călăuzeşte paşii ce vor urma, atât în relaţiile dintre ortodocşii şi catolicii de ambele rituri din România,
cât şi în cadrul dialogului teologic internaţional ortodox-catolic.

Să avem puterea de a rezista ispitelor celui care prin nume dezbinător este şi astfel, întăriţi de reafirmarea legăturii ce
există deja între noi, să ne apropiem de ziua în care vom putea aduce lui Dumnezeu jertfa euharistică împreună.

Dumnezeu să vă binecuvânteze drumul spre Vatican şi să ne păstraţi aceeaşi amintire pe care o purtăm şi noi: a unei
întâlniri frăţeşti în numele aceluiaşi Domn şi Mântuitor, Cap nevăzut al Bisericii, Isus Hristos.

Discursul în limba română al Sfântului Părinte Ioan Paul II


de la ceremonia de rămas bun de pe aeroportul Bucureşti-Băneasa
9 mai 1999

1. În momentul părăsirii acestui pământ iubit al României adresez înainte de toate, Dumneavoastră, Domnule
Preşedinte salutul şi mulţumirea mea pentru primirea ce mi-aţi rezervat-o.

Extind aceste sentimente, prin Dumneavoastră, la întregul şi iubitul popor român pe care, în aceste zile l-am simţit
strângându-se în jurul meu cu căldură şi entuziasm.

Aduc un salut deosebit Beatitudinii Sale, Patriarhul Teoctist, Mitropoliţilor, Episcopilor şi întregului popor al Venerabilei
Biserici Ortodoxe din România. Îmbrăţişez fratern Episcopii şi comunităţile catolice, de rit bizantin cât şi latin, toate
prezente în inima mea. Aduc totodată un salut celorlalte confesiuni creştine şi membrilor altor religii prezente în ţară.

2. Au fost zile de profunde emoţii pe care le-am trăit cu intensitate şi care vor rămâne întipărite pentru totdeauna în
inima mea. Primim ca un dar din mâna lui Dumnezeu evenimentele la care am participat împreună având încredere
că vor aduce roade de har, atât pentru creştini, cât şi pentru întregul popor al României. Ţara voastră are ca şi
înscrisă în rădăcinile ei o singulară vocaţie ecumenică. Prin poziţia geografică şi prin lunga ei istorie, prin cultură şi
tradiţie România este o casă unde Orientul şi Occidentul se regăsesc în dialog natural.

Aici şi Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Şi în aceste zile am putut trăi această
experienţă. Alături unii de alţii cum erau Petru şi Andrei şi ceilalţi apostoli adunaţi în rugăciune cu Maica Domnului în
primul Cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale.Vântul Duhului Sfânt a suflat cu putere peste acest pământ, şi ne-a făcut
să fim tari în comuniune şi mai cutezători în vestirea Evangheliei. Noua limbă care ne-a fost dăruită, limba comuniunii
fraterne, am folosit-o şi i-am simţit dulceaţa şi frumuseţea, forţa şi eficienţa.

3. În timp ce aproape se deschide poarta celui de-al treilea mileniu, ni se cere să ieşim din limitele noastre obişnuite
pentru a face să se simtă cu mai multă vigoare vântul Rusaliilor în Ţara bătrânului continent şi până la marginile
pământului. Din nefericire vuietul ameţitor al armelor pare să prevaleze asupra glasului convingător al iubirii iar
dezlănţuirea violenţei redeschide rănile pe care cu trudă şi răbdare se încearcă a le vindeca.
Reînnoiesc urarea, să se ajungă în sfârşit la depunerea armelor pentru a se întâlni din nou şi a întreprinde noi şi mai
eficiente dialoguri de comuniune şi pace! Un rol important, în această privinţă, revine creştinilor, indiferent de
confesiunea la care aparţin. Ei sunt chemaţi azi să trăiască şi să demonstreze cu mai mare îndrăzneală fraternitatea
lor, pentru ca popoarele să fie încurajate, mai mult, determinate să regăsească şi să consolideze ceea ce au în
comun. Evenimentul spiritual pe care l-am trăit, binecuvântat de Sfântul Dimitrie şi de sfinţii martiri ai ultimelor decenii,
este o experienţă de păstrat şi de transmis în speranţa că noul mileniu ce se deschide în faţa noastră să fie un timp de
mai mare comuniune între Bisericile creştine şi de descoperire a fraternităţii dintre popoare. Acesta este visul pe care-l
port cu mine în timp ce las acest iubit pământ.

4. Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tuturor. În special, aş vrea să-l încredinţez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din
România ! Aş fi vrut să vă întâlnesc personal; din nefericire nu a fost posibil. În seara aceasta, îmi însuşesc cuvintele
cu care Petru, în timp ce Rusaliile erau pe şfârşite, vestea celor care îl ascultau adeverirea promisiunii lui Dumnezeu:
"Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea
vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa "(Fap 2,17). În aceste zile Spiritul vă încredinţează vouă, tinerilor, "visul" lui
Dumnezeu: ca toţi oamenii să facă parte din familia sa, ca toţi creştinii să fie una. Intraţi cu acest vis în noul mileniu!

Voi v-aţi eliberat de coşmarul dictaturii totalitare, nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare şi periculoase ale
consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Isus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi
Occidentul să se poată întâlni în fraternitate.

Această Românie este încredinţată în mâinile voastre. Construiţi-o împreună, cu îndrăzneală. Domnul v-o
încredinţează. Voi încredinţaţi-vă Lui, ştiind că "de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" ( Ps
126/127,1).

Domnul să binecuvânteze România, să binecuvânteze poporul său, să binecuvânteze Europa!

Karol Wojtyla - omul sfârşitului de mileniu

Lolek rămîne singur şi hotărăşte să nu se însoare

Un Papă atrage atenţia lumii prin ceea ce spune şi ceea ce face. Dar noi vrem să privim şi aventura umană a lui Ioan Paul, pentru
că sîntem convinşi că ea şi-a avut rolul său în a determina modul de acţiune al Papei. Şi deci nu ne vom limita la a povesti opera
sa pontificală: vom examina semnele pe care destinul le-a întipărit pe chipul său, vom culege cuvintele improvizate cu care şi-a
exprimat emoţiile, vom încerca să refacem ceva din amintirea pe care locuri şi fapte din Polonia au aşezat-o în inima sa. Şi tocmai
din orăşelul polonez în care s-a născut vrem să pornim, luîndu-l pe el în ajutor pentru această privire asupra patriei şi a memoriei.

«Dragi compatrioţi», a scris Ioan Paul în mesajul către polonezi după alegerea sa, «nu e uşor să renunţi la întoarcerea în patrie, la
aceste cîmpii bogate în flori multicolore, argintate de grîu şi aurite de secară, cum scrie Mickiewicz. La aceşti munţi şi aceste văi, la
lacuri şi rîuri, la oamenii atît de iubiţi şi la acest oraş regesc!» (23 octombrie 1978).

Wadowice, cincisprezece mii de locuitori, este orăşelul cu case între cîmpurile de secară, unde se naşte Karol Wojtyla la 18 mai
1920, în vremea cînd patria - abia redevenită independentă, după 123 de ani de dominare străină - se află în război pentru
recîştigarea graniţelor orientale. Sîntem în Polonia meridională, pe malul rîului Skawa şi la poalele munţilor Beschidi, la patruzeci
de kilometri spre apus de marea Cracovia şi la treizeci de kilometri de Auschwitz.

Familia Wojtyla traieşte într-o căsuţă de pe strada Rynek (azi strada Koszielna), alături de biserica parohială, într-un apartament
închiriat. La apariţia lui Karol e compusă din trei persoane: tatăl Karol, 41 de ani, militar; mama Emilia Kaczorowska, 36 de ani;
primul fiu Edmund, 14 ani.

Copilul e botezat la o lună după naştere (la 20 iunie), în biserica din faţa casei şi primeşte două nume: Karol, ca tatăl, şi Jozef, ca
eroul naţional, mareşalul Pilsudski, care tocmai conduce războiul împotriva Rusiei sovietice. La 7 iunie 1979, revenind ca Papă în
biserica unde a fost botezat, Ioan Paul va spune: «Dacă privesc în urmă, roata vieţii mă aduce în mijlocul oamenilor de pe aceste
meleaguri, în această parohie, în familia mea, pînă la această cristelniţă, în această biserică din Wadowice».

Karol Wojtyla tatal se născuse la Lipnik şi era fiul unui croitor. Ca primă ocupaţie, după terminarea studiilor medii, fusese şi el
croitor. În 1900 e chemat sub arme în armata habsburgică, cu gradul de subofiţer, iar apoi devine ofiţer (cu îndatoriri
administrative), calificare pe care o va menţine şi după război cînd, imperiul austro-ungar spulberîndu-se, va trece în armata
poloneză, unde va rămîne pînă în 1928. E un bărbat sobru, supus disciplinei habsburgice. Îi respectă pe toţi şi e respectat de toată
lumea. Ioan Paul îi va spune lui André Frossard: Era atît de exigent cu el însuşi că nu mai trebuia să fie astfel şi faţă de fiul său.
Exemplul lui era de ajuns pentru a ne învăţa disciplina şi simţul datoriei» (Bibliografie 10, p. 13).

Emilia Kaczorowska, mama, se născuse la Cracovia şi era al cincilea copil - din opt - al unui şelar, de fapt al unui meşteşugar ce se
ocupa de tapiţarea trăsurilor. Plăpîndă şi delicată, va muri la 45 de ani, la 13 aprilie 1929. Raportul medical vorbeşte de
myocoroltitis şi de nephritis: miocardită şi nefrită, adică infecţie la inimă şi la rinichi. Zece ani mai tîrziu, în primăvara lui 1939, Lolek
îi va scrie mamei o poezie, poate prima, sau oricum prima dintre cele pe care le va păstra: «Pe mormîntul tău alb / înfloresc florile
albe ale vieţii. / Vai, cîţi ani au trecut deja / fără de tine - cîţi ani?» (Bibliografie 37, p. 83.).
Nu se ştie dacă mama sau tatăl i-au vorbit de mai multe ori despre ceasul naşterii sale. Dar el l-a ţinut minte, cu atenţia tipică a
polonezilor pentru recurenţe şi coincidenţe: «M-am născut între orele 5 şi 6 după-amiază şi aproape la aceeaşi oră, 58 de ani mai
tîrziu, am fost ales Papă!», va spune la a 77-a sa aniversare, aflîndu-se în vizită la parohia romană SantAtanasio a Pietralata, la 18
mai 1997.

Un alt fapt pe care îl ţine minte din povestirile tatălui este că s-a născut pe timp de război. Vizitîndu-i pe sinistraţii în urma
cutremurelor dintr-o zonă a Italiei centrale, va face această reflecţie: «într-o zi îi vor auzi pe părinţii lor spunînd: te-ai născut pe
vremea cutremurului şi ei nu vor şti ce-nseamnă! Şi eu m-am născut în vreme de război şi nu ştiam nimic. Dar am păstrat o mare
admiraţie faţă de oamenii care în acel război au învins, în 1920. E foarte important!» (Cesi, Macerata, 3 ianuarie 1998).

E important să ştim ce făceau taţii şi mamele noastre cînd veneam noi pe lume, ne spune Ioan Paul: ce patimă îi mîna. Patima
poporului său era războiul de unificare naţională: cel pe care Polonia, abia renăscută la o viaţă independentă, la sfîrşitul primului
război mondial, îl duce împotriva Rusiei şi care va conduce la tratatul de la Riga, în martie 1921, cînd se va consfinţi unirea
polonezilor de sub stăpînirea Austriei cu fraţii lor care rămăseseră supuşii Rusiei. Pentru a înţelege ce putea însemna, în cuvintele
unui părinte militar şi patriot, acea amintire, trebuie să ştim că Wadowice participase cu succes la insurecţia naţională împotriva
dominării ruseşti în 1863 şi că tatăl Karol luptase pe frontul rusesc în prima fază a războiului mondial.

Această naştere pe timp de război ne ajută să înţelegem patima cu care Papa Karol Wojtyla îşi va aminti - de exemplu în
scrisoarea către episcopii polonezi din 26 august 1989, la aniversarea a 50 de ani de la izbucnirea războiului - pactul Molotov-
Ribbentrop, care a împărţit pentru a patra oară Polonia, atunci cînd el, Karol fiul, avea nouăsprezece ani. Şi ne ajută să ne
închipuim tonul scrisorii pe care i-o va scrie în luna martie 1981 şefului de la Kremlin, Leonid Brejnev, pentru a-l avertiza împotriva
ispitei de a interveni cu armele în Polonia (vezi capitolul 16): acea scrisoare n-a fost niciodată publicată, dar ştim cine a scris-o, în
ce moment (cu o lună înainte de atentatul lui Ali Agca!) şi cui îi era adresată.

Fratele mai mare Edmund se va laurea în medicină şi va muri foarte tînăr, în 1932, la 26 de ani, în urma unei scarlatine contractate
pe coridoarele spitalului din Bie3sko, unde îşi făcea stagiul ca tînăr medic. Karol, foarte ataşat de fratele său, va regreta mult
dispariţia lui.

După Edmund şi înainte de Karol, soţii Wojtyla avuseseră o fetiţă, Olga, moartă la cîteva zile după naştere. La doisprezece ani,
deci, Lolek rămîne singur cu tatăl, care va fi pentru el un părinte grăbit, un prieten şi un confident. După alegerea ca Papă, vecinii
mai bătrîni le vor povesti ziariştilor că şi-i mai amintesc pe cei doi Wojtyla - tatăl şi fiul - mergînd împreună, mînă în mînă, în fiecare
zi, spre a lua prînzul la ospătăria din vecini, sau la plimbare.

Despre cele două morţi - a mamei şi a fratelui - care probabil că l-au lăsat mut de durere, Ioan Paul nu spune multe. Dar putem
înţelege cîte ceva din rănile pe care le-a primit din ceea ce povesteşte despre tată, în conversaţia cu Frossard: Am devenit relativ
repede orfan, după pierderea mamei şi a fratelui. Tatăl meu a fost admirabil şi aproape toate amintirile mele din copilărie şi
adolescenţă se referă la el. Violenţa loviturilor pe care le-a primit a deschis în el imense profunzimi spirituale, durerea lui se
transforma în rugăciune» (Bibliografie 10, p. 13).

