Smerenia – temelia tuturor virtuţilor

Introducere
“Smerenia, aidoma credinţei, este un dar al Harului. Unele suflete fericite ar fi, probabil,
înclinate spre smerenie încă de la naştere, însă toate, fără a se ţine cont de înclinaţiile lor, au de
luptat cu mândria şi mulţumirea de sine. Într-adevăr, sunt rare persoanele care nu se bucură
atunci când sunt lăudate şi admirate, căci a fi mândru de o muncă bine făcută este o trăsătură
omenească şi nu e nevoie să fie astfel păcătoasă. Cu toate acestea, omul smerit cel adevărat este
cel care rămâne imun atât la măgulire, cât şi jignire, care, aşa cum spunea Rudyard Kipling
(1865-1936), „poate să înfrunte Triumful şi Dezastrul / Şi să-i trateze pe cei doi impostori în
acelaşi fel.” Acceptând toate cu mărinimie, acest om poate să urmeze liniştit calea spre mântuire,
desfătându-se, totodată, după cum spune psalmistul, „în abundenţa păcii”.
Dar ce înseamnă oare humility/smerenie? Cuvântul „umil” derivă de la latinescul humus,
ceea ce înseamnă „pământ”, în aceasta regăsindu-se o metaforă capabilă să surprindă ceea ce
este fundamental în humility (smerenie). Cei umili se simt una cu pământul pe care calcă şi din
care sunt făcuţi. Ei nu pot fi plasaţi mai jos, căci se află deja acolo. Această stare de smerenie nu
înseamnă deloc servilism; înseamnă puritate şi pioşenie. Căderea lui Satan a decurs din mândria
lui necontrolată, prin care s-a pângărit. In ceea ce ne priveşte, ori de câte ori lăsăm mândria să ne
cucerească, la fel şi noi ne pângărim. Natura smereniei noastre este aceasta: nu servilism, ci
curăţie împărtăşită cu pământul, prin care în mod paradoxal ne păstrăm nemânjiţi de mândrie.
De asemenea, este ciudat că, pe măsură ce devenim mai umili (smeriţi), ne apropiem de
Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos a zis că, dacă nu devenim asemenea pruncilor, nu vom
intra în împărăţia Cerurilor. Prin urmare, trebuie să devenim, pur şi simplu, aidoma pruncilor,
pentru a ne apropia de Dumnezeu. Iar izvorul acestei curăţii, spune Sf. Ioan Cassian (aprox. 360-
435), ne este disponibil „numai dacă mai întâi dobândim smerenia adevărată a inimii.” Urcuşul
spre Dumnezeu, ascensiunea spre cele divine, începe cu dobândirea smereniei. Ne apropiem de
înălţimi prin atingerea celor mai de jos. Dobândim maturitate spirituală, devenind prunci.
Este important să înţelegem clar că smerenia nu se află în firea cu care ne naştem, ci în
modul în care dezvoltăm această fire. Hotărârile pe care le luăm în viaţă hotărăsc în cele din
urmă ceea ce suntem. Nu suntem responsabili pentru talentele pe care le avem, după cum nu
suntem responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă în zbuciumul lumii. Însă suntem responsabili
pentru ceea ce avem şi ceea ce facem să ni se întâmple. Astfel, cei care sunt chemaţi să deţină
funcţii înalte în viaţă pot fi smeriţi în inimă, în timp ce un măturător de stradă poate simţi invidie

1
şi mândrie. Mândria poate sălăşlui în mod egal atât în inima celui puternic cât şi în cea a
cerşetorului. Dobândirea smereniei se află dincolo de rangul şi situaţia în care ne naştem; ea ţine
de ceea ce facem cu ceea ce suntem. În ochii lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt egali şi suntem
judecaţi ca atare, nu după rangul nostru, ci după împlinirile noastre.
Astfel, ceea ce trebuie să facem este să ne dezvoltăm capacitatea naturală de smerenie cu
care ne naştem, fie ea mare sau mică. Trebuie să o hrănim, poate chiar forţându-ne să acţionăm
cu smerenie, oricât de greu ni s-ar părea ceea ce facem. Cu timpul, ceea ce facem poate deveni
realitate. Este necesar să fim precauţi în lucrarea, în faptele şi în obiceiurile noastre, aducându-
ne aminte de sarcina care se află în faţa noastră: dobândirea smereniei. Este limpede că în
această lucrare este angajată voinţa noastră şi, în mare măsură, de propria noastră voinţă depinde
dacă ne smerim sau ne mândrim. Căci numai rezultatul smereniei sau mândriei noastre voite este
dincolo de cuprinderea noastră - în făgăduinţa divină a Mântuitorului: „Cine se va înălţa pe sine,
se va smeri, şi cine se va smeri pe sine, se va înălţa.”
Dar ce este cu această smerenie? Cu ce ne ajută? Mai presus de toate, adevărata smerenie
se descoperă în cele mai vii culori atunci când înfruntăm adversităţile. Ea ne este singura
speranţă în peisajul inevitabil sordid al vieţii umane. Atunci când suntem loviţi de adversitate, ne
putem pleca capetele cu smerenie acceptând, fără plângere exterioară sau revoltă lăuntrică. Ne
putem mereu aduce aminte că Iisus, Domnul extremei smerenii, în timpul pătimirii Sale nu a dat
aproape deloc răspunsuri. El ne cere să ne luăm crucile şi să-I urmăm Lui. „Luaţi jugul meu
asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă
sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” Într-adevăr, dacă lăsăm
aceste cuvinte să ne îndrume şi urmăm exemplul pe care Hristos îl pune înaintea noastră,
sufletele noastre vor fi puternice şi vom îndura smeriţi toate lucrurile, în dragoste. Smerenia ne
îndrumă la Duhul ale cărui roade sunt „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, blândeţea,
bunătatea, credinţa, modestia şi cumpătarea.” Smerenia dă naştere blândeţii, împotriva căreia
nici o lege pământească, nici o persecuţie şi nici o vrăjmăşie nu pot triumfa.
Încă din cele mai vechi timpuri, Sfinţii Părinţi s-au sălăşluit în smerenie, iar Sfânta
Scriptură subliniază din abundenţă marea ei virtute. ………. Aceste ecouri nu trebuie să
stârnească în noi cugetarea abstractă sau simpla reflecţie, ci supunerea smerită faţă de Voinţa lui
Dumnezeu: „Smerenia constă nu în condamnarea conştiinţei noastre, ci în recunoaşterea harului
şi milostivirii lui Dumnezeu.” Smerenia, aşa cum am spus în cuvintele de început, este - ca
recunoaştere a eforturilor noastre şi ca răsplată pentru dragostea noastră faţă de Dumnezeu - un
dar liber dat de Har.”1
1
Arhiepiscop Hrisostomos al Etnei, Smerenia în tradiţia patristică ortodoxă, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p

2
Capitolul I Virtutea smereniei
„.......vom trata, în continuare virtutea smereniei, care constituie leacul patimii mândriei.
În timp ce mândria este rădăcina şi sursa tuturor patimilor şi păcatelor, smerenia e zămislitoarea
şi mama tuturor virtuţilor.
Din nefericire, în zilele noastre, smerenia nu numai că e greu de găsit în rândurile
oamenilor, dar e şi absentă din vocabularul nostru. Ce-i drept, mulţi sunt aceia care îi critică pe
oamenii egoişti şi mândri, înfierând patima lor, iar când dau de un om smerit, îl admiră şi îl
laudă, spunând: «Omul acesta e atât de bun, nu e deloc egoist»- Niciodată însă, sau oricum
foarte rar, vom auzi pe cineva zicând: «Cutare este smerit».
Virtutea smereniei e atât de greu accesibilă încât nici măcar numele ei nu-l mai folosesc
oamenii, deşi, înlăuntrul lor, o preţuiesc şi o elogiază. Dacă ar introduce cuvântul
«smerenie» în vocabularul lor, logic ar fi să şi adopte virtutea respectivă, să o încorporeze în
conduita lor”2 „şi să o armonizeze cu modul lor de gândire, ori ei nu-şi doresc cu adevărat acest
lucru deoarece cred că nu-i avantajează. Aşadar nu-i de mirare că evită termenul «smerenie».
Mulţi văd în eşec şi în condiţia de om smerit o mare greşeală şi un neajuns. Cred că
smeriţii sunt proşti, idioţi, demni de batjocură şi, în genere, oameni la marginea societăţii pentru
că sunt exploataţi de către ceilalţi. Ce mult se înşală însă ! În ce constă practic smerenia ? Iată ce
ne relatează despre ea Sfântul Ioan Scărarul:
«Cel ce voieşte să înfăţişeze prin cuvânt văzut simţirea şi lucrarea iubirii Domnului în
chip propriu, şi ale sfintei smerite-cugetări în chip cuvenit [...] şi socoteşte să lumineze prin
lămurirea acestora pe cei ce nu le-au gustat, face ceva asemenea celui ce voieşte să facă
cunoscută prin cuvinte şi pilde dulceaţa mierii celor ce n-au gustat-o niciodată [...]
Deci făcând aşa ne-am adunat şi am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei
numiri. Şi unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine
cel mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul cunoştinţa ce o are mintea despre neputinţa şi
slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări şi a dezlega cel dintâi mânia;
altul cunoaşterea harului şi milei lui Dumnezeu; ”3 „altul, iarăşi, simţirea sufletului zdrobit şi
tăgăduirea voii proprii.
Iar eu ascultând toate acestea, ispitindu-le prin chibzuinţă şi trezvie, n-am putut să aflu
simţirea fericită a aceleia prin auzire. De aceea, ca unul ce sunt cel mai de pe urmă, adunând ca

11-15
2
Arhimandrit Vasilios Papadaki, Mândria şi Smerenia, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Ortodoxă, 2012,p. 29

3
Ibidem, p. 30

3
un câine din fărămiturile ce au căzut de la masa acelor cunoscători şi fericiţi părinţi, încercând să
o lămuresc, am zis: Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului, având un nume numai
pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei). Ea este o bogăţie negrăită; este numirea lui
Dumnezeu şi darul Lui. Căci zice: „învăţaţi de la Mine"; deci nu de la înger, nici de la om şi nici
de pe hârtie „ci de la Mine" (Matei 11, 29)» (Cuvântul 25,1, 3).
Ceva similar susţine şi avva Dorotei: «Nimeni nu poate exprima în cuvinte cum ia
smerenia naştere în sufletul omului, dacă nu o învaţă din experienţă. Din cuvinte nimeni nu o
poate învăţa. Odinioară, avva Zosima vorbea despre smerenie, iar un învăţat, care din întâmplare
se afla acolo şi îl asculta, vrând să afle sensul exact al învăţămintelor sale, l-a întrebat: „Spune-
ne, cum de te consideri păcătos? Nu înţelegi că eşti sfânt? Nu pricepi că ai virtuţi? Nu vezi că
păzeşti poruncile? ”4„Cum poţi crede că eşti păcătos, în timp ce faci toate acestea?" Bătrânul
Zosima nu ştia ce să-i răspundă şi îi zise: „Nu ştiu cum să-ţi explic, dar aşa mă simt eu:
păcătos". Învăţatul însă insista...
De îndată ce am văzut că bătrânul nu ştie ce să răspundă, i-am spus: „Oare tot acelaşi
sentiment îl au şi cei care au studiat filozofia sau ştiinţa medicinei? Adică, atunci când medicul
sau filozof şi-a consolidat bine cunoştinţele şi le pune în practică, experienţa devine pentru el o
obişnuinţă puternică şi înrădăcinată. Cert e că ei înşişi nu sunt în stare să explice cum au
dobândit acea capacitate. După cum am precizat, sufletul a căpătat în mod gradat şi
imperceptibil capacitatea respectivă, prin practicarea ei. La fel se întâmplă şi cu smerenia. Prin
respectarea poruncilor lui Hristos se clădeşte şi se statorniceşte această stare de smerenie a
sufletului, ce nu poate fi tălmăcită în cuvinte". Cum a auzit acestea, avva Zosima s-a bucurat
(P.G. 88, 1648C-1649B).”5
„..... am specificat că smerenia nu e ceva ce poate fi uşor definit şi descris în cuvinte. Ea
se prezintă ca o noţiune şi o virtute cuprinzătoare întrucât însumează multe harisme şi aptitudini.
După cum menţiona şi Sfântul Ioan Scărarul, smerit nu e cel care are o anumită calitate, ci cel
care întruneşte mai multe deodată.
În primul rând, omul smerit nu se consideră vrednic şi, de aceea, nu crede că e în stare să
se ajute pe sine ori să-i facă vreun bine aproapelui său. În consecinţă, toate virtuţile şi faptele lui
bune le atribuie sprijinului şi binecuvântării primite de la Dumnezeu. Fireşte, această trăsătură a
lui poate fi caracterizată de unii drept sentiment de inferioritate (sau „complex", cum i se mai
spune de obicei), dar în realitate nu-i vorba de aşa ceva. Dimpotrivă, omul care şi-a format o
asemenea părere despre el însuşi se sileşte în permanenţă să devină mai bun şi aspiră la

4
Ibidem, p. 31
5
Ibidem, p. 32

4
desăvârşire, deoarece socoteşte că se află la un nivel mediu. Este deci un om modest. ”6
„În al doilea rând, cel smerit se osândeşte mereu, crede că din pricina greşelilor, şi
păcatelor sale se produc diversele evenimente neplăcute din viaţa lui, şi în acelaşi timp îi
consideră buni pe toţi ceilalţi oameni. Acest lucru, departe de a fi o înjosire ori un motiv ca el să
fie exploatat de alţii, aşa cum în mod greşit cred unii, constituie un izvor de pace lăuntrică, de
bucurie şi odihnă. Şi asta deoarece omul care trăieşte cu o astfel de convingere nu intră în
conflict cu nimeni şi nu aruncă vina asupra altora. Trece cu vederea neputinţele aproapelui său,
iar el îşi face o aspră autocritică: el singur e sursa tuturor relelor şi, ca atare, încearcă mereu să se
îndrepte. Prin urmare, fericirea lui depinde doar de el întrucât conştientizează că nu are putere
asupra celorlalţi, ci numai asupra sa, şi doar el însuşi se poate modela, în măsura posibilului.
Acest mod de a se raporta la viaţă îl menţine pe omul smerit într-o stare de linişte şi pace
permanentă. Majoritatea oamenilor se înfurie când sunt nedreptăţiţi, când ceilalţi se poartă urât
cu ei, când îi acuză de ceva. Spre deosebire de ei, cel smerit nu are cum să se mânie pe ceilalţi
fiindcă se consideră inferior tuturor şi socoteşte că pătimeşte numai din cauza greşelilor şi
slăbiciunilor sale. ”7
“Bineînţeles, smeritul nu trebuie confundat cu naivul care le permite celorlalţi să-l
exploateze la infinit până ce îl distrug. El se distinge prin faptul că priveşte cu indulgenţă faptele
urâte şi viclene ale semenilor lui şi le condamnă fără a-i judeca pe cei care le săvârşesc
deoarece, cunoscându-şi propriile slăbiciuni, îi vede şi pe aceia la fel de slabi ca el. Şi astfel, la
nevoie, îşi revendică dreptul cu multă smerenie, pace şi înţelepciune, preferând mai degrabă să
fie el nedreptăţit decât să fie nedreptăţiţi ceilalţi.
Omul smerit ştie că, judecându-şi aproapele, s-ar condamna singur şi, de aceea, nu
judecă pe nimeni niciodată. Nici nu-i place să-i audă pe alţii osândind pe cineva. Îi laudă pe
semenii lui şi le vorbeşte tuturor cu blândeţe. Se face plăcut tuturor, căci îşi tăinuieşte virtuţile,
ceea ce îl pune la adăpost de invidia şi uneltirile oamenilor. De asemenea, nu urmăreşte
nicidecum slava deşartă.
Sfântul Isaac Sirul spune în acest sens: «Pe omul smerit nu-l urăşte nimeni nicicând, nici
nu-l dojeneşte, nici nu-l dispreţuieşte pentru că îl iubeşte Stăpânul lui şi, ca atare, este iubit de
toată lumea. Şi el îi iubeşte pe toţi şi de toţi e îndrăgit, toţi îl doresc şi în orice loc ar merge e
văzut ca un înger de lumină şi i se acordă o cinstire deosebită».”8
„O altă trăsătură esenţială a smeritului este că nu pretinde să se facă voia lui, ci voia celor
superiori lui, adică a celorlalţi. Şi totuşi, după cum subliniază şi avva Dorotei, omul smerit «face
6
Ibidem, p. 33
7
Ibidem, p. 34
8
Ibidem, p. 35

5
întotdeauna voia lui deoarece, neavând o voie a sa proprie, orice s-ar întâmpla lui îi aduce pace
şi astfel e ca şi cum ar împlini mereu voia Iui. Fiindcă nu vrea ca lucrurile să se petreacă aşa cum
doreşte el, ci le vrea şi le acceptă aşa cum se petrec» (P.G. 88,1809C).
Pe de o parte, smeritul cere întotdeauna ajutorul Domnului, fiind încredinţat că numai cu
sprijinul Lui poate duce la bun sfârşit tot ceea ce săvârşeşte; iar pe de altă parte, se întristează şi
suferă neîncetat pentru păcatele sale, cerându-şi iertare de la Dumnezeu atât în timpul rugăciunii
cât şi la taina spovedaniei, pe care nu o batjocoreşte cu aroganţă cum obişnuiesc alţii.
Şi ca să încheiem cu o pildă vie de smerenie, vă voi povesti o întâmplare din viaţa unui
mare ascet, cuviosul Ioan Colovos: Odată, în deşertul Egiptului, după Sfânta Liturghie, cuviosul
loan Colovos a zăbovit împreună cu alţi călugări în curtea bisericii, ” 9„iar unul dintre aceştia a
început să-l insulte fără temei de faţă cu toţi pustnicii. Cuviosul loan a răbdat mustrările fără să
se tulbure şi cum a terminat călugărul cel hulitor, i-a răspuns cu simplitate: «Frate, ai spus atâtea
lucruri împotriva mea văzând numai faptele mele din afară. Dar dacă le-ai vedea şi pe cele din
lăuntrul meu?» Oare şi noi reacţionăm la fel în asemenea situaţii? ”10

Cap. I.1. Virtutea smereniei în Vechiul Testament

În Psalmul 76, Asaf spune: „ Dumnezeule, în sfinţenie este calea Ta.” Şi pentru ca smerenia este
conditia necesară si suficientă pentru îndumnezeirea omului, acest lucru se vede foarte clar încă
din Vechiul Testament, unde aceste virtuţi i se dă o importanţă deosebită. De aceea este atât de
prezentă şi privită ca o condiţie strict necesară pentru a fi luat în seamă de Dumnezeu. Dumnezeu
, satisface orice cerere o omului cu condiţia ca acesta sa se afle într-o stare de smerenie, fără nici
o urmă de mândrie.

Facerea (Geneza)
29.32 A zămislit deci Lia şi a născut lui Iacov un fiu, căruia i-a pus numele Ruben, zicând: "A
căutat Domnul la smerenia mea şi mi-a dat fiu; de acum mă va iubi bărbatul meu".
Ieşirea - a doua carte a lui Moise
18.8. Apoi a povestit Moise socrului său toate câte a făcut Domnul cu Faraon şi cu toţi Egiptenii
pentru Israel, toate suferinţele ce le-au întâlnit ei în cale şi cum i-a izbăvit Domnul din mâinile
lui Faraon şi din mâinile Egiptenilor.
18.9. Iar Ietro s-a bucurat de toate binefacerile ce a arătat Domnul lui Israel, când l-a izbăvit din
mâna Egiptenilor şi din mâna lui Faraon.

9
Ibidem, p. 36
10
Ibidem, p. 37

6
18.10. Şi a zis Ietro: "Binecuvântat este Domnul, Care v-a izbăvit din mâinile Egiptenilor şi din
mâna lui Faraon, Cel ce a izbăvit pe poporul acesta din stăpânirea Egiptenilor.
18.11. Acum am cunoscut şi eu că Domnul este mare peste toţi dumnezeii, pentru că a smerit pe
aceştia".

Deuteronomul - A cincea carte a lui Moise

8.1. "Siliţi-vă să împliniţi toate poruncile acestea pe care vi le dau eu astăzi, ca să fiţi vii şi să vă
înmulţiţi şi să vă duceţi să luaţi în stăpânire pământul cel bun pe care cu jurământ 1-a făgăduit
Domnul Dumnezeul părinţilor voştri.

8.2. Să-ţi aduci aminte de toată calea pe care te-a povăţuit Domnul Dumnezeul tău prin pustie de
acum patruzeci de ani, ca să te smerească, ca să te încerce şi ca să afle ce este în inima ta şi de ai
să păzeşti sau nu poruncile Lui.

8.3. Te-a smerit, te-a pedepsit cu foamea şi te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoşteai şi pe care
nu o cunoşteau nici părinţii tăi, ca să-ţi arate că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul
trăieşte şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului.

8.16. Care a scos pentru tine izvor din stânca de cremene, te-a hrănit în pustie cu mana pe care tu
n-o cunoşteai şi n-o cunoşteau nici părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce,

Cartea a doua a Regilor

22.28. Tu pe poporul smerit îl izbăveşti, Iar ochii cei mândri îi smereşti.

Cartea a treia a Regilor

8.35. Când se va încuia cerul şi nu va fi ploaie, pentru că ei au păcătuit înaintea Ta, şi Îţi vor
aduce rugăciuni în locul acesta şi vor mărturisi numele Tău şi se vor întoarce de la păcatul lor,
căci Tu i-ai smerit,

8.36. Atunci Tu să asculţi din cer şi să ierţi păcatul robilor Tăi şi al poporului Tău Israel,
arătându-le calea cea bună pe care să meargă, şi să trimiţi ploaie pământului Tău pe care l-ai dat
poporului Tău de moştenire!

Cartea a patra a Regilor

7
17.8. Atunci S-a mâniat Domnul tare pe Israeliţi şi i-a lepădat de la faţa Sa, şi n-a mai rămas
decât seminţia lui Iuda.

17.19. Dar nici Iuda n-a păzit poruncile Domnului Dumnezeului său şi s-a purtat după obiceiurile
Israeliţilor, cum Se purtau aceştia.

17.20. Şi Şi-a întors Domnul faţa de la toţi urmaşii lui Israel şi i-a smerit dându-i în mâinile
jefuitorilor şi în sfârşit i-a lepădat de la faţa Sa.

22.13. "Mergeţi şi întrebaţi pe Domnul pentru mine şi pentru popor şi pentru tot Iuda despre
cuvintele acestei cărţi găsite, căci mare este mânia Domnului ce s-a aprins asupra noastră, pentru
că părinţii noştri n-au ascultat cuvintele cărţii acesteia, ca să se poarte după cele ce ni s-a
poruncit".

22.14. Atunci s-a dus Hilchia preotul, Ahicam, Acbor, Şafan şi Asaia la proorociţa Hulda, soţia
lui Şalum, fiul lui Ţicva, fiul lui Harhas, păstrătorul veşmintelor, care locuia în Ierusalim, în
despărţitura a doua, şi au grăit cu ea.

22.15. Iar ea le-a zis: "Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Spuneţi omului care v-a trimis
la mine:

22.16. Aşa zice Domnul: Voi aduce rău asupra locului acestuia şi asupra locuitorilor lui, după
toate cuvintele cărţii pe care a citit-o regele Iudei.

22.17. Pentru că M-au părăsit şi tămâiază pe alţi dumnezei, ca să mă aţâţe cu toate lucrurile
mâinilor lor, s-a aprins mânia Mea asupra locului acestuia şi nu se va stinge.

22.18. Iar regelui lui Iuda care v-a trimis să întrebaţi pe Domnul, spuneţi-i: Aşa zice Domnul
Dumnezeul lui Israel despre cuvintele pe care tu le-ai auzit:

22.19. Deoarece s-a muiat inima ta şi tu te-ai smerit înaintea Domnului, când ai auzit ce am grăit
Eu asupra locului acestuia şi asupra locuitorilor lui, că vor fi ţinta groazei şi a blestemului, şi ţi-ai
rupt veşmintele şi ai plâns înaintea Mea, de aceea şi Eu te-am auzit, zice Domnul.
Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)

8
6.26. Când se va încuia cerul şi nu va fi ploaie, pentru că au păcătuit ei înaintea Ta, şi-ţi vor
aduce rugi în locul acesta, vor mărturisi numele Tău şi se vor întoarce de la păcatul lor pentru că
i-ai smerit,

12.5. Atunci Şemaia proorocul a venit la Roboam şi la căpeteniile lui Iuda, care se strânseseră la
Ierusalim din pricina lui Şişac şi le-a zis: "Aşa zice Domnul: Pentru că M-aţi părăsit, de aceea vă
las pe mâinile lui Şişac".

12.6. Iar căpeteniile lui Israel şi regele s-au smerit şi au zis: "Drept este Domnul!"

12.7. Când a văzut Domnul că ei s-au smerit, atunci a fost cuvântul Domnului din nou către
Şemaia şi a zis: "S-au smerit; nu-i voi mai stârpi şi în curând le voi da şi izbăvire. Mânia Mea nu
se va mai vărsa asupra Ierusalimului prin mâna lui Şişac.

12.12. După ce s-a smerit Roboam, s-a îndepărtat mânia Domnului de la el şi nu l-a nimicit cu
totul. Afară de aceasta şi în Iuda se găsea câte ceva bun.

13.17. Iar Abia dimpreună cu poporul lui le-a dat o lovitură puternică şi au căzut morţi din Israel
cinci sute de mii de oameni aleşi.

13.18. Atunci s-au smerit fiii lui Israel, iar fiii lui Iuda s-au făcut puternici, pentru că au nădăjduit
în Domnul Dumnezeul părinţilor lor.

30.6. Şi s-au dus trimişii cu scrisorile, care erau făcute de rege şi de căpeteniile lui, prin toată ţara
lui Israel şi a lui Iuda şi, după porunca regelui, le spuneau: "Fii ai lui Israel, întoarceţi-vă la
Domnul Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Israel, şi Se va întoarce şi El la cei rămaşi
dintre voi, care aţi mai scăpat din mâna regilor Asiriei.

30.7. Şi nu mai fiţi aşa ca părinţii voştri şi ca fraţii voştri, care au săvârşit fărădelegi înaintea
Domnului Dumnezeului părinţilor lor, şi El i-a dat pustiirii, precum vedeţi.

30.8. Nici să nu vă mai ţineţi de acum tari la cerbice, ca părinţii voştri, ci supuneţi-vă Domnului
şi venind la locaşul de sfinţire al Lui, pe care El l-a sfinţit pe veci; şi slujiţi Domnului
Dumnezeului vostru şi El Îşi va abate flacăra mâniei Sale de la voi.

30.9. Când vă veţi întoarce la Domnul atunci fraţii voştri şi fiii voştri au să găsească şi ei milă la
acei care i-au luat pe ei robi şi se vor întoarce în ţara aceasta; căci bun şi îndurat este Domnul
Dumnezeul vostru şi nu-şi va întoarce faţa de la voi, dacă vă veţi întoarce la El".

9
30.10. Şi au mers trimişii din cetate în cetate prin ţinutul lui Efraim şi al lui Manase şi până la
acela al Zabulonului; aceia râdeau, bătându-şi joc de ei.

30.11. Totuşi unii din seminţia lui Aşer, a lui Manase şi a lui Zabulon s-au smerit şi au venit la
Ierusalim.

32.24. În zilele acelea s-a îmbolnăvit Iezechia de moarte şi s-a rugat Domnului şi Domnul l-a
auzit şi i-a dat semn.

32.25. Însă Iezechia n-a fost recunoscător pentru binefacerea care i s-a făcut, căci s-a semeţit în
inima lui. Şi a căzut mânia lui Dumnezeu peste el şi peste Iuda şi peste Ierusalim.

33.9. Însă Manase a dus pe Iuda şi pe locuitorii Ierusalimului la atâta rătăcire, încât ei au săvârşit
mai rău decât acele popoare pe care Domnul le stârpise din faţa fiilor lui Israel.

33.10. De aceea a grăit Domnul lui Manase şi poporului său, dar ei n-au ascultat.

33.11. De aceea a adus Domnul peste ei pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins pe
Manase cu arcanul şi l-au legat cu cătuşe de fier şi l-au dus la Babilon.

33.12. Şi în strâmtorarea sa, el a căutat faţa Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit foarte
înaintea Dumnezeului părinţilor săi.

33.21. Amon era de douăzeci şi doi de ani când s-a făcut rege şi a domnit doi ani în Ierusalim.

33.22. Şi a făcut el lucruri neplăcute înaintea ochilor Domnului, precum făcuse şi Manase, tatăl
său; căci a adus jertfe la toate chipurile cioplite, pe care le făcuse Manase, tatăl său, şi le-a slujit.

33.23. Dar el nu s-a smerit înaintea feţei Domnului, cum s-a smerit Manase, tatăl său;
dimpotrivă, Amon şi-a înmulţit păcatele sale.

34.25. Din pricină că M-au părăsit şi au tămâiat pe alţi dumnezei, ca să Mă supere cu toate
faptele mâinilor lor. Mânia Mea se va aprinde peste acest loc şi nu se va potoli.

34.26. Iar către regele lui Iuda care v-a trimis să întrebaţi pe Domnul, aşa să-i spuneţi: Aşa zice
Domnul Dumnezeul lui Israel pentru cuvintele pe care tu le-ai auzit:

34.27. Fiindcă inima ta s-a înmuiat şi tu te-ai smerit înaintea lui Dumnezeu, auzind cuvintele Lui
pentru locul acesta şi pentru locuitorii lui şi tu te-ai smerit înaintea Mea şi ţi-ai rupt hainele tale şi
ai plâns înaintea Mea şi Eu te-am auzit, zice Domnul:

10
34.27. Iată Eu te voi aşeza la un loc cu părinţii tăi şi vei fi pus în mormântul tău cu pace; ochii tăi
nu vor vedea nenorocirile pe care le voi aduce peste locul acesta şi peste locuitorii lui". Şi i-au
adus regelui răspunsul acesta.

36.12. Şi el a făcut lucruri neplăcute înaintea ochilor Domnului Dumnezeului său. El nu s-a
smerit înaintea lui Ieremia proorocul, care îi proorocea cuvintele din gura Domnului.

Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)

6.15. Zidul a fost isprăvit în ziua a douăzeci şi cincea a lunii Elul, adică în cincizeci şi două de
zile.

6.16. Când au auzit de aceasta toţi duşmanii noştri şi au văzut aceasta toate popoarele cele
dimprejurul nostru, s-au smerit foarte mult şi au cunoscut că acest lucru a fost făcut de
Dumnezeul nostru.

Psalmi

9.13. Miluieşte-mă, Doamne! Vezi smerenia mea, de către vrăjmaşii mei, Cel ce mă înalţi din
porţile morţii,

9.38. Judecă pe sărac şi pe smerit, ca să nu se mai mândrească omul pe pământ.

17.30. Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri.

21.23. Izbăveşte-mă din gura leului şi din coarnele taurilor smerenia mea.

24.19. Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele.

30.7. Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din
nevoi sufletul meu

34.12. Iar eu, când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu şi
rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce.

34.13. Ca şi cu un vecin, ca şi cu un frate al nostru aşa de bine m-am purtat; ca şi cum aş fi jelit
şi m-aş fi întristat, aşa m-am smerit.

37.8. Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am din suspinarea inimii mele.

38.3. Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit.

11
43.21. Că ne-ai smerit pe noi în loc de durere şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.

68.12. Şi mi-am smerit cu post sufletul meu şi mi-a fost spre ocară mie.

81.3. Judecaţi drept pe orfan şi pe sărac şi faceţi dreptate celui smerit, celui sărman

87.16. Sărac sunt eu şi în osteneli din tinereţile mele, înălţat am fost, dar m-am smerit şi m-am
mâhnit.

88.11. Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mândru; cu braţul puterii Tale ai risipit pe vrăjmaşii Tăi

89.3. Nu întoarce pe om întru smerenie, Tu, care ai zis: "Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor",

89.4. Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii.

89.17. Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele.

108.15. Şi a prigonit pe cel sărman, pe cel sărac şi pe cel smerit cu inima, ca să-l omoare.

115.1. Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu m-am smerit foarte.

118.50. Aceasta m-a mângâiat întru smerenia mea, că cuvântul Tău m-a viat.

118.71. Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale.

118.75. Cunoscut-am, Doamne, că drepte sunt judecăţile Tale şi întru adevăr m-ai smerit.

118.153. Vezi smerenia mea şi mă scoate, că legea Ta n-am uitat.

130.1. Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, nici n-am umblat după
lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine,

130.2. Dimpotrivă, mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama
lui, ca răsplată a sufletului meu.

135.23. Că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui.

141.6. Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte. Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc,
că s-au întărit mai mult decât mine.

Pildele lui Solomon

12.9. Mai mult preţuieşte un om smerit dar harnic, decât unul mândru dar lipsit de pâine.

12
15.33. Frica de Dumnezeu este învăţătură şi înţelepciune, iar smerenia trece înaintea măririi.

16.19. Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi decât să împarţi prada cu cei mândri.

29.23. Mândria umileşte pe om, iar de cinste are parte cel smerit.

Isaia

5.15. Omul cel muritor va fi smerit şi umilit şi ochii celor mândri vor fi pogorâţi.

23.9. Domnul Savaot a hotărât aceasta, ca să veştejească mândria a tot ce străluceşte,

să smerească pe toţi cei mari ai pământului.

53.8. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe
pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

Ieremia

44.10. Ei nu s-au smerit nici astăzi şi nu se tem şi nu se poartă după legea Mea şi după poruncile
Mele, pe care vi le-am dat vouă şi părinţilor voştri.

Plâgerile lui Ieremia

1.13. Foc a trimis de sus peste oasele mele şi m-a smerit, picioarelor mele le-a întins cursă, şi m-
a făcut să dau înapoi; pustiitu-m-a cu totul, iar eu toată ziua bolesc.

Daniel

4.34. Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalţ şi preamăresc pe Împăratul cerului; toate faptele Lui
sunt adevărate şi căile Lui drepte, iar pe cei ce umblă mândri poate să-i smerească!"

5.22. Şi tu, fiul său, Belşaţar, tu nu eşti smerit cu inima, măcar că tu ştii toate acestea.

Miheia

6.8. Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi
milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău!

Naum

13
1.13. Şi te-am smerit, dar nu te voi mai smeri. Voi sfărâma jugul de pe grumazul tău şi voi rupe
lanţurile tale!

Sofonie

2.3. Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care săvârşiţi faptele legii Domnului; căutaţi
dreptatea, căutaţi smerenia; poate veţi fi feriţi de ziua mâniei Domnului.

3.12. Şi voi lăsa în mijlocul tău un neam smerit şi sărac, care va nădăjdui întru numele
Domnului.

Zaharia

9.9. Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine
la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.

Cartea Iuditei

4.9. Atunci întreg Israelul a strigat către Dumnezeu cu mare râvnă şi s-a smerit cu ardoare.

Cartea înţelepciunii lui Solomon

1.1. Iubiţi dreptatea, judecători ai pământului; cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-L cu
inimă smerită

Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)

11.1. Înţelepciunea înalţă capul celui smerit şi-l face să şadă între cei mari.

11.15. Şi ochii Domnului au căutat spre el cu bine şi l-au ridicat din smerenia lui şi au înălţat
capul lui, şi s-au mirat de el mulţi.

12.5. Fă bine celui smerit, şi nu da celui nelegiuit.

13.23. Urâtă este trufaşului smerenia; tot aşa şi bogatului îi este urât săracul.

13.26. Cel smerit a greşit, şi toţi îl ceartă pe el; grăit-a înţelepţeşte, şi nu este băgat în seamă.

14
19.23. Este câte unul care face rău, şi umblă smerit, şi cele dinlăuntru ale lui sunt pline de
vicleşug;

20.10. Poate să-ţi vină smerenia după slavă şi se poate ca, după smerenie, să ridici capul până la
slavă.

29.11. Însă cu cel smerit fii îngăduitor şi nu întârzia a face milă cu el.

