Vă rugăm să ne vorbiţi despre lucrarea Sfântului Duh, a harului divin şi a luminii

necreate, aşa cum reiese din scrierile Sfântului Grigorie Palama.

Această lumină - în mărturisirea isihaştilor - este necreată, nu este simbol sau

ghicitură, ci este numită dumnezeire şi îndumnezeitoare, este lumina unei
Persoane, nu una abstractă, ci atotstrălucitoare, nesfârşită şi atotdumnezeiască, este
lumina veacului viitor, nestricăcios şi netrecător. Evitând panteismul neoplatonic şi
luând drept model evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului Hristos pe Tabor,
Sfântul Grigorie Palama se plasează în continuitatea celor mărturisite de Sfânta
Scriptură prin evenimentul convertirii lui Saul pe drumul Damascului şi de Sfântul
Simeon Noul Teolog referitor la caracterul personal al acestei lumini. Sfântul
Grigorie Palama, de pildă, insistă asupra distincţiei care trebuie făcută între
luminile creaţiei şi lumina necreată şi îndumnezeitoare, care iradiază îndeosebi din
Persoana lui Hristos Cel întrupat şi înviat. Astfel, el distinge în Tomul aghioritic
între lumina sensibilă, lumina inteligenţei şi lumina necreată. Părintele Stăniloae
explică aceste distincţii şi diferenţe şi afirmă locul vederii Celui Nevăzut în urcuşul
omului spre îndumnezeire prin vederea şi unirea cu Dumnezeu în har. Trebuie să
observăm exprimarea paradoxală şi rolul pozitiv pe care teologia palamită,
interpretată în acest caz de părintele Dumitru Stăniloae, îl acordă cosmosului, firii
create. Părintele spune că vederea lui Dumnezeu e superioară teologiei raţionale
afirmative şi negative. Ea e pătimirea realităţii dumnezeieşti, nu inventarea sau
bănuirea ei cu cugetarea. Ea e superioară teologiei negative pentru că dispariţia
tuturor nu e produsă forţat de gândire, ci pentru că toate cele create şi ideile lor
sunt copleşite sau acoperite de vederea reală a luminii mai presus de fire.
Apofaticul acesta e un plus nesfârşit, nu un minus faţă de cele cunoscute prin
simţuri şi prin raţiune. Sfântul Grigorie Palama, urmând lui Dionisie Areopagitul,
se exprimă în termeni paradoxali în ceea ce priveşte modalitatea vederii, care se
realizează în lumină şi în întuneric deopotrivă: în lumină datorită revărsării
covârşitoare de lumină şi în întuneric în sens de depăşire. Dar lumina în sens
propriu şi întunericul dumnezeiesc în sens de depăşire sunt deasupra teologiei prin
negaţie, în mod evident. Sfântul Grigorie Palama afirmă, în duhul Părinţilor
Bisericii, superioritatea vederii faţă de orice înţelegere.
Cum poate omul să se împărtăşească din lumina necreată? Mai putem noi, astăzi,
să trăim această experienţă?

Evident! Împărtăşirea omului din lumina necreată este o constantă în viaţa şi

experienţa Bisericii noastre. O întâlnim în vieţile sfinţilor şi o întâlnim în teologia,
cultul şi spiritualitatea Bisericii. De pildă, după ce ne împărtăşim cu Trupul şi
Sângele Domnului, nu mărturisim că am văzut lumina cea adevărată şi am luat
Duhul cel ceresc? Sunt multe lumini în lume, unele dintre acestea sunt înşelătoare.
Dar Lumina de Care ne-am împărtăşit în Euharistie şi în celelalte Taine ale
Bisericii este necreată, este adevărată, este Cea care rămâne veşnic, este Lumina lui
Hristos Ce luminează tuturor. Această lumină iradiază din Hristos Cel înviat.
Această Lumină nu este abstractă, ci subzistă în ceva, am putea spune în Cineva,
de unde comuniunea dintre noi şi Dumnezeu în lumină. De aceea, tema luminii şi a
experienţei omului cu Dumnezeu în lumină este biblică, patristică, contemporană şi
eshatologică, adică cuprinde experienţa omului cu Dumnezeul personal în întreaga
istorie a mântuirii şi dincolo de istorie.