Tatăl e cel care îl învaţă mila creştină, după cum va scrie în textul autobiografic Har şi mister: «Mi se întîmpla să mă trezesc
noaptea şi să-l găsesc pe tatăl meu îngenuncheat» (Bibliografie 16, p. 30).

Vorbind cu Frossard, îi va atribui tatălui prima inspiraţie a enciclicei Dominum et Vivificantem (1968): Pe la zece sau doisprezece
ani făceam parte dintr-un cor, dar nu eram foarte sîrguincios, trebuie s-o recunosc. Mama mea nu mai era... Tatăl meu îşi dădu
seama de lipsa mea de sîrguinţă şi într-o zi îmi spuse: Nu cînţi bine în cor: nu te rogi destul Sfîntului Duh. Trebuie să te rogi mai
mult. Şi m-a învăţat o rugăciune. A fost o lecţie mai importantă, mai durabilă şi mai puternică decît cele pe care le-am putut dobîndi
mai tîrziu din lecturile şi învăţăturile pe care le-am primit. Cu cîtă convingere îmi vorbea tatăl meu! Chiar şi astăzi îmi mai răsună în
urechi vocea sa. Fructul acelei lecţii primite în copilărie este enciclica despre Sfîntul Duh» (Bibliografie 11, p. 74).

După moartea soţiei Emilia, tatăl Karol îi duce pe cei doi fii în pelerinaj la sanctuarul Kalwaria Zebrzydowska, nu departe de
Wadowice. Acolo, preotul Karol va merge apoi de mai multe ori, înainte de a lua o hotărîre importantă. Merge în preziua
Conclavului din care va ieşi Papă. Se întoarce aici ca Papă la 7 iunie 1979: Nu ştiu cum să-i mulţumesc Providenţei divine pentru
că pot să mai vizitez odată acest loc, Kalwaria Zebrzydowska, sanctuarul Maicii Domnului. Am vizitat acest sanctuar de multe ori,
încă de la vîrsta copilăriei şi adolescenţei mele. L-am vizitat foarte des ca arhiepiscop de Cracovia şi în calitate de cardinal.
Veneam aici cu preoţii, slujind liturghia în faţa Maicii Domnului».

Aproape două mii din cei şapte mii de locuitori din Wadowice sînt evrei. Evreu este şi stăpînul casei în care locuia familia Wojtyla,
Chaim Balamuth, un negustor care la parterul clădirii are o prăvălie de obiecte de cristal. Sînt evrei mulţi colegi ai lui Karol şi unii
dintre prietenii cei mai apropiaţi: Regina (numită Ginka) Beer, fiica directorului băncii din Wadowice şi Jerzy Kluger, fiul unui avocat
care e şi preşedintele comunităţii ebraice locale. Va scrie în Să depăşim pragul speranţei: îmi amintesc mai ales studiile
elementare de la Wadowice, unde în clasa mea aproape un sfert dintre elevi erau evrei. Şi trebuie sa menţionez prietenia mea, în
anii de şcoală, cu unul dintre ei, Jerzy Kluger. Prietenie care a continuat de pe băncile şcolii pînă azi» (Bibliografie 14, p. 109).

Relaţia lui Karol Wojtyla cu evreii este de simpatie şi prietenie. Mai tîrziu Kluger va mărturisi: «înainte de război, pentru noi, evreii,
viaţa nu era uşoară. Nu eram feriţi de jigniri, răni la adresa sensibilităţii noastre. Dar Lolek niciodată, el nu ne-a ofensat niciodată»
(Bibliografie 49, p. 37).

De pe vremea Sfîntului Petru pînă azi nici un Papă n-a avut - în anii formaţiei sale - legături atît de îndelungate cu evreii ca Ioan
Paul: «Am vie în faţa ochilor imaginea evreilor care în fiecare sîmbătă mergeau la sinagoga situată în spatele şcolii noastre.
Ambele grupuri religioase, catolicii şi evreii, erau unite presupun de conştiinţa faptului că se rugau la acelaşi Dumnezeu»
(Bibliografie 14, p. 110).

Acea pace nu durează, dar a fost deja aruncată o sămînţă care într-o zi îşi va arăta rodul. «Al doilea război mondial, cu lagărele de
concentrare şi exterminarea programată», toate răscolesc, toate împing spre dramă: în primul rînd au fost victimele sale (ale
exterminării) tocmai fiii şi fiicele de naţiune ebraică, numai pentru că erau evrei. Oricine trăia atunci în Polonia a venit, chiar şi doar
indirect, în contact cu o asemenea realitate. Aceasta a fost, deci, şi experienţa mea personală» (id, p. 110.) Omenirea va fi într-o zi
recunoscătoare pentru aceste cuvinte atît de limpezi, după decenii de apologetică bazată pe afirmaţia «noi n-am ştiut, nu ne-am fi
închipuit niciodată».

În toamna anului 1926, la vîrsta de ţase ani, Karol Wojtyla începe sa frecventeze şcoala primară şi în 1930 e admis la gimnaziul-
liceu «Marcin Wadowita». «Lolek - va spune Jerzy Kluger (Bibliografie 91, p. 92) - era un om deosebit. Primul la şcoală, la teatru,
primul în toate. Dacă s-ar fi dus la General Motors, ar fi devenit preşedinte».

Lolek studiază cu rîvnă, sub privirile tatălui. Se interesează în special de limba şi literatura poloneză: citeşte Sienkiewicz (Quo
Vadis?, Potopul, Prin foc şi sabie), Adam Mickiewicz (poetul romantic, cîntăreţul independenţei poloneze), Slowacki. Dar şi clasicii
greci şi latini şi opere filosofice cum sînt Critica raţiunii pure de Kant şi Capitalul de Marx în germană, limba pe care a învăţat-o
acasă cu ajutorul părinţilor. Îi place sportul (schi, înot, fotbal, hochei sînt disciplinele preferate) şi participă cu entuziasm la
sărbători.

Aproape în fiecare dimineaţă, înaintea orelor de şcoală, merge la biserică, pentru slujba oficiată de paroh, părintele Edward Zacher
care, avînd deja optzeci şi patru de ani, în iunie 1979, îl va primi cu trupul slăbit şi cu mîndrie la Wadowice. Frecventează şi
mănăstirea călugărilor carmeliţi, din spatele pieţei alimentare. Aici îl cunoaşte pe părintele Jozef Prus, un preţios îndrumător.
Spiritualitatea carmelită îl fascinează. Devenit preot, îi va cere de mai multe ori zadarnic cardinalului Stefan Adam Sapieha
permisiunea de a se călugări.

La 4 mai 1938, Lolek îşi ia bacalaureatul cu următoarele rezultate: foarte bine la purtare, religie, limba şi literatura poloneză, latină,
greacă, germană, matematică, filosofie, activităţi sportive; bine la istorie, fizică, chimie. În aceeaşi lună primeşte Mirul. În timpul
ceremoniei, are însărcinarea de a-i prezenta salutul cardinalului Sapieha, care rămîne impresionat de cuvintele băiatului şi îl
întreabă: «Nu te-ai gîndit niciodată să devii preot?» Wojtyla răspunde liniştit: «Nu, vreau să urmez studii de limbă şi literatură
poloneză la universitate» (Bibliografie 16, p. 10).

În gimnaziu îşi descoperă o altă pasiune: teatrul. Primele interpretări le realizează la 14 ani: sînt montaje de cîntece şi versuri
patriotice, declamate la teatrul şcolii şi în parcul din Wadowice. Interpretarea poemului filosofic Promethidi de Cyprian Norwid îi
aduce premiul doi la un concurs de recitări. Va face spectacole împreună cu colegii şi colegele de şcoală, mai ales cu Ginka Beer
şi Halina Krolikiewicz: Ginka, prietena evreică, va fugi cu familia din Wadowice pentru a scăpa de exterminare, iar Halina, devenită
actriţă profesionistă, va fi o mare interpretă a teatrului polonez.

Unii dintre cunoscuţi îi atribuie lui Lolek o atracţie deosebită pentru prima dintre cele două, Ginka. «Poate că unii şi-au închipuit că,
dacă un tînăr cu atît de clare înclinaţii religioase nu intra la seminar, era semn că la mijloc se găseau alte iubiri sau predilecţii. Într-
adevăr, la şcoală aveam multe colege şi, implicat cum eram în cercul de teatru al şcolii, aveam diferite posibilităţi de întîlnire cu
băieţi şi fete. Problema totuşi nu era aceasta. În acea perioadă eram cuprins mai ales de pasiunea pentru literatură, în special cea
dramatică, şi pentru teatru.» (id, p. 11). Actorul Wojtyla era îndemînatic: i se întîmpla să interpreteze două roluri în aceeaşi piesă
(eventual din cauza îmbolnăvirii vreunui coleg) şi o face cu naturaleţe, că doar oricum îşi aminteşte mereu textele de la prima pînă
la ultima replică.

Vara împlinirii celor optsprezece ani nu-i aduce doar maturitatea, ci marchează o cotitură în viaţa lui. În luna iunie participă, la
Zubrzyca Gorna, la tabăra de muncă şi pregătire premilitară iniţiată de «Organizaţiile de muncă pentru tineret», apoi - înainte de
sfîrşitul verii - se mută cu tatăl la Cracovia pentru a urma cursurile Universităţii Jagellone la care s-a înscris, la facultatea de
filosofie, secţia de filologie poloneză: «Alegerea mea era motivată de o clară înclinaţie spre literatură. Studiam gramatica
descriptivă a limbii poloneze moderne şi totodată evoluţia istorică a limbii, cu un deosebit interes pentru vechea componentă slavă.
Aceasta m-a făcut să descopăr orizonturi cu totul noi, ca să nu zic chiar misterul însuşi al cuvîntului» (id, p. 11). Cracovia: floarea
Renaşterii poloneze! Universitatea Jagellonă: cea care a găzduit cursurile lui Nicolaus Copernicus!

Tînărul Karol Wojtyla şi tatăl său locuiesc într-o garsonieră pe strada Tyniecka, în cartierul popular Debniki, pe care Vistula îl
desparte de centrul istoric al oraşului. Proprietarele garsonierei sînt două mătuşi ale lui Karol, surorile mamei, care au rămas
nemăritate.

La 15 octombrie 1938, un afiş anunţă o seară literară la «Casa catolică din Cracovia», în cursul căreia vor fi prezentate creaţii de
Jerzy Bober, Jerzy Kalamacki, Tadeusz Kwiatowski şi Karol Wojtyla: pentru că Lolek scrie deja poezii şi texte de teatru.

Îi părăsim aici, pe tată şi pe fiu, la sfîrşitul acestui prim capitol: au învăţat să trăiască singuri, dar peste puţin timp Lolek va rămîne
complet singur pe lume. Vorbind despre aceasta cu Frossard, patruzeci de ani mai tîrziu, va face un bilanţ sever în faţa lui
Dumnezeu, cu toată blîndeţea cuvintelor: «La douăzeci de ani îi pierdusem deja pe toţi cei pe care îi iubeam şi chiar şi pe cei pe
care i-aş fi putut iubi, ca acea soră mai mare care, mi s-a spus, murise cu şase ani înaintea naşterii mele» (Bibliografie 10, p. 12).

Va rămîne singur şi va hotărî să nu se căsătorească. Putem doar să ne închipuim cît îl va fi costat hotărîrea de a renunţa la o soţie
şi copii. Cine poate spune ce înseamnă celibatul pentru un bărbat fără familie?
Taină a tinerilor - atunci Karol Wojtyla era doar un tinerel - care îşi hotărăsc cu seninătate, într-o singură clipă, toată viaţa. «Har şi
mister» va spune despre sine Ioan Paul cu titlul memoriilor sale de preot. Acea hotărîre care ne impresionează, dacă stăm să ne
gîndim, el i-o povesteşte lui Frossard cu cuvintele care au fermitatea chipului său: «A fost o zi în care am avut absoluta siguranţă
că viaţa mea nu se va realiza în iubirea umană a cărei profundă frumuseţe am resimţit-o întotdeauna.» (id, p. 15).

În 1939 vine războiul şi împinge pe toată lumea spre destinul său.

Karol Wojtyla - omul sfârşitului de mileniu

Episcop şi Cardinal. Începe să călătorească în lume

Karol Wojtyla e unul din ultimii episcopi numiti de Pius al XII-lea, cu trei luni înainte de sfîrşitul Pontificatului său: în marea aventură
a «tradiţiei apostolice» există această trecere de ştafetă dinspre ultimul Papă statuar al epocii moderne spre tînărul episcop
polonez care, douăzeci de ani mai tîrziu, va fi chemat să schimbe din temelii imaginea papală, apropiind-o de limbajul şi gesturile
oamenilor obişnuiţi.

Iată deci că la 4 iulie 1958 Pius al XII-lea îl numeşte pe Karol Wojtyla - care are doar 38 de ani - episcop auxiliar de Cracovia.
Semnul viitoarelor schimbări e deja vizibil în modul său de acceptare: este găsit într-o tabără şcolară, soseşte în graba mare la
Wawel, spune fără ezitare că acceptă funcţia şi cere să se întoarcă printre tineri.

Un an mai tîrziu, cînd este consultat în legătură cu temele de dezbatere ale Conciliului, sugerează «oportunitatea ca feţele
bisericeşti să aibă un contact mai strîns cu toate aspectele vieţii omului în lume, inclusiv exerciţiile sportive şi activităţile teatrale»
(Bibliografie 58, p. 132): în acel răspuns se află experienţa lui, care într-o zi îl va ajuta să schimbe imaginea papală (vezi capitolul
19).

