Declaratia Athosului vs. Ch.

Yannaras
Comunicat al Sfintei Comunitati a Sfantului Munte
Respingere a tezelor eronate ale dlui Christos Yannaras
despre cel intre Sfinti Parintele nostru Nicodim Aghioritul[1]
“Sfanta noastra Comunitate a luat cunostinta cu negraita intristare si strangere
de inima de cele scrise impotriva Sfantului si de-Dumnezeu-Purtatorului
Parintele nostru Nicodim Aghioritul de dl. profesor Christos Yannaras in cartea
sa Ortodoxie si Occident in Grecia moderna, in care il prezinta pe acest mare si
neratacit dascal al Bisericii drept un ratacit, prizonier al duhului occidental,
responsabil de o „viguroasa alienare a evlaviei bisericesti”si de secularizarea
poporului nostru ca reactie la mentalitatea juridista aExomologhitarion-ului si Pidalion-
ului sau, mentalitate care „s-a extins rapid ca o maladie contagioasa in practica pastorala
a Bisericii Greciei”.
Faptul cel mai trist e acela ca impreuna cu Sfantul Nicodim el considera ratacita si
Biserica noastra care l-a primit si proclamat ca sfant al ei, dupa cum se sugereaza
si in aceste randuri scrise de el:
“Dar institutionalizarea alienarii n-a lipsit nici in Rasarit, cum sta marturie, intre alte
simptome, si recunoasterea si consacrarea oficiala a operei Sfantului Nicodim”.

Pentru ca aceste puncte de vedere provoaca confuzie in multi care nu cunosc in

profunzime teologia Sfantului Nicodim, si mai cu seama in cei neintariti in credinta, ca
urmare a stricaciunii lor sufletesti, dar si pentru ca Sfantul Nicodim reprezinta
mandria monahismului aghioriticsi, potrivit adormitului in Domnul gheron Gavriil
Dionisiatul, cel dintai „Batran [gheron, staret] si Povatuitor al nostru in viata
monahala”, simtim nevoia sa ne indreptam spre dl Yannaras cu dragoste si sa-l
indemnam sa-si revoce aceste opinii ale lui care intristeaza Parintii ce se
nevoiesc aici din dragoste de Dumnezeu, ca si pe multi alti crestini evlaviosi
(care se hranesc cu traditiile evlavioase ale Sfantului Munte) si ajung in opozitie
cu constiinta Bisericii care dintotdeauna l-a cinstit pe Sfantul Nicodim ca pe un
Dascal al ei neratacit si de-Dumnezeu-purtator.
Nu e posibil ca in prezentul comunicat sa respingem una cate una judecatile dlui Ch.
Yannaras cu privire la Sfantul Nicodim, lucru care revine altor frati care au timpul si
seriozitatea teologica necesara. Am citit deja cu multa satisfactie articolele recent scrise
intru respingerea tezelor antiortodoxe ale dlui Yannaras de catre cunoscutul teolog
ortodox, preotul Vasilios Voloudakis. Intentia noastra nu este sa ne judecam cu dl
Yannaras, ci sa-i amintim cu iubire frateasca urmatoarele:

1. Nu e corect ca pornind de la anumite fraze sau extrase ale Sfantului sa se

traga concluzii despre intreaga sa opera. Izoland fraze si extrase atat in Sfintele
Scripturi, cat si in operele Sfintilor Parinti, le putem prezenta ca propovaduind
un „Dumnezeu sadic si pedepsitor” si fiind „pietiste si eticiste”...
Sa ne aducem aminte, de exemplu, cateva extrase din invataturile Sfantului Cosma
Etolianul, pornind de la ceea ce spune dl Yannaras ca „numai cu masura «Didahiilor»
Sfantului Cosma Etolianul poate fi evidentiata diferenta hristoetheiei nicodimiene de
hristotheia comuniunii Bisericii”. Recomandarile catre crestini facute atat de Sfantul
Nicodim, cat si de Sfantul Cosma sa nu ia parte la glume sau jocuri, si celelalte declaratii
asemanatoare trebuie intelese si interpretate in sensul in care si dumnezeiescul Ioan
Hrisostom recomanda crestinilor sa nu mearga la teatre si la celelalte spectacole publice
ale epocii lui, dat fiind la in teatrele epocii lui se prezentau pe scena multe privelisti
imorale si anticrestine care provocau mare stricaciune sufleteasca in crestini. Cine nu stie
ca pana si in vremurile din urma la serbarile laic „curate” au loc nu putine abateri morale,
uneori chiar si crime?

