PR Petru Moga, Apocalipsa - Orizonturi Liturgice

Preot PETRU MOGA
ORIZONTURI LITURGICE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MOGA, PETRU RELIGIE
Apocalipsa: orizonturi liturgice: jurnal de lectură /
preot Petru Moga. - Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold, 2023
ISBN 978-606-096-242-7
2
Preot Petru Moga

Apocalipsa
orizonturi liturgice
© Preot Petru Moga, 2023
Preot Petra Moga
A pgcajlipsa
O R IZ O N TU R I L IT U R G IC E
Jurnal delectura
UNIVERS
ENCICLOPEDIC
3LD
UNIVERS ENCICLOPEDIC BOOKS
UNIVERS ENCICLOPEDIC INIŢIERI
Str. Luigi Cazzavillan nr. 17, sector 1, Bucureşti, 010784
e-mail: difuzare@universenciclopedic.ro
www.universenciclopedic.ro
Tehnoredactor: Monica M A N O LA CH E
Cuprins
Cuvânt înainte........................................................................................................... 7
Conferinţa 1 - 26.01.2019........................................................................................9
Conferinţa 2 - 09.02.2019..................................................................................... 21
Conferinţa 3 - 16.02.2019..................................................................................... 32
Conferinţa 4 - 23.02.2019..................................................................................... 45
Conferinţa 5 - 09.03.2019..................................................................................... 56
Conferinţa 6 - 16.03.2019..................................................................................... 64
Conferinţa 7 - 23.03.2019..................................................................................... 77
Conferinţa 8 - 30.03.2019..................................................................................... 88
Conferinţa 9 - 06.04.2019................................................................................... 101
Conferinţa 10 - 13.04.2019..................................................................................111
Conferinţa 11 - 04.05.2019..................................................................................119
Conferinţa 1 2 - 11.05.2019................................................................................128
Conferinţa 13 - 18.05.2019..................................................................................136
Conferinţa 14 - 25.05.2019..................................................................................143
Conferinţa 15 - 01.06.2019..................................................................................151
Conferinţa 16 - 08.06.2019..................................................................................161
Conferinţa 17 - 22.06.2019..................................................................................171
Conferinţa 18 - 13.07.2019..................................................................................184
Conferinţa 19 - 20.07.2019 ................................................................................192
Conferinţa 20 - 27.07.2019................................................................................. 200
Conferinţa 21 - 10.08.2019................................................................................. 210
Conferinţa 22 - 17.08.2019................................................................................. 220
Conferinţa 23 - 31.08.2019................................................................................. 229
Conferinţa 2 4 - 14.09.2019................................................................................ 236
Conferinţa 25 - 21.09.2019.................................................................................247
Conferinţa
»
26 - 28.09.2019.................................................................................256
Conferinţa 27 - 12.10.2019.................................................................................265
Conferinţa 28 - 02.11.2019.................................................................................271
Conferinţa 29 - 16.11.2019................................................................................. 280
Conferinţa 30 - 23.11.2019.......................................................... 287
Conferinţa 31 - 11.01.2020................................................................................. 293
Conferinţa 32 - 18.01.2020................................................................................. 300
Conferinţa 33 - 08.02.2020................................................................................. 309
Conferinţa 34 - 29.02.2020.................................................................................318
Conferinţa 35 - 07.03.2020.................................................................................327
Conferinţa 36 - 20.02.2021.................................................................................333
Conferinţa 37 - 28.02.2021.................................................................................339
Conferinţa 38 - 06.03.2021.................................................................................347
Conferinţa 39 - 13.03.2021.................................................................................356
Conferinţa 40 - 20.03.2021.................................................................................363
Conferinţa 41 - 27.03.2021................................................................................ 370
Conferinţa 42 - 10.04.2021................................................................................ 376
Conferinţa 43 - 17.04.2021................................................................................ 387
Conferinţa 44 - 15.05.2021................................................................................ 395
Conferinţa 45 - 29.05.2021................................................................................ 402
Conferinţa 46 - 06.06.2021................................................................................ 411
»
Conferinţa 47 - 03.07.2021................................................................................ 423

Conferinţa 48 - 17.07.2021................................................................................ 430
Conferinţa 49 - 31.07.2021................................................................................ 436
Conferinţa 50 - 09.10.2021................................................................................ 448
Conferinţa 51 - 23.10.2021................................................................................ 455
Conferinţa 52 - 06.11.2021................................................................................ 460
Conferinţa 53 - 13.11.2021................................................................................ 472
Conferinţa 54 - 04.12.2021................................................................................ 479
Cuvânt înainte
Să facem un exerciţiu de imaginaţie!

C ălătorim într-o corabie cu pânze. Suntem în em isfera sudică.
Ambiţionăm să ajungem din Atlantic în Pacific. Ştim de strâmtoarea Magellan,
ştim şi de varianta Capului Horn. E deopotrivă, o aventură. Pentru că nu ştim
detaliile, capcanele concrete ale traseului.
Completăm însă disciplinat un jurnal de bord. Cu nădejdea că el, consem
nând în amănunt experienţele noastre, ar putea fi de ajutor celor care ar vrea
să parcurgă acelaşi traseu.
Prietene cititor,
Ai în faţa ta un fel de jurnal de bord. Este consemnat în 54 de zile de
călătorie din 26.01.2019 până în 04.12.2021. Am fost un echipaj de 20-30
de oameni, majoritatea trecuţi de jumătatea vieţii, practicând însă un canon
de citire a Apocalipsei, cu câte un capitol în fiecare zi. In 54 de zile, sâmbătă
seara, după vecernie, la demisolul bisericii parohiale Pogorârea Sfântului Duh
din cartierul Slobozia-Câmpina, au putut avea loc aceste prelegeri-lecţie, cu
uşoare
> elemente colocviale.
Acum vorbim pe faţă: Conţinutul cărţii a fost mai întâi vorbire. în atmo
sfera sufletească a unui grup de ascultători destul de stabil, având cu toţii
dorinţa de a se apropia de textul şi mesajul Apocalipsei.
Ca pregătire pentru această aventură de cunoaştere trebuie numite cel
puţin câteva lucruri:
° Un exerciţiu de patru decenii de predică omiletică, în duminici şi sărbă
tori, susţinut de „conferenţiar”, din care cel puţin o jumătate sau chiar o
treime i-a avut ca participanţi pe membrii grupului Apocalipsei;
8 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O RIZO N TU RI LITU R G ICE
• O activitate de studiu de circa 30 de ani pe teme biblice şi teologice, cu

lectură proprie şi colocvii săptămânale, începută în anii 1990;
• O disciplină-canon de recuperare a culturii biblice, prin lectură-rugă-
ciune a unui psalm, a unui capitol din Vechiul Testament şi a unuia
din Noul Testament. începută în toamna lui 2002, înseamnă circa
două decenii. De câte ori a fost parcursă Psaltirea, de câte ori Vechiul
Testament, de câte ori Noul Testament?
• Iar pentru abordarea Apocalipsei, de nenumărate ori am parcurs-o cu
totii,
j 7 în câte 22 de zile.
Conferinţele, chiar pregătite pentru tipar, păstrează accentele oralităţii.

Sunt inegale.Unele reuşesc să formuleze gânduri precise, altele sunt mai şovăiel
nice. Ele păstrează, concretizează reuşita sau reuşita parţială a unei concentrări
pe temă a grupului. într-o conferinţă-predică, auditoriul este de fapt coautor,
prin interesul de cunoaştere şi prin atenţia cu care se oferă vorbitorului.
Cu prelegerea-lecţie finală din 04.12.2021 nu avem sentimentul unui
capăt. Este ca şi când, navigând în corabia cu pânze nu e limpede dacă am
ajuns în Pacific, la un liman. Doar jurnalul de bord se încheie...
Aceasta înseamnă că dumneata, prietene, s-ar putea să te simţi chemat să
parcurgi şi tu aventurosul nostru traseu şi, pregătit mai temeinic decât noi, să
completezi acest jurnal de lectură.
Cu bucurie, în numele întregului grup de participanţi la această iniţiere
în lectura-rugăciune a Apocalipsei,
Preot Petru Moga

Conferinţa 1 3
26 .01.2019
Textul cărţii Apocalipsei, ultima carte din Noul Testament, nu este în

mod firesc cunoscut. Nici alte texte din Noul Testament nu ar fi cunoscute,
dacă nu ar exista o lectură coerentă, intenţionată şi perseverentă, cum avem noi
aici la parohie. Ne-am aduce aminte numai de fragmentele cu care ne întâlnim
la Sfântul Maslu sau în diversele duminici, în care suntem an de an prezenţi
la Biserică. Cu Apocalipsa nu ne întâlnim niciodată! Apocalipsa este singura
carte din Noul Testament din care nu sunt integrate niciun fel de fragmente în
cultul public. Aceasta o face să fie o carte mai tainică decât celelalte. Nu ajunge
că e scrisă într-un stil şi are un conţinut cu care, dacă vii în contact prima oară
n-ai de unde să-l apuci, ci mai este necunoscută şi prin faptul că într-adevăr nu
ne întâlnim cu ea aproape deloc.
V-am provocat ca pregătire pentru ceea ce intenţionăm să facem, să citim
permanent din Apocalipsă, pe sistemul nostru: un capitol pe zi. Să facem lucrul
acesta! Şi să nu aveţi impresia că veţi putea dobândi ceva consistent personal
bazându-vă doar pe cele spuse de mine, trebuie să ieşiţi în întâmpinarea celor
pe care vi le prezint cu o lectură făcută aşa cum v-am cerut-o. Adică un canon
de lectură. Zilnic câte un capitol din Apocalipsă.
Avem nevoie la început de introduceri. Nu spun o introducere, că s-ar
putea ca ea să nu se termine astăzi, ci să continue şi peste două săptămâni, când
vom avea din nou vecernia de sâmbătă seara şi întâlnirea noastră. Avem nevoie
de nişte introduceri, de nişte direcţii propuse ca ipoteză de lucru. Stăm în faţa
unor lucruri atât de tainice, încât ar trebui să fii cel puţin la nivelul Sfântului
Ioan Evanghelistul ca să poţi să-ţi permiţi să vii şi să explici. Dar nici atunci!
Pentru că Sfântul Ioan Evanghelistul ne-a mijlocit, ne-a dat nişte lucruri pe
care şi el le-a primit. Nici vorbă să interpreteze, să explice. Faptul de a explica
este un pic obraznic, dacă nu chiar consistent de obraznic.
Am mai încercat citirea Apocalipsei de vreo două-trei ori pe parcursul
celor aproximativ treizeci de ani de când suntem împreună. Ceea ce am înţe
les de la abordarea acestei teme a fost faptul că Apocalipsa Sfântului Ioan e
pregătită de apocalipse mai mici în Sfintele Evanghelii. E pregătită de texte cu
încărcătură apocaliptică, cu conţinut eshatologic, adică referitoare la sfârşit, şi
care sunt rostite de Mântuitorul Hristos în seara zilei de marţi din Săptămâna
Patimilor. Şi acele texte care se găsesc la Sântul Matei, la Sfântul Marcu şi la
Sfântul Luca se cheamă Apocalipsa mică de pe Muntele Măslinilor. Am citit
atunci pe fragmente şi am şi explicat cum e la Matei, cum e la Marcu, cum e
la Luca. Am citit bucată cu bucată si
» am încercat să vedem nişte
> lucruri ros-
tite de Mântuitorul Hristos acolo, în tensiunea sfârşitului zilei de marţi din
Săptămâna Patimilor, după ce dimineaţa Mântuitorul avusese confruntările
acelea extrem de puternice cu diferiţii oponenţi ai Lui din lumea evreiască. De
asemenea, de la o încercare si
> mai veche cred - nu mai ştiu
> când am facut-o
- am rămas cel puţin cu această idee directoare, idee-ipoteză, că aflăm în ea
asemănări cu o structură liturgică. Nu ştiu câţi dintre cei vechi aţi fost atunci
cu mine si dacă vă aduceţi aminte că atunci am descoperit si am conştientizat
şi am scos în evidenţă elemente din conţinutul Apocalipsei care ne permiteau
să vedem în ele o Liturghie la dimensiuni cosmice. Fără să fi citit undeva, am
făcut această apropiere. Am aflat după aceea că au fost oameni care s-au gândit
si
> ei în acest fel.
Prima ipoteză de lucru cu care eu vreau să vă înarmez şi să mă înar
mez pe mine însumi în faţa acestui material canonic al Noului Testament -
Apocalipsa, s-a născut pur şi simplu intuitiv, în cadrul preocupărilor pe care
noi am reuşit să le concretizăm în ultimele săptămâni. Şi totul a început într-o
duminică, în momentul în care m-am întors în altar după predică. Mântuitorul
săvârşise o vindecare pentru care a dorit să obţină un plus de mărturisire de la
Conferinţa 1 - 26.01.2019 11
cel care urma să fie vindecat. Acesta din urmă avea în fată
» dimensiunea umană
a Mântuitorului, dar se aştepta de la el să vadă mai mult decât pe omul Iisus.
Am stat şi altă dată cu dumneavoastră în proximitatea acestei tematici:
Mântuitorul cere o mărturisire de la cel care vrea să fie vindecat, o mărturi
sire în care el, văzându-L pământeşte pe Mântuitorul, ca pe Iisus din Nazaret,
învăţătorul, fiul lui David, să poată spune ceva mai mult decât atât, să intuiască
%
ceva din ceea ce Domnul este ca Fiu al lui Dumnezeu. Chiar dacă nu o poate
mărturisi ca Petru, Doamne, Tu eşti Mesia, Tu eşti Fiu l lui Dumnezeu celui viu,
dar măcar să se apropie de acest nivel. Şi aşa stând lucrurile, pur şi simplu m-am
gândit la situaţia în care suntem noi, cei care avem faţă de Mântuitorul Hristos
o raportare foarte comodă că El e Dumnezeu, dar nu ne cântăreşte nimeni
consistenţa acestei mărturisiri ca să vadă că ea nu e decât o formulă, un arti
col de credinţă pe care foarte uşor îl spunem în faţa cuiva. Dar el nu are con
sistenţa pe care ar trebui să o aibă. Zicem că pentru noi Mântuitorul Hristos
este Dumnezeu, este Fiul lui Dumnezeu şi cu asta L-am şi trimis undeva foarte
departe, atât de departe, încât noi aici pe pământ ne putem mişca cu libertate
maximă! El e Fiul lui Dumnezeu, e în Cer, S-a înălţat la Cer, e de-a dreapta lui
Dumnezeu şi aşa mai departe. Aşa stând lucrurile, am simţit că nu e în ordine!
Pentru că aşa cum celui vindecat îi cerea să completeze cunoaşterea lui pămân
tească despre Domnul printr-o cunoaştere a ceea ce este El suprafiresc, ca Fiu al
lui Dumnezeu, aşa şi noi avem pusă deoparte credinţa că El e Dumnezeu, dar
nu avem o relaţie cu concreteţea Lui pământească. La asta suntem corigenţi,
ba chiar repetenţi pe linie.
Veţi spune că nu-i aşa! Noi credem şi facem şi dregem. Dar până unde cre
dem şi cât de consistentă este credinţa aceasta a noastră că Mântuitorul e pre
zent? Nu trăim şi nu ne raportăm la El cu implicarea care ar decurge din luarea
în serios a faptului că El nu are cum să fie ceea ce e, dacă nu ar avea permanent
în faţa noastră şi dimensiune umană, de întrupare! Şi dintr-o dată m-am gândit
ce miză are Sfânta Liturghie, pentru că în Sfânta Liturghie, fără să ne punem
prea multe probleme teoretice, noi exersăm exact această raportare concretă la
un Mântuitor Hristos care vine! Vine în locul, în timpul, în prezenţa noastră

de acum şi de aici! Vine ca noi să fim trupul Lui. Aceasta e învăţătura Bisericii!
Să devenim toţi mădularele unui trup în care El e capul. Şi vine atât de con
cret, încât pâinea şi vinul pe care noi le-am pus în prealabil pe masa Sfântului
Altar, la un moment dat devin Trupul şi Sângele Domnului! Aceasta, pentru
ca El să îşi poată prelungi întruparea din pâine şi vin -bucăţele homeopatice aşa
zicând, stând acolo pe Sfânta Masă şi date cu linguriţa fiecăruia dintre noi - în
fiecare din trupurile noastre, din metabolismele noastre şi din trăirea noastră
sufletească. Aceasta este practica noastră permanentă! Dar vedeţi ce miză are
această practică? Este miza completării Divinităţii Domnului cu dimensiunea
Lui umană! Pentru că Domnul Hristos trebuie să fie permanent pentru noi şi
Dumnezeu şi Om. Nu ajunge să-L vezi numai ca Dumnezeu, nu ajunge să-L
vezi numai ca Om. Nu ajunge să iei Sfânta împărtăşanie pentru gustul de vin
şi de pâine. Trebuie împreună: pământeşte simţi ce simţi, iar sufleteşte trăieşti
realitatea Mântuitorului Hristos.
Nu suntem la Sfânta Liturghie doar ca să cântăm frumos şi să ne impre
sionăm că ce grozavi suntem noi, ci suntem pentru a oferi ocazia ca Domnul
Hristos să se poată întrupa! Mântuitorul se întrupează în Sfânta Liturghie, iar
noi suntem chemaţi să sprijinim, să oferim, să ajutăm această coborâre concretă
a Domnului în istoria, în locul, în timpul pe care noi îl trăim astăzi.
Şi astfel citind diferite texte, ca să lupt cu bătrâneţea şi cu scleroza ei, am
descoperit intuiţii deosebit de profunde la părintele Andrei Scrima, legate de
Liturghie, dar şi ca o completare la Arsenie Boca, de care de asemenea mă ocup.
Şi dintr-o dată am înţeles un lucru care mi-a dat posibilitatea să am curajul să
vin în faţa dumneavoastră şi să vă provoc la această lectură şi la această expli
caţie legată de Apocalipsă. Şi anume faptul că lucrurile citite de noi, pe care le
găsim în istoria Vechiului Testament, le găsim împlinite în Noul Testament,
în Sfintele Evanghelii, în ceea ce se întâmplă cu Domnul Hristos! Domnul
Hristos împlineşte ceea ce o istorie de sute şi sute de ani a poporului evreiesc a
pregătit. El împlineşte, El concretizează istoric. Dar totuşi citind aceste lucruri,
Conferinţa 1 - 26.01.2019 13
constat că ele s-ar potrivi şi cu situaţia din mine însumi! Dacă conştientizez şi
dacă încerc să-mi explic toată drama vieţii mele religioase, toată drama încer
cării mele de a mă apropia de Dumnezeu şi de a-L trăi, s-ar putea ca la un
moment dat să pot explica cele din mine cu simbolurile asumate din Vechiul
Testament! Adică pot să văd şi cu acest înţeles lupta lui David cu Goliat. Pot
să văd aşa şi eşecurile lui David în raportul lui cu desfrânarea şi cu femeile...Fel
şi fel de lucruri pot găsi: căderi, pocăinţe şi personaje din Vechiul Testament,
pe care nu le pot trimite undeva, cum trimiţi orice fel de personaj dintr-o isto
rie concretă. Ce am eu cu Ştefan cel Mare, ce am eu cu Mihai Viteazul până
la urmă? Eu nu pot să fac o paralelă între viaţa lor şi viaţa mea lăuntrică. în
schimb episoade din istoria Vechiului Testament pot fi aplicate cu multă uşu
rinţă la tensiunile din viaţa, din biografia, din problematica mea lăuntrică. Se
face şi s-a făcut totdeauna lucrul acesta.
Si atunci constaţi că se creează nişte planuri. Citesc la Andrei Scrima si
îmi atrage atenţia ideea că însăşi istoria Bisericii cuprinde în ea simbolurile
vechi testamentare împlinite prin Domnul Hristos şi rostogolite mai departe
în viaţa Bisericii pe dimensiunea istoriei care se desfăşoară de la înălţarea
Domnului, de la Pogorârea Duhului Sfânt până la eshaton, adică până la final.
Am fost foarte atent la aceste planuri care se creează, pentru că aceste planuri
sunt cumva unele în faţa celorlalte. Aceleaşi tipologii de înţelesuri se concreti
zează în Vechiul Testament, se împlinesc în Noul Testament, s-ar putea regăsi
în istoria Bisericii, cu urcuşuri, coborâşuri, ispite, salvări. Dar se găsesc şi în
viata lăuntrică a fiecăruia dintre noi, cei care ne asumăm condiţia de creştini,
care încercăm să urcăm, să progresăm.
în momentul în care am găsit această idee în mai multe locuri şi mi-am
dat seama ce fecundă este o asemenea abordare, m-am gândit că Apocalipsa
ar putea să fie -şi aici deja e ipoteza de lucru- tocmai cartea care ar trebui
să însoţească şi care dincolo de ignoranţa noastră chiar însoţeşte mersul
Bisericii în istorie. Adică Apocalipsa ar putea fi citită ca o carte cuprinzând
în ea toată drama întrupării Mântuitorului Hristos şi respectiv continuării
întrupării Mântuitorului Hristos pe parcursul tuturor veacurilor câte va îngă

dui Dumnezeu să fie pe faţa pământului, de la momentul înălţării şi Pogorârii
Duhului Sfânt în continuare, până la eshaton.
Cu o astfel de abordare spulberăm, eliminăm, evităm proiectarea
Apocalipsei undeva la un capăt final al istoriei. Pentru că în viziunea obişnuită
a lucrurilor ni se pare că Apocalipsa începe să devină concludentă numai pen
tru final. Când? Păi cândva, când o să fie! Şi atunci când descoperă în istoria
concretă nişte elemente care par că ar trimite la Apocalipsă, creştinul le leagă
imediat de sfârşitul lumii. Dacă vezi 666, vezi buletinele, pare clar: Antihristul
este pe pământ, e finalul, s-a terminat! Şi cu această abordare, dintr-o dată
greşim! Pentru că prognoze de felul acesta nu sunt îngăduite. Mântuitorul
Hristos a veştejit întrebarea curioasă a ucenicilor legată de când şi care sunt
semnele, zicând „nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”
(Marcu 13,32). Devreme ce numai Tatăl ştie acel final al finalului, e foarte ris
cantă, e păcătoasă şi jalnică orice tentativă de a proiecta Apocalipsa în logica
timpului istoric pământesc şi a lega un semn sau altul de faptul că s-ar potrivi
cu Apocalipsa. E greşeala majoră a unora, care au făcut fel şi fel de calcule şi
şi-au asumat fel şi fel de riscuri ca să spună că a doua venire a Domnului va fi
atunci sau atunci. Si iată că a trecut si anul 2000 cu toate tensiunile, iar isto-
ria pământească se duce mai departe. Cât se va mai duce nu ştim! Ea se poate
termina la noapte! De asemenea poate să mai dureze o sută de mii de ani. Asta
nu e problema noastră! Şi aici intervine propunerea pe care mi-o fac mie şi v-o
fac şi dumneavoastră: să încercăm să înţelegem şi să citim Apocalipsa ca pe o
carte care nu e destinată să împlinească un final de un an, de doi, de o sută. Ci
ea e cartea care ar trebui să înţelepţească, dezvăluind substraturile nevăzute,
spirituale ale istoriei pe care Biserica creştină o parcurge. Biserica creştină tră
ieşte, funcţionează. Ea are dimensiune şi pământească şi temporală. Adică ea
se înscrie în datele istoriei pământeşti! Apocalipsa ar putea fi dezvăluirea sub
straturilor ascunse dincolo de istoria concretă, tensiunile care ar putea explica
istoria concretă. O asemenea abordare ar aduce nişte foloase duhovniceşti
Conferinţa 1 - 26.01.2019 15
incalculabile, deoarece ne-ar înarma cu un text nou testamentar menit să ne

facă mai înţelepţi, să ne dea o adâncime, un orizont al lucrurilor, în perspectiva
căruia să înţelegem cele pe care le trăim noi azi! Lucrurile care se trăiesc în pre
zent, în orice prezent! Am aveam o explicaţie pentru faptul că primii creştini
trăiau iminenţa celei de a doua veniri a Mântuitorului Hristos! De asemenea,
foarte ciudată formularea cu care ne-am întâlnit deja în această primă lectură
din Apocalipsă, care spune că lucrurile sunt legate de un „curând” ..Ce curând
să fie acela, dacă au trecut două mii de ani şi nu sunt semne clare că ar putea
începe?
Au fost explicaţii în care s-a încercat cumva o periodizare pe etape,
legate de acest crescendo din Apocalipsă, de această tensiune care urcă, se lăr
geşte. Vom vedea citind atent. Şi atunci s-a zis că dacă începe istoria de când
începe, de la învierea Domnului, sau de la Naşterea Domnului, dacă începe
această istorie nouă, atunci s-ar putea socoti nişte perioade, ca bisericile din
Apocalipsă: prima, a doua şi tot aşa. Am citit la un moment dat că perioada pe
care o trăim acum ar corespunde bisericii a şasea. Sigur că unii au nişte criterii
şi pleacă de la nişte lucruri pentru a face apropierile acestea. Nu facem aşa ceva!
Noi încercăm să citim, gândind că Apocalipsă ni se adresează şi nouă, cum s-a
adresat şi primilor creştini şi cum s-a adresat tuturor membrilor Bisericii de-a
lungul a două mii de ani şi se va adresa şi în continuare celor care încearcă să
conştientizeze istoria Bisericii de-a lungul timpului.
Şi acum iată câteva citate! Părintele Andrei Scrima scrie: „ contradic
ţia:paradoxală constă în aceea că gândim sfârşitul timpului, sfârşitul istoriei în
însuşi timpul, ceea ceface dificilă interpretarea Apocalipsei” (Andrei Scrima,
Antropologie apofatică, Humanitas 2005, p.312). Este tocmai ceea ce am poves
tit, adică concepem sfârşitul timpului exprimându-ne şi folosind elemente care
se referă la timpul fizic. Mai zice: „Tot ce s-a scris despre Israel de pildă, prezintă
în afară de sensul istoric: un sens profetic aplicându-se lui Hristos sau Bisericii, un
sens eshatologic, anunţând veacul viitor, un sens interior, ascetic, mistic." (Ibidem,
p.199). Sau: „Israel, Hristos, Biserica, Ierusalim ul ceresc, «om ul lăuntric» sunt
16 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZO N TU RI LIT U R G IC E
forme diferite ale unei aceleiaşi realităţi. Nu putem afirm a nimic despre una
fă ră ca să nu corespundă ceva în celelalte’ (Ibidem, p.199) Adică...în momen
tul în care vezi lucrurile acestea că se oglindesc unele în altele, reuşitele mele
se transferă Bisericii; reuşitele Bisericii răscumpără istoria mondială! Vom
înţelege încet-încet de ce şi cum. „Creştinismul e o revelaţie a lui Dumnezeu
în istorie şi nu în natură. M isterul creştinismului este legat de întruparea lui
Dumnezeu” (Ibidem, p.303). Sau: „Creştinismul a devenit constitutiv lumii, a
vărsat în lume plenitudinile revelaţiei, încât nu mai rămâne loc pentru alt tip de
valori, esenţialmente diferite de cele creştine” (Ibidem, p.278). Adică peste creş
tinism nu ai ce mai pune. „Nu voi găsi eternitatea la capătul unei durate obiec
tive, ci ori de câte ori pun capăt segregării interioare, obiectivării existenţei mele”
(Ibidem, p.235). Deci eternitatea nu e de găsit „la capăt”, adică atunci „când
murim” sau "când se sfârşeşte lumea”. Ci eternitatea şi realitatea spirituală, pe
Dumnezeu, suntem provocaţi să-L descoperim ca pe o explozie în tot felul de
momente ale curgerii noastre temporale. Adică poţi avea intuiţia şi poţi să te
atingi de cele spirituale în timpul Sfintei Liturghii, într-o rugăciune deose
bită...Nu trebuie să aştepţi să se încheie viaţa pământească, să te faci bătrân,
să se încheie lumea...ca să înceapă ce? Lumea de dincolo? Păi zice părintele
Arsenie că dacă nu te-ai pregătit de pe acum pentru rai, nu ai cum să te duci în
rai. Dacă nu începi să trăieşti în rai de aici, nu ai cum să te duci dincolo în rai.
Dacă tu aici trăieşti în iad, în iad te duci şi dincolo, e clar. Pentru că eternitatea
începe de aici!
„Num ai cel ce trăieşte eshatologicpoatefi sigur de succesul viitorului său isto
ric” (Ibidem, p.228). Adică istoria trebuie completată şi trebuie înţeleasă pe
dimensiune eshatologică. Să vezi Apocalipsa însoţind permanent istoria con
cretă. „Un creştin trebuie să fie conştient defaptul că întreaga istorie universală
este o categorie hristică şi că trebuie judecată în raport cu întruparea” (Ibidem,
p.187). Nu simţiţi că e tema mea de ani de zile? Când vă spun „unde e Domnul
Hristos?”. Nu se poate ca în lumea asta să fim creştini şi să nu-ţi pui problema:
unde e Domnul Hristos? Unde e când ne ducem noi la Kaufland? Dacă nu
Conferinţa 1 - 26.01.2019 17
dăm un răspuns la această întrebare înseamnă că în noi lucrurile sunt separate,

înseamnă că nu suntem foarte siguri de întruparea Domnului. Dacă Domnul
are omenitatea luată cu El, atunci nu are cum să rupă legătura Lui cu omeni-
tatea concretă de acum. Dar pentru ca să şi-o arate, are nevoie de noi! C a să
şi-o arate şi ca ea să devină funcţională aşa-zicând, să devină răscumpărătoare
de istorie, noi creştinii trebuie să facem ce se înţelege din numele nostru de
creştini că trebuie să facem. Adică să-L aducem aici pe Domnul Hristos! Dar
noi ne raportăm la Dumnezeu fără niciun fel de responsabilitate, nu avem nici
o datorie, nici o problemă! Trăim istoria alături de toţi păgânii care nu cred
în nimic. Dar istoria universală este o categorie hristică\ Adică nu poţi să faci
istorie, nu poţi să scrii istorie fără să-ţi dai seama că Domnul Hristos este aici,
întreţesut în toată istoria. Nu are cum să mai plece de aici! Dar El nu e vizibil,
pentru că nu se face vizibil până la a doua venire decât cu ajutorul nostru. De
aici importanţa Liturghiei şi cele pe care le vom înţelege pe traseu.
Mai am câteva lucruri interesante... „Istoria există în vederea Apocalipsei”
(Andrei Scrima, Ortodoxia şi încercarea comunismului, Humanitas 2008,
p.222). „Istoria în întregime este o categorie hristică, ea gravitează în ju ru l creş
tinism ului şi a l Bisericii, fie pentru a o recunoaşte, fie pentru a o nega. Biserica
este cu adevărat «sarea păm ântului», iar dacă păm ântul îşi pierde gustul sării,
istoria intră în descompunere şi nimic nu o va m ai putea săra din n ou’ (Ibidem,
p.168). Iată relaţia dintre Biserica creştină şi istorie. Nu Biserica românească,
nu a ruşilor, nici a grecilor, nici Biserica Catolică, ci Biserica creştină univer
sală, Biserica Domnului Hristos. „Orice istorie care nu se califiicăpentru eter
n itate..!’ adică nu are în perspectivă eternitatea, nu irumpe din loc în loc la
anumite momente eternitatea, realitatea spirituală permanentă „...este ofic
ţiune, o impostură. Ortodoxia experimentează caracterul teribil, apocaliptic a l
istoriei: prezenţa lui Dumnezeu în ea” (Ibidem, p.96)... „O ri de câte ori istoria
personală a fiin ţei sfârşeşte brusc (în suferinţă sau moarte) şi abisul transcendent
de sens a l istoriei se cască înaintea noastră, dezvăluind misterul esenţial a l istoriei
temporale, suntem, într-adevăr, în fa ţa unui apocalips” (Ibidem, p.88). Adică
orice dezastru pe care îl trăim personal sau orice criză care se trăieşte la nive
lul istoriei are de fapt o dimensiune apocaliptică, o încărcătură apocaliptică.
„învierea...ziua in care ne-a deschis deja noul cer şi noul păm ânt a l Apocalipsei”
(Ibidem, p.209). „NoulEon a început cu Înălţarea lui Hristos când a aşezat de-a
dreapta Tatălui umanitatea Sa înviată, slăvită, «pneum atică» ” (Ibidem, p.28).
„Creştinii sunt răspunzători de comunism. E i sunt răspunzători de oricefap t din
istorie până la ziua cea de pe urmă şi trebuie să umplem istoria nu cu noi înşine,
ci, în mod direct, cu Hristos cel Viu care va veni din nou” (Ibidem, p.227)...
„Ultimul cuvânt a l Cuvântului Domnului este Apocalipsa” (Ibidem, p.220).
Aceasta a fost o primă temă la care să ne gândim.
A doua temă este legată de următoarea observaţie: am încheiat săptămâna
trecută colocviile pe tema epistolelor pauline. D upă zece ani, facem pasul
de la Sfântul Pavel la Sfântul Ioan Evanghelistul, de la epistolele pauline la
Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul. Aceasta e provocarea. Dar materia
lele pe care ni le propunem ca să luăm ceva din ele, să ne agăţăm de ele pentru
a face un spor în viaţa noastră religioasă sunt foarte diferite. E cu totul altceva
textul Sfântului Pavel şi cu totul altceva textul din Apocalipsă.
Sfântul Pavel este prin excelenţă un personaj care se exprimă în cuvinte,
uneori grele, fraze, propoziţii complicate, devenite greoaie prin traducere, dar
totuşi accesibile. Cu o inteligenţă perseverentă poţi deosebi propoziţiile, jocul
de teme pe care el le urmăreşte în scrisori. Limbajul lui este noţional, con
ceptual, discursiv. El ţine de limbajul pe care îl folosim şi noi în viaţa noastră
pământească, desigur pe diverse niveluri de complexitate. De la acest limbaj se
trece la unul cu totul diferit în Apocalipsă. în epistola a doua, Sfântul Pavel,
care avea probleme cu alţi aşa-zişi apostoli, le zice corintenilor „...trebuie să
mă laud, nu-mi este defolos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la
Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani -fie în trup, nu
ştiu;fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până
la a l treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om -fie în trup, fie în afară de trup, nu
ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se
Conferinţa 1 - 26.01.2019 19
cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda..” (2 Corinteni

12, 1-4). Deci iată-1 pe Sfântul Apostol Pavel care s-a ridicat până la al treilea
cer! Dar conţinuturile de cunoaştere cu care el a venit în legătură -adică ce a
văzut, ce a auzit, ce a trăit acolo- nu ştie dacă erau lucruri la care participa şi
trupul sau dacă erau lucruri la care participa numai sufletul. Zice Dumnezeu
ştie. El nu dă explicaţii, nu lansează cine ştie ce teorii sau construcţii. Dar se
vede că el a devenit beneficiarul unei revelaţii, că a auzit cuvinte de nespus care
nu se cuvine să fie rostite în limbaj pământesc.
De la această experienţă a Sfântului Pavel, a cărui misiune a fost cu totul
alta - a scris scrisorile acelea care structurează, pun temelia întregii teologii
creştine şi cu care omul se hrăneşte folosindu-şi mintea - , ajungem la ultima
carte a Noului Testament, carte profetică, în care Sfântul Evanghelist Ioan
devine beneficiarul unei revelaţii pe care are misiunea să o destăinuie. Iar car
tea fericeşte chiar de la început pe cei care citesc şi pe cei care păstrează aceste
lucruri. Nici vorbă să dai Apocalipsa la coş. A fost o tendinţă cândva la începu
turi, poate prin secolul doi, când conţinuturile Apocalipsei erau atât de greu de
abordat şi periculoase cumva deoarece erau la mâna feluritelor derapaje sectare
gnostice, încât a fost aproape să se renunţe la ea. Ea s-a păstrat până la urmă
fără să fie folosită de Biserică în cultul public. Şi nu numai că s-a păstrat, dar
vedem că în legătură cu ea sunt spuse acele cuvinte pe care Mântuitorul Hristos
le-a rostit completând fericirile: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi piep
tul la care ai supt..” a zis glasul din mulţime.. „A şa este, darfericiţi sunt toţi cei
care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca II, 27-28). Adică au cu
Cuvântul lui Dumnezeu această relaţie asemănătoare Maicii Domnului, dar la
nivelul cuvântului. Asculţi cuvântul, îl păstrezi, îl creşti şi aşa mai departe. Iar
aici.... „Fericit este cel care citeşte şi cei care ascultă cuvântul acestei profeţii şi păs
trează cele scrise într-însapentru că vremea e aproape” (Apoc.1,3). Deci formu
larea pe care o am aici în traducerea Anania şi care este mai mult sau mai puţin
pe la toate celelalte variante pe care le avem, exprimă parcă o situaţie care nu e
în Biserică. Ar fi ca la momentul citirii Sfintei Evanghelii în Sfânta Liturghie:
20 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZO N TU RI LITU R G IC E
este cineva care citeşte şi sunt cei care ascultă. Formularea este fericit cel care
citeşte, nu a zis cei care citesc. Dar a zis cel care citeşte şi cei care ascultă. Deci
este o situaţie foarte asemănătoare cu cea din Sfânta Liturghie, în care preotul
citeşte cuvântul lui Dumnezeu si este ascultat de toată adunarea credincioşilor.
* > j
Acelaşi lucru este formulat şi aici. Noi nu facem acest lucru, adică nu
citeşte unul şi alţii ascultă. Dar ar rezulta o fericire dacă am aborda citirea
Apocalipsei precum abordăm Sfânta Evanghelie în cadrul Sfintei Liturghii.
Conferinţa 2 3
09.02.2019
„Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca

sa arate robilor S ăi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar
El, prin trim iterea îngerului Său, a destăinuit-o robului Său
Ioan, care a m ărturisit cuvântul lui Dumnezeu si m ărturia lui
Iisus Hristos, câte a văzut. Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă
cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea
este aproape.” (Apoc. 1,1-3)
Intenţia mea este să mă asigur şi să vă asigur şi pe dumneavoastră de anu

mite lucruri în legătură cu textele pe care le vom citi, lucruri care să fie ca nişte
unelte, ca nişte elemente ajutătoare, vizavi de ceea ce vom întâlni în citirea
textului.
întâi despre acest cuvânt cu care începe cartea Apocalipsei. Cuvântul
„A pocalipsă” înseamnă descoperire, dezvăluire, revelaţie, arătare. Este un
termen sută la sută religios, adică ţine de universul religiei. Folosirea acestui
cuvânt în contexte dinafara religiei e discutabilă. Revelaţie sau descoperire
înseamnă o mişcare de sus în jos. Trebuie să sesizăm faptul acesta: revelaţia
niciodată nu vine altfel decât de la cele superioare către cele care sunt dede
subt. Lumea spirituală se revelează, cele spirituale-duhovniceşti se descoperă,
se revelează. Ele sunt cele care intră în conţinutul Apocalipsei, al descoperirii.
Noi putem folosi şi între noi termenul acesta la modul „uite că mi-a descoperit
cineva ceva”, dar zicem descoperire, nu zicem revelaţie.
Dacă ne e clar lucrul acesta, atunci observaţi cum se pune problema în

text: e o revelaţie pe care Mântuitorul Hristos a primit-o de la Dumnezeu,
pentru ca să fie dată robilor Săi prin înger. Revelaţia pleacă de la Dumnezeu
-putem spune Dumnezeu Tatăl- şi este dată Mântuitorului Hristos pentru ca
El să o dea mai departe. El o dă robilor Săi prin intermediar, prin îngerul Său.
Se vede că e o gradaţie, o coborâre în trepte: Dumnezeu, Mântuitorul Hristos,
îngerul Său şi Sfântul Evanghelist Ioan. E o revelaţie care izvorăşte de sus. Deci
are conţinuturi supraomeneşti, are o realitate şi o consistenţă spirituală şi se
referă la lucruri care urmează să se întâmple curând. Zice: cele ce trebuie să se
petreacă în curând. Ca timp istoric în care a fost primită Apocalipsa, după toate
comentariile si studiile care s-au făcut, suntem la sfârşitul secolului întâi, la
câteva decenii bune de când fiinţează Biserica, adică de la Pogorârea Sfântului
Duh. Trebuie să se petreacă în curând... Adică, imediat în secolul doi, sau cum?
In curând! Poate imediat după primirea revelaţiei, nu neapărat ca timp, ci ca
aplicabilitate a conţinutului revelaţiei. Imediat după primirea ei, conţinutu
rile ar putea fi înţelese ca un plan al lui Dumnezeu sau ca realităţi care încep
să devină accesibile, să devină experienţa Bisericii, a robilor lui Dumnezeu.
Oricum, este un viitor controlat. Nu este un viitor fără orizont, ci unul pentru
care ascultătorii trebuie să fie pregătiţi pentru că împlinirile sunt iminente. Aşa
am putea judeca noi.
Ioan mărturiseşte aceste lucruri. Spune: i-a destăinuit-o robului Său Ioan,
care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, pe toate
câte le-a văzut. Ne dăm seama că în stadiul în care noi ne situăm în faţa textului
suntem deja la treapta următoare. Adică textul nu s-a oprit la Ioan, ci Ioan deja
l-a făcut cunoscut. Ce a făcut cunoscut? Cuvântul lui Dumnezeu şi m ărturia
lui Iisus Hristos, pe toate câte le-a văzut. Comentez mai târziu.
Vreau să revenim puţin la ceea ce am vorbit şi data trecută, la acest al trei
lea verset: Fericit este cel care citeşte şi cei ce ascultă cuvântul acestei profeţii şi
păstrează cele scrise într-însa! Pentru că vremea e aproape. Adică fericiţi sunt
cei care primesc, se lasă avertizaţi şi păstrează acest conţinut pentru ca să fie
Conferinţa 2 - 09.02.2019 23
pregătiţi, deoarece împlinirea acestor lucruri este iminentă. Cu acestfericiţi cei

care ne ducem la acea fericire formulată în Sfânta Evanghelie după Luca, replică
la condiţia fericită a Maicii Domnului: fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui
Dumnezeu şi-l păzesc. (Luca 11, 28) Deci dintr-o dată, cartea Apocalipsei,
pusă de la bun început sub acest fel de fericire, se aşază într-o legătură foarte
strânsă cu Sfânta Evanghelie. Apocalipsa nu e ceva separat. Trebuie să înţele
gem că chiar dacă Apocalipsa nu este şi nu a fost folosită aşa cum au fost folo
site celelalte 26 de cărţi ale Noului Testament, ea este o continuare a Sfintelor
Evanghelii şi ar trebui înţeleasă în legătură strictă cu ele. Iar fericirea de care se
bucură cei care ascultă şi păzesc cuvântul lui Dumnezeu aşa cum se formulează
în Sfânta Evanghelie, îi face pe aceştia foarte asemănători Maicii Domnului,
care L-a întrupat pe Mântuitorul Hristos, L-a zămislit, L-a născut şi L-a cres
cut. Textul, conţinutul Apocalipsei produce acelaşi fel de fericire pentru cei
care sunt capabili să îl primească şi să-l păzească.
Apoi zice cuvântul acestei profeţii. Dintr-o dată suntem avertizaţi că mate
rialul este unul profetic, că se referă la ceva care urmează să se întâmple în
curând, deci în viitor. Şi tot ce ţine de viitor noi numim profeţie. Ar trebui
să ne gândim la întreg Vechiul Testament, care are atâtea şi atâtea fragmente
sau cărţi profetice. Sunt cărţile profeţilor mari, cărţile profeţilor mici, plus
fragmente profetice presărate fie ca formulare, fie ca conţinut, fie ca desfăşu
rare de un anumit fel a istoriei Vechiului Testament sau a biografiei unui per
sonaj. Şi acolo sunt conţinuturi profetice, dar nu insist în această direcţie. în
momentul în care irumpe, în care izbucneşte un asemenea moment profetic
în care Dumnezeu vorbeşte -deci acolo e cuvântul lui Dumnezeu- se spune
aproape întotdeauna: Cuvântul lui Dumnezeu a fo st peste... Peste cutare sau
cutare. Aceasta este introducerea tipică a unui conţinut profetic în Vechiul
Testament, care se leagă de un anume personaj ce preia şi împărtăşeşte apoi acel
cuvânt. Şi la Sfântul Ioan Botezătorul se spune tot în acest fel. Vine Cuvântul
lui Dumnezeu peste un profet şi El se exprimă prin acel om, iar textul respectiv
este consemnat ca o carte sau ca un fragment în Sfânta Scriptură.
24 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O RIZO N TU RI LITU R G IC E
Aici în Apocalipsă e mult mai mult decât atât. Este o descoperire, e mult
mai mult decât ceea ce te-ar lăsa să înţelegi că e Cuvântul lui Dumnezeu.
Apare şi Cuvântul lui Dumnezeu ca adresare, de asemenea apare şi Cuvântul
lui Dumnezeu ca Fiu al lui Dumnezeu. Revelaţia vine de la Dumnezeu prin
Mântuitorul Hristos, prin îngerul Său, prin Ioan, care e intermediarul nos
tru, până la noi, la credincioşi. Aş vrea să sesizăm aici o intensificare a actu
lui profetic, o calitate mult mai înaltă, superioară faţă de lucrurile pe care le
avem descrise în Vechiul Testament. Să observăm grija cu care se formulează şi
detaliile pe care le avem despre actul revelaţiei, care vine în trepte coborâtoare
de foarte sus...Mântuitorul Hristos care e Cuvântul lui Dumnezeu, îngerul şi
Apostolul Ioan.
Acum las textul acesta deoparte şi mă întorc la nişte comentarii gene
rale cu care trebuie să plecăm la drum şi la care vom mai reveni din când în
când. In Sfintele Evanghelii şi mai ales în epistole -în epistolele Sfântului Pavel
prin excelenţă, de care noi ne-am ocupat zece ani- elementul principal este
cuvântul, cuvânt prin care se exprimă realităţi, se exprimă conţinuturi pe care
noi trebuie să le avem la purtător pentru ca să putem onora legătura noastră
cu Dumnezeu. Sunt atâtea şi atâtea lucruri acolo care sunt de fapt sămânţa,
nucleul din care se dezvoltă teologia, adică faptul de a vorbi despre Dumnezeu.
Spre deosebire de acest lucru, cu Apocalipsa noi trebuie să ne pregătim
pentru o cu totul altă provocare. Conţinuturile Apocalipsei sunt exprimate
în imagini. Aici este o temă extraordinară. De la Sfântul Pavel la Apocalipsă,
noi trebuie să facem pasul foarte greu, periculos şi semnificativ de la cuvânt
la imagine. Sigur că şi în Sfintele Evanghelii avem cuvinte care creează ima
gini şi la un moment dat putem chiar să vedem parabolele de acolo ca pe nişte
icoane. Dar aici parcă e mult mai mult, pentru că mesajul acestor icoane cu
care ne vom întâlni în lectura Apocalipsei nu este deloc la îndemână. Dacă
auzim o parabolă spusă de Mântuitorul Hristos, a semănătorului sau oricare
alta, avem cuvântul care creează o imagine şi care ne dă posibilitatea să vizu
alizăm istorisirea ca pe o icoană. Dar înţelesurile pe care le avem din această
Conferinţa 2 - 09.02.2019 25
icoană evanghelică ne sunt accesibile! Le comentăm de două mii de ani şi ne

sunt apropiate de suflet. Le citim în cheie morală, euharistică. Ne sunt destul
de accesibile. Pe când, în faţa imaginilor pe care le conţine Apocalipsa nu vom
avea deloc această lejeritate a înţelesului, pentru că lucrurile sunt atât de com
plexe şi departe de ceea ce noi putem gândi şi înţelege la nivelul nostru, încât
ne vom simţi mai totdeauna depăşiţi de departe de aceste conţinuturi iconice.
E o dezvăluire a lumii spirituale, a lumii nevăzute.
Sfânta Evanghelie se opreşte acolo unde Mântuitorul Hristos se înalţă
la cer, iar ucenicii îl văd urcând ca pe nori, depărtându-se. Şi li se spune că
aşa cum îl văd plecând, îl vor vedea şi revenind. Şi mai ştim din Evanghelii
că Mântuitorul s-a ridicat şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Este o formulare
cu cuvinte care te-ar îndemna să vizualizezi ceva. Dar noi vom fi martori,
citind Apocalipsa, la detalieri ale acestui lucru spus de Sfintele Evanghelii, că
Mântuitorul s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. încerci
să-ţi imaginezi cum ar fi. S-au făcut şi icoane explicite şi foarte periculoase,
neacceptate sută la sută de Biserica Ortodoxă. Icoane în care Sfânta Treime
este reprezentată cu Tatăl Ceresc ca un bătrân, la dreapta Lui, Mântuitorul
Hristos reprezentat ca om, Duhul Sfânt pictat deasupra ca porumbel şi Maica
Domnului uneori în partea de jos a icoanei. Biserica Ortodoxă nu a mers până
într-acolo, pentru că...pentru că cine îţi dă voie să reprezinţi aşa? Sigur, Sfânta
Evanghelie spune că s-a ridicat şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu...Dacă a
şezut, te gândeşti că trebuie să fie un tron. Dar mai degrabă tronul gol este cel
care spune mai mult! Tronul gol! Şi el apare în toate compoziţiile iconice ale
Judecăţii din urmă. Şi noi am ţinut ca să avem o asemenea imagine a tronu
lui gol, fără o reprezentare de om, sau o reprezentare care să semene cu omul
şezând pe acest tron. Şi veţi vedea, când mergem mai departe cât de semnifica
tivă este toată problema aceasta.
Unde vreau sa ajung? La faptul că totuşi realităţile acestea tainice,
supreme, care sunt foarte depărtate comparativ cu posibilităţile omului şi care
vin ca nişte imagini, ne sunt până la urmă transmise nouă prin cuvânt! Nu
26 Preoc Petru Moga - APOCALIPSA, O RIZO N TU RI LIT U R G IC E
altfel! Apocalipsa nu este un film! Gândiţi-vă că noi în lumea modernă avem

acces la povestea asta legată de imagine, care ne este foarte la îndemână. Vă
pun acum să scoateţi telefoanele, apăsaţi pe butoane şi veţi vedea imediat ima
gini. Acestea sunt imagini care mijlocesc, care transmit o informaţie. Uneori
mai vine şi o explicaţie, dar dacă nu vine, preiei imaginea ca şi când ai vedea
faţă către faţă. Apocalipsa nu este aşa! Ea este scrisă cu cuvinte şi trebuie să
fim foarte conştienţi de acest lucru. E o revelaţie prin cuvânt! Nimic nu ar
putea ajunge de la Dumnezeu la noi, oameni obişnuiţi, decât prin Mântuitorul
Hristos! Iar unde apare Mântuitorul Hristos nu poate să lipsească cuvântul. Şi
invers, plecând de jos în sus, acolo unde cuvântul este mijlocitorul unei reve
laţii, acolo Domnul Hristos este mijlocitor. El răspunde de lucrul acesta. Ceva
din fiinţa Lui e acolo!
In cazul de faţă vedeţi bine cu ce tâlc extraordinar se începe. E un fel de
titlu lung al cărţii, de două versete, care ne spune că e descoperirea lui Iisus
Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o pentru ca să le arate robilor Săi cele ce tre
buie să se petreacă în curând. Şi El, prin trimiterea îngerului Său, i-a destăinu
it-o robului Său /^«...D estăinuirea aceasta se face deci prin cuvânt.
Problema noastră, dificilă, va fi că, beneficiind de cuvinte care sunt tra
duse în limba română aşa cum s-a putut de la 1648 încoace, noi trebuie să
băgăm bine de seamă unde sunt sensuri directe ale acestor cuvinte, cuvântul
rămânând cuvânt, şi unde cuvântul nu poate fi lăsat să rămână doar cuvânt, ci
trebuie să-l vezi compunând icoana, imaginea! Respectiv, cuvântul este folo
sit ca să descrie ceea ce apostolul a văzut. Deci apostolul este beneficiarul şi
al unor adresări în cuvinte pentru că i se spun nişte lucruri, el dialoghează cu
realităţile cu care se întâlneşte, dar şi al unor lucruri pe care el doar le-a văzut.
Şi pentru ca să ne poată transmite ce a văzut, el foloseşte cuvinte. Este extrem
de riscant şi trebuie să fim foarte atenţi citind bucată cu bucată, pentru ca
beneficiind de acest tezaur de cuvinte în care este scrisă Apocalipsa să înţele
gem că noi prin aceste cuvinte trebuie să încercăm să avem cât de cât un acces
la această bogăţie de trăiri faţă către faţă, pe care le-a avut apostolul. El a văzut
Conferinţa 2 - 09.02.2019 27
nişte realităţi si le-a descris ca pe nişte icoane foarte mari. Trecem de la cuvânt
la o imagine iconică, pe care apostolul a văzut-o, dar ea nu e comentată, nu este
explicată. E pur şi simplu o realitate aşa cum a văzut-o. Pe urmă vreau să mai
urmărim de pildă felul în care apostolul este provocat să primească un mesaj
pe care să-l transmită mai departe, respectiv este provocat să vadă. El transmite
ceea ce i s-a spus că se va întâmpla curând şi toate câte le-a văzut.
Vom vedea că apostolul însuşi începe într-un fel, este provocat într-un
fel, dar nu rămâne la acelaşi nivel. Vor fi trepte pe care el însuşi va trebui să le
urce. Să fim atenţi la aceste detalii, când el este provocat ca şi când s-ar duce
mai departe, la alt nivel, unde i se arată alte lucruri. Deja în compoziţia lucră
rii avem o primă parte care pare destul de autonomă faţă de celelalte. Şi vom
vedea în această primă parte că rolul cuvântului este încă foarte puternic. Ca şi
când simţim nevoia ca aşa cum s-a lipit Noul Testament de Vechiul Testament
şi putem discuta de felul în care se face trecerea, aşa şi aici putem vedea faţă
de celelalte cărţi ale Noului Testament bazate fundamental pe cuvânt, că ni se
oferă o primă parte, în care e vorba de nişte epistole care sunt scrise şi se citesc.
Ele au mesaje directe şi le putem vedea ca pe nişte evanghelii. Ele sunt epistole,
aşa cum Sfântul Pavel a trimis epistole, aşa cum ceilalţi apostoli au trimis epis
tole soborniceşti. Aşa sunt şi aici epistole trimise către şapte biserici.
Toate celelalte lucruri care continuă după cele şapte epistole sunt într-o
altă compoziţie şi depind unele de altele. Vine mai întâi o carte care are şapte
peceţi. Pecetea a şaptea deja deschide următoarea treaptă de şapte, respectiv
mijloceşte legătura cu trâmbiţele. Trâmbiţa a şaptea se deschide în cele şapte
semne, deci de la ultimul şapte iarăşi se mai complică cu un şir de şapte. Iar cele
şapte semne se încheie şi ele cu cele şapte cupe ale mâniei. Această structură ar
trebui să dea de gândit, pentru că nu e vorba de a avea o introducere, cuprins şi
concluzie. Nu e vorba de aşa ceva. Ne putem imagina -e doar o ipoteză- în mij
loc, un conţinut care stă cumva legat: şapte peceţi, şapte trâmbiţe, şapte semne,
şapte cupe ale mâniei. Iar la un moment dat sunt şi şapte tunete care nu sunt
decodificate. Nu este permis Sfântului Ioan să dezvăluie ce conţin cele şapte

tunete. Şi acest lucru este interesant şi deosebit.
Ce aş vrea să mai spun este să fim atenţi asupra acestei insistenţe a numă
rului şapte. Problema aceasta a numerelor a dat desigur ocazie unora şi altora
să încerce tot felul de deşteptăciuni şi să urmărească tot felul de legităţi. Există
o întreagă teologie legată de realitatea numerelor. Gândiţi-vă la acel 666 la care
ajungem la un moment dat în carte şi care are atâtea „minuni” de explicaţii.
Dar eu vă îndemn deocamdată ca în lectura noastră să urmărim acest şapte care
este prezent acum, pentru ca spre sfârşit să avem de lucru cu numărul doispre
zece. Şi nu numai la sfârşit. De fapt vom regăsi acest doisprezece şi ca 12x2 în
numărul celor douăzeci şi patru de bătrâni care sunt în jurul tronului ceresc.
Apoi avem şi 144000 care este de fapt 12x12x1000, deci tot o realitate care
are bază numărul doisprezece. Numărul şapte apare foarte insistent, numărul
doisprezece apare şi el insistent, dar parcă nu atât de persuasiv ca şapte. De
asemenea mai apare şi foarte tainicul număr trei şi jumătate. Acesta este sigur,
jumătatea lui şapte. El apare în diferite formulări: fie trei ani şi jumătate, fie
patruzeci şi două de luni (3x12+6), fie o mie două sute şaizeci de zile, care în
accepţia antică de 360 de zile ale anului, înseamnă exact trei ani şi jumătate.
Mai apare şi în formularea o vreme, vremi şijum ătate de vreme cu care ne vom
întâlni pe parcurs. Toate acestea sunt lucruri pe care nu le explic, doar vi le pun
în faţă pentru a le conştientiza.
Să recapitulăm: am vorbit mai întâi despre caracterul profetic al cărţii.
E o profeţie care se apropie mult mai complicat decât se apropia cuvântul lui
Dumnezeu în formulele vechi testamentare, e o gradaţie, revelaţia vine de sus,
în trepte, până la Ioan care o mijloceşte pentru noi. Pe urmă am vorbit despre
tema aceasta cuvânt şi imagine. Totul este icoană în Apocalipsă, dar este inter
mediată prin cuvânt. Cuvântul trebuie el să construiască imaginea. Pe urmă
am vorbit despre numărul şapte, apoi despre doisprezece şi despre jumătatea
lui şapte în diferite formulări.
Conferinţa 2 - 09.02.2019 29
Audienţa: Apocalipsa înseamnă revelaţie, deci ceva ce ar trebui să fie făcut

cunoscut oamenilor, înţeles de ei. In acest context, care este gradul ei de erme-
tizare în faţa omului? Este palpabil sau se păstrează un mister?
R: Eu nu ştiu în acest moment. Nu mă hazardez să citesc diferite explica
ţii ale Apocalipsei, indiferent de unde vin ele, din spaţiul ortodox sau para-or-
todox. Nu mă interesează. Şcoala la care eu vă provoc şi mă provoc pe mine
însumi este deocamdată acest exerciţiu pe care l-am făcut de foarte multă
vreme împreună de a citi textul şi a încerca să îl adâncim. Eu mizez pe faptul
că vom face paşi mici, citind mereu şi mereu. Poate până vom ajunge la peceţi
va trece cel puţin o jumătate de an, iar în timpul acesta noi vom citi de nu ştiu
câte ori textul. Si veţi vedea că ne vom familiariza cu textul, nu ca să-l comen-
tăm, ci să-l ştim! Adică să nu mai bâjbâim şi să ne întrebăm oare ce au fost mai
întâi: peceţi sau trâmbiţe? Ştim clar că au fost peceţile, apoi peceţile determină
trâmbiţele, acestea determină semnele iar semnele determină cupele mâniei.
Sau cele şapte epistole de la început: trebuie să le ştim ca pe apă! După aceea,
după ce le vom şti, vom sesiza simetrii, repetiţii, potriveli, antiteze în com po
ziţia cărţii. Acestor elemente nu le vom şti neapărat semnificaţia, dar vom fi
treji în legătură cu ele, le vom conştientiza. Facem loc în sufletul nostru unui
conţinut care obligă sufletul să se deschidă şi să fie foarte atent şi respectuos!
Nu umblăm cu explicaţii imediate. Poate le vom cuceri la vremea lor, dar să
nu credeţi că peste un an sau când vom ajunge acolo vă va explica părintele
M oga ce înseamnă 666. Deocamdată trebuie să vedem cât de complexă este
comunicarea, cât de amplu, special şi deosebit este conţinutul. Şi vă garantez
că vom găsi destule lucruri care să ne hrănească pentru viaţa concretă! Să ne
dăm seama de destinul creştinismului în lume, să ne dăm seama că acestea sunt
lucruri care se referă la istoria Bisericii, însoţesc existenţa Bisericii în curgerea
timpului. E o situaţie care se referă la Biserică, la oamenii Bisericii în relaţia
lor permanentă cu restul lumii. Nu e vorba că vom afla ce va fi peste o sută sau
mie de ani, ci de a conştientiza lucruri pe care le trăim, coordonate pe care le
vom descoperi că sunt ale timpului prezent, aşa cum cei de acum o sută de ani
30 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O RIZO N TU RI LIT U R G IC E
dacă le-ar fi citit, le-ar fi găsit corespunzătoare timpului lor. Este o şansă extra
ordinară de îmbogăţire a sufletului nostru vizavi de patrimoniul creştin. Dar
nu la modul că tălmăcim totul. Nu! Uşurel, uşurel, întâi învăţăm bine de tot si
atragem atenţia pas cu pas asupra unor lucruri care apar şi care pot fi semnifi
cative. Le vom descoperi împreună.
Audienţa: Gândesc că înţelegerea Apocalipsei este un fel de scară a lui
Iacob, iar noi, cu efortul nostru de a înţelege, poate vom reuşi să urcăm câte o
treaptă.
R: Posibil. Oricum, aşa v-am şi sugerat că am putea să-l găsim pe însuşi
mijlocitorul revelaţiei, pe Sfântul Evanghelist Ioan. Nu ca într-o situaţie în
care se deschid porţile lumii nevăzute şi noi vedem dincolo. Cum ne imagi
năm noi că pleacă omul dincolo de moarte, că se duce acolo şi dintr-o dată
vede tot. Şi nu are decât să străbată dintr-o parte în alta pentru a vedea tot,
ca şi cum ne-am duce noi din sudul Câmpinei în nordul Câmpinei. Nu aşa.
Dacă lucrurile sunt cumva unele într-altele? Cum a zis Sfântul Pavel? Că „a
fost răpit până la a l treilea cer”... „şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se
cuvine omului să le grăiască” (2 Corinteni 12, 2-4). Al treilea cer! înseamnă
că au mai fost încă două? Nu ştim. Iar lumea nevăzută nu apare ca şi cum ai
vedea ceva static. Asta este foarte interesant. Nu e ceva static, e o revelaţie în
care aflăm câte ceva despre lumea nevăzută într-o raportare dinamică, într-o
legătură vie cu lumea noastră! Nu e o lume indiferentă, o lume într-un echi
libru al ei acolo, undeva departe. Nu! E o tensiune extraordinară între lumea
pe care o trăiesc aici oamenii pe pământ, ucenicii şi urmaşii Mântuitorului şi
o întreagă lume nevăzută, populată inclusiv de fiinţe care lucrează pe pământ
vrăjmăşii uriaşe. Iar Mântuitorul Hristos este şi Om şi Dumnezeu. Toate lucru
rile stau cumva sub pecetea mijlocirii Lui, El e cel care mărturiseşte. Este de
urmărit acest lucru. De asemenea, unde e Sfânta Treime? Găsim Sfânta Treime
în Apocalipsă sau nu o găsim în mod explicit? Sfântul Evanghelist Ioan este
singurul care a scris în Evanghelia sa în mod explicit despre Sfânta Treime.
Ceilalţi evanghelişti au facut-o istorisind Bobotează, dar Sfântul Evanghelist
Conferinţa 2-09.02.2019 31
Ioan vorbeşte foarte clar şi despre Duhul Sfânt. îl găsim pe Duhul Sfânt în
Apocalipsă sau nu îl găsim? Cum sunt ierarhiile cereşti, cum e Tatăl ceresc?
Noi avem o tradiţie întreagă de la Dionisie Areopagitul care e foarte schema
tic, dar foarte clar. Este în Apocalipsă aşa ceva? Cum este descris Mântuitorul
Hristos? Este El la fel permanent? Pentru că şi asta spune foarte mult. Sunt
locuri în care Mântuitorul este descris într-un fel, în altele altfel. E bogăţie
mare, mare de tot. Avem multe lucruri de străbătut.
Conferinţa 3
16.02.2019
„Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în A sia: H ar vouă şi pace de

la Cel ce este şi C d ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri,
care sunt înaintea scaunului Lui,
Şi de la Iisus Hristos, M artorul cel credincios, Cel întâi născut din
morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte
şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele S ă u ’
(Apoc.1,4-5).
Pe lângă lucrurile pe care le-am mai spus data trecută şi pe care aş vrea să
le conştientizaţi pentru a le avea pe parcursul lecturii, mi-aş dori să fiţi atenţi
asupra deschiderii, asupra temelor pe care să le urmăriţi, ca şi când ai avea o
întrebare şi aştepţi să vină un răspuns. Nu ţi se dă un răspuns liniar, dar la un
moment dat s-ar putea să se formuleze nişte sugestii de gând, nu ştiu de unde
venite, care ar putea să fie fecunde pentru relaţia noastră cu această sfântă carte.
Şi în această logică, vă mărturisesc că mi-am pus această problemă: unde se află
mărturisirea completă a Sfintei Treimi în textul Apocalipsei? Această revelaţie
descoperă lucruri din nevăzut. Dar nu e ca şi cum ne propunem să ne ducem
până undeva şi să vedem ce e acolo. Aici este o iniţiativă de sus în jos. Nu e ceva
cucerit de jos în sus de către noi oamenii. Şi atunci te aştepţi cumva ca dinspre
lumea nevăzută, mărturisirea aceasta a Sfintei Treimi să fie cumva evidentă, să
o întâlnim. Dar nu o întâlnim! Sau dacă există, trebuie să o căutăm.
Conferinţa 3 - 16.02.2019 33
Noi am avut această temă şi în epistolele Sfântului Apostol Pavel, pentru

că şi la începutul epistolelor dar şi la sfârşit există nişte binecuvântări. Mi-am
permis chiar acum la vecernie să mă uit la fiecare început de epistolă şi este
aproape la fel în toate epistolele, mai puţin la Evrei, unde începutul e mai com
plicat. Apostolul nu începe să desfăşoare mesajul din epistolă până nu face o
binecuvântare: „H ar vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus H ristos”...
şi de obicei după Domnul Hristos mai vin nişte atribute. în epistolele mai
mici dinspre sfârşitul colecţiei din Noul Testament este „H ar, m ilă şi pace
de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus H ristos...” şi aşa mai departe. De aseme
nea, există şi în final o binecuvântare care de obicei este referitoare numai la
Mântuitorul Iisus Hristos: „H arulD om nului nostru Iisus Hristos săfie cu voi...”.
D oar la II Corinteni finalul este cel pe care îl avem şi în Sfânta Liturghie:
„H arul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi îm păr
tăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”. Aici e o binecuvântare foarte clară,
trinitară. Dar e doar la un final de epistolă, pe când la celelalte este pomenit
numai Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. La timpul respectiv noi am rezol
vat problema. Era datoria mea, pentru că revelaţia referitoare la Sfânta Treime
este destul de clară la Bobotează, la Schimbarea la Faţă şi în Evanghelia după
Ioan. Cum am rezolvat problema formulării trinitare în epistole? Am citit ca
fiind o trimitere la realitatea Duhului Sfânt chiar această formulare H ar vouă
şi pace de la Dumnezeu Tatăl. ..Am spus că trebuie ca undeva în aceste cuvinte
să vedem exprimată lucrarea Duhului Sfânt. E ca şi când Sfântul Pavel trimite
la Duhul Sfânt ca la o realitate pe care o doreşte adumbritoare, ocrotitoare pe
seama destinatarilor scrisorii, ca venind împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Aşa am
gândit noi atunci.
Urmând acest tip de căutare şi trebuind să dăm un răspuns cu privire la
Apocalipsă, rămânând în continuare deschişi pentru tot textul care e atât de
greu, vă propun ca ipoteză de lucru această binecuvântare care apare din nou
aici H ar vouă şi pace... Vedeţi că şi Sfântul Evanghelist Ioan foloseşte la înce
putul cărţii sale o binecuvântare foarte asemănătoare cu a Sfântului Apostol
Pavel: H ar vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele
şapte duhuri, care sunt înaintea tronului Său şi de la Iisus Hristos, M artorul cel
credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul îm păraţilor păm ântului... şi
aşa mai departe, urmează mai multe atribute pentru Mântuitorul Hristos ca
şi la Sfântul Apostol Pavel. Trebuie că Tatăl Ceresc este în formularea aceasta.
Adică Firea dumnezeiască, Fiinţa dumnezeiască prin excelenţă este vizată aici,
Cea care este una si
> aceeaşi
> la Persoanele Divine. ...de la Cel ce este >si Cel ce era
si Cel ce vine...Yz trebui să fim foarte atenti la nuanţele, formulele care sunt
identice si la cele care colorează diferit această mărturisire referitoare la Sfânta
j
Treime. Sfântul Ioan îl numeşte pe Dumnezeu Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce
vine - adică prezentul, trecutul şi viitorul. S-ar putea ca în alte părţi să fie dife
rit. Trebuie mers până la nuanţe pentru că orice lucru pe care noi nu îl luăm aşa
cum este şi pe care îl modificăm ca să ne pice bine, sau pe care îl lăsăm deoparte
pentru că nu pică bine, ne duce în situaţia formulată la finalul cărţii, respec
tiv cea de oameni care suntem sub puterea unui blestem înfricoşător. Citim şi
ascultăm şi atunci ne abonăm la fericire. Dar dacă lăsăm deoparte sau adău
găm, atunci ne abonăm la blestem. De aceea trebuie să fim extrem de atenţi şi
să luăm lucrurile aşa cum sunt. Ne orientăm după traducerea principală, cano
nică, fără riscul de a adăuga sau a lăsa ceva deoparte.
Eu cred asa: Dumnezeu Tatăl - Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine;
Mântuitorul Hristos de asemenea este; şi unde e Duhul Sfânt? Păi ar putea
să fie ca la Sfântul Apostol Pavel, respectiv chiar în conţinutul binecuvântării.
Adică ceea ce e destinat să se reverse asupra destinatarilor: Harul şi Pacea.
Dar de asemenea mai am o ipoteză de lucru, pentru că zice cele şapte
duhuri care sunt înaintea tronului Său. Harul şi pacea vin de la Dumnezeu
Tatăl, Dumnezeu Fiul şi de la cele şapte duhuri. Ce poţi să pui într-o astfel de
înşiruire de acelaşi nivel? Pentru că legătura este cu şi, deci se referă la realităţi
care sunt de acelaşi rang. Nu se trimite binecuvântare de la Creator punându-L
alături de vreun înger păzitor. Nu există aşa ceva. Şi atunci remarcăm această
formulare, în care apar cele şapte duhuri care sunt înaintea tronului Său. Nu
Conferinţa 3 - 16.02.2019 35
ne ducem mai departe, nu articulăm mai departe, că nu-i de articulat, ci pur şi

simplu rămâne un semn de întrebare vizavi de acest tip de formulare. Duhul
Sfânt s-ar putea să fie numit în forma aceasta cele şapte duhuri, care sunt înain
tea tronului Său. Persoana Duhului Sfânt este Persoana divină în legătură cu
care avem cele mai puţine informaţii revelate. Aceasta poate şi pentru că noi ar
trebui să ne gândim pe noi în istoria Bisericii ca parcurgând o realitate de viaţă
care stă sub semnul Duhului Sfânt. Biserica a fost întemeiată în mod vizibil
prin coborârea Duhului Sfânt peste comunitatea celor 12 apostoli. După care,
sigur că acest nucleu de 12 a născut Biserica creştină în mersul ei de-a lungul
istoriei.
Cum ne asistă Duhul Sfânt pe noi astăzi? Cum e, cum se întrupează
Duhul Sfânt? El nu se întrupează într-o persoană, am mai discutat asta în tre
cut pentru a ne da seama ce importanţă are faptul de a fî împreună şi de a ne
ruga împreună, de a alcătui o comunitate liturgică. Nu se întrupează într-o
persoană ca Fiul lui Dumnezeu, pentru a putea fi reperat în timp şi spaţiu.
Mântuitorul Hristos este reperabil în timp şi spaţiu ca fiinţă umană concretă.
El s-a numărat în numărătorile împărăţiei pământeşti la un moment-dat. Pe
când Duhul Sfânt nu se întrupează decât în comunitate. Aşa ar trebui să înţe
legem lucrurile. Avem o temă pe care încercăm să o atingem foarte discret la
atelierul liturgic, unde v-am spus că au fost teologi care au zis că Duhul Sfânt
ar fi cel care răspunde de frumuseţea care întregeşte sau care îmbracă Cuvântul
în realitatea liturgică şi cultică.
Citim şi suntem atenţi! Nu e simplu. Toate icoanele care se vor contura
de-a lungul lecturii Apocalipsei nu sunt simple, nu sunt lucruri pe care să le
poţi explica simplu, că asta înseamnă aşa, asta aşa...Deocamdată lucrăm cu grijă
şi ce formulez e o ipoteză de lucru. Nu putem înţelege, dar am putea să bănuim
câte un dacă. Şi avem motive să socotim că Duhul Sfânt e prezent în formula
rea har vouă şi pace, dar de asemenea şi în cele şapte duhuri care stau înaintea
tronului lui Dumnezeu. Sunt şapte...Cineva ar putea să construiască de aici şi să
speculeze lucruri legate de cele şapte daruri şi aşa mai departe. Dar rămân doar
aici. Rămânem deschişi. Tema aceasta rămâne ceva la care noi să fim deschişi,
vizavi de lectura pe care o vom face fiecare mai departe şi împreună.
Ce spune textul t Ioan, celor şapte Biserici care sunt în Asia. Deci destinata
rul acestei scrieri sunt cele şapte Biserici care sunt în Asia. Aici eu am curajul să
vă propun ceva mai apăsat. Şi vă citesc un pasaj din părintele Arsenie Boca refe
ritor la faptul că realităţile cu care venim în legătură prin lectura Apocalipsei
nu ar trebui gândite ca înşiruindu-se într-o curgere de timp pământeană. Adică
ce e în capitolul întâi e acum, ce e în capitolul doi e peste o mie de ani şi
tot aşa, unele după altele. Nu, nu aşa! Şi nici în sensul că Apocalipsa începe
cândva, poate puţin înainte de sfârşitul lumii, iar toate lucrurile care sunt acolo
urmează cândva la sfârşitul
> lumii. Iar dacă recunoaştem
» azi anumite lucruri
care seamănă cu ce spune Apocalipsa, să zicem „e clar, a început sfârşitul lumii”.
Greşeala asta se face! Se face de către cei care spun că începe sfârşitul lumii, că
cipurile sau mai ştiu eu ce, ar fi semnul, iar noi ar trebui să aşteptăm să se sfâr
şească lumea. Greşeala aceasta nu trebuie făcută. Părintele Andrei Scrima ne-a
spus că lucrurile acestea au o permanenţă, adică putem surprinde în orice epocă
istorică asemănări cu revelaţia din cartea Apocalipsei. De aceea cei din trecut
au putut zice că Nero a fost antihrist, că Hitler a fost antihrist, că Stalin a fost
antihrist. Poţi ajunge să spui lucrurile acestea pentru că răutăţile care se înscriu
la un moment dat în istorie sunt dincolo de ce ar putea face un om. Bănuieşti
că acolo e un drac împeliţat, care lucrează printr-un om.
Ce spune părintele Arsenie Boca în capitolul cu cele şapte surle? „D e
atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca m ăcar
faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici
aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe «acela» al lor (Antihrist, n.a.), care se repetă în
fiecare veac de oameni, din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui m ai desă
vârşit Antihrist, din vremea de apoi, când va propovădui Ilie...” (Arsenie Boca,
Cărarea împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului,
p.122). Deci părintele Arsenie Boca este un om care a gândit nişte lucruri
în felul său, cu profunzime. Astfel a realizat că realităţile apocaliptice sunt
Conferinţa 3 - 16.02.2019 37
prezente, reperabile, în intensităţi diferite de la epocă la epocă. Ele sunt de

găsit, de numit în drama trecerii Bisericii de-a lungul istoriei pământene. Adică
realităţile Apocalipsei au conţinuturi care ne-ar putea fi şi nouă de folos pentru
că ele dezvăluie realităţile nevăzute ale timpului nostru, aşa cum le-a dezvăluit
şi altora la timpul lor. Intensitatea cu care lucrurile acestea se întâmplă, respec
tiv măsura în care Biserica se recunoaşte azi în descrierea Apocalipsei, poate
să difere astăzi faţă de acum 300 de ani să zicem, sau de ce va fi peste 150 de
ani. Iar până ajungem la intensitatea maximă, sau cum spune părintele Arsenie
Boca cel m ai desăvârşit Antihrist, Antihristul îşi repetă încercările lui de a se
pune de-a curmezişul lucrărilor Mântuitorului Hristos în lume. Creştinii se
confruntă cu aceste lucruri.
Dacă ne putem acomoda cu această abordare, care este şi propunerea
mea foarte limpede la acest tip de comentariu al Apocalipsei, atunci este în
ordine şi putem să nădăjduim ca împreună să aspirăm spre a înţelege lucruri
ce dublează istoria văzută pe care o traversăm, istoria de care ne dăm seama în
mersul cumva vizibil în prezent. Să ne dăm seama de ce joc, de ce tensiuni, de
ce probleme se pun pe plan nevăzut, dar contemporan cu noi, adică în spatele
realităţilor văzute pe care le trăim.
Acum ajung la tema aceasta a celor şapte Biserici. Ele sunt numite cu
numele unor cetăţi greceşti în care existau comunităţi creştine la momentul
respectiv. Există în prezent pelerinaje care se organizează pentru a vizita cetă
ţile Apocalipsei: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.
Sunt localităţi anume în Asia Mică. Nu ştiu în momentul de fată ce o mai fi
> i i
acolo, în ce măsură vestigiile creştine ale timpului ţi le mai arată turcii sau nu.
Nu acest lucru mă interesează. Eu vă propun următorul înţeles: eu cred că cele
şapte biserici creştine cărora le trimite Sfântul Ioan Apocalipsa, este Biserica
în ansamblul ei. Nu e o biserică locală, cum am înţelege noi că trimite cineva
o scrisoare la biserica din Bucureşti, la cea din Câmpina şi tot aşa. Am putea
să presupunem ceva foarte curajos. Am curajul să vă propun ideea aceasta:
că sunt şapte feluri de a fi creştin, şapte tipologii de a fiinţa ca şi comunitate
creştină! Nu în coordonate de timp vorbim. Unii au încercat şi au zis că nu

ştiu care biserică a fost de la Apostoli până nu ştiu când, apoi următoarea din
perioada nu ştiu care până la nu ştiu care şi tot aşa. Unii ar zice că acum sun
tem în vremea bisericii de la Laodiceea sau Filadelfia sau alta. Nu asa!
> Ci ne-am
putea gândi că aşa cum există o Biserică Ortodoxă, o Biserică Catolică şi o
Biserică Protestantă...Pot apărea desigur întrebări, că de ce numesc pe protes
tanţi Biserică? Eu numesc cum numesc...Şi Soloviov, teologul, când pus pro
blema sfârşitului lumii, a gândit cumva trei reprezentanţi pentru ortodocşi,
catolici şi protestanţi. A gândit că nici protestanţii aceia nu au trăit degeaba
sute de ani, chiar dacă nu au cult, nu au preoţie. Pot coexista pe faţa pămân
tului biserici diferite. Nu v-am trimis la vechii nestorieni sau la vechii copţi, la
creştinii necalcedonieni în general, că şi ei ar putea fi. Să nu intrăm în detalii
tehnice. Dar şi ei reprezintă un tip de creştinism, capabil chiar de martiriu. în
zilele noastre chiar dintre ei se „recrutează” foarte mulţi martiri! Noi zicem că
ar fi creştini de mâna a doua, că nu respectă toate sinoadele ecumenice. Dar din
sânul bisericii necalcedoniene siriene noi îl avem pe Sfântul Isac Şirul de pildă.
Este un sfânt cu mare autoritate. Deci lucrurile trebuie abordate cuminte.
Prin urmare, nu ne putem gândi cumva la şapte tipologii de fiinţare a
Bisericii creştine? Mântuitorul Hristos se uită spre pământ şi iată, în funcţie
de coordonatele geografice, de timp şi de altele, creştinismul se desfăşoară -cu
şanse şi neşanse- în şapte feluri! Puteţi zice că de ce nu în nouă, zece, trei sau
patru feluri? Nu ştiu de ce! Dar eu iau ca ipoteză de lucru această idee că sunt
şapte feluri de a-L mărturisi pe Mântuitorul Hristos, fiecare cu şansele şi neşan
sele ei, cu ispite şi cu promovări. Adică cu şanse de a te apropia de adevăr sau
cu neşanse şi cu ispite potenţial îngrozitoare.
Dacă lucrul acesta l-am câştigat şi ni-1 putem însuşi pentru următoarele
întâlniri, e un lucru bun! Pentru că ne aşteaptă cele şapte scrisori care sunt tri
mise celor şapte comunităţi. Şi e foarte interesant să observăm când o biserică
este descrisă într-un fel sau altul, ea ce coordonate are? Că nu sunt coordonate
istorice comune, să zici că cei de la Efes erau în nu ştiu ce fel, cei de la Tiatira în
Conferinţa 3 - 16.02.2019 39
alt fel şi aşa mai departe. Dimpotrivă, sunt lucruri general valabile, lucruri care
nu îţi permit să te fixezi pe o anumită comunitate şi să zici că ei aveau acolo
nişte condiţii anume, legate de oraşul respectiv. Poate că aveau, dar ele devin
semnificative pentru o întreagă lume creştină, pentru un tip de a fi creştin şi de
a te confrunta cu evreisme, cu satanisme, cu fel şi fel de lucruri. Vedem şi şan
sele ca creştinii respectivi să fie recunoscuţi de Domnul Hristos ca fiind valo
roşi, vrednici de o binecuvântare, de o şansă. Cum ar fi situaţia aceea în care ei
sunt recunoscuţi
>
ca autentici.
Sfântul Ioan adresează la început o binecuvântare, o binecuvântare trini-
tară spun eu, foarte tainică. H ar vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel
ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui, Şi de la Iisus
Hristos, M artorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi...
Audienţa: După câte văd, nu se poate face o distincţie clară, chiar dacă
putem face comparaţie, ca să zici că ortodoxia este într-un fel sau în altul.
Sunt interferenţe între aceste nuanţe. Nu poţi spune că ceva aparţine clar de
Filadelfia sau de Tiatira, ci pot fi cel mult elemente predominante.
R: Da, pot fi elemente de colo şi de colo. Eu mă bucur că înţelegem în
felul acesta despre ce e vorba, pentru că aşa cum nu poţi rămâne la cele şapte
comunităţi care nici nu mai sunt acum (e clar că nu ai cum te adresa comuni
tăţilor numite geografic, e altceva acolo), tot aşa nu poţi nici să rămâi tributar
formelor în care creştinismul s-a conturat din punct de vedere istoric-exterior.
Forme cărora, sigur, noi cei din sânul Bisericii Ortodoxe le dăm nota zece, iar
pe ceilalţi îi învrednicim cu câte un şase, câte un doi, câte un patru, dacă mai
catadicsim să le dăm vreo notă. Dar lucrurile nu stau aşa, pentru că dacă ai o
minimă sinceritate şi obiectivitate constaţi că destule lucruri rele pe care le
vedem la catolici, le vedem şi la noi, precum sunt şi lucruri bune pe care ei le
au şi noi nu le avem...şi aşa mai departe. Deci poţi vedea nişte aspecte de felul
acesta. Şi atunci aşa ar putea fi, să vedem ce ispite şi ce confruntări şi ce exa
mene au de dat oamenii, dacă se situează pe o anumită poziţie, care sunt peri
colele de-a dreapta şi de-a stânga. Vom vedea citind textul concret.
Deci asta nu înseamnă că suntem noi deştepţi şi dăm note creştinismu

lui din România. Nu! Noi dăm note creştinismului nostru, de la parohia din
Câmpina-Slobozia. Aici trebuie să vedem, oare unde se regăseşte Efesul la noi,
unde se regăseşte Smirna? Aşa putem să conştientizăm lucrurile şi derapajele
care ne pasc.
Audienţa: Dacă citim istoria profană a umanităţii de la Hristos încoace,
vom vedea că umanitatea a experiat o Apocalipsă ciclică, ea trăieşte într-un ciclu
perpetuu de Apocalipsă. Apocalipsa este o paradigmă a evoluţiei societăţii...
R: Nu a societăţii,
> a Bisericii! Trebuie să fim atenti.
> Eu nu ştiu
» dacă lucru-
rile sunt chiar aşa ciclice, nu-mi dau seama dacă nu există totuşi o spirală a con
fruntării cu răul, ceea ce ar însemna că tu repeţi nişte lucruri, dar nu eşti tot
acolo, nu sunt aceleaşi condiţii.
j >
La ce m-am mai gândit: terminând de citit a doua oară Apocalipsa, rămâi

uimit de caracterul belicos aşa-zicând al realităţilor. Adică este o confruntare
care se radicalizează pe măsură ce avansezi şi nici nu ştii dacă până la urmă radi
calizarea asta ţine de o evoluţie liniară sau dacă e mai degrabă ca la zoom-ul apa
ratului...Adică văd aici o situaţie şi dacă vreau să apropii, atunci pun zoom-ul
şi văd detaliile. Dar de la depărtare, acestea nu se văd. De la distanţă realitatea
arată într-un fel, apoi pun lentila şi acel lucru care era unul general începi să îl
vezi în detalii. Astfel el poate părea că e într-o evoluţie, într-o dezvoltare, pen
tru că sunt foarte multe amănunte şi te muţi dintr-o parte în alta cu zoom-ul,
dar peste tot este această confrutare, de la început până la sfârşit. Acest lucru
mi-a dat de gândit, pentru că mă obligă să depăşesc nişte reprezentări pe care
le avem cu toţii dintr-o anumită comoditate...Adică să-mi imaginez creştinis
mul într-un fel de luptă în care noi creştinii tropăim victorios şi glorios. Dacă
azi am fi o minoritate, mâine trebuie să fim o minoritate mai cuprinzătoare,
poimâine şi mai mult, până ajungem o majoritate, că noi aşa vrem. Dar istoria
ne infirmă această reprezentare! Pentru că în loc să creştem, noi scădem ver
tiginos! Ultimele decenii pe care le trăim în România nu sunt decât o scădere
Conferinţa 3 - 16.02.2019 41
uriaşă, o prăbuşire liberă a creştinătăţii autentice, dacă a fost cândva autentică.