35.18. Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii şi nu se va mângâia până nu va ajunge acolo.

40.4.  De la cel ce şade pe scaun cu mărire şi până la cel smerit, în pulbere şi cenuşă,

Cartea a doua a macabeilor

5.17. Şi s-a smerit cu cugetul Antioh, căci nu socotea că pentru păcatele celor care locuiau
cetatea S-a mâniat puţină vreme Domnul şi că pentru aceea a fost urgisit locul acela.

8.35. Cu ajutorul lui Dumnezeu, smerit fiind de cei care după părerea lui erau ca nimic,
lepădându-şi haina cea de mărire, prin mare fugind singur, a venit în Antiohia foarte la mare
nevoie ajungând, din pricina pierderii oştirii.

9.8. Şi celui care i se părea că şi peste valurile mării împărăţeşte din pricina trufiei pe care o avea
peste firea omenească, şi socotea că va pune în cumpănă munţii cei înalţi, acum, smerit fiind
până ia pământ, într-o lectică era purtat, arătând către toţi puterea lui Dumnezeu prin pilda sa.

Cartea a treia a macabeilor

2.10. Şi cu adevărat credincios şi adevărat eşti, că de multe ori, când erau în nevoie părinţii
noştri, întru smerenia lor le-ai ajutat şi i-ai izbăvit de mari nevoi.

Cap. I.2. Virtutea smereniei in Noul Testament

Sfânta Evanghelie după Matei

15
11.29. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima
şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.

Sfânta Evanghelie după Luca

1.48. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

Faptele Sfinţilor Apostoli

8.33. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de
pe pământ viaţa Lui".

20.19. Slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi încercări care mi s-au întâmplat
prin uneltirile iudeilor.

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

12.16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre
cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.

Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

10.1. Însumi eu, Pavel, vă îndemn prin blândeţea şi îngăduinţa lui Hristos - eu care de faţă
sunt smerit între voi, dar, în lipsă, îndrăznesc faţă de voi

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel

4.2. Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire,

Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel

2.8.  S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.

4.12. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi
flămând, şi în belşug şi în lipsă.

Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel

2.18. Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare
la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui
trupească

2.23. Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie,

în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului.

3.21. Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei
Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate.

16
Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov
1.9. Iar fratele cel smerit să se laude întru înălţimea sa,

1.10. Şi cel bogat întru smerenia sa, pentru că va trece ca floarea ierbii.

Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru

5.5. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă
întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.

Domnul nostru Iisus Hristos, marele Învatător al smereniei

„Vrând Domnul nostru să ne arate cât de înaltă este virtutea smereniei, El însuşi s-a
smerit continuu cât a trăit pe acest pământ. Nu întâmplător spune Sfântul Apostol Pavel:
«Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos lisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit
o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se
asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-
Se până la moarte, şi încă moarte de cruce» (Filipeni 2, 5-8). Sfântul Pavel doreşte să dobândim
cu toţii virtutea smereniei, pe care a avut-o şi Mântuitorul.” 11„Dumnezeu-Fiul, cu toate că era
consubstanţial şi egal cu Dumnezeu Tatăl, S-a smerit şi a coborât de la înălţimea slavei Sale
dumnezeieşti întrucât slava aceea o avea din fire, nu o dobândise. Aşa se explică faptul că a
rămas Dumnezeu, chiar dacă s-a pogorât din cer şi a luat chip de rob (adică natura umană, dar
fără de păcat). Hristos s-a smerit atât de mult încât s-a supus Tatălui Său acceptând să moară
pentru păcatele noastre şi nu orice fel de moarte ci moarte pe cruce.
Poate exista ceva mai umil decât ca însuşi Dumnezeu să se întrupeze pentru a se jertfi
spre iertarea păcatelor noastre?
Cât a trăit printre oameni, Domnul nostru a ales la tot pasul smerenia: s-a născut dintr-o
fecioară smerită şi săracă; a fost aşezat într-o iesle în tovărăşia animalelor; a fost prigonit din
primele zile ale vieţii Lui şi să fugă în Egipt; a lucrat tâmplăria alături de Iosif, logodnicul
mamei Sale; a acceptat să fie botezat de un om şi să îndeplinească, toate îndatoririle impuse de
Legea mozaică; a propovăduit cu simplitate şi smerenie; şi-a ales ca ucenici oameni săraci şi
neînsemnaţi; nu i-a respins nici pe oamenii păcătoşi, nici măcar pe «vameşi» ori pe
«desfrânate»; a îndurat polemica evreilor celor invidioşi şi insultele lor cum câ este demonizat; a
îngăduit să fie calomniat de Sanhedrinul lor biciuit, scuipat, bătut şi răstignit pe cruce.”12
„Prin împlinirea acestui plan al Proniei divine, ce prevedea ca Dumnezeul Om să se
jertfească pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu Tatăl, Hristos ne-a arătat că aşa cum
11
Ibidem, p. 38
12
Ibidem, p. 39

17
egoismul (protopărinţilor) i-a înstrăinat pe oameni de Dumnezeu, tot aşa şi măreaţa şi suprema
smerenie (a Domnului lisus) i-a unit din nou pe oameni cu Ziditorul lor, dăruindu-le mântuirea şi
viaţa veşnică.
Hristos ne cheamă Ia El tocmai spre a ne izbăvi de povara grijilor lumeşti şi a păcatelor,
ce ne îndepărtează de Dumnezeu: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi
odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit
cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre». (Matei 11, 28-29). Cu alte cuvinte: «Veniţi la
Mine toţi cei istoviţi şi apăsaţi de suferinţele acestei vieţi vremelnice şi eu vă voi odihni». Cu ce
condiţie? Cu condiţia de a-Mi urma exemplul, adoptând smerenia şi blândeţea, după cum va
arată şi pilda vieţii Mele.”13
„Cred că ar trebui să zăbovim, în special, asupra faptului că Mântuitorul face de două ori
referire la «odihnă». Aşa cum am arătat ……., poruncile lui Hristos, şi îndeosebi aceea care
priveşte smerenia, nu ne impun să fim înjosiţi de toţi şi să suferim de-a lungul întregii noastre
vieţi, ci dimpotrivă scopul lor e să ne ajute să aflăm bucuria cea autentică şi odihna. În mod cu
totul greşit defăimează unii Sfânta Evanghelie pe motiv că ar urmări să ne condamne la o viaţă
chinuită şi lipsită de frumuseţe. Hristos, care se ascunde în poruncile Sale, nu doreşte altceva
decât să fim realmente fericiţi.
Dintre cele noua fericiri enumerate în Predica de pe munte, Domnul i-a acordat locul
întâi fericirii smeriţilor, spunând: «Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor»
(Matei 5,3). Bineînţeles că folosind cuvintele «săraci cu duhul» Mântuitorul nu se referea la cei
fără de minte, aşa cum obişnuiesc unii să creadă, ci la oamenii smeriţi. Potrivit Sfântului loan
Gură de Aur, Hristos nu a spus «smeriţii», ci «săracii» fiindcă vroia să dea o mai mare greutate
cuvintelor Sale, şi a adăugat «cu duhul» spre a preciza că-i fericeşte doar pe aceia care şi-au
însuşit smerenia cu voia lor şi din tot sufletul.”14„Rezultă că nu toţi oamenii sunt smeriţi cu voia
lor şi în mod conştient, mulţi sunt smeriţi deoarece condiţia lor îi constrânge să fie astfel (P.G.
57, 224), de exemplu: oamenii sărmani, neputincioşi, neştiutori de carte, şi sclavii. ”15
„Domnul nostru a lăudat virtutea de mult preţ a smereniei şi în alte momente ale
propovăduirii Sale, ……….. şi a arătat deosebita ei importanţă pentru mântuirea noastră.
Odată, lisus, «chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis: Adevărat zic
vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi
cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte» (Matei 18, 2-5).
13
Ibidem, p. 40
14
Ibidem, p. 41
15
Ibidem, p. 42

18
 Copilul acela, pe care Hristos I-a îmbrăţişat şi ni l-a dat ca model pentru viaţa noastră, e
cel care ulterior avea să devină Marele mucenic şi Episcop al Antiohiei, Sfântul Ignatie, numit şi
purtător de Dumnezeu. Cât de diferite sunt modele propuse spre cinstire de către Domnul nostru
faţă de cei pe care ni-i alegem noi în genere (actori, fotbalişti, politicieni, intelectuali),” 16„fără a
ne păsa dacă persoanele respective sunt totodată - aşa cum s-ar cuveni să fie - oameni ai virtuţii,
ai iubirii şi ai smereniei!
După cum am subliniat deja, Mântuitorul a scos în evidentă smerenia «pruncului» nu
spre a încuraja naivitatea, ci spre a ne îndruma să fim curaţi la suflet, simpli, lipsiţi de gânduri
viclene şi suspiciuni, blânzi, şi mai ales îngăduitori cu ceilalţi (adică, să nu le purtăm ranchiună),
arătându-le iubire tuturor fără excepţie, precum obişnuiesc copiii.
Ca să nu interpretăm greşit cuvintele de mai sus ale Domnului, Sfântul Pavel însuşi ne-a
explicat conţinutul lor: «Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La
minte însă, fiţi desăvârşiţi» (I Corinteni 14,20), şi în alt capitol al aceleiaşi epistole: «Nimeni să
nu se amăgească. Dacă i se e pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă
nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu»
(I Corinteni 3,18-19).
Reiese că oamenii cu adevărat inteligenţi nu sunt aceia care, graţie dibăciei şi capacităţii
lor de a se afirma în diverse domenii ale vieţii sociale (de multe ori prin mijloace necinstite), şi-
au câştigat renumele de oameni înţelepţi.” 17 „Dimpotrivă, cei înţelepţi sunt cei care îşi folosesc
cunoştinţele la cel mai înalt nivel şi îşi pun toate forţele lor spirituale şi sufleteşti în slujba
dobândirii virtuţilor - a smereniei, a iubirii, a blândeţii, a îngăduinţei, a simplităţii socotite de
majoritatea oamenilor «nebunie», adică naivitate şi prostie.
«Cu crucea în mână nu poţi avansa», îi auzim de multe ori pe unii declarând, sau «Cel
care încearcă să fie cinstit va fi mâncat de ceilalţi!» dar Domnul lisus ne-a învăţat exact
contrariul: «Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce
întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit
Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne,
iar elinii caută înţelepciune. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei,
sminteală, pentru neamuri, nebunie» (I Corinteni 1, 20-23).
Deci, aşa cum Hristos a mântuit neamul omenesc prin smerenie şi prin jertfa Sa pe cruce,
şi nu recurgând la înţelepciunea ori autoritatea lumească, e de datoria noastră, spre a-I urma
exemplul, să adoptăm simplitatea şi smerenia în relaţiile cu semenii noştri şi nu acea atitudine ce

16
Ibidem, p. 43
17
Ibidem, p. 44

19
li se pare justificată şi logică majorităţii oamenilor. ”18
„Doar pe cei smeriţi îi consideră Domnul lisus oameni de valoare, oameni realizaţi. Aşa
se explică faptul că şi-a ales ucenicii din rândurile lor, şi nu dintre cărturarii şi înţelepţii vremii:
«Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei
înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea
Ta» (Matei 11, 25-26).
Tocmai pentru a sublinia cât de necesară este virtutea aceasta pentru izbăvirea noastră,
Domnul ne îndeamnă să dăm dovadă de ea în orice împrejurare: «Când vei fi chemat de cineva
la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât
tine. Şi venind cel care te-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: Dă acestuia locul! Şi atunci, cu
ruşine, te vei duce să te aşezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi chemat, mergând
aşează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ţi zică: Prietene,
mută-te mai sus! Atunci vei avea cinstea în fata tuturor celor care vor şedea împreună cu tine.
Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa» (Luca 14,8-
11). Cu aceeaşi frază se încheie şi pilda vameşului şi a fariseului, în care Hristos a înfierat
lăudăroşenia egoistă a fariseului”19„şi a lăudat, în schimb, rugăciunea umilă, de pocăinţă, a
vameşului, care «nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului!» (Luca 18,11-14).
În sfârşit, în mod asemănător şi pe un ton mustrător le-a răspuns Hristos şi ucenicilor Săi,
când i-au cerut locurile de-a dreapta şi de-a stânga Sa: «care între voi va vrea să fie mare să fie
slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul
Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El» (Matei 20, 26-28). ”20

Virtutea smereniei la Sfinţii Apostoli

„..... vom continua să dezvoltăm tema smereniei, dar mai întâi aş vrea să lămuresc un
lucru, şi anume că, în analiza diverselor probleme abordate, încercăm să punem în lumină
învăţătura Bisericii Ortodoxe şi nu vederile noastre personale. Din acest motiv îi şi cităm adesea
pe Sfinţii Părinţi, care au interpretat Evanghelia cât mai bine posibil şi cu suficiente detalii.
Înainte însă, avem grijă să menţionăm şi anumite pericope biblice, care reproduc învăţăturile
Mântuitorului Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli cu privire la subiectele analizate în cadrul acestor
articole. E necesar să păstrăm ordinea respectivă pentru că, în primul rând, Evanghelia are, în

18
Ibidem, p. 45
19
Ibidem, p. 46
20
Ibidem, p. 47

20
mod incontestabil, o importanţă mai mare decât învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi, în al doilea rând,
pentru a arăta că învăţăturile acestora din urmă sunt în concordanţă cu Sfânta Scriptură.
Din nefericire, unii nu apreciază la justa lor valoare învăţăturile Sfinţilor Părinţi,
susţinând, de pildă, că Mântuitorul nu ne-a cerut să postim şi că posturile” 21„nu sunt decât o
invenţie a oamenilor. În consecinţă, ei refuză să se conformeze canoanelor şi învăţăturii
Părinţilor Bisericii pe temei că ar fi greşite, că Hristos nu ar fi vorbit niciodată despre lucrurile
acelea. Spre a combate obiecţiile lor, ne străduim mereu să redăm fragmentele din Evanghelie
care se afla la baza învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi care sunt necunoscute de mulţi oameni.
Revenind acum la tema noastră, se cuvine să precizăm că Sfântul Apostol Pavel ne
îndeamnă, în repetate rânduri, să îmbrăţişăm smerenia. Dintru început, ne dă propriul său
exemplu, numindu-se în deschiderea epistolei sale către Romani «rob al lui lisus Hristos», iar în
altă epistolă, afirmă: «Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie
[Hristos]. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol,
pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt» (I
Corinteni 15, 8-10).
Şi vrând să arate cât de utilă este smerenia, Apostolul neamurilor menţionează încercarea
prin care Hristos a îngăduit ca el să treacă spre a nu se semeţi: «datu-mi-s-a mie un ghimpe în
trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori
am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu» (II
Corinteni 12, 7-9).”22 „Conform Sfântului Teofilact, «ghimpele» dat dumnezeiescului Pavel de
către Dumnezeu spre a nu se mândri consta în greutăţile şi primejdiile pe care le întâmpina
propovăduind Evanghelia (P.G. 124, 932C-933A).
Altă dată, vrând să precizeze ce anume e smerenia, Sfântul Pavel i-a povăţuit pe
credincioşi astfel: «vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după
chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare,
îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire» (Efeseni 4,1-2), şi altundeva: «îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai
lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu
blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva
vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi»
(Coloseni 3,12-13).
Cu alt prilej, tot el spune: «Nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite.
Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi» (Romani 12, 16)”23„şi în altă împrejurare: «Faceţi-mi bucuria
21
Ibidem, p. 48
22
Ibidem, p. 49
23
Ibidem, p. 50

21
deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare. Nu faceţi
nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de
cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia» (Filipeni 2, 2-4).
În concluzie, în învăţătura dumnezeiescului Pavel, smerenia presupune să tolerezi şi să
rabzi cu blândeţe slăbiciunile celorlalţi, să-i ierţi si să dai uitării toate relele pe care ţi le-au făcut,
după cum şi Hristos ne-a răscumpărat toate datoriile, adică ne-a iertat păcatele. Să fii smerit
înseamnă, de asemenea, să nu ai o părere prea bună despre tine crezând că le ştii pe toate, ci să te
porţi cu smerenie, sprijinindu-i totodată pe cei umili. În sfârşit, să fii smerit implică să nu te cerţi
cu semenii tăi, să nu aspiri la slava lumească, să-i consideri pe ceilalţi mai buni decât tine şi să
nu cauţi să-ţi impui voia, ci dimpotrivă să îndeplineşti voia aproapelui tău.
Spre smerenie ne îndrumă şi Sfântul Iacov, fratele Domnului: «Iar fratele cel smerit să se
laude întru înălţimea sa, şi cel bogat întru smerenia sa, pentru că va trece ca floarea ierbii»
(Iacov 1, 9-10) şi în alt capitol al aceleiaşi epistole: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă,
iar celor smeriţi le dă har... Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa» (Iacov 4, 6,10). ”24
„Ceva similar ne învaţă şi Sfântul Apostol Petru: «Şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă
întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit» (I Petru
5, 5-6) şi altundeva: «Fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi,
smeriţi. Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre
aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea» (I Petru 3, 8-9). ”25

Cap. I.3. Sfinţii Părinţi despre virtutea smereniei

„... să vedem cum au elogiat Sfinţii Părinţi această virtute de căpătâi.
«Odată», povesteşte Sfântul Antonie cel Mare, «am avut o viziune cu toate capcanele
diavolului întinse pe pământ, şi m-am întrebat suspinând: „Cine oare poate trece de toate aceste
curse fără să cadă în ele?" Şi atunci am auzit o voce şoptindu-mi: „Smerenia"».
Avva Marcu Ascetul spune în acest sens: «Aşa cum cel care se căieşte e complet străin
de sentimentul de mândrie, tot astfel e imposibil să fie smerit cel care păcătuieşte cu voia sa.
Smerenia nu e mustrarea conştiinţei, ci cunoaşterea harului lui Dumnezeu şi a milostivirii Lui
faţă de oameni. Dacă ne-am îngriji de smerenie, n-am mai avea nevoie de pedeapsă. Toate relele
şi grozăviile care ni se întâmplă survin din pricina mândriei noastre. Dacă apostolului Pavel i s-a

24
Ibidem, p. 51
25
Ibidem, p. 52

22
dat «un înger al satanei să-l bată peste obraz» (II Corinteni 12, 7-9)” 26 „spre a nu se mândri, cu
atât mai mult nouă celor care suntem egoişti ne va fi dat satana însuşi ca să ne calce în picioare
până ce ne vom smeri.
„Când îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască smerenie, afirmă avva Dorotei, e ca şi cum
L-am ruga să ne trimită pe cineva care să ne insulte. E necesar, adaugă cuviosul, să ne purtăm cu
smerenie şi simplitate în toate clipele vieţii noastre. După cum, atunci când înotăm şi se apropie
de noi un val mare, nu dăm piept cu el, ci plonjând ne aplecăm, până ce valul trece de noi, tot aşa
şi în diversele încercări ale vieţii e bine să alegem plonjarea, adică smerenia, şi nu înfumurarea
pentru a nu fi zdrobiţi de evenimentele furtunoase ale vieţii noastre.
Altă dată, tot avva Dorotei declară: «Mai mult decât orice avem trebuinţă de smerenie
aşa încât la fiece cuvânt adresat nouă să fim pregătiţi să zicem „Iartă-mă". Că doar smerenia e
capabilă să nimicească toate capcanele vrăjmaşului şi adversarului...
Uneori suntem bolnavi cu trupul şi nu putem munci din greu. Dar oare să ne smerim
suntem în stare?» (P.G. 88, 1641B, 1644A). Şi altundeva: «La pomii cei plini de rod observăm
cum sub povara fructelor crengile se apleacă la pământ, în timp ce la cei neroditori ramurile se
înalţă spre cer... ”27 „la fel se întâmplă şi cu sufletul omului.. Când se smereşte dă rod şi cu cât
rodeşte mai mult cu atât se smereşte mai mult. De aceea, Sfinţii, pe măsură ce se apropie mai
mult de Dumnezeu, se văd din ce în ce mai păcătoşi» (P.G. 88,1645CD).
Cu alt prilej, avva Dorotei afirmă: «Suferinţa duce la smerenie. După căderea
protopărinţilor, bietul suflet a început să sufere laolaltă cu trupul şi e în armonie cu tot ce
făptuieşte acesta. Astfel, starea sufletească a omului sănătos e diferită de cea a bolnavului, starea
sufletească a flămândului e distinctă de cea a omului sătul. Tot aşa şi starea sufletească a celui
care a încălecat pe un cal e alta decât cea a omului care a încălecat pe un măgăruş; starea
sufletească a celui care şade pe tron diferă de cea a omului care stă pe jos; starea sufletească a
celui împodobit cu haine scumpe se deosebeşte de cea a omului care poartă zdrenţe. Deci,
necazul smereşte trupul, iar când trupul se smereşte o dată cu el se smereşte şi sufletul» (P.G. 88,
1652BC).
..... un exemplu - foarte folositor - de suflet smerit şi sfânt, pe care ni-l relatează Sfântul
Grigore Dialogul, în jurul secolului al Vl-lea trăia prin părţile Italiei ortodoxe un om simplu,
care îşi dedicase viaţa slujirii Bisericii.”28„I se dusese faima în toată lumea şi oameni de
pretutindeni alergau să îl cunoască spre a se învrednici să-i vorbească. Cândva, a aflat de
existenţa acestui cuvios şi un om din înalta societate şi a vrut, la rândul lui, să-l întâlnească. Deci
26
Ibidem, p. 53
27
Ibidem, p. 54
28
Ibidem, p. 55

23
a făcut o călătorie lungă şi cum a ajuns la biserica unde slujea cuviosul le-a cerut oamenilor să-l
aducă înaintea lui. Lucrurile minunate pe care acest nobil le auzise despre cuviosul respectiv îl
făcuseră să creadă că înfăţişarea exterioară a sfântului trebuia să corespundă cu faptele sale
strălucite. Prin urmare, când s-a trezit în faţa lui cu un bătrân urât, cocoşat şi zdrenţăros, s-a
arătat profund dezamăgit şi a exclamat: «Pentru omul acesta jalnic şi neînsemnat am îndurat eu
greutăţile unei călătorii aşa de lungi?» Cum I-a auzit zicând acestea despre el, cuviosul a alergat
să-l îmbrăţişeze şi i-a spus: «Mă bucur tare mult că te-am cunoscut pentru că numai tu, spre
deosebire de ceilalţi, ai ochii sufletului deschişi!». Oare tot aşa reacţionăm şi noi în asemenea
situaţii? ”29
„Aş vrea să vă atrag atenţia că smerenia nu trebuie confundată cu limbajul smerit. Avva
Ioan Proorocul spune în acest sens: «Smerenia constă în a nu-ţi dori niciodată să se ţină cont de
părerea ta, în a-ţi tăia voia şi în a răbda fără tulburare ocările şi necinstirile. Aceasta e smerenia
cea adevărată, unde slava deşartă nu-şi află locul. Nu e necesar ca smeritul să aibă un limbaj
smerit. E suficient să-şi ceară iertare ori să-i roage pe alţii să înalţe rugăciuni pentru el. Nici să-şi
aleagă de unul singur îndeletniciri umile nu e nevoie pentru că şi acest lucru dă naştere slavei
deşarte şi îl împiedică pe om să înainteze. Când însă ţi se porunceşte să faci ceva şi nu cârteşti,
asta te ajută efectiv să sporeşti în smerenie».
În continuare, avva loan Proorocul arată că e de preferat să păstrăm tăcerea atunci când
suntem lăudaţi, deoarece, în caz contrar, e ca şi cum am accepta complimentul. Dacă răspundem
pentru a riposta că nu suntem demni de laudă,” 30„«chiar dacă e evident că în clipa aceea ne
purtăm cu smerenie, cel care ne aude sfârşeşte prin a ne considera smeriţi şi asta se vădeşte a fi o
pagubă duhovnicească pentru noi. Nu întâmplător a spus Mântuitorul referitor la păcătoşii care
sunt lăudaţi fără să o merite: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine" (Luca 6, 26)».
Aşadar, smerenia autentică înseamnă să rabzi impasibil atacurile din afară, să nu te
împotriveşti când ţi se porunceşte ceva şi să nu protestezi când eşti insultat, întrucât, potrivit
Sfântului loan Scărarul «jignirea şi dispreţul pun la încercare inima (omului)».
Sfântul loan Sinaitul menţionează de asemenea: «Unii, cu toate că le-au fost iertate
păcatele vechi, continuă să şi le amintească până la sfârşitul vieţii lor, aflând în ele un temei de
smerenie şi biciuind astfel orgoliul cel deşert. Alţii, gândindu-se la patimile lui Hristos, se
consideră veşnic îndatoraţi Lui. Alţii se smeresc cugetând la greşelile lor zilnice. Alţii şi-au
doborât mândria datorită slăbiciunilor lor, ispitelor şi încălcării poruncilor Iui Dumnezeu. În
sfârşit, alţii, pornind de Ia faptul că nu au fost înzestraţi cu harisme, au dobândit maica

29
Ibidem, p. 56
30
Ibidem, p. 57

24
harismelor, adică smerenia.”31„Mai sunt şi alţii - nu ştiu dacă mai găsim astfel de oameni în
zilele noastre - care se smeresc cu darurile primite de la Dumnezeu. Adică pe măsură ce se
înmulţesc darurile pe care îi le dă Domnul, cu atât mai mult se smeresc şi ei la gândul că nu sunt
vrednici de o asemenea bogăţie...
Cine crede că a simţit mireasma unui astfel de mir (al smereniei) şi în acelaşi timp se
măguleşte câtuşi de puţin la auzul elogiilor sau vede că laudele îi fac inima să vibreze, să nu se
amăgească, pentru că s-a rătăcit, nu se află pe calea cea bună... Cel care cere de la Domnul
lucruri mai mici decât ceea ce i se cuvine, va primi cu siguranţă lucruri mai mari. Despre aceasta
aduce mărturie vameşul, care ceruse numai iertare şi a dobândit în plus şi îndreptăţirea. Tâlharul
a cerut, la rândul său, numai să-l pomenească Domnul în împărăţia Lui şi a moştenit raiul».
În altă parte, tot el spune: «Una e să se mândrească omul şi alta să nu se mândrească şi cu
totul altceva să se smerească. Primul îi judecă pe ceilalţi zi de zi. Cel de-al doilea nu-i judecă pe
ceilalţi, dar nu se osândeşte nici pe sine. Cel de-al treilea cu toate că e nevinovat, se judecă
întruna de unul singur...
Cel care a luat de mireasă smerenia este blând, binevoitor, prietenos, cucernic şi milostiv
peste măsură. ”32„În plus, este senin, voios, uşor de condus, liniştit şi lipsit de tristeţe, vigilent,
harnic şi - într-un cuvânt despătimit, căci, după cum mărturiseşte şi regele David „în smerenia
noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui. Şi ne-a izbăvit pe noi de
vrăjmaşii noştri" (Psalmul 135, 23-24) şi de patimi şi de necurăţie. Nu spune David că a postit,
că a privegheat sau că a dormit pe jos, ci afirmă pur şi simplu: „umilit am fost şi m-am izbăvit"
(Psalmul 114,6)» (Cuvântul 25,32,34,38,52,17,10,14). De aceea, cu altă ocazie, profetul David îi
mulţumeşte astfel Domnului: «Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale»
(Psalmul 118, 71), iar altă dată: «Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în
care am văzut rele» (Psalmul 89,17).
„......unul dintre exemplele caracteristice de om smerit, cuprinse în Pateric. Odată, un
călugăr, auzind de înalta virtute şi, îndeosebi, de smerenia profundă şi de blândeţea unui bătrân
ascet, a vrut să-l pună la încercare. Bătrânul avea o grădină mică unde cultivase legume pentru
hrana lui.”33„Călugărul a pătruns în grădina aceea, care se află lângă chilia pustnicului, şi a
început să smulgă din pământ salatele una câte una. Când se pregătea s-o smulgă şi pe ultima /
bătrânul i-a strigat fără tulburare: «Te rog nu o scoate şi pe aceea că n-am cu ce altceva să-ţi
pregătesc masa». Aş vrea să vă pun din nou aceeaşi întrebare: Oare aşa reacţionăm şi noi în

31
Ibidem, p. 58
32
Ibidem, p. 59
33
Ibidem, p. 60

25
situaţii similare? ”34
„Poate că am insistat un pic cam mult asupra temei smereniei, dar cred că era absolut
necesar, de vreme ce smerenia - virtutea cea mai necunoscută de noi - constituie temelia pe care
omul e chemat să-şi clădească celelalte virtuţi. Astăzi, aş vrea să adaug în completarea
aspectelor analizate anterior şi alte păreri de-ale Sfinţilor Părinţi legate de acest subiect.
Sfânta Singlitichia specifică: «Virtutea smereniei e atât de înaltă încât diavolul, care
poate imita toate virtuţile, nici măcar nu ştie ce este aceasta... Smerenia se dobândeşte atunci
când eşti luat în râs, osândit şi ponegrit şi-ţi rămân răni în suflet, când ţi se reproşează că eşti
nebun, prost, sărac, slab, neînsemnat, urât, lipsit de vlagă, că nu progresezi şi că nu eşti elegant
în vorbire. Din aceste ocări se plămădeşte smerenia. Asemenea injurii a auzit şi a răbdat şi
Domnul nostru, pe care l-au numit samarinean şi demonizat» şi altă dată: «Cel care simte în nări
propria sa duhoare nu mai poate mirosi nimic altceva, nici chiar de-ar sta pe cadavrele
tuturor».”35
„Un Sfânt Bătrân spunea: «Când nu suntem ispitiţi şi mai mult trebuie să ne smerim
întrucât Dumnezeu, cunoscându-ne slăbiciunea, ne ocroteşte. Dacă însă ne mândrim,
Acoperământul Domnului se ridică de pe noi şi ne îndreptăm spre pierzare». Avva Isaia afirmă,
la rândul lui: «Smeritul nu are cuvinte ca să-l dojenească pe cel delăsător sau pe cel pe care îl
dispreţuieşte; nici nu are ochi să vadă defectele celorlalţi ori urechi să audă ceea ce nu este
folositor sufletului său şi, pe deasupra, nu poartă ură nimănui».
Avva Matois spune: «Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu cu atât mai păcătos
se vede... În tinereţe credeam uneori că fac o faptă bună, acum că am îmbătrânit îmi dau seama
că nu pot zice că am lucrat vreun bine». Unii susţin în mod greşit că sfinţii, atunci când se
numesc păcătoşi, nu o cred cu adevărat, ci vorbesc doar cu smerenie. Chiar dacă sfinţii nu au
săvârşit păcate mari, pentru ei şi cea mai mică consimţire faţă de păcat constituie un motiv să se
considere cei mai păcătoşi oameni, orice cădere a lor o consideră de neiertat şi mai gravă decât
acelea ale altor oameni păcătoşi.
La ceva asemănător se referă şi avva Pimen. Întrebat fiind «Cum este posibil să
se socotească cineva mai păcătos decât un criminal?»” 36„a răspuns: «Dacă vezi pe cineva
săvârşind o crimă, trebuie să-ţi spui în sinea ta: «El a comis numai crima aceasta, eu însă ucid
zilnic». E clar că Sfântul vroia să spună că ne putem ucide aproapele sufleteşte şi pe alte căi: de
pildă, atunci când îi ucidem sufletul cu acuzaţiile noastre, cu sfaturi greşite, cu răul nostru
exemplu ori exploatându-l.
34
Ibidem, p. 61
35
Ibidem, p. 62
36
Ibidem, p. 63

26
 Dar să zăbovim şi asupra câtorva dintre poveţele nepreţuite ale Sfântului Vasile cel
Mare: «Suntem datori să ne desăvârşim în smerenie aşa încât nimeni să nu-şi amintească slava
străbunilor săi ori să se mândrească cu vreun dar trupesc sau sufletesc, ori să afle o sursă de
înfumurare şi aroganţă în buna părere pe care o au alţii despre el» (P.G. 32, 649AB).
«Înfăţişarea, hainele, mersul şi poziţia ta, precum şi hrana, camera şi casa ta se cuvine să
fie modeste, decente şi umile. Până şi cuvântul tău şi cântecul şi conversaţia şi vizitarea
aproapelui trebuie să aibă ca scop modestia mai degrabă decât înfumurarea...
Să fii bun cu prietenul tău, blând cu slujbaşul tău, să nu ţii minte răul faţă de cei ce ţi-au
greşit, să-i iubeşti şi să-i miluieşti pe oamenii sărmani şi neînsemnaţi.” 37Să-i mângâi pe cei
îndureraţi, să-i vizitezi pe cei care au necazuri, să nu dispreţuieşti pe nimeni niciodată. Vorba ta
să fie dulce, să dai răspunsuri plăcute când ţi se pun întrebări, să fii săritor şi binevoitor cu toţi.
Să nu te lauzi, nici să nu-i îndemni pe alţii să te laude» (P.G. 31, 537).
Să reproducem însă şi câteva fraze din epistolele acestui mare şi totodată atât de smerit
Sfânt, în speranţa că vom reuşi şi noi să-l urmăm cât de cât: «Mă cunosc pe mine însumi şi
necontenit vărs lacrimi pentru păcatele mele, poate aşa îl voi îmblânzi pe Dumnezeu [...]
Păcatele mele m-au împiedicat să-mi îndeplinesc vechea dorinţă de a te întâlni [...] Răspunzând
scrisorii şi cuvântării tale reiterez obişnuita mea rugăminte: Nu înceta să te rogi pentru sufletul
meu cel jalnic».
În sfârşit, avva Isaac ne învaţă: «Micşorează-te în toate faţă de toţi oamenii şi vei fi
ridicat deasupra tuturor cârmuitorilor acestui veac... Smereşte-te şi vei vedea slava lui
Dumnezeu în sufletul tău... Lasă-te dispreţuit în măreţia ta, şi nu te mări cu nimicnicia ta».”38

Virtutea smereniei la Sfântul Ioan Gură de Aur

„…. pe tema smereniei, aş vrea să menţionez câteva dintre învăţăturile Sfântului loan
Gură de Aur:
«Smerenia este temelia vieţii noastre duhovniceşti creştine. Chiar de ai clădi înainte
nenumărate alte virtuţi, precum milostenia, rugăciunea, postul sau toate virtuţile laolaltă, ele se
vor nărui foarte uşor dacă smerenia nu se află la baza lor. Când lipseşte smerenia, toate sunt
întinate, necurate şi respingătoare, până şi cumpătarea şi dreapta socoteală şi fecioria şi
dispreţuirea banilor sau orice altă virtute» (P.G. 51, 312-313).
«Nimic nu-i mai bineplăcut Domnului decât să se socotească cineva printre cei mai de pe
urmă oameni. Acesta este fundamentul unei înţelepte vieţi duhovniceşti. Fiindcă omul smerit, cu
37
Ibidem, p. 64
38
Ibidem, p. 65

27
inima înfrântă, nu va fi iubitor de slavă deşartă, nu se va mânia, nu-şi va invidia aproapele, nu va
fi stăpânit de nicio patimă. Dacă am avea mâna ruptă, cum am putea să o ridicăm când ne certăm
cu cineva?”39„Prin urmare, dacă ne zdrobim inima şi ne dispreţuim pe noi înşine, sufletul nostru
nu se va putea mândri, indiferent câte motive l-ar împinge spre înfumurare» (P.G. 57,38).
«Un vistiernic de nădejde al realizărilor noastre este tocmai uitarea lor: aşa cum straiele
scumpe şi bijuteriile de aur atrag mulţi tâlhari dacă ne împodobim cu ele când mergem în piaţa
publică, în timp ce, dacă le-am lăsa acasă şi le-am ascunde bine, ar fi în siguranţă, la fel se
întâmplă şi cu faptele noastre cele bune. Dacă le amintim în mod constant, îl mâniem tare pe
Dumnezeu, îl înarmăm pe vrăjmaşul diavol şi-i invităm pe hoţi să ne fure. De nu le cunoaşte însă
nimeni, în afara Celui care trebuie să le cunoască, toate vor fi la adăpost. Deci nu te gândi la ele
mereu ca să nu-ţi fie răpite cum i-au fost fariseului care vorbea tot timpul de ele» (P.G. 57, 37).
«Apostolul Pavel îl numeşte frate pe Onisim, care era sclav, şi pe bună dreptate, de
vreme ce şi el se numea pe sine rob al credincioşilor. Deci să ne biruim cu toţii înfumurarea, să
călcăm în picioare aroganţa. Pavel, care prin valoarea sa îi întrecea pe toţi şi se învrednicise să
fie înălţat la ceruri, se numeşte rob, iar tu ai o părere grozavă despre tine? Cel care pe toate le
orânduia după voia sa, cel care deţinea un loc de cinste în împărăţia cerurilor,” 40„cel care luase
deja cununa virtuţii şi a slavei, cel care fusese răpit până la al treilea cer, îi numeşte pe robi fraţi
şi oameni de aceeaşi condiţie cu el» (P.G. 62, 377).
«Deci şi noi să-i cinstim pe toţi oamenii, nu numai pe cei mai mari decât noi sau pe cei
de aceeaşi vârstă cu noi pentru că nu în asta constă smerenia. De face cineva ceea ce e obligat să
facă, asta ţine de îndatorire, nu de smerenie. Smerenia autentică presupune să le dăm întâietate
oamenilor socotiţi mult inferiori nouă. De suntem însă treji şi atenţi nici nu vom considera că
unii ne sunt inferiori, ci vom crede că toţi ne sunt superiori» (P.G. 53,312).
«Sfântul Apostol Pavel nu le-a dezvăluit creştinilor toate harismele sale, nici chiar atunci
când era nevoie; pe cele mai multe şi mai importante le-a tăinuit. Spune în acest sens: „voi veni
totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul [...] dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă
socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine" (II Corinteni 12, 1, 6). A
precizat acest lucru spre a ne lămuri că nu e bine să le arătăm celorlalţi toate virtuţile noastre, ci
numai pe acelea care le sunt de folos, atunci când este necesar» (P.G. 50,501).
Interpretând porunca dată de Hristos demonizatului pe care îl tămăduise:” 41„«întoarce-te
în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu» (izbăvindu-te de boală) (Luca 8, 39),
Sfântul loan Gură de Aur spune: «Domnul lisus ne învaţă să nu ne lăudăm singuri şi să nu le
39
Ibidem, p. 66
40
Ibidem, p. 67
41
Ibidem, p. 68

28
îngăduim nici celorlalţi să ne laude, chiar dacă doresc asta. Dar în cazul în care oamenii trebuie
să-i aducă slavă lui Dumnezeu pentru binele pe care l-au primit, nu numai că nu se cuvine să-i
oprim, ci suntem datori să-i încurajăm în acest sens» (P.G. 57, 378).
În sfârşit, tâlcuind o afirmaţie a regelui David: „nici n-am umblat după lucruri mari, nici
după lucruri mai presus de mine" (Psalmul 130, 1), Sfântul loan Hrisostom explică: «Ce
înseamnă „lucruri mari"? înseamnă compania oamenilor de vază, înstăriţi, aroganţi, mândri.
Vedeţi rigurozitatea smereniei? Nu numai că el (David) nu era mândru, ci îi şi evita pe cei care
sufereau de boala aceasta şi nu se întovărăşea cu ei pentru că ura mult aroganţa. Adică, de vreme
ce patima respectivă îi provoca repulsie... îi ţinea la distanţă pe cei înrobiţi de ea spre a nu fi
afectat şi el. Nu e lucru uşor să-i ocoleşti pe cei mândri, să deteşti ideea de a-i frecventa pe cei
aroganţi, să simţi aversiune şi dezgust faţă de patima mândriei. Asta înseamnă să-ţi păzeşti pe
deplin virtutea, să-ţi aperi straşnic smerenia» (P.G. 55,378). ”42

Alţi Sfinţii Părinţi despre smerenie

Isaac Sirul - Cel care n-are smerenia, n-o are pentru că n-a cerut-o

“Cel care n-are smerenia, n-o are pentru că n-a cerut-o, nici nu şi-a silit sufletul spre ea. N-are
nici odihnă, pentru că n-a vegheat la uşa Domnului, cerând şi implorând cu lacrimi de durere să-i
fie dată.

