Păcatul Strămoșesc PDF

Preot prof.
Ioannis Romanidis
Păcatul Strămoșesc
potrivit Sfîntului Apostol Pavel
Traducere din limba engleză

Sihăstria „Acoperămîntul Maicii Domnului”, Goloseevo
Traducerea s-a făcut după: „Original Sin according to St.
Paul”, New York, 1955
2
CUPRINS
Însemnare introductivă.................................................................................................. 4
Prologul traducătorului la ediția în limba greacă ........................................................ 5
Cuvînt înainte la ediția în limba română ...................................................................... 6
Introducere .................................................................................................................. 11
1) Zidirea căzută ...................................................................................................... 13
2) Dreptatea lui Dumnezeu și Legea ...................................................................... 17
3) Menirea omului și Antropologia ........................................................................ 22
a. Menirea omului ................................................................................................... 22
b. Antropologia Sfîntului Pavel .............................................................................. 25
Observații de sinteză ................................................................................................... 37
Concluzii ...................................................................................................................... 44
3
Însemnare introductivă1
Lucrarea de față este unul dintre cele patru studii ale pururea-
pomenitului părinte Ioannis Romanidis, realizate la Institutul Teologic
Ortodox Rusesc Sfîntul Serghie din Paris (1954-1955). Aceasta a fost
scrisă în limba engleză, cu titlul «Original Sin according to St. Paul» și
publicată în periodicul St. Vladimir᾽s Seminary Quarterly, nr. 4/1-2, pg. 5-
28, în New York, anul 1955-56.
Această scriere a fost tradusă ulterior în limba greacă de prof. de
teologie Savva Agouridisși publicată în periodicul oficial al Patriarhiei
Ierusalimului «Νέα Σιών», nr. 51, pg. 43-52, 136-151. Cu toate acestea, în
acest periodic nu este publicată întreaga traducere.
Traducerea de față în limba română a fost săvîrșită, cu mila și ajutorul
lui Dumnezeu, după textul englezesc scris de pr. Ioannis Romanidis,
călăuzindu-ne, însă, și de traducerea efectuată de prof. Savva Agouridis,
publicată parțial în periodicul «Νέα Σιών».
Se cuvine să menționăm, de asemenea, că pentru traducerea versetelor
biblice am folosit Biblia sinodală (a ediției din 1988), dat fiind faptul că
aceasta este cea mai răspîndită și cunoscută. Uneori, însă (cînd era nevoie
de mai multă precizie), am folosit și Biblia sinodală din 1914, care a
păstrat mai bine apropierea de originalul grecesc.
1
la ediția în limba română
4
Prologul traducătorului
la ediția în limba greacă
Traducerea studiului de față a fost determinată de dorința de a

îmbogăți filologia noastră, săracă cu privire la teologia Apostolului Pavel.
S-au scris multe de către eterodocși despre numeroase teme referitoare la
gîndirea teologică a Apostolului Pavel. Ceea ce distinge lucrarea de față
este că, deși presupune o bogată cunoaștere a scrierilor contemporane
despre gîndirea Apostolului, a fost scrisă din punct de vedere ortodox nu în
mod formal, ci dintr-o înțelegere adevărată a unității dintre Noul
Testament și Credința Ortodoxă, exprimînd pe deplin tendințele
contemporane în studierea teologiei Noului Testament. De altfel, tonul ei
simplu o face accesibilă și celor mulți, căci tocmai de dragul celor mulți
autorul și-a permis unele lungiri de cuvînt și cîteva repetări. Autorul este
Preot al Bisericii Ortodoxe din America, absolvent al Seminarului Ortodox
Grecesc din Boston și al Facultății de Teologie a Universității YALE.
Acesta a studiat, de asemenea, la Seminarele Ortodoxe Rusești al Sf.
Vladimir din New York și al Sf. Serghie din Paris, iar acum2 frecventează
o Facultate din München-ul Germaniei. Studiul de față este publicat acum
pentru prima oarăîn traducere de pe manuscrisul englezesc al părintelui
Romanidis, împreună cu unele prescurtări și modificări, așa cum le-a
permis autorul.
prof. Savva Agouridis
2
anul 1955 [n.tr.]
5
Cuvînt înainte
la ediția în limba română
Cînd vorbim despre păcatul strămoșesc3 ne referim la păcatul săvîrșit de

strămoșii noștri Adam și Eva. Căderea celor întîi-zidiți este o temă deosebit de
importantă care nu trebuie neglijată sau răstălmăcită. Cel care nu înțelege ce s-a
întîmplat prin căderea lui Adam nu va înțelege nici ce este mîntuirea, nici ce a făcut și
face Hristos pentru noi, nici care este lucrarea Bisericii, nici care este menirea
omului.
Pr. Ioannis Romanidis a emigrat de mic copil din Grecia în SUA. Deși în sînul
familiei trăia Ortodoxia și era un fiu devotat al Bisericii, a fost nevoit să cunoască în
timpul vieții sale oameni, scrieri și păreri care erau străine cugetului ortodox.
Studiind la felurite școli și facultăți din străinătate, a ajuns să știe foarte bine teologia
scolastică și cea protestantă (fără, bineînțeles, să cadă de acord cu acestea). La un
moment dat, pr. Ioannis a observat că în Apus domnește o zăpăceală teologică cu
privire la păcatul strămoșesc. A văzut că fiecare spunea tot ce-i trăsnea prin cap. Pr.
Ioannis, avîndu-i ca și călăuză pe Sf. Apostoli și pe Părinții purtători de Dumnezeu, a
constatat că atît scolasticii papistași cît și protestanții răstălmăcesc întru totul păcatul
strămoșesc. Pe lînga asta, a văzut că această confuzie teologică apuseană îi
influențează și pe mulți teologi ortodocși, care fie își însușesc păreri scolastice sau
protestante, fie consideră că păcatul strămoșesc este un mister.
Dintru început trebuie să menționăm că teologia apusenilor se bazează în
general pe concepțiile Fer. Augustin, ale lui Anselm de Canterbury, ale lui Toma de
Aquino ș. a.
Scolasticii papistași au la temelia teologiei lor sistemul feudal, feudalismul 4. Ei
ziceau că Dumnezeu este Dumnezeul ordinii, Dumnezeul dreptății. Nu vorbeau
despre dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu este drept, ziceau ei, și a pus o ordine
strictă în lume. Cel care încalcă legea lui Dumnezeu și încalcă ordinea, Îl ofensează
pe Dumnezeu și trebuie pedepsit.
Reieșind din această teorie, scolasticii spuneau că păcatul strămoșesc este
ofensarea lui Dumnezeu și jignirea dreptății dumnezeiești. Omul s-a făcut vinovat și
3
În lb. greacă: πποπαηοπικό αμάπηημα
4
Sistemul feudal constă într-o piramidă a stărilor sociale, care are la bază țărănimea, apoi merg nobilii, iar în vîrf îl
avem pe rege. Feudalismul presupune, deci, o organizare și o ordine socială strictă, o clasificare riguroasă. Cel care ar
dori să se ridice mai presus de locul pe care îl ocupă în această piramidă este pedepsit. Cel care face ceva împotriva
regelui, îl ofenseasă și îl jignește pe rege și trebuie pedepsit. Scolasticii au luat, așadar, acest sistem feudal și l-au băgat
în teologia lor.
6
trebuie, deci, să fie pedepsit cu moarte pentru ca să fie, chipurile, satisfăcută și
restabilită dreptatea divină și ordinea.
Pe de altă parte, protestanții consideră că păcatul strămoșesc este pur și simplu o
faptă morală, nimic mai mult... Potrivit teoriilor Fer. Augustin (pe care le-a preluat și
teologia calvinistă și cea protestantă), prin păcatul strămoșesc au păcătuit toți
oamenii, iar ceea ce moștenim noi toți este vina, vinovăția. S-au axat, adică, pe starea
psihologică a omului și pe moralitate. Pentru dînșii, păcatul strămoșesc ține doar de
moralitate, iar transmiterea păcatului strămoșesc constă în moștenirea unei vini
psihologice.
Astfel, atît pentru papistași, cît și pentru protestanți moartea și stricăciunea sunt
o consecință a hotărîrii lui Dumnezeu de a pedepsi omul vinovat. Mai sunt și unii
protestanți care cred că moartea este un simplu fenomen natural care este firesc să
existe. Cu toții, însă, consideră că moartea este de la Dumnezeu și că Dumnezeu este
cauza morții. În concluzie, potrivit Apusului, moartea și stricăciunea a fost creată de
Dumnezeu și este fie o urmare a vinii moștenite, fie un simplu fenomen natural. De
aceea, diavolul este socotit drept instrument al dreptății dumnezeiești care restabilește
ordinea încălcată!... Adică, Dumnezeu a conlucrat, chipurile, cu diavolul pentru a-l
pedepsi cu moarte pe omul vinovat de călcarea poruncii...
Întrucît teologii apuseni sunt stăpîniți «de anumite prejudecăți filosofice» și se
sprijină pe dualismul metafizic, conform căruia sufletul este nemuritor prin fire (adică
de la sine însuși și nu prin har), dînșii susțin că mîntuirea nu este nimicirea morții și
surparea diavolului. Atît pentru papistași, cît și pentru protestanți mîntuirea se rezumă
la satisfacerea dreptății divine și la schimbarea atitudinii dumnezeiești față de om.
Mîntuirea este, chipurile, un simplu act juridic... Din punctul lor de vedere Hristos a
venit în lume ca să satisfacă dreptatea divină. Ca și cum am spune că Hristos S-a
întrupat nu ca să-L tămăduiască pe om, ci ca să-L tămăduiască pe Dumnezeu-Tatăl,
Care este înfuriat, bolnav, ofensat, împătimit și are probleme psihologice asemenea
oamenilor. Ca și cum Dumnezeu-Tatăl ar vrea să-Și jertfească Fiul, să-I verse
Sîngele, ca să-Și satisfacă dreptatea, mîndria și egoismul.
Căzînd în aceste înșelări grave, apusenii, n-au înțeles, desigur, nici menirea
omului. Astfel, ei își că închipuie menirea omului este fericirea egoistă, din interes
personal, adică «o stare de satisfacție mecanică în prezența lui Dumnezeu, prin care
voința sa va deveni stearpă și imobilă, într-o stare de totală satisfacție de sine și
fericire».
Observînd rătăcirea teologică care macină Apusul, pr. Ioannis Romanidis a
hotărît să cerceteze cu de-amănuntul întreaga Sfîntă Scriptură, și îndeosebi epistolele
7
Sf. Apostol Pavel5, pentru a vădi adevărata învățătură cu privire la păcatul
strămoșesc, întemeindu-se, desigur, pe Tradiția Apostolică și Patristică a Bisericii. În
așa fel, a ajuns să scrie studiul de față, intitulat «Păcatul strămoșesc potrivit Sfîntului
Pavel», unde exprimă adevărata gîndire a Apostolului și a Bisericii Ortodoxe
Sobornicești, punînd temelia unei nespuse strădanii teologice. Părintele Ioannis
Romanidis știa că «o teologie care nu pornește de la tema căderii, care nu vede cine
a fost omul de dinainte de cădere, ce s-a întîmplat după cădere și cum are loc
părtășia la Crucea și Învierea lui Hristos, nu este o teologie ortodoxă»6. Avînd, deci,
ca povățuitor scrierile Sfinților Părinți Răsăriteni, a ajuns la anumite concluzii.
Păcatul strămoșesc nu este, zice pr. Ioannis, o ofensare a lui Dumnezeu, nici nu
este o încălcare morală a unei porunci juridice dumnezeiești. Păcatul și mîntuirea nu
au un sens moralist sau juridic. Dumnezeu nu este un rege mîndru, căruia I-a fost
ofensată demnitatea și dreptatea. Dumnezeu este Dragoste. «Relația dintre Voia
Dumnezeiască și voile omenești nu este o relație de supunere juridică sau hedonistă
[...] ci este mai degrabă o relație de dragoste personală».
Dumnezeu, așadar, nu a hotărît să-l pedepsească pe om cu moarte. Dumnezeu nu
a făcut moartea. Moartea nu este de la Dumnezeu. Moartea este o urmare a căderii
celor întîi-zidiți, o urmare a îndepărtării lor de Dumnezeu. Dumnezeu este Viață, este
Lumină, iar îndepărtarea de El este moarte, stricăciune, întuneric și robire față de
satana. «Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune [...], iar prin pizma diavolului
moartea a intrat în lume» (Înț. Sol. 2, 23-24). Prin păcatul protopărinților noștri
Adam și Eva «toată zidirea a fost supusă deșertăciunii și puterii rele a satanei, care
stăpînește prin puterile morții și ale stricăciunii». «Omul nu moare fiindcă este
vinovat de păcatul lui Adam. El devine păcătos pentru că este supus puterii
diavolului prin moarte și urmările ei».
Pr. Ioannis Romanidis accentuează că, potrivit Sf. Ap. Pavel, există o legătură
strînsă între păcat, moarte și diavol. Adică păcatul a adus moartea în lume, iar prin
moarte stăpînește diavolul. «Zidirea, așa cum este ea [acum], nu este ceea ce
Dumnezeu a intenționat să fie» pentru că «acum în ea stăpînește puterea satanei».
Chiar dacă în lume există o rînduială și o armonie uimitoare, care arată că lumea este
cîrmuită de Dumnezeu, totuși mai există în ea acum, ca un parazit, moartea,
stricăciunea și puterea diavolului. Prin urmare, moartea și stricăciunea nu sunt un
fenomen natural, normal și firesc, ci sunt o putere prin care stăpînește diavolul în
urma căderii lui Adam. «Pentru Apostolul Pavel nu poate exista niciun fel de sistem
de legi morale inerente într-un univers natural și normal». «Nu există acum o lume
5
Căci scolasticii papistași și protestanții fac adeseori referire la Sf. Ap. Pavel pentru a-și „îndreptăți” părerile.
6
Afirmație făcută de Mitr. Ierótheos Vlachos la emisiunea «ἐνλόγυἀληθείαρ» (dedicată atunci părintelui Ioannis
Romanidis) a canalului de televiziune „Λύσνορ” ce aparține de Sfînta Mitropolie de Patras, 12 decembrie 2001.
8
naturală cu un sistem inerent de legi morale, deoarece toată zidirea a fost supusă
deșertăciunii și puterii rele a satanei, care stăpînește prin puterile morții și ale
stricăciunii».
Pr. Ioannis subliniază că sufletul nu este nemuritor prin fire (cum zic apusenii),
ci prin har. Omul capătă nemurirea nu de la sine, ci de la Dumnezeu, Care este Însăși-
Viața și «Cel ce singur are nemurire»7. «Personalitatea omului nu este alcătuită
dintr-un suflet intelectual nematerialnic care are viață de la sine însuși și folosește
trupul pur și simplu ca pe o locuință». Omul nu este doar sufletul, ci este suflet și
trup. Omul întreg a fost plăsmuit pentru nemurire și nestricăciune. Acum, însă, omul
este supus morții, stricăciunii și puterii tiranice a diavolului.
De aceea, mîntuirea nu este un act juridic sau moralist.«Mîntuirea pentru om și
zidire nu poate proveni dintr-un simplu act de iertare a vreunei învinovățiri juridice a
păcatului, nici nu poate proveni din vreo achitare a satisfacției [...] lui Dumnezeu.
Mîntuirea poate fi înfăptuită numai prin nimicirea diavolului și a puterii lui». Hristos
S-a întrupat nu ca să satisfacă dreptatea divină, ci ca să biruiască moartea, să surpe
puterea diavolului și să ne dăruiască învierea. Hristos S-a dat nouă ca să Se facă
leacul nemuririi noastre. Păcatul și moartea este o boală, iar mîntuirea este vindecare,
este «unirea omului cu viața lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos, unde diavolul este
nimicit în mod ontologic și real întru viața dragostei».
Menirea omului nu este fericirea egoistă și satisfacția de sine, precum spun
apusenii. Menirea omului, zice părintele, este desăvîrșirea întru Hristos și dobîndirea
dragostei jertfelnice (lipsită de egoism și preocupare de sine). Menirea omului este
îndumnezeirea, este veșnica unirea omului cu Hristos.
Din toate cele spuse mai sus reiese că păcatul strămoșesc este îndepărtarea de
Dumnezeu, Cel Care este Însăși-Viața. Păcatul strămoșesc este ruperea comuniunii
cu Dumnezeu, care «poate sfîrși doar în moarte». După cădere «omul nu a fost
pedepsit de Dumnezeu, ci a fost luat prizonier de către diavol», care-l stăpînește prin
moarte, stricăciune și păcat.
Trebuie neapărat să menționăm că pr. Ioannis va scrie, ulterior, o altă lucrare,
teza sa de doctorat, intitulată «Păcatul strămoșesc», care va fi continuarea studiului
de față și unde va face o analiză mai amănunțită, cercetînd învățătura Părinților
Apostolici, dar și a altor Sfinți Părinți. Întrucît protestanții îi învinuiesc pe Marii
Părinți ai Bisericii din veacul al IV-lea că au schimonosit Evanghelia lui Hristos și
învățătura Sf. Apostoli, pr. Ioannis Romanidis a hotărît să cerceteze scrierile
Părinților Apostolici, ca cei ce au fost urmașii direcți ai Sf. Apostoli și înaintașii
7
I Timotei 6, 16
9
Sfinților Părinți din veacul al IV-lea. Astfel, a ajuns la concluzia că între Sf. Prooroci,
Sf. Apostoli, Părinții Apostolici și Sfinții Părinți ai tuturor veacurilor există o unitate,
o continuitate, o legătură strînsă și neîntreruptă, avînd cu toții același Duh, aceeași
experiență, aceeași trăire, și deci aceeași învățătură, inclusiv cu privire la păcatul
strămoșesc, mîntuire și menirea omului.
Întrucît cuvintele noastre sunt sărăcăcioase și neputincioase pentru a exprima
chiar și o picătură din învățătura părintelui Ioannis, care nu este nimic altceva decît
teologia Bisericii noastre Ortodoxe, vom încheia acest smerit prolog cu spusele Mitr.
Athanasie de Limassol, îmbunătățitul ucenic al Cuviosului Stareț Iosif Vatopedinul:
«Orice păcat nu este o încălcare juridică a unei porunci juridice pe care ne-a dat-o
Dumnezeu [...], ci este o boală. Păcatul este o boală, o boală a existenței noastre. De
aceea, nu înfruntăm sinele nostru ca pe un vinovat de încălcarea unui cod penal, ci îl
înfruntăm ca pe un om bolnav [...] Biserica nu-i cultivă omului sentimente de
vinovăție. Biserica cultivă pocăința. Dar pentru ca să ai pocăință, ca să fii sănătos în
pocăință și ca să nu faci lucruri bolnave, trebuie să-L vezi mai întîi pe Dumnezeu ca
Doctor, iar pe tine ca pe un bolnav»8.
8
Fragmente dintr-o omilie ținută de Mitr. Athanasie de Limassol, avînd ca temă: Păcatul strămoșesc și vindecarea
(Πποπαηοπικό αμάπηημα και θεπαπεία)
10
Păcatul Strămoșesc
potrivit Sfîntului Apostol Pavel
Introducere
În privința învățăturii despre păcatul strămoșesc, așa cum e cuprinsă în