Dar acum este jalnic...
Lăsaţi-mă să vă descriu în câteva cuvinte experienţa de zilele astea, când
am fost la Braşov. Bineînţeles că am luat un tren din acesta personal. Poate unii
sunt mai obişnuiţi cu asta, dar eu mai puţin. Şi te uiţi la lumea care e într-un
tren, destul de civilizat de altfel. Acceleratul de săptămâna trecută era mize
rabil. Insă populaţia care circula pe tren, băieţi şi fete -nu ştiu nici acum dacă
erau studenţi sau liceeni, dar din ce vorbeau se auzeau cuvinte precum diriga,
proful de religie şi tot aşa- populaţia asta tânără oferea un spectacol mizerabil.
Erau poate vreo 16 persoane şi ce măscări puteau să vorbească în gura mare
fără niciun fel de jenă, atât fetele cât şi băieţii! Iar hazul pe care îl făceau era
pe nişte motive de umor de-o ieftinătate înfricoşătoare! Nu mă refer la sim
plul fapt că râdeau, că e normal să mai râzi...Erau între ei, se mai detensionau,
e în regulă. Dar faptul că nu ţineau seama de ceilalţi oameni din vagon, ca şi
când erau singuri, plus nivelul pe care ei îl arătau era înfricoşător de jos. Nu-mi
imaginez ce copii pot să râdă de asemenea nimicuri, poate cei de grădiniţă şi
clase primare. Ca dracii din istoria Sfântului Antonie care făceau tot felul de
bagatele şi râdeau şi făceau haz. Şi râsul copiilor acestora era unul isteric, de
nu mai aveau voce, scoteau sunete nefireşti deja. Ascultaţi ce vă spun: e drăcie!
Şi pe lângă cântecele deocheate mai cântau şi „trei păstori se întâlniră” ..Pur şi
simplu nu puteau să vadă batjocura! Am zis asta apropo de nivelul general şi
de lucrurile care se întâmplă în jur.
Nu poţi să-ţi explici cum de la o aşa-zisă majoritate creştină care a fost
cândva, noi am ajuns la câţi am ajuns şi vom rămâne extrem de puţini. Şi eu
v-am spus de multe ori că trebuie să ne asumăm condiţia de minoritate. Dacă
Preafericitul Patriarh şi cu toată ierarhia Bisericii şi cu toţi preoţii şi-ar da
seama că noi suntem abonaţi rapid de tot la o minoritate şi să înţeleagă că tot
limbajul Bisericii trebuie să se refere la această minoritate, să nu se mai strădu
iască atât să salveze lucrurile macro pentru că nu funcţionează, ba dimpotrivă,
creează situaţii care generează potrivnicie faţă de Biserică! Nu ştiu de ce, fără să
facem cine ştie ce rele, Biserica a căzut foarte tare în ochii oamenilor, cu toate
orele de religie, cu toată mass-media bisericească, cu Trinitas...
Mai degrabă te foloseşti de Apocalipsă decât de imaginea istorică pe care
noi o evidenţiem. Spunem despre Constantin cel Mare, de exemplu că a dat
libertate creştinilor. Da, corect! Dar gândiţi-vă că pe timpul acelor creştini,
împăraţii de la Bizanţ îşi omorau fraţii, scoteau ochii copiilor...Şi erau creştini,
patronau sinoadele ecumenice! E o mare problemă să vezi personaje care au
devenit sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, pentru că chiar au avut nişte merite clare
în protecţia Bisericii, la ce gesturi au recurs în viaţa lor politică şi particulară.
Totul datorită logicii politice. Adică să vezi la ce te duce politica şi puterea. Şi
erau creştini! Occidentalii de asemenea! Deci, când toată Europa era creştină
cum a fost atâtea secole, nu poţi să spui că lucrurile erau de nota zece, iar noi
acum suntem nu ştiu unde. Era de nota zece formal, pentru că răutăţile erau
prezente în continuare.
Prin urmare, să lăsăm această logică deoparte, pentru că nu funcţionează,
nu e reală. Mai degrabă funcţionează realităţile din Apocalipsă în care vedem
că ucenicii Domnului sunt puţini! Sunt şapte Biserici din Asia şi apoi mai
sunt cei pe care chiar îi numără, simbolic bineînţeles, că sunt 144.000. Dar
ne dăm seama că omenirea, civilizaţia, pământul, istoria e în majoritate zdro
bitoare, anticreştină! Iar Biserica este prin definiţie o minoritate confruntată
cu vrăjmăşie, antipatie, desfiinţare, până la mărturisirea prin jertfa supremă.
Apocalipsă aşa e: lucrurile sunt teribile până în final. Iar împlinirile finale cum
sunt ele descrise în Apocalipsă?
Vă propun să vă exersaţi imaginaţia şi capacitatea de a gândi asociativ în
legătură cu aceste lucruri şi să vă gândiţi în felul următor: Apocalipsă însoţeşte
istoria Bisericii, iar în istoria Bisericii sunt reflectate adevăruri profetice din
istoria poporului ales. De la Andrei Scrima am preluat ideea aceasta. Adică
ceea ce profetic este în Vechiul Testament, s-a împlinit în istoria mântuirii prin
Mântuitorul Hristos şi evanghelii, iar istoria Bisericii reparcurge cumva desti
nul poporului ales. Repet: e ca şi când Biserica, de-a lungul istoriei începută la
Conferinţa 3 - 16.02.2019 43
Rusalii, parcurge un drum asemănător cu al poporului ales. Deci nu mai există

un popor ales. Am insistat asupra acestui lucru ca să evităm filetismul, să nu
cădem în ispita de a zice că creştinismul românesc este superior, sau creştinis
mul rusesc ar fi superior şi astfel să cădem în mesianisme de doi bani cam cum
fac ruşii acum. Dar şi noi pare că suntem destul de bine abonaţi în diferite cer
curi, că noi suntem Grădina Maicii Domnului, suntem buricul pământului şi
Ia noi S-a întrupat Mântuitorul Hristos şi Mântuitorul a vorbit ca la Caracal,
probabil. Nu-i aşa? Noi ca popor şi comunitate suntem supranaţionali în creş
tinism. Iar acest popor supraetnic se cheamă Biserica Creştină! Creştinătatea
în sine este noul popor ales, nu poporul român! De aceea o scriere apocrifa
cum este Sundar Singh vorbeşte globului pământesc a făcut furori în perioada
din jurul celui de-al doilea război mondial şi era copiată cu evlavie. Sundar
Singh a fost o persoană istorică reală, a fost şi în România la Bucureşti după
primul război mondial. Dar să accepţi că Sundar Singh spune că Bucureştiul
e Noul Ierusalim şi noi suntem poporul ales...Astea sunt lucruri apocrife puse
pe seama unui personaj interesant în felul lui, dar născute dintr-un naţiona
lism feroce, care a sechestrat şi Biserica. Un naţionalism care a sechestrat şi
creştinismul, adică a făcut din creştinism ceva naţionalist. Nu e în ordine! Şi
oriunde vedeţi alunecarea asta spre naţionalism, fiţi atenţi! Eu nu vă zic să-l
luaţi de guler pe cel care cântă la biserică Noi suntem români...Treaba lor ce fac.
Răspund preoţii şi episcopii care permit asta. Dar eu vă spun dumneavoastră
să fiţi atenţi, nu vă băgaţi acolo, pentru că acolo nu e în ordine. Mântuitorul
Hristos nu se odihneşte în treaba aceasta! Pentru că nu noi ca popor, ca etnie
românească suntem ceva, ci noi ca şi componentă a Bisericii universale suntem
ceva! Şi asta prin faptul că noi întărim, colorăm frumos Biserica creştină, că
suntem si noi ai Bisericii creştine! Nu ne desfiinţăm ca neam. Ati văzut că si
> > > > j
în Apocalipsă se spune neamuri, limbi, seminţii...E normal să fie lucrul acesta.

Dar ce vreau să spun este că noi nu avem un rol special ca români faţă de alte
popoare. Dacă este să avem ceva merituos trebuie să fie faptul că suntem creş
tini în Biserica Mântuitorului Hristos! Deci poporul ales este Biserica creştină.
De aceea lucrurile acestea care ţin de relaţia lui Dumnezeu cu pământul

şi a oamenilor cu Dumnezeu, relaţie oglindită în istoria poporului ales, pot fi
oglindite şi în istoria mea personală lăuntrică. Adică şi eu am nişte cananeeni
înăuntrul meu cu care mă lupt. Poţi citi aşa lucrurile. Dar şi Biserica are această
temă. Şi atunci mă gândesc că toată tema aceasta a Apocalipsei ar putea fi pusă
în oglindă cu istoria mesianică a poporului ales. Poporul ales nu a fost tot nea
mul omenesc de pe faţa pământului, ci a fost un anume popor, o minoritate cu
care Dumnezeu avea o şcoală specială, cu care trata şi cu binecuvântare şi cu
mustrare pentru a-i educa. Iar ei erau într-o permanentă ispită din partea celor
lalte popoare păgâne care veneau cu sistemul lor mult mai comod, mai tru
pesc, mai la îndemână în ce priveşte divinitatea. Asta apropo de idoli şi toate
celelalte...Vedeţi ce dramă, ce probleme sunt acum la Ieremia, pe care tocmai îl
citim. Toate acestea trebuie să le priveşti ca pe o dramă a acestui popor căruia
îi reuşeşte doar parţial să rămână fidel mesianismului, ideii de aşteptare a lui
Mesia şi cultului de la templu.
Cam aşa poţi înţelege cum Apocalipsa e, ca şi carte profetică, o carte ce
descrie toată drama Bisericii creştine din toate timpurile în încercarea ei de a
fi fidelă şi autentică în mărturisirea Mântuitorului Hristos, în strădania ei de a
încerca să introducă în unitatea Bisericii cât mai mulţi din oamenii care trăiesc
pe faţa pământului. Vom fi întrebaţi cândva pe câţi am reuşit noi să îi aducem
în Biserică şi să îi facem creştini! Am fost o minoritate, dar ce rol am jucat, ce
am putut face ? Am fost convingători în aşa fel încât oamenii să devină creştini ?
Pentru că e comod să spui că Biserica călătoreşte de-a lungul istoriei pămân
tului până când societatea ar trebui să devină Biserică! Adică ea se creştinează
până la a deveni Biserică! Dar nu e adevărat! Societatea extra-bisericească va
rămâne până la capăt, pentru că oamenii vor să devină mai degrabă unelte ale
celui rău decât să fie ucenici-mărturisitori ai Domnului. Astfel putem înţelege
de ce limbajul acesta cu care noi ne confruntăm şi care e dur, rimează cumva
cu limbajul de o duritate greu de acceptat pentru noi al istoriei Vechiului
Testament. Confruntarea este la fel de radicală.
Conferinţa 4 3
23 .02.2019
„Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în A sia: H ar vouă şi pace de

la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri,
care sunt înaintea scaunului Lui,
Şi de la Iisus Hristos, M artorul cel credincios, Cel întâi născut din
morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi
ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său.
Ş i ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl
Său, L u ifie slava şi puterea, în vecii vecilor. A m in!” (Apoc. 1,4-6)
încep de la această rânduială pe care o avem, de a face o rugăciune înainte

de fiecare lecţie. Cum ar fi de pildă să înlocuim rugăciunea propriu-zisă cu
un comentariu sau cu o rostire în care rugăciunea e undeva departe ca obiect
de studiu şi cineva vorbeşte despre conţinuturile ei ? Asta e o situaţie. Apoi e
situaţia în care într-o minimă formă de solemnitate individuală şi de grup, noi
rostim rugăciunea împărate Ceresc sau Tatăl nostru. Sunt două situaţii foarte
diferite. Mai sunt şi altele.„De exemplu, când te duci acasă la cineva care are
copilaşi, iar părinţii vor să arate preotului că copiii au învăţat rugăciuni. Şi îi
pune să spună îngeraşul. Copilaşul sigur că spune înger îngeraşul meu, ce mi
te-a dat Dumnezeu. Copilaşul, spune cuvinte prin care s-ar adresa îngerului,
dar el de fapt nu se adresează îngerului. El spune doar o poezie pentru ca popa
să vadă că el ştie poezia. Nu prea e în ordine! Când spunem aceste texte, noi
trebuie să fim în rugăciune! Adică în momentul în care eu zic împărate Ceresc
nu pot zice ca şi când nu zic. Când zic împărate Ceresc este deja o adresare
către Duhul Sfânt. Şi nu pot să mă adresez Duhului Sfânt fără restricţiile, con
diţionările pe care eu trebuie să le respect. Una este să vorbeşti despre rugă
ciune şi alta este să te rogi şi să onorezi rostirea respectivă.
De ce vă spun eu lucrurile acestea? Pentru că, înainte de a mai comenta
ceva aici, vreau să spun tema principală a zilei de astăzi legată de Apocalipsă.
Mă munceşte gândul că Apocalipsa nu a fost folosită, că nu avem niciunde
mărturie în cărţile noastre de cult că se citeşte din Apocalipsă, aşa cum citim
din celelalte cărţi ale Bibliei. Le-a fost frică de ea? Totuşi, sunt două mii de ani!
Şi stai şi te întrebi ce o fi cu asta. Dar pe de altă parte, citind mereu începem să
observăm că lucrurile care sunt spuse acolo le putem numi o descriere a lumii
nevăzute sau o relatare din lumea nevăzută. Oricum e o descoperire, o dezvă
luire din lumea nevăzută, cum se şi pretinde acest text a fi. Dar totuşi pentru
noi, cum apare textul? Ce vedem noi acolo? Aţi văzut ce probleme ne-am pus
data trecută, întrebându-ne unde e Duhul Sfânt? Sfântul Evanghelist Ioan a
fost foarte clar pe tema Sfintei Treimi în Evanghelia sa. Şi totuşi unde este
Duhul Sfânt în Apocalipsă? Nu e numit foarte clar. Ar fi cele şapte duhuri ale
lui Dumnezeu, ceea ce nu e foarte simplu pentru noi...
Observăm că lucrurile nu sunt o simplă descriere, ci acolo se desfăşoară
ceva. Ioan e martor la nişte evenimente, la nişte mişcări, iar dacă am vrea să
denumim cu un termen tot ce se desfăşoară acolo, ar trebui să zicem cult. E
ca un cult. Pentru că Dumnezeu apare mai mult sau mai puţin limpede, dar
apare Tronul Lui şi toate lucrurile care mai sunt se desfăşoară în faţa Tronului,
în legătură cu Tronul, în relaţia celor din jurul Tronului cu noi oamenii. Unde
găsim noi o asemenea situaţie, ceva asemănător? In Sfânta Liturghie, în cult,
în slujbă!
Eu aş zice aşa: dacă ar fi existat mai întâi Sfânta Liturghie, aşa cum o ştim
astăzi şi ar fi venit Sfântul Evanghelist Ioan cu această descoperire pe care i-a
dat-o Dumnezeu, noi am fi spus că s-a folosit de limbajul cultic al Bisericii, de
elementele care pe noi ne pun într-o tensiune. într-un fel mă rog singur şi altfel
Conferinţa 4 - 23.02.2019 47
când stau în fata Sfântului Altar. Aici sunt nişte icoane si o anumită ordine,
care mă obligă să intru într-o tensiune sufletească de evlavie, de credinţă, de
respect. Veţi spune că alţii nu sunt aşa. Dar nu mă interesează cum sunt alţii!
Eu mă refer la cum suntem noi, cei care am învăţat limbajul Bisericii Ortodoxe,
al creştinului ortodox practicant care vine la Biserică şi intră într-o stare sufle
tească anume, ajutat de elementele din jur, de icoane, altar etc. Nu mai spun
şi de elementele Sfântului Altar, cu Sfânta Masă, Sfânta Cruce, Tronul împă
rătesc, Evanghelia şi toate obiectele de cult antrenate în desfăşurarea Sfintei
Liturghii.
Dar Liturghia nu a precedat Apocalipsei! Apocalipsa este scrisă şi a ajuns
să intre în patrimoniul Bisericii la sfârşitul secolului întâi, înainte de anul 100.
Pe vremea aceea Liturghia nu era ca astăzi. In niciun caz frângerea pâinii nu
avea în desfăşurarea ei concreteţea gesturilor şi toată tensiunea aceasta din
tre altar şi credincioşi, cum este astăzi. Aş spune că putem contura împreună
această teză pe care nu am citit-o nicăieri, dar devine tot mai evidentă pentru
noi cei care citim permanent textul. Şi anume, dacă este să urmărim logica
lucrurilor din Apocalipsă, aş zice că e o logică liturgică, o logică de cult!
Ne întoarcem deci la observaţia că Apocalipsa nu a fost şi nu este folosită
ca text în cărţile noastre de cult, dar ea este de fapt un model! Eu cred că prin
această desfăşurare a ei, prin această înlăturare a perdelelor în aşa fel încât cei
de aici să ştie prin Sfântul Evanghelist Ioan lucruri de dincolo, Apocalipsa a
fost un model pentru coordonatele după care s-a constituit încet-încet lucrarea
noastră de cult, cea liturgică în primul rând. Potrivit celei mai elementare doc
trine, celei mai elementare formule de catehism, noi în Liturghie imităm cerul!
Este fundamental să ştim
>
că nu e o invenţie omenească oarecare, ci noi oame-
j
nii, preoţi şi credincioşi, ne străduim pe plan pământesc să desenăm cumva,

în chip iconic, ceea ce este în ceruri. Şi facem asta prin gesturile noastre, cu
sufletele noastre, cu Biserica, pictura şi cu tot ce avem. Vom vedea la atelierul
liturgic unde urmărim în detaliu Sfânta Liturghie cât de precisă este paralela
aceasta, respectiv faptul că noi întruchipăm aici pe pământ roluri pe care acolo,
în jurul tronului ceresc le îndeplinesc fiinţe spirituale supreme.
Puneţi deoparte ideea aceasta, perspectiva aceasta şi începeţi să faceţi
observaţii personale atunci când citiţi Apocalipsa. Citiţi ca din perspectiva de
a asista la o slujbă care se întâmplă pe plan nevăzut. E ca o slujbă în care se vrea
cumva să fie integrat şi pământul, oamenii. Lucrurile nu se desfăşoară într-un
paralelism de excludere reciprocă. Cele din cer nu sunt suficiente loruşi aşa
cum nici pământul nu poate, cu istoria lui, să rămână indiferent. Nu se poate
aşa ceva. Dacă tu nu te implici şi nu laşi ca lucrurile lui Dumnezeu să se oglin
dească aici pe pământ, sunt alţii care nu te lasă să fii de capul tău. Este intere
sant lucrul acesta, adică să privim cele de acolo ca pe o slujbă care doreşte să
implice, alături de fiinţele celeste slujitoare lui Dumnezeu, şi istoria pământu
lui. Să o facă aptă pentru a fi în relaţie cu cele înalte.
Vă aduc aminte să nu uitaţi structura. Avem o primă parte unde vom
vedea că se trimit nişte epistole. Privind acest lucru si ştiind ce conţine Sfânta
Liturghie, poţi vedea la un moment dat că epistolele, care par rupte puţin de
ceea ce se desfăşoară ulterior, ar reprezenta partea de început a Sfintei Liturghii
care are în centru cuvântul. In această parte, comunitatea care vine de la înce
put, aşa cum trebuie, cinsteşte Sfânta Evanghelie, după care se deschide Sfânta
Evanghelie şi se fac lecturile din Noul Testament. Aceasta ar fi porţia de reve
laţie aşa-zicând, ca şi când ni se dă o scrisoare. Tot ceea ce urmează după scri
sori ar fi corespunzătoare în Apocalipsă celorlalte părţi componente ale Sfintei
Liturghii, care au în centrul lor Euharistia, prefacerea pâinii şi a vinului şi
comuniunea. Nu ştiu exact care cum se potrivesc deocamdată, dar aşa în linii
mari am putea să facem această primă relaţie.
Acum să ne întoarcem la text, unde Ioan se adresează celor şapte Biserici
pentru care va primi mandat să ducă câte o scrisoare fiecăreia din ele. Am vor
bit deja că cele şapte Biserici nu ar trebui înţelese într-un timp şi o succesiune
istorică, astfel încât noi cei de acum să ne punem întrebarea cam pe unde am
putea fi, dacă toata istoria ar corespunde la şapte etape, şapte Biserici. Eu cred
Conferinţa 4 - 23.02.2019 49
că sunt concomitente şi reprezintă şapte tipuri de comunităţi, şapte feluri de

a-L mărturisi pe Mântuitorul Hristos, fiecare fel cu lumini şi cu umbre, dar
diferite de la unul la altul. Ca şi cum ai zice ortodocşi, catolici, protestanţi.
Deşi eu nu la forma asta mă gândesc, ci mai degrabă ca şi cum ai zice Biserica de
la Slobozia, Biserica de nu ştiu unde, şapte biserici în Câmpina foarte diferite,
unde credincioşii nu sunt traşi la indigo! Ei se duc la o Biserică şi înconjoară
un preot sau un altar după sentimentul de înrudire sufletească pe care îl au.
Nucleele din jurul parohiilor sunt alcătuite din oameni care nu sunt neapărat
asemănători de la o biserică la alta, dar sunt oameni cumsecade în condiţia lor.
Şi nu facem stratificări că unii ar fi mai sus alţii mai jos. Nu, ei sunt pur şi sim
plu diferiţi, preoţii sunt diferiţi, comunităţile sunt diferite. Este interesant să
te duci la diferite biserici şi să vezi stiluri diferite, fără a putea spune că undeva
e bine si
> altundeva e rău. Noi cei de aici avem nişte
> sanse
> si> nesanse,
> ' sunt
> nişte
lumini şi nişte umbre, în funcţie de tipul de oameni care suntem aici. La alţii
sunt alte lumini şi umbre. Aşa vă propun eu să înţelegem cele şapte Biserici.
Sfântul Ioan le aduce o binecuvântare...H ar vouă şi pace şi îl numeşte pe
Dumnezeu Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine. Iarăşi vă spun să urmărim că
este prezent, trecut şi viitor. De la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului
L u i şi de la Iisus Hristos...Pentru Mântuitorul Hristos are nişte detalieri, care
formează a doua parte a temei noastre de astăzi.
Mântuitorul Hristos este martorul cel credincios. Nu pot comenta, nu ştiu
ce să zic că poate însemna. Cuvântul martor s-ar suprapune peste ceea ce zicem
noi martir. Martor înseamnă şi a depune mărturie, a spune nişte lucruri, dar şi
a te jertfi pentru lucrurile pe care le ai de spus. Martori şi martiri. Martirii sunt
martori ai Mântuitorului Hristos, cu preţul vieţii lor. Termenii aceştia se supra
pun cumva, au în vedere o aceeaşi realitate. Aplicată la Mântuitorul Hristos, te
poţi gândi că El e Martorul Tatălui Ceresc, Martorul lumii nevăzute. Martor şi în
sens de martir: El este prin excelenţă suferitorul şi jertfitul. In cele mai obişnuite
momente de viaţă întâlneşti oameni care nu mai pot fi credincioşi pentru că au
trăit în viaţa lor nişte drame foarte grele şi nu au putut digera cum de a îngăduit
Dumnezeu şi de ce în viaţa lor a putut să vină un asemenea dezastru. Şi atunci

L-au dat la o parte pe Dumnezeu. Dar replica este întotdeauna aceasta: stai un
pic omule, Dumnezeu a venit pe pământ şi dacă El nu a putut evita Săptămâna
Patimilor şi moartea pe cruce, tu ai o temă de gândit, de înţeles. Nu da la o parte
pe Dumnezeu pentru că te-ai simţit tu nedreptăţit. Gândeşte-te că Dumnezeu
însuşi nu a putut evita Săptămâna Patimilor şi moartea pe Crucea Golgotei.
Trebuie să-ţi dea de gândit despre rău, despre rădăcina suferinţei, despre coor
donatele lumii în care suntem noi si în care a venit Mântuitorul Hristos. Undeva
în direcţia asta mă pot gândi, dar nu mai departe.
Apoi zice Cel întâi născut din morţi. Vă daţi seama că învierea nu este
numai aici surprinsă ca o naştere din nou. Mântuitorul Hristos este primul năs
cut din morţi. Mâine-poimâine avem liturghia Sfântului Vasile. Să fiţi atenţi
la anaforaua aceea lungă, unde câteva rânduri de text sunt în jurul acestui ele
ment, că Mântuitorul Hristos este întâiul născut din morţi.
Domnul împăraţilor păm ântului...Iarăşi e ceva care nu vine de la sine,
trebuie să ne gândim puţin. înainte de al doilea război mondial, părintele
Stăniloaie a apucat să scrie o carte, Iisus Hristos sau restaurarea omului, la care a
colaborat şi părintele Arsenie Boca, facându-i coperta. Are şi o icoană de părin
tele Arsenie Boca pe coperta primei ediţii. Şi când ajunge să vorbească despre
aceste lucruri, spune că Iisus Hristos a avut trei demnităţi pe care şi noi le pri
mim cumva când ne botezăm şi ne ungem cu Sfântul Mare Mir. Demnitatea
preoţească, cea profetică sau de învăţătură şi demnitatea împărătească, de a
conduce. Mântuitorul Hristos este Domnul împăraţilorpământului. Şi aici tre
buie să vedem o legătură a Lui cu lumea noastră! Nu e ca şi cum Mântuitorul a
fost cândva, acum e în cer, iar noi pe pământ suntem de capul nostru. Pentru că
şi-a păstrat omenitatea, Mântuitorul Hristos nu poate fi înlăturat din condiţia
Lui de a fi preotul preoţilor, de a fi profetul profeţilor şi de a fi împăratul împă
raţilor. Cam la aşa ceva mă gândesc, dar nu ştiu dacă aceste trei coordonate
pe care ni le dă Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsă ar putea fi suprapuse
peste cele trei teme care sunt capitole de învăţătură, de catehism ale părintelui
Conferinţa 4 - 23.02.2019 51
Stăniloaie şi nu numai. Dar cel puţin aici la Domnul împăraţilor păm ântului
cam aşa ne putem gândi, respectiv că cel care ajunge conducător pe pământ, fie
că se numeşte împărat, preşedinte sau cum se numeşte, trebuie să ştie că el nu e
supremul, ci mai este Cineva peste el. Mai este un împărat care nu are tron pe
pământ, dar care are fire omenească şi în această fire El are această demnitate
care nu se negociază, nu e proclamată de oameni. El este! Şi adevăratul condu
cător al unei mulţimi este cel care ştie să recunoască pe Cel care e deasupra lui
şi atunci nu va greşi. Nu mă duc mai departe.
Iar acum, pe parcurs de un verset şi jumătate vine un text care începe cu un
dativ. Celui ce ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele
Său, Ş i ne-afăcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, L u ifie
slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!
Este o topică inversată care completează referatul despre Mântuitorul
Hristos din binecuvântarea introductivă. Mântuitorul beneficiază aici, în această
binecuvântare, de un loc special. Gândiţi-vă la formulările pe care le avem noi
în Biserică, la ecfonisele noastre: Că Tu eşti învierea si viata si Tieslavă înălţăm
Tatălui şi Fiului...Sunt lucruri care se integrează perfect dacă ni le imaginăm
într-un exerciţiu
y de evlavie cultică. Mântuitorului Hristos i se cuvine ce anume ?
L u i fie slava şi puterea în vecii vecilor. ..E o formă de eefonis, cum avem noi la
slujbă. Mântuitorului Hristos i se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Veţi
vedea mai departe în carte cum din când în când, legat de evenimentele care se
petrec în legătură cu Tronul ceresc, cei care sunt împrejur rostesc formule de
binecuvântare, de cinstire a lui Dumnezeu. Este exact cum avem noi în Biserică
gestionată, concretizată relaţia noastră de grup cu nevăzutul Dumnezeu, când
noi ne adresăm într-un anumit fel lui Dumnezeu prin glasul preotului.
Mântuitorului Hristos i se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. înţelegem
că Sfântul Ioan -că el vorbeşte aici cu cele şapte Biserici - adresează cuvinte de
cinstire deosebită Mântuitorului Hristos. Şi ce spune despre El? Fac o paran
teză: eu v-am mai atras atenţia cu alte ocazii să conştientizaţi rugăciunile pe
care le avem în Biserica Ortodoxă, pe care le găsiţi în ceasloave sau în ce aveţi
la îndemână. în acestea, noi nu cerem nimic de la Dumnezeu până nu facem

0 mărturisire despre Dumnezeu. Zicem tot felul de lucruri: Doamne, Tu care
ai săturat cinci mii de bărbaţi.... binecuvântează Doamne pâinea, vinul, untde
lemnul. ..şi aşa mai departe. Totdeauna spunem ceva despre Dumnezeu, acti
văm în sufletul nostru o mărturisire despre o faptă, o revelaţie, o lucrare a lui
Dumnezeu. Şi doar după aceasta venim şi cerem una sau alta, legat cumva de
lucrarea lui Dumnezeu pe care tocmai am mărturisit-o. Ceva de genul acesta
ar fi şi aici, pentru că ce spune Sfântul Ioan despre Domnul Hristos? Spune...
Celui ce ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său.
Este o mărturisire despre Mântuitorul Hristos! Pentru ca apoi să spună că Lui
1se cuvinte toată slava, cinstea...Pentru că El pe noi ne iubeşte şi a dus această
iubire până la a-şi vărsa sângele pentru a ne spăla păcatele.
Şi ne-afăcut pe noi împărăţie. ..Asta mi-e foarte greu s-o comentez, pentru
că mă duce prea departe. Cândva vom întâlni formularea şi în Sfânta Liturghie.
Să fiţi atenţi mâine când părintele va citi anaforaua liturgică la textul de după
epicleză, care zice... ca săfie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre
iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea îm părăţiei
cerurilor. Nu aşteptaţi ca anumite lucruri să le clarificăm acum, ci mai degrabă
să descoperim relaţia dintre ele. Deci zice spre plinirea îm părăţiei cerurilor.
Adică omul care se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos
devine un teritoriu pe care Mântuitorul Hristos l-a recuperat. Gândiţi-vă la
Trupul Lui ca la un loc, iar toţi cei care se împărtăşesc se lipesc acolo de tru
pul Său. Incet-încet omenirea se lasă pătrunsă, acceptă ca Mântuitorul Hristos
să pună stăpânire pe zona aceasta. Aşa se face împărăţia! Iar în împărăţia
Domnului bineînţeles că Domnul este împărat! Este un împărat necontestat
peste un teritoriu recuperat morţii! Un teritoriu care nu mai ascultă de legile
obişnuite ale degradării prin vârstă şi prin boală. Eu cred că în direcţia aceasta
trimite când spune că Mântuitorul Hristos ne-a făcut pe noi împărăţie. El ne-a
recuperat, iar noi devenim teritoriul Lui, în care El e Domnul!
Conferinţa 4 - 23.02.2019 53
Preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său... Aici iarăşi mi se pare extraordinar că

se subliniază condiţia noastră de împlinire. Te-ai putea întreba: cum e omul
împlinit? Care e sensul, care e rostul, când poţi spune că omul şi-a îndepli
nit misiunea? Aici este: să fim împărăţie, adică să fim recuperaţi în împără
ţia lui Dumnezeu, să fim preoţi, adică să facă din noi preoţi ai lui Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos vrea să ne reveleze şi să ne cuprindă într-o demnitate
preoţească. Pentru că toate lucrurile pozitive şi deosebite pe care le va descrie
Apocalipsa sunt de înţeles în limbaj cultic, liturgic! Cei care sunt acolo sunt
slujitori ai lui Dumnezeu! Ei laudă pe Dumnezeu, vin cu tămâie şi tot aşa. Care
este rostul, unde este împlinirea noastră? Acolo unde noi am avea o condiţie
preoţească. Nu vă împiedicaţi de lucrul acesta. învăţătura Bisericii ştie foarte
bine că în afară de preoţia de funcţie pe care în această comunitate o avem noi,
Părintele Grigore şi cu mine, mai există şi o preoţie împărătească pe care o aveţi
fiecare dintre dumneavoastră, odată ce aţi fost unşi cu Sfântul Mare Mir. Asta
face ca de pildă Botezul, care este o Sfântă Taină, să fie valid în condiţii excep
ţionale chiar dacă este săvârşit de dumneavoastră! Nu sunteti nişte oameni
din afară, nimeni nu mai e dinafară după ce s-a uns cu Sfântul Mare Mir. Vă
împărtăşiţi de o condiţie preoţească de care nu se face caz. Fac poate sectarii
caz pentru a putea elimina preoţia de funcţie, să fie toţi o apă şi un pământ. Nu
e aşa de simplu, dar nici Biserica Ortodoxă nu neagă lucrul acesta.
Vedeţi cum se spune aici: ...ne-a făcu t pe noi împărăţie, preoţi a i lui
Dumnezeu şi Tatăl Său. Mântuitorul Hristos a venit pe pământ să recupereze
oameni. Nu pe toţi, că nu toţi acceptă lucrul acesta, să facă parte din împărăţie
şi să fie preoţi ai lui Dumnezeu. Chiar şi alăturarea acestor termeni este puţin
tulburătoare, pentru că termenul teologic ar fi preoţie împărătească. Dar ce
nu înţelegem acum vom înţelege poate treptat. Important este să vedem un
pic trimiterile şi adâncimile care se deschid în spatele unor asemenea lucruri.
Audienţa: E ca o binecuvântare de Liturghie.
R: Categoric! Elementele care compun din punct de vedere tehnic o
Sfântă Liturghie sunt foarte la îndemână. Dar dependenţa nu este ca de la
Liturghie noi să vedem asemănări în Apocalipsă, ci eu cred că este invers!

Trăirea Apocalipsei a fost pentru creştini, cel puţin la început, un model care
i-a ordonat ca ei să aşeze lucrurile în Liturghie având în vedere acest model. în
momentul în care pui problema slujirii lui Dumnezeu, aceasta e o problemă pre
oţească. Atunci felul de a concepe aceste binecuvântări, aceste rostiri, mărturi
siri despre Dumnezeu, felul de a te ruga, trebuie să fi avut ca model Apocalipsa.
Pentru mine este extraordinar să îmi dau seama că textul Apocalipsei nu a fost
abandonat, marginalizat, ci dimpotrivă a fost respectat şi preluat ca model.
Şi de aici ne ducem cu gândul la cât de ignoranţi şi neştiutori suntem să ne
imaginăm că lucrurile acestea, Sfânta Liturghie în special, ar putea fi ce spu
nem de obicei că este, adică o alcătuire în care a mai pus împăratul Iustinian
ceva, a mai pus nu ştiu cine, cutare şi cutare. Nu! Aici este un nucleu, este
ceva extraordinar de responsabil! Şi înţelegem ce şansă este pentru Biserica
Ortodoxă care, chiar dacă nu a dublat această transmitere a Sfintei Liturghii
şi cu un instrument de cunoaştere, totuşi a transmis-o şi n-a ciopârţit-o, nu a
batjocorit-o. Ne-a adus-o în limba noastră şi o avem! Este extraordinar. Altfel
puteam fi ca la catolici, o amărăciune de ritual pierdut pe traseul istoriei. Dar
ne trebuie maturitate, curaj şi seriozitate cu care să respectăm patrimoniul pe
care îl avem. Să recunoaştem articulaţiile lăuntrice care îl compun şi care fac
ca acest ritual al Sfintei Liturghii să fie o trăire a lumii nevăzute la îndemâna
noastră! Atunci înţelegem de ce părintele Arsenie Boca a putut spune că atât
timp cât Sfânta Liturghie se slujeşte pe pământ, lumea nu se încheie. Pentru că
Sfânta Liturghie îl aduce pe Dumnezeu aici, iar vrăjmaşul nu încape! Părintele
Arsenie Boca aşa explică: câtă vreme Sfânta Liturghie se slujeşte pe pământ,
Antihrist nu poate să facă toate ale lui, cum ar vrea! Şi e normal să fie aşa. Cel
puţin bucăţica aceea de pământ, eşantionul acela de oameni deveniţi comuni
tate liturgică şi care, Doamne-ajută să se mai şi împărtăşească, este ceva care e
smuls din lumea asta pieritoare şi pus undeva, unde curge Viaţa, Eternitatea.
Este important să te poţi raporta în felul acesta la Sfânta Liturghie, să înţelegi
cât înţelegi, iar ce nu înţelegi conştient, să respecţi într-o atmosferă de evlavie!
Conferinţa 5 3
09.03.2019
Extrem de ambiţios este acest proiect al nostru, de a ne apropia cu lectură

şi explicaţii de ultima carte a Noului Testament, de Apocalipsă. Lucrurile care
nu se lasă explicate, conştientizate cu o brumă de câteva propoziţii, le aban
donez. Fac aceasta în aşteptarea unui eventual moment ulterior, când ele s-ar
putea limpezi cât de cât. Cum ar fi de pildă tema Duhului Sfânt pe care noi
L-am văzut mai degrabă absent din formulările, din descrierea, din numirea
lui Dumnezeu, aşa cum o găsim în Apocalipsă. Se prefigurează o explicaţie, dar
încă nu vorbesc astăzi. Aşa vor fi şi alte lucruri. Eu voi spune din când în când
că la tema cutare sau cutare nu am de zis mare lucru. O lăsăm să se coacă până
când ea va găsi în sufletele noastre o posibilitate de a vorbi.
Textul care ne stă acum în faţă vine după binecuvântarea de început, acea
binecuvântare despre care am văzut că seamănă cu cele din epistolele pauline.
După mărturisirea referitoare la Mântuitorul Hristos... Care ne iubeşte şi ne-a
dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său, şi ne-afăcutpe noi împără
ţie, preoţi a i lui Dumnezeu şi Tatăl Său, L u i fie slava şi puterea, în vecii vecilor.
Am in! Deci după această formulă doxologică urmează: „Iată, E l vine cu norii
şi orice ochi II va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vorjeli, din p ri
cina Lui, toate seminţiile păm ântului. Aşa. Amin.” (Apoc.1,7). Alte variante
spun că vine pe nori.
îmi este foarte greu să aşez acest verset, după ce s-a zis amin. Poate că este
o sinteză foarte curajoasă a tot ceea ce urmează. Nu ştiu! După acest amin,
care încheie o formulă de preamărire a Mântuitorului Hristos, tot despre El
zice Iată E l vine cu norii. Poate că lucrul acesta ne trimite cu gândul la acel
text din Simbolul de credinţă de la sinodul I Ecumenic, acolo unde despre

Mântuitorul Hristos s-au formulat anumite lucruri, concretizate în formule
foarte concentrate. Iar temele care îl vizează pe Mântuitorul Hristos sunt desi
gur întruparea, naşterea, viaţa, moartea, învierea, înălţarea şi a doua venire!
Cum se spune acolo... si iarăşi va sa vină cu slavă să judece viii si morţii, a
Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Desigur e altceva, dar te poţi gândi puţin
că la mărturisirea Mântuitorului Hristos, Sfântul Evanghelist Ioan mai are de
spus şi acest lucru pe lângă ce a spus deja. Şi anume, că El urmează să revină!
Că Mântuitorul Hristos nu are doar lucruri exprimate la nivel de prezent şi de
trecut, cum spune aici: Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noas
tre, prin sângele Său, şi ne-a făcut pe noi împărăţie... Deci lucruri de prezent şi
de trecut. Şi acum apare un viitor care devine prezent: lată, E l vine cu norii şi
orice ochi îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns...Deci e un viitor care
începe să devină prezent. Pe mine mă impresionează faptul că înaintea altor
revelaţii, Sfântul Ioan face această referire la a doua venire a Mântuitorului
Hristos, care este iminentă, este în bătaia privirii mărturisitorului - Iată ! Dacă
acceptaţi şi vă puneţi în situaţia aceasta că versetul vine să întregească lucru
rile pe care noi trebuie să le ştim şi pe care trebuie să le mărturisim despre
Mântuitorul Hristos în prezent, trecut şi viitor, atunci ne putem lega de acest
cu norii. Nu dau o explicaţie, că nu pot da o explicaţie. M-am dus la toate tri
miterile din Sfânta Scriptură care sunt date aici şi nu m-am putut lămuri, nu
am găsit o explicaţie la acest cu norii. Singurul lucru de care ne putem lega este
în Faptele Apostolilor, unde în capitolul întâi se detaliază oarecum înălţarea
la Cer. Sfântul Evanghelist Luca, după ce a descris ceva din înălţare la finalul
Evangheliei sale, revine în acest prim capitol şi spune... pe când ei priveau, S-a
înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi atunci ei au stat nedumeriţi până
când au apărut cei doi îngeri care le-au spus că aşa cum S-a înălţat de la voi
la cer, as fe l va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Această dezvăluire,
acest avertisment că Mântuitorul Hristos, pe care ucenicii îl pierd din vedere
prin înălţarea la Cer - tainic lucru, greu de reprezentat la modul fizic, nu vă
Conferinţa 5 - 09.03.2019 57
sfătuiesc să o faceţi - se va întoarce precum a plecat şi este legat cumva de nori.

Deci un nor L-a luat de la privirea lor şi El acum vine cu norii. Adică se împli
neşte exact ce îngerii au spus la finalul Evangheliei după Luca şi respectiv în
Faptele Apostolilor la început.
Ce ne spune Sfântul Evanghelist Ioan? Ne spune că acel lucru pe care
ucenicii l-au înţeles de la îngeri -un fel de Bunăvestire despre viitorul relaţiei
Mântuitorului Hristos cu oamenii- se împlineşte acum. Este iminent! Iată, E l
vine cu norii. Acest prezent puternic de care Sfântul Evanghelist Ioan dă mărtu
rie, este tulburător. Noi avem nevoie de un efort deosebit ca să ne putem des
prinde de folosirea timpului pământesc când citim Apocalipsa. In mod normal,
noi proiectăm evenimentele din Apocalipsă într-o desfăşurare, o succesiune care
va fi cândva într-un viitor, după o mie de ani, zece mii de ani sau nu ştiu cât. Pe
când aici Sfântul Ioan a folosit un prezent şi asta dă de gândit şi ne dă curaj nouă
celor care am îndrăznit să gândim despre Apocalipsă că este ca un cult, ca o ima
gine a unei Liturghii. Adică ceva care se petrece, ceva care dezvăluie dedesubtul
istoriei, lucrurile care sunt în spatele celor vizibile şi trăibile concret acum, mâine,
poimâine şi în veacul veacurilor! Aşa cum o Liturghie o săvârşim şi acum şi peste
o sută de ani, tot la fel putem gândi şi acest lucru. Aş vrea să ne obişnuim cu
această ipoteză de lucru, că Sfânta Liturghie este tributară Apocalipsei! Eu cred
că alcătuirea Sfintei Liturghii în desfăşurarea ei actuală pe care o avem din secolul
patru să zicem, ca structură principală, a fost influenţată de revelaţia Apocalipsei
fără ca cineva să ne spună acest lucru. Pentru ca tema frângerii pâinii, care era
nucleul iniţial, să poată deveni un cult, s-au avut în vedere lucrurile tainice, dar
de structură fundamentală din alcătuirea Apocalipsei.
Iată, E l vine cu norii. Putem înţelege că Mântuitorul Hristos are cu noi şi
astăzi această dispoziţie de revelaţie, această relaţie pe care noi o neglijăm. Ne
raportăm la Mântuitorul Hristos ca la ceva care a trecut, iar în privinţa prezen
tului bâjbâim teoretic, fără trăire. Zicem că Liturghia îl aduce, că îl face con
temporan, că ne împărtăşim cu El acum, astăzi, dar toate acestea sunt lucruri
pe care nu le ducem prea departe. Mântuitorul Hristos ţine de trecut pentru
că s-a născut, a crescut şi toate sărbătorile pe care le avem trimit cumva la un

trecut, apoi îl trăim prezent cumva prin cult, dar în ceea ce priveşte viitorul îl
lăsăm cumva deoparte. Ori Mântuitorul Hristos irumpe, năvăleşte şi în pre
zentul nostru cu tot ceea ce pare că ţine de viitor. Ar trebui să ne sensibilizăm
pentru acest aspect că Mântuitorul, care pentru noi este un prezent ce ţine mai
mult de trecut, vine din viitor, dar aparţine prezentului.
...Şi orice ochi îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns. Iarăşi parcă
m-aş gândi la scena de la înălţarea la Cer unde ei nu L-au mai văzut. Ori acum
El se face văzut. Sigur că este tulburător. îl vor vedea şi cei care îl iubesc şi se
bucură de această revedere, dar şi cei pentru care vederea Lui poate să fie un
reproş. Este o vedere pe care nu o poţi da deoparte, chiar dacă cei care L-au
împuns, cu siguranţă nu vor să se întâlnească cu El. ...Şi se vorjeli, din pricina
Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin. E foarte greu de digerat înţele
sul acestui verset. De aceea îl lăsăm aşa cum e. Parcă am vrea să luăm câte o
bucăţică să o înţelegem, dar vedeţi că se duce tot mai departe şi nu se mai poate
lua tot. Pentru că dintr-o dată realizezi că Mântuitorul Hristos provoacă, vine
şi devine o realitate provocatoare ce nu poate fi negată.
Aş mai comenta ceva. Să fim atenţi în Apocalipsă la lecturile pe care le vom
face separat fiecare dintre noi. Citim acum Apocalipsa în programul nostru
de citire biblică, dar avem şi tema noastră separată pentru aceste lecţii de sâm
bătă seara. Să fim atenţi la faptul că omenirea este denumită în câteva rânduri
prin popoare, limbi, neamuri, seminţii. în textul de azi zice doar toate semin
ţiile pământului. Şi aici ne putem gândi cumva că nu putem simplifica zicând
că Europa şi ceva din Asia ar avea poate ceva de-a face cu creştinismul, pe când
restul lumii, nu. Dar zice toate seminţiile pământului, deci o realitate care nu e
limitată la dimensiunea unei religii împărtăşite de anumite categorii de oameni,
de o cultură, de o civilizaţie. Toate seminţiile pământului se vor jeli...E o per
spectivă pentru care îmi e foarte greu să îi văd prezentul. Deci rămâne aşa cum e.
Următorul verset: „Eu sunt A lfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce
este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.” (Apoc.1,8). Deja este şi mai şocant
Conferinţa 5 - 09.03.2019 59
pentru că nici nu a început istorisirea. A fost o binecuvântare de început, ca la

o slujbă, apoi spunem ceva despre Mântuitorul Hristos ca şi cum am zice un
Simbol de credinţă...Iar acum, aici e ca şi când Dumnezeu vine şi se prezintă.
Ca şi cum de la provocarea venită de jos în sus, de la nivelul omului, Dumnezeu
răspunde. Şi la slujbă dacă sunteţi atenţi, noi avem în structura liturghiei un fel
de dialog. Sunt lucruri pe care le facem noi şi la care răspunde Dumnezeu. Apoi
noi venim din nou cu un gest şi iarăşi răspunde Dumnezeu. Trebuie să înţele
gem Sfânta Liturghie şi în forma aceasta a unui dialog tainic între comunitatea ce
slujeşte şi Domnul Dumnezeu nevăzut, care răspunde. Din acest motiv mă gân
desc că aici avem aceeaşi structură. De la Ioan, celor şapte Biserici, trecând apoi
prin mărturisirea Mântuitorului, ajungem acum, când vine Dumnezeu şi zice
Eu sunt A lfa şi Omega. E o formulă cu care ne vom mai întâlni şi mai încolo: Eu
sunt A lfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine,
Atotţiitorul. După ce ne-am referit la Mântuitorul Hristos, acum cine e aici?
Dumnezeu Tatăl? E Dumnezeu în Fiinţa Lui poate, aşa cum în limbajul nostru
de creştini spunem Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - o singură Fiinţă dumnezeiască.
Dar la ce vreau eu să fac trimitere de fapt? Fac trimitere la prima situaţie,
când Dumnezeu se exprimă la persoana întâi, spunând Eu sunt sau Eu sunt
cel ce este. în momentul în care Moise a primit revelaţia pe Muntele Sinai, el a
cerut de la Dumnezeu să i se destăinuie, să-i spună ce nume are, cine este, pen
tru a putea spune mai departe poporului. Şi atunci Dumnezeu se numeşte pe
sine ca şi principiu al existenţei, al fiinţării: Eu sunt. Adică e fiinţarea în nucleu,
în miezul ei, în izvorul ei. Şi este tulburător, pentru că acolo pe Muntele Sinai
e un început. Moise va pleca în acel moment în numele lui Eu sunt mai întâi
să se impună în faţa unui popor, pe urmă să se impună în faţa lui Faraon şi în
continuare toată strădania lui de o viaţă întreagă, 40 de ani foarte grei, în rela
ţie cu acest popor. El se străduieşte să-L reprezinte pe Cel care a zis Eu sunt.
Să-L reveleze, să-L facă cunoscut, să-L facă apropiat acestui popor şi să nască
din această seminţie care s-a conturat în Egipt, un popor al lui Dumnezeu.
Eu vreau să surprind această realitate, această încercare de a recupera ceva
din această lume si a o oferi lui Dumnezeu, de a sfinţi ceva, a lua si a face să
fie plăcut lui Dumnezeu. Munca lui Moise asta a fost: să formeze un popor
pe care Dumnezeu să-l poată numi poporul Meu şi să se poată revela în el, să
se poată lucra în istoria lui planul lui Dumnezeu. Ori iată o situaţie în care
Sfântul Evanghelist Ioan este la începutul unei lucrări, a unei revelaţii despre
Dumnezeu şi despre tainele existenţei într-un viitor care devine prezent. Iar
Apocalipsa ne arată cum toată lumea este băgată într-o lucrare, într-o strădanie
din care să se aleagă ce se poate alege pentru Dumnezeu. Iar ce nu se alege, să
fie clar că e nefolositor. Ce se poate valorifica din istorie, din existenţa umană
pe faţa pământului ? Vom vedea mai încolo...martiraje şi câte şi câte, până când
pământul, omenirea, cerul şi toate celelalte vor deveni noi, înnoite, în aşa fel
încât să poată exista un nou Ierusalim. Este ca un proces de re-creaţie prin sfin
ţire, ce are loc în marele şantier care se cheamă istoria Bisericii, în strădania ei
de a fi loială Mântuitorului Hristos, de a-L întrupa şi de a reuşi să transforme
în Biserică o parte cât mai mare din realitatea publică, omenească.
Mie mi se pare că această intervenţie, acest cuvânt puternic prin care
Dumnezeu intervine şi spune ca pe Muntele Sinai Eu sunt sună ca o binecu
vântare. O intervenţie a lui Dumnezeu ca să nu rămână omul acesta, Ioan, des
coperit cumva. Ioan vine la noi şi trimite un mesaj, o descoperire, care i s-a dat
şi lui şi ne-o dă şi el nouă prin cuvinte descriptive ce creează tensiune, emoţie,
înţelesuri. Parcă e nevoie ca Sfântul Ioan să fie împuternicit, aşa cum a fost
odinioară Moise pe Muntele Sinai înainte de a pleca spre Egipt. Şi avem acest
cuvânt al lui Dumnezeu foarte puternic: Eu sunt A lfa şi Omega, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul. Sunt trei dimen
siuni, trei nume... Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine. Iar în româneşte, prin
Atotţiitorul traducem cuvântul pantocrator adică atotputernicul.
Mai lăsăm un pic aceasta şi revenim la ceva care e mai la îndemâna noas
tră. încerc să vă motivez pentru a ne gândi la nişte lucruri mai accesibile. în
momentul în care noi am început, cu curaj, aici la parohie o activitate publică,
era în 1994. Atunci am reuşit pentru prima dată să adunăm împreună un
Conferinţa 5 - 09.03.2019 61
număr de persoane cu donaţii şi cu muncă pentru ca să facem troiţa de la intra

rea în cartier. Aceasta, retezată, scurtată, este acum în curtea bisericii. Ce am
făcut atunci cu această troiţă a fost un lucru pe care l-am urmărit în colaborarea
ulterioară cu arhitectul, dar mai ales cu pictorul bisericii. Chiar dacă ei erau
specialişti şi ştiau ce au de făcut, pentru a rezulta un lucru frumos, preotul a
fost vocea dumneavoastră, avocatul comunităţii. Eu de la bun început am cerut
nuanţarea anumitor înţelesuri pentru ca în legătură cu acest creator artistic,
fie că este Alfred Dumitriu la cruce, fie că e arhitecta Livia Câlţia sau pictorul
Grigore Popescu, parohia să nu fie un simplu beneficiar pasiv, ci să avem nişte
exigenţe de tip ideatic, după care artistul să se ghideze. Să nu fie de capul lui, că
artistul poate are nişte idei care nu se potrivesc cu comunitatea. Iar pe această
cruce masivă cu cei doisprezece apostoli în jurul Mântuitorului Hristos, eu
am cerut să fie consemnate în scris formulele prin care Dumnezeu ni se pre
zintă nouă. Mi s-a părut că ar fi interesant şi deosebit. Ca un fel de lucrare de
persuasiune asupra cuiva care priveşte crucea. Şi văzând-o să citească textul. Şi
citind textul, să se întâlnească cu Dumnezeu care se prezintă pe sine! Eu sunt...
pâinea vieţii, lumina...şapte formule concentrate într-un crescendo, luate din
compoziţia Sfintei Evanghelii după Ioan. Am urmărit formulările de sus în jos
în acest crescendo. Toate sunt acolo, pe trupul crucii. Iar după ce am lămurit cu
sculptorul aceste detalii, mi-am dat seama că nu-i destul. Şi nu-i destul pentru
că într-adevăr Dumnezeu zice în Vechiul Testament Eu sunt, iar acest Eu sunt
nu l-am mai trecut pe cruce, pentru că el se regăseşte în toate celelalte Eu sunt
din Noul Testament. Deci am renunţat la el, dar am luat în schimb formularea
din Apocalipsă, atât pe aceasta de la început - Eu sunt A lfa şi Omega, cât şi pe
cea de la sfârşitul Apocalipsei - Eu sunt A lfa şi Omega, începutul şi sfârşitul.
Deci crucea adună şi revelaţia evanghelică, dar şi pe cea apocaliptică despre
Dumnezeu, în situaţiile în care El vorbeşte cu noi şi spune ceva despre sine.
Conferinţa 6 3
16.03.2019
„Eu Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi

la împărăţia şi la răbdarea în lisus, fost-am în insula ce se cheamă
Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru m ărturia lui
lisus. Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urm a
mea, glas mare de trâm biţă, care zicea: Ceea ce vezi scrie în
carte şi trimite celor şapte Biserici: la E fes, şi la Sm irna, şi la
Pergam, şi la Tiatira, şi la Sar des, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea”
(Apoc.1,9-11)
Nu ştiu în ce măsură ceea ce voi spune astăzi se leagă de ce am vorbit dăţile

trecute. Nu am reuşit să reascult pentru a îmi da seama pe ce am pus accentul
atunci, dar vă provoc mai întâi să observăm această adresare foarte directă pe
care o găsim in versetul nouă: Eu loan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş...
Am fost curios şi m-am gândit imediat la celelalte scrieri care au rămas de la
Sfântul loan Evanghelistul. Mi-am dat seama că avem în faţă o problemă inte
resantă. Cea de-a patra Sfântă Evanghelie care este rămasă de la Sfântul loan
îl trece pe autorul ei sub mare tăcere. Este adevărat că nici ceilalţi evanghelişti
nu vin în faţă să spună clar cine sunt, dar autorul celei de-a patra evanghelii
vorbeşte întotdeauna despre sine la persoana a treia, ca fiind ucenicul pe care
îl iubea lisus.
Gândiţi-vă şi la episodul cu Sfântul Apostol Andrei care a mers după
Mântuitorul Hristos cu încă un ucenic al Sfântului loan Botezătorul. Acesta
Conferinţa 6 - 16.03.2019 63
este un episod pe care numai Sfântul Ioan îl relatează, iar noi bănuim că Sfântul
Ioan ar fi acel coleg al Sfântului Andrei, deoarece el descrie scena care nu apare
descrisă în altă parte. Pe urmă m-am dus la cele trei epistole pe care le avem
de la Sfântul Ioan Evanghelistul. în niciuna, autorul nu se desemnează pe sine
într-un mod clar, aşa cum o face Sfântul Pavel de exemplu, unde e foarte clar
cine e omul care trimite mesajul. La Sfântul Ioan aceste trei epistole nu sunt
asumate într-un mod foarte clar. Prima epistolă este o vorbire la plural cumva,
o învăţătură adresată cu formule de plural, iar în a doua şi a treia epistolă, auto
rul se ascunde sub numele de „bătrânul”.
De aceea este foarte interesant faptul că fiind abia la începutul primului
capitol din Apocalipsă, am citit deja la versetul al patrulea: Ioan, celor şapte
Biserici care sunt în Asia...Y)c)z ştim foarte clar cine adresează binecuvânta
rea: Ioan, ca şi când ar fi un preot sau arhiereu, celor şapte Biserici. Iar aici în
versetul al nouălea apare direct: Eu, Ioan, fratele vostru. Este foarte pregnantă
această formulă şi dă de gândit. Nu o comentez! Eu doar o scot în evidenţă
acum pentru că s-ar putea ca în timp să conştientizăm anumite semnificaţii,
anumite legături.
Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la îm pără
ţia şi la răbdarea în Iisus. Am putea să ne gândim: oare noi am fi cu adevărat
în postura corectă de a ni se adresa acest text? înţelegem că Ioan este exilat în
insula Patmos şi că el este într-o condiţie de suferinţă, de mărturisire, de mare
încercare, iar el le vorbeşte celor care sunt ca şi el încercaţi. Lucrul acesta ar tre
bui să ne cenzureze şi să ne dea de gândit, deoarece condiţia normală şi firească
în care primirea acestui text ar trebui să ne găsească este cea de mărturisitori,
de oameni încercaţi pentru credinţă, iar nu de nişte oameni graşi şi pasivi. Să
nu vi se pară că exagerez, dar textul e foarte clar: Ioan se adresează celor şapte
Biserici şi vom vedea în continuare că el este şi autorizat să trimită mesajul
respectiv celor şapte Biserici. Aceste şapte Biserici sunt cele în care credincioşii
sunt încercaţi, au o situaţie de examen, de martiraj în sens general.
împreună părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în Hsus. M-am

uitat un pic la comentarii legate de formulele greceşti folosite aici. Suferinţa
sau necazul înseamnă în greceşte o situaţie fără ieşire. Deci termenul acesta
românesc vrea să traducă un termen din greacă ce desemnează o situaţie fără
ieşire vizibilă. Ca şi când în condiţia ta de credinţă ai ajuns într-o situaţie în
care nu mai ai nicio soluţie. Cam acestea ar fi coordonatele termenului de sufe
rinţă
> sau necaz.
împărăţie este un termen greu de comentat şi de tradus, un termen foarte
încărcat şi foarte important pentru limbajul nostru bisericesc. Este împărăţia
lui Dumnezeu, împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, împărăţia care
începe cu Mântuitorul Hristos înviat şi aşa mai departe. îm părăţia nu este nea
părat ceva spiritual şi doar atât, ci ar trebui să înţelegem că împărăţia este acea
situaţie în care cele cereşti capătă ascultare din partea celor pământeşti, adică
ceva de aici acceptă să primească pecetea celor de sus. Trupul Mântuitorului
Hristos întrupat este o împărăţie, trupul Mântuitorului Hristos înviat este o
împărăţie, este nucleul împărăţiei cerurilor. Nu e ceva în care te duci cu gândul,
cu sufletul, ci ceva la care participi, ceva răscumpărat din această lume. Este
ceva în legătură cu Biserica, cu Sfintele Taine, cu lucrarea creştină de a-L aduce
şi a-L păstra pe Dumnezeu pe pământ. Cam în direcţia aceasta aş vrea să avem
o deschidere pentru termenul de împărăţie.
...şi răbdarea în lisus. Şi aici este o nuanţă anume, pentru că termenul gre
cesc nu denumeşte o răbdare pasivă, ci mai degrabă una dinamică. Probabil că
ar fi fost mai bun termenul perseverenţă. Vă daţi seama că se schimbă lucru
rile? Deci împreună părtaş la o situaţie fără ieşire, la împărăţie şi la o răbdare
angajată, luptătoare. Chiar dacă nu vedem orizontul, soluţia, nu ne dăm bătuţi.
Toate aceste aspecte sunt în lisus. Pentru că deja sunteţi oameni şcoliţi şi exer
saţi, trebuie să vedem când Domnul Hristos este numit lisus si când este numit
Hristos. Lucrurile acestea nu sunt întâmplătoare, trebuie să fim foarte atenţi.
Deci este suferinţa, împărăţia şi răbdarea în lisus. Noi ca oameni nu am putea
avea fără Mântuitorul lisus Hristos vreo legătură cu Dumnezeu. Pentru noi
Conferinţa 6 - 16.03.2019 65
şansa este că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi numele Lui de om este Iisus.
Noi prin Iisus avem acces la toate şi nu altfel. Din nou: Eu Ioan, fratele vostru şi
împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în Iisus, fost-am
în insula ce se cheamă Patmos. înţelegem că faţă de alţii care sunt probabil păti-
mitori, dar membrii statornici şi luptători ai Bisericii, Ioan este în Patmos, în
suferinţă. Nu dă detalii, dacă l-a pedepsit Traian împăratul sau altcineva, ci
doar spune că este în insula Patmos în această condiţie de răbdare, de suferinţă,
de luptă, de strădanie, dar de asemenea şi de împărăţie.
... Fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi
pentru m ărturia lui Iisus. Iarăşi sunt două lucruri foarte precise: cuvântul lui
Dumnezeu si m ărturia lui Iisus. Aici scrie cuvântul cu literă mică, mie mi-ar fi
plăcut să scrie cu literă mare, dar contează foarte mult editorul, traducătorul.
Gândiţi-vă că printr-un „c” mare pus aici, deja mărturiseşti pe Mântuitorul
Hristos - Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este Mântuitorul Hristos cel
care a venit şi s-a întrupat în Iisus. ...Şipentru mărturia lui Iisus. Deci eu, Ioan,
împreună cu voi, suntem în această situaţie pentru cuvântul lui Dumnezeu şi
pentru m ărturia lui Iisus. E foarte importantă această mărturisire. A spune
despre un om concret, care a fost ieri-alaltăieri personaj istoric real, numărat la
recensământul roman, că este cel în care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, este
foarte mult. Este esenţial! în toate cele trei epistole, Sfântul Ioan spune că cine
nu mărturiseşte că Mântuitorul s-a întrupat cu adevărat, acela este antihrist.
Aşa distingi duhul antihristic, prin faptul că nuanţează şi diluează mărturisirea
radicală că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în Iisus din Nazaret! Deci cine este
autorul? Este Ioan. El se adresează direct şi are în vedere nişte beneficiari ai
acestei revelaţii pe care el îi califică drept fraţi în cadrul acestor coordonate de
creştinism asumat. Asumat până la mărturisirea cu preţ de suferinţă şi de viaţă.
Ne ducem mai departe cu citirea şi avem cel puţin două lucruri de discu
tat. Textul continuă cu Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma
mea, glas mare de trâmbiţă...Ştim că este în insula Patmos. înţelegem care este
relaţia lui cu cei cărora le scrie. Iar acum ne spune că a fost în duh în zi de
duminică. Haideţi să vorbim întâi despre faptul că a fost în zi de duminică. în

greceşte la duminică se spune „ziua domnească” sau „ziua Domnului”. Ruşii
îi spun „înviere”, ceea ce iarăşi e foarte frumos. Alţii o numesc „ziua soare
lui”. Noi spunem duminică, iar explicaţiile zic că duminică vine de la „domn”,
adică ziua Domnului. Unii comentatori ai Apocalipsei spun că a fost ziua de
Paşti, dar cei mai mulţi spun că a fost o zi de duminică, prima zi a săptămânii,
ziua importantă în care se întâmplă marile accente ale vieţii creştine încă de la
început, din secolul întâi. Dacă a fost duminica de Paşti semnificaţia este mai
puternică, dar şi dacă a fost altă duminică tot este semnificativ. Pastile se pre
lungesc de-a lungul întregului an. Cinzeci şi una de duminici stau sub pecetea
pascală. Deci este oricum un moment important, sărbătoresc. Ne putem gândi:
oare era singur acolo sau mai erau şi alţi creştini cu el? Era în celulă sau liber?
Putea să săvârşească Sfânta Liturghie? în condiţiile primare din secolul întâi.
Şi dacă da şi dacă nu, contează mai puţin. Ce contează este că ziua respec
tivă are nişte coordonate foarte semnificative pentru viaţa creştinilor. Este ziua
Domnului, ziua în care în mod normal pomeneşti învierea Domnului, ziua în
care pomeneşti şi mărturiseşti că Mântuitorul cu trupul Lui pământesc a deve
nit biruitor. Că cerul a devenit biruitor în totalitate la dimensiunile Trupului
Său, recuperându-L din moarte. Nu s-ar putea pune problema aşa dacă El nu ar
fi fost un om adevărat! Mai întâi mărturisim că El, pe dimensiunea lui umană
a fost om sută la sută. Ceea ce înseamnă că vârsta conta şi pentru El, înseamnă
că moartea a putut avea acces asupra Lui şi a putut muri. Dar Mântuitorul vine
din mormânt şi trupul Lui este o bucată recuperată din universul acesta mate
rial, fizic. Deci începe acolo un proces pe care vă invit să-l urmărim cu grijă,
pentru că este una din ideile fundamentale ale Apocalipsei. Toată Apocalipsa
urmăreşte procesul acesta în care lumea se transformă treptat în împărăţie,
acesta fiind un trend, un vector urcător care stă sub semnul învierii Domnului.
Ceea ce Mântuitorul a făcut cu trupul Său, Biserica trebuie să facă cu membrii
săi si cu lumea, cu cât mai mult din lumea aceasta. Acesta este un mers al lucru-
rilor pe care Dumnezeu îl aşteaptă şi vrea să ne aibă pe noi colaboratori. Nu
Conferinţa 6 - 16.03.2019 67
este un proces care să se întâmple lin, ci este o luptă teribilă, aşa cum teribilă a
fost şi lupta poporului ales ca să rămână în condiţia de popor ales, loial revela
ţiei pe care a primit-o pe Muntele Sinai. Lucrul acesta nu a fost deloc un lucru
simplu, dimpotrivă au fost nişte lupte, nişte căderi şi reveniri, tensiuni extra
ordinare pe care noi le urmărim citind cărţile Vechiului Testament. Aşa este şi
aici, am mai spus acest lucru: istoria Bisericii stă sub semnul Apocalipsei şi ea
este acest proces în care se descrie cum pământul trebuie să devină cer. Aceasta
este vocaţia lui! El nu va deveni cer sută la sută, dar până la urmă vom vedea că
din acest pământ şi din această lume va rezulta totuşi un cer nou şi un pământ
nou. Vom mai reveni la această idee fundamentală a Apocalipsei. Faptul că a
fost în zi de duminică nu este nesemnificativ, nu e întâmplător, ci este ziua în
care bucuria creştinilor este în punctul cel mai semnificativ.
Apoi zice am fost în duh. Aici este altă dimensiune a lucrurilor, pentru
că vorbeşte despre o situaţie, care nu este de nasul nostru aşa-zicând. Nu este
uşor de explicat faptul că omul poate să iasă din condiţia lui obişnuită şi să
trăiască conştient în cele superioare. Amfost în duh... adică în extaz, după cum
comentează părintele Anania. Ce este extazul? Nu ştiu să vă spun, că eu nu am
fost în extaz niciodată. însă înţelegem teoretic că este o situaţie pe care a tră-
it-o şi Sfântul Apostol Pavel când a spus că a fost ridicat până la al treilea cer,
situaţie despre care vorbeşte cu multă grijă. Dar Sfântul Ioan spune doar atât
am fost în duh. Cum a fost în duh? Trupul a rămas jos şi s-a dus numai sufletul
lui undeva? Şi dacă s-a dus numai sufletul, important este că a fost conştient.
Poate că şi când dormim sufletul nostru se duce undeva, dar problema este să
te duci şi să ştii de tine, iar lucrurile pe care le vezi să le aduci înapoi.
Am fo st în duh în zi de dum inică...starea aceasta excepţională, urcu
şul acesta al lui Ioan este ceva pe care eu l-aş comenta puţin şi în legătură cu
Evanghelia de mâine când se va citi pericopa cu Natanael, care vine imediat
după chemarea lui Andrei şi a lui Ioan. Natanael se duce sceptic la Mântuitorul
şi când Mântuitorul îi spune că l-a văzut sub smochin, Natanael face dintr-o
dată o mărturisire extraordinară: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui
Israel. (Ioan 1,49). Explicaţiile obişnuite pentru această mărturisire sunt că pe

vremea când era copil, Natanael ar fi fost şi el prigonit de Irod şi a fost ascuns
sub smochin, iar Mântuitorul i-a spus exact elementul acesta biografic pe care
Natanael credea că numai el îl ştie. Alţi comentatori, ceva mai docţi spun că
prin te-am văzut sub smochin Mântuitorul vrea să spună că Natanael era în
extaz. De aceea Natanael e atât de şocat şi poate să facă o asemenea mărtu
risire. Deci Ioan este în duh, într-o stare excepţională şi deja când ne spune
lucrul acesta ne dăm seama că ceea ce urmează să ne comunice, nu e ceva fizic!
Noi traducem Apocalipsa ca şi cum ar avea nişte conţinuturi ce ţin de istoria
fizică şi greşim! Şi nu numai noi greşim, mulţi greşesc. Dar când Ioan spune
am fost în duh înseamnă că lucrurile care intră în logica acestei percepţii nu
pot fi traduse în plan fizic sau în istoria brutală şi concretă a lumii acesteia. Ce
ne-ar îndreptăţi să traducem astfel lucrurile? Trebuie să fim extrem de atenţi
că lucrurile pe care Ioan le transmite sunt văzute în duh, adică sunt trăiri spiri
tuale, vederi suprafireşti. Sunt experienţe în afara trupului. Altfel nici nu s-ar
folosi termenul de apocalipsă, descoperire.
Continuăm...Ioan este în duh în zi de duminică si zice am auzit, în urma
mea, glas mare de trâmbiţă. El are nevoie de termeni -în cazul acesta trâmbiţa,
cu care prin asemănare să spună ceva despre trăirile pe care el le are. Toată
Apocalipsa e aşa! Tot ceea ce urmează este de genul acesta. Şi atunci sigur că
suntem cumva la tema duminicii de astăzi, cu sfintele icoane, unde sim bo
lul mijlocitor este menit să te ridice cu mintea la semnificaţiile la care nu ai
acces direct. Adică tu nu o poţi vedea pe Maica Domnului, nu-L poţi vedea
pe Mântuitorul Hristos, dar tu, ca om obişnuit care nu se poate duce în duh,
ai un intermediar, un termen prin care ai acces la această realitate superioară.
Ioan aude un glas mare ca de trâmbiţă. Ce înţelegem? Că înainte de a
vedea, el aude. înţelegem că pentru omul lăuntric care iese din trup şi urcă
duhovniceşte, trăirile, percepţiile, experienţele pe care le face pot fi exprimate
numai în legătură cu omul de pe pământ, care are anumite facultăţi de cunoaş
tere. Nu are cum să descrie acele trăiri decât folosindu-se de formule care se
Conferinţa 6 - 16.03.2019 69
referă la auz, văz, miros...Gândiţi-vă ce înseamnă o biserică, o atmosferă de

cult. In biserică lucrurile se compun de aşa natură încât să realizeze un fel de
persuasiune, un fel de presiune de convingere prin simţuri, către altceva decât
este în lumea aceasta. Dacă ar fi doar către lumea aceasta, atunci nu ar mai fi
nevoie de această atmosferă artificială, că artificială este. Noi avem în biserică
o atmosferă special creată, ca de seră. Formele de arhitectură, pictura de un
anume fel, muzica, mirosurile, limbajul, textele pe care le folosim, toate aceste
lucruri sunt accesibile nouă ca oameni, dar ele trimit către altceva. Ele sunt
nişte elemente iconice ale unei realităţi spirituale la care noi nu avem acces.
Sfântul Evanghelist Ioan are acces, dar ca să vorbească oamenilor obişnuiţi care
nu sunt în duh, foloseşte acest mod de mijlocire iconică, simbolică.
...un glas mare de trâmbiţă, care zicea...Vă daţi seama că nu este doar un
sunet cutremurător. Termenul grecesc pentru mare nu se referă la ceva mare ca
dimensiuni pământeşti, ci la mare în sens de grav, superior. Nu primează sensul
de zgomot înfricoşător care te turteşte, ci că acest glas vine de undeva de sus,
sursa lui este ceva grav, amplu, solemn. Şi glasul zice: „Ceea ce vezi scrie în carte
şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi
la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea. Şi m-am întors să văd a l cui este glasul
care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut...” (Apoc.1,12). Lăsăm pro
blema cu văzutul pentru data următoare, pentru că din acel moment comenta
riul nostru începe să devină foarte solicitant, iar lucrurile pe care le vom trece
în revistă trebuie să le ţinem minte. Trebuie să le ţinem minte pentru că această
primă imagine se va metamorfoza la un moment dat şi trebuie să vedem de
unde până unde ţine o imagine şi de unde începe altceva. Deocamdată este o
voce ca de trâmbiţă, dar care are înţeles, pentru că de fapt este un mesaj. Lui
Ioan i se spune ceva: ceea ce vezi scrie. Iarăşi e straniu: ceea ce vezi, nu ceea ce
auzi, cu toate că mai încolo vor fi nişte mesaje pentru cele şapte Biserici. Deci
am înţelege că tot ceea ce el va vedea si va trăi în duh urmează să fie conţinu-
tul unei cărţi ce urmează a fi trimisă celor şapte Biserici. După ce se detaliază
lucrurile vom vedea că fiecare din cele şapte Biserici ale Apocalipsei au de fapt
un mesaj personalizat, diferit de la una la cealaltă. Dar înţelegem deocamdată

că faptul de a scrie şi de a comunica aceste lucruri, faptul că aceste şapte Biserici
au primit această carte şi au păstrat-o în patrimoniul lor, iar noi o avem până în
ziua de astăzi, nu este un capriciu al Sfântului Ioan! Nu este rezultatul faptului
că el a fost omeneşte impresionat şi din condiţia lui de frate cu ceilalţi a zis că
îi face şi pe ei părtaşi la această acumulare a lui. Nu! Este o poruncă! Şi atunci
trebuie să ne gândim: dacă noi facem parte din vreuna din aceste Biserici sau
avem o legătură cu ele, atunci faptul de a şti, a primi şi a citi mesajul este obli
gatoriu! Nu e un lucru marginal care să nu ne intereseze, aşa cum aparent de
două mii de ani Biserica creştină nu prea foloseşte Apocalipsa. Dar eu vă spun
că a folosit-o din plin, însă altfel decât suntem obişnuiţi să urmărim noi lucru
rile. Deci este o poruncă: Ceea ce vezi, scrie. Prin urmare Sfântul Evanghelist
Ioan este părtaş la o experienţă superioară, deosebită, poate pe grade de urcuş
duhovnicesc, dar el este lăsat să participe cu o misiune: să scrie o carte şi să o
transmită celor şapte Biserici.
Aş vrea să mai revenim puţin la ceea ce am vorbit despre cele şapte Biserici.
V-am propus ca ipoteză de lucru foarte serioasă şi responsabilă ideea că cele
şapte Biserici nu trebuie gândite în condiţia istorică. Eu am spus să ne gândim
la ceea ce au mai spus şi alţi comentatori, că totuşi acest şapte ar reprezenta o
totalitate, un întreg, aşa cum se poate trăi el aici pe pământ. Aceasta în ideea că
numărul opt este o totalitate care ţine de Cer. Noi avem jocul acesta între şapte
şi opt. Şapte este cumva numărul timpului, iar opt numărul eternităţii. Timpul
ţine de lumea care trăieşte istoria, dar timpul curge în ritmuri şi atunci avem
tema aceasta a lui şapte. Deci şapte ar reprezenta o totalitate pământească şi
atunci sunt şapte comunităţi diferite care exprimă cumva o totalitate creştină.
Eu m-am dus cu dumneavoastră un pic mai departe şi am spus că nuanţările
acelea în care Mântuitorul are mesaje distincte pentru fiecare comunitate ne-ar
putea duce cu gândul la şapte feluri de a fi creştin. Şapte tipuri de a mărturisi
creştinătatea, şapte feluri de a fi în condiţia de părtaş la suferinţa şi la împă
răţia şi la răbdarea în Iisus. Noi suntem atât de diferiţi unii de alţii şi chiar la
Conferinţa 6 - 16.03.2019 71
condiţiile modeste pe care le trăim în Câmpina tot ne putem da seama despre

comunitatea de la Slobozia că are un specific, comunitatea părintelui proto-
iereu e altfel, comunitatea de la Sfânta Treime e altfel şi aşa mai departe, fără
a putea spune că unii sunt mai buni decât alţii. Nici vorbă! Sunt lucruri bune
care ne reusesc nouă celor care suntem aici, iar altora le reusesc alte lucruri bune
care nouă nu ne reuşesc. Dacă putem distinge tot felul de nuanţe de la om la
om, putem şi în momentul în care vorbim despre comunităţi să bănuim că ele
au identităţi diferite. Şi dacă de undeva, de sus de tot, Dumnezeu conceptua-
lizează, numeşte şapte tipologii, şapte variante mari de creştinătate mărturisi
toare ? Creştinătate încercată, provocată de păgânismele din jur şi mărturisitoare
pe coordonatele respective. Eu aşa vă propun dumneavoastră să vedem lucrurile
şi aceasta ar fi noutatea clară cu care ne prezentăm aici.
Apocalipsa se adresează tuturor celor şapte Biserici. Chiar dacă fiecare din
ele va avea o părticică anume, un mesaj particular, cartea pe care o scrie Sfântul
Ioan din poruncă se adresează tuturor. Singura rezervă a noastră, singurul ele
ment care ne-ar da de gândit şi ne-ar descalifica în raport cu Apocalipsa ar
fi condiţia
j
mărturisitoare. Adică suntem si noi ca oameni ai secolului două-
j
zeci şi unu, din România de astăzi, oraşul Câmpina, cartierul Slobozia, sun
tem cumva într-o condiţie în care creştinătatea noastră este cât de cât pusă la
încercare? Mărturisirea Mântuitorului Hristos, relaţia noastră cu Cuvântul lui
Dumnezeu şi cu persoana Mântuitorului este cumva stingherită? Ne apropiem
noi măcar vag de o situaţie în care să fim în necazuri, adică fără perspectivă,
fără soluţie, în împărăţie, dar şi în perseverenţa de a ne păstra în împărăţie?
Măcar vag ar trebui să vedem undeva lucrurile acestea. Chiar dacă noi nu con
ştientizăm foarte tare, totuşi creştinătatea parcurge aşa ceva. Dacă am fi cât
de cât cinstiţi în a pune un diagnostic, ne-am da seama că undeva funcţionăm
cel puţin cu sentimentul că orizontul se închide în jurul creştinătăţii. Noi nu
vedem creştinătatea biruitoare, nu o vedem punând preşedinţi, nu o vedem
controlând parlamente, nu o vedem dând culoare civilizaţiei, ci dimpotrivă, o
vedem căzând, prăbuşindu-se sub presiunea Islamului, a civilizaţiei de consum,
a mallurilor, o vedem asaltată din toate punctele de vedere. Te uiţi aşa şi te

