UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DUMITRU STĂNILOAE

Hinduismul versus Creştinism

- Eseu la disciplina Istoria şi Filozofia Religiilor -

COORDONATOR:

Dr. Gh. Mihalache

SUSȚINĂTOR:

Ceorcea Sebastian-Florentin

IAȘI

2022
 Religie și societate
Creștinism vs Hinduism

Dumnezeu a creat lue și pe om liber . Omul căzând a dobandit consecințe groaznice

fiind afectat dialogul intre dumnezeu-Om. Uitândute în jur, vei găsi oameni care sunt
indiferenți față de Dumnezeu și credință, oameni care sunt îndoctrinați de propaganda anti-
religie și oameni care își trăiesc viața în conformitate cu ceea ce ei cred și ceea ce
mărturisesc.
Seria lungă de curente religioase, care se profilează după perioada Vedelor, este
cunoscută sub numele de hinduism. Literatura vedică ilustrează religia clasei superioare
ariene, oferindu-ne puţine date despre religia claselor ariene inferioare şi absolut nimic despre
cea a populaţiilor autohtone. Multe vestigii tipice pentru religia preariană le găsim în
hinduism: statui de zei, cinstirea zeiţei lunii, a diferitelor animale sacre, a unor demoni cu
chip de şarpe etc.Ambele culturi, cea ariană şi cea autohtonă, au convieţuit laolaltă,
influenţându-se reciproc. Hinduismul nu este altceva decât rezultatul convieţuirii şi simbioza
acestor două culturi.
Hinduismul nu se prezintă ca o religie unitară, ci ca o structură religioasă foarte
complexă, constituită din diverse religii sau elemente religioase suprapuse. Reîntâlnim în
hinduism multe dintre divinităţile vedice, unii zei de odinioară cu o semnificaţie deosebită
sunt acum pur si simplu eclipsaţi de către Vishnu şi Siva.

Pe parcursul timpului, hinduismul s-a răspândit şi s-a adaptat regiunilor în care a

pătruns şi perioadelor istorice pe care le-a traversat, acest lucra conducând la o amplă
diversificare a sa. Hinduismul este prin esenţă un sistem socio-religios indisolubil.
Expresia varna-ă şrama-dharma conturează conţinutul religiei hinduiste, întrucât
implică laolaltă norme de morală generală (sădhărapa-dharma), dar şi obligaţiile individuale
care revin fiecăruia în funcţie de apartenenţa sa la o clasă socială sau alta, în funcţie de etapa
pe care o traversează în viaţă, în funcţie de vârstă şi sex etc.

Hinduismul nu are un întemeietor uman. Hinduşii spun că el a existat şi va existe

întotdeauna. Acesta este ceea ce ei numesc sanatana dharma, adică ordinea guvernată şi
eternă a lucrurilor.

Crestinismul se poate defini prin scrierea Sfântului Pavel din 1 Corinteni 15:1-4:
“Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în
care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o;
altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a
murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după
Scripturi.” Pe scurt, aceasta este esenţa credinţei creştine. Creştinismul, întrucât presupune
mai mult o relaţie inter umană decât o practică religioasă. În loc să adere la o listă cu obligaţii
şi interdicţii, scopul final al creştinului este să dezvolte o relaţie apropiată cu Sfânta Traime .
Aceasta relaţie este posibilă ca urmare a lucrării lui Iisus Hristos, şi a prezenţei şi manifestării
Duhului Sfânt în viaţa creştinului.