Un indian creștin, care a fost întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu, a spus:

– L-am văzut.

– Cum L-ai văzut? Spune-ne! au insistat ei, iar el a răspuns cu o întrebare.

– V-ați văzut vreodată proprii ochi?

– Da, într-o oglindă, a venit răspunsul.

– Nu într-o oglindă, ci cu ochii voștri.

– Ei bine, nu. Cum am putea, deoarece ne folosim de ochi pentru a vedea cu ei?

– Tot așa e și cu Dumnezeu, a spus el. Cum L-am putea vedea, din moment ce
trăim în El?

(Maica Gavrilia Papaiannis. Asceta Iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, p. 462)

Odată vindecată, mintea dobândeşte vederea lui Dumnezeu. Bineînţeles, ea nu va

vedea esenţa Lui, ci doar energiile Lui. Când sfinţii văd lumina dumnezeiască, ei o
văd pentru că s-au învrednicit de îndumnezeitoarea împărtăşire cu Duhul Sfânt. Cu
alte cuvinte, uniţi cu Dumnezeu, ceea ce văd ei este veşmântul propriei lor
îndumnezeiri – mintea fiindu-le umplută de harul Cuvântului, atotfrumos în
strălucirea Sa, dincolo de orice măsură omenească (Sfântul Grigorie Palama). În
acest fel se îndumnezeieşte mintea.

În atare condiţii, în minte înfloreşte bucuria duhovnicească: Când mintea e

deschisă spre vederea celor inteligibile, are faţă de ele o plăcere cu anevoie de
pierdut, afirmă Sfântul Talasie. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică detaliat acest
proces: Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi
dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă,
îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile
dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de El şi lipindu-se de cele materiale, sau se face
dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se
cu oamenii pentru acestea.
După vindecarea minţii, se vindecă şi trupul. Se înţelege că atunci când spunem
aceasta, nu afirmăm că trupul nu se mai poate îmbolnăvi – cu toate că şi acest lucru
este posibil, întrucât multe boli, îndeosebi cele de natură nervoasă, izvorăsc din
moartea minţii. Când mintea e tămăduită însă, trupul este slobozit de patimile
cărnii. Sfântul Maxim face următoarea precizare: Când vezi mintea ta petrecând cu
evlavie şi cu dreptate în ideile lumii, cunoaşte că şi trupul tău rămâne curat şi fără
de păcat. Mintea care contemplă cele dumnezeieşti îşi păstrează şi trupul curat de
patimi. Mai întâi însă trebuie să fie receptivă faţă de făgăduinţa lucrurilor bune pe
care le nădăjduieşte, apoi să urce spre Prima Minte – şi sfinţindu-se, va fi ea însăşi
transformată dimpreună cu trupul de care este legată, pentru a-l îndumnezei şi pe
acesta. Astfel, mintea se pregăteşte pentru absorbirea trupului de către Duh în
veacul viitor. Din moment ce trupul va gusta din lucrurile cele veşnice, este
esenţial ca el să fie pregătit chiar din această viaţă.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți,

traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei,
1998, pp. 176-178)

Sufletul omului vede adevărul lui Dumnezeu prin puterea felului său de viaţă,
adică prin viaţa de credinţă. „Dacă contemplaţia sa este adevărată, el va afla lumina
şi ceea ce unul ca acesta contemplă se află în sfera adevărului”. „Vederea lui
Dumnezeu vine din această cunoaştere a lui Dumnezeu şi nu poate precede această
cunoaştere”.

(Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere: prof.

Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 72)

Ca să simțim prezența lui Dumnezeu trebuie mai întâi să simțim prezența noastră,
să fim noi prezenți în dialogul cu El și în unirea cu El.
Înţelegeţi voi, oare, principiul vieţii monahiceşti, când ţelul ştiinţei monahiceşti
este a „vedea pe Dumnezeu precum este”? Mulţi teologi vorbesc despre
imposibilitatea noastră de a vedea pe Dumnezeu „precum este”. Dar iarăşi repet
înaintea voastră cuvântul pe care Domnul l-a zis: Fericiţi cei curaţi cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Citind pe teologii ale căror idei sunt pline de apofatism şi citind cuvintele: Fericiţi
cei curaţi cu inima, eu gândesc să-mi curăţ inima de tot gândul neplăcut lui
Dumnezeu, de toată mişcarea inimii cea potrivnică legii iubirii Tatălui. Iar când
inima noastră se va afla slobodă de tot gândul rău – vedea-vom noi atunci pe
Dumnezeu „precum nu este”, teologic vorbind, sau „precum este”? Pentru mine nu
este nici o îndoială: „Precum este”. Altfel, reiese ceva absurd: „Fericiţi cei curaţi
cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu precum nu este.”

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, volumul I, Editura Accent Print,

p. 143)

Dumnezeu a făcut lumea şi tot ce este în ea... El dă viaţă tuturor, El dă suflarea şi

toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe
faţa pământului, le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare vieţuirii şi
locuinţei lor; pentru ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească,
bâjbâind, măcar că El nu este departe de fiecare din noi... (Faptele Apostolilor 17,
24-27; 14, 27; Isaia 58, 8-14).

Soarele ce străluceşte cu putere multă pe cer, luminând şi încălzind pământul, e

uşor oamenilor a-l afla şi a-l vedea. Nu-i mare greutate pentru aceasta, fără numai
cei ce dorm să deschidă ochii pentru a-l vedea; iar cei ce se află în prăpăstii sau în
fântâni adânci, să iasă afară la suprafaţa pământului pentru a-l vedea şi a se folosi
de lumina şi de căldura lui. Tot astfel este şi a afla pe Dumnezeu. Pentru a-L găsi
pe Dumnezeu, toţi cei care dorm trebuie a deschide ochii sufletului şi-L vor afla!
(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis,
București, 2008, p. 23)

„Auzul” lui Dumnezeu e atât de atent, încât se face, așa zicând, auzit și
înspăimântă sufletul. De multe ori se aude și liniștea. Sau se aude mai mult în
tăcerea cuiva auzul lui, sau atenția lui. „Auzim” adeseori liniștea, sau atenția
încordată cu care ne aude sau ne urmăreste cineva; auzim „auzul” lui și aceasta ne
face deosebit de atenți în cuvintele, în purtările noastre. Atenția lui e sesizată însă
de încordarea mea, de „auzirea” mea, sau o provoacă pe aceasta. Auzirea lui
Dumnezeu, sau auzul „auzului” Său premerge vederii Lui, prin care El intră și mai
mult în planul accesibil nouă. Dumnezeu nu mai e simțit ca unul ce e nevăzut, ci se
vede slava Lui, lumina Lui.

(Drd. Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: Notele de

subsol ale Filocaliei românești. Volumul I, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 173)

Sfântul Grigorie Cuvântătorul-de-Dumnezeu scrie: „Ce este Soarele pentru cei

trupești, este Dumnezeu pentru cei duhovnicești”. Așa cum Soarele, cu lumina sa,
luminează și încălzește toate ființele vii de pe pământ, așa și Dumnezeu luminează
toate sufletele cu mintea Sa și le încălzește cu dragostea Sa. Fără Soare, mor
trupurile; fără Dumnezeu, mor sufletele. Cu adevărat a zis Domnul: „atunci drepții
vor străluci ca Soarele în Împărăția Tatălui lor” (Matei 13, 43). Și aceasta, mai tare
și mai frumos decât acel Soare văzut și simțit.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri și semne, Editura Predania, București,

2009, p. 18)
Omul este templu al Duhului Sfânt si prin faptul că El sălășluiește în noi, uniți
fiind cu El vedem de fapt prin „ochii” Lui slava cea dumnezeiască; vedem de fapt
dumnezeirea prin înseși ochii lui Dumnezeu. De aceea, Lumina fiind în noi, iar noi
fiind în Lumină și învăluiți de Lumină vom vedea totul îmbrăcat în Lumină și pe
Însuși Lumina lumii care este Hristos.

