Sfantul Duh in viata si invatatura Parintilor din Pateric

Ierom. Irineu Ioan Popa

Teologia Parintilor Patericului nu este savanta, ci practica, traita si experimentata ortodox . Desi
preocuparea Parintilor este in mod special rugaciunea, care este un dialog cu Dumnezeu, totusi
foarte putini vorbesc despre El, iar atunci cand spun ceva, o spun cu mare retinere si sfiala
duhovniceasca. Dumnezeu este in interiorul lor si dobandesc si pe cele de aici si pe cele vesnice.
Toate lucrurile se constata ca se dau celui care se face vrednic de Dumnezeu, in dar, fara sa aiba
vreun merit in aceasta directie, ci numai o pregatire si o curatenie deosebita. Se stie ca Sfantul Duh
odihneste peste cel care nu are rautate si se straduieste sa devina foc pentru primirea focului
Duhului.
Sfintii Parinti ai Patericului sunt convinsi ca Dumnezeu este inaccesibil in fiinta Sa si ramane mereu
o taina de nepatruns. Vorbind despre Dumnezeu in Sfanta Treime, Sfantul Sisoe se foloseste de o
comparatie clasica: "Soarele este Tatal, raza Fiul si Aurora Sfantul Duh". "Dumnezeu este
asemenea unei lumini contopite in trei sori apropiati unul de altul", raspunde Sfantul Grigorie, cand
este intrebat asupra egalitatii persoanelor Sfintei Treimi.
Dupa inaltarea Mantuitorului la Ceruri, Duhul Sfant se pogoara in Biserica si ramane in ea,
conducand-o pana la sfarsitul veacurilor. Lucrarea Lui nu are margini si indumnezeieste pe cei ce se
fac vrednici de El. Astfel Avva Antonie era purtator de Duh, vazand mai inainte cele ce aveau sa
fie. Prezenta Duhului asupra omului este insotita de o transformare interioara a acestuia. Fata lui
Avva Arsenie era ca a ingerului, fiind barbat bun plin de Duhul Sfant si de credinta. Fara lucrarea
Sfantului Duh, sufletul omenesc ramane sterp, iar cand sufletul s-a facut vrednic de primirea Lui, Se
pogoara in cele mai dinauntru ale sale, il innoieste si omul scoate ramuri alefricii de Dumnezeu.
In stare de rugaciune fierbinte, sufletul se zdrobeste de umilinta, apoi este aprins de fericirea
cereasca si traieste in trup imparatia lui Dumnezeu. Unde este El, patimile se opresc, iar
credinciosul este nascut spre viata vesnica si, in acelasi timp, naste in interiorul sau pe Hristos.
In acest sens, Parintii sfatuiesc: "Da sange si ia Duh", adica "lupta-te in continuu pana la martiriu,
ca sa fii incununat pentru vesnicie". Prin lucrarea curatitoare a Sfantului Duh, monahul dobandeste
puterea asupraduhurilor rautatii. Dragostea lui fata de toata lumea arata ca viata lui este sub
calauzirea Sfantului Duh. Cand iubirea lipseste, lipseste Duhul Sfant. El se indeparteaza de aceia
care se leapada de credinta. Se stie cazul unui frate care s-a lepadat de bunavoie de Dumnezeu, de
botez, de cinul monahal si indata a vazut cum a iesit din gura lui Duhul Sfant in chip de porumbel,
si a zburat la cer. A trebuit dupa aceea multa rugaciune din partea lui, cat si din partea parintelui sau
duhovnicesc, pentru ca Duhul Sfant sa intre iarasi in el.