Răspunsul episcopului Wojtyla la consultările «Comisiei antepreparatorii» ale Conciliului poartă data de 30 decembrie 1959 şi
cuprinde opt pagini din Acta et Documenta Concilio Vaticano II apparando (Series Ioan Paul, volumen II, pars II, pp. 741-748). El
poartă mărturia că tînărul episcop avea o percepţie vie asupra celei mai recente dezbateri pastorale: în privinţa ecumenismului
invită « să se pună accentul mai puţin pe ceea ce ne desparte, căutîndu-se mai degrabă ceea ce ne apropie», ar vrea ca «vocaţia
şi răspunderea laicilor în cadrul Bisericii» să poată fi «mai accentuate», cere o «reformă» a breviarului şi o «reanimare a liturghiei»,
sugerează ca - drept răspuns la «materialismul în creştere» - să fie susţinută o prezentare a eticii «bazate pe personalismul
creştin».

Pleacă la Roma în 5 octombrie 1962. Nu mai ieşise din Polonia după perioada studiilor romane, în 1946-1948, iar impactul cu
adunarea părinţilor membri în conciliu, la Sfîntul Petru, îi provoacă o puternică emoţie, care îşi găseşte expresie într-o poezie
intitulată Biserica: «Sprijinul nostru cuvintele pronunţate în timpurile vechi / şi pronunţate şi azi cu tremur în glas, pentru a nu le
altera (...) / Asta e totul? / Mai sînt, desigur, şi mîini invizibile şi ele ne susţin / în timp ce cu greu mînăm barca, pe drumul trasat de
evenimente, / în ciuda atîtor bancuri de nisip. / Fi-va de-ajuns să deschidem punţile, dacă nu căutăm mîinile invizibile?» («Piatră de
lumină», Bibliografie 34, p. 64).

Wojtyla devine repede purtătorul de cuvînt al episcopatului polonez şi are opt intervenţii în adunare, prezintă treisprezece
documente scrise şi subscrie la trei împreună cu alţi venerabili părinţi. E unul din cei treisprezece membri ai «Comisiei de studiu
pentru problemele populaţiei, ale familiei şi ale natalităţii», prezidată de cardinalul Alfredo Ottaviani, cu vicepreşedinţii Doepfner şi
Heenan. Face parte din subcomisia însărcinată să redacteze Schema XIII (adică textul constituţiei Gaudium et spes). Sînt
relevante intervenţiile sale pe teme de ecleziologie, libertate religioasă şi ateism. Insistă mult (în două intervenţii, la 21 octombrie
1963 şi 8 octombrie 1964) pentru ca în «textul De ecclesia capitolul despre Poporul lui Dumnezeu să figureze înaintea capitolului
despre ierarhie» (Bibliografie 56, p. 133).

Din 22 septembrie 1965 datează o intervenţie despre libertatea religioasă şi ateism: «E necesar să declarăm că dreptul la
libertatea religioasă, aparţinînd dreptului natural (bazat adică pe legea naturală şi deci pe legea divină), nu suferă nici o limitare,
decît din partea înseşi acelei legi naturale».

Intervenind în legătură cu Schema XIII, se declară de partea feţelor bisericeşti care critică «optimismul facil» al documentului. «în
acest act, viziunea lumii aşa cum ar trebui să fie prevalează asupra viziunii lumii aşa cum este: îi lipseşte de aceea simţul
realismului creştin», rosteşte în sala de conferinţe la 28 septembrie 1965. Cît priveşte tema ateismului, «ar fi oportun să distingem
între ateismul care ia naştere din convingeri personale şi cel care este impus din exterior prin presiuni de orice tip, fizice şi morale,
mai ales cînd cineva este pus în imposibilitatea de a-şi profesa credinţa în cadrul vieţii publice şi oficiale şi cînd se pretinde
aproape profesarea ateismului, îmbibînd cu el instruirea tinerilor, chiar şi împotriva voinţei părinţilor lor».

Contribuţia la dezbaterile conciliare a fost condusă de preocuparea de a le semnala episcopilor occidentali situaţia dificilă a
comunităţilor catolice care trăiau în ţările comuniste (id., p. 145). Spiritul de echipă din interiorul delegaţiei poloneze şi poziţia de
rezervă în umbră a cardinalului Wyszynski poate că i-au limitat iniţiativa pe teme ce nu erau legate de asemenea preocupări.

Dar dacă aportul lui Karol Wojtyla la Conciliu a fost limitat, efectul lecţiei conciliare asupra personalităţii sale a fost puternic şi
creativ: «Conciliul Vatican II m-a ajutat să găsesc sinteza credinţei mele personale şi în primul rînd capitolul 7 din constituţia Lumen
gentium intitulat: Natura escatologică a Bisericii pelerine şi unificarea ei cu Biserica cerească», îi va spune lui Frossard (Bibliografie
10, p. 87). Dintre numeroasele declaraţii de recunoştinţă la adresa Conciliului, aceasta ni s-a părut cea mai călduroasă.
Cît priveşte modul în care ambientul roman a perceput filiaţia dinspre Conciliul Vatican II înspre Pontificatul lui Wojtyla, e de ajuns
să cităm următoarea afirmaţie din 1984 a cardinalului Agostino Casaroli, secretar de stat: «E primul Papă despre care am putea
spune că s-a format în cadrul Conciliului, care şi-a trăit adică propria maturitate sacerdotală şi anii de serviciu episcopal în spiritul
Conciliului, dobîndind de aici durabile perspective de gîndire şi acţiune» (Bibliografie 75, p. 11).

Un cercetător care a reconstruit minuţios participarea lui Wojtyla la Conciliu ne oferă această imagine în mişcare: «în 1962, la
începutul Conciliului, episcopul auxiliar de Cracovia făcea parte din ultimul contingent al episcopilor lumii. Întrucît episcopii, în sala
conciliară, erau împărţiţi pe criteriul vîrstei, generaţia tînără era aşezată în partea de jos a Bazilicii şi de acolo porneau aplauzele
care salutau cuvintele îndrăzneţe, înainte de a se întinde asupra întregii adunări. Wojtyla a făcut parte din această grupare a
adunării ecleziastice şi s-a aflat adesea chiar în avangarda ei» (Grootaers, Bibliografie 58, p. 132).

Şi iata cum evocă Ioan Paul această trecere a sa prin diverse stadii în Bazilica vaticană: «Cînd am început să particip la Conciliu,
eram un tînăr episcop. Îmi amintesc că locul meu iniţial a fost aproape de intrarea în Bazilica Sfîntul Petru, în timp ce de la a treia
sesiune încolo, de cînd adică am fost numit arhiepiscop de Cracovia, am fost mutat mai spre altar» (Bibliografie 14, p. 172).

La sfîrţitul Conciliului, arhiepiscopul Wojtyla se întoarce la Cracovia conţtient de faptul ca a participat la un eveniment fără
precedent, la «un mare dar pentru Biserică, pentru toţi cei care au participat (...), un dar pentru întreaga familie umană, un dar
pentru fiecare dintre noi» (id., p. 171). Problema concretă şi modul de acţiune se referă acum la a transpune învăţăturile şi
preceptele conciliare în viaţa Bisericii locale.

Wojtyla urmeaza calea cea mai directă: cea de implicare a întregii comunităţi ecleziastice, clerici şi laici. În acest scop scrie o carte,
Izvoarele înnoirii. Studiu privind punerea în practică a Conciliului Vatican II (Bibliografie 19), care începe astfel: «Un episcop care a
participat la Conciliul Vatican II se simte dator faţă de acesta». O publică în 1972 şi pentru acelaşi an convoacă un Sinod
arhidiocezan, pe care îl va închide în calitate de Papă, cu ocazia primei întoarceri în patrie, la 7 iunie 1979.

Sinodul de la Cracovia e capodopera arhiepiscopului Wojtyla. El demonstreaza seriozitatea cu care acesta aşează «receptarea
Conciliului Vatican II» în slujba acţiunii sale păstoreşti. În «statutul» Sinodului (prezent în acte: Bibliografie 14) introduce
următoarea normă care e pur şi simplu revoluţionară pentru Polonia anului 1972: «Participă la Sinod toţi credincioşii diocezei care
îşi asumă răspunderea de a lucra pe secţiuni pentru realizarea scopurilor Sinodului». Grupele de studiu care se constituie sînt
iniţial 325, dar vor urca la circa o mie la sfîrşitul Sinodului: «Nu putem neglija nici o fărîmă din acea mare comunitate a poporului lui
Dumnezeu care se regăseşte în Biserică», declară arhiepiscopul la 10 octombrie 1972, la prima adunare a grupelor de studii.

Deja înainte de Sinod, arhiepiscopul Wojtyla - mereu în spiritul Conciliului - vizitase, la 28 februarie 1969, Sinagoga din cartierul
Kazimierz al Cracoviei: un gest care preceda vizita la Sinagoga din Roma, pe care o va efectua la 13 aprilie 1986 (vezi capitolul
22). El va intra în calitate de Papă în Sinagoga din Roma pentru că intrase deja în calitate de cardinal în cea din Cracovia şi intrase
acolo deoarece deja de mic copil i se întîmplase de mai multe ori să intre în Sinagoga din Wadowice, pentru a asculta cîntarea
Psalmilor, atunci cînd erau interpretaţi de Moise Savitski, un băiat dotat cu o voce extraordinară (Bibliografie 44, p. 37).

Vizita la Sinagoga din cartierul Kazimierz nu e un gest izolat şi nu va da naştere unor gesturi izolate: «Ca arhiepiscop al Cracoviei,
am avut intense legături cu comunitatea ebraică a oraşului. Raporturi foarte cordiale mă apropiau de conducătorul său: ele au
continuat chiar şi după transferarea mea la Roma... Cu ocazia călătoriilor mele apostolice prin lume încerc mereu să-i întîlnesc pe
reprezentanţii comunităţilor ebraice» (Bibliografie 14, pp. 110-111).

La 30 decembrie 1963, Pavel al VI-lea îl numeşte arhiepiscop al Cracoviei. Patru ani mai tîrziu, la 27 mai 1967, îl face cardinal.

Numirea în funcţia de cardinal atrage asupra lui Wojtyla atentia serviciilor secrete ale regimului comunist. Într-un «raport
confidenţial» din această perioadă stă scris: «Se poate spune cu siguranţă că Wojtyla este unul dintre puţinii intelectuali în interiorul
episcopatului polonez. Spre deosebire de Wyszynski, împacă abil tradiţionala religiozitate populară şi catolicismul intelectual şi le
ştie aprecia pe amîndouă. (...) Nu e foarte implicat în activităţi făţiş antistatale. Se pare că nu se împacă prea bine cu politica; are o
poziţie prea intelectuală. (...) îi lipsesc calităţile organizatorice şi de comandă şi aceasta e slăbiciunea sa în rivalitatea cu
Wyszynski. (...) Trebuie să observăm şi să studiem orice aspect al raporturilor dintre cei doi cardinali şi să adoptăm o politică
elastică, pentru a ne adapta la evoluţia circumstanţelor. (...) Trebuie să încurajăm interesul lui Wojtyla pentru problemele generale
ale Bisericii poloneze şi să-l sprijinim în rezolvarea problemelor arhidiocezei. (...) Şi trebuie să continuăm să ne arătăm cu orice
prilej ostilitatea faţă de Wyszynski; dar nu astfel încît să-l constrîngem pe Wojtyla să-şi manifeste solidaritatea cu Wyszynski»
(Bibliografie 44, pp. 119-121). Acea tactică naivă nu dă nici un rezultat: Wojtyla îi va fi credincios lui Wyszynski şi nu va asuma
niciodată - în raporturile cu regimul - o poziţie distinctă.

Calitatea de cardinal nu-i modifică stilul de viaţă: «Nu avea nimic, în afară de trei rase negre zdrenţuite, patru roşii, schiurile, pagaia
de canoe: tot ceea ce primea dăruia mai departe. Mînca puţin, nu fuma, bea foarte puţin vin» (Bibliografie 49, p. 54). Îşi
supraveghează cu atenţie preoţii şi fiecăruia îi dedică cel puţin două întîlniri pe an.

Dacă la Conciliu arhiepiscopul Wojtyla a ajuns să iasă în evidenţă, cu oarecare greutate, abia la sfîrşitul lucrărilor, la Sinoadele
episcopale convocate de Pavel al VI-lea cardinalul Wojtyla e protagonist încă de la bun început.

Nu participă la primul (cel extraordinar, convocat de Papa Montini între 29 septembrie şi 29 octombrie 1967), în semn de
solidarizare cu cardinalul Wyszynski, căruia autorităţile comuniste nu i-au acordat viza pentru a merge la Roma, dar va fi prezent la
celelalte patru care au loc între 1969 şi 1977 şi de trei ori - începînd cu 1971 - este ales în Consiliul secretariatului Sinodului.
La Sinodul din 1969, Wojtyla participa ca membru numit din partea pontificatului (o recunoaştere dorită de Pavel al VI-lea pentru
sacrificiul său făcut cu doi ani mai înainte). Intervine de mai multe ori şi invită la «conservarea şi sporirea tuturor energiilor derivate
din colegialitate, punîndu-le la dispoziţia primatului lui Petru» (Bibliografie 32, p. 121).

La Sinodul din 1971 («Misiunea preoţească şi justiţia în lume») afirmă că «nu putem acorda o mai mică importanţă acelor cazuri de
injustiţie care se referă la libertatea de conştiinţă şi de religie, comparativ cu cele care se referă la sărăcie şi la mizeria economică,
fiind chiar mai mare» (id., p. 180).

Pentru Sinodul din 1974, pe tema «evanghelizării în lumea contemporană», Pavel al VI-lea îi încredinţează rolul de referent. Din
această experienţă decurge convingerea sa că e nevoie să i se propună omenirii, care se apropie de al treilea mileniu, «o nouă
evanghelizare».

O altă sarcină importantă îi este propusă de Pavel al VI-lea, şi anume să ţină predicile de exerciţii spirituale la Curtea romană, în
Postul Paştelui 1976. Meditaţiile vor fi publicate şi în italiană în 1977, cu titlul Semn de contradicţie (Bibliografie 20).