De altfel, despre Sfantul Nicodim se poate spune ceea ce zice parintele Gheorghi
Florovsky despre Sfantul Ioan Hrisostom, spunand ca „acesta era un profet al vietii
crestine depline”. Ca si Sfantul Hrisostom, si Sfantul Nicodim a vrut ca crestinii sa
traiasca viata in Hristos nu cu jumatati de masura, ci in integralitatea ei, si prin
aceasta i-a indreptat pe crestini. De aceea e justificata pretentia de de la crestini ca
acestia sa evite si manifestarile care, desi in sine sunt nepacatoase, sunt totusi insotite
de abateri care impiedica viata in Hristos.
2. Pretuind intreaga opera a Sfantului nostru [Nicodim] si multele lui texte ascetice si
insufletite de iubirea dumnezeiasca, zelul lui pentru rugaciunea curata, impunerea de
catre el a marilor figuri patristice cum au fost Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul
Grigorie Palama, care in epoca lor nu erau larg cunoscuti sau acceptati, talcuirile sale
facute in duh patristic la texte liturgice si agiografice, de-Dumnezeu insuflatele sale
compozitii de sfinte slujbe liturgice, ca si cuvintele de lauda scrise la Parintii din Athos si
la neomartiri, si, inainte de toate, editarea Filocaliei care a lasat o pecete de nesters pe
drumul ulterior al Ortodoxiei, il consideram pe Sfantul Nicodim ca pe o adevarata
figura patristica, cea mai mare de la Sfantul Grigorie Palama pana astazi. Daca,
din ratiuni istorice, in opera sa s-au infiltrat pe neobservate si unele expresii particulare
amintind de teologia occidentala, acestea nu ating nicidecum perspectiva si linia in
general ortodoxa a operei lui, si ele nu trebuie privite izolat, ci in relatie cu intreaga sa
opera.
Nu numai ca Sfantul Nicodim n-a contribuit la o „juridizare” si „secularizare” a plinatatii
Bisericii, ci dimpotriva, el a contribuit la calauzirea ei dreapta spre evlavia
autentica si patristica, drept pentru care a si fost dupa vrednicie proclamat Sfant
si Dascal al ei.
Ca si toti de-Dumnezeu-purtatorii nostri Parinti, Sfantul Nicodim se afla la mijloc
intre doua extreme: intre juridizarea Evangheliei si antinomism, intre ateism si
permisivitatea morala, care amandoua indeparteaza pe crestin de viata in
Hristos.
Faptul ca acum Sfantul Nicodim e considerat „legalist” si „juridist” pentru ca nu
este anomist si antianomist, nu-l culpabilizeaza pe el, ci pe aceia care-l
rastalmacesc si interpreteaza fals. Sa ne aducem aminte ca aceasta era si invatatura
Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos Care n-a desfiintat legea, ci a talcuit-o
corect si a implinit-o prin legea desavarsita a iubirii. Asa au invatat si Sfintii Apostoli. S-a
observat corect ca dumnezeiescul Pavel a scris Epistola sa catre Galatenica sa infrunte
nu numai pe eticisti, ci si o factiune de antinomisti care, rastalmacind predica lui
despre libertatea in Hristos, au ajuns la libertinaj moral. Sa ne aducem aminte de
cuvantul Apostolului:
„Caci ati fost chemati la libertate, fratilor, numai sa nu faceti libertatea in prilej pentru
trup, ci in iubire slujiti unii altora. Caci toata legea se plineste intr-un singur cuvant, sa
iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti… Zic, dar, in Duhul sa umblati si sa nu savarsiti
pofta trupului” (Gal 5, 13-14.16).

Zice insa si Sfantul Ioan Hrisostom:

„Dar nu este numai rascumpararea, ci impreuna cu rascumpararea e si legea, ca sa

aratam vietuire vrednica de har”. (PG 55, 289).