Vechiul Testament și luminată prin Revelația unică a lui Hristos în Noul
Testament, continuă să domnească o confuzie imensă printre confesiunile
Apusului, mai ales odată cu dezvoltarea teoriilor scolastice. În ultimele
cîteva secole confuzia aceasta pare să cîștige mult teren în problematicile
teologice ale Răsăritului Ortodox. În unele cercuri această problemă a fost
învăluită într-un nimb de neclaritate misterioasă, într-o așa măsură, încît
chiar și unii teologi ortodocși par să ceară ca învățătura despre păcatul
strămoșesc să fie acceptată pur și simplu ca o mare și profundă taină a
credinței (d. ex. Androutsos, Dogmatike, p. 161-162). Acest punct de
vedere a ajuns cu siguranță paradoxal, mai cu seamă deoarece teologii
ăștia, care nu pot să-l arate cu degetul pe vrăjmașul omenirii, sunt aceiași
oameni care pretind într-un mod total inconsecvent că în Hristos există
iertare a acestui păcat strămoșesc necunoscut. Situația asta este hăt departe
de certitudinea Sfîntului Pavel, care a afirmat, cu referire la diavol, că:
«gîndurile (νοήμαηα) lui nu ne sunt necunoscute»9.
Dacă susține cineva cu tărie și statornicie că Iisus Hristos este singurul
Mîntuitor Care a adus mîntuire unei lumi ce avea nevoie de mîntuire, acela
evident că trebuie să cunoască care este natura nevoii ce a pricinuit această
mîntuire10. Ar părea, într-adevăr, ridicol să avem doctori pregătiți pentru a
vindeca boala, dacă așa lucru ca boala nici n-ar exista în lume. De
asemenea, un mîntuitor care pretinde că mîntuiește oamenii ce nu au
nevoie de nicio mîntuire, își este doar luiși mîntuitor.
9
II Corinteni 2, 11
10
St. Athanasius, De Incarnatione Verbi Dei, 4. (Vedeți în limba română: Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre
Întruparea Cuvîntului și despre arătarea Lui nouă în trup, 4; trad. din grecește – pr. prof. Dumitru Stăniloae, în
Colecția «Părinți și scriitori bisericești», vol. 15, EIBMBOR, București, 1987 [n.tr.])
11
Fără îndoială, una dintre cele mai importante cauze ale ereziei este
neputința de a înțelege firea exactă a stării omenești, descrisă de Vechiul și
Noul Testament, pentru care evenimentele istorice ale nașterii, învățăturii,
morții, Învierii și celei de-a Doua Veniri a lui Hristos sunt singurul leac.
Neputința de a pricepe aceasta, duce automat la o înțelegere pervertită a
faptului ce a făcut și continuă să facă Hristos pentru noi, și care este relația
noastră următoare cu Hristos și aproapele în tărîmul mîntuirii. Este de
prisos să accentuăm importanța unei definiri corecte a păcatului
strămoșesc și a consecințelor lui. Orice tentativă de minimalizare a
importanței sale sau de modificare a însemnătății sale, duce automat fie la
o înțelegere slabă, fie chiar la una complet greșită a naturii Bisericii, a
Tainelor și a menirii omenești.
Ispita care stă în fața oricărei cercetări privind gîndirea Sfîntului Pavel
și a celorlați scriitori apostolici constă în abordarea scrierilor lor cu
anumite presupuneri, deși adesea inconștiente, contrare mărturiei biblice.
Dacă cineva abordează mărturia biblică referitoare la lucrarea lui Hristos și
viața comunității primare cu noțiuni metafizice prestabilite despre structura
morală a așa-numitei lumi naturale și, prin urmare, cu idei fixe despre
menirea omenească și nevoile persoanei și a omenirii îndeobște,
neîndoielnic că el va lua din credința și viața Bisericii primare doar acele
aspecte care se potrivesc propriului său mod de gîndire. Apoi, de va vrea
să fie consecvent în prezentarea propriei sale interpretări a Scripturii ca
fiind autentică, el va ajunge în mod inevitabil să respingă orice lucru străin
conceptelor sale, ca fiind secundar și superficial, sau pur și simplu ca fiind
un produs al vreunei răstălmăciri din partea anumitor Apostoli sau a unui
grup de Părinți, sau chiar în genere a întregii Biserici primare.
O abordare potrivită a învățăturii Sfîntului Pavel din Noul Testament,
cu privire la păcatul strămoșesc, nu poate fi unilaterală.Este incorect, de
exemplu, să accentuăm fraza «în care toți au păcătuit» (ἐθ᾿ᾧ πάνηερ
ἥμαπηον) de la Romani 5, 12, încercînd s-o adaptăm vreunui anumit sistem
de gîndire despre lege morală și vinovăție, fără ca mai întîi să fie
statornicită importanța credinței Sfîntului Pavel privind puterile satanei și
adevărata stare nu doar a omului, dar și a întregii zidiri. Este greșit, de
12
asemenea, să examineze cineva problema transmiterii păcatului strămoșesc
în cadrul unei antropologii dualiste, pe cînd sunt ignorate completamente
bazele ebraice ale antropologiei Sfîntului Pavel. Așijderea, este deja sortită
eșecului și încercarea de interpretare a învățăturii biblice despre cădere în
termenii unei filosofii hedoniste a fericirii, din cauza refuzului ei de a
recunoaște nu doar anomalia, dar – ce e și mai important – consecințele
morții și ale stricăciunii.
O abordare corectă a învățăturii pauline despre păcatul strămoșesc
trebuie să ia în considerare înțelegerea Sfîntului Pavel cu privire la:
1) starea căzută a zidirii, inclusiv puterile satanei, moartea și
stricăciunea,
2) dreptatea lui Dumnezeu și Legea, și
3) antropologia și menirea omului și a zidirii.
Aceste despărțituri nu intenționează să sugereze că fiecare temă
urmează să fie tratată aici cu de-amănuntul. Mai degrabă, ele vor fi
cercetate numai în lumina problemei principale a păcatului strămoșesc și a
transmiterii sale, potrivit Sfîntului Pavel.
1) Zidirea căzută
Sf. Pavel susține cu putere că toate cele create de Dumnezeu sunt