Creştinii cred că oamenii au fost creaţi cu scopul specific de a avea o relaţie apropiată
cu Dumnezeu, dar în orimele capitole ale cărți Romani vedem că păcatul îi separă pe toţi
oamenii de Dumnezeu . Creştinismul învaţă în Filipeni cap. 2 că Iisus Hristos a venit pe acest
pământ, fiind pe deplin Dumnezeu-Om, şi că El a murit pe cruce. Creştinii cred după cum se
spun eîn carte Evrei că după moartea Sa pe cruce, Hristos a fost îngropat, a înviat şi acum
trăieşte la dreapta Tatălui, mijlocind întotdeauna pentru credincioşi.
A trăi în păcat împiedică relaţiei pe care Dumnezeu caută să o aibă cucreația Sa, şi
pe măsură ce un credincios trăieşte în păcate, nu se va bucura de relaţia pe care Dumnezeu a
intenţionat să o aibă cu el.
Astfel, în timp ce Hinduismul cere ca persoana să facă sau nu anumite lucruri,
Creştinismul constă în a avea o relaţie cu Dumnezeu. ,,Creştinismul înseamnă a crede că Iisus
a murit pe cruce ca plată pentru păcatele tale, şi apoi a înviat. Preţul păcatelor tale este plătit
şi astfel poţi avea comuniune cu Dumnezeu. Poţi experimenta biruinţa asupra naturii tale
păcătoase şi astfel poţi progresa în părtăşie şi supunere faţă de Dumnezeu. Acesta este
creştinismul adevărat, biblic”.
Din punct de vedere al Literaturi Sacre tradiţia indiană împarte literatura vedică în
două categorii: sruti (“revelaţia”) şi smjti (“tradiţia”). Sruti cuprinde cele patru Samhită (sau
cele patru Vede), Brahmana, Aranyaka şi Upanişadele. Aceste scrieri sunt considerate drept
revelaţie divină, având un caracter fundamental şi autoritar. Paisprezece dintre Upahişade
sunt socotite şi acum ca având o origine vedipă, însă cele mai recente dintre cele peste două
sute de Upanişade post-vedice sunt datate mult mai târziu. Lucrările clasificate drept sruti
sunt secondate de celelalte scrieri religioase, denumite smjti. În fond, smjti nu face altceva
decât să completeze şi să aprofundeze sruti, în aceeaşi manieră în care în creştinism, de pildă,
Sfânta Tradiţie completează şi aprofundează Sfânta Scriptură.

La creştinii Carte sfântă sau Biblia este cartea de căpătâi. Acestă carte este formată
din 73 carti: 46 de carţi numite Vechi Testament, inclusiv 7 carti numite în prezent
deuterocanonice (Tobit, Judit, Primer carte a Macabeilor, al doilea carte din Macabei,
Înțelepciunea, Ecclesiasticus (Siracid) și Baruch) și 27 din Noul Testament.

Din punct de vedere al divinitaţilor în hinduism cea mai importantă divinitate este
VISHNU. În hinduism el preia până la un anumit grad funcţia lui Indra, protejand pe oameni
şi pe zei de demoni şi de forţele malefice. Vishnu devine în hinduism un fel de prototip
pentru regele ceresc, un fel de Atotţiitor, pentru că el este garantul ordinii universale.

Din această perspectivă, Vishnu simbolizează armonia ideală a cuplului preot-

sacrificant sau brahman-rege. Statuetele îl înfăţişează purtând atributele sale tradiţionale:
scoica, discul, dar si tiara şi însemnele regatului. Vishnu este o divinitate a castelor superioare
ariene, iar adepţii îi aduc în temple doar ofrande vegetale.

Alteori, Vishnu este identificat în hinduism cu Absolutul impersonal, cu principiul

suprem, numit Brahman. Pentru adepţii săi, el reprezintă zeul universal, începutul creaţiei,
actul şi sfârşitul ei. El este stăpânul tuturor fiinţelor, se creează pe sine însuşi, atunci când
ordinea cosmică şi individuală sunt ignorate. El renaşte ciclic pentru a proteja pe cei buni şi a
distruge pe cei răi, pentru a restaura ordinea juridică şi cosmică încălcată.

Doctrina despre reîncarnările lui Vishnu. Pentru a proteja lumea şi pe oameni, pentru
a anihila procesul de degradare ciclică a tot ceea ce există, Vishnu recurge voluntar la
asemenea avataruri, adică reîncarnări periodice sub chipul unor oameni sau animale.

Cele mai importante avataruri sunt în număr de zece: ca “peşte” (masya), Vishnu îl
salvează pe părintele primordial, Mânu, în urma unei mari inundaţii; ca “broască ţestoasă”
(kurma), el vine în ajutorul zeilor pentru ca aceştia să-şi recupereze comorile divine dispărute
în ocean în urma inundaţiilor; ca “porc mistreţ” (varaha), el reuşeşte să-l biruiască pe
demonul Hiranyăksha, care scufundase pământul pe fundul oceanului, şi să-l aducă din nou la
suprafaţă; reîncarnându-se ca “om-leu” (narasimha), Vishnu îl ucide pe fratele demonului
Hiranyăksha, care îi teroriza zi şi noapte pe zei şi pe oameni; ca “pitic” (yvmana), el
recucereşte întreaga lume, constând din cer, pământ şi lumea subterană, care fuseseră luate în
stăpânire de către demonul Boli în urma unor exerciţii ascetice; ca fiu al brahmanului
Jamadagni (parasurăma), Vishnu îi eliberează pe brahmani de sub jugul tiranic al regelui
Kărtavjrya.