3. In acest spirit trebuie evaluat si Pidalion-ul pe care constiinta Bisericii l-a

primit ca pe un ajutor foarte folositor pentru exercitarea pastoririi ortodoxe.
Cei ce au exercitat si exercita lucrarea pastorala a Bisericii, si mai cu seama episcopii si
duhovnicii ei, au Pidalion-ul drept o calauza si sfatuitor al lor pentru exercitarea pastoririi
lor in acord cu spiritul teocentric al Bisericii, asa cum il exprima Sfintele Canoane. Fara
Sfintele Canoane si Pidalion-ul sfant, care o talcuieste corect, pastorirea Bisericii risca
sa devina antropocentrica si sa cada intr-una din cele doua extreme: fie in
eticism si juridism, fie in anomism si respingerea moralei lui Hristos. Sfantul
Pidalion ajuta si calauzeste pe pastorii Bisericii ca sa-i aduca pe credinciosi la
autenticul etos eclezial si euharistic.
Poate ca acest lucru nu e usor de inteles de teologii care n-au raspunderea
calauzirii pastorale a sufletelor pentru care a murit Hristos.
In nici un caz insa Sfantul Pidalion nu reprezinta, cum crede dl Yannaras, o „codificare” a
Sfintelor Canoane dupa model occidental, ci o adunare si o interpretare corecta a lor spre
usurarea lucrarii pastorilor Bisericii in vederea unei exercitari responsabile a pastoririi lor.

4. Sfantul Nicodim este judecat apoi pentru traducerea de catre el a doua lucrari
romano-catolice.
Noi, dimpotriva, consideram lucrarea aceasta a lui ca evidentiind libertatea ce caracteriza
pe Sfantul Nicodim. Desi el insusi era un antilatin infocat, mergand pana acolo
incat sa caracterizeze botezul latinilor drept „miasma”, atunci cand a gasit ceva
folositor la apuseni nu s-a dat in laturi sa se foloseasca de el, dupa ce in
prealabil a curatit acest lucru de elementele neortodoxe si l-a facut ortodox.
E caracteristic faptul ca un alt luminator al Bisericii noastre, Sfantul Teofan Zavoratul
citind Razboiul nevazut al Sfantului Nicodim, l-a pretuit pana intr-atat ca, dupa o
noua prelucrare, l-a tradus in ruseste. Aceasta traducere a fost editata in engleza in
1987 de Editura Seminarului Teologic „Sf. Vladimir”. In introducerea scrisa de H.A.
Hodges, se recunoaste faptul ca Sfintii Nicodim si Teofan au modificat si rescris
parti ale cartii (lui Lorenzo Scupoli) si indeosebi cele ce privesc modul
rugaciunii, ca ele sa exprime invatatura ortodoxa despre rugaciune. Schimbarile
facute nu exprima in sine o critica personala a traducatorilor, ci confruntarea celor doua
traditii, rasariteana si apuseana, privitoare la rugaciune (cf. Unseen Warfare, p. 14).
Si profesorul de patrologie, dl Panayotis Christou admite faptul ca aceste doua lucrari
occidentale — Razboiul nevazut si Exercitii spirituale — Sfantul Nicodim le-a
prelucrat „in cadre ortodoxe” si de aceea se prezinta, sub o forma noua, mult mai
ampla (Ekklesiastiki Grammatologhia II, Tessaloniki, 1971, p. 324).
5. Un „batran” [„gheron”] aghiorit care a citit judecatile dlui Yannaras despre Sfantul
Nicodim a facut urmatoarea observatie. In efortul lui de a „curati” Biserica de orice
eticism si pietism, dl. Yannaras a devenit el insusi „curat” [„catar”], cazand in
vechea erezie a celor „curati” [„catarilor”] pe care o combate. Credem ca este
foarte primejdios din punct de vedere duhovnicesc pentru orice crestin si teolog,
si mai cu seama pentru cei lipsiti de o mai mare asceza si experienta spirituala,
sa intreprinda o curatire sau o purificare a Bisericii de elemente eticiste reale
sau imaginare; fiindca astfel ei risca sa se faca „judecatori” ai Bisericii si sa
ajunga in afara ei.
6. Faptul ca opiniile d-lui Yannaras despre Sfantul Nicodim vin in contradictie cu opinia
panortodoxa despre acest Sfant il marturisesc si opiniile ocazionale despre Sfantul
Nicodim venite din partea unor vestiti Parinti aghioriti ca si a altor teologi si
„batrani” [„gheronti”] ortodocsi.
Iata cateva din acestea intre multe altele: Istoricul Sofronie Eustratiadis, mitropolit de
Leontopolis:

“Nicodim … este cel mai insemnat si invatat dintre aghioritii timpurilor noi. Model
de asceza si apostolie, vas nedesertat al stiintelor bisericesti, ravnitor al marilor
Parinti ai Bisericii in iubirea de osteneala si tagaduirea de sine evanghelica, s-a
mistuit ca o lumanare ca sa lumineze pe cei evlaviosi si sa straluceasca viata
monahala prin izbanzi duhovnicesti si lupte identice cu cele ale marilor Dascali ai evlaviei
pe a caror urme a pasit. Setea lui nesaturata de luminare a neamului, de invatare a
credinciosilor, credinta sa arzatoare si inflacarata in Hristos si iubirea sa pentru Sfanta Lui
Biserica l-au impins la lupte inalte, la o slujire sfanta, si ca un sfesnic ce lumineaza si
straluceste in noaptea intunecata a neinvatarii a lumina cetele monahilor si inimile
crestinilor si plin de tot harul a umplut hambarele Bisericii cu roadele
duhovnicesti ale mintii sale” (Aghioritiki Vivliothiki, nr. 262-264 1958, p. 228).