întrebi unde e soluţia? Nu prea vezi soluţia. Ne mulţumim cu o creştinătate
repetitivă în care funcţionăm ca într-o bulă, într-un microclimat delimitat şi
strict, cam cum v-am sfătuit şi eu de ani de zile să rezistăm aici, în insula de la
Slobozia. Dar ca să fim cum trebuie si să ni se adreseze si nouă Sfântul Ioan, ar
trebui să avem măcar relaţia cu împărăţia şi cu perseverenţa, cu încăpăţânarea
asta de a nu te da bătut! Nu ai soluţie pe orizontală, nu-i nimic, există soluţia
pe verticală. Şi comentatorii aşa spun, că Apocalipsa este soluţia pe verticală a
crizei orizontale.
Să recapitulăm un pic lecţia de astăzi în care nu am venit cu cine ştie ce
idei mari, dar ce mă interesează este să conştientizăm pas cu pas elementele
prin care se poate construi relaţia noastră cu Apocalipsa şi să ajungem cândva
posesorii unui limbaj, a unor mijloace prin care şi alte lucruri din patrimoniul
nostru de credinţă să se revalorifice în faţa noastră. L-am văzut pe Sfântul
Evanghelist Ioan venind în faţă curajos, cu nume şi cu mărturisire directă. A
fost în duh în zi de duminică, are o experienţă duhovnicească. La rigoare, înţe
lesul de duhovnicească înseamnă în duh, în afara trupului. Este o experienţă
auditivă, iar glasul mare ca de trâmbiţă este o poruncă: tot ce vede să scrie şi să
trimită într-o carte la cele şapte Biserici.
Audienţa: Mă întrebam dacă putem să trăim Apocalipsa şi la nivel perso
nal, adică nu neapărat în exterior, ci în interior.
R: întrebarea asta trebuie să ne-o punem împreună mai către sfârşitul căr
ţii. Suntem prea la început, trebuie să avansăm cu lectura. Deocamdată citim
şi tot citim, ceea ce ne obligă să conştientizăm şi să fim puţin mai atenţi. Prin
repetiţia citirii negreşit că vă vin gânduri, îmi vin şi mie uneori, pentru că încep
să se vadă repetiţii, legături. Când limbajul Apocalipsei ne va fi cât de cât apro
piat, atunci ne putem pune problema de a vedea cum s-ar traduce în limbaj
lăuntric.
Eu tin foarte mult ca din toată strădania mea din ultimele luni să reţineţi şi
să reveniţi asupra acestei perspective: istoria Vechiului Testament pregătitoare
Conferinţa 6 - 16.03.2019 73
venirii Domnului; apoi venirea Domnului, deci tot ceea ce ţine de Evanghelii,
ce s-a întâmplat cu Mântuitorul Hristos; apoi istoria Bisericii până la esha-
ton; şi noi, istoria noastră, viaţa noastră lăuntrică. Sunt patru niveluri ca nişte
oglinzi în care ce se vede într-o oglindă se duce şi în cealaltă, toate cu valori
interschimbabile. Adică Vechiul Testament poate fi pus în legătură cu ceea ce
s-a întâmplat cu Mântuitorul Hristos. Aceste lucruri îşi corespund. Avem o
profeţie în Vechiul Testament, iar Mântuitorul Hristos retrăieşte ca Fiu al lui
Dumnezeu întrupat lucruri pe care istoria poporului evreiesc a exersat-o vag.
Pe urmă Biserica şi noi...Biserica însăşi va parcurge şi va trăi în condiţia ei de
a fi trupul Mântuitorului Hristos, de a onora în condiţia fizică a pământului,
întruparea Mântuitorului Hristos.
Şi despre Apocalipsă poţi gândi că ea ar trebui să se poată regăsi în eve
nimentele personale, să poţi găsi valorile Apocalipsei în viaţa lăuntrică. La
fel cum aspecte legate de viaţa Mântuitorului Hristos ar trebui să aibă cores
pondent şi în viaţa ta. Până la urmă drumul nostru de creştini, prin Sfintele
Taine, a fost explicat ca o provocare pe care noi o primim în momentul în care
ne creştinăm, provocare ca în viaţa noastră să se deseneze valorile şi biografia
Mântuitorului Hristos. S-a mers până acolo încât Sfânta Liturghie pe care noi
o slujim ca grup şi o trăim personal, să fie cumva ca o pecete pusă în sufletul
nostru, o pecete a Mântuitorului Hristos cu viaţa Lui, care înseamnă întrupa
rea lui Dumnezeu în om. Aceste patru oglinzi reprezintă ceva la care să ne gân
dim mereu. Eu le-am luat de la părintele Scrima. Le-am găsit şi la Arsenie Boca
şi le conştientizez foarte puternic, pentru că ele sunt de mare ajutor. V-am spus
la canonul Sfântului Andrei Criteanul, că acest canon stă sub semnul tălmăci
rii în limbaj personal, sufletesc, a valorilor Vechiului Testament şi ale Noului
Testament. Tot canonul este ca un joc poetic de asemănări, de trimiteri. Adică
uite, situaţia din carte arată aşa, dar uite că şi situaţia mea lăuntrică şi lupta mea
cu păcatul sunt asemenea.
Gândiţi-vă că Sfânta Liturghie a beneficiat la un moment dat, prin
Sfântul Maxim Mărturisitorul, de o interpretare de tip apocaliptic, ceea ce
e foarte tulburător. Adică cei mai mulţi au spus că Sfânta Liturghie e viaţa
Mântuitorului Hristos. Noi slujim Liturghia şi repetăm viaţa Mântuitorului
Hristos. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune mult mai mult: Liturghia
este prefigurarea Apocalipsei. Când slujim Sfânta Liturghie trăim lucruri care
ţin de ceea ce descrie Apocalipsa. De pildă la „cei chemaţi ieşiţi” este deja jude
cata şi tot ce urmează după „cei chemaţi ieşiţi” sunt lucruri care se întâmplă
în faţa Tronului ceresc, pentru că tot ce e în Apocalipsă se întâmplă în faţa
Tronului ceresc.
Conferinţa 7 3
23.03.2019
Plecând de la experienţa proaspăt consumată la Bucureşti cu comentariul

la părintele Arsenie Boca, îmi dau seama că în momentul în care participan
ţii la această strădanie, care ar trebui să stea sub semnul colocviului, nu citesc
textul despre care este vorba, atunci lucrurile sunt în criză. Lectura în sine tre
buie să prilejuiască oricăruia dintre cei care se angajează la un asemenea demers
o experienţă personală, în care tu personal te confrunţi cu textul respectiv.
Ulterior, când ne întâlnim cu toţii, se pot construi nişte lucruri foarte intere
sante care pleacă de la text şi de la provocările pe care le face conferenţiarul. Ori
lucrul acesta nu se întâmplă! Oamenii sunt învăţaţi cu o stare de pasivitate în
care pur şi simplu asistă la ceva care se face, obişnuiţi printr-un exerciţiu înde
lung practicat la biserică, în care omul pare că e normal să fie pasiv. El nu se
exprimă, el tace, nu se implică.
Cam aşa este şi cu Apocalipsa. Eu aici am retezat de la bun început aspec
tul colocvial. îl reduc formal la câteva minute de la final, pentru că nu îmi per
mit să fac colocviu pornind de la tema Apocalipsei. Dar asta nu înseamnă că
tot ce facem aici nu trebuie să aibă la bază relaţia dumneavoastră personală,
directă şi zilnică cu textul cărţii. Fără acest lucru nu ajungem la niciun rezultat
profitabil pentru noi. Mi-aş dori să reuşesc ca înainte de a veni ziua de sâmbătă
cu o nouă provocare, să revăd şi să am în minte tot ce v-am spus data trecută.
Ori trecând şi eu de la una la alta, în curgerea săptămânii, nu reuşesc să-mi aduc
aminte în câteva propoziţii bine ţintite toată tematica celorlalte lecţii. Dar aşa
ar fi bine! Ar fi bine pentru că repetiţia ar împrospăta cuceririle noastre făcute
pas cu pas şi am începe o nouă rundă de citire săptămânală cu o avizare proas

pătă şi vie.
Până săptămâna viitoare, v-aş ruga ca pe lângă citirea pe care o facem să
citiţi prima scrisoare din cele şapte. Pentru că aici, la capitolele cu epistolele,
trebuie să avem şi elemente de colocviu propriu-zis. Citiţi şi iarăşi citiţi, până
când ne devine foarte apropiată substanţa primei scrisori din cele şapte.
Am venit data trecută în legătură cu o poruncă a Domnului pe care o pri
meşte Sfântul Ioan, de a trimite tuturor celor şapte Biserici ceea ce el aude şi
vede în această descoperire. Dar în afară de această poruncă în care sunt avute
în vedere toate cele şapte Biserici, vom vedea că este vorba şi de nişte scrisori
care sunt adresate distinct.
Data trecută ne-am oprit acolo unde Sfântul Ioan aude glasul care-i porun
ceşte... şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea ce vezi
scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la
Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea. Şi acum citim mai departe:
Şi m-am întors să văd a l cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă,
am văzut...Ne. oprim puţin aici. Parcă cineva dintre dumneavoastră a accentuat
dăţile trecute că vocea aceasta ca un glas mare de trâmbiţă vine de undeva din
spate, dacă în duh poate fi vorba de aşa ceva. Glasul cere să fie căutat. Un lucru
la care ne putem gândi se referă la situaţia în care omul a pierdut legătura cu
Dumnezeu. Legătura omului cu Dumnezeu se pierde treptat. în Rai comuni
carea omului cu Dumnezeu este faţă către faţă. Nu se vorbeşte despre faptul că
Adam şi Eva ar fi avut o problemă de a comunica cu Dumnezeu. Dumnezeu îi
spune nişte lucruri lui Adam şi înţelegem că i le spune ca să când ar fi faţă în
faţă. Nu sunt detalii, dar se poate înţelege lucrul acesta pentru că după cădere,
după ce în auzul Evei şi a lui Adam a intrat o altă voce, cu un alt mesaj, ei nu
se mai văd cu Dumnezeu. Ei se pitesc de faţa Lui. Se pitesc pentru că nu mai
suportă să fie priviţi? Se zice că aveau sentimentul de ruşine, pentru că şi-au
dat seama că sunt goi. Dar glasul lui Dumnezeu îl aud! Deci pe această primă
treaptă de după cădere, oamenii încă aud glasul lui Dumnezeu. Eu speculez un
Conferinţa 7-23.03.2019 77
pic lucrul acesta, pentru că este o conexiune care creează o anumită tensiune
vizavi de ce găsim noi în Apocalipsă. Aici e ca o recuperare. Ioan este în duh
si el mai întâi aude. Deci relaţia lui cu revelaţia, cu Dumnezeu, este deocam-
dată pe treapta pe care a căzut Adam. Doar profeţii vor mai avea din când în
când de-a lungul istoriei Vechiului Testament această situaţie: fosta cuvântul
lui Dumnezeu către...cutare şi cutare. La fel şi aici în Apocalipsă, vedem că un
om este beneficiarul direct a ceva care nu-i din lumea aceasta: glasul mare de
trâmbiţă care îi spune nişte lucruri pe care el le înţelege. Este un glas inteligi
bil, care mijloceşte un mesaj, o misiune. El se întoarce să vadă glasul. Adam s-a
pitit, să nu vină în legătură cu Dumnezeu.
Fac o mică paranteză. Avem în slujba de înmormântare un tropar în care
fericirea de dorit pentru cel răposat este o fericire a vederii, respectiv fericirea
de a vedea frumuseţea Feţei Mântuitorului Hristos. E foarte instructiv pentru
noi, cei care până în ziua de astăzi suntem tributari unor reprezentări destul
de sărace legate de chinurile iadului şi fericirea raiului. Ni le reprezentăm des
tul de simplist. Ori e destul să fii atent la slujba ortodoxă a înmormântării şi
să remarci acest lucru, că fericirea de dorit pentru cel răposat este să-L poată
vedea pe Domnul. Pentru că frumuseţea Chipului Mântuitorului Hristos este
izvorul unei fericiri. Ioan se întoarce să vadă, pentru a completa experienţa
auditivă. Iar de aici încolo va trebui să fim extrem de atenţi şi să tot repetăm,
pentru că am putea spune că el vede o icoană. „Şi, întorcându-mă, am văzut
şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelorpe Cineva asemenea Fiului Omului,
îmbrăcat în veşmânt lungpână la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur.
(Apoc. 1,12-13).
Aici fac o paranteză ca să vă odihniţi. Noi preoţii, în veşmântul nostru
preoţesc folosim o cămaşă care se numeşte stihar şi care beneficiază de un brâu.
Fiind mai în vârstă, vă daţi seama că am văzut fel şi fel de situaţii: cum se
îmbracă monahii, cum se îmbracă preoţii, cum se îmbracă oamenii graşi, oame
nii slabi şi aşa mai departe. Văzând un preot care avea burtică şi şi-a legat brâul
mai jos, cineva a avut o replică: „Nu aşa se leagă! Brâul se leagă sus!”. Ţin minte
lucrul acesta. Nu spune nimeni pe unde trebuie să legi brâul, dar personajul
respectiv, care era un om de autoritate şi la care am fost atent, a spus că brâul
se leagă sus, brâul nu este o centură. Sfântul Ioan vede pe Cineva încins pe sub
sân... Deci undeva destul de sus. E altceva decât brăcinarul sau centura călugă
rilor cu care leagă dulama şi care este legată cam cum am avea cureaua la pan
taloni. Interesant! îmbrăcămintea preotului într-acolo trimitt...Veşmânt lung
până la picioare. ..Aici călugării sunt foarte atenţi. Ei spun că numai când mergi
să se poată vedea vârful pantofului. Ar trebui ca stiharul să atingă pământul.
Prin urmare imaginea descrisă de Sfântul Ioan este foarte precisă. Mai
departe... „Capul L u i şi păru l L u i erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii
Lui, ca para focului. Picioarele L u i erau asemenea aramei arse în cuptor, iar g la
sul L u i era ca un vuiet de ape multe. în mâna L u i cea dreaptă avea şapte stele;
şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar fa ţa L u i era ca soarele,
când străluceşte in puterea lui.” (Apoc.l, 14-16). Am citit până la capăt ca să
vedem ce elemente din acest chip al Omului sunt date, ce distinge Sfântul Ioan.
Am văzut că distinge veşmântul lung, apoi capul şi părul care erau albe ca lâna
albă. Nu ne spune dacă avea barbă sau nu. M-am dus special astăzi să citesc
relatarea Schimbării la Faţă de la toţi cei trei Sfinţi Evanghelişti, Matei, Marcu
şi Luca. Mai degrabă la Matei sunt detalii care ar trimite aici. De ce m-am dus
la Schimbarea la Faţă? Pentru că aceea a fost o experienţă scurtă, de moment,
trăită prin vedere, dar şi prin auz de trei ucenici concomitent: Petru, Iacob şi
Ioan. Ioan care descrie aici este şi văzătorul de pe Muntele Taborului. Pe cine
a văzut pe Muntele Taborului ? L-a văzut pe învăţătorul său, dar L-a văzut şi ca
Fiu al lui Dumnezeu. Şi mi s-a părut că ar trebui să fie nişte elemente comune.
Sunt şi nu sunt. Insă vorbim despre asta pentru a putea comenta ceva, altfel
trecem nătâng mai departe.
Deci ce găsim? Aici capul şi părul sunt albe ca lâna albă şi ca zăpada.
La Schimbarea la Faţă hainele au fost cele care s-au făcut albe ca zăpada. E
ceva totuşi, percepţia aceasta a albului strălucitor care aici pe pământ nu are
comparaţie decât cu lâna albă şi zăpada. Acestea ar fi două elemente, lâna şi
Conferinţa 7 - 23.03.2019 79
zăpada, care ne-ar putea ajuta cumva să ne apropiem de percepţia spirituală a

albului pe care îl are capul şi părul personajului văzut de Sfântul Ioan. Şi ce
mai găsim...faţa L u i era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Acest lucru
apare şi pe Muntele Taborului! Faţa Celui ce s-a schimbat la faţă înaintea uce
nicilor străluceşte ca soarele. Prin urmare nu ai cum să nu faci apel la această
experienţă scurtă a ucenicilor care s-au întâlnit cu Mântuitorul Hristos în con
diţia Lui dumnezeiască. Pentru prima dată cei trei au avut o străfulgerare şi
au putut să vadă ceva din slava, din măreţia Mântuitorului Hristos ca Fiu al
lui Dumnezeu. Am putea spune că e ca şi când Sfântul Evanghelist Ioan urcă
din nou pe un Tabor, nefizic desigur, el fiind în duh. Un Tabor deplin, foarte
generos în revelaţie.
Ce alte elemente mai găsim? ...Ochii Lui, ca para focului. Deja noi aici
avem o problemă aşa-zicând. Vedeţi că se folosesc elemente descriptive din
lumea aceasta ca să dea o oarecare senzaţie, o intuiţie a ceea ce era acolo. Ochii
Săi erau ca para focului...Cum poate avea o fiinţă accesibilă vederii noastre o
asemenea privire ca para focului? întreb şi o las aşa fără răspuns.
Picioarele L u i erau asemenea aramei arse în cuptor. Traducerile mai spun
şi bronz lăm urit în cuptor. Deci un bronz care devine proaspăt în culoarea lui,
datorită faptului că a fost ţinut în foc şi atunci dispar oxizii care de obicei mati-
sează, sting strălucirea proaspătă a metalului. Dar zice picioarele L u i erau ase
menea aram ei...care picioare, că picioarele nu se vedeau. Putem presupune că
erau tălpile, labele picioarelor, altfel nu văd cum putem înţelege.
...G lasu lL u i era ca un vuiet de ape multe. Aduceţi-vă aminte că în Sfânta
Evanghelie de la Ioan există un moment care trece necomentat. Se citeşte în
Săptămâna Patimilor. Este momentul în care nişte elini au vrut să-L cunoască
pe Mântuitorul, să stea de vorbă cu El. Când zici elini, sigur că zici neevrei,
păgâni, dar putem bănui că puteau fi nişte filosofi, nişte intelectuali ai tim
pului. Şi ei au vorbit cu Andrei, Andrei s-a dus la Filip şi tot aşa, iar când
i-au spus Mântuitorului despre ei, nu ne spune şi că Mântuitorul s-a dus să
vorbească cu elinii. Din răspunsul Domnului se înţelege cumva că s-au copt
nişte lucruri. Cam asa este sensul acolo. Si atunci se aud nişte tunete, iar unii
spun că a tunat, alţii spun că a grăit un înger. Deci aceeaşi senzaţie auditivă,
trăită colectiv şi percepută în mod foarte divers, aşa cum avea să fie Pogorârea
Sfântului Duh. Iar Mântuitorul explică cumva că e vocea Tatălui ceresc. Dar
nu explică ce a spus Tatăl, nu dezvăluie. Vom vedea şi în Apocalipsă că la un
moment dat sunt şapte tunete, dar Ioan nu are voie să comunice mesajul lor.
Glasul Mântuitorului Hristos e ca un vuiet de ape multe. Prin urmare nu îşi au
locul interpretări din acestea uşurele, îndulcite, cum ne-ar plăcea nouă. Sunt
nişte lucruri stranii, deosebite. Glasul este mai întâi mare ca de trâmbiţă, iar
apoi ca vuietul apelor multe. Vă daţi seama că dincolo de apropierile umanului,
a unor dimensiuni cât de cât accesibile omului, din această icoană sau dezvă
luire reies lucruri cu dimensiuni cosmice, lucruri care nu pot fi date la o parte!
In mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele şi din gura L u i ieşea o sabie ascu
ţită cu două tăişuri. Iarăşi un element care nu-ţi permite să zici că te-ai întâl
nit cu Mântuitorul Hristos şi L-ai văzut aşa ca pe un om mai special. Nu poţi!
Elementele umane sunt prezente mai ales prin comparaţie, dar sunt şi altele
greu de imaginat. De aceea o icoană a Domnului, care să respecte aceste ele
mente nu-i uşor de făcut. Am văzut-o prin unele părţi, făcută mai ales de pro
testanţi, ca un fel de tablou explicit în care nu se respectă taina creatoare a
icoanei. O icoană adevărată de felul acesta, izvorând din Apocalipsă n-am
văzut. Dacă o vedeţi pe undeva semnalaţi-mi şi mie. Noi lăuntric ne facem o
icoană şi avem nevoie de icoana pe care o faceţi fiecare din această descriere şi
care fiind în lăuntrul nostru are totuşi un material mai viu, mai dinamic si nu
atât de vinovat cum ar fi o pictură pe care o poate vedea oricine, ca şi când aşa
ceva ai putea vedea oricând. O asemenea icoană trebuie să o ştim pe de rost,
pentru că Mântuitorul Hristos va vorbi în continuare ca unul care s-a revelat
în felul acesta.
încă o dată: în mâna L u i cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura L u i ieşea
o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar fa ţa L u i era ca soarele, când străluceşte în
puterea lui. Elementele de până acum sunt: e Cineva asemenea cu Fiul Omului,
Conferinţa 7 - 23.03.2019 81
îmbrăcat în veşmânt lung până la pământ şi încins pe sub sân cu cingătoare de

aur, capul şi părul albe ca lâna albă, ochii ca para focului, picioarele asemenea
bronzului lămurit în cuptor, glasul ca vuietul apelor multe, în mâna dreaptă
avea şapte stele, din gură ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, faţa era ca soarele
când străluceşte în puterea lui.
„Ş i când L-am văzut, am căzut la picioarele L u i ca un mort. Şi E l a pus
m âna dreaptă peste mine, zicând: Nu te temei Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe
urmă, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am
cheile morţii şi ale iadului.” (Apoc.l, 17-18). In unele traduceri „iadului” apare
ca „lăcaşului morţii” pentru că atunci când zicem iadului, conotaţia este una
foarte precisă pentru noi şi nu este cea de aici. „Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele
ce sunt şi cele ce au să fie după acestea. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut
în dreapta Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur este: Cele şapte stele sunt îngerii
celor şapte Biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici.” (Apoc. 1, 19-20).
Avem nevoie de această explicaţie pe care i-o dă Mântuitorul Hristos lui Ioan
ca să înţeleagă ce sunt cele şapte stele şi cele şapte sfeşnice.
Ioan îl vede pe Mântuitorul Hristos, vede un chip al M ântuitorului
Hristos. Deocamdată, la acest început de Apocalipsă întâlnirea Sfântului Ioan
este cu Mântuitorul Hristos în felul acesta. Şi prima formă a Apocalipsei se
consumă în acest fel: Mântuitorul se arată şi îi porunceşte lui Ioan anumite
lucruri. Mântuitorul Hristos porunceşte nişte epistole cu destinaţie foarte per
sonalizată: şapte destinatari, şapte scrisori. Iar tot ceea ce Ioan urmează să vadă
va trebui să fie trimis într-o carte tuturor celor şapte. Putem înţelege că este un
conţinut mare, care se trimite tuturor celor şapte şi un conţinut personalizat,
scurt, pentru fiecare din cei şapte destinatari.
Nouă ne va lua ceva timp şi vom munci la conţinutul celor şapte scrisori.
V-am prevenit deja că nu putem avea o înţelegere istorică pentru cele şapte
destinaţii unde trebuie să ajungă scrisorile şi cuvântul Domnului. Dacă ar fi
aşa, ar trebui să ne punem problema dacă s-au consumat primele Biserici, sau
câte din ele au fost deja şi pe unde am fi noi acum. Dar ideea la care merg unii
comentatori şi mă bucur că am mai găsit-o, este cea de totalitate. Sunt şapte şi

ele sugerează un întreg. Sigur, un întreg feliat, un întreg din fragmente care se
lipesc unele de altele şi creează un rotund. Când spune că cele şapte sfeşnice
sunt cele şapte Biserici, gândiţi-vă că Mântuitorul Hristos i se descoperă lui
Ioan în sunet şi vedere, lăsându-se pe sine văzut în mijlocul celor şapte Biserici.
Iar stelele sunt îngerii celor şapte Biserici.
M-am gândit la un moment dat, când comentam proscomidia şi v-am
făcut schema ei. Şi v-am arătat că Sfântul Agneţ se pune pe Sfântul Disc. Vedem
un rotund care are în mijloc un cub: Mântuitorul Hristos. Vedem pe Maica
Domnului aşezată în stânga, cum privim noi, vedem alte nouă părticele care
înseamnă cele nouă cete cereşti, vedem reprezentanţi ai Bisericii de pe pământ,
poporul creştin, vii şi morţii. Mântuitorul Hristos este în mijloc şi poţi să te
gândeşti că e o imagine a Bisericii. Aşa comentam noi atunci, că este o icoană
din pâine a întregii Biserici văzute şi nevăzute. Pentru că sunt şi îngerii, sunt şi
morţii acolo, sunt oamenii vii, e Maica Domnului, e Sfântul Ioan Botezătorul
în fruntea cetelor de sfinţi ca pereche faţă de Maica Domnului. Mare parte
din desfăşurarea Liturghiei are pe Sfântul Disc această icoană de scurtă durată
făcută din pâine, iar noi mergem foarte atent şi facem mişcări foarte lente cu
Sfântul Disc, pentru ca să nu se strice icoana. Prin urmare Mântuitorul Hristos
este în mijloc şi de jur împrejurul Său este Biserica. Este ceva asemănător cu
ce vedem aici în Apocalipsă! Pentru că Domnul se revelează ca fiind în m ij
loc şi în jurul Lui sunt cele şapte sfeşnice, care sunt şapte Biserici. Cum v-am
mai sfătuit, trebuie să intuim, să ne gândim curajos cu mintea noastră la şapte
variante de creştinătate. Creştinătatea aşa cum este văzută de Dumnezeu de
sus în jos, ne-o putem imagina ca pe ceva complex, pe care numai El o poate
percepe. Noi zicem că suntem singurii creştini, ruşii, că ei, catolicii, că ei. Eu
cred că Dumnezeu priveşte cu totul altfel şi dacă El îi lasă pe oameni să se
numească creştini înseamnă că are o socoteală cu ei. Mă pot gândi că e posibil
ca Dumnezeu privind de sus în jos să recunoască în şapte feluri mesajul creştin,
strădania de a-L întrupa pe Mântuitorul Hristos cu reuşite şi nereuşite. Şapte
Conferinţa 7-23.03.2019 83
sfeşnice - şapte Biserici, nu ortodoxă, catolică, protestantă, nu aşa! Astea sunt

împărţelile noastre. Vom vedea citind cele şapte scrisori în care Mântuitorul
vorbeşte pe felii precise, diferite.
Aşadar Mântuitorul e în mijloc şi sfeşnicele sunt împrejur. Am putea zice
că este egal de departe sau de aproape de toate cele şapte. Mântuitorul, pe toate
le are ca ale Lui. Iar cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici. Cum pot
sta cele şapte stele în mâna dreaptă a Domnului şi cum şi-a pus El tot mâna
dreaptă peste Ioan care a căzut la pământ, nu ştiu. Despre îngerii celor şapte
Biserici unii au comentat că ar fi episcopii. Aşa cum ţi-ai imagina că la nivelul
unei comunităţi, episcopii puteau fi numiţi îngerii Biserici respective. E şi nu
e! Mai degrabă ai putea spune că episcopii sunt chipul văzut al îngerilor. Eu
aş merge cu înţelesul mai înalt, aşa cum cere Apocalipsa. Ai putea să vezi că o
comunitate, cum este Biserica din Efes, are un înger ca protector la Domnul
Hristos. Exact cum ai spune că Sfântul Arhanghel Mihail a protejat poporul
evreiesc până la Mântuitorul Hristos. Se spune acest lucru şi la sărbătoarea
de la 8 noiembrie, când Sfântul Arhanghel este urmărit în diferite situaţii în
care el apare într-o anumită concreteţe în intervenţia lui în istoria Vechiului
Testament. Sunt citite aceste lucruri la paremii.
Acest fel de a vedea lucrurile îl mărturiseşte si învăţătura de credinţă orto-
i i t i
doxă în forma ei rămasă clasică, aşa cum a fost publicată în „învăţătura de cre
dinţă creştin ortodoxă” din 1952 şi unde se spune că arhanghelii protejează
popoarele, aşa cum îngerii din prima treaptă a ierarhiei cetelor îngereşti prote
jează persoanele. Omul la botez primeşte un înger păzitor. E un element clasic
de şcoală elementară, pe care noi îl ştim şi îl spunem copiilor. Tot la fel, popoa
rele au arhangheli. Cam în felul acesta ne-am putea apropia şi noi de faptul că
stelele sunt îngerii celor şapte Biserici. Adică ceea ce pe pământ poate fi defi
nit ca Biserică are şi o identitate înaltă, spirituală care se numeşte înger şi care
este acolo lângă Domnul, unde aceste realităţi angelice sunt percepute ca stele.
Reluăm imaginea: Domnul Hristos este în mijlocul a şapte sfeşnice şi ţine
în mâna dreaptă cele şapte stele. Vă daţi seama de relaţia Mântuitorului Hristos
cu comunităţile, cu Biserica creştină. Am spus de la bun început că Apocalipsa

vorbeşte ceva despre poporul cel nou al lui Dumnezeu, care nu este un popor
etnic! Dacă nu pricepem treaba aceasta suntem repetenţi! Nu este un popor
etnic, ci supra-etnic. El se recrutează din toate popoarele lumii, câte vor fi ele.
Acest popor e Biserica şi ea este septuplă. Una şi totuşi septuplă. Ne amintim
de ceva ce nu am subliniat la timpul cuvenit, când s-a făcut binecuvântarea şi
s-a spus aşa: H ar vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele
şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui. Am o problemă-enigmă care mi
se pare că deschide nişte înţelesuri deosebite, revelatorii în legătură cu Duhul
Sfânt pe care noi nu L-am găsit foarte concret enumerat, aşa cum am vrea noi,
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Nu-L găsim în forma aceasta, dar în schimb există
această trimitere către cele şapte duhuri care sunt înaintea lui Dumnezeu. Stau
şi mă gândesc că despre Duhul Sfânt noi ştim foarte puţine lucruri. Sunt foarte
puţine formulate în învăţătura dogmatică a Bisericii. In primul mileniu s-a
putut cuceri învăţătura despre Duhul Sfânt şi a fost cuprinsă în Simbolul de
Credinţă, dar într-o formă destul de săracă si de altă natură decât cea referi-
toare la Tatăl si
> la Fiul. Se comenta că formula referitoare la Duhul Sfânt este
doxologică, adică nu e la fel cu cea referitoare la Tatăl şi la Fiul.
Ce vreau să spun? Că suntem provocaţi la o permanentă legătură cu
Duhul Sfânt. Noi nu am putea sluji Sfânta Liturghie, n-am putea avea Sfânta
împărtăşanie şi Sfintele Taine, dacă Duhul Sfânt nu ar intermedia venirea
Mântuitorului Hristos în pâine şi vin, în uleiul sfinţit, în alte gesturi de bine
cuvântare şi de citire pe care le facem. Duhul Sfânt nu se vede, dar El face
lucrarea. Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara M aria şi S-a făcu t
om. Nici o întrupare nu se face fără ca Duhul Sfânt să fie prezent. Dar El nu se
vede distinct. El lucrează, e ceva dinamic. E de meditat dacă nu cumva lucra
rea Duhului Sfânt este înşeptită. Se teoretizează pe tema aceasta, că sunt şapte
daruri ale Duhului Sfânt. Atingem aici o zonă care nu este foarte răspicat for
mulată în cuvinte ale limbii noastre, dar care există aici: şapte duhuri ale lui
Dumnezeu, şapte Biserici. Biserica nu se poate forma fără Duhul Sfânt. Ea aşa
Conferinţa 7 - 23.03.2019 85
s-a format: prin pogorârea Duhului Sfânt. Au fost doisprezece apostoli. Dacă
am interpreta aşa cu doisprezece apostoli şi douăsprezece tipuri de apostolat,
ne-am putea întreba unde sunt cele douăsprezece Biserici? Că te-ai aştepta
să aibă Petru un tip de Biserică, Ioan un tip. Şi de fapt chiar aşa şi erau iniţial
lucrurile. Biserica creştină nu era uniformă cum am crede. Erau tradiţii locale,
distincţii. La un moment dat se constata că cei care ascultaseră foarte bine
de Sfântul Ioan aveau nişte reguli şi un fel de a serba marile sărbători, alţii
la Roma, cu Petru erau puţin diferiţi. Ei nu se certau, dar tradiţiile erau dife
rite. Insă nu se spune niciunde că erau douăsprezece feluri de a întrupa şi de a
lucra ale Duhului Sfânt. Biserica e una. Sunt doisprezece apostoli, limbile de
foc coboară distinct pe fiecare din cei doisprezece. De ce nu a venit un singur
cerc de foc peste toţi? Nu, este o distincţie! Ceea ce înseamnă că fiecare din
ei a primit o augmentare, o consolidare a lucrurilor pe care ei, ca oameni, le
puteau oferi.
Dar aici avem această ciudată atingere a unei taine prin prezenţa, prin
lucrarea înşeptită a Duhului Sfânt. Ar trebui să facem o legătură între această
înşeptită realitate şi lucrare a Duhului Sfânt şi cele şapte Biserici, care negreşit
că sunt realitatea pământească în care Duhul Sfânt îşi lucrează lucrarea Lui,
pentru ca Domnul Hristos să se întrupeze. Eu văd aici în imaginea aceasta a
celor şapte sfeşnice, chipul întregii creştinătăţi.
Ce ne aşteaptă? Vom citi foarte atent şi vom vedea că în fiecare din cele
şapte scrisori Mântuitorul Hristos, când spune cine trimite scrisoarea, spune
de fapt despre Sine anumite atribute, anumite elemente care compun icoana
Lui. Trebuie să vedem cu ce elemente de identitate se adresează Mântuitorul
Hristos comunităţii din Efes, cu ce elemente de identitate, celorlalţi. Ne
aşteaptă distincţii deosebite care sunt însă destul de accesibile nouă. Lucrurile
care vor urma după cele şapte scrisori sunt foarte grele. Să dea Dumnezeu să
ne înţelepţim până ajungem acolo, pentru a putea cuceri câteva instrumente
de lucru ca să ne descurcăm.
Conferinţa 8 9
30.03.2019
Dacă noi n-am fi oameni care să ne cunoaştem unii pe alţii şi să fi făcut

experienţe nenumărate, în care împreună ne-am confruntat cu diverse texte,
nu am putea îndrăzni să facem acest exerciţiu de a ne apropia de textul
Apocalipsei. Nu aş avea curajul şi nu ar ieşi nimic din aceasta. Pentru că atunci
când ai un auditoriu oarecum străin, ar trebui să vii cu nişte lucruri foarte clare
ca vorbitor, lucruri cucerite de tine anterior. Ori eu construiesc împreună cu
dumneavoastră. Mă ajut de lecturile pe care le facem zilnic şi de aceste inter
vale de câte o săptămână dintre lecţiile noastre, timp în care sufletul stă sub o
anumită tensiune a căutării, a întrebării. Avem momente mai reuşite sau mai
puţin reuşite, dar ele sunt vii pentru că sunt cuceriri pe care le facem pas cu
pas, iar eu nu le-aş face singur dacă nu ar fi tensiunea aceasta a zilei de sâm
bătă seara, care vine inclusiv cu aşteptarea dumneavoastră de a face un pas mai
departe. Contez pe acest lucru de echipă, în care chiar dacă dumneavoastră nu
interveniţi neapărat cu ceva concret, am aşteptarea, interesul dumneavoastră.
Acestea mă motivează, mă obligă să mă gândesc altfel de cum aş gândi dacă aş
fi doar eu cu mine însumi într-o lectură proprie.
In seara aceasta trebuie să mă întorc înapoi pentru că am de făcut nişte
observaţii.
Prin urmare, Sfântul Ioan salută pe cele şapte Biserici, le face o binecu
vântare în numele lui Dumnezeu Cel ce este, Cel ce era, Cel ce vine, în numele
celor şapte duhuri care sunt înaintea tronului şi în numele Mântuitorului
Hristos pe care îl mărturiseşte cu mai multe atribute. Pe urmă zice: Iată, E l
vine cu norii şi orice ochi î l va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns...Acum
Conferinţa 8 - 30.03.2019 87
mergem la sfârşitul cărţii. După ce trec toate, cu Ierusalimul ceresc, cu miile de

ani, cu toate lucrurile în care s-au împiedicat teologii în aşa măsură încât ei nu
vorbesc de partea asta, la versetul şaisprezece din ultimul capitol se zice: „Eu,
Iisus, am trim is pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la
Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa.”
(Apoc.22,16). Acest lucru trimite la început: „Descoperirea lui Iisus Hristos,
pe care Dumnezeu I-a dat-o pentru ca să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se
petreacă în curând. Şi El, prin trimiterea îngerului Său, i-a destăinuit-o robului
Său Ioan...” (Apoc.1,1). Conţinutul cărţii este prins ca între două chingi de
aceste lucruri care arată clar că revelaţia este iniţiativa Mântuitorului Hristos!
Acest lucru spune foarte mult. Nu se duce Sfântul Ioan în această descope
rire duhovnicească şi ajunge el la Tronul Sfintei Treimi. Trebuie să înţelegem
că Mântuitorul Hristos este peste tot o prezenţă care deschide, cenzurează,
garantează, are grijă. Nu se poate fără Domnul Hristos! Nu poţi să te gândeşti
că poţi stabili o legătură cu Tainele Dumnezeirii fără ca Mântuitorul Hristos,
Fiul lui Dumnezeu şi Om deplin să fie prezent. Garanţia relaţiei, posibilita
tea legăturii dintre un om şi Taina aceea mare este omenitatea Mântuitorului
Hristos. Zice Eu Iisus, nu zice Eu Fiul lui Dumnezeu. Nuanţele acestea sunt
foarte importante. Noi zicem „Mântuitorul Iisus Hristos”, dar nuanţa spune
clar că dimensiunea omenească este cea care garantează şi întăreşte pe om în
aşa măsură încât el să ajungă la lucruri deosebite.
De ce m-am întors la aceste lecturi ? Pentru că noi am apucat să observăm
că şi în această revelaţie care se deschide este mai întâi o dimensiune de auzire
şi pe urmă o dimensiune de vedere. Nu am nicio bază din vreun manual de
teologie, dar mă duc cu logica pe care mi-o permite această gradaţie şi formu
lez ideea că auzirea trebuie să fie cumva mai accesibilă. Este prima accesibilă.
Vederea cere deja o intensitate a experienţei duhovniceşti. Asta mă obligă să mă
întorc la Vechiul Testament şi să observ că peste tot în actul profetic consemnat
în Vechiul Testament, de nenumărate ori, omul acela concret care devine la un
moment dat profet al Domnului, este un profet prin cuvânt. Fost-a cuvântul lui
Dumnezeu.peste...un personaj anume, care apoi rosteşte un mesaj. Dumnezeu

vine si îi dă o informaţie acelui om, un conţinut care urmează a fi rostit în
auzul poporului ales. Prin urmare omul trebuie să ducă cuvântul Domnului
la nişte destinatari. Această trimitere este de fiecare dată foarte clară la profe
ţii Vechiului Testament şi o regăsim în această unică carte profetică a Noului
Testament care e Apocalipsa. Cade sorţul pe Sfântul Ioan şi el primeşte un
mandat. El trebuie să scrie o carte pentru cele şapte Biserici. Acolo în Vechiul
Testament, destinatarul este poporul ales, iar aici sunt cele şapte Biserici. Asta
te-ar încuraja cumva să vezi că cele şapte Biserici trebuie să reprezinte o totali
tate a noului popor ales, adică a Creştinătăţii. Astfel s-ar întări ipoteza noastră
că cele şapte Biserici puse la un loc reprezintă o unitate, o totalitate.
Două cărţi din cele şaisprezece profetice ale Vechiului Testament, patru
mari şi douăsprezece mici, au alt caracter faţă de celelalte. Pentru că acolo nu
este vorba numai că vine Cuvântul Domnului şi profetul scrie o carte, ci el are
vedenii. El ajunge să vadă, uneori în vis, alteori într-un fel duhovnicesc, lucruri
care completează şi complică mesajul verbal. Aceste două cărţi profetice sunt
Iezechiel si Daniel. Celelalte cărţi se rezumă la formula relaţiei cu Dumnezeu
> ) >
care trimite Cuvântul, pe când în aceste două cărţi omul e ridicat undeva şi
vede. Vede nişte tablouri simbolice desigur, are nişte prevestiri care trimit la
istoria concretă a poporului evreiesc în contextul popoarelor lumii, ceea ce e
foarte interesant. Dar nu tălmăcim acum cartea profetului Daniel. Pe mine mă
interesează nişte elemente cu care sunt introduse aceste vedenii. Am să vă citesc
lucrurile care m-au surprins pe mine.
La Iezechiel, chiar în capitolul întâi: „Afost cuvântul Domnului către mine,
preotul Iezechiel, fiu l lui Buzi, preotul, la râul Chebar, în ţara Caldeilor. Acolo
a fost peste mine mâna D o m n u lu i(Iezechiel 1,3). Această mână a Domnului
nu apare şi la ceilalţi. Trebuie să fie o legătură între acest lucru şi faptul că
profetul respectiv nu rămâne numai la nivelul de a primi un mesaj în cuvânt
pe care să îl dea mai departe, ci are de transmis şi lucruri pe care le vede. „F iu l
omului, am să te trimit la fiii lui Israel, la aceşti oameni neascultători, care s-au
Conferinţa 8 - 30.03.2019 89
răzvrătit împotriva M ea...” (Iezechiel 2,3). Deci e un destinatar anume. Sau, în

capitolul trei zice „Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas
mare ca de tunet care zicea..!’ (Iezechiel 3,12). Şi la această experienţă duhovni
cească începe mai întâi auzirea şi auzirea vine din spate. Mi s-a părut interesant
pentru că regăsim în experienţa duhovnicească a autorului Apocalipsei lucruri
care se regăsesc şi în cele două cărţi profetice de care se apropie cel mai mult
Apocalipsa. Nu intru şi în detaliile vedeniei, vom reveni altădată.
Ne ducem la Daniel unde zice: „Am privit până când au fost aşezate sca
unele, şi S-a aşezat Cel vechi de zile...” gândiţi-vă că suntem înainte de întru
parea Mântuitorului Hristos. Mai departe: „...îmbrăcămintea L u i era albă ca
zăpada, iar p ăru l capului Său curat ca lâna.” (Daniel 7,9). Nu vă sună dum
neavoastră ciudat? Pentru că atributele pe care Daniel le vede pentru Cel vechi
de zile, pentru Dumnezeirea cea tainică, Sfântul Ioan le vede în Apocalipsă
aproape identice: „Capul L u i şi părul L u i erau albe ca lâna albă şi ca zăpada.”
(Apoc. 1,14). Mie mi se pare că e aproape identic. Şi tot la Daniel: „A m privit
în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi E l a
înaintat pân ă la Cel vechi de zile, şi afost dus înfa ţa Lui. Şi L u i I s-a dat stăpâ
nirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau Lui.”
(Daniel 7, 13-14). Imaginea aceasta a lui Daniel întrevede taina Mântuitorului
Hristos care se va bucura de cinstea Fiului lui Dumnezeu, el fiind Fiul Omului.
Apocalipsa va descrie la un moment dat, după toate frământările, faptul că stă
pânirea şi toate sunt ale Mântuitorului Hristos.
Şi tot la Daniel: „Şi mi-am ridicat ochii mei şi iată un om îmbrăcat în veş
minte de in, iar coapsele lui încinse cu aur curat şi de preţ; Trupul lui ca şi criso-
litul şifaţa lui cafulgerul, iar ochii lui caflăcările defoc, braţele şi picioarele lui
străluceau ca aram a lustruită şi sunetul cuvintelor lui ca vuietul unei mulţimi.”
(Daniel 10,5-6). Am vrut să punem aceste trimiteri din Vechiul Testament în
legătură cu partea de care ne-am ocupat până acum. Seamănă cu ce am citit
noi în Apocalipsă: Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului,
îmbrăcat în veşmânt lungpână la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur...
Ca la Daniel. Capul L u i şi pârul Lui erau albe ca lâna alb âşi ca zâpada, şi ochii
Lui, ca para focului..Si această înflăcărare a ochilor apare la Daniel. Picioarele
L u i erau asemenea aramei arse in cuptor, iar glasul L u i era ca un vuiet de ape
multe.... Şi când L-am vâzut, am câzut la picioarele L ui ca un mort. Şi E l a pus
mâna dreaptâ peste mine...Această mână care e descrisă de Iezechiel că a fost
peste el şi în urma acestui lucru el vede. Şi E l a pus mâna dreaptâ peste ?nine,
zicând: Nu te temei La înviere, când îngerii vin şi se arată, pentru ca apropi
aţii Domnului să afle vestea că Mântuitorul a înviat, salutul din lumea nevă
zută este ceva de felul „nu vă temeţi”, „nu vă fie frică”, „bucuraţi-vă”. Şi aici e
un cuvânt asemănător. Mântuitorul se arată, omul e înfricoşat, copleşit, iar
Mântuitorul trebuie să îl întărească: „N u te temei Eu sunt Cel dintâi si Cel
de pe urmâ, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iatâ, sunt viu, în vecii vecilor,
şi am cheile morţii şi ale iadului.” (Apoc.l, 17-18). Este Mântuitorul Hristos!
Aici nu e o revelaţie generală a Dumnezeirii, ci e o revelaţie a Mântuitorului
Hristos! Este extraordinar acest lucru. Aceia din Vechiul Testament au întreză
rit nişte lucruri, Daniel a văzut chiar ceva din soarta Fiului Omului care ajunge
să fie investit cu putere şi să fie recunoscut la Cel Vechi de zile. Aici însă, este
Mântuitorul Hristos, este şi omul apropiat, dar este şi Dumnezeu care se pre
zintă cu atributele pe care în Vechiul Testament le avea Cel Vechi de zile. Avem
această apăsată afirmare a identităţii celui care se revelează. „Scrie, deci, cele ce
ai vâzut şi cele ce sunt şi cele ce au sâ fie dupâ acestea.” (Apoc. 1,19). Ioan îl vede
pe Mântuitorul Hristos ca Fiu al Omului. Nu l-ar putea vedea altfel. în vede
nia lui Iezechiel sunt nişte lucruri greu de explicat, dar aici Dumnezeu este cir
cumscris cumva la chipul uman care poate fi văzut, chiar dacă acest chip uman
este altfel decât L-a putut vedea Ioan Evanghelistul, când Mântuitorul Hristos
umbla pe pământ. Este un chip uman îndumnezeit, dar nu al unui om. El este
în mijlocul sfeşnicelor de aur şi ţine în dreapta şapte stele. înţelegem că cele
şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar sfeşnicele sunt cele şapte Biserici.
Citim mai departe. „Scrie îngerului Bisericii din Efes: Acestea zice Cel ce
ţine cele şapte stele în dreapta Sa, Cel care umblâ în mijlocul celor şapte sfeşnice
Conferinţa 8 - 30.03.2019 91
de aur.” (Apoc.2,1). Să rămânem aici. Domnul porunceşte o scrisoare specială

pentru prima dintre cele şapte Biserici. Dar avem o problemă, când zice Cele
şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici. Ar trebui să ne gândim şi la faptul că
cele şapte sfeşnice ar fi Biserici. Nu cele istorice. Ar putea fi şi o legătură cu
Bisericile istorice, respectiv cu experienţa creştinilor din Efes şi din celelalte
oraşe
» din Asia Mică. Dar ar trebui să ştim
> atât de bine istoria scrisă si
> nescrisă
a acestor comunităţi încât să ne dăm seama către ce ispite şi la ce reuşite au fost
ei abonaţi ca şi creştini care s-au constituit comunitate în acele oraşe păgâne.
Si oare cum le-a fost evoluţia în cele câteva decenii, că suntem la sfârşitul seco-
lului întâi, în funcţie de oamenii care erau acolo? Tot creştini sunt si în Braşov
şi în Caracal, dar oamenii vin cu problemele lor. Ai putea spune că oamenii de
aici din Efes au putut fî înclinaţi către cutare reuşite şi cutare nereuşite duhov
niceşti.
> Ori eu n-am de unde să le iau; am să mă mai uit să văd dacă cineva a
scris mai multe, poate a ştiut mai multă istorie. Oare la Efes au fost mai mulţi
evrei, mai mulţi greci? Ce fel de oameni au fost? Şi oare ce fel de păgânism
au părăsit oamenii de acolo pentru a deveni creştini? Că nu s-au putut dez
băra complet de lucrurile din viaţa lor. Ei au intrat în creştinism cu nişte sen
sibilităţi, cu nişte răni nevindecate de tot. Acestea ar trebui cunoscute, dacă
vrem să ştim
»
ce simbol are Biserica din Efes. Adică ce fel de caracteristici ar
avea Biserica Efesului de la noi de la Slobozia, de la Bucureşti, de la ruşi, din
America...Aşa îmi imaginez lucrurile! Adică, un tip de creştinătate. Nu nea
părat că noi ne pliem perfect pe tipul de creştinătate din Efes, dar am putea
avea unele înclinaţii. Şi atunci Dumnezeu ne priveşte de sus şi observă că avem
în noi bagaje nerezolvate de tipul comunităţii Efesului. Cam aşa mă gândesc
că ar trebui să înţelegem lucrurile. Şi atunci ne-ar fi de folos toate cele şapte
epistole luate şi cercetate, pentru că Mântuitorul Hristos face o judecată în
aceste scrisori, apreciază şi promovează nişte lucruri, respectiv critică altele şi
doreşte ca ele să fie depăşite. Nu garantează nimeni că ei vor reuşi, dar le spune
care le sunt temele şi dacă vor birui, vor avea un tip de răsplată. Asta pentru că
examenul la care îi obligă acel tip de creştinătate este unul anume! Nu e la fel
pentru toţi!
Celor de la Efes, cine şi cum or fi ei, Mântuitorul li se defineşte numai
prin două elemente: Cel ce ţine cele şapte stele în dreapta Sa şi respectiv Cel care
umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Identitatea celui care trimite acest
mesaj este dată de aceste două atribute. Acum să nu aşteptaţi ca eu să vă spun
dumneavoastră că asta înseamnă cutare şi cutare. In stadiul acesta nu. Poate
altădată. Acum vreau doar să conştientizăm că Mântuitorul se adresează altfel
fiecărei Biserici. Celorlalte nu li se va mai adresa ca unul care ţine cele şapte
stele, ci cu alte atribute din cele pe care le descrie Sfântul Ioan că le-a văzut în
întregul lor, atunci când a văzut pe Fiul Omului.
Acum, revin la o problemă care apare când zice Cele şapte stele sunt îngerii
celor şapte Biserici. Dintr-o dată ne dăm seama că există un patronaj spiritual.
Asta e sigur şi nu se poate îndoi nimeni: unde există o comunitate, există un
patronaj spiritual! Aşa cum omul luat ca persoană nu e de capul lui ca şi creştin.
El, de când a devenit creştin, are un patronaj spiritual la nivelul persoanei sale.
Cine se îndoieşte de existenţa îngerului păzitor e modest în creştinătatea lui.
Dar nu numai omul, ci şi comunităţile au aşa ceva. Acolo unde sunt oameni
care seamănă între ei, oameni care au lucruri comune, acest comun al lor nu e o
chestiune exterioară. Noi nu vorbim de lucruri comune de genul celor pe care
le-ar aduce apartenenţa la acelaşi partid politic. Asta e o chestiune omenească,
irelevantă. Eu mă refer la acele asemănări care ne duc spre o identitate comună,
precum a gândi şi a aspira asemănător către Dumnezeu, a avea sensibilităţi ase
mănătoare. Lucrul acesta ne face să fim înscrişi într-o comunitate care poate
că nici nu e vizibilă ca atare în lumea aceasta. în mod normal, când ne uităm
unii la alţii, noi conştientizăm mai degrabă deosebirile dintre noi. Dar ochiul
lui Dumnezeu poate citi şi vedea lucruri asemănătoare şi durabile, care ţin de
permanenţa fiinţei umane.
îmi vin în minte nişte vorbe foarte interesante pe care le ţin minte din
tinereţe şi m-au marcat pentru tot restul vieţii. Acestea au fost puse într-o
Conferinţa 8 - 30.03.2019 93
scrisoare adresată mie la vârsta de douăzeci de ani, în 1971, iar cel care mi-a
trimis-o scria „poate facem parte din aceeaşi familie spirituală”. Foarte intere
santă şi deosebită formularea. Să faci parte din aceeaşi familie spirituală! Adică
să fii înrudit. Aşa cum noi suntem înrudiţi prin sânge şi prin rudeniile pe care
le facem aici pe pământ, aşa am putea fi înrudiţi prin structurile lăuntrice, prin
dorurile noastre, prin reuşitele şi nereuşitele noastre.
Spunându-vă aceste lucruri putem bănui cum ar putea fi asemenea comu
nităţi. Şi eu m-am gândit că Biserica Efesului ar putea fi una de felul acesta.
Este o ipoteză de lucru, nu altceva. Oamenii aceştia au ceva în comun, iar acolo
unde sunt lucruri comunitare autentice este şi un patronaj spiritual. Cele şapte
stele sunt îngerii care patronează spiritual aceste comunităţi, aceste familii spi
rituale. Vă daţi seama că Mântuitorul nu dezvăluie lucruri pe care le puteau
şti oamenii din istoria concretă, despre Efes, despre Sardes... Erau atâtea şi atâ
tea comunităţi creştine în acel moment, numai în Israel si la Roma câte erau!
Nu erau doar acestea şapte. Nu era nevoie să vină Mântuitorul Hristos şi să
ne spună ceva ce oameni ştiau deja. Mântuitorul Hristos vorbeşte despre ceva
care se vede de sus, din perspectiva Lui, nu a noastră. Aceştia sunt cei şapte
îngeri. C ă sunt de rangul îngerilor sau al arhanghelilor cum am învăţat că ar
avea popoarele, nu ştim. E normal ca popoarele să aibă un asemenea patronaj,
pentru că popoarele sunt o comunitate şi de sânge dar şi de cultură, limbă, isto
rie, iar acolo e cineva care patronează şi răspunde cumva de istoria respectivă.
Să vedem ce face cu noi arhanghelul poporului român în toată această peri
oadă, dacă ne dă la topit sau ne mai dă vreo şansă. Ceva de felul acesta ar fi, un
patronaj al Bisericii Efesului, ale cărei caracteristici eu m-aş bucura să reuşim
în şedinţele
> > următoare să le decodificăm cât de cât.
Dar am spus că avem o problemă. Care e problema? Când începe să dic
teze, Mântuitorul zice Scrie îngerului Bisericii din Efes. Asta ar însemna că
Sfântul Ioan ar trebui să scrie o scrisoare îngerului care poate e de rang arhan-
ghelicesc, iar el, omul, să îi transmită ceva din partea Mântuitorului Hristos.
Ori asta nu prea se potriveşte. Aici zice... Scrie îngerului Bisericii din Efes:
Acestea zice Cel ce ţine cele şapte stele în dreapta Sa... „Ştiu faptele tale şi oste
neala ta şi răbdarea ta..” (Apoc.2,2). Acest îngerului Bisericii are două conota-
ţii. Una este spirituală şi am vorbit despre ea. Cealaltă este vizibilă şi e vorba de
episcopul Bisericii respective. Episcopul patronează o unitate, iar creştinismul
se bazează pe acest sistem, nu pe parohie. Parohia nu are identitate deplină,
ea este un fragment dintr-o unitate mai mare. De aceea episcopii noştri fac cu
noi ce vor, pentru că aşa stau lucrurile, episcopul este părintele numărul unu.
In mod normal orice episcop este precum Papa de la Roma. La catolici unul
dintre episcopi, cel al Romei, a zis la un moment dat că trebuie să fie mai mare
peste toţi, un fel de patriarh şi mai mult decât atât. Şi atunci el a luat atributele
tuturor şi e şeful cel mare. Dar situaţia la noi e în aşa fel că episcopii sunt egali.
Patriarhul nostru cât e el de patriarh, e episcop la Bucureşti. El nu se poate duce
să-i spună celui de la Argeş ce să facă, nu are dreptul şi nici nu o face. De aceea
şi pensionarea ca regulă administrativă este aplicată într-un fel la Bucureşti, în
alt fel la Sibiu şi tot aşa. Trebuie să acceptaţi că în înţelesul creştin tradiţional,
episcopul îl reprezintă pe Mântuitorul Hristos! El e purtătorul resposabilităţii
unei comunităţi întregi, care este geografică, de pildă un judeţ sau ceva de felul
acesta.
Dar şi episcopii sunt foarte diferiţi. Noi preoţii suntem foarte diferiţi.
Oricât ar fi diferenţa de vârstă, părintele Grigore e o structură, un tempera
ment, o vocaţie, eu sunt altă structură, temperament şi vocaţie. La fel şi episco
pii, sunt extrem de diferiţi unii de alţii. Aici e vorba de episcopul comunităţii
din Efes. Geografic, istoric, nu ştiu cum funcţionează. Aşa cum credincioşii
sunt ei înşişi foarte diferiţi, poate că există între episcopi un personaj care se
potriveşte la tipul de structură pe care încercam eu să o bănuiesc că ar fi mate
rialul pe baza căruia se constituie comunitatea Efesului. Acest episcop e tipul
de om care gândeşte asemănător, care e cu ei. Şi este interesant că scrisoarea nu
e trimisă comunităţii. Scrisorile lui Pavel, prin comparaţie, se adresează unui
destinatar colectiv: romanilor, corintenilor, efesenilor. Dar aici scrisoarea nu
e trimisă credincioşilor.
>
Conferinţa 8 - 30.03.2019 95
Intr-o biserică, o comunitate este ceva organic. Noi depindem unii de

alţii în funcţionarea noastră. Noi urcăm cu preotul şi ne prăbuşim cu preotul.
Parohiile cu preoţii lor cu tot se urcă cu un episcop sau se prăbuşesc, agoni
zează. Sau lâncezesc, dacă episcopul nu face ce trebuie. Cum ar fi un popor care
are un conducător care ştie să ridice steagul şi care nu doar îţi cere ascultare, ci
te şi hrăneşte, îţi dă ce îţi trebuie. Un conducător nu trebuie să fie doar un stă
pân care îţi calcă pe ceafa şi ia dijmă. Acela e un hoţ şi un mişel. Conducătorul
e cel care merge primul, stă în bătaia puştii şi prin aceasta merită să fie condu
cător. El arată primul cum se fac lucrurile şi îi sfătuieşte pe ceilalţi. Şi aşa stând
lucrurile, scrisoarea este adresată celui care poartă responsabilitatea, celui care
reprezintă oglindirea în istoria pământească a îngerului.Am putea spune că
pe acela, îngerul îl inspiră, comunică cu el. In măsura în care conducătorul
este sensibil faţă de aceste aspecte nevăzute şi se lasă inspirat. Acolo e cineva
care răspunde de el. E un înger al comunităţii care stă în faţa lui Dumnezeu.
Şi apoi este copia lui, aici pe pământ, cu care comunică şi pe care o inspiră. Iar
conducătorul de pe pământ adulmecă, înţelege lucrurile, iar apoi le transmite
poporului.
Un conducător asa
> trebuie să fie. Cu câteva versete înainte Mântuitorul
zice că stelele reprezintă îngerii Bisericilor, iar aici îi spune lui Ioan să le trimită
scrisoare...Nu ai cum să înţelegi altfel. Ioan nu poate trimite o scrisoare decât
cuiva la care are acces, deci aici pe pământ. Nu ar avea nevoie Mântuitorul
Hristos de un om care să se ducă la un înger să-i spună ceva din partea Lui. Nu
se potriveşte.
Sper să vă gândiţi la aceste lucruri pe care le-am spus. îngerul Bisericii din
Efes este destinatarul. El poartă răspunderea. Orice conducător poartă răspun
derea, nu se poate spăla pe mâini. Dacă e conducător şi e recunoscut, el trebuie
să onoreze această relaţie pe verticală pe care o are cu patronul spiritual al ace
lei comunităţi, cu cel care stă în palma lui Dumnezeu. Pentru că îngerii aceş
tia stau în palma lui Dumnezeu, au o intimitate cu Mântuitorul Hristos. Nu
ne putem gândi că suntem de capul nostru. Trebuie să ne gândim că avem un
mijlocitor, un intermediar şi că acela are o poziţie foarte importantă. Biserica

Efesului are un înger care stă în palma lui Dumnezeu. Aceasta dă o seriozitate
deosebită acestor aspecte.
Citesc mai departe scrisoarea. „Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea
ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu
sunt şi i-ai aflat mincinoşi; Şi stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu
şi nu ai obosit.” (Apoc.2,2-3). Nu putem spune că e ca şi cum mi-ar trimite mie
scrisoarea, iar dumneavoastră nu aveţi nicio treabă. Nu se poate! Oare nu aveţi
niciun merit? Comunitatea există pentru că e ceva între mine şi dumneavoas
tră, adică semănăm. Eu sunt cu un pas în faţă şi am o responsabilitate, sunt
preotul dumneavoastră, dar aceasta pentru că temele mele sunt şi ale dumnea
voastră, iar temele dumneavoastră sunt si ale mele. Trebuie să recunoaştem că
> >
în momentul în care îi face rechizitoriul conducătorului, întreaga comunitate

trebuie să se simtă vizată! Nu vă puteţi spăla pe mâini. Aici vorbim de lucruri
care funcţionează în faţa lui Dumnezeu. Nu poţi fi cu îngerul Bisericii din Efes
dacă tu nu ai fi din comunitatea Efesului! Tu eşti acolo pentru că eşti ca el şi el
e conducătorul. Se spune că precum e poporul aşa sunt şi conducătorii.
Fac o paranteză. Aşa spunea părintele Arsenie Boca, facându-i răspunză
tori pe oameni de faptul că preoţia s-a degradat. Era o realitate care se constata
şi se constată de multă vreme. Reuşitele preoţeşti nu sunt legice aşa zicând,
nu vin de la sine. Ele sunt punctuale, ca toate reuşitele umane. Mai degrabă se
văd nereuşitele. Iar aceste nereuşite preoţeşti pe care le constatau credincioşii
în anii 30-40 ai secolului douăzeci, părintele Arsenie le comenta în sensul că
poporul nu merită alţi preoţi, deoarece aceştia sunt preoţii pe care i-au născut,
îi făcea responsabili pe părinţi, pentru că preoţii respectivi au fost născuţi de
nişte mame şi educaţi într-o familie. Prin urmare ce pretinde poporul să aibă
dacă el a livrat un asemenea material uman pentru ca Dumnezeu să facă preoţi
din el? Dacă nu a livrat o calitate umană mai înaltă, poporul are ce a livrat. Dar
în acelaşi timp vedeţi că aici în scrisoare nu se regăseşte judecata asta în care
eu preotul am scuze, că mama şi tata nu au fost în stare să pună în mine decât
Conferinţa 8 - 30.03.2019 97
materialul care e posibil datorită genealogiei lor. Nu, nu merge. Aici trebuie
să îţi asumi responsabilitatea. Dumnezeu vorbeşte ca şi când cel care e condu
cător trebuie să răspundă! Nu încap scuze, nu intră răspunderea comunităţii.
Aici, cel din vârf răspunde. Aşa se uită Domnul! Eşti în vârf, răspunzi. Şi de
aceea exigenţa se adresează la singular şi e tratată ca atare.
»Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei
răi şi a i cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi; Şi
stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit. D ar am împo
triva ta fap tu l că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte
de unde ai căzut şi te pocâieşte şifa faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine
curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te veipocăi... Ai însă partea
bună că urăştifaptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu. Cine are urechi să audă
ceea ce D uhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul
vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu (Apoc.2,2-6).
E un tipar de care ascultă toate cele şapte epistole. Destinatarul este înge
rul Bisericii respective. Mesajul e trimis de Mântuitorul Hristos care se pre
zintă pe Sine de fiecare dată cu alte atribute. In scrisoare Mântuitorul Hristos
face o judecată. Mie îmi trece prin minte că lucrurile care sunt la nivelul episto
lelor nu au o înşiruire liniară, ci formează un fel de cadru, care apoi se deschide
spre ceva mult mai larg. Adică aici este judecat creştinismul, Biserica cu toate
cele şapte variante ale ei, iar ulterior orizontul devine mult mai larg cuprin
zând omenirea şi istoria toată. E o judecată pe şapte felii, unde sunt găsite nişte
lucruri pe care Mântuitorul le confirmă, le apreciază şi alte lucruri care sunt
nereuşite. Iar perspectiva lăsării pe tânjală şi a absenţei unei angajări pe verti
cală vine cu o pedeapsă. De fiecare dată se rosteşte o pedeapsă individuală, nu
e la fel pentru toţi. De asemenea este şi o împlinire individuală, perspectiva
biruinţei fiind descrisă într-un fel special pentru fiecare. Aceste trepte se regă
sesc în toate cele şapte scrisori.
Noi ar trebui să observăm şi să ţinem minte pentru fiecare destinatar

aspectele acestea individuale: cum se identifică Mântuitorul pentru fiecare,
cu ce îl sperie pe fiecare episcop, ce perspectivă împlinitoare îi oferă fiecăruia?
Nu este deloc uşor. Nu putem progresa decât pas cu pas, conştientizând
limbajul, mesajele, potrivelile şi făcând paşi foarte precauţi.
Conferinţa 9 3
06 .04.2019
Iată, în întregime, prima scrisoare, cea către îngerul Bisericii din Efes:
„Scrie îngerului Bisericii din Efes: Acestea zice Cel ce ţine cele
şapte stele în dreapta Sa, Cel care umblă în mijlocul celor şapte
sfeşnice de aur. Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi
cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine
apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi; Şi stărui în răbdare şi
ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit. D ar am împotriva
ta faptu l că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi
aminte de unde ai căzut şi tepocăieşte şifa faptele de mai înainte;
iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul
lui, dacă nu te vei pocăi. A i însă partea bună că urăşti faptele
nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu. Cine are urechi să audă ceea
ce D uhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce
din pomul vieţii, care este în raiul lui D u m n ezeu (Apoc.2,1-7).
Stratagema sau elementul pe care cred că încet-încet l-am cucerit pentru

a lua în stăpânire acest material atât de dificil al Apocalipsei şi a-1 digera, a fost
să ne folosim de paralela cu Sfânta Liturghie. Aduc din nou aminte acele ele
mente pe care trebuie să le punem în faţă ca pe nişte capitole paralele, între care
se pot face conexiuni: poporul evreiesc cu Vechiul Testament, Mântuitorul
Hristos cu Evangheliile, Biserica creştină sau noul Israel cu Apocalipsa şi
destinul individual al fiecăruia dintre noi cu Sfânta Liturghie, în liniile mari pe

care noi le putem conştientiza la Liturghia bizantină. Putem pune faţă în faţă
când unele când altele dintre acestea şi să avem nişte înţelesuri. Eu mă ajut de
Apocalipsă ca să înţeleg Liturghia, mă ajut şi de Liturghie ca să pot lua în stăpâ
nire materialul Apocalipsei. Vă propun ca această primă şi mai scurtă parte din
Apocalipsă, cea a scrisorilor, care e cumva mai accesibilă nouă, să o gândim că
ar corespunde cu prima parte a Sfintei Liturghii, care are în centrul ei citirile.
Această parte ne cere să relaţionăm cu Mântuitorul Hristos pe baza cuvântului.
Mântuitorul Hristos e Cuvântul lui Dumnezeu. Preotul citeşte
> comu-
nităţii Cuvântul, iar noi intrăm în felul acesta într-o legătură cu Mântuitorul
Hristos. O legătură mai mult sau mai puţin conştientă, articulată, dar care este
de fapt provocarea Sfintei Liturghii, este obiectivul ei în această primă parte ce
poate fi numită Liturghia cuvântului sau a catehumenilor.
Având în vedere Sfânta Liturghie ca slujbă, cu logica desfăşurării cultului,
ne putem apropia de Apocalipsă şi putem digera această primă parte, asemă
nând-o cu o Liturghie a Cuvântului. E o situaţie în care Mântuitorul Hristos
se exprimă la nivel de cuvânt. Ce urmează mai departe e altceva. Scrisorile,
respectiv citirile, nu se fac din altar, ele se fac din faţa Sfântului Altar, din
mijlocul comunităţii. Citirile le poate face şi diaconul. Ele permit un fel de
lecţie. După citiri se face predică. Totul e mai omenesc, mai accesibil, mai pen
tru mintea noastră. Imaginaţi-vă că după ce se consumă această prima parte
a cuvântului, s-ar da la o parte perdeaua altarului ca să asistăm la acte litur
gice care se desfăşoară în faţa Jertfelnicului. Dacă aveţi în minte aceste lucruri,
putem parcurge câteva capitole din Apocalipsă având la îndemână această pâr
ghie de înţelegere. Ne imaginăm că după scrisori e ca şi când intrăm în altar.
Apostolul Ioan este mai întâi mijlocitorul acestor mesaje în cuvânt, după care
este dus mai sus, iar acolo lucrurile nu mai sunt atât de simple. Nu mai poţi
înţelege aşa uşor că Mântuitorul Hristos e aici, Bisericile sunt aici, simbolizate
cu îngerii lor. Acolo, mai sus, e cu totul altceva. E o desfăşurare la Sfânta Masă.
Acolo e Tronul, e Jertfelnicul şi aşa mai departe.
Conferinţa 9 - 06.04.2019 101
Mai adaug ceva. Sper să nu vi se pară exagerat ce vă spun. E vorba de

logica lăuntrică a lucrurilor. în Sfânta Liturghie, după relaţia la nivel de
cuvânt cu Dumnezeu, sensul celei de a doua părţi a slujbei, cea propriu-zisă,
Liturghia credincioşilor cum se numeşte, constă în a aduce şi a pune în faţa
Mântuitorului Hristos elemente din viaţa noastră de pe pământ: un fragment
de pâine, un fragment de vin. Cantităţi mici, desigur. Important este înţele
sul lor. Noi punem în faţa lui Dumnezeu nişte lucruri de aici de pe pământ,
pentru ca Mântuitorul Hristos să le schimbe firea. Să le preia şi să le facă ele
mente cereşti, să le facă Trupul şi Sângele Lui. E o ofertă din partea noastră, iar
Dumnezeu răspunde, preia aceste lucruri şi le face cereşti.
Apocalipsa are exact acest sens. După ce trece de scrisori şi după toate
celelalte lucruri care se întâmplă acolo în faţa Tronului ceresc, e un întreg răz
boi, o tensiune, e o rezistenţă a pământului. Dar sensul cel mare este ca lucru
rile pământului, o parte din omenire, o parte din toate cele care alcătuiesc
universul văzut să fie smulse de sub puterile vrăjmaşe şi să fie salvate, pentru
ca în final să asistăm la desfiinţarea
>
acestei lumi cu toate răutăţile
>
ei si
»
să avem
imaginea unui nou Ierusalim, un cer nou şi un pământ nou. E ca o transsub-
stanţiere, ca o prefacere a lucrurilor. Am putea spune că ceea ce în Liturghie
se întâmplă în două ore de timp pământesc, acolo în Apocalipsă se întâmplă
cumva în istoria nemăsurabilă de către noi, ca un cult care dezvăluie sensul
istoriei. Apocalipsa e ca o slujbă care ni se descrie, în care vedem mai mult ce
se întâmplă dincolo de istoria concretă, dincolo de perdeaua lumii văzute. Şi
aflăm acolo tensiuni şi tot felul de lucruri care ţin de lumea nevăzută, dar sen
sul tuturor este cumva acelaşi: cât din pământ, cât din lume, câţi din oameni
reuşesc să se hristifice, să fie ai Domnului, să se lase transformaţi într-o lume
nouă, un cer nou, un pământ nou şi să se bucure de noul Ierusalim.
Dacă avem în minte aceste linii mari, putem citi Apocalipsa cu un fior de
înţelegere. Nu putem explica! Eu între timp mai citesc. Mă mai ajută priete
nii cu fel şi fel de tâlcuiri ale Apocalipsei. Ce observ eu la aceste tâlcuiri? în
special la cele vechi, sunt mai ales lucruri punctuale. Adică la un moment dat
te întâlneşti în Apocalipsă cu un anume lucru şi vine explicaţia că acel lucru

ar însemna una sau alta. Tălmăciri din acestea în care dacă se spune că picioa
rele Domnului sunt de aramă, asta arată partea pământească a Domnului...Şi
tot felul de semnificaţii din acestea căutate, fortate. Noi nu asta căutăm. Noi
vrem să vedem nişte linii mari de înţelesuri, vrem să înţelegem logica generală
a cărţii. Iar logica ei este o logică de cult! Acesta este înţelesul cu care aş vrea să
vă obişnuiţi ca ipoteză de lucru. E o logică de cult, în care după ce se consumă
ceva aici în faţa noastră, în naos, se dă la o parte perdeaua altarului şi acolo în
altar se întâmplă ceea ce se mai întâmplă.
Să revenim la scrisori. Mă impresionează că sunt şapte comunităţi, şapte
scrisori, şapte îngeri...înţelegem că ele reprezintă o totalitate. Am încercat data
trecută să ne apropiem de suflet faptul că ar putea să fie o înşeptită formulă de
a fi creştin în comunitate. Fără a simţi nevoia să spunem că o Biserică e Rusia,
alta e Grecia. Nu poate funcţiona aşa. Dar faptul că sunt şapte mă impresio
nează. Aduceti-vă aminte că la Rusalii, sărbătoarea noastră de hram, Duhul
Sfânt coboară peste doisprezece apostoli, iar ei propovăduiesc mai departe cu
putere. Te-ai fi putut duce cu gândul că ar putea fi douăsprezece variante de
creştinătate, că cei doisprezece au avut fiecare o predică diferită. Şi totuşi noi
avem aici şapte, nu douăsprezece. Cu toate că la final vom regăsi numărul doi
sprezece dominând toate. Asta e iarăşi foarte interesant, dar nu ne ducem mai
departe cu explicaţia. Deocamdată Mântuitorul are în vedere şapte comunităţi,
şapte îngeri ai comunităţilor, iar în finalul scrisorilor se zice... Cine are urechi
să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. E foarte straniu că Mântuitorul Hristos
dictează o scrisoare, iar la final ne avertizează să băgăm de seama ce zice D uhul
Bisericilor. Deci acolo e o prezenţă a Duhului Sfânt. Nouă trebuie să ne dea
de gândit, pentru că în această primă parte despre Duhul Sfânt se vorbeşte ca
despre şapte braţe. Ne putem imagina că Duhul cuprinde deopotrivă şapte
tipuri de comunităţi umane creştine. E acelaşi Duh în toate cele şapte, dar gră
ieşte diferit fiecăreia. E Duhul Sfânt şi totuşi se vorbeşte de şapte lucrări ale
Lui care se adresează unor şapte Biserici. Noi ştim despre Duhul Sfânt că e un
Conferinţa 9 - 06.04.2019 103
fel de suflet al creştinătăţii. Duhul Sfânt este întrupat în Biserica universală.