bune11. Totuși, în același timp, insistă asupra faptului că nu numai omul 12,
ci și toată zidirea a căzut13. Atît omul cît și zidirea așteaptă izbăvirea
finală14. Așadar, în ciuda faptului că toate cele create de Dumnezeu sunt
bune, diavolul a ajuns temporar15 «dumnezeul veacului acestuia»16. O
premisă de bază a gîndirii Sfîntului Pavel este că deși lumea a fost creată
de Dumnezeu și ca atare este bună foarte, totuși acum în ea stăpînește
11
I Timotei 4,4
12
Romani 5, 12
13
Romani 8, 20
14
Romani 8, 21-23
15
I Corinteni 15, 26
16
II Corinteni 4, 4
13
puterea satanei. Diavolul, însă, nu este nicidecum absolut, fiindcă
Dumnezeu niciodată nu Și-a părăsit zidirea Sa17.
Astfel, potrivit Sfîntului Pavel, zidirea, așa cum este ea [acum], nu
este ceea ce Dumnezeu a intenționat să fie – «că deșertăciunii s-a supus
zidirea, nu de voie, ci pentru cel ce a supus-o»18.De aceea, răul poate
exista, cel puțin temporar, ca un element parazitar, alături și înăuntrul a
ceea ce Dumnezeu a creat la început bun [foarte]. Un bun exemplu al
acestui paradox este omul, care ar face binele după «omul cel dinlăuntru»,
dar află că aceasta este cu neputință din pricina puterii păcatului care
locuiește în trup19. Deși a fost creată bună foarte și este încă ținută și
cîrmuită de Dumnezeu, zidirea, așa cum este ea [acum], este departe de a fi
normală și firească, dacă prin „normal” subînțelegem firea potrivit menirii
inițiale și finale a zidirii. În pofida faptului că Însuși Dumnezeu susține
încă zidirea și Își face pentru Sine o rămășiță20, stăpînitorul veacului
acestuia este însuși diavolul21.
A încerca să citești în gîndirea Sfîntului Pavel un oarecare tip de
filosofie despre un univers bine-echilibrat natural, cu legi morale inerente
și fixe ale rațiunii, conform cărora oamenii pot trăi liniștiți duhovnicește și
să fie fericiți, înseamnă să violezi credința Apostolului22. Pentru Sf. Pavel,
nu există acum o lume naturală cu un sistem inerent de legi morale,
deoarece toată zidirea a fost supusă deșertăciunii și puterii rele a satanei,
17
Romani 1, 20
18
Romani 8, 20
19
Romani 7, 15-25
20
Romani 11, 5
21
II Corinteni 4, 4
22
Atacul împotriva teologiei naturale, care și-a găsit cea mai deplină și desăvîrșită dezvoltare și expresie la scolastici,
mai ales la Toma d΄Aquino, a început prin Kant și a fost continuată de facultatea lui Ritschl. Această luptă, însă, a ajuns
la apogeu în zilele noastre în teologia lui Barth. Chiar dacă numele acestui mare teolog nu se menționează nicăieri în
acest studiu, este limpede că autorul este la curent completamente cu părerile lui Barth. Autorul nu neagă revelația prin
natură a lui Dumnezeu, întrucît atît Vechiul cît și Noul Testament mărturisesc despre aceasta; [pr. Ioannis] vrea pur și
simplu să mărginească această revelație în hotarele ei adevărate și să stabilească mai îndeaproape natura acesteia.
Datorită stăpînirii diavolului asupra zidirii, «cele nevăzute ale Lui de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, se
văd» prin descoperirea lor de către Dumnezeu în inimă. Este vorba despre o distincție fină, dar foarte importantă. Și aici
este valabil versul lui Goethe: «dacă ochiul n-ar fi rupt din soare, n-ar fi putut să vadă soarele». Nu trebuie, deci, să
răstălmăcim anumite exprimări puternice ale autorului care au drept scop să arate, prin accentuarea lor, cît de departe de
gîndirea Apostolului Pavel se află admiratorii scolastici [înflăcărați] ai revelației naturale. Ar fi fost foarte interesant
studiul acestei teme din scrierile Părinților Bisericii. Care să fie oare amploarea influenței sensului grecesc despre
„lume” asupra acestor [scrieri ale Părinților]? (Nota profesorului Savva Agouridis, la trad. în lb. greacă)
14
care stăpînește prin puterile morții și ale stricăciunii23. Din această pricină
toți oamenii s-au făcut păcătoși24. Nu există om fără de păcat, fiindcă pur și
simplu el trăiește conform regulilor rațiunii sau după Legea mozaică25.
Posibilitatea viețuirii conform rațiunii universale impune, de asemenea, și
posibilitatea de a fi fără de păcăt. Pentru Apostolul Pavel, însă, aceasta este
un mit, căci satana nu respectă regulile rezonabile de bună conduită26 și-i
are sub influența sa pe toți oamenii născuți sub puterea morții și a
stricăciunii27.
Indiferent dacă credința în puterea prezentă, reală și activă a satanei
prezintă sau nu interes pentru teologul biblic, el nu poate ignora importanța
pe care Sf. Pavel o atribuie puterii diavolului. Dacă face asta, înseamnă că
a înțeles complet greșit problema păcatului strămoșesc și transmiterea sa și
în felul ăsta va răstălmăci gîndirea scriitorilor Noului Testament și credința
întregii Biserici primare. În privința puterii satanei de a introduce păcatul
în viața fiecărui om, Fer. Augustin, pe cînd combătea pelagianismul, l-a
tîlcuit vădit greșit pe Sf. Pavel. Retragînd puterea satanei – a morții și a
stricăciunii – pe ultimul plan, și împingînd în prim-planul controversei
problema vinei personale în transmiterea păcatului strămoșesc, Fer.
Augustin a introdus o abordare filosofică moralistă falsă, care este străină
gîndirii Sfîntului Pavel28 și care nu a fost acceptată de Tradiția Patristică a
Răsăritului29.
Pentru Sf. Pavel, satana nu este pur și simplu o putere negativă din
univers. El este o ființă personală cu voință30, cu gînduri31, și cu metode de
înșelăciune32, împotriva căruia creștinii trebuie să ducă o luptă crîncenă33,
de vreme ce mai pot fi încă ispitiți de dînsul34. El este activ într-un mod
23
I Corinteni 15, 56
24
Romani 3, 9-12; 5, 19
25
Romani 5, 13.
26
II Corinteni 4, 3; 11, 14; Efeseni 6, 11-17; II Tesaloniceni 2, 8
27
Romani 8, 24
28
Coloseni 2, 8
29
d. ex. Sf. Chiril al Alexandriei, Migne, P.G. vol. 74, c. 788-789.
30
II Timotei 2, 26
31
II Corinteni 2, 11
32
I Timotei 2, 14; 4, 14; II Timotei 2, 26; II Corinteni 11, 14; 4, 3; 2, 11; 11, 3
33
Efeseni 6, 11-17
34
I Corinteni 7, 5; II Corinteni 2, 11; 11, 3; Efeseni 4, 27; I Tesaloniceni 3, 5; I Timotei 3, 6-7; 4, 1; 5, 14
15
dinamic35, luptînd pentru distrugerea zidirii și nu pur și simplu așteptînd
pasiv într-un colț restrîns ca să-i primească pe cei ce s-ar întîmpla să
hotărască într-un mod rațional să nu-L urmeze pe Dumnezeu și legile
morale inerente dintr-un univers natural. Satana poate chiar să se prefacă
în înger de lumină36. El are la dispoziția sa puteri de pervertire făcătoare de
minuni37, iar drept împreună-lucrători are oști întregi de puteri nevăzute38.
El este «dumnezeul veacului acestuia»39, cel care a amăgit-o pe prima
femeie40. El este cel care l-a condus pe om41 și toată zidirea în calea morții
și a stricăciunii42.
Puterea morții și a stricăciunii, după Sfîntul Pavel, nu este negativă, ci
dimpotrivă, e activă în mod pozitiv. «Boldul morții este păcatul»43, care la
rîndul său împărățește întru moarte44. Nu numai omul, ci și toată zidirea se
află sub jugul puterii sale tiranice45 și așteaptă acum izbăvirea. «Făptura
însăși se va izvăbi din robia stricăciunii»46. La distrugerea finală a tuturor
vrăjmașilor lui Dumnezeu, moartea – ultimul și probabil cel mai mare
vrăjmaș – va fi nimicită47. Atunci moartea va fi înghițită întru biruință48.
Pentru Sf. Pavel, nimicirea morții merge în paralel cu nimicirea diavolului
și a puterilor lui. Mîntuirea de una [de moarte] este mîntuirea de celălalt
[de diavol]49.
Este limpede din expresiile Sfîntului Pavel referitoare la zidirea
căzută, la satana și la moarte, că în gîndirea sa nu este loc pentru niciun tip
de dualism metafizic, al cărui divizare [dualistă] ar face din lumea aceasta
un loc intermediar care să fie pentru om pur și simplu o piatră pe care
35
II Corinteni 11, 14; 4, 3; Efeseni 2, 2; 6, 11-17; I Tesaloniceni 2, 18; 3, 5; II Tesaloniceni 2, 9; I Timotei 2, 14; 3, 7; II
Timotei 2, 25-26
36
II Corinteni 11, 14
37
II Tesaloniceni 2, 9
38
Efeseni 6, 12; Coloseni 2, 15
39
II Corinteni 4, 4
40
II Corinteni 11, 3; I Timotei 2, 14
41
Ibidem
42
Romani 8, 19-22
43
I Corinteni 15, 56
44
Romani 5, 21
45
Romani 8, 20
46
Romani 8, 21
47
I Corinteni 15, 24-26
48
I Corinteni 15, 54
49
Coloseni 2, 13-15; I Corinteni 15, 24-27; 15, 54-57
16
pășește și care-l conduce fie la prezența lui Dumnezeu, fie în împărăția
satanei. Ideea unui univers trietajat, în care Dumnezeu dimpreună cu sfinții
și îngerii ocupă etajul de sus, diavolul – etajul de jos, iar omul [care se
află] în trup – mijlocul, nu există în teologia Apostolului Pavel. Pentru Sf.
Apostol Pavel, toate cele trei clase de existență se întrepătrund. Nu există o
lume de mijloc, neutră, unde omul să poată trăi conform legii naturale și
apoi să fie judecat pentru o viață fericită înaintea lui Dumnezeu sau pentru
o viață de chin în adîncurile întunericului celui mai dinafară. Ba
dimpotrivă, toată zidirea este locul lui Dumnezeu, [cu toate că] El Însuși
nu poate fi întinat de răutate. Dar în [acest] loc al Său există și alte voințe
pe care El le-a creat și care pot alege ori împărăția lui Dumnezeu, ori
împărăția morții și a stricăciunii.
În ciuda faptului că zidirea este a lui Dumnezeu și, în fond, bună
foarte, concomitent diavolul a transformat, în mod parazitar, [prin moarte
și stricăciune]50, această zidire a lui Dumnezeu într-o împărăție vremelnică
pentru sine însuși51. Diavolul, moartea și păcatul împărățesc în această
lume, nu în alta. Atît împărăția întunericului cît și împărăția luminii se
luptă corp la corp în acest loc. Din această pricină, singura biruință
adevărată asupra diavolului este învierea morților52. Nu există scăpare din
cîmpul de luptă. Singura alegere posibilă pentru orișicare om este fie să
lupte împotriva diavolului prin participarea activă la biruința lui Hristos,
fie să accepte înșelăciunile diavolului, vrînd să creadă că toate merg bine și
totu-i normal53.
2) Dreptatea lui Dumnezeu și Legea
Este limpede din cele spuse despre părerea Sfîntului Pavel referitoare la
firea non-dualistă a zidirii căzute, că pentru Apostolul Pavel nu poate
exista niciun fel de sistem de legi morale inerente într-un univers natural și
normal. Prin urmare, ceea ce omul acceptă ca drept și bun, conform
50
Completare făcută de prof. Savva Agouridis la traducerea în l. greacă [n.tr.]
51
II Corinteni 4, 3; Galateni 1, 4; Efeseni 6, 12
52
I Corinteni 15, 1 ș.urm.
53
Romani 12, 2; I Corinteni 2, 12; 11, 32; II Corinteni 4, 3; Coloseni 2, 20; II Tesaloniceni 2, 9; II Timotei 4, 10;
Coloseni 2, 8; I Corinteni 5, 10
17
observațiilor sale [efectuate] asupra relațiilor omenești din societate și
natură, nu poate fi confundat cu dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea lui
Dumnezeu a fost revelată în mod unic și pe deplin în Hristos 54. Niciun om
nu are dreptul să înlocuiască dreptatea lui Dumnezeu cu propria sa
concepție despre dreptate55.
Dreptatea lui Dumnezeu, așa cum a fost revelată în Hristos, nu
acționează potrivit regulilor obiective de conduită56, ci mai degrabă
potrivit relațiilor personale de credință și dragoste57. «Că legea nu este
pusă pentru cel drept, ci pentru cei fărădelege şi răzvrătiţi, pentru
necredincioşi şi păcătoşi...»58.Totuși, legea nu este rea, ci bună59 și chiar
duhovnicească60. Însă nu este de ajuns. [Legea] are un caracter vremelnic
și pedagogic61, și în Hristos trebuie plinită62 și depășită prin dragostea
personal (personalistic love), după chipul dragostei lui Dumnezeu, așa
cum este revelată în Hristos63. Credința și dragostea în Hristos trebuie să
fie personale. Din acestă pricină, credința fără dragoste este deșartă. «Și de
aș avea toată credința, cît să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt»64. Așijderea și faptele credinței lipsite de dragoste nu sunt de niciun
folos. «Și de aș împărți toată avuția mea, și de aș da trupul meu să-l arză,
și dragoste nu am, niciun folos nu-mi este»65.
Nu există viață în conformarea la regulile obiective. Dacă ar fi existat o
asemenea posibilitate de a primi viață prin trăirea conform legii, atunci nu
ar fi fost nevoie de izbăvirea cea întru Hristos. «Din lege ar fi dreptatea»66.
Dacă «s-ar fi dat lege, care să poată da viață»67, atunci lui Avraam i-ar fi
54
Romani 1, 17; 3, 21-26
55
Romani 10, 2-4; Filipeni 3, 8
56
Romani 3, 20; 5, 15 ș.urm.; 9, 32
57
Romani 9, 30 – 10, 10; I Corinteni 13, 1 – 14, 1; I Timotei 5, 8
58
I Timotei 1, 9-10
59
I Timotei 1, 8
60
Romani 7, 14
61
Galateni 3, 24
62
Galateni 5, 13
63
Romani 8, 29; 15, 1-3; 15, 7; I Corinteni 2, 16; 10, 33; 13, 1 ș.urm.; 15, 49; II Corinteni 3, 13; Galateni 4, 19; Efeseni
4, 13; 5, 1; 5, 25; Filipeni 2, 5; Coloseni 3, 10; I Tesaloniceni 1, 6
64
I Corinteni 13, 2
65
I Corinteni 13, 3
66
Galateni 3, 21.
67
Ibidem
18
fost dată mîntuirea, și nu o făgăduință [a mîntuirii]68. Dar în lege nu există
viață. Viața este mai degrabă a ființei lui Dumnezeu, «Cel ce singur are
nemurire»69. Numai Dumnezeu poate da viață și acest lucru El îl face liber,
potrivit voii Sale70, în felul Său, și la timpul alegerii Sale71.
Pe de altă parte, este o greșeală gravă să socotim dreptatea lui
Dumnezeu responsabilă de moarte și stricăciune. Nicăieri Sf. Apostol
Pavel nu-I atribuie lui Dumnezeu începutul morții și al stricăciunii. Ba
dimpotrivă, natura a fost supusă deșertăciunii și stricăciunii de către
diavol72, care prin păcatul și moartea întîiului om a reușit să se vîre pe sine
în mod parazitar în zidire, a cărei parte el era deja, dar la început nu încă
tiranul ei. Pentru Apostolul Pavel, încălcarea poruncii de către întîiul om a
deschis calea pentru intrarea morții în lume73, dar vrăjmașul acesta74 nu
este, desigur, rodul lui Dumnezeu. Așijderea nu poate nici moartea lui
Adam, sau chiar a fiecărui om, să fie considerată o urmare a vreunei
hotărîri a lui Dumnezeu de a pedepsi75. Sf. Pavel nu a sugerat niciodată o
astfel de idee.
Pentru a ajunge cineva la premisele de bază ale gîndirii biblice, trebuie
să renunțe la orice schemă juridică a dreptății omenești, care cere pedeaspă
și răsplată în funcție de regulile obiective ale moralității. A aborda
problema păcatului strămoșesc într-o astfel de manieră naivă, încît să se
zică că „orice cititor rațional va concluziona că o pedeapsă de obște
implică și o obștească călcare de poruncă”, și că în felul ăsta toți participă
la vina lui Adam76, înseamnă să ignori adevărata fire a dreptății lui
Dumnezeu și să negi puterea reală a diavolului.
Relațiile care există între Dumnezeu, om și diavol nu sunt conform
unor reguli și regulamente, ci potrivit libertății personale. Faptul că există
legi ce interzic uciderea aproapelui nu implică și imposibilitatea uciderii
68
Galateni 3, 18
69
I Timotei 6, 16
70
Romani 9, 16
71
Romani 3, 26; Efeseni 2, 4-6; I Timotei 6, 15
72
II Corinteni 11, 13; I Timotei 2, 14
73
Romani 5, 12
74
I Corinteni 15, 26
75
Sf. Grigorie Palama, Capete naturale, 52, Migne, P.G. vol. 150-A
76
F. Prat, La Theologie de Saint Paul, Paris, 1924, t.c. pp. 67-68.
19
nu doar a unuia, ci a sutelor de mii de semeni. Dacă omul poate neglija
regulile și regulamentele de bună conduită, bineînțeles că nu poate aștepta
de la diavol ca [el] să se conformeze unor astfel de reguli. Apostolul Pavel
nicăieri nu spune că diavolul se supune pur și simplu unor reguli generale
ale naturii și îndeplinește voia lui Dumnezeu prin pedepsirea sufletelor în
iad. Ba cu totul dimpotrivă, dînsul se luptă cu Dumnezeu în mod dinamic,
prin toate mijloacele posibile de înșelăciune, încercînd prin tot vicleșugul
și puterea sa să distrugă lucrările lui Dumnezeu77. Astfel, mîntuirea pentru
om și zidire nu poate proveni dintr-un simplu act de iertare a vreunei
învinovățiri juridice a păcatului, nici nu poate proveni din vreo achitare a
satisfacției diavolului (Origen) sau a lui Dumnezeu (Roma). Mîntuirea
poate fi înfăptuită numai prin nimicirea diavolului și a puterii lui 78.
Așadar, potrivit Sfîntului Pavel, Însuși Dumnezeu este Cel Care a
nimicit «începătoriile și stăpîniile»79 prin pironirea zapisului cu rînduieli,
ce ne era potrivnic, pe Crucea lui Hristos80. «Dumnezeu era în Hristos,
împăcând lumea cu Sine Însuşi, nesocotindu-le greşelile lor»81. Deși eram
în păcat, Dumnezeu nu S-a întors împotriva noastră, ci Și-a arătat propria
Sa dreptate celor ce cred în Hristos82. Dreptatea lui Dumnezeu nu este ca
dreptatea oamenilor care acționează prin legea faptelor83. Pentru Sf. Pavel,
dreptatea lui Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu nu trebuie separate de
dragul unei doctrine juridice a ispășirii. Dreptatea lui Dumnezeu și
dragostea lui Dumnezeu, așa cum au fost revelate în Hristos, sunt unul și
același lucru. La Romani 3, 21-26, de pildă, expresia «dragostea lui
Dumnezeu» ar putea înlocui foarte lesne [expresia] «dreptatea lui
Dumnezeu».
Este important să notăm că de fiecare dată cînd Sf. Pavel vorbește
despre mînia lui Dumnezeu se referă întotdeauna la ceea ce se descoperă
celor care, prin propria lor alegere, au ajuns fără de nădejde robiți trupului
77
Romani 8, 20; I Corinteni 10, 10; II Corinteni 2, 11; 4, 3; 11, 3; 11, 14; Efeseni 2, 1-3; 6, 11-17; I Tesaloniceni 2, 18;
3, 5; II Tesaloniceni 2, 9; I Timotei 2, 14; 5, 14; II Timotei 2, 26
78
Coloseni 2, 15; I Corinteni 15, 24-26; 15, 53-57; Romani 8, 21
79
Coloseni 2, 14-15
80
Coloseni 2, 14-15
81
II Corinteni 5, 19
82
Romani 3, 20-27
83
Romani 10, 3; Filipeni 3, 8
20
și diavolului84. Deși zidirea este ținută captivă în stricăciune, cei fără lege
sunt fără cuvînt de apărare de se închină și trăiesc fals, pentru că «cele
nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi,
adică veşnica Lui putere şi Dumnezeire»85 – «De aceea Dumnezeu i-a dat
necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor
între ei...»86 și iarăși, «Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată»87.
Asta nu înseamnă că Dumnezeu a pricinuit starea lor actuală, ci mai
degrabă că El i-a dat, ca pe unii ce erau complet pierduți, stricăciunii și
puterii diavolului. Tot așa trebuie interpretate și celelalte pasaje similare88.
Această lăsare de către Dumnezeu a oamenilor care s-au împietrit deja
la inimă împotriva lucrărilor lui Dumnezeu, nu se mărginește doar la
neamuri, dar se extinde, de asemenea, și asupra iudeilor89. «Fiindcă nu cei
ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi
îndreptaţi»90. Iar «câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi»91.
Neamurile, însă, cu toate că nu sunt sub legea mozaică, nu sunt scutiți de
responsabilitatea păcatului personal, pentru că ei «ne avînd lege, ei singuri
își sunt lege; carii arată fapta legii scrisă întru inimile lor, împreună
mărturisindu-le lor conștiința lor, și cugetele lor întru sine pîrîndu-se sau
și dîndu-și răspuns de îndreptare»92. La Judecata de Apoi, toți oamenii, fie
că [au fost] sub lege fie că nu, fie că au auzit legea lui Hristos fie că nu,
vor fi judecați de Hristos potrivit Evangheliei, așa cum a fost propovăduită
de Sf. Apostol Pavel93, și nu conform unui sistem de legi naturale. Chiar
dacă cele nevăzute ale lui Dumnezeu «se văd de la facerea lumii,
înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi Dumnezeire», nu
există totuși lege morală inerentă în univers. Neamurile care «nu au lege»
dar care «din fire fac ale legii» nu trăiesc conform unui sistem natural de
legi morale din univers. Ei mai degrabă [își] «arată fapta legii scrisă întru
84
Romani 1, 18 ș.urm.
85
Romani 1, 20
86
Romani 1, 24
87
Romani 1, 28
88
d. ex. Romani 9, 14-18; 11, 8
89
Romani 9, 6
90
Romani 2, 13
91
Romani 2, 12
92
Romani 2, 14-15
93
Romani 2, 16
21
inimile lor, împreună mărturisindu-le lor conștiința lor». Aici, iarăși, se
vede concepția Apostolului Pavel referitoare la relațiile personale dintre
Dumnezeu și om. «Dumnezeu le-a arătat lor»94 și Dumnezeu este Cel
Care îi mai vorbește încă omului căzut în afara legii, prin conștiință și în
inimă, care pentru Sf. Ap. Pavel este centrul gîndurilor omului95, iar pentru
mădularele Trupului lui Hristos sălașul Duhului Sfînt96 și al lui Hristos97.
3) Menirea omului și Antropologia
Înainte de a încerca să determinăm semnificația păcatului strămoșesc în