Pomenim minunile făcute de Domnul Iisus Hristos ca să cunoaştem puterea Lui

cea minunată şi ca să ne întemeiem pe acele minuni pe care le-a făcut. Ele au ajuns
până la noi pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce ne trebuie nouă. Bineînţeles că
un om cu vedere, nu va cere vederea trupului, pentru că o are. Un om sănătos, tare
şi puternic nu va cere înzdrăvenirea trupului. Însă, privind lucrurile în lumina
cunoştinţei duhovniceşti, constatarea noastră este că lipsa vederii sufleteşti nu este
o excepţie, nu este un lucru care se întâmplă aşa cum se întâmplă cu lipsa vederii
trupeşti. Cei mai mulţi dintre oameni sunt oameni cu vedere şi atunci sigur că nu
ne vom gândi la vederea trupească atunci când pomenim minunea pe care a făcut-o
Domnul Hristos când a dat unui om fără vedere, vedere trupească, ci ne vom gândi
la ce este mai răspândit decât lipsa vederii trupeşti şi anume ne vom gândi la lipsa
vederii sufleteşti. Că dacă lipsa vederii trupeşti este o excepţie, lipsa vederii
sufleteşti parcă este regulă generală. Poate că, la aceasta luând aminte, părinţii
duhovniceşti care au rânduit sfintele slujbe au rânduit ca la o zi ca aceasta să
zicem: Vin la tine ca şi orbul din naştere, cu pocăinţă strigând către Tine, Doamne
Iisuse Hristoase: Tu eşti lumina cea prealuminoasă a celor din întuneric.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 180-181)

Ochii noştri, prin ei înşişi, văd atât cât văd şi ochelarii noştri. Urechile noastre, prin
ele însele, aud tot atât cât aude şi receptorul metalic. Limba noastră, prin ea însăşi,
vorbeşte cât vorbeşte şi limba clopotului.
De aceea, numai ceea ce vede sufletul nostru văd şi ochii noştri. De aceea, numai
ceea ce aude sufletul nostru aud şi urechile noastre. De aceea, numai ceea ce este
raţional în suflet, numai aceea o exprimă şi limba raţional.

Dacă ochii noştri ar fi ca lacul, fără suflet, ei ar vedea precum vede şi lacul. Dacă
urechile noastre ar fi ca vizuinile, fără suflet, ele ar auzi atât cât aud vizuinile. Dacă
limba noastră ar fi sonoră ca limba fără suflet a clopotului, ea ar vorbi atât cât
vorbeşte limba clopotului.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia,

București, 2006, pp. 22-23)

Un text al Scripturii spune: Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu

(Deuteronom 4, 33). Vederea lui Dumnezeu este judecată şi transformarea omului.
Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este o icoană singuratică a acestei
transformări cosmice. Deci, ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a
intrat Noe în corabie şi a început potopul şi de asemenea cu pieirea Sodomei, din
care a scăpat Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul.

Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi atitudinea faţă de propria ta viaţă în

timp, încă te mai poate mântui. Cine le va regreta că se duc, va păţi ceea ce a păţit
femeia lui Lot, privind catastrofa pe care viaţa nu rezistă să o privească în faţă.

Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine le
deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăratul cerurilor, Care aleargă după ultimul
supus al împărăţiei Sale. Cred că aceasta este iubirea fără margini. „Stârvul” cred
că este pământul mort la a cărui judecată se adună sfinţii (vulturii) „nu ştiţi că
sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6, 2).
(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 5,
Editura Credinţa strămoşească, 2006, p. 18)

Creştine, de ne vom îndrepta cu toată inima către Dumnezeu, El ne va lumina cu a

Lui lumină şi ne va încălzi cu a Lui dragoste. Nu îl poate vedea pe Dumnezeul cel
veşnic sufletul bolnav de viclenie, de mândrie, de îngâmfare, de iubire de sine, de
iubirea acestei lumi. Numai ochii simpli şi sănătoşi ai sufletului îl pot vedea pe
Dumnezeu. Dar şi această vedere tot de la Dumnezeu este, căci, fără ajutorul Lui,
sufletul nu are putinţa să-L cunoască şi să-L vadă. El însă se descoperă pruncilor
simpli şi lipsiţi de răutate. „Căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-
ai descoperit pruncilor" (Matei 11: 25).

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească din lume adunată, Editura
Egumenița, Galați, 2008, p. 12)

Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Și precum trupul fără ochi e orb şi nu
vede soarele, care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de
lumină, aşa şi sufletul, dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă, este orb şi nu
înţelege pe Dumnezeu, Făcătorul şi binefăcătorul tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici
nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice.

(Filocalia, volumul I, Tradusă din greceşte de Pr. Stavr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutul de arte grafice "Dacia Traiană", Sibiu, 1947, p.37)

Părinte profesor, care este contextul în care a fost rostită Fericirea care se
adresează „celor curaţi cu inima”? De ce a rostit Mântuitorul această Fericire?
În varianta mateiană a Predicii de pe Munte (Matei, cap. 5-7) sunt nouă Fericiri, a
şasea dintre acestea fiind: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu!” Aceste Fericiri sunt foarte importante, atât prin locul lor în contextul
Evangheliei de la Matei, ca introducere la Predica de pe Munte (adevărat cod al
împărăţiei lui Dumnezeu), cât şi prin cuprinsul lor, prin învăţătura lor. Ele oferă o
adevărată sinteză a cerinţelor pentru dobândirea împărăţiei cerurilor, de la smerenia
adevărată, definită în prima Fericire, cea care ne dă conştiinţa sărăciei
duhovniceşti, condiţie fundamentală a „îmbogăţirii în Dumnezeu” (cf. Lc 12,21), şi
până la situaţia paradoxală a adevăratului ucenic al lui Hristos, care este fericit,
chiar şi în situaţia în care este batjocorit, nedreptăţit şi prigonit pentru Hristos, la
care se referă ultimele două Fericiri.

Mântuitorul a rostit acest minunat cuvânt pentru a arăta că fericirea răsplătirii Sale
este nu numai un dar al vieţii de dincolo, ci că această răsplătire şi fericire sunt
prezente, într-o oarecare măsură, încă din existenţa aceasta pământească a
adevăratului credincios. Este, cu adevărat, o „încurajare”, cei curaţi cu inima fiind
învredniciţi, prin voia lui Dumnezeu şi prin lucrarea harului Său, a gusta, încă de
pe pământ, ceva din dulceaţa unei înalte şi adevărate întâlniri cu Hristos Cel
preamărit, de a contempla slava dumnezeiască, de a contempla pe Hristos-Lumina,
sălăşluit în inima lor.

„Nu cumva curăţia inimii este dintre cele cu neputinţă şi care întrec firea noastră?”

Ce înseamnă a fi curat cu inima?

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii numeşte „inimă” partea cea mai
înaltă a fiinţei noatre, despre care Apostolul Pavel spune că este „omul dinlăuntru”
(Rom. 7, 22; II Cor. 4,16; Ef. 3,16), acel organ al sufletului prin care ne unim cu
Dumnezeu. Inimii, ca fundament biologic, dinamic al trupului, îi corespunde
„inima” ca centru al sufletului. „Inima”, în înţelesul ei duhovnicesc, este locul
sălăşluirii în noi, în fiinţa noastră, a lui Hristos Cel preamărit, prin Duhul Sfânt; ea
este chemată să fie tronul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, în fiinţa noastră. Dar
numai o inimă curată poate fi un astfel de tron dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă: „Nu cumva curăţia inimii este dintre cele cu
neputinţă şi care întrec firea noastră?” Răspunsul este că, dacă mântuirea este cu
putinţă - fapt dovedit prin cei care s-au mântuit, după mărturia Scripturii -, atunci şi
ajungerea la curăţia inimii, condiţia vederii lui Dumnezeu, adică a dobândirii vieţii
veşnice, este cu putinţă (Despre Fericiri, Cuvântul VI, trad. de Pr. prof. D.
Stăniloae şi Ioan Buga, PSB 29, Bucureşti, 1982, p. 379-380).