Crede, frate, că smerenia e o putere pe care limba nu o poate zugrăvi şi pe care nici o putere
omenească nu o poate dobândi, dar care e dată cui îi este dată în rugăciune şi e primită în
privigheri cu cereri şi implorări fierbinţi.

Dacă doreşti acest dar, ascultă şi acest lucru care vine de la părinţii noştri: smerenia lăuntrică nu
e dată decât atunci când omul meditează şi se gândeşte la ea în rugăciunea sa în singurătate.

Cel care n-are smerenia, n-o are pentru că n-a cerut-o, nici nu şi-a silit sufletul spre ea. N-are nici
odihnă, pentru că n-a vegheat la uşa Domnului, cerând şi implorând cu lacrimi de durere să-i fie
dată.”43

Sfântul Isaac Sirul - Smerenia inimii se naște în om din acestea două: fie din
cunoașterea întocmai a păcatelor sale, fie din meditarea la smerenia Domnului.
42
Ibidem, p. 69
43
Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Partea II, Editura Deisis, 2007, p. 336-337

29
“Isaac revine în repetate rânduri asupra temei smereniei, subliniindu-i importanța cu referire la
diferite aspecte ale viețíi duhovnicești, dar o tratare aprofundată care încearcă să pună în lumină
elementele constitutive ale smereniei creștine oferă îndeosebi în cuvântul 82 al Părții întâi.
Pentru Isaac aceasta nu este propriu-zis o virtute, ci un mod - singurul mod -  pe care omul îl are
la dispoziție pentru a fi pe deplin el însuși și credincios vocației sale umane, dar și creștine. Dacă
smerenia, alături de compasiune, revine atât de des în cuvintele sale, este pentru că ea nu e atât
virtutea supremă de care depinde totul, ci cale creștină în adevărul său, pentru că e și adevărul lui
Dumnezeu, Care e smerit, așa cum e și iubitor și compătimitor. Smerit e, așadar, cel care caută
deplinătatea acestei asemănări cu Dumnezeu în propria sa realitate. Smerenia nu e o privațiune, o
renunțare la potențialități și vigoare. Isaac spune în mod explicit că adevărații smeriți nu sunt cei
care arată ''stinși și trândavi'' în viața lor sau cei care sunt așa de la natură, și dă exemplul
eunucilor care, fiind astfel nu prin alegerea lor, nu pot fi considerați înfrânați. În aceste cazuri,
spune Isaac, ''natura, iar nu vigoarea voinței'' îi face înfrânați sau smeriți.Smerenia e însă o cale a
adevărului, a coborârii în adevărul nostru de făptură creată; o coborâre din falsa stimă de sine
spre adevărul nostru; din mândrie spre adevărata noastră umanitate. Iar pe acest drum al
''umanizării'' smerenia se revelează și drept un loc teologic în care se face experiența Celui
Întrupat, pentru că împreună cu El omul coboară în trup și se îmbracă în trup.

În marele său cuvânt pe tema smereniei Isaac îndeamnă la ea spunând că a vorbi despre smerenie
înseamnă ''a vorbi despre Dumnezeu''. Ea este ''haina dumnezeirii''pentru că în ea S-a îmbrăcat
Cuvântul făcându-Se om. Smerenia e, întâi de toate, o realitate dumnezeiască, pentru că prin
Întrupare ea a intrat într-un anume fel în Dumnezeu; și e o realitate umană în măsura în care,
pentru Isaac, făcându-se om, Cuvântul a îmbrăcat tocmai smerenia, care apare deci sinonimă cu
''umanitatea''. Și atunci  oricine se îmbracă  în smerenie ''se aseamănă prin smerenie cu Cel ce a
coborât din Înălțimea Sa ascunzându-Și strălucirea măreției''. Cine se smerește, acceptându-și în
adânc umanitatea proprie, se îmbracă, odată cu ea, și în Cel ce Și-a făcut-o a Sa, adică în Hristos.
Oricine îmbracă ''haina în care S-a arătat Creatorul nostru, prin acest trup plin de sfințenie
îmbracă pe Hristos Însuși''. Pecete a creaturalității, trupul și carnea sunt amândouă pentru Isaac
loc de schimb între om și Dumnezeu și proprietățile lor. Dar calea care deschide accesul spre
acest loc de comuniune e coborârea în smerenie-umanitate. Aderând la propriul său adevăr
uman, cel smerit devine aici și dumnezeu, pentru că își însușește purtările lui Dumnezeu și îi ia
chipul. În smerenie, care e adevărul trupului omenesc, Dumnezeu îl întâlnește pe om și omul îl
întâlnește pe Dumnezeu. Importanța acestei reflecții stă și în densitatea hristologică pe care o

30
conferă smereniei, care, prin urmare, e creștină în măsura în care se conformează vieții lui
Hristos.”44

Sf. Ioan Scărarul - Cum se dobândeşte prin ascultare smerenia?

“Când ascultătorul se va mândri cu cele ce a făcut, atunci se va vădi că nu le-a făcut prin
sârguința sa, ci prin ajutorul părintelui său.

Am întrebat odată pe careva dintre cei mai încercaţi, rugându-l să-mi spună cum se dobândeşte
prin ascultare smerenia. Iar el zise: Chiar dacă ascultătorul recunoscător ar învia morţi, chiar
dacă ar dobândi lacrimi, chiar dacă s-ar izbăvi de războaie, el socoteşte în chip neîndoielnic că
acestea le-a făcut rugăciunea părintelui său duhovnicesc. Astfel el rămâne străin de închipuirea
deşartă de sine. Căci cum se va mândri cu acelea, cel ce spune că le-a făcut prin ajutorul
părintelui şi nu prin sârguinţa sa?”45

Sfântul Siluan Athonitul - Mare este milostivirea lui Dumnezeu

“Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu, Cel Milostiv, n-ai binevoi să Te descoperi sufletului?

Tu eşti bun, Doamne. Mulţumesc milostivirii Tale: Tu ai revărsat peste mine Duhul Tău cel
Sfânt şi mi-ai dat să gust iubirea Ta pentru mine, care sunt un păcătos atât de mare, şi sufletul
meu se avântă spre Tine, Lumină neapropiată. Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu, Cel
Milostiv, n-ai binevoi să Te descoperi sufletului?

Mare e milostivirea Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumnezeu, Tatăl lui ceresc, varsă lacrimi
şi se mâhnește: de ce am supărat atât pe Domnul? Domnul ii dă apoi iertarea păcatelor şi atunci e
o bucurie să iubească pe Ziditorul lui şi pe aproapele lui şi să plângă pentru el, ca Domnul să ia
tot sufletul la El, acolo unde ne-a gătit loc prin Pătimirile Sale pe Cruce.”46

Sfântul Ioan de Kronstadt - Smerenia strică toate cursurile vrăjmaşului

“În rugăciune este neapărată nevoie de smerenie cu deadinsul, smerenie stăruitoare, smerenie cât
se poate de mare. Trebuie să ne amintim cine vorbeşte şi ce vorbeşte, mai ales când
44
Isaac Sirianul, Asceză singuratică și milă fără sfârșit, Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 306
45
Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap.48, în Filocalie, vol. IX, p. 108
46
Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 128

31
spunem Rugăciunea Domnească: Tatăl nostru. Smerenia strică toate cursele vrăjmaşului. Ah,
câtă trufie ascunsă avem în noi! Spunem: “Asta ştiu; de asta n-am nevoie; asta nu-i pentru mine;
asta e de prisos; în privinţa asta nu sunt păcătos”. Câtă cugetare nu după Dumnezeu, ci după
mintea noastră!”47

Sfântul Teofan Zăvorâtul - Străpungerea nu poate viețui împreună cu simțământul

că ești drept

“În lucrarea duhovnicească nu este nici un gând mai rău decât gândul părerii de sine. El
năvalește pieptiș asupra simțământului smereniei și îl răcește.

În lucrarea duhovnicească nu este nici un gând mai rău decât gândul părerii de sine. El năvalește
pieptiș asupra simțământului smereniei și îl răcește. Focul nu poate fi pus împreună cu apa - iar
străpungerea nu poate viețui împreună cu simțământul că ești drept. Precum lovește paralizia
organele mișcării, așa și părerea de sine taie toată încordarea puterilor omenești spre bine.
Precum roua vătămatoare strică florile minunate, așa și mulțumirea de sine amăgitoare strică în
noi tot binele - așadar, alegeți, fraților, binele și lepădați răul!”48

Părinţii desertului despre smerenie

„..... Bătrânul i-a răspuns:
- .......e mândrie din partea ta să crezi că atunci când te-ai aflat în lume ai săvârşit binele
şi ai trăit cum se cuvine, căci aşa a crezut şi fariseul (atunci când se lăuda în templu) şi a pierdut
tot binele pe care îl dobândise. Pe de altă parte, tu crezi acum că nu faci nimic bine, ceea ce este
suficient pentru ca să te mântuieşti, întrucât aceasta este smerenia. În acest fel (prin smerenie şi
cercetarea de sine), vameşul, care nu făcuse nici un bine, a fost iertat. Un om păcătos şi
neglijent, dar care se căieşte în inima sa şi este smerit, este mult mai plăcut înaintea lui
Dumnezeu decât cel ce săvârşeşte fapte bune şi este de părere că a izbutit să săvârşească binele
în mod desăvârşit.
Primind acest mare ajutor prin acest răspuns de la avva, fratele a făcut o plecăciune
adâncă înaintea Bătrânului şi i-a zis:
- Azi, avva, sufletul meu a fost mântuit datorită ţie.”49
47
Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Editura Sophia, p. 50
48
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie și Sfânta Împărtășanie, predici la Triod, Editura Sophia,
2002, p. 9
49
Arhiepiscop Hrisostomos al Etnei, Smerenia în tradiţia patristică ortodoxă, Editura Vremea, Bucureşti, 2002,p.
80-81

32
 ***
„Amma Teodora obişnuia să spună că nici asceza, nici greutăţile, nici un fel de trudă nu
mântuieşte, decât numai smerenia autentică. Ea a relatat această istorisire;
A fost odată un anahoret care mergea să alunge nişte demoni. Mai întâi el i-a întrebat:
- Cu ce putere sunteţi alungaţi din om ? Prin post ?
- Nu mâncăm şi nici nu bem, i-au răspuns ei.
- Prin veghere ?
Iar ei i-au răspuns: Noi nu dormim deloc.
- Prin fuga de lume ?
- Nu, i-au răspuns ei, noi ne sălăşluim în pustietăţi. Când Bătrânul a insistat întrebându-i
cum pot fi alungaţi, ei au mărturisit:
- Nimic nu ne înfrânge, decât smerenia.”50
***
„Avva loan cel Scund (+ sec. IV) a zis: „Smerenia şi teama de Dumnezeu sunt mai presus
de celelalte virtuţi”
„Iarăşi, a zis el:
- Cine l-a vândut pe Iosif ?
Unul dintre fraţi a răspuns:
- Fraţii săi.
- Nu, a adăugat Bătrânul, smerenia a fost cea care l-a vândut. Atunci când a fost vândut,
el ar fi putut spune: Sunt fratele vostru, şi să se înţeleagă cu ei. însă el s-a lăsat vândut în tăcere
şi smerenie, iar această smerenie l-a făcut conducător al Egiptului.” 51
***
„Un frate l-a implorat pe avva Matoes:
- Părinte, rostiţi ceva ce să-mi fie de folos.
- Mergi şi îl imploră pe Dumnezeu, i-a răspuns Bătrânul, să-ţi dăruiască plângere şi
smerenie în inimă, întotdeauna să fii conştient de păcatele tale, să nu judeci pe alţii niciodată şi
să devii mai smerit decât toţi ceilalţi. Alungă de la tine orice purtare necuviincioasă şi
înfrânează-ţi limba şi pântecele, iar dacă cineva vorbeşte despre un subiect anume, nu intra în
dispută cu el; dacă vorbeşte bine, spune-i „da”, iar dacă vorbeşte rău, spune-i „tu ştii despre ce
vorbeşti” şi nu te certa cu el despre ceea ce el a zis. Aceasta este smerenia.”52
***
50
Ibidem , p.89
51
Ibidem, p. 89-90
52
Ibidem, p. 92-93

33
 „Avva Pimen zicea că atunci când un om se mustră pe sine, el va avea tărie şi răbdare în
orice împrejurare.”53

„Acelaşi Bătrân zicea că atunci când un om izbuteşte să înţeleagă cuvântul apostolilor:

„Toate sunt curate pentru cei curaţi”, el se vede mai mârşav decât oricare din făpturile lui
Dumnezeu. Un frate care a auzit acestea i-a zis:
- Cum pot să mă consider mai mârşav decât un criminal ?
Bătrânul i-a răspuns:
- Dacă un om atinge măsura acestor cuvinte, astfel încât dobândeşte curăţia, şi vede un
om săvârşind o crimă, el va zice: „Acesta a săvârşit doar acest singur păcat, însă eu săvârşesc
crime zilnic”. ”54
***
„Acelaşi frate i-a pus aceeaşi întrebare şi lui avva Anoub (t sec. V), spunându-i părerea
lui avva Pimen. Auzindu-l, avva Anoub i-a răspuns:
- Ceea ce el ţi-a spus e drept, aşa este. Căci dacă un om atinge măsura acestor cuvinte,
astfel încât a dobândit curăţia şi vede păcatele fratelui său, el izbuteşte, prin puterea virtuţii sale,
să le înghită (adică să le ia asupra sa).
- Dar ce este această virtute? a întrebat fratele pentru a doua oară.
- Mustrarea de sine, a răspuns avva Anoub, căci cel ce se mustră pe sine îşi justifică
semenul, iar această îndreptăţire ascunde păcatele aproapelui.” 55
***
„Avva Pimen zicea „Un om are nevoie mereu de smerenie şi de teama de Dumnezeu, tot
aşa cum are nevoie de aer ca să respire”.56
***
“Acelaşi avva spunea: „Smerindu-te înaintea lui Dumnezeu, gândind că eşti nimic şi
abandonându-ţi voinţa - toate acestea sunt unelte ale sufletului”.”57
***
- „Avva Sisoe (t aprox. 429) a zis: „Cel ce cu bunăştiinţă dobândeşte smerenia,
împlineşte toată Scriptura”.”58
***
53
Ibidem, p. 94
54
Ibidem, p. 95
55
Ibidem, p. 95
56
Ibidem, p. 97
57
Ibidem, p. 97
58
Ibidem, p. 99

34
 „Avva Sisoe obişnuia să spună că drumul care duce la smerenie este abstinenţa,
rugăciunea neîncetată şi lupta de a fi mai mic decât orice alt om.”59
***
„Un Bătrân zicea că dacă cineva se smereşte şi zice: „Iartă-mă”, atunci îi mistuie pe
demoni.”60
***
„Un Bătrân a fost întrebat:
- Ce este smerenia?
El a răspuns:
- Smerenia este o lucrare mare, dumnezeiască; cărarea care duce la smerenie este tinda
trupească şi a te considera un păcătos mai prejos decât toţi ceilalţi.
Fratele care i-a pus întrebarea, l-a întrebat din nou:
- Ce înseamnă să fii mai prejos decât toţi ceilalţi ?
Bătrânul a răspuns:
- Înseamnă să nu fii preocupat de păcatele altora, ci numai de ale tale proprii şi să te
rogi neîncetat lui Dumnezeu.”61
***
„Avva Longhin (t sec. V) a fost o dată întrebat :
- Care este cea mai mare dintre toate virtuţile?
El a răspuns:
- Cred că aşa cum mândria este cea mai mare dintre patimi, deoarece a fost în stare să
alunge diferite făpturi din ceruri, tot aşa smerenia este cea mai mare dintre toate virtuţile. Căci ea
are puterea de a-1 ridica pe om din străfundurile întunecate, chiar dacă este păcătos ca diavolul.
Din această pricină, Domnul i-a numit pe cei săraci cu duhul, adică, pe cei smeriţi, fericiţi mai
presus decât toţi ceilalţi.”62

“Gheronda Iosif Vatopedinul - Ce este blândeţea şi care este „pământul” pe care îl

vor moşteni cei blânzi?

Cum însă va rămâne cineva „în iubire”, dacă îi lipseşte blândeţea şi stăpânesc în el cele
împotriva ei...
59
Ibidem, p. 101
60
Ibidem, p. 105
61
Ibidem, p. 105-106
62
Ibidem, p. 107

35
Blândeţea, în calitate de trăsătură distinctivă, este rodul lucrării Duhului Sfânt. Izvorul şi
rădăcina ei este smerenia. Este şi aceasta o însuşire dumnezeiască, de vreme ce Domnul nostru
Cel smerit este în acelaşi timp şi blând, şi de vreme ce-L înfăţişează mai mult blândeţea decât
smerenia. Smerenia este trupul, iar umbra trupului este blândețea. Niciodată nu s-a auzit ca un
om smerit să fie mânios sau ca un mânios să fie smerit.

Dacă cercetăm atotmântuitoarea pronie a lui Dumnezeu pentru zidirile Sale, şi mai cu seamă
pentru om, vom constata că modul practic prin care Dumnezeu comunică cu ele este necuprinsa
Sa blândeţe, aceea care caracterizează autentica însuşire părintească. Nu este blândeţea lui
Dumnezeu, împreună cu nemişcarea cea de mare cuviinţă a smereniei Sale, cea care continuă
părinteasca ocrotire şi pronie, cu toate că noi încălcăm poruncile Lui, Îl provocăm şi Îl mâniem
peste măsură? Firea şi locul blândeţii este fundamentul persoanei.

Pe bună dreptate se spune că Dumnezeu „învăţa-va pe cei blânzi căile Sale” (Psalmul 24, 10) şi
„fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5). Oare care este acest pământ, pe
care Ziditorul îl făgăduieşte drept zestre celor care şi-au înviat trăsătura lor distinctivă?
„Pământul” este locul dumnezeieştilor făgăduinţe; şi ţinutul, în care ele sunt cuprinse, este şi se
numeşte „pământul făgăduinţei”. Aceste făgăduinţe dumnezeieşti, daruri şi binecuvântări, le-a
gătit Dumnezeu „de la facerea lumii”. Noi le-am jertfit pe acestea legii prostiei noastre, preferând
autonomia şi neascultarea poruncii.

Dacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi Tatăl  şi-ar fi asumat replăsmuirea noastră, am fi
rămas în pieire! Cunoaştem că Dumnezeu este iubire şi „cel ce rămâne în iubire rămâne în
Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16). Cum însă va rămâne cineva „în iubire”,
dacă îi lipseşte blândeţea şi stăpânesc în el cele împotriva ei, care sunt mânia, ura şi răutatea cea
aducătoare de întunecime?

Atunci când lipseşte blândeţea dintr-o persoană, stăpâneşte tulburarea, incertitudinea şi tot haosul
cuprinzătoarei pervertiri. Sfârşitul acestora este moartea şi iadul, de care păzeşte-ne, Preabunule
Stăpâne, pentru negrăita Ta iubire de oameni!”63

“Avva Efrem - Cere în rugăciunile tale ca mai întâi şi mai presus de orice
Dumnezeu să-ţi dăruiască smerenia

63
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, xxxx, p. 106-108

36
 Totdeauna cere în rugăciunile tale ca mai întâi şi mai presus de orice, Dumnezeu să-ţi
dăruiască smerenia minţii. Stăruiește în această cerere a ta, căci fără o adevărată minte smerită
nimic bun sau vrednic de răsplată nu se poate înfăptui. Așa precum spune Sfântul Apostol Pavel:
Și ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (I
Cor. 4, 7). Tot cel ce este mândru cu inima este urât de Dumnezeu (Prov. 16, 5). De aceea,
copilul meu, luptă împotriva acestui urât păcat prin a avea o minte smerită şi prin a contempla ce
mare smerenie ne-a arătat Domnul Slavei prin a se face om ca noi şi prin a Se smeri pe sine până
la a primi jigniri, defăimări şi Răstignirea pe Cruce. Dar şi toţi oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu
au arătat o excepţională smerenie, prin care ei s-au sfinţit şi ne-au probat faptul că nu există vreo
altă cale către mântuire în afara acesteia. Primeşte tot ceea ce îţi poate oferi smerenia, chiar dacă
doare şi te face să te simţi ca şi cum ai muri. Rezultatul durerii va fi o binecuvântare de la
Dumnezeu şi un progres către cea mai înaltă dintre virtuţi, smerenia.”64

Părinţii contemporani despre smerenie

Sfântul Nectarie din Eghina - Smerenia poartă rugăciunea oriunde. Prin rugăciune
ne mutăm la Dumnezeu.

“Rugăciunea adevărată este neîntreruptă şi mintea aflată în rugăciune nu rătăceşte. Rugăciunea

cere stăruinţă şi râvnă deosebită şi cere ca sufletul să fie îndurerat şi cugetul îndreptat numai spre
Dumnezeu. Nu cu cuvinte goale trebuie să ne rugăm, ci rugăciunea noastră trebuie s-o îndreptăm
spre lucrurile bune şi de folos. Smerenia poartă rugăciunea oriunde, iar rugăciunea este dovadă a
smereniei. Cunoscându-ne aşadar slăbiciunea, chemăm puterea lui Dumnezeu.

Fecioare, numai pe Hristos şi pe Tatăl Său să-L aveţi în faţa ochilor, luminate în rugăciuni de
Duhul. Atunci când ne rugăm, dacă nu vorbim cu Dumnezeu, cum credem că ne va asculta?
Rugăciunea ne împreunează şi ne uneşte cu Dumnezeu, dat fiind că este vorbire dumnezeiască şi
împărtăşire a minţii de Cel ce este mai bun şi mai cinstit decât toate.

Rugăciunea este ajutor vieţii noastre, este vorbire cu Dumnezeu, uitare a celor pământeşti şi suire
la cer. Prin rugăciune ne mutăm la Dumnezeu. Rugându-ne ne facem statornici si neclintiți, dacă
suntem cu adevărat încredinţaţi că ne aflăm lângă Dumnezeu.”65

64
Din Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura
Bunavestire, 2001, p. 201

65
Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina Făcătorul de minuni, Editura Sophia, xxxx, p. 202

37
Arhimandrit Cleopa - Dumnezeu vrea schimbarea minţii noastre
“Sporirea şi creşterea omului în viaţa duhovnivească, mai mult decât prin alte fapte, se face prin
smerenie, după cum ne învaţă unul din Sfinţii Părinţi: "Sporirea omului este smerenia, căci pe cât
se pogoară cineva în smerenie, pe atât se înalţă în sporire"
Sfântul Ioan Scărarul zice: "Smerenia poate să ierte multe păcate şi fără lucruri, dar lucrurile fără
smerenie, dimpotrivă, sunt nefolositoare, şi nu numai atât, ci şi multe rele ne gătesc nouă.

Precum sarea la toată hrana este trebuincioasă, tot astfel şi smerenia, la toate faptele cele bune.
Deci, trebuie să ne smerim în minte necontenit, în supărări şi necazuri, căci aceasta, de o vom
câştiga, ne face fii ai lui Dumnezeu şi, fără, lucruri bune, ne pune înaintea Lui. Căci fără ea toate
lucrurile noastre sunt deşarte. Deci, Dumnezeu vrea schimbarea minţii noastre. În minte ne face
buni şi în minte netrebnici. Această singură este de ajuns, chiar fără alt ajutor, să stea înaintea lui
Dumnezeu şi să grăiască pentru noi." (Scara, Scolia 39 la Cuv. 25, p. 136)

Sporirea şi creşterea omului în viaţa duhovnivească, mai mult decât prin alte fapte, se face prin
smerenie, după cum ne învaţă unul din Sfinţii Părinţi: "Sporirea omului este smerenia, căci pe cât
se pogoară cineva în smerenie, pe atât se înalţă în sporire" (Pateric, cap. 10)”66

Părintele Marcu de la Sihăstria - Smerenia - râvna lui Hristos

“- Ce este smerenia?

- Smerenia este conştientizarea nimicniciei. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce este
smerenia?" Şi i-a zis bătrânul: „Smerenia este a se socoti omul pe sine mai nevrednic şi mai
păcătos decît toţi şi tuturor supus". Şi a zis fratele: „Cum este aceea, a fi tuturor supus?" Zis-a
bătrânul: „Să nu încerci să vezi păcatele străine, ci ale tale păcate şi răutăţi să le vezi şi neîncetat
să te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta". Smerenia este râvna lui Hristos, iar mândria şi
înălţarea şi obrăznicia sânt râvna diavolului. Sileşte a râvni lui Hristos, iar nu lui antihrist.”67

Părinte Iustin Pârvu - Smerenia nu înseamnă naivitate şi prostie

“Părinte, sună foarte frumos sintagma „prestigiul smereniei”. Care este înţelesul acesteia?
Prestigiul smereniei, care se propovăduieşte în Biserica noastră, este haina sau mantia lui
Dumnezeu pentru creştini, e această virtute înaltă pe care o are demnitatea noastră creştină. Dar
66
Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre înviere, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2007, p.313
67
Monahul Filoteu Bălan, Mărturisirea unui creștin - Părintele Marcu de la Sihăstria, 2007, p.83

38
această smerenie, această înţelegere profundă a principiului de smerenie a Fiului lui Dumnezeu,
Care s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om,
prezintă o mare diferenţă faţă de smerenia pe care o înţelegem noi în veacul XXI. Smerenia din
veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. Or,
în viaţa noastră călugărească smerenia depăşeşte limita tuturor înălţimilor şi decurge din
demnitatea Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a îmbrăcat cu virtuţile castităţii, sărăciei,
ascultării. Acestea îl ajută pe monah în lupta pentru dobândirea mântuirii. Prestigiul smereniei
este această înălţime dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa
unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte
apărarea valorilor noastre de credinţă ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu
prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin
supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de
către mai marii lumii. Noi, creştinii ortodocşi, am fost foarte tari în istorie, atunci când au fost
puse în joc valorile credinţei noastre. Când a fost vorba de apărarea icoanei au ieşit călugării din
pustie şi au mărşăluit pe străzile Constantinopolului şi nu au vorbit nici unul. Numai cât i-a privit
lumea în adâncimea smereniei lor şi a revoltei lor şi a fost de-ajuns. La Sinodul al VII-lea s-a
restabilit cultul icoanelor, o urmare a acţiunii monahilor care s-au impus cu smerenia lor demnă.
Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi
casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru.
Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu
înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine
să-mi dea ordine şi să mă supună. Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să
facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi
eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută,
până la trădarea naţiei noastre.”

Extras din interviul cu pr. Părinte Iustin in aprilie 2007 si preluat din revista Credinta Ortodoxă

Sfântul Cuvios Macarie de la Optina - Când nu îți împlinești pravila

“Când nu îți împlinești pravila, din pricina slăbirii puterilor sau din altă pricină, înlocuiește acest
neajuns cu mustrarea de sine și cu smerenia.

Pentru moarte totdeauna trebuie să ne pregătim prin pocăință, a cărei validitate se măsoară nu
prin metanii, ci prin râvna inimii.

39
Ține minte că jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va
urgisi (Psalm 50: 18) și de aceea, când nu îți împlinești pravila, din pricina slăbirii puterilor sau
din altă pricină, înlocuiește acest neajuns cu mustrarea de sine și cu smerenia.”68

Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina -Adevărata smerenie niciodată nu există

fără osteneală

“Dacă trăieşti în păcat, atunci nimeni nu te tulbură, iar când începi să trăieşti bine, dintr-o dată
apar necazurile şi ispitele.

Proorocul David a spus: Sărăceşte cel cuvios. De ce a sărăcit el? Pentru că a pierdut adevărul şi a
vorbit în deşert, pentru că nu a vorbit cele folositoare pentru suflet, ci a spus vorbele goale şi a
vorbit despre deşertăciuni. Proorocul David a mai spus: Smereşte-mă şi mântuieşte-mă, Doamne.
Pentru mântuire e de ajuns smerenia singură. Şi iarăşi spune în alt psalm: Vezi-mi smerenia şi
osteneala mea şi iartă-mi toate păcatele mele. Proorocul David a vorbit aşa, pentru că adevărata
smerenie niciodată nu există fără osteneală... Drumul smereniei şi răbdarea umilinţelor sunt
grele. Mulţi s-au apucat de acest drum, s-au hotărât să meargă pe el şi nu au rezistat. Cine nu se
uneşte cu Domnul Iisus aici, niciodată nu se va uni cu El – spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
(Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina)”69

Părintele Porfirie -Una este complexul, altceva e smerenia și cu totul altceva

melancolia
“Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității
pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui. Una este complexul de
inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A
venit odată la mine un medic psihiastru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el,
creează complexe de vinovăție și melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creștini, din
pricina greșelilor proprii sau ale altora, sunt prinși în capcana complexului de vinovăție, dar și tu
trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală și mai gravă – mândria. Conștiința
religioasă a vinovăției, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăință și spovedanie,
pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”. Prin aceste explicații,
se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieții creștine.

68
Sfântul Cuvios Macarie de la Optina, extras din Ne vorbesc Stareții de la Optina, Editura Egumenița, 2007
69
Patericul de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 378

40
Înțelegeam că Bătrânul vroia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea
fariseismului creștin, fie în autoblamarea specifică unei conștiințe creștine vinovate. Vedeam că,
atât neobrăzarea celor care se cred curați, cât și neîndrăzneala celor care se simt vinovați sunt, de
fapt, două fețe ale aceleiași monede – mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăvește de
vină prin Spovedanie și iertarea păcatelor și se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o
Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curățit
prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulțumește lui
Dumnezeu și nu se mândrește, ba, mai mult, îi vede pe toți ceilalți buni sau capabili de a deveni
mai buni prin Sângele lui Hristos. Părintele ne călăuzea spre drumul care, ocolind atât răul
(păcatul) cât și „mai răul” (mândria pentru virtute), ducea la smerenie. De aceea, se străduia să
apere smerenia autentică de pericolul alterării semnificației ei. Îmi spunea, bunăoară: - Să fim
smeriți, dar să nu vorbim despre smerenie, căci aceasta este cursa diavolului, aducătoare de
deznădejde și nepăsare, în timp ce adevărata smerenie aduce nădejdea și lucrarea poruncilor lui
Hristos.”70

Părintele Proclu Nicău “Nimica sunt, nimica pot, nimica am”

“Până la urmă, tot smerenia este vârful tuturor virtuţilor. Dacă cineva are fapte bune şi n-are
smerenie, se răstoarnă din căruţă; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căinţă,
păreri de rău, pe aceia îi mântuieşte Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune şi
li se pare că au ceva. Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să
se mântuiască. Şi i s-a arătat îngerul şi i-a zis: “Aşa să te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica
sunt, nimica pot, nimica am”. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte,
caută să fugă de tulburări… În viaţa de obşte, de tulburări nu poţi fugi; numai atâta: să ţii gura
închisă, să zici: “Doamne Iisuse…”, şi să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta
am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.”71

Ieromonah Rafail Noica Smerenia - calitatea de Domn, de Împărat

“Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească şi el, să-mi întoarcă
dragostea, şi este un adevăr şi în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-

70
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 61-62

71
Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, pp. 44

41
mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, şi pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu,
părintelui sau orişicui; până a-i distruge libertatea, viaţa, îi vreau binele. Asta este dragostea pe
care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: şi
aceste două virtuţi până la urmă sunt o singură virtute.

.... ce am auzit de la Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire - dacă vreţi - a smereniei, pe
care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în
adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu, care se dă, fără întoarcere asupra
sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se
împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob.
Că şi Hristos, spune Sf. Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii, morţii ruşinoase de pe
Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a facut Hristos acolo arăta că nu avea frică de moarte,
nu avea frică de înjosire. Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este
puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo?
Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit,
neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi
din moarte nu vom gusta. [...]