conformitate cu cele spuse pînă acum, este necesar să examinăm concepția
Sfîntului Pavel cu privire la menirea omului și la antropologia sa.
a. Menirea omului
Ar fi absurd să încerce cineva să găsească în teologia Apostolului Pavel

o concepție despre menirea omenească care să accepte năzuințele și poftele
așa-numitului „om natural” ca pe ceva normal. Pentru omul natural este
ceva normal să caute siguranță și fericire în achiziționarea și deținerea
bunurilor obiective. Teologii scolastici ai Apusului au întrebuințat adeseori
aceste năzuințe ale omului natural ca dovadă că el caută instinctiv
Absolutul, deținerea căruia este singura stare posibilă de fericire deplină,
fiind o stare în care este imposibil să dorești ceva mai mult, fiindcă nimic
mai bun nici nu există. Acest tip hedonist de abordare a menirii omului
este, bineînțeles, posibil doar pentru cei care acceptă moartea și
stricăciunea fie ca pe ceva normal, fie, cel mult, ca pe o urmarea hotărîrii
lui Dumnezeu de a pedepsi. Dacă cei ce socotesc că Dumnezeu este sursa
fundamentală a morții într-adevăr le-ar atribui păcatul puterilor
stricăciunii, [atunci] ei ar declara, de fapt, că Dumnezeu este izvorul
păcatului și al răului.
94
Romani 1, 19
95
Romani 1, 21; I Corinteni 4, 5; 14, 25; Efeseni 1, 17
96
II Corinteni 1, 22; Galateni 4, 6
97
Efeseni 3, 17
22
Pentru Sf. Pavel, nu există așa lucru ca normalitatea pentru cei care s-
au îmbrăcat în Hristos. Menirea omului și a zidirii nu poate fi dedusă din
observarea vieții omului și a zidirii căzute. Nicăieri Sf. Apostol Pavel nu-i
cheamă pe creștini să trăiască o viață a siguranței și a fericirii, potrivit
căilor acestei lumi. Ba, dimpotrivă, el îi cheamă pe creștini să moară lumii
acesteia și trupului păcatului98, și chiar să pătimească pentru Evanghelie,
după puterea lui Dumnezeu99. Sf. Apostol Pavel susține că «toţi care
voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi»100. Cu greu s-
ar exprima în felul ăsta cineva care caută siguranță și fericire 101. Nu-i cu
putință, de asemenea, să presupună careva că pentru Apostolul Pavel astfel
de pătimiri fără dragoste ar fi putut să fie considerate drept mijloace pentru
atingerea menirii noastre. Asta ar fi aparținut categoriei răsplătirii faptelor
și nu categoriei relațiilor personale de credință și dragoste102.
Sf. Pavel nu crede că menirea omenească constă pur și simplu în
conformarea la legile și regulile naturii, care rămîn, după cum se
presupune, neschimbate de la începutul timpului. Relația dintre Voia
Dumnezeiască și voile omenești nu este o relație de supunere juridică sau
hedonistă a unora către cealaltă (precum gîndesc Fer. Augustin și
scolasticii), ci este mai degrabă o relație de dragoste personală. Sf. Pavel
susține că «ai lui Dumnezeu împreună-lucrători suntem»103. Relația
dragostei noastre cu Dumnezeu este așa, încît în Hristos nu mai este nevoie
de lege. «Iar de vă purtați în Duhul nu sunteți sub lege»104. Mădularele
Trupului lui Hristos nu sunt chemate să trăiască la nivelul regulilor
impersonale, ci se cere acum de la dînșii să trăiască potrivit dragostei lui
Dumnezeu, așa cum a fost revelată în Hristos, care nu are nevoie de legi,
pentru că ea nu caută ale sale105, ci se străduie să se deșerte pe sine pentru
ceilalți, după chipul dragostei lui Hristos106.
98
Romani 8, 10; 8, 13; II Corinteni 4, 10-11; 6, 4-10; Coloseni 2, 11-12; 2, 20; 3, 3; II Tesaloniceni 1, 4-5
99
II Timotei 1, 8; 2, 3-6; 4, 5
100
II Timotei 3, 12
101
I Timotei 6, 7-9
102
I Corinteni 13, 3
103
I Corinteni 3, 9
104
Galateni 5, 18
105
I Corinteni 13, 4
106
Filipeni 2, 5-8
23
Dragostea și dreptatea lui Dumnezeu au fost revelate o dată pentru
totdeauna în Hristos107, prin nimicirea diavolului108 și izbăvirea omului de
trupul morții și al păcatului109, așa încît omul să poată deveni, cu adevărat,
următor al lui Dumnezeu Însuși110, Care i-a menit pe aleșii Săi să ajungă
«asemenea chipului Fiului Său»111, Care n-a căutat plăcerea Sa, ci a
pătimit pentru ceilalți112. Hristos a murit ca cei ce viază să nu mai vieze
loruși113, ci să ajungă oameni desăvîrșiți «la măsura vîrstei deplinătății lui
Hristos»114. Creștinii nu trebuie să mai trăiască după stihiile lumii acesteia,
ca și cum ar viețui în lume115, ci se cuvine să aibă «mintea lui Hristos»116,
pentru ca în Hristos să se înfățișeze desăvîrșiți117. Bărbații nu trebuie să-și
iubească soțiile potrivit lumii, ci se cuvine să-și iubească soțiile întocmai
«după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea»118.
Menirea omului nu este fericirea și satisfacția de sine119, ci mai degrabă
desăvîrșirea întru Hristos. Omul trebuie să devină desăvîrșit, precum
Dumnezeu120 și Hristos sunt desăvîrșiți121. Asemenea desăvîrșire poate fi
dobîndită numai prin puterea personal (personalistic) a dragostei
dumnezeiești și jertfelnice122, «care este legătura desăvîrșirii»123.
Dragostea aceasta nu trebuie confundată cu dragostea omului căzut care
caută ale sale124. Dragostea în Hristos nu caută ale sale, ci ale celorlați125.
107
Romani 3, 21-28
108
Coloseni 2, 15
109
Romani 8, 24; 6, 6
110
Efeseni 5, 1
111
Romani 8, 29
112
Romani 15, 1-3
113
II Corinteni 5, 15
114
Efeseni 4, 13
115
Coloseni 2, 20
116
I Corinteni 2, 16; Filipeni 2, 5-8
117
Coloseni 1, 28
118
Efeseni 5, 25
119
Filipeni 2, 20
120
Efeseni 5, 1
121
Romani 8, 29; I Corinteni 10, 33; 15, 49; II Corinteni 3, 13; Galateni 4, 19; Efeseni 4, 13; 5, 25; Filipeni 2, 5-8;
Coloseni 1, 28; 3, 10; 4, 12; I Tesaloniceni 1, 6
122
I Corinteni 13, 2-3
123
Coloseni 3, 14
124
Filipeni 2, 20
125
Romani 14, 7; 15, 1-3; I Corinteni 10, 24; 10, 29-11, 1; 12, 25-26; 13, 1 ș.urm.; II Corinteni 5, 14-15; Galateni 5, 13;
6, 1; Efeseni 4, 2; Filipeni 2, 4; I Tesaloniceni 5, 11
24
Desăvîrșirea după chipul lui Hristos nu se mărginește [doar] la
domeniul dragostei, ci constituie o parte nedespărțită a mîntuirii întregului
om și a zidirii la fel. Trupul smereniei omului va fi schimbat «asemenea
trupului slavei»126 lui Hristos. Omul are menirea să devină, ca și Hristos,
desăvîrșit și după trup. «Cel ce a înviat pe Hristos din morţi va face vii şi
trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi»127.
Sf. Pavel susține că moartea este vrăjmașul128 care a venit în lume și a
trecut la toți oamenii prin păcatul unui om129. Nu doar omul, ci și toată
zidirea a fost supusă stricăciunii130. Supunerea omului și a zidirii față de
puterea diavolului și a morții a fost, în chip vădit, o zădărnicire vremelnică
a menirii inițiale a omului și zidirii. Este greșită acea interpretare a
pasajelor Apostolului Pavel despre întîiul și Cel de-al doilea Adam,
conform căreia Adam ar fi murit chiar și dacă nu ar fi păcătuit, pur și
simplu deoarece întîiul Adam s-a făcut cu suflet viu (εἰρ τςσὴν ζῶζαν) –
expresie care, potrivit folosirii ei de către Sf. Pavel în contextul dat,
înseamnă evident muritor131. Adam a putut fi creat prea bine nu nemuritor
după fire, dar dacă el nu păcătuia nu există niciun motiv să credem că el nu
ar fi ajuns nemuritor după fire132. Aceasta se subînțelege, cu siguranță, din
puterile extraordinare pe care Sf. Pavel le atribuie morții și stricăciunii.
b. Antropologia Sfîntului Pavel
După cum am spus, pentru Sf. Pavel, legea este bună133 și chiar
duhovnicească134. După «omul cel dinlăuntru» asta este evident135. Dar, în
pofida faptului că el poate să voiască să facă binele potrivit legii, dînsul nu
126
Filipeni 3, 21
127
Romani 8, 11
128
I Corinteni 15, 26
129
Romani 5, 12
130
Romani 8, 20-21
131
132
St. Athanasius, De Incarnatione Verbi Dei, 4-5 (Pentru a afla despre această lucrare în limba română, vedeți nota 10
a studiului de față [n.tr.])
133
Romani 7, 12
134
Romani 7, 14
135
Romani 7, 22
25
poate găsi puterea să facă binele136, pentru că el este «trupesc, vîndut sub
păcat»137. Dacă el însuși, după «omul cel dinlăuntru», vrea să facă binele
dar nu poate, nu mai este el cel care face răul, ci păcatul care locuiește într-
însul138. Așadar, întreabă: «Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de
trupul morţii acesteia?»139. Izbăvirea de «trupul morții acesteia» este
mîntuirea de puterea păcatului ce locuiește în trup. Astfel, «legea duhului
vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii»140.
Este greșit să încerce cineva să interpreteze acest pasaj141 al Sf. Apostol
Pavel potrivit unei antropologii dualiste, conform căreia termenul trupesc
(ζαπκικόρ) s-ar referi doar la poftele josnice ale trupului – în special la
dorințele sexuale – cu excluderea [totală] a sufletului. Cuvîntul trupesc
(ζαπκικόρ) nu este folosit de Sf. Ap. Pavel într-un astfel de context.
Altundeva, Sf. Pavel le reamintește celor căsătoriți că nu sunt stăpîni pe
propriile lor trupuri și că prin urmare nu trebuie să se lipsească unul de
altul «decît cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu
postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească
satana, din pricina neînfrînării voastre»142. Apostolul Pavel le reamintește
cititorilor săi că de vreme ce întru cele duhovnicești neamurile s-au
împărtășit împreună cu iudeii, datori sunt «şi ei să le slujească în cele
trupeşti»143. 144 Corintenilor le declară că sunt o scrisoare [a lui Hristos]
«scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de
piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (ἐν πλαξὶ καπδίαιρ ζαπκίναιρ)»145.
Hristos a fost cunoscut după trup146 și «Dumnezeu S-a arătat în trup»147.
Întrucît a semănat cele duhovnicești printre corinteni, Sf. Pavel îi întreabă
dacă e mare lucru de va secera cele trupești (ζαπκικὰ)148. Nicăieri nu
136
Romani 7, 18
137
Romani 7, 14
138
Romani 7, 20
139
Romani 7, 24
140
Romani 8, 2
141
Romani 7, 13 ș.urm.
142
I Corinteni 7, 4-5
143
Romani 15, 27
144
Această propoziție poate fi găsită doar în traducerea în limba greacă, efectuată de prof. Savva Agouridis[n.tr.]
145
II Corinteni 3, 3
146
II Corinteni 5, 16
147
I Timotei 3, 16
148
I Corinteni 9, 11
26
folosește adjectivul trupesc (ζαπκικόρ) exclusive cu referire la poftele
sexuale, sau la așa-numitele de obicei pofte trupești, în contradicție cu cele
ale sufletului.
Se pare că Sf. Pavel îi atribuie trupului (ζὰπξ) o putere pozitivă a
păcatului în felul ăsta doar în epistola către Galateni, care, începînd în
Duh, socotesc acum că se săvîrșesc în trup149. Trupul (ζὰπξ) are aici o
voință care poftește împotriva duhului150. «Iar faptele trupului sunt
cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrînare, necurăţie, destrăbălare,
închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi,
dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea
acestora»151. Majoritatea acestor fapte ale trupului (ζαπκὸρ )necesită
participarea activă și chiar inițiativa intelectului, ceea ce indică aici faptul
că pentru Apostolul Pavel trupul (ζὰπξ) este ceva cu mult mai mult decît
ce ar fi fost gata să admită orișicare antropologie dualistă. Cu toate acestea,
fragmentele de față ale epistolei către Galateni, unde Sf. Pavel este înfuriat
pe prostia cititorilor săi152 și unde trupul este prezentat ca avînd prin el
însuși o putere pozitivă a păcatului, nu pot fi izolate de celelalte pasaje,
conform cărora păcatul locuiește în mod parazitar în trup 153, iar trupul în
sine nu numai că nu este rău154, ci e ceva în care Însuși Dumnezeu S-a
arătat155. Trupul așadar nu este rău în sine, dar a fost slăbit foarte mult de
păcat și de vrăjmășia care locuiește într-însul156.
Pentru ca să înțeleagă cineva antropologia Sfîntului Pavel, e de