Cum se poate dobândi această virtute?

Curăţia inimii este, pe de o parte, un dar al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, este
rodul efortului ascetic al omului, de purificare de patimi. În Psalmul 50 ne rugăm:
„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”. Astfel, „inima curată” este
„zidirea” lui Dumnezeu întru noi, dar aceasta nu se realizează fără a pune şi noi,
din partea noastră, „toată sârguinţa”, adăugând „la credinţa noastră: fapta bună, iar
la fapta bună: cunoştinţa, la cunoştinţă: înfrânarea, la înfrânare: răbdarea, la
răbdare: evlavia, la evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea”
(II Pet 1,5-7). Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Dar virtutea e greu de ajuns, fiind
dobândită de-abia cu zeci de mii de sudori şi dureri, cu sârguinţă şi osteneală.
Aceasta o aflăm de multe ori din dumnezeiasca Scriptură, de unde auzim că e
strâmtă şi plină de necazuri calea spre împărăţie…” (ibidem, p. 384).

Care este răsplata pe care o făgăduieşte Domnul celor curaţi cu inima? Ce

înseamnă vederea lui Dumnezeu? Pot oamenii să-L vadă pe Dumnezeu?
„Făgăduinţa (acestei Fericiri, n. n.) e aşa de mare că îndreaptă spre cel mai înalt
vârf al fericirii” - zice Sfântul Grigorie de Nyssa (op. cit., p. 379). „Dumnezeu -
zice acelaşi Sfânt Părinte - Se făgăduieşte pe Sine ca privelişte celor ce s-au curăţit
cu inima” (ibidem, p. 378). Or, Scriptura zice că „pe Dumnezeu, nimeni nu L-a
văzut vreodată” (In 1,18; cf. Ieş. 33, 20; I Tim 6, 16). A vedea pe Dumnezeu este
însăşi viaţa veşnică. „Deci, cel ce vede pe Dumnezeu are prin vedere tot ce se
cuprinde în lista bunătăţilor: viaţa fără de sfârşit, veşnica nestricăciune, fericirea
fără de moarte, împărăţia nemuritoare, bucuria fără de sfârşit, lumina adevărată,
cuvântul duhovnicesc şi dulce, slava neapropiată, veselia neîncetată, tot binele ce
ni se rânduieşte prin nădejde…” (ibidem, p. 379).

Treapta cea mai înaltă a cunoaşterii lui Dumnezeu este prezentată de Părinţii
filocalici ca fiind această cunoaştere a vederii lui Dumnezeu, cunoaşterea în lumina
dumnezeiască necreată. Pentru spiritualitatea ortodoxă, credinţa în întâlnirea
credinciosului care se roagă neîncetat cu Dumnezeu, în lumină, în urma unui
îndelungat şi susţinut efort ascetic, este fundamentală (Pr. prof. D. Stăniloae,
Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii ortodoxe, în
„Ortodoxia“, anul XXVIII, 1976, nr. 3-4, p. 433).

Care este învăţătura care se desprinde din Fericirea a şasea?