Acea broşură este lectura cea mai vie care ne permite să surprindem în toată întinderea sa dramaticul sentiment al timpului şi al
istoriei, conturat în experienţa poloneză şi completat la Conciliu, cu care cardinalul Wojtyla i se va adresa lumii îndată ce va lua
numele de Ioan Paul. El simte că omenirea şi Biserica trăiesc un «timp excepţional», o «epocă deschisă», anii unei «probe
decisive». Ultima etapă a celui de-al doilea mileniu după Isus este pentru el o cîmpie arată de gigantica «răsturnare a civilizaţiilor, a
regimurilor şi a mentalităţilor», care pune la o încercare decisivă puterea credincioşilor, dar care în acelaşi timp este propice pentru
«un nou descălecat creştin». O epocă în care, ca în nici o altă perioadă, Isus Cristos le apare oamenilor ca un «semn de
contradicţie». Un timp în care «ispita răului (veţi fi ca Dumnezeu, Geneza 3,5) şi-a găsit contextul istoric potrivit: poate că el
reprezintă cel mai înalt grad de tensiune dintre Cuvînt şi Anti-Cuvînt din istoria întregii omeniri». Această desfăşurare a ispitei
primordiale îşi atinge azi desăvîrşirea «poate pentru că omenirea întreagă îşi ascunde şi îşi arată tot mai puţin rădăcinile existenţei
sale pe pămînt şi poate pentru că ne găsim azi în pragul unei noi escatologii» (id., passim).

Semn de contradicţie e ultima publicaţie importantă înainte de învestirea ca Papă şi ne dă prilejul de a-i oferi cititorului cîteva
sugestii, în cazul în care ar vrea să cerceteze operele de tinereţe ale lui Karol Wojtyla.

Cea mai actuală - chiar şi azi - este Iubire şi responsabilitate (Bibliografie 23), pe care o publică în 1960, cînd e deja episcop de doi
ani şi care cuprinde experienţa sa de sfătuitor al logodnicilor şi al tinerelor perechi: deja înainte ca autorul său să fie ales Papă,
acest volum este tradus în franceză (1965), în spaniolă şi italiană (1969). Vom vorbi despre el în capitolul 20, deoarece aici este
anticipat acel vis al «teologiei trupului» care reprezintă unul din darurile cele mai frumoase ale Pontificatului.

Cine îl caută pe om, dincolo de acel volum despre iubire, să citească poeziile (Bibliografie 34, 35, 36, 37, 38) şi piesa de teatru
Prăvălia bijutierului (Bibliografie 33 şi 38). Cine e interesat de activitatea pastorală, să vadă actele Sinodului de la Cracovia
(Bibliografie 21).

Deja ca episcop ţi cardinal, Karol Wojtyla e un mare călător. După cum o dovedeşte acel «Kalendarium» al vieţii sale (Bibliografie
46), a avut vreo cincizeci de ieşiri din Polonia în cei şaisprezece ani dintre începutul Conciliului Vatican II (1962) şi Conclavul care îl
numeşte Papă.

La Roma vine de 31 de ori:

• de 5 ori pentru a participa la lucrările Conciliului;


• de 2 ori pentru tot atîtea «visite ad limina»;
• de 11 ori pentru a participa la adunările sinodale sau la întrunirile Consiliului secretariatului Sinodului;
• odată pentru a prelua «titlul de cardinal» (San Cesareo in Palatio);
• odată pentru Concistoriul în care a fost confirmat cardinal (1967);
• de 3 ori pentru a participa la ceremonii în Bazilica Sfîntul Petru;
• de 2 ori pentru a participa la simpozioane;
• de 2 ori pentru întruniri ale Congregaţiei vaticane;
• odată pentru a ţine predici în exerciţiul spiritual din Postul Paştelui la Curtea romană (1976);
• odată pentru un pelerinaj al preoţilor polonezi;
• de 2 ori pentru funeraliile lui Pavel al VI-lea şi Ioan Paul I şi succesivele Conclave.

Nu vine doar la Roma cardinalul Wojtyla, ci îl gasim cel puţin de şase ori în Italia pentru conferinţe şi pelerinaje:

• la Bologna, în 2 octombrie 1971, pentru o conferinţă la Universitate;


• la Fossanova, Aquino, Rocca Secca şi Napoli, între 17-24 aprilie 1974, pentru celebrarea a şapte sute de ani de la
moartea Sfîntului Toma;
• la San Giovanni Rotondo (Foggia), între 1-2 noiembrie acelaşi an, la Padre Pio;
• la Milano, în 1 decembrie al anului următor, la invitaţia cardinalului Colombo, pentru o conferinţă la Ambrosianum;
• tot la Milano, în 18 martie 1977, pentru o conferinţă la Universitatea Catolică;
• la Torino, în 1 septembrie 1978, pentru a vedea Giulgiul.
Face nouă călătorii în alte state europene, cu excepţia Italiei:

• în 1970, la 16-20 noiembrie, se află la Louvain, apoi Luxemburg şi Freiburg (primul şi al treilea oraş adăpostesc
importante universităţi catolice);
• în 1973, la 29 mai, e din nou în Belgia, la Louvain şi la Bruges, unde conduce procesiunea Corpus Domini; între 6 şi 11
noiembrie se află în Franţa (Paris, Chamonix, Annecy);
• în 1974, la 16 aprilie, participă la Litomierczyce (Cehoslovacia) la funeraliile cardinalului Trochta;
• în 1975, la 27 februarie, e din nou la Freiburg pentru a ţine o comunicare la un seminar de fenomenologie pe tema
«Participare şi alienare»; la 19 septembrie pleacă într-o călătorie în Republica Democrată Germană;
• în 1977, la 23 iunie, se află la Mainz, în Republica Federală Germania, pentru a primi un titlu de «doctor honoris causa»;
apoi la Köln pentru a-l întîlni pe cardinalul Hoeffner, care îl defineşte drept « un om dotat cu modestie, o profundă
veneraţie, o credinţă fierbinte, un mare spirit de sacrificiu pastoral şi o încredere de nezdruncinat»; între 1-4 iulie acelaşi
an e în Franţa, îl întîlneşte la Paris pe cardinalul Marty şi la Osny, în comunitatea poloneză;
• în 1978, între 19-25 septembrie, cu trei săptămîni înainte de Conclavul care îl va alege Papă, se află în Republica
Federală Germania cu o delegaţie a episcopiei poloneze formată şi din Wyszynski, Stroba şi Rubin: vom vorbi despre
aceasta la sfîrşitul capitolului.

Patru sînt, în sfîrşit, călătoriile în afara Europei: de două ori în Americi, o dată în ţinuturile Sfinte şi o dată în Asia şi Oceania.

Mai întîi a fost pelerinajul în ţinuturile Sfinte, în decembrie 1964, împreună cu un grup de părinţi din Conciliu, la încheierea celei de-
a treia sesiuni din Vatican II. Îl descrie astfel într-o scrisoare către diocezanii din Cracovia: «Am simţit că, lucrînd în Conciliu pentru
reînvierea Bisericii, trebuia să revenim spre Domnul însuşi, al cărui Trup Mistic este Biserica. De aici dorinţa de a vizita locurile în
care s-a născut, a vorbit şi a lucrat, unde a suferit de asemenea, a murit pe cruce, a înviat din morţi şi a urcat la ceruri. Nu consider
participarea mea la pelerinaj ca pe o proprietate personală sau privată, ci ca pe un semn de graţie al Providenţei, care mi-a fost
oferit şi în numele altora» (Bibliografie 46, p. 206). Din notele de călătorie ia naştere un mic poem pe care îl publică în 1965 în
revista Znak, cu titlul Pelerinaj în ţinuturile Sfinte: «Şi azi de ce vin aici? / Nu te mira! Orice privire, de o mie noua sute de ani / aici
se preschimbă în acea unică privire impreschimbabilă» (Bibliografie 37, pp. 117-126).

Prima călătorie peste Atlantic, în Canada şi Statele Unite, are loc la 28 august - 1 septembrie 1969.

La începutul lui 1973, între 1 februarie şi 3 martie, merge în Australia pentru a participa la Congresul euharistic şi înainte de
întoarcerea în Polonia vizitează Noua Zelandă, Papua Noua Guinee şi Filipine.

În vara 1976 (între 23 iulie şi 5 septembrie), se află din nou în Statele Unite pentru Congresul euharistic din Philadelphia, în fruntea
unei delegaţii de 18 episcopi polonezi. Programul vizitei e intens. E descris astfel în volumul Karol Wojtyla în scrieri: «Prezidează
concelebrarea Sfintei Liturghii la Philadelphia, Doylestown în Pennsylvania, la Pasaic N. J. şi în alte oraşe; ia parte la pelerinajul de
la Doylestown, Czestochowa americană, are întîlniri cu emigranţi polonezi în America, la Boston şi New York; ţine o conferinţă la
universitatea americană din Boston, are o întîlnire cu colonia poloneză din Canada, pronunţă un discurs la Chicago şi la conferinţa
coloniei poloneze la Orchard Lake, dedicată vieţii şi activităţii Bisericii în Polonia şi îi înmînează pămînt din lagărele de concentrare
de la Raclawice şi Oswiecim rectorului Institutului ştiinţific de la Orchard Lake. Are o intervenţie la Congresul euharistic
internaţional de la Philadelphia; ţine o conferinţă despre libertatea religioasă la Harvard University şi la Washington; întîlneşte
comunităţile poloneze din Detroit, Buffalo, San Francisco, Los Angeles» (Bibliografie 18, p. 234).

Călătoriile în Italia, în Europa şi în lume îl ajută să cunoască mulţi cardinali. I-a văzut la Sinoade, dar vizitele la faţa locului îi permit
să aprofundeze cunoaşterea şi stima. Astfel îi întîlneşte pe Baum, Bengsch, Cody, Colombo, Cook, Dearden, Freeman, Hoeffner,
Koenig, Krol, Manning, Marty, Medeiros, Pellegrino, Poma, Ratzinger, Siny, Suenens, Ursi, Volk. Pe alţii i-i prezintă la Roma viitorul
cardinal Andrzej Maria Deskur, marele său prieten. Acele contacte îl ajută să facă cunoscută situaţia dificilă a Bisericii poloneze
sub regimul comunist, care i se pare necunoscută în Occident.

O deosebită importanţă - pentru cunoştinţele pe care şi le lărgeşte sau consolidează - o prezintă ultima ieşire din Polonia înainte de
Conclavul care îl alege Papă: cea care îl duce, împreună cu o delegaţie a episcopiei poloneze, în Germania federală între 19 şi 25
septembrie 1978. Cu acea vizită se încheie procesul de reconciliere între cele două Biserici, începută printr-o scrisoare a
episcopilor polonezi către episcopii germani care poartă data de 18 noiembrie 1965 şi e o invitaţie la iertarea reciprocă, făcîndu-se
referire la toată istoria celor două popoare şi în mod particular la împrejurările celui de-al doilea război mondial, pentru a putea
celebra «cu conştiinţa împăcată» sărbătoarea mileniului polonez (966-1966): «Fraţi venerabili, vă lansăm un apel: să încercăm să
uităm! Să lăsăm deoparte polemicile, urmările războiului rece, şi să începem un dialog (...). În acest spirit foarte creştin şi în acelaşi
timp foarte omenesc, ne întindem mîinile spre voi, aşezaţi pe băncile Conciliului care se apropie de sfîrşit, iertînd şi cerînd iertare».

«Cu emoţie şi bucurie» episcopii germani au strîns mîna întinsă de către polonezi şi au răspuns astfel la 5 decembrie 1965: «Şi noi
vă rugăm să uitaţi, vă rugăm să iertaţi».

S-a coborît pacea asupra celor două comunităţi catolice, dar guvernul comunist polonez a dezlănţuit un război propagandistic
împotriva episcopiei, atacîndu-i în special pe cardinalul Wyszynski şi pe arhiepiscopul Wojtyla. Obiect al invectivei era fraza «iertînd
ţi cerînd iertare». «Nu vom uita ţi nu vom ierta» era cuvîntul de ordine al atacurilor. Muncitorii uzinelor Solvay îi scriu despre
indignarea lor arhiepiscopului Wojtyla, care în acea uzina lucrase ca muncitor în timpul războiului. Wojtyla dă o replică în Dziennik
Polski (Ziarul polonez) la 13 mai 1966. I se răspunde din nou că Polonia nu are nimic de iertat.

În timpul vizitei din septembrie 1978, cardinalul Wojtyla tine două discursuri la Fulda (din care unul în faţa Conferinţei episcopilor
germani) şi un al treilea la Köln. Spune printre altele, în timpul predicii din catedrala din Fulda, la 22 septembrie, că acea întîlnire
«va întări» cele două Biserici «în adevăr şi iubire» şi va contribui - în momentul în care al doilea mileniu se apropie de sfîrşit - «la
cicatrizarea rănilor trecutului, fie mai îndepărtat, fie mai recent» (Bibliografie 76, pp. 47-52).

În cei unsprezece ani în funcţia de cardinal, figura lui Karol Wojtyla îşi sporeşte notorietatea: frecventa participare la Sinoadele
romane, repetata realegere în Consiliul secretariatului Sinodului, rolul de referent la simpozionul episcopilor europeni din 1975 şi la
Congresul euharistic de la Philadelphia din 1976 (unde vorbeşte alături de cardinalul Benelli, Maica Tereza din Calcutta şi
arhiepiscopul brazilian Helder Camara), predica în faţa Curţii în 1976, desele vizite la comunităţile poloneze din emigraţie, misiunea
în Germania din septembrie 1978 sînt principalele ocazii în care devine cunoscut în lume, iar figura lui devine familiară pentru
majoritatea membrilor din colegiul cardinalilor.

Cînd se va reuni al doilea Conclav din 1978, aceste recunoaşteri îl vor face Papă.

Karol Wojtyla - omul sfârşitului de mileniu

Primul Papă slav. Noutatea geopolitică a alegerii

Cardinalul Karol Wojtyla este ales Papa după al optulea scrutin, cu 99 de voturi din 111: este
aproximativ ora 17 şi 20 de minute, luni, 16 octombrie 1978. Vestea se află la ora 18 şi 17 minute.
La 18,43, din loja Bazilicii Sfîntul Petru, cardinalul Felici anunţă: «Habemus Papam!». La 19 şi 35
noul Papă îşi face apariţia şi - în mod neaşteptat - se adresează mulţimii.