Aici sunt şapte suporturi sociale, comunitare, în care Duhul Sfânt sălăşluieşte
şi cărora Duhul li se adresează.
Prin urmare, atât la prima Biserică, cât şi la celelalte, Mântuitorul face
o judecată. Trebuie să ne dea de gândit acest lucru. Este o judecată pe care
Mântuitorul Hristos o face cu oamenii Lui deocamdată. Mai departe vom
asista la un fel de judecată la dimensiuni cosmice cu toată omenirea, cu toată
lumea văzută şi toată istoria. Pe când aici, noi vedem pe Mântuitorul Hristos
cu ai Lui, cu toate cele şapte tipuri de comunităţi în jurul Lui, cu cele şapte
sfeşnice. El se uită la fiecare şi se uită sever. E un moment de judecată. Este un
Mântuitor cu care noi nu ne-am întâlnit decât poate în marţea din Săptămâna
Patimilor. Altfel, au fost foarte rare asemenea accente...O neam necredincios si
îndărătnic, pân ă când voif i cu voi? Acestea sunt doar accente. Altfel, numai
în Marţea Patimilor, Mântuitorul Hristos rosteşte nişte lucruri care sunt per
spective triste, de suferinţă. Sau rosteşte parabole care se referă la judecată,
cu despărţirea neghinei de grâu, cu pescarii care scot peştele din apă...Adică
înţelesuri de judecată, dar nu mai mult. Pe când aici rosteşte clar! Spune clar
ce vede pozitiv şi ce vede negativ la cei din Efes. Şi asta e ceva deosebit. E un
cuvânt al Domnului, de judecată, de cântar, de analiză, de examen.
Şi ce găseşte la prima comunitate? Zice Ştiu faptele tale şi osteneala ta
şi răbdarea. Beneficiarul acestei scrisori am putea fi noi. Cum ne-am regăsi
noi în aceste cuvinte? Ce spune Mântuitorul? Ştiu faptele tale şi osteneala ta
şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine
apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi; Şi stărui în răbdare şi a i suferit pentru
numele Meu şi nu ai obosit. Sunt destule lucruri frumoase ale acestei comuni
tăţi, lucruri deosebite şi de loialitate faţă de Domnul. Loialitate şi o anumită
severitate a credinţei, respectiv a episcopului, a duhului care patronează această
comunitate faţă de membrii ei. Adică atenţia e mare şi acolo unde apar falsuri
acestea au fost devoalate şi date la o parte, respectiv aceşti apostoli mincinoşi. E
o Biserică exigentă cu ea însăşi. Ea nu glumeşte, nu face compromisuri, e fidelă

Mântuitorului Hristos.
Şi totuşi e un derapaj pe care Mântuitorul îl numeşte: faptu l că ai părăsit
dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocă-
ieşte şifa faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşni
cul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi. Sfeşnicul e comunitatea. Perspectiva
de pedeapsă ar fi să mute comunitatea din locul ei...Ne putem gândi la poziţia
ei, care este una de binecuvântare. Dar vedem că îngerul Bisericii, respectiv
episcopul responsabil aici pe pământ este ameninţat că comunitatea lui va fi
mutată din locul ei, dacă el nu îşi revine la dragostea cea dintâi. Asta înseamnă
o pierdere. Comunitatea aceasta e fidelă Domnului şi totuşi te poţi gândi
că această comunitate a pierdut nişte lucruri pe care le-a avut la început. A
pierdut dragostea dintâi..IE o formă de slujire a Domnului, de credincioşie
faţă de Mântuitorul Hristos care a fost la început şi nu mai este acum. Iar
Mântuitorul o consideră o vinovăţie care trebuie mustrată şi pedepsită, dacă
rămâne neîndreptată.
Cum ar fi o comunitate care îşi pierde iubirea dintâi? îmi vine în minte
un exemplu pe măsura noastră. E ceva ce dumneavoastră trăiţi şi am trăit şi
eu de nenumărate ori. Putem avea la un moment dat un „întâi”, un întâi de
vârf, deosebit, pe care l-am trăit cu emoţie şi ne-a hrănit. După aceasta inter
vine oboseala, rămâne o corectitudine mai mult sau mai puţin exterioară. Şi
în viaţa personală te poţi gândi la aşa ceva...Lucrurile bune sunt cumva la înce
put. Noi de obicei involuăm, nu evoluăm. Avem mai întâi un şoc, ceva puter
nic, atunci când intervine convertirea, adică descoperim pe Dumnezeu. Acela
e un moment eroic în viaţa noastră, un moment cu care de fapt începem şi pe
care nu îl mai onorăm, cu toate că rămânem creştini. Poate fi ceva de genul
acesta. Sau ne putem gândi la o comunitate creştină, la o Biserică...Oricât ar fi
de corectă creştinătatea românească să zicem, lucrurile pe care le trăim noi sunt
serbede faţă de vigoarea cu care erau ataşaţi de credinţă bătrânii noştri, stră
moşii noştri. Ar putea să fie ceva de genul acesta. E un element uman accesibil
Conferinţa 9 - 06.04.2019 105
nouă, la care ne putem gândi. Deoarece acestei comunităţi i se reproşează că a

pierdut nişte lucruri de la început, dragostea dintâi. Trebuie să se refere la un
ataşament afectiv, la ceva frumos care s-a pierdut. Iar Domnul este exigent,
acest lucru trebuie recucerit. Dacă nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul
tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi. Este o ameninţare. Domnul va veni şi în
loc de binecuvântare, va pedepsi.
Şi revine după aceea... A i însă partea bună că urăşti faptele nicolaiţilor,
pe care le urăsc şi Eu. Nu aş vrea să mă duc prea departe cu nicolaiţii în seara
aceasta, pentru că vom mai avea subiectul şi la scrisorile celelalte. Nota de sub
sol de aici zice: „membrii unei secte gnostice obscure care îşi revendicau fără
nici o acoperire paternitatea lui Nicolae, unul din cei şapte diaconi”. Şi aici
ne trimite la Faptele Apostolilor unde aflăm că într-adevăr unul din cei şapte
diaconi se numea Nicolae. E o istorie de început de creştinism pe care noi nu
o avem. Unii se reclamau de la acest Nicolae si atunci ei se numeau nicolaiti.
f t
Ei aveau o permisivitate foarte mare faţă de plăcerile trupeşti. Nota de subsol

mai zice: „proveniţi dintre păgâni, practicau încă anumite forme de idolatrie
şi libertinaj erotic”. Sigur că în religiile păgâne erau multe situaţii de derapaj
moral, de erotism, pe care şi le justificau religios. Imperiul roman a fost doldora
de variante de felul acesta.
Eu mă gândesc la ceva anume, mă gândesc la lumea de astăzi, care dă la o
parte toate elementele incomode din Biblie şi care crede că poţi fi un creştin
normal şi să fii homosexual. Sunt biserici occidentale care pretind că lucrul
acesta e licit. Cum să împaci lucrurile acestea? Dacă iei cuvântul lui Dumnezeu
din Vechiul Testament, e de o duritate înfricoşătoare vizavi de derapajele aces
tea. Dar nu ne ducem neapărat în vechime. Nicolaiţii pot fi un termen generic,
un derapaj în care creştinismul îşi pierde vigoarea morală a Vechiului Testament
şi are tot felul de permisivităţi păgâne. Ei se numesc creştini, dar au tot felul
de tendinţe păgâne. Iar Mântuitorul ce spune? El laudă această Biserică care
chiar dacă şi-a pierdut iubirea dintâi, comunitatea nu se lasă înşelată de aceste
permisivităţi. Adică să accepte nicolaiţii ca pe nişte variante licite, normale în

comunitatea creştină.
i
Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi
voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu. S-ar înţe
lege că Duhul spune partea aceasta. Şi nu mai zice: îngerului Bisericii din Efes,
ci zice: Bisericilor.
Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui
Dumnezeu. Aceasta ne trimite la finalul Apocalipsei. înseamnă că nu putem
trata separat partea aceasta a scrisorilor. Ea pare separată, la nivelul cuvântu
lui scris, dar înţelesurile ne duc tocmai la finalul Apocalipsei, la pomul vieţii
din Nou Ierusalim, din cetatea lui Dumnezeu. Celui ce va birui...Adică cel
care reuşeşte
> > să aibă toate datele remarcate de Mântuitorul Hristos în această
comunitate şi reuşeşte să-şi recupereze iubirea dintâi, va fi răsplătit cu faptul
de a mânca din roadele pomului vieţii. Prin urmare, tipul acesta de perfor
manţă creştină parţială, dar care se poate completa cu ceea ce cere Mântuitorul
Hristos, are ca răsplată faptul de a gusta din roadele pomului vieţii din raiul lui
Dumnezeu. La alţii se spune altceva. împlinirile sunt formulate diferit de la o
scrisoare la cealaltă, iar noi avem datoria de a le conştientiza
»
ca atare.
In acelaşi timp nu putem să nu ne întoarcem la ce am vorbit la început,
respectiv că Apocalipsa poate fi abordată în limbaj cultic, liturgic. Şi atunci
bineînţeles că în Sfânta Liturghie împărtăşania este finalul slujbei, momentul
de vârf pentru participanţi. După ce partea pământească oferită Domnului
a fost preluată în cer, ni se dă să o consumăm, pentru ca şi noi să fim cumva
angajaţi într-un proces de transformare de la pământesc către ceresc. De aceea
ne împărtăşim, pentru ca să luăm în noi substanţă cerească, să ne hristificăm.
Perspectiva aceasta de a mânca din pomul vieţii tot un element de liturghie
este, un limbaj de cult, un limbaj liturgic.
Audienţa: Să ne amintim că erau doi pomi în Rai: cel al cunoştinţei bine
lui şi răului şi pomul vieţii.
Conferinţa 9 - 06.04.2019 107
R: Trebuie să urmărim să vedem ce se întâmplă, dacă Apocalipsa vine şi

explică ceva. Vă daţi seama că lucrurile acestea nu sunt separate. Limbajul biblic
are o unitate de la Geneză până la Apocalipsă, traversând Vechiul Testament şi
mergând în Noul Testament până la capăt. Şi atunci...pot fi lucruri din Vechiul
Testament care lămuresc Apocalipsa. Observi cum cutare simbol dintr-o parte
se regăseşte cine ştie unde, tocmai la capătul colecţiei biblice. Vă daţi seama
câte vom descoperi punând în legătura cărţile profetice, Daniel şi Iezechiel,
dar şi la Isaia trebuie să ne ducem, cu lucruri pe care le vom găsi descrise în
Apocalipsă, după ce se consumă partea aceasta de cuvânt. Acolo apostolul Ioan
începe să vadă, asistă la nişte lucruri care se desfăşoară în faţa lui.
Veţi vedea că ne vom înarma treptat cu nişte elemente, cu instrumente
de lucru, înţelegând că Sfânta Liturghie sintetizează Apocalipsa, sintetizează
Vechiul Testament, sintetizează Noul Testament, e o oglindă a drumului
Mântuitorului Hristos în relaţie cu biografia mea şi că de fapt ea e copia scurtă,
pe câteva linii de înţeles, a ceea ce se întâmplă în nevăzutul ceresc la nivel cos
mic. Noi ştiam asta, că Sfânta Liturghie copiază cumva ce se întâmplă în ceruri.
Acum vom ajunge la detalii şi atunci, cei care venim la Sfânta Liturghie vom
căpăta nişte pârghii, nişte elemente cu care putem lucra cu noi înşine ca să ne
facem mai serioşi, mai atenţi, mai implicaţi în participarea noastră la Sfânta
Liturghie. E destul să te gândeşti că lucrurile la care asistăm noi simbolizează
de fapt ceva ce se săvârşeşte în nevăzut. Iar noi să nu lăsăm istoria să curgă
prosteşte, ci să participăm cumva, să ne aducem porţia noastră de contribuţie
la acest proces uriaş care durează o istorie întreagă, proces în care pământul tre
buie să se sfinţească cu o cât mai mare parte din el. Ori noi exersăm şi realizăm
concret în Sfânta Liturghie o permanentă sfinţire, o permanentă recuperare a
unor fragmente de pământesc pe care le punem în faţa Domnului pentru ca
să devină cereşti şi apoi să le luăm în noi. In felul acesta să fim şi noi antre
naţi în acest proces. Ce semnificaţie deosebită poate avea deci slujirea Sfintei
Liturghii! Este o participare la această confruntare, la această luptă teribilă în
care forţele întunecate -pe care le vom vedea lucrând- iau în stăpânire mulţimi
de popoare şi civilizaţii. E forma noastră de rezistenţă, forma noastră de a lucra

şi a face ceva pozitiv, de a fi implicaţi la nivelul nostru modest, dar accesibil
puterilor noastre de înţelegere şi de făptuire.
Audienţa: Mai este ceva în legătură cu numărul şapte. Am observat că în
Apocalipsă sunt mai multe fericiri...le-am numărat şi sunt şapte.
R: Nu am observat asta. M-ar ajuta însă foarte mult să le văd extrase la
un loc. Sunt lucruri pe care oricare dintre dumneavoastră le puteţi descoperi şi
mă bucur că se întâmplă asta. Nu ştiu cine cu ce tensiune citeşte la un moment
dat textul şi plecând de la impulsul dat de mine, dumneavoastră puteţi observa
repetiţii, potriviri, pe care le facem apoi un patrimoniu comun.
Audienţa: Cele şapte sfeşnice, cei şapte îngeri, şapte stele...toate ne con
duc la finalul pe care îl dorim. Intre aceste scrisori şi final este de fapt tot ce
este în afara celor şapte tipologii, variante.
R: Şi mie mi se pare că orizontul în care se consumă tema scrisorilor este
unul interior, al Bisericii, al creştinătăţii. Este o judecată pe care Domnul o face
cu ai Lui şi arată neputinţele şi reuşitele lor înainte de a se dezvălui lucrurile
mari, unde e toată istoria si unde sunt forţele întunecate. Aici, Mântuitorul e
cu ai Lui, nici nu apar îngeri sau altceva. Mântuitorul e foarte accesibil. Ori
o asemenea imagine a Mântuitorului Hristos nu vom mai avea în continuare,
după scrisori. După scrisori va trebui să-L vedem pe Mântuitorul Hristos în
relaţie cu Tronul ceresc, cu Tatăl cel tainic care nu e descris, doar e numit că e
acolo. Iar Mântuitorul va apărea ca Mielul înjunghiat. Pe când aici se descoperă
alor Săi. E Fiul lui Dumnezeu şi al omului. E ca episcopul episcopilor! Relaţia
Lui este cu aceşti episcopi, El e şeful lor...E foarte bisericească partea aceasta.
Foarte bisericească!
Conferinţa 10 9
13.04.2019
Stăm în faţa celei de-a doua scrisori din cele şapte şi o citim.
„Iar îngerului Bisericii din Smirna, scrie-i: Acestea zice Cel dintâi
şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat: Ştiu necazul tău şi
sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei
înşişi că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei. Nu te teme de
cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în
temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios
până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi să audă
ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruieşte nu vaf i vătămat de
moartea cea de-a doua.” (Apoc.2,8-11).
Mai întâi conştientizăm pe Cel care se adresează. Cum îşi descrie

Mântuitorul Hristos identitatea? Cine este Cel care trimite scrisoarea îngeru
lui din Smirna? Sunt alte trăsături ale identităţii Domnului care intră aici în
discuţie. Mântuitorul se prezintă pe sine ca Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel
care a m urit şi a înviat. Bineînţeles că noi nu dibăcim suficient de exact iden
titatea fiecărei Biserici şi respectiv a episcopului ei, ca să ne dăm seama de ce
Acela care se adresează şi trimite scrisoarea este la unii Mântuitorul Hristos
care se prezintă într-un fel, iar la alţii Mântuitorul Hristos care se prezintă
altfel. Să trăim totuşi cu această intuiţie şi recunoaştere că e o legătură între
tipul de Biserică şi felul în care se prezintă pe Sine Mântuitorul Hristos. Aici
la Smirna, Mântuitorul este Cel dintâi şi Cel de pe urmâ, Cel care a m urit şi a
înviat.
Ce putem observa este că în această scrisoare, care e cea mai scurtă, lip
seşte avertismentul. Nu se găseşte nici partea negativă a Bisericii respective
şi atunci nu există nici avertisment. Doar la penultima din scrisori vom găsi
ceva asemănător. Aici este foarte clar că lucrurile pe care Mântuitorul le scrie
îngerului acestei Biserici sunt toate pozitive, sunt lucruri la care Mântuitorul
subscrie, lucruri pe care Mântuitorul promite să le răsplătească. Este interesant
să vedem treaba aceasta, că e o variantă de creştinătate în care Mântuitorul se
regăseşte, în care vede că lucrurile sunt corecte. E de remarcat şi e interesant de
văzut că lucrurile ce caracterizează Biserica de la Smirna sunt lucruri de sufe
rinţă. E o mărturisire a creştinătăţii în care suferinţa îşi are locul ei definitoriu,
primordial.
Ce-i spune Mântuitorul? Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi
bula din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă
a satanei. Aici se conturează şi prigonitorii Bisericii, iudeii falşi. Atât de falşi
încât Mântuitorul poate să spună că ei sunt sinagogă a satanei. Sinagogă este
numele comunităţii evreieşti, este comunitatea celor din Legea veche. O sina
gogă a satanei! Vă daţi seama cât de sever este taxat acest tip de iudaism sau ce
se ascunde sub numele de iudaism. Oricum e o duşmănie vizavi de Biserica măr
turisitoare, o duşmănie care se ascunde sub formularea de iudei. Mântuitorul îi
spune iudaism satanic. E foarte sever. Nu mă simt în stare, nu am destule ele
mente cu care să comentez, să dezvolt ceva din acest antagonism.
Putem însă să ne gândim. Am văzut problemele cu nicolaiţii şi vom mai
vedea pe parcurs. Acestea s-ar putea să fie probleme pe care creştinismul le are
cu păgânătatea, cu rămăşiţele de păgânătate ale noilor creştini. Vom dezvolta
puţin tema aceasta când vom regăsi trimiterea la nicolaiţi. Aici însă e o creş
tinătate care are de mărturisit pe Domnul Hristos în contrast cu un iudaism
care nu cedează nicicum sau care nu poate vedea nicio legătură cu Mântuitorul
Hristos...Până la faptul de a merita să i se spună că e o sinagogă a satanei. Ar
Conferinţa 10 - 13.04.2019 111
trebui să ne gândim unde este creştinătatea confruntată cu iudaismul? Eu nu

mă gândesc la teme istorice ca să-mi spuneţi să ne ducem în Israel şi să vedem
creştinătatea confruntându-se cu iudaismul. In niciun caz nu merg pe aseme
nea înţelesuri limitate, ci mă gândesc la alte lucruri. Mă gândesc la iudaism
şi la păgânism ca modele de raportare la Dumnezeu. Sunt lucruri diferite.
S-ar putea ca în timpul acestor comentarii să avem nevoie să clarificăm aceste
lucruri, respectiv iudaism, păgânism, creştinism. Cum se raportează creştinis
mul la iudaism şi la păgânism? Cum s-a raportat istoric la acestea, ce teme grele
a avut şi cum a trebuit să existe din partea creştinismului nişte apologeţi - timp
de 100-200 de ani cât a durat perioada apologeţilor- ca să întărească cumva
creştinismul vizavi de autoritatea iudaismului. Sau cum a trebuit să fie ajutat
creştinismul în relaţia lui cu păgânismul foarte puternic în filosofia şi practicile
lui. Prin apologeţi şi prin actul martiric.
în legătură cu iudaismul vă dau două exemple, unul de la catolici şi unul
de la ortodocşi. Că nu putem spune aşa cu uşurinţă că în catolicism avem o
prelungire a iudaismului. Regăseşti în catolicism anumite soluţii de organizare
şi de formulare a rânduielilor morale şi bisericeşti care au rigoarea legii moza
ice. Poate că însuşi Sfântul Petru, care e văzut ca un fel de model şi întemeietor
pentru Biserica Romei, nu a fost foarte vertical şi foarte dibaci ca să distingă
bine între iudaism şi creştinism. Putea să aibă clătinări pe care Sfântul Apostol
Pavel le-a pus la punct cu duritate la momentul respectiv. Dar iudaismul este
prezent deopotrivă şi în tradiţia răsăriteană, mai ales acolo unde sunt accentu
ate elementele de neam, de etnie. Adică a face din etnia rusească, românească,
sârbească sau care o fi, o valoare purtătoare de har. Asta până la a spune că
poporul român e un popor ales sau cum zic ruşii că slavii sunt popor ales şi ei
vor salva lumea. Acolo unde există asemenea judecăţi nu regăsim decât o gân
dire pur iudaică. Eu aşa mă gândesc că am reuşi să definim şi să regăsim iden
titatea iudaismului şi să vedem că el e o probă, o ispită, o invitaţie la derapaj
pentru creştinismul mondial.
Nu este simplu pentru creştinism să se desprindă de iudaism, să găsească

raportul just faţă de acesta. Şi dacă nu îl găseşte, nu se poate apăra. Gândiţi-vă
la cele paisprezece scrisori pe care le aduce Sfântul Apostol Pavel în colecţia
Noului Testament. Din douăzeci şi şapte de cărţi mai bine de jumătate sunt
date de Sfântul Apostol Pavel, care a venit chiar cu această temă: să distingă,
să ajute prin epistolele lui la a da o identitate creştinismului faţă de iudaism
şi faţă de păgânism, el ocupându-se de comunităţi în care exista deopotrivă şi
element iudaic şi păgân.
Prin urmare avem la Smirna o variantă de creştinătate
>
care reuşeşte
> )
o
distanţare corectă fată de iudaism si plăteşte lucrul acesta cu o condiţie de
martiraj. E o mărturisire a unui creştinism autentic care este confirmată prin
martiraj. Mărturisire-martiraj, termenii sunt foarte apropiaţi, dacă nu chiar se
suprapun.
Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi
în temniţă, ca să fiţi ispitiţi. Vedeţi că sinagoga e a satanei şi că aceşti creştini şi
această Biserică se luptă şi suferă din partea unui vrăjmaş nevăzut. Satana este
cel care lucrează prin această sinagogă, de aceea spune diavolul va să arunce
dintre voi în temniţă... Adică o putere nevăzută este cea care pune la încercare,
chiar dacă din exterior pare o confruntare cu un iudaism, care este de fapt fals
pentru că slujeşte vrăjmaşului.
...şi veţi avea necaz zece zile. F ii credincios pân ă la moarte şi îţi voi da
cununa vieţii. Deci Biserica aceasta trebuie să păstreze aceste lucruri, să şi le
asume în continuare, să nu se teamă şi să rabde lucrurile pe care le va păţi. Asta
înseamnă credincioşi, o comunitate, o felie de comunitate. Nu ştiu exact ce
desemnează situaţia aceasta în care eşti supus unei suferinţe. Te poţi gândi şi
istoric la confruntarea creştinismului cu iudaismul. Dar în timpurile noastre
situaţiile cele mai pregnante din punct de vedere exterior nu sunt cele dintre
creştinism şi iudaism, ci cele dintre creştinism şi mahomedanism...Am văzut
în Siria, în Egipt situaţii de tăiat gâtul şi de mărturisire a creştinătăţii cu pre
ţul vieţii. Dar am putea vedea oare şi în mahomedanism un fel de iudaism
Conferinţa 10 - 13.04.2019 113
îndrăcit? Poate, da. Gândul se poate duce în tot felul de supoziţii, dar eu nu
mă duc deocamdată pentru că nu am temeiuri suficiente.
Mă împiedic de acest răstimp de zece zile. Vom găsi tot felul de numere
în Apocalipsă. La un moment dat v-am atras atenţia asupra acelui răstimp de
trei ani şi şase luni...o vreme, vremi, o jumătate de vreme. Toată perioada este
exprimată ca zile, luni sau la modul general vreme, vremi, jumătate de vreme. E
o jumătate a lui şapte. Dar unde e zece? Zece nu e. Foarte straniu acest zece...
îl vom regăsi pe la fiare, cu cele zece coarne, vom vedea dacă se leagă. Zece zile
de suferinţă!
»
Aici vă spun ceva, ca să vă odinesc un pic. A existat în ţara Făgăraşului un

om al lui Dumnezeu, moş Ilie Burla. Era bătrân pe când eu eram copil şi mă
duceam acolo cu fraţii mei şi cu părinţii. La un moment dat, el insistând să tra
ducă într-un limbaj pe înţelesul tuturor vedeniile de noapte pe care le trăia şi
poruncile pe care le primea de la Mântuitorul Hristos care i se arăta în diferite
forme parabolice, bineînţeles că a deranjat autorităţile. Şi pe cele politice, dar
şi pe cele bisericeşti. Desigur că i-au făcut fel şi fel de şicane, necazuri, opriri...
El cerea tot felul de aprobări, să facă o mănăstire a păcii, să pună tot felul de
cruci colo şi colo...A fost un exerciţiu întreg în toată ţara Făgăraşului de a se
face nişte cruci în care erau evocate Patimile Domnului. Adică pe lângă crucea
simplă mai erau şi icoane care urmăreau cumva drumul Crucii...Şi toate trebu
iau să fie pe această cruce uriaşă din stejar. Se mergea până la a schimba ritualul
slujbei de maslu, respectiv să faci Sfântul Maslu citind toate evangheliile din
Joia Mare. Acum mă pot gândi că era o insistenţă de a atrage atenţia oamenilor
asupra Săptămânii Patimilor, asupra Patimilor Mântuitorului. In creştinismul
pe care îl trăim azi, ştiţi că ele sunt destul de vagi, spulberate şi duse undeva...
Oamenii nu trăiesc şi nu recunosc aceste lucruri ca pe o realitate istorică zgu
duitoare de conştiinţe.
> >
L-au arestat în cele din urmă. Eu nu mai eram chiar copil, eram la gimna
ziu şi astfel ţin minte bine că o creştină din sat se dusese la moş Ilie tocmai când
era arestat. Ea s-a dus plângând după ei până în Făgăraş, mai mulţi kilometri.
Moş Ilie era ţinut afară undeva şi ea se uita prin gard ca să vadă ce fac cu el...Şi
l-au ţinut ore întregi, o zi întreagă. Ţin minte cum venea ea la oamenii din satul
meu natal şi plângea şi povestea. I-au luat lui Moş Ilie buletinul şi nu i l-au mai
dat niciodată. A mai trăit cel puţin vreo douăzeci de ani zic eu, fără buletin.
Asta ca să-l controleze probabil, să poată să-i găsească oricând o hibă. Nu i-au
mai dat buletinul şi l-au dus la spitalul de nebuni în Sibiu. L-au internat acolo
şi desigur că l-au pus la tot felul de probe, dar nu l-au găsit nebun, că nebu
nii apar altfel. Omul acesta, săracul, era foarte smerit, foarte cuminte, nu se
punea problema că nu avea minte. Ce avea el de comunicat, venea dintr-o altă
zonă, nu din nebunie. L-au tinut zece zile acolo. Tin si acum minte că lumea
comenta, nu ştiu cine exact găsise, dar ziceau: „Uite măi, scrie în Apocalipsă
că o să vă ducă si o să vă tină zece zile. Si uite, pe mos Ilie zece zile l-au tinut!”.
> > > ' I > >
Că într-adevăr, l-au ţinut zece zile.

Asta a fost aşa o poveste pe care v-am spus-o...să vedem cum se construiesc
miturile şi cum se pot aplica lucrurile din Apocalipsă.
Moş Ilie a stat zece zile între nebuni, după gratii. El era un om foarte milos
şi în jurul lui se practica pomana. Se făcea mâncare zilnic. Duminica era ca un
fel de parastas, cinzeci de oameni mâncau în curtea lor. D upă ce a stat zece
zile, a spus că acei bieţi oameni care erau închişi acolo trăiesc cumva inuman.
Ei nu ştiu când vin Pastile, nu au nicio bucurie, nu le dă nimeni niciun semn.
Şi atunci el a organizat o pomană pentru bolnavii din spitalul numărul trei
din Sibiu. S-a informat câte sute de oameni sunt acolo şi cu ajutorul celor de
prin satele din jur a pregătit sute de ouă roşii, sute de felii de cozonac. în zilele
noastre treburile astea s-au cam generalizat, pentru că după 1990 a devenit
la modă să te duci într-un spital, într-un cămin cu pomană. Dar în lumea de
atunci, acest lucru a fost practicat prima dată de moş Ilie, după cele zece zile pe
care le-a stat acolo. Am participat şi eu. Am o fotografie de epocă, pe care am
găsit-o acum şi am mărit-o, cu echipa noastră de oameni de la Ludişor, cu încă
doi-trei şi cu părintele Pantilimon, fotografie din dimineaţa de Paşti, după ce
am terminat împărţitul pomenii.
Conferinţa 10 - 13.04.2019 115
Participaserăm în sat la slujba de înviere, la ora trei jumătate, apoi nu mai

ştiu cum ne-am organizat mergând cu trenul, cu traistele în spinare.„şi dimi
neaţa eram la spital. Nu ţi se dădea voie să intri în spital şi atunci s-a găsit un
paznic de pe acolo, domnul Mircea i se spunea, care locuia în curtea spitalu
lui. Nu ştiu ce făcea pe acolo. El ştia doctorii, ştia paznicii şi el a aranjat treaba
cumva pe dedesubt, fără aprobări. Şi aşa ne-a băgat prin toate secţiile şi am
împărţit pomana direct la beneficiar, aşa-zicând. Şi la sfârşit, pe la 8 dimineaţa
sau cât o fi fost, ne-am fotografiat în curtea spitalului.
Ce înseamnă deci zece zile, nu ştiu. E un număr straniu pentru că nu e
înrudit nici cu şapte nici cu doisprezece. Noi avem treabă cu şapte acum şi vom
mai avea destul de mult de-a lungul Apocalipsei, după care vom avansa către
doisprezece, care va fi cheie la final.
Legătura acestor mărturisitori este direct cu viaţa! Cei care sunt puşi să
sufere poate chiar cu preţul vieţii sunt abonaţi la cununa vieţii. Aici iarăşi ne
apropiem de o taină care se va rotunji undeva către sfârşit în capitolele două
zeci si
>
douăzeci si
>
unu. Este vorba de viată
)
si
>
în contrast cu ea, de iezerul de
foc sau moartea a doua. E prea devreme să vorbim despre lucrurile acestea,
trebuie să vedem toată desfăşurarea Apocalipsei, dar sentimentul meu este că
aceste scrisori cuprind cumva toată Apocalipsa! E o judecată a Bisericii, am mai
spus lucrul acesta. De aceea, lucrurile care se spun aici ar trebui să le vedem
dezvoltate ulterior în carte cu toate planurile care sunt în spate, cu toate dede
subturile lor. Aici li se promite că vor primi cununa vieţii, iar acolo la sfârşitul
Apocalipsei vom vedea că viaţa, izvorul vieţii, cei scrişi în cartea vieţii sunt în
contrast cu moartea cea de-a doua, care este iezerul de foc. Inclusiv moartea şi
iadul vor fi băgate în iezerul de foc. Vă daţi seama că imaginea noastră despre
sfârşitul lumii şi despre judecata din urmă ca şi când e un foc în care ne bagă
cineva, trebuie nuanţată! Pentru că e o etapă în care moartea şi iadul rămân
puternice, iar apoi vine o situaţie în care moartea şi iadul sunt băgate şi ele în
iezerul de foc, care este moartea a doua.
Celor cărora le reuşeşte

) > această mărturisire, în contrast cu iudaismul corn-
plet satanizat, li se spune că nu vor fi vătămaţi de moartea cea de-a doua. Prin
urmare, mărturisirea este abonament la viaţă, dă consistenţă unei vieţi asupra
căreia nu are putere niciun fel de moarte. Nici chiar cea de-a doua, care trebuie
să fie ceva teribil, îngrozitor.
Din tot ce am vorbit aici ceva ar trebui să ne rămână ca şi căutare de
gând, ce poate însemna mărturisirea Domnului cu preţul suferinţei. Este situ
aţia în care noi mergem pe urma Mântuitorului Hristos. Să fii foarte aproape
de Mântuitorul înseamnă să-ţi asumi o condiţie incomodă. Acest lucru îl spun
mereu colegilor mai tineri atunci când discuţia mea cu ei avansează până acolo
încât să putem avea nişte sincerităţi curajoase. Eu formulez acest lucru care e
valabil şi pentru dumneavoastră: când îţi propui să fii un creştin autentic tre
buie să fii pregătit pentru suferinţă! Nu are cum să se urzească o mărturisire a
Domnului fără ca ceva din umbra Crucii Mântuitorului Hristos să nu te vizeze
într-o formă sau alta. Nu se poate. Iar ca preot ieşi foarte mult în faţă şi eşti
chipul pe care îl văd oamenii în locul Mântuitorului Hristos nevăzut. Ei văd
mâinile tale, faţa ta, aud cuvântul tău. Preotul prin excelenţă este abonat la un
destin hristic, un destin din care nu are cum să lipsească suferinţa. Dar nu e
comod nici să gândeşti, nu mai spun să vorbeşti despre asta.
Conferinţa 11 5
04.05.2019
Avem cea de-a treia scrisoare, cea către comunitatea din Pergam: „Iar înge
rului Bisericii din Pergam scrie-i: Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită de am ân
două părţile: Ştiu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei; şi ţii numele Meu
şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios,
care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana. D ar am împotriva ta câteva lucruri,
că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună
piatră de poticneală înaintea fiilo r lui Israel, ca să mănânce carejertfită idolilor
şi să se dea desfrânării. Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura
nicolaiţilor. Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voiface cu ei răz
boi, cu sabia gurii Mele. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor:
Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe
pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-lştie, decât primitorul.” (Apoc.2,
12-17).
Ne aducem aminte că v-am prevenit asupra faptului că fiecare din aceste
şapte diferite comunităţi primeşte câte o scrisoare din partea Domnului, iar
Domnul e de fiecare dată altul. Adică expeditorul mesajului este descris de fie
care dată în mod special pentru acea scrisoare. Iată-ne acum la a treia scrisoare
văzându-1 pe Mântuitorul Hristos ca Acela care are sabia ascuţită de am ân
două părţile. înainte de a se derula scrisorile, am avut descrierea Fiului Omului,
unde apărea şi acest detaliu privind sabia cu două tăişuri care ieşea din gura
Domnului. Vă daţi seama că se lucrează cu simboluri, cu nişte imagini al căror
sens nu ţi-1 traduce nimeni. Faptul că Domnul Hristos poate să apară în faţa
lui Ioan ca ieşindu-I din gură o sabie ascuţită cu două tăişuri...e o trimitere
către cuvânt. Cuvântul este cel care iese din gura Fiului Omului. Cuvântul
Domnului trebuie să fie un cuvânt ca o sabie cu două tăişuri. Cum o fi acest
cuvânt al lui Dumnezeu, ca o sabie ascuţită cu două tăişuri?
Este undeva o afirmaţie la Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre Cuvântul
lui Dumnezeu care pătrunde până la încheietura dintre suflet şi spirit, ceva de
genul acesta. Ar trebui să căutăm formularea aceasta până data viitoare. Aici
nu ne face trimitere. Trebuie să mai vedem cum ameninţă
>
cel care are sabia cu
două tăişuri.
»
Ştiu unde sălăsluiesti: unde este scaunul satanei. E destul de incomodă
t f i
această adresare foarte directă şi această vorbire despre satana. Deci această
comunitate ar avea rezidenţa acolo unde e scaunul satanei. Când zici scaun,
înţelegi tron de conducător, adică un centru. Comentează aici părintele Anania
că ar fi fost un oraş unde cultul imperial era foarte dezvoltat. Dar noi ne-am
învăţat să ne deschidem spre alte înţelesuri, nu spre o trimitere istorică limitată
la un oraş care nu mai există. Trebuie să ne gândim la o comunitate care func
ţionează spaţial şi îşi duce viaţa de comunitate creştină într-o ambianţă nefa
vorabilă. Niciuna dintre comunităţile pe care le descrie Apocalipsa nu e într-o
situaţie roză. Toate au nişte provocări speciale. Ori această comunitate ar putea
fi aceea unde vrăjmaşul îşi găseşte un fel de centru al lui, un centru de comandă,
unde este prin excelenţă reprezentat pe pământ, în societatea omenească. E o
societate creştină care convieţuieşte aşa-zicând cu o situaţie extrem de gravă, că
acolo e chiar scaunul satanei, acolo vrăjmaşul îşi găseşte expresia lui centrală.
Ne putem gândi la o metropolă. Una a dezastrului, a vrăjmaşului. Intr-o aseme
nea metropolă există de asemenea şi creştini...Am putea gândi în felul acesta.
Ce le zice? Ştiu unde sălăsluiesti: unde este scaunul satanei. Te-ai putea
gândi: Roma, Babilon, New York, Paris sau orice localitate în care preponde
rentă ar fi lucrarea răului. Cum se pune problema pentru aceşti creştini ? Zice
ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, m artorul
Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana. E o comunitate
care a dat din sânul ei martiri şi este numit acest martir, Antipa. Nicăieri nu
Conferinţa 11 - 04.05.2019 119
e pomenit vreun Antipa care a fost mărturisitor cu preţul vieţii. Acest lucru e
favorabil, pentru că dacă ar fi fost un martir cunoscut, să zicem Ştefan sau altul,
dintr-o dată semnificaţiile se restrângeau şi din cauza numelui unui anume om
erai limitat la timp şi la spaţiu. Pe când acest Antipa, care nu e cunoscut în isto
ria Bisericii creştine ca şi martir, poate fi un nume generic.
Mi-ar fi plăcut să ştiu greceşte ca să văd dacă nu cumva Antipa trimite în
limba greacă către o anumită semnificaţie mai generală. Deci ţii numele Meu
şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios,
care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana... Adică e o comunitate creştină care
are totuşi o performanţă. Imaginaţi-vă cum a trăit Lot în Sodoma şi Gomora.
Cum trăia Lot cu familia lui acolo într-o situaţie, într-un context în care toate
erau vraişte, derapajul moral era groaznic. Poate fi şi o caracteristică a actuali
tăţii...Te întrebi cum poţi fi creştin când mergi pe stradă şi vezi numai imagini
pornografice, deschizi televizorul şi e numai violenţă?
Părintele Bartolomeu Anania scrisese la un moment dat într-un articol că
nu e normal ca eu, dacă mă duc să îmi iau un ziar de la chioşc, să fiu nevoit să
înghit toate imaginile care erau atunci, în primii ani după revoluţie, publicate
acolo. Cine are nevoie de lucruri din astea să le ia dintr-un loc special, unde eu
nu mă duc pentru un ziar obişnuit. Treaba aceasta s-a mai estompat în zilele
noastre, dar în anii 90 era un dezastru.
Vă imaginaţi cum poate fî pentru creştinii aceştia situaţia de a fi undeva
unde e scaunul satanei, unde satana dă tonul civilizaţiei şi vieţii oamenilor şi
unde potrivnicia merge până la a genera martiriul. Şi Mântuitorul le spune
că apreciază acest lucru, dar... am împotriva ta câteva lucruri. Ca şi când stai
într-un mediu cu viruşi şi microbi şi te contaminezi..^/ acolo pe unii care ţin
învăţătura lui Balaam , cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală îna
intea fiilo r lui Israel, ca să mănânce carejertfită idolilor şi să se dea desfrânării.
Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor. Şi în prima
scrisoare, cea către Efes, s-a vorbit despre unii care ţin de învăţătura nicolaiţilor
şi se dădea acolo explicaţia că era o sectă ce practica anumite forme de idolatrie

şi libertinaj erotic.
Problema aceasta cu Balaam şi Balac este însă foarte stranie, pentru că dacă
o iei aşa cum e scrisă aici ea nu se potriveşte cu Vechiul Testament, unde apare
această istorie în mod consistent în cartea Numerii. Aici în Apocalipsă zice că
Balaam îl învaţă pe Balac să se închine la idoli şi să se desfrâneze. „Desfrânarea”
în limbaj biblic are o conotaţie mult mai bogată decât limbajul moral pe care
noi îl folosim. „Desfrânare” are în primul rând o dimensiune religioasă a tră
dării lui Dumnezeu cel viu. Orice trădare, orice abatere de la mărturisirea lui
Dumnezeu este considerată în întreg limbajul biblic ca o desfrânare. Când
Dumnezeu le impută evreilor desfrâul, are în vedere faptul că ei au îmbrăţişat
o altă divinitate, ei se duc şi fac cult faţă de o altă divinitate. E de fapt o ido
latrie, deşi termenul de idolatrie e mai restrâns pentru că se referă la o divini
tate întruchipată material. Desfrânarea aceasta religioasă înseamnă a nu-L mai
cunoaşte pe Dumnezeu, a nu mai şti despre Dumnezeu cel adevărat şi a te duce
spre alte înţelesuri ale divinităţii.
Revenim, Balaam l-ar învăţa pe Balac în această cetate a Pergamului să
pună piatră de poticneală înaintea fiilo r lui Israel, ca să mănânce carne jertfită
idolilor şi să se dea desfrânării. Să practice un cult idolatru şi să se închine unei
alte divinităţi decât celei autentice, biblice.
Dar în Vechiul Testament nu aşa sunt rolurile. Ceea ce dă de gândit, pen
tru că e ca şi când autorul nu ştie. In Vechiul Testament cel care face presiuni
este Balac. El este regele Moabului şi el, când îi vede pe evrei că sunt mulţi
şi se apropie, începe să-l apuce frica. El vrea să se lupte împotriva evreilor cu
mijloace magice. Nu recurge doar la o mobilizare armată, ci vrea să rezolve
problema magic. Şi atunci se duce şi îl aduce pe Balaam- personaj vestit pen
tru puterea lui de a face magie şi de a avea legătură cu nevăzutul, tocmai de la
Eufrat, din Caldea. îl aduce ca să-l blesteme pe acest popor apărut la graniţa
Moabului şi în felul acesta să-l facă vulnerabil din punct de vedere militar. Ori
Balaam pleacă foarte greu, pentru că în viziunile pe care le are, Dumnezeul cel
Conferinţa 11 - 04.05.2019 121
viu îl sperie şi îl cătăneşte ca să nu se ducă şi să nu facă voia lui Balac. Când

totuşi se duce, din nevăzutul luminos să zicem, adică de la Dumnezeu, vine o
şcolire foarte severă pentru Balaam, ca el nu cumva să rostească vreun cuvânt
negativ la adresa poporului evreiesc. Sunt trei încercări în trei locuri diferite
pregătite cu minuţiozitate, cu jertfe şi cu de toate, pe care regele Balac le orga
nizează, pentru ca să-l vadă la sfârşitul jertfelor pe Balaam zicând ceva rău, bles
temând poporul evreiesc. Iar Balaam nu poate face aşa ceva. Chiar dacă el nu
era un profet al lui Dumnezeu, ca magician tot nu poate face nimic de capul
lui. El trebuie să asculte de ceea ce îi porunceşte Dumnezeu. Este şi o situaţie
cu măgăriţa care îl băga prin zid pentru că ea îl vedea pe Sfântul Arhanghel
Mihail cu sabia şi se speria...In fine, foarte bogată este povestirea aceasta cu
Balaam, dar de fiecare dată nu Balaam vrea să facă, nu el are iniţiativa, nu
el vine cu presiuni la rege pentru că ar avea un interes anume anti-Israel. Ci
invers, regele Moabului este cel care încearcă cu ajutorul magicianului să aducă
blesteme asupra Israelului şi nu îi reuşeşte.
Stau şi mă gândesc...Acolo în Biblie e clar că Balac este cel care vrea să facă
şi nu-1 poate folosi pe Balaam nicicum. In loc de blestem, Balaam rosteşte bine
cuvântare, de trei ori. Este adevărat că imediat după ce se termină acest episod,
în care Balaam pleacă până la urmă în ţara lui şi îl lasă pe Balac fără rezultat, cu
toate jertfele consumate în cele trei experienţe cultice, vine istorisitorul şi dă
detalii despre derapajele israeliţilor în relaţie cu moabiţii. Adică Balaam nu a
rostit decât binecuvântări pe seama Israelului, dar se vede că legătura dintre ei
le permite evreilor să intre în relaţie cu femeile moabitence. Şi intrând în rela
ţie de simpatie cu femeile de acolo, participă împreună cu ele şi la cultul ido
latru. Acest lucru apare imediat după episodul cu Balac şi Balaam. Şi vine apoi
o situaţie de criză în care Dumnezeu ia o atitudine şi cere prin Moise tuturor
să declare război tuturor. Adică eu văd că vecinul meu s-a încurcat cu moabi-
teanca: îl omor şi pe el şi pe ea. Un fel de război intern aşa zicând, un fel de
luptă pentru puritate şi pentru credinţă, pe care sunt chemaţi să o facă toţi cu
toţi. Şi e prăpăd.
122 Preoc Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZO N TU RI LIT U R G IC E
Preotul era Aaron. Unul din băieţii

>
lui, care a rămas cu binecuvântare
să ducă mai departe misiunea tatălui său este Eleazar, iar fiul lui Eleazar este
Finees. Finees e nepotul lui Aaron şi acest Finees e cuprins de o râvnă ieşită
din comun, iar la un moment dat, când apare o situaţie în care un evreu era cu
o moabiteancă în cort, se duce şi îi străpunge pe amândoi în timp ce ei erau
împreunaţi. Acesta este momentul care declanşează tot măcelul, tot procesul
de distanţare faţă de idolatria şi desfrânarea religioasă, manifestat în participa
rea la cult, precum şi în desfrânări din celelalte.
Subiectul e acolo, e prezent, dar fără ca Vechiul Testament să îţi permită
să zici că Balaam a avut iniţiativa, că a plecat el din Caldeea şi a venit la Balac.
Dimpotrivă, lucrurile sunt altfel. Eu stau şi mă gândesc că problema parcă e
voit pusă invers, pentru ca să nu ne ducem şi să copiem foarte limitat situa
ţia istorică dintre Moab şi Israel, ci să ne gândim la cine erau de fapt Balaam
şi Balac. Balaam este magul, este personajul care manevrează puteri nevăzute,
iar Balac este regele, stăpânul unei ţări, al unei populaţii. Şi atunci când zice ai
acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam , cel ce învăţa pe Balac să pună piatră
de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carejertfită idolilor şi să se
dea desfrânării, am putea înţelege astfel: avem o situaţie în care îţi poţi ima
gina o societate unde e scaunul satanei şi în care poate oricând exista un mag,
un personaj care intră în legătură cu lumea nevăzută, de fapt cu lumea neagră,
personaj care povăţuieşte pe conducătorul politic cum să facă pentru ca oame
nii să participe la derapajele acestea cultice: să mănânce carne jertfită idolilor
şi să se dea desfrânării. E o situaţie în care nu mă duc mai departe să spun că
o avem colo sau dincolo, dar vă spun că e posibil lucrul acesta, adică să existe
tendinţe din partea conducătorilor societăţii, a politicienilor, a oamenilor care
influenţează pe ceilalţi oameni, tendinţe cu rădăcini de magie neagră, ca să-i
incline către tot felul de lucruri. Cum era şi acolo, cu israeliţii care se simţeau
bine cu fetele acelea, participau la slujba lor...dar divinitatea căreia i se aduc
aceste lucruri nu e Dumnezeu cel viu, ci sunt duhuri necurate.
Conferinţa 11 - 04.05.2019 123
Ce s-ar înţelege? Că Pergamul este intr-o asemenea situaţie foarte grea,

unde ispita vrăjmaşului se concretizează şi în aceste forme care vin prin magie,
de la preotul-mag către conducătorul societăţii, în aşa fel încât lumea este con
strânsă, îmbiată, favorizată să se contamineze cu lucruri de sorginte demonică.
Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor. Toată
tematica aceasta cu Balaam şi Balac şi nicolaiţii ar trebui pusă împreună cândva.
Vine avertismentul: Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voiface
cu ei război, cu sabia gurii Mele. Imaginea trimite uşor către asprimea şi rigoa
rea cu care s-a făcut reforma şi cu care a fost apărat poporul de acest derapaj...
Mai întâi gestul lui Finees care a străpuns cu sabia pe cei doi, apoi toţi cei care
au fost găsiţi vinovaţi au fost stârpiţi din neam. De aceea mi se pare interesant
că apare sabia. Sabia are o rigoare. Nu e vorba de tăiat gâtul şi de omorât, cum
a fost atunci, dar înţelegem că sabia Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să cla
rifice lucrurile, precum sabia concretă a clarificat atunci derapajele poporului.
Nu mă pot duce mai departe, dar trebuie să ţinem minte şi să ne gândim ce-ar
însemna Cuvântul lui Dumnezeu, care e ca o sabie cu două ascuţişuri si care
poate să intervină şi să rezolve lucruri de genul acesta...Lucruri în care te duci şi
colo şi colo, laşităţi în care zici că şi ăia au slujbă, că uite ce plăcut e, că e pentru
oameni...Pot fi tot felul de astfel de lucruri.
Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă. Referitor la Vechiul Testament,
evreii oricum primeau mană. Dumnezeu îi hrănea în pustie pentru că ei reuşeau
să-I fie fideli. Ne-am putea gândi că a reuşi să te menţii curat în lupta aceasta în
care eşti mereu ameninţat de contaminarea cu păgânisme, înseamnă că meriţi
să te hrănească Dumnezeu. M ana cea ascunsă poate fi o împărtăşanie...Vine
sabia şi clarifică lucrurile, iar apoi te hrăneşte Dumnezeu. Sunt lucruri care ar
putea fi văzute aşa, fără să apăsăm prea tare liniile de legătură. Apoi zice şi-i
voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l
ştie, decât primitorul. Biruinţa este confirmată prin mana cea ascunsă şi prin-
tr-o pietricică albă. Cel puţin în acest moment pe mine nu mă duce mintea să
înţeleg ce poate însemna această pietricică albă. Părintele Anania ne spune aici
124 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZO N TU RI LITU R G ICE
„gemă” ..deci pietricele, semipreţioase de obicei, pe care se poate scrie. Se folo

seau lucrurile acestea în antichitate. Deci o pietricică albă şi pe pietricică scris
un nume ?iou, pe care nimeni nu-lştie, decât primitorul. ..Prin urmare pietricica
e cea care confirmă o identitate care tine
> de autocunoastere.
> E ceva ce altul nu
poate citi. Interesante până în absolut aceste lucruri, aceste simboluri pe care
noi doar le trecem în revistă şi încercăm să le punem în legătură cu un lucru
sau altul. Aceasta a fost Biserica de la Pergam.
Audienţa: Aţi spus de Biserica din Pergam şi aţi făcut legătura cu toate
bisericile actuale, inclusiv ortodoxe. înseamnă că sunt tipologii de biserici,
înseamnă că şi Pergamul ar trebui să corespundă în Biserica ortodoxă anumi
tor tipologii.
R: Absolut, nu am mai repetat asta pentru că am mai spus-o o dată sau de
două ori. Noi chiar aşa am pornit, cu ideea aceasta că toate aceste şapte felii
pot fi regăsite în creştinismul contemporan, în forme mai mult sau mai puţin
accentuate.
Hai să dau un exemplu. A existat un personaj, un preot şi există şi acum,
pe care îl frecventau inclusiv credincioşi de-ai noştri. De la cine se ducea acolo
pentru dezlegare, el pretindea să nu mănânce cel puţin două zile înainte de a
ajunge la el. Fiţi foarte atenţi, ce dibăcie! In viaţa lui, el era homosexual, dar
era foarte preţuit pentru că făcea dezlegări la miezul nopţii. Deja numai faptul
de a face slujba la miezul nopţii e un lucru pe muchie de cuţit. Trebuie să fii
foarte atent ce urmăreşti şi ce foloseşti. La Athos este un sistem de viaţă, cel de
a sluji noaptea. Nu la miezul nopţii, ci după miezul nopţii. Dar aici faptul de
a zice că neapărat la miezul nopţii şi nu altfel, iar apoi să mai vii şi cu două zile
de nemâncat...Nu ştiu dacă noi am probat acest lucru. Poate la Vinerea Mare.
Un post în care să nu mănânci de joi seara, după cele doisprezece Evanghelii,
până în Sâmbăta Mare. Nu e glumă! Se schimbă starea ta, devii permisiv pentru
o relaţie cu lumea nevăzută. Se întâmplă cu adevărat lucrul acesta, pentru că
se subţiază foarte tare trupul. Pentru noi trupul e o povară, dar este şi o mare
protecţie. De aceea trupul trebuie lăsat la locul lui şi ţinut aşa ca un cal care te
Conferinţa 11 - 04.05.2019 125
poartă. Vă daţi seama ce forţă -nu zic bună sau rea- putea să aibă o slujbă pe
oameni aflaţi într-o asemenea situaţie. Foarte dibaci omul! Nu este un oare
care. El practica şi utiliza o metodologie de a sensibiliza oamenii. Iar omul
acela care pleca de acolo, în mod sigur avea ori un vis, ori o înfricoşare, o trăire
sufletească pe care nu ar fi avut-o într-o noapte obişnuită sau la o slujbă obiş
nuită. Noi aici ne adresăm înţelegerii, folosim cuvântul şi aşteptăm să preluaţi
cuvântul şi să-l înţelegeţi. Ori eu dacă te aduc în mod artificial într-o stare spe
cială cum este asta de foame, de ameţeală, plus noaptea, plus călătoria...toate
acestea contribuie la o stare de emotivitate specială, fragilă faţă de lucrurile care
sunt în nevăzut. Şi când el vine cu o dezlegare puternică, cu nişte rugăciuni,
cu rostiri...negreşit că intensifică o emoţie. Dar cine îţi garantează că e îngerul
acolo? Cine îţi garantează că tu, în această sensibilitate, vii în legătură cu înge
rul tău păzitor? Nimeni. Dimpotrivă, ştiind puţin moralitatea fragilă şi temele
omului, te întrebi ce fel de binecuvântare aduce el? Oameni buni, nu glumim
cu teme din astea. Sunt lucruri care par absolut normale, cumsecade. Te duci
acolo, te contaminezi, începi să practici şi nu mai preţuieşti o slujbă care se
adresează minţii şi judecăţii tale. Să stai pe verticală! Cauţi numai lucruri din
astea. Acum nu pot să spun că omul acela e cu dracul, dar am îndoielile mele
legate de faptul că nu îmi place să te foloseşti aşa de om. Adică mi-1 ameţeşti şi
pe urmă poţi să sugerezi tot felul de lucruri.
Ceva de genul acesta trebuie să fie aici cu Balaam şi cu Balac, cu contami
narea aceasta, cu participarea la un cult derapat.
Conferinţa 12 3
11.05.2019
Scrisoarea adresată comunităţii

> din Tiatira:
„Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: Acestea zice Fiul lui
Dumnezeu, ai Cărui ochi sunt ca para focului şi picioarele asemenea
aramei strălucitoare: Ştiufaptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea
şi răbdarea ta şi ştiu căfaptele tale cele de pe urmă sunt m ai multe
decât cele dintâi. D ar am împotriva tafaptul că laşipefemeia Izabela,
care se zice pe sine proorocită, de învaţă şi amăgeşte pe robii Mei, ca
săfacă desfrânărişi să mănânce celejertfite idolilor. Şi i-am dat timp
să se pocăiască şi nu voieşte să se pocăiască de desjrânarea ei. Iată, o
arunc pe ea bolnavă la pat şi pe cei ce se desfrânează cu ea, în mare
strâmtorare, dacă nu se vorpocăi defaptele lor. Şi pefiii ei cu moarte
îi voi ucide şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt Cel care cercetez
rănunchiişi inimile şi voi da vouă,fiecăruia, dupăfaptele voastre. Iar
vouă si celorlalţi din Tiatira câţi nu au învăţătura aceasta, ca unii
care n-au cunoscut adâncurile satanei, după cum spun ei, vă zic: nu
pun peste voi altă greutate. Insă, ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni. Şi
celui ce biruieşte şi celui cepăzeşte până la capătfaptele Mele, îi voi
da lui stăpânirepeste neamuri. Şi le va păstoripe ele cu toiag defier şi
cape vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am luatputere de la
TatălMeu. Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă. Cine are urechi să
audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.” (Apoc.2,18-29).
Conferinţa 1 2 - 11.05.2019 127
Mai întâi aş vrea să formulez o realitate pe care o alcătuim împreună şi

care se referă la această şansă de a ne apropia de textul Apocalipsei. Am făcut
multe lucruri împreună la această parohie şi Apocalipsa este ultimul proiect
curajos pe care îl facem şi care nu ar fi posibil dacă nu aţi fi aici. Prin faptul
că rămâneţi în fiecare sâmbătă aici şi vă străduiţi să primiţi în suflet anumite
lucruri, impuneţi o anumită concentrare şi pentru dumneavoastră şi pentru
mine. Fără această concentrare şi acest interes, nu m-aş putea ţine de acest
lucru. Fără un beneficiar motivat, doar singur în faţa cărţii, nu se pot face nu
ştiu ce paşi. Dar şi paşii pe care îi facem sunt foarte modeşti.
îmi aduc aminte de o situaţie din anii nouăzeci, când în anumite cer
curi nişte oameni au învăţat să reprezinte pe scenă o artă specială, simbolică
cumva, prin care sunt reprezentate consoanele şi vocalele şi sunetele muzi
cale. In felul acesta poţi reprezenta într-un fel de dans simbolic o poezie sau o
muzică. Primele reprezentări ale acestei arte erau foarte firave, în sensul că se
făceau numai gesturile pentru vocale, deoarece erau mai simple...Cineva recita
o poezie, iar cel care reprezenta poezia în mişcări ale corpului nu reuşea să
reprezinte decât vocalele. Apoi au venit alţii care erau în stare să facă mai mult,
să reprezinte şi nuanţele.
Cam aşa e şi la noi cu Apocalipsa. După prima încercare de acum mulţi
ani, acum citirea e ceva mai curajoasă, dar bineînţeles că rămân multe lucruri
care sunt atât de tainice încât eu nu am curajul decât să le scot în evidenţă ca
taine si
» să rămână asa.
>
Trebuie să mă întorc la ce am citit săptămâna trecută legat de cei din
Pergam. Punându-i pe cântar pe cei din Pergam, Mântuitorul găsea că acolo
erau nişte derapaje pe care le exprima în formula Balaam şi Balac: că Balaam îl
îndeamnă pe Balac să ducă la desfrânare şi idolatrie. Şi v-am explicat că lucru
rile nu sunt ca în Vechiul Testament, unde Balac era cel care avea iniţiativa
>
si
>
încerca să-l convingă pe Balaam, vrăjitorul, vizionarul, profetul păgân, să facă

anumite acţiuni magice negative asupra Israelului. Asta ne obligă să fim mai
atenţi asupra problemei, pentru că pomeneşte de ei, dar nu repetând lucrurile,
ci tocmai în răspăr cu ce era acolo. Ceva de genul acesta am observat în urmă

cu ani, când am citit şi am făcut predică în legătura cu Evanghelia de la Matei
din a doua zi de Crăciun, cu uciderea pruncilor.
Când Irod a ucis copiii, i-a ucis in Betleem. în apropierea Betleemului
avusese loc o dramă în istoria veche a evreilor. Este vorba de Iacob care se întor
cea de la Laban cu două neveste şi cu mulţi copii. Al doisprezecelea băiat -a
avut doisprezece băieţi şi o fată- era pe drum. El mai avea doar un frate născut
în grupul acesta, pe Iosif. Doar Iosif şi cel care urma să se nască erau din fata
pe care Iacob ar fi dorit-o de soţie în mod exclusiv. Dar tatăl nu a dat-o pe ea
până nu a văzut-o măritată pe cea mai mare şi aşa Iacob a ţinut două neveste,
plus ţiitoarele.
Al doisprezecelea băiat era pe drum, Rahila era însărcinată. în preajma
Betleemului - care se numea altfel atunci- i-a venit vremea să nască. Si
> a năs-
cut copilul, dar Rahila a murit. în Noul Testament, în acel loc mor copiii ucişi
de Irod, dar explicaţia evanghelistului e foarte stranie. Sfântul Matei citează
dintr-un profet: „Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
«G las în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; R ahila îşi plânge copiii şi
nu voieşte săfie mângâiată pentru că nu su n t»!’ (Matei 2, 17-18). Gândiţi-vă ce
limbaj este acesta. E o evocare şi o trimitere la ceva care s-a întâmplat istoric,
dar e o citare inversă, pentru că adevărul istoric nu era că ar fi murit copilul
Rahilei şi ea a plâns, iar acum se repetă istoria şi mamele îşi plâng copiii omo
râţi de Irod. Nici vorbă, acolo a murit Rahila. Faptul de a te exprima în felul
acesta înseamnă că trebuie să ştii bine naraţiunea istorică şi să înţelegi citarea şi
folosirea ei într-o formă antinomică, contrară istoriei. Rahila îşi plânge copiii că
nu m ai sunt, iar nu copiii o plâng pe Rahila că nu mai e! Dar aici zice că Rahila
îşi plânge copiii. Ai putea zice că Rahila, ca şi simbol al maternităţii evreieşti,
este într-o situaţie de a-şi plânge copiii omorâţi cu brutalitate de Irod. Citarea
din Vechiul Testament, apelarea la Rahila şi la situaţia de atunci îţi atrage aten
ţia că lucrurile nu vor fi o repetare, o copie, ci va fi cu totul şi cu totul altceva.
Conferinţa 12 - 11.05.2019 129
Ceva de genul acesta a fost şi în scrisoarea către Pergam, unde personajele

din Vechiul Testament sunt folosite, dar caracterizarea lor este opusă situaţiei
istorice descrisă în Vechiul Testament.
Acum ne trezim în următoarea scrisoare, cea către Tiatira, la o situaţie
oarecum asemănătoare, iar acest lucru ne dă de gândit. Pentru cei din Tiatira,
partea negativă pe care o găseşte Mântuitorul o numeşte tot cu ajutorul
unei situaţii din Vechiul Testament. Sunt momente-nod în istoria Vechiului
Testament, iar faptul că noi găsim în Apocalipsă elemente luate din foarte
vechile cărţi ale Vechiului Testament este impresionant. Din Cartea Regilor
este luată situaţia aceea, din perioada Sfântului Ilie. Dar nu face trimitere la
Ilie, ci la tensiunea care s-a produs când erau deja două regate. Regatul Iuda,
cu două seminţii, Iuda şi Veniamin, iar celelalte zece seminţii aveau propria lor
regalitate, deja îndepărtată de rânduială, pentru că îşi făcuseră idoli ca să nu se
mai ducă lumea la Ierusalim şi să nu se piardă autoritatea regatului. Legea lui
Moise era deci respectată trunchiat. Derapaje au fost şi în regatul Israel şi în
regatul Iuda. Acum e o perioadă în care cele două regate sunt prietene. Regele
Israelului se cheamă Ahab, e căsătorit cu o păgână, Izabela, pe care noi am
numi-o astăzi vrăjitoare. Istoria se complică foarte mult prin aceea că relaţiile
dintre cele două regate merg până acolo că regele din Iuda o ia pe fata lui Ahab
si a Izabelei si o face nora lui. Si se întâmplă nişte nenorociri: fata lui Izabela va
omorî pe toţi copiii regelui ca să rămână ea singură, să nu mai fie nimeni din
neamul lui David. Este un moment dramatic pentru linia mesianică, pentru
faptul de a exista un os domnesc din seminţia davidiană, în legătură cu care se
conturau aşteptările mesianice.
Această Izabela e capul răutăţilor şi va fi în mare conflict cu Sfântul Ilie.
Ea aducea un cult al unei zeiţe feminine, iar evreii uitaseră de Dumnezeul cel
adevărat. Izabela este pentru tot acest capitol care se va termina cu interven
ţia dură a Sfântului Ilie, numele simbolic al acestui nod biografic al poporului
ales. Izabela, ca şi prăpastie ispititoare, ca şi formă de a deturna o istorie care
trebuia să stea sub semnul mesianic. Căpătând putere în regatul Israel, ea a
reuşit să se infiltreze şi prin fiica ei să domine, să paraziteze, să compromită

chiar istoria fragmentului mai restrâns al poporului evreiesc, care era neamul
iudaic propriu-zis. Pe ea o foloseşte textul Apocalipsei ca să descrie nişte nega
tive ale acestei Biserici din Tiatira.
Cel care scrie scrisoarea se prezintă pe Sine ca fiind Fiu l lui Dumnezeu,
ai Cărui ochi sunt ca para focului şi picioarele asemenea aram ei strălucitoare.
Aceste caracteristici le-am avut la început, ne-am întâlnit cu ele. Acum, Cel
care e descris aşa, adică Fiul lui Dumnezeu, transmite celor din Tiatira, respec
tiv episcopului, că le apreciază faptele, credinţa, slujirea, iubirea, răbdarea. Sunt
nişte reuşite, nişte lucruri deosebite, este o continuitate: faptele tale cele de pe
urmă sunt mai multe decât cele dintâi. E o autenticitate pe care comunitatea
reuşeşte să o păstreze. Dar am împotriva tafaptul că laşi pefemeia Izabela, care
se zice pe sine proorocită, de învaţă şi amăgeşte pe robii Mei. într-o altă variantă
de manuscris se zice „femeia ta Izabela”.
Sunt două direcţii în care ne putem gândi la Izabela: fie ca la o regină, că
ea regină era şi este sursa de idolatrizare, de derapaj idolatru al comunităţii creş
tine prin faptul că îi duce la desfrânare, respectiv să mănânce cărnuri jertfite
idolilor. Asta înseamnă să aibă idoli. E un lucru la care nu m-am oprit încă şi
ar merita să ne dăm seama că nu trebuie să ne ducem în timpurile vechi. Putem
fi chiar în timpurile noastre. In momentul în care valorile Bisericii, ale creşti
nătăţii se estompează până la a lăsa ca dincolo de ele şi în faţa lor să apară alte
priorităţi. Priorităţi care par extraordinar de fireşti. Când zicem idoli, noi ne
ducem cu gândul că ne pune cineva o statuie în piaţă şi ne obligă ca pe vremea
romanilor să ardem tămâie acolo. Dar nu ţi se cere asta. S-ar putea să fim ido
latri pur şi simplu prin faptul că valorile legate de Mântuitorul Hristos nu mai
au culoare, nu mai au putere de convingere, nu ne mai modifică viaţa. Dar noi
ne putem modifica viaţa după cu totul alte lucruri.
E foarte posibil ca Izabela din această comunitate creştină să se refere la
stăpânirea politică - ca persoană sau ca civilizaţie. Forma feminină personi
ficată folosită cu consistenţă şi foarte des în Apocalipsă se referă la cetate, nu
Conferinţa 12 - 11.05.2019 131
la persoană. Am citit spre finalul Apocalipsei despre Babilon care este o civi
lizaţie, o cetate, o formă de convieţuire a oamenilor organizată public, civil,
politic. E o civilizaţie. Acesta e Babilonul şi e la feminin. E o desfrânată acest
Babilon. Şi Izabela ar putea fi un tip de civilizaţie care se insinuează în viaţa
oamenilor prin influenţe şerpeşti, vrăjitoreşti, nu uşor de reperat şi de numit
ca atare. Sunt lucruri pe care le preiei infiltrate, transmise cu formule şi price
peri foarte dibace. Aş lega înţelesuri de tipul acesta de toată arta manipulării
pe care o au în mâna lor conducătorii, marii profitori ai civilizaţiei de consum.
Izabela este un conducător de tip vrăjitoresc care împinge poporul la desfrâu, la
situaţia în care valorile creştine devin derizorii, iar priorităţile oamenilor sunt
cu totul altele. Vă daţi seama că atunci când vezi lucrurile aşa, le poţi desco
peri în diverse societăţi istorice, în situaţii în care Biserica relaţionează în acest
fel cu puterea politică sau cu civilizaţia în sânul căreia trebuie să trăiască. E o
strădanie de autenticitate, dar în acelaşi timp convieţuim firesc cu nişte lucruri
cărora Mântuitorul le pune diagnosticul cu severitate.
E vorba de Izabela, de lucruri care duc la desfrâu. Desfrâul nu ca termen
moral, că ar fi foarte ieftin înţelesul. Desfrâul are întotdeauna înţeles reli-
gios, însemnând părăsirea lui Dumnezeu cel viu, abandonarea, pierderea legă
turii cu Dumnezeu. Comunitatea îşi pierde legătura cu Dumnezeul cel viu.
Comunitatea este si ea numită si înţeleasă la feminin. Ea e mireasa, iar când
mireasa nu-şi onorează mirele înseamnă că desfrânează. Cam aşa ar putea fi
descifrat limbajul.
Ştiu faptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi ştiu căfap
tele tale cele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi. D ar am împotriva ta
faptu l că laşi pe fem eia Izabela, care se zice pe sine proorocită, de învaţă şi am ă
geştepe robii Mei, ca să facă desfrânări şi să mănânce celejertfite idolilor. Ii atrage
pe creştini în forme de viaţă concretă, care sunt reperabile sau diagnosticabile
ca păgânisme, ca idolatrie.
Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu voieşte să se pocăiască de desfrânarea

ei. Asta ar putea însemna un timp istoric, o răbdare a lui Dumnezeu pentru
nişte lucruri negative.
Iată, o arunc pe ea bolnavă la p at şi pe cei ce se desfrânează cu ea, în mare
strâmtorare, dacă nu se vor pocăi defaptele lor. Tradus în termeni de civilizaţie,
iarăşi s-ar putea vorbi destul de mult.
Şi pefiii ei cu moarte îi voi ucide şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt
Cel care cercetez rănunchii şi inimile şi voi da vouă, fiecăruia, dupăfaptele voas
tre. Adică Dumnezeu este cel ce judecă, El cunoaşte. Nu-L poţi păcăli pe
Dumnezeu cu comportamente duplicitare.
Iar vouă >si celorlalţi
> din Tiatira câţi
> nu au învăţătura
> aceasta,' ca unii care
n-au cunoscut adâncurile satanei, după cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi altă
greutate. Insă, ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni.
Voi comenta data viitoare ce mai e. Interesant este că promisiunea de
împlinire pentru biruitor este alta. Zice celui ce biruieşte şi celui cepăzeşte până
la capătfaptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Şi le va păstori pe ele
cu toiag defier şi ca pe vasele olarului le va sfărâmă, precum şi eu am luat putere
de la Tatăl Meu. Profeţiile legate de Mântuitorul Hristos au uneori formula
rea aceasta, că va păstori cu toiag de fier neamurile şi ca pe vasele olarului le va
sfărâma. Este chipul Mântuitorului ca împărat autentic. Insist asupra acestui
lucru pentru că mi se pare că rimează înţelesurile posibile referitoare la Izabela
-regină vrăjitoare, cu reuşita creştină în aceste condiţii grele, care va fi răsplă
tită cu o situaţie de conducere. Adică cine poate răzbi şi cine poate face faţă la
o asemenea convieţuire istorică, la o asemenea civilizaţie cu insinuări demo-
nice, un asemenea om înseamnă că are o verticală, o putere de răzbatere, iar
Mântuitorul îi promite lucruri care sunt ale Lui.
Să rămânem cu exerciţiul acesta de a observa că Sfânta Scriptură are o uni
tate pe care eu n-aş fi bănuit-o până la aceste lecturi. O unitate extraordinară
care poate explica de ce Biserica creştină a păstrat şi cărţile Vechiului Testament
ca şi cărţi normative, cu toate că sunt foarte ciudate. Corpusul, Biblia, colecţia
Conferinţa 1 2 - 11.05.2019 133
aceasta este în sine rotundă, oglindeşte termeni, situaţii, noduri. Vedeţi că

