Străbunii uitaţi.

Cei dinainte de noi (IV)

12, APRILIE, 2018LASĂ UN COMENTARIU
Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci”
înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de
ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem
restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni
până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi
până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au
format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.
Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi
aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte
mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire
– Celţii (Galii), Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de
uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.

Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare,
direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.
Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în
actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică,
ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au
făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi
cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire
scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult
pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.
Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului
trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea
apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de
păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi
mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale
Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt
secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul
Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi
unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor
pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al
Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni
peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar
un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de
însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor,
luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva
Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a
înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte
alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor
divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă
dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni
ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-
lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români
şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin
dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi
implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.

Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu
îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de
mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai
multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre.
Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele
de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era
folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură
cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între
Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia
modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al
mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii
mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar
nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de
o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau
Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele
scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza
modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din
Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în
secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe
urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător
de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.
În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu
păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau
golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea
şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre
deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se
stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii
Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o
ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania
şi Africa.
Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri,
la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan
(Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi
romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice.
Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de
câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de
Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-
Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius
şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit,
în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în
primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de
popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane,
alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este
serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi
urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul
balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală
variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi,
bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea
un semn al originii acestui simbol.
Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-
Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la
spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu
moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii,
mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri
sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte
largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe,
făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni
pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi
timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie
– că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei
– se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate
dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori
erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai
vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-
persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).
Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este
cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată
de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce
influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă
ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi
limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă
sau mai multe.
Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia
jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca
urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor
(Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un
termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi
ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică
şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este
revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba
chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare,
cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu
mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama
de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-
Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt
idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-
europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie
este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc.
Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de
populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa
unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe
regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce
oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza
datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.
Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele
romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să
existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite
speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în
centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există
prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau
„atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia
Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”.
Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul
Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar”
i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare,
pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale
măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice
foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa
practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi
cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a
născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al
VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul
Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”),
fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice
superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei
scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul
violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi
devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse,
cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului
Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de
alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi
Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi
cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare
independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu
toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se
aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că
există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele
capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat
pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea
înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie.
Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti
dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi
etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea
să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii
nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii
(legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte
mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc.
Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată
provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de
triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la
uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui
care se apleacă asupra acestei populaţii.
Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii,
Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi
meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni
veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau
acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai
aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot
ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am
vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să
se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun
şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând
Neamul Românesc.
Dr. Mihai-Andrei Aldea