Şi deci smerenia, când ajunge omul s-o trăiască, este puterea de care se înfricoşează tot ce se
înfricoşează de Dumnezeu, fiindcă nimica n-o poate birui. Pare a fi slugă smerenia, dar este
calitatea de Domn, de Împărat. Este calitate dumnezeiască şi în a doua carte a Părintelui
Sofronie, care este o mărturie a vieţii lui, spune că mulţi au spus despre Dumnezeu multe: că
Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu este lumină, că Dumnezeu este putere; dacă, zice, aş
îndrăzni şi eu să zic ceva despre Dumnezeu, aş zice că Dumnezeu este smerenie, şi în această
smerenie nespus de minunată, neînţeleasă de tâlcul omului - dar dacă o trăim, o înţelegem, nu
tâlcuind-o intelectual, ci trăind în oasele noastre harul ei - această smerenie este
tocmai pericolul pentru om, fiindcă Dumnezeu, dragostea smerită a lui Dumnezeu nu
impune omului.”72

Părintele Sofian Boghiu - Smerenia în căsătorie

“Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

72
Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, xxxx, p. 32-34

42
Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească
unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor.

Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate
gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu
spună vorbe de ruşine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte
în jurul lui, iar acest dezacord între mamă şi tată este un dezastru pentru el. Aşa încât smerenia
înseamnă în primul rând bunăcuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă lupta
împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor.
Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor.

Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute
dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, şi buna-cuviinţă faţă de celălalt.
Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu
adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer
de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui.

De aceea, sinceritatea şi bunacuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea

smereniei într-o căsnicie.”73

Arhimandritul Sofronie - Singură smerenia poate mântui omul

“Până şi în educaţia umanistă oamenii se învaţă o oarecare înfrânare de la pofte neînfrânate dar,
esenţial, totuşi răul – mândria şi patima stăpânirii fratelui, legată de ea – este pus drept temelie
întregului progres mondial. Suntem încătuşaţi, aruncaţi din cer, izgnoniţi din raiul nemijlocitei
împărtăşiri cu Dumnezeu. Sfinţii Părinţi zic: singură smerenia poate mântui omul, şi destul este
singură mândria spre a duce până în străfundurile iadului. Prin smerenie se dobândeşte iertarea
tuturor greşalelor, vindecarea tuturor patimilor. Fără smerenie toate celelalte vârtuţi îşi pierd
puterea, vrednicia, valoarea, nu pot atinge ţelui unei valori veşnice. Biruinţa asupra întreg
complexului patimilor înseamnă aflarea fiinţării asemenea lui Dumnezeu. Toate patimile
neapărat se îmbracă într-o formă sau alta, văzută sau gândită, închipuită. În actul pocăinţei
creştinul se dezbracă de închipuirile lucrurilor văzute şi ale conceptelor gândite. „Iubiţilor, acum
fii ai lui Dumnezeu suntem, şi încă nu s-a arătat ce vom fi. Ci ştim că atunci când se va arăta,
asemenea lui vom fi, căci vom vedea pre dânsul precum este . Şi tot cel ce are nădejdea aceasta

73
Părintele Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea însușirile trăirii ortodoxe, Editura xxxx, xxxx, p. 61

43
întru dânsul, curăţeşte-se pre sineşi, precum acela curat este” (1 Io. 3: 2-3). Nu este păcat mai
mare decât mândria. Ea este temeiul tuturor celorlale păcate. Domnul ne-a poruncit a ne învăţa
de la El smerenia şi blândețea. Smerenia este trăsătura iubirii lui Dumnezeu. “74

Părintele Stăniloae - Cele două virtuţi care ucid mândria şi egoismul: smerenia şi
iubirea
“Toate patimile sunt periculoase şi afectează negativ viaţa noastră spirituală. Dar există două
patimi care nu numai că sunt periculoase, dar atunci când s-au manifestat pentru primele dăţi au
schimbat configuraţia ierarhiei cereşti şi a ordinii zidite de Dumnezeu pe pământ. Patimile despre
care este vorba sunt mândria şi egoismul. Datorită lor, macrocosmosul spiritual şi material şi-au
modificat funcţionarea prin căderea îngerilor şi prin căderea lui Adam. Dacă în planul spiritual,
datorită purităţii ontologice a îngerilor, mândria şi egoismul îngerilor răi au luat cote maxime şi
cu neputinţă de convertit, în planul fizico-spiritual din care face parte omul, cele două patimi au
alunecat în zona microcosmosului, afectându-ne pe fiecare în parte. A devenit o problemă
personală a fiecărui om cum va rezista în faţa acestor patimi şi cum se va salva de căderea
definitivă alături de îngerii răi.

Cugetul smerit şi iubirea, semnele apartenenţei unui om la ucenicia în Hristos

Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur, ci l-a însoţit la început prin revelaţie naturală şi mai apoi
prin profeţi. Dar Calea, Adevărul şi Viaţa s-a întrupat prin Iisus Hristos. El este Cel ce ne-a
descoperit desăvârşit cele două virtuţi care ucid mândria şi egoismul: smerenia şi iubirea. Cele
două sunt legate una de cealaltă ca şi patimile asupra cărora au putere şi au fost trăite de
Mântuitor spre a ne fi învăţătură: Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai
mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenţie la altul, până la uitarea deplină a
importanţei proprii. Smerenia din iubire este singura şi cea mai directă cale spre ordonarea
microcosmosului nostru sufletesc spre Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a fost atât de clar! El a
vorbit puţin despre smerenie dar ne-a arătat-o prin viaţa Lui. S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-se până la moarte (Filipeni 2, 8). Cugetul smerit şi iubirea devin semnele apartenenţei
unui om la ucenicia în Hristos. A fi creştin înseamnă a-ţi ordona viaţa spirituală fără mândrie şi
egoism şi a ţi-o îndrepta total spre Dumnezeu. Smerenia ne aşază dintr-o dată în starea firească a
existenţei noastre. Ea nu este o virtute oarecare. Ea a refăcut ordinea distrusă de mândria şi

74
Arhimandritul Sofronie, Taina vieţii creştine, Editura xxxxx, xxxx, pp. 20-21

44
egoismul lui Adam şi fără ea noi nu putem beneficia de darul ce ni l-a dat Hristos: Luaţi jugul
Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă
sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Matei 11, 29-30)”75

Părintele Porfirie - Adevărata smerenie duce la nădejde și la împlinirea poruncilor

lui Hristos

“Următoarele cuvinte ale Bătrânului Porfirie asupra umilinței merită să fie citate: ''Ascultarea
duce la smerenie, smerenia la discernământ, discernământul la intuiție și intuiția la
clarviziune. Să fim smeriți, dar să nu discutăm asupra smereniei. Discuțiile asupra smereniei sunt
o capcană a diavolului și duc la deznădejde și la inerție duhovnicească, pe când adevărata
smerenie duce la nădejde și la împlinirea poruncilor lui Hristos. Pentru ca un om să se schimbe,
trebuie ca harul lui Dumnezeu să vină asupra lui și pentru ca harul să vină, trebuie să te
smerești. Creștinii trebuie să evite religiozitatea bolnăvicioasă, atât aerul de superioritate pentru
virtuțile lor cât și complexul de inferioritate din cauza păcatelor lor. Una este complexul de
inferioritate și alta smerenia. Una este melancolia și alta pocăința!''76

Capitolul I I Despre smerenie

„Smerenia! O virtute de seamă, o putere înălţătoare; izvodirea tuturor bunurilor, temelia
neclintită a tuturor virtuţilor, călăuza înălţării morale, scara desăvârşirii etice, cale a prieteniei şi
comuniunii cu Dumnezeu; începutul cunoaşterii de sine şi culmea adevăratei cunoaşteri de
Dumnezeu.

Cu adevărat, smerenia este o înălţare nespusă, o cinste desăvârşită, o demnitate

neasemănată! Neîndoielnic, smerenia este maica, hrănitoarea, rădăcina şi obârşia tuturor
virtuţilor. Fără ea suntem vrednici de lepădat de la faţa lui Dumnezeu, pângăriţi şi murdari.”77

75
Liviu Petcu, Gabriel Herea, Lumina din inimi. Spiritualitatea isihastă în traducerea şi tâlcuirea Părintelui
Stăniloae. Antologie de texte filocalice, Editura xxxxx, xxxx

76
Părintele Dionysios Tatsis, Cuvintele Bătrânilor, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 64 

77
Sfântul Nectarie de Eghina, Cunoaşte-te pe tine însuţi sau Despre virtute, Editura Sophia: Metafraze, Bucureşti,
2012, p. 254

45
 „Smerenia este temeiul iubirii de înţelepciune, prezent în creştinism, care învaţă în chip
sigur înaltele adevăruri despre Dumnezeu şi lume, ca purtătoare a credinţei în Dumnezeu. Dacă
nu va fi aşezată aceasta cea dintâi, ci mândria la temelia edificiului moral, chiar dacă am
construi pe cea din urmă mii de virtuţi, milostenia, rugăciunea, postirea şi oricare alta dintre ele,
toate acestea vor fi clădite în chip nefolositor şi zadarnic şi vor cădea foarte uşor, asemenea
acelei case din Evanghelie care a fost „clădită pe nisip", fiindcă nu există nici una dintre
izbânzile noastre care nu aibă nevoie de smerenie. Nu există nici un lucru care să se poată
statornici fără ea, ci la orice te-ai referi, fie la cumpătare, fie la feciorie, fie la dispreţul faţă de
averi, fie la orice altceva, toate sunt necurate şi vrednice de ură, atunci când lipseşte smerenia
(Sfântul Ioan Gură de Aur).

Sfântul Ambrozie spune că sufletul, cu cât se smereşte, cu atât se face mai vrednic să
primească harul dumnezeiesc şi harurile Duhului Sfânt.

Sirah afirmă: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te smereşti, şi înaintea Domnului
vei afla har."

Cel cu adevărat smerit nu este cel care n-are nici o vrednicie cu care să se mândrească, ci
acela care, având virtuţi şi fiind în stare să cugete înalt, nu se mândreşte cu ele, ci se smereşte pe
sine de bunăvoie: acesta este cel cu adevărat smerit.”78 „Adevărata smerenie este atunci când
cineva, fiind însemnat, se smereşte. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur mărturiseşte: „Aceasta
este smerenia: atunci când cineva, deşi are motive să se mândrească, se înfrânează, se smereşte
şi nu întrece măsura. In schimb, la cel păcătos, care se socoteşte pe sine smerit, smerenia nu-şi
găseşte locul." Şi iarăşi: „Smerenia presupune smerirea cugetului; smerenia înseamnă a purta cu
dârzenie ocara venită din partea celorlalţi, a-ţi recunoaşte greşelile, a răbda să fii învinuit."

Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Fericit este cel care, dobândind virtutea smereniei, nu se
mândreşte cu vrednicia pe care o are. Cel care se mândreşte, orbit fiind, se va face vinovat
asemenea diavolului."

Sfântul Macarie arată: „Cel care duce o viaţă înaltă şi are un cuget smerit, acela este
fericit. Cel smerit nu cade niciodată; căci cum ar putea fi în primejdie de a cădea, atâta timp cât
se socoteşte mai prejos decât toţi?"

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „În aceasta stă smerenia, în smerirea cu cugetul a
celui aflat pe o treaptă înaltă datorită izbânzilor sale." Şi iarăşi: „Care este capul virtuţilor?
Smerenia. Acest cap, în loc de fire de păr şi plete, îi aduce lui Dumnezeu jertfa de sine plină de

78
Ibidem, p. 255

46
har. Altar de aur este şi un jertfelnic duhovnicesc."

Fericiţi sunt cu adevărat cei care au dobândit smerenia! Pentru că este scris: „Dumnezeu
celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har."”79

Cap. II. 1. Smerita cugetare

„Smerita cugetare este virtutea creştină care corespunde păcatului de moarte al mândriei.
Mulţi oameni o confundă cu smerenia, dar aceste două cuvinte au o fină diferenţă semantică.
Smerita cugetare înseamnă ca omul să aibă cuget smerit, adică să gândească smerit, pe când
smerenia este aplicarea şi manifestarea practică a smeritei cugetări în toate domeniile vieţii
cotidiene.
Cum poate un om să dezlege din el fiara puternică a mândrei şi să cultive virtutea
smeritei cugetări ?
Acest lucru este destul de greu, dar nu imposibil pentru un creştin, dacă crede
nezdruncinat în cuvintele încurajatoare ale apostolului Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel
care mă întăreşte” (Filipeni 4:13), şi dacă se gândeşte serios la sensul câtorva pasaje din Sfânta
Scriptură şi crede că ele sunt mereu valabile, precum: „Eu, care sunt pulbere şi cenuşa”
(Facerea 18: 27). Aceste cuvinte au fost rostite de dreptul Avraam, care se adresa cu
familiaritate, dar şi cu adâncă smerenie, către Dumnezeu.
De altfel, pentru a dobândi şi noi, ca Avraam, virtutea smeritei cugetări, trebuie, prin
osândire de sine, să comparăm faptele săvârşite de noi până acum, dacă sunt în acord cu
poruncile lui Dumnezeu.”80 „Atunci cu siguranţă vom constata că suntem lipsiţi de curăţie
morală şi păcătoşi - şi la trup, şi la suflet şi că suntem nerecunoscători pentru infinita iubire a lui
Hristos, Care a primit să Se coboare pe pământ, ca om smerit, pentru a-l conduce pe omul
pervertit duhovnicesc şi sufleteşte la împărăţia Lui veşnică. Astfel, omul începe să simtă
zdrobire interioară şi o zdruncinătoare tristeţe duhovnicească, datorită tuturor păcatelor pe care
le-a săvârşit şi pe care continuă să le săvârşească. Acesta constituie de obicei primul pas pentru
dobândirea smeritei cugetări, iar în următorii paşi omul este condus şi ajutat de harul lui
Dumnezeu.
Mândria este cauza principală a căderii satanei şi a demonilor din slava cerească iniţială,
dar şi cauza izgonirii lui Adam şi a Evei din rai, fiindcă aceasta i-a îndemnat la început pe
Lucifer şi legiunea lui să se facă şi ei dumnezei, şi aceştia, la rândul lor, i-au ispitit pe primii
79
Ibidem, p. 256
80
Dimitrie G. Karahalios, Păcate şi Virtuţi, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Ortodoxă, 2010, p. 159

47
oameni să vrea să devină şi ei asemenea cu Dumnezeu.

“Însuşirile celui înzestrat cu smerită cugetare

În viaţa personală. Înzestrat cu smerită cugetare este fiecare om care, osândindu-se
încontinuu pe sine, cunoaşte bine cât este de păcătos şi de mic. De asemenea, atunci când cu
harul lui Dumnezeu şi prin luptă duhovnicească a aflat înlăuntrul său comoara adevăratei smerite
cugetări:”81„credinţa dreaptă în Hristos, pocăinţa sinceră, lacrimile zdrobirii interioare,
blândeţea, îndulcirea sentimentelor, bunătatea, iertarea, neţinerea de minte a răului, tăcerea,
iubirea, jertfa, pacea şi, mai ales, conştiinţa impecabilă, adică să nu-l cerceteze conştiinţa, lucru
care este principalul element al fericirii.
De asemenea, cel înzestrat cu smerită cugetare nu se smereşte pentru a fi lăudat de
ceilalţi, ci smerenia există permanent în gândul şi în conştiinţa lui. De aceea s-a lepădat de „aerul
trufaş" şi a revenit la „starea noastră familiară", adică aşa cum ne-a zidit Dumnezeu.
Omul cu cuget smerit, şi atunci când este lăudat de ceilalţi, nu este cuprins de slavă
deşartă, nici nu arată că este păcătos, întrucât, când are slavă deşartă, mândria lui este vădită, dar
şi atunci când mărturiseşte că este păcătos îi e teama că pricina smeritei lui cugetări este
simţământul păcătoşeniei sale, nu mândria lui cea vicleană şi cu multe feţe. Adică cel smerit la
cuget se smereşte şi în această împrejurare, aducându-şi aminte de păcatele lui.
O însuşire principală a omului înzestrat cu smerită cugetare este că se cunoaşte bine pe
sine, adică neputinţele sale şi mulţimea defectelor sale. Smerita cugetare, ca mai toate virtuţile
creştine, are şi ea grade de desăvârşire. Gradul cel mai înalt la care trebuie să ajungă omul este
să se considere pe sine ca cel mai mare păcătos dintre toţi semenii lui. ”82
„În familie. Se comportă ca un tată smerit, pentru că şi cunoaşte şi aplică cuvintele
apostolului Pavel: „Hristos este capul oricărui bărbat” (I Corinteni 11: 3). De aceea
încredinţează Marelui Tată, Dumnezeu, toate treburile familiei, chiar şi călăuzirea copiilor.
Cu toate acestea, îi călăuzeşte pe copiii lui cu blândeţe, cu multă iubire şi răbdare. De
asemenea, îi povăţuieşte cu cuvinte simple şi clare, fără să-i silească. Respectă trăsăturile
speciale de caracter ale tuturor celor din familie. Se comportă cu multă politeţe şi blândeţe cu
soţia şi cu copiii. Astfel, în loc să impună violenţa, îi învaţă pe toţi practic, prin exemplele lui, şi
îi sprijină prin rugăciuni arzătoare. De asemenea, îşi recunoaşte greşelile şi, atunci când trebuie,
îşi cere iertare. În plus, face toate „lucrările umile", după cum spune Sfântul Vasile cel Mare.
La locul de muncă. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Omul cu smerită cugetare este o

81
Ibidem, p. 160
82
Ibidem, p. 161

48
comoară de virtuţi". Oriunde s-ar afla sau ar lucra şi orice rang ar deţine, se distinge prin virtuţile
lui. Dacă este funcţionar sau muncitor, îşi împlineşte întru totul îndatoririle. Dacă este director
sau şef, este drept, serviabil cu toţi şi lesne de abordat. Omul înzestrat cu smerită cugetare nu
subestimează, nici nu ironizează pe cineva. Evită să vorbească despre sine. Nu-i îndeamnă în
niciun fel pe alţii să-l laude. Nu linguşeşte pe nimeni, nici nu învinuieşte. Este însă şi
nezdruncinat în principiile lui. Neînfricat şi viteaz mărturisitor al lui Hristos. ”83

„Ce învaţă Sfânta Scriptură şi Părinţii despre smerita cugetare

Deoarece smerita cugetare este considerată veşmânt al dumnezeirii şi, prin urmare, cea
mai mare virtute creştină, vom menţiona câteva fragmente din Sfânta Scriptură şi câteva opinii
ale Părinţilor Bisericii în legătură cu aceasta:
Fără Mine nu puteţi face nimic (loan 15: 5). Hristos, prin glasul apostolului Pavel, îi
întreabă pe creştinii din toate vremurile: „Ce harismă ai care să nu ţi se fi dat de Dumnezeu, şi de
ce te făleşti, ca şi când n-ai fi primit-o?" Iarăşi, Hristos predică: Eu sunt smerit, cu inima (Matei
11: 29), şi îi fericeşte pe cei cu cuget smerit, spunând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este
împărăţia cerurilor (Matei 5: 3).
Apostolul Pavel, deşi a fost răpit la cer pe când trăia şi L-a văzut atunci pe Dumnezeul
cel Treimic, faţă către faţă, se numeşte pe sine născut înainte de vreme (I Corinteni 15: 8) şi cel
mai mic dintre apostoli (I Corinteni 15: 9). Dar care dintre creştini poate imita, fie şi puţin,
smerita cugetare a lui Pavel ? Virtutea smeritei cugetări este cea mai puternică armă a
creştinului, cu care războieşte cu izbândă fiara mândriei. De aceea este şi foarte plăcută lui
Dumnezeu. Sfântul loan Gură de Aur spune: „Eşti cuminte şi cuvios? Eşti feciorelnic şi înfrânat?
Eşti neiubitor de arginţi şi milostiv? Cu adevărat, mari izbânzi sunt acestea. Însă, dacă nu eşti
smerit la cuget, atunci eşti de batjocură, mizerabil în ochii lui Dumnezeu. Atunci şi marile tale
virtuţi vor deveni păcate şi Dumnezeu nu le va primi".”84
„Dumnezeu, prin glasul prorocului Isaia, ne avertizează că doar în cel smerit la cuget îşi
află odihna: „Spre unii ca aceştia Imi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, ca duhul umilit şi
care tremură la cuvântul Meu”(Isaia 66: 2).
Un alt mare Părinte al Bisericii, avva Isaia, spune următoarele cuvinte demne de reţinut:
„Treaba celui smerit nu este să judece pe unul sau pe altul, ci treaba lui este să tacă, sa nu
rostească cuvinte zadarnice, păcătoase sau de prisos, căci despre asta lisus Hristos zice: «Vă
spun că, pentru fiecare cuvânt de prisos şi zadarnic pe care-l rostesc oamenii, vor da socoteală în

83
Ibidem, p. 162
84
Ibidem, p. 163

49
ziua Judecăţii». Smerenia este atunci când cugeţi ca nu ai făcut niciun lucru bun, nici ţie însuţi,
nici altui om, nici nu-L mulţumeşti pe Dumnezeu".
Dacă cineva are vreo nelămurire în legătură cu asta, apostolul Pavel îi răspunde:
Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă
(Filipeni 2:13).
Odată Fericitul Augustin a fost întrebat:
- „Care este primul lucru în viaţa duhovnicească?
- Smerenia, a răspuns el.
- Şi al doilea?
- Smerenia, a continuat.
- Şi al treilea?
- Smerenia...” ”85
„Dacă vreun cititor simte nevoia duhovnicească de a se întreba în tăcere: „Ce să fac
pentru a dobândi şi eu virtutea mântuitoare a smeritei cugetări?", îi vom răspunde cu dragoste
creştină:
- Ridică-ţi privirea spre cer. Undeva, acolo, este împărăţia lui Dumnezeu. Priveşte
universul cât cuprinzi. Atunci vei conştientiza micimea morală şi trupească a fiecărui om, şi pe a
ta... Este cea mai scurtă cale pentru ca cineva să dobândească smerita cugetare.
- Nu uita niciodată că cel mai mare model de smerită cugetare a fost Hristos, şi apoi
Apostolii, Sfinţii şi Părinţii Bisericii Ortodoxe. De aceea, trebuie să-i urmezi, după puteri.
- Gândeşte-te că, deşi credinţa este rădăcina mântuirii noastre, smerenia este trunchiul.
De aceea Sfântul Vasile cel Mare ne spune că „deseori smerita cugetare îl mântuieşte pe cel care
a săvârşit păcate multe şi mari".
- Ţine bine minte că, pentru a dobândi smerita cugetare, trebuie să păzeşti toate
poruncile lui Hristos, cu precizie şi statornicie.
- Crede că nicăieri nu vei găsi atâta odihnă cât găseşti în smerenie. De aceea, smereşte-te
în faţa tuturor şi vei fi înălţat de Hristos (cf. lacov 4:10). Dar şi când vei fi înălţat de către
Hristos, rămâi iarăşi smerit, ca să nu pierzi harul Său. Să-ţi aduci aminte că fără harul lui
Dumnezeu nu suntem nimic mai mult decât paie uscate, copaci neroditori, epave
netrebuincioase, vase ale păcatului şi ale patimilor. ”86
- „Fii foarte atent la aceste cuvinte ale Părinţilor: „Aşa cum cel ce nu are bani este sărac,
chiar dacă nu se vede, la fel şi nevoitorul creştin lipsit de smerită cugetare nu este virtuos. Dar

85
Ibidem, p. 164
86
Ibidem, p. 165

50
cel ce urcă pe scara smeritei cugetări îşi micşorează treptat părerea de sine.
- Smerenia este rădăcina virtuţilor, iubirea este trunchiul, iar ramurile şi fructele sunt
celelalte virtuţi (milostenia, postul, cuminţenia, îndelunga răbdare, rugăciunea).
- Ai în vedere faptul că, chiar dacă faci multe fapte bune, fie milostenie, fie rugăciuni, fie
post sau orice altă virtute, atunci când nu te străduieşti să dobândeşti virtutea virtuţilor, smerita
cugetare, în zadar nădăjduieşti şi te osteneşti. Când vei constata asta, roagă-te cu smerenie la
Hristos să te lumineze, încât să te cunoşti cu adevărat şi totodată să-ţi dea harisma zdrobirii
lăuntrice, a pocăinţei şi plângerii permanente pentru păcatele tale. Atunci, toate acestea vor
deveni începutul smeritei cugetări şi al smereniei în faptă. Şi când vei reuşi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, să pui început în smerenie, atunci vei simţi ură faţă de orice laudă şi slavă
omenească. De asemenea, vor pleca de la tine mânia, furia, ţinerea de minte a răului, invidia şi
toate relele.”87

Tâlcuirea „gândului smerit” din Rugaciunea lui Efrem Sirul

- „Duhul gândului smerit dăruieşte-mi, Doamne, mie, slugii Tale.
- Aduceţi-vă aminte că porunca despre smerenie este prima poruncă a fericirilor -
iar de vreme ce este prima, înseamnă că este şi cea mai însemnată. Aţi auzit vreodată cuvântul
lui Dumnezeu, vestit prin Prorocul Isaia: aşa zice Domnul, a Cărui locuinţă este veşnică şi al
Cărui nume este sfânt: „Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să
înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă" (Is. 57, 15).
- Oare nu vreţi să locuiască împreună cu voi însuşi Dumnezeu? Iar dacă vreţi, ţineţi
minte bine: El însuşi spune că locuieşte în inimile celor smeriţi şi le dă viaţă acestor inimi - şi
câtă nevoie avem şi noi ca inimile noastre să primească viaţă! ”88
- „Oare nu vreţi ca Dumnezeu să caute spre voi? iar dacă vreţi, ţineţi minte ce este
smerenia, ce este acea sfântă virtute care îi place lui Dumnezeu atât de mult, pentru care
Dumnezeu locuieşte împreună cu noi şi caută spre noi.
- Ba este lucrul diametral opus mândriei. Smeriţii sunt cei săraci cu duhul, care îşi
amintesc de neajunsurile lor, care îşi tind privirea spre adâncul inimii, care îşi supraveghează
neobosit mişcările, urmărind orice necurăţie pe care o văd acolo.
- Sfinţii, care au împlinit mereu poruncile lui Hristos, care L-au iubit pe Hristos,
înaintea privirii minţii cărora stătea mereu Domnul, îşi aminteau necontenit de smerenie şi se
rugau întotdeauna s-o dobândească.

87
Ibidem, p. 166
88
Cum sa biruim mândria, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, p. 145

51
 - Hristos spune: învăţaţi-vă de la Mine, ca sunt blând şi smerit cu inima (Mt. 11,
29). Domnul ne porunceşte să învăţăm de la El smerenia, Domnul ne porunceşte să urmăm Lui
în smerenie. Smerenia s-a arătat de-a lungul întregii vieţi pământeşti a Domnului. Ea a început
încă de la naşterea Lui, fiindcă El S-a născut ca cel mai smerit, cel mai simplu om, cel mai
nebăgat în seamă - S-a născut într-o peşteră pentru animale, a fost pus în iesle.
- Iar după aceea, întreaga viaţă, oare nu a dat nenumărate pilde de smerenie? ”89
„Când Irod s-a aprins de mânie, a vrut să-L ucidă pe Mântuitorul Nou-Născut, şi i-a trimis pe
ostaşii săi să-i omoare pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut trimite o legiune de
îngeri dintre legiunile pe care le avea întotdeauna la îndemână, oare nu l-ar fi putut doborî pe
Irod? Bineînţeles că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie şi a fugit de mânia lui
Irod în Egipt.
- Şi în continuare câtă smerenie a arătat în viaţa Sa, mergând 200 de kilometri pe
jos până Ia Ierusalim la prima chemare a celor cărora le trebuia ajutorul Lui, şi asta neavând
unde să-Şi plece capul!
- Oare n-a dat o neobişnuită, desăvârşită pildă de smerenie spălând picioarele
ucenicilor Săi? Aceasta este cea mai adâncă smerenie.
- Iar despre smerenia de care a dat dovadă înainte de judecată şi după judecată,
când a fost dus pe Golgota, răstignit pe cruce, nu îndrăznesc să vorbească buzele omeneşti, atât
de mare, atât de nemăsurată este aceasta.
- Domnul porunceşte să învăţăm de la El smerenia - dar cine îşi aduce aminte acum
de smerenie? Smerenia este o însuşire a sufletului omenesc pe care cei mândri o înfierează cu
dispreţ, pentru că ei nu cred în Hristos, pentru că au ales nu calea lui Hristos, ci alte căi: ci spun
că acesta este duh de robie, că cei smeriţi sunt robi, lipsiţi de calitatea cea mai necesară,
indispensabilă, că sunt lipsiţi de spiritul protestului, rezistenţei active în faţa gravelor plăgi ale
omenirii. ”90
- „Au aceştia dreptate? Nu, nici urmă! Cu privire la oamenii smeriţi trebuie spus nu
ceea ce zic cei care-i înfierează, ci cu totul altceva: că ei nu sunt robi, care se supun pasiv răului
şi violenţei, ci singurii învingători ai răului şi ai violenţei. Trebuie spus că numai ei poartă cu
adevărat lupta cu răul, căci dezrădăcinează din inimile lor şi din inima altor oameni înseşi
izvoarele răului. Ei nu cred că pricina răului constă doar în imperfecţiunea raporturilor sociale.
- Cel smerit nu este rob, ci ostaş adevărat al lui Hristos.
- Dar cât de puţină, nemărginit de puţină smerenie este în ziua de astăzi! Imensa

89
Ibidem, p. 146
90
Ibidem, p. 147

52
majoritate a oamenilor dispreţuiesc smerenia, năzuiesc spre întâietate şi dominaţie în lumea
aceasta. Cei cu adevărat smeriţi aproape că nu mai sunt de găsit; oamenii nu se gândesc la
smerenie, smerenia e uitată, de tot uitată. La smerenie se gândesc doar cei ce merg din toată
inima pe calea lui Hristos, care învaţă de la El smerenia. Numai sfinţii sunt cu adevărat smeriţi.
- Lucrul acesta poate părea ciudat: cum pot sfinţii - care îi întrec cu mult pe ceilalţi
oameni în ce priveşte calităţile morale, înălţimea duhovnicească la care au ajuns - să se
considere, absolut sincer, mai prejos decât toţi ceilalţi? Temeiul sfinţeniei lor constă în aceea că
ei nu se înălţau mai presus de ceilalţi, ci îşi osândeau propria inimă. ”91 „Sfinţii observau cu o
neobişnuită acuitate fiecare mişcare a inimii lor şi vedeau până şi cea mai mică necurăţie din ea,
şi după ce o vedeau îşi aminteau întotdeauna de necurăţia aceea, şi ca atare se socoteau
nevrednici înaintea lui Dumnezeu.
- Oamenii mândri şi obraznici îndrăznesc să judece despre cele mai înalte şi sfinte
lucruri, pe când cei smeriţi sunt lipsiţi de cutezanţă, modeşti, potoliţi. O mulţime de asemenea
exemple găsim în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor.
- Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât dreptul Avraam, care a auzit
mari făgăduinţe şi a fost numit „prieten al lui Dumnezeu"? Şi totuşi, acest mare om n-a încetat
niciodată să se numească pe sine „praf şi cenuşă". Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu
decât David, împărat şi proroc? Şi totuşi, el zicea despre sine însuşi: vierme sunt, şi nu om, ocara
oamenilor (Ps. 21,6). Acestea erau din partea lui cuvinte absolut sincere. Cine a fost mai mare
înaintea lui Dumnezeu prin ostenelile sale decât Apostolul Pavel? Şi totuşi, el se numeşte pe sine
„cel dintâi" dintre păcătoşi, atât îi erau de străine cutezanţa şi îngâmfarea: el era modest, nu
obraznic, spunea despre sine că a fost între corinteni întru slăbiciune şi cu frică şi cutremur mare
(I Cor. 2, 3). Această smerenie adâncă este un exemplu pentru noi toţi, care ne aflăm nesfârşit de
departe de ea.
- Trebuie să ne gândim întotdeauna cu râvnă la smerenie şi cu râvnă s-o cerem de la
Dumnezeu. ”92
- „Nu putem dobândi această virtute prin nici un fel de silinţe proprii. Smerenia -
acest mare dar de la Dumnezeu - este primită numai de cei care-L iubesc pe Dumnezeu din toată
inima, care năzuiesc din toată inima să împlinească poruncile lui Hristos. Numai lor le va da
Domnul acest mare dar. Inima lor e smerită - iar când inima omului e smerită, Duhul Sfânt va
locui în ea.
- Vedeţi ce mare fericire este să fii smerit; vedeţi cât de greu este să fii smerit? Să

91
Ibidem, p. 148
92
Ibidem, p. 149

53
aveţi nădejde şi să ştiţi că fiecare pas pe calea lui Hristos vă apropie de sfânta smerenie. Dacă
veţi înmulţi şi veţi îndesi aceşti paşi, cum au făcut apostolii şi sfinţii, prin aceasta vă veţi apropia
de Dumnezeu. Domnul lisus Hristos le spunea ucenicilor: cel mai mare dintre voi să le fie tuturor
slugă, pentru că cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat (Lc. 18, 14).
- Ce nesfârşit de des se împlinesc aceste cuvinte ale lui Hristos! Câţi oameni
mândri, care năzuiesc să ajungă mai presus de toţi, cad apoi mai prejos de toţi! Câţi oameni
smeriţi, neînsemnaţi, născuţi în familii sărace, nevoiaşi la începutul vieţii lor, n-au devenit mai
apoi oameni mari! Aşa este, de pildă, viaţa multora dintre marii ierarhi moscoviţi.
- Mulţi, mulţi alţii proveneau şi ei tot din cele mai modeste pături sociale, însă
Dumnezeu i-a înălţat datorită marii lor smerenii. Domnul spune: mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi
cei de pe urmă vor fi întâi (Mt. 18, 30). ”93 „Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră, aşa va fi şi la
înfricoşătoarea Judecată. Cei dintâi vor ajunge cei din urmă, şi cei din urmă, cei neînsemnaţi, cei
dispreţuiţi, vor ajunge în frunte. De multă, multă osteneală este nevoie ca să nu uităm de
smerenie, de multă, multă osteneală este nevoie ca să o dobândim.
- Trebuie să ne amintim cuvintele Apostolului Petru: şi toţi, unii faţă de alţii,
îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi
le dă har (I Pt. 5, 5). Aduceţi-vă aminte: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, şi numai celor
smeriţi le dă har. Aduceţi-vă aminte că Domnul lisus Hristos S-a smerit până la moartea pe
cruce, iar noi trebuie să tindem către smerenie, să o cerem mereu de la Dumnezeu: Doamne şi
Stăpânul vieţii mele, duhul gândului smerit dăruieşte-mi mie, slugii Tale!
- Să ştiţi şi să vă amintiţi că, dacă omul îşi va aduce aminte mereu aceste cuvinte
sfinte, va primi de la Dumnezeu adânca virtute a smereniei. Amin. ”94

Cap. II.2. TREPTELE SMERENIEI

„Aşa precum mândria are trei trepte, tot astfel şi smerenia are trei. Cele dintâi urcă ca să-l
doboare pe om, pe când celelalte trei se coboară pentru a-l înălţa pe acesta. Iată cum defineşte
minunatul Sfânt stareţ Ambrozie al Optinei aceste trei trepte:
Treapta cea dintâi a smereniei este să te supui faţă de mai marii tăi şi să nu te înalţi peste
cei mai mici ca tine.
Să ne oprim o clipă atenţia asupra acestor cuvinte! Ce regulă de aur pentru rânduiala
socială sunt aceste cuvinte! Oare, nu pe ele se înalţă toată bunăstarea societăţii si orice orânduire