neapărată trebuință să recurgă nu la antropologia dualistă a elinilor, care au
făcut o distincție tăioasă clară între suflet și trup, ci mai degrabă la modul
ebraic de gîndire, în care atît trupul (ζὰπξ) cît și sufletul (τςσὴ) denotă
întreaga persoană vie și nu doar o parte a ei157. Astfel, în Vechiul
Testament expresia tot trupul (πᾶζα ζὰπξ) este întrebuințată pentru toate
149
Galateni 3, 3
150
Galateni 5, 16-18
151
Galateni 5, 19-21
152
Galateni 3, 1
153
Romani 7, 17-18
154
I Corinteni 9, 11; Romani 15, 27; II Corinteni 3, 3; 4, 11; 5, 16
155
I Timotei 3, 16
156
Romani 7, 17-18; Efeseni 2, 15
157
Tresmontant, Essai sur la pensee Hebraique, Paris 1953, pp. 95-96.
27
lucrurile vii158, cît și pentru om în particular159. În același mod este folosită
și expresia tot sufletul (πᾶζα τςσὴ)160. În Noul Testament, ambele expresii,
tot trupul161 (πᾶζα ζὰπξ) și tot sufletul162 (πᾶζα τςσὴ), sunt folosite în
perfect acord cu contextul Vechiului Testament.
Așadar, vedem că pentru Sf. Pavel a fi trupesc163 (ζαπκικόρ) și
sufletesc164 (τςσικὸρ) înseamnă exact același lucru. «Carnea şi sângele
(ζὰπξ καὶ αἷμα) nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu»165,
fiindcă stricăciunea nu poate moșteni nestricăciunea166. Din această
pricină, un «trup sufletesc» (ζῶμα τςσικόν) «se seamănă întru stricăciune,
scula-se-va întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, scula-se-va
întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, scula-se-va întru putere»167. «Se
seamănă trup sufletesc (ζῶμα τςσικόν); scula-se-va trup duhovnicesc
(ζῶμα πνεςμαηικόν). Este trup sufletesc (ζῶμα τςσικόν), este și trup
duhovnicesc (ζῶμα πνεςμαηικόν)!»168. Atît cel trupesc (ζαπκικόν) cît și cel
sufletesc (τςσικόν) sunt stăpîniți de moarte și stricăciune și deci nu pot
moșteni împărăția vieții. Numai cel duhovnicesc (πνεςμαηικόν) poate face
asta. «Ci nu este întîi cel duhovnicesc (πνεςμαηικόν), ci cel sufletesc
(τςσικόν), apoi cel duhovnicesc (πνεςμαηικόν). Omul cel dintîi este din
pămînt, pămîntesc; omul cel de al doilea, Domnul din cer» 169. Faptul că
omul cel dintîi s-a făcut cu suflet viu (εἰρ τςσὴν ζῶζαν) înseamnă, pentru
Sf. Ap. Pavel, tocmai că s-a făcut sufletesc (τςσικόν), și de aceea supus
stricăciunii170, căci [este] «din pămînt, pămîntesc»171. Asemenea expresii
nu admit nicio antropologie dualistă. Un trup sufletesc (ζῶμα τςσικόν)
«din pămînt, pămîntesc» sau un suflet viu (τςσὴ ζῶζα) «din pămînt,
pămîntesc» ar fi dus la o confuzie de neînchipuit dacă ar fi fost tîlcuiți din
158
Facere 6, 13; 6, 17; 7, 15; 7, 21; Psalmi 135, 25
159
Facere 6, 12; Isaia 40, 6; Ieremia 25, 31; 12, 12; Zaharia 2:17
160
Iosua Navi 10, 28,30,32,35,37; Facere 1, 21; 1, 24; 2, 7; 2, 19; 9, 10,12,15; Levitic 11, 10
161
Matei 24, 22; Marcu 13, 10; Luca 3, 6; Romani 3, 20; I Corinteni 1, 23; Galateni 11, 16
162
Fapt. Apost. 2, 43; 3, 23; Romani 2, 9; 13, 1; Apocalipsa 16, 3
163
Romani 7, 14
164
I Corinteni 2, 14
165
I Corinteni 15, 50
166
Ibid.
167
168
I Corinteni 15, 44
169
170
I Corinteni 15, 45
171
I Corinteni 15, 47
28
punctul de vedere al dualismului, care distinge între trup și suflet, între mai
prejos și mai presus, între materialnic și pur duhovnicesc. Păi atunci, ce ar
fi un suflet viu (τςσὴ ζῶζα), care vine din pămînt și este pămîntesc?
Grăind despre moarte, un dualist nu ar putea niciodată să zică că un trup
sufletesc (ζῶμα τςσικόν) se seamănă întru stricăciune. Mai degrabă ar
spune că sufletul părăsește trupul, care de unul singur se seamănă întru
stricăciune172.
Nici sufletul (τςσὴ) și nici duhul (πνεῦμα) nu sunt partea intelectuală a
omului. Versetele I Corinteni 2, 11(«căci cine dintre oameni știe ale
omului, decît duhul omului, care este în el?») ori I Tesaloniceni 5, 23
(«Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvîrșit, și întreg duhul
vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea
Domnului nostru Iisus Hristos») nu dovedesc contrariul. Nu poate nimeni
să ia aceste expresii și să le izoleze de restul scrierilor Apostolului Pavel,
de dragul încercării de a-l face să vorbească limba chiar a unui tomist
dualist, așa cum a făcut, de exemplu, F. Prat în „La Theologie de s. Paul”,
v. 2, pp. 62-63. Altundeva, vorbind împotriva obiceiului anumitor
personale de a se ruga în public în limbi, Sf. Pavel spune «Pentru că de mă
voi ruga cu limba, duhul (πνεῦμα) meu se roagă, iar mintea (νοῦρ) mea
fără de roadă este. Ce dar este? Ruga-mă-voi cu duhul (πνεῦμα), ruga-mă-
voi și cu mintea (νοῦρ)»173. Aici se face o distincție tăioasă între duh
(πνεῦμα) și minte (νοῦρ). De aceea, pentru Sf. Apostol Pavel, tărîmul
duhului (πνεῦμα) nu ține de categoria înțelegerii omenești. Este de o altă
dimensiune.
172
Opiniile autorului vor fi înțelese mai bine, dacă se va lua în considerație faptul că gîndirea Apostolului se mișcă în
cadrul unui dualism eshatologic, nu metafizic. Acest dualism eshatologic trebuie să fie înțeles din punctul de vedere al
stăpînirii lui Dumnezeu sau a satanei în timp și istorie, adică în sensul celor două veacuri, cel de acum și cel ce va să fie.
Faptul că în veacul de acum trupul, datorită slăbirii lui de către moarte și stricăciune, s-a făcut sălaș păcatului, este
opinia Apostolului Pavel. Atunci, însă, cînd va suna trîmbița cea de apoi, moartea și stricăciunea vor fi biruite, la fel,
deci și păcatul care locuiește în trup. Dar deoarece astăzi «carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui
Dumnezeu» (I Corinteni 15, 50), de aceea, atunci cînd se va trîmbița «morții se vor scula nestricați, și noi ne vom
schimba. Că se cade stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune, și muritorul acesta să se îmbrace întru
nemurire... atunci va fi cuvîntul cel ce este scris: înghițitu-s-a moartea întru biruință...» (Ibidem 15, 52 ș.urm.). Veacul
de acum este stăpînit de moarte și stricăciune, de către diavol; veacul ce va să fie va fi stăpînit de nestricăciune și
nemurire, de către Dumnezeu. Anume în cadrul acestui dualism trebuie înțeles termenul «trup» (ζὰπξ) și nu din punct
de vedere metafizic. (Nota prof. Savva Agouridis la trad. în lb. greacă)
173
29
Pentru a exprima ideea de intelect sau înțelegere toți cei patru
evangheliști folosesc cuvîntul inimă (καπδία)174. Cuvîntul minte (νοῦρ) este
întrebuințat numai o singură dată de Sf. [Apostol și Evanghelist] Luca175.
Spre deosebire de aceștia, Sf. Pavel folosește ambele [cuvinte] – inimă
(καπδία)176 și minte (νοῦρ)177– ca să denote capacitatea de înțelegere
(faculty of intelligence). Mintea (νοῦρ), însă, nu denotă facultățile
intelectuale ale unui suflet nematerialnic. Mintea (νοῦρ) este mai degrabă
sinonim cu inima (καπδία), care la rîndul ei este sinonim cu omul cel
dinlăuntru (ἔζυ ἄνθπυπορ).178
Duhul Sfînt este trimis de Dumnezeu în inimă (καπδία)179 sau în omul
cel dinlăuntru (ἔζυ ἄνθπυπορ)180 pentru ca Hristos să Se poată sălășlui în
inimă (καπδία)181. Inima (καπδία) și omul cel dinlăuntru (ἔζυ ἄνθπυπορ)
sunt sălașul Duhului Sfînt. Omul se bucură de legea lui Dumnezeu după
omul cel dinlăuntru (ἔζυ ἄνθπυπορ), dar există ο altă lege întru
mădularele sale ce se luptă împotriva legii minții (νοῦρ)182. Aici mintea
(νοῦρ) este în chip vădit sinonim cu omul cel dinlăuntru (ἔζυ ἄνθπυπορ),
care la rîndul său este inima (καπδία), sălașul Duhului Sfînt și al lui
Hristos183.
Umblatul întru deșertăciunea minții (νοῦρ), întunecați fiind la cuget
(διανοίᾳ) și înstrăinați de viața lui Dumnezeu prin necunoștință, este o
urmare a «împietririi inimii» (διὰ ηὴν πώπυζιν ηῆρ καπδίαρ)184. Inima este
locașul voii libere a omului și aici omul, prin propria sa alegere, devine fie
orb185 și împietrit186, fie luminat întru înțelegerea nădejdii, slavei și puterii
174
Matei 13, 15; 15, 19; Marcu 2, 6; 2, 8; 3, 5; 6, 52; 8, 17; Luca 2, 35; 24, 15; 24, 38; Fapt. Apost. 8, 22; 28, 27; Ioan
12, 40
175
Luca 24, 45
176
Romani 1, 21; 1, 24; 2, 5; 8, 27; 10, 1; 10, 6; 10, 8; 10, 10; 16, 18; I Corinteni 4, 5; 7, 37; 14, 25; II Corinteni 3, 15;
4, 6; 9, 7; Efeseni 4, 18; 6, 22; Filipeni 4, 7; Coloseni 2, 2; 3, 16; 4, 8; I Tesaloniceni 2, 4; II Tesaloniceni 2, 16; 3, 5 ; I
Timotei 1, 5; II Timotei 2, 22
177
I Corinteni 14, 14-19; 2, 16; Romani 7, 23; 12, 2; Efeseni 4, 23; Tit 1, 15
178
Aici se termină traducerea prof. Savva Agouridis publicată în periodicul ortodox Νέα Σιών [n.tr.]
179
II Corinteni 1, 22; Galateni 4, 6
180
Efeseni 3, 16
181
Efeseni 3, 17
182
Romani 7, 22-23
183
Efeseni 3, 16-17
184
Efeseni 4, 17-18
185
Romani 1, 21
186
Efeseni 4, 18
30
în Hristos187. În inimă sunt păstrate tainele oamenilor188 și Hristos este Cel
«Care va lumina cele ascunse ale întunericului și va vădi sfaturile
inimilor»189.
Ar fi fost absurd să interpretăm folosirea de către Sf. Pavel a expresiilor
omul cel dinlăuntru (ἔζυ ἄνθπυπορ) și minte (νοῦρ) conform unei
antropologiei dualiste, prin ignorarea întrebuințării de către acesta a
cuvîntului inimă, care este în acord perfect cu scriitorii Noului Testament
și ai Vechiului Testament. Prin folosirea asemenor cuvinte ca minte (νοῦρ)
și omul cel dinlăuntru (ἔζυ ἄνθπυπορ), Apostolul Pavel introduce cu
siguranță o nouă terminologie, străină întrebuințării ebraice tradiționale,
dar categoric nu introduce vreo antropologie nouă, bazată pe dualismul
elenistic. Sf. Pavel nu se referă niciodată nici la suflet (τςσὴ) și nici la duh
(πνεῦμα) ca la niște capacități ale înțelegerii omenești (faculties of human
intelligence). Antropologia sa este ebraică și nu elenistică.
Atît în Vechiul cît și în Noul Testament, poate fi găsită expresia duhul
vieții (πνεῦμα ηῆρ ζυῆρ), dar niciodată duhul viu (πνεῦμα ζών)190.
Așijderea, poate fi găsită [expresia] suflet viu (τςσὴ ζῶζα), însă niciodată
sufletul vieții (τςσὴ ηῆρ ζυῆρ)191. Asta se datorează faptului că sufletul
(τςσὴ) ori trupul (ζὰπξ) trăiește numai prin participare, pe cînd duhul este
el însuși principiul vieții (principle of life) dat omului ca dar de la
Dumnezeu192, «Cel ce singur are nemurire»193. Dumnezeu îi dă omului din
propria Sa viață necreată fără ca să distrugă libertatea personalității
omenești. Așadar, omul nu este o formă intelectuală fasonată potrivit unei
ființe predeterminate sau a unei idei universale a omului, a cărui menire
este conformarea la o stare de satisfacție mecanică în prezența lui
Dumnezeu, prin care voința sa va deveni stearpă și imobilă, într-o stare de
totală satisfacție de sine și fericire (în conformitate, de pildă, cu învățătura
neoplatonică despre menirea omului a Fer. Augustin și în genere a
187
Efeseni 1, 18-19
188
I Corinteni 14, 25
189
I Corinteni 4, 5
190
Tresmontant, op. cit., p. 110
191
Ibid.
192
Ecclesiastul 12, 7
193
I Timotei 6, 16
31
papistașilor scolastici194). Personalitatea omului nu este alcătuită dintr-un
suflet intelectual nematerialnic care are viață de la sine însuși și folosește
trupul pur și simplu ca pe o locuință. Trupul (ζὰπξ) sau sufletul (τςσὴ) este
omul întreg, iar inima (καπδία) este centrul de înțelegere (centre of
intelligence), unde voința are o independență completă de alegere de a
devein fie învîrtoșată față de adevăr, fie receptivă față de luminarea
dumnezeiască de din afară. Duhul (πνεῦμα) omului nu este nici centrul
personalității omenești, nici facultatea ce dirijează faptele oamenilor, ci
este mai degrabă scînteia de viață dumnezeiască dată omului ca principiu
al său de viață. Prin urmare, omul poate trăi ori după duhul vieții (πνεῦμα
ηῆρ ζυῆρ), ori după legea trupului care este moarte și stricăciune. De aceea,