Fericitul egumen Gavriil Dionisiatul:

„Prin dumnezeiesca indemn Maica Biserica a randuit intru Sfinti pe fericitul Nicodim
bazandu-si aceasta actiune canonica pe sfintenia vietii si folosul sufletesc al scrierilor
lui”(Monachou Theoklitou Dionysiatou, Aghios Nikodimos o Aghioritis, Atena, 1978).

Preacuviosul si invatatul gheron Theoklitos Dionisiatul:

„Infigandu-si radacinile mai cu seama in secolul XIV, secolul iradierii isihasmului, [Sfantul
Nicodim] a ajuns pomul cel mai frumos si cel mai roditor al pamantului athonit
pentru o mie de ani, sub umbra caruia isi vor gasi hrana si odihna cei ce se
opresc aici pentru toti vecii” (ibid., p. 372).

Fericitul neoimnograf gheron Gherasimos Mikraiannanitis lauda pe sfantul astfel:

„Stralucind ca un nou luceafar al Bisericii, ai luminat-o cu dumnezeiestile tale

cuvinte ca un invatator al evlaviei, gura de-Dumnezeu-inteleapta, lucrator dumnezeiesc al
virtutilor, aratator dumnezeiesc al vietii celei mai bune si alauta a cantarilor
preadulci”(Stihira a treia de la Vecernia Mare).

Cunoscutul isihast roman, gheron Cleopa referindu-se la Sfantul Isaac Sirul scrie:

„Acelasi lucru e spus si de marele dascal al Ortodoxiei, fericitul Nicodim

Aghioritul” („Man’s Freedom in the Service of God”, in: The Tradition of Life, 1970, p. 50).

Regretatul parinte profesor, John Meyendorff:

“Monah preainvatat si poligraf al manastirii Dionisiu, Nicodim detine un loc special in

istoria isihasmului. Opera sa a fost esentiala nu numai in istoria traditiei isihaste
in Grecia, ci si in intreaga lume ortodoxa. Contemporanul sau, Paisie Velicikovski
a incetatenit lucrarea sa si in tarile slave” (O Aghios Grigorios o Palamas kai i
orthodoxi mystiki paradosi, Ed. Akritas, Atena, 1983, p. 175-179).

M. Ghedeon: „S-a ostenit pana la moarte pentru luminarea neamului si ar trebui

sa apara cate un Nicodim in fiecare secol” (Aghiorithiki Vivliothiki, nr. 263-264,
1958, p. 228).

Rusul I. Hivarin: „Intreaga Biserica Ortodoxa multumeste Domnului pentru ca i-a

daruit un nou aparator ceresc” (ibid.).

Profesorul de patrologie Panayotis Christou:

„Sfantul Nicodin i-a intrecut pe toti aghioritii in contributia sa la renasterea

duhovniceasca a Ortodoxiei… Multi au recunoscut sfintenia vietii lui si ravna pentru
revitalizarea vietii duhovnicesti la Sfantul Munte si in Ortodoxie in general, pretuirea fata
de persoana lui a crescut cu timpul, iar aceasta a condus Patriarhia Ecumenica sa-l
recunoasca drept Sfant in anul 1955… El ii foloseste pe larg pe marii Parinti pe cei asceti
si isihasti. Da o culoare intens duhovniceasca expresiei lui…” (To Aghion Oros, Atena,
1987, p. 250-252).

Parintele profesor Gheorghios Metallinos:

„E uimitor faptul ca intr-o singura carte este continuta bogatia Traditiei

Ortodoxe, paza simturilor, asceza, rugaciunea mintii etc. Se gaseste si un capitol
special despre inima, pe baza ultimelor date stiintifice ale secolului XVIII. Si nu e o simpla
referinta. Sfantul Nicodim e cel ce incorporeaza fiziologia si functia inimii in traditia
ortodoxa, care conduce la mantuire si sfinteste indumnezeirea…” „La Sfantul Nicodim
intalnim justificarea radicala a umanismului si evaluarea iubitoare a creaturilor lui
Dumnezeu. Aceasta pozitie caracterizeaza pe toti Sfintii Bisericii noastre” (Synaxi 18,
1986, p. 77-79).