Că a fost ales cu 99 de voturi în al optulea tur de scrutin o afirmă într-o scrisoare către şeful
guvernului italian de atunci, Giulio Andreotti, un cardinal al cărui nume nu-l cunoaştem. În legătură
cu scrisoarea i-am cerut lămuriri lui Andreotti, care ne-a răspuns că nu ni le poate oferi, datorită unui
angajament de discreţie pe care şi l-a asumat faţă de acel cardinal «care apoi a murit».

În volumul în care comunică existenţa scrisorii, Andreotti protestează împotriva celor ce s-au scris, a doua zi după Conclav, de
către «un cunoscut ziarist francez», care atribuia «lipsei de valoare a partidului Democraţiei Creştine faptul că acei cardinali n-au
mai avut încredere în colegii lor italieni». Omul politic italian îl acuză de «uşurinţă şi grandilocvenţă» pe ziaristul francez şi continuă
astfel: «Chiar un cardinal din Franţa mi-a scris că n-a existat nici o ostilitate antiitaliană: trebuie spus că pînă inclusiv luni dimineaţa
le-am acordat sufragiile confraţilor noştri italieni, mai ales la doi dintre ei care adunau un semnificativ consens. Verificata
imposibilitate de unificare consensuală ne-a adus în pauză la convingerea că a apărut momentul pentru o altă opţiune. Iar hotărîrea
s-a născut uimitor de repede: arhiepiscopului de Cracovia i-a lipsit un singur buletin pentru a obţine o sută de voturi (predecesorul
său, de venerată amintire, primise nouăzeci şi opt de voturi)» (Bibliografie 41a, p. 176).

Nu avem nici o informaţie sigură despre felul cum s-a ajuns la această variantă, ci doar reconstrucţii prin intermediul ipotezelor şi al
indiscreţiilor. Printre indiscreţii, cea mai credibilă ni s-a părut cea comunicată de Andreotti care prin viu grai - într-o conversaţie pe
care am avut-o cu el la 31 mai 1998 - ne-a dat descrierea sumară a desfăşurării Conclavului, cu cîteva detalii asupra tururilor de
scrutin, informaţii pe care le-a primit de la cardinalul guatemalez Mario Casariego (poate în data de 27 noiembrie 1978, pentru că
atunci «Jurnalele» lui Andreotti înregistrează o conversaţie cu Casariego, «veteran al Vaticanului»: Bibliografie 41b).

Cardinalul Wojtyla ar fi avut 11 voturi în dimineata de luni 16 (adică la al şaselea scrutin), 47 de voturi la al şaptelea şi 99 la al
optulea. Cardinalul Luciani, în luna august, fusese ales cu 98 de voturi.

Tot potrivit celor povestite de cardinalul Casariego, «duminica şi dimineaţa de luni le-au aparţinut italienilor», care ajunseseră să
obţină următoarele rezultate: Siri 48 de voturi, Benelli «vreo treizeci», Poletti 17, Pappalardo 6, Colombo «5 sau 6», Ursi 4, Felici 1.
Se poate presupune că, în relatarea sa, Casariego s-a referit la nivelul maxim de voturi obţinute de fiecare cardinal, fără a preciza
în care scrutin s-a întîmplat aceasta.

Potrivit cardinalului guatemalez, Siri îi avea ca susţinători pe «Samor şi cercul Palazzini-Paupini, poate şi Felici». Deci vechea
Curte, sau mai bine zis componenta ne-montaniană a Curţii romane şi probabil acestui grup îi aparţinea şi Casariego, care era
prieten cu Samor şi adesea oaspetele său în vizitele la Roma.

Benelli în schimb - ne spune Casariego - «era sprijinit de sudamericani şi de pakistanez», adică de Cordeiro care fusese împreună
cu Wojtyla referent la Sinodul din 1974. Ultima informaţie a lui Casariego către Andreotti: «Marii partizani ai cardinalului Wojtyla
fuseseră Koenig şi Alfrink».

Indiscreţiile furnizate de Casariego ni se par credibile nu doar pentru autoritatea în materie vaticană a omului politic căruia i le-a
mărturisit şi care ni le-a transmis, dar şi pentru cunoscuta naivitate a personajului Casariego. El, printre altele, i-a povestit lui
Andreotti că n-a înţeles cine-i acel «Wojtyla» care la al optulea scrutin depăşea cvorumul electoral, şi nu doar pentru că nu-l
cunoştea pe cardinalul polonez care o clipă mai tîrziu devenea Papă, ci pentru că - în şuşotelile care se răspîndeau în Capela
Sixtină - lui i se păruse că a auzit numele «Botiglia» şi a încercat să afle mai multe despre acela, dar Siri şi alţii i-au făcut semne să
tacă, pentru că Wojty3a era atît de aproape că putea să-l audă. Puţin mai tîrziu, mergînd împreună cu ceilalţi să-l salute pe ales,
Casariego îl auzi pe Ioan Paul spunîndu-i cu amabilitate: «Acum ştiţi cine e Botiglia!».

Cardinalul Karol Wojtyla primise deja voturi în Conclavul din august, care îl alesese în ziua de 26 pe cardinalul Albino Luciani. O
afirma toate reconstituirile celor două Conclave pe care le-am putut controla. Ne limităm la a reproduce afirmaţiile ziaristului
american Wilton Wynn dintr-un volum de amintiri vaticane (a fost corespondentul la Roma al săptămînalului Time, pentru 24 de
ani): a fost vorba de «o mînă de voturi, redusă numeric dar semnificativă», care i-a produs lui Wojtyla agitaţie şi panică. El susţine
că a aflat-o de la Papă însuşi, şapte ani mai tîrziu, la o cină în apartamentul privat al Pontifului: «Aceste voturi, după cîte se pare,
veneau din grupul cardinalilor de limbă germană conduşi de austriacul Koenig. A fost pentru prima dată cînd Wojtyla a luat în mod
realist în considerare posibilitatea de a deveni pontif şi acea idee i-a stîrnit panică. Mi-a mărturisit că de fiecare dată cînd era citit
numele său, era cuprins de o «agitaţie groaznică» la ideea că trebuie să-şi lege de gît uriaşa răspundere a Pontificatului»
(Bibliografie 73, p. 40).

Agitaţia cardinalului Wojtyla n-a durat mult deoarece Conclavul a fost foarte operativ şi acea providenţială iuţime va fi amintită de
Ioan Paul în timpul vizitei de la Belluno, pe care o va efectua în amintirea predecesorului său, la un an de la alegere: «Un Conclav
care prin numărul cardinalilor prezenţi părea să se deosebească mult de precedentele şi se preconiza lung şi greu. În schimb, deja
spre seara primei zile, la al patrulea scrutin, era ales noul Papă» (26 august 1979).

Indiscreţia papală în legătură cu cele patru scrutinuri din august atestă libertatea pe care şi-o ia Ioan Paul în materie de secrete ale
Conclavului şi pe care o va dovedi de mai multe ori şi în legătură cu propria sa alegere: vorbind despre formula cu care a acceptat
calitatea de Papă şi povestind avertismentele pe care le-a primit de la cardinalul Wyszinski să nu cumva să refuze alegerea şi s-o
considere ca pe o chemare de a conduce Biserica la intrarea în mileniul al treilea. Nu e ciudat deci că a avut aceeaşi libertate într-o
convorbire privată despre voturile primite în august.

Potrivit unui alt martor al preţioaselor indiscreţii, Benny Lai, voturile obţinute de cardinalul Wojtyla în august ar fi fost în număr de 4.
Şi aici sursa informaţiilor e acelaşi Ioan Paul al II-lea, care ar fi vorbit despre acest subiect la masă cu Indro Montanelli: «Mi-a
mărturisit că a rămas uimit cînd, în timpul Conclavului în care a fost ales Luciani, el a primit cîteva voturi» (Bibliografie 80b, p. 279).

Cînd voturile se vor înmulţi, în Conclavul din octombrie, Wojty3a va rămîne calm. Aşa spun toate mărturiile. Va fi fost agitaţia trăită
cu anticipaţie, la primul conclav şi la vestea morţii lui Ioan Paul I, care l-a eliberat de neliniştea alegerii. Care probabil că i-a fost
deja cunoscută din multe puncte de vedere: nu doar locul şi actorii erau aceiaşi, la distanţă de numai cincizeci de zile, dar pînă şi
numărul voturilor obţinute de cei doi aleşi a fost aproape identic. Potrivit cardinalului care îi scrie lui Andreotti «din Franţa», Wojtyla
a fost ales cu 99 de voturi, iar Luciani cu 98. Potrivit lui Benny Lai, Wojtyla cu 91 de voturi, iar Luciani «între 85 ţi 90» (Bibliografie
80a, p. 156). Erau «majorităţi clare », cum s-a exprimat cardinalul Suenens în cazul lui Luciani: în ambele conclave votanţii erau
111 (în al doilea conclav nu mai era Luciani, dar putuse veni din S.U.A. cardinalul John Joseph Wright, absent din motive de
sănătate la primul) iar majoritatea de «două treimi plus unu» era de 75.

La Conclavul din octombrie, cardinalii merg pe ideea că şi de această dată Papa va fi italian. Presa prevede un duel între cardinalul
Giuseppe Siri, arhiepiscop de Genova, şi cardinalul Giovanni Benelli, arhiepiscop de Florenţa. Aproape nimeni nu citează - în
previziuni - numele cardinalului Wojtyla. Va spune cardinalul Malula: «în conversaţiile care au precedat Conclavul nu auzisem
niciodată pronunţat numele lui Wojtyla» (Bibliografie 73, p. 39). Printre cei care au amintit în previziuni numele lui Wojtyla se afla
revista americană Time «dar subliniind că e vorba de o variantă îndepărtată», va mărturisi corespondentul ei de la Roma (id.).

Impasul la care s-a ajuns prin candidaturile lui Siri şi Benelli, evidenţiat încă din prima zi, sporise şi mai mult nesiguranţa. Cardinalul
Koenig a exprimat următoarea mărturie în legătură cu acea seară uimitoare: «Am cinat împreună, dar au fost foarte puţine discuţii.
În briza răcoroasă a serii din curtea de la San Damasco, am pornit în linişte să ne facem plimbarea. Se simţea o ciudată tensiune
sufletească. Nici azi încă nu găsesc o explicaţie umană pentru alegerea din ziua următoare» (id., p. 39).

Potrivit mărturiei Papei însuşi, «la începutul celei de-a doua zile, totul era deja clar: simţeam intervenţia Sfîntului Duh printre
cardinali şi intuiam rezultatul» (id., p. 40). Şi iata reacţia lui în faţa rezultatului: «Am încercat senzaţia pe care probabil că aţi
încercat-o dumneavoastră cînd v-aţi căsătorit; senzaţia de a-mi asuma o răspundere care va dura toată viaţa» (id., p. 41).

Spre Siri se orientează cel ce caută o corectură a liniei de dezvoltare, în direcţia tradiţiei, comparativ cu perioada reformatoare şi
de dialog ecumenic promovată de Papii Ioan al XXIII-lea şi Pavel al VI-lea. Spre Benelli, care a fost timp de un deceniu - în calitate
de subsecretar la Secretariatul de Stat - executorul liniei reformatoare a Papei Montini - se orientează cel ce vrea o amplificare a
perioadei de reforme şi dialog.

Potrivit vaticanologului Benny Lai, păstrătorul confidenţelor cardinalului Siri, la al treilea scrutin cardinalul Siri a obţinut 59 de voturi,
iar cardinalul Benelli «ceva mai mult de 40» (Bibliografie 80a, p. 176).

Potrivit publicistului francez de origine poloneză Jean Offredo (care îl dă pe cardinalul Wojtyla cîştigător în al optulea scrutin cu 97
de voturi), cardinalul Benelli ar fi obţinut la al şaptelea scrutin 38 de voturi, în timp ce cardinalul Siri era abandonat de susţinători,
iar cardinalul Wojtyla urca la 73 de voturi: cu două mai puţin decît pragul necesar pentru victorie (Bibliografie 64, p. 25). Şi biograful
Chelini îl consideră ales cu 97 de voturi (Bibliografie 49, p. 70).

Conclavul începuse în după-masa de sîmbătă 14 octombrie. Cotitura spre candidatul neitalian ar fi survenit în noaptea de duminică
spre luni şi l-ar fi avut ca prim actor pe cardinalul austriac Franz Koenig: se pare că l-au susţinut germanii (care îl cunoşteau bine
pe Wojtyla întrucît l-au avut oaspete cu o lună mai devreme în Germania occidentală) şi americanii prin bunele oficii ale cardinalului
Krol din Philadelphia, care era de origine poloneză. Printre italieni, se pare că s-au străduit să-i favorizeze alegerea cardinalii
Pellegrino (solicitat în această direcţie de către Koenig) şi Poma, preşedintele Conferinţei episcopilor.

Pentru prima dată, în cele două conclave din 1978, majoritatea cardinalilor provenea din naţiuni extraeuropene: europenii erau 55,
iar extraeuropenii erau 56. Pentru prima dată majoritatea covîrşitoare era compusă din conducători de dioceză: şi e un element
decisiv, acesta, pentru a înţelege faptul că unul şi acelaşi colegiu de cardinali a făcut, într-un interval de două luni, două alegeri atît
de deosebite, în ceea ce priveşte persoana celui ales, dar în mod consecvent pe linia unui Papă conducător. Şi nu doar în sensul
unui cardinal provenit dintr-o dioceză, ci în sensul unui om care nu avusese deloc experienţa vieţii de Curte sau a diplomaţiei.
Pentru că şi Montini, Roncalli, Ratti şi Della Chiesa - ca să rămînem în secolul nostru - fuseseră chemaţi pe tronul lui Petru din
poziţia de arhiepiscopi ai unor mari oraşe italiene, dar înainte avuseseră pe timp îndelungat însărcinări curiale sau diplomatice.
Unicul precedent al unei alegeri integral pastorale e cel al Papei Sarto, ales cu numele de Pius al X-lea în 1903.