Apocalipsa foloseşte elemente din Vechiul Testament intr-un anume fel, pen
tru ca să te oblige să gândeşti şi să nu transpui lucrurile printr-o simplă copi
ere, ci să înţelegi ce moment dramatic a fost acolo şi să înţelegi la ce s-ar putea
referi aici.
Conferinţa 13
18.05.2019
Faţă de câte explicaţii au putut fi date pericopelor evanghelice în două mii

de ani de lume creştină, ortodoxă, catolică protestantă, Apocalipsa este extrem
de săracă în abordări. Când o citeşti, eşti aproape singur în faţa textului.
Am citit patru scrisori din cele şapte. Aş vrea să ne însuşim un instrument
de lucru posibil pentru acest grupaj de şapte cu care Apocalipsa ne copleşeşte
prin repetiţia lui. Găsim acest şapte în multe locuri. De pildă cele şapte cuvinte
rostite de Domnul Hristos pe cruce. Cele şapte cereri din rugăciunea „Tatăl
nostru”. Această rugăciune am încercat să o explic la un moment dat şi să vă
determin cumva să o priviţi în aşa fel încât anumite înţelesuri să vă impună o
solemnitate deosebită, o grijă deosebită, ştiind că ceea ce rostim e mult peste
ce putem înţelege, dar asta nu înseamnă că rostim fără rost. în rugăciunea
aceasta sunt trei plus patru cereri. Ele sunt distincte în grupajul acesta. Aş vrea
să urmăresc să vedem dacă nu cumva găsim o legitate în Apocalipsă, aşa cum
la Tatăl nostru trei cereri se referă la Dumnezeu şi patru cereri se referă la om.
împărţirea aceasta în care ai un pătrat şi un triunghi ar putea să fie o cheie cu
care să deschizi un traseu. Nu avem pretenţii de explicaţii exhaustive, doar cău
tăm căi prin care să ne apropiem de textul acesta.
Sunt şapte scrisori şi mie îmi pare că văd această legitate exprimată în sen
sul că sunt patru scrisori şi trei după aceea. M-am tot uitat, am tot citit dacă au
ceva comun cele patru sau toate cele şapte. E complicat de spus. Am văzut că
adresarea, finalurile, sunt foarte distincte, pe lângă faptul că există o anumită
structură, o tipologie a fiecărei scrisori. Mi s-a părut că aş putea găsi în primele
Conferinţa 13 - 18.05.2019 135
patru scrisori nişte aspecte comune, urmând ca în celelalte trei să vedem de ase
menea nişte
>
lucruri comune.
Mântuitorul trimite un mesaj fiecărei comunităţi. Nouă ne-a devenit clar
că nu trebuie să înşiruim aceste comunităţi după timpul istoric. Ne-am gândit
la şapte tipologii de a fi creştin. Lucrul acesta se potriveşte cu faptul că Duhul
Sfânt este pomenit în fiecare scrisoare - „băgaţi de seamă ce zice duhul biserici
lor”- cu toate că Mântuitorul este cel care rosteşte. De asemenea, Mântuitorul
are o relaţie specială cu înşeptita prezenţă a Duhului Sfânt şi vom vedea că
lucrul acesta se va repeta în capitolele următoare.
Pe de o parte ştim că Duhul Sfânt este cel care vivifiază Biserica, pen
tru că de la Rusalii, Domnul L-a trimis ca Mângâietor. Iar pe de altă parte,
Apocalipsa ar permite să vezi că înşeptita lucrare a Duhului Sfânt se revarsă
înşeptit pe înşeptite tipologii de comunitate creştină. Adică prezenţa Duhului
Sfânt are în vedere, datorită acestei înşeptite lucrări a Lui, şapte tipuri de comu
nitate creştină.
>
Pe acest şapte îl avem în vedere. Dacă încercăm să înţelegem nişte lucruri

din mesajul pe care fiecare comunitate îl primeşte, ar trebui să ne gândim la
noi. Am putea avea dreptul la un moment dat să spunem „comunitatea de la
Slobozia ce merite sau ce hibe are”? Te poţi gândi şi la tine personal. La un
moment dat cele şapte scrisori sunt o posibilitate de a gândi asupra lor şi asu
pra ta ca persoană sau ca şi comunitate. Dacă ai fi episcop ar trebui să te gân
deşti că acolo mai ales e o comunitate, că episcopul întruchipează tot harul
Mântuitorului şi exprimă pe Domnul Hristos pe pământ mai mult decât o
facem noi preoţii cu parohiile noastre. Faţă de derapajele spirituale remarcate
în fiecare din cele şapte comunităţi, noi unde ne situăm? De aceea e intere
sant să citeşti şi să fii atent, pentru că te poţi gândi şi la tine. Şi atunci tre
buie să găsim pentru folosul nostru pedagogic nişte înţelesuri pentru aceste
lucruri în care descoperim în cuvântul Domnului atât aprecieri cât şi dezapre-
cieri. Cuvântul Domnului, respectiv scrisoarea aceasta este o judecată adresată
comunităţii respective. Nu are comoditatea de adresare din Sfânta Evanghelie
unde Domnul rabdă câte rabdă, iar cine înţelege bine, cine nu, nu. Aici lucru
rile sunt spuse foarte clar, sunt puse pe cântar. Prin urmare e important să
vezi cum te vede Mântuitorul Hristos, cum te vede pe tine creştin, pe tine
comunitate.
Am urmărit tipul de ispitiri care apar acolo, care încearcă comunitatea
respectivă şi pun comunitatea în criză. Mă pot gândi şi la mine însumi, la ce
prăpăstii am eu în preajmă datorită firii mele, temperamentului meu şi pe care
le am ca posibilităţi de prăbuşire. Care sunt acestea? La primele patru comu
nităţi aceste prăpăstii sunt definite printr-un fel de pericole exterioare, iar la
ultimele trei sunt mai mult lăuntrice. Prin pericol exterior înţelegem o influ
enţă externă, o conjunctură externă care te influenţează şi nu îţi mai poţi vedea
de treabă cum se cuvine. Pericolele interioare ar apărea când tu ar trebui să ai
linia ta, dar nu o onorezi cum trebuie, fără influenţa unor ispitiri sau presiuni
exterioare.
La primele patru scrisori mi se pare că văd nişte ispitiri care vin din afară.
Şi anume, la primele două eu aş vedea ispitiri de tip iudaic, iar la următoarele
două sunt ispitiri de tip păgân. Sunt două extreme faţă de care creştinismul a
trebuit să-şi găsească o poziţie, să relaţioneze şi cu unii şi cu alţii, dar în acelaşi
timp să se şi distingă foarte precis şi de iudaism şi de păgânism.
Familiarizaţi fiind cu Sfântul Apostol Pavel, am putut să ne apropiem de
acest subiect. In epistolele sfântului Pavel apar de multe ori teme care priveau
atenţionarea faţă de profeţii mincinoşi din iudaism, fel şi fel de iudeo-creştini.
Adică nişte creştini care exagerau importanţa Vechiului Testament şi a legilor
lui Moise. Au fost şi alte situaţii în care am putut vedea pericolele care ame
ninţă comunităţile creştine nou întemeiate într-o lume păgână unde se practica
cultul împăratului, al unor zei. Primele sute de ani din istoria Bisericii conţin
de fapt lupta Bisericii de a se delimita de iudaism fără ca iudeii să poată spune
că noii creştini s-au făcut păgâni, respectiv ca păgânii să vadă doar nişte iudei
în noii creştini. Creştinismul este altceva, are o altă identitate.
Conferinţa 13 - 18.05.2019 137
Mi se pare că în scrisorile către Efes şi Smirna sunt lucruri care trimit

la iudaism. Zilele trecute citeam în Evanghelia după Luca situaţia aceasta în
care Mântuitorul le vorbea ucenicilor despre aluatul fariseilor. Şi detaliindu-se
tema aceasta se vedea clar că Mântuitorul are de lucru cu iudaismul riguros, cu
iudaismul corect sută la sută aşa-zicând, cu iudaismul respectat formal de clasa
fariseilor. Nu s-a putut împăca cu ei, nu s-a putut regăsi şi odihni în ei, cu toate
că erau oameni corecţi. Din punctul de vedere al legii vechi ei trebuiau să fie
notaţi cu zece. Şi totuşi Mântuitorul nu s-a putut odihni în ei, ci dimpotrivă s-a
delimitat de ei şi a avut cuvinte aspre la adresa formalismului, a unei uniforme
îmbrăcate, a lipsei de conţinut viu. Exagerări de reguli exterioare şi o absenţă a
înţelegerii vii a lucrurilor. Dumnezeul cel viu nu se putea regăsi în această reli
gie alcătuită din rigori formale, falsităţi, duplicităţi, din minciuni de fapt. Cu
haina eşti ceva în fata oamenilor, dar lăuntrul tău e altceva.
> » '
Când temele iudaismului sunt semnalate şi Mântuitorul atrage atenţia

asupra lor, ne dăm seama că pot fi comunităţi creştine care sunt asaltate de
un duh iudaic. Tema este extraordinar de suculentă. A defini iudaismul de
tipul celui pe care Mântuitorul l-a înfierat şi de a-1 demasca, de a-1 arăta ca
derapaj în diferite forme de creştinism, naţional, confesional sau cum vreţi
dumneavoastră.
De la biserică la biserică poţi vedea fel şi fel de exigenţe, poţi depista
iudaisme, formalităţi, fel şi fel de trişări, fel şi fel de saducheisme, nu numai fari-
seisme. Cochetările cu materialismul, cu puterea politică, sunt saducheisme.
Când eşti o biserică naţională şi pentru tine e mai important steagul decât
Mântuitorul Hristos, nu e bine. Nu am nimic cu steagul, dar la Biserică impor
tant e Domnul Hristos. Când tu zici: „eu sunt ortodox, dar sunt mai întâi
român”...eşti de fapt într-o contaminare iudaică.
Problema asta cu iudaismul nu e aşa de simplă ca să zici că noi nu avem
nicio treabă. Poţi să fii şi antisemit, dar să fii de fapt tributar unui alunecuş de
tip iudaic. Şi atunci este importantă pentru tine scrisoarea pe care Domnul
Hristos a trimis-o la Efes şi la Smirna. Atenţionările din aceste scrisori sunt de

tipul „bagă de seamă, să te ţii tare faţă de treaba aceasta”.
La următoarele două scrisori, crizele pe care le au comunităţile vin din
faptul că există presiuni păgâne asupra lor. Am vorbit cu apăsare dăţile trecute
despre Pergam şi Tiatira. La Pergam avem presiunea aceea pe care Balaam o
face lui Balac ca să pună piedică poporului ales, iar la Tiatira vedem presiunea
pe care o regină vrăjitoare păgână o face, tulburând şi rătăcind viaţa poporului
ales si
> a liniei mesianice. Asta arată situaţii
) în care creştinătatea
> este ameninţată
>
grav de presiunea unui păgânism ofensiv.
Ne-am lămurit că sunt trei tipare, trei paradigme religios-culturale, care
ne interesează: iudaismul, păgânismul şi creştinismul. Iudaismul ţine într-un
fel de creştinismul mai tradiţional, pe când păgânismul este acum la modă.
Temele acestea legate de păgânism sunt mai la modă ca oricând. Nu ştiu dacă
ele se vor demoda vreodată, dar deocamdată presiunea teribilă asupra creşti
nismului autentic şi viu vine prin faptul că societatea s-a repăgânizat masiv.
Lumea îmbrăţişează păgânismul şi atunci ai putea citi scrisoarea a treia
şi a patra cu o atenţie sporită, văzând că accentele sunt puse pe pericolul care
vine din ofensiva şerpească a păgânismului pentru a cuceri sufletele oamenilor,
pentru ca aceştia să devină închinători la idoli.
Veţi spune dumneavoastră: „Părinte, eu sunt închinător la Biserică” ..Dar
vă spun că nu e adevărat. Noi suntem parţial idolatri. Uitaţi-vă câtă lume poate
să fie pe un stadion de fotbal...sau cu cât interes urmărim meciurile de tenis,
cât de familiare ne sunt numele acestor sportivi. Avem eroi, ne facem eroi exact
ca lumea păgână. Ca să nu mai vorbim despre cât de important este banul
pentru noi, cât de important e filmul, marketul şi aşa mai departe. Mergem
cu toţii la cumpărături şi vedem cât se cumpără! Bineînţeles că e şi sărăcie în
ţara asta, dar totuşi câtă lume cumpără...Ieri în mijlocul zilei, am fost să ne
facem cumpărăturile şi vedeai cărucioare pline-ochi cu marfa, carne, lactate,
de toate! Vorbesc aici despre un fel de a fi, despre ce ierarhie de valori avem,
despre lucrurile care sunt importante pentru noi. Nu mai poţi vorbi unui tânăr
Conferinţa 13 - 18.05.2019 139
despre lumea nevăzută, despre suflet, când pentru el problema este ce meserie
să-şi însuşească pentru a avea bani! Să aibă bani, e esenţial! Şi dacă îi vedem pe
copiii noştri că atunci sunt bine, când au un serviciu bine plătit, poţi să le spui
că nu e în ordine?
Creştinismul a rămas mult în urmă faţă de această presiune atât exterioară
cât şi insinuată în structura noastră lăuntrică din partea a tot felul de doctrine.
Trebuie să citeşti cărţi pentru a-ţi da seama că teoria corectitudinii politice este
un marxism deghizat. Trebuie să citeşti, să te luminezi...Să înţelegi de ce s-a
întâmplat reculul actual din America, venit ca urmare a unei alunecări într-o
direcţie de tip comunist. Au avut program să distrugă valorile tradiţionale.
Sunt strecurări şerpeşti în structura mentală a oamenilor. Nici nu îşi dau seama
oamenii că ei de fapt sunt rupţi de valorile creştine, de valorile familiale, de
istorie...Nu-i mai interesează!
Tema aceasta a iudasimului şi păgânismului este de o actualitate strin
gentă. Aş putea spune că până ieri-alaltăieri, mai periculoasă pentru creştinism
era cochetarea cu iudasimul, cu formalismul, cu naţionalismul. Ca protestanţii,
care de fapt s-au întors la sinagogă şi au pierdut Liturghia, au pierdut Sfintele
Taine. Ei s-au întors la programul pur pedagogic, şcolar, de tip sinagogă. Dar
acum, în zilele noastre, vine păgânismul ca o încercare extraordinară.
în următoarele trei scrisori este altceva. Nu am sesizat să se facă trimitere
la derapaje iudaice sau păgâne. Săptămâna viitoare când începem cu Sardes
va fi interesant să vedem care sunt lucrurile care periclitează creştinismul viu,
creştinismul în care Domnul Hristos să se odihnească şi să-l aprecieze. Sunt
derapaje care ţin de consecvenţa propriu-zisă, de relaţia cu propriile tale valori.
Nu mai e presiunea exterioară, e prăpastia din tine însuţi, e relaţia ta cu valo
rile autentic creştine. Vom vedea daca putem să articulăm explicaţii la cele trei
scrisori.
Audienţa: Felul în care studiem Apocalipsa şi felul în care ne invitaţi să
înţelegem lucrurile ne-ar putea ajuta la spovedanie. Aşa ne putem citi mai bine
pe noi înşine.
R: Sigur! Sunt lumini noi cu care lărgiţi puţin tema judecăţii. Pentru
că altfel, nu avem decât teme morale. Eu v-am atras atenţia şi în legătură cu
Apocalipsa că termenul de desfrânare are un înţeles religios. Moralul vine după
religios, moralul este o sferă mai restrânsă. Religiosul e fiinţial, e realitatea
însăşi. O cucereşti prin religios. Moralul, pe de altă parte, e mai restrictiv, mai
restrâns. Dar noi lucrăm mai mult cu termeni morali şi din cauza asta nu prea
am depăşit nivelul celor zece porunci. Dar religia bate mult mai departe. Viaţa
creştină are o anvergură mult mai mare decât morala. Noi nu suntem un creş
tinism care face serviciu mozaic. Restrângerea la morală a actului religios este
o formă de filo-iudaism! Nu e vorba de a suspenda morala, ci de a o integra
într-o viziune mult mai cuprinzătoare.
Termenul de desfrânare se referă la trădarea lui Dumnezeu cel viu, la dera
pajul idolatru. In momentul în care nu îl mai ai pe Dumnezeu cel viu, poţi
să-L numeşti Hristos, dar să relaţionezi cu El ca şi cu un idol şi e tot păgânism
acolo. Problema este să poţi înţelege că Domnul Hristos e Dumnezeu viu şi să
ai o relaţie personală cu El. Eşti invitat să a o relaţie personală cu El ca să-I poţi
onora Persoana Lui! Când priveşti lucrurile în felul acesta poţi să te aşezi într-o
tensiune de înţelesuri care lărgeşte foarte mult posibilitatea de auto-judecată,
de auto-apreciere de care ai nevoie pentru spovedanie.
Conferinţa 14 5
25.05.2019
A cincea scrisoare, din cele şapte, adresată Bisericii din Sardes:
„Ia r îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea zice Cel ce

are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu
faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi
întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsitfaptele
tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi
aminte cum ai prim it şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar
de nu vei priveghea, voi veni ca un fu r şi nu vei şti în care ceas
voi veni asupra ta. D ar ai câţiva oameni în Sardes, care nu
şi-au m ânjit hainele lor, ci ei vor umbla cu Mine îmbrăcaţi in
veşminte albe, fiindcă sunt vrednici. Cel ce biruieşte va f i astfel
îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din
cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu
şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce are urechi să audă ceea ce D uhul
zice Bisericilor.” (Apoc.3, 1-6)
Vă aduc aminte să nu uităm felul în care v-am propus să abordăm numărul

şapte. Acesta apare fîe ca număr întreg în diverse situaţii cum sunt cele şapte
epistole, cum vor fi cele şapte trâmbiţe, cele şapte semne şi aşa mai departe, fie
în forma de jumătate a lui şapte. Această jumătate a lui şapte apare în câteva
forme: vreme, vremi şi o jumătate de vreme sau patruzeci şi două de luni sau
142 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N TU R I LITU R G IC E
o mie două sute şaizeci de zile. Altă abordare a lui şapte este cea pe care v-am
propus-o săptămâna trecută, în care şapte apare împărţit ca patru plus trei. Veţi
vedea că ne ajută lucrul acesta şi dacă îl reţineţi veţi putea verifica şi observa
nişte lucruri în lectura proprie.
Am încercat să vedem că cele patru prime scrisori ar avea ceva în comun,
iar următoarele trei ar avea altceva. Vom vedea că patru plus trei apare mult
mai distinct, la trâmbiţe şi vaiuri. Sunt patru trâmbiţe, după care trebuie să
vină următoarele trei, însoţite de vaiuri. Asta îţi arată că e o calitate, o pauză,
o ruptură, e ceva după patru, care apoi se completează cu trei. Şi v-am făcut
trimitere doar ca să stea în faţa noastră pentru eventuale legături la rugăciu
nea Tatăl nostru, unde avem trei plus patru, nu patru plus trei. Şi de asemenea
avem ca temă cele şapte cuvinte rostite de Mântuitor pe cruce. Să vedem cum
sunt grupate, dacă pot fi citite cumva şi în forma aceasta de trei plus patru sau
patru plus trei. Nu mă joc cu numerele, am în vedere nişte posibile forme de
apropiere de aceste texte, poate adulmecăm o eventuală regulă, o legitate în
compoziţie care ne-ar putea fi de ajutor.
Ar mai fi o temă: în cel fel putem aşeza grafic corespondenţele de tip
oglindă pe care ni le-am propus de la început? Respectiv Vechiul Testament
- poporul evreu, Evangheliile - Mântuitorul Hristos, epistolele toate şi
Apocalipsa - Biserica, biografia omului în raport cu M ântuitorul Hristos
- Sfânta Liturghie. Sunt patru realităţi care stau în oglindă. M-am gândit
astăzi la vecernie că ar trebui să le aşezăm în formă de cruce în asa fel încât
> j
Mântuitorul să fie în mijloc cu Sfintele Evanghelii, Vechiul Testament tri

mite către Mântuitorul Hristos care urmează să se întrupeze, pe urmă noul
popor ales care este creştinătatea. A urmări destinul creştinătăţii, în oglindă
cu Vechiul Testament, dar neapărat în cheie hristică. Mai avem Liturghia
şi respectiv biografia mea personală de creştin. Totul în aşa fel încât prin
Mântuitorul Hristos eu pot găsi corespondenţe ale biografiei mele de creştin
cu Vechiul Testament, pot găsi corespondenţe cu Apocalipsa, cu Liturghia. Sau
Liturghia poate găsi corespondenţe cu toate acestea. S-a făcut asta în istoria
Conferinţa 14 - 25.05.2019 143
comentariilor liturgice. Unii sau alţii au surprins asemenea conexiuni şi le-au

dezvăluit ca simbolisme ale Sfintei Liturghii. Unele cu trimitere către viaţa
Mântuitorului Hristos, altele către Apocalipsă, însă doar punctual. Deci asta
trebuie să punem pe hârtie pentru a o avea în faţă şi a fi un fel de cheie cu care
să ne apropiem de lucrurile acestea.
Altă temă este să ducem la capăt ceea ce v-am propus săptămâna trecută cu
iudaismul şi păgânismul. Eu am avut la un moment dat in minte cel puţin trei
exemple evidente pentru derapajele posibile în creştinism, în Biserică, datorită
ameţelii pe care o produce relaţia cu iudaismul. Dar le-am uitat. Să avem asta ca
temă şi să le notăm: derapaje de tip iudaic şi de tip păgân. Lăsăm lista deschisă
şi când ne mai vine o idee o notăm.
Şi ultima chestiune înainte de a trece la text...In Apocalipsă limbajul este
comunitar, este la plural. Personajul care intră în legătură cu Mântuitorul
Hristos, cu Dumnezeu şi care trebuie să treacă prin experienţele pe care le
dezvăluie Apocalipsă este un personaj colectiv. Apocalipsă nu are în vedere o
biografie individuală. Biografie individuală poate fi citită de noi prin oglindă,
dar Apocalipsă se regăseşte perfect în opoziţie cu Vechiul Testament care este
istoria unui popor ales. Vechiul Testament nu e istoria unui personaj. Foarte
repede se ajunge, trecând prin strămoşi, la Avraam, Isac şi Iacob, iar de acolo
cei doisprezece fii, poporul cu cele douăsprezece seminţii şi cu destinul lui
colectiv. Toată încărcătura profetică mesianică, desenată uneori şi în biografiile
personale ale unora, de fapt vizează poporul. Personajul este poporul. Vedeţi în
psalmii pe care îi citim zilnic. Sigur că David vorbeşte el cu Dumnezeu, dar per
manent este avut în vedere poporul. Poporul e cel care greşeşte, poporul este
cel implicat într-o pedagogie severă de către Domnul. Aşa e şi la Apocalipsă,
personajul e colectiv.
La etapa aceasta a scrisorilor, personajul colectiv reprezintă creştinătatea.
Aş vrea să am aceasta ca ipoteză de lucru, respectiv că ceea ce se va consuma
inclusiv cu capitolul trei pe care îl începem astăzi e o etapă în care subiec
tul este creştinătatea, poporul creştin, bisericile. Şapte tipuri de Biserici. Eu aş
vedea tot ce vine după aceasta ca un fel de paralelă. Deci nu e o continuitate

ca şi când etapa asta s-a consumat aici, iar apoi ne ducem la etapa superioară.
Aşa pare, dar e o altă privire, un alt punct de vedere. Ne interesează ce zice
Mântuitorul Hristos despre noi creştinii. Nu avem o conştiinţă mondială, pla
netară, nu stăm undeva în afară să urmărim situaţia omenescului în general.
Pe noi ne interesează ce se întâmplă cu creştinii! Care e situaţia creştinilor?
Apocalipsa e o judecată. Apocalipsa e o venire a Domnului Hristos din nou
într-o adresare directă faţă de om. I se arată omului şi îi spune nişte lucruri, ca
si
» când e a doua venire în desfăşurare.
> Când Domnul Hristos vine a doua oară,
El e judecător. Observaţi atitudinea Lui din fiecare scrisoare! Nu vine cu milă
şi înţelegere ca în Evanghelii. Situaţia e mult mai clară acum, pune pe cântar
şi spune bunele şi relele. In cele şapte scrisori avem creştinătatea în raport cu
Mântuitorul Hristos. Etapa care vine ulterior se referă la toată lumea, nu numai
la creştinătate. Am putea zice că ce se întâmplă în scrisori e un capitol izolat
privitor la creştinătate, dar care face parte dintr-un orizont mult mai larg ce
cuprinde întreg neamul omenesc cu toată istoria lui.
Sigur că şi în etapa următoare tematica ţine tot de dificultatea de a-L
cunoaşte pe Mântuitorul, de a veni într-o legătură cu El. Şi acolo reuşitele
vor fi toate de tip martiric, tot ce citim noi în continuare de la capitolul patru
dezvăluie cumva reuşite de tip martiric şi eşecuri ale civilizaţiilor pământeşti.
Este important să nu confundăm punctele de vedere. Aici Mântuitorul
ne vorbeşte nouă creştinilor, cu noi are o socoteală directă şi precisă. Noi sun
tem ai Lui! El ne cântăreşte şi ne spune nişte lucruri care nu se duc la urechea
necreştinilor. Suntem doar noi cu El, iar asprimea Domnului se referă la cum
ne reuşeşte nouă să găsim calea justă în care să fim cu El şi să-L reprezentăm. E
ca şi când trebuie să avem în vedere că noi creştinii putem avea şapte tipuri de
derapaje, de neghiobii, de înstrăinări, într-o lume care toată este în fierbere şi
cu care Dumnezeu lucrează la nivel cosmic fără milă.
Celor de la Sardes, Mântuitorul Hristos se prezintă ca Cel ce are cele şapte
duhuri ale lui Dumnezeu. Am revenit de mai mult ori asupra temei. Mă intrigă
Conferinţa 14 - 25.05.2019 145
acest lucru pentru că mă obligă să-mi schimb concepţia, reprezentarea de tip

dogmatic pe care o am din învăţătura Bisericii, care nedetaliind tema Duhului
Sfânt, pnevmatologia fiind o temă nedezvoltată, ne-am obişnuit să copiem
tematica Duhului Sfânt după Hristologie. Poate nu am eu ştiinţă, dar la Duhul
Sfânt nu s-a teoretizat prea mult. Cum să înţelegi că Duhul Sfânt e înşeptit?
E cumva periculos ce spun, dar eu citesc textul. Zice „cele şapte duhuri”...Sunt
şapte duhuri sau e Duhul Sfânt pe care îl ştim noi şi care lucrează înşeptit? Eu
aşa vreau să înţeleg şi nu cred că derapez de la învăţătura Bisericii.
Aici Mântuitorul are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele.
Cele şapte stele erau interpretate drept îngerii celor şapte Biserici. Este ca şi
când Domnul este responsabil de toată lucrarea Duhului Sfânt şi în acelaşi
timp îngerii - care pot fi episcopi sau chiar îngeri - nu sunt nici ei de capul lor,
sunt în mâna Domnului. Domnul vine la Sardes şi se prezintă cu autoritatea
aceasta spirituală supremă, vizavi şi de implicarea Duhului Sfânt în a patrona
Biserica, dar şi de patronajul direct al Domnului Hristos asupra Bisericilor
existente ca şi comunităţi pe faţa pământului.
Şi ce spune? Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Din ce
se spune la Sardes pare că nu mă pot apropia nici de tema iudaismului nici
de a păgânismului. Dimpotrivă, este o problemă de continuitate, de loialitate
faţă de tine însuţi. Comunitatea de la Sardes este găsită cu hibă pentru că ea
nu îşi onorează începuturile, nu onorează patrimoniul pe care îl are şi nu duce
până în faptă lucrurile. Aici aş regăsi cele mai multe din caracteristicile noas
tre, ale oamenilor moderni. Cum se spune acolo în epistole că vor veni vremuri
în care oamenii vor avea aparenţa credinţei, dar vor tăgădui puterea ei. Noi
avem sută la sută aparenţa unei credinţe corecte şi depline pentru că avem în
tradiţia noastră forme foarte vechi de evlavie şi de cult, avem învăţătura vie,
frumoasă, rotundă. Dar în ce măsură ea e viaţă în noi ? In ce măsură ea devine
biografie, devine viaţă concretă, faptă? Lucrul acesta e un mare semn de între
bare. Suntem corecţi formal, dar nu suntem convingători, nu suntem autentici.
Biserica derapează prin faptul că ea are forme, dar nu duce în faptă lucrurile
acestea.
Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort...îţi merge numele că
trăieşti...cam cum ne merge nouă numele că suntem ortodocşi şi ca noi nu e
nimeni, dar de fapt suntem morţi, complet ineficienţi atât în plan individual
cât şi social, politic, universal.
Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit fap
tele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai
prim it şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Ca şi când nu e o continuitate, nu e
un nivel care să corespundă cu începuturile. Nu sunt negate începuturile, patri
moniul e primit, dar nu faci nimic cu el, nu-1 onorezi în actualitate.
Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fu r şi nu vei şti în care ceas voi veni
asupra ta. Dacă am avea timp şi aş avea anvergură de înţelegere m-aş duce la
Sfintele Evanghelii, pentru că sunt elemente de acolo: privegherea şi veni
tul ca un fur, precum şi faptul de a fi mărturisit de Mântuitorul înaintea lui
Dumnezeu. Deci tu îl mărturiseşti pe El şi atunci şi El te mărturiseşte pe tine.
Astea sunt lucruri cu care ne-am întâlnit în Sfintele Evanghelii.... Şi nu vei şti
în care ceas voi veni asupra ta. Nu avem o aşteptare eshatologică, nu avem un
fior eshatologic, o presimţire sau o tensiune că Mântuitorul poate veni. Noi
suntem instalaţi într-un prezent foarte comod, exact cum eu cochetez cu gân
dul morţii, dar totuşi zic că mai am treabă, că mai trăiesc, mai fac una sau alta.
Aşa e şi comunitatea...Biserica nu are tensiunea ceasului judecăţii, nu trăieşte
cu acest viu al lucrurilor.
Aduceţi-vă aminte că citind pe Sfântul Apostol Pavel, am bănuit în ce
tensiune trăiau primii creştini, cărora li se părea că vine Mântuitorul Hristos
imediat, vine judecata foarte curând...Din învăţătura de credinţă, ei nu tră
iau numai lucrurile care s-au întâmplat sau pe care le trăiau atunci, ci aveau şi
tensiunea aşteptării, a venirii iminente a Mântuitorului Hristos. Azi nu pune
nimeni accent pe lucrul acesta, ba chiar deranjează dacă cineva ar vorbi puţin
profetic despre asta. De aceea nici nu se pune preţ pe Apocalipsă, de aceea
Conferinţa 14 - 25.05.2019 147
ne-am instalat comod în istorie cu un creştinism alcătuit din forme. Suntem

creştini, avem practici, avem instituţii dar nu avem nicio tensiune faţă de un
Dumnezeu viu care oricând poată să zică: Stop! Urmează judecata, cântarul!
O credinţă vie se citeşte într-un om sau într-o comunitate atunci când există
şi o anumită aşteptare a unui viitor care conţine a Doua Venire. Noi zicem în
Crez că aşteptăm, dar sunt doar formulări, nu sunt teme trăite. De aceea pare
că aici la Sardes avem tipul acesta de creştinătate în care te instalezi formal, fără
pulsul aşteptării a ceea ce poate să vină în orice moment.
Nu ştiu să comentez problema cu veşmintele: cine nu onorează pe
Domnul Hristos nu are veşmintele curate. Ce legătură ar putea să fie între
veşminte şi fapte, adică faptul de a întrupa credinţa, de a trăi viul credinţei în
concretul vieţii? Aceasta ar putea însemna a purta un veşmânt alb. Mi-e greu
să interpretez, îmi lipsesc nişte elemente cu care să devin convingător.
...A i câţiva oameni în Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor, ci ei vor
umbla cu M ine îmbrăcaţi în veşminte albe, fiindcă sunt vrednici. Deci cui îi
reuşeşte să fie viu în raport cu Domnul Hristos... Cel ce biruieşte va f i astfel
îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi
m ărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce
are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.
Audienţa: Mie mi se pare că la Sardes este judecata, dar este o judecată
care mai lasă un răgaz.
R: E în desfăşurare, e dinamică. Noi prin judecată ne reprezentăm ceva
final, ceva absolut, fără recurs. Dar pare că Mântuitorul ne cântăreşte perma
nent, în desfăşurarea vieţii. Ai putea zice că fiecare parohie, fiecare Biserică,
fiecare persoană intrată în lumea credinţei, e în corzi! Nu e lăsată aşa cum o fi.
Veţi vedea în continuare că Domnul Hristos este şi nu este în primul plan.
El e centrul, dar lucrurile se desfăşoară într-un plan mult mai larg. Avem Tronul
unde II bănuieşti pe Tatăl ceresc, cei douăzeci şi patru de bătrâni, serafimii,
îngeri, arhangheli cu fel şi fel de misiuni, Duhul lui Dumnezeu...şi Mântuitorul
Hristos care se revelează în diferite forme, dar în relaţie cu toată omenirea,
cu tot omenescul si > realitatea universală. Pe când aici Domnul Hristos este
într-o relaţie directă cu creştinii, stă fată în fată cu ei. Noi ar trebui să ştim
asta, Domnul Hristos a spus la finalul Evangheliei după Matei că va fi cu noi
până la sfârşitul veacurilor. Acest lucru că e cu noi este primul mare capitol din
Apocalipsă, în care Mântuitorul e într-o relaţie cu Bisericile şi le spune în aşa
fel încât cine se recunoaşte se poate corecta, poate să-şi dea seama unde se situ
ează fată de Domnul Hristos si cum ar trebui să fie, ca să fie biruitor.
Audienţa: Şi mai e ceva...Aici spune că nu voi şterge deloc numele lui din
cartea vieţii. Deci există cartea vieţii. Şi ne spune undeva despre cei care au
fost de la început în cartea vieţii...că există posibilitatea de a fi şterşi din cartea
vieţii.
j
R: Sunt lucruri care ne-ar trimite la Evanghelii. Aşa cum am sesizat tri
miteri către Vechiul Testament şi le-am comentat la timpul respectiv, adică
apeluri la evenimente cheie din istoria mesianică a Vechiului Testament, aşa
şi aici sunt sintagme, formulări pline de taină cu care ne-am întâlnit în limba
jul Sfintelor Evanghelii. Ar trebui să ne oprim şi să ne ducem la detalii. E ca
la Sfântul Pavel, îţi dai seama că te poţi duce foarte adânc la un moment dat,
dar pentru asta trebuie să stai să citeşti, să revii...Nu propun aceasta. Trebuie
să avem o anumită continuitate şi să ajungem până la sfârşit. Chiar şi aşa cu
acest nivel care nu e foarte profund, să parcurgem totuşi toată materia, pentru
ca astfel să fixăm lucrurile. E bine să ai imaginea de ansamblu a lucrurilor prin
lectură şi prin acest comentariu aşezat aşa bucăţică cu bucăţică.
Conferinţa 15
01.06.2019
Ne regăsim la o nouă lecţie despre Apocalipsă. Vă previn că nivelul la

care ne putem permite să facem această citire cu comentarii este unul foarte
modest, de început. Nu ne ajută fibra, deprinderile, cultura biblică şi religioasă
să insistăm pe fragmente şi să le sondăm în adâncime. Metoda pe care mi-am
asumat-o în faţa dumneavoastră este să parcurgem până la capăt materialul, la
nivelul care este posibil - cu superficialităţi sau cu uşoare adâncimi, dacă ne dă
Dumnezeu zile şi minte proaspătă. După ce am terminat, va fi nevoie să reluăm
totul la un alt nivel.
Este ca şi când o anumită temă din ştiinţă de pildă e tratată la clasa a patra
într-un fel, iar în clasa a opta în alt fel. Cam în genul acesta ar putea fi situa
ţia. Avem nevoie de o privire de ansamblu şi de o anumită deprindere cu sim
bolurile de aici. Nu putem îndrăzni să traducem simbolurile. Biserica s-a ferit
de a folosi Apocalipsa. Deşi la momentul potrivit vom avea nişte observaţii
importante de făcut, respectiv că Apocalipsa nu e atât de străină cum pare la
prima vedere. Ea nu apare ca citire precisă precum Evangheliile, Faptele sau
Epistolele, dar ea are o altă prezenţă şi o vom sesiza împreună. Insă textul pro-
priu-zis nu apare în prim-plan, tocmai pentru dificultăţile extraordinare de tăl
măcire. Sunt lucruri greu de preluat, care nu au intrat în patrimoniul obişnuit
cu care Biserica ne face nouă educaţia.
Mă învârt de câteva întâlniri în jurul acestei teme a posibilelor derapaje
ale creştinătăţii. Această temă este cea care ne-ar putea ajuta să înţelegem cât
de cât cele şapte scrisori pe care Domnul le adresează celor şapte comunităţi.
Aţi observat că nu există o concurenţă între comunităţi. Imaginaţi-vă că o
comunitate apocaliptică ar putea la un moment dat să fie Biserica Catolică,

alta să fie Biserica Ortodoxă. Nu asa stau lucrurile, dar facem un exerciţiu. Nu
există concurenţă între cele şapte tipuri de creştinătate! Nu sunt unii mai jos
şi alţii mai sus. Ei nu sunt catalogaţi, analizaţi şi apreciaţi prin comparaţie unii
cu alţii, aşa cum facem noi de obicei! „Noi ortodocşii suntem cei mai adevă
raţi creştini” sau „noi românii” sau „noi ruşii” ..Nişte lucruri din astea în care
noi ne comparăm unii cu alţii şi ne dăm nouă o notă. Complet fals! Cele şapte
comunităţi sunt ca şapte drumuri care tind să se întâlnească în infinit. Ele nu
se deranjează una pe cealaltă. Nu e o concurenţă între drumul unu şi drumul
şapte sau cinci! Fiecare comunitate este judecată în substanţa ei şi pe coordo
natele drumului pe care se situează, cu derapajele şi şansele specifice fiecăreia,
incomparabile cu celelalte şase.
Tot aşa cum nu se pune problema de a intra în concurenţă cu catolicii.
Avem un drum, avem valori, tindem spre acelaşi ţel. îl avem tot pe Domnul
Hristos, tot pe Maica Domnului, tot pe Sfinţii Apostoli. Noi avem un patri
moniu de evlavie în care ne-am exersat două mii de ani, ei au un altfel de patri
moniu. Contează că sinceritatea lor este analizată pe fâşia lor, iar sinceritatea
şi autenticitatea noastră este analizată aici la noi, nu prin comparaţie. Asta este
o lecţie extraordinară, să vedem că Mântuitorul Hristos trimite o scrisoare de
judecată, un fel de diagnostic pus pe fiecare tip de parcurs. El le pune o oglindă
în faţă şi le spune ce şanse au şi ce pericole îi pândesc. Fiecare se vede pe sine
cu lipsurile şi şansele sale, în oglinda lui, care e Mântuitorul Hristos. Domnul
e oglinda, nu cel de alături! Este extraordinar să luăm din Apocalipsă această
învăţătură şi să o aplicăm. Nu suntem în concurenţă cu alte parohii! Domnul
ştie ce face cu preoţii şi credincioşii respectivii. Noi avem problema noastră.
Suntem autentici aici, în condiţiile noastre?
Ideea de concurenţă este proastă şi nu are ce căuta pe tărâm spiritual.
Linia de start este diferită şi bagajul fiecăruia este diferit.
în politică există formula aceasta: de stânga şi de dreapta, ca şi când există
o linie de mijloc. Există şi centrul, dar există şi centru-stânga şi centru-dreapta.
Conferinţa 15 - 01.06.2019 151
Există extrema stângă şi extrema dreaptă, care sunt taxate ca negative pentru că
sunt foarte departe într-o direcţie sau alta. Pe când cei care sunt mai aproape de
centru, chiar dacă sunt de-a dreapta sau de-a stânga, au valori mai apropiate, cu
diferite nuanţe. Imaginaţi-vă creştinismul ca pe o via aurea...Ego sum via a spus
Mântuitorul, adică Eu sunt calea. Deci via aurea, calea de aur. Calea de aur este
calea de mijloc. M edia aurea se mai spune, adică mijlocul de aur. Gândiţi-vă ce
înseamnă mijlocul de aur. Pendulul se duce mai la dreapta sau mai la stânga,
dar el tinde să rămână totuşi
>
fidel unei linii de echilibru care nu este nici la
dreapta nici la stânga. Acesta este creştinismul, media aurea sau via aurea.
Avem noţiunea de păcate de-a stânga şi păcate de-a dreapta. Avem căderi
în jos, căderi în sus. Termenul sună un pic aiurea, cum să cazi în sus ? Da, există
cădere în sus şi în jos, aşa cum derapajele sunt de stânga şi de dreapta. Te duci
prea mult în stânga şi cazi în extrema stângă sau te duci prea mult în dreapta
şi cazi în extrema dreaptă. Pentru creştinism, eu văd lucrul acesta tradus între
cele două extreme între care creştinismul
>
a trebuit să îsi
>
caute un echilibru.
Istoria Bisericii din primele secole este doldora de exemple în care ea a trebuit
să penduleze. Au fost, văzând de deasupra lucrurile, comunităţi care se duceau
mult spre stânga, altele mult spre dreapta. Eu aş numi tentaţia iudaizantă de
stânga, iar pe cea păgână de dreapta. Nu am nişte explicaţii să vi le dau acum,
dar imaginea cu politica ne-ar ajuta să apăsăm pe tematica posibilelor derapaje
ale comunităţii creştine, care poate rata linia de echilibru, via aurea şi să dera
peze către stânga şi să se iudaizeze sau să derapeze spre dreapta şi să se păgâni-
zeze. Din această perspectivă citind cel puţin primele patru epistole, mie mi s-a
părut că am putea găsi o logică, o deschidere prin care să privim către miezul
tainelor.
Numim derapaje iudaizante şi derapaje păgânizante ale creştinismului.
Ele sunt reperabile şi în acest moment. Asta ne poate da posibilitatea de a vedea
nuanţele iudaizante şi păgânizante în comportamentul creştin al unei biserici
naţionale sau confesiuni creştine. Ne putem întreba dacă o chestiune care a
intrat în practica creştină suferă de o contaminare păgână sau iudaică.
Tema se referă de pildă la recăderea în tentaţia sinagogală a protestan

tismului. Zilele trecute s-au făcut cinci sute de ani de la revolta lui Luther. El
s-a scandalizat de o situaţie din Biserica Catolică care uza prea mult de ierta
rea păcatelor, de indulgenţe. Deja în momentul în care cineva se îndoieşte că
Biserica are puterea să ierte păcatele prin preoţii ei, e un mare semn de între
bare. O asemenea poziţie se aseamănă cu aceea a celor care stăteau tăcuţi, dar
bombăneau când Mântuitorul Hristos spunea iertate sunt păcatele tale. A spus
lucrul acesta de mai multe ori în diverse situaţii. Iar unii de pe margine spu
neau că e blasfemie, că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Acest tip de
judecată care se împiedică de faptul că cineva de pe pământ poate ierta păca
tele este o judecată care copiază modelul iudaic. Găsim clar acest model în
relaţia Mântuitorului Hristos cu personajul colectiv al fariseilor şi cărturarilor
care asistă la ce face Mântuitorul Hristos cu diverşi necăjiţi ai sorţii. Iudaismul
are o problemă în a vedea că Dumnezeu poate să lucreze la modul acesta prin
oameni. El s-a îndoit de însuşi Mântuitorul Hristos.
Şi atunci când Luther şi alţii ca el au avut o problemă, deja vedem că el
avea o rigoare a gândirii care cocheta cu liniaritatea de tip iudaic. Şi unde au
ajuns ei plecând de la acest lucru? Au gândit că reformează creştinismul şi se
întorc la origini. Şi la ce s-au întors ? Au pierdut Sfintele Taine, au pierdut preo
ţia, au pierdut Liturghia, au pierdut Sfânta împărtăşanie, care toate au devenit
formale. Şi atunci tot miezul religiozităţii protestante (luterane, calvine etc.)
este sinagoga. Au căzut la nivelul pe care îl avea practica religioasă sinagogală,
care nu era decât o şcoală. Acolo nu era jertfa, nu era cult. Iar fără cult, nu e
religie. E doar morală şi doar învăţătură, pedagogie. Religia apare unde e cult,
adică unde sunt formele acestea simbolice în care facem gesturi ce au valoare
şi pe pământ şi în cer. Pe aceasta se întemeiază credinţa şi evlavia noastră. La
ei nu e decât citire şi predică, ca şi când Liturghia s-ar opri la predica pe care
o face preotul după citirea Sfintei Evanghelii. Cântă, citesc textele, preotul
predică, zic un Tatăl nostru şi gata. Ce nu au? Nu au jertfa, transubstanţiere,
Sfânta împărtăşanie. Asta e sinagoga. Sinagoga era viaţa comunitară a iudeilor
Conferinţa 15 - 01.06.2019 153
în afara templului. Cultul era numai la templul din Ierusalim. Se duceau acolo
când puteau, de trei ori pe an sau mai mult sau mai puţin. Dacă ar fi templul
nostru la Şumuleu Ciuc, de câte ori ne-am putea duce acolo? De câteva ori pe
an, cel mult.
Templul era la Ierusalim. In rest nu era decât şcoală. Deschideau sulul cu
legea, se citea pericopa care era destinată acelei perioade, se comenta, se faceau
nişte cântări şi atât. Acest lucru se face la protestanţi până în ziua de astăzi.
Protestanţii au recăzut în practica iudaică a sinagogii. S-au dus foarte mult în
stânga până când s-au apropiat mai mult de iudaism decât de creştinism. Au
Evanghelii, au pe Mântuitorul Hristos, au Sfânta Treime - care o au. Unii s-au
dus şi mai departe precum unitarienii, care nu mai ştiu de Sfânta Treime.
Acum citim scrisoarea a şasea trimisă Bisericii din Filadelfia: „Iar îngeru
lui Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are
cheia lui D avid, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu
va deschide: Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care
nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul
Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu. Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei
care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voiface să vină şi să
se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit. Pentru că ai
păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să
vină peste toată lumea, ca să încercepe cei ce locuiescpe pământ. Vin curând; ţine
ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta. Pe cel ce biruieşte îl voiface stâlp în templul
Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului
Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, - a l noului Ierusalim, care se pogoară
din cer, de la Dumnezeul Meu - şi numele Meu cel nou. Cine are urechi să audă
ceea ce D uhul zice Bisericilor.” (Apoc.7, 7-13).
Aici, Cel care îşi prezintă identitatea spune Cel Sfânt, Cel Adevărat. La
început, când apostolul Ioan a avut viziunea Mântuitorului Hristos, nu L-a
descris şi aşa. E o identificare nouă, deosebită. Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce
are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni
nu va deschide. Avem deci cinci atribute cu care nu ne-am mai întâlnit. Am

putea lua de la toate cele şapte scrisori atributele cu care Mântuitorul Hristos se
prezintă pe sine ca autor al fiecărei scrisori, ca să vedem ce spune Domnul des
pre sine. Aşa cum în evanghelii a spus Eu sunt uşa...Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa...Eu sunt pâinea vieţii şi aşa mai departe. Am putea vedea şi aici ce spune
Domnul, cu ce atribute apare. Şi să observăm că nu vorbeşte cu fiecare comu
nitate în virtutea tuturor atributelor, ci se adresează doar cu anumite atribute
ale Lui, în specificul fiecărei comunităţi.
Acest lucru face trimitere la un lucru pe care noi îl practicăm în orice
rugăciune. Când suntem bolnavi de exemplu, noi nu ne adresăm lui Dumnezeu
la modul general, ci spunem „Doamne, Tu cel care ai vindecat-o pe soacra lui
Petru de au lăsat-o pe ea frigurile” sau „Tu cel care ai înviat-o pe fiica lui Iair”.
Când ne rugăm lui Dumnezeu, activăm conştiinţa de evlavie pe care o avem
pentru ca să intrăm în legătură cu o realitate revelată a Mântuitorului Hristos
şi spunem ceva concret: „Doamne, Tu cel care ai făcut...” cutare şi cutare, „Cel
ce ai înviat din morţi” - apare atât de des această trimitere. „Cel ce a înviat
din morţi, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru” să facă cutare şi cutare.
Sau „Tu, cel ce ai călătorit cu Luca şi Cleopa la Emaus...călătoreşte Doamne şi
cu...” cutare. In virtutea acestor atribute pe care le evocăm în conştiinţa noastră
mărturisitoare, îi cerem lui Dumnezeu să vindece, să dea sănătate, să însoţească
în călătorie...
Aici e o cheie care ne-ar permite să ne ducem mai adânc: legătura între
comunitatea x şi atributele cu care se prezintă Mântuitorul Hristos. Eu nu o
pot face. Cel sfânt, cel adevărat se mai poate comenta. Dar Cel ce are cheia lui
D avid.ă Comentează aici părintele Anania şi zice „cheia lui David: simbol al
autorităţii”. Eu nu sunt mulţumit, nu pot veni în faţa dumneavoastră cu această
explicaţie. Care e legătura dintre David şi cheie, ce cheie a avut David? Ne dăm
seama ce adânc trebuie să înţelegem persoana istorică şi simbolică a regelui
David pentru a putea să ne apropiem de sintagma aceasta.
Conferinţa 15 - 01.06.2019 155
Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide.

Asta face trimitere la: „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora
veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi tine, vor fi ţinute” (Ioan 20,
22-23). Deci Mântuitorul Hristos autorizează o închidere şi o deschidere, o
iertare şi o legătură. Pe când însă aici el face ceva asupra căruia nimeni nu mai
poate interveni: nimeni nu va închide şi nimeni nu va deschide. E o nuanţă în
contrast cu ce v-am evocat si ar trebui înţeleasă într-un anume mod. Nu ştiu
t t t
cum.
Vedeţi că nu sunt neapărat nişte lucruri negative în această scrisoare, nu
vorbeşte de nişte derapaje.: Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă
deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă...iarăşi imaginea aceasta a închide-
rii-deschiderii. Domnul a lăsat o uşă deschisă. Ce uşă poate fi aceasta? Oricum,
înţelegem că e o comunitate, care îl onorează pe Domnul şi care se bucură
să aibă în faţa ei o uşă pe care Domnul o ţine deschisă şi nimeni nu o poate
închide. Ce comportament creştin trebuie să fie vizat aici, care să poată fi tra
dus în acest fel, ca având în faţă o uşă care nu poate fi închisă de nimeni? Ce
uşă poate fi ?
Deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu.
Amintiţi-vă că există un cuvânt al Mântuitorului Hristos: „Oricine va mărturisi
pentru M ine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui
Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10,32). înţelegem că aici este o comunitate
care îl mărturiseşte pe Domnul prin faptul că păzeşte cuvântul şi nu a tăgăduit
numele Domnului.
Avem pe Sfânta Evanghelie cea ferecată în argint, un cuvânt pe care l-am
ales la timpul respectiv. Am gândit atunci că auzirea Cuvântului lui Dumnezeu
pe care citirea Evangheliei o mijloceşte, trimite la sărbătorile Maicii Domnului
când se spune fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc. Am
făcut de multe ori paralela aceasta, că a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L
păzi este o paralelă la nivelul omului a ceea ce este Maica Domnului. Istoric
şi fizic, Maica Domnului L-a zămislit pe Domnul, L-a purtat în pântece, L-a
156 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N TU R I LITU R G ICE
ţinut în braţe şi L-a crescut. A asculta Cuvântul lui Dumnezeu e o paralelă

la zămislire, la purtarea în pântece. Naşterea, purtarea în braţe şi hrănirea
înseamnă păzirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Observaţi că aici este o comunitate care se defineşte prin fapte: Ştiu fa p
tele tale...deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu a i tăgăduit numele
Meu. Cel ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzeşte. Nu e suficient să auzi
cuvântul, ci trebuie să depui efortul de a îl păstra, de a-1 onora. înseamnă că
de la auzire trebuie să treci la fapte. Aici se joacă înţelesurile. De la a asculta, a
înţelege, la a deveni autoritate, valoare normativă în tine pentru ca să blagos
lovească fapta. Să ajungi la fapte care să fie în duhul a ceea ce ai înţeles. Asta
înseamnă să păzeşti cuvântul lui Dumnezeu. A-L păzi înseamnă a-L întrupa,
a-L duce până în fapte.
Şi în această situaţie zice: lată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care
se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt. Ar trebui să ne ducem la primele scrisori
unde era vorba de sinagoga satanei. Aici e o comunitate care nu e în pericolul
derapajului, ci dimpotrivă, este ceva foarte solid şi cei din sinagoga satanei sunt
cumva obligaţi să recunoască autenticitatea, valoarea. Zice îi voi face să vină
şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit. Să-şi dea
seama de relaţia vie cu Mântuitorul Hristos, că Mântuitorul Hristos e aici la cei
care păzesc Cuvântul lui Dumnezeu şi nu la sinagoga satanei care se pretinde
cine ştie ce protejată a lui Dumnezeu.
Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele...asta presupune un martiraj, o
asumare a unei suferinţe... şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină
peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Nu comentez.
Epistolele acestea au o structură, v-am spus mai la început. In situaţia în
care am avea ca temă un an de zile numai studiul epistolelor, atunci ne-am
putea permite, citindu-le de mai multe ori, să vedem cum e alcătuit acest tipar
al scrisorii. în Faptele Apostolilor, la un moment dat Pavel este arestat, iar
căpetenia romană trimite o scrisoare la şeful lui, scrisoare cu care Pavel este
însoţit ca arestat. Profesorul meu de Noul Testament facea cu noi la teologie
Conferinţa 15 - 01.06.2019 157
o lecţie în care ne spunea cum arăta scrisoarea romană. Exact cum ne învăţa
la şcoală să scriem o scrisoare. Astăzi nu-i mai învaţă nimeni pe copii să scrie
o scrisoare, pentru că nu mai e la modă. Dar atunci ne învăţa să scriem o scri
soare. Şi scriam după o formulă, după un tipar aşa cum faci şi o cerere, cu nişte
formule de început şi de încheiere.
Aşa şi aici, scrisorile acestea au o tipologie care ar trebui conştientizată.
Cum ai zice introducere, cuprins şi încheiere. Totdeauna la final există acest
biruitorului, deci celui performant, celui care reuşeşte să treacă, să câştige con
cursul, alergarea aceasta care este în sânul comunităţii sale. Biruitorului -colec
tiv sau personal, ce-i dă Domnul? Domnul se adresează comunităţii purtând
anumite atribute, comunitatea are nişte coordonate de derapaj, are nişte reu
şite, iar biruitorul este aşteptat cu alte binecuvântări. împlinirile lui sunt dife
rite de la o comunitate la alta. Nimic nu este otova. Sunt şapte tipuri de drum
aşa zicând, fiecare cu şansa lui, în care Domnul se poate revela specific, într-o
anumită culoare. Dumnezeu este atât de bogat încât fiecare comunitate îl
poate trăi cu o prospeţime specifică drumului respectiv.
Pentru comunitatea din Fildelfia zice: Pe cel ce biruieşte îl voiface stâlp
în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele
Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, - a l noului Ierusalim,
care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu - şi numele Meu cel nou. Nu pot
comenta, le las aşa. Dar fac o altă apropiere, ca să ne dăm seama cât de bogat
este limbajul biblic şi cât de rotundă este toată colecţia aceasta în care trebuie
să vezi cărţile, luminându-se una pe cealaltă. Gândiţi-vă la cele nouă fericiri
care ar trebui completate cu alte formule disparate ce apar presărate în evan
ghelii. Sunt nouă fericiri.,fericiţi cei săraci cu duhul...fericiţi cei milostivi... Sunt
nouă, dar îţi ajunge una! Nu e ca şi cum trebuie să le avem pe toate. Dacă poţi
să exersezi milostenia ai un tip de fericire potrivită temperamentului tău, exer
ciţiului şi vocaţiei tale de a fi milostiv. Nu ai nicio treabă cu cel care face pace.
Făcătorul de pace este altfel, prigonitul este altfel. Ceva de genul acesta este
şi în scrisori. Sunt şapte căi, şapte tipuri de împliniri. Pe biruitor îl aşteaptă o

anumită încununare care e diferită de la unul la celălalt.
Ce înseamnă asta, nu ştiu, dar s-ar putea face un studiu serios exact cum
încercăm noi cu derapajele stânga-dreapta. Ai şapte tipuri de identificări ale
Domnului...câte atribute avem la prima scrisoare, câte la a doua, câte la a şap
tea? Apoi biruitorul, ce primeşte el în primul caz, în al doilea şi tot aşa? Şi să
vezi paralel la fiecare din cele şapte comunităţi fericirile pe care le aşteaptă
biruitorul. Ele sunt necomparabile. Finalul pentru toţi e tot Domnul Hristos,
dar un final e îmbrăcat într-un fel, altul în alt fel.
Biruitorul comunităţii din Filadelfia primeşte să fie stâlp în templul
Dumnezeului Meu. Adică să fie piesă stabilă, puternică, de rezistenţă în tem
plul viu al Domnului. Noi avem acest înţeles, că biserica este una de zid, cu
stâlpi şi toate cele, dar şi o Biserică vie, de oameni care o alcătuiesc şi o susţin.
Când o parohie nu mai are oameni care să o susţină, atunci ea dispare, chiar
dacă construcţia
> rămâne.
Pe cel ce biruieşte îl voiface stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va
mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului
Meu, - a l noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu - şi
numele Meu cel nou. Această repetiţie „Dumnezeul Meu” e destul de stranie şi
atrage atenţia.
Audienţa: Sunt şapte drumuri care într-un fel sunt complementare, for
mează un cerc spre final. Putem face o mică speculaţie să spunem că Duhul
Sfânt este înşeptit, fiecare parte a Lui urmează un drum, o cale în cele şapte
comunităţi şi apoi se reunifică.
R: Finalul scrisorilor zice Cine are urechi să audă ceea ce D uhul zice
Bisericilor. E un singular: Duhul. Până la urmă umbrela peste toate Bisericile
este un Duh Sfânt, chiar dacă este înşeptit. El este unitar prin această formulare
la singular pe care o are finalul fiecărei scrisori.
Conferinţa 16 3
08.06.2019
Scrisoarea adresată Bisericii din Laodiceea.
„Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce

este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii
lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nicifierbinte.
O, de ai f i rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici
fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici:
Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu
ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lăm urit în foc, ca să te
îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pefa ţă
ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.
Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te
pocăieşte. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi
va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Celui
ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi
Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are
urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.” (Apoc.3, 14-22).
Din nevoia noastră de geometrie, de liniaritate, de claritate a gândirii mi

s-a părut că, legat de scrisori, ne-ar ajuta să vedem creştinătatea ca un drum de
mijloc, de aur, cu extreme periculoase şi la dreapta şi la stânga. Am definit şi
vom defini derapajul de tip iudaizant şi pe cel de tip păgânizant.
Ciudat este că la această ultimă scrisoare, situaţia aceasta în care ar trebui

căutată calea de mijloc, o cale negreşit dinamică dar cu amplitudini mici, care
să nu te ducă din extremă în extremă, este contrazisă de conţinutul acestei epis
tole. Asta înseamnă că încercarea şi nevoia omului de a-şi jalona nişte puncte,
nişte linii sigure, stabile cu care să intre în acest domeniu nu e permisă. Pentru
că abia apuci să îţi creezi o rânduială, un debarcader de la care să te avânţi în
apele mării şi ţi se spune stop. Nu e valabil! Sau e valabil doar parţial.
Prin urmare, vizavi de realitatea spirituală bineînţeles că provocarea este
absolut neobişnuită pentru lumea noastră. Ea se traduce printr-un fel de nesi
guranţă. Nouă aici în lumea de zi cu zi ne e clar cum e stânga-dreapta, sus-jos.
Nu putem confunda lucrurile. Pe când vizavi de realitatea spirituală trebuie să
putem ţine permanent cel puţin doi pepeni în aceeaşi mână, adică trebuie să
fim concomitent capabili să lucrăm cu puncte de vedere diferite, uneori anta
gonice. Sigur că tema nu e atât de străină de conştiinţa creştină, nu o inventez
eu acum. Toată strădania istoriei Bisericii evocată de ziua de mâine cu dumi
nica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic aceasta este, adică o încercare
de a gândi despre Dumnezeu în formule antinomice. în formule în care să fie
valabilă şi dreapta şi stânga, să fie afirmată şi o extremă şi cealaltă.
Eu rămân cu demersul pedagogic pe care îl avem, de a defini derapajele
păgânizante şi iudaizante. Am rugat-o pe Mariana să îl noteze pe primul.
M: Recăderea în practica sinagogală a protestantismului.
R: Bun, am comentat lucrul acesta deja.
Vin cu al doilea derapaj, tot iudaizant: reducerea religiei la morală, ten
dinţa de a restrânge sfera uriaşă a religiosului la morală. Dacă sunteţi atenţi,
lucrul acesta apare la toate cele trei mari confesiuni creştine. Nu apare deopo
trivă, dar la toate se sesizează acest lucru şi parcă este cerut de o anumită ten
dinţă de simplificare, dar care stă sub semnul iudaismului. Evreii sunt cei care
au adus de fapt în cultura cea mare a omenirii dimensiunea morală ca o expre
sie a voinţei lui Dumnezeu, sub forma celor zece porunci şi a tuturor celorlalte
care decurg din decalog.
Conferinţa 16 - 08.06.2019 161
Ne interesează să vedem cum, fără să ne dăm seama, fără să realizăm ce

se întâmplă cu noi, discursul şi pledoaria noastră este de tip moral. Ca şi când
de la etapa celor zece porunci nu s-a mai întâmplat mare lucru, ca şi când
Mântuitorul nu a adus o noutate. Trebuie lucrat cu foarte multă grijă cu aceste
afirmaţii ale mele, ca să nu vă treziţi la un moment dat că excludem morala.
Excluderea moralei ar trebui discutată altădată, ea este tentaţie păgânească şi
ţine de corectitudinea politică şi curentele acestea în vogă de a relativiza mora
litatea. Dar deocamdată noi ne referim la această tendinţă de a restrânge religi
osul la morală. Religiosul este mult mai larg, iar morala este parte componentă.
Când zicem religie şi act religios înseamnă mult mai mult decât strădania de
a respecta un cod etic. Am mai vorbit despre acest lucru, v-am mai confrun
tat cu această problemă în care avem tendinţa să ne restrângem la morală şi
nu ne dăm seama ce se adaugă moralei ca să fie actul religios complet, cum
secade. Mântuitorul Hristos a săvârşit nişte lucruri, nu a venit să dea doar
nişte porunci. Propovăduirea Lui a fost sub altă formă...Fericiţi cei care...E cu
totul altfel. Şi ceea ce este hotărâtor pentru Evanghelii, este ceea ce a săvârşit
Mântuitorul Hristos în Săptămâna Patimilor, după ce şi-a încheiat oarecum
învăţătura prin cuvânt. Sigur că păstrăm codul moral, el rămâne valabil, dar
dacă la el nu adăugăm practicarea Sfintei Liturghii, împărtăşania cu Sfintele
Taine, ce-am făcut?
Să revenim la scrisoare. Mântuitorul Hristos se recomandă Cel ce este
Amin, m artorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu.
Straniu, bineînţeles...să spui Amin sica Aminul cum traduce părintele Anania.
Amin înseamnă confirmare, aprobare, subscriere la o afirmaţie. Mântuitorul
Hristos este cel care afirmă, cel care întăreşte. Este un „da”.
...M artorul cel credincios şi adevărat. El este pentru noi un martor al celor
nevăzute, al celor supreme din care vine El. El mărturiseşte despre Tatăl. Mâine
va fi citit un text foarte important la Sfânta Evanghelie, o jumătate din rugă
ciunea de mare preot în care Domnul vorbeşte cu Tatăl Ceresc. E un martor
credincios şi adevărat ca Fiu al Omului, pentru lucrurile de care poate depune
mărturie ca Fiu al lui Dumnezeu. Adică lucrurile Fiului lui Dumnezeu sunt
mărturisite din condiţia de Fiu al Omului. Dar te gândeşti şi invers: El mărtu
riseşte ca Fiu al lui Dumnezeu lucrurile pe care le-a trăit si le trăieşte în relaţie
cu noi ca Fiu al Omului. Vă daţi
>
seama unde duce această formulare? El este
acel mijlocitor, acel „da” care le confirmă pe cele de sus în faţa noastră a celor
de jos, iar pe cele de aici de jos le confirmă acolo sus.
...începutulzidirii lui Dumnezeu. Aici mă împiedic. La ce să te gândeşti?
In niciun caz gândind ca Arie, că s-a început cu El zidirea lui Dumnezeu şi
că El nu e Fiu al lui Dumnezeu, ci e o creaţie a lui Dumnezeu. Ci ne gân
dim că începutul zidirii lui Dumnezeu ar putea fi învierea din morţi. Aceasta
este începutul unei rezidiri a universului. Grele lucruri în Apocalipsa aceasta!
încercând să-mi clarific lucruri şi apoi să vă explic dumneavoastră, constat că
n-am de ce mă agăţa, n-am la cine cere ajutor, să mă duc la un text sau la cineva
să mă ajute. Am copiat pentru dumneavoastră ca să vedeţi sub forma câtor
atribute se descoperă Mântuitorul Hristos în aceste prime trei capitole din
Apocalipsă.
Am şi câteva pentru Dumnezeu în general: Cel ce este şi Cel ce era şi Cel
ce vine. Deci o treime dar nu neapărat în forma Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt, nu
îndrăznesc să mă duc într-acolo. Şi din nou Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce este,
Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul. Poate fi pentru Tatăl Ceresc, poate fi pen
tru Dumnezeire.
Pentru Mântuitorul Hristos, asa cum noi îl avem în evlavia noastră si cum
trebuie să-L cunoaştem şi să-L mărturisim, am aproape trei pagini. Foarte la
început zice M artorul cel credincios şi atunci când am citit prima dată n-am
putut comenta, dar acum am putut pentru că m-am gândit că Iisus Hristos este
Fiul Omului si Fiul lui Dumnezeu, este om-Dumnezeu. Deci e un martor fidel
al celor dumnezeieşti pe pământ şi al celor pământeşti la Dumnezeu. Pe urmă
apare Cel întâi născut din morţi şi Domnul împăraţilor păm ântului...Care ne
iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său. Sau Eu sunt
Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu,
Conferinţa 16 - 08.06.2019 163
în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Sunt lucruri pe care Domnul
Hristos le spune despre El sau apostolul le spune în Apocalipsă revelând lucruri
despre Domnul Hristos.
Şi acum, cele şapte formulări din cele şapte scrisori:
Cel ce ţine cele şapte stele în dreapta Sa,Cel care umblă în mijlocul celor şapte
sfeşnice de aur
Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat
Cel ce are sabia ascuţită de amândouă părţile
Fiul lui Dumnezeu, ai Cărui ochi sunt ca para focului şi picioarele asemenea
aramei strălucitoare. E Fiul lui Dumnezeu si totuşi are caracteristici ale fiinţei
> > >
umane, pentru că vorbeşte despre ochi, vorbeşte despre picioare.

Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele
Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui D avid, Cel ce deschide şi nimeni
nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide
Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui
Dumnezeu
Ele se ating, dacă le vedem pe toate în ansamblu, aşa cum vom vedea şi
la finalurile fericitoare pentru biruitori. Le vom pune şi pe acelea împreună.
Cert este că fiecare scrisoare este trimisă de Mântuitorul Hristos în virtutea
altor atribute. Este ca şi când ar putea să fie şapte icoane în care se exprimă
Mântuitorul Hristos cel de necuprins şi din fiecare icoană grăieşte distinct
unei comunităţi sau unui înger al comunităţii.
Acum să vedem ce îi spune acestei comunităţi din Laodiceea. Sunt foarte
multe elemente în această scrisoare. Mi se pare mult mai bogată în conţinut
decât toate celelalte. Pe de o parte începe cu ce e negativ: Ştiufaptele tale; că nu
eşti nici rece, nicifierbinte. Acest căldicel e o cale de mijloc vinovată. Este stra
niu. încercând să aplic ideea mea cu calea de mijloc şi extremele de-a dreapta
şi de-a stânga, dau peste formula aceasta care vine şi spune O, de ai f i rece sau
fierbinte! Adică., de-ai fi într-o extremă! De-ai fi sau acolo sau acolo! Unde
oare se aplică în mod justificat tiparul geometric cu linia de mijloc şi extremele
periculoase şi unde se aplică paradigma cealaltă, în care mijlocul este blamabil,

e vinovat? Această comunitate nu e nici rece nici fierbinte. Si din cauză că e la
>
căldicel, o varsă din gura Lui.

Cum este această imagine în care o varsă din gura Lui? Noi nu am fost
obişnuiţi cu acest lucru. Am fost obişnuiţi ca noi să-L mâncăm pe Mântuitorul
Hristos. Imaginea din Sfintele Evanghelii care e împlinitoare şi normativă
pentru viaţa noastră religioasă este aceea în care noi îl adăpostim pe Domnul
Hristos, noi îl mâncăm pe El. Aici este invers: noi suntem hrană pentru
Domnul şi nu ne acceptă dacă nu suntem fierbinţi sau reci. Nu pot continua,
nu pot risca cu câte ştim până acum, să spun mai mult. Pur si simplu constat
provocarea pe care o face textul şi imaginea aceasta iconică cu care Domnul se
adresează acestei comunităţi: Astfel, fiindcă eşti căldicel - nicifierbinte, nici rece
- am să te vărs din gura Mea.
...Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie!
Deci cum se traduce căldicelul? Prin autosuficienţă. Acestui episcop, acestei
comunităţi i se impută faptul că se consideră bogată. Cumva pe stilul ameri
can de astăzi, că eu sunt cel mai bun, cel mai mare. O formulă din aceasta psi
hologică prin care tu să fii răzbătător. Dar noi în Biserică şi în duhovnicie nu
avem voie niciodată să ne dăm notă bună! Niciodată! Totdeauna trebuie să te
consideri sărac şi să fii într-o dispoziţie de creştere! Fericiţi cei săraci cu duhul...
Putem aplica acest tip de fericire aici. Adică nu consideri că ai bogăţie duhov
nicească, te consideri sărac, pentru că în momentul în care ai considerat că ai
bogăţia şi ai de toate, eşti terminat. Asemenea tendinţe le găsim cu asupra de
măsură la neoprotestanţi. Ele sunt definitorii pentru comunităţile neoprotes-
tante, dar şi pentru comunităţile tradiţionale ortodoxe sau catolice. Trebuie să
ai doar un pic de sinceritate să-ţi dai seama cum funcţionează creştinul şi cum
funcţionează comunitatea în autosuficienţa lucrurilor învăţate, lucruri pe care
le-a deprins şi le exersează într-un fel de circuit închis. Nu mai intră nimic: e o
baltă în care nu intră apă şi din care nu curge apă. E autosuficienţă.
Conferinţa 16 - 08.06.2019 165
Tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Acest de

nimic nu am nevoie...Adică nu mai tinzi, nu mai ai foame. Dar duhul este dina
mic, nu-L poţi sechestra. Tu poţi avea nişte câştiguri duhovniceşti, nişte expe
rienţe de viaţă, nişte înţelesuri, dar dacă nu tinzi mai departe, atunci lucrurile
pe care le-ai dobândit se perimează, nu te mai hrănesc. Ele hrănesc atunci, la
început, în prospeţimea descoperirii lor. Căutarea aceasta şi dorinţa de a avea
permanent prospeţimea unei experienţe duhovniceşti se obţine numai dacă te
consideri sărac, dacă te consideri pe drum şi niciodată ajuns la capăt.
Ş i nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!... Adică
nu ai o cunoaştere adecvată despre tine însuţi. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine
aur lăm urit în foc, ca să te îmbogăţeşti. ..negreşit că e o imagine aici... şi veşminte
albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pefa ţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi
ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Adică în momentul în care eşti autosuficient, este
clar că nu mai funcţionează
>
cunoaşterea.
>
Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte. Şi

numai versetul acesta şi este destul, este extraordinar. E o altă dimensiune în
care Domnul dezvăluie faptul că El nu ne lasă, nu renunţă la noi. Noi suntem
autosuficienţi, mulţumiţi, ortodocşi, cei mai mari, venim la Biserică, ne împăr
tăşim...Ne împărtăşim tot mai superficial, cum se întâmplă cu lucrurile pe care
le faci tot mai des. N-am văzut scris niciunde, dar ştiu din nişte mărturisiri că
Părintele Arsenie Boca evita să slujească zilnic Sfânta Liturghie tocmai pentru
a putea lupta cu rutina, a nu se lăsa copleşit de rutină. Trebuie să fim foarte
atenti
>
la fenomenul rutinei. îmi semnala cineva felul în care arată comunitatea
noastră în momentul în care vine momentul Sfintei împărtăşanii...Nu e lăuda
bil. începe o rumoare, încep poveşti, oamenii încep să relaţioneze exact atunci
când ar trebui să aibă maximum de disponibilitate pentru relaţia cu singura
Persoană care intră atunci în discuţie. E singurul moment când nu ar trebui
dialog social... „Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu M ă aveţi
totdeauna” (Matei 26,11). Exact atunci ai ceva de vorbit, te pupi, îţi dai bună
ziua, când de fapt ar trebui să fii în vârful interiorizării tale, pentru că te duci
să te întâlneşti cu singura Persoană, pentru dialogul cu Care ai venit de fapt la

Biserică. Pentru noi preoţii e mai greu să vedem asta pentru că ne concentrăm
pe Sfântul Potir, auzim cântarea de la strană şi nu avem privirea de ansamblu.
Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte. A
te sârgui şi a te pocăi, înseamnă să fii într-o stare de permanentă schimbare,
permanentă înnoire. Domnul mărturiseşte faptul că El nu renunţă la noi, nu
ne lasă în autosuficienţa noastră. Şi atunci aplică anumite mustrări.
Şi acum vine imaginea care e folosită, e şi pictată... Iată, stau la uşă şi bat;
de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi
el cu Mine. Vedeţi contrastul? Odată zice pe câţi îi iubesc îi mustru, adică El are
iniţiativă şi aplică măsuri, iar aici zice stau la uşă şi bat. Adică cine deschide
bine, cine nu, nu. Vedeţi cât de complex este! Nu te poţi duce pe o singură
linie, nu putem lua numai un verset şi să-L faci pe Dumnezeu mânuitorul ver
gii şi al mustrării. Pentru că imediat în versetul următor vedem umilinţa lui
Dumnezeu care stă în faţa inimii omului. E clasică imaginea aceasta a uşii care
nu are clanţă pe dinafară, ci numai pe dinăuntru. Omul trebuie să o deschidă.
El este stăpânul acelui spaţiu interior. Vă daţi seama că aceste lucruri trebu
iesc luate împreună, sunt spuse unul după celălalt: Eu pe câţi iubesc îi mustru
respectiv Eu stau la uşă şi bat.
Şi care-i perspectiva împlinitoare? Aceea de a sta la masă cu Domnul.
Gândiţi-vă cum apare imaginea mâncatului în arătările Mântuitorului Hristos
după înviere, cu cina de la Emaus, cu pescuitul minunat şi aşa mai departe. Am
mai semnalat cândva lucrurile acestea. „Fericit este cel care va prânzi în împă
răţia lui Dumnezeu.” (Luca 14,15). Deci de va auzi cineva glasu l Meu şi va
deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Prin urmare e o comu
niune. Nici noi nu-L mai mâncăm pe Domnul Hristos, nici El pe noi. Foarte
complexe imaginile acestea. E un buchet întreg de lucruri diferite, dar care nu
se exclud.
Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am
biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are urechi să audă ceea ce
Conferinţa 16 - 08.06.2019 167
Duhul zice Bisericilor. Cu această ultimă formă de fericire destinată biruitoru

lui comunităţii a şaptea se face legătura cu ceea ce va urma în continuare când
vom avea tema tronului. Deci îl vom vedea pe Domnul Hristos stând pe tron
cu Tatăl, iar aici la finalul scrisorii spune că biruitorului îi va da să şadă cu El
pe tronul Său, aşa cum Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui.
Toate aceste lucruri care apar ca scrisori către şapte comunităţi sunt pre
cedate de viziunea pe care o are apostolul: „Am fost în duh în zi de duminică şi
am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea ce vezi scrie în
carte... Şi m-am întors să văd a l cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcăn-
du-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva aseme
nea Fiului Omului îmbrăcat în veşmânt lungpână la picioare şi încins pe sub sân
cu un brâu de aur. Capul L u i şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi
ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar
glasul L u i era ca un vuiet de ape multe. In mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele;
şi din gura L u i ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele,
când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele L u i
ca un mort. Şi E l a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te temei Eu sunt
Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt viu. Amfost mort, şi, iată, sunt viu, în
vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.” (Apoc.l, 10-18).
Până aici este Mântuitorul Hristos văzut dinspre dimensiunea Lui umană.
Ioan primeşte revelaţia aceasta a Mântuitorului Hristos, care se arată dinspre
dimensiunea Lui umană. De aceea sunt foarte multe atribute care se referă la
felul în care Domnul Hristos este legat de noi. Inclusiv faptul ca El trimite
şapte scrisori la şapte comunităţi. Raporturile se schimbă total de la capito
lul patru. Nu mai e vorba de Biserică şi credincioşi decât la persoana a treia.
Actorii sunt alţii, planul este diferit. Mântuitorul Hristos datorită dimensiunii
Lui de Fiu al Omului înviat are în această parte incipientă a Apocalipsei, toate
aceste atribute, care ne sunt apropiate, sunt accesibile, sunt cele la care trebuie
să aibă acces Biserica.
Aceste prime trei capitole exprimă o relaţie, un dialog, un patrimoniu

comun. Ele exprimă o realitate comună în care Domnul Hristos este împreună
cu Biserica sau Bisericile Lui, chiar dacă El e aspru pe alocuri. Dar e Domnul
Hristos în condiţia în care a murit şi a înviat, are chip uman, e Cineva ca
Fiul Omului. In ce urmează de aici încolo vom vedea mai degrabă pe Fiul lui
Dumnezeu şi mai puţin pe Fiul Omului. Aici Dumnezeu este prezent în atri
bute care îi permit să fie în legătură cu oamenii, cu Biserica, pe când acolo
vom vedea lucrarea Mântuitorului Hristos cu ecoul pe care îl are acolo sus la
Tronul ceresc.
Conferinţa 17 9
22.06.2019
Iată acum capitolul patru din Apocalipsă care este destul de scurt şi din el
vom comenta şi vom face câte observaţii se vor putea face:
„D upă acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul
cel dintâi - glasul ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu
mine - mi-a zis: Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să fie
după acestea.
îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea
Cineva.
Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu,
iar de ju r împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea
smaraldului.
Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe scaune
douăzeci şi patru de bătrâni, şezând, îmbrăcaţi în haine albe şi
purtând pe capetele lor cununi de aur.
Ş i din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de
foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui
Dumnezeu,
Şi înaintea tronului, ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul.
Iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului patru fiinţe, pline
de ochi, dinainte şi dinapoi.
Şi fiin ţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiin ţă asemenea

viţelului, a treia fiin ţă avea fa ţă de om, iar a patra fiin ţă era
asemenea vulturului care zboară.
Şi celepatrufiinţe, avândfiecare din ele câte şase aripi, sunt pline
de ochi, de ju r împrejur şi pe dinăuntru, şi odihnă nu au, ziua
şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, D om nul Dumnezeu,
Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine.
Şi când cele patru fiinţe dădeau slavă, cinste şi mulţumită Celui
ce şade pe tron, Celui ce este viu în vecii vecilor,
Atunci cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea Celui
ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor şi
aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând:
Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să prim eşti slava şi
cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta
ele erau şi s-au făcut.” (Apoc.4, 1-11).
Mai întâi, oarecum fără legătură cu lecţia noastră, ne întoarcem să comple

tăm lista cu derapajele creştinismului. Până acum am avut două de stânga: căde
rea în practica sinagogală a protestantismului şi reducerea religiei la morală.
Acum vom avea una de dreapta de tip păgân: pierderea moralei. O extremă este
să reduci religia şi relaţia cu Dumnezeu doar la nivelul moralităţii şi alt derapaj,
de altă natură, este cel în care se suspendă regulile moralei. Este ceea ce se tră
ieşte acum din plin. Civilizaţia pe care noi o trăim acum este una care stă sub
semnul recăderii în păgânism. Primele două derapaje erau recăderi în iudaism,
aceasta este o recădere în păgânism. In momentul în care se pierde moralita
tea sau ea devine extrem de laxă, acolo este păgânism. Relaţia dintre timpurile
noastre lipsite de morală şi perioada în care a venit Mântuitorul Hristos pe
pământ ca lume păgână, este extrem de asemănătoare. Dacă am descrie relati
vismul moral al societăţii romane parcă am descrie timpurile noastre.
Conferinţa 17 - 22.06.2019 171
Cu capitolul patru din Apocalipsă intrăm în ceva cu totul deosebit.

