Sfânta 

Treime, structura supremei iubiri. Purcederea 
Duhului Sfânt din Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul 

Key: Sfânta Treime taină a intersubiectivității divine. 

A. Taina Sfintei Treimi în viața oamenilor 
    1.  Sfinta Treime sau iubirea divină 
Fără existența unei iubiri desăvârșite și veșnice nu se poate 
explica iubirea din lume, nici scopul ei. 
✓  Iubirea nu poduce Persoanele divine, ci le presupune. 
vine  din  iubirea  desăvârșită  a 
Persoanelor dumnezeiești. 

pământești  se  înduhovnicesc  de  la 

Dumnezeu prin Duhul Sfânt. 
✓  Numai în comunitatea veșnică a Persoanelor dumnezeiești, 
subzistă  supra-esența  dumnezeirii,  este  dată  desăvârșirea 
vieții iubitoate a Treimii și a fiecărei Persoane. 
✓  Sfânta Treime ca iubire de Persoane constituie baza, rezerva 
infinită,  puterea  și  modelul  pentru  comuniunea  noastră 
progresivă eternă. 
✓  Certitudinea  deosebirii  ireductibile  a  celor  trei  Persoane 
divine în unitatea ființei, cât și caracterul acesteia, de mister 
inaccesibil, reprezintă temeiul comuniunii supreme și tot mai 
profunde cu Dumnezeu și semenii.  

2.  Sfânta Treime, baza mântuirii noastre 
Mântuirea și îndumnezeirea noastră: este extinderea relațiilor 
de iubire ale Persoanelor Sfintei Treimi către oameni. 
✓  Revelația Sfintei Treimi nu se face în chip demonstrativ sau 
neutru, ci în legătură cu mântuirea noastră. 
✓  Fiul  lui  Dumnezeu  descoperă  Sfânta  Treime  descoperind 
omului capacitatea sa de a fi fiu împreună cu El. Fiul se 
întrupează și devine ca om frate cu oamenii și Fiu al lui 
Dumnezeu, ridicând din nou omul la starea de fiu. 
✓  ”Împăcați-vă cu Dumnezeu și Duhul să nu-l stingeți. Dacă 
voi persistați în vrajbă noi ne păstrăm Treimea și vom fi 
mântuiți de Treime”. Sf. Grigorie Teologul. 
✓  Prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar 
prin Duhul ne rugăm și vorbim ca niște fii Tatălui. 
✓  Fiul întrupat ne mijlcește starea de fii, iar Duhul elimină prin 
har distanța dintre noi și El, creând prin har aceeași relație 
pe care o are El după ființă cu Tatăl și cu Fiul.Dacă în Fiul 
am devenit fii prin har, în Duhul Sfânt dobândim conștiința și 
îndrăznirea de fii” D. Stăniloae. 
✓  Fiul cu iubirea cu care iubește pe Tatăl, se manifestă către 

acestuia  pe  Tatăl  pe  Care-L  iubește 

✓  Descoperirea Sfintei Treimii prin lucrarea iconomică a Fiului: 
atragera noastră după har, sau prin Duhul Sfânt în relație 
filială a Fiului cu Tatăl. 
✓  Orice act de descoperire și revelare al Sfintei Treimi este un 
act  mântuitor  și  îndumnezeitor,  o  ridicare  a  noastră  în 
comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi. 
✓  Hristos e Fiul egal în ființă cu Tatăl, dar într-o relație de Fiu 
față de Tatăl și, în același timp, Omul care Se roagă și se 
jertfește pentru frații în umanitate cu Sine. 

3. Sfânta Treime, taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte 

dumnezeiești  ne 
așează în fața paradoxului suprarațional al Sfintei Treimi.  

✓   Această înțelegere nu se poate realiza decât prin participare și 
prin cultivarea unei cât mai mari unități dintre noi ca persoane 
distincte. 

✓   Cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi este este unitatea de 
ființă și distincția personală a oamenilor. 

✓   Este  absolut  necesat  pentru  a  depăși  antinomiile  trinitare, 
harul dumnezeiesc, care întărește unitatea dintre noi ca unitate 
neconfundată a persoanelor umane. 