Pentru prima dată italienii (27 din 111 în al doilea conclav) nu erau în măsură să impună o alegere. Ei fuseseră 35 din 62 în
conclavul din 1939, care l-a ales pe Eugenio Pacelli; 18 din 53 în conclavul din 1958, care l-a ales pe Angelo Giuseppe Roncalli; 29
din 82 în conclavul din 1963, care l-a ales pe Giovanni Battista Montini.

Aceste noutăţi în colegiul cardinalilor, care stau la originea noutăţii reprezentate de alegerea Papei polonez, îi erau perfect clare
cardinalului Wojtyla. Iată cum le-a rezumat la 6 septembrie, la Cracovia, într-o predică despre alegerea lui Ioan Paul I. «Defunctul
Papă Pavel al VI-lea, mărind numărul colegiului pînă la acest număr, voia să sublinieze şi mai mult prezenţa Bisericii în lumea
contemporană şi caracterul misionar al Bisericii. Voia şi să sublinieze că alegerea Papei e o problemă a întregii Biserici. Cu ocazia
alegerii urmaşului său s-au manifestat efectele benefice ale acestei hotărîri. S-a făcut simţită desigur şi influenţa numeroaselor
contacte ale episcopatului mondial, survenite în Conciliu, sinoade episcopale şi alte întîlniri» (Bibliografie 62, p. 261).

Decisivă - pentru acceptarea din partea cardinalului Wojtyla - se pare că a fost o întîlnire cu cardinalul Wyszynski, survenită poate
la sfîrşitul dimineţii, în acea zi de luni 16 octombrie, înainte de pauza de prînz, adică între al şaselea şi al şaptelea scrutin. Astfel s-
a exprimat acelaşi Ioan Paul într-o predică din Capela Sixtină, în timpul primei slujbe după restaurarea picturilor lui Michelangelo, la
8 aprilie 1994: «în acest loc cardinalul primat al Poloniei mi-a spus: Dacă te vor alege, te rog să nu refuzi».

Că opţiunea pentru cardinalul Wojtyla s-a concretizat în pauza de prînz e un lucru atestat de un interviu al cardinalului dominican
Luigi Maria Ciappi în revista lunară Trenta giorni (mai 1992): «Schimbarea decisivă a opţiunii a avut loc în sala alăturată celei în
care am luat prînzul, unde se serveau băuturile alcoolice şi apoi desertul şi cafeaua. În acel moment era o atmosferă mai veselă şi
mai destinsă, şi atunci i-au convins susţinătorii cardinalului Wojty3a pe alţi membri ai Sfîntului Colegiu».

Al optulea scrutin, cu rezultatul definitiv, se termină pe la ora 17,20 în ziua de luni, 16. Cardinalul Jean Villot, care asigura
conducerea provizorie, se apropie de noul ales şi îl întreabă: «Accepţi alegerea?».

Iată răspunsul cardinalului Wojtyla, reprodus de el însuşi în enciclica Redemptor hominis (nr. 2): «Supunîndu-mă credinţei în Isus
Cristos, Domnul meu, cu încrederea în Maica Domnului şi a Bisericii, în ciuda dificultăţilor atît de mari, accept».

La ce fel de dificultăţi se referea? Evident, la «greutatea cheilor», în sensul cel mai larg al termenului, în legătură cu care există o
vastă literatură şi care îi era foarte clară fiecăruia dintre cardinalii alegători, datorită suferinţei cu care o acceptase cardinalul Albino
Luciani, în acelaşi loc, abia cu cincizeci de zile mai devreme. Apoi soarta Papei Luciani - e o convingere generalizată că el a murit
prematur datorită acelei «greutăţi» - dăduse o formă concretă respectivei suferinţe.

Dar existau şi alte dificultăţi, de natură mai specifică. Prima la care se gîndea cardinalul Wojtyla, pronunţînd cuvintele care îl făceau
Papă, era legată de provenienţa sa «dintr-o ţară îndepărtată». Exista teama, în mintea lui şi a cardinalilor care l-au ales, faţă de
modul în care va reacţiona poporul Romei la surpriza unui Papă străin. Despre acest lucru discutaseră cardinalii alegători. Italienii
(care erau 27) încurajaseră colegiul să facă marele pas şi votaseră liniştit, cu largă majoritate, în favoarea «străinului». Dar el, cel
ales, resimţea încă teama pe care ceilalţi o depăşiseră. Din cauza acelei temeri i se adresează imediat mulţimii, pentru a se
prezenta şi a cere să fie acceptat: «Astăzi mă prezint în faţa voastră, a tuturor», spune. Şi la aceasta temere se referă într-o frază
care atunci, pe loc, pare enigmatică: «Mi-a fost frică să primesc această numire».

Cine îl cunoţtea de aproape pe cardinalul Wojtyla se gîndise bineînteles - cu o ocazie sau alta - că putea fi un bun Papă. Dar toţi
sau aproape toţi tindeau să excludă acea posibilitate, datorită naţionalităţii sale poloneze. Merită să amintim ce va scrie pe acest
subiect teologul iezuit francez Henri de Lubac în volumul Amintiri despre operele mele (1989): «De mult timp, în conversaţii cu
prietenii mi se întîmplase să spun: După Pavel al VI-lea, candidatul meu e Wojtyla. Discurs pe jumătate în glumă, pe jumătate
serios. De altminteri, adăugam: Dar nu are nici o şansă».

Mai întîi a fost surpriza, deci. Surpriza faţă de o hotărîre atît de neaşteptată. Iar apoi teama că poate fi neînţeleasă. Înainte de a
asculta, în capitolul următor, lunga discuţie publică pe care i-o va dedica noul Papă şi care se va prelungi o lună întreagă, să
regăsim un ecou al ei pe buzele unui alt personaj, poate singurul care a putut trăi evenimentul cu sentimente identice celor ale
noului Papă, cardinalul Wyszynski: «Hotărîrea Conclavului a depăşit barierele impuse de patru secole de tradiţii ale Bisericii:
bariera limbii şi bariera naţionalităţii. Se părea că o asemenea îndrăzneală e greu de acceptat atît de către cardinali, cît şi de către
poporul Romei. Şi de fapt alegerea unui polonez a fost firească şi simplă, iar primirea romanilor a fost deosebit de călduroasă şi
spontană!» (Discursul Primatului Poloniei, în Tygodnik powszechny, 44/1978).

Karol Wojtyla - omul sfârşitului de mileniu

Nu vă fie frică, deschideţi-i uşile lui Isus!

Încă palpitînd în urma alegerii, Ioan Paul se grăbeşte să liniştească lumea în legătură cu intenţiile sale. Abia i-a spus mulţimii că i-a
fost «frică» să primească acea «numire» şi iată-l - şase zile mai tîrziu - strigînd, din aceeaşi piaţă: «Nu vă fie frică: deschideţi-i,
deschideţi-i larg uşile lui Isus!».

Acesta e Papa Wojtyla! Un om care resimte drama lumii, riscul misiunii, reactia sigură a sistemului sovietic, posibila ostilitate a
mulţimii romane şi vorbeşte despre toate acestea la persoana întîi: «Mie mi-a fost frică». Şi totodata un om care resimte în alţii
reflectarea fricii sale, combinată în sufletul multora cu o alta, mai adîncă şi mai veche, faţă de Papalitate şi faţă de Biserică. Ar vrea
să-i elibereze pe ceilalţi de frică: de cea de care nu s-a eliberat complet pe sine însuşi şi mai ales de cea care împinge lumea să se
îndoiască de «puterea lui Isus».

Este duminica de 22 octombrie 1978. În piaţa Sfîntul Petru, Ioan Paul celebrează liturghia care îi inaugureaza Pontificatul şi îşi
exprimă intenţia centrală, în direcţia misionarismului în lume. Un misionarism care pretinde o proiecţie planetară, prin depăşirea
oricărei limite ideologice sau geopolitice.

A spus-o deja în primul mesaj radiodifuzat, a doua zi după alegere, că el consideră Conciliul Vatican II «o piatră de hotar în istoria
bimilenară a Bisericii» şi că are intenţia de a pune la bazele Pontificatului «un angajament solemn de a oferi o solemnă
transpunere a sa în viaţă». În mod deosebit a subliniat necesitatea de dezvoltare a conducerii colegiale a Bisericii: «Colegialitate
înseamnă, desigur, şi o adecvată dezvoltare a unor organisme în parte noi, în parte înnoite». În sfîrşit, a indicat «cauza
ecumenică» printre priorităţile sale. Era o schiţă de program ad intra, adresat adică «fiilor Sfintei Biserici».

Dar acum, din pragul Bazilicii Sfîntul Petru, noul Papă i se adresează lumii întregi şi îşi enunţă programul ad extra, cel care mai
ales e destinat unui Pontificat misionar mai degrabă decît unuia de guvernare, după cum se vor adeveri cuvintele lui Ioan Paul:

«Fraţi şi surori! Nu vă fie frică să-l primiţi pe Isus şi să acceptaţi puterea lui!

Ajutaţi-l pe Papă şi pe toţi cei ce vor să-i slujească lui Isus şi, cu ajutorul puterii lui Isus, să-i slujească omului şi întregii omeniri!

Nu vă fie frică! Deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!

În faţa puterii sale mîntuitoare deschideţi graniţele statelor, sistemele economice, la fel ca şi cele politice, vastele cîmpii ale culturii,
ale civilizaţiei, ale dezvoltării. Nu vă fie frică! Isus ştie ce e înăuntrul omului. Doar el o ştie!».

La douăzeci de ani de la programele anunţate de noul Papă, putem spune că dezvoltarea conducerii colegiale nu s-a realizat - cel
puţin nu în sensul în care a înţeles-o majoritatea comentatorilor -, dar proclamaţia ad extra a avut o deplină transpunere în viaţă.
Întregul Pontificat, de la prima călătorie în patrie şi pînă la cea în Cuba din ianuarie 1998, de la ciocnirea cu dictaturile din lumea a
treia şi pînă la sfidarea adresată Nordului lumii secularizate şi antinataliste, a fost o prelungire a acelui apel misionar şi mesianic:
«Deschideţi graniţele statelor, sistemele economice...». ai, inclusă în acel apel, putem vedea şi o predică adresată tinerilor şi
femeilor, inclusiv opera ecumenică şi interconfesională.

Chiar şi în gesturi şi stil, Pontificatul va rămîne fidel acelei zile: la sfîrşitul slujbei, Ioan Paul a coborît din pragul bazilicii spre
mulţime, pentru a-i mîngîia pe bolnavi şi pe copii, pentru a-i saluta pe toţi înălţînd crucea ca pe un trofeu. Un gest mai mult de
sportiv decît de Papă, de om care intuieşte ecoul noului pas făcut spre inimile cele mai îndepărtate şi care va înnoi din temelii
iconografia şi gestualitatea pontificală (vezi capitolul 19). În acea coborîre spre oameni se află concentrată întreaga ieşire «spre
lume».

Acelaşi Ioan Paul a declarat odată că e conştient de dimensiunea neaşteptată pe care au dobîndit-o, cu anii, acele cuvinte rostite
în deschiderea Pontificatului: «Atunci cînd la 22 octombrie 1978 am pronunţat în piaţa Sfîntul Petru cuvintele Nu vă fie frică!, nu
puteam să-mi dau seama pe deplin cît de departe mă vor duce pe mine şi întreaga Biserică» (Bibliografie 14, p. 241).

Ca motto şi ca program al Pontificatului, acele cuvinte şi-au găsit îndată o dezvoltare în enciclica Redemptor hominis (martie 1979),
care ar fi vrut să-l arate pe Isus ca un centru al tuturor preocupărilor şi al misionarismului noului Papă. Reacţia mass-media şi a
cancelariilor a fost atrasă de tonul de sfidare la adresa «puterilor lumeşti», care exista într-adevăr, dar care era doar o consecinţă a
acelei flăcări centrale. Azi putem recupera enciclica într-o lectură mai respectuoasă faţă de sensurile sale originare.

În centrul tuturor e Isus. Am văzut că în Capela Sixtină, atunci cînd a acceptat alegerea, cardinalul Wojtyla spusese în mod
surprinzător: «Supunîndu-mă credinţei în Isus Cristos, Domnul meu». Ieşind în balconul din Bazilică, două ore mai tîrziu, primele
sale cuvinte fuseseră: «Lăudat fie Isus Cristos». Apoi venise apelul «Deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!». Şi iata-ne acum
la prima enciclică începînd astfel: «Mîntuitorul omului, Isus Cristos, se află în centrul cosmosului şi al istoriei».

Extraordinară concentraţie şi unitate a acestui Pontificat! Ioan Paul vorbeşte - încă din prima pagină a primei enciclice - de Marele
Jubileu al anului Două mii «care deja e foarte aproape». Jubileul - adică sărbătorirea actualităţii lui Isus, la două mii de ani de la
naştere - se află la începutul şi va sta la sfîrşitul Pontificatului: îl va rezuma, chiar dacă nu-l va încheia.

Enciclica programatică porneşte deci de la Isus şi i se adresează imediat omului: deoarece «Isus mîntuitorul i-l înfăţişează în
întregime pe om omului însuşi». Şi deci «Isus Cristos e calea principală a Bisericii. El însuşi e calea noastră spre casa Tatălui şi e
de asemenea calea spre fiecare om. Pe această cale care duce de la Isus la om, Biserica nu poate fi oprită de nimeni.» Şi înca:
«Acest om e prima cale pe care Biserica trebuie s-o parcurgă pentru îndeplinirea misiunii sale: el e prima şi cea mai importantă
cale a Bisericii».