personalitatea omului, deși a fost creată de Dumnezeu Însuși, rămîne
înafara ființei lui Dumnezeu, și deci liberă completamente fie să respingă
actul creației, pentru care ea nu a fost consultată, fie să accepte dragostea
creatoare a lui Dumnezeu prin viețuirea după duh (πνεῦμα), dat acesteia în
acest scop de către Dumnezeu.
«Cugetul trupului este moarte, iar cugetul duhului viață și pace»195.
Cei care viețuiesc după trup vor muri196. Cei care omoară cu Duhul faptele
trupului vor fi vii197. Duhul omului, însă, care e lipsit de unirea cu Duhul
dătător-de-viață al lui Dumnezeu, este slab și fără de nădejde în fața
trupului stăpînit de moarte și stricăciune198 – «Cine mă va izbăvi de trupul
morții acesteia?»199. Și «legea duhului vieţii (πνεῦμα ηῆρ ζυῆρ) în Hristos
Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii»200. Numai cei ai căror
194
În original avem «a romanilor scolastici». Aici pr. Ioannis Romanidis îi subînțelege pe papistași. Părintele evită
termenul de „romano-catolic” pentru că cuvîntul catolic provine din lb. greacă (καθολικός) și înseamnă «universal, a
toată lumea». Acest termen se află în Simbolul Credinței, fiind tradus în lb. română prin «sobornicesc»: Cred întru
Una, Sfîntă, Sobornicească (καθολική) și Apostolească Biserică. Nu-i putem numi pe papistași – catolici, pentru că ei
nu țin de Biserica cea a toată lumea care este Biserica cea Apostolească, Biserica Ortodoxă. Pr. Ioannis Romanidis îi
numește, așadar, aici pe papistași pur și simplu romani. Ulterior va renunța și la acest termen, întrucît adevărații romani
sunt urmașii Imperiului Roman (adică cei din Răsărit), și nu cei din Apus, care au fost acaparați de alte popoare
cotropitoare, de franci, ș.a.m.d. De aceea, pr. Ioannis Romanidis îi va numi mai apoi papistași (adică cei care se supun
papei) sau franco-latini.[n.tr.]
195
Romani 8, 6
196
Romani 8, 13
197
Ibid.
198
Romani 8, 9
199
Romani 7, 24
200
Romani 8, 2
32
duh s-a înnoit201 prin unirea cu Duhul lui Dumnezeu202 pot lupta cu poftele
trupului. Numai cei cărora li se dă Duhul lui Dumnezeu și aud glasul Lui
în viața Trupului lui Hristos sunt capabili să lupte împotriva păcatului.
«Duhul Însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui
Dumnezeu»203.
Cu toate că duhul omului este principiul vieții dat lui de către
Dumnezeu, acesta mai poate încă să ia parte la spurcăciunea faptelor
trupești. Din această pricină, este de neapărată trebuință ca creștinii să se
păzească de stricăciunea nu doar a trupului, dar și a duhului204. Unirea
duhului omului cu Duhul lui Dumnezeu în Botez nu este o garanție magică
împotriva posibilității de separare a acestora. Robirea iarăși față de faptele
trupului se prea poate să ducă la excluderea din Trupul lui Hristos205.
Duhul lui Dumnezeu este dat omului ca Hristos să poată locui în inimă 206.
«Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui»207. A-L
avea pe Duhul lui Dumnezeu locuind în trup, înseamnă, de asemenea, să
fii mădular al Trupului lui Hristos. Lipsindu-te de Unul, te desparți și de
Celălalt. Este cu neputință să fii în comuniune doar cu o parte a lui
Dumnezeu. Comuniunea cu Hristos prin Duhul este comuniunea cu
întreaga Dumnezeire. Îndepărtîndu-te de o Persoană te îndepărtezi de toate
Cele Trei Persoane.
«Faptele trupului sunt cunoscute...»208. «Cugetul trupului vrăjmaș este
la Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate. Și cei
ce sunt în trup, lui Dumnezeu a plăcea nu pot»209.Astfel de oameni sunt
robiți puterii morții și a stricăciunii în trup.Aceștia trebuie izbăviți de
«trupul morții acesteia»210. Pe de altă parte, cei care s-au îngropat
împreună cu Hristos prin Botez au murit trupului păcatului și viețuiesc
201
Romani 7, 6
202
Romani 8, 9
203
Romani 8, 16
204
II Corinteni 7, 1
205
Romani 11, 21; I Corinteni 5, 1-13; II Tesaloniceni 3, 6; 3, 14; II Timotei 3:5
206
II Corinteni 1, 22; Galateni 4, 6; Efeseni 3, 16-17
207
Romani 8, 9
208
Galateni 5, 19
209
Romani 8, 7-8
210
Romani 7, 13-25
33
împreună cu Hristos211. Ei nu mai viețuiesc după poftele trupului, ci după
cele ale duhului. «Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea,
înfrînarea; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui
Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele»212.
Este clar că pentru Sf. Pavel unirea duhului omului cu Duhul lui
Dumnezeu, în viața dragostei din Trupul lui Hristos, este viață și mîntuire.
Pe de altă parte, viețuirea după poftele trupului, stăpînit de puterile morții
și ale stricăciunii, este moarte – «Pentru că cugetul trupului este
moarte»213. Pretutindenea în epistolele sale Sf. Pavel se ocupă de
categoriile vieții și ale morții. Dumnezeu este viață. Diavolul ține hățurile
morții și ale stricăciunii. Unitatea cu Dumnezeu în Duh, prin Trupul lui
Hristos în viața dragostei, este viață și aduce mîntuire și desăvîrșire.
Separarea duhului omului de viața dumnezeiască din Trupul lui Hristos
este robie față de puterile morții și ale stricăciunii, folosite de diavol pentru
a distruge lucrările lui Dumnezeu. Viața duhului este unitate și dragoste.
Viețuirea după trup este dezbinare și risipire în moarte și stricăciune.
Este absolut necesar să pricepem duhul esențial al întrebuințării
cuvintelor trup (ζὰπξ), suflet (τςσὴ) și duh (πνεῦμα) de către Sf. Pavel,
pentru a evita confuzia larg-răspîndită care domină domeniul de cercetare
în teologia paulină. Sf. Pavel nu vorbește niciodată despre suflete raționale
nematerialnice [care s-ar afla] în opoziție cu trupurile materialnice. Trupul
(ζὰπξ) și sufletul (τςσὴ) sunt sinonime și cuprind, dimpreună cu duhul
(πνεῦμα), întregul om. Viețuirea după duh (πνεῦμα) nu este trăirea unei
vieți potrivit jumătății mai prejoase a omului. Ba, dimpotrivă, viețuirea
după trup (ζὰπξ) sau suflet (τςσὴ) este viețuirea după legea morții.
Viețuirea după duh este viețuirea după legea vieții și a dragostei.
Cei care sunt trupești (ζαπκικοί) nu pot să trăiască potrivit menirii lor
inițiale, cea a dragostei jertfelnice pentru Dumnezeu și aproapele, căci sunt
stăpîniți de puterea morții și a stricăciunii. «Boldul morții este păcatul»214.
211
Romani 6, 1-14
212
Galateni 5, 22-24
213
Romani 8, 6
214
I Corinteni 15, 56
34
Păcatul a împărățit întru moarte215. Moartea este vrăjmașul cel din urmă
care va fi nimicit216. Atîta timp cît omul viețuiește după legea morții, în
trup, el nu poate să placă lui Dumnezeu217, fiindcă nu viețuiește după legea
vieții și a dragostei. «Cugetul trupului vrăjmaș este la Dumnezeu, că legii
lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate»218. Pentru ca să trăiască
potrivit menirii sale inițiale, omul trebuie să fie izbăvit de «trupul morții
acesteia»219. Această izbăvire de puterea morții și a stricăciunii a venit de
la Dumnezeu, Care L-a trimis pe Fiul Său «întru asemănarea trupului
păcatului» pentru a-l elibera pe om «de legea păcatului și a morții»220.
Dar, cu toate că puterea morții și a păcatului a fost astfel nimicită prin
moartea și Învierea lui Hristos, participarea la această biruință poate fi
înfăptuită numai prin moartea față de această lume, împreună cu Hristos în
apele Botezului221. Numai prin moartea în Botez și apoi prin moartea
neîncetată față de stihiile și căile lumii, mădularele Trupului lui Hristos pot
ajunge desăvîrșite precum și Dumnezeu desăvîrșit este.
Este de prisos să accentuăm importanța pe care Sf. Pavel o atribuie
morții față de stihiile acestei lumi, pentru viețuirea după «duhul vieții».
Încercarea de a trece cu vederea insistența sa asupra deplinei lepădări de
sine pentru mîntuire, [socotind-o] drept un produs al entuziaștilor
eshatologici, este o pierdere totală a adevăratei baze a mesajului Noului
Testament. Dacă nimicirea diavolului, a morții și a stricăciunii este
mîntuire și singura condiție pentru o viață potrivit menirii inițiale a omului,
atunci mijloacele de trecere din tărîmul morții și al consecințelor ei spre
tărîmul vieții, întru biruința lui Hristos asupra morții, trebuie luate foarte în
serios. Pentru Apostolul Pavel, calea de la moarte la viață este comuniunea
cu moartea și viața lui Hristos în Botez și o viață continuă de trăire în
Trupul lui Hristos. Totuși, această viață nouă a dragostei din Trupul lui
Hristos trebuie să fie însoțită de o moarte necontenită față de căile acestei
lumi, care e stăpînită de legea morții și a stricăciunii din mîinile diavolului.
215
Romani 5, 21
216
I Corinteni 15, 26
217
Romani 8, 8
218
Romani 8, 7
219
Romani 7, 24
220
Romani 8, 1-11
221
Romani 6, 1-14
35
Participarea la biruința asupra morții nu se înfăptuiește pur și simplu dacă
ai o credință magică și un sentiment general de dragoste vagă pentru
omenire (Luther). Părtășia deplină la Trupul lui Hristos poate fi dobîndită
numai murind în apele Botezului împreună cu Hristos, și viețuind după
legea «duhului vieții». Catehumenii și penitenții aveau, desigur, credință,
dar ei fie că nu trecuseră încă prin moarte, în Botez, către o viață nouă, fie
că odată ce muriseră trupului în Botez, nu au reușit să rămînă neclintiți și
au permis puterii morții și a stricăciunii să-și recapete stăpînirea sa asupra
«duhului vieții».
În ceea ce privește învățătura Sfîntului Pavel despre moartea în Botez
față de stihiile lumii acesteia, este important să notăm faptul că el folosește
cuvîntul trup (ζῶμα) pentru a desemna comuniunea în Hristos a celor care
alcătuiesc Biserica. Cuvîntul trup (ζῶμα), atît în Vechiul cît și în Noul
Testament, pe lîngă Sf. Ap. Pavel, este folosit preponderent pentru a
desemna o persoană moartă sau un cadavru222. La Cina cea de Taină,
Domnul nostru a folosit cuvîntul trup (ζῶμα) cel mai probabil pentru a
arăta faptul că se cuvine să treacă prin moarte, iar cuvîntul sînge (αἷμά) l-a
folosit pentru a arăta revenirea Sa la viață – căci, pentru Vechiul
Testament, sîngele este elementul vieții223. Astfel, la Cina cea de Taină,
precum și la fiecare Euharistie, avem o proclamare și o mărturisire a morții
și Învierii lui Hristos. Conform premiselor prezentate de Sf. Pavel cu
privire la moartea în Botez, se prea poate ca [Apostolul Pavel] să fi descris
Biserica ca Trup al lui Hristos (ζῶμα Χπιζηοῦ) nu doar datorită sălășluirii
lui Hristos și a Duhului Sfînt în trupurile creștinilor, dar și pentru că toate
mădularele lui Hristos au murit trupului păcatului în apele Botezului.
Înainte de a participa cineva la viața lui Hristos, trebuie mai întîi să devină
un trup (ζῶμα) adevărat, izbăvindu-se de diavol în trecerea printr-o moarte
față de căile acestei lumi și viețuind după «duh»224.
222
d. ex.Matei 5, 29; 10, 28; 14, 12; 26, 12; 27, 52; 27, 58-59; Marcu 14, 18; 15, 43; 15, 45; Luca 12, 4; 23, 52; 24, 3;
24, 23; Ioan 2, 21; 19, 31; 19, 38; 19, 40; 20, 12; Fapt. Apost. 9, 40; I Petru 2, 24; Iuda 9
223
Westcott, Commentary on the Epistle to Hebrews
224
Folosirea cuvîntului trup (ζῶμα) de către Sf. Pave lnu este întotdeauna consecventă. Totuși, [acest cuvînt] nu este
folosit niciodată într-un oarecare context dualist, pentru a face o distincție între trup și suflet. Dimpotrivă, Apostolul
Pavel folosește adeseori [cuvîntul] ζῶμα ca sinonim cu[cuvîntul] ζὰπξ (I Corinteni 6, 16; 7, 34; 13, 3; 15, 35-58; II
Corinteni 4, 10-11; Efeseni 1, 20-22; 2, 15; 5, 28 ș.urm.; Coloseni 1, 22-24). Dacă antropologia sa ar fi fost dualistă,
atunci n-ar fi fost logic să folosească termenul trup (ζῶμα) pentru a desemna Biserica, iar capul trupului (κεθαλὴ ηοῦ
36
Observații de sinteză
Sf. Pavel nu spune nicăieri că întregul neam omenesc a fost socotit