Profesorul grec din America, George Bebis:

,,Nu numai ca n-a sistematizat si asimilat teologia Bisericii intr-un mod trufas si
superficial, ci a facut din teologia crestina din expresia Scripturilor si a Parintilor
o noua realitate, o noua experienta, un nou mesaj. Tocmai aici se afla contributia
Sfantului Nicodim: a reexpus si reinnoit experienta mesajului vesnic nou al lui Hristos si
al Bisericii Lui. Astfel a fost autentic, in sensul ca a inteles esenta mesajului
mantuirii pe care l-a facut apropiat si accesibil epocii noastre. Si a fost
contemporan pentru ca niciodata n-a pierdut sensibilitatea problemei umanitatii care a
deviat de la Dumnezeu in toate perioadele istoriei omenesti. Mai mult, prin mesajul lui la
ortodocsii epocii lui, este considerat ca unul din cei care au pregatit eliberarea spirituala si
nationala a poporului grec” (St. Vladimir’s Theological Quarter¬ly 34,1990, p. 105).

Monahul Gabriel Gliel:

„Aceasta carte («Manual sfatuitor») a devenit un text model pentru monahii athoniti, si
care a contribuit insemnat la constituirea monahismului athonit modeland multi barbati
cuviosi din secolele XIX-XX” (A Contemporany Ascetics of Mount Athos I, St. Hermann of
Alaska Brotherhood Press, 1992, p. 30).

(Alte opinii ale parintilor aghioriti despre Sfantul Nicodim se gasesc in periodicul
Aghioreitiki Vivliothiki, nr. 227-230, 1955, consacrat Sfantului Nicodim.)

7. Critica dlui Yannaras privitoare la Sfantul Nicodim nu se arata lipsita de

legatura cuopiniile sale despre persoana si eros [2].
Vom mentiona aici unele critici necunoscute mai larg:

Profesorul Ioannis Panagopoulos noteaza:

„Daca am admite – cum face Chr. Yannaras, To prosopo kai o eros, p. 38 – ca in teologia
rasariteana „baza si punct de plecare e apofatismul fiintei”, trebuie sa observam ca in
aceasta acceptiune se introduce o diferentiere logica intre fiinta si ipostas care in ultima
instanta suprima apofatismul lor…”(„Ontologhia i Theologhia tou prosopou”, Synaxi 13,
1976, p. 71).

Profesorul si mitropolitul Pergamului, Ioannis Zizioulas:

„Dl Yannaras se straduieste in noua editie a cartii sale (cu titlul To prosopo kai o eros,
1976, p. 60) sa depaseasca pe Heidegger identificand “ekstasis”-ul nu „pur si simplu cu
modul in care tot ceea ce este apare in orizontul timpului”, ci cu „experienta catolicitatii
personale, adica cu autodepasirea iubitoare extatica. Dar dificultatea in uitilizarea lui
Heidegger pentru interpretarea teologiei patristice ramane insurmontabila, tinand seama
de problema generala a relatiei filozofie-teologie, asa cum apare ea la Heidegger” („Apo
to prosopeio eis to prosopon”, in: Charistiria is timia tu Mitropolitu Chachidonos
Melitonos, Thessaloniki,1977, p. 303).

Preotul dr. Nikolaos Loudovikos:

„Intr-o opera cum e cea a lui Ch. Yannaras, To prosopo kai o eros, ispita aceasta
[efortul de a produce o filozofie a persoanei, un personalism crestin] ramane
necontenit activa, autorul tinde in mod continuu sa sucombe intr-o ontologie
filozofica, adica, in cele din urma, intr-o metafizica a persoanei, in efortul lui de a-si
impropria evenimentul persoanei in limbajul contemporan al filozofiei. Persoana tine de
taina veacului viitor, e un eveniment eshatologic, euharistic, si, de aceea, un
adevarat scandal pentru orice abordare filozofica...” (I eucharistiaki ontologhia sti
theologiki skepsi tu Aghiou Maximos Omologhitou, Thessaloniki, 1989, p. 333).