93
Ibidem, p. 150
94
Ibidem, p. 151

54
de stat!”95 „Ele exprimă întocmai cele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună
înaltelor stăpâniri!" (Rom. 13, 1), „cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui
Dumnezeu" (Rom. 13, 2).
Mândria este răzvrătire. Ea nu se supune nimănui, şi astfel se arată a fi nimicitoare a
rânduielii sociale. Smerenia, dimpotrivă, încă din cele dintâi manifestări ale ei se impune ca
temelie solidă pe care se întemeiază împreuna vieţuire a oamenilor. Dar, cât de puţin suntem
pătrunşi noi, oamenii, de conştiinţa necesităţii de a urca măcar această treaptă a smereniei! Cât
de mulţi sunt cei care se împotrivesc stăpânirii: aceştia sunt elevii neascultători la şcoală,
cetăţenii nedisciplinaţi, creştinii ce nu ascultă de Biserică. Toţi aceia care într-un fel sau altul se
împotrivesc oricărei forme de autoritate sunt încă departe de adevărata smerenie.
A doua treaptă a smereniei este să fim supuşi celor egali nouă şi să nu ne înălţăm înaintea
celor mai mici decât noi. Dacă treapta dintâi, chiar dacă obligatorie, ni se pare a fi greu de atins,
cea de a doua ni se înfăţişează a fi cu mult mai trudnică. ”96„În ce chip să te supui celor egali ţie?
Fiinţa noastră, obişnuită să poruncească, să fie lăudată şi cinstită, se împotriveşte cu toate
puterile ei vinei astfel de smerenii. Mândria nu ne îngăduie să ne supunem celor egali nouă.
Iubirea de sine ne împiedică să ne privim ca fiind egali celor mai mici decât noi. Simţământul
demnităţii personale ne împinge să nu ne supunem, ci să poruncim, să dirijăm. Cum mă voi
supune eu celor egali mie? Oare, nu sunt eu mai deştept decât ei? Nu sunt eu mai bun, mai
talentat? Iată în ce chip cugetă fiecare dintre noi. Şi prin aceasta arătăm cât de departe suntem de
adevărata smerenie şi cât de prinşi suntem în mrejele mândriei.
A treia treaptă, şi cea mai înaltă, a smereniei, o urcăm atunci când ne supunem şi celor
mai mici decât noi şi ne socotim a fi nimic, că suntem asemenea dobitoacelor, nevrednici să ne
aflăm printre oameni. Aceasta, deja, ni se pare de-a dreptul imposibil! Dar, de fapt această
treaptă a fost atinsă de sfinţi.”97 „Ei, toţi s-au socotit a fi cei mai păcătoşi, nevrednici de a vieţui
între oameni si ei credeau sincer în felul acesta despre ei înşişi. Iată, în Vechiul Testament
dreptul patriarh Avraam, care se învrednicise chiar să vorbească cu Dumnezeu, se socoteşte pe
sine pulbere şi cenuşă (Facere 18, 27). Sfântul proroc şi împărat David, care a scris psalmii
minunaţi şi a fost dăruit cu darul prorociei, care este şi strămoşul, ca om, al Mântuitorului lisus
Hristos, a spus cu adâncă smerenie despre sine: „iar eu sunt vierme şi nu om" (Ps. 21, 6). Iar
Sfântul Apostol Pavel, care a trudit mai mult decât toţi sfinţii apostoli la răspândirea Cuvântului
lui Dumnezeu, cu smerenie de neînţeles pentru noi se numeşte pe sine „născut înainte de vreme,
95
Arhimandrit Serafim Alexiev, Smerenie si Mândrie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 101

96
Ibidem, p. 102
97
Ibidem, p. 103

55
cel mai mic dintre apostoli, nevrednic să se numească apostol“ (I Cor. 15, 8-9) şi, sincer, se
socoteşte pe sine ca cel dintâi dintre cei păcătoşi (I Tim. 1, 15). Iar sfântul nostru, îngerul
Bulgariei, mijlocitorul nostru al tuturor, care prin nevoinţa sa deosebită s-a preaslăvit, care în
post şi rugăciune, arşiţă şi ger a îndurat în muntele Rila,” 98 „care neîncetat a scăldat stâncile cu
lacrimile sale, care în vieţuire asemenea îngerilor a petrecut, care, încă în viaţă fiind, minuni a
săvârşit spre ajutorul celor din neamul său, ale cărui moaşte nestricăcioase se odihnesc până as-
tăzi în mănăstirea Rila, săvârşind minuni şi dăruind ajutor tuturor celor ce cu credinţă i se roagă,
acest înger preschimbat în trup omenesc, îşi începe
Testamentul său lăsat fraţilor din obştea mănăstirii prin următoarele cuvinte: „Eu,
smeritul şi păcătosul loan, care nu am săvârşit nici o faptă bună pe pământ, nu am aflat suflet de
om când am venit întâi în pustia Rilei, ci numai fiare sălbatice şi păduri neumblate..."
Numai printr-o astfel de smerenie desăvârşită s-au învrednicit toţi sfinţii de harul
desăvârşit al lui Dumnezeu.
Harul se dă după măsura smereniei. Cu cât e mai adânc vasul smereniei, cu atât mai mult
har adună.
La smerenia desăvârşită se ajunge prin coborârea în adâncurile umilinţei. Acest fapt ni-l
dezvăluie însuşi Mântuitorul prin cuvintele: „care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul
vostru".(Matei20,27)”99

Măreţia smereniei

„Mintea căzută şi întunecată a omului a reuşit să răstoarne totul cu capul în jos. Patima
cea mai ucigătoare, în care îşi au obârşia toate celelalte păcate, mândria, omul a înălţat-o la rang
de cult, iar virtutea mântuitoare a smereniei o batjocoreşte, socotind-o un lucru nedemn de
spiritul liber şi superior al omului.
Oamenii au dat smereniei diferite numiri rele, menite a o batjocori şi a o face
respingătoare printre oameni. Este numită resemnare, lipsă de caracter, apatie, ş.a. Toate aceste
numiri arată necunoaşterea de care dau dovadă cei care dispreţuiesc smerenia în felul acesta.” 100
„De fapt, în smerenie se ascunde o măreţie deosebită. Sfântul Isaac Sirul o numeşte „veşmânt al
lui Dumnezeu": „Căci Cuvântul, Care S-a întrupat, S-a înveşmântat în ea (smerenia), şi prin ea s-
a făcut asemenea nouă (luând firea noastră omenească). Acela care se învesmântează în
smerenie, cu adevărat se face asemenea Aceluia Care S-a pogorât din înălţimea Sa, Acela Care a

98
Ibidem, p. 104
99
Ibidem, p. 105
100
Ibidem, p. 109

56
acoperit virtutea măririi Sale şi a ascuns Slava Sa în smerenie ca făptura să nu piară arsă de
lumina Sa. Căci nici o făptură nu ar fi putut să-L vadă, dacă El nu ar fi primit o parte din aceasta,
ca astfel să aibă părtăşie cu aceasta."
Astfel grăieşte Sfântul Isaac Sirul şi pomeneşte măreţia lui Dumnezeu, de neîndurat
pentru oameni, pe muntele Sinai, când a dat lui Moise cele două table cu cele zece porunci, când
muntele întreg s-a cutremurat de prezenţa lui Dumnezeu si nimeni nu a îndrăznit să se apropie de
el, temându-se să nu moară. Dumnezeu este si în Noul Testament acelaşi Dumnezeu măreţ şi
înfricoşător, îmbrăcat însă în vesmântul smereniei.”101 „El se pune pe Sine la îndemâna tuturor.
Asemenea lui Dumnezeu, si marii sfinţi îşi ascund minunatele lor virtuţi şi puterile barului în
smerenie, se sălăşluiesc în adâncă smerenie printre fraţii lor şi, socotindu-se cei dintâi dintre
păcătoşi, vorbesc şi vieţuiesc împreună cu păcătoşii. Astfel, fiind aluat bun, amestecându-se cu
ceilalţi, împărtăşesc şi acestora din virtuţile lor, îi câştigă pentru Dumnezeu şi îi mântuiesc.
Cel smerit este iubit de toţi şi prin aceasta se vădeşte că în el este ceva deosebit, vrednic
de iubire. Sfântul Isaac Sirul spune: „ Nimeni nu-l urăşte pe cel smerit, nu îl vatămă prin cuvânt,
nu-l dispreţuieşte: toţi îl iubesc pe acesta pentru că şi Dumnezeu îl iubeşte pe el. El îi iubeşte pe
toţi şi toţi îl iubesc pe el. Toţi îl caută pretutindeni, oriunde se apropie este întâmpinat şi cinstit ca
un înger al luminii. Numai oamenii câştigaţi de satana îl dispreţuiesc pe cel smerit, căci smerenia
dumnezeiască este potrivnică concepţiei lor demonice despre lume.”102 „În schimb, animalele
necuvântătoare, fiarele sălbatice ascultă şi se supun cu adâncă smerenie, pentru a umple parcă
golul şi pentru a cinsti măreţia smereniei, tăgăduită de slujitorii diavolului. Multe sunt pildele de
sfinţi, plini de smerenie la care veneau lei însetaţi de sânge, urşi şi alte fiare şi se aşezau înaintea
lor ca nişte miei blânzi.” În chip deosebit de interesant ne lămureşte acest fapt minunat Sfântul
Isaac Sirul. El spune: „Cel smerit se apropie de fiarele sălbatice, iar când privirea acestora se
opreşte asupra lui, cruzimea lor se îmblânzeşte, se apropie de el, socotindu-l stăpânul lor, îşi
clatină capul şi coada şi îi ling mâinile şi picioarele, pentru că au simţit la el acea bună mireasmă
pe care o răspândea şi Adam în rai, înainte de căderea în păcat. Această mireasmă plăcută ne-a
fost luată, dar, prin venirea Sa, Mântuitorul Hristos ne-a redat-o, a reînnoit-o în noi. Aceasta este
mireasma bineplăcută cu care este uns neamul omenesc."
Înălţimea smereniei se vădeşte în faptul că Dumnezeu o preţuieşte mai presus decât orice
şi o răsplăteşte în cea mai înaltă măsură.” 103 „Oamenii preţuiesc bogăţia, iar Dumnezeu sufletul
smerit. Dobândirea celei mai adânci smerenii înseamnă în ochii lui Dumnezeu dobândirea
desăvârşirii. Nici o nevoinţă nu se poate asemui cu smerenia. Fără de ca nici rugăciunea, nici
101
Ibidem, p. 110
102
Ibidem, p. 111
103
Ibidem, p. 112

57
milostenia, nici postul sau înfrânarea nu preţuiesc nimic. Iar aceasta singură, fără aceste nevoinţe
are preţ în sine. Nevoinţele singure ne pot duce la mândrie şi ne pot duce la pierzanie, precum au
pierdut pe fariseu. Smerenia însă, şi fără alte nevoinţe ne poate mântui, aşa cum l-a mântuit pe
tâlharul de pe cruce, pe săracul Lazăr şi pe mulţi alţii, desfrânaţi, vameşi şi păcătoşi din timpul
lui Hristos până astăzi. Smerenia este cale acea mai scurtă către mântuire. Bineînţeles, nevoinţele
şi faptele bune nu sunt lipsite de valoare. Ele pot iuţi dobândirea mântuirii şi ne pot învrednici să
dobândim milă şi mai mare de la Dumnezeu, însă numai dacă acestea sunt împletite cu smerenia.
Fără de aceasta (smerenia) ele nu ne sunt de nici o trebuinţă. Smerenia este sarea virtuţilor.” 104
„Aşa precum fără sare peştele capătă miros urât, tot astfel şi faptele bune lipsite de smerenie
devin stricăcioase.
Smerenia este un bun de mare preţ, pentru că ne face fii ai lui Dumnezeu, ne introduce în
împărăţia Cerurilor şi ne deschide uşile raiului. Sfântul loan Scărarul ne spune categoric:
„Pocăinţa îl trezeşte pe om; plânsul bate la uşile cerului, iar sfânta smerenie le deschide pe
acestea!". Oare, câţi păcătoşi nu au întrecut pe mulţi drepţi păruţi în împărăţia Cerurilor! Tâlhari,
desfrânaţi, hoţi, mincinoşi şi tot felul de păcătoşi au devenit prin smerenie sfinţi. Iată calea
mântuirii pentru toţi oamenii, sfânta smerenie. Ea este mijlocitoare puternică înaintea lui
Dumnezeu, căci aduce iertare de multe păcate şi agoniseşte mari bunătăţi. Este de ajuns ca cel ce
a greşit să se smerească, spre a fi de îndată primit în comuniune cu Dumnezeu. Mulţi sunt cei ce
greşesc, dar smerindu-se îşi reînnoiesc iarăşi legătura lor cu cerul.
Şi marele drept şi Sfântul proroc şi împărat David a păcătuit odată greu, săvârşind adulter
si ucidere.”105 „El a strigat înaintea proorocului Natan, care îl mustra: „Am păcătuit înaintea
Domnului!" Şi de îndată a auzit: „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta!“ (II Regi 12,12-13).
Biruit de puterea smereniei şi de măreţia milosteniei lui Dumnezeu, Sfântul împărat David a scris
minunatul psalm de pocăinţă: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta" (Psalmul 50), în
care a exprimat adânca cugetare că Dumnezeu nu vrea de la noi nici o altă jertfă, fără numai ini-
mă zdrobită şi smerită.
„Căci de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat", i se adresează David lui Dumnezeu şi continuă „iar
arderile de tot (sau cum tâlcuieşte Sfântul loan Scărarul: foamea, setea, postul şi alte nevoinţe) nu
le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerita Dumnezeu nu o va ur-
gisi" (Ps. 50,18-19).
Şi după Sfântul Simeon Noul Teolog, aceasta este singura jertfă pe care Dumnezeu nu o
respinge, „cunoscând că omul nu are nimic al său, pe care să-l aducă ca jertfă". „Prin această jert-

104
Ibidem, p. 113
105
Ibidem, p. 114

58
fă s-au mântuit, se mântuiesc si se vor mântui toţi împăraţii, căpeteniile, cei de viţă aleasă, cei
simpli, înţelepţii, neştiutorii de carte, bogaţii, săracii, hoţii, nelegiuiţii, avarii, desfrânaţii, ucigaşii
şi tot felul de păcătoşi".”106
„Atât de puternică şi înaltă este smerenia, încât fi poate milostivi pe Dumnezeu, când este
mâniat, să şteargă toate păcatele. „Pentru această singură jertfă", spune Sfântul Simeon Noul
Teolog, „se întâmplă toate bolile, necazurile, greutăţile, chiar şi căderea, suferinţele sufleteşti şi
cele trupeşti care le însoţesc", toate au acelaşi ţel: să ne smerească înaintea lui Dumnezeu, pentru
ca prin aceasta să ne mântuim.
Măreţ lucru este smerenia, îndeosebi pentru că în ea se află ascunsă slava lui Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Umileşte-te pe tine şi vei vedea în tine slava lui Dumnezeu". Aceasta
înseamnă: „Smereşte-te pe tine şi vei fi înălţat! Umileşte-te înaintea tuturor oamenilor şi
Dumnezeu te va aşeza la loc de seamă în împărăţia Cerurilor! Fugi de cinstiri şi cu cinste vei fi
încununat în rai! Fii slugă şi celor mai mici decât tine si Dumnezeu te va preaslăvi!" ”107
„Minunate îndrumări în această privinţă ne dă Sfântul Isaac Sirul: „Stăruieşte să fii
dispreţuit şi te vei umple de cinste dumnezeiască... Mustră-ti cinstea ca să fii cinstit, însă nu o
iubi, căci vei fi necinstit. Când omul aleargă după cinste, aceasta fuge de la el, iar când acesta
fuge de ea, cinstea începe a-l căuta pe el şi a propovădui înaintea tuturor oamenilor smerenia lui.
Dacă o dispreţuieşti şi nu vrei să fii cinstit, Dumnezeu te va descoperi... Fericit este acela care se
smereşte în toate, căci va fi înălţat [...] Când cineva însetează şi flămânzeşte pentru Dumnezeu,
Acesta îl va hrăni din bunurile Sale. Când omul va umbla gol pentru Dumnezeu, va fi îmbrăcat
de Acesta în veşmântul slavei şi al nestricăciunii. Acela care a sărăcit pentru Dumnezeu, cu
bogăţia Sa va fi mângâiat. Umileşte-te pe tine pentru Dumnezeu şi fără ca tu să cunoşti în ce
chip, se va înmulţi slava ta!... Dacă smerenia îl înalţă şi pe cel simplu şi pe cel neştiutor de carte,
cu cât mai mare cinstire va aduce ea celor mari şi celor ce se bucură de cinstire. Fugi de slava
deşartă şi te vei preamări!..." ”108

Paradoxul smereniei

„De smerenie este legat un minunat paradox: cu cât un om devine mai virtuos, cu atât se
simte mai păcătos. Dar nu vedem, oare, acelaşi paradox şi în cazul mândriei, numai că întors
spre partea păcatului? Cu cât se mândreşte omul mai mult, şi astfel păcătuind, cu atât se
socoteşte pe sine mai drept. Înţeleptul Pascal a înţeles nemaipomenit acest lucru şi la exprimat
106
Ibidem, p. 115
107
Ibidem, p. 116
108
Ibidem, p. 117

59
astfel: „Există numai două feluri de oameni: unii drepţi, care se socotesc pe sine păcătoşi, şi
alţii, păcătoşi, care se socotesc a fi drepţi".
Noi putem totuşi înţelege cum anume păcătoşii care se mândresc socotesc că ei singuri
sunt drepţi. ”109 „Ei se amăgesc anume pentru că mândria i-a orbit. Dar de neînţeles este cum
anume creştinii virtuoşi, îndeosebi sfinţii, care au ajuns la o treaptă înaltă a desăvârşirii, au fost
învredniciţi chiar cu darul facerii de minuni, s-au socotit mari păcătoşi ! Puteau ei, oare, să-şi
vadă propria desăvârşire? Au fost ei sinceri în conştiinţa păcătoşeniei lor? Nu s-au smerit ei,
oarecum, numai exterior, din deprindere? Sau, în adâncul lor, după legi ale vieţii duhovniceşti
neştiute de noi, simţeau pe deplin sincer întreaga lor sărăcie cu duhul?
Sfântul Tihon de Zadonsk, aruncând lumină tocmai asupra acestei probleme, scrie: „în
adevărata smerenie se vădeşte o sete si o foame neîncetată după harul lui Dumnezeu; căci
smerenia nu priveşte la cele ce are, ci cugetă şi caută ceea ce nu are. Precum cei care învaţă din
cărţi şi de la învăţători, cu cât înaintează mai mult în învăţătură şi se deprind cu aceasta, cu atât
mai mult îşi văd propria neştiinţă, deoarece mult mai multe sunt cele pe care nu le cunosc, decât
cele pe care le-au învăţat, tot astfel si cei care învaţă la şcoala înţelepciunii dumnezeieşti se văd
cu atât mai săraci cu duhul, cu cât se împărtăşesc mai mult de darurile lui Dumnezeu; pentru că
văd că le lipsesc încă multe şi pentru aceasta caută smerenie şi suspine." ”110
„Prin aceasta se lămureşte înţelegerii noastre cum se numeau sfinţii pe sine păcătoşi, fără
vreo urmă de făţărnicie.
Numai cel mândru, din pricina orbirii duhovniceşti si a necunoaşterii, se socoteşte pe sine
drept, iar creştinul smerit, care a dobândit înţelepciune adâncă, cu ascuţita sa clarviziune
duhovnicească vede la el mulţime de păcate şi neajunsuri. Toţi sfinţii au fost mari înţelepţi
duhovniceşti şi de aceea toţi s-au socotit mari păcătoşi.
În mănăstirea unde se nevoia minunatul avva Dorotei, un pelerin a auzit spunându-se că,
cu cât este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atât se simte mai păcătos şi şi-a exprimat
îndoiala în această privinţă: „Cum poate un om sfânt să se socotească păcătos?" Atunci avva
Dorotei l-a întrebat: „Ce eşti tu în cetatea ta?" - „Sunt printre cei dintâi dintre mai marii cetăţii!",
răspunse acesta. ”111 „ „Dar dacă vei merge în marea cetate a Cezareei, acolo cum vei fi socotit?"
- „Ultimul dintre căpeteniile cetăţii!" — „Dar dacă vei merge în cetatea şi mai mare a
Antiohiei?"
„Acolo voi fi asemenea cu oamenii de rând!", spuse omul. „Dar dacă vei merge la
Constantinopol şi te vei înfăţişa înaintea feţei luminate a împăratului, acolo cum vei fi socotit?",
109
Ibidem, p. 119
110
Ibidem, p. 120
111
Ibidem, p. 121

60
a continuat să-l întrebe avva Dorotei. Pelerinul îi răspunse: „ Ei, acolo voi fi de-a dreptul un
nimeni!" Atunci avva Dorotei îi spuse: „Iată, astfel este şi cu sfinţii: cu cât se apropie mai mult
de Dumnezeu, cu atât se socotesc mai păcătoşi".
Există ceva foarte firesc în conştiinţa dreptului că este păcătos şi nevrednic. Orice virtute
omenească, fără ajutorul lui Dumnezeu, este ca o stea măruntă care clipeşte în noaptea întunecată
a vieţii. Stelele strălucesc numai noaptea, când este întuneric. Dar de îndată ce răsare soarele, ele
îşi pierd de îndată strălucirea şi dispar. Astfel este şi cu oamenii. ” 112 „Atâta timp cât se află în
noaptea păcatelor, departe de Dumnezeu, strălucesc, se mândresc cu una sau cu alta. Dar de
îndată ce răsare Dumnezeu în sufletele lor, ei se sting degrabă şi văd că sunt nimic îna intea
măreţiei lui Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, smerenia, când omul stă nevăzut înaintea lui
Dumnezeu şi în ciuda virtuţii sale se socoteşte a fi nimic, fuge de slavă şi cinstiri şi nu rabdă
laude deşarte pentru sine, îndreptând neîncetat spre Dumnezeu toată slava şi lauda. Aceştia sunt
slăviţi de Dumnezeu în ciuda dorinţei lor, pentru că Dumnezeu spune în Vechiul Testament: „Eu
preamăresc pe cei ce mă preaslăvesc pe Mine!" (I Regi 2, 30). ”113

Theoria spirituală a smereniei

“Alfred, Lord Tennyson (1809-1892) a definit smerenia, „cea mai înaltă virtute, mama
tuturor virtuţilor”. Oricât de categorică ar fi proslăvirea lui, ea păleşte în faţa încărcăturilor date
virtuţii smereniei de către Părinţii ortodocşi. În timp ce unul dintre Părinţii Deşertului o numea
cea mai mare dintre toate virtuţile, Sfântul Cosma de Aitola (1714-1779), marele apostol al
Greciei moderne, numeşte smerenia, alături de dragoste, una din aripile care îl înalţă pe creştin
spre rai. Sfânţul Maxim Mărturisitorul (aproximativ 580-662) a considerat-o „prima temelie a
virtuţilor”, iar Sfântul Ioan Hrisostom (aproximativ 347-407) ne spune că smerenia îl poate
înălţa pe om „din însuşi abisul păcatelor”.”114 “Sfântul Dorotei de Gaza (aprox. 506 - aprox.
570), atrăgând atenţia că mândria duce la moarte sigură, recomandă smerenia drept cărare spre
viaţa însăşi. Sf. loan Cassian ne sfătuieşte: „Se arată limpede că nimeni nu poate dobândi ţinta
desăvârşirii şi a curăţiei, decât doar prin adevărata smerenie”. Sf. loan Scărarul- (aprox. 579 -
aprox. 649), marele teoretician al vieţii monahale, surprinde duhul tuturor Părinţilor ortodocşi
când scrie: „Oricât de măreaţă ar fi viaţa pe care o trăim, o putem socoti tot pe atât de stearpă şi
neadevărată, dacă nu am dobândit inima smerită”. În centrul spiritualităţii ortodoxe, ba chiar în
miezul teologiei ortodoxe se regăseşte cunoaşterea smereniei. Dacă nu sunt înrădăcinate în
112
Ibidem, p. 122
113
Ibidem, p. 123
114
Arhiepiscop Hrisostomos al Etnei, Smerenia în tradiţia patristică ortodoxă, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p.
37

61
smerenie, toată cugetarea teologică, toate virtuţile şi orice strădanii duhovniceşti se dărâmă
aidoma unei case zidite pe nisip.”115
"Oricât de înaltă şi oricât de esenţială ar fi smerenia în tradiţia teologică apuseană, acea
tradiţie păleşte, după cum vom vedea în cele ce urmează, în modul în care înţelege smerenia, în
faţa pătrunderii Părinţilor răsăriteni: Sfântul Augustin de Hippo (354-430) este sursa celor mai
multe concepţii apusene despre smerenie şi, de fapt, a majorităţii teologilor protestanţi, care
ignoră mărturia Deşertului, considerând noţiunea augustiniană de humilitas ca sursă a tuturor
ideilor despre smerenie, cu excepţia celei biblice. Ei se concentrează cu precădere asupra
credinţei Sfântului Augustin că smerenia reprezintă conştiinţa păcătoşeniei şi micimii omului în
faţa măreţiei lui Dumnezeu. Pentru mintea protestantă această conştiinţă reprezintă o stare
statică, un fel de stare teologică a fiinţei. Ba mai mult, pentru ei este vorba de o conştiinţă pe
care Dumnezeu o dă omului pentru a putea înţelege absoluta degradare a condiţiei umane şi
dependenţa sufletului omenesc de Harul lui Dumnezeu. Mai ales în gândirea teologică calvinistă,
conceptul augustinian de smerenie subliniază o negare a smereniei ca înţelegere a eului, ca
produs al unei stări personale lăuntrice şi pune întregul accent asupra smereniei ca dar revelat al
Harului. Toate manifestările practice ale acestui dar, ca smerirea de sine sau ca actele de
smerenie, sunt respinse ca fiind fictive.
Cei mai mulţi dintre gânditorii teologi romano-catolici îşi întemeiază de asemenea
înţelegerea smereniei pe Sfântul Augustin. Cu toate acestea, ei preiau din scrierile sale nu numai
ideea de smerenie ca dar al Harului, ci recunosc şi înţelegerea mai profundă a smereniei a Sf.
Augustin ca produs al cunoaşterii de sine. Ei percep virtualul smereniei atât în faptele omului,
cât şi în receptarea de către el a Harului dumnezeiesc.” 116

***

„În timp ce Sf. Augustin propunea altruismul şi jertfa de sine prin suprema smerire de sine,
versiunea secularizată a formulării sale nu începe de la o astfel de percepere; în plus, aşa cum am
arătat, auto-valoarea şi auto-aprecierea sunt elemente spre care este direcţională slujirea umilă a
altora. Conştiinţa lăuntrică a micimii faţă de alţii lipseşte cu desăvârşire din această formulare.
Într-adevăr, atât de răspândită şi atât de covârşitoare este această afirmaţie profană a concepţiei
tradiţionale a trăitorilor apuseni, încât a contaminat, după cum probabil vom demonstra, însăşi
natura expresiei ei practice în cadrul monahismului apusean.

115
Ibidem, p. 38
116
Ibidem, p. 39

62
 Părinţii răsăriteni au o viziune a smereniei cu mult mai profundă şi mult mai complexă.
Ei nu sunt limitaţi, în percepţiile lor fundamentale, aşa cum se întâmplă în Apus, la dependenţă
doar de unul sau doi Părinţi sau Doctori ai Bisericii, iar modul în care înţeleg smerenia nu
decurge din exegeza biblică şi lucrarea hermeneutică separat de mărturia experienţei. Părinţii
răsăriteni înţeleg smerenia ca fiind o virtute fără hotare, prezentă în Sfânta Scriptură,” 117 „la
Părinţii Deşertului, care sălăşluieşte în natura lui Dumnezeu şi a omului, tot atât de nemijlocită
ca propriile lor vieţi. Înţelegerea lor nu contrazice, dar nici nu depăşeşte noţiunile smereniei din
gândirea protestantă şi romano-catolică - ba chiar din gândirea contemporană umanistă. Mai
exact, Părinţii răsăriteni pun aceste elemente în adevărata perspectivă, definind şi delimitând
valoarea şi rolurile lor în dobândirea autentică a smereniei. Gânditorii teologi ortodocşi nu
limitează smerenia, aşa cum se întâmplă în tradiţia protestantă, la o simplă trăsătură spirituală,
lipsită de relaţia cu spiritul uman. În acelaşi timp, ei nu concep smerenia atât de categoric ca
fiind o cale omenească asemenea gânditorilor romano-catolici, care supralicitează, din punctul
de vedere răsăritean, smerirea de sine conştientă şi slujirea.
Pentru creştinul ortodox, smerenia începe cu akra tapeinosis (smerenia supremă) a lui
Hristos, care, Dumnezeu fiind, a binevoit să ia trup omenesc şi să se jertfească pe Sine din iubire
pentru toţi oamenii. Părinţii ortodocşi au descoperit întotdeauna izvorul smereniei în
milostivirea lui Dumnezeu, strâns unit cu propria Sa creaţie. Smerenia se sălăşluieşte în Natura
lui Dumnezeu însuşi. Iar această trăsătură a lui Dumnezeu, întrucât îi aparţine pur şi simplu lui
Dumnezeu care este transcendent, necunoscut în Esenţa Sa şi dincolo de orice înţelegere, nu este
o simplă calitate sau podoabă, aşa cum o atribuim umanului. Ea este o putere ce aparţine
metafizicului, unul din Atributele sau Energiile lui Dumnezeu şi, prin urmare, de însemnătate
ontologică. Ea este legată de o Putere reală, de o Forţă literală care, aidoma lui Dumnezeu,
influenţează întreaga omenire.” 118 „Într-adevăr, ea este inerentă Jertfei mântuitoare a lui Hristos.
Pentru creştinul ortodox, a tinde spre smerenie înseamnă a participa la Energia ce emană din
Dumnezeu, a se alătura Aspectului viu al lui Dumnezeu, în realitate, a participa la Dumnezeirea
însăşi. Imitarea sau simpla cunoaştere de sine sunt inadecvate pentru a-l duce pe om la o astfel
de înţelegere şi trăire a smereniei.
Dacă smerenia aparţine Naturii lui Dumnezeu şi semnifică lucrarea mântuitoare a lui
Hristos, ea rezidă şi în om ca piatră de încercare a potenţei sale divine. În teologia ortodoxă, nu
este altceva decât iluminarea omului (afirmaţie îndrăzneaţă sprijinită de cuvintele tot atât de
sincere ale Sfântului Nicodim de la Muntele Athos: „Fără iluminare, nu există mântuire”. Este

117
Ibidem, p. 41
118
Ibidem, p. 42

63
vorba de conştiinţa omului că Divinitatea se sălăşluieşte în el, a unirii prin har cu Dumnezeu
(într-o oarecare măsură chiar şi în această viaţă), theosis sau îndumnezeirea sa. În ochii
Părinţilor răsăriteni, a dobândi mântuirea înseamnă a deveni divini, a fi „părtaşi la natura divină”
(„teias koinovoi fuseos”), căci, aşa cum Sfântul Grigorie Teologul (aprox. 330 - aprox. 389) a
afirmat în mod uluitor, Dumnezeu, din dragoste faţă de om, a luat chip omenesc, pentru ca
oamenii să devină dumnezei. Această unire cu Dumnezeu prin Har, mântuirea omului prin par-
ticiparea lui directă şi strânsă la Energiile lui Dumnezeu, este legată direct de ideea de
smerenie.”119
„Smerenia, ne spune Sfântul loan Hrisostom, este conformă cu potenţialul divin din om,
Lumina lui Hristos care luminează în inima omului, după cum mândria este proprie omului
căzut. Căci prin mândrie, dorinţa lăuntrică de a uzurpa Dumnezeirea lui Dumnezeu, cel Rău,
Lucifer, a căzut din starea de participare la Dumnezeire. Această mândrie, a cărei sorginte este în
Prinţul întunericului, este calitatea, forţa însăşi, care îl separă pe om de participarea în
Dumnezeu, marea putere a eului uman care întunecă chipul lui Dumnezeu din om. Deoarece se
crede creator (şi astfel dă naştere întregului univers al patimii şi al plăcerii), deoarece se înalţă pe
sine deasupra Creatorului şi îşi închipuie că tot ceea ce poate cuprinde cu mintea constituie tot
ceea ce există, omul a denaturat dreapta lui relaţie cu Dumnezeu. Iar această denaturare este
întărită de mândrie, perpetuată de această putere metafizică, incitantă, reală. Mândria este
adevărata sursă a condamnării omului, a separării lui de propria lui Dumnezeire din Dumnezeu.
Pe de altă parte, smerenia este forţa metafizică, incitantă, reală prin care omul poate redobândi
chipul său dumnezeiesc, poate să afle cu adevărat mântuirea.
Smerenia este accesibilă umanului atunci când omul atinge, mai întâi, smerenia lui Dumnezeu,
când îşi dă seama în mod deplin şi răspunde extremei smerenii a Jertfei mântuitoare a lui
Hristos. Smerenia decurge din înţelegerea cuvenită şi din comunicarea cu Dumnezeu. O dată ce
o persoană poate înţelege smerenia divină, este împinsă astfel spre înţelegerea de sine, este
determinată să descopere, prin această dimensiune a lui Dumnezeu, mai mult despre Dumnezeu
care se sălăşluieşte în ea. „120 “Omul este întors spre sine, spre viaţa lăuntrică, unde ajunge să
vadă propriul său potenţial dumnezeiesc. În consecinţă, cunoaşterea de sine este pur şi simplu
parte a unui proces; procesul de descoperire, prin mărturia smeritei Sale asumări a naturii
umane, a prezenţei lui Dumnezeu în om. Astfel, vederea lui Dumnezeu în acest mod, realizarea
prezenţei apropiate în uman, dă naştere smereniei — o smerenie ce izvorăşte din înţelegerea
cuvenită a lui Dumnezeu, fertilizată de cunoaşterea de sine şi, în cele din urmă, însufleţită de

119
Ibidem, p. 43
120
Ibidem, p. 44

64
smerenia ce emană de la Însuşi Dumnezeu. Smerenia nu este o podoabă a omului şi nu este pur
şi simplu un atribut al cunoaşterii de sine. Pentru Părinţii răsăriteni, smerenia este acea mare
teamă adoratoare pe care neamul omenesc căzut o are înaintea chipului lui Dumnezeu care
stăruie adânc în el, o teamă care face parte din Energiile lui Dumnezeu.