✓   Celor care spun că așa cum sunt mai mulți oameni, tot astfel 
trebuie să fie mai mulți dumnezei Sf. Grigorie de Nazianz le 
spune:„  La  oameni  comunul  se  poate  sesiza  numai  prin 
contemplarea minții. Căci cele singulare sunt divizate foarte 
mult prin timp, prin afecte, prin putere. 

este 
Dumnezeirea și toate cele din El se referă la această unitate, 
chiar dacă e crezută a fi întreită. Căci nu e Unul mai mult 
Dumnezeu și Altul mai puțin. Nici unul mai întâi și altul mai 
târziu. Nu se taie prin voință, nici nu se divizează în putere, 
nici  nu  e  ceva  în  Dumnezeu  din  cele  propri  divizate,  ci 
Dumnezeirea e neîmpărțită în cele deosebite dacă vrem să 
grăim pe scurt.” Sf. Grigorie de Nazianz 

✓   Unitatea umană ca icoană și chip al unității treimice trebuie să 
fie gândită astfel doar în planul comuniunii desăvârșite dintre 
oameni, căci în realitate ființa umană este disparata,   iar în 
ipostasurile  umane  vedem  ființa  disparată/împrăștiată 
(διασκεδασµένη). Sf. Vasile cel Mare. 

✓    În cazul Sfintei Treimi ”nu există nici o gradație, care să fie 
ca un spațiu între Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Pentru că nu 
este nimic care să se intercaleze în mijlocul lor, nici vreun alt 
lucru  subzistent,  afară  de  firea  dumnezeiască,  încât  să  o 
poată împărți..., nici golul vreunei exeistenței fără subzitență, 
care ar produce o fisură în întregul ființei divine”. Sf. Vasile 
cel Mare. 

✓    În Sfânta Treime nu se poate ”admite decât o negrăită și 
deosebirea 
ipostasurilor  netăind  continuitatea  firii,  nici  continuitatea 
neconfundând  particularitățile  ipostatice”  Sf.  Vasile  cel 
Mare 

✓   Noi mărturism că ”Persoanele Sfintei Treimi sunt unite în 
chip  nemijlocit  și  nedistant  și  sunt  nedespărțiți  între  Ele. 
Întreg Tatăl Îl are pe Fiul întreg în sânul Său și întreg Fiul e 
împreună concrescut cu Tatăl și se odihnește neîncetat în 
sânurile părintești”Sf. Atanasie cel Mare 

✓    Prezența și revelația fiecărei Persoane Treimice în lume este, 
așadar, este și prezența celorlate Două, manifestându-se astfel 
 și 
comuniunea  ipostatică  absolută.  Noi  suntem  chemați  să 
creștem în această unitate între noi și cu Dumnezeu, prin 
energiile dumnezeiești necreate,”care reprezintă unitatea de 
ființă a lui Dumnezeu adusă între noi, pentru a mări unitatea 
ființei noastre umane”  Dumitru Stăniloae 