Avva Zaharia se ruga si Duhul Sfant era deasupra lui. Un batran care cazuse intr-un oarecare pacat,
dupa ce s-a pocait de fapta facuta. Duhul Sfant s-a odihnit din nou deasupra lui. Acesta a devenit
renumit in acel tinut, aducand neincetat multumiri lui Dumnezeu. Pregatirea interioara prin fapte de
virtute scoate din om toate lucrurile intunericului si il deschide spre lumina Sfantului Duh. Prin
venirea harului, toate cele dinlauntru se lumineaza, mintea se face vas al primirii dumnezeirii, inima
se incalzeste de dragoste dumnezeiasca, iar vointa se intareste pentru lucrarea faptelor bune. Orice
gand rau, privit la lumina harului, se stinge si, o data cu el, si intentia vrajmasului de a lua cu asalt
cetatea sufletului. In acelasi timp omul isi vede adevarata sa valoare, isi descopera slabiciunile, si
neputinta lui si, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se vede mai pacatos, asa cum
Proorocul Isaia vazandu-L pe Dumnezeu, se facea pe sine ticalos si necurat.
Unde este Sfantul Duh, pacatul nu-si mai are rost, nici lipsa de iubire, caci toate se topesc in omul
purtator de Duh. Sfantul Antonie cel Mare biruieste ispitele si devine purtator de Duh. Fiind plin de
harul si dorinta acestuia, in interiorul sau Se salasluieste Dumnezeu si toata viata lui este pentru
Dumnezeu. Prin lucrarea lui Dumnezeu, pustnicii traiesc iarna in frig si nu racesc, vara in arsita si
nu se vatama, postesc pana la epuizare si nu duc lipsa de hrana. Duhul lui Dumnezeu se face pentru
traitori de toate, hrana, caldura, ocrotitor si indrumator pe calea mantuirii. Omul este o fiinta
dinamica si niciodata el nu poate sa stea. Ori lucreaza binele, ori raul. Cand lucreaza binele, se
uneste cu harul Sfantului Duh, care il ajuta sa faca primii pasi pe calea mantuirii, si apoi il
calauzeste mai departe, pana ajunge in imparatia lui Dumnezeu. Pe langa aceste miscari firesti ale
sale, omul este miscat si de alte lucrari, fie ale Satanei, fie ale patimilor nerationale. Impotriva
acestora nu se poate lupta decat numai cu ajutorul harului, iar vindecarea se da de catre Sfantul
Duh. Sfintii Parinti cunosc aceasta miscare a patimilor si de aceea recomanda ca monahul sa nu stea
la sfat cu gandurile sale, intrucat mintea ia forma a ceea ce gandeste. Daca ea intra in legatura cu
Dumnezeu, se lumineaza, Duhul Sfant o invaluieste si ii descopera lucruri inefabile, purtand-o in
stare de extaz in splendorile divine. Pustnicul plin de harul lui Dumnezeu, ca Avva Sisoe, patrunde
prin har in tainele ceresti care il coplesesc si uita de starea pamanteasca. Darurile pe care le primesc
Parintii, care isi traiesc viata in comuniune cu Dumnezeu, nu sunt in nici un caz dorite. Avva Pamvo
s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Sa nu ma slavesti pe pamant" si atat l-a slavit Dumnezeu, incat la
fata lui nimeni nu putea privi, din cauza stralucirii pe care o avea". Aceleasi daruri le aveau si Avva
Siluam, Avva Sisoe, si alti Parinti.
Dumnezeu a proslavit pe Parinti pentru marile lor osteneli chiar cu darul facerii de minuni. Au
inviat morti, au cerut de la Dumnezeu ploaie la vreme de seceta, au trecut rauri pe deasupra apei, au
fost muscati de serpi si nu au fost vatamati. Atatea minuni au facut Parintii, incat am putea spune ca
nu a fost ceva pe care sa-l fi cerut si sa nu-l primeasca. Cu ei vorbea Dumnezeu pentru a descoperi
lucruri minunate altora. Prin ei se proslavea in lume si toate le faceau si le lucrau cu voia lui
Dumnezeu, intrucat voia lor libera era unita cu vointa divina si, in aceiasi timp, lucra pentru cei ce
de bunavoie li se incredintau pentru a fi condusi pe calea duhovniceasca. Astfel, asa a raspuns un
Parinte unui frate: "Fiule, fapta cea mai folositoare si mai odihnitoare omului, este aceasta: unirea
voii omului cu voia lui Dumnezeu".