Praxis psihologică a smereniei

Aprecierea teologică pe care am făcut-o asupra smereniei a accentuat că, din punct de
vedere al cosmologiei ortodoxe, smerenia nu este un simplu concept. Nu este doar o podoabă a
personalităţii, o trăsătură umană, ci purcede din înţelegerea atât a lui Dumnezeu cât şi a omului.
Datorită acestui fapt, nu putem vorbi de un om smerit pur şi simplu ca de un om ce incorporează
în sistemul său etic un anumit sens al valorii altora, contrabalansat de sentimentul just şi
neexagerat al valorii personale proprii.”121 “Ba mai mult, smerenia nu poate fi un mod de auto-
prezentare, prin care ne închipuim omul smerit ca fiind cel ce „ascultă bine”, fără a-şi impune
propriile valori şi perspective altor oameni, în cele din urmă, nu putem să concepem smerenia ca
virtute „personală”, ca ceva ce izvorăşte numai din persoană. Nici una din aceste reprezentări ale
smereniei nu surprinde înţelegerea patristică ortodoxă a conceptului, deoarece, reamintim,
psihologia Părinţilor nu separă niciodată mintea de spirit, persoana de colaborarea cu Dumnezeu.
Conceptul ortodox de smerenie se naşte doar atunci când teoria teologică devine practică reală,
când forţa spirituală a smereniei se exprimă prin creştinul care o percepe.
Adevărata smerenie, am putea susţine, are puţin de a face numai cu comportamentul, mai
degrabă ea pătrunde în însuşi miezul identităţii umane, în acel tărâm în care potenţialul
dumnezeiesc se confruntă cu slăbiciunea şi degradarea umană. Ea este produsă de o revelaţie
esenţial spirituală şi teologică, în acel tărâm al marii prăpăstii care îl separă pe omul căzut de
chipul lui Dumnezeu care se sălăşluieşte în el. Cel ce vede desăvârşirea şi înălţimile morale la
care omul este chemat (şi spre care este înclinat într-o oarecare măsură), este izbit de disparitatea
dintre această desăvârşire şi starea reală a vieţii sale. El îşi cercetează purtarea şi realizările,
acestea dispărând treptat înaintea exemplului lăuntric al desăvârşirii exprimată vizibil în viaţa lui
Hristos. În acest sens, înţelegerea contrastului dintre ceea ce este şi ceea ce este chemat să fie,
este însăşi smerenia. Ea nu poate avea loc fără revelaţia spirituală a desăvârşirii potenţiale spre
care este chemat fiecare creştin şi nu poate avea nici sens fără ca mintea să cugete la eşecul
omului şi al lumii în realizarea acelui potenţial.”122
121
Ibidem, p. 45
122
Ibidem, p. 46

65
 „Astfel, prima practicare a smereniei este una pasivă, care nu priveşte în mod necesar
comportamentul. Ea angajează lumea lăuntrică, lumea mentală, mai exact o lume specială în
care spiritul şi mintea se întâlnesc, unde perceperea teologică este transformată în înţelegere de
sine şi autoevaluare. Aici trebuie să se concentreze întreaga înţelegere obiectivă şi să se perceapă
relaţia dintre Dumnezeu şi om, să se înţeleagă Căderea şi novus homo, omul înnoit prin puterile
mântuitoare ale lui Hristos, prin detaşare de orice idei privind propria valoare, de orice legături
cu lumea senzorială. Fiinţa umană care se află pe această treaptă trebuie să-şi ofere cu
îndrăzneală propria sa viaţă în faţa perfecţiunii lui Dumnezeu şi, cu totală dăruire, să accepte să
sufere „smerirea” inevitabilă şi de înţeles, prin care sunt sfărâmate şi înjosite chiar şi cele mai
bune lucruri din viaţa umană. În acest contrast dintre divinul potenţial şi realitatea umană - am
spus deja - se naşte smerenia. Dar ceea ce este mult mai important, acum începe un proces de
autoumilire, prin care persoana umană îşi dispreţuieşte propriul cuget, propria voinţă şi aspiră să
dobândească cugetul lui Dumnezeu, cugetul Părinţilor, acea „touto gap proneisto en umin ho kai
en Hristo Insou” („Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus”).
Desigur, omul care practică smerirea de sine, care urmează Voinţa lui Dumnezeu, dezvăluie
această practică în comportamentul său exterior. Cu siguranţă, el va da puţină importanţă
gândurilor altora, deoarece nici gândurile sale omeneşti şi nici cele ale altora nu sunt de interes
primordial pentru el. „123 „Astfel, vedem mulţi Părinţi ai Deşertului practicând o smerenie care-i
face să nu simtă nevoia de a-şi susţine propriile lor vederi corecte, sau să expună falsitatea celor
împărtăşite de alţii, chiar dacă propriile lor afirmaţii sunt corecte, iar un altul are păreri greşite.
Centrul vieţii unui astfel de om duhovnicesc este desăvârşirea, nu corectitudinea relativă a
gândirii umane. Un astfel de om poate dovedi o răbdare ostentativ supraomenească şi abilitatea
de a îndura batjocura celorlalţi într-o măsură greu de atins de către cei mulţi. Dacă vorbim urât,
deşi metaforic corect, el ar putea părea „un preş” călcat de toţi în picioare. Într-adevăr,
comportamentul său poate să ne pară a fi cel al unui om smerit - aşa cum ni-l imaginăm noi în
mod obişnuit, adică aparent altul decât omul smerit pe care l-am descris ca produs al
sentimentului spiritual, lăuntric, unic al smereniei.
În aceasta constă esenţa înţelegerii adevăratei smerenii, a smereniei duhovniceşti,
smerenie ce-şi are obârşia în procesul lăuntric, smerenie ce decurge din psihologia Părinţilor. Nu
este o smerenie ce poate fi înţeleasă doar prin simpla observare a comportamentului. Semnele
externe ale smereniei (respectul aparent faţă de voinţa altora, de exemplu) nu sunt întotdeauna
simptomatice în cazul smereniei spirituale. Adeseori ele sunt în realitate simple trăsături umane,
controlate, născute şi observate de mintea individuală. Ele pot constitui comportamente delibe-
123
Ibidem, p. 47

66
rate sau prefăcute. Pe de altă parte, adevărata smerenie trebuie să decurgă din ceva lăuntric,
dintr-o dispoziţie personală stimulată de descoperirea spirituală a prăpastiei dintre starea căzută a
omului şi potenţialul dumnezeiesc la care ne-am referit. „124 „Un astfel de sens, un astfel de mod
de abordare a lumii îmbină forţa spiritului cu cea a minţii şi, astfel, comportamentele unor ase-
menea oameni conştienţi spiritual nu sunt nici deliberate şi nici prefăcute. De fapt, s-ar putea
spune că omul cu adevărat smerit nu poate şti în realitate că este smerit. Smerenia lui nu decurge
din minte sau din vreun aspect oarecare al personalităţii sale, ci îşi are izvorul în revelaţia divină.
În timp ce omul care se comportă smerit datorită unei stări lăuntrice nu îşi poate privi comporta-
mentul, cel care prezintă o smerenie comună nu numai că îl poate observa, dar îl poate şi contro-
la. Pentru unul, smerenia purcede din suflet, iar pentru celălalt, umilinţa porneşte din minte.
Prin urmare, trebuie să înţelegem că smerenia trebuie abordată cu precauţie. Căci, după
cum este imposibil să înţelegem lumea lăuntrică a altuia, tot aşa este extrem de dificil să
înţelegem adevărata smerenie din simpla observare a comportamentului exterior. Spuneam că
cineva poate prezenta la suprafaţă semne de smerenie, fără ca în realitate să aibă acea stare
lăuntrică din care ia naştere adevărata smerenie. În acelaşi timp, au fost Părinţi care au dobândit
înţelegerea smereniei lăuntric, însă niciodată nu au dezvăluit într-o mare măsură semnele
exterioare pe care le-am putea asocia concepţiilor obişnuite de smerenie. Desigur, în acest
context, orice comportament observat este secundar, întrucât ne dă puţine indicaţii despre viaţa
lăuntrică a omului duhovnicesc. Oricât de neclară ar părea această situaţie la prima vedere, în
realitate este uşor de înţeles. „125
„ Părinţii care au dobândit această stare ne cheamă, prin mărturia lor unică, orânduită de Dumne-
zeu, la o înţelegere superioară a smereniei, dându-ne dovada izbitoare a faptului că simplul com-
portament nu semnalează prezenţa smereniei. Smerenia lor rezidă în împlinirea specială de către
ei a smereniei peste smerenie, dezvăluită, în majoritatea cazurilor, numai după moartea lor.
Evitând până şi posibilitatea de a fi lăudaţi pentru smerenia lor, ei îşi înalţă conlucrarea minţii şi
a spiritului într-un tărâm în care chiar şi psihologia lor personală pare într-un anume fel spiritu-
ală.
Deoarece psihologia Părinţilor surprinde smerenia ca pe ceva pasiv, ea demască obişnuita
concepţie de smerenie ca pe o formă de mândrie, ca smerenie falsă, ca „mândrie care
maimuţăreşte smerenia”, după cuvintele lui Samuel Taylor Coleridge (1772-1834) şi Robert
Southey (1774- 1843). Ea demască lumea prefăcătoriei, lumea actoriei, lumea teatrului spiritual.
Amestecul dintre percepţia spirituală şi o anume blândeţe externă autentifică adevărata smerenie,

124
Ibidem, p. 48
125
Ibidem, p. 49

67
dar şi trădează falsa smerenie. Adevărata smerenie purcede din adevărul spiritului; falsa
smerenie este produsul numai al persoanei. Astfel, concepţia ortodoxă despre smerenie ne
permite să privim în profunzimea multor capcane din viaţa spirituală, în multe împrejurări ale
unei vieţi spirituale nearticulate. Putem privi cu atât mai profund în natura spiritualităţii aşa cum
ne înconjoară şi să o demascăm, atunci când este falsă, pentru a ne elibera dăruindu-ne
adevăratelor ţeluri spirituale. Astfel ne este îngăduită o înţelegere practică a smereniei, care; este
instructivă dar şi dătătoare de inspiraţie. Să analizăm acum câteva exemple de trăire spirituală
contemporană şi”126 „să descoperim în ele lucrarea falsei smerenii, iar prin aceasta să beneficiem
de percepţia dată nouă de către Părinţi şi de noţiunea lor autentică, profundă de smerenie. După
cum istorisirile Părinţilor Deşertului, ……. ne spun ceva despre smerenie prin exemplele
autentice a ceea ce este ea, fie ca paginile de comentarii care urmează să ne ajute să învăţăm
ceva despre smerenie prin studiul a ceea ce ea nu este. Vederea adevăratei smerenii poate să ne
inspire. Înţelegerea falsei smerenii ne poate apăra.”127

Cap. II.3. Mândria travestită în smerenie

“Există şi un gen de mândrie ciudată care se prezintă drept normă de smerenie.”128
“Această smerenie falsă este în întregime rezultatul unei ipocrizii fariseice. E vorba, intr-adevăr,
de cel mai transparent gen de smerenie falsă - dar şi, probabil, de cel mai frecvent. L-am văzut în
forma lui cea mai spontană pe când vizitam odată oraşul San Francisco. In acest oraş, cel mai
ortodox dintre oraşele americane (oraşul unde a fost martirizat de către iezuiţi Sf. Petru Aleutul
[+1815], în secolul al XlX-lea, şi unde se află moaştele sfântului contemporan, Sf. Ioan de
Shanghai şi San Francisco [1896-1966], în calitate de cleric ortodox m-am simţit mai puţin
străin printre locuitorii lui predominant neortodocşi. Acestea fiind zise, am fost uimit să aud un
trecător spunând, în auzul meu, că nu eram „nimic altceva decât un fariseu”. M-a surprins şi
faptul că însoţitorul lui i-a răspuns, făcând aprecieri nemăgulitoare cu referire la înfăţişarea mea.
Deşi acest lucru nu este neobişnuit pentru clericii ortodocşi care păstrează îmbrăcămintea
tradiţională, incidentul m-a şocat în mod aparte, deoarece se întâmpla într-un loc unde nu mă
aşteptam la asta. Acest lucru m-a determinat să mă gândesc cu mai multă seriozitate la aceşti
zurbagii.
În dorinţa lor de a se integra în societate, mulţi indivizi găsesc un temei destul de ciudat
prin care să-i acuze pe alţii de aroganţă. Dacă mergi pe stradă în hainele tradiţionale de cleric

126
Ibidem, p. 50
127
Ibidem, p. 51
128
Ibidem, p. 56

68
ortodox, eşti considerat imediat a nu mai fi la pas cu restul societăţii. Aceasta este exact ceea ce
îl identifică pe creştin. Dacă se poate spune ceva despre farisei, în afară de mândria lor spirituală,
ar fi faptul că ei se aflau în curentul principal al scenei religioase contemporane de atunci. ”129
“Desigur, ceea ce le-a atras condamnarea de către Hristos nu a fost modul lor de a se
îmbrăca, ci chiar acceptarea lor în societate, exploatarea de către ei a religiei pentru a câştiga
respectul social. Mai presus de acestea, lucrurile pe care mesajul creştin le-a condamnat cu temei
au fost obiceiul lor de a-i judeca pe alţii şi înţelegerea cu totul exterioară a celor spirituale. Dacă
există farisei moderni, mie mi se pare că îi putem afla pe stradă, condamnând preoţii în haine
clericale drept farisei, în timp ce-şi închipuie că sunt smeriţi pentru faptul că au aderat la moda
socială.
Observăm aceeaşi smerenie falsă în refuzul, uneori fanatic, de a purta haina preoţească,
barba şi părul prescrise pentru clericii ortodocşi de cele 102 sfinte canoane ale celui de al şaselea
Sinod Ecumenic (680, 692). În special în Statele Unite, clericii ortodocşi au declarat că nu
trebuie să se separe de laici prin hainele lor. Ei evită hainele tradiţionale cu atâta vehemenţă,
încât un preot modernist mi-a zis o dată că mai degrabă s-ar sinucide decât să apară pe stradă în
rasă (rason). Vehemenţa unor astfel de declaraţii trădează, prin dorinţa de a nu fi diferit de laici,
smerenia ostentativă. (De fapt, laicilor înşişi, în ortodoxia tradiţională, li se cere să se detaşeze
de moda prevalentă a vremii). În contextul protestelor fără temei istoric care susţin că haina
clericală ortodoxă este preluată de la „turci”, că este fariseică sau, pur şi simplu, incomodă, ne
dăm seama că problema reală constă în faptul că preoţilor le lipsesc două forme de smerenie:” 130
„una care i-ar îndemna să respecte canoanele bisericeşti (de la care fac mereu excepţie), alta care
le permite să meargă pe stradă mărturisind credinţa lor heterodocşilor, aducând aminte, prin
haina lor, de cele spirituale într-o lume materialistă şi acceptând inevitabila ridiculizare din
partea celor care doresc sa fie bădărani. De fapt, ei nu îmbrăţişează portul modern din smerenie,
ci din frica de umilire! Exemplul lor este unul clar de smerenie falsă.
Această smerenie falsă a unor clerici ortodocşi nu se limitează doar la înfăţişarea
exterioară. Adeseori ea se manifestă printr-o înţelegere lăuntrică, profund greşită a Sfintei
Tradiţii şi a rolului clericului în Biserică. Încă din timpul Bisericii primare, credincioşii laici
ortodocşi au menţinut obiceiul de a săruta mâna preotului ca semn al respectului pentru rolul său
religios. Mulţi dintre clericii ortodocşi contemporani resping cu dispreţ această practică, spunând
că, la fel ca şi în cazul hainei clericale, îl ridică pe preot deasupra poporului. În realitate, practica
a fost acceptată în mod tradiţional de Biserică ca mijloc prin care credincioşii îşi pot exprima

129
Ibidem, p. 57
130
Ibidem, p. 58

69
smerenia în faţa celor sfinte, a căror imagine este întruchipată în preot. Atunci când mâna unui
preot este sărutată, prin sărut se recunoaşte faptul că el atinge Sfânta Euharistie, care înalţă nu
omul, ci sfinţenia cu care intră în legătură în sens literal. La fel, altor persoane religioase din
Biserică, cum ar fi stareţa unei mănăstiri sau, în mod special, un Bătrân sfinţit sau îndrumătorul
duhovnicesc care nu are hirotonia sacerdotală, li se atribuie această cinstire în virtutea faptului
că vieţile lor sunt alese şi se apropie de sfinţenie.
Un sacerdot care detestă practica sărutării mâinii dezvăluie adeseori, prin aparenta
pretenţie la smerenie, o anumită aroganţă ascunsă.”131
„Falsa smerenie este smerenia concepută şi controlată de voinţa umană. Prin urmare,
dorinţa de a demonstra altora că nu eşti demn de respect, este în realitate ocazie de mândrie sub
înfăţişarea smereniei. Şi este uşor de demonstrat că această mândrie stă la pândă într-un astfel de
sarcedot. Cei ce dispreţuiesc această practică, pe motiv că îi ridică deasupra altora, înţeleg greşit,
în primul rând, faptul că sărutarea este menită să proslăvească cele sfinte şi nu pe individ. În
temeiul aceleiaşi logici, sărutarea unei icoane, de exemplu, nu este un act idolatru. Preotul
trebuie să se detaşeze pe sine atunci când înţelege rolul său religios şi să devină o simplă
imagine. Dacă socoteşte cumva că sărutarea îi este destinată lui, aceasta înseamnă că uzurpă
cinstea cuvenită rangului său şi Harului care lucrează în el, închipuindu-se pe sine mai mult
decât o icoană preoţească. Prin urmare, el îi privează pe laicii credincioşi de un mijloc de expri-
mare a propriei lor smerenii înaintea celor sfinte. Dacă aceşti clerici nu ar fi fost, într-adevăr, fals
smeriţi, ei nu şi-ar fi imaginat că sunt obiect de respect, atunci când mâna le este sărutată şi, la
fel ca propriul meu părinte duhovnicesc, care îmi spune că el se simte ca şi cum s-ar afla sub
tălpile celor care îi sărută mâna, ar fi trebuit să arate adevărata smerenie.”132

Smerenia făţarnică

„Dar pe lângă adevărata smerenie există şi o falsă smerenie. Aceasta este „smerenia
deşartă", care îşi aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă
se vorbeşte despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveşmântată în haine
smerite. Numai pe dinafară are înfăţişarea smereniei, însă pe dinăuntru clocotesc toate patimile.
Cel smerit cu adevărat este întotdeauna liniştit si calm: el nu se bucură de laudele ce i se aduc,
nici nu se necăjeşte din pricina umilinţelor. ”133 „Pe când falsul smerit caută, printr-o părută
evlavie, slava omenească. El a observat că smerenia aduce laude si cinstiri celor care o au şi şi-a

131
Ibidem, p. 59
132
Ibidem, p. 60
133
Arhimandrit Serafim Alexiev, Smerenie si Mândrie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 125

70
pus, astfel, masca smereniei, spre a se mări şi el în felul acesta. Un astfel de om arată că nu a
înţeles nimic din esenţa smereniei. Lui îi place să spună despre sine: „Oh, eu păcătosul, oh, eu
nevrednicul!" Dar în acelaşi timp aşteaptă ca ceilalţi să se împotrivească şi să spună ce nu este
adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis se simte bine.
Dar dacă ceilalţi sunt de acord cu el şi îi spun: „Deci tu însuţi recunoşti că eşti păcătos!
Deci sunt adevărate cele ce se spun despre tine?", de îndată se arată a fi nemulţumit, jignit şi
începe a întreba: „Dar ce se spune despre mine?" O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci
făţarnică şi de aceea este socotită a fi o smerenie mai rea decât mândria. „Nu cel ce se huleşte pe
sine dă dovadă de smerită cugetare", spune Sfântul loan Scărarul „ci acela care văzându-se hulit
de altul, dragostea lui fată de acesta nu se micşorează".”134

„Smerenia făţarnică nu este atât de primejdioasă pentru mireni, căci adeseori ei nu iubesc
nici adevărata smerenie. Cum atunci vor fi ei atraşi în falsificarea ei prin făţarnică smerire? Acest
fel de smerenie este mai primejdioasă pentru oamenii duhovniceşti, mai cu seamă pentru monahi,
a căror cale este, mai cu seamă, o cale a smereniei. Pentru că adevărata smerenie anevoie se
dobândeşte, monahii se prefac adesea a fi smeriţi, din dorinţa de a dobândi slavă grabnică şi
ieftină.
Adeseori, chiar si creştinii evlavioşi cad pradă acestei ispite - părută smerenie. Pentru a ne
feri de această smerenie falsă şi păguboasă, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu vorbim nimic de la
noi: nici bine, nici rău, ci să fim atenţi la sufletul nostru şi să ne luptăm lăuntric cu toate
mişcările păcătoase ale acestuia. De suntem dojeniţi, trebuie să tăcem şi să nu ne îndreptăţim,
căci de nu, se va ivi mândria. De suntem lăudaţi, iarăşi trebuie să păstrăm tăcerea şi să nu ne
împotrivim, căci altfel se va ivi făţărnicia. Noi trebuie să căutăm să dobândim smerenie lăuntrică,
care nu se tulbură, nici din pricina mustrărilor, nici din pricina laudelor nu se clatină. ”135
„Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseşte despre un monah care neîncetat spunea
despre sine: „Oh, eu cel nevrednic!" Odată egumenul, venind la trapeză şi văzându-l, l-a întrebat:
„Dar tu, de ce te afli aici, cu sfinţii părinţi?" Monahul, jignit, i-a răspuns: „Oare, nu sunt şi eu
dintre ei?!"
În opoziţie cu aceasta adevărata smerenie lucrează în chip cu totul diferit. Iată un
exemplu: Un monah oarecare, având adâncă smerenie şi viaţă sfântă, a sosit în vizită la o
mănăstire. A intrat în biserică să se roage, iar când fraţii s-au aşezat la cina frăţească a dragostei
s-a aşezat şi el. Unii dintre fraţi au început să se întrebe: „Dar acesta ce caută aici?" Şi i-au spus

134
Ibidem, p. 126
135
Ibidem, p. 127

71
monahului: „Ridică-te şi ieşi afară!" El s-a ridicat si a ieşit. Alţii dintre fraţi însă, întristându-se
din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat înapoi. Fără a arăta în vreun fel că s-ar fi socotit jignit,
s-a întors. Apoi unul dintre fraţi l-a întrebat: „Spune-ne, ce ai gândit şi ce ai simţit când ai fost
alungat, iar mai apoi chemat înapoi?" El le răspunse: „Mi-am amintit că sunt asemenea unui
câine care iese când este izgonit şi vine când este chemat," Aceasta este adevărata smerenie.
Smerenia făţarnică are părtăşie cu aceasta pe cât au paiele cu aurul. ”136
„Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfântul Tihon de Zadonsk. El spune: „Există
oameni care pe dinafară se arată smeriţi, însă pe dinlăuntru nu sunt aşa. Mulţi renunţă la
diferitele trepte şi titluri ale lumii acesteia, dar nu vor să renunţe la buna părere pe care o au
despre ei înşişi; se leapădă de cinstirile si funcţiile lumeşti, dar vor să culeagă cinstiri pentru
sfinţenia lor. Multora nu le este ruşine să se numească pe sine păcătoşi înaintea oamenilor, sau
chiar cei mai păcătoşi dintre toţi, însă nu vor să audă aceste cuvinte de la alţii si de aceea se
numesc astfel numai cu gura. Alţii îşi îndoaie spatele ca o seceră, dar înăuntrul lor se înalţă cu
cugetul. Alţii se pleacă până la pământ înaintea fraţilor, dar rămân neclintit în inimile lor. ”137
„Un altul poartă rasă sfâşiată, dar nu vrea să-si sfâşie inima. Mulţi vorbesc puţin şi cu
voce scăzută, iar alţii chiar nu vorbesc deloc, dar în inimile lor îi hulesc neîncetat pe semenii lor.
Unii îşi acoperă trupul cu rasă şi cu mantie, dar inima nu doresc să şi-o acopere. În acelaşi chip ei
arată şi alte semne ale smereniei!... Aceştia toţi însă nu au smerenie în inimile lor pentru că, deşi
acestea sunt semne după care poate fi recunoscută smerenia, lipseşte tocmai ceea ce ele
semnifică (simţământul sincer de smerenie în adâncul inimii), ele nu sunt altceva decât
făţărnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva,
însă când este golit de aer devine limpede că a fost gol. Sau, după cuvintele lui Hristos, „aceştia
seamănă cu nişte morminte văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline
de oase de morţi şi de toată necurăţia" (Matei 23,27).
De aceea trebuie ca omul să aibă lăuntric, în inima sa, smerenie, precum şi toată evlavia.
Pentru că Dumnezeu judecă „după sfaturile inimilor“ (I Cor. 4, 5) şi nu după aparenţă, nu aşa
cum ne arătăm noi înaintea oamenilor".”138
“Sfinţii Părinţi ne dau toate aceste îndrumări ca să ne păzească de primejdia smereniei
făţarnice, care nu numai că nu aduce omului mântuirea, ba chiar îi agoniseşte mai mari pedepse.
Singura mântuitoare este adevărata smerenie. Prin toate celelalte nevoinţe, dacă nu sunt presărate
cu sarea adevăratei smerenii, nu ne putem mântui, însă, având adevărata smerenie, chiar şi fără
nevoinţe ne putem mântui. Un mare nevoitor din vechime a prorocit că în vremurile de pe urmă
136
Ibidem, p. 128
137
Ibidem, p. 129
138
Ibidem, p. 130

72
nu vor mai fi asceţi aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevăraţii creştini se vor mântui numai
prin smerenia lor. Şi unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare desăvârşire. ”139

Monahismul şi înşelăciunea spirituală

“Probabil niciunde ca în monahism nu se poate ajunge la înţelegerea sensului smereniei.
Modul de viaţă la care monahul este chemat este înainte de toate acela al dezvoltării eului
spiritual, pentru a face eul lumesc, omul căzut, conform cu chipul spiritual ascuns în el. Este un
mod în care mintea şi spiritul sunt strâns unite, în aşa fel încât voinţa individuală moare pentru a
lăsa loc Voinţei lui Dumnezeu, iar natura căzută sucombă nostalgiei sufletului care o invită la
dobândirea unei stări superioare. În consecinţă, viaţa monahală pune în centrul atenţiei contrastul
dintre dumnezeirea omului şi umanitatea lui, dând astfel naştere în mod automat smereniei. Iar
această smerenie adevărată nu serveşte doar persoanei angajate în strădania monahală, ci dă şi
altora un exemplu viu ai naturii superioare a omului, în măsura în care un monah izbuteşte în
sarcina sa. Călugărul sau călugăriţa ajunge să personifice viaţa lăuntrică, să îi dea forma umană
reală. Fiecare practicant autentic al monahismului trăieşte acea viaţă ca filozofie” 140 „de viaţă, ca
o viaţă de luptă între starea de păcătoşenie şi cea de înălţare, ca viaţă ce reprezintă principiile,
valorile lăuntrice şi teologia însăşi. Este o viaţă a minţii şi spiritului care lucrează în sinergie spre
desăvârşire.
În concordanţă cu demersul gândirii religioase şi intelectuale apusene, monahismul apusean a
ajuns să separe vieţile mentală şi spirituală ale monahului. Termeni ca „smerenie” şi „ascultare”
ajung să deţină o semnificaţie exterioară, exprimată în limbaj legalist. Monahul ia; „voturi” prin
care se dedică, printr-un act de voinţă, evitării vieţii lumeşti, concentrării asupra celor spirituale,
dăruirii vieţii sale slujirii altora. Şi face acest lucru prin dobândirea unor trăsături de smerenie,
învăţând să pună întotdeauna pe altul înaintea sa şi să urmeze întru totul: ordinele superiorilor
săi. Acesta nu este însă monahism, după cum nici genul acesta de smerenie nu este autentic.
Monahul ortodox răsăritean, deşi trebuie să aibă aceeaşi hotărâre de a căuta cele nelumeşti, nu
sfârşeşte urcuşul său duhovnicesc în acest punct. După ce a luat hotărârea de a se supune şi a se
gândi la semeni, de a se concentra asupra vieţii spirituale şi a-şi înfrânge voinţa, el întâlneşte eul
spiritual. Întâlnind acel eu spiritual şi zărind desăvârşirea la care este chemat de Voinţa divină, el
vede marea distanţă dintre el şi potenţialul dumnezeiesc. Pornind de la aceasta, el dezvoltă starea
de smerenie lăuntrică, care îl predispune în mod natural spre slujirea semenilor şi spre smerirea

139
Ibidem, p. 131
140
Arhiepiscop Hrisostomos al Etnei, Smerenia în tradiţia patristică ortodoxă, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p.
51

73
de sine. În aceasta constă marea deosebire nepreţuită între smerenia adevărată a monahismului
ortodox răsăritean şi smerenia falsă, care s-a dezvoltat în Apusul modern. Cea dintâi este o stare
lăuntrică, ce lucrează asupra minţii; cea din urmă este o trăsătură umană impusă de minte asupra
lucrării şi comportamentului exterior.” 141
“Ar fi neglijent din partea mea, dacă aş trata monahismul apusean numai în acest mod.
Mai există însă, deşi într-un stadiu incipient de dezvoltare, un monahism ortodox care creşte în
Apus. Există deja câteva instituţii monahale care, în virtutea faptului că au fost „transplantate” în
Apus (după persecuţia comunistă din Europa Ortodoxă de Răsărit), păstrează vechiul monahism.
Au mai fost şi alţii care şi-au tras seva din aceste mănăstiri şi au întemeiat mănăstiri indigene,
sănătoase şi înfloritoare. Însă un număr crescând de călugări şi călugăriţe evident închipuiţi, care
nu înţeleg Ortodoxia cu suficientă sobrietate, au început să creeze un monahism „modernizat”,
care se conformează conştiinţei religioase a Apusului. Uneori, acest lucru a devenit absurd,
mănăstirile susţinând că reguli monahale născocite (cel mai adesea adaptări ale vieţii monahale
apusene) sunt oarecum comparabile cu existenţa unor diverse Tipicuri, în baza cărora mănăstirile
ortodoxe răsăritene îşi fixează unele variaţii minore de rânduială şi practică. Însă, în miezul
acestui monahism „renovator” se află, în realitate, o raţiune autocreată şi autorânduită a
monahismului. Acesta ne duce direct la o viziune cu totul apuseană a eului, a slujirii şi, în cele
din urmă, a smereniei. În mod corespunzător, ne îndepărtează de duhul adevărat care este produs
natural de monahismul tradiţional, lăuntric, în care se dezvăluie smerenia adevărată. Întrucât
acest monahism renovator este creat prin încredere de sine şi prin intelect, el produce o smerenie
falsă. ”142
„Ca şi cum această breşă nu ar fi fost suficient de serioasă, un număr de monahi
ortodocşi din Apus au început să reacţioneze faţă de monahismul renovator printr-un
„monahism perfect”, în care absolut fiecare element al monahismului ortodox clasic este studiat
asiduu şi pus în practică. O notă intonată greşit în timpul cântării vechilor glasuri la Slujbele
divine este considerată ca semn al lipsei de respect faţă de Sfânta Tradiţie, aroganţă ce
aminteşte de cei care şi-au scris propriile slujbe. Deosebirile minore admise de Tipic între
practicile diverselor mănăstiri au devenit pe nepusă masă probleme de practică „bună” sau
„greşită”, sau născocire şi inovaţie. Sfintele canoane ale Bisericii, cârma prin care este condusă
corabia spirituală, au ajuns sa fie separate de utilitatea lor şi sunt transformate în adevărate
„tunuri”. Aruncându-şi unul altuia acuzaţii legaliste, aceşti călugări pur şi simplu devastează şi
scufundă nu numai pe duşmani, ci, prin violarea carităţii fundamentale creştine, şi pe ei înşişi.

141
Ibidem, p. 52
142
Ibidem, p. 53

74
Şi toate acestea sunt săvârşite în numele a ceea ce un ierarh tradiţionalist grec, Mitropolitul
Ciprian de Oropos şi Fili, numea „supracorectitudine”, un soi de realizare a perfecţiunii
exterioare în tehnicile monahismului, care se prezintă monahului indus în eroare ca smerenie
născută din respectul hiperbolic faţă de Biserică.
De fapt, această smerenie aparentă nu este nimic altceva decât o formă de smerenie
falsă, o smerenie percepută,”143 „bazată pe afirmarea pur mentală a lucrurilor spirituale. Şi
întrucât este doar mentală, cei care o practică nu sunt scutiţi de înşelăciunea, de reprezentarea
greşită şi de vanitatea care însoţesc toate lucrurile minţii căzute. Astfel vedem că aceşti sărmani
călugări şi călugăriţe, atât de desăvârşiţi în tot ceea ce este exterior, încep să piardă controlul
proceselor fundamentale lăuntrice. Ei pornesc de la condamnările teologice şi ecleziastice a
celor care nu întrunesc standardele lor, la atacuri personale reale. Aşa se face că recent am auzit
că un monah, considerat de câţiva monahi foarte „desăvârşiţi” ca o aparentă ameninţare la
adresa concepţiei lor specifice de viaţă spirituală, a fost caracterizat ca bolnav mintal şi nedemn
de încredere, într-un alt caz de calomnie ieşit din comun, un văduv care a devenit călugăr a fost
descris ca fiind un bărbat care s-a angajat într-o căsătorie „ce nu a funcţionat”. În alt caz, un
anume călugăr care se trăgea dintr-o structură etnică diferită a fost atacat de un grup de călugări
care i-au pus sub semnul întrebării caracterul şi linia genealogică, ca membru al unui grup etnic
care, în gândirea lor bizară, dacă nu chiar rasistă, îl punea într-o lumină negativă. Într-un alt caz,
o binecunoscută stareţă ortodoxă, fostă prinţesă, a fost acuzată că s-a prezentat fals ca membră a
familiei regale. Ciudate caractere, într-adevăr; deşi abia îi cunosc pe cei care s-a nimerit să cadă
sub atacurile lor ciudate şi vitriolice, pe deasupra, aceşti fals smeriţi monahi îşi clamează
familiaritatea cea mai intimă şi perfectă cu adversarii lor. În consecinţă, caritatea creştină lasă
loc pornirii omului căzut de a-i bârfi şi a-i calomnia pe alţii - în special pe cei care sunt
percepuţi ca periculoşi.”144„Orbiţi de falsa smerenie, aceşti călugări şi călugăriţe, în mod tragic,
nu sunt conştienţi de faptul că vederea le-a fost luată.
Adeseori trecem cu vederea marea tragedie a acestui monahism „supracorect”. Pe de o
parte, îi duce, pe acei membri ai societăţii care consideră viaţa monahală ca standard pentru
comportamentul spiritual, la disperare în ceea ce priveşte realitatea virtuţilor creştine.
Neînţelegând natura complexă a acelor virtuţi şi posibilitatea înşelăciunii spirituale, ei sunt
ispitiţi să creadă că monahismul este o cărare falsă spre desăvârşire, văzând atât de puţină
compasiune, dragoste şi caritate la călugări şi călugăriţe care, în exterior, trăiesc cea mai
exemplară viaţă monahală. Or, dacă sunt profund religioşi şi trec cu vederea aceste lipsuri, ei

143
Ibidem, p. 54
144
Ibidem, p. 55

75
înşişi ar putea să încerce să-i întreacă pe aceşti călugări induşi în eroare, la început beneficiind
poate de inevitabila lor sobrietate spirituală, dar mai târziu cedând probabil în faţa exemplului
mai puţin plăcut al calomniei şi defăimării. Pe de altă parte, sunt cei care, cu ipocrizie, îi
condamnă pe aceşti călugări induşi în eroare pe motiv că nu au realizat nimic. Dar şi acesta este
un pericol, deoarece, dacă nu ar fi făcut eforturile lor de înaltă ţinută în viaţa spirituală, aceşti
călugări şi călugăriţe nu s-ar fi ridicat niciodată până la nivelul la care ceva atât de subtil ca
falsa smerenie să cadă asupra lor. În ambele situaţii, este necesară ridicarea minţii la o
înţelegere spirituală a smereniei şi depăşirea simplei noţiuni mintale a acelei virtuţi.”145

„Smerenia falsă şi imitarea celor Sfinţi.