Primele capitole au cuprins scrisorile pe care Mântuitorul le trimite prin inter
mediul apostolului Ioan celor şapte comunităţi. E o relaţie pe care primito
rul Apocalipsei o are în primul rând la nivel auditiv. O are şi la nivel vizual
pentru că atunci când a auzit glasul ca de trâmbiţă s-a întors şi L-a văzut pe
Mântuitorul Hristos. Dar rămâne preponderent cuvântul, pentru că Domnul
trimite aceste scrisori pe care apostolul trebuie să le scrie şi să le trimită ca pe
nişte epistole celor şapte comunităţi.
Ceea ce urmează de acum încolo stă mai mult sub semnul vederii. Am
vorbit despre diferenţa dintre auzire şi vedere, ca relaţie cu lumea nevăzută.
Auzirea pare mai uşoară, pare mai aproape de condiţia omului pământean.
Vederea pare mult mai sus. Am comentat faptul că în Vechiul Testament,
fenomenul profetic a fost în general sub semnul auzului: Fosta cuvântul lui
Dumnezeu către... Mai puţini dintre profeţi ajung să şi vadă, iar la momentul
respectiv am făcut trimitere la Iezechiel, Daniel şi Isaia. Prin urmare conţinutul
acestor profeţii este sub forma unor viziuni care sunt descrise acolo. Legătura
dintre profeţi şi Apocalipsă este extraordinar de puternică. Bineînţeles că ea ar
trebui făcută cu ştiinţă de carte. Este vorba atât de legătura cu partea de cuvânt,
cât mai ales de legătura cu partea de imagine, de viziune.
Lucrul cel mai important pe care mi se pare că îl avem de câştigat este să
ne dăm seama, urmărind şi în lectura individuală, dar urmărind şi pe bucăţile
acestea explicate pe care le facem sâmbăta, de faptul că de la capitolul patru
încolo Sfântul Evanghelist Ioan participă vizual şi auditiv la un cult. El vede
o desfăşurare de cult care se întâmplă în ceruri. Nu ţi-ai da seama de asta dacă
nu ai practica Liturghia, dacă nu ai avea cât de cât experienţa cultului aici pe
pământ. Dar având această experienţă şi conştientizând multe lucruri din ceea
ce facem noi, atunci descoperim dintr-o dată cu stupoare, cu uimire, că de
fapt Apocalipsă descrie un cult, o Liturghie cosmică, uriaşă, care se întâmplă
în ceruri. Şi în momentul în care am înţeles acest lucru, poţi înţelege cum s-a
putut naşte Liturghia în forma pe care noi o avem.
Iniţial, Frângerea Pâinii trebuie să fi fost însoţită simplu de cântări, de

citiri. Ulterior, Frângerea a început să se desfăşoare în spaţii special amena
jate, spaţii care nu mai erau încropite, aşa cum facem în casele noastre câte o
sfeştanie cu mici aranjamente necesare pe moment, dar pe urmă casa respec
tivă redevine casă, iar masa pe care am slujit sfeştania redevine masa pe care
mâncăm. Vorbim de spaţii amenajate special, care rămân ca atare, fie în casele
celor mai bogaţi care aveau asemenea locuinţe puse deoparte pentru o comu
nitate a familiei şi a celor din jurul familiei, fie lăcaşe de cult construite special.
Gândiţi-vă la aranjamentul spaţiilor acestea special amenajate. Cum s-a putut
naşte el? Faptul că ai o Sfântă Masă, faptul că ai ceva în jurul Sfintei Mese,
cum stă poporul, cum se împarte spaţiul între participanţii la slujbă şi clerici.
Cineva a trebuit să gândească toate aceste lucruri, să se lase inspirat, pentru
că nu venea de la sine. Cultul păgân era altfel, cultul evreiesc era şi el foarte
special şi era altfel. Sinagoga nu mai vorbim, era doar o şcoală. Noi nu avem o
formă de şcoală în bisericile noastre. Forma spaţiului de cult este foarte veche,
cel puţin din secolul patru, dacă nu chiar mai devreme.
Şi atunci te întrebi: cum s-au născut aceste lucruri? Cum a ajuns Frângerea
Pâinii de la simplul gest însoţit de rugăciuni şi de invocarea M ântuitorului
Hristos la alcătuirea unui ritual? Cum s-a ajuns la un spaţiu ordonat în care
au loc mişcări, poziţionări speciale, pentru unii sau pentru alţii? Eu sunt con
vins, nu dintotdeauna, ci de acum de când am început cu dumneavoastră citi
rea Apocalipsei, că Apocalipsa stă la baza cultului creştin şi a Sfintei Liturghii
în primul rând. Dacă Sfântul Evanghelist Ioan a fost vizionar şi a văzut cul
tul ceresc, putem presupune că el a putut înţelege că i se cere ca atunci când
va săvârşi Frângerea Pâinii să imite ceva din atmosfera şi din solemnitatea pe
care le-a văzut acolo, în ceruri. Ar trebui să vedem în Sfântul Evanghelist Ioan
şi în cartea scrisă de el o rădăcină importantă pentru naşterea cultului creştin
şi a formei în care s-a conturat Sfânta Liturghie. în momentul în care înţelegi
aceasta, atunci nu mai e nimic deplasat că peste câteva sute de ani au putut
apărea comentarii şi afirmaţii foarte clare că Liturghia de pe pământ săvârşită
Conferinţa 17 - 22.06.2019 173
de preoţi în faţa credincioşilor este de fapt o copie a unui cult care se întâmplă
în ceruri. Că există o Liturghie văzută, aici pe pământ şi o Liturghie nevăzută,
îngerească.
Am ajuns la comentariul lui Dionisie Areopagitul. Ceea ce facem noi de
acum în continuare va avea nevoie de o împrospătare a lecturilor din Dionisie
Areopagitul şi din aceşti profeţi. Pe Isaia îl voi citi acum, dar mai avem nevoie
de Iezechiel şi de Daniel. însă trebuie neapărat văzut cum explică Dionisie
Areopagitul şi dacă nu cumva vom găsi nişte elemente care să ne arate filiaţia
cu Sfântul Evanghelist Ioan şi cu Apocalipsa.
Există o carte pe care eu am evitat-o, dar pe care vreau să o iau azi din
bibliotecă, scrisă de Boris Răduleanu. Omul acesta, preot basarabean trecut
prin temniţe, şi-a tipărit mai multe cărţi după 1990. Era un personaj pus în
valoare de Fundaţia Anastasia. El a scris o carte despre Apocalipsă. Reţin şi
acum că face apropiere cu Sfânta Liturghie. Nu m-am dus acolo ca să nu mă
inspir. Am vrut să încerc să găsesc singur nişte legături. Acum însă simt nevoia
să citesc şi să văd ce legătură a făcut el între Apocalipsă şi Liturghie.
Ce rezerve de aur am lua noi în stăpânire dacă reuşim să cucerim aceste
conexiuni! Ce câştiguri aţi avea dumneavoastră ca oameni care veţi intra în
Biserică pentru Sfânta Liturghie, ce elemente pentru a lucra cu sufletul dum
neavoastră, de avă autodisciplina, autoeduca! Slujind Sfânta Liturghie, noi ne
pregătim bineînţeles pentru lumea de dincolo, pentru lucrurile care se întâm
plă pe plan nevăzut.
începând cu acest capitol, nu mai vedem distinctă Biserica creştină ca
fiind o realitate separată, ci de acum încolo e avută în vedere toată lumea. Şi
nu lumea socială, ci cosmosul întreg, toată creaţia lui Dumnezeu cu cerul şi
pământul şi cu toată populaţia care există, cu fiinţe văzute şi nevăzute. Ideea
generală care se întrevede este că toate lucrurile care se petrec, sunt gestionate
din zona Tronului şi sunt un proces de cucerire, de hristificare, de luare în stă
pânire de către Domnul a unei întregi realităţi.
Iniţial Domnul avea nişte lucruri de spus Bisericilor care aveau derapaje,
aveau goluri, aveau neîmpliniri, pentru ca să se îndrepte şi să aibă nişte birui
tori care să-l reprezinte pe Domnul. Procesul acesta este urmărit acum la nivel
cosmic. E un proces dureros, cu crize, cu reuşite şi nereuşite, dar e un proces
menit să pună sub stăpânirea Domnului toată realitatea văzută şi nevăzută.
Vor fi rezerve, vor fi opoziţii, dar trebuie să vedem procesul acesta prin care
Domnul ia în stăpânire, hristifică, creştinează o realitate cosmică complexă,
umană şi supraumană, văzută şi nevăzută, o realitate de fiinţe şi de lucruri,
de creaţii, de corpuri cereşti. Urmăriţi această idee în lectura dumneavoastră.
Este o idee liturgică. Pe baza ei este întemeiată Sfânta Liturghie. Prima parte
a Sfintei Liturghii, care ar corespunde primelor trei capitole din Apocalipsă,
este cea de până la citirea Sfintei Evanghelii. In această parte venim în legătură
cu Cuvântul lui Dumnezeu la nivel auditiv, de înţelegere. Acum are loc şi pre
dica. Tot aşa fiecare comunitate din Apocalipsă vine în legătură cu Cuvântul
Domnului printr-o epistolă în care trebuie să se recunoască.
Ceea ce urmează după aceea este o pregătire pentru a transfigura, pentru
a creştina, a hristifică, a smulge din realitatea obişnuită pâinea şi vinul şi a le
schimba firea. Din realitatea văzută, pâinea şi vinul sunt aduse în partea finală
a Sfintei Liturghii ca Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Dacă proce
sul liturghiei s-a desfăşurat, la sfârşit avem pâinea şi vinul euharistizate, avem
Trupul şi Sângele Domnului cu Care ne împărtăşim noi înşine. Mântuitorul
Hristos ne hristifică şi pe noi prin Sfânta împărtăşanie. Adică El îşi lărgeşte stă
pânirea, realitatea, întruparea Lui în noi, cei care reuşim să ne împărtăşim în
ziua aceea la Biserică. Sensul ar fi să ne putem împărtăşi cât mai mulţi! Adică
trebuie să ne pregătim motivat şi să ne mobilizăm pentru a-L lăsa pe Domnul
Hristos să-şi împlinească acest lucru pe care îl face la nivelul «pomunităţii noas
tre, respectiv la nivelul întregului neam omenesc şi al întregii creaţii.
Acesta este sensul liturgic pe care odată formulat, îl puteţi surprinde cu
o oarecare uşurinţă pe parcursul lecturilor pe care le faceţi fiecare separat. Şi
totul se întâmplă pentru ca în final să existe o lume nouă. Exact cum în finalul
Conferinţa 17 - 22.06.2019 175
Liturghiei noi suntem o comunitate hristificată, aşa şi în finalul Apocalipsei

există un cer nou, un pământ nou, un nou Ierusalim pe care Domnul le inau
gurează cu toţi ai Lui, cei pe care a reuşit să-i cucerească.
D upă acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel din
tâi -glasul ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine - mi-a zis: Suie-te
aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. E ca şi când îl duce în alta
rul care a fost până atunci închis. Cuvântul, scrisoarea, citirea Evangheliei s-au
consumat înainte. Acum altarul se deschide... O uşă era deschisă în cer...Este
foarte la îndemână să înţelegi în această cheie descrierea care se face. E o treaptă
mai înaltă despre care vorbim. Uşa e deschisă în cer. Apostolul se suie acolo.
Gândiţi-vă că ideea de a face un altar mai înalt decât restul bisericii e o reali
tate pe care o regăsim încă de la începuturi. Altarul este cel puţin cu o treaptă
mai înalt decât locul unde stă lumea în biserică, tocmai în ideea aceasta de a
te urca acolo.
Pe ctitorul de la Dragomirna, Anastasie Crimca îl bănuiesc de multă
vreme că a fost un om cu foarte multă ştiinţă de carte teologică, respectiv
cunoaştere mistică. Iţi dai seama de acest lucru după hramurile pe care le-a
ales pentru bisericuţa din cimitir şi pentru biserica mare, hramuri care trimit
la Sfântul Ioan Evanghelistul, la Enoh, la Ilie, la lucruri de taină. De aseme
nea, biserica mare a Mănăstirii Dragomirna este construită în mod voit ca o
navă si
) din curte tot urci si
> tot urci. La niciuna dintre bisericile din tara
> noas-
tră nu există o diferenţă de nivel atât de mare între curte şi pridvorul închis şi
mai departe trecând prin pronaos, naos, până la altar. Altarul are cel puţin trei
trepte, în afară de solee. Preotul slujeşte sus de tot, cocoţat la o Sfânta Masă
aflată sus de tot. Toată biserica este îngustă şi foarte înaltă. Dar ideea aceasta ca
pavimentul să tot urce, spune foarte mult despre lucrurile de care omul acesta
a fost conştient şi Ie-a imprimat în construcţia acestei biserici.
O uşă este deschisă în cer şi se aude glasul cel de trâmbiţă. Şi aici e foarte
interesant pentru că la un moment dat nu mai înţelegi cu cine vorbeşte Sfântul
Ioan şi cine se ocupă de el. Pe mine mă interesează să nu ratăm situaţia când
avem motive să-L reperăm pe Domnul Hristos ca fiind în relaţie cu evanghe

listul. Aici, pentru că e vorba de glasul cel de trâmbiţă, eu zic că e Domnul
Hristos, nu îngerul care se va ocupa de Sfântul Ioan să-l însoţească.
Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Mă încurcă
puţin ce trebuie să fie după acestea. Intr-o ordine liturgică, e uşor de înţeles, că
întâi este Evanghelia şi apoi este cultul propriu-zis cu aducerea jertfei, transsub-
stanţierea, Sfânta împărtăşanie. Am putea înţelege că s-a consumat momentul
scrisorilor şi acum vine ceea ce trebuie să fie după acestea.
îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva. A
fost în duh, deci el intră într-un extaz. Dar e o treaptă nouă faţă de cea de la
început. Eu aşa o sesizez. Cumva i se intensifică extazul, ajunge la o treaptă şi
mai înaltă, cam cum povestea Sfântul Pavel că a fost răpit în al treilea cer. Sunt
trepte şi acolo.
...Şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva. Aici începe o descriere
directă. Avem tronul şi ar trebui să căutăm şi masa de jertfa, dacă e. Deocamdată
însă spune că e un tron şi pe tron şedea Cineva. Descrierea se potriveşte foarte
bine cu Tatăl Ceresc. Mântuitorul Hristos încă nu apare aici. Veţi vedea când
apare Mântuitorul. Deocamdată e o revelaţie a Altarului cel mare din ceruri,
unde pe tron stă Cineva, care nu e descris cu figură umană! E descris în limba
jul culorilor pietrelor preţioase şi semipreţioase.
Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu... Aici nu ne
sunt foarte clare culorile. Pot fî mai multe. ..Iar de ju r împrejurul tronului era
un curcubeu, cu înfăţişarea sm araldului...Aici apare verdele. Un curcubeu cu
înfăţişarea smaraldului...Vă daţi seama ce însemnă să le adânceşti si să încerci
să conştientizezi ca şi culoare, Realitatea, Persoana supremă care este pe tron
şi pe care nu o descrie în trăsături pământeşti. Avem doar ceea ce pot pietrele
preţioase să transmită.
Ş i douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe scaune douăzeci şi
patru de bătrâni. Cu asta suntem complet în ceaţă şi toată ştiinţa noastră câtă e,
se împiedică şi e smerită radical. Aceasta, pentru că douăzeci şi patru de scaune
Conferinţa 17 - 22.06.2019 177
cu douăzeci şi patru de bătrâni nu seamănă cu nimic din ce ştim noi, nimic din
ce s-a vehiculat ca ştiinţă teologică, nimic din ce a scris Dionisie Areopagitul.
Nimic. Ce sunt aceşti douăzeci şi patru de bătrâni care stau împrejurul tronu
lui? E un mare semn de întrebare, care rămâne. Dar ei sunt pomeniţi de mai
multe ori si
>
se vede că sunt o realitate statornică a Altarului acesta. Sunt nişte
»
slujitori, clerici, persoane care slujesc acolo, dar ce pot fi ei de fapt, ce rang
îngeresc au? Nu ştim. Sunt doar îmbrăcaţi în haine albe ţi purtând pe capetele
lor cununi de aur.
Şi din tron ieşeaufulgere şi glasuri şi tunete; şi şaptefăclii defoc ardeau îna
intea tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Distinct de acel
Cineva de pe tron, sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Putem repera rea
litatea Duhului Sfânt din nou sub forma înşeptită a celor şapte făclii.
Ş i înaintea tronului, ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul. Iar în mijlo
cul tronului şi împrejurul tronului patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi.
Şifiin ţa cea dintâi era asemenea leului, a douafiin ţă asemenea viţelului, a treia
fiin ţă avea fa ţă de om, iar a patra fiin ţă era asemenea vulturului care zboară.
Şi cele patru fiinţe, având fiecare din ele câte şase aripi, sunt pline de ochi, de
ju r împrejur şi pe dinăuntru, şi odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt,
Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce
vine. Ş i când cele patru fiinţe dădeau slavă, cinste şi mulţumită Celui ce sade
pe tron, Celui ce este viu în vecii vecilor, atunci cei douăzeci şi patru de bătrâni,
căzând înaintea Celui ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii veci
lor şi aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: Vrednic eşti, Doamne şi
Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate
lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.
Este o preamărire a lui Dumnezeu Creatorul. Avem fiinţele care îl prea
măresc şi cei douăzeci şi patru de bătrâni care fac gesturi şi zic cuvinte ca
într-un cult. în mod clar ca într-un cult. Este ca şi când la momentul respectiv
se fac metanii. Ei se pleacă la pământ şi îşi pun cununile în faţa Lui spunând
anumite lucruri. Aceste elemente, acest Sfânt, Sfânt, Sfânt şi mai ales această
rostire a celor douăzeci şi patru de bătrâni care îl mărturisesc pe Creatorul, pe

Dumnezeul cel viu în vecii vecilor, sunt asemenea ecfoniselor pe care noi le
facem în biserică. „Ecfonis” înseamnă cu voce tare, adică dacă până acolo ai mai
zis rugăciunea încet, acolo trebuie zis cu voce tare. Toate ecfonisele pe care noi
le rostim în biserică sunt formule doxologice, formule de preamărire prin care
este mărturisită slava lui Dumnezeu, cinstirea lui Dumnezeu în Sfânta Treime.
Toate sunt formule treimice extraordinar de importante, în care noi vorbim cu
Dumnezeu. Dacă până atunci am mai putut dialoga noi cu noi, acestea vin ca
rostiri ale preotului de mărturisire ale lui Dumnezeu. Ele cuprind fiecare anu
mite atribute...„Că a Ta este stăpânirea şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântului Duh”. Rostirile acestea vor fi multe pe parcursul Apocalipsei, a
celor care sunt acolo în jurul tronului ca nişte slujitori, care nu par din neamul
omenesc. Nici Domnul Hristos nu apare acolo, ca Fiu al lui Dumnezeu întru
pat. Deocamdată.
Lucrurile acestea nu sunt nişte
> lucruri subiective, în sensul că s-o fi întâm-
plat ca Sfântul Ioan să vadă el lucrurile în felul acesta. La Isaia găsim în capito
lul şase un moment în care de la Cuvântul lui Dumnezeu se merge mai departe.
Am mai citit în trecut, dar este important să citim şi acum:
„In anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt
şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui,
fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele,
iar cu două zburau...”...Noi facem evocarea acestei viziuni a lui Isaia în rugă
ciunea euharistică de la Sfânta Liturghie, folosind exact elementele de aici.
„...Şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot,
plin este tot pământul de slava Lui!” (Isaia 6, 1-3). In Apocalipsă zice Sfânt,
vine. Mai departe din Isaia... „Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau
din ţâţânele lor, iar templul s-a umplut de fum.” (Isaia 6,4). Deci Isaia a avut
viziunea cumva ca într-un templu. „Atunci unul dintre serafimi a zburat spre
mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic.
Conferinţa 17 - 22.06.2019 179
Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge
toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi» " (Isaia 6, 6-7). Noi preoţii
folosim şi acest element, această zicere, când ne împărtăşim.
Ce avem la Isaia? Avem prezenţa serafimilor cu şase aripi. Se vede că ei
sunt slujitori. E şi un jertfelnic acolo, pentru că se ia un cărbune şi se pune pe
buzele lui, deci e un foc. Dar elementul acesta, că fiinţele din jurul tronului
ceresc spun Sfânt, Sfânt, Sfânt...este domnul Savaot sau Cel ce vine, este un ele
ment foarte asemănător. Este asemănător nu în sensul că Ioan a luat de la Isaia,
ci că înălţimea la care s-au ridicat amândoi în viziune le-a mijlocit o aceeaşi
Realitate. Sunt lucruri care sunt în mod statornic acolo, chiar dacă descrierea
pe care o face unul sau altul este un pic diferită.
Aş vrea să mai vorbesc acum de faptul că Iezechiel e cel care încercând să
descrie chipul, viziunea, realitatea tronului şi a Celui care e pe tron, vorbeşte
despre fiinţele care sunt pe tron şi în jurul tronului. Aceste fiinţe au patru chi
puri: chipul leului, al boului, al omului şi al vulturului.
Aceste chipuri le vede şi Sfântul Evanghelist Ioan: Iar în mijlocul tronului
şi împrejurul tronului patrufiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi. Şifiin ţa cea
dintâi era asemenea leului, a doua fiin ţă asemenea viţelului, a treia fiin ţă avea
fa ţă de om, iar a patra fiin ţă era asemenea vulturului care zboară. Şi cele patru
fiinţe, având fiecare din ele câte şase aripi, sunt pline de ochi, de ju r împrejur
şi pe dinăuntru, şi odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt,
Dom nul Dumnezeu... Este o slujbă de preamărire a Tatălui Ceresc, a Fiinţei
Divine în care noi creştinii distingem trei Persoane. Dar ce ne interesează
acum, luând şi viziunea de la Isaia şi pe cea din Apocalipsă, este aspectul acesta
că sunt patru fiinţe, au şase aripi şi sunt pline de ochi. Şi astfel vedem că cei
patru Sfinţi Evanghelişti care sunt stâlpii Revelaţiei întrupării Mântuitorului
Hristos ca autori ai evangheliilor, stau sub semnul unei fiinţe inspiratoare. E ca
şi când una din fiinţele acelea foarte înalte îl patronează pe unul din evanghe
lişti. Marcu este asociat cu chipul leului, Luca este asociat cu chipul juncului,
Matei este asociat cu chipul de om sau înger şi Ioan cu chipul vulturului. Ne
este la îndemână, suntem obişnuiţi să vedem în icoane reprezentările acestea

ale Sfinţilor Evanghelişti.
Bănuind deci că fiecare evanghelist are câte o fiinţă inspiratoare din aces
tea patru, înseamnă că izvorul Sfintei Evanghelii este foarte departe, foarte
sus. Prezenţa aceasta a celor patru evanghelişti în jurul Mântuitorului Hristos
la punerea în mormânt pe antimis, pe epitaf, mie îmi dă de lucru, pentru că
ordinea aceasta încă nu este foarte clară. Prezenţa lor pe colţurile Sfintei Mese,
prezenţa lor la baza turlei: între toate acestea ar trebui să fie o suprapunere per
fectă. Dar în ce ordine îi iei, cum numeri, de la stânga la dreapta, de la dreapta
la stânga, încrucişat sau cum? E o temă în desfăşurare. Am pregătit materia
lul, dar nu am conturat-o suficient ca să pot să o livrez. Insă cred că ordinea ar
trebui să fie cea pe care o urmăreşte Apocalipsa. Noi avem ordinea Sfintelor
Evanghelii: Matei - adică îngerul pentru că aduce Bunavestire, Marcu -leul
pentru că are legătură cumva cu glasul Sfântului Ioan Botezătorul care este
asemănător unui leu care răcneşte în pustie, Luca - juncul, pentru că e ceva
legat de preotul care aduce jertfa şi Ioan -vulturul, pentru că viziunea lui este
suprapământească, aşa cum este cea a unui vultur din văzduh.
De asemenea, lucrurile acestea sunt legate cu cele patru gerunzii din
Sfânta Liturghie. O ştiu de la părintele Bodogae, Dumnezeul să-l odihnească,
care mi-a fost profesor la teza de licenţă: cântând, strigând, glas înălţând şi
grăind. Acestea fac trimitere la cele patru fiinţe inspiratoare. „Cântând” ar
trebui să fie îngerul, „strigând” ar trebui să fie leul, „glas înălţând” ar trebui
să fie animalul de jertfa şi „grăind” ..vulturul...logosul. Ceva de genul acesta.
Sunt încercări firave care au ajuns până la noi. Doar atât de departe s-au dus.
Nu s-a ajuns mai departe. Adică s-a simţit că e ceva în Liturghie legat de cele
patru fiinţe, că nu degeaba sunt aceste patru gerunzii. Sigur că eu caut ceva mai
obiectiv, nişte reguli, ceva care să nu depindă doar de o inspiraţie subiectivă
de moment. De aceea aş vrea să reţinem această ordine a celor patru fiinţe tai
nice, extraordinar de tainice, purtătoare de şase aripi şi cu mulţi ochi. Le-am
putea numi serafimi, pentru că seamănă foarte bine cu cele de la Isaia unde sunt
Conferinţa 17 - 22.06.2019 181
numiţi chiar serafimi, treapta cea mai înaltă a fiinţelor îngereşti, cele fără de
trupuri. Iar ordinea este aceasta: leul, juncul, îngerul şi vulturul. Ordinea ar fi
Marcu, Luca, Matei şi Ioan. Cum se potriveşte lucrul acesta? Avem posibilita
tea să cercetăm această temă, privind antimisele făcute în secolul nouăsprezece
sau în secolul douăzeci şi expuse la demisol. Să observăm în ce ordine au fost
puşi Sfinţii Evanghelişti. Toate aceste lucruri ţin de cult, ţin de materialul din
care este făcut cultul, de elementele ajutătoare ale cultului, de cum e ceremo
nia. Lucrurile acestea pe care le avem nu sunt întâmplătoare. Ele sunt practi
cate acum printr-o copiere tâmpă a lucrurilor care au fost înainte şi uneori mai
intervine cineva care face de capul lui şi se iscă un haos. Lucrurile acestea sunt
purtătoare de sensuri profunde, revelatoare de realităţi supraumane, care trimit
direct la Apocalipsă.
Faptul de a spune că Apocalipsa a rămas o carte nefolosită este fals.
Apocalipsa este prezentă prin mesajul ei tainic, prin faptul că a fost model
pentru cultul pe care noi îl săvârşim. Ea a revelat un cult ceresc, un cult cos
mic prin care Dumnezeu recuperează lumea, o creştinează prin Mântuitorul
Hristos şi prin sfinţii Lui, în măsura în care lumea vrea, acceptă lucrul acesta.
Partea care nu acceptă va fi în final eliminată ca nefolositoare.
Conferinţa 18 9
13.07.2019
„După acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul
cel dintâi - glasul ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu
mine - mi-a zis: Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să fie
după acestea. îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi
pe tron şedea Cineva.” (Apoc.4, 1-2).
M ai este un a l doilea loc în care înţelegem că evanghelistul e invitat să urce,

e chemat să intre într-o stare specială. L a începutul Apocalipsei spune: „am fost
în duh în zi de duminică.” (Apoc.1,10). S-ar înţelege că între capitolul unu
şi patru, a căzut din duh şi acum trebuie să urce din nou în acelaşi Duh? Nu
cred că asta este înţelegerea lucrurilor. Nu este ca şi cum te-ai urcat în pod şi
ai văzut ceva, după care te mai urci o dată şi vezi altceva. Trebuie să gândim
că lumea nevăzută are o anumită statornicie. Oricine urcă o treaptă sau două
sau trei ar trebui să găsească aceleaşi lucruri. Altfel nu avem cum înţelege de ce
unii profeţi care s-au învrednicit de o treaptă specială au, în descrierile pe care
le fac, lucruri extrem de asemănătoare cu cele pe care le descrie Sfântul Ioan
Evanghelistul după sute de ani. Nu încape explicaţia că Sfântul Ioan s-a inspirat
din cărţile profetice, că a furat de colo şi de colo şi a făcut o carte, cum facem
noi în lumea modernă. Lucrurile au permanent o prospeţime, o noutate la fie
care din cei care fac experienţa respectivă. Iar pentru noi este uimitor că din
colo de specificul personal, de temperamentul şi tipul de sfinţenie al fiecăruia,
Conferinţa 18 - 13.07.2019 183
totuşi lucrurile la care ajung sunt formulate cu destulă asemănare de la un caz

la celălalt.
Aceasta ne obligă să gândim faptul că lumea nevăzută la care ajung aceşti
oameni deosebiţi e o lume obiectivă. Sunt nişte realităţi dinamice, dar totuşi
trăirea, percepţia pe care o are cineva care ajunge la acel nivel, e asemănătoare.
Asta ar însemna că dacă noi am reface experienţele Sfântului Ioan
Evanghelistul sau ale lui Isaia, Iezechiel sau Daniel şi ne-am duce pe acelaşi
culoar suficient de sus, ar trebui să experiem lucruri destul de asemănătoare.
Sigur că unii au fost înainte de întruparea Domnului Iisus Hristos, iar Ioan a
fost după. Ori putem presupune că dacă Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat la un
moment dat în istorie, a trecut prin moarte, a înviat şi s-a înălţat la cer, atunci şi
coordonatele cerului sunt puţin altfel decât erau accesibile profeţilor Vechiului
Testament.
Prin urmare, eu vă invit să fiţi foarte precauţi, responsabili şi atenţi cu
aceste elemente pe care le-am evocat din cărţile profetice alături de Apocalipsă
şi care sunt evenimente vizionare, nu auzibile. Cele auzibile sunt mai nume
roase, dar cele vizionare sunt rezultatul unei vederi. Să fim foarte atenţi şi să
ne împuternicim în aşa fel încât la un moment dat să ne fie foarte clar ce spune
Isaia şi care sunt elementele distincte la el, ce spune Iezechiel despre lucruri
asemănătoare, ce spune Sfântul Ioan.
Sfântul Ioan intră în Duh. E limpede că el urcă din lumea aceasta, nu
rămâne în condiţia
» în care suntem noi. El intră într-o altă stare decât o avem
în mod obişnuit. Geografia pământească se estompează. El intră într-o altfel
de călătorie. Nu îmi permit să vorbesc cu dumneavoastră un limbaj doct de
istoria religiilor. Să mă duc de pildă la Mircea Eliade, să vorbesc despre marile
călătorii iniţiatice şi lucruri de felul acesta. Nu ne ajută. Vreau să construim cu
elementele pe care noi ca oameni practicanţi ai religiei le putem folosi.
Sfântul Evanghelist Ioan e în Duh în zi de duminică, aude glasul ca de
trâmbiţă şi atunci e investit cu misiunea de a scrie nişte lucruri şi a trimite
scrisori în numele Domnului Hristos celor şapte comunităţi. Acum vine o
provocare nouă, care ne permite să gândim ceva despre acest tărâm spiritual.
Noi românii avem acest cuvânt foarte frumos „tărâm”, formulare care separă
clar o lume de alta. Noi suntem pe un tărâm, într-o lume în care vedem, auzim,
percepem, iar celălalt tărâm e altceva. Şi despre un alt tărâm este vorba când
zice că a fost în duh. Ideea de care eu mă apropii acum, cu cuvinte multe, este
că urcuşul acesta nu e de o treaptă. Nu a numărat nimeni treptele ca să ne
spună. Sfântul Pavel a fost în al treilea cer, ceea ce ar putea presupune cel puţin
trei trepte. Noi avem o expresie românească foarte interesantă când spunem:
„eşti în al nouălea cer”. Este în perfectă armonie cu teologia cea mai rafinată
a Bisericii, care vorbeşte de nouă ceruri, nouă tărâmuri, nouă ierarhii cereşti.
Ultima e a serafimilor. Când zici „al nouălea cer” este expresia supremă a împli
nirii. Nu ştiu dacă cineva a fost în al nouălea cer si a coborât, dar omul a simţit
nevoia să dea un nume unei stări sufleteşti de mare împlinire.
Toate aceste lucruri ne arată că urcuşul duhovnicesc pe care îl exprimă
Sfântul Ioan când zice am fost în Duh este unul în trepte. Până la capitolul trei
a fost o treaptă, iar de la capitolul patru începe altă treaptă mai înaltă, superi
oară. Este foarte precis descris lucrul acesta: D upă acestea, m-am uitat şi iată o
uşă era deschisă în cer. E un urcuş. O uşă deschisă undeva deasupra lui, presu
pune urcuş. I se face o invitaţie: glasul ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind
cu mine - mi-a zis: Suie-te aici. Glasul vine de acolo, glasul este auzit pentru
că uşa este deschisă. Dumnezeu permite o comunicare de sus către jos, către
apostolul care chiar dacă fusese în duh până atunci trebuie acum să urce mai
sus pentru a avea acces la lucrurile pe care le va vedea.
Scrisorile sunt posibile printr-o inspiraţie, printr-o comunicare a
Domnului pe care Ioan îl aude, îl vede. Aceasta este o stare de duh. Acum
urmează ceva superior, el e chemat să urce la ceva mai înalt pentru ca să vadă cele
ce trebuie să fie după acestea. E ca şi cum ar fi o Apocalipsă în altă Apocalipsă.
Dintr-o stare de autodepăşire, de ceva foarte înalt, trece acum la ceva şi mai
înalt. Aş vrea să urmărim dacă putem sesiza undeva pe parcursul celorlalte capi
tole alte elemente care ar arăta o nouă treaptă, o nouă gradaţie.
Conferinţa 18 - 13.07.2019 185
în d ată am fo st în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva.

Am convenit ca imaginea-suport a acestor înregistrări să fie cea a Tronului
Hetimasiei. Este tronul Judecăţii din urmă, pictat de Grigore Popescu deasu
pra uşii de intrare în biserică, în cadrul Judecăţii din urmă. Imaginea aceasta
este una dintre cele mai reuşite reprezentări din biserica noastră. Are o forţă
deosebită prin simplitatea ei.
In limbajul pe care noi îl avem şi cu câtă teologie ştim, spunem Dumnezeu
în general şi spunem separat Dumnezeu-Tatăl, spunem Dumnezeu-Fiul şi
Dumnezeu-Duhul Sfânt. Dumnezeu-Fiul întrupat devenit om şi Duhul Sfânt,
venit ca să aibă o relaţie specială cu Biserica, cu lumea, în istoria aceasta de la
Rusalii în continuare, până la venirea a doua a Domnului.
Pentru că este o revelaţie despre Dumnezeu, o viziune despre cele mai
înalte realităţi, simţi nevoia să dai nume. Pe cine vede? El vede un tron şi pe el
şedea Cineva. E spus cu subiect şi predicat, nu avem ce interpreta. Nu dă un
nume, nu zice Dumnezeu-Tatăl. Nu poţi să-ţi faci o imagine despre Cel care
şade pe tron.
Ajungând la tema aceasta, m-am dus la cartea lui Boris Răduleanu, o carte
foarte interesantă. Fac asta nu ca să vă spun lucruri citite, că nu asta îmi pro
pun. Vreau ca noi să desţelenim un drum mergând foarte atent. Dar m-am dus
la cartea aceasta, care însă nu e chiar pe linia noastră, a apropierii Apocalipsei
de Liturghie. Dar sunt lucruri pe care mintea umană le câştigă, le formulează,
iar ele nu devin totuşi bun public, nu îmbogăţesc nevoia de zestre lăuntrică pe
care ar trebui să o resimţim în strădania noastră. Noi ar trebui să simţim per
manent o nevoie de nou pentru că lucrurile ştiute şi practicate prin repetiţie
se tocesc, iar după o vreme nu le mai poţi folosi ca să te stimuleze, să simţi că
tu trăieşti
» din nou cu vioiciune lucrurile credinţei.
* Din cauza aceasta lucru-
rile ajung să fie o flaşnetă, o repetiţie îngrozitoare, ca de pildă toate serviciile
religioase pe care le facem la comandă: cununie, înmormântare, parastas. Dar
Dumnezeu e viu, nu-L păcălim cu lucruri din astea! Şi e păcat că se câştigă
lucruri noi de către anumiţi oameni, de către teologi, dar ele nu sunt sesizate
şi livrate mai departe. Ele ar putea intra în zestrea studenţilor teologi şi ei le-ar
putea integra într-o predică, într-o explicaţie. Ar putea face conexiuni noi pen
tru a pune mintea să lucreze. Astfel, când zicem un Tatăl Nostru şi când facem
lucrurile clasice ale credinţei, am putea avea în sufletul nostru şi alte lucruri
decât am avut în urmă cu zece ani. Ar trebui citită cartea aceasta a lui Boris
Răduleanu. Sunt lucruri deosebite acolo.
Pe urmă m-am dus la Dionisie Areopagitul. Avem patru cărţi rămase de
la el. Unele sunt extrem de reduse ca volum, comentate de Sfântul Maxim
Mărturisitorul, comentate şi de părintele Stăniloaie care le-a tradus. „Despre
numele divine” este una din cărţi. Dacă Dionisie Areopagitul, de la care avem
cărţile acestea, e chiar Dionisie Areopagitul, ucenic al Sfântului Pavel aşa cum a
considerat teologia multe sute de ani, atunci vă daţi seama că e foarte provoca
tor. El teoretizează acolo faptul că lui Dumnezeu nu poţi să-I dai nume. Taina
lui Dumnezeu nu poate fi numită. Tu dai nişte nume, dar ele sunt cumva rela
tive, pentru că orice nume ai da, el este valabil în acelaşi timp împreună cu opu
sul său. Dacă zici „Dumnezeu e lumină” poţi spune la fel de bine „Dumnezeu
e întuneric”. Dumnezeu e o taină atât de mare, încât trebuie să foloseşti con-
trariile când îl numeşti. Aceste contrarii trebuie păstrate concomitent şi totuşi
Dumnezeu e dincolo de ele! Viul Dumnezeu e dincolo de ele!
Aceasta arată limita noastră umană. Chiar dacă Sfântul Ioan s-a dus până
acolo sus şi a văzut, el nu a avut cuvinte ca să dea nume, să descrie lucrurile
acestea. El nu se duce mai departe decât să spună Cineva. Dionisie Areopagitul
spune până la urmă că Dumnezeu e cel fără nume, „Anonymos”. Noi de aici
avem cuvântul „anonim”, adică nu e cunoscut, nu are nume. Dar scris cu literă
mare, Dumnezeu este Anonimul, e Cel fără nume. Ca să facem un pic de tri
mitere în cultură, Lucian Blaga care a studiat teologia la Sibiu, a scris un sis
tem filosofic ce nu a intrat în cultura de zi cu zi: Trilogia cunoaşterii, Trilogia
culturii, Trilogia valorilor. în Trilogia cunoaşterii vorbeşte despre „Marele
Anonim”. Plecând de la Dionisie Areopagitul, el numeşte taina divină în acest
fel, „Marele Anonim”.
Conferinţa 18 - 13.07.2019 187
Să trecem mai departe şi să remarcăm faptul că în această situaţie, la acest

nivel, ceea ce vede Sfântul Ioan e un tron, iar pe el sade Cineva. Deci tronul
nu e gol! Dar fie pentru că nu putem vedea, fie pentru că realitatea respectivă
nu poate fi numită, zice doar Cineva, pentru ca să nu cumva să ni se pară că
e doar un tron gol în cer. E o Autoritate acolo, o Realitate Fiinţială, e Ceva
Suprem. Vom avea elemente dimprejurul acestui tron. Ni se descriu lucruri
care se întâmplă în jurul tronului. Şi prin intermediul acestor lucruri care se
desfăşoară în jurul tronului, putem avea un oarecare acces la ceea ce poate fi
Tronul cu acel Cineva de pe el.
Sunt nemulţumit de comentariile şi explicaţiile pe care le-am găsit pe mar
ginea Apocalipsei. Ele sunt în general ieftine, atât cele din vechime cât şi cele
mai moderne. Sunt explicaţii predominant punctuale, lucruri care ar putea
funcţiona pe bucăţele, dar fără legătură cu celelalte elemente din carte. Un
număr precum douăzeci şi patru este explicat de pildă ca doisprezece patriarhi
plus doisprezece apostoli. Ori asta nu mă mulţumeşte. Sunt explicaţii forţate.
In general explicaţiile Apocalipsei de care putem beneficia suferă de acest păcat
al fragmentării. Sunt lucruri luate separat şi spuse două-trei înţelepciuni despre
un număr, despre o culoare, o situaţie şi atât. Dar cartea e un întreg. Nouă ni se
cere să o citim, să nu adăugăm şi să nu ştirbim nimic din ea. Trebuie să stea aşa
cum e ea, întreagă. Ori asta arată că trebuie să fii foarte atent cu acest material
şi nu putem să-l rupem în bucăţele. Eu aş vrea să descoperim nişte chei, nişte
conexiuni care să se impună din materialul respectiv şi care să fie ale întregului.
Ajung acum la tema aceasta: în jurul tronului sunt douăzeci şi patru de
tronuri şi pe tronuri douăzeci şi patru de bătrâni. Nu zice că sunt doisprezece
patriarhi şi doisprezece apostoli. Unii mai spun că ar fi douăzeci şi patru de
profeţi, că dacă am număra profeţii în nu ştiu ce fel ar fi douăzeci şi patru. Dar
ce te îndreptăţeşte să crezi că aceşti bătrâni care stau pe tronuri sunt oameni?
Elementul uman încă nu e prezent.
E mult mai înţelept să trecem mai departe şi să reţinem că o explicaţie per
tinentă, responsabilă pentru această situaţie este ceva care nu intră în zestrea
noastră teologică. Noi despre lumea nevăzută ştim aşa: e Dumnezeu Tatăl,
Fiul, Duhul Sfânt; sunt nouă ceruri ocupate de nouă tipuri de fiinţe nevăzute
şi care sunt superioare unele altora într-o ierarhizare de nouă, împărţită în
câte trei; cele de mai de sus sunt Serafimii şi Heruvimii. Dionisie Areopagitul
şi profeţii Vechiului Testament dau aceste denumiri. Dar cine sunt cei două
zeci şi patru de bătrâni, care să fie la nivelul acela cel mai înalt? Ei au fiecare o
identitate, au fiecare câte o coroană pe cap şi au de făcut ceva cu ele. Sunt nişte
demnităţi în jurul Tronului suprem. Nu avem nume pentru aceste identităţi.
Vă spun aceste lucruri ca să ne dăm seama că lucrurile credinţei sunt mult, mult
mai bogate decât au ajuns la noi, chiar şi atunci când citim foarte mult şi ştim
foarte mult. Sunt lucruri care nu au intrat niciodată în rostogolirea aceasta de
informaţie. Ele au rămas doar imagine. Eu nu pot spune că sunt patriarhi, apos
toli sau altceva de felul acesta. Nivelul e prea sus pentru a ne putea imagina
că omul care e a zecea ierarhie, sub îngeri şi care abia are şansa să se ridice în
situaţii excepţionale la al treilea cer, poate fi aşa bine aşezat acolo. Nu funcţi
onează. E un mare semn de întrebare, cu care vom lucra cu foarte multă grijă.
Un alt element: şi şaptefăclii defoc ardeau înaintea tronului, care sunt cele
şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Revin la această temă cu care ne-am mai întâl
nit. In dorinţa noastră de a vedea lucrurile într-o coerenţă accesibilă nouă,
căutăm pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul, pe Dumnezeu Duhul Sfânt.
Evanghelia Sfântului Ioan e foarte clară în acest sens. Nu putem spune că
Sfântul Ioan nu ştia aceste lucruri. Dar cum e în Apocalipsă? Despre Duhul
Sfânt se spune că are o realitate înşeptită în faţa Tronului. Nu s-au împiedicat
teologii de asta. Tot caut să văd dacă a comentat cineva lucrul acesta, că despre
Duhul Sfânt se vorbeşte ca despre o Realitate înşeptită. Ea e legată de foc, ca
la Rusalii. Lucrurile se duc în această direcţie, dar acest „înşeptit” e derutant.
Două lucruri deosebite din acest început de capitol dau de gândit: cei
douăzeci şi patru de bătrâni şi Duhul Sfânt care e a doua oară menţionat sub
chipul celor şapte făclii de foc care ard în faţa tronului. Nu am cum să dau
explicaţii. Dar face bine faptul că identificăm lucrurile care ne depăşesc şi care
Conferinţa 18 - 13.07.2019 189
ies din câmpul obişnuit al reprezentărilor noastre. Altfel credinţa ar deveni

liniară. Dacă studiezi Teologia, lucrurile sunt aşa de împărţite şi par atât de
clare încât pare că nu ai niciun fel de problemă. Dar Dumnezeu este o Taină
provocatoare! Şi e normal să fie aşa, pentru că altfel nu ai putea intra în ten
siunea căutării, nu ai fi atras de această Taină. Ea nu ne-ar putea atrage pe noi
şi pe toate generaţiile care vor mai fi, dacă nu ar rămâne o Taină care rezistă
numirii. Chiar şi tentaţiei de numire pe care o pot avea asemenea văzători, pre
cum Sfântul Ioan Evanghelistul.
Conferinţa 19
20.07.2019
Am curajul să formulez în faţa dumneavoastră trei variante de icoane, trei

feluri de a produce, de a avea o icoană.
Cea mai simplă este varianta aceasta statică, pentru privire, cum ar fi
Deisis sau oricare alta. Sunt icoane stabile, modele care se repetă în pictura
bisericească de sute de ani. Le privim şi rămânem cu privirea pe materialul
accesibil vederii, iar cu mintea şi cu credinţa ne ducem la realităţile spirituale
pe care noi nu le-am putea vedea faţă către faţă. Icoana intermediază, mijlo
ceşte. Icoana e un simbol care stă între noi si o realitate care ne este inaccesibilă.
Şi atunci icoana ne-o face cumva accesibilă în limbajul acesta al simbolului.
Există şi o icoană pentru minte. Dumneavoastră v-am spus de mai multe
ori lucrul acesta. La alţi oameni pe care să-i provoc cu acest fel de a gândi, nu
am avut acces. Crezul este o icoană. Formulele dogmatice sunt formule iconice
pentru minte. Ceea ce icoana pentru ochi lucrează pentru privire, Crezul şi for
mulele dogmatice în general sunt formule iconice. Ele intermediază apropierea
gândului, a minţii de realităţile de nenumit ale lumii nevăzute.
Al treilea fel de icoană este cea în mişcare. Gândiţi-vă că la Sfânta Liturghie
vine specialistul nostru şi face o fotografie. El surprinde o secvenţă dintr-o des
făşurare care durează un ceas şi jumătate. Secvenţa respectivă e mai scurtă de
o secundă, ea surprinde un gest, o expresie facială, o situaţie de grup. Şi dacă
secvenţa ar fi de o secundă, noi am avea într-o oră trei mii şase sute de sec
venţe, iar o Liturghie ar avea chiar mai mult de atât. întregul viu al Liturghiei
este o desfăşurare. Fotografia respectivă este nimic faţă de viul desfăşurării.
Viul lucrurilor este multidimensional, el implică spaţiul, timpul, participarea
Conferinţa 19 - 20.07.2019 191
sufletească a preoţilor şi credincioşilor, urcuşuri şi coborâşuri. Toată această

compoziţie este dinamism, este desfăşurare în timp, e mişcare. Aceasta e Sfânta
Liturghie şi ea e o mare icoană! Sfânta Liturghie este o icoană extrem de com
plexă, o icoană dinamică.
Legătura dintre Sfânta Liturghie şi Apocalipsă îmi pare tot mai evidentă
pe măsură ce mă apropiu şi încerc să urmăresc nişte lucruri. Plecând de la
Apocalipsă am putea înţelege mai bine Liturghia. Dar şi invers, plecând de la
Liturghia pe care noi o practicăm şi pe care o putem conştientiza, putem face
paşi către această foarte tainică carte a Noului Testament.
Suntem la capitolul patru. Sfântul Evanghelist Ioan e ridicat, cerul e des
chis şi el vede nişte lucruri. Tentaţia noastră din primul moment este de a ne
reprezenta lucrurile ca şi când ar veni pictorul acum şi ar face icoana aceasta.
Bineînţeles că nu o poate face şi chiar dacă ar face o icoană, nu ar fi deloc con
cludentă. La biserica de la Cârcea, undeva lângă Craiova, pe lângă alte lucruri
interesante pictorul a reprezentat şi pe cei douăzeci şi patru de bătrâni din
Apocalipsă, dar într-o compoziţie care nu trimite neapărat la Apocalipsă, pen
tru că acolo sunt amestecate fel şi fel de lucruri. Ei dau bine, pentru că sunt
douăzeci şi patru de figuri, sunt îmbrăcaţi în alb, au coroane. Tentaţia aceasta
de a face din Apocalipsă o icoană a existat şi unii au avut curajul să-i dea curs.
Dar nu e concludent, nu duce nicăieri. Te trimite pe piste false.
Avem nevoie de o imagine statică pentru că vrem să o luăm în stăpânire.
Faţă de Isaia şi faţă de Iezechiel, Apocalipsă te ajută cumva pentru că lucrurile
sunt mult mai clare aici. Sfântul Ioan vede un tron, vede pe Cineva pe tron şi
se foloseşte de pietrele preţioase pentru a descrie imaginea. Vede fiinţele acelea
distincte care sunt în jurul tronului şi pe tron, cu faţă de om, de vultur, de leu,
de viţel. Pe urmă vede curcubeul ca de smarald, vede cele douăzeci şi patru de
tronuri pe care stau douăzeci şi patru de bătrâni în veşminte albe şi cu coroane
pe cap. In faţa tronului sunt cele şapte făclii de foc care sunt cele şapte duhuri
ale lui Dumnezeu şi o mare de sticlă asemenea cu cristalul. în limbajul biblic,
„mare” era vasul acela de spălat care era în curtea templului.
E clar: e un tron, Cineva pe tron, fiinţele acestea patru cu chipuri diferite

şi ochi pe dinăuntru şi pe dinafară, sunt făclii, este o mare asemenea cu cris
talul. Cu toate că dorim să fixăm într-o imagine coerentă şi stabilă lucrurile
acestea, ceea ce cred că e important este să ne dăm seama că lucrurile sunt în
mişcare. Trimiterea aceasta la pietrele preţioase sau semipreţioase este foarte
vagă, greu de cuprins în noţiuni precise cum am vrea noi să punem o tuşă clară.
Eu vă propun că fim atenţi mai degrabă la mişcarea care se întâmplă acolo.
Când vorbim cu Dumnezeu îl mărturisim în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul,
Duhul Sfânt. La Bobotează avem pe Mântuitorul Hristos, Duhul Sfânt şi
glasul Tatălui Ceresc care rămâne ascuns. La Schimbarea la Faţă de aseme
nea sunt aceste trei Realităţi. In conştiinţa noastră de creştini, încercând să
stabilim o legătură religioasă cu Dumnezeu, noi suntem educaţi ca lucrul
acesta să se petreacă printr-o mărturisire treimică: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Simţim nevoia ca în lucrurile care se întâmplă în Apocalipsă să surprindem
aceste Realităţi. Mie mi se pare că Mântuitorul Hristos încă nu apare în ce am
citit până acum din capitolul patru. Este Fiinţa Divină, tainică, Cineva, sunt
cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Ne dăm seama că e vorba de Dumnezeu
din ceea ce se întâmplă în jur. Iar dinamica lucrurilor din jurul tronului este
sâmburele din care va creşte Liturghia. Sfânta Liturghie e o icoană în miş
care, dinamică. Liturghia lucrează în întregul ei şi ne intermediază legătura
cu Dumnezeu într-o formă foarte concretă, mergând până la împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele Lui.
Prin urmare vă invit să construim în continuare explicaţia noastră pe care
o facem la textul Apocalipsei fiind atenţi la mişcările care se petrec şi pe care le
descrie Sfântul Ioan. Sunt lucruri care ne folosesc. Intenţia mea este să ne folo-
sim de Apocalipsă şi de acest element pe care l-am cucerit, respectiv legătura
ei cu Liturghia şi faptul că reprezintă un sens al istoriei creştine de la Rusalii
până la Eshaton. Ne poate ajuta lucrul acesta. Sunt în căutarea unor posibili
tăţi, unor unelte de gând şi de trăire cu care să putem avea o implicare mai vie,
mai proaspătă în exerciţiul religios. De aceea nu insist pe explicaţiile deştepte
Conferinţa 19 - 20.07.2019 193
prin care m-aş putea compara cu alţii, ci mă interesează să bănuim împreună ce

taine extraordinare se ţes, ce încărcătură de simbolism poate să aibă Apocalipsa
în legătura ei cu Sfânta Liturghie. în felul acesta, când stăm în faţa Sfântului
Altar să putem să ne gândim cu prospeţime şi la alte lucruri faţă de cele la care
ne-am gândit până acum. Ameninţat de rutină în timpul slujbei, mi-e sufici
ent dacă mă gândesc că lucrurile pe care le fac, poziţia pe care o am, mişcările
respective mă proiectează direct într-o asemănare cu ceea ce se întâmplă în
Apocalipsă. Nu e aberant, nu e exagerat ce vă spun. Vă trimit numai la rugă
ciunea pe care o citim înainte de cântarea Sfinte Dumnezeule. Sau fiţi foarte
atenţi la Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi păm ântul de m ări
rea Ta şi ce zicem noi imediat după cântarea aceasta. Lucrurile acestea nu sunt
inventate, ci sunt pur şi simplu secretul de compoziţie a Sfintei Liturghii. Este
germenul din care Sfânta Liturghie s-a născut şi prin care ea funcţionează ca
viu, ca gestică religioasă vie. Repetăm în văzutul şi auzitul atmosferei bisericeşti
gesturi şi mişcări care sunt în ceruri!
Mă interesează ca pe lângă ideea în sine, să avem o pârghie cu care să ne
putem constrânge, să ne determinăm prin autoeducaţie la a participa cu un
plus de sinceritate, de fior, în lucrurile care sunt ultra-tocite, obişnuite. Slujim
Liturghia de două mii de ani şi e firesc ca repetiţia să tocească atenţia. Dar e
păcat să facem aşa lucrurile. Trebuie să ieşim din această tocire. Sper că înţe
legeţi care e miza strădaniei noastre. Nu e o miză de cunoaştere intelectuală.
Acum ne întoarcem la text. Şi celepatrufiinţe...odihnă nu au, ziua şi noap
tea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi
Cel ce este şi Cel ce vine. Ne dăm seama de Taina, Supremul, Autoritatea tainică
legată de Tron şi care nu are nume. Nu spune clar că e Dumnezeu Tatăl. Dar
vedem tensiunea care se creează, vedem o slujire, o mărturisire. Ce spun aceste
fiinţe tainice fără încetare, într-o permanenţă? Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul
Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine.
Şi când cele patru fiinţe dădeau slavă, cinste şi mulţumită Celui ce şade pe
tron, Celui ce este viu în vecii vecilor...Avem totuşi nişte atribute, ni se spune
194 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N TU R I LITU RG ICE
totuşi ceva. Se spune ckşadepe tron. Cum e relaţia Lui cu aceste fiinţe nu poţi
stabili spaţial, nu poţi desena. Pare că fiinţele sunt acolo şi pe tron şi în jurul
tronului. Te-ai putea gândi că tronul ar putea fi el însuşi făcut din nişte fiinţe.
In orice caz, aceste fiinţe sunt într-o tensiune de preamărire, de cinstire.
„Atunci cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce şedea pe
tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor si aruncau cununile lor înaintea
tronului, zicând: Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să prim eşti slava şi
cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au
făcut.” (Apoc.4,10-11).
Ce sunt aceşti douăzeci şi patru de bătrâni nu pot să-mi imaginez. Oricum
tonul lor faţă de Cel ce şade pe tron este la fel de cinstitor, ca din partea cuiva
mai mic care slujeşte. Fiinţele acelea spun Sfânt, Sfânt, Sfânt iar cei douăzeci
şi patru se prosternează în faţa Tronului şi îşi pun cununile şi zic: Vrednic eşti,
Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai
zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.
Ceea ce mărturisesc aceşti douăzeci şi patru se referă la creaţie. Veţi vedea
că e un progres. E un cult, sunt nişte gesturi pe care noi la Biserică le-am putea
înţelege. Dar nu le-a luat Sfântul Ioan de la Biserică şi le-a folosit ca să descrie.
Ci el le-a descris mai întâi pentru că le-a văzut şi pe urmă realităţile tot mai
articulate care au început să se consume în Biserică s-au folosit de acest model
ca să urzească materialul iconic al Sfintei Liturghii.
Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt ca nişte preoţi care slujesc. Ei sunt
de o demnitate, de o înălţime extraordinară. Sunt pe douăzeci şi patru de tro
nuri în jurul Tronului dumnezeiesc. Nu există un simbol cu care noi să ne fi
obişnuit pentru acest douăzeci şi patru. Ei sunt slujitori totuşi. E clară adresa
rea. Ei formează cercul din jurul Tronului şi din mărturisirea lor se revelează
Dumnezeu pentru noi. Deocamdată se vorbeşte despre Dumnezeu care a zidit
lumea:... căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.
Ar trebui să insistăm pe detalii, pe nuanţe, dar nu mai terminăm niciodată.
Dom nul Dumnezeu, Atotţiitorul...z.&\Ck Pantocratorul...Asta spun Serafimii,
Conferinţa 19 - 20.07.2019 195
iar Bătrânii subscriu. Bătrânii aceştia par a forma un cerc mai depărtat decât
Serafimii, pentru că ei subscriu cumva la ce spun Serafimii.
Vom vedea că mişcarea va merge mai departe şi tot mai departe. Toate se
întâmplă acolo sus şi sunt şi ecouri care se referă la pământ. Dar permanent
lucrurile sunt puse în legătură cu această Taină supremă.
Să fiţi atenţi de câte ori zicem ecfonisul în Sfânta Liturghie. Sunt nişte
finaluri de rugăciune sau, dacă n-am zice tare, ar fi finalul unei ectenii.
Diaconul zice ectenia şi pe urmă vine preotul şi face o mărturisire...„Că Ţie se
cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea”...„Că a Ta este împărăţia şi pute
rea şi slava” ..„Că a ta este stăpânirea şi puterea şi slava”. Permanent zicem apoi
„Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt”, formula treimică, foarte clară, articulată.
Dar compoziţia, legea de alcătuire a acestor formule doxologice de preamă
rire trimite direct la Apocalipsă! Trimite direct la acest cult, la această miş
care de preamărire, la aceste gesturi şi exprimări de cinstire ale lui Dumnezeu
făcute acolo în atmosfera imediată a Tronului cel tainic. Sunt lucruri rostite de
Serafimi şi lucruri rostite de aceşti douăzeci şi patru. E ca o lucrare preoţească,
ca o lucrare de slujire în care e preamărit Dumnezeu. Vom vedea că fiinţele
acestea au de lucru pe tot parcursul cărţii, iar perspectiva aceasta dimprejurul
tronului se lărgeşte şi cu alte fiinţe. Vom vedea îngeri, arhangheli care intervin
şi au tot felul de misiuni. Unele sunt în legătură cu Dumnezeu, altele sunt în
legătură cu istoria, cu lumea concretă.
Aş vrea ca din tot ce am spus astăzi să zăboviţi cu gândul la această presim
ţire a unei intime înrudiri între Sfânta Liturghie şi Apocalipsă, înrudire care
merge până la legea interioară de compoziţie a formulelor cu care ne exprimăm
în timpul Liturghiei.
Aceste tainice figuri, realităţi numărate ca douăzeci şi patru dimprejurul
Tronului dumnezeiesc au pe de o parte atribuţii preoţeşti, veşminte albe, ges
turi de plecăciune, dar au pe cap cununi de aur şi stau pe tron. Acestea sunt
atribute care trimit către regalitate, către sacerdoţiul acesta special al condu
cerii. Aş vedea aici atât atribute sacerdotale, de slujire în faţa lui Dumnezeu,
cât şi atribute regale, de conducere. Gestica lor este una în care ei dedică, pun
la picioarele Tronului această demnitate regală a lor. Ce poate însemna lucrul
acesta nu ştiu, dar aş vrea să conştientizăm faptul acesta.
Sfântul Ioan se exprimă ca şi cum aici e o regulă, în sensul că bătrânii sunt
legaţi de mărturisirea Serafimilor. De câte ori Serafimii spun Sfânt, Sfânt, Sfânt,
ei îşi pun cununile înaintea Tronului. Cum să ne imaginăm asta? Din moment
ce Serafimii spun neîncetat, înseamnă că Bătrânii permanent fac mătănii! E un
tipar de gestică, cum facem şi noi metaniile. Bătrânii nu se bucură de statul pe
tron prea mult, aşa pare că reiese din text. Rostirea Serafimilor este însoţită de
gestica Bătrânilor.
...si aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând:
Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să prim eşti slava şi cinstea şi
puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.
Mă gândesc la Toma care a zis D om nul şi D um nezeul meu. Când
zici Dom nul surprinzi pe Iisus; când zici Dum nezeul surprinzi pe Fiul lui
Dumnezeu. Mi-e greu să aplic lucrul acesta aici. Dacă l-aş aplica ar trebui să
văd că i se adresează Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Si atunci aces-
tia ar putea să fie nişte realităţi umane, ceea ce e prea mult. In această fază a
Apocalipsei e prea mult să cauţi în cei douăzeci şi patru de bătrâni nişte reali
tăţi umane. O lăsăm aşa, nu putem merge mai departe.
In orice caz, faţă de Isaia şi Iezechiel, Apocalipsa dă nişte detalii mai uşor
de cuprins. La Iezechiel totul e atât de dinamic, încât nici nu poţi să-ţi repre
zinţi fizic lucrurile...Cu fiinţe care au patru feţe şi privesc în direcţia în care se
mişcă...E foarte greu de reprezentat, imposibil chiar. Apocalipsa e mai articu
lată. Sfântul Ioan are curajul să spună nişte lucruri, care parcă s-ar lăsa secven
ţial stăpânite.
Legat de Apocalipsă, dacă chiar te încăpăţânezi să reprezinţi ceva, faci
un tron, faci un cerc mare verde, faci douăzeci şi patru de bătrâni şi aşa prinzi
o secvenţă din care faci o icoană. Dar ce am spus eu la început? Nu poţi face
icoană secvenţială! Taina e în mişcare. Dacă vrei să surprinzi miezul acestei
Conferinţa 19 - 20.07.2019 197
cărţi atunci trebuie să o vezi ca pe o icoană făcută dintr-un material dinamic,

un material complex în care totul e în mişcare. Şi Liturghia e la fel! Sfânta
Liturghie e o icoană pe care noi participanţii o facem, noi suntem culorile, noi
suntem peretele, noi suntem imaginea. Toate sunt acolo în Liturghie pentru o
oră şi jumătate, iar ecourile rămân în suflet.
Şi încă ceva despre Sfânt, Sfânt, Sfânt. Mi se pare că teologii ruşi din exil
sunt cei care atrag atenţia că acesta e lucrul cel mai potrivit care se poate spune
lui Dumnezeu. Lucrul acesta e biblic, adică se vede şi din ceea ce spun Serafimii
în viziunea lui Isaia şi din ce spun Serafimii aici. Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul
Savaot era acolo şi aici Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel
ce era şi Cel ce este si Cel ce vine. Dacă flintele care sunt în intimitatea Divinităţii
spun Sfânt, Sfânt, Sfânt, înseamnă că aceasta este o formă adecvată de a mărtu
risi pe Dumnezeu, o formă potrivită din partea unor slujitori. Cuvântul „sfânt”
denumeşte ceva care e cu totul altfel, e altceva. Sfinţenia este altceva decât
lucrurile normale, este ceva separat, ales, deosebit. Sfânt, sacru înseamnă ceva
pus deoparte. Când zicem că sfinţim înseamnă de fapt că extragem ceva din
rolul obişnuit pe care îl are în lume şi îi dăm alt rol, altă realitate.
Lui Dumnezeu i se spune „Sfânt”, dar El e chiar Sfinţenia. El nu e sfinţit.
El e Sfânt şi această întreită formulă de sfinţenie ar putea trimite desigur şi la
realitatea Sfintei Treimi. Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul
este formula prin care exprimăm specificul cu totul diferit al Divinităţii faţă
de tot ce putem concepe noi. înşişi Serafimii spun lui Dumnezeu „sfânt”. Şi
noi spunem în Liturghie Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot dar şi aceste Fiinţe
supreme spun Sfânt, Sfânt, Sfânt. Adică e ceva dincolo de nivelul lor, oricât ar
fî el de înalt. Şi atunci această exprimare, această mărturisire a Domnului este
considerată cea mai potrivită, cea mai adecvată.
Conferinţa 20 3
27.07.2019
Citesc în întregime capitolul cinci:
„Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte

scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi.
Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas m are: Cine este
vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toatepeceţile ei?
D ar nimeni în cer, nici pe păm ânt, nici sub păm ânt nu putea să
deschidă cartea, nici să se uite în ea.
Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-afost găsit vrednic să deschidă
cartea, nici să se uite în ea.
Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din
seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele
şapte peceţi ale ei.
Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiin ţe şi în mijlocul
bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne
şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise
în tot pământul.
Şi a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe tron.
Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de
bătrâni au căzut înaintea Mielului, avândfiecare alău tă şi cupe
de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor.
Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să
deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui
Conferinţa 20 - 27.07.2019 199
Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia ţi limba

si poporul şi neamul;
Ş i I-ai făcu t Dumnezeului nostru împărăţie ţi preoţi, ţi vor
împăraţi pe pământ.
Şi am văzut ţi am auzit glas de îngeri mulţi, deju r împrejurul
tronului ţi a l fiinţelor ţi a l bătrânilor, ţi era numărul lor zeci de
mii de zeci de mii ţi mii de mii,
Zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia
puterea ţi bogăţia ţi înţelepciunea ţi tăria ţi cinstea ţi slava ţi
binecuvântarea.
Şi toată făptura care este în cer ţi pe păm ânt ţi sub păm ânt ţi în
mare >si toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce
ţade pe tron ţi M ielului fie binecuvântarea ţi cinstea ţi slava ţi
puterea, în vecii vecilor!
Ş i cele patru fiin ţe ziceau: Am in! Iar bătrânii căzură ţi se
închinară." (Apoc.5, 1-14)
Am o problemă la fiecare pas pe care trebuie să îl fac mai departe. Bogăţia

de elemente e aproape copleşitoare şi suntem abia la capitolul cinci. Totuşi m-am
hotărât ca astăzi să punctez lucruri care sunt de ţinut minte şi care poate îşi vor
găsi explicaţia mai târziu. Dar nu e folositor să încep a face nişte conexiuni, care
îmi par potrivite în acest moment, până nu conştientizăm bine acest text.
în capitolul patru tabloul e restrâns la Dumnezeu - Supremul,
Dumnezeirea, Divinitatea de care se vorbeşte pe ocolite prin Cineva pe tron.
Apoi sunt fiinţe ierarhizate în jurul Lui şi pe care nu ştiu să le explic. Despre
cele patru fiinţe nu ni se spune că ar fi Serafimi, dar am putea înţelege că cele
patru fiinţe care spun Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul,
Cel ce era ţi Cel ce este ţi Cel ce vine trebuie să fie Serafimi, pentru că ei sunt
numiţi aşa la profeţii Vechiului Testament. Vedem că se desfăşoară o formă
de rugăciune. O spunem, recunoscând gesturile pe care într-un fel le facem

şi noi la biserică. Avem proclamarea, cinstirea aceasta adresată lui Dumnezeu
Creatorul, însoţită de gestul de preamărire prin prosternarea şi punerea cunu
nilor de aur în faţa tronului din partea celor douăzeci şi patru de bătrâni.
Tabloul acesta viu se îmbogăţeşte cu elemente noi: ...în m âna dreaptă
a Celui ce şedea pe tron. Nu poate fi M ântuitorul Hristos, cum înţelegem
noi pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Nu poate fi El. E Dumnezeu, e Izvorul
Dumnezeirii, e Dumnezeu-Tatăl.
...o carte scrisă înăuntru şi pe dos. Sigur că noi ne imaginăm cartea în forma
clasică. Avem aici Sfânta Evanghelie care e făcută cu trimitere acolo la tex
tul Apocalipsei, prin faptul că se închide cu peceţi. Totdeauna Evangheliile se
închid cu peceţi. Cartea este scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară. E desigur un
sul, ca un papirus scris şi pe o parte şi pe alta... Pecetluită cu şapte peceţi! Cum
să-ţi imaginezi sulul acela, e mai greu. Cartea o vezi mai clar ferecată, deschizi
peceţile şi citeşti.
Apoi tabloul se îmbogăţeşte. Apare un personaj nou: un înger puternic,
care striga cu glas mare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate
peceţile ei? E o proclamare, o provocare.
Si urmează: nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub păm ânt nu putea să des
chidă cartea, nici să se uite în ea. Sunt trei nivele urmărite -în cer, pe pământ şi
sub pământ. Şi veţi vedea că se va păstra această enumerare, aceste planuri de
existenţă.
îmi vine în minte o primă conexiune, o situaţie în care la începutul cre
aţiei, Dumnezeu face să treacă prin faţa lui Adam toate fiinţele pe care le cre
ase. Adam le-a văzut pe toate, le-a dat nume. Prin urmare el avea o ascendenţă
asupra lor, dar nu s-a găsit o fiinţă pe potriva lui Adam. Şi atunci, pentru a da
lui Adam posibilitatea dialogului, a relaţiei, hotărâtoare pentru fiinţa umană,
a făcut din el încă o persoană de aceeaşi demnitate. M-a impresionat punctul
acesta că în lumea creată nu s-a găsit ceva asemănător omului.
Conferinţa 20 - 27.07.2019 201
Nici aici nu se găseşte nicăieri o fiinţă capabilă să ia cartea din mâna Celui
ce sade pe tron, să-i desfacă peceţile şi să se uite în ea. Iar personajul nostru,
adică sfântul Ioan, plânge: Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-afost găsit vred
nic să deschidă cartea, nici să se uite in ea.
Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Cine pot fi aceşti bătrâni?
Rămâne o întrebare deschisă.
Ş i unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge, lată, a biruit leul din semin
ţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea ţi cele şapte peceţi ale
ei. Aici face trimitere la Mântuitorul Hristos aşa cum a fost prevestit El în
Vechiul Testament. îl numeşte leul din seminţia lui Iuda, cum vizionar L-a
numit Iacob patriarhul pe Mesia, care urma să vină. Acestea sunt sintagme
biblice importante pentru Mântuitorul Hristos: leul din seminţia lui Iuda,
rădăcina lui David.
Şi vedeţi cum se completează: Şi am văzut, la mijloc, între tron şi celepatru
fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat. Părintele Anania
îmi dă o explicaţie aici şi zice că trebuie să vedem contrastul teribil dintre leu
şi miel. Bătrânul spune leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, iar când
leul apare, de fapt nu e un leu, ci e un miel ca înjunghiat. Dacă zici „miel înjun
ghiat” trebuie să ţi-1 imaginezi mort, dar „miel ca înjunghiat” ţi-1 imaginezi viu,
dar rănit, într-o stare de jertfa actuală. Mielul este într-o stare de jertfa, acum!
Acum şi perpetuu!
Prin urmare, leul din seminţia lui Iuda este în mijloc. înţelegem că este
Mântuitorul Hristos sub chip de miel, chip sub care El a fost şi pictat în pri
mele şase secole în iconografia creştină. E plină Roma de mozaicurile vechi pe
care le are cu reprezentarea Mântuitorului Hristos sub formă de miel înjun
ghiat. Uneori mielul este pe tron şi curge sânge din gâtul lui. în secolul şapte, în
691 a fost formulat un canon care a interzis reprezentarea Domnului Hristos
sub formă de miel. E o informaţie importantă. Pentru noi e important să ştim
că un timp Apocalipsa a fost activă în a inspira tot ce ţine de cult. Este afirmaţia
mea de început, foarte clară, că fără Apocalipsă nu poţi explica cultul creştin.
La anul sase sute si ceva, Sfântul Maxim Mărturisitorul descria cultul, Sfânta
Liturghie, care era completă, cu mişcări, ierarhizare, lăcaşe de cult, iar la sfâr
şitul secolului şase a apărut acest canon. De ce a apărut el? Probabil că nevoia
de a îl vedea pe Mântuitorul Hristos ca om a primat, a fost mai importantă.
Mielul stă ca înjunghiat, dar El e în mijloc. E descrisă poziţia Mielului ca
a celui care şedea pe tron. Cum poate să stea Cineva pe tron şi Cineva în mij
locul tronului, nu ştim. Fizic nu se poate. Dar înţelegem că „Eu sunt în Tatăl
şi Tatăl este în Mine” cum ne spunea Mântuitorul. Dintr-o dată tabloul se
lărgeşte pentru că apare Mântuitorul Hristos în stare de jertfa. Mielul înjun
ghiat este Mielul de jertfa, este Jertfa. Se poate gândi mult pe tema aceasta, că
Domnul Hristos pe Tronul dumnezeirii e în stare de jertfa. Asta-i înfricoşător
şi e o problemă deosebită pentru noi.
Şi care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui
Dumnezeu, trimise în tot pământul. Iar ajung la problema cu Duhul înşeptit
şi nu mă pot rezema pe cunoştinţele teologice pentru că nu sunt, sau nu ştiu
eu să fie. Dar sunt cele şapte Duhuri. O dată Duhul a apărut în faţa Tronului,
când se vorbea numai de Dumnezeu Tatăl sub forma celor şapte făclii, iar acum
Duhul Sfânt e prezent şi la a doua persoană a Sfintei Treimi: are şapte ochi şi
şapte coarne. E greu să te duci de la imaginea naturală a mielului la o fiinţă
care are şapte coarne şi şapte ochi. Poate şi acesta a fost un motiv de interdic
ţie a reprezentării. Dar acestea sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Vă
daţi seama că Mielul înjunghiat are atribute asemănătoare acelei Fiinţe tainice
care a putut fi văzută prima dată pe Tronul ceresc. E important să ştim aceste
amănunte.
Ş i a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe tron. Şi când a
luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea
Mielului, avândfiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciu
nile sfinţilor. Gestul pe care îl fac cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de
bătrâni este identic cu gestul pe care l-au făcut pentru acel Cineva care era sin
gur pe tron. Asta iarăşi subliniază egalitatea de autoritate. Dar apare ceva nou
Conferinţa 20 - 27.07.2019 203
aici: alău tă şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor. Am o
problemă aici: doar tămâia reprezintă rugăciunile sfinţilor sau tot ce au ei în
mână, adică alăuta şi cupele cu tămâie? Mirosul şi sunetul ar putea reprezenta
rugăciunile sfinţilor, metamorfozarea acestor rugăciuni în sunete armonioase
şi miros deosebit. Şi asta e interesant, pentru că gesturile de preamărire se asea
mănă, dar nu sunt identice. La început bătrânii îşi puneau cununile de aur şi
lăudau pe Dumnezeu pentru creaţie, iar aici pe Mielul înjunghiat îl preamă
resc prin gestică şi vedem că apar şi rugăciunile sfinţilor. E ca şi cum ei sunt în
numele reuşitelor din zona umană. Bineînţeles că pe Mântuitorul Hristos îl
atinge lucrul acesta: ca neamul omenesc, pentru care El e în stare de jertfa, să
aducă un prinos. Din mulţimea de oameni care trăiesc pe pământ să fie unii
care să onoreze această jertfă a Domnului şi rugăciunile lor să fie prezente
acolo ca ofrandă.
Şi cântau o cântare nouă...Ei au cântat deja în faza trecută o cântare anume,
care era adresată Tatălui, iar acum cântă o cântare nouă... zicând: Vrednic eşti să
iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui
Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi nea
mul. Sunt lucruri care îl mărturisesc pe Mântuitorul Hristos în lucrarea Lui,
pe care noi o ştim din Sfânta Evanghelie.
Prin urmare vedem că Tatălui îi spun despre creaţie. Mântuitorului îi
spun despre această răscumpărare. Nu insist mai mult. Trebuie să ţinem minte
această înşiruire seminţie, limbă, popor şi neam. Nu pot comenta încă, dar va
trebui să revenim. Bineînţeles că se referă la ceva universal. Denumirile acestea
>
parcă vor să surprindă nu doar un popor anume, ci varietatea popoarelor, a lim

bilor, a culturilor. Ar fi interesant de ştiut termenii originali greceşti. înţelegem
însă că indiferent cum s-ar diferenţia populaţia omenească în acest univers,
înşiruirea aceasta de patru termeni pentru diferenţierea comunităţilor umane
ne spune că sunt cumva implicaţi toţi oamenii şi că Domnul Hristos a răscum
părat din fiecare seminţie. Nu înseamnă că i-a răscumpărat Ia grămadă pe toţi,
ci că le-a creat tuturor această posibilitate de a fi răscumpăraţi.
Şi I-ai făcu t Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor îm părăţi pe

păm ânt. Şi aici e o problemă, dar nu mă opresc.
Ş i am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de ju r împrejurul tronului şi
alfiin ţelor şi a l bătrânilor... Tronul, Fiinţele, Bătrânii rămân centrul, rămân
altarul cumva...si
> era num ărul lor zeci de mii de zeci de ?nii >si m ii de mii. Vă
daţi seama cum se complică tabloul! Avem centrul, nucleul, iar de jur-împre-
jur potop, o infinitate de fiinţe care intră şi ele în scenă: Zicând cu glas mare:
Vrednic este M ielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi
tăria si cinstea si slava si binecuvântarea. înţelegem că aici e lumea nevăzută a
îngerilor cu toate ierarhiile lor. Ce mă impresionează pe mine este această for
mulare la persoana a treia. Ei nu mai spun „vrednic eşti”. E ca şi când ei sunt
cumva mai departe, mai la uşă şi nu au autorizarea să vorbească direct, chiar
dacă e un cuvânt de cinstire. Şi oamenii sunt prezenţi acolo ca rugăciuni ale
sfinţilor, dar în cupele celor douăzeci şi patru de bătrâni. E interesant că mili
ardele acestea de fiinţe vorbesc la persoana a treia.
Iar cercul se lărgeşte şi mai tare: Şi toatăfăptura care este în cerşi pe păm ânt
şi sub păm ânt şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând...D eci
acum intră totul în scenă. înţelegem că este vorba de întreaga creaţie, întregul
cosmos creat.
...zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului...adică. Tatălui şi Fiului. Tot la
persoana a treia este exprimarea. Celui ce şade pe tron şi M ielului fie binecu
vântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor! Şi cele patru fiin ţe ziceau:
Am in! Iar bătrânii căzură şi se închinară. E cult aici, e slujbă! Nu noi am făcut
slujba mai întâi. Slujba a văzut-o mai întâi omul acesta, Sfântul Ioan! Şi regă
sim în slujba noastră fragmente, articulaţii, elemente de logică din felul în care
se desfăşoară această imensă slujbă cosmică, în care toate participă şi mărturi
sesc pe Creator şi pe Mielul înjunghiat. Iar cele patru fiinţe care sunt în inti
mitatea Dumnezeirii spun „Amin”.
E tulburător pentru mine ca preot să constat la sfârşitul vieţii mele preo
ţeşti aceste lucruri. Trebuia cineva să ni le spună, pentru că lucrurile acestea îţi
Conferinţa 20 - 27.07.2019 205
dau o putere deosebită. Eu vorbesc cu Dumnezeu zicând ecfonisul clasic „Că a