a. Deosebirea între deofiinţimea divină şi cea umană 
Deoființimea treimică reprezintă deținerea deplină, ipostatică a 
întregii ființe dumnezeiești. 
✓  Deoființimea umană, subzitentă în mai multe ipostasuri: ca un 
fir pe care apar, unul după altul, ipostasurile ca diverse noduri.  
✓  Între ipostasuri nu e un gol total, ci  o subțiere a naturii, care 
apare în ipostasuri ca o realitate îngroșată, cu virtualitățile ei ce 
urmează a fi actualizate. 
✓  Fără firul deoființial nu se poate face legătura între diversele 
ipostasuri ale firii umane. 
✓  Nu există mai întâi nodurile și apoi firul, sau invers. Sau că firul 
nu mai aparține unui ipostas sau altul.  
✓  Persoanele umane nu aparțin unui firi liniar, pentru că astfel nici 
o persoană nu ar putea fi în comuniune cu alte persoane, ci de la 
fiecare persoană duce un fir la toate ipostasurile umane. Sunt tot 
atâte fire câte relații inter-ipostatice se realizează între oameni: 
„Fiecare persoană e centrul atâtor fire actuale, câte persoane 
se  află  în  relație  cu  ea  și  centrul  atâtor  fire  virtuale  c
âte 
persoane pot fi în relație cu ea”. D. Stăniloae 
✓  Deoființialitatea  umană  nu  presupune  unitatea  naturii  din 
generarea ei de către ipostasuri. Fiecare ipostas uman poartă 
toată natura, realizeată în nodurile ipostatice și în firul ce le 
unește. De aceea nu putem vorbi de indivizi în mod propriu. 
✓  Prin  relațiile  pozitive  firul  dintre  ele  se  poate  îngroșa,  prin 
distanță firul se poate subția până aproape de rupere. 
✓  Deoființialitatea umană nu este numai identitate a unei naturi 
posedate de persoane distanțate, ci este unică ființă purtată de 
toate ipostasurile: firea umană este un paradox al unității în 
pluralitate. 
✓  Deofințialitatea  Sfintei  Treimi  :  Ipostasurile  nu  ipostasiază 
firea  dumnezeiască  așa  cu  ipostasiază  omul  aceeași  natură 
umană. Între ele nu există nici o subțiere, nici o distanță nu 
poate fi cugetată între ele în chipul de a asuma și ipostasiaza 
ființa dumnezeisca. 
  Deoființialitatea treimică presupune posedarea în chip deplin a 
întregii naturi divine, de către Ipostasurile Treimice care petrec 
desăvârșit Unul în Altul. 
✓  Ființa dumnezeiască este spirituală, supra-spirituală= poate fi 
ipostasiată deplin fără a exista vreo limitare de orice fel. 
✓  Ipostasurile divine sunt total transparente Unul, Altuia și în 
interioritatea iubirii lor desăvârșite. Deoființialitatea lor este una 
desăvârșită, de natură exprimată prin comuniune desăvârșită. 
✓  Infinitatea Fiecărui Ipostas nu lasă posibilitatea unei subțieri a 
firii: ”Cine cugetă la chipul Fiului, și-a întipărit în sine pecetea 
Ipostasului părintesc...” Sf. Vasile cel Mare 
✓  Dacă vorbim de ipostasurile divine ca subiecte nu înseamnă că 
reducem natura divină la o realitate nesubiectivă. Persoana nu 
introduce caracterul de subiect ca ceva nou în natura divină; 
nici nu este o realitate impersonală: „Ființa nu există real decât 
în ipostas”. Sf. Maxim Mărturisitorul 
✓  Esența  spirituală  ipostasiată  în  subiecte  presupune  o  relație 
conștientă o transparență perfectă a persoanelor=perihoreză. În 
unitatea desăvârșită a Treimii, în conștiința fiecărui Subiect sunt 
cuprinse  perfect  și  trasparente  conștiințele  celorlalte  două 
Subiecte. 
✓  Deoființialitatea  Treimii  Persoanelor  divine  ține  de  esența 
divină, fără ca cele trei Persoane să Se confunde în unitatea 
esenței. 

b. Fiinţă şi Persoane în Sfânta Treime 
Ființa nu poate fi separată de Persoană, nu confundă prin 
aceasta  Persoanele.  Fiecare  Persoană  manifestă  însușirile 
comune ale ființei divine din poziția proprie. 
✓  Plenitudinea  existenței,  proprie  ființei  divine,  nu  poate  fi 
trăită de un singur ipostas. 
✓  În  iubirea  deplină  a  persoanelor,  ele  nu  doar  se  dăruiesc 
reciproc,  ci  se  și  afirmă  reciproc  și  personal,  se  pun  în 
existență prin dăruire și primire. 
✓  Tatăl  pune  pe  Fiul  din  veci  în  existență,  prin  dăruirea 
integrală a Sa; iar Fiul afirmă pe Tatăl din veci continuu ca 
Tată, prin aceea că acceptă că are ființa de la Tatăl, prin faptul 
că Se dăruiește Tatălui ca Fiu. 
✓  Afirmându-se reciproc în unire prin iubire perfectă, se disting 
prin actele lor perfect personale, deși sunt acte și lucrări ce se 
fac în deplină comuniune. 
 Iubirea în Dumnezeu ține ființial de El, dar este în același 
timp și un act de relație de aceea pentru a se manifesta 
trebuie să existe un Tată, un Fiul și Duhul Sfânt. 
✓  Sfânta Treime nu poate fi înțeleasă decât ca unitate ființială și 
distincție de relație. Unitatea ca relație și relația în sânul 
unității, în planuri distincte și concomitente. 
✓  Raportare  ipostatică  este  un  act  ființial  în  Dumnezeu: 
”Subiectul  adevărat  este  o  raportare  a  Celor  trei,  dar  o 
raportare care apare ca esență, o raportare esențială”. Sf. 
Grigorie de Nyssa. 