Această Fericire ne arată, pe de o parte, măreţia răsplătirii, căci făgăduinţa pe care

ea o cuprinde este dobândirea, prin harul lui Dumnezeu, a ceea ce omului îi este cu
neputinţă, adică vederea lui Dumnezeu, însăşi viaţa veşnică a lui Dumnezeu
împărtăşită omului. Pe de altă parte, această Fericire ne cheamă la efortul ascetic şi
duhovnicesc pentru a ajunge la curăţia inimii. Căci prima etapă a vieţii
duhovniceşti este aceea a purificării de patimi (a se vedea Pr. prof. Dumitru
Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti,
1991), fără de care nu se poate ajunge la iluminare şi la desăvârşire.
Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi
respectarea acestei Fericiri?

Multe sunt cuvintele Părinţilor asupra Fericirii a şasea. Sfântul Grigorie de Nyssa,
pornind de la învăţătura Mântuitorului din Predica de pe Munte, că este vrednică
de osândă nu numai fapta cea rea, ci însăşi păcătuirea „în inima ta” (Mt. 5, 21 şi
urm.), insistă asupra faptului că este necesar efortul de purificare, prin care
smulgem „ca şi cu un plug rădăcinile rele ale păcatelor din adâncul inimii noastre”
(ibidem, p,. 385).

Sfântul Grigorie Palama numeşte această cunoaştere prin vedere „cunoştinţă

mistică şi negrăită a tainelor lui Dumnezeu” (Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa
şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, cu patru tratate traduse, Ediţia a doua, Ed.
Scripta, Bucureşti, 1993, p. 183), căci „lumina cunoştinţei, care e procurată de
lumina harului, eliberează de toată neştiinţa ce dezbină” (ibidem, p. 177).

Sfântul Petru Damaschinul face distincţie între credinţa de obşte, a tuturor

creştinilor, şi credinţa „cea mare”, a vederii. Drumul de la prima la a doua este
unul lung şi aspru şi de-a lungul lui omul devine, progresiv, din slugă şi rob al
lumii acesteia, slujitor şi fiu al lui Dumnezeu, „dumnezeu prin har şi lucrare”
(Cuvântări duhovniceşti, Cartea a doua, I, în „Filocalia”, trad. de Pr. prof. D.
Stăniloae, vol. V, EIBMBOR, Bucureşti, 1976, p. 193 şi urm.).

Dumnezeu nu Se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu; se tot

ascunde până ce ÎI pierde cu totul din vedere. Precum stă scris despre strămoşii
oamenilor când au păcătuit: „Și s-a ascuns Adam şi femeia lui de către faţa
Domnului Dumnezeu între pomii Raiului”. Precum atunci, aşa şi acum. De fiecare
dată când omul face un păcat greu, el se ascunde de Dumnezeu în spatele naturii.
Şi se pierde între făpturi, se pierde între pomi şi pietre şi animale, ca între o treime
idolească înrudită cu el, se scufundă în umbra naturii. Și după cum se vorbește de
eclipsă de soare atunci când luna îl acoperă pe acest luminos împărat al naturii, așa
s-ar putea vorbi și despre o „eclipsă de Dumnezeu”… eclipsa de soare nu înseamnă
că soarele şi-a pierdut lumina, ci numai că lumina lui este acoperită prin ceva de
ochii noştri. Întocmai la fel, şi eclipsa de Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu S-a
pierdut şi că El nu mai este, ci că ceva s-a pus între Dumnezeu şi om şi L-a ascuns
pe Dumnezeu de înţelegerea omenească. Acest ceva este păcatul omenesc.

Nu-i natura de vină că ateul o divinizează. Ea se împotriveşte toată lepădării de

Dumnezeu, şi urăşte de moarte şi alungă pe apostaţi şi pe cei care o divinizează.
Toată natura, de la marele soare, până la măruntul atom, dă mărturie într-un glas şi
în armonie despre fiinţa şi lucrarea Făcătorului său. Vechii egipteni divinizau toate
făpturile, şi mai presus de toate un bou negru, numit Apis. Spune o legendă că a
venit un oarecare faraon ca să-i aducă jertfă lui Apis; dar când s-a închinat înaintea
acelui asa-zis dumnezeu, boul l-a luat în coarne și l-a alungat departe de sine.
„Acum văd că eşti bou, şi nu dumnezeu !” a strigat faraonul supărat. La care Apis
a grăit și i-a răspuns: „Asta am vrut şi eu să vezi; şi de acum să te închini Celui ce
ne-a făcut şi pe mine, şi pe tine”.