Ultimele patru avataruri ale lui Vishnu sunt cele mai importante. Semnificativă este
reîncarnarea sa ca Râma eroul marii epopei Rămăyana, cu scopul de a elibera lumea de sub
tutela monstruosului rege al demonilor, Răvana. La cererea zeilor, Vishnu s-a reîncarnat ca
om, pentru a lupta împotriva puternicului rege al demonilor, Răvana, fiindcă acesta putea fi
biruit doar de un om înzestrat cu puteri supranaturale.
 Cea mai importantă dintre reîncarnările lui Vishnu este cea sub chipul lui Krishna
(“cel negru”) . Într-una dintre cele mai vechi Upanişade ni se relatează despre Krishna, fiul lui
Devakis. In Mahăbhărata, Krishna apare ca principe al neamului Yădava, înrudit cu populaţia
Păndava. Înaintea războiului dintre cele două ramuri, Kaurava şi Păndava, Krishna încearcă
să intermedieze fără succes evitarea conflictului. Pe parcursul războiului, el se dovedeşte un
adevărat erou, vizitiu şi îndrumător al lui Arjuna. După încheierea războiului va avea parte de
multe nenorociri, inclusiv de uciderea propriului său fiu, Pradyumna, în faţa ochilor săi.
Disperat se retrage într-o pădure unde vânătorul Jaras (“bătrân”) trage asupra lui. Murind,
ajunge în cer, unde este preluat de zei. Câteva pasaje din Mahăbhărata îl prezintă ca
propovăduitor religios şi învăţător.

Este foarte probabil ca Krishna să fi fost iniţial un erou şi războinic popular,

aparţinând unei ramuri din neamul. Aventurile sale erotice i-au inspirat pe poeţi, iubirea lui
Krishna faţă de păstoriţă simbolizează dragostea divină faţă de oameni.

Reîncarnarea Iui Vishnu ca Buddha demonstrează strădaniile teologilor vishnuiţi de a

asimila elemente eterodoxe în sistemul lor. Scopul acestei reîncarnări a fost dorinţa lui
Vishnu de a-i atrage pe oamenii răi spre contestarea Vedelor, a existenţei ordinii sociale
brahmanice şi azeilor, lucru care ar fi condus, indiscutabil, la anihilarea acestora. Alţi
cercetători simt că Vishnu s-a întrupat ca Buddha pentru a eradica practica sacrificiilor
animale.

Avatarurile amintite până aici au avut deja loc: cele mai multe dintre ele în erele
anterioare, pe când cea sub chipul lui Buddha la începutul erei actuale (kali). Cea de-a zecea
reîncarnare a lui Vishnu, şi anume sub chipul lui Kalkin, se va realiza la sfârşitul epocii Kali.
Zeul va apare călare pe un cal alb, purtând în mână o sabie înflăcărată. Venind pe pământ, el
îi va pedepsi pe cei răi şi îi va răsplăti pe cei buni. Venirea sa anunţă începutul unei ere noi şi
mai bune decât cele anterioare. Multe elemente din acest mit ne amintesc de Apocalipsa
Sfantului Evanghelist Ioan din Noul Testament, nefiind exclusă chiar o influenţă creştină în
această privinţă.

Alături de Vishnu, SIVA este cel mai semnificativ zeu din panteonul hinduist. Siva nu
este decât o evoluţie ulterioară a temutului zeu Rudra din perioada vedică. Au existat mişcări
religioase care-1 priveau pe Siva ca pe principiul suprem. In Upanişadele mai vechi, el apare
în postura creatorului suprem, a Eu-lui universal. In literatura vedică mai veche, Siva (“cel
prietenos”, “cel binevoitor”) era doar un predicat, cuvântul nu era utilizat ca nume propriu.
 În fiinţa sa, Siva se conturează ca un zeu al contrariilor: el este simultan demonic şi
divin, aducător de groază şi blând, distruge şi în acelaşi timp construieşte, provoacă moarte şi
este totodată izvorul vieţii .