De aici, din acest centru şi din acest foc, provine tot restul. Care e deja clar în enciclică: avertismentul împotriva «ateismului
programat, organizat şi structurat într-un sistem politic», adică împotriva comunismului; dar şi acela, tot atît de clar, împotriva
«civilizaţiei consumistice», care în egală măsură l-a uitat pe Dumnezeu; şi denunţarea «uriaşelor investiţii pentru armament» din
partea ambelor sisteme care împărţeau şi conduceau lumea.
Apelul de a renunţa la frică şi de a-i deschide uşile lui Isus va reveni de nenumărate ori în mesajele Pontificatului. Nu vă fie frică! se
va intitula un volum de conversaţii cu André Frossard (1983, Bibliografie 10). Şi aceleaşi cuvinte vor servi ca motto pe coperta
celuilalt volum-interviu cu Vittorio Messori, Să depăşim pragul speranţei (1994, Bibliografie 14), din care un capitol se numeşte
«Pentru a nu-ţi fi frică». În jurul apelului de a-ţi învinge teama de sine, de aproapele tău, de omenire şi de viitor se concentrează
mesajul de la adunarea O.N.U., rostit de Ioan Paul la Palatul de sticlă în data de 5 octombrie 1985.

Chemarea din 1978 de a-i deschide uşile lui Isus a fost înţeleasă mai ales ca o sfidare la adresa regimurilor atee comuniste. Şi ca
atare o va repeta la 25 ianuarie 1998 în Cuba. Dar sensul urmărit de Papă era mai vast, dovadă stînd faptul că va repeta
neschimbată acea chemare către popoarele europene chiar şi după ce toate regimurile comuniste de pe continent şi-au găsit
sfîrşitul: «La începutul Pontificatului i-am invitat pe credincioşii reuniţi la Roma în piaţa Sfîntul Petru să-i deschidă uşile lui Isus.
Astăzi îmi repet apelul către bătrînul continent: Europă, deschide uşile tale lui Isus!» (Viena, 20 iunie 1998).

În aceeaşi zi va pronunţa motto-ul poate cel mai dramatic al Pontificatului, cu vocea mult slăbită după douăzeci de ani, dar cu
aceeaşi înflăcărare şi mereu adresîndu-se unui auditoriu fără graniţe: «Multe lucruri ni se pot lua nouă, creştinilor. Dar crucea ca
semn de mîntuire n-o vom lăsa din mîini. Nu vom permite ca ea să fie exclusă din viaţa publică!» Acest motto e ca o o proiecţie în
oglindă a primului: «nu vă fie frică» voia să asigure lumea că Biserica nu are proiecte de imixtiune, «crucea n-o vom lăsa din mîini»
avertizează să se ţină seama de vocaţia creştină a martirajului.

În chemarea la deschiderea sistemelor economice şi politice există implicit şi neutralitatea faţă de ele, pe care Ioan Paul o
formulează astfel în 28 ianuarie 1979 la Puebla: «Biserica vrea să se menţină liberă în faţa sistemelor opuse, pentru a opta doar în
favoarea omului».

În acea chemare se afirmă de asemenea, în mod concentrat, imposibilitatea Bisericii de «a se supune puterilor lumeşti», după cum
o afirmase, mai demult, cardinalul Karol Wojtyla. Iar într-o situaţie precisă, cînd i se va spune că nu poate merge în Marea Britanie
datorită războiului în care această ţară este angrenată împotriva Argentinei, astfel le va răspunde ziariştilor, revoltîndu-se: «Nimeni
nu-i poate spune Papei: nu poţi veni!» (Sala Concistoriului, mai 1982).

«Deschideţi uşile» mai înseamnă că Ioan Paul înţelege să meargă oriunde ca misionar în lume, pentru că «Inima Papei are o
geografie vastă cît toată omenirea!» (Montevideo, 7 mai 1988).

Dar a merge în ţări aflate în război, a traversa graniţe contestate, a vorbi limbi interzise nu înseamnă oare a te expune unor
manipulări politice? Ioan Paul îi roagă pe toţi să-i elibereze calea pentru misiunea sa religioasă, deoarece pe el nu-l interesează
nici o luptă pentru putere: «Să lăsăm politica pentru oamenii politici şi să-l lăsăm pe Papă să-şi îndeplinească misiunea religioasă»
(Zborul Roma-Seul, 6 octombrie 1989).

Acelaşi gînd, clar ca lumina zilei, i-l va spune primatului din Filipine, într-un moment în care acel om îl înfrunta pe dictatorul Marcos
şi deci risca să încarneze o putere, fie chiar şi aceea a opoziţiei: «Biserica nu trebuie să aibă putere!» (către cardinalul filipinez
Jaime Sin, 6 martie 1986).

Invitaţia de a renunţa la frică Ioan Paul şi-o adresează chiar şi sieşi, mai ales atunci cînd trebuie să înfrunte interlocutori
neîncrezători, ba chiar ostili. Iar aceasta i s-a întîmplat mai ales în Italia şi în Occident: «Torino, în numele sfîntului Giovanni Bosco,
converteşte-te! Trebuie să ţi-o spun. Şi nu am nici un complex să spun aceasta şi în alte împrejurări» (Torino, 3 septembrie 1988).
Cu acea ocazie, episcopilor din Piemonte le-a dat următoarea explicaţie: «Aceste gînduri m-au cuprins astăzi dimineaţă. Am spus:
Doamne, lasă-mă puţin, o voi spune în mod elegant, la momentul potrivit, pentru a nu-i jigni pe cei ce mă găzduiesc!».

El nu e omul care să umble la întîmplare. Chiar şi pentru el însuşi o repetă cu fiecare ocazie: «Trebuie să fii îndrăzneţ, niciodată să
nu te încovoiezi!» (la adunarea Congregaţiei pentru cler, 22 octombrie 1993). Pare un motto militar şi Ioan Paul îl foloseşte tocmai
pentru a formula o indicaţie strategică faţă de obligaţiile misionare, în timp ce numărul de preoţi se diminuează. Alteori, în glumă,
foloseşte limbajul mişcărilor politice pentru a se încuraja în faţa bolii: «Fiţi tari, nu vă lăsaţi!», îi spune mulţimii arătîndu-se pentru
prima oară la fereastra Policlinicii Gemelli, la 13 octombrie 1996, la cinci zile după operaţia de apendicită.

Desigur, nu ezită să înfrunte, în numele omului, orice interlocutor. «Aici trebuie să se schimbe ceva!» strigă la Port-au-Prince
(Haiti), în 9 martie 1983: aluzia se face la o dictatură militară - a lui Duvalier - care înfometează poporul.

Contestarea este primită cu seninătate, după cum reiese din acest dialog în avion:

« - Sfinţia Voastră, mergeţi în Olanda: şi dacă veţi fi contestat?

- Mulţi alţii au fost contestaţi înaintea mea. Şi Sfîntul Pavel, şi Isus Cristos» (zborul Roma - Den Bosch, Olanda, 11 mai 1985).

«Ar fi vai şi amar dacă Pontiful Romei s-ar speria de critici şi de neînţelegeri!», va explica într-o cateheză (Sala de audienţe, 10
martie 1993).

Iar cînd trebuie să strige, strigă! O va face în Nicaragua, în Polonia, în Sicilia şi chiar în piaţa Sfîntul Petru, întorcîndu-se împotriva
O.N.U. şi a politicii sale antinataliste (vezi capitolul 35). Iar apoi eventual îşi cere iertare: «Aşa trebuie să fiu. Chiar dacă Papa are o
fire mai degrabă moale, nu severă, trebuie să fie rigid cînd e vorba de principii» (6 martie 1994).
Încheiem această panoramă a sfidărilor lui Ioan Paul împotriva puterilor pămîntene cu două reflecţii autobiografice. Prima o
improvizează în timpul unei întîlniri cu tinerii la Roma, la jumătatea anilor 90, şi e aproape un bilanţ al ofensivei sale în lume
împotriva oricărui zid care ar vrea s-o despartă: «Spune cîntecul polonez: trebuie să mergi în lumea largă. Era un vis. Cum să
ajungi la această lume dacă totul e închis, dacă sînt comuniştii, dacă e cortina de fier? în schimb Domnul Dumnezeu, cu Maica sa,
ne-a adus aici la Roma şi apoi din Roma în lumea largă» (Sala de audienţe, 7 aprilie 1995).

A doua datează din primele luni de pontificat şi ne arată un Ioan Paul care încă nu ştie dacă şi cît va călători şi poate că se teme să
nu fi trecut dintr-o închisoare în alta: «Mărturisesc că mi-ar plăcea să călătoresc, să merg peste tot. Şi în schimb sînt obligat, spre
deosebire de felul cum procedam mai demult, să stau într-un loc definitiv cum e Roma, pentru a îndeplini, ca urmaş al lui Petru,
lunga şi dificila misiune evanghelică» (Bibliografie 6, p. 27). Dar el va găsi repede o soluţie şi va face din acel loc «definitiv» care e
Roma doar baza Pontificatului său itinerant.

Sînt frumoase aceste mărturii ale Papei călător: în misionarea lumilor, dincolo de orice cortină şi prizonierat geopolitic, el găseşte şi
împlinirea dorinţei sale de a merge în lumea largă.

Karol Wojtyla - omul sfârşitului de mileniu

Este primul Papă al epocii moderne împotriva căruia se comite un atentat

Violenţa se produce totdeauna pe neaşteptate. Şi cu totul neaşteptat a fost atentatul împotriva


Papei, în Piaţa Sfîntul Petru, în mijlocul mulţimii. În epoca terorismului internaţional, imaginea
Pontifului care se ghemuieşte însîngerat în maşina albă devine un semn al vremii. Pentru prima
dată, Papa e victima unei violenţe fizice în epoca modernă. Pentru prima dată, un Papă merge la
spital. Fotografiile care îl înfăţişează în halat sau aşezat pe pat, cu sticla de apă şi deodorantul pe
noptieră, contribuie la modificarea imaginii Papalităţii. Prin intermediul acelor imagini, lumea a
perceput semnul dramatic al Pontificatului. Ele au legat figura Pontifului de răsturnările epocii.

Miercuri, 13 mai 1981, orele 17,17. Ioan Paul salută şi binecuvîntează cei treizeci de mii de turişti şi
pelerini care se înghesuie în piaţă pentru audienţa generală. În maşina descoperită, Papa trece încet
de-a lungul parapetelor, îmbrăţişează copiii. Ca în fiecare zi de miercuri, aşa cum a făcut mereu, în
toate călătoriile sale, în orice colţ al lumii. Iată-l pe punctul de a încheia al doilea ocol al pieţei şi apropiindu-se de Poarta de bronz.
Acum are în braţe o fetiţă de doi ani care ţine un balon şi se numeşte Sara Bartoli. Să-l mai privim o clipă, deoarece nu-l vom mai
revedea astfel: de pe urma atentatului se va vindeca, dar semnul suferinţei va caracteriza imaginea sa.

În mulţime se află Mehmet Ali Agca, 23 de ani, născut la Yesiltepe, în Turcia sud-orientală, necăsătorit: condamnat la moarte
pentru crimă, evadat dintr-o închisoare militară din Istanbul, terorist profesionist, cunoscut de poliţiile de pe jumătate de glob. ţine în
mînă un «Browning» de calibrul 9. Trage două focuri care îl ating pe Papă în abdomen. Şi e aproape un miracol (ambulanţa aflată
la îndemînă, inima care rezistă în ciuda pierderii a trei litri de sînge, infecţia evitată) că nu-l omoară: la trei zile de la împlinirea a
treizeci şi una de luni de pontificat, la cinci zile de la aniversarea a şaizeci şi unu de ani.

Împuşcăturile sperie porumbeii din piaţă. «Toyota» albă pleacă în trombă, prin mulţimea uluită, care nu pricepe nimic. Cu Papa plin
de sînge, în braţele secretarului său, părintele Stanislaw, cu oamenii de ordine atîrnaţi pe cele două părţi. Ajunge la Arcul
Clopotelor din stînga (privind dinspre faţada bazilicii). Acolo staţionează, în timpul ceremoniilor din piaţă, o ambulanţă pentru primul
ajutor. Este pus în ambulanţă, dar lipsesc aparatele de reanimare. Este dat jos şi este mutat în ambulanţa cea bună. La 17,24,
ambulanţa iese pe poarta Sant'Anna, trece pe lîngă zidurile Vaticanului spre intrarea în Muzeu, ajunge în doar opt minute la
Policlinica Gemelli. Pe drum se strică sirena. La bord se află medicul personal al Papei, Renato Buzzonetti, un infirmier şi părintele
Stanislaw. Pînă la spital Papa e conştient, de parcă ar ajuta drumul cu rugăciunile sale. Cînd ajunge pe targă, îşi pierde cunoştinţa.

La Gemelli era pregătit un mic apartament la etajul zece, în cazul vreunei boli a Papei. Şi este dus acolo pe targă. Dar e un drum
inutil şi este adus repede înapoi, spre sala de operaţii. La intrarea în sală, pulsul e aproape imperceptibil. Părintele îi aplică
uncţiunea muribunzilor. Anestezistul îi smulge inelul de pe deget.

La ora 18 îşi încep treaba chirurgii. Totul durează cinci ore şi douăzeci de minute. Tăierea şi scurtarea canalului gastroenteric în
locurile deteriorate de proiectil: o intervenţie «clasică» pentru chirurgia militară. Radioul şi televiziunea transmit în lumea întreagă
veştile, fragmentare şi indirecte, despre condiţiile de sănătate ale Papei. Se va afla mai tîrziu că riscul morţii datorită pierderilor
mari de sînge a fost grav. Deschizîndu-i-se abdomenul, se găseşte sînge, mult sînge. «Erau poate trei litri», îi va spune chirurgul
Crucitti lui Frossard: «Proiectilul, după ce intrase prin peretele din faţă al abdomenului, traversase osul bazinului. Dar organele
esenţiale fuseseră doar uşor atinse» (Bibliografie 10, p. 288).

Coşmarul colectiv durează pînă în duminica următoare, 17 mai, cînd Radio Vatican transmite mulţimii din Piaţa Sfîntul Petru vocea
înregistrată a Papei, obosită şi lentă, dar clară: «Mă rog pentru fratele care m-a împuşcat, pe care l-am iertat sincer. Cu gîndul la
Isus, preot şi victimă, închin suferinţele mele Bisericii şi lumii».