Tu spui: „Îmi este greu să cred până nu văd!” Dar cu ce doreşti tu să vezi, cu ochiul
sau cu duhul? Dacă vrei să vezi cu ochiul trupesc, Cel ce este mai mare ca
universul ar trebui să se micşoreze şi să încapă în câmpul tău vizual mărginit. Ce,
tu îţi vezi raţiunea cu ochii? Şi totuşi, te-ai supăra dacă cineva ţi-ar spune că el nu
crede că ai raţiune până n-o vede cu ochii lui. Iar dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu
cu duhul, atunci poţi să îl vezi. Fiindcă duhul omenesc e mai întins decât universul,
şi fiindcă şi „Dumnezeu duh este”. Numai că duhul tău trebuie să fie curat, fiindcă
doar celor curaţi li s-a tăgăduit că-L vor vedea pe Dumnezeu. Fugi cât mai repede
din întunericul acesta ce ne-a pătruns în suflet ca un păianjen. Când Adam a
păcătuit, el a fugit de la faţa lui Dumnezeu, dar Milostivul Făcător nu a fugit de la
făptura Sa, ci S-a apropiat şi l-a strigat pe Adam: „Adame, unde eşti?” Și pe tine te
strigă, de la foarte mare apropiere, oare nu auzi: „Copile, unde ești?”. Întoarce fața
ta către lumină, fiule al luminii. Părintele luminilor te cheamă cu dragoste aprinsă.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi, volumul I,
Editura Sophia, p. 159-160)

Sfântul Grigorie Cuvântătorul-de-Dumnezeu scrie: „Ce este Soarele pentru cei

trupești, este Dumnezeu pentru cei duhovnicești”. Așa cum Soarele, cu lumina sa,
luminează și încălzește toate ființele vii de pe pământ, așa și Dumnezeu luminează
toate sufletele cu mintea Sa și le încălzește cu dragostea Sa. Fără Soare, mor
trupurile; fără Dumnezeu, mor sufletele. Cu adevărat a zis Domnul: „atunci drepții
vor străluci ca Soarele în Împărăția Tatălui lor” (Matei 13, 43). Și aceasta, mai tare
și mai frumos decât acel Soare văzut și simțit.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri și semne, Editura Predania, București,

2009, p. 18

„Vederea” lui Dumnezeu e nesfârşit mai bogată decât cunoştinţa, sau satisface
nesfârşit mai mult toate trebuinţele sufletului de intrare în legătură cu realitatea lui
Dumnezeu, pentru că puterile sufletului sunt tămăduite prin împlinirea poruncilor
lui Dumnezeu. Această împlinire este condiţia intrării în relaţia personală cu
Dumnezeu, iar această relaţie împlineşte toate trebuinţele sufletului după o
comuniune desăvârşită. În acest sens, ele contribuie la vindecarea sufletului. Încă
prin împlinirea poruncilor sufletul nostru a acceptat dialogul pozitiv cu Dumnezeu,
răspunzând la apelul de iubirea al lui Dumnezeu. Acest răspuns al nostru aduce o
nouă manifestare de iubire a lui Dumnezeu. Şi aşa se realizează dialogul dătător de
sănătate şi de viaţă, dătător de sens, de raţionalitate pentru viaţa sufletului.
Deschizându-se lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui, Dumnezeu nu numai
că e auzit sau văzut de suflet ca vorbindu-i din afară, ci Dumnezeu Se şi
sălăşluieşte în el. Un Dumnezeu care dă porunci e un Dumnezeu personal şi îl ia pe
credincios în serios ca persoană.
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 390 la Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru
cei ce se liniştesc cu evlavie, în Filocalia VII, Editura Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, p. 286)