vinovat de păcatul lui Adam și din acest motiv este pedepsit de Dumnezeu
cu moarte. Moartea este o forță rea care și-a croit drum în lume prin păcat,
s-a vîrît în lume, și, în persoana satanei, împărățește atît în om cît și în
zidire. Din această pricină, cu toate că omul poate cunoaște binele prin
legea scrisă în inima sa și își poate dori să facă ceea ce este bine, el nu
poate [face asta] din cauza păcatului care locuiește în trupul său. De aceea,
nu el este cel care face răul, ci păcatul care locuiește într-însul. Din pricina
păcatului, el nu poate găsi mijloacele pentru a face binele. El trebuie să fie
izbăvit de «trupul morții acesteia»225. Doar atunci va putea face binele. Ce
vrea să spună Sf. Ap. Pavel prin asemenea afirmații? Un răspuns potrivit
poate fi găsit numai atunci cînd se ține seama de învățătura Sfîntului Pavel
despre menirea omului.
Dacă omul a fost creat pentru o viață a dragostei jertfelnice desăvîrșite,
prin care faptele sale ar fi fost mereu îndreptate în afară, către Dumnezeu
și aproapele, și niciodată spre sine însuși – fiind astfel chipul desăvîrșit și
asemănarea lui Dumnezeu – atunci este evident că puterea morții și a
stricăciunii a făcut acum imposibilă trăirea unei astfel de vieți a
desăvîrșirii. Puterea morții din univers a adus împreună cu ea dorința de
autoconservare, frica și neliniștea226, care, la rîndul lor, sunt cauza
fundamental a autoafirmării, a egoismului, a urii, a invidiei și a altora
asemenea acestora. Întrucît omul se teme să nu ajungă lipsit de sens, dînsul
se străduie permanent să-și dovedească sieși, dar și celorlalți că valorează
ceva. Însetează după cuvinte de laudă și se teme de insulte. Caută ale sale
și este invidios pe succesele celorlalți. Îi iubește pe cei ce-l iubesc și-i
urăște pe cei ce-l urăsc. Fie caută siguranță și fericire în bogății, slavă și
plăcerile trupești, fie își închipuie că menirea sa este să fie fericit prin
desfătarea de prezența lui Dumnezeu, ajungînd deci introvertit,
ζώμαηορ) pentru a-L desemna pe Hristos. Ar fi fost cu mult mai normal să numească Biserica – trup, iar pe Hristos –
sufletul din trup.
225
Romani 7, 13-25
226
Evrei 2, 14-15
37
individualist, și dispus să confunde dorințele sale pentru satisfacția de sine
și fericire cu adevărata sa menire. Pe de altă parte, el poate deveni rîvnitor
pentru niște principii ideologice vagi despre dragostea pentru omenire, cu
toate că-i urăște încă pe cei mai apropiați semeni. Acestea-s faptele
trupului despre care vorbește Sf. Pavel227. În spatele fiecărei fapte pe care
lumea o consideră normală, omul caută siguranță și fericire. Dar astfel de
dorințe nu sunt normale. Ele sunt consecințele pervertirii prin moarte și
stricăciune, prin care diavolul străbate toată zidirea, dezbinînd și
distrugînd. Această putere este atît de mare încît chiar și dacă omul ar vrea
să viețuiască potrivit menirii sale inițiale, aceasta este cu neputință din
cauza păcatului care locuiește în trup228 – «Cine mă va izbăvi de trupul
morții acesteia?»229.
Participarea la dragostea lui Dumnezeu, fără vreo preocupare de sine,
este și participarea la viața și adevărul lui Dumnezeu. Dragostea, viața și
adevărul în Dumnezeu sunt una și pot fi găsite doar în Dumnezeu.
Răsucind dragostea pentru Dumnezeu și aproapele spre noi înșine, rupem
comuniunea cu viața și adevărul lui Dumnezeu, care nu pot fi despărțite de
dragostea Sa. Ruperea acestei comuniuni cu Dumnezeu poate sfîrși doar în
moarte, pentru că nimic creat nu poate continua să existe la nesfîrșit de la
sine230. Așadar, prin încălcarea poruncii de către întîiul om, pricinuitorul
păcatului (diavolul) «a intrat în lume și prin păcat moartea, și așa la toți
oamenii moartea a trecut...»231. Nu doar omenirea, ci și toată zidirea a fost
supusă morții și stricăciunii de către diavol232. Întrucît omul este o parte
nedespărțită a zidirii și într-o comuniune permanentă cu aceasta, iar prin
nașterea de prunci este legat de întregul proces istoric al omenirii, căderea
zidirii printr-un om are ca rezultat în mod automat căderea și stricăciunea
tuturor oamenilor. Prin moarte și stricăciune toată omenirea și zidirea este
ținută captivă de diavol și cufundată în păcat, pentru că prin moarte omul
nu izbutește să ajungă la menirea sa inițială, care este să-L iubească pe
227
Galateni 5, 19-21
228
Romani 7
229
Romani 7, 24
230
St. Athanasius, op. cit, 4-5
231
Romani 5, 12
232
Romani 8, 20-22
38
Dumnezeu și pe aproapele fără vreo preocupare de sine. Omul nu moare
fiindcă este vinovat de păcatul lui Adam233. El devine păcătos pentru că
este supus puterii diavolului prin moarte și urmările ei234.
Sf. Pavel spune clar că «boldul morții este păcatul»235, că «a împărățit
păcatul prin moarte»236 și că moartea este «vrăjmașul cel din urmă, care
va fi nimicit»237. În epistolele sale, este inspirat îndeosebi atunci cînd
vorbește despre biruința lui Hristos asupra morții și a stricăciunii. Ar fi fost
cît se poate de ilogic să încerci să tălmăcești gîndirea paulină prin
presupuneri:
(1) că moartea este ceva normal sau
(2) că este, cel mult, urmarea unei hotărîri juridice a lui Dumnezeu de a
pedepsi întregul neam omenesc pentru un păcat,
(3) că fericirea este menirea finală a omului, și
(4) că sufletul este nematerialnic, nemuritor prin fire și creat în mod
direct de Dumnezeu la zămislire, fiind deci normal și lipsit de defecte
(scolasticismul papistaș238).
Învățătura paulină despre neputința omului de a face binele pe care
dînsul este în stare să-l recunoască după «omul cel dinlăuntru» va putea fi
înțeleasă numai dacă va fi luată în serios puterea morții și a stricăciunii din
trup, care face imposibilă viețuirea omului potrivit menirii sale inițiale.
Problema moralistă ridicată de Fer. Augustin referitoare la transmiterea
morții către urmașii lui Adam, ca pedeaspsă pentru cea dintru început
călcare a poruncii, este străină gîndurilor Apostolului Pavel. Moartea
fiecărui om nu poate fi considerată o urmare a vinei personale. Sf. Pavel
nu cugetă ca un filosof moralist căutînd cauza căderii omenirii și zidirii în
încălcarea regulilor obiective de bună conduită, care cere pedeapsă de la
un Dumnezeu a Cărui dreptate este după chipul dreptății lumii acesteia. În
chip lămurit, Sf. Ap. Pavel se gîndește la cădere în termenii unui război
233
Sf. Ioan Gură de Aur, Migne, P.G. v. 60, col. 391-692; Teofilact, Migne, P.G. v. 124, c. 404-405.
234
Sf. Chiril al Alexandriei, Migne, P.G. v. 74, col. 781-785, și mai ales col. 788-789; Teodorit al Ciprului, Migne, P.G.
v. 66, col. 800
235
I Corinteni 15, 56
236
Romani 5, 21
237
I Corinteni 15, 26
238
În original «scolasticismul roman». Vedeți nota 194[n.tr.]
39
personal dintre Dumnezeu și satana, în care satana nu este obligat să
urmeze vreun soi de legi morale. Tocmai din acest motiv Sf. Pavel poate
zice că șarpele «a amăgit pe Eva»239 și că «Adam nu s-a amăgit, iar
muierea, amăgindu-se, a fost întru călcarea poruncii»240. Omul nu a fost
pedepsit de Dumnezeu, ci a fost luat prizonier de către diavol.
Această tîlcuire este clarificată mai departe prin faptul că Apostolul
Pavel insistă că «pînă la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se
socoteşte cînd nu este lege. Ci a împărăţit moartea de la Adam pînă la
Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui
Adam»241. Este clar că Sf. Ap. Pavel neagă aici orice fel de vină personală
generală pentru păcatul lui Adam. Păcatul era, însă, în lume, întrucît
moartea a împărățit chiar și peste cei care nu au păcătuit precum Adam a
păcătuit. Păcatul este aici, în chip lămurit, persoana satanei, care a stăpînit
lumea prin moarte chiar și înainte de venirea legii. Aceasta este singura
interpretare posibilă a acestei afirmații, fiindcă este vădit sprijinită și
altundeva de învățăturile Apostolului Pavel cu privire la puterile
extraordinare ale diavolului, mai ales de la Romani 8, 19-21. Afirmațiile
Sfîntului Pavel se cuvine a fi înțelese foarte literal atunci cînd dînsul spune
că vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea242 și că «boldul
morții este păcatul»243.
Din cele cercetate pînă acum [reiese că] vestita expresie «în care toți au
păcătuit»244 (ἐθ᾿ ᾧ πάνηερ ἥμαπηον)245 poate fi interpretată fără grijă ca
ținînd locul cuvîntului moarte (θάναηορ) care-i stă în față, și care este
singurul cuvînt ce se potrivește din punct de vedere gramatical în contextul
dat. Este cu neputință ca ἐθ᾿ ᾧ («în care») să se refere la Adam atît din
punct de vedere gramatical cît și exegetic. O astfel de tîlcuire a fost
introdusă mai întîi de Origen, care a întrebuințat-o, bineînțeles, cu un
anumit scop, deoarece credea în preexistența tuturor sufletelor, care-i
239
II Corinteni 11, 3
240
I Timotei 2, 14
241
Romani 5, 13-14
242
I Corinteni 15, 26
243
I Corinteni 15, 56
244
În Biblia sinodală din 1988 această expresie este tradusă în limba română în felul următor: «pentru că toți au
păcătuit în el», pe cînd în Biblia sinodală din 1914 s-a tradus ca «întru acela, prin care toți au păcătuit» [n.tr.]
245
Romani 5, 12
40
permitea lesne să zică că toți au păcătuit în Adam. Interpretarea lui ἐθ᾿ ᾧ
drept „fiindcă” a fost mai întîi introdusă în Răsărit de către [Sf.] Fotie 246,
care spune că sunt răspîndite două interpretări [ale lui ἐθ᾿ ᾧ] – Adam și
moartea (θάναηορ) – el, însă, [zice că] l-ar tîlcui ca și „fiindcă”(διόηι).
Dînsul își întemeiază argumentul pe interpretarea falsă a [versetului] II
Corinteni 5, 4, interpretînd și aici ἐθ᾿ᾧ ca „fiindcă” (διόηι). Dar aici este
destul de clar că ἐθ᾿ ᾧ se referă la [cuvîntul] «cort (ζκήνει)» (ἐθ᾿ ᾧ ζκήνει
οὐ θέλομεν ἐκδύζαζθαι – de care cort nu voim să ne dezbrăcăm247).
[Sfîntul] Fotie îl tîlcuiește pe Sf. Ap. Pavel în cadrul legii morale naturale
și caută să justifice moartea tuturor oamenilor prin vinovăția personală.
Dînsul spune că toți oamenii mor pentru că păcătuiesc călcînd pe urmele
lui Adam248. Cu toate acestea, nici el și niciunul dintre Părinții Răsăriteni
nu acceptă învățătura cum că toți oamenii s-au făcut vinovați de păcatul lui
Adam.
Din considerente pur gramaticale este imposibil ca ἐθ᾿ ᾧ («în care») să
fie interpretat ca referire la un alt cuvînt decît [cuvîntul] moarte (θάναηορ).
De fiecare dată cînd Sf. Ap. Pavel folosește construcția gramaticală a
prepoziției ἐπί cu dativul, întotdeauna o folosește ca pronume relativ care
ține locul unui substantiv249 sau a unei fraze250 care se află mai înainte. Nu
putem face o excepție la Romani 5, 12, făcîndu-l pe Sf. Pavel să folosească
o expresie grecească greșită pentru a exprima ideea de „fiindcă”. Poate fi
oferită o tîlcuire corectă a acestui pasaj, atît din punct de vedere gramatical
cît și exegetic, numai cînd se înțelege că ἐθ᾿ ᾧ ține locul [cuvîntului]
moarte (θάναηορ) – «și așa la toți oamenii moartea a trecut, în care
(moarte) toți au păcătuit» – «din pricina cărei (morți)» sau «pe temeiul
cărei (morți)» sau «pentru care (moarte) toți au păcătuit». Satana, fiind el
însuși obîrșia păcatului, prin moarte și stricăciune aruncă toată omenirea și
zidirea în păcat și în moarte. Astfel, a fi sub puterea morții, potrivit
Apostolului Pavel, înseamnă să fii rob diavolului și un păcătos, din cauza
246
Amphilochia, heroteseis, 84, Migne, P.G.t. 101, c. 553-556
247
La II Corinteni 5,4 din Biblia sinodală din 1988 ἐθ᾿ ᾧa fost tradus prin «de vreme ce» («de vreme ce dorim să nu ne
scoatem haina noastră»), pe cînd în Biblia din 1914 ἐθ᾿ ᾧs-a tradus prin «pentru că» («pentru că nu voim să ne
dezbrăcăm») [n.tr.]
248
Icumenie, fragmente de la Fotie, Migne, P.G.t. 118, c. 418
249
Romani 9, 33; 10, 19; 15, 12; II Corinteni 5, 4; Romani 6, 21
250
Filipeni 4, 10
41
neputinței trupului de a viețui după legea lui Dumnezeu, care este dragoste
jertfelnică.
Teoria despre transmiterea păcatului strămoșesc și a vinovăției nu se
află nicidecum la Sf. Pavel, care nu poate fi interpretat nici în termeni de
juridicitate, nici în termenii vreunui dualism care distinge între partea
materialnică a omului și cea așa-zisă pură, spirituală și intelectuală. Nu e
de mirare că unii învățați biblici se pomenesc într-o mare încurcătură
atunci cînd nu pot găsi în Vechiul Testament niciun sprijin clar-conturat
pentru ceea ce ei socot că ar fi învățătura paulină despre păcatul
strămoșesc în termenii vinovăției morale și ai pedepsirii251. Cu aceiași
nedumerire se confruntă și mulți cărturari apuseni moraliști atunci cînd îi
studiază pe Părinții Răsăriteni252. Prin urmare, toți presupun că Fer.
Augustin este primul și singurul dintre Părinții din vechime care a înțeles
teologia Sfîntului Pavel. Acesta este clar că un mit, de care atît protestanții
cît și papistașii253 au nevoie să se slobozească.
Doar atunci cînd cineva va înțelege sensul morții și al consecințelor ei
va putea înțelege viața Bisericii primare, și mai ales atitudinea ei față de
martiriu. Fiind deja morți lumii în Botez, și avîndu-și viața ascunsă cu
Hristos întru Dumnezeu254, creștinii nu puteau șovăi în fața morții. Ei erau
deja morți, și totuși trăiau în Hristos. A te teme de moarte însemnaa fi încă
sub puterea diavolului –«Că nu ne-a dat nouă Dumnezeu duhul temerii, ci
al puterii și al dragostei și al întregii înțelepciuni» (II Timotei 1, 7). În
încercarea de a-i convinge pe creștinii romani să nu-i împiedice martiriul,
Sf. Ignatie a scris: «Stăpînitorul veacului acestuia vrea să mă răpească și
să strice gîndurile mele despre Dumnezeu. Nimeni, dar, dintre cei de față
să nu-l ajute!»255. Controversa ciprianică asupra celor căzuți în vremea
prigoanelor a fost violentă, fiindcă Biserica înțelesese că era o contradicție
să mori în Botez și apoi să te lepezi de Hristos din frica de moarte și
chinuri. Canoanele Bisericii, cu toate că astăzi, sunt în genere ignorate ca
251
d.ex., Lagrange, Epitre aux Romains, p. 117-118; Sanday and Headlam, Romans, p. 136-137
252
A. Gaudel, Peche Originel, Dictionaire de Theologie Catholique, t.XII, premiere partie
253
În original «romanii». Vedeți nota 194[n.tr.]
254
Coloseni 3, 3
255
Epistola către Romani, 7
42
și ajutor în înțelegerea credinței lăuntrice a Bisericii primare, mai rămîn
încă foarte aspre pentru cei care s-ar lepăda de credința lor din frica de
moarte256. O astfel de atitudine față de moarte nu este rodul unei frenezii și
entusiasm eshatologic, ci mai degrabă al recunoașterii clare a faptului cine
este diavolul, care sunt gîndurile lui257, care sunt puterile lui asupra
omenirii și zidirii, cum este el nimicit prin Botez și viața mistagogică
[tainică] din Trupul lui Hristos, care este Biserica. Oscar Cullman a greșit
grav în încercarea de a-i face pe scriitorii Noului Testament să spună că
satana și demonii răi au fost lipsiți de puterea lor, și că acum puterea lor
nu este decît aparentă (leur puissance n'est qu'apparente)258. Cea mai
mare putere a diavolului este moartea, care e nimicită doar înăuntrul
Trupului lui Hristos, unde credincioșii se luptă necontenit împotriva
satanei, silindu-se să dobîndească dragostea cea jertfelnică. Această bătălie
împotriva diavolului și strădania pentru dragostea cea jertfelnică își au
drept centru viața euharistică de obște a comunității locale. – «Cînd vă
adunați des ἐπὶ τὸ αὐτὸ (în același loc), sunt nimicite puterile satanei, iar
prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui»259. Oricine, deci,
care nu aude Duhul dinăuntrul său chemîndu-l la adunarea euharistică
pentru viața de obște a dragostei jertfelnice, se află în chip vădit sub
stăpînirea diavolului. «Cel care nu vine la adunare este un îngîmfat și
singur s-a și despărțit...»260. Lumea din afara vieții de obște a dragostei din
Taine, se mai află încă sub puterea consecințelor morții și prin urmare este
robită diavolului. Diavolul este deja înfrînt numai pentru că puterea sa a
fost nimicită prin nașterea, viața, moartea și Învierea lui Hristos; iar
această înfrîngere dăinuie doar în rămășița celor mîntuiți înainte de Hristos
și după Hristos. Cei mîntuiți, atît înainte de Hristos cît și după El, se
mîntuiesc prin moartea și Învierea Sa și alcătuiesc Ierusalimul cel Nou.
Diavolul nu poate triumfa împotriva Bisericii, iar prin acest fapt el deja
este biruit. Dar în afara celor care se mîntuiesc puterea sa rămîne
256
Canonul 10 al Sinodului I Ecumenic; Canonul 62 Apostolic; Canon 1 al Sinodului [Local] de la Ancira (313-314);
Canonul 1 al lui Petru al Alexandriei
257
II Corinteni 2, 11
258
Christ et le temps, p. 142
259
Sf. Ignatie, Epistola către Efeseni, cap. 13
260
Ibid, cap. 5
43
aceeași261. Satana mai este încă «dumnezeul veacului acestuia»262, și
tocmai din acest motiv creștinii trebuie să trăiască așa ca și cum n-ar trăi în
această lume263.
Concluzii
Cercetătorul biblic modern nu poate pretinde că este obiectiv dacă