În a sa “De Imitatione Christi” (Imitarea lui Hristos), marele trăitor apusean Thomas de
Kempis (aprox. 1379-1471) a popularizat ideea de sfinţenie ca imitare a vieţii lui Hristos. Teoria
sa şi teoriile şi practicile care au izvorât din observaţiile sale sunt bazate pe ideea că dacă cineva
îi imită pe Hristos şi pe Sfinţi, acest lucru îl va ridica la starea celor pe care îi imită. Dacă cineva
îşi modelează conştient viaţa, faptele şi gândurile sale, după viaţa lui Hristos sau vieţile Sfinţilor,
în cele din urmă va deveni părtaş la natura şi calităţile vieţilor lor. Pe scurt, imitaţia poate fi
practicată ca mijloc având drept scop transformarea spirituală. Monahismul apusean a fost
profund influenţat, după cum am argumentat mai înainte, de aceste tipuri de spiritualităţi
materialiste, în care controlul conştient al comportamentului şi al atitudinilor umane constituie,
într-o anume măsură, întreaga viaţă spirituală. Înalta spiritualitate decurge pur şi simplu din
aceste practici, smerenia fiind dobândită prin abandonarea psihologiei personale pentru
psihologia altuia. Acest proces psihogenic duce în mod prezumtiv la imitarea lui Hristos însuşi,
individul abandonându-se pe sine cu smerenie pentru ca Hristos să se poată sălăşlui în el. Iar
aceasta este o concepţie primejdios de fascinantă despre viaţa spirituală.
Cu toate acestea, Părinţii răsăriteni ar găsi înspăimântător de naivă imitarea Sfinţilor şi a
lui Hristos, aşa cum este ea propusă de spiritualitatea apuseană.” 146 „Ba mai mult, ei ar considera
smerenia angajată în acea spiritualitate ca smerenie falsă. În primul rând, este imposibil ca fiinţa
umană să se debaraseze de propriul ei eu, de propria viaţă, pur şi simplu prin imitarea unui sfânt
oarecare. Consecinţa logică a unei astfel de imitări este mândria spirituală. Dacă un om se
leapădă pe sine pentru a se identifica cu o altă persoană ce îi este prezentată ca magistru al
împlinirii spirituale, în mod inevitabil el riscă să creadă că, prin imitarea unei astfel de persoane,
şi el poate să realizeze faima spirituală atribuită acelei persoane. Iar dacă cineva îl imită pe
145
Ibidem, p. 56
146
Ibidem, p. 63

76
Hristos prin lepădarea propriului eu, el realizează ţinta îndoielnic umilă de a se uni cu Fiul lui
Dumnezeu printr-un act de voinţă - prin proces de imitaţie. Unirea cu Hristos aşa cum ne-au
învăţat-o Părinţii răsăriteni întotdeauna şi aşa cum o demonstrează doctrina creştină este, totuşi,
un dar al Harului, şi nicidecum rezultatul vreunei imitaţii. În timp ce lucrările şi practicile
noastre ascetice ne pot ridica spre tărâmul Harului lui Dumnezeu, participarea la divin este cu
totul aparte de acele eforturi propriu-zise. Într-un astfel de context, simpla idee de imitare ca
mijloc suficient de transformare spirituală pare ridicolă.
În al doilea rând, atunci când suntem chemaţi să ne examinăm avându-i ca model pe
Hristos, pe Sfinţi şi pe Părinţii Bisericii, acest lucru se face în duhul emulaţiei, nu al imitaţiei.
Ideile de emulaţie şi, într-o oarecare măsură, de ascultare sunt implicite în porunca Sfântului
Pavel care cere creştinului să fie imitator al lui Hristos.” 147 „Sensul grecesc al imitării, în pofida
derivării cuvântului „mimic” (imitator) din greacă, implică strânsa legătură cu modelul, nu
mimetism. În acest fel, Sfinţii Părinţi sunt puşi în faţa noastră ca norme spre care să tindem, însă
pe care nu putem spera să le imităm. Cel ce a citit textele patristice din perioada de început a
creştinismului, referitoare la dezvoltarea spirituală, a fost izbit de faptul că scriitorii duhovniceşti
din vremea începuturilor, care pentru noi sunt giganţi ai realizării ascetice şi duhovniceşti, s-au
considerat nevrednici de Părinţii de dinaintea lor. Încă de la începuturile creştinismului s-a pus
accentul asupra statutului de nerealizat al predecesorilor. Întotdeauna Părinţii noştri au fost
prezentaţi ca norme supreme, care, atunci când ne măsurăm cu ele, ne smeresc datorită înălţimii
virtuţilor lor. Astfel, smerenia pe care o aflăm în acest proces, nu are nimic de a face cu smerenia
lepădării de sine. E un gen mai complicat de smerenie. Este o smerenie care ne învaţă cât de
mici suntem, cât de departe suntem de realizarea spirituală şi cât de neatins sunt în realitate
giganţii duhovniceşti ai Sfintei noastre Biserici. Cu o astfel de smerenie, nu ne vom considera
niciodată vrednici de participare la divin. ....Prin imitarea lor şi crezând că îi putem egala,
sucombăm în faţa mândriei. Prin strădania de a-i depăşi şi prin neputinţa de a-i egala, dobândim
adevărata smerenie.” 148

„Consecinţele smereniei false şi înşelăciunea duhovnicească.

Aşa cum am văzut, smerenia falsă izvorăşte din separarea minţii de spirit. Individul care
suferă de această boală spirituală este în stare să-şi ascundă gândurile mândre sub aparenţa
exterioară a smereniei. Această realizare nu se deosebeşte de cea a unui actor, care, prin
manipularea spectatorilor şi prin controlul deliberat al modului în care se prezintă, îi poate

147
Ibidem, p. 64
148
Ibidem, p. 65

77
induce în eroare făcându-i să creadă că el este smerit. Iar acest fapt îi dă o anume necuviincioasă
plăcere: mângâierea de a şti că adevărata lui mândrie a fost ascunsă. Smerenia lui aparţine cu
totul minţii. Totuşi, persoana cu adevărat umilă îşi derivă smerenia, aşa cum am mai argumentat,
din revelaţia lăuntrică a înstrăinării sale de desăvârşirea la care Lumina lui Dumnezeu din om îl
cheamă în mod firesc. Această revelaţie, prin străfulgerarea căinţei, îşi aruncă lumina asupra
întregii persoane, iar mintea lucrează instinctiv şi natural în mod duhovnicesc. Umanitatea
căzută din noi devine deodată smerită în faţa măreţiei potenţialului divin. Prin urmare, omul fals
smerit este uşor de înţeles, dacă îi analizăm cu atenţie viaţa spirituala, căci comportamentului şi
minţii lui îi vor lipsi în cele din urmă această legătură cu viaţa sa religioasă. Va exista mereu o
disparitate între ceea ce face şi ceea ce susţine, între ceea ce „practică” şi ceea ce „predică”.
Trăind pentru a-i amăgi pe alţii, deşi în realitate niciodată amăgindu-se pe sine, el se trădează în
cele din urmă chiar şi în faţa celor pe care i-a amăgit.”149
„Cu toate acestea, există o amăgire spirituală mai profundă, care poate rezulta din
smerenia falsă necontrolată. Această stare complexă, îngrozitoare, incredibilă este numită de
Părinţii greci plane. Dacă o persoană fals smerită îşi continuă lucrarea de amăgire a altora, iar
înşelăciunea sa nu este descoperită, ea cade în această stare groaznică. Stârnită de laudele altora,
supusă forţelor demonice care îi orbesc în continuare obiectivitatea, ea ajunge să creadă că este
într-adevăr smerită, amăgindu-l nu numai pe interlocutor, ci şi pe sine. Plăcerea dobândită din
smerenia falsă şi din laudele celorlalţi nu mai este una şi aceeaşi cu plăcerea de a-şi fi ascuns o
oarecare mândrie lăuntrică, de a-şi fi protejat propriul eu, ci a devenit acum o plăcere spirituală
falsă, o părere greşită că purtările exterioare, născocite mental sunt, de fapt, produse ale unei
forţe spirituale lăuntrice. Batjocorind adevărata viaţă spirituală, astfel de victime ale înşelăciunii
spirituale ajung să-şi închipuie că au găsit puntea dintre minte şi spirit care caracterizează
adevărata smerenie. Ei încep să vadă, în experienţele lor, experienţele Părinţilor duhovniceşti
iluminaţi. Printr-o dublare exactă, însă înşelătoare, a proceselor spirituale prin care ia fiinţă
smerenia, aceste suflete sărmane zăresc adânc în interiorul lor un contrast profund, care le
sugerează că au dobândit smerenia prin revelaţie divină.
De fapt, contrastul pe care aceşti indivizi îl găsesc în lăuntrul lor nu este o recunoaştere a
prăpastiei care există între potenţialul lor divin, care este sălăşluirea lui Dumnezeu în om, şi
propria lor imperfecţiune omenească.”150
„Ceea ce ei văd este prăpastia dintre ceea ce sunt ei ca făpturi umane imperfecte şi ceea ce pot
deveni personal. Nu este un contrast între eurile noastre căzute şi chipul lui Dumnezeu din om,

149
Ibidem, p. 67
150
Ibidem, p. 68

78
care ne smereşte din pricina murdăriei cu care am întinat acest chip prin păcatele noastre, ci un
contrast între smerenia falsă şi putinţa de a legitima acea smerenie printr-un eu lăuntric curat.
Acesta nu este un lucru uşor de înţeles, nici nu este deloc surprinzător că cei ce cad în plane nu
sunt conştienţi că nu au dobândit ceva spiritual, că au rămas încă în tărâmul psihologiei
personale. Ei îşi închipuie că au dobândit chipul lor desăvârşit pe care l-au văzut doar aparent
spiritual. Făcând acest lucru, faptele lor exterioare de smerenie îmbracă o dimensiune spirituală.
Ele nu mai par amăgitoare. Pe de altă parte, omul cu adevărat smerit vede în sine însuşi o
măreţie pe care simte că nu o va realiza niciodată - nici nu poate, căci desăvârşirea ultimă în
Hristos este lucrarea Harului. Dacă faptele exterioare ale omului smerit cu adevărat devin
smerite, el nu-şi închipuie niciodată că acestea iau fiinţă, prin Harul lui Dumnezeu, prin revelaţie
spirituală. El nu este conştient de smerenia sa.
Omul care este fals smerit este un om neliniştit, deoarece presupusa sa spiritualitate
lăuntrică este o prefăcătorie, fără Har, fără acea forţă prin care personalitatea sa ar fi putut fi
transformată. Revelaţia sa lăuntrică este în realitate miezul personalităţii, energia informă a
eului. Este mândrie pură, aceeaşi mândrie care stă la temelia căderii omului. Ea se revelează
într-un mod pseudospiritual, esenţial psihologic, ca sens lăuntric profund, care îi spune
individului că în însăşi esenţa lui este perfect, bun şi înzestrat cu atributele lui Dumnezeu.”151
„Este aceeaşi şoaptă căreia i-a dat ascultare Satana şi pe care a perpetuat-o în neamul
omenesc. Ea îi spune omului fals smerit că undeva în sine, dincolo de personalitatea sa, de
amăgirea sa exterioară, el este perfect, special, dacă nu superior şi între cei aleşi. Iar făptura
umană naivă, pătată de păcat, îşi închipuie că această şoaptă este ceea ce Părinţii vor să spună
prin chipul lui Dumnezeu în om, prin omul lăuntric adevărat.
Închipuindu-se desăvârşit la nivel personal profund, omul rătăcit spiritual tinde să treacă
cu vederea propria lui psihologie, motivând ca temei o viaţă mai profundă spre care el este
presupus chemat. În această îndepărtare de la atenta stăpânire de sine, el pierde controlul asupra
propriei psihologii şi devine victima unor forţe pe care nici nu poate începe să le cunoască. El
poate trece cu vederea cele mai distrugătoare şi mai înspăimântătoare motivaţii, crezând că îşi
îndreaptă atenţia spre centrul spiritual din lăuntrul lui. Sub masca exterioară a smereniei, el
ajunge să încalce caritatea şi compasiunea creştină, uneori preamărind virtuţile smereniei
adevărate şi condamnând pe cele pe care el le găseşte a fi fals smerite. Dacă este cleric,
descoperă lipsuri la alţi clerici. Dacă este laic, el găseşte lipsuri la cei din jurul lui şi la
îndrumătorii lui spirituali. Pe neaşteptate, el se descoperă pe sine drept păzitor a tot ceea ce este
adevărat, închipuindu-şi că toţi ceilalţi se înşeală. Această nevoie de justificare a propriei
151
Ibidem, p. 69

79
perfecţiuni este atât de cuprinzătoare, încât devine campionul calomniei, atribuindu-le altora
toate păcatele posibile, chiar dacă pentru a face aceasta trebuie să mintă. Iar aici începe propria
nelinişte.”152
„Întrucât omul care suferă de smerenie falsă nu este cu adevărat iluminat din interior, ci
din străfundurile minţii, el nu se poate cunoaşte cu adevărat pe sine. Cel iluminat de spirit poate
realiza o detaşare de sine atât de mare încât îşi poate observa obiectiv propriile motivaţii - ba
chiar, mintea, după cum scria în mod uimitor Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), poate să se
întoarcă şi să privească spre sine. Fără această putere spirituală, omul este victima propriei sale
lumi mentale. În acest caz, la nivelurile subliminale ale minţii omului rătăcit duhovniceşte,
pândeşte conştiinţa faptelor sale amăgitoare, ba mai mult, cunoaşterea că este acuzat de alţii în
mod fals şi că doar pretinde, prin faptele sale exterioare, că este umil şi sfânt. Când acest lucru îi
vine în minte, conştiinţa lui devine neliniştită, iar el rămâne mereu în pragul morţii spirituale sau
al vieţii spirituale. Dacă se întoarce spre partea cea întunecată, el şterge totul din conştiinţa sa,
zicând că face ceea ce face pentru binele Bisericii. Probabil va ajunge chiar să creadă că îndoiala
de sine (în realitate vinovăţia) este ea însăşi un semn al smereniei. Dacă este monah, el se
închipuie mare campion al spiritualităţii. Dacă este laic, rămâne adeseori uimit de profunzimea
realizării sale spirituale şi se ridică pe sine deasupra monahilor. Cu toate acestea, dacă cedează în
faţa luminii conştiinţei sale, el dobândeşte cea mai profundă pocăinţă şi din nou îşi începe
căutarea după adevărata viaţă spirituală.”153 „În primul caz, slujind falsa spiritualitate, el
continuă cursul acţiunilor sale cu răzbunare şi ură faţă de toţi cei care au dat în vileag amăgirea
lui spirituală. El se justifică, amintind acea perfecţiune pe care a descoperit-o în mod unic (deşi
fals) în sine. În al doilea caz, omul amăgit înţelege, prin mila lui Dumnezeu, că lui îi revine
întreaga vină. Iar neliniştea aceasta îl duce spre adevăratul Dumnezeu, spre adevărata smerenie.
Fiecare monah în parte, fiecare ucenic duhovnicesc (fără nici o excepţie), este ispitit de
smerenia falsă. Acest lucru nu este ceva natural, deoarece fiecare din noi avem nu numai chipul
lui Dumnezeu în noi, ci şi mândria care stă pe tronul eului. Mărturisirea, ascultarea şi negarea
voinţei de sine (toate lucrurile pentru care cel amăgit spiritual pledează pentru alţii dar pe care
personal le refuză) pot să ne vindece de autocentralitatea noastră egoistă. Şi, aşa cum am mai
arătat, întotdeauna există un loc în care persoana poate să se mântuiască. Totuşi, dacă acest
proces nu sfârşeşte niciodată, rezultatele sunt cu adevărat dezastruoase. Ele l-au făcut pe Iuda
Iscariotul să-şi trădeze învăţătorul. I-au făcut pe romani să-i măcelărească pe creştinii inocenţi.
Zilnic îi determină pe unii oameni, care altfel sunt morali şi decenţi, să săvârşească fapte rele de

152
Ibidem, p. 70
153
Ibidem, p. 71

80
ură şi răzbunare, ba mai mult, le permite justificarea acestora pe temeiul unei perfecţiuni
lăuntrice, ascunzând prin aceasta chipul lui Dumnezeu şi întinând în continuare omul căzut.
Despre persoana care nu poate să-şi depăşească falsa smerenie şi plane, Sfântul loan
Cassian ne spune multe atunci când discută despre monahii rătăcitori, mândri. O astfel de
persoană începe să se creadă superioară îndrumătorilor săi duhovniceşti. Oricine îmbrăţişează o
spiritualitate falsă, practicând distorsiuni.”154 „Omul începe să creadă că, datorită faptului că
perfecţiunea sa lăuntrică i-a fost revelată, păcatele îi sunt accidentale. Ca atare îi judecă pe alţii,
acuzându-i că-l judecă. În acea persoană creşte un sentiment de înălţare spirituală alături de o
nelinişte disperată care îl face să nu mai asculte cuvintele duhovniceşti sau să plece urechea la
vreun sfat duhovnicesc care l-ar putea vindeca. El începe să creadă că toţi ceilalţi sunt
nevrednici, iar nevrednicia lor aparentă devine o justificare pentru ura sa crescândă, invidia şi
gelozia sa. In cele din urmă, ajunge într-o stare în care nu mai este capabil să tolereze
spiritualitatea altora. Nu poate suporta să asculte cuvintele lor. Devine un slujitor sincer al răului,
adeseori fabricându-şi o religie proprie, propriile rugăciuni şi o normă proprie de conduită. Iar
marea tragedie care pune capăt acestei stări constă nu numai în faptul că el se separă singur de
cei ce sunt duhovniceşti, ci chiar cei ce sunt duhovniceşti trebuie să se separe de el. După cum
comenta Sfântul loan Cassian, cei duhovniceşti încep să accepte cuvintele acestor sărmane
victime demonice ca şi cum ar veni „de la însuşi bătrânul Lucifer şi nu de la om”. Aceasta este
consecinţa înspăimântătoare a falsei smerenii.”155

Cum deosebim smerenia adevărată de cea falsă

„Smerenia mincinoasă se vede pe sine smerită: în chip caraghios şi jalnic, se mângâie cu
această vedere amăgitoare, pierzătoare de suflet.
Satana ia chip de înger de lumină; apostolii lui iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor.
9,13-15); învăţătura lui ia chip de învăţătură a lui Hristos; stările pricinuite de amăgirile lui iau
chip de stări duhovniceşti, harice; mândria şi slava lui deşarte, amăgirea de sine şi înşelarea
pricinuită de către ele iau chip de smerenie a lui Hristos.
Ah! Unde se ascund de nenorociţii visători, de visătorii în chip nenorocit mulţumiţi de
sine, de stările lor de amăgire de sine, unde se ascund de visătorii care cred că se desfată şi-s
fericiţi, unde se ascund de ei cuvintele Mântuitorului: “Fericiţi voi, care flămânziţi acum, că vă
veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că
veţi flămânzi. Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui? “(Lc. 6,21-25)

154
Ibidem, p. 72
155
Ibidem, p. 73

81
 Uită-te mai stăruitor, uită-te fără împătimire la sufletul tău, preaiubite frate! Oare pentru
el nu e mai de nădejde pocăinţa decât plăcerea? Oare pentru el nu e mai de nădejde să plângă pe
pământ - în această vale a plângerii, menită anume plânsului - decât să-şi alcătuiască singur
plăceri premature, amăgitoare, lipsite de noimă şi pierzătoare?
Pocăinţa şi plânsul pentru păcate aduc fericirea veşnică: lucrul acesta este ştiut, este
vrednic de crezare, marea lui însemnătate a fost întărită de către Domnul.”156 „Şi atunci de ce să
nu te cufunzi în aceste stări sfinte, de ce să nu rămâi în ele, de ce să-ţi alcătuieşti singur plăceri,
să te saturi cu ele, să te îndestulezi cu ele, să nimiceşti în tine prin ele fericita foame şi sete de
dreptatea lui Dumnezeu, fericita şi mântuitoare» întristare pentru păcatele şi păcătoşenia ta?
Foamea şi setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii sărăciei duhului; plânsul arată
smerenia, e glasul ei. Lipsa plânsului, săturarea cu sine însuşi şi desfătarea de propria stare părut
duhovnicească dau în vileag mândria inimii.
Teme-te că pentru plăcerea deşartă, amăgitoare, vei moşteni nenorocirea veşnică,
făgăduită de Dumnezeu pentru cei ce se satură acum în chip samavolnic, împotriva voii lui
Dumnezeu.
Slava deşartă şi odraslele ei - plăcerile duhovniceşti mincinoase - urzesc, lucrând în sufle-
tul nepătruns de pocăinţă, o nălucă a smereniei. Această nălucă înlocuieşte în suflet smerenia
adevărată. Năluca adevărului, punând stăpânire pe casa sufletului, Îi închide Adevărului Însuşi
toate intrările în aceasta.
Vai, suflete al meu, templu de Dumnezeu zidit al adevărului! Primind în tine năluca
adevărului, închinându-te minciunii în locul Adevărului, tu devii capişte păgânească!
În capişte e aşezat un idol: părută smerenie.
Părută smerenie este cel mai groaznic fel al mândriei. Cu greutate este izgonită mândria
chiar şi atunci când omul şi-o recunoaşte - însă cum o va izgoni atunci când ea i se pare
smerenie?”157
„În această capişte este o amarnică urâciune a pustiirii! In această capişte se revarsă
fumul de tămâie al slujirii idolilor, sunt glăsuite cântări de care iadul se veseleşte. Acolo,
gândurile şi simţămintele sufleteşti gustă din mâncarea oprită a jertfelor idoleşti, se îmbată de vin
amestecat cu otravă aducătoare de moarte. În capişte, care este sălaş al idolilor şi a toată
necurăţia, nu numai harul dumnezeiesc, harisma duhovnicească, nu poate să intre: nu poate să
intre nici o virtute adevărată, nici o poruncă evanghelică.

156
Cum sa biruim mândria, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, p. 126

157
Ibidem, p. 127

82
 Smerenia mincinoasă îl orbeşte pe om într-aşa un hal, încât îl sileşte nu numai să creadă
despre sine, să le dea de înţeles celorlalţi că este smerit, ci să şi spună pe faţă asta, s-o
propovăduiască în gura mare.
Cumplit ne batjocoreşte minciuna atunci când noi, amăgiţi de ea, o luăm drept adevăr!
Smerenia harică este nevăzută, după cum nevăzut este Dumnezeu, Dătătorul ei. Ea este
ascunsă de tăcere, de simplitate, de sinceritate, de naturaleţe, de libertate.
Smerenia mincinoasă este întotdeauna artificială la arătare: ea îşi face, cum s-ar spune,
publicitate.
Smerenia mincinoasă iubeşte scenele: prin ele amăgeşte şi se amăgeşte. Smerenia lui
Hristos este îmbrăcată în cămaşă (v. In 19, 24), în cel mai simplu dintre veşminte: acoperită de
această haină, ea nu este recunoscută şi nu este băgată în seamă de oameni.”158
„Smerenia este chezăşie în inimă, însuşire sfântă, lipsită de nume, a inimii, deprindere
dumnezeiască, ce se naşte pe nebăgate de seamă în suflet în urma împlinirii poruncilor
evanghelice (Cuviosul Avă Dorotei, învăţătura a 2-a).
Lucrarea smereniei poate fi asemănată cu lucrarea patimii iubirii de arginţi. Cel molipsit
de boala iubirii de comorile stricăcioase, cu cât strânge mai multe, cu atât devine mai nesăţios;
cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât i se pare că este mai sărac şi mai nevoiaş. Şi cel mânat de
smerenie, cu cât se îmbogăţeşte mai mult în virtuţi şi în harismele duhovniceşti, cu atât devine
mai sărac, mai neînsemnat, în proprii ochi.
Acesta e un lucru firesc. Când omul n-a gustat încă din binele cel mai înalt, propriul lui
bine, care este spurcat de către păcat, are preţ înaintea lui - dar după ce s-a împărtăşit de binele
dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci propriul lui bine, unit şi amestecat cu răul, îşi pierde pe deplin
preţul.
Scumpă este pentru sărac punga de bănuţi din aramă pe care a strâns-o vreme
îndelungată, cu osteneală până la vlăguire. Un bogat i-a aruncat în sân, pe neaşteptate, o mulţime
nenumărată de bani din aur curat, şi săracul a aruncat cu dispreţ punga de arămioare, ca pe o
povară care nu face decât să-l împovăreze.”159
„Dreptul, multpătimitorul Iov, după ce a îndurat ispite cumplite, s-a învrednicit de
vederea lui Dumnezeu. Atunci l-a zis lui Dumnezeu într-o rugăciune plină de insuflare: cu auzul
urechii Te auzisem mai înainte, iar acum ochiul meu Te-a văzut. Dar ce roadă a odrăslit în
sufletul dreptului de pe urma vederii lui Dumnezeu? Iov îşi continuă şi încheie rugăciunea astfel:
pentru aceea, m-am defăimat pe mine şi m-am topit, şi mă socotesc pe mine pământ şi cenuşă

158
Ibidem, p. 128
159
Ibidem, p. 129

83
(Iov 42, 5-6).
Vrei să agoniseşti smerenie? împlineşte poruncile evanghelice: odată cu ele se va sălăşlui
în inima ta şi va fi însuşită de către ea sfânta smerenie, adică însuşirile Domnului nostru lisus
Hristos.
Începutul smereniei este sărăcia duhului, mijlocul sporirii în ea este pacea lui Hristos,
care covârşeşte orice minte şi înţelegere, iar sfârşitul şi desăvârşirea este dragostea lui Hristos.
Smerenia nu se mânie niciodată, nu caută să fie pe placul oamenilor, nu se lasă pradă
întristării, de nimic nu se teme.
Oare se poate lăsa pradă întristării cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de
orice necaz?
Oare se poate înfricoşa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveşte
ca pe un mijloc de mântuire a sa?”160
„Bineplăcuţii lui Dumnezeu au îndrăgit cuvintele tâlharului celui cu bună înţelegere, care
a fost răstignit alături de Domnul. In necazurile lor, ei obişnuiau să spună: cele vrednice de
faptele noastre primim: pomeneşte-ne, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (Lc. 23, 41-42).
Ei întâmpină orice necaz recunoscând că sunt vrednici de el (Cuviosul Avă Dorotei, învăţătura a
2-a).
Sfânta pace le intră în inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mângâierii
duhovniceşti şi la patul celui bolnav, şi la cel ce zace în închisoare, şi la cel prigonit de oameni,
şi la cel prigonit de draci.
Paharul mângâierii este adus de mâna smereniei şi la cel răstignit pe cruce; lumea îi poate
aduce numai oţet amestecat cu fiere (Mt. 27, 34).
Cel smerit nu e în stare de răutate şi ură. El nu are vrăjmaşi. Dacă cineva îi face necazuri,
el vede în acel om unealta dreptei judecăţi sau a purtării de grijă dumnezeieşti.
Cel smerit se încredinţează cu totul voii lui Dumnezeu.
Cel smerit trăieşte nu propria sa viaţă, ci viaţa lui Dumnezeu.
Cel smerit este străin de nadăjduirea în sine, şi de aceea caută tot timpul ajutorul
dumnezeiesc, rămâne tot timpul în rugăciune.
Ramura purtătoare de rod se apleacă spre pământ, apăsată de mulţimea şi greutatea roade-
lor sale. Ramura stearpă creşte în sus, înmulţind mlădiţele sale sterpe.
Sufletul bogat în virtuţile evanghelice se cufundă tot mai adânc în smerenie, şi în adâncu-
rile acestei mări află perlele preţioase: darurile Duhului.”161

160
Ibidem, p. 130
161
Ibidem, p. 131

84
 „Mândria este semnul neîndoielnic al omului deşert, al robului patimilor, semnul
sufletului de care învăţătura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.
Nu judeca omul după înfăţişare; să nu tragi după înfăţişare concluzia că este mândru sau e
smerit. Nu judecaţi după înfăţişare, ci după roadele lor îi veţi cunoaşte (In 7, 24; Mt. 7,16).
Domnul a poruncit să-i cunoaştem pe oameni după faptele lor, după purtarea lor, după urmările
faptelor lor.
Ştiu eu mândria ta şi inima ta cea rea (I împ. 17,28), îi spunea lui David
aproapele lui, însă Dumnezeu a mărturisit despre David: aflat am pe David, sluga
Mea; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el (Ps. 88,20). Eu nu Mă uit ca omul,
căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă (I împ. 16, 7).
Adeseori, judecătorii orbi îl socot smerit pe cel făţarnic şi pe cel ce cu josnicie caută să fie
pe placul oamenilor: acesta este un adânc al slavei deşarte.
Dimpotrivă, pentru aceşti judecători neştiutori pare mândru cel ce nu caută laudele şi
răsplăţile omeneşti şi de aceea nu se târăşte în faţa oamenilor, cu toate că acesta este rob adevărat
al lui Dumnezeu: acesta a simţit slava lui Dumnezeu, ce se descoperă numai celor smeriţi, a sim-
ţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea atât ochii, cât şi mirosul sufletului său. ”162
„„Ce înseamnă a crede?" - a fost întrebat un mare bineplăcut al lui Dumnezeu. Acesta a
răspuns: „A crede înseamnă a petrece în smerenie şi în milă" (Pateric, Ava Pimen cel Mare).
Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu, nu în sine şi nu în oameni, şi de aceea se poartă
simplu, fără ocolişuri, cu statornicie, cu măreţie. Fiii orbi ai acestei lumi numesc aceasta
„mândrie".
Smerenia nu pune nici un preţ pe bunătăţile pământeşti; în ochii ei, mare e Dumnezeu,
mare e Evanghelia. Ea năzuieşte către acestea, fără să învrednicească de luare-aminte, de privirea
sa, stricăciunea şi deşertăciunea. Fiii stricăciunii, slujitorii deşertăciunii, numesc „mândrie" sfân-
ta răceală faţă de stricăciune şi deşertăciune.
Este o închinare sfântă, ce vine din smerenie, din cinstirea faţă de aproapele, din cinstirea
faţă de chipul lui Dumnezeu, din cinstirea faţă de Hristos în aproapele, şi este o închinare păti-
maşă, o închinare interesată, o închinare ce caută să placă oamenilor şi totodată urăşte oamenii, o
închinare potrivnică lui Dumnezeu şi urâtă de Dumnezeu: pe aceasta a cerut-o satana de la
Dumnezeu-Omul, îmbiindu-L în schimb cu toate împărăţiile lumii şi slava lor (v. Lc. 4, 7).
Cât de mulţi sunt şi acum cei care se închină pentru a trage foloase pământeşti! Cei cărora
li se închină laudă smerenia lor.
Fii cu luare-aminte, bagă de seamă: cel ce ţi se închină o face din cinstirea fată de om, din
162
Ibidem, p. 132

85
simţământul dragostei şi smereniei, sau închinarea lui nu face decât să-ţi măgulească mândria,
încercând să dobândească prin viclenie vreun câştig vremelnic? ”163
„Puternice al acestei lumi! Uită-te: înaintea ta se târăsc slava deşartă, linguşirea, mişelia!
Când îşi vor atinge scopul, ele te vor batjocori, te vor trăda cu primul prilej. „Niciodată să nu
reverşi îndurările tale asupra căutătorului slavei deşarte: acesta, pe cât de mult se înjoseşte în faţa
celor ce se află deasupra lui, pe atât este de obraznic şi neomenos cu cei aflaţi mai prejos de el"
(Scara, „Cuvântul 22", cap. 22). Pe cel ce caută slava deşartă îl vei recunoaşte după deosebita lui
înclinare spre linguşire, spre slugărnicie, spre minciună, spre tot ce este mârşav şi josnic.
Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut mândră. Mie nu-mi răspunzi? - a
zis el. Sau nu ştii că putere am să Te răstignesc şi putere am să Te slobozesc? (In 19, 10).
Domnul Şi-a lămurit tăcerea prin arătarea voii lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea că
lucrează de sine stătător, era doar o unealtă oarbă. Propria trufie îl făcea pe acesta să nu poată
pricepe că în faţa lui stătea atotdesăvârşita smerenie: Dumnezeu întrupat.
Sufletul înalt, sufletul cu nădejde cerească, care dispreţuieşte bunătăţile stricăcioase ale
lumii, nu-i în stare să caute cu meschinărie a plăcea oamenilor, nu-i în stare de slugărnicie. ”164
Greşeşti când numeşti „mândru" un asemenea suflet pentru că el nu satisface pretenţiile patimilor
tale. Amane! Cinsteşte mândria binecuvântată, plăcută lui Dumnezeu, a lui Mardoheu! Aceasta,
care în ochii tăi e mândrie, este sfântă smerenie.
Smerenia este învăţătură evanghelică, virtute evanghelică, veşmânt de taină al lui Hristos,
putere de taină a lui Hristos. Dumnezeu S-a arătat oamenilor îmbrăcat în smerenie, şi omul care
se va îmbrăca în smerenie va deveni asemănător cu Dumnezeu.
Dacă voieşte cineva să vină după Mine, vesteşte sfânta Smerenie, să se lepede de sine şi
să ia crucea sa, şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24). Altfel nu poţi să fii ucenic şi următor al Celui
ce S-a smerit până la moarte, până la moarte pe cruce. Acesta a şezut de-a dreapta Tatălui.
Acesta este Noul Adam. începătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Credinţa în El ne
înscrie în numărul celor aleşi; alegerea este primită prin sfânta smerenie, este pecetluită prin
sfânta dragoste. Amin. ”165

Capitotul III SMERENIA, antidotul MÂNDRIEI

„În deplină opoziţie cu mândria stă smerenia. Precum mândria este izvorul tuturor
patimilor, tot astfel şi smerenia este maica tuturor virtuţilor. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte
smerenia temelia pe care „se poate înălţa fără nici o primejdie orice altceva" bun şi mântuitor
163
Ibidem, p. 133
164
Ibidem, p. 134
165
Ibidem, p. 135

86
pentru noi. „Şi iarăşi, dacă această temelie lipseşte, chiar dacă cineva s-ar înălţa, prin viaţa sa,
până la ceruri, tot ce a zidit cu uşurinţă se distruge şi va avea sfârşit rău".
Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mândrie. O cunoaştere de sine mai
adâncă şi mai adevărată îl poate încredinţa de aceasta.” 166 „Dumnezeu a rânduit toate cele ce-l
înconjoară pe om astfel încât acestea să-i slujească acestuia spre smerire, iar nu spre mândrie.
Priviţi, de pildă, cât de neputincios este omul care tocmai s-a născut ! De câtă trudă este nevoie
pentru creşterea si educarea lui! Ce animal, întreabă Sfântul Tihon de Zadonsk, are trebuinţă de
atâta îngrijire, până ce creşte mare, precum omul? „Multe animale îşi agonisesc singure hrana
imediat după ce s-au născut, pe când omul câtă vreme nu este purtat, îmbrăcat de mâini străine,
hrănit, încălzit şi ferit de munci străine!" În alt loc acelaşi sfânt ne spune: „Noi ne naştem goi şi
în lacrimi; trăim în necazuri, nenorociri şi păcate; murim cu frică şi suspine; suntem îngropaţi în
pământ şi ne prefacem în ţărână." Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, zugrăvind situaţia smerită şi
nenorocită a omului, spune că întreaga noastră viaţă este „luptă cu patimile, iar înlăuntrul său,
încă înainte de patimi omul poartă gunoi şi miasmă"... "Poate oare să existe ceva mai lipsit de
chibzuinţă decât omul, care, văzându-se acoperit de lepră, se mândreşte numai cu aceea că poartă
haine strălucitoare si aurite?"”167.........”Da, cunoaşterea de sine duce, după mărturia tuturor
Sfinţilor Părinţi, la smerenie. „Fii atât de smerit, spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, precum
Dumnezeu te-a creat!" Şi ca adaos, amintesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi ce ai, pe care
să nu-l fi primit iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).
Smerenia ce se naşte din cunoaşterea de sine nu chinuie, nu asupreşte sufletul, ci îl
îndeamnă la umilinţă şi recunoştinţă fată de Dumnezeu, care este atât de bun cu noi, sărmanele
Sale făpturi neputincioase. Smerenia nu este o resemnare lipsită de nădejde, o pierdere a
personalităţii lipsită de voinţă, ci avânt înflăcărat spre lumină.
Ea este calea luminoasă spre rai, izvor de bucurii fără de sfârşit, dobândire a desăvârşirii
dumnezeieşti şi umplerea vieţii goale a omului cu frumuseţe şi sens dumnezeiesc. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, sub îndrumarea Sfinţilor Părinţi, vom încerca în rândurile ce urmează să zugrăvim
tocmai aceasta.”168
„Nu există virtute mai încântătoare decât smerenia. Ea este izvor al tuturor
binecuvântărilor, rădăcină a tot binele, maică a tuturor virtuţilor. Şi totuşi, în ciuda tuturor
acestor înalte calităţi ale ei, smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporaş în tufele
înflorite ale celorlalte virtuţi, de parcă ea nu înseamnă nimic şi nu slujeşte la nimic. Dacă
166
Arhimandrit Serafim Alexiev, Smerenie si Mândrie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 85