«Expertiza medicală, legală şi balistică» a tribunalului din Roma va stabili că Ali Agca a tras cele două focuri de la o distanţă de trei
metri, cel mult trei metri şi jumătate, stînd «în partea din dreapta a vehicolului în care călătorea Sfîntul Părinte» şi «puţin mai în
faţă».

Primul proiectil îl loveşte pe Papă în abdomen, traversează osul bazinului, iese prin zona lombară, atinge spătarul maşinii Toyota şi
ajunge în toracele unei turiste americane, Anne Odre. I se va extirpa splina şi i se va găsi înăuntru proiectilul: Anne ar fi murit dacă
acel proiectil ar fi lovit-o fără «pierderea forţei de distrugere» - cum va spune expertiza tribunalului - datorată «traversării
abdomenului Sfîntului Părinte».

Celălalt proiectil, tras la circa o secundă după primul, «urmează o traiectorie mai înaltă»: rupe degetul arătător de la mîna stîngă a
Papei - mînă care se sprijinise de o bară a maşinii Toyota şi pe care Ioan Paul, în acea secundă, o ducea spre abdomen - îl
răneşte la braţul drept, deasupra cotului («leziune zgîriată», o numeşte expertiza), şi loveşte în braţul stîng pe o altă turistă
americană, Rose Hall, care se găsea alături de Anne Odre şi în stînga ei.

Cele două femei rănite cu acel prilej sînt internate la Spitalul Santo Spirito, care se găseşte la două sute de metri de Piaţa Sfîntul
Petru. Papa este dus la Gemelli, în ciuda urgenţei şi a pericolelor traficului, pentru că - îi va povesti părintele Stanislaw lui Frossard
- mai demult «spusese că dacă într-o zi va avea nevoie de îngrijiri medicale, trebuia să fie internat la fel ca toţi ceilalţi oameni într-
un spital şi că acest spital putea fi Gemelli» (id., p. 286).

Instalat într-un mic apartament (o cameră şi o anticameră) la etajul zece al policlinicii, Papa rămîne internat pînă la 3 iunie.
Forţîndu-le mîna medicilor, cere să fie externat. Îşi reia lucrul. La 6 iunie, sărbătoarea de Rusalii, coboară în Bazilica Sfîntul Petru
pentru a citi un salut către delegaţiile ecumenice venite pentru comemorarea Conciliilor de la Constantinopol şi Efes (după 1600 şi
1550 de ani). Dar o săptămînă mai tîrziu, Wojtyla se îmbolnăveşte din nou. Se va afla ulterior că e o infecţie datorată transfuziilor
de sînge din timpul intervenţiei, care a constituit adevăratul risc mortal pentru Papă. Dar deocamdată e «un acces febril care se
poate atribui unui proces inflamatoriu pleuropulmonar drept»: astfel se exprimă buletinul medical nr. 19, din 24 iunie.

Papa fusese din nou internat în ziua de 20. Buletinul precizează că e vorba de o infecţie cu «cytomegalovirus»: «Cadrul
hematologic, cercetările bioumorale şi examinările microbiologice au arătat existenţa unei infecţii recente cu cytomegalovirus, a
cărui evoluţie pare benignă».

La 5 august, a doua intervenţie a chirurgilor, pentru «sutura colostomiei de protecţie». Adică pentru a elimina tubul artificial care,
pornind din colon, ieşea din abdomen. Îl implantaseră la 13 mai pentru «a-i permite» intestinului tăiat şi cusut să se «cicatrizeze».
După cicatrizare, după depăşirea infecţiei cu «cytomegalovirus», funcţiile fiziologice au fost «recanalizate» în partea terminală a
intestinului. Încă o săptămînă de alimentare semilichidă şi Papa va fi externat.

Părăseşte Gemelli la 14 august. Va rămîne în convalescenţă la Castel Gandolfo pînă la 30 septembrie. La 4 octombrie celebrează
din nou liturghia în Piaţa Sfîntul Petru. Medicii spun că e «complet restabilit». Pare în formă, doar puţin mai slab şi rezistă bine la o
slujbă de trei ore şi jumătate. Voce robustă, aceeaşi din totdeauna. Pas energic. Redevine stăpîn pe piaţa în care şi-a riscat viaţa şi
arată că nu se teme de un nou atentat. Sau mai bine zis: pare hotărît să nu se lase blocat de teamă. La sfîrşitul slujbei, coboară ca
totdeauna spre mulţime şi strînge mîinile, mîngîie copiii şi bolnavii, îi atinge pe toţi şi îi binecuvîntează.

Acest contact cu mulţimea fusese contraindicat, pentru că era prea periculos. Dar Ioan Paul nu respectă consemnul: a vrut să-şi
arate lui însuşi şi tuturor (ceremonia era televizată în întreaga lume) că, în ciuda «evenimentului» - cum îl numeşte - din 13 mai, el
e cel dinainte.

La 7 octombrie, prima audienţă în Piaţa Sfîntul Petru. Fusese anunţată în sala Pavel al VI-lea, la adăpost de mulţimea
incontrolabilă din piaţă. Dar el vrea să învingă ultimul tabu: nu doar ţine audienţa în piaţă, ci efectuează cu maşina albă acel ocol în
mulţime pe care-l făcea la 13 mai, cînd Ali Agca a tras în el cele două focuri de revolver.

Se află (o scriu ziarele şi nu apar dezminţiri) că internarea de 77 de zile la Gemelli a costat Vaticanul 45 de milioane. E ultimul act
din această «comedie umană» care a durat cinci luni şi care a reintrodus figura papală în obişnuita condiţie umană: victimă a unui
atentat aşa cum în fiecare an se produc mii în întreaga lume; internat într-un spital din oraş, la care a ajuns cu greu, în ambulanţa
care îşi croieşte drum în traficul de la ora de vîrf; operat de două ori, cu detaliile anatomice transmise opiniei publice de către
mijloacele de comunicare; fotografiat de mai multe ori (chiar şi L'Osservatore Romano publică acele poze) slăbit şi cu febră în
priviri, ca toţi bătrîneii victime ale unui accident. În istoria Papalităţii, nu va rămîne indiferentă această imagine a Papei internat la
spital.

Papa la spital, nu pentru a-i vizita pe bolnavi, ci pentru că e bolnav el însuşi, aşa ceva nu se văzuse niciodată. Cîndva, Raniero La
Valle - un ziarist-teolog italian - vorbind, în revista Concilium (nr. 8/1975, p. 111), despre Papă ca episcop al Romei, a menţionat
oportunitatea ca acesta să se lase «îngrijit în spitalele oraşului, şi nu în săli de operaţie special amenajate la Vatican», aşa cum se
întîmplase cu Pavel al VI-lea, cu ocazia intervenţiei la prostată (1969). Iată schimbarea violentă pe care a operat-o atentatul şi
semnele pe care le-a adus cu sine: ceea ce părea cu o zi mai devreme o utopie îndrăzneaţă s-a realizat deodată, sub ochii lumii.

Mehmet Ali Agca, după cum prevede Tratatul dintre Sfîntul Scaun şi Italia (care echivalează, în articolul 8, «atentatul împotriva
persoanei Papei» cu cel «împotriva persoanei Regelui»), a fost condamnat la închisoare pe viaţă - după 70 de zile de la atentat - în
urma unei anchete şi a unei dezbateri care n-au destăinuit nimic despre motivele acelui delict. Sentinţa, exprimată în 24
septembrie, afirmă convingerea că în spatele gestului turcului a fost o «maşinaţiune»: «Atentatul împotriva lui Ioan Paul al II-lea nu
a fost opera "delirului" ideologic al unui delincvent care a făcut "totul de unul singur fără ajutorul nimănui" (...), ci a fost rodul unei
maşinaţiuni complexe, orchestrate de minţi oculte interesate să creeze noi condiţii destabilizatoare». Dar adaugă: «Curtea e
obligată să afirme că elementele obţinute nu permit, în acest stadiu, dezvăluirea identităţii promotorilor "conspiraţiei"».

Şi la Vatican se crede că a fost vorba de mai multe «minţi» şi nu de un «delincvent care a lucrat de unul singur». Secretarul de
Stat, cardinalul Agostino Casarolli, a exprimat această convingere într-o circumstanţă solemnă: vorbind în Bazilica Vaticanului, la
29 iunie 1981, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, într-o celebrare care ar fi trebuit să fie condusă de către Papă: «O inimă - sau
mai multe inimi? -, o inimă vrăjmaşă a înarmat o mînă duşmană pentru a lovi în Papă, inima însăşi a Bisericii, şi pentru a încerca
să reducă la tăcere o voce care, singură, s-a ridicat pentru a proclama, cu un curaj provenit din iubire, adevărul, pentru a predica
mila şi dreptatea, pentru a anunţa pacea!».

S-a scris mult pe tema complotului. În concluzia unei anchete ale sale, un canal englez independent de televiziune, «ITV», s-a
considerat în măsură să afirme că Sfîntul Scaun «era convins» de participarea K.G.B.-ului sovietic la complotul împotriva Papei:
erau lunile în care sindicatul polonez Solidarnosc, apărat de Papa polonez, zguduia ordinea ţărilor comuniste, şi cineva a hotărît că
Ioan Paul trebuie să părăsească scena. «Sfîntul Scaun nu a făcut niciodată declaraţii şi nici nu a exprimat ipoteze privitoare la orice
organizaţie sau ţară care ar sta eventual la originea atentatului împotriva lui Ioan Paul al II-lea», a precizat cu acea ocazie (5
septembrie) directorul adjunct al serviciului de presă vatican, Pierfrancesco Pastore.

Ali Agca în primul proces a susţinut că a acţionat singur. Dar apoi a declarat că a avut trei complici, prezenţi împreună cu el în
piaţă: Oral Celik, Omer Ay, Sedat Kadem. E aşa-numita «ipoteză bulgară», pentru care s-a făcut un al doilea proces, în care toţi au
fost achitaţi din lipsă de probe. Dar procurorul, cerînd achitarea inculpaţilor, a afirmat că a ajuns la certitudinea complotului: «Agca
nu a acţionat de unul singur, nu a putut acţiona de unul singur. A fost un complot, o organizaţie care l-a angajat şi l-a apărat pe
Agca».

© Casa de Editură "Viaţa Creştină"


este interzisă reproducerea
textului fără acordul editurii

Codul Canoanelor Bisericilor Orientale


despre Pontiful Roman

TITLUL III
DESPRE AUTORITATEA SUPREMĂ A BISERICII
CAPITOLUL I
DESPRE PONTIFUL ROMAN

Can. 43 - (= 331) Episcopul Bisericii din Roma, în care dăinuie sarcina dată de Domnul doar lui Petru, primul dintre Apostoli, care
trebuie transmisă succesorilor săi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Hristos şi Păstorul Bisericii universale aici pe
pământ; de aceea el, în virtutea sarcinii sale, are puterea ordinară supremă, deplină, nemijlocită şi universală în Biserică, [putere]
pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber.

Can. 44 - § 1. (= 332) Pontiful Roman obţine puterea deplină şi supremă în Biserică, prin alegerea legitimă acceptată de el,
împreună cu hirotonirea episcopală; de aceea, alesul la pontificatul suprem, care este Episcop, obţine această putere din
momentul acceptării; dacă însă caracterul episcopal îi lipseşte, va fi imediat hirotonit Episcop.
§ 2. Dacă se întâmplă ca Pontiful Roman să renunţe la funcţia sa, se cere pentru validitate ca renunţarea să fie făcută în mod
liber şi să fie manifestată în formele cerute; [această renunţare] însă nu trebuie aprobată de nimeni.

Can. 45 - § 1. (= 333) Pontiful Roman, în virtutea funcţiei sale, se bucură nu numai de puterea asupra Bisericii universale, ci şi de
întâietatea puterii ordiare asupra tuturor eparhiilor şi grupărilor acestora; prin aceasta însă, este în acelaşi timp întărită şi garantată
puterea proprie, ordinară şi imediată pe care Episcopii o au asupra eparhiei încredinţate grijii lor.
§ 2. Pontiful Roman, în îndeplinirea sarcinii de Păstor suprem al Bisericii universale, este întotdeauna unit în comuniune cu
ceilalţi Episcopi şi, mai mult, cu Biserica universală; cu toate acestea el are dreptul de a determina, în funcţie de necesităţile
Bisericii, modul, fie personal, fie colegial, în care să fie exercitată această sarcină.
§ 3. Împotriva unei sentinţe sau a unui decret al Pontifului Roman nu se acordă dreptul la apel şi nici la recurs.

Can. 46 - § 1. (cf 334) În exercitarea sarcinii sale, Pontiful Roman este ajutat de Episcopi, care pot coopera cu el în diferite moduri,
printre care este Sinodul Episcopilor; în plus îi sunt de ajutor Părinţii Cardinali, Curia Romană, Legaţii pontificali precum şi alte
persoane şi diferite instituţii în funcţie de necesităţile timpurilor; toate aceste persoane şi instituţii împlinesc sarcina încredinţată lor
în numele şi cu autoritatea aceluiaşi Pontif Roman, pentru binele tuturor Bisericilor, conform normelor stabilite de el însuşi.
§ 2. Participarea Patriarhilor şi a celorlalţi Ierarhi care prezidează Bisericile sui iuris la Sinodul Episcopilor este reglementată
de normele speciale stabilite de însuşi Pontiful Roman.

Can. 47 - (cf 335) În timp ce Scaunul Roman este vacant sau împiedicat în totalitate, nu se va schimba nimic în conducerea
Bisericii universale; se vor respecta însă legile speciale emise pentru acele circumstanţe.

Can. 48 - (= 361) Sub numele de Scaun Apostolic sau Sfântul Scaun se înţelege, în acest Cod, nu numai Pontiful Roman, ci şi,
dacă dreptul nu dispune altfel sau nu rezultă altfel din natura lucrurilor, Dicasterele şi celelalte instituţii ale Curiei Romane.