c. Fiecărui Subiect treimic Îi sunt interioare Celelalte două 
Fiecărui  Subiect  treimic  Îi  sunt  interioare  Celelalte,  fiind 
desăvârșit transparente. 
✓  Fiul apare în conștiința Tatălui prin actul nașterii ca un alt 
Sine. 
✓  Fiul îi aduce Tatălui nu numai o existență Alta decât Sine, dar 
și oglinga conștiinței de Sine, văzută în Fiul. 
✓  Fiul nu aduce Tatălui conștiință de Sine din afara Sa, pe care 
o are numai prin ipostasierea ființei dumnezeiești, ci prin 
aceea că este născător și Tată al Fiului, Se cunoaște pe Sine 
ca Tată. 
✓  Fiul se cunoaște pe Sine privindu-se în Tatăl ca model al Său, 
iar Tatăl naște o imagine a Sa, ca prin ea să Se cunoască pe 
Sine. 
✓  Tatăl se cunoaște pe Sine în Fiul și prin Fiul, ca într-un 
Ipostas deplin unit cu El, dinamic și activ în Sine. 
✓  Nașterea Fiului de către Tatăl e premisa cunoașterii de Sine a 
Tatălui, realizată în mod comun cu Fiul. 
✓  În  Sfânta  Treime  nici  un  Ipostas  nu  provine  din  două 
Ipostasuri. Fiecare Ipostas ipostasiază în mod unic și propriu 
ființa dumnezeiească: nenăscut, născut și purces. Nu poate un 
ipostas să fie și purces și născut. 
✓  Tatăl are toată natura ipostasiată numai în Fiul și în Duhul 
Sfânt, pentru că între Ei nu există nici o distanță. 

1. Intersubiectivitatea treimică, ca lipsă a oricărei pasivităţi în 

Dumnezeu. 
✓ 
=o  com-penetrarea  conștiințelorLor  = 

Prin 
comunicarea dintre ele ca subiecte pure, fiecare subiect trăiește desă
vârșit 
viața celuilalt. 
✓  Nașterea Fiului din Tatăl ca născător, este un act etern pe care cele 
două 
Subiecte îl trăiesc în comun, într-o intersubiectivitate dinamică lipsit
ă de 
orice pasivitate. 
✓  Teologia catolică vorbește de generația activa și generația pasiva = 
Ta tă l  
și Fiul. În teologia ortodoxă Fiul nu este pasiv prin nașterea Sa, nici 
Duhul 
Sfânt prin purcedere; câtă vreme actele nașterii și al pucederii sunt et
erne 
și  taine  dumnezeiești,  ele  nu  permit  ca  Fiul  și  Duhul  Sfânt  s
ă  fie 
circumscrise  ca  obiecte  pasive,  determinate  de  acțiunea  unilateral
ă  și 
externă a Tatălui. Tătăl naște și Fiul se naște din veci, și Duhul aseme
nea. 
✓  Intersubiectivitatea  pune  accentul  pe  comuniunea  dintre  Persoa
nele 
Sfintei Treimi, ce vine atât din ființă, cât și din „opoziția” perso
nală, 
specificul fiecărei persoane treimice. Este modul prin care o Pers
oană 
comunică cu alta, dând și primind, ceea ce este și ceea ce nu este. 
✓  Dumnezeu prin intersubiectivitatea treimică rămâne desăvârșit un
ul și 
subzistă în trei moduri personale, fiecare mod cuprinzând în chip pe
rfect 
în sine și celelalte moduri; se realizează un dialog ontologic în trei; fie
care 
are totul divin infinit în comuniune dialogică cu Celelalte Eu-ri. 

2. Intersubiectivitatea treimică sau putinţa înlocuirii reciproce a Eu-
rilor. 
Una din antinomiile trinitare foarte greu de înțeles este aceea care 
pune 
împreună realitatea conștiinței de sine și înlocuirea Eu-rilor în acți
unile 
lor. 
✓   Este ca și cum un alt Eu ar fi titular la tot ceea ce sunt Eu, rămâ
nând 
totodată cu o profundă și reală conștiință de Sine. 
✓  Aceasta pentru că la Dumnezeu nu este posibil ca un Eu să se afirm
e în 
fața Celuilalt, toate ale Unuia sunt și ale Altuia. 
✓  Fiecare se vede numai în legătură cu Celălălalt, se vede în Celălalt. 
✓  În Sfânta Treime se realizează din eternitate mișcare fiecărui Eu în j
urul 
Altuia ca centru (perihoreza). Fiecare Persoană descoperă în Celăl
alt nu 
 un simplu Eu al Său, ci două în una. De aceea în fiecare ipostas treimi
c se 
pot vedea și Celelalte două. 
✓  „Uneori  Tatăl  descoperă  pe  Fiul,  alteori  Fiul  pe  Tatăl.  De
ci  toată 
dumnezeirea ți se arată uneori în Tatăl, alteori în Fiul și în Duhu
l Sfânt” 
Sf. Vasile cel Mare 
C. Purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul 

