Papa Leon I cel Mare

Papa Leon I cunoscut ca Leon cel Mare, papă între anii 440 şi 461. În anul 452 a stăvilit
invazia lui Attila în peninsula Italică, întâlnindu-se cu el la Mantova, unde l-a convins să
elibereze robii şi să facă drum întors.
S-a pronunţat în numeroase chestiuni teologice. S-au păstrat 69 de predici ale sale, în care a
clarificat unele probleme dogmatice fundamentale. Ridicat în rândul sfinţilor. Recunoscut atât
în Apus, cât şi în Răsărit.
Viaţa

Papa Leon I
Primul papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de „cel Mare”
este Sfântul Leon, care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între
anii 440 şi 461. Au fost douăzeci şi unu de ani plini de greutăţi,
atât din interior, cât şi din afară. În aceşti ani, spre Roma s-a
îndreptat Attila, „Biciul lui Dumnezeu”, în fruntea armatelor
sale, care nu cunoşteau nici mila faţă de oameni, nici respectul
faţă de cele sfinte; cu prestigiul persoanei sale şi cu puterea
cuvântului său, papa Leon îl convinge pe temutul conducător să
cruţe Roma şi chiar să părăsească Italia. Peste câţiva ani, în
455, vandalii ajung la porţile Cetăţii Eterne, hotărâţi să nu lase
în urma lor decât un morman de ruine grămădite peste cadavrele locuitorilor săi; papa Leon o
îmblânzeşte pe căpetenia lor, Genseric, şi obţine favorul de a fi cruţate toate lăcaşurile de
închinare, cu toţi cei ce se vor adăposti în ele. Bisericile, mănăstirile, catacombele, cavourile
cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuinţa cetăţenilor îngroziţi; năvălitorii au prădat
casele, multora le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populaţiei a fost salvată.
Mai primejdioase şi mai dureroase pentru inima de Păstor suprem a lui Leon au fost
frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în Sinodul Ecumenic de la Efes (431)
a episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învăţa că în Cuvântul Întrupat, Cristos, există
două persoane distincte şi două naturi distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Isus
Cristos nu a avut decât firea dumnezeiască, iar firea omenească a fost doar o aparenţă. Prin
aceste învăţături, se lovea în însăşi existenţa reală, istorică, a lui Cristos. Patriarhul
Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire, dar călugărul erudit şi energic
reuşeşte să-i atragă de partea sa pe patriarhul de Alexandria şi pe împăratul Teodosie, care
adună un sinod ce hotărăşte depunerea lui Flavian. Acesta se adresează papei Leon, care, într-
o scrisoare rămasă celebră, Epistola dogmatica ad Flavianum, expune limpede şi pe larg
învăţătura ortodoxă, adevărată, conformă Sfintei Evanghelii şi sinoadelor anterioare.
Împăratul convocă un nou sinod, la Calcedon – localitate pe malul Bosforului –, şi 600 de
episcopi, în frunte cu delegaţii papii Leon, ascultă şi aprobă scrisoarea dogmatică a Marelui
Păstor; se afirmă solemn învăţătura că în Cristos coexistă două naturi unite într-o singură
persoană. „Isus Cristos”, spunea papa Leon în scrisoarea sa, „pentru noi şi pentru a noastră
mântuire, s-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un
singur şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără
confuzie, nici schimbare, fără împărţire, nici separare, distincţia naturilor nefiind deloc
suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele
adunându-se într-o singură formă, o singură persoană şi o singură ipostază”.
Sinodul din Calcedon, al IV-lea ecumenic, este o expresie strălucită a unităţii cu Sfântul
Scaun de la Roma, expresie care, de atunci şi până astăzi, nu a mai atins această strălucire.
Despre papa Leon cel Mare nu avem prea multe amănunte din viaţă, deoarece lui nu-i plăcea
să vorbească despre el însuşi în scrisorile sale. Era conştient de înălţimea funcţiei sale şi a
ştiut să întruchipeze în persoana şi activitatea sa demnitatea, puterea şi grija de părinte a lui
Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui, întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepărtat
căldura umană şi entuziasmul, aşa cum ne putem da seama după cele 96 de „Sermones” –
predici – şi peste 170 de scrisori ce au ajuns până la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arată ca pe
unul dintre cei mai mari papi ai Bisericii, preocupat cu părintească dragoste de binele
sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbeşte într-un limbaj foarte accesibil, traducându-şi gândurile
în forme scurte şi practice pentru trăirea vieţii creştine.
Scrisorile, redactate într-un stil ales, cu unele cadenţe foarte expresive, ne dau măsura întreagă
a personalităţii sale bogate. Spirit înţelegător şi cu vederi largi, el nu se opreşte la amănuntele
neînsemnate ale problemelor, ci analizează şi expune esenţialul; aşa a procedat în formula
dogmatică a învăţăturii de credinţă, dezbătută şi definitivată de către Sinodul Ecumenic al IV-
lea, din Calcedon.
Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material,
contemporanii săi au înţeles că, prin el, Dumnezeu a dăruit Bisericii o piatră solidă la temelia
credinţei, iar imperiului de Apus, aflat în declin, un salvator providenţial; pentru aceste
motive, l-au numit Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar
fi fost el însuşi. Într-o predică ţinută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: „Deşi
în Biserica lui Dumnezeu există trepte şi grade diferite, totuşi, după cum ne învaţă Apostolul,
în Cristos suntem cu toţii una. Prin unitatea credinţei şi a Botezului, preaiubiţilor, formăm fără
deosebiri o singură societate şi egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al
fericitului apostol Petru: «Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă
duhovnicească, o preoţime sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu,
prin Isus Cristos» (1Pt 2,5), şi mai jos: «Voi, însă, sunteţi o seminţie aleasă, o preoţime
împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat să fie al Lui»” (1Pt
2,9
Sacramentul leonian, una dintre cele mai vechi opere liturgice ale Bisericii romane, cu toate că-i
poartă numele şi poate că unele rugăciuni sunt compuse de el, nu poate fi considerat în întregime
opera sa. Sf. Leon a fost prieten cu Sf. Prosper de Aquitania şi cu Sf. Ioan Casianul, Scitul, care, în
prefaţa operei lui, îl numea pe Sf. Leon onoarea Bisericii romane şi a ministerului divin (A. Cayré, op.
cit., vol. II, p. 123). În cei 21 de ani de pontificat, Sf. Leon a luptat neobosit pentru unitatea creştină.
În Occident l-a preocupat puritatea credinţei catolice contra manicheilor care, alungaţi din Africa de
vandali, au năpădit Italia şi Roma, scandalizând sufletele creştine cu predicile lor imorale. Sf. Leon le-
a ars cărţile şi i-a predat pe cei vinovaţi puterii civile. Lupta sa contra pelagienilor a fost în a apăra pe
episcopii spanioli şi pe cei din Galia împotriva acestor eretici şi a priscilienilor. In Iliricul Oriental, ce
cuprindea şi Dacia, a condamnat purtarea arhiepiscopului de Tesalonic, care, în calitate de delegat
papal, încălca premeditat drepturile mitropoliţilor săi.
În Orient a luptat contra monofiziţilor, trimiţând patriarhului Constantinopolului catolic, Flavian, tomul
către Flavian, document dogmatic de prim ordin, în care expune doctrina corectă, demonstrând că
Isus Cristos este o persoană unică, având două naturi: divină şi umană, contra ambiţiei patriarhului
Dioscor al Alexandriei, care, în anul 449, prezidă un conciliu în Efes, ca apărător al credinţei şi al
formulelor Sf. Ciril, cu scopul de a înjosi scaunul Constantinopolului, care din anul 381, se pretindea
conducătorul Orientului. Cu sprijinul trupelor imperiale şi al unei bande de călugări fanatici înarmaţi cu
bastoane, Dioscor îşi impuse voinţa, terorizând adunarea celor 135 de episcopi, fără să ţină seama de
instrucţiunile papale, îl reabilită pe Eutichie, eretic monofizit, în 8 august şi, în 22 august, depuse pe
mulţi episcopi: Eusebiu de Dorileea, Teodor de Ibas, Domnus de Antiochia şi pe Flavian, patriarhul
Constantinopolului, care, după trei zile muri din cauza rănilor produse de loviturile oamenilor lui
Dioscor. Delegaţii papali scăpară cu fuga, ducând cu ei la Roma apelul episcopilor Flavian al
Constantinopolului, Eusebiu de Dorileea şi Teodoret, care, în calitate de episcopi catolici greci,
recunoşteau Scaunul apostolic şi cereau Papei ajutor împotriva uzurpatorului Dioscor al Alexandriei.
Delegaţii Papei la acest sinod au fost Episcopul Iulian, preotul Renatus şi diaconul Ilarie. Sf. Leon,
Papa Romei, a numit acest conciliu Latrosinum efesinum, banditismul efesin. Urmaşul împăratului
monofizit Teodosie al II-lea, împăratul sincer catolic Marcion (450-457) convoacă, la cererea Papei
Leon, Conciliul Ecumenic de la Calcedon, în octombrie 451, cu participarea a 500 de episcopi, fiind
pregătit şi prezidat de delegaţii Papei: episcopii Paschasinus, Lucentius şi preotul Bonifaciu.
Scrisoarea Papei Sf. Leon către Flavian a fost acceptată ca dogmă de credinţă, ca însăşi învăţătura lui
Petru, fiind aclamată astfel: Iată credinţa Părinţilor Iată credinţa Apostolilor Noi toţi credem astfel,
ortodocşii cred astfel Blestemaţi să fie cine nu va crede aşa. Petru a vorbit prin Leon. (A. Cayré, op.
cit. p. 137; Samuil Micu, Istoria bisericească, transliterare de Arhim. Veniamin Micle, Sf. Mănăstire
Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). Când lucrările conciliului au fost terminale, episcopii au
scris Papei cerându-i să confirme toate deciziile: Tu eşti, pentru noi, interpretul fericitului Petru. Noi
suntem 500 de episcopi pe care tu îi conduci, cum conduce capul membrele. Cum a avut Dioscor
nebunia să-l susţină pe Eutichie şi să se răzvrătească contra Aceluia care a primit de la Mântuitorul
însuşi paza viei sale?. Papa a aprobat deciziile, mai puţin canonul 28 care prevede pentru episcopul
Constantinopolului recunoaşterea lui ca patriarh, al doilea în scaun după Papa, şi extinderea autorităţii
lui asupra Asiei Mici şi a Traciei. Abia în sec. al XIII-lea, Roma a aprobat acest canon, al 28-lea, de la
Conciliul Calcedon (451), pe care, de altfel, au refuzat să-l accepte şi patriarhii Alexandriei şi
Antiochiei.
Sf. Leon a apărat unitatea credinţei, concordia episcopilor, primatul lui Petru, subliniind originea lui
divină şi nu laică, acordată de imperiu, cum ar fi vrut unii; de asemenea, că Roma are cunună martirii
şi purpura -- sângele lor, este capul lumii creştine, cu misiunea de a uni întregul corp al Bisericii în
jurul urmaşului Sf. Petru, episcopul Romei.