Sau:

„Abordarea extazului insusi in relatie cu Duhul Sfant lipseste, intre altele, si din
lucrarea lui Ch. Yannaras, To prosopo kai o eros. Lipsa aceasta e capitala: numai prin
Sfantul Duh se poate constitui o comuniune si, de aceea, orice realizare a
extazului fara referire la premiza lui pnevmatologica contine riscul inchiderii in
«monismul subiectului» (Y. Belaval) traditional occidental si, in cele din urma,
intr-un individualism ascuns de tinuta narcisista (in terminologia psihanalitica
traditionala), chiar daca vorbim despre persoana si iubire. Iubirea extatica e un
rezultat al biruintei in Duhul Sfant asupra puterilor demonice ale separarii si
iubirii de sine” (ibid., p. 343, 344).

Verna Harisson scrie:

„Date fiind toate acestea, e curios ca Yannaras accentueaza insistent semnificatia

sexualitatii in existenta umana. Se insista ca Parintii greci ar sustine acest punct
de vedere si ca «Biserica recunoaste in eros identitatea existentiala a
omului» (p. 214). Dar slaba marturie patristica adusa in favoarea justificarii afirmatiilor
sale indraznete nu convinge. La Parinti, expresia eros se refera la iubirea care se
depaseste pe ea insasi” („Yannaras on Person and Nature”, St Vladimir’s Seminary
Theological Quarterly 33, 1989, p. 295).

Urmare a celor de mai sus ne intrebam: nu cumva dl Yannaras teologiseste

„aristoteliceste” si nu „pescareste” [„apostoleste”]?, ca sa vorbim ca si Sfantul
Grigorie Teologul.
Nu este deci nici o mirare faptul ca, bazate pe premize false, opiniile lui despre
persoana si eros si modul realizarii lor au consecinte neplacute si in practica.
Duhovnicii athoniti se refera cu durere la cazuri in care madulare tinere ale Bisericii
citind lucrarile lui Yannaras si-au format impresia ca si relatiile extraconjugale,
in cazul in care exista legatura erotica, nu numai ca sunt pacatoase, ci,
dimpotriva, sunt justificate moral ca unele ce contribuie la realizarea
persoanelor.
Pentru motive lesne de inteles, la fel ca si critica sa la adresa Sfantului Nicodim,
aceste opinii ale sale raspandite intre tinerii neintariti in credinta isi gasesc un
ecou larg.
Astfel, dl Yannaras indeamna pe cititorii sai, si mai cu seama pe tineri, sa devina
judecatori ai sfintilor si sa ramana in Biserica satisfacandu-si in acelasi timp
patimile lor, fara sa fie calauziti spre dobandirea pocaintei adevarate, a smeritei-
cugetari, a curatiei si ascultarii, fara de care este cu neputinta adevarata libertate in
Hristos.
Speram ca dl Yannaras va cantari marea sa raspundere inaintea lui Dumnezeu.

Ne intrebam: nu cumva dl Yannaras respinge nu numai moralismul eticismul, ci si

exigentele morale fundamental ale Evangheliei?
Scriem acestea cu multa iubire in Hristos pentru persoana d-lui Yannaras, fara sa trecem
cu vederea elementele pozitive ale operei lui teologice.

Indreptarea in smerenie din partea sa a celor gresite de el, nu din rea intentie,
ci din neputinta si nedesavarsire omeneasca, ar face intreaga sa opera
acceptabila pentru constiinta Bisericii si primita si bineplacuta inaintea
Dumnezeului Celui Sfant.
Altfel, invataturile lui care nu sunt in acord cu teologia ortodoxa patristica vor
intuneca, otravi si face periculoase pentru sufletele crestinilor chiar si punctele
frumoase si pozitive ale operei lui.
Aceasta e rugaciunea noastra catre Preasfantul Duh Care lumineaza si arata pe adevaratii
teologi ai Bisericii noastre, si acesta e si indemnul nostru si asteptarea noastra de la dl
Yannaras”.

Toti reprezentantii si intai-statatorii celor 20 de manastiri ale Sfantului Munte

Athos adunati in sedinta comuna
[1] Trad. diac. Ioan I. Ica jr. dupa: Orthodoxos typos, nr. 1020, 16 aprilie 1993.

[2] Cf. pe larg Ioan I. Ica jr. „Erezia neoortodocsilor sau despre eros si agape in Biserica
Ortodoxa a Greciei de azi”, Mitropolia Ardealului 33 (1988), nr. 4, p. 100-117.

(Text-Anexa in lucrarea “Nicodim Aghioritul – Personalitatea – opera – invatatura

ascetica si mistica”, Editura Deisis, Sibiu, 2001