ZEUL BRAHMA este o personificare a principiului impersonal Brahman, principiul

suprem al existenţei, Absolutul. Noţiunea Brahman era accesibilă doar unui cerc restrâns de
intelectuali. În hinduismul de mai târziu, însă, Brahma se mai bucură doar teoretic de vreo
anume cinstire; el nu mai este deja un zeu activ, venerat de prea mulţi credincioşi, cum este
cazul zeilor Vishnu şi Siva. În Mahăbhârata, Brahma apare în calitatea sa de creator, el se
naşte dintr-un ou cosmic sau din apele primordiale, fiind identificat cu Prajăpati.

Din punct de vedere Creştin aceştea cred într-un Dumnezeu care există în 3 persoane,
Tatăl, Fiul (Iisus Hristos), şi Duhul Sfânt. Învățătura despre Sfânta Treime - termen care nu
apare în Sfânta Scriptură - Unul dintre acestea este exprimat în Simbolul de credință creștină.

Tatăl este creator, mântuitor, sfințitor;

Fiul este mântuitor, creator, sfințitor;
Duhul Sfânteste sfințitor, creator, mântuitor.
Exista după cum ştim şi la noi divinităţi demonice ceea ce face un plus in asemanare
cu hinduismul . De altminteri numaru acesta de 3 este preyene in cele două credinţe dar diferă
perceperea si scopul lor . Noi vorbim de un monoteism iar hinduismul vorbesc de un
politeism, panteism şi un monoteism mai secundar putem spune .Din punct de vedere
religios, India apare când politeistă, când “panteiste”, când chiar “monoteistă” .
Politeismul său se justifică prin varietatea deosebit de complexă a cultelor (puja) consacrate
nenumăratelor divinităţi, asociate frecvent unui spaţiu şi unui grup social anume, purtând
nume locale, identificate în anumite cazuri chiar cu forţele naturale, cum ar fi fluviile, focul,
soarele sau luna.

Referitor la “panteismul” hindus, perceput în primul rând ca un sentiment al prezenţei sau

difuziunii universale (vibhutva) a divinităţii prin intermediul fiinţelor. În Upanişade, se
subliniază faptul că Absolutul rămâne unul, deşi se manifestă cu concursul a nenumărate
divinităţi .

“Monoteismul hindus ” prezintă caracteristici cu totul distincte. Hindusul îşi canalizează

întreaga sa veneraţie spre diferiţi zei, uitând, temporar, de toţi ceilalţi. Indra, Varuna, Agni
erau glorificaţi şi cinstiţi, rând pe rând, ca divinitate supremă. Credincioşii hinduşi îşi
exprimă întreaga lor veneraţie pentru o anume zeitate, ignorându-lepe celelalte. Se conturează
astfel, ideea potrivit căreia marii zei ai panteonului n-ar fi altceva decât aspecte diferite ale
uneia şi aceleiaşi divinităţi supreme.

Dupa cum vedem credinţa Crestină nu este singura religie teista, care se refera la
existenta unui singur Dumnezeu, cu principiu creator, revelator şi proniator. Exista şi cei
care au in mijlocul lor credinta intr-o realitate divina transcendenta, absoluta, cu caracter
personal sau impersonal, careia i se dau diverse nume sau personificari, realitate ce poate fi
cunoscuta prin mai multe cai. Brahma, Vishnu si Shiva (religia Trimurti, a hinduşilor), ca
principiu universal care guverneaza intreaga ordine creata si umanitatea. Crestinismul este cu
un caracter propriu in ce priveste continutul revelatiei divine, cat si perspectiva asupra
realitatii religioase.
Elementele proprii crestinismului :
,,a. Revelatia divina personala in istorie. Dumnezeu insusi Se reveleaza in persoana istorica a
lui Iisus Hristos. Cunoasterea lui Dumnezeu e bazata pe actele Sale revelatoare in istorie, pe
experienta personala a acestor acte. Pentru celelalte religii "revelate", Dumnezeu vorbeste
prin profeti, trimite mesajul Sau printr-un "instrument", intr-un anumit spatiu si timp.
b. Dogma intruparii. Dumnezeu este o fiinta in trei persoane, din care una Se intrupeaza, ia
trup uman, istoric, pe care-l transfigureaza, in centrul crestinismului sta credinta ca Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu (cf. I Ioan 2, 22 ; 3, 23 ; 4, 15 ; cf. Matei 16, 16), trimis de
Tatal ca "mantuitor al lumii" (cosmos) (I Ioan 4, 14).