Ta este împărăţia şi puterea şi slava”, iar alţii răspund „Amin”. Dar ce dialog şi ce
participare şi ce ordonare pot fi acolo, că toţi au un rol şi rolul lor este confir
mat. Dacă Fiinţele supreme ale creaţiei răspund „Amin”, atunci îi bagă în seamă
şi pe cei de mai jos. Deci şi gândirea lor, exprimarea lor arătată lui Dumnezeu
nu e un lucru de şagă. Intră şi aceasta în componenţă.
Am încercat să surprind câteva lucruri şi să le conştientizăm pentru a fi
atenţi mai departe. Vom vedea ce lucruri se mai limpezesc şi ce conexiuni mai
putem face cu elementele noi pe care le avem aici. Deocamdată Mielul ia cartea
din mâna celui ce şade pe Tron. Ne gândim la gestul acesta şi ne putem pune
întrebarea: Ce e cartea?. Vreau să caut un răspuns cât de cât pertinent pentru
trimiterea către Sfânta Liturghie, trimitere pe care o căutăm permanent. Aici e
o Liturghie imensă, cosmică. E clar că după ea s-a ţesut încet-încet, în primele
şase secole îndrăznesc să spun, forma Liturghiei.
Plecând de la Liturghie către Apocalipsă, întrebăm: unde e Evanghelia?
Deoarece avem citirea Evangheliei, Cuvântul. Apoi vine Jertfa, Prefacerea şi
împărtăşania. Acestea sunt articulaţiile interne ale Liturghiei: Cuvântul, Jertfa,
Prefacerea şi împărtăşania. Sensul mare al Apocalipsei pare să fie acesta de a
arăta procesul istoric prin care lumea creată de Dumnezeu trebuie să devină
noul Ierusalim, o lume în care Dumnezeu e centrul. Nu numai noi ca oameni
trebuie să trecem prin procesul acesta, ci toată lumea, substanţa lumii create,
care este cumva virusată si
> trebuie să se însănătoşească.
» E un fel de înviere a
toate, pentru ca dincolo de aceasta să fie noul Ierusalim.
Am putea înţelege că istoria dezvăluită de Apocalipsă este acest proces
dureros care ar avea model de Liturghie şi în care noi, creaţia, trebuie să deve
nim ceea ce Mântuitorul Hristos ne-a dat posibilitatea să fim. Este un proces
dureros ca de la condiţia mea umană obişnuită, păcătoasă, ticăloasă, virusată să
ajung o fiinţă nemuritoare, nepăcătoasă, cum ar fi după înviere. Şi acesta este
un proces cosmic.
Când slujim Sfânta Liturghie, noi luăm pâinica aceea câtă e şi o punem
acolo în numele dumneavoastră împreună cu vinul pe care îl considerăm cel
mai bun. Şi aceste elemente naturale devin o substanţă pe care Mântuitorul
Hristos o primeşte în lumea Lui. Acesta este un proces. Noi nu ne împărtă
şim de formă. Când luăm Pâinea şi Vinul din Sfânta împărtăşanie, noi luăm
ceva sfinţit care din ordinea naturală a fost introdus într-o ordine pascală, a
învierii. Mântuitorul face din aceste substanţe Trupul Lui înviat, nu trupul
Lui pământesc. Acolo e veacul viitor, de după învierea de obşte. Cu Sfânta
împărtăşanie noi atingem realităţile acestea. Unii teologi ruşi din exil au for
mulat ideea aceasta că Dumnezeu aşteaptă ca lumea toată să fie euharistizată,
sau cât mai mult din ea să se euharistizeze. Tot ce facem noi cu aghiazma, cu
uleiul, cu pâinea şi vinul sunt gesturi fragmentare în care substanţa pămân
tească devine suport pentru o lucrare dumnezeiască, lucrare înrudită cu Trupul
înviat al Mântuitorului Hristos. E posibil să urmărim în Apocalipsă procesul
dureros în care lumea trece printr-o frământare teribilă şi la sfârşit rezultă ceva,
rezultă vieţi de oameni salvaţi şi o nouă natură, un cer nou şi un pământ nou.
Problema mea este cum putem face ca totuşi să putem fixa ca propunere
nişte etape, nişte elemente de măsură pentru desfăşurarea aceasta, ca din par
tea Liturghiei. Adică să ne gândim „asta a fost Evanghelia”, aşa cum am pro
pus ca cele şapte scrisori să fie înţelese ca elementul de cuvânt al Liturghiei. Pe
urmă m-am gândit că am putea vedea Liturghia aşa cum e ea. Adică mai întâi
sunt epistolele pauline care se citesc, urmând ca după acestea să deschidem
Evanghelia cu peceţile. Iar deschiderea Evangheliei ar corespunde acestor capi
tole cinci-şase din Apocalipsă. Adică apare o carte pecetluită pe care o deschide
Mielul înjunghiat. Mi-e simplu să spun că scrisorile reprezintă cuvântul şi că
acolo ar fi Evanghelia, dar acela este un cuvânt adresat numai Bisericilor, e o
scrisoare intimă. Pe când aici în Apocalipsă cercul este foarte larg, e ceva care
se adresează lumii întregi. Eu tare aş vrea să asemăn deschiderea acestei cărţi
cu aducerea şi citirea Sfintei Evanghelii din cadrul Liturghiei. Asta ar însemna
că lucrurile care se vor citi în continuare ar trebui să fie ca o Evanghelie în
Conferinţa 20 - 27.07.2019 207
imagini, pentru că nu sunt cuvinte, sunt nişte tablouri, nişte imagini care apar
la deschiderea fiecărei peceţi. E o Evanghelie cosmică, care se adresează tuturor.
Şi se adresează nu neapărat în limbajul cuvântului, ci în limbajul faptei, al unor
condiţii, al unor situaţii de cele mai multe ori dureroase, teribile.
Prin urmare nu putem rămâne doar la un element şi să spunem simplu că
Liturghia a copiat de acolo momentul citirii Sfintei Evanghelii. E mai com
plicat. Până unde se duce citirea textului Evangheliei şi unde ar începe jertfa?
Urmărim şi vedem dacă găsim nişte elemente care să ne ajute, iar dacă nu
găsim, le lăsăm aşa cum sunt şi rămânem cel puţin la ideea că în mod sigur cei
care au gândit Liturghia noastră au preluat masiv modelele pe care le aveau ca
întâmplându-se în jurul Tronului nevăzut al Dumnezeirii. Şi atunci au adus
aceste elemente în gestica noastră, în lumea noastră. Şi asta înseamnă că nu le
putem sluji oricum. Conştientizarea semnificaţiilor îţi dă un fior, o responsa
bilitate. Eu dacă slujesc trebuie să mă concentrez şi să mă motivez pentru că
nu mă joc, nu e un teatru. Noi repetăm şi creem o tensiune şi o atmosferă care
trimite undeva la Taina cea mare a istoriei. Vă daţi seama ce înseamnă să slujeşti
Sfânta Liturghie, bănuind cât de cât că noi de fapt rememorăm pe Mântuitorul
Hristos şi prefigurăm în ceea ce facem lucruri care în logica lui Dumnezeu se
petrec acum, sunt actuale! Lucruri care nu ştiu în ce relaţie sunt cu timpul, dar
care caracterizează toată perioada de la Pogorârea Duhului Sfânt până la sfâr
şitul lumii.
i
Conferinţa 21 3
10.08.2019
Eu pot sluji un ritual care e scris în carte. Dar slujind, pe mine poate m-ar
interesa de fapt, să fiu apreciat de dumneavoastră, să apreciaţi cum cânt, cum
sunt îmbrăcat, cum mă mişc. E posibil aşa ceva? E foarte posibil! Şi ca să nu
rămânem doar la preoţi, sunteţi şi dumneavoastră în cauză. Puteţi sta în bise
rică din obişnuinţă, că asa ati moştenit, că v-ati învătat cu oamenii de la bise-
rică, că mai vânaţi anumite lucruri, informaţii. E posibil? E foarte posibil. Sau
când slujesc şi mă uit în biserică, văd feţe cunoscute. Sunteţi oamenii mei. E ca
o înţelegere, o afacere între noi. E posibil? E foarte posibil! E clubul ortodox
de la Câmpina-Slobozia. Ne cunoaştem, e o comunitate, o echipă. Chiar am
marşat un pic pe ideea aceasta că suntem o comunitate care încearcă ceva. Sau
pot sluji pur si simplu pentru că sunt preot şi aceasta e meseria ea. E în fişa pos
tului meu să slujesc Sfânta Liturghie duminică dimineaţa. Bineînţeles că nu am
o condică de prezenţă, dar dacă nu m-aş duce duminica la Liturghie s-ar afla
desigur, s-ar face scandal. Eu sunt corect şi slujesc Sfânta Liturghie duminică
dimineaţa. îmi respect fişa postului ca să nu aibă nimeni de lucru cu mine. Ce
justificare dau pentru asta? Că aşa e rânduiala în societate, cu Biserica, cu sluj
bele. Eu sunt preot, dumneavoastră credincioşi şi suntem datori să îndeplinim
nişte lucruri. E posibil lucrul acesta? E posibil şi chiar se întâmplă. Dar nu e
normal!
Dincolo de ce fac eu ca preot cu dumneavoastră, dincolo de justificările
personale pentru care ne adunăm împreună, că ne simţim bine, că ne place să
fim aici, dincolo de toate acestea, gândiţi-vă că există un cadru extraordinar de
larg, de cuprinzător. Un cadru care nu e nici al meu, nici al dumneavoastră,
Conferinţa 21 - 10.08.2019 209
nici măcar al Patriarhului. Este la nivelul omenirii întregi, al istoriei, al

Mântuitorului Hristos! Noi am atins de multe ori acest subiect şi am spus să
gândim că şi atunci când ne împărtăşim, o facem pentru Mântuitorul Hristos.
El aşa a zis: „ Căci de câte ori veţi mânca această pâine ţi veţi bea acest pahar,
moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1 Corinteni 11,26). Nu a zis sub
nicio formă că dacă facem asta vom fi sănătoşi, vom reuşi la examene. Nimic
de felul aceasta. Ci a zis că facem ceva pentru El. Slujirea Sfintei Liturghii şi
împărtăşirea le facem pentru El. Şi astfel moartea Lui o vestim, învierea Lui o
mărturisim.
Prin urmare să ne gândim că lucrurile pe care le facem noi şi care la prima
vedere au un înţeles personal, de club restrâns, social, instituţional, dincolo
de toate acestea, înţelesurile mari si robuste ale cultului trimit către Domnul
Hristos! Trimit către valorile ultime, supreme şi vii! Lucrul acesta îl priveşte
pe Domnul. Preotul care slujeşte la altar şi dumneavoastră care veniţi la slujbe
trebuie să aveţi în minte că dincolo de lucrurile obişnuite există această aştep
tare a Domnului! O aşteptare ca noi să împlinim lucrurile pe care ni le-a dat să
le împlinim pentru ca El să fie mărturisit în lume, să aibă unde pune piciorul,
să se poată rezema în lumea aceasta concretă din care în acest moment facem
noi parte. Această perspectivă schimbă complet lucrurile şi ne obligă să fim
altfel în biserică! Dincolo de toate motivaţiile personale mărunte pentru care
venim la biserică, trebuie să înţelegem că lucrul pe care îl facem noi îi foloseşte
Domnului! Nu ştim să explicăm bine de tot cum e asta, dar ni s-a spus că lucrul
acesta e pentru Domnul şi are importanţă.
Arsenie Boca spunea că atât timp cât se va sluji Sfânta Liturghie nu se sfâr
şeşte lumea, nu biruie Antihrist.
De ce vă spun toate acestea? Ca să înţelegem ceva din Apocalipsă. Din
ce văd acum şi din ce am mai citit, este ca şi când sunt trei nivele în carte. E
un nivel în primele trei capitole cu scrisorile către cele şapte Biserici. Apoi tot
ce începe cu capitolul patru eu îl văd cumva rostogolindu-se până la capitolul
douăzeci inclusiv. Şi în final capitolele douăzeci şi unu şi respectiv douăzeci
şi doi care par a fi altceva. Vom vedea daca această ruptură dintre capitolele
douăzeci şi respectiv douăzeci şi unu o vom percepe ca atare, atunci când ajun
gem acolo.
E de urmărit cum se descoperă Mântuitorul Hristos în fiecare etapă,
în primele trei capitole Mântuitorul Hristos este mai accesibil nouă, e mai
aproape de icoana cu care noi suntem obişnuiţi din Evanghelii sau din viaţa
noastră de cult. Mântuitorul Hristos ca un mare preot aşa zicând, trimite scri
sori cu autoritate la şapte Biserici. E un întreg înţeles acolo. Grija Lui pentru
Biserici, scrisorile acestea care sunt şi o îndrumare dar şi o judecată a Bisericilor,
toate sunt ceva totuşi la îndemână. Cadrul este constituit între Biserici cu toate
derapajele lor şi Mântuitorul Hristos care e Autoritatea.
Perspectiva se schimbă apoi, în sensul că ucenicul Domnului urcă mai sus,
se deschide uşa din cer, iar ceea ce vede el e un cadru foarte larg, foarte mare.
Este cum aş trece eu în slujirea Sfintei Liturghii de la un înţeles personal, social
sau de instituţie la a înţelege că ce fac eu implică şi interesează un univers uriaş
de jur-împrejur. Şi atunci sigur că lucrul pe care îl fac capătă altă greutate, pen
tru că e pus în legătură cu aşteptările uriaşe de la nivelul Domnului. Aş zice că
nouă, comunităţilor creştine amărâte, cum suntem noi pe cele şapte tipologii
pe care ne-am nimerit să fim, ne-ar fi de ajuns scrisorile trimise de Domnul. Ar
fi de ajuns Bisericilor aceste scrisori în care Domnul spune foarte clar lucruri
prin care creştinii se pot orienta şi se pot feri de derapaje.
Ce urmează mai departe nu mai include Bisericile, ele nu mai intră ca
subiect direct, nu mai sunt vizate direct. Cadrul este cosmic, este uriaş, la nivel
de creaţie văzută şi nevăzută. E o istorie, un dinamism, în care aş spune că fide
litatea de credinţă a creştinului există, dar lupa nu cade pe ea. îi vezi că apar
număraţi, ucişi, recuperaţi, totul într-o istorie foarte largă şi teribil de nefavo
rabilă. Trebuie să observăm aceste diferenţe. Nu e o continuitate liniară între
primele trei capitole şi ceea ce urmează. E ca şi când aici e un prim set de reali
tăţi, care au înţelesul lor şi pe urmă cadrul se lărgeşte atât de mult, încât încep
Conferinţa 21 - 10.08.2019 211
să se vadă cu totul alte lucruri, mult mai mari. Iar credinţa şi fidelitatea faţă de
Domnul Hristos apare într-un cu totul alt limbaj.
Deja de la capitolul patru, Mântuitorul Hristos nu apare în primul rând.
In capitolul patru facem cunoştinţă cu Cel care şade pe Tron şi faţă de care
Fiinţele care sunt acolo rostesc Sfânt, Sfânt, Sfânt si îl preamăresc ca Dumnezeu
Atoţiitorul creator. Nu e Mântuitorul Hristos acolo. Nu este cum îl ştim noi
de Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. E o scenă cu fundal ceresc foarte înalt,
Tronul suprem, Cineva care şade pe tron şi un cadru restrâns de jur-împrejur.
Nu se complică să descrie tot ce e în spate. Aflăm în capitolul cinci că împrejur
sunt miliarde de fiinţe, dar deocamdată nu spune.
Cum e introdus Mântuitorul Hristos în toată această desfăşurare? Ca să
fie inteligibil ceea ce facem noi ar trebui să găsim corespondenţe la limbajul
teologic şi cultic pe care îl avem şi cu care suntem obişnuiţi. Dar nu funcţio
nează! Dacă ne-ar fi descris pur şi simplu un fel de icoană care să stea pe loc şi
să ne tot uităm la ea să o lămurim, atunci am fi avut posibilitatea să adâncim şi
să numim anumite lucruri. Dar nu ai timp, totul e dinamic, în mişcare. Nu eşti
lăsat să stai cu ochii pe o icoană, pe o viziune. E ca şi cum în Sfânta Liturghie
vii de la început şi lucrurile se tot rostogolesc unele după altele. Poţi lua o sec
venţă dacă vrei să faci o fotografie, am mai vorbit de asta. Aceea va fi o sec
venţă oarecare, nu te lămureşte. întregul e ceva viu. Când plecăm de la Sfânta
Liturghie noi am trecut prin multe lucruri, prin cântări, gesturi şi toate cele de
acolo. Ori întregul acesta lucrează asupra ta ca om. Ce simţuri ai pentru acest
întreg, cum îl descrii? Dacă mă duc acasă şi vreau să descriu, cum fac? Spun că
a fost o Liturghie frumoasă...
Viul, dinamicul, curgerea lucrurilor caracterizează ce avem noi în
Apocalipsă. Elementele cu care cunoaştem, noţiunile pe care le avem nu sunt
adecvate acestor lucruri. Pe noi nu ne învaţă nimeni, nu ne ajută să ne creem
nişte simţuri pentru acest viu al lucrurilor. De obicei în ştiinţă, ca să poţi înţe
lege lucrurile, te apuci şi tai copacul bucăţele, tai omul bucăţele. Şi astfel stu
diem şi cunoaştem. Dar pentru viul în mişcarea lui, omul modern începe să nu
mai aibă niciun fel de sensibilitate. De aceea devine tot mai greu pentru noi
bolnavii, când ne ducem pe la spitale, că nu găsim decât medici specialişti, nu
mai e nimeni care să se uite la tine ca la un întreg. Nici noi în teologie nu avem
instrumente pentru a captura viul lucrurilor. Avem nişte noţiuni -Tatăl, Fiul,
Duhul Sfânt si am vrea să fie totul livrat foarte schematic, cum am învătat, ca
şi când cineva ne arată cu degetul unde stă Dumnezeu-Tatăl, unde Fiul, unde
Duhul Sfânt. Adică fel si fel de icoane, care ni s-au livrat si care sunt mai mult
> >
sau mai puţin adecvate.

Spunând aceste lucruri, fac o mică paranteză legată de problema Duhului
Sfânt la care am revenit mereu. Nu avem o raportare clară la Duhul Sfânt!
Prezenţa Lui şi lucrarea Lui trebuie să se ascundă sub un alt limbaj decât cel
pe care îl căutăm noi. Pe Mântuitorul Ffristos îl vom regăsi imediat ca Mielul
înjunghiat. Dar pe Duhul Sfânt? Cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu! Dar nu
spune mai mult.
In capitolul cinci apare în mâna Celui care stă pe tron o carte, un sul, un
pergament. Zice că e scris şi pe faţă şi pe dos, ceea ce s-ar potrivi cu un perga
ment. Dar e legat cu peceţi cum este Sfânta Evanghelie a noastră sub formă de
carte. Şi e o problemă că nu are cine lua această carte din mâna Celui care stă
pe tron şi să-i desfacă peceţile să o citească. E o criză aşa zicând. Şi apare „leul
lui Iuda”, un miel ca înjunghiat. Este imaginea sub care noi îl descoperim pe
Mântuitorul Hristos. îl descoperim o dată prin faptul că poziţia Lui în mij
locul tronului este aproape identică cu a Celui care stă pe Tron. Apoi faptul
că El are o relaţie specială cu Supremul, se vede din aceea că şi la El se spune
despre Duhul Sfânt: Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiin ţe şi în
mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi
şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.
Iar în capitolul patru spune şi şapte făclii defoc ardeau înaintea tronului, care
sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Deci când descrie Tronul cu tainicul
Dumnezeu de pe tron, imediat vine imaginea aceasta cu cele şapte făclii care
Conferinţa 21 - 10.08.2019 213
sunt cele şapte Duhuri. Şi la Miel se spune că are şapte coarne şi şapte ochi care
sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, adăugând trimise în tot pământul.
Nimic nu e aiurea. Ne dăm seama că teologia pe care noi am învăţat-o şi
care s-a dezvoltat în două mii de ani este biblică, ea rimează cu cele de aici, cu
relaţia dintre Mântuitorul Hristos si Tatăl Ceresc, cu Duhul Sfânt trimis în
lume. Sunt teme grele, greu de formulat şi legiferat. Dar vedem că Mielul are
o autoritate, ţine de un suprem, pentru că numai Cel de pe tron şi Mielul au
fiecare o relaţie cu cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.
Şi mai urmează ceva. El a venit şi a luat cartea din dreapta Celui ce şedea
pe tron. E clar că nu era în Tron, ci undeva în faţa Tronului, în arena aceasta,
în mijlocul acesta. Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru
de bătrâni au căzut înaintea Mielului. Tot asa
» au căzut si
> înaintea Tronului
ceresc. Aceste fiinţe împreună cu cei douăzeci şi patru de bătrâni fac acelaşi
gest de preamărire, de cinstire faţă de Mielul care stă ca înjunghiat, cum fac şi
faţă de Tatăl ceresc. Acestea sunt elemente care îţi arată intimitatea dintre Cel
care stă pe tron şi Miel.
Acum apar lucrurile de pe pământ: avândfiecare alăută şi cupe de aur pline
cu tăm âie care sunt rugăciunile sfinţilor. Acestea sunt nişte nuanţe extraordi
nare şi trebuie să le sesizăm. Aceşti douăzeci şi patru de bătrâni cărora cununile
le scoteau în evidenţă atributele regale, poartă acum ţitere şi cupe cu tămâie,
care le scot în evidenţă şi atributele sacerdotale. Iar tămâia pe care ei o aduc în
această plecăciune faţă de Miel sunt rugăciunile sfinţilor. Ne-am putea gândi că
ceea ce e bun de la Biserici, elementul de biruinţă pe care Mântuitorul Hristos
îl aştepta de la fiecare din cele şapte Biserici, se justifică aici în rugăciunile sfin
ţilor. Adică ceea ce fac Bisericile, ceea ce fac sfinţii lui Dumnezeu sunt o tămâie
bine mirositoare, care e adusă în cultul de preamărire a Mielului care stă ca
înjunghiat la Tronul ceresc.
Ş i cântau o cântare nouă. Cântarea de dinainte a fost în capitolul patru
când ziceau „ Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cin
stea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au
făcut.” (Apoc.4,11). Acum aceiaşi slujitori cântă o cântare nouă: „Vrednic eşti
să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi a i răscumpărat
lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi
neamul; Şi T ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor îm părăţi pe
păm ânt.” (Apoc.5,9). Ei fac o mărturisire cu privire la Mielul care stă ca înjun
ghiat şi care se referă la Mântuitorul Hristos. Ei îl preamăresc pe Mântuitorul
Hristos pentru jertfa Lui prin care a răscumpărat oameni pe care I-a făcut
împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe păm ânt. Sunt elemente importante refe
ritoare la sensul întregii Apocalipse care se desfăşoară în continuare şi care
tinde să facă din lumea aceasta o lume nouă, să o hristifice, să o spiritualizeze,
să recupereze cât mai mult din ea.
Mântuitorul Hristos a răscumpărat oameni care să fie împărăţie şi preoţi.
Imaginaţi-vă că acolo unde funcţionează o Biserică, acolo unde oamenii se sfin
ţesc cu adevărat pentru Dumnezeu, acolo e o felie de omenire şi de pământ care
ascultă de alte legi, decât cele pur omeneşti, pur pământeşti. Acesta este sen
sul lucrurilor. Noi de aceea ne împărtăşim, de aceea sfinţim lucruri din lume.
Sensul este ca tot mai mult din oameni şi din univers să fie recuperat, pus deo
parte, smuls morţii şi păcatului. Să fie recuperat pentru înviere, să facă parte
din împărăţia lui Dumnezeu.
Prin urmare, pe Mântuitorul Hristos îl preamăresc în felul acesta, pentru
că a răscumpărat lui Dumnezeu oameni din toată seminţia şi limba şi poporul
şi neamul. Este o înşiruire cu care ne mai întâlnim de câteva ori pe parcursul
Apocalipsei şi căreia nu îi ştiu înţelesul. înţelegem că e un fel de universalitate
a neamului omenesc. Poate că ar trebui să surprindem în aceste patru elemente,
patru feluri în care putem vorbi despre diferenţe între oameni. Aşa cum am
zice rase, limbi, culturi, civilizaţii. Eu în direcţia asta m-aş duce, dar nu ştiu să
le traduc cu precizie ce înseamnă fiecare. însă înţelegem sensul prin care vrea
să arate că nu e vorba numai de poporul iudeu sau român sau rus. E vorba de
oameni din toate categoriile posibile de pe faţa pământului.
Conferinţa 21 - 10.08.2019 215
Domnul Hristos răscumpără oameni de toate felurile posibile pentru ca

ei să devină îm părăţie şi preoţi şi pentru ca să împărătească pe pământ. Cu
asta de asemenea se întăreşte sensul acesta că lucrul este pentru Dumnezeu,
că Dumnezeu vrea lucrul acesta. Dumnezeu aşteaptă ca omenirea să aducă pe
pământ lucrurile sfinte, să facă din pământ o lume nouă. Oamenii care sunt
împărăţie şi preoţi să domnească pe pământ, să aibă autoritate. Pământul să fie
cucerit în sensul sfinţirii, hristificării, transfigurării.
Vedem că Fiinţele cele patru şi cei douăzeci şi patru de Bătrâni L-au prea
mărit pe Mântuitorul Hristos. E lucrarea de mântuire, după ce înainte a fost
lucrarea de zidire, de creaţie a lumii. Aici e preamărit Mielul care are atribute
divine ca şi Tatăl ceresc. In acest moment cadrul se lărgeşte şi ne dăm seama că
în jurul acestei scene sunt de fapt nişte orizonturi foarte largi şi că fiinţele care
asistă la aceste lucruri populează depărtările care se deschid în toate părţile
în jurul acestui Tron din mijloc: „Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi,
deju r împrejurul tronului şi alfiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci
de mii de zeci de mii şi mii de mii.” (Apoc.5,11). îmi dă aici în carte explicaţia
că în greceşte această formulare este un simbol pentru infinit. Zicând cu glas
mare...TL clar că e un cult.
Am încercat, dar nu prea reuşesc o tâlcuire, o paralelă cu Sfânta Liturghie.
Să zicem că scrisorile ar fi Apostolul, citirea Evangheliei ar fi partea aceasta cu
cartea. Sunt propuneri de gând prea schematice, nu stau în picioare. Noi înţe
legem Liturghia noastră, dar o înţelegem istoric, o înţelegem şchiopătat, nu
o înţelegem în esenţa ei. Părintele Schmemann şi părintele Boris Răduleanu
au scris despre asta, revoltaţi cumva de felul în care explicăm noi Liturghia.
Că Liturghia are trei părţi, Proscomidia, Liturghia catehumenilor, Liturghia
credincioşilor... Dar astea sunt nişte formulări care urmăresc felul în care
Liturghia s-a înscris în istorie. Nu este logica ei lăuntrică. Am putea privi lucru
rile cum v-am mai spus şi în alte dăţi: e Cuvântul, apoi Jertfa, Prefacerea şi
Sfânta împărtăşanie. Dar şi aşa tot e prea puţin pentru a putea face o paralelă
cu acest dinamism cosmic al Liturghiei apocaliptice.
216 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N TU R I LIT U R G IC E
Prin urmare ne limităm deocamdată să vedem că cei care slujesc nu sunt

localizaţi strict la zona altarului, a tronului. E ca şi cum arunci o privire împre
jur şi vezi o mulţime nenumărată de fiinţe, care şi ele participă la această cin
stire a Celui de pe tron şi a Mielului care stă ca înjunghiat. Şi aceste fiinţe zic
„ Vrednic este M ielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi
tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea.” (Apoc.5,12). Ce remarc aici: ei nu
cântă Doamne miluieşte, cum se cântă la noi la biserică. Ei sunt de alt rang şi
îşi cântă propria lor cântare. Iar în această cântare ei nu se adresează la persoana
a doua. Accentuez asta şi voi trage o concluzie la final: aceste miliarde de fiinţe
aduc cinstire şi nu zic „vrednic eşti” ci „vrednic este”. Vă daţi seama că ei nu
sunt într-o poziţie care să le permită să se poată adresa aşa direct. Sunt marile
puteri îngereşti şi totuşi ele sunt undeva în frica lui Dumnezeu şi îşi aduc cin
stirea lor în forma aceasta, la persoana a treia. Nu îşi pot permite abordarea
directă, la persoana a doua.
Şi toată făptura care este în cer şi pe păm ânt şi sub păm ânt şi în mare şi
toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând... Aici e tot cosmosul creat văzut.
Ne imaginăm că de la fiinţele nevăzute se trece acum la toate celelalte văzute,
toată creaţia lui Dumnezeu. Celui ce şadepe tron şi M ieluluifie binecuvântarea
şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor! In această cântare, universul văzut
preamăreşte deopotrivă Creatorul şi pe Mântuitorul. Nu pot da explicaţii, dar
nu pot nici să nu sesizez aceste nuanţe. Şi cele patru fiin ţe ziceau: A m in! Iar
bătrânii căzură şi se închinară. Asta înseamnă că bătrânii nu erau de capul lor
şi nu îşi aveau cultul lor separat, ci sunt o unitate! Iar la cântarea celor care au
formulat la persoana a treia, cele patru fiinţe au răspuns cu gest specific dialo
gului din cultul creştin al Bisericilor tradiţionale. Acest Amin valorifică, bagă
în seamă, preţuieşte ceea ce a rostit universul văzut şi nevăzut. Ce dimensiune
cosmică are tot cultul acesta! Cum implică el toată creaţia văzută şi nevăzută!
Nu pot traduce elemente concrete din Apocalipsă pe care să le transpun
şi să zic exact ce element reprezintă ele în Liturghia noastră. Mi-e foarte clar
că Liturghia şi cultul nostru copiază din Apocalipsă la măsuri omeneşti, pe
Conferinţa 21 - 10.08.2019 217
potriva inspiraţiei şi posibilităţilor celor care au creat acest cult la început. Se

vede clar că Apocalipsa a fost modelul pentru anumite lucruri care constituie
materialul cultului, forma aceasta de dialog, acest „Amin”. Noi preoţii avem
nişte adresări în care formulăm la adresa lui Dumnezeu nişte mărturisiri. Cel
mai simplu ecfonis care se zice totdeauna cu voce tare şi este întotdeauna la
persoana a doua este „că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh”. Noi mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt şi spunem de fiecare dată anumite lucruri care constituie atribute dum
nezeieşti şi pe care le spunem în formula aceasta doxologică, de preamărire.
Aceste ecfonise trebuie spuse tare, să fie auzite. Evoluţia sau involuţia cultu
lui nu a reuşit să ascundă asta. Unele rugăciuni au devenit în timp tainice, dar
aceste ecfonise nu au fost făcute tainice, ci ele angajează pe toată lumea. Iar ele
sunt de aici din Apocalipsă. Sunt după modelul acestor foarte scurte formule
de mărturisire a lui Dumnezeu cel suprem de către fiinţe de care noi nu ştim
ce sunt. Iar la această rostire se răspunde cu „Amin”.
Cine ne dă nouă dreptul să vorbim cu Dumnezeu la persoana a doua?
Adresarea noastră din aceste formule nu este pe modelul creaţiei nevăzute, cele
zeci de mii de zeci de mii, nici pe modelul mărturisirii pe care o face cosmosul
văzut, ci pe modelul celor din proximitatea Tronului. In Liturghie noi vorbim
direct şi uneori adresările sunt jenant de directe. Teatral merge, se poate. Dar
dacă te pui în situaţie, parcă nu mai poţi spune pur şi simplu „Hristoase”...Simţi
nevoia să introduci „Doamne, Iisuse Hristoase..”. Simţi că trebuie să vii cu un
respect, cu o formulă adecvată. Luând în serios problema, vezi că nu stă bine
să rostim abrupt lucrurile, cum vorbim noi preoţii la predici despre Hristos ca
despre elementul hidrogen din compoziţia apei, cu dezinvoltură şi neutrali
tate. Aţi văzut aici în carte ce ierarhie este. Nu oricine poate un lucru sau altul.
Mărturisirea e binevenită, e confirmată. Dar ea e făcută în forme adecvate pen
tru poziţia în care se află cinstitorul faţă de Cel cinstit.
Conferinţa 22 9
17.08.2019
Suntem în faţa capitolului şase din Apocalipsă. înainte de a începe să

citesc pe bucăţele, aş vrea să mai aduc două elemente noi din materialele citite
până acum. Şi anume, imaginea din capitolul patru, cu cei douăzeci şi patru de
bătrâni pentru care nu am găsit o explicaţie, cine ar putea fi aceştia. Formularea
din traducerea obişnuită este chiar aceasta „douăzeci şi patru de bătrâni”. La un
moment dat mi-a venit în minte să mă duc la textul grecesc unde scrie „prez-
biteros”. Acesta este termenul care uneori se traduce prin bătrâni şi alte ori cu
preoţi. De aici vine şi un anume conflict între traducerile tradiţionale ale bise
ricilor ortodoxe şi catolice şi traducerile neoprotestanţilor. Pentru a spulbera
valoarea preoţiei tradiţionale, aşa cum o ştim noi, aceştia din urmă nu mai tra
duc „prezbiteros” prin preoţi, ci prin bătrâni.
M-aş fi aşteptat ca traducătorul bisericesc tradiţional să respecte această
diferenţă. Dacă în Faptele Apostolilor „prezbiteros” este preot, de ce nu îl tra
duci şi în Apocalipsă tot aşa? Nu mai contează! însă pentru noi este impor
tant faptul că există posibilitatea de a înţelege astfel pe cei douăzeci şi patru de
bătrâni, pe care deja i-am văzut făcând gesturi preoţeşti şi am spus că în aceste
Fiinţe tainice avem deopotrivă atribuţii regale şi atribuţii preoţeşti. Am vrut să
vă aduc acest element ca să-l ţinem minte, poate ne ajută. Continuăm să facem
paşi modeşti, la posibilităţile noastre, bazându-ne pe o lectură repetată, pentru
ca singuri să simţim şi să putem formula nişte conexiuni de gând prin care să
surprindem sensuri, semnificaţii.
Acesta a fost un aspect. Alt aspect ţine de faptul că ne aşteaptă, cu acest
capitol şase, o întreită sau împătrită înşiruire de numere de şapte. Acum avem
Conferinţa 22 - 17.08.2019 219
şapte peceţi cu care e pecetluită cartea din mâna Celui care stă pe tron şi pe
care le deschide Mielul. Apoi din ultima pecete se dezvoltă şapte trâmbiţe,
de la şapte trâmbiţe sunt şapte semne, apoi şapte cupe ale mâniei. Mai sunt şi
şapte tunete la un moment dat, care însă nu sunt dezvăluite. Este provocatoare
această insistenţă a unor realităţi tainice care ascultă de numărul şapte. Am zis
cândva că numărul şapte ar ţine de timp, iar numărul doisprezece ar ţine de
spaţiu, dar aceasta este o apropiere pe care nu ştiu cum să o aplic aici. în mare
parte din Apocalipsă, stăm sub semnul lui şapte, pentru ca la final să intrăm
sub puterea lui doisprezece, care va fi extrem de prezent. Dar şaptele e foarte
insistent.
Parcurgem toate aceste strădanii cu întrebarea: unde e Duhul Sfânt, aşa
cum îl ştim
>
din învăţătura
>
creştină
T
si
>
din formulările Mântuitorului Hristos
din Evanghelia după Ioan? în exerciţiul cultic nu pomenim niciodată doar pe
Tatăl şi pe Fiul, totdeauna pomenim şi pe Duhul Sfânt. Şi ne întrebăm în con
tinuare citind Apocalipsa: în discreţia Lui, unde e totuşi Duhul Sfânt în această
desfăşurare? Ne-a devenit cumva clară imaginea Tatălui ceresc - Creatorul, a
Mântuitorului Hristos ca Miel înjunghiat. Dar Duhul Sfânt? Noi L-am găsit
oarecum sub formularea celor şapte făclii care sunt cele şapte Duhuri ale lui
Dumnezeu, precum şi la Miel, prin cele şapte coarne şi şapte ochi care sunt cele
şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în lume. Am văzut că Duhul Sfânt e
prezent şi pentru Tatăl şi pentru Fiul. Şi totuşi, nu cumva acest şapte ţine de
taina nedescoperită a Duhului Sfânt? E o întrebare, o ipoteză de lucru. Acest
şapte care se repetă nu cumva dezvăluie prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt,
care este o lucrare înşeptită? Mă gândesc că undeva sub această repetare a lui
şapte în diverse situaţii este de fapt dezvăluită prezenţa lucrătoare a Duhului
Sfânt în istorie! în istoria Bisericii, a cosmosului, a lumii.
Mai spun şi un al treilea lucru înainte de a citi capitolul şase. Când am
pornit la această activitate cu dumneavoastră, am ambiţionat o muncă pe două
direcţii. Pe una am susţinut-o destul de bine: suntem deja la a douăzeci şi doua
lecţie despre Apocalipsă. A doua ar fi o lucrare de adâncire cumva a Sfintei
Liturghii, unde nu am reuşit decât două întâlniri. Dar aceste strădanii sunt
împreună, pentru că şi cei care venim aici pentru Apocalipsă şi cei care faceţi
împreună cu mine o şcoală de seriozitate vizavi de Sfânta Liturghie pe care
o săvârşim în rutina săptămânală a fiecărei duminici şi zi de sărbătoare, sun
teţi aceiaşi oameni. Relaţia aceasta dintre Sfânta Liturghie şi Apocalipsă am
atins-o de mai multe ori şi să nu vă supăraţi dacă revin asupra ei. Până la urmă
rezultatul concret al aprofundării Apocalipsei îl trăim în relaţia noastră cu
Liturghia. Nu facem aici ştiinţă de dragul ştiinţei, că nu suntem capabili şi nu
se cuvine. Acestea nu sunt texte din care să facem obiect de cunoaştere
>
seacă.
Prin urmare, ce urmărim din această aprofundare a Apocalipsei este de fapt o
devenire serioasă a noastră în poziţia de participanţi la Sfânta Liturghie.
Comentatorii pe care i-am frecventat încearcă şi ei să găsească corespon
denţe ale Liturghiei în Apocalipsă. Adică iei Liturghia aşa cum o ştim şi încerci
să identifici cărui moment din Apocalipsă îi corespunde un moment din
Liturghie. E clar că e o slujbă în Apocalipsă. E o slujbă pe plan uriaş, văzut şi
nevăzut, cu preoţi, cu slujitori, cu gesturi deosebite. Dar e foarte greu să obligi
Apocalipsă să intre în forma Sfintei Liturghii. Dar în care Sfântă Liturghie să
intre? In Liturghia aşa cum o înţelegi tu, nu cum este ea! în Sfânta Liturghie
concretă aşa cum o cunoaştem noi. Noi zicem că slujim Sfânta Liturghie ca în
cer, dar de fapt o slujim ca în România. Ea vine foarte de departe şi totuşi sunt
destule aspecte diferite. Ne putem duce în Ardeal şi vedem nuanţe, în Rusia,
în Grecia şi aşa mai departe. E un risc să vrei să îndesi Apocalipsă în această
formă. Eu nu fac acest lucru, nu vreau să plec de la Liturghia aşa cum o cunoaş
tem noi şi să înţeleg Apocalipsă din Liturghie. Doar aşa ca sugestie generală,
poate.
Sunt convins că Sfânta Liturghie este dincolo de ceea ce am învăţat la teo
logie şi ce se învaţă astăzi, adică un ritual explicat istoric cu adăugirile care au
apărut pe parcurs, într-un secol sau altul. Liturghia are în ea nişte articulaţii,
nişte înţelesuri care sunt supra-istorice. Lucrurile vii se aseamănă cu o floare.
De la seminţele pe care iniţial nu le vezi, ea încolţeşte, se ridică, face tulpină,
Conferinţa 22 - 17.08.2019 221
frunze.„Şi care e planta? Planta e procesul, e toată această mişcare de creştere

de la sămânţă până la o nouă sămânţă. Planta nu e numai frunza, nu e numai
floarea, ci toată această mişcare. Tot aşa lucrurile spirituale sunt vii, pentru
că ele sunt un proces. La un moment dat, în acest proces unele lucruri ating
coacerea, iar altele nu reuşesc să atingă coacerea. De aceea vedem de pildă tot
cultul Paştilor, cu o pregătire intensă în toată perioada dinainte. Este o minu
năţie. Insă în legătură cu Crăciunul, nu e acelaşi lucru. în legătură cu Rusaliile
nu e acelaşi lucru. Nu s-a investit la fel de mult în direcţia respectivă, ca şi cum
planta nu a reuşit să ajungă la o înflorire deosebită. Asta înseamnă să surprinzi
viul lucrurilor. Cultul e ceva viu. în relaţia cu Dumnezeu sunt lucruri vii, pen
tru că Dumnezeu este viu. Noi suntem morţii
»
care omorâm lucrurile vii.
Aşa stând lucrurile, Sfânta Liturghie nu e nici ce înţeleg eu, nici alt comen
tator sau profesor. E dincolo de toate lucrurile acestea, iar noi surprindem
doar anumite lucruri. Ar fi extraordinar să fiu atât de sfânt si
» avansat în reia-
ţia cu aceste lucruri fine, încât să simt cumva gândul Iui Dumnezeu în Sfânta
Liturghie. Gândul lui Dumnezeu, care numai în anumite aspecte a ajuns să fie
ca o floare deplină, în altele nu are toate petalele, nu are toate frunzele. Astfel,
e foarte riscant să te duci de la Sfânta Liturghie aşa cum o ştim şi o slujim con
cret şi să încercăm să găsim corespondenţe cu Apocalipsa.
Ce pot face însă? Vreau să găsesc sensul general. Am mai încercat să spun.
Sfânta Liturghie ne preia de la nivelul pe care îl oferim fiecare când venim la
Biserică. Ea ne duce timp de o oră şi jumătate şi încearcă să ne urce şi să ne
umple de un conţinut pe care noi nu îl aveam înainte de a veni la Biserică.
Şi îl vom pierde după ce plecăm de la Sfânta Liturghie, la primele confrun
tări cu strada, cu muzica din maşină. Dar pentru un ceas şi jumătate, într-un
crescendo, comunitatea este pusă în legătură cu nişte conţinuturi supraumane,
cereşti, ale lui Dumnezeu. De cele mai multe ori avem o senzaţie vagă că rămâ
nem cu ceva pozitiv din Sfânta Liturghie, dar nu ducem mai departe gândul,
nu conştientizăm.
222 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O RIZONTURI LITURGICE
Haideţi să ne imaginăm acest drum. Sunt om obişnuit, mă îmbrac, vin

devreme la Sfânta Liturghie, ca şi dumneavoastră. Ne şi împărtăşim, parcurgem
drumul liturgic complet, cât de conştient şi de religios putem. Vă daţi seama
că noi cei care parcurgem o Sfântă Liturghie în felul acesta, cu substanţa noas
tră umană, cu partea de omenire pe care o reprezentăm noi am participat la o
sfinţire. Ne-am lăsat pătrunşi de o lucrare de sfinţire. Liturghia este o slujbă de
sfinţire a omului. Aşa cum facem sfeştania, ca să sfinţim apa, Liturghia lucrează
asupra Pâinii şi Vinului şi asupra noastră, a celor care le primim. E o sfin
ţenie care ne plasează în intimitatea Mântuitorului Hristos, nu e o sfinţenie
abstractă. Este o punere a noastră în legătură cu Mântuitorul Hristos. Luăm
Trupul şi Sângele Lui în noi, în procesele noastre fiziologice. Noi permitem ca
asupra noastră să aibă loc un proces de sfinţire, de hristificare.
Să ne imaginăm că Dumnezeu urmăreşte procesul acesta la scară univer
sală. Cam acesta ar fi raportul dintre Liturghia pe care o slujim noi în bise
rică şi Liturghia cosmică, eshatologică, desfăşurată în Apocalipsă. Ea este o
slujbă care tinde să hristifice omenirea şi universul întreg. Adică să recupe
reze, să ia cât mai mult din omenire şi din univers şi să le pună sub stăpânirea
Mântuitorului Hristos. Mântuitorul Hristos să fie, să se regăsească în aceste
lucruri, aşa cum este în noi când ne împărtăşim. Ce este aceasta? împărăţia lui
Dumnezeu! Termenul acesta de împărăţie este extraordinar de tainic şi deo
sebit. Sfânta Liturghie este de fapt împărăţia lui Dumnezeu pentru noi cei
care acceptăm să fim la Sfânta Liturghie. împărăţia e făcută din Mântuitorul
Hristos înviat, negreşit că şi din Maica Domnului, apoi din tot ceea ce a căpă
tat pecetea Mântuitorului Hristos din oamenii şi universul dinaintea noastră
şi din cei ce vor urma să capete această pecete. Tot ceea ce a fost şi va fi calificat
în direcţia sfinţeniei, a hristificării, este împărăţia. Prin Sfânta Liturghie sun
tem provocaţi să facem şi noi parte din ea. Şi vă rog să urmăriţi mâine la Sfânta
Liturghie de câte ori găsiţi astfel de sensuri vii, vădind structura vie a Sfintei
Liturghii.
Conferinţa 22 - 17.08.2019 223
Deci ce vrea să facă Sfânta Liturghie? Să facă din noi împărăţie! Să ne

copleşească, să ne antreneze, pentru ca noi cu toată fiinţa noastră, să intrăm
în tărâmul acesta al împărăţiei întemeiată de Mântuitorul Hristos prin
înviere. El e primul care în Trupul Lui înviat e punct fix, e sămânţa din care
creşte împărăţia. Noi suntem cei care în Liturghie imităm elemente din
Apocalipsă, nu invers. Şi atunci ideea aceasta că noi facem lucrul Heruvimilor
şi al Serafimilor apare de mai multe ori foarte explicit în textele din Sfânta
Liturghie cu care noi ne adresăm lui Dumnezeu... Noi, care pe heruvimi cu
taină închipuim, Şi făcătoarei de viaţă Treimi, întreit-sfântă cântare aducem...
Trimiterile sunt deconcertant de evidente.
Ideea cu care facem paşi în citirea mai departe a Apocalipsei este ceva de
care mă agăţ, pentru că ceea ce urmează în continuare este foarte greu de expli
cat, e copleşitor. Dar să rămânem în minte cu sensul acesta prin care pare că
Mântuitorul Hristos, Dumnezeu însuşi lasă ca omenirea să participe la acest
proces de hristificare din care înţelegem Ia sfârşitul Apocalipsei că e biruitor,
dar nu e total. E un proces de selecţie. Vom vedea că această liturghie eshato-
logică conţine şi multe rateuri. Nu toată omenirea participă de bună credinţă
la acest proces. Ba mai mult, cei care participă Ia acest proces se recunosc din
faptul că îşi asumă o suferinţă. Noi nu avem acest element în Liturghia noas
tră, prin care participarea la Liturghie să însemne suferinţă, chin, pedeapsă.
Nu există aşa ceva. Mărturisirea noastră e una în care noi înşine ne extragem
din lumea obişnuită, din cotidian, dar nu putem spune că e ceva dureros. Nu
găsesc o corespondenţă. Pe când în Liturghia mare, eshatologică, tema aceasta
a suferinţei este extraordinar de prezentă. Iar descrierea ei începe cu peceţile.
Am o explicaţie, pentru că la prima vedere pare că Dumnezeu începe să-i
taie pe cei răi şi vine pe pământ cu nişte pedepse înfricoşătoare. Ca şi cum
până acum Dumnezeu a aşteptat şi a văzut că suntem nişte nemernici şi atunci
permite ca pe faţa pământului să vină dezastre. Asta ar însemna că Apocalipsa
începe numai atunci când Dumnezeu s-a săturat de nimicnicia noastră, pe
logica Vechiului Testament. Citim chiar în perioada aceasta Profeţii şi vedeţi
224 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, ORIZO N TU RI LITU R G ICE
cum Dumnezeu aşteaptă, mai face o chemare, mai aşteaptă, mai dă o pedeapsă
şi tot aşa. Nu prea seamănă, nu prea e în ordine să vedem aşa, pentru că ar fî
ca şi cum omenirea şi-a dat examenul ei, lucrarea scrisă e proastă şi atunci vin
pedepsele. Ori nu merge aşa, deoarece nu am avea despre Dumnezeu decât ceea
ce evreii au putut prin Vechiul Testament să înţeleagă despre Dumnezeu. E o
dimensiune mult prea săracă, după ce Dumnezeu s-a revelat ca Sfântă Treime
şi a venit a Fiu al Omului pe pământ, răbdând mizeria şi crucea.
Pe urmă este însăşi imaginea de Miel stând ca înjunghiat acolo la Tronul
ceresc şi având atributele Divinităţii. Cei din jur i se pleacă precum Tatălui
ceresc şi totuşi El stă ca un Miel înjunghiat. Cum se împacă imaginea de Miel
înjunghiat cu imaginea unui Dumnezeu care vine cu buzduganul şi îmi dă în
cap pentru că nu e mulţumit de cum mă comport? Nu se potriveşte, nu merge.
E prea săracă imaginea aceasta, în care Apocalipsa este înşiruirea pedepselor
pe care Dumnezeu le lasă să se verse asupra lumii. Şi totuşi ele aşa apar: cele
şapte peceţi, trâmbiţe, cupe ale mâniei şi ce vom vedea. Vom mai vorbi pe
parcurs, însă eu vă sugerez să gândiţi atent şi să lăsaţi mintea dumneavoastră
să surprindă aspecte mai fine, mai bogate, mai vii în legătură cu această temă.
Citind, mi-a venit în minte lucrul acesta: Mântuitorul Hristos unit cu ome
nirea odată cu condiţia Lui de om asumată şi păstrată, El e împreună suferi
tor. Gândiţi-vă că Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu mai poate avea
o relaţie exterioară cu noi oamenii. Nu mărturiseşti deplin pe Mântuitorul
Hristos, dacă ţi-1 imaginezi în felul Vechiului Testament, în care Dumnezeu
investeşte în oameni, iar dacă investiţia nu are rezultat, atunci se supără şi
pedepseşte. Mântuitorul Hristos s-a unit cu toţi oamenii aşa cum sunt ei. Ce
se întâmplă cu oamenii îl priveşte. El e în stare de jertfa.
Mai degrabă te poţi gândi că omenirea intră în tot felul de lucruri îngă
duite de Dumnezeu şi dezvăluite prin peceţi, trâmbiţe şi celelalte. Dar pe
Mântuitorul Hristos trebuie să ni-L imaginăm în stare de jertfa, suferind cu
omul mameluc. Sau altfel spus, omenirea parcurge drumul crucii. Asta e o
idee extraordinară pe care am găsit-o la Boris Răduleanu care vorbeşte despre
Conferinţa 22 - 17.08.2019 225
Liturghia Crucii. Adică omenirea trebuie să treacă prin Săptămâna Patimilor

pentru ca să poată să se unească cu Mântuitorul Hristos în împărăţie. Trebuie
ca şi omenirea să urce pe cruce, nu poţi ajunge la înviere altfel. Omenirea e
datoare cumva să parcurgă drumul crucii, pe care ea L-a obligat pe Mântuitorul
Hristos să îl asume. Ai putea spune că Apocalipsa este Drumul Crucii omeni
rii. Câţi vor ajunge la înviere? Pentru câţi aceste încercări vor fi calificante, îi
vor transforma pe oameni în sfinţi? Câţi din cei care participă la acest calvar
vor putea să convertească suferinţa în sfinţenie? Vom vedea că nu toţi, pentru
că sunt puteri negative care au alte interese şi se opun Mântuitorului Hristos.
Ajunge cu partea introductivă. Partea de astăzi va fi foarte scurtă pentru
că nu mai e timp. Citim capitolul şase:
„Şi am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele şapte peceţi, şi am
auzit pe una din cele patru fiinţe zicând cu glas ca de tunet: Vino şi vezi.
Şi m-am uitat şi iatâ un cal alb şi cel care şedea pe el avea un arc; şi i s-a dat
lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca sâ biruiască.” (Apoc.6, 1-2).
Vor fi patru cai de culori diferite, care sunt văzuţi la fiecare pecete. Mai
sunt nişte lucruri pe care trebuie să le spun. Vedeţi că la deschiderea peceţilor
se implică şi câte una din cele patru fiinţe. Nu ne spune că ar fi aceeaşi ordine
cu care suntem obişnuiţi şi că fiinţa cu chip de leu ar fi prima care zice Vino şi
vezi. Mai vin comentatori şi spun că în textele originale nu se spune Vino şi vezi
ci doar Vino. Dacă zici Vino şi vezi e ca şi cum îl cheamă pe apostolul Ioan să se
ducă acolo aproape să vadă, ca într-o carte. E o imagine prea săracă şi pămân
tească. De aceea unii spun că cuvântul acesta e posibil să se adreseze călăreţu
lui! Vă daţi seama că nu putem explica acest lucru, dar mi s-a părut interesant
să urmărim acest detaliu.
„Ş i când a deschis pecetea a doua, am auzit, zicând, pe a doua fiin ţă: Vino
şi vezi.
Şi a ieşit alt cal, roşu cafocul; şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe
pământ, ca oamenii să sejunghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat.” (Apoc.6, 3-4).
226 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZO N TU RI LITURGICE
Aici pare mai clar că atunci când se spune „Vino”, călăreţul iese cu calul şi
este văzut. Oricum, lucrurile pare că devin tot mai grave, e o duşmănie de colo
până colo.
„Şi când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treiafiin ţă, zicând: Vino şi
vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal negru şi cel care şedea pe el avea un cântar în
mâna lui.
Şi am auzit, în mijlocul celor patru fiinţe, ca un glas care zicea: M ăsura de
grâu un dinar, şi trei măsuri de orz un dinar. D ar de untdelemn şi de vin să nu
te atingi!' (Apoc.6, 5-6).
Pare o perspectivă a foametei. Aşa se comentează. Grâul şi orzul devin
foarte scumpe şi doar vinul şi untdelemnul rămân accesibile. Zice aici că un
dinar ar fi plata medie pentru o zi de lucru. Pentru o măsură de grâu, un dinar
e un preţ exorbitant.
„Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasulfiin ţei a patra, zicând:
Vino şi vezi.
Şi m-am uitat şi iată un calgalhen-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era:
Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a
pământului, ca să ucidă cu sabie şi cufoamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe
pământ.” (Apoc.6,7-8).
Călăreţul acesta al patrulea pare a veni cu puterea de a face şi relele care

au fost aduse de ceilalţi. Călăreţul este Moartea şi ea are ca însoţitor, iadul,
locuinţa morţilor. Perspectiva este deci foarte sumbră. De aici încep numai
suferinţe.
Continuăm data viitoare. Până atunci gândiţi-vă că trebuie să fie ceva cu
această structură, cu aceste serii de şapte, următoarea serie de şapte dezvoltân-
du-se din ultima. Seriile acestea curg, nu sunt rupte cum sunt scrisorile faţă de
restul. Şi asta ne dă de gândit, ne provoacă.
Conferinţa 23
31.08.2019
Data trecută am încercat să apropiu de sufletul nostru această realitate

a lucrurilor pe care n-am conştientizat-o suficient până acum, anume tema
aceasta a împărăţiei. în rugăciunea Tatăl nostru, Mântuitorul Hristos i-a învă
ţat pe ucenici să spună „Vie împărăţia Ta”. Una din cele şapte cereri din rugăciu
nea Tatăl nostru se referă la acest lucru, adică să vină împărăţia lui Dumnezeu.
In întâlnirea precedentă doar am cochetat cu tema aceasta a împărăţiei, legată
de Sfânta Liturghie. Aceasta în ideea că Sfânta Liturghie ar aduce împărăţia
lui Dumnezeu pe pământ, în felia de timp şi spaţiu fizic în care o slujim. V-am
invitat să fiţi atenţi la rostirile din Sfânta Liturghie care se referă la împărăţie
şi la faptul că dorim să fim înscrişi, să aparţinem împărăţiei Cerurilor.
în marea rugăciune euharistică zicem că Dumnezeu ne-a dat împărăţia
care va să fie, ca un lucru extraordinar pentru care îi suntem recunoscători
Mântuitorului Hristos. E foarte aparte exprimarea. Practic ne referim la ceva
care e în curs, la un proces de devenire. Adică Mântuitorul Hristos ne-a dat
posibilitatea împărăţiei, iar aceasta urmează să se întrupeze, să devină o reali
tate a pământului.
După cum am mai spus, nu putem explica detaliile din Apocalipsă, dar
m-aş bucura să putem intui sensurile mari, principale. Istoria pământului din
momentul în care Mântuitorul a venit în lume are în ea un ferment. Ea nu mai
curge anapoda, cum le spuneam deunăzi la o cununie: viaţa de bărbat şi femeie
este calificată prin cununie. E un proiect de construcţie care duce undeva, are
un ţel. Aşa şi Mântuitorul Hristos, venind pe pământ şi unindu-se cu oame
nii, a dat un sens istoriei. Ea nu mai poate fi întâmplătoare. S-a pus în ea un
vector, care tinde să o ducă undeva. Acestea ar putea să se descopere în ceea ce

înseamnă împărăţie. Dumnezeu aşteaptă ca lumea să devină împărăţie!
Prin urmare Liturghia aceasta eshatologică la care asistăm citind
Apocalipsa ar putea să fie acest proces lung cât toate veacurile şi care îţi arată
cum se transformă lumea în împărăţie. Pentru că în final, Babilonul devine
noul Ierusalim. Babilonul care e simbolul civilizaţiei pământeşti ultra-materi-
aliste se prăbuşeşte şi din cer coboară noul Ierusalim. Asta ca să înţelegem că
lumea asta, aşa cum este ea marcată de ticăloşenie, de materialism, de atitudi
nea anti-hristică, la un moment dat se termină, iar cu anumite lucruri salvate
din ea se naşte un cer nou şi un pământ nou. Lucrul acesta poate fi surprins
şi în termeni pe care părintele Anania îi comentează la psalmi. De pildă că
„Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat”. Deci nu „a împărăţit”,
ci „S-a împărăţit”, adică el s-a instaurat. E o împlinire acolo. împăratul acestei
lumi nu mai e un împărat pământesc, ci e Mântuitorul Hristos, care e şi Om şi
Dumnezeu. Cu termenul acesta ne întâlnim de mai multe ori în psalmi şi tre
buie avut în vedere. Dumnezeu a pus în lume fermentul acesta ca ea să devină
împărăţie. Iar Domnul Hristos e împăratul.
Cred că ar trebui să facem o observaţie. Dacă am lăsa la o parte primele
trei capitole şi am începe cu capitolul patru, observăm că personajele care apar,
care sunt active în toată desfăşurarea până la capăt, nu sunt oameni. Oamenii
apar ca o porţie mică a acestei desfăşurări plină de dinamism din Apocalipsă.
Ei trăiesc consecinţele unor lucruri pe care le săvârşesc fiinţe supra-omeneşti.
Personajele care apar în prim-plan şi care sunt descrise ca făcând anumite
lucruri, nu sunt oameni, ci sunt personaje îngereşti. Apocalipsa nu ne spune în
limbajul Sfântului Dionisie Areopagitul de ce ranguri sunt. Nu foloseşte ter
meni precum Serafimi, Heruvimi şi aşa mai departe. Dar totuşi sunt fiinţe deo
sebite, individualizate clar. Figurile care sunt legate strict de Tronul ceresc sunt
foarte stabile, cele patru fiinţe care intervin de mai multe ori şi cei douăzeci şi
patru de bătrâni. Şi atunci îţi dai seama că Apocalipsa care înseamnă „descope
rire” ne spune care sunt realităţile cereşti ce însoţesc istoria. Adică după ce s-a
Conferinţa 23 - 31.08.2019 229
vorbit despre scrisori şi cuvintele trimise de Mântuitorul Hristos celor şapte

comunităţi, acum aflăm ce e în spatele evenimentelor pe care le trăim la o scară
mai mică sau mai mare, în compoziţia aceasta care se cheamă istoria omenirii
de la Mântuitorul Hristos până la Eshaton.
Dacă ne lămurim cu lucrul acesta, cred că nu mai trebuie să căutăm, ci pur
şi simplu să suportăm faptul că Apocalipsa dezvăluie realităţi nevăzute, cereşti.
Ceea ce se întâmplă aici pe pământ într-o situaţie sau alta am putea înţelege
că reprezintă consecinţele binecuvântării, sau ne-binecuvântării, dar oricum a
voinţei lui Dumnezeu prin îngerii Lui. Totul, în acest proces extraordinar de
dureros, în care parcă toată omenirea este chemată la crucificare. Unii acceptă,
unii nu acceptă, pentru ca prin această crucificare la care Domnul participă
prin trupul Său mistic, adică omenitatea, să putem ajunge la înviere.
Acceptând aceste idei, nu mai căutăm neapărat traduceri punctuale în
lumea pământească în care trebuie neapărat să ştim ce înseamnă un lucru sau
altul. Dimpotrivă, rămânem în respect faţă de lucrurile care se dezvăluie, ca
şi când important este că acele lucruri sunt, există. Să ştim că Dumnezeu nu e
nepăsător şi că noi nu suntem de capul nostru. Dumnezeu are un plan cu noi
şi urmăreşte istoria aceasta a pământului şi ea nu se explică prin forţe de pro
ducţie, ci prin realităţile nevăzute care dublează această istorie de creştinare a
omenirii, de selecţie a omenirii pentru devenirea întru împărăţie.
Există Cartea Iov, o carte de care ne-am apropiat cândva şi cu care ne întâl
nim în fiecare an în Săptămâna Patimilor. Părţi consistente din Cartea Iov sunt
încărcate de înţelesuri profetice pentru destinul Mântuitorului Hristos din
Săptămâna Patimilor. Dar şi în legătură cu omenescul, cu soarta lui pe pământ.
Ori această carte stranie în felul ei, înainte de a relata aspecte pământeşti, are
un început ca şi când un voal se dă deoparte şi ne arată că se întâmplă ceva în
lumea nevăzută. Vine vrăjmaşul omului la Dumnezeu şi obţine permisiunea să
îl pună pe om la încercare în mai multe etape: dezastrul cu averea, cu familia
şi în final cu propria lui sănătate şi condiţie socială. Iar de aici o întreagă dez
batere pe care o au prietenii lui Iov în legătură cu el şi care îşi dau cu părerea ca
nişte oameni pământeni. Că ar fi avut păcate, că trebuie să le recunoască şi aşa

mai departe. Cei care citim de la început la sfârşit suntem mai informaţi decât
prietenii lui Iov, care îşi dau cu presupusul, încercând să explice suferinţele lui
Iov. Noi, înainte de a intra în toată strădania asta care nu prea duce nicăieri de
a explica suferinţa unui om nevinovat, am văzut care este explicaţia. Am văzut
că destinul omului nu se judecă în hotarele condiţiei lui de fiinţă pământească.
Omul se defineşte într-un orizont mult mai larg. El are suflet, are duh şi apar
ţine prin ele unei lumi nevăzute. Acestea sunt cele care până la urmă explică cu
adevărat ce se întâmplă cu omul concret, care stă pe pământ.
Ceva asemănător cu cartea Iov ar trebui să fie şi cu Apocalipsa, ca dez
văluire a ceea ce se întâmplă în ceruri în legătură cu istoria pământului. Dacă
lucrul acesta îl înţelegem, atunci nu avem o piedică să gândim că evenimen
tele in Apocalipsă se pot trăi de către o generaţie într-o civilizaţie anume. De
pildă noi putem trăi evenimente apocaliptice în timpurile noastre. Ne putem
da seama că anumite nuanţe apocaliptice se trăiesc în civilizaţia actuală. Ce
poate fi mai asemănător cu Babilonul, decât societatea de consum în care trăim
astăzi? Ea se va prăbuşi la un moment dat, nu are cum să fie altfel. Asta o zicem
şi în logica omenească, dar ţi-o arată şi Apocalipsa, care dezvăluie că toată fala
Babilonului bazată pe comerţ va fi veştejită complet.
Prin urmare Apocalipsa poate fi trăită ca explicaţie a unor timpuri pe care
le parcurgem, fără ca ea să se epuizeze. Ea se poate oglindi într-un arc de timp
mai limitat, să zicem secolul 21 sau secolul 20, sau mai mare, sau în forme tot
mai radicale de prăbuşire a unei civilizaţii. Civilizaţia romană s-a prăbuşit şi
puteai să vezi şi legat de asta că lucrurile care nu se construiesc întru împărăţie,
sunt eliminate! Se salvează dintr-un timp, dintr-o civilizaţie, dintr-un spaţiu
geografic acele lucruri care acceptă să se sfinţească, să fie binecuvântate, să fie
elementele de construcţie ale împărăţiei.
Acum venim la cele concrete. Desfacerea peceţilor pe care o face Mielul
care stă ca înjunghiat la Tronul Dumnezeirii am urmărit-o până la pecetea a
patra sub forma celor patru călăreţi ai Apocalipsei. Sunt simboluri ale unor
Conferinţa 23 - 31.08.2019 231
dificultăţi care vin peste omenire, ale unor încercări şi situaţii care selectează
omenirea. Totuşi primul călăreţ are caracteristici care trimit către Domnul
Hristos. El vine pe un cal alb... şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor
ca să biruiască. Ne vom mai întâlni cu imaginea calului alb şi de fiecare dată
este clar o trimitere la Domnul Hristos. Ne-am putea gândi că e venit ca să
biruiască şi să se afirme ca împărat. Lumea să devină împărăţie, iar El să aibă
prerogativele de împărat. Ceilalţi trei călăreţi sunt purtătorii unor dezastre, ale
unor încercări foarte grele pentru oameni.
„Ş i când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor
înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.
Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate,
nu veijudeca şi nu vei răzbuna sângele nostru,fa ţă de cei ce locuiescpe păm ânt?
Şifiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în
tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-sluji-
tori cu ei şifraţii lor, cei ce aveau săfie omorâţi ca şi ei.” (Apoc.6, 9-11).
Iată că la pecetea a cincea apare elementul omenesc. Dar este elementul
omenesc mărturisitor, este condiţia de martir asumată cu preţul vieţii. Cu pece
tea a cincea se dezvăluie condiţia lor de suflete. Ei au fost omorâţi pe pământ,
iar sufletele lor sunt sub jertfelnicul ceresc. Am câteva lucruri de spus aici.
Mai întâi, imaginea aceasta că sub jertfelnicul ceresc sunt martirii, trebuie
să dea de gândit. A devenit normativ pentru orice altar bisericesc pământesc
ca el să aibă o legătură cu mucenicii şi cu sfinţii în general. Intr-o primă etapă,
altarele s-au construit oarecum imitând în planul fizic această descriere a pece-
ţii a cincea, care zice că sufletele martirilor stăteau sub jertfelnic. La noi oasele
martirilor, moaştele lor sunt sub jertfelnic. Cele mai vechi altare au sub ele
martirioane. Adică undeva sub Sfânta Masă, sub nivelul pământului e un fel de
bisericuţă unde sunt depuse moaştele. E situaţia din Dobrogea de pildă, de la
bisericile care s-au găsit pe acolo. Sau la Sfântul Dimitrie din Tesalonic, unde
găseşti la subsol lucrurile acelea care sunt legate strict de martirajul lui. Iar mai
târziu când nu au mai fost martiri ca să faci biserică acolo, s-au pus moaşte de
232 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O RIZO N TU RI LITURGICE
martiri în Sfânta Masă. Până în ziua de astăzi nu se târnoseste o Sfântă Masă

)
până nu se pun sfinte moaşte în ea. Şi de asemenea pe Sfânta Masă, Liturghia

cere să fie părticele incluse într-un bulgăraş de ceară, de târnoseală, cusute
acolo într-un buzunăraş în spatele Sfântului Antimis.
Aceasta îţi arată că Apocalipsa a fost model. Găseşti acolo lucruri scrise şi
pe care oamenii de pe pământ, în vieţuirea lor bisericească concretă, au încercat
să le imite. Aşa înţelegem că este şi Sfânta Liturghie.
Am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvân
tul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Deci ei au fost fideli
Mântuitorului Hristos si au onorat condiţia lor de mărturisitori, de oameni
care s-au afirmat pe sine ca fiind ai Domnului Hristos.
Aceştia ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu veijudeca şi nu
vei răzbuna sângele nostru,faţă de cei ce locuiesc pe păm ânt? Nu mi-e uşor să mă
împac cu acest fel de rugăciune. Sfinţii aceştia cer judecată. Relaţia noastră cu
Psaltirea ne dă posibilitatea să găsim de multe ori aceste accente în psalmi. Fiţi
atenţi, citind Psaltirea, la momentele când psalmistul cere intervenţia grabnică
a lui Dumnezeu împotriva celor răi. Fac doar această apropiere şi nu mă duc
mai departe. Mai remarc doar un lucru care mă impresionează tot mai tare
şi anume că această colecţie de cărţi care se cheamă Biblia sunt extraordinar
de unitare. Dă de gândit lucrul acesta şi ne putem considera extraordinar de
favorizaţi de faptul că în decursul a două mii de ani, Biserica nu a renunţat la
Vechiul Testament. A păstrat Vechiul Testament cu autoritate canonică! Astfel,
Cartea Sfântă, Vechiul şi Noul Testament, e una singură! Ar fi atât de bine
venit ca omul modern să redescopere Biblia, să redobândească cultura biblică
în asa
> fel încât să-si
> dea seama de elemente care sunt si
> colo si
> colo si
> care se
explică unele prin altele. Dumnezeu a pregătit în Vechiul Testament un popor
şi l-a trecut prin tot felul de situaţii grele ca să aleagă ce-i bun din el, să-l cali
fice pentru ca poporul să-L onoreze, să nu-L trădeze pe Dumnezeu. Ceea ce se
întâmplă în Vechiul Testament cu poporul ales, se întâmplă în Noul Testament
şi în Apocalipsă cu toate popoarele şi cu omenirea. De aceea ele se luminează
Conferinţa 23 - 31.08.2019 233
unele pe altele. Sunt lucruri pe care le găsim acolo în relaţia lui Dumnezeu cu
poporul ales, cu urcuşuri şi coborâşuri, pedepse şi luminări, pentru ca să se
ajungă să poată fi Maica Domnului, să poată fi Sfântul Ioan Botezătorul.
E curajos ce vă spun, dar eu vă dau nişte elemente pe care dacă le preluaţi
cu sinceritate, puteţi beneficia de o orientare. Poţi spune că istoria are un sens
care poate fi decelat. Putem compara diverse elemente din Biblie şi ne dăm
seama că istoria aceasta dezvăluită de Apocalipsă nu are cum să fie blândă! Nu
are cum, pentru că Mântuitorul Hristos însuşi şi-a asumat calvarul şi îl asumă
în continuare ca Miel înjunghiat. El fiind om, tot ce se întâmplă cu omenirea
în perioada aceasta îl priveşte şi pe El. Dumnezeu nu stă undeva sus, pasiv, ci
participă odată cu omenirea la calvar, la experienţa Săptămânii Patimilor, pen
tru ca în final să iasă la iveală cei care rămân. Cu cine poate merge mai departe,
cu cine acceptă să intre cu El în moarte, pentru ca să poată învia şi să participe
la o altă lume.
Ş i fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în
tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-sluji-
tori cu ei şifra ţii lor, cei ce aveau săfie omorâţi ca şi ei.
Ei sunt într-o aşteptare ca să se împlinească numărul. Aici părintele
Anania dă o explicaţie: „un număr pe care Dumnezeu îl ştie mai dinainte.
Persecuţiile şi martirajul vor continua până la împlinirea acestui număr, după
care va urma judecata”.
Conferinţa 24 9
14.09.2019
Atunci când am vorbit despre rugăciunea „Tatăl nostru” am insistat serios

asupra faptului că structura ei este septuplă. După invocarea iniţială urmează
şapte cereri. Ele sunt grupate pe formula trei plus patru. Sigur că jumătatea lui
şapte ar fi trei şi jumătate. Am atins şi treaba aceasta cu jumătatea lui şapte, dar
aici este altceva, este trei şi patru.
Când ne-am ocupat de scrisori v-am atras atenţia asupra faptului că acel
şapte al scrisorilor este şi el grupat pe formula patru plus trei. Desigur că cineva
mi-ar putea replica spunând că acele capitolele s-au creat în textul sfânt mai târ
ziu, ele iniţial au fost scrise cursiv şi ulterior au fost grupate pe capitole şi versete.
Dar deocamdată să lăsăm aşa: până la urmă şi cel care le-a împărţit pe capitole le
putea împărţi în două plus cinci sau altfel. De ce le-a împărţit în patru plus trei?
Această structurare a lui şapte de la scrisori, am putea-o urmări oarecum şi
în continuare la peceţi, la trâmbiţe şi în continuare să vedem până unde merge
formula aceasta. La peceţi se potriveşte. Primele patru peceţi sunt cu cei patru
călăreţi, iar următoarele trei sunt altfel, nu mai seamănă. Lucrul acesta trebuie
văzut. Nu mă duc mai departe cu comentariul. îl observăm, îl punctăm şi poate
ne va folosi la un moment dat.
Pecetea a cincea a fost destul de scurtă si ne-a arătat sufletele martirilor
>
sub jertfelnicul lui Dumnezeu. Aceşti martirizaţi pentru ataşamentul lor faţă
de Domnul Hristos îi cer lui Dumnezeu o grăbire a judecăţii: Stăpâne sfinte şi
adevărate, nu veijudeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, fa ţă de cei ce locuiesc
pe păm ânt? Nu se dă un răspuns. Se spune doar că fiecăruia i s-a dat un veş
mânt alb. Ne întâlnim din nou cu culoarea albă. Ea e culoarea binelui, culoarea
Conferinţa 24 - 14.09.2019 235
Mântuitorului Hristos. Şifiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a
spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei
împreună-slujitori cu ei şifraţii lor, cei ce aveau săfie omorâţi ca şi ei. Deci mar
tirajul este în desfăşurare, iar cei deja văzuţi la pecetea a cincea trebuie să mai
aştepte până ce numărul lor se completează cu cei ce urmează să se mai adauge.
înainte de a deschide şi de a citi despre pecetea a şasea aş vrea să mă întorc
puţin la început pentru a face nişte acolade. Autorul Apocalipsei face bine
cuvântarea în capitolul întâi şi pomeneşte pe Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce
vine, pe cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui şi pe Iisus Hristos,
M artorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor
pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre,
prin sângele Său, şi ne-afăcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl
Său. Data trecută am atins un pic aspectul acesta a ceea ce ar putea însemna
împărăţie şi că împărăţia dă sens istoriei. în Vechiul Testament toată istoria
urmăreşte constituirea poporului ales şi viaţa lui, ca să-L mărturisească pe
Dumnezeu care are un plan cu ei. Apocalipsa urmăreşte ceva asemănător, dar
având ca eroi nu un popor, ci o lume. O lume care este abonată la condiţia de
mărturisitoare a Domnului Hristos. Aşa cum poporul ales a putut constitui o
lume, un stat, o ţară, lumea aceasta din Apocalipsă, căreia i se adresează aştep
tarea Domnului Hristos, este lumea întreagă, toată omenirea, toate popoarele.
Ea trebuie să devină o împărăţie, în care Mântuitorul să fie împărat.
Astăzi la Sfânta Liturghie s-au citit texte din Evanghelia Sfântului Ioan
referitoare la Răstignire. Acolo a apărut tema aceasta în care Pilat se joacă un
pic cu evreii care îl pârăsc pe Domnul —Iată împăratul vostru...Nu avem împă
rat decât pe Cezarul. Deci ei nu acceptă ca Domnul Hristos să aibă vreo legă
tură cu ideea de a le fi conducător, de a le fi împărat. Şi totuşi Pilat scrie Iisus
Nazarineanul, îm păratul iudeilor!
Şi aici sunt atinse nişte lucruri pe care Apocalipsa le reia, dar într-un
mod discret, fin. Trebuie surprins lucrul acesta. Tema istoriei dezvălu
ită de Apocalipsă este până la urmă aceasta: lumea să devină împărăţie, iar
236 Preot Petru Moga - APO CALIPSA, O R IZ O N T U R I L IT U R G IC E
Mântuitorul Hristos să devină împărat. Şi ne-ajacutpe noi împărăţie adică ne-a

dat vocaţia de a face parte din împărăţie şi preoţi ai lui Dumnezeu. Deocamdată,
imaginea împlinitoare pe care o putem desprinde din toate aceste lucruri este
cea de împărăţie, Domnul ca împărat şi noi ca preoţi. Amestecul acesta din
tre împărăţie şi sacerdoţiu este surprins şi când am văzut pe slujitorii din jurul
tronului ceresc, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni cu atribute
de regalitate şi sacerdoţiu. Acest lucru se vede că e gândit şi pentru oamenii
cărora le va reuşi pe parcursul istoriei să devină mărturisitori ai Domnului, să
fie solidari, perseverenţi, statornici pentru Domnul. Condiţia lor va fi de a face
parte din împărăţie şi de a putea sluji lui Dumnezeu preoţeşte.
Eu vă trimit gândurile să surprindă nuanţe care ne sunt de ajutor şi care
ne apropie un pic de limbajul Apocalipsei cu încărcătura ei de sensuri. Dacă
puteţi accepta lucrul acesta, puteţi trage concluzii pentru ce poate însemna slu
jirea Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie este un exerciţiu de a face din această
lume un fragment de împărăţie, iar condiţia de a sluji lui Dumnezeu în Sfânta
Liturghie este o imagine prefiguratoare, simbolică. Din exerciţiul acesta
rămâne un lucru care are alt sens decât cel exterior legat de venitul la Biserică.
Din venitul la Biserică se creează o tezaurizare, o acumulare pentru un viitor
foarte îndepărtat şi deosebit de înalt. Acest lucru se referă şi la noi preoţii, dar
şi la dumneavoastră care participaţi şi sunteţi împreună slujitori. Conceptele
teologice nu vă elimină pe dumneavoastră ca şi când, dacă nu sunteţi preoţi de
funcţie, aţi fi de o calitate inferioară. Nu e adevărat! Şi dumneavoastră, datorită
faptului că sunteţi botezaţi şi sunteţi unşi cu Sfântul Mir, beneficiaţi de o preo
ţie împărătească. Foarte straniu şi acest lucru! Iar datorită acestei preoţii, chiar
în actele concrete liturgice, dumneavoastră, în cazuri extreme, puteţi boteza pe
cineva. Preoţia aceasta împărătească este una de fapt, nu una de funcţie.
Aş mai adăuga aici un element. Când preotul se îmbracă în veşminte,
costumul sacerdotal ortodox are anumite trimiteri către costumul purtat de
împăraţii bizantini. Dincolo de aceasta, e foarte clar că fiecare element din
costumul preoţesc are o valoare simbolică. Când ne îmbrăcăm, fiecare piesă de
Conferinţa 24 - 14.09.2019 237
costum trebuie însoţită de o anumită rugăciune în aşa fel, încât în final nu se

vede din preot decât faţa şi palmele. Când eram ghidul Mănăstirii Sinaia am
surprins ideea aceasta că deplasarea spre altar de la apus la răsărit este un drum
urcător, uneori consemnat prin mai multe trepte care încep chiar din curte,
alteori printr-o singură treaptă acolo la altar. Dar drumul este urcător şi expli
cam treaba aceasta prin faptul că atunci când omul vine la Biserică şi parcurge
drumul până la altar, îl găseşte pe preot în altar, cu costumul lui special, ca pe
un chip al omului desăvârşit. Aşa înţelegeam eu pe timpul acela. Deci preotul
îmbrăcat în veşminte, cu simbol pentru fiecare element al costumului, este ca
un om care a atins nişte niveluri înalte. Dacă aţi pleca de la imaginea preotu
lui îmbrăcat în veşminte aţi avea în faţă idealul de împlinire al oricăruia dintre
dumneavoastră. Oricare om ar putea să vadă în imaginea preotului ţinta spre
care trebuie să tindă.
Lucrurile acestea acţionează şi dacă nu le gândeşti. înainte ca lumea
modernă să descopere subconştientul, Biserica a ştiut să-l înconjoare pe om
într-o atmosferă în care să-l pună pe un drum accesibil şi celor care niciodată
nu ar putea gândi şi suporta explicaţii de felul acesta. Dar asta nu înseamnă că
nu are un efect şi asupra lor. Lucrul văzut în tensiunea aceasta unitară a lăcaşu
lui de cult lucrează asupra omului. Toate aceste elemente trimit la împărăţie,
la Mântuitorul Hristos împărat, iar noi suntem preoţi şi slujitori ai Domnului.
Veţi vedea mai departe ce loc e gândit pentru om, dacă reuşeşte să iasă cu bine
din toate provocările teribile descrise în Apocalipsă. Veţi vedea că suntem aici
la tema împărăţiei şi a preoţiei destinată omului. In felul acesta ajungem să
facem şi noi la rândul nostru lucrurile pe care încă de la începutul Apocalipsei
le-am văzut făcute de aceste tainice fiinţe din jurul tronului ceresc.
Pecetea a sasea:
>
„Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-afăcut cutremur mare, soa
rele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-afăcut ca sângele,
Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochi
nele sale verzi, când este zguduit de vijelie.
Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care ofaci sul şi toţi munţii
şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor.” (Apoc.6, 12-14).
Vă avertizez că ispita aceasta de a încerca să plecăm invers - de la dezas
trele de pe pământ la ce descrie Apocalipsa - nu ne duce prea departe. Mai
degrabă trebuie să vedem că istoria aceasta de la Mântuitorul Hristos până
la final stă sub semnul Apocalipsei, al unei Apocalipse care apare în special
cu lucrurile nevăzute, care sunt descrise. Ce e important să vedem este că la
pecetea a şasea sunt schimbări în cosmos. La pecetea a cincea am văzut că sunt
oameni care au fost omorâţi pentru credinţă, iar la pecetea a şasea vedem că
lumea îşi pierde noima, rosturile ei. Soare, lună, stele, insule, pământ şi mare,
sunt numele sub care găsim creaţia lui Dumnezeu, lumea în care trăim noi.
Este cosmosul.
...S-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru...S oarele dă lumină, dar
Apocalipsa spune ceva în direcţia opusă. Soarele care e izvorul luminii, devine
negru.
... Luna întreagă s-afăcut ca sângele. ..Cum ar fi ca de la culoarea pe care o
ştim, luna să devină roşie ca sângele?
... Stelele cerului au căzutpe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochi
nele sale verzi, când este zguduit de vijelie. Citiţi dincolo de înţelegerea mate
rialistă, de dimensiunile stelelor a căror cădere nu ar putea fi suportată de
pământul nostru şi alte astfel de înţelesuri. Lucrurile care compun universul
cunoscut îşi ies din firea lor. Pentru stele nu e normal să cadă precum smochi
nele. Eu asa
> as> vrea să văd lucrurile.
...Cerul s-a dat în lături, ca o carte depiele pe care ofaci sul. Aici nu am avut
timp să caut celelalte texte în care cerul e gândit în limbaj biblic, ca un papirus
pe care sunt desenate toate constelaţiile. Aici e o carte tip papirus şi ea e făcută
sul şi se îndepărtează. Este nuanţa care apare în pictura bisericească la scena
Judecăţii din urmă. E ca şi când lumea pe care o ştim noi, cu toate rosturile ei,
se termină şi începe altceva.
Conferinţa 24 - 14.09.2019 239
„Ş i îm păraţii păm ântului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei

puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor,
Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi defaţa
Celui ce sade pe tron şi de mânia Mielului;
Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?”
(Apoc.6, 15-17).
Ziua aceea, ziua mâniei...e iarăşi o formulare care trebuie să mai apară şi
prin alte părţi pentru că ea a intrat în compoziţiile cultice, mai ales la cato
lici. Au devenit texte pe care s-a făcut muzică în recviemuri. De aici vine ziua
mâniei, ziua judecăţii. Dacă vedem Apocalipsa şi zicem: „Asta trebuie să se
întâmple la momentul x, după care vin altele”, nu ne descurcăm. E bine să
vedem lucrurile acestea ca pe nişte revelaţii care se suprapun. E ca şi când
despre sfârşit se vorbeşte în forma aceasta: pecetea a şasea, pecetea a şaptea.
Trâmbiţele descriu alte nuanţe completând poate această primă schiţă a pece-
ţilor. Eu aşa vă sfătuiesc să vedeţi lucrurile şi să nu urmăriţi neapărat o succesi
une exterioară de evenimente. E ca atunci când te uiţi cu zoom: te uiţi spre un
punct şi acesta se face tot mai mare, astfel încât lucrurile pare că ar fi în adân
cime şi nu într-o desfăşurare succesivă. Propun felul acesta de a vedea lucrurile
pentru a putea merge mai departe, pentru că altfel ele ne depăşesc.
Continuăm cu citirea ...„După aceasta am văzutpatru îngeri, stând la cele
patru unghiuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului, ca
să nu sufle vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun copac.” (Apoc.7,1).
Vedeţi că este o anumită continuitate. Sunt în continuare elemente luate
din lume. A fost cutremur, soare, lună, stele, acum vânturile care bat pe faţa
pământului.
„Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pece
tea Viului Dumnezeu. îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri,
cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea,
Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom
pecetlui, pefrunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru.” (Apoc.7, 2-3).
240 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O RIZO N TU RI LITU RG ICE
Intervenţia îngerilor în desfăşurarea Apocalipsei este foarte bogată.