examinarea teologiei biblice pe care dînsul o săvîrșește este unilaterală sau
stăpînită de anumite prejudecăți filosofice. Școala modernă de critică
biblică face, în chip vădit, o încercare eronată de a ajunge la forma
esențială a predicării (κήπςγμα) celei dintru început264, rămînînd însă întru
totul ignorantă și oarbă față de însăși esența analizei pe care Vechiul și
Noul Testament o oferă cu privire la starea căzută a omenirii și a zidirii,
dar în special față de învățăturile acestora referitoare la firea lui Dumnezeu
și cea a satanei. Se văd, așadar, tendințele anti-liberale ale
protestantismului modern, care acceptă metoda criticii biblice și, în același
timp, încearcă să salveze ceea ce consideră a fi mesajul esențial al
Evangheliștilor. Totuși, în toată metoda lor pseudo-științifică de cercetare,
autorii acestei școli nu izbutesc să ajungă la careva concluzii clare,
deoarece refuză cu încăpățînare să ia în serios învățătura biblică despre
satana, moarte și stricăciune. Din această pricină, așa întrebare ca „A înviat
cu adevărat Trupul lui Hristos sau nu?” nu este considerată importantă –
vedeți d. ex. Emil Brunner, The Mediator. Ceea ce este important [pentru
dînșii] este credința că Hristos este unicul Mîntuitor din istorie, chiar dacă
se prea poate să nu fi înviat în istorie. Cum El mîntuiește și de care lucru
mîntuiește El oamenii este probabil o întrebare secundară [pentru acești
cercetători biblici].
Este clar că pentru Sf. Pavel Învierea cu trupul a lui Hristos este
nimicirea diavolului, a morții și a stricăciunii. Hristos este Cel dintîi Care a
261
Efeseni 2, 12; 6, 11-12; II Tesaloniceni 2, 8-12
262
II Corinteni 4, 4
263
Coloseni 2, 20-23
264
Adică predicarea sau propăvăduirea de pe timpul Sfinților Apostoli și al ucenicilor lor [n.tr.]
44
înviat din morți265. Dacă nu este înviere, nici mîntuire nu poate fi266. De
vreme ce moartea este o urmare a ruperii comuniunii cu viața și cu
dragostea lui Dumnezeu – fiind, astfel, o robire a omului și a zidirii de
către diavol – numai o înviere reală poate nimici puterea diavolului. Este
greșit și nesăbuit să cugeți și să încerci să prezinți drept biblică ideea cum
că întrebarea despre învierea reală cu trupul este de o importanță
secundară. În centrul gîndirii biblice și patristice se află limpede o
Hristologie a unirii reale, care este strîns legată de învățătura biblică despre
satana, moarte, stricăciune și menirea omului. Satana stăpînește prin
moarte, total și fizic. Înfrîngerea lui trebuie să fie, deasemenea, totală și
fizică. Refacerea comuniunii trebuie să aibă loc nu doar în planul
dimensiunii noetice, dar, ce e și mai important, [trebuie înfăptuită și] prin
zidire, a cărei parte nedespărțită este omul. Fără o înțelegere clară a
învățăturii biblice despre satana și puterea sa, este cu neputință să înțelegi
viața tainică a Trupului lui Hristos, iar învățătura Părinților cu privire la
Hristologie și la [Sfînta] Treime devine, prin urmare, o diversiune fără
sens a specialiștilor scolastici. Este de netăgăduit că atît scolasticii
papistași267 cît și protestanții sunt eretici în doctrinele lor despre har și
eclesiologie, fiindcă pur și simplu nu mai văd că mîntuirea este doar
unirea omului cu viața lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos, unde diavolul
este nimicit în mod ontologic și real întru viața dragostei. În afara vieții
unității unuia cu altul și cu Hristos din viața tainică a dragostei de obște nu
există mîntuire, căci diavolul mai stăpînește încă lumea prin consecințele
morții și ale stricăciunii. Organizațiile care sunt în afara Tainelor
[Bisericii], cum ar fi papalitatea, nu pot fi încurajate ca fiind esența
creștinismului, pentru că sunt în chip vădit sub influența considerentelor
lumești și nu au drept unic scop viața dragostei jertfelnice. În creștinătatea
apuseană, dogmele Bisericii au ajuns obiectul unor exerciții de logică din
sălile de clasă de filosofie. Ceea ce de obicei este considerată drept rațiune
omenească naturală este stabilită drept exponent al teologiei revelate.
Învățăturile Bisericii cu privire la Sfînta Treime, Hristologie și Har nu mai
265
I Corinteni 15, 23
266
267
În original: scolasticii romani. Vedeți nota 194[n.tr.]
45
sunt exprimările acceptate ale experienței continue și existențiale a
Trupului lui Hristos, trăind în însăși viața Sfintei Treimi prin firea
omenească a lui Hristos, în al Cărui Trup diavolul a fost nimicit și pe al
Cărui Trup (Biserica) porțile morții (ale iadului) nu îl vor birui.
Este sarcina teologiei ortodoxe, astăzi, să trezească creștinătatea
apuseană, dar pentru a face lucrul ăsta se cuvine ca înșiși ortodocșii să-și
redescopere propriile lor tradiții și să înceteze, odată pentru totdeauna, să
accepte infiltrarea vătămătoare a confuziei teologice apusene în teologia
ortodoxă. Numai prin reîntoarcerea la înțelegerea biblică despre satana și
menirea omenească, Tainele Bisericii pot deveni încă o dată izvorul și
puterea teologiei ortodoxe. Vrăjmașul vieții și al dragostei poate fi nimicit
numai atunci cînd creștinii pot spune cu certitudine: «gîndurile lui nu ne
sunt necunoscute»268. Orice teologie care nu poate defini cu exactitate
metodele și înșelăciunile diavolului este vădit eretică, fiindcă o astfel de
teologie este deja înșelată de diavol. Tocmai din acest motiv Părinții au
putut spune cu tărie că erezia este lucrarea diavolului.
SFÎRȘIT ȘI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!
268
II Corinteni 2, 11
46

Păcatul Strămoșesc PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Păcatul Strămoșesc PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Preot prof.

Traducere din limba engleză

Traducerea studiului de față a fost determinată de dorința de a

Cînd vorbim despre păcatul strămoșesc3 ne referim la păcatul săvîrșit de

În privința învățăturii despre păcatul strămoșesc, așa cum e cuprinsă în

Sf. Pavel susține cu putere că toate cele create de Dumnezeu sunt

2) Dreptatea lui Dumnezeu și Legea

3) Menirea omului și Antropologia

Înainte de a încerca să determinăm semnificația păcatului strămoșesc în

Ar fi absurd să încerce cineva să găsească în teologia Apostolului Pavel

b. Antropologia Sfîntului Pavel

Sf. Pavel nu spune nicăieri că întregul neam omenesc a fost socotit

Cercetătorul biblic modern nu poate pretinde că este obiectiv dacă

SFÎRȘIT ȘI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!

S-ar putea să vă placă și