c. Misterul lui Dumnezeu cel intreit. Dumnezeu Se reveleaza ca treime de persoane, deoarece
in constitutia si fiinta Sa este un Dumnezeu personal. Cele mai multe religii orientale au
accentuat dimensiunea de mit a lui Dumnezeu, deoarece pentru ele absolutul este o
transcendenta impinsa la extrem, incat isi pierde caracterul personal. De unde, o teologie prea
"negativa" si simbolica, o mentalitate religioasa care se exprima numai in paradoxuri si mituri
(la extrema cealalta sta mentalitatea prea rationalista).”
Despre eliberare/ tehnici ascetice
Yoga este suprimarea conştiinţei normale în favoarea unei conştiinţe calitativ
diferite, care să poată penetra în mod deplin adevărul metafizic. Yoga propune suprimarea
conştiinţei cotidiene, normale, printr-o tehnică fiziologică, în raport cu care tehnica strict
psihologică este subsidiară. In momentul în care Patanjali defineşte Yoga ca o “suprimare a
stărilor de conştiinţă”, aceasta înseamnă că tehnica yoghinică presupune, în consecinţă,
cunoaşterea experimentală a tuturor “stărilor’’ care “agită” o “conştiinţă” normală, profană,
neiluminată.

Yoga nu poate fi însuşită în particular, de unul singur, ci totdeauna sub îndrumarea unui
maestru (guru). Renaşterea iniţiatică este desemnată în toate formele Yoga ca fiind accesul la
un nou mod de existenţă, neprofan, metafizic şi indescriptibil, pe care şcolile indiene îl
exprimă sub diferite nume: mokşa, Nirvăna, asamskjta etc.

TREPTELE YOGA

In viziunea lui Patanjali, tehnica Yoga presupune însuşirea mai multor categorii de
practici fiziologice şi exerciţii spirituale (anga, “membre”), absolut necesare în vederea
realizării concentrării supreme, samădhl. Aceste “membre” ale Yogăi reprezintă în acelaşi
timp o serie de tehnici şi etape sau trepte ale itinerariului ascetic spiritual al cărui scop este
eliberarea finală.

Acestea sunt următoarele:

a. înfrânările (yama);

b. disciplinele (niyama);

c. atitudinile şi poziţiile trupului (asana)',

d. disciplinarea respiraţiei (prănăyăma);

e. deconectarea simţurilor de la lumea exterioară (pratyăhăra);

f. concentrarea (dhărană);

g. meditaţia (dhyăna);

h. contemplaţia (samădhi)

Din perspectivă creștină aducem aminte de Sfântul Pavel care a folosit metafora
pentru a descrie ascetismul. El scrie:„Şi chiar dacă se întrece cineva la jocuri, nu ia cununa
decât dacă se întrece după legea jocului”. (2Tim 2, 5). „Şi tot cel care se luptă se înfrânează
de la toate. Aceia deci ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, aşadar, aşa
alerg, nu ca la întâmplare; aşa lovesc cu pumnul, nu ca şi când aş bate aerul, ci îmi nevoiesc
trupul şi îl supun robiei, ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să fiu neîncercat”.
(1Corinteni 9, 24-27)
Printre eforturile ascetice se numără ascultarea (primul și cel mai greu efort),
rugăciunea, postul și pocăința sunt acelea ce ne eliberează de păcat. Ele ne clădesc adevărata
noastră natură. Toate fac parte dintr-un efort personal cât mai pozitiv. Viața creștinului
ortodox este un mers progresiv neîncetat de a deveni vas desăvârșit pentru harul Duhului
Sfânt. Toate eforturile noastre ascetice – postul, privegherile și rugăciunea – sunt trepte spre a
dobândi „însăși viața lui Dumnezeu”. Dobândirea harului Duhului Sfânt este scopul vieții
unui creștin.
 ,,Dacă suntem de părere că viața trăită în virtute și ascultare de legea morală este
adevărata semnificație a vieții creștine, „nu ne deosebim cu nimic de cele cinci fecioare
nebune”, spune Sfântul Macarie. Simplu spus, lucrarea unui creștin este să devină un „vas de
cinste” pentru a fi „templu al Duhului Sfânt”. “

O mare asemănare o gasim şi în Mistika Bhakti. Doctrina bhakti se adresează tuturor

categoriilor populaţiei, inclusiv femeilor şi celor din casta sūdra. Scopul acestei doctrine este
tot eliberarea (moksa), dar aceasta nu este dependentă de acte sacrificiale complicate sau de
speculaţii abstracte. Conform acestei învăţături, cea mai bună cale spre eliberarea din ciclul
infinit al reîncarnărilor constă în iubirea devoţională (bhakti) faţă de Dumnezeu.