167
Ibidem, p. 86
168
Ibidem, p. 87

87
mândria poate fi asemuită cu stâncile înalte de munte, goale şi neroditoare, smerenia este ca o
grădină înflorită sau o întinsă ţarină roditoare, care se revarsă în depărtare printre vâlcele. Pe
înălţimi nu creşte nimic. Acolo domneşte veşnic frigul. În văi se coc fructele dulci şi grânele
pentru hrană. Sfântul Ioan Gură de Aur asemuieşte pe oamenii mândri cu vârfurile înalte si
neroditoare ale vâlcelelor adânci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Aşa precum apa curge în jos,
ocoleşte dealurile înalte şi caută să se verse în locul cel mai de jos, astfel şi harul lui Dumnezeu
ocoleşte pe cei mândri şi se revarsă asupra celor smeriţi. Smerenia este rază a harului, venită din
rai. Şi prin ce schimbări cereşti trece sufletul când în el pătrunde raza harului!” 169 „Până de
curând cufundat în întunericul nopţii păcatului, el se trezeşte deodată îmbrăcat în lumină. Iar în
această lumină omul smerit începe să-şi vadă propriile sale păcate şi porneşte să se curăţească de
ele, pe când înainte de a fi învesmântat de lumina harului, toate în el i se păreau a fi în orânduială
deplină. Şi acest lucru este firesc să fie aşa; numai luminat de sus omul îşi poate vedea
păcătoşenia. Într-o încăpere întunecată aerul nu pare plin de praf, ci întotdeauna proaspăt şi curat.
Dar de îndată ce o rază de soare pătrunde în încăpere, imediat vedem cât praf zboară prin ea.
Astfel, smerenia îl face pe om să vadă starea vrednică de plâns în care se află şi îl împinge să
pornească la propria îndreptare. Ea curăţa inima de mulţimea patimilor, împodobeşte sufletul cu
florile virtuţii dumnezeieşti şi astfel, treptat, aceasta naşte toate virtuţile, ea singură rămânând în
umbră, căci aceasta este firea ei - să nu se arate, să nu fie slăvită de oameni. Este asemenea
rădăcinilor copacilor: în afară dă roade minunate”170 „însă ea rămâne ascunsă în adâncul pă-
mântului. Căci dacă rădăcinile vor ieşi din pământ, spre a fi văzute, copacul nu va mai avea
fructe şi se va usca. Astfel este şi smerenia. Dacă începe să se arate, virtuţile dispar, iar omul
piere duhovniceşte.
Una din cele dintâi calităţi ale smereniei este blândeţea. Omul cu adevărat smerit este
blând, nu numai atunci când toţi sunt atenţi şi amabili cu el, ci şi atunci când este hulit şi
ponegrit. El nu se tulbură, nu se înfurie, ci toate le rabdă în tăcere. Cel smerit nu poate să nu fie
blând, căci îl linişteşte harul lui Dumnezeu ce se odihneşte în el. Se spune că marea, care este
veşnic învolburată şi agitată, se îmblânzeşte când asupra ei se lasă ceaţă deasă. Asemenea se
întâmplă şi cu sufletul neliniştit al omului, când asupra lui se pogoară harul Sfântului Duh. Şi un
astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, neliniştile sunt specifice sufletelor mândre.
Sfântul loan Scărarul spune: „în inimile blânde Se odihneşte Dumnezeu; iar sufletul neliniştit
este sălaş al diavolului."” 171„Dumnezeu iubeşte pe cei smeriţi; acestora El li Se descoperă şi întru
ei binevoieşte! În Vechiul Testament El spune: „Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea;
169
Ibidem, p. 88
170
Ibidem, p. 89
171
Ibidem, p. 90

88
spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!" (Isaia 66, 2).
Omul smerit îşi vede permanent neajunsurile. El nu osândeşte pe nimeni, nu cercetează
păcatele celorlalţi, nu ia în batjocură, se socoteşte pe sine ca fiind cel mai rău dintre toţi oamenii.
El este ascultător şi supus faţă de toţi. Slujeşte cu bucurie tuturor. Nu se mânie atunci
când ceilalţi primesc onoruri, nu pizmuieşte slava celuilalt, căci el pentru sine nu caută foloase
lumeşti. Privirea sa este îndreptată către cer. El caută să fie bineplăcut lui Dumnezeu şi de la El
aşteaptă milă în ziua înfricoşătoarei Judecăţi. Omul smerit rabdă cu bărbăţie dispreţul celorlalţi,
şi sincer socoteşte că merită aceasta. Se poartă cu blândeţe, sinceritate şi plin de dragoste cu
oamenii josnici, căci cei smeriţi întotdeauna au o blândeţe minunată. Iar sufletul smerit, după cu-
vintele Sfântului Ioan Scărarul, este „scaun al blândeţii". Omul smerit nu are gânduri rele.” 172
„Chiar dacă ar avea un astfel de gând, ar fi degrabă alungat. Cel smerit nu cunoaşte viclenia. El
nu se preface a fi binevoitor, căci este într-adevăr aşa, nu caută să obţină foloase prin linguşiri şi
să fie pe placul oamenilor, căci nu are nevoie de acestea. El dispreţuieşte laudele şi se bucură
când este umilit, deoarece vrea să se facă următor Domnului Iisus, Care pentru a noastră
mântuire „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi ia
înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă
moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8).
Omul smerit nu vrea să fie mai presus de învăţătorul său. Întocmai precum Fiul lui
Dumnezeu la Cina Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat mânecile şi a
început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este gata să slujească tuturor ca
un rob, fără să vadă în asta vreun merit. Căci el îşi aminteşte de povaţa Mântuitorului: „Dacă Eu,
Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele
unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi" (loan 13,14-
15).”173
„Omul smerit se teme de laude, în care se ascund atâtea primejdii pentru suflet ! El caută
adâncimile umilinţei şi acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeşte mult, nu doreşte să-şi
arate înţelepciunea, ci tace şi răspunde cu blândeţe. „începutul necăutării slavei deşarte, spune
Sfântul loan Scărarul, e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrări-
lor gândite ale slavei deşarte. Iar sfârşitul (dacă este vreun sfârşit al adâncului fără fund) este a
face în chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea."
Omul smerit nu se tulbură din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el:
de este lăudat, nu socoteşte că lauda i se cuvine lui, căci simte că nu înseamnă nimic. De este

172
Ibidem, p. 91
173
Ibidem, p. 92

89
vorbit de rău, el se socoteşte pe sine a fi mult mai rău şi îşi spune în cugetul său: „Ei nu mă
cunosc, căci altminteri şi mai rău ar vorbi despre mine".” 174„Dacă este clevetit si osândit nu se
nelinişteşte şi nu-şi caută îndreptăţire, căci se gândeşte la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi
judecate după moarte nu numai faptele, ci şi gândurile oamenilor. Sfinţii plini de adâncă
înţelepciune, care au ajuns la desăvârşire mulţumită smereniei lor, nu se supărau niciodată pe cei
care le aduceau jigniri. Dimpotrivă, ei vedeau în aceştia binefăcători ai lor si de aceea îi iubeau în
sufletul lor şi se rugau pentru ei. Ei nu au urmărit atingerea vreunui ţel lumesc, şi nu s-au temut
că îşi vor pierde reputaţia, şi de aceea când erau huliţi răbdau, aşteptând ca îndreptăţirea să vină
de la Dumnezeu. Noi însă, de obicei, ne mâniem aprig împotriva celor care ne aduc defăimare,
pentru că ţinem la părerea oamenilor despre noi şl legăm toate foloasele de care ne bucurăm de
ea.
Sfântul Serafim de Sarov, care cu iscusinţă a coborât în adâncurile smereniei, ne învaţă să
nu ne tulburăm atunci când suntem jigniţi. Iar dacă este cu neputinţă să nu ne tulburăm, atunci
trebuie ca măcar să ne înfrânăm limba, după cuvintele Psalmistului: „tulburatu-m-am şi n-am
grăit" (Ps. 76, 4).”175„Ca pilda de înaltă smerenie şi nemânie, Sfântul Serafim ni-l zugrăveşte pe
Sfântul Grigorie al Neocezareei. Aflându-se odată într-un loc public, o oarecare desfrânată a
început a-i cere plată pentru păcatul pe care, chipurile, acesta îl săvârşise cu ea. Fără mânie,
sfântul spuse cu blândeţe unuia dintre însoţitorii săi: „Plăteşte-i degrabă preţul pe care îl cere!"
De îndată ce primi plata necuvenită femeia a fost grabnic luată în stăpânire de un duh rău.
Atunci, sfântul, răspunzând la rău cu bine, a alungat prin rugăciune duhul din ea.
O pildă minunată de adâncă smerenie avem şi în viaţa Sfântului Spiridon al Trimitundei.
Deşi era episcop şi era cinstit de toţi ca drept şi făcător de minuni, Sfântul Spiridon vieţuia
modest şi se îmbrăca foarte simplu. Odată, la invitaţia regelui a mers la palatul acestuia. Aici,
una dintre slugi, socotindu-l vreun călugăr simplu şi sărac, a început să-l batjocorească, l-a oprit
să intre şi chiar la lovit peste obraz. Sfântul Spiridon, plin de bunătate, ia întors şi pe celălalt.
Toţi sfinţii s-au distins printr-o astfel de smerenie adâncă.”176
„Erau lipsiţi de răutate ca porumbeii şi numai într-un caz se aprindeau cu mânie sfântă:
când se întâlneau cu oameni mândri ce nu se îndreptau şi cu tovarăşii lor, ereticii.
Sfântul loan Scărarul dă o definiţie minunată: „în smerenie nu se află nici cea mai mică
urmă de dispreţ, nici cârtire sau împotrivire, fără numai atunci când priveşte credinţa." Şi cei
smeriţi se pot aprinde de râvnă, însă numai atunci când trebuie să apere comoara credinţei
ortodoxe. Aceasta dovedeşte limpede că smerenia nu este vreo pasivitate indiferentă, ci adâncime
174
Ibidem, p. 93
175
Ibidem, p. 94
176
Ibidem, p. 95

90
în care, asemenea apelor unui ocean, se adună forţe uriaşe care luptă împotriva celor mai
puternici vrăjmaşi ai omului şi ai mântuirii acestuia, demonii cei nevăzuţi, patimile dinlăuntrul
nostru si ereticii, aceşti diavoli văzuţi din afara noastră. Numeroase calităţi ale smereniei se
vădesc deosebit de limpede în pilda următoare. ”177
“Într-o mănăstire vieţuia un părinte sfânt pe nume Agaton, vestit prin virtuţile sale: smerenie şi
răbdare. Odată, au venit la el câţiva fraţi hotărâţi a-l ispiti. Aceştia îi spun: „Părinte, mulţi
vorbesc despre cuvioşia ta că eşti clevetitor şi că neîncetat osândeşti pe semeni". A cugetat
bătrânul în sinea sa la acestea şi zise în gândul său: „Oare, nu am osândit niciodată, măcar în
gând, pe fraţii mei?" şi le-a răspuns: „Adevărat este că sunt clevetitor şi osândesc !" „Mai mult
decât aceasta, eşti şi desfrânat!", au continuat fraţii. Sfântul Agaton şi-a amintit atunci de
cuvintele Domnului: „că oricine se uită la femeie, poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima
lui" (Matei 5, 28) şi a recunoscut smerit: „Adevărat este, sunt desfrânat!" Astfel, fraţii au înşirat
multe păcate, învinuind pe Sfântul Agaton că le-a săvârşit, şi de care acesta se recunoştea deplin
vinovat. În cele din urmă, fraţii i-au spus sfântului: „nu vom ascunde de tine şi aceasta, că mulţi
socotesc că eşti şi eretic!" Atunci ochii smeriţi ai sfântului s-au aprins de râvnă dumnezeiască, iar
acesta, cu mâna ridicată, le zise: „Nu! Viu este Dumnezeu! Martor îmi este că nu sunt eretic!"”178
“S-au mirat fraţii de acest răspuns energic, neaşteptat, şi l-au rugat pe bătrân să-i lămurească de
ce a încredinţat la toate învinuirile dintâi, iar pe ultima a respins-o atât de hotărât. Atunci, Sfântul
Agaton le-a spus: „Păcatele cele dintâi de care m-aţi învinuit le-am primit ca să dobândesc
smerenie şi pentru ca voi să nu aveţi o părere înaltă despre mine; pe cel din urmă însă, l-am
respins pentru că erezia este îndepărtare de Dumnezeu, iar eu păzesc credinţa sfântă, ca să nu
pier împreună cu ereticii!"
Toţi acei Sfinţi Părinţi care au luptat neînfricaţi împotriva vrăjmaşilor ortodoxiei, nu au
încetat o clipă să fie întru totul smeriţi cu inima. Şi sfinţii mucenici, care, plini de îndrăzneală, au
mărturisit numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idolatri, au purtat adânc în
sufletele lor conştiinţa smerită că sunt păcătoşi. Din toate acestea se vede că smerenia poate fi, şi
este o luptă înaltă. Dar chiar şi în râvna sa sfântă pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu
devine trufaş sau semeţ, ci îşi păstrează modestia pentru că ştie că orice are este primit în dar de
la Dumnezeu, şi îl poate pierde dacă se mândreşte cu el. ”179
“Cei mândri sfârşesc întotdeauna în chip tragic. Acela care a urcat în vârful plopului,
acela cu siguranţă va cădea şi îşi va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodată. Şi cum ar putea
să cadă? El se află mai jos decât pământul! Mândria este asemenea unui balon de săpun, se umflă
177
Ibidem, p. 96
178
Ibidem, p. 97
179
Ibidem, p. 98

91
şi zboară în înalt, dar într-o clipită se sparge şi dispare. Smerenia însă este asemenea copacului
binecuvântat: cu cât rădăcinile îi sunt mai adânc înfipte în pământ cu atât mai înalt creşte. Aşa
precum asupra celor mândri se abate blestemul lui Dumnezeu: „Cel ce se va înălţa pe sine se va
smeri", tot astfel si cu cei smeriţi se împlineşte binecuvântarea dumnezeiască: „Cel ce se va
smeri pe sine se va înălţa. ”180
Cap. III.1. Blândeţea şi smerenia
“Blândeţea şi smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde.
Blândeţea se naşte după ce prin răbdare au fost eliminate din fire patimile mâniei. Ea stă imediat
înaintea smereniei. "Precum lumina zorilor premerge soarelui, aşa blândeţea e înaintemergătoa-
rea smereniei", zice loan Scărarul. Blândeţea e o dispoziţie neclintită a minţii, care rămâne, în
fata onorurilor şi a ocărurilor aceeaşi. Ea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ţi le
produce aproapele şi a te ruga sincer pentru el. Ea este stânca ce se ridică deasupra mării mâniei,
rămânând neclătinată de valurile ei. "Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa, sau mai bine zis
maica iubirii. Ea este ajutătoarea ascultării, călăuza frăţiei, frâna celor ce se mânie, pricină de
bucurie, urmarea lui Hristos, însuşirea îngerilor, înlănţuirea dracilor, pavăză împotriva amără-
ciunii. În inima celor blânzi se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului. Cei
blânzi vor moşteni pământul, mai bine zis îl vor stăpâni ... Sufletul blând e tronul simplităţii.
Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înţelepciunii. Sufletele blânde se vor umple de cunoştinţă,
iar mintea mânioasă convieţuieşte cu întunericul şi cu neştiinţa”181…..... “Simplitatea este o
deprindere neclintită a sufletului, neputând fi mişcată spre cugetări perverse ... Viclenia este o
ştiinţă, mai bine zis o urâciune drăcească, lipsită de adevăr, care îşi închipuie că înşală vederea
altora ... Viclenia acoperă varietatea multiplă a patimilor . Simplitatea însă e pricina prea înaltei
smerenii şi blândeţi ... Cel ce e simplu şi necompus vrea ca sufletul ce se apropie de El să fie
simplu şi nevinovat.
Prin blândeţe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuţilor. Dacă iubirea
este opusă egoismului, manifestat prin patimi, prin blândeţe am ajuns la pragul iubirii. Omul
blând a înlăturat din sine toate pricinile care susţineau separaţia lui de semeni. Prin blândeţe a
făcut pasul decisiv spre unificarea firii omeneşti din el cu firea omenească din ceilalţi.
Blândeţea anticipează adierea lină a nepătimirii, adică a liniştii care este totodată lipsa de patimi
egoiste. Cei ce socotesc că blândeţea e o slăbiciune pot să se gândească la forţa ei de a tămădui
ura şi de a astupa prăpăstiile dintre euri. Ia vraja bună din ea, care atrage pe toţi cei ce tind în

180
Ibidem, p. 99
181
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 200

92
mod obişnuit să se separe şi să se distanţeze. Cu adevărat omul blând e singurul care câştigă
biruinţa asupra pământului.
Prin blândeţe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei spirituale. Totodată
ea ne ajută să înţelegem frumuseţea şi bogăţia de cuprins pozitiv ce se află în simplitate.
Simplitatea este o înţelepciune adâncă şi mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului
blând în situaţiile tuturor. Tocmai datorită acestei înţelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blând
nu se tulbură şi nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situaţie într-o
lumină cu mult mai largă, ţinând seama de atâtea consideraţii pe care sufletul pătimaş nu le
cunoaşte sau le uită chiar cu voia, obsedat de patima unilaterală. Simplitatea mult înţeleaptă a
omului blând se datoreşte tocmai lipsei de patimi a lui.”182 “El pe de o parte nu are patimi pe
care să vrea să le ascundă, pe de altă parte, nimic nu-l împiedică să judece obiectiv, nu-l
îndeamnă să-şi strâmbe judecata sau să se facă a uita. Vicleanul e totdeauna într-o stare de
duplicitate, una spunând, şi alta gândind, ca să-şi acopere urâţenia unei intenţii pătimaşe. El
judecă îngust sau strâmb şi de aceea prezintă în mod acoperit fiecare situaţie, după cum îi
dictează interesul momentan. El dă impresia de deştept. Dar deşteptăciunea lui este arta de a
falsifica şi de a acoperi adevărul, de a prezenta strâmbarea adevăratelor realităţi drept
cunoaştere. E arta de a da o aparenţă de strălucire întunericului. Viclenia răului nu se supune
realităţilor de dincolo de eul său egoist, pe când înţelepciunea şi simplitatea omului blând se
adapă din izvoarele adevărului larg descoperit în faţa intimităţii sale tainice.
"Smerenia este un har fără nume al sufletului". Ea e opusul mândriei, care e cea mai
rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până
în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în aparenţă, ne înalţă
pe cea mai înaltă treaptă, avându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii. Dacă
mândria ca,egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor.
Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o
readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii,
smerenia restabileşte vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voinţă.
Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de vedere justă a
lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci ceea ce întunecă şi strâmbă vederea realităţii sunt
patimile.”183 “Omul pătimaş, dacă a făcut un lucru dintr-un interes personal, caută să justifice
fapta lui printr-un interes general. El îşi schimbă întreaga concepţie despre un anumit sector al
vieţii prin urmărirea acelui păcat şi caută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebuie să lucreze,

182
Ibidem, p. 201
183
Ibidem, p. 202

93
deşi până ieri el însuşi propovăduia altă concepţie. El nu recunoaşte că adevărul obiectiv este
altul, căci el a păcătuit din slăbiciune faţă de acel adevăr, ci strâmbă adevărul şi norma de
orientare generală, ca să adopte toţi punctul lui de vedere.
Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală şi
obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depăşire a unei
patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.
Dacă-i aşa, smerenia, ca cea mai înaltă şi mai rezumativă dintre virtuţi, fiind opusă
egoismului - izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înţelegerii adevărate a realităţii
naturale, rămânând ca iubirea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.
Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai după biruinţa asupra celorlalte patimi,
ci chiar de la început, căci, într-o anumită privinţă, chiar lupta cu celelalte patimi e şi o luptă cu
egoismul mândriei, sau trebuie însoţită de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe
trepte. El zice: "Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna
roadelor, şi iarăşi alta, în vara virtuţilor, deşi toate formele ei concurg spre una şi aceeaşi bucurie
şi rodire. Când, adică, începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava
şi lauda omenească, alungând de la noi toată mânia şi furia. Înaintând apoi cu vârsta
duhovnicească această împărăteasă a virtuţilor în suflet, nu mai preţuim, ba socotim chiar lucru
de scârbă, orice bine am fi săvârşit, şi credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la
povara păcatelor noastre, prin vreo împrăştiere neştiută.”184 “Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti
(harismele) împărtăşite nouă o socotim ca un adaos de şi mai mare osândă, ca unii ce nu suntem
vrednici de ele". El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel:
"Pocăinţa curată, plânsul care ne spală de orice pată şi precinstita smerenie a celor
desăvârşiţi sunt atât de departe şi atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul şi
făina. Prin pocăinţă, sufletul se sfărâmă şi se mărunţeşte în mod efectiv, prin apa plânsului se
uneşte, ca să zic aşa, şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita
smerenie, aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipseşte orice fer-
mentaţie şi înfumurare stricăcioasă". Iar în alt loc spune: “Cunoaşte prin tine, că văile sunt
acoperite de grâne şi de rod duhovnicesc. O vale este şi sufletul smerit, în mijlocul munţilor,
adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălţat şi nemişcat. Pocăinţa se ridică, plânsul bate la uşa
cerului, iar preacinstita smerenie deschide, ... în lipsa luminii toate sunt întunecate, în lipsa
smereniei toate sunt goale şi veştede. Altceva este a te înălţa, altceva a nu te înălţa şi altceva a te
smeri. Primul lucru înseamnă a judeca în fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici
pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuti în toate, fără a fi vrednic de osândă ... Smerenia e
184
Ibidem, p. 203

94
acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute.”185 “”Smerenia este abisul
modestiei, ce nu poate fi apucat de hoţi. Smerenia este turn de tărie în fata vrăjmaşului".
Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea este
totodată conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toti cei din jurul nostru. De
aceea am spus că ea este un uriaş spor de cunoaştere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului
ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui
Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât timp ne lipseşte smerenia, cât
timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii
noastre în Dumnezeu şi nu-i facem nici pe alţii să o simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficiali-
tate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă, în
adâncurile indefinite şi pline de taină, în Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit. Sare (înţeles
edificator, seriozitate) au numai faptele şi atitudinile acestuia. Trebuie să te faci mic de tot, mic
până a te socoti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui.
Smerenia este înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci,
îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă şi altora. Cel mândru prinde fum.
Smerenia e valea holdelor mănoase ce-şi sorb puterea din seva infinitului. Mândria e stânca
pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa. Smerenia este transparenţa supremă a firii,
dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultăţile sufletului. Prin patimi,
care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea şi
opera lui Dumnezeu, ţinând-o acoperită de sinea proprie. El îşi este sieşi negură şi fum. Patimile
sunt excrescenţele bolnave ale eului, astupându-i vederea realităţii.”186 “Şi nu astupă numai
vederea realităţii deosebite de sine, ci şi vederea de sine. Umflătura eului, sau fumul emanat de
eu, se aşază între vederea sa şi eul său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu
adevărat. Şi oare ieşirea mintii din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu nu înseamnă toc-
mai această uitare smerită de sine în faţa realităţii Lui copleşitoare? Căci pentru a cunoaşte ceva,
trebuie să uiţi de tine, o dată ce tu nu eşti altceva decât instrument de vedere, de primire a
realităţii infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Eşti lucrător într-o vie care nu-i a ta,
dar chiar şi lucrător eşti numai prin bunăvoinţa Stăpânului.
Smerenia părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la
starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumina
dumnezeiească. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite
Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot aşa omul, numai acceptând acest rol de a nu fi

185
Ibidem, p. 204
186
Ibidem, p. 205

95
decât reflector şi primitor al luminii dumnezeieşti, are un destin măreţ: acela de a convieţui cu
infinitul. Dacă se ruşinează de acest rol şi se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic
nici din sine. ”187

Cap. III.2. Smerenia nemărginită

“Sfinţii Părinţi spun adesea că se consideră mai păcătoşi şi decât duhurile căzute. Aceasta
este nemărginita smerenie, iar smerenia nemărginită este desăvârşirea vieţii creştineşti. Când
sufletul se smereşte, când se încredinţează întru totul Domnului, se slobozeşte de grijile
pământeşti, deoarece rugăciunea are nevoie de o viaţă cu totul lipsită de griji.

Când omul se slobozeşte cu totul din grijile pământeşti şi se încredinţează pe deplin lui
Dumnezeu, abia atunci Domnul dă harul fără de plată. Dar, fără acestea, nu este cu putinţă!”188

Concluzie
„Tehnologia a atins astăzi culni înalte. Cu toate acestea, omul şi, în mod deosebit, cel
lăuntric, nu are pace. Este stăpânit de nelinişte şi caută cele care să-i aducă pacea. Unii poate o
află, alţii, însă, mai puţin, depinde de modul şi de locul în care îşi caută liniştea sufletească.
Datorită nesiguranţei ce o simte omul contemporan, a stresului şi a nevrozelor, el caută, fără
folos, pacea la psihiatru. Consecinţele acestei nesiguranţe sunt iubirea de sine şi egocentrismul
omului, care îl despart de Dumnezeu.

În vremurile de azi, nimic nu este mai străin decât aceste două virtuţi: smerenia şi
ascultarea. Acum, când fiecare se crede „stăpân pe sine” şi face ce vrea, nu mai are nici un
Stăpân, iar aceste virtuţi merg parcă împotrivă, nu se leagă deloc cu realitatea. Parcă ar fi
adevărate poveşti, de odinioară, căci există replica „era în vremea aceea, acum lumea a evoluat,
s-a modernizat, nu se mai poate trăi ca atunci”.

187
Ibidem, p. 206
188
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p.
213

96
 Dar, pe cât de folositoare au fost învăţăturile Sfinţilor Părinţi în primele secole, pe atât de
actuale şi mai necesare sunt ele în zilele noastre, numai că înrobirea omului contemporan faţă de
lucrurile sensibile şi subjugarea lui de către patimi îi închid calea spre comuniunea cu
Dumnezeu.

Învăţătura Sfinţilor Părinţi, despre vindecare patimilor prin dobândirea virtuţilor, nu este
un rezultat al cunoaşterii ştiinţifice şi psihologice, ci rodul unei adânci experienţe duhovniceşti,
dobândită în urma asprelor nevoinţe şi a încercărilor de mulţi ani.” 189„Referitor la aceasta,
Sfântul Isaac Sirul accentuează: „Sfinţii Părinţi nu scriu manuale de morală, ci ei arată drumul şi
povăţuiesc pe om la nepătimire şi îndumnezeire prin curăţirea de patimi”.

Omul, accentuează Sfinţii Părinţi, trebuie să înainteze în libertatea cea după Dumnezeu şi
aceasta se face prin preschimbarea slăbiciunilor şi a patimilor în dispoziţie iubitoare faţă de
Dumnezeu, astfel încât să-şi poată însuşi mântuirea şi să se îndrepte spre îndumnezeire.

În lumea în care trăim, există, totuşi, cu darul lui Dumnezeu, oameni ştiuţi numai de El,
care împlinesc, în cămara inimilor, în bordeie sau apartamente confortabile, locuri binecuvântate
ori pustietăţi - poruncile dumnezeieşti cu atâta râvnă şi dragoste, că poate pentru aceşti „tainici ai
Domnului” mai există lumea de astăzi. Aceşti oameni ştiu ce înseamnă împlinirea poruncilor
dumnezeieşti şi trăirea sub ascultarea unui povăţuitor duhovnicesc, într-un cuvânt, ce înseamnă a
duce o viaţă de smerenie şi ascultare după porunca şi pilda Mântuitorului Hristos, Care
Dumnezeu fiind, S-a smerit pe Sine până la moarte, ascultare făcând de Părintele Său, pentru
răscumpărarea noastră.

Scopul împlinirii poruncilor dumnezeieşti este curăţirea inimii. Folosul cel mai important
care rezultă din împlinirea poruncilor dumnezeieşti este ca omul să poată dobândi virtuţile.
Fiecare patimă ori lucrare rea este războită şi doborâtă prin virtutea contrară. Şi cum, la originea
căderii, a răului, a stat mândria lui Lucifer şi apoi neascultarea lui Adam de porunca lui
Dumnezeu, aceleaşi patimi se află în vârful piramidei şi astăzi. Iar biruirea lor se face prin
virtuţile contrare lor - smerenia şi ascultarea.

Dobândirea virtuţilor se face treptat, deoarece o virtute depinde de alta, „împărăteasa

virtuţilor” este smerenia şi de ea se leagă toate celelalte virtuţi. Ascultarea îşi are izvorul în
smerenie. Cel care a reuşit să dobândească smerenia în inima sa a devenit mort pentru lume. Şi
cel care a murit pentru lume a biruit răul din el, iar în unul ca acesta îşi face lăcaş Dumnezeu.

189
Părintele Hristofor Panaghiotis, Smerenia crestină, Editura Panaghia, 2004, p. 204

97
Drumul este greu şi anevoios, dar prin multă stăruinţă şi, cu ajutorul harului dumnezeiesc, dăruit
nouă de Domnul nostru lisus Hristos, creştinul cu adevărat doritor de mântuire nu se va lăsa
biruit de „deşertăciunile acestei lumi trecătoare” şi va dobândi acest mare dar dumnezeiesc -
smerenia.”190

„Pe drumul adevăratei vieţi duhovniceşti, smerenia merge înainte, iar faptele vin din urmă
şi, la capătul lor se întrezăreşte limanul liniştit al Împărăţiei Cerurilor. De aceea spune Sfântul
Ioan Scărarul: „Nu am privegheat, nu am postit, ci m-am smerit şi m-a mântuit pe mine
Domnul”.

Cel ce conştientizează valoarea lor şi cere de la Dumnezeu smerenia şi ascultarea,

înseamnă că a descoperit calea pe care să se îndrepte, cu paşi siguri şi repezi, spre fericirea cea
veşnică.

Contemplarea Fiinţei şi a infinitei frumuseţi a lui Dumnezeu, aceasta ne face smeriţi. Şi

cu cât priveşti mai mult spre Dumnezeu şi te apropii de El, cu atât descoperi mai mult propria ta
neputinţă. Umilinţa este Adevărul; aceasta înseamnă să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor aşa cum eşti. Contrarul adevărului este minciuna şi aceasta este a deforma în noi
chipul Ziditorului, a nu mai fi ceea ce suntem de fapt. O asemenea deformare îşi are rădăcina în
mândrie. Noi minţim, de frica de a nu fi recunoscuţi aşa cum suntem, adică slabi, păcătoşi,
incapabili de a-i iubi pe toţi semenii noştri.

Dacă vrem să căutăm Adevărul, trebuie să dezrădăcinăm din noi orice urmă de orgoliu.
Smerenia este izvorul oricărui bine. Supunerea, răbdarea, blândeţea, stăpânirea de sine,
înfrânarea, pacea, iubirea, toate aceste roade ale Duhului, despre care vorbeşte Sfanţul Apostol
Pavel, cresc într-un copac ale cărui rădăcini sunt adânc înfipte şi se adapă din smerenie.

Smerenia înseamnă sfinţenie. Cel ce s-a învrednicit a dobândi smerenia alungă

necazurile. Fără adevărata smerenie, necazurile rămân aceleaşi şi cresc mereu, aşa încât orice
nădejde de îndreptare e pierdută. Un om cu adevărat smerit nu-şi aminteşte vreun rău din trecut
pe care aproapele său i l-a făcut, ci din toată inima iartă şi uită totul pentru dragostea lui
Dumnezeu.

Pentru ca Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre trebuie, ca mai întâi, noi să iertăm din
inimă pe aproapele nostru, după cum ne rugăm în rugăciunea „Tatăl nostru”. Acesta este marele
adevăr, pentru că dacă noi nu iertăm şi nu ne smerim, nici „Tatăl nostru nu ne va ierta greşelile

190
Ibidem, p. 205

98
noastre”.”191

„Mereu trebuie să avem în cuget aceste lucruri şi să lucrăm ca şi cum ar fi ultima noastră
zi din viaţă.

Smerenia faţă de aproapele şi dragostea faţă de el fac să dispară din inimă învârtoşarea.
Ea se lasă trasă la o parte, asemenea unei lespezi grele de pe un mormânt, iar inima învie pentru
a se uni duhovniceşte cu Dumnezeu, faţă de care, până atunci, se comporta ca şi cum ar fi fost
moartă. La vederea aceasta ni se deschide în faţă o privelişte: marele număr de răni ale păcatului,
de care este plină toată fiinţa omenească decăzută. Omul începe, astfel, să-şi dea seama de starea
jalnică în care se află înaintea lui Dumnezeu şi să-L roage să se milostivească spre el. Odată cu
mintea, începe să lucreze şi inima, prin plângere şi umilinţă.

Iar „trăind în mănăstire, printre fraţi, recunoaşte-te păcătos doar pe tine, spune Sfântul
Ignatie Briancianinov, iar pe toţi ceilalţi fraţi, îngeri. Tuturor să le dai cinstire înaintea ta. Dacă
aproapele tău va fi apreciat înaintea ta, bucură-te şi consimte la aceasta ca la un lucru cât se poate
de drept. Vei intra, astfel, cu uşurinţă într-o deosebită dispoziţie sufletească, dacă te vei feri de
prieteniile intime şi de purtarea slobodă”.

Ascultarea călugărească, în forma şi în caracterul în care se manifestă în mediul

călugăresc din vechime, este o mare taină duhovnicească. A încerca să o atingem astăzi, să o
urmăm întru totul este foarte greu pentru noi; este cu putinţă doar să tragem învăţăminte din ea,
înţelepţeşte şi cu evlavie, să ne însuşim duhul ei, citind despre experienţele şi roadele înfăţişate
în cărţile Părinţilor din vechime, despre ascultările lor, la care se supuneau de bună voie şi
povăţuitorii şi cei povăţuiţi, şi atunci vom putea spune că am păşit pe calea unei slujiri corecte şi
a unei înţelepciuni mântuitoare de suflet. În zilele noastre se constată o decădere generală a
creştinismului şi trebuie să recunoaştem că nu suntem în stare să păstrăm moştenirea Părinţilor în
deplinătatea ei şi în toată bogăţia. Se trec cu vederea prea cu uşurinţă învăţăturile Sfinţilor Părinţi
cu privire la viaţa monahală, precum şi voturile ei.” 192„Milostivirea cea mare a lui Dumnezeu,
totuşi, ni se revarsă, fericirea noastră ni se oferă prin aceea că „ne putem hrăni din firimiturile
căzute de la ospăţul duhovnicesc al Părinţilor. Aceste firimituri nu sunt ele însele o hrană
îndestulătoare, dar ne pot ajuta sa nu simţim foamea şi să ne ferim de moartea sufletului”.

Scopul esenţial al fiecăruia dintre noi, mirean ori monah, este unul singur: să reuşim să ne
vedem pe noi înşine, să ne autocunoaştem, să ne vedem propriile noastre greşeli, să ne învinuim
în toate, să ne criticăm, să ne socotim cei mai păcătoşi şi răspunzători şi vinovaţi de orice şi să nu
191
Ibidem, p. 206
192
Ibidem, p. 207

99
dăm atenţie dacă aproapele nostru este vinovat sau nu.

Omul trebuie să-şi găsească pacea înlăuntrul inimii sale. Făcând aceasta, şi cerul şi
pământul vor fi în pace cu el. Numai urmând calea smereniei vom putea ajunge la Dumnezeu.

În faţa umanităţii, care a trecut, în secolul XX, prin experienţele infernale (generatoare de
spaimă şi disperare, în proporţii inimaginabile) ale conflagraţiilor mondiale, revoluţiilor,
totalitarismelor, ateismelor, consumerismelor, indiferentismelor, fanatismelor şi ororilor celor
mai atroce din istorie, este pe deplin plauzibil ca mesajul adresat oamenilor de Dumnezeu, prin
Cuviosul Siluan Athonitul să fie, într-adevăr, cum spunea arhimandritul Sofronie, în cartea sa
despre el, ultimul cuvânt: „Dacă nu va regăsi urgent „smerenia lui Hristos” şi „iubirea de
vrăjmaşi”, umanitatea nu va putea evita colapsul violenţei generalizate ori al automacerării
spirituale, morale şi, în cele din urmă, şi fizice. Dacă singură nu poate, n-are voinţă să iasă din
iad, în schimb, „cu iadul pe iad călcând”, ea poate afla calea ce schimbă iadul deznădejdii
absolute, al întunericului şi al morţii spirituale veşnice, în iadul asumat şi învins la înviere prin
smerenia, lumina şi iubirea lui Hristos”.” 193

193
Ibidem, p. 208

100