1. Treimea Persoanelor, condiţie a deplinului Lor caracter person
al şi a 
comuniunii depline 
✓  Dumnezeu este în chip desăvârșit Unu și Trei. Cele trei Perso
ane 
sunt atât de interioare în unitatea Lor de ființă, încât nu 
pot fi 
despărțite,  nici  numărate  ca  trei  entități:  „Noi  nu  socotim 
 prin 
compunere, plecând de la unu la multiplu prin adaos, spunân
d unu, 
doi, trei, sau primul, al doilea, al treilea. Căci Eu sunt Dum
nezeu 
primul și Eu după aceea” (Is. 44, 6). De un al doilea Dumn
ezeu n- 
am auzit nici azi. Căci închinându-ne lui Dumnezeu din Dum
nezeu, 
mărturisim și proprietatea deosebită a Ipostasurilor și monar
hia…” 
Sf. Vasile cel Mare  
✓  Numărul care reprezintă prin excelență distincția în unitate este 
trei. 
Doi nu ne spune ce se găsește exact în unitate. 
✓  Iubirea între două persoane este limitată. Celălalt este și ferea
stră, 
dar și zid pentru mine. Numai al treilea ne scoate din egoi
sm și 
monotonie. 
✓  Numai prin cel de-al treilea iubirea dintre doi se deschide inf
init, 
eliberându-i pe cei doi de egoism. Prin Duhul Sfânt cei Doi
, se 
împlinesc în iubirea lor prin privirea către al Treilea 

2.  Treimea  Persoanelor,  condiţie  a  menţinerii  distincte  a  persoan
elor  în 
comuniune. Contrazicerea ei prin Filioque. 

Treimea ca subiectivitate pură se află  în afara oricărui obiect sau 
pasivitate suferită ca factor exterior, Dumnezeu este absolut liber 
de a fi prin Sine și de a decide prin Sine. 
✓  Dumnezeu  este  o  subiectivitate  obiectivă  sau  o  obiectivitate 
subiectivă, este dincolo orice subiectivitate sau obiectivitate. 
✓  O singură persoană este izolată, două se cufundă în comuniunea 
lor exclusivă și ies din realitate, trei asigură obiectivitatea, și 
adevărul existenței lui Dumnezeu. 
✓  Duhul Sfânt este Duhul adevărului, întărește existența adevărată 
și deplină a lui Dumnezeu ca Treime de Persoane: ”Și Duhul în 
chip de porumb a adeverit întărirea Cuvântului”. 
✓  În Dumnezeu Duhul nu poate avea rolul de a atrage alternativ pe 
unul din doi la o relație cu Tatăl, ci pentru a menține distincția 
iposttică a iubirii lor.  
✓  Al treilea deschide și împlinește comuniunea dintre doi, iar al 
patrulea ar dispersa, și limita rolul celui de-al treilea. 
✓  Învățătura catolică despre purcederea Duhul Sfânt de la Tatăl și 
de la Fiul, pervertește iubirea dintre Tatăl și Fiul, mai apare un al 
 treilea care iubește pe Tatăl ca Tată, și pe Fiul tot ca Tată. Se 
pierd distincțiile ipostatice. Duhul Sfânt are două principii, diferit 
de celelalte două persoane. 
✓   Această lipsă a disticției ipostatice, face imposibilă iubirea dintre 
cele Trei Persoane. Duhul Sfânt ar iubi două principii, Fiul numai 
unul, Fiul și Tatăl nu s-ar mai putea iubi desăvârșit, dacă Duhul 
nu ar pecetlui iubirea Lor ca un al Treilea, ce purcede din Tatăl. 
✓  Tatăl și Fiul se contopesc într-o persoană duală, impersonală. 
Astfel Duhul Sfânt apare ca un act comun, și nu ca o Persoană: 
„este actul comun al Tatălui și al Fiului”, ”relația inter-trinitară 
noi”. 
✓  Tatăl este deci pesoana care asigură caracterul personal al tuturor 
Persoanelor, nu ființa comună ar care face relativă și ambiguă 
relațiile dintre Persoane.