Din puct de vedere creştin însăşi hinduşii desemnează cu plăcere creştinismul ca o

formă de bhakti, dar o consideră pe aceasta inferioară comparativ cu complicata lor
braktimārga. Desigur, există similitudini aparente de doctrină, dar cu toate acestea bhakti şi
iubirea lui Dumnezeu din creştinism se deosebesc categoric. Se ştie, de exemplu ce oroare au
cei mai mulţi dintre adepţii bhakti faţă de imaginea lui Hristos cel răstignit. Dat fiind faptul
că bhakti se bazează exclusiv pe emoţii de ordin subiectiv, se constată o divizare permanentă
a spiritualităţii indiene în nenumărate secte; în India coexistă permanent mai multe zeci de
încarnări ale aceleiaşi divinităţi. Prin faptul că Dumnezeu este reprezentat prea concret (cu
forma exactă a trupului, culoare a pielii, o anumită îmbracăminte), se ajunge chiar la
devalorizarea noţiunii de Dumnezeu în sine.
 Concluzia
După cum putem vedea din cele enunţate mai sus gasim foapte multe asemanari şi in
acelaşi timp deosebiri. Diferența principală dintre aceste două religii este că, creștinismul
recunoaște un Dumnezeu omnipotent în trei persoane, în timp ce hinduismul are în baza sa
mii de zei și crezând că toate ele sunt o manifestare a unui zeu și a unei puteri omnipotent

O altă diferență majoră între hinduism și creștinism este că hinduismul este o "religie
în evoluție". Ritualurile sale progresează. O religie care nu are fondator, ca Iisus Hristos, care
este partea centrală și vitală a creștinismului. Deci, nu putem găsi începutul în timp a
hinduismul sau când au început practicile spiritualespre deosebire de creştinism.
O diferență mare și interesantă din punctul meu de vedere este faptul că hinduismul
tolerează creștinismul, în timp ce creștinismul este total opus hinduismului, deoarece orice
altă formă de închinare care nu este aprobată de Sfânta Scriptură este o anatemă și un păcat în
lumea creștină. Poporul hindus trăiește după un principiu similar cu "Toate drumurile duc la
vârful muntelui sau în josul lui", în timp ce creștinii cred că Iisus Hristos este singura cale de
a ajunge la scopul final, crezând că "există mântuire în afara unei denominațiuni, dar nu
există mântuire în afara sacrificiului lui Dumnezeu: Iisus Hristos ".
Creștinii cred că va exista o Zi Judecății finale când fiecare dintre noi va răspunde în
fața lui Dumnezeu pentru toate acțiunile noastre, hindușii cred că fiecare persoană este
judecată și pedepsită de propria sa karmă.
O credință distinctivă la Hindus este că ei cred că totul este o parte a lui Dumnezeu, de
aceea Dumnezeu este gasit atât în bine cât și în rău. Creștinii cred că Dumnezeu nu a creat
răul, ci a creat libertatea cu care au fost înyestrată omenirea și că libertatea include
posibilitatea de a face rău.
 Bibliografie

1) ***, Biblia sau Sfânta Scriptura, Editura Institutului de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Romane, București, 2019.
2) Achimescu Pr. Dr. Nicolae, India releigie și filozofie, Editura Tehnopresa,
Iași, 2001.
3) Achimescu Pr. Dr. Nicolaie, Religi în dialog, Editura Trinitas, Iași, 2005.
4) Braque Remi , Dumnezeil creştinilor- câteva clarificări, tr. Maria Cornelică
Ică Jr. Editura Deisis, 2017.
5) Pop Vasile, Yoga și Isihasmul, Editura Lidia, București, 2003.
6) Stăniloae Pr. Prof. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, volumul I, ediția
a-IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
7) https://www.gotquestions.org/Romana/Crestinism.html
8) https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/sfanta-treime/religiile-monoteiste-
crestinismul-69118.html