Scenele sunt supra-sensibile, supra-senzoriale. Ele sunt viziuni, nu sunt descri
eri ale unor procese fizice. Sunt viziuni încărcate de forţă şi mai ales de simbo
luri. Noi cunoaştem ce e pe pământ, ceea ce vedem. Dar aici se dă perdeaua la o
parte ca să ne arate tensiunile, lucrările, dublura spirituală a realităţilor noastre
pământeşti, accesibile acum Sfântului Ioan.
Avem o problemă în a explica lucrurile. Atunci când căutăm explicaţii
pentru lucruri de aici de pe pământ ar trebui să fi în stare să lărgim orizontul
şi să ne dăm seama că lucrurile care ni se întâmplă nu pot fi explicate numai cu
elemente de pe pământ. Aşa cum pe mine nu mă puteţi explica doar prin faptul
că am ridicat nişte bolovani şi mi-am rupt spinarea. Asta e o explicaţie imedi
ată, dar trebuie să ţineţi seama si de starea mea sufletească, de sentimentul de
joacă care m-a cuprins, de indiferenţa şi de lipsa de cenzură, care sunt realităţi
sufleteşti şi sunt cauze mai adânci şi mai serioase. Sau pot fi şi alte lucruri, alte
explicaţii, prin care Dumnezeu poate m-a pus la suferinţă pentru a-mi da o lec
ţie. Ar fi extraordinar să ne dăm seama că toate lucrurile acestea pe care le trăim
fizic, concret, nu sunt doar aici. Ele au conotaţii şi sunt însoţite de o realitate
consistentă care nu ne e accesibilă şi care este sufletească, spirituală. Una care
ne priveşte pe noi, pe morţii noştri, oamenii de dincolo, îngerii lui Dumnezeu,
planul lui Dumnezeu pentru noi.
Ne-am putea întreba de ce ţara asta nu ajunge să aibă o conducere de
oameni cumsecade. Şi am putea zice că ne-am prostit, că oamenii deştepţi au
plecat. Dar astea nu sunt explicaţii. Trebuie să vedem dincolo de aceasta ce s-a
întâmplat. Care e relaţia noastră cu Dumnezeu, ce are Dumnezeu cu noi, ce
acumulări proaste am făcut? Că nu suntem grădina Maicii Domnului. Astea
sunt nişte bazaconii, care să liniştească conştiinţa. Noi avem vinovăţii, lucruri
pe care le-am făcut. Ar trebui răscolită istoria, acumulările de ticăloşie, de
minciună, de complacere...toate lucrurile acestea care nu pot duce la rezultate
bune. N-ai cum să scoţi flori din buruieni. Apocalipsa ne arată ceea ce noi nu
Conferinţa 24 - 14.09.2019 241
putem vedea în lumea aceasta, respectiv planurile lui Dumnezeu, lucrarea Lui,
îngerii aceştia puternici, care fac nişte lucruri şi determină efecte pe pământ.
„Ş i am auzit num ărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci ţi patru de mii de
pecetluiţi, din toate seminţiilefiilor lui Israel” (Apoc.7,4).
După ce am văzut pe martirii deja omorâţi care sunt sub jertfelnicul lui
Dumnezeu, acum vedem că vine îngerul şi îi numără pe pământ. Aceştia sunt
pe pământ. Şi sunt o sută patruzeci şi patru de mii. Asta e interesant, pentru că
e prima oară când venim în legătură cu numărul doisprezece. O sută patruzeci
şi patru este doisprezece la pătrat. Iar înmulţirea cu o mie îţi arată că nu e vorba
de o numărătoare fizică limitată, ci este ceva mult, o plinătate, un număr per
fect. Sunt douăsprezece seminţii cu câte douăsprezece mii de pecetluiţi. Asta
ar însemna nu o floare, ci un buchet, o împlinire a poporului lui Israel.
„D in seminţia lui Iuda, douăsprezece mii de pecetluiţi; din seminţia lui
Ruben, douăsprezece m ii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii;
D in seminţia lui Aţer, douăsprezece mii; din seminţia lui Nefiali, douăspre
zece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii;
D in seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, două
sprezece m ii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii;
D in seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, două
sprezece m ii; din seminţia Veniamin, douăsprezece mii de pecetluiţi.” (Apoc.7,
5-8).
Ar mai fi o întrebare aici: în ce ordine sunt luate seminţiile lui Israel? Nu
sunt luate în ordinea în care ele au funcţionat în istorie, în sensul că seminţia
lui Levi a fost pusă deoparte ca seminţie preoţească şi atunci, ca să se poată
număra douăsprezece seminţii, s-au făcut două ramuri din seminţia lui Iosif:
Efraim şi Manase. Şi atunci erau douăsprezece, plus seminţia preoţească. Aici
însă sunt douăsprezece, după numărul şi numele celor doisprezece fii ai lui
Iacob, dar nu în ordinea în care erau ei. Cel mai mare era Ruben, Iuda era al
patrulea. Aici Iuda e primul pentru că seminţia lui Iuda a fost aleasă pentru a
forma linia mesianică a Domnului.
242 Preot Petru Moga - APO CALIPSA , O R IZ O N T U R I L IT U R G IC E
„După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea
s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile ’ (Apoc.7,9).
Această enumerare „neamuri, seminţii, popoare, limbi” reprezintă cele patru
forme cu care ne întâlnim de mai multe ori în Apocalipsă, pentru a reprezenta
deplinătatea omenirii! Nu am cum să traduc aceste cuvinte în nişte termeni pe
care îi folosim astăzi, dar faptul că se insistă asupra acestei enumeraţii atrage
atentia.
»
«... stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe

şi având în mână ramuri definic.” (Apoc.7,9). E foarte straniu. La pecetea a cin-
cea sunt martirii la jertfelnic, se aşteaptă completarea numărului, apoi vedem
o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi pe pământ şi pe urmă vedem la
tronul ceresc o mulţime fără număr. Pare că poporul evreiesc s-a împlinit în
sfârşit, dar nu numai ei participă la acest succes, ci participă din toată omeni
rea: neamuri, seminţii, popoare, limbi. O mulţime care nu putea fi numărată.
Vedem că deschiderea aceasta uriaşă către omenesc, către omenire în general
te obligă să gândeşti dacă nu cumva cei o sută patruzeci şi patru de mii sunt
un simbol al Israelului ca popor al lui Dumnezeu şi nu al Israelului ca popor
istoric. Ar fi ca şi cum o sută patruzeci şi patru de mii ar fi un număr calita
tiv, întregitor, nu cantitativ. Numărul doisprezece e o oglindire a ceva de sus,
înseamnă o rotunjime, o plenitudine, o armonie...deci o calitate! E o imagine
optimistă, deosebită. Tot procesul acesta istoric, apocaliptic descris aici nu este
lipsit de succes. Din omenire ajung acolo unde trebuie foarte mulţi oameni, al
căror număr nu se poate număra.
„Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul
nostru, Care şadepe tron, şi de la Mielul.
Şi toţi îngerii stăteau împrejurul tronului bătrânilor şi a l celor patru fiinţe,
şi au căzut înaintea tronului pefeţele lor şi s-au închinat lui Dumnezeu,
Zicând: Amin! Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea şi mulţumirea şi
cinstea şi puterea şi tăria fie Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. A m in!”
Trebuie să citesc mai departe...
Conferinţa 24 - 14.09.2019 243
„Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a zis: Aceştia care sunt îmbră
caţi în veşminte albe, cine sunt şi de unde au venit?
Vedem că sunt îmbrăcaţi în veşminte albe cum i-am văzut la început pe
martiri.
Şi i-am zis: Doamne, Tu ştii. E l mi-a răspuns: Aceştia sunt cei ce vin din
strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele
Mielului.
Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi îi slujesc ziua şi noap
tea, în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său.
Şi nu vor m aiflăm ânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele
peste ei şi nici o arşiţă;
Căci M ielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce
la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”
(Apoc.7,10-17).
Aceasta e pecetea a şasea, care completează numărul celor îmbrăcaţi în
veşminte albe, care aşteptau sub jertfelnicul lui Dumnezeu împlinirea numă
rului. Vedem că ei sunt îmbrăcaţi în veşmintele albe, care au legătură cu marti
rajul, pentru că ne spune le-au făcut albe în sângele Mielului. Dar condiţia lor
acolo este o condiţie slujitoare, preoţească. Ei sunt în stare să spunz.Mântuirea
este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul. Relaţia lor cu
Mântuitorul este una în care Mântuitorul îi paşte şi îi ocroteşte...căci Mielul,
Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vie
ţii. Cei care vin acolo prin martiraj, se bucură de grija Domnului într-o condi
ţie preoţească, de a sluji lui Dumnezeu. Am citit tot textul acesta lung pentru
a sublinia condiţia împlinitoare pentru fiinţa umană care ajunge acolo.
Probabil că ne vom mai întoarce, vom mai simţi nevoia să facem legă
turi, însă aş vrea să mai surprind o problemă. Mă urmăreşte permanent nevoia
aceasta de a-L găsi pe Duhul Sfânt. Am citit din părintele Anania, care la un
moment dat spune „Duhul Sfânt este persoana Sfintei Treimi de maximă dis
creţie”. El nu se arată, este extraordinar de discret în lucrarea Lui. Eu cred că pe
Duhul Sfânt ar trebui să încercăm să-L surprindem în chiar această desfăşurare.

Tatăl ceresc e tainic, nu putem relaţiona cu El decât prin slujirea aceasta care
se face. Mântuitorul Hristos e ca un Miel înjunghiat, am vorbit astăzi despre
nişte teme mai grele legate de cruce, de jertfă, de Mântuitorul Hristos care
e implicat şi participă, pentru ca în final lumea să devină împărăţie, iar El să
fie recunoscut împărat. Mântuitorul asumându-şi omenitatea, nu există altă
omenitate mai înaltă, nu poate exista alta mai înaltă. Iar Duhul Sfânt este cel
care răspunde de tot procesul:... Cele şapte duhuri trimise în lume. Toată această
înlănţuire de viziuni septuple arată prezenţa Duhului Sfânt. Duhul Sfânt e în
toată această desfăşurare menită să sfinţească lumea, să califice ce poate fi cali
ficat şi păstrat pentru împărăţie, să smulgă ce poate fi smuls morţii, ticăloşiei,
vrăjmaşului. Vom vedea mai târziu când apar forţele potrivnice cum se pune
problema.
De aceea urmăresc acest şapte, care trebuie să fie pentru Duhul Sfânt. E o
ipoteză de lucru, nimic altceva. Să luăm rugăciunea împărate Ceresc: împărate
ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea eşti şi toate le
plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă...sunt şapte atribute, şapte
dimensiuni. Sau: Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea şi mulţumirea şi cin
stea şi puterea şi tăria... iarăşi şapte atribute. Mă provoacă prezenţa acestor repe
tiţii pe şapte, care intră în compoziţia textului de care ne ocupăm.
Conferinţa 25
21.09.2019
Continuitatea şi perseverenţa le consider virtuţi. Câştigurile pe care le

facem pas cu pas pot fi uneori destul de firave, dar faptul de a nu ne da bătuţi
şi a încerca să parcurgem până la capăt, e totuşi un lucru lăudabil. Asta o spun
şi pentru efortul meu şi pentru al dumneavoastră.
Au fost scrisorile, au venit apoi peceţile. La pecetea a cincea am văzut
martirii stând sub jertfelnic. La pecetea a şasea a fost nevoie de o descriere mai
largă. Numărul celor aleşi a fost exprimat în forma celor o sută patruzeci şi
patru de mii - câte douăsprezece mii .din fiecare seminţie.
La finalul Apocalipsei, pe care noi l-am parcurs de mai multe ori în lec
tura noastră individuală obişnuită, ati văzut că descrierea noului Ierusalim
se bazează pe numărul doisprezece. Nu insist acum pe detalii. Aici la peceţi
ne întâlnim destul de devreme cu numărul doisprezece în plină desfăşurare a
numărului şapte. Avem permanent repetiţia asta cu şapte şi dintr-o dată apare
faptul acesta, din care am înţelege că acea comunitate a celor salvaţi stă sub
semnul lui doisprezece, prin acest o sută patruzeci şi patru de mii. Asta ne pre
găteşte cumva pentru finalul în care, între omenirea salvată şi noul Ierusalim,
este o concordanţă; numărul doisprezece organizează comunitatea, pe oameni,
dar stă şi la baza noului Ierusalim.
Apoi am observat data trecută faptul că seminţiile poporului ales nu res
pectă ordinea cu care suntem obişnuiţi din Vechiul Testament. Nu este ordi
nea vârstei, potrivit căreia prima trebuia să fie seminţia lui Ruben. Ori prima
este aici Iuda, seminţia mesianică. Şi spuneam că nu apare ciudăţenia aceea cu
douăsprezece seminţii, în care din cea a lui Iosif erau făcute două şi a lui Levi
era dată la o parte. Dar neuitându-mă atent, m-am lăsat ajutat de alţi comenta
tori mai atenţi decât mine, care au constatat că apare seminţia lui Manase. Deci
Levi este, dar este şi Iosif, însă nu cu cei doi fii ai lui. Manase apare, dar Efraim
nu apare, ci apare tatăl său, adică Iosif. înseamnă că lipseşte unul şi acela este
Dan. Nu apare seminţia lui Dan şi apare ca o seminţie diferită, cea întemeiată
de Manase. Sunt lucruri stranii.
Comentariile care s-au făcut pentru această problemă ţin de faptul că în
tradiţie sunt nişte înţelesuri, se vorbeşte de faptul că antihristul se va naşte din
seminţia lui Dan. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru care seminţia lui Dan
nu apare şi numărul doisprezece este salvat prin seminţia lui Iosif, care e intro
dusă aici. Eu nu construiesc deocamdată mai mult pe explicaţia aceasta pentru
că nu avem elemente, ci o punem deoparte aşa cum este.
Nu am comentat la acel moment, dar am două lucruri care ar trebui spuse
acum. Limbajul Apocalipsei e plin de ciudăţenii, de lucruri care atrag atenţia.
De exemplu, locul în care se zice „Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a
zis: Aceştia
» care sunt îmbrăcaţi> în vesminte
> albe,* cine sunt si
> de unde au venit ?”.
Şi apare răspunsul „Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spă
lat veşmintele lor şi le-aufăcut albe în sângele Mielului.” (Apoc.7, 13-14). Cum
să înălbeşti ceva în sânge? E şocant! E un contrast izbitor. Această înălbire în
sângele Mielului nu trimite la ceva exterior, ci la o formă de purificare sufle
tească, la actul mărturisirii martirice, care îi îmbracă în veşminte albe.
Şi de asemenea zice: „Şi nu vor maiflăm ânzi, nici nu vor m ai înseta, nici
nu va mai cădea soarele peste ei şi nici o arşiţă; Căci Mielul, Cel ce stă în mijlo
cul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu
va şterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apoc.7, 16-17). Aici iarăşi e un contrast
foarte puternic prin faptul că Mielul se raportează la oameni ca un păstor.
Nu ei pasc Mielul, ci Mielul îi paşte pe ei. Conştientizăm deci nişte forme de
exprimare care au greutate şi poartă sensuri. Chiar imaginea aceasta că Mielul
paşte o turmă şi o duce la izvoarele apelor vieţii...Şi va fi o turmă şi un păstor.
Evangheliile ne pregătesc şi ele pentru ideile acestea, nu e o discrepanţă între
Conferinţa 25 - 21.09.2019 247
Apocalipsă şi Evanghelii. Sunt atâtea elemente şi din Vechiul Testament care

răsar aici. Acolo erau înmugurite şi aici sunt înflorite. Nu am destulă cultură
biblică, dar dacă ne mai dă Dumnezeu zile să tot citim, vom putea descoperi
singuri mulţi din aceşti muguri din Vechiul Testament, pe care îi regăsim în
Evanghelii şi în Apocalipsă.
Urmează pecetea a şaptea. Vedeţi că patru s-au dus repede, a cincea a fost
mai lungă, a şasea şi mai lungă, iar a şaptea e şi mai lungă. E ca şi cum lucrurile
se lărgesc, iar în a şaptea se vor insera şi capitolele celelalte, adică următoarea
etapă, cea a trâmbiţelor.
„Ş i când M ielul a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere in cer, ca la o
jum ătate de ceas” (Apoc.8,1). Nu se poate comenta cum e jumătatea asta de
ceas. E timp de tensiune, timp de aşteptare...
„Ş i am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-a
dat lor şapte trâmbiţe.” (Apoc.8,2). Eu nu-mi amintesc să ne fi descris înainte
imaginea cu aceşti îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu, dar înţelegem că
erau acolo şi nu au fost descrişi până acum. Astăzi a fost sâmbăta morţilor şi
s-a citit textul din apostol unde apare referirea Ia trâmbiţă. E ciudat simbolul
acesta al trâmbiţei. El e legat de final, de judecată şi în limbajul celorlalte cărţi
ale Noului Testament.
„Ş i a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat
lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe alta
rul de aur dinaintea tronului.” (Apoc.8,3). Iarăşi sunt elemente care nu erau
foarte clare până acum. Apare acest altar de aur dinaintea tronului şi un înger-
preot care trebuie să tămâieze, să aducă jertfa de tămâie.
„Ş i fu m u l tăm âiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu,
împreună cu rugăciunile sfinţilor.” (Apoc.8,4). Ne-am mai întâlnit cu elemen
tul acesta, că odată cu tămâia se ridică şi rugăciunile sfinţilor şi se duc înaintea
lui Dumnezeu.
„Şi îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat
pe păm ânt; şi s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur.” (Apoc.8,5).
Gestul acesta iarăşi e foarte straniu. E ca şi când la lucrarea aceasta preoţească

de acolo de sus, îngerul implică şi pământul.. .Din focul altarului...a aruncat pe
pământ. Am putea zice că incendiază lumea cu focul altarului ceresc. Imaginea
e tulburătoare. Implică pământul, îl provoacă să se implice sau să fie înglobat,
incendiat de focul altarului ceresc. E ca un examen: să se vadă cine rezistă si
cine arde şi se prăpădeşte în foc.
... Şi s-au pornit tunete şi glasuri şifulgere şi cutremur. îmi amintesc că şi
legat de Tronul ceresc a apărut descrierea asta ...şi din tron ieşeau fulgere şi gla
suri şi tunete. Deci e descris cum se exteriorizează acest Tron tainic. De ce vă
trimit acolo? Pentru că noi ne gândim doar la consecinţa exterioară a acestui
foc aruncat pe pământ, la cutremure şi dezastre. Dar dacă el exprimă altceva,
dacă se referă la o irumpere a nevăzutului în lume? Dacă cele sfinte intră în
lume şi o cutremură? Poate fi un cutremur de natura aceasta, în care lumea
obişnuită, mediocră, orizontală se simte străbătută de o verticală, de realităţi
calitative supreme. Tainicul nu mai stă separat, ci răscoleşte lumea aceasta.
„Iar cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au gătit ca să trâmbi
ţeze.” (Apoc.8,6). Relaţia aceasta care începe să se concretizeze între slujba care
se face în intimitatea tronului suprem şi lumea pământească, capătă dimensiuni
cultice. Vine focul altarului si trâmbitasii vor suna din trâmbiţe.
i i i j
Şi acum voi citi şi veţi vedea că primele patru trâmbiţe curg foarte cursiv,
cu descrieri scurte, urmând ca ultimele trei trâmbiţe să fie iarăşi foarte dezvol
tate în descriere, aşa cum au fost şi ultimele trei peceţi. Am mai vorbit despre
structura aceasta a lui şapte, pe formula patru plus trei.
„Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şifoc amestecat cu sânge
şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia
parte, iar iarba verde a ars de tot.
A trâmbiţat, apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând înflăcări s-a
prăbuşit în mare şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge;
Şi a pierit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele, care sunt în mare, şi a
treia parte din corăbii s-a sfărâmat.
Conferinţa 25 - 21.09.2019 249
Şi a trâm biţat a l treilea înger, ţi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o
făclie, ţi a căzut peste izvoarele apelor.
Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-a făcut ca
pelinul ţi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că sefăcuseră
amare.
Şi a trâm biţat a l patrulea înger; ţi a fost lovită a treia parte din soare, ţi a
treia parte din lună, ţi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a
lor ţi ziua să-ţi piardă din lumină a treia parte, ţi noaptea tot aţa.
Şi am văzut ţi am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului ţi striga
cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte gla
suri ale trâmbiţei celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbiţeze!” (Apoc.8, 7-13).
Se vede foarte clar că sunt patru trâmbiţe care vin una după alta, apoi
urmează un avertisment care ne arată că ultimele trei vor fi şi mai devastatoare.
Dumneavoastră puteţi gândi sectar. Apocalipsa fiind atât de grea, este foarte
la îndemână tendinţa aceasta de a lua o bucăţică din ea şi a ţi se părea că o poţi
explica. Aici aţi putea aduce vorba despre bomba atomică, meteoriţi, explozii.
Nu umblaţi după astfel de lucruri şi apropieri de doi bani! Limbajul e altul,
sigur e altul!
Observăm insistenţa aceasta pe o treime. Trâmbiţele provoacă o distru
gere a lumii în proporţie de o treime din ceva. Gradaţia ar putea să fie intere
santă. La primul înger a ars o treime din pământ, la al doilea apare marea, la al
treilea apar apele curgătoare, iar la trâmbiţa celui de-al patrulea se strică cerul.
Cred că ar fi mai interesant de conştientizat această gradaţie alături de elemen
tul de o treime. Poate ne foloseşte
> cândva.
Ne-am mai putea gândi că la provocarea aceasta a realităţii spirituale, a
autenticului, a viului, pământul grosier nu suportă, lumea nu rabdă. Exact ca
şi când ai zice că faci o slujbă şi omul nu rezistă. E prea puternică slujba. în
direcţia asta parcă m-aş duce mai degrabă. E ca şi când lumea văzută e chemată
să participe la ceva foarte înalt şi nu rezistă.
Trâmbiţele cinci, şase şi şapte sunt numite şi vaiuri. Vom vedea că la fina
lul fiecărei descrieri de trâmbiţă se spune întâiul vai a trecut, a l doilea vai a tre
cut si al treilea vai a trecut. E de remarcat si acest lucru.
j >
Ne ducem la trâmbiţa a cincea şi veţi vedea că e alt limbaj.

„Şi a trâmbiţat al cincilea înger, şi am văzut o stea căzută din cer pe păm ânt
şi i s-a dat cheiafântânii adâncului.
Şi a deschisfântâna adâncului şifum s-a ridicat din fântână, cafum ul unui
cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat defum ulfân tân ii.” (Apoc.9,
1- 2 ).
Ce să fie steaua care posedă cheia fântânii adâncului ? Ceva din înalt cade
şi are acces la fântâna adâncului, la ceva opus ei: steaua e sus şi fântâna e o pro
funzime a pământului.
„Şi din fum au ieşit lăcuste pe păm ânt şi li s-a dat lor putere precum au
putere scorpiile pământului.” (Apoc.9,3).
Trec peste lucrurile acestea pentru că nu ne sunt accesibile înţelesurile.
„Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici
un copac,fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pefrunţile lor.
Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca săfie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este
la fel cu chinul scorpiei, când a înţepat pe om.
Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să
moară; moartea însă vafugi de ei.
Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete
aveau cununi ca de aur, şifeţele lor erau ca niştefeţe de oameni.
Şi aveau păr ca părul defemei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor.
Şi aveau platoşe ca platoşele defier, iar vuietul aripilor era la fe l cu vuietul
unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă.
Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în cozile lor, ca
să vatăme pe oameni cinci luni.
Şi au ca împărat al lorpe îngerul adâncului, a l cărui nume, în evreieşte, este
Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion.
Conferinţa 25 - 21.09.2019 251
Întâiul „v ai” a trecut; iată vine încă un „vai” şi încă unul, după acestea.”
(Apoc.9, 4-12).
Deci trâmbiţa a cincea reprezintă primul vai. Steaua căzută din cer des
chide fântâna adâncului, din fântână iese un fum, iar din fum apar nişte lăcuste,
înţelegem că împăratul acestor lăcuste este distrugătorul, îngerul adâncului.
Nu avem nimic în sprijinul înţelegerii acestor lucruri. Ce poate fi acest adânc,
unde este îngerul distrugerii? Ce-i cu armatele de lăcuste care-i rănesc pe
oameni? Putem remarca faptul că de data aceasta ţinta distrugerii sunt oame
nii. A fost pământul, marea, izvoarele, cerul, iar acum sunt oamenii, cei nepe
cetluiţi, care nu au pecetea lui Dumnezeu pefrunţile lor.
De asemenea, pedeapsa nu este cu moarte, ci este cu chin, iar chinul
durează cinci luni. Nu ştiu
> ce-i cu acest cinci, de unde e luat. Vom vedea unde
mai apare. Pot să fie numere ale răului, cum bănuiesc că şapte este al Duhului
Sfânt. Numărul doisprezece este al Noului Ierusalim. Dar sunt şi numere ale
răului. Poate că suferinţa provocată de rău este legată de numărul cinci.
Nu mă duc mai departe cu cititul, e deja prea mult. Mi-e suficient dacă
reţinem ce am vorbit până acum. Deci trâmbiţele pleacă din pecetea a şaptea,
sunt patru trâmbiţe care trec repede, după care vin trei asociate cu vaiuri. Ele
ne-ar permite să vedem că dezastrele de pe pământ sunt declanşate de nişte
gesturi din cer ale îngerilor slujitori.
Aş mai insista pe altă chestiune, ca să mai venim un pic pe pământ. Exersez
pe mine însumi şi vă invit să încercaţi şi dumneavoastră să puneţi în legătură
perspectiva dată de această modestă lectură a Apocalipsei cu rugăciunea colec
tivă, cu Sfânta Liturghie. Lăsaţi ca în concepţia dumneavoastră despre rostul
lucrurilor pe care le facem împreună la Biserică, să se deschidă orizontul. Să
ne gândim că perspectiva mântuitoare îmbogăţită de Apocalipsă nu este una
simplistă şi ieftină, în care e o grădină unde vom merge să ne odihnim veş
nic şi respectiv un loc de chin unde ne arde veşnic. Aceasta este o imagine
care s-a lipit de educaţia noastră religioasă plecând desigur de la simboluri ale
Evangheliei, pentru că oamenii aveau nevoie de o reprezentare. Dacă pentru
pedeapsă mai găseşti trimiteri la focul gheenei şi altele de genul, ce faci cu par
tea împlinitoare? Că aici elementele nu se prea potrivesc.
In acelaşi timp pe mine mă preocupă că până acolo, demnitatea pe care
Apocalipsa vrea să o dezvăluie pentru omul împlinit este o demnitate sluji
toare. Omului i se permite să fie foarte aproape şi să facă lucruri pe care altfel
le fac îngerii. Rugăciunile oamenilor se duc ca tămâie în faţa lui Dumnezeu,
li se îngăduie să slujească la Tronul lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos face
din oameni preoţi ai lui Dumnezeu. Lumea devine împărăţie şi împărăţia este
locuită de oameni care slujesc pe Dumnezeu. Este ca şi când oamenii trebuie să
facă şi ei ceea ce fac îngerii, să-L recunoască pe Dumnezeu, să-l mărturisească
cu toate resursele lumii create.
Vă spun aceste lucruri pentru că ne putem da seama de rostul profund
al Sfintei Liturghii în viaţa noastră de creştini. Sfânta Liturghie este un exer
ciţiu pentru eternitate, iar elementele pe care le descoperim în Apocalipsă
ne ajută să preluăm şi să metabolizăm această mărturisire despre Liturghie.
Exerciţiul complex care se face cu noi în Sfânta Liturghie este unul pentru
condiţia supremă pe care o descrie Apocalipsa. Noi facem liturghia pe pământ
în condiţii de seră, într-un spaţiu şi timp separate, speciale, iar acest lucru bate
foarte departe. Miza nu este una cantitativă, aşa cum este concepţia pe la cato
lici şi pe la unii ortodocşi. Nu acumulăm un număr de participări la Liturghie
ca şi cum asta ar fi important. Faci exerciţiul liturgic şi în fiinţa ta se întipăresc
obişnuinţe, rosturi, sensibilităţi care trimit foarte departe şi care nu sunt des
tinate acestei lumi în primul rând. Ele sunt destinate învierii, lumii care vine,
condiţiei la care omul va fi învrednicit să ajungă. în momentul în care gândim
aşa, ieftinătatea abordării Sfintei Liturghii se veştejeşte. Fiecare cu sine trebuie
să facă acest efort de înţelegere şi în felul acesta să pricepem cât de importantă
poate fi Sfânta Liturghie din tot acest tezaur pe care creştinătatea l-a transmis
de-a lungul veacurilor. Cât de puţin se pricepe din ea, cât de măgăreşte o săvâr
şim, cât de aiurea o abordăm, fără să înţelegem că ea de fapt se naşte din nevoia
Conferinţa 25 - 21.09.2019 253
Bisericii de a se pregăti pentru perspectiva descrisă de Apocalipsă, pentru mân

tuire, pentru transformarea lumii în împărăţie.
La lucrurile acestea nu putem sta mameluci. E un exerciţiu provocator.
Nici o altă slujbă nu se apropie atât de mult de aceste realităţi pe care le descrie
Apocalipsa, aşa cum se apropie Sfânta Liturghie. Nu sunt comentatori sufici
ent de radicali, care să apese pe faptul că constituirea Sfintei Liturghii ca ritual
în jurul rânduielii de a frânge pâinea, trebuie să fi fost extraordinar de depen
dentă de cartea Apocalipsei.
Prin urmare, dacă sunteţi convinşi că parcurgând textul şi dându-ne seama
că nu înţelegem prea mult, dar întrezărim totuşi câte ceva, ne familiarizăm
cu el, putem să câştigăm un pic de credinţă vie în plus pentru slujirea Sfintei
Liturghii. Şi merită să mergem mai departe. Dacă nu sunteţi convinşi şi nu
simţiţi şansa aceasta, probabil că veţi renunţa.
Vrem să putem convieţui cu lucrurile acestea vii, care nu se lasă secţionate,
împachetate sistematic, puse undeva şi gata. Trebuie să avem răbdare, să stăm
cu ele, să le citim si să le facem loc în suflet asa cum sunt! Dar să observăm că
un efect au, pentru că ne dau o perspectivă. Ne dau perspectiva aceasta extra
ordinară a lumii nevăzute care provoacă. Conştientizăm că nu suntem de capul
nostru. Lucrurile pe care le trăim aici pe pământ sunt determinate de puteri,
de realităţi nevăzute, de acţiuni provocatoare sau pedepsitoare care trebuie să
califice, să aleagă grâul de neghină. Ne apropiem de capitolul semnelor unde
vom face cunoştinţă şi cu răul, cu principiile negative.
Conferinţa 26 5
28.09.2019
Citim text tot mai consistent în ultimul timp şi pare că doar îl citim şi îl
luăm în seamă fără a ne permite prea multe comentarii. Prefer să ne ducem mai
departe aşa, accentuând mai mult lectura. Poate că după ce ajungem la capăt,
vom avea o privire mai curajoasă şi ne vom întoarce la elemente pe care le vom
fi descoperit între timp ca semnificative.
Mă leg de structura aceasta pe numărul şapte a Apocalipsei, care nu ştiu ce
înseamnă, dar ea se impune. O structură în care au fost şapte peceţi, iar acum
din a şaptea pecete s-a deschis perspectiva a şapte trâmbiţe. Eu am o vagă intu
iţie că perspectiva aceasta apocaliptică ce îmbrăţişează toată istoria Bisericii
creştine de la întemeierea ei până la Eshaton, poate fi surprinsă şi înţeleasă la
diferite niveluri. Adică toată această istorie este în cele şapte epistole, toată
această istorie este în peceţi, toată istoria este şi în trâmbiţe. Nu e un proces
liniar în care să zicem că până la anul patru mii se întâmplă cutare lucru, iar
de acolo, începe altceva. E mai degrabă un fel de oglindă, de schemă prin care
să priveşti o realitate tainică şi să ai înţelesuri despre ea. Peceţile fac treaba
aceasta, trâmbiţele la fel. Vom vedea în continuare ce se mai întâmplă.
Suntem la trâmbiţa a şasea. Am văzut că la trâmbiţe a apărut o foarte ciu
dată formulare în care răul, pedepsele, dezastrele din lume ascultă de proporţia
de o treime. Nu ştiu ce înseamnă, dar repetiţia şi insistenţa cu care apare pro
porţia de o treime este de remarcat.
„Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri
ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu,
Conferinţa 26 - 28.09.2019 255
Zicând către îngerul a l şaselea, cel ce avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru
îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufratul.
Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna
şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni.
Şi num ărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi, căci
am auzit num ărul lor.
Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe ca de
foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din
gurile lor ieşeafoc şifum şi pucioasă.
De aceste trei plăgi: defocul şi defum ul şi de pucioasa, care ieşea din gurile
lor, a fost ucisă a treia parte din oameni.
Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sunt
asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă.
D ar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de
faptele m âinilor lor, ca să nu se mai închine idolilor de aur şi de argint şi de
aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.
Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici defermecătoriile lor, nici de desfrâna-
rea lor, nici defurtişagurile lor.” (Apoc.9,13-21).
Lucrurile acestea vin ca nişte încercări peste lume şi nu există o întoarcere,
o pocăinţă a oamenilor.
Urmează capitolul zece, care continuă trâmbiţa a şasea.
„Ş i am văzut alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un
nor..” (Apoc.10,1). Accentuez că sunt descrise aici evenimentele din lumea
nevăzută, lucruri de acolo din cer. Consecinţele sunt şi ele descrise, dar în prim
plan este mişcarea aceasta de puteri cereşti care fac anumite lucruri în urma
cărora se declanşează ceva. îngerii aceştia nu au o identitate pe care să o putem
fixa, aşa cum ştim de pildă că la Bunavestire a fost Sfântul Arhanghel Gabriel.
Înger puternic nu înseamnă neapărat din ceata îngerilor care ne păzesc pe noi
oamenii, formula este mai cuprinzătoare.
«... şi pe capul lui era curcubeul, iarfaţa lui strălucea ca soarele şi picioarele
lui erau ca nişte stâlpi defoc..Atei are nişte atribute înfricoşătoare aşa-zicând,
cu totul speciale.
Şi în mână avea o carte mică, deschisă. Şi a pus piciorul lui cel drept pe mare,
iar pe cel stâng pe pământ,
Şi a strigat cu glas puternic, precum răcneşte leul. Iar când a strigat, cele
şapte tunete au slobozit glasurile lor.
Şi când au vorbit cele şapte tunete, voiam să scriu, dar am auzit o voce care
zicea din cer: Pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete şi nu le scrie.” (Apoc. 10,
1-4).
Avem o ciudăţenie pe care n-am mai întâlnit-o. La trâmbiţa a şasea se
putea deschide un evantai de şapte tunete care aveau o semnificaţie, spuneau
ceva. Autorul Apocalipsei a înţeles acel mesaj, dar nu i s-a dat voie să-l scrie.
Situaţia aceasta pe care am fi putut-o avea se închide aici şi evantaiul se va des
chide abia la trâmbiţa a şaptea când vor începe semnele.
„Iar îngerul pe care l-am văzut stând pe mare şi pe păm ânt, şi-a ridicat
mâna dreaptă către cer,
Şi s-ajurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care a făcut cerul şi cele ce sunt
în cer şi pământul şi cele ce sunt pe păm ânt şi marea şi cele ce sunt în mare, că
timp nu va maif i ” (Apoc. 10, 5-6).
Se jură pe Dumnezeu...E clar că e o entitate, nu e Dumnezeu. E unul din
slujitorii lui Dumnezeu, dar cu nişte atribute înfricoşătoare.
„Ci, în zilele când va grăi al şaptelea înger - când vaf i să trâmbiţeze - atunci
vaf i săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proprocilor.”
(Apoc. 10,7).
El se jură şi atrage atenţia asupra următoarei trâmbiţe şi că o dată cu trâm
biţa a şaptea timp nu va mai fi, iar taina e împlinită. Comentatorii se pot duce
la acel moment din Sfânta Evanghelie în care Mântuitorul spune Săvârşitu-s-a,
prin care Domnul spune că a împlinit ce era de împlinit. Lucrurile s-au rotun
jit. Şi aici pare ceva asemănător.
Conferinţa 26 - 28.09.2019 257
Citind Sfântul Pavel, găsim accente în epistolele sale care sunt înrudite cu
conţinutul Apocalipsei. Simţi că Sfântul Pavel ştia aceleaşi lucruri ca şi Sfântul
Ioan. Pare că e într-o cunoştinţă de cauză. Se vede că ştie şi parcă face aluzie în
scrisorile sale, ca şi când şi destinatarii ştiu. în predica lui, în educaţia pe care
le-a facut-o, le-a spus anumite lucruri. E impresionant că probleme din acestea
care se referă la Eshaton, la final, la istoria aceasta tainică a Bisericii pe pământ,
au o semnificaţie spirituală la care avea acces şi Sfântul Pavel. Trimiterea la
trâmbiţa arhanghelului, e un exemplu.
De asemenea, avem relaţia cărţilor profetice cu Apocalipsa. E ca şi când
oamenii aceştia, profeţii, au avut acces la cele tainice. Dumnezeu le-a dezvăluit
anumite lucruri. Exprimarea lor diferă. La unii e mai poetică, mai învăluită.
Dar vezi că ating nişte realităţi şi le cuprinde fiecare în felul lui. în Apocalipsă
întâlnim elemente de care sunt pline cărţile profetice ale Vechiului Testament.
Asta îţi arată că lucrurile au o realitate obiectivă, dincolo de oameni, supra-is-
torică. A tund va f i săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor
Săi, proprocilor..lDcc\ taina lui Dumnezeu, planul Său s-a rotunjit, este încheiat
atunci când va fi să trâmbiţeze al şaptelea înger.
„Iarglasu l din cer, pe care-l auzisem, iarăşi a vorbit cu mine, zicând: Mergi
de ia cartea cea deschisă din mâna îngerului, care stă pe mare şi pe pământ.
Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi
mănânc-o şi va am ărî pântecele tău, dar în gura ta vaf i dulce ca mierea.
Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura
mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât.
Şi apoi mi-a zis: Tu trebuie să prooroceşti, încă o dată, la popoare şi la nea
muri şi la limbi şi la mulţi împăraţi.” (Apoc.10, 8-11).
Aceasta ne trimite la Iezechiel:
,, «Tu însă, fitul omului, ascultă ce voiesc să-ţi spun!Nu f i îndărătnic, ca acest
neam de răzvrătiţi! Deschide-ţigura şi mănâncă ceea ce am să-ţi dau! »
Şi privind eu, am văzut o mână întinsă spre mine şi în ea o hârtie strânsă
sul;
Şi a desfăşurat-o înaintea mea, şi am văzut că era scrisă şi pe o parte şi pe

alta: plângere, tânguire şijale era scris în ea. (Iezechiel 2, 8-10)
Apoi ?ni-a zis: «Fiul omului, mănâncă ceea ce ai dinainte, mănâncă această
hârtie şi mergi de grăieşte casei lui Israel!»
Atunci eu mi-am deschis gura şi Acela mi-a dat să mănânc cartea aceea,
Şi mi-a zis: «Fiul omului, hrăneşte-ţipântecele şi-ţi satură lăuntrul tău cu
această carte pe care ţi-o dau E u !» Şi eu am mâncat-o şi era în gura mea dulce
ca mierea!’ (Iezechiel 3, 1-3)
Paralelismul se impune. Nu poate fi întâmplător. Nu poţi spune că a
copiat unul de la altul. Aici e un simbol la care nu am acces, îl semnalez. Mai
semnalez că mâncatul cărţii este împreunat cu misiunea de a propovădui.
Pe Iezechiel îl trimite la poporul evreiesc, pe când în Apocalipsă dimensiu
nea este mult mai largă. Profeţii aveau în grija lor salvarea poporului ales, pe
când în Apocalipsă e vorba de un popor ales din toate neamurile, supra-naţi-
onal. E o istorie întreagă a omenirii, e aşteptarea lui Dumnezeu să se aleagă
oamenii care acceptă să-şi asume condiţia de mărturisitori, de adepţi fideli ai
Domnului. Paralelismul este tulburător si
» mă motivează. îmi dă ocazia să mă
motivez în credinţa mea, gândindu-mă că toată istoria Vechiului Testament
este o primă lucrare a lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos lărgeşte toată rela
ţia cu Dumnezeu la nivel de umanitate, iar provocarea noastră de creştini, de a
fi fideli Domnului este foarte asemănătoare cu drama poporului evreiesc de a
fi fidel şi de a păstra patrimoniul mesianic. Nouă ni se cere să fim fideli faţă de
Mântuitorul Hristos, să-L mărturisim. Dramele noastre de creştini recrutaţi
din toate popoarele şi generaţiile sunt foarte asemănătoare cu cea a poporului
evreiesc. De aceea Vechiul Testament e plin de învăţătură şi încărcat cu conţi
nuturi care au semnificaţie şi pentru noi.
„Tu trebuie să prooroceşti, încă o dată, la popoare şi la neamuri şi la limbi şi
la mulţi împăraţi.” (Apoc.10,11).
Pare o profeţie foarte largă din punct de vedere geografic şi e foarte posi
bil ca ea să aibă şi înţelesul cuprinderii în timp. Cuvântul acesta profetic al
Conferinţa 26 - 28.09.2019 259
Apocalipsei este destinat să înţelepţească şi să clarifice legătura noastră cu

Dumnezeu cel Viu în orice epocă. Cartea e menită să ne trezească la realitate
pentru a ne da seama de ce urzeli e plină lumea nevăzută în ceea ce ne priveşte.
Să vedem mai departe, poate reuşim să epuizăm astăzi pecetea a şasea.
„Apoi mi-au dat o trestie, asemenea unui toiag, zicând: Scoală-teşi măsoară
templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el.” (Apoc. 11,1).
Părintele Anania zice că ar fi o măsurătoare în vederea cruţării lor de la
dezastrul ce ar urma.
„Iar curtea cea din afară a templului, scoate-o din socoteală şi n-o măsura,
pentru că a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patru
zeci şi două de luni.
Şi voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o
mie două sute şi şaizeci de zile.
Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului
pământului.
Şi dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieştepe vrăj
maşii lor; şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis.
Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei
lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu oricefel de
urgie, ori de câte ori vor voi.
Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc vaface
război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî.
Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhov-
niceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor.
Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vorprivi la trupurile
lor trei zile şijum ătate şi nu vor îngădui ca ele săfie puse în mormânt.
Iar locuitorii de pe păm ânt se vor bucura de moartea lor şi vorfi în veselie
şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe
locuitorii de pe pământ.
Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în

ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şifrică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei.
Şi din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer,
în nori, şi au privit la ei duşmanii lor.
Şi în ceasul acela s-afăcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a pră
buşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au
dat slavă Dumnezeului cerului.
Al doilea „vai”a trecut; al treilea „vai”, iată, vine degrabă.” (Apoc. 11,2-14)
El măsoară templul, partea mai sfântă a templului. Apoi e tema aceasta cu
cei doi martori, prezentată cumva la viitor, pentru ca apoi sa revină la prezent.
E o perspectivă la viitor, legată de această măsură de jumătate din şapte...Timp
de patruzeci şi două de luni, curtea din afara templului va fi lăsată în voia sorţii.
Aceeaşi perioadă este cea în care doi martori ai mei...vorprooroci, îmbrăcaţi în
sac, o mie două sute şi şaizeci de zile. E acelaşi timp, e o jumătate din perioada
care stă sub semnul lui şapte.
De asemenea e prima oară când se vorbeşte despre fiara care se ridică din
adânc. încă nu e prezentată clar, dar se vorbeşte cumva la viitor despre ce va
face ea. Proorocii vor muri şi vor învia după trei zile şi jumătate...Cutremurul
va distruge a zecea parte din cetate şi şapte mii de oameni vor muri. Sunt pro
porţii, sunt cifre pe care nu le pot lega liniar, nu le pot lămuri, dar vă atrag aten
ţia că ele reprezintă ceva, nu sunt întâmplătoare.
Tot ce a fost aici este al doilea vai. Doar conştientizăm
) cele citite.
Intr-un demers foarte periculos şi nefericit, cineva poate încerca să spună
că la sfârşitul lumii vor fi doi mărturisitori, doi măslini, exact ca aici. Care să
fie? Am putea spune că este al doilea înainte mergător al Domnului. E în tra
diţia Bisericii. Sfântul Ilie e al doilea înainte mergător al Domnului...Ai putea
să zici că aici ar fi Sfântul Ilie. Părintele Arsenie Boca comenta lucrurile aces
tea. Ştiu de la părinţii mei. Eu nu subscriu, că nu pot face asta, dar ei ştiau de la
părintele Arsenie Boca că Ilie şi Enoh vor fi cei doi sfinţi de la sfârşitul lumii.
Comentariul părintelui Anania este că ar trebui să fie Ilie şi Moise, pentru că
Conferinţa 26 - 28.09.2019 261
ei apar la Schimbarea la Faţă. Noi am putea gândi despre Enoh şi despre Ilie că
au avut un sfârşit atipic, ca şi când ei nu au murit moartea noastră pământa-
escă şi atunci moartea obişnuită cu care vor muri este aceasta din Apocalipsă.
De la lucrul acesta care ar putea să pară cât de cât acceptabil, vin texte
apocrife puse pe seama lui Sundar Singh. Acesta este un personaj real de la
începutul secolului douăzeci, care a trăit o experienţă asemănătoare Sfântului
Pavel pe drumul Damascului. A fost şi la Bucureşti cândva, după primul răz
boi mondial. Pe seama lui este pus un text foarte interesant. In acest text sunt
dezvăluite tot felul de lucruri care măgulesc creştinismul acesta de tip naţio
nalist. Textul este o interpretare a Apocalipsei de genul adventiştilor de ziua a
şaptea, care văd totul foarte materialist. Adică Noul Ierusalim e un oraş de pe
pământ, e Bucureştiul. Românii sunt Noul Israel. Sfinţii de la sfârşitul veacu
rilor sunt Arsenie Boca şi nu mai ştiu cine...Bănuiesc că textele s-au putut crea
la un moment dat, într-o efervescenţă din aceasta, când părintele Arsenie era
foarte cunoscut. Dar lucrurile sunt înţelese foarte limitat, materialist, pămân-
teşte. Ori nu funcţionează aşa. Luaţi ce vreţi din ce facem aici cu Apocalipsa,
dar permisiunea de a vă duce pe asemenea cărări nu v-o dau. Să încorsetaţi nişte
lucruri cosmice, tainice în felul acesta, nu e ce trebuie. Lucrurile acestea nu ne
sunt interzise. N i se cere să citim şi să ni se citească Apocalipsa ca un lucru care
trebuie făcut, dar să nu mergem pe astfel de cărări.
Prin urmare, lăsăm trâmbiţa a şasea aşa cum este. Nu merg mai departe.
Trâmbiţa a şaptea va declanşa cele douăsprezece semne. Veţi vedea când le vom
citi, că iarăşi e un lucru pe care nu-1 poţi reprezenta istoric. Mai degrabă sem
nele sunt ca nişte icoane. Adică până aici a fost într-un fel, o dezvăluire a tai
nelor, iar acum tainele acestea sunt cuprinse în nişte semne. Aşa cum ai vedea
o icoană, care are dinamismul îngheţat, implicat însă în compoziţia ei.
Vă daţi seama că încercarea noastră de a explica omeneşte, de a ne duce la
cipuri şi toate celelalte...e foarte firavă ca profunzime, ca înţelegere. Toată tema
e uşor statică, ca si când vezi un simbol. Odată cu semnele vom face însă cunos-
tinţă cu realităţile negative ale lumii nevăzute. Şi asta e interesant. La scrisori,
peceţi şi trâmbiţe am fost într-o situaţie cumva mai legată de Dumnezeu, de

îngerii Lui. Dar cu semnele, deja se dezvăluie colcăiala Răului. O duşmănie
teribilă, tot de anvergură cosmică.
Conferinţa 27 3
12.10.2019
Citirea zilnică a Vechiului Testament şi a Apocalipsei ne dă posibilitatea

să intuim tot felul de lucruri deosebite pe care nu mi-am imaginat niciodată
că le voi putea gândi.
Ultimele întâlniri au fost mai rapide. Am trecut tropotind prin text, pen
tru că înţelegerea mai detaliată a lucrurilor mă depăşeşte. Vedem ce vom putea
face pe viitor. De aceea, nu zăbovim şi constatând că aşa cum trâmbiţele au fost
pachet în ultima pecete, aşa şi semnele sunt pachet în ultima trâmbiţă. Ele sunt
ca o armonică, legate în felul acesta unele de altele. Cupele mâniei vor fi şi ele
legate de ultimul semn. Nu ştiu ce înseamnă aceasta, dar remarcăm statornicia
acestei compoziţii a textului.
Totuşi nu mă pot abţine de la a introduce un element. De pildă, citim
psalmii. Atâtea situaţii, atâtea formulări în psalmi, care sunt ca nişte mici
muguri pe care apoi îi vedem dezvoltaţi în Apocalipsă. încercaţi să vă imagi
naţi că exact cum era cu poporul evreu, cum se raporta Dumnezeu la poporul
ales şi acesta la Dumnezeu, de la Domnul Hristos încoace, noi suntem cei vizaţi
de acelaşi tip de şcoală pe care Dumnezeu a facut-o atunci cu un popor. Cu noi
are o şcoală extinsă la nivelul întregii lumi şi întregii istorii. Biserica a preluat
textele Vechiului Testament ca texte cu autoritate, iar de psalmi ce să mai vor
bim...Poporul român are o evlavie cu totul deosebită faţă de textele psalmilor.
Citind psalmii, toate relaţiile acestea în care psalmistul se vede pedepsit,
se vede părtaş la un lucru sau altul, toate răsună foarte bine din poziţia noas
tră. Adică foarte uşor poţi de pe poziţia noastră să te transpui în tensiunile pe
care le cuprinde textul.
Suntem la primul semn. Acest capitol al doisprezecelea l-am visat ca fiind

temeiul completării marelui ansamblu al Judecăţii de Apoi din pridvor. Nu
ne-a reuşit, e o mare durere a mea că nu ne-a reuşit...Pictorul a fost grăbit. A
făcut nişte
> decoraţii
> acolo unde trebuiau să fie femeia si
> balaurul. Este vorba
de un Crăciun cosmic. Mi-am dat seama de lucrul acesta destul de devreme,
pornind de la o colindă arhaică din satul Şona. în această colindă, printre ele
mentele obişnuite ale Crăciunului cunoscute de noi, apar şi nişte elemente
stranii: natura ia apărarea pruncului. Şi nu e o natură de iarnă, ci una puternică,
de primăvară. Iar protejarea Maicii Domnului şi a pruncului nu are loc prin
fuga lor în Egipt, ci prin faptul că sunt luaţi la cer. M-a mirat totdeauna cum a
putut poporul, ce cultură biblică avea ca să compună acest final al colindei. în
orice caz, ne smereşte. Este o contaminare absolut specială între Evangheliile
lui Luca şi Matei şi respectiv capitolul doisprezece din Apocalipsă. Nici teolo
gii nu se gândesc prea mult la lucrul acesta.
Semnele sunt altfel. Dacă la alte lucruri eşti tentat să mai vezi ceva istorie,
este clar că semnele nu pot fi tălmăcite în acest fel. Şi asta va fi foarte important
pentru capitolul următor, unde apare şase şase şase, pecetea şi altele, pentru că
a lega treburile acestea de un moment istoric anume (cum ar fi cipurile, care
ni s-ar pune nouă) este complet derapat. Mai degrabă semnele acestea trebuie
să fie cam cum sunt icoanele pentru noi, adică nişte desene sau descrieri cu
valoare simbolică permanentă. Ele pot fi citite şi azi şi mâine. E ca o lupă cu
care vezi o realitate. Semnul este o realitate imediată, dar liniile de forţă care
se prelungesc din el duc foarte departe. Caracterul de simbol al semnului este
foarte apăsat, foarte concret în această etapă a Apocalipsei.
„Şi s-a arătat din cer un semn mare: ofemeie înveşmântată cu soarele şi luna
era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele.
Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască.
Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete
şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti.” (Apoc.12, 1-3).
Conferinţa 27 - 12.10.2019 265
Vă fac atenţi că odată cu semnele se dă perdeaua deoparte şi vedem forţele

răului. Până acum am avut doar trimiteri uşoare, dar acum facem cunoştinţă
în mod direct. Apocalipsa are nevoie de acest limbaj al semnelor ca să descrie
forţele răului. Acestea sunt descrise mai simbolic decât toate celelalte lucruri
descrise simbolic. Acolo, la taina lui Dumnezeu, aţi văzut că Dumnezeu nu are
chip, după cum la Iezechiel e doar Slava, deasupra acelui atelaj ciudat cu roţi
şi alte minunăţii. Cum ar fi fost să prezinte răul la modul personal? In primul
rând veţi vedea că răul are mai multe chipuri, nu este unitar. Dar toate sunt
descrise simbolic.
Aici avem în faţă o femeie - desigur că este Maica Domnului, dar nu
fecioara din Nazaret, ci este Maica Domnului, aşa cum o avem noi pictată.
Reprezentarea Maicii Domnului trimite mai degrabă la Apocalipsă, ea fiind
un personaj cosmic, ceresc, deosebit.
...înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună
din douăsprezece stele. Permanenţa simbolului acesta al Macii Domnului, care
naşte permanent pe Fiul lui Dumnezeu.
... un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne... Trebuie să urmă
rim aceste elemente, pentru că ne vom mai întâlni cu ele şi la alte întruchipări
ale răutăţii şi ale derapajului suprem al omenirii.
De la momentul în care am convenit cu Grigore Popescu să se picteze
scena aceasta la intrarea în biserică, am găsit-o între timp reprezentată într-o
ediţie de biblie ilustrată. Apare exact scena aceasta cu balaurul roşu şi cu
femeia care se pregăteşte să nască. Prin urmare, tema a impresionat şi a fost
reprezentată.
Deocamdată avem balaurul acesta ciudat.
„Iar coada lui ţâra a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncatpe pământ.”
(Apoc.12, 4). Din asta vedem că şi el este o forţă cosmică. Scena nu este de
istorie umană. Ea are o semnificaţie foarte, foarte largă. Sunt simboluri uriaşe.
„Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită
copilul, când se va naşte.” (Apoc.12,4). Apare tema Irod, dar extinsă la dimen
siuni cosmice.
„Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate nea
murile cu toiag defier.” (Apoc.12,5). Păstorirea neamurilor cu toiag de fier este
un atribut care e pus pe seama Mântuitorului Hristos ca împărat.
„Şi copilul eifu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui,
Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hră
nească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile.” (Apoc.12, 5-6).
Reapare acest interval de trei şi jumătate exprimat în diferite formule.
Femeia nu e dusă la cer deocamdată.
„Şi s-afăcut război în cer: M ihailşi îngerii lui au pornit război cu balaurul.
Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui.” (Apoc.12, 7). E o luptă cerească, între
puteri peste capetele oamenilor. E o luptă spirituală. Vom vedea apoi şi lupte
în care oamenii vor fî antrenaţi la o duşmănie făţişă împotriva Domnului şi a
Bisericii, dar aici e un război spiritual. îl vedem pe Sfântul Arhanghel Mihail
numit foarte precis.
„Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer.
Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol
şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe păm ânt şi îngerii lui au
fost aruncaţi cu el.” (Apoc.12, 8-9).
E o luptă spirituală care curăţă cerul. Balaurul este aruncat pe pământ.
Ar putea să fie un moment istoric? Până când a stat balaurul accesibil cerului,
vecin cu lumea spirituală? Nu avem precizări de felul acesta. Dar înţelegem că
forţele răului sunt biruite şi aruncate pe pământ.
De asemenea e foarte stranie această denumire a balaurului: şarpele cel
de demult. Poate face trimitere către şarpele ispititor al Evei. Există o profeţie
foarte importantă în blestemul pe care Dumnezeu îl adresează şarpelui că „duş
mănie voi pune între tine şi întrefemeie, între sămânţa ta şi săm ânţa ei; aceasta
îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facere 3,15). Lucrurile invită
Conferinţa 27 - 12.10.2019 267
să fîe legate, puse în armonie, dar aşteaptă minţi mai largi decât avem noi în
momentul de faţă. Iar şarpele se cheamă diavol şi satana...Nu zice „diavol sau
satana” zice „şi”. Asta s-ar putea să complice lucrurile, în sensul că s-ar putea ca
chipul răului să fie duplicitar, dublu. Când spui diavol, să spui ceva, când spui
satana să spui altceva, altă lucrare.
„Ş i am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-afăcut mântuirea şi puterea
şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a
fost pârâşulfraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua
şi noaptea.” (Apoc.12,10). Textul acesta trimite la Iov. Cartea Iov povesteşte
de o situaţie în care vrăjmaşul avea acces la Dumnezeu şi îl pârăşte pe om. Iar
faptul că acum s-afăcut mântuirea, înseamnă că e un moment în care o lume se
curăţă de răutăţi. Ca şi când în lumea spirituală lucrurile s-au curăţit şi urmează
ca aceasta să se întâmple şi în lumea noastră.
„Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu
şi-au iubit sufletul lor, până la moarte” (Apoc.12, 11). E o biruinţă şi a oame
nilor asupra vrăjmaşului. Oamenii aceştia sunt recuperaţi prin martiraj.
Bănuiala mea este că lucrurile sunt ca un instrument telescopic. Vezi ceva
într-un loc, apoi lărgeşti perspectiva şi vezi alte nuanţe. E foarte posibil ca
tematica să fie destul de unitară, iar schemele să se repete, dar de fiecare dată
cu alte detalii.
„Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pămân-
tule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că tim
pul lui e scurt.
Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pefemeia
care născuse pruncul.” {Apoc.12, 12-13).
E chipul Maicii Domnului, dar e şi un simbol al Bisericii în acelaşi timp.
Biserica naşte Trupul mistic al Domnului Hristos. Prin fiecare botezat care
intră în comunitate, Trupul Domnului se măreşte, se întrupează pe pământ.
In chipul acesta al femeii am putea vedea şi Biserica.
„Şifemeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie,
la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şijum ătate de vreme, departe
defaţa şarpelui.” (Apoc.12,14). E acelaşi trei şi jumătate exprimat altfel.
„Şi şarpele a aruncat din gura lui, dupăfemeie, apă ca un râu ca s-o ia apa.
Şi pământul i-a venitfemeii într-ajutor, căci păm ântul şi-a deschis gura sa
şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură.” (Apoc. 12, 15-16).
Sunt confruntări la care participă şi creaţia pentru a o salva pe femeia care
născuse pruncul. Imaginile sunt deosebite, simbolice desigur.
„Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu
ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin m ărturia lui
Iisus.
Şi a stat pe nisipul mării.” (Apoc.12, 17-18).
Acesta e primul semn. Are loc lupta, balaurul acesta teribil cu nume dublu,
alungat pe pământ, prigoneşte femeia şi pământul îi sare în ajutor. Femeia stă
în pustie cât s-a zis, unde e hrănită minunat, iar balaurul stă pe malul mării. Iar
de aici va începe al doilea semn unde vedem ce lucrare inventează balaurul ca
să lupte cu cei din seminţia Maicii Domnului.
Conferinţa 28 9
02. 11.2019
Aici nu e vorba că eu aş avea o ştiinţă de carte, de Apocalipsă, pe care o

acumulez şi o am la purtător. Cuceresc materialul împreună cu dumneavoastră.
Facem ceva ce îmi aparţine şi mie, dar vă aparţine şi dumneavoastră deopotrivă.
Cum? Prin faptul că sunteţi sâmbăta aici, că sunteţi atenţi, prin faptul că mă
motivez pentru dumneavoastră şi mă uit la dumneavoastră. In modul foarte
viu al unei explicaţii de cuvânt al lui Dumnezeu, pe care îl practic de o viaţă
întreagă, reuşim şi la Apocalipsă să avem anumite cuceriri.
Ar mai fi o observaţie generală. Tot combat lucruri greşite pe care le-am
văzut în comentariile altora despre Apocalipsă. Citim Apocalipsă şi vedem un
fel de evoluţie. E un proces acolo. V-am atenţionat că acest proces nu poate fi
decât unul cultic, nu istoric. Si dacă ar fi istoric, e istoric la Dumnezeu si nu
ne dă mâna să-l descifrăm. Aţi văzut că am revenit de câteva ori asupra acestei
probleme. Datorită acestor înşeptite prezentări a lucrurilor, în care următoarea
serie de şapte pleacă din ultimul elemente al seriei precedente, la un moment
dat parcă ţi se pare că ar fi ca nişte planuri în care vezi o imagine mare, apoi mai
detaliat şi tot mai detaliat. Dar lucrurile nu sunt într-un proces de felul acesta,
ci sunt explicaţii, sunt reluări ale aceleiaşi teme, dar dintr-o altă perspectivă.
Ceea ce putem vedea în general este că nu ne-am întâlnit cu forţele răului
faţă în faţă, decât acum, la tema semnelor. Cu toate că răul lucra şi producea
dezastre, simţeam că e acolo undeva, dar nu ne-a fost prezentat. Cele şapte
semne par să fie metoda cea mai potrivită de a intra în tematica răului, de a face
cunoştinţă cu forţele răului. Iar pentru aceasta nu se foloseşte aceeaşi metodă,
cum a fost când am făcut cunoştinţă cu lumea spirituală bună, cu cerul lui
Dumnezeu. Acolo, Sfântul Evanghelist Ioan e purtat, e luat de mână şi dus la

un nivel tot mai înalt, iar el vede si descrie. Ori semnele sunt altceva. Când zici
semn e altceva decât un lucru descris, ca si când e văzut fată către fată. Semnele
sunt altceva, sunt simboluri, sunt nişte lucruri prin care eşti ajutat să înţelegi.
Răul are şi el o lume. Este o colcăială specifică lui. Nu suntem în situaţia
despre care se mai spune uneori că sufletul se desprinde de trupul mort şi înge
rul îl duce în iad si
> în rai să vadă una sau alta. Aici nu e ca si
> cum Sfântul Ioan
a fost dus într-o lume a răului şi a făcut cunoştinţă cu răul în persoana lui. Ci
răul este prezentat simbolic. Nu ne repezim acum să spunem de ce este aşa.
Sunt şapte semne în care vedem răutatea lucrând. Prezentarea răului
este introdusă prin tema Crăciunului, pentru că primul semn este al femeii
care trebuie să nască, iar balaurul roşu o duşmăneşte. Răul ia fiinţă si devine
> > ) j j
vizibil, perceptibil, în urma acestei situaţii a naşterii Mântuitorului Hristos.

Născându-se Mântuitorul pe pământ, apare şi duşmănia, devine evidentă, se
mobilizează răutatea. Asta vedem în primele două semne.
Acum, „balaurul” este numele acestui rău. Veţi fi surprinşi împreună cu
mine că răul nu este unitar. Sau mai bine zis este unitar în sensul că are şi el o
ierarhie. Când zicem popular „dracul” sau „satana”, nu avem o noţiune clară
despre ce reprezintă. Ori semnele disting şi detaliază lucrurile şi îţi arată că
problema forţelor răului nu e simplă.
Vedem mai întâi tartorul cel mare, balaurul cel roşu, care vrea să înghită pe
copilul ce stă să se nască şi despre care înţelegem că este Mântuitorul Hristos.
Nu are acces nici la El şi nici la cea care L-a născut, pentru că e păzită. Şi
atunci îl apucă o duşmănie teribilă împotriva neamului din care face parte
Născătoarea. Proiectându-se cosmic acest Crăciun cu chipul Mântuitorului
ca prunc, cu chipul Maicii Domnului care naşte, atunci şi forţele răului sunt o
realitate permanentă, cosmică, care devine concretă în lucrarea ei, totdeauna
în legătură cu tema creştină. Adică ai tema creştină cu Maica Domnului şi
naşterea Mântuitorului Hristos, iar apoi constaţi duşmănia şi forţa răului care
începe să devină evidentă. încă de la început, de la primele semne, răul are o
Conferinţa 28 - 02.11.2019 271
tentă antihristică. Veţi vedea în capitolele următoare că această realitate numită

balaur va fi anihilată si învinsă ultima.
>
Deocamdată trebuie să ne fie clar: e balaurul, care s-a aprins de mânie

asupra femeii şi a pornit să facă război cu cei din seminţia ei, cei care păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. Elementul antihristic este mai
mult decât evident.
Şi a stat pe nisipul mării. Semnele acestea se desenează pe fundalul
mare-uscat.
„Şi am văzut ridicându-se din mare ofiară, care avea zece coarne şi şapte
capete.” (Apoc.13,1). Băgaţi de seamă că atunci când a apărut balaurul, alt
semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu..Atei semnul s-a arătat mai
întâi în cer şi pe urmă balaurul stă pe nisipul mării. Deci balaurul este mare,
roşu ca focul şi are şapte capete şi zece coarne „...şipe coarnele ei zece cununi
împărăteşti.” (Apoc.13,1). Sunt nişte atribute. Nu le comentăm. Doar vă invit
să vedeţi
> cum este descrisă fiara care iese din mare. Balaurul a fost în cer, a
coborât pe pământ, iar fiara se ridică din mare şi are zece coarne şi şapte capete.
Are aceleaşi elemente, dar enumerate invers „...şipe capetele ei: nume de hulă.”
(Apoc.13,1). Prin urmare, balaurul nu are cununi pe coarne, ci pe capete, în
timp ce fiara are cununi pe coarne şi nu pe capete. Sunt elemente ale răului
întruchipate altfel.
„Ş i fia ra pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca
ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scau
nul lui şi stăpânire mare.” (Apoc. 13,2). Spune şi comentariul părintelui Anania
că este vorba de o investitură satanică. Balaurul investeşte cu putere pe cineva
subordonat lui, asemănător cumva, dar altceva.
„Şi unul din capetelefiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de
moartefiu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând dupăfiară.
Şi s-au închinat balaurului, fiiindcă i-a datfiarei stăpânirea; şi s-au închi
nat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?”
(Apoc.13,3-4).
E un comentariu interesant aici al părintelui Anania: „lozincă de masă,

parodiind laudele adresate lui Dumnezeu”. Prin urmare fiara preia prerogative
de la balaur, lumea salută toată povestea asta, se bucură că rana se vindecă,
iar rostirile „cine e asemenea...” parodiază formulările de preamărire ale lui
Dumnezeu, pe care noi le-am întâlnit de mai multe ori în cer, în jurul Tronului.
„Şi i s-a dat ei gură să grăiască semeţii si hule şi i s-a dat putere să lucreze
timp de patruzeci şi două de luni.” (Apoc.13,5). Foarte interesant acest „i s-a
dat”, dar nu-1 pot comenta. In schimb, vedem că ne tot întâlnim cu această
durată ce reprezintă jumătate dintr-un ciclu temporal complet, pe care noi îl
regăsim sub semnul lui şapte. Nu i se dă putere pentru o întreagă istorie, pentru
un ciclu complet, ci numai pentru o jumătate.
Aici la subsol, la „i s-a dat putere” comentează părintele Anania zicând:
„Forma reflexiv-pasivă a verbului indică faptul că chiar în condiţii apocalip
tice, totul se face cu ştirea şi permisiunea lui Dumnezeu, care îşi menţine
suveranitatea”.
„Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui
şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer.” (Apoc.13,6). Fiara are o atitudine făţiş
provocatoare la adresa lumii spirituale, a lui Dumnezeu.
„Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire
peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.
Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe păm ânt, ale căror nume nu
sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii M ielului celui înjunghiat.”
(Apoc.13,7-8).
Ne dăm seama sau ar trebui să bănuim că fiara are deja o dimensiune
umană. Ea se prezintă ca o realitate a istoriei, a omenirii. Ţelul istoriei pe care
l-am putut descifra mai înainte era ca toate seminţiile, popoarele, limbile, nea
murile să devină împărăţie a lui Dumnezeu şi oamenii să fie preoţi în împărăţia
lui Dumnezeu. Din lumea aceasta, doar cei care mărturisesc cu suferinţă şi care
nu se vor închina fiarei sunt cei care vor accede spre acest lucru. Dar fiara are
stăpânire peste toate popoarele şi acestea i se închină.
Conferinţa 28 - 02.11.2019 273
Când zicem că „i se închină”, la ce se închină? Te gândeşti la o putere poli

tică, la o putere civilizatoare, la ceva care se întruchipează pe pământ şi care
cucereşte adeziunea la nivel planetar. în formularea aceasta toata seminţia ţi
poporul şi limba şi neamul, simţim că este vizată o totalitate planetară, umană.
„D acă are cineva urechi - să audă!
Cine duce în robie de robie are parte; cine cu sabia va ucide trebuie săfie ucis
de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apoc. 13, 9-10).
Practic aici ni se spune care e formula concretă prin care oamenii se vor
putea păzi de lunecuşul acesta teribil de a i se închina vrăjmaşului.
Trecem la alt semn:
„Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne
asemenea mielului, dar grăia ca un balaur” (Apoc.13,11). Din nou este o paro
die. Vrăjmaşul foloseşte de multe ori lucruri care în realitatea lor sunt pozitive,
duhovniceşti şi le caricaturizează, le batjocoreşte. Aici, fiara asta vrea să semene
cu Mielul. Ea maimuţăreşte simbolul Mântuitorului. în aparenţa lui, vrăjmaşul
vrea să fie miel, dar când vorbeşte nu are cuvântul care să autentifice relaţia cu
ce înseamnă mielul, ci dimpotrivă, are ceva din rădăcina răului.
„Şi toată stăpânirea celei dintâifiare ea opune în lucrare, în faţa ei. Şiface
păm ântul şi pe locuitorii de pe el să se închinefiarei celei dintâi, a cărei rană de
moartefusese vindecată.” (Apoc. 13,12). E o fiară care intervine să faciliteze sub
ordonarea omenirii, ca să devină închinătoare la fiara din mare.
„Şi face semne mari, încât şi focface să se pogoare din cer, pe pământ, îna
intea oamenilor,
Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă
înainteafiarei, zicând celor ce locuiescpe pământ săfacă un chipfiarei care a fost
rănită cu sabia şi a rămas în viaţă.” (Apoc.13, 13-14).
A fost balaurul, a fost fiara din mare, e fiara din pământ şi mai apare şi
chipul fiarei. Avem o întruchipare concretă a fiarei, pentru ca ea să determine
un cult! Un cult propriu-zis!
„Şi i s-a dat ei să i?isufle duh chipuluifiarei, ca chipulfiarei să şi grăiască şi

să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipuluifiarei.” (Apoc.13, 15). Se cre
ează un idol, prin care se transmit puteri în aşa fel încât cine nu se închină e
omorât de idol.
„Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci,
şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe
frunte.
încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul,
adică numelefiarei, sau numărul numeluifiarei.” (Apoc.13, 16-17).
Avem aici o explicaţie la subsol legată de acest număr al numelui: „Evreii
şi grecii din antichitate obişnuiau să convertească fiecare literă a unui nume
propriu în valoarea ei numerică din alfabetul respectiv şi să facă un total”. Din
cauza faptului că nu aveau semne speciale pentru cifre, cum avem noi acum
prin arabi, literele aveau şi valoare numerică. Adică numele de „Petru”, spre
exemplu, avea o valoare numerică şi prin urmare puteai să spui numărul care
traducea numele. Şi se fac tot felul de speculaţii pe treaba aceasta, în care noi
nu ne băgăm acum.
Semnul este numele sau numărul numelui fiarei.
„Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească num ărulfiarei;
căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (Apoc. 13,18).
Numărul acesta este al fiarei din mare cu zece coarne cu steme pe ele şi
şapte capete cu cununi. Fiara este o realitate care tinde să cucerească pământul,
îi vine în ajutor o altă fiară care maimuţăreşte mielul şi care face tot felul de
potlogării îndemnând lumea să se închine fiarei. Şi ca să uşureze cultul, subor
donarea omenirii, face şi un idol însufleţit, capabil să omoare.
Avem aici o explicaţie foarte interesantă a părintelui Boris Răduleanu în
cartea sa. Venind în relaţie cu Biserica oficială, instituţionalizată, nu a avut cele
mai plăcute experienţe. Probabil nu s-a simţit totdeauna protejat de Biserica
căreia i-a fost loial. Aşa cum şi părintele Arsenie Boca ar fi putut să spună că
Conferinţa 28 -02.11.2019 275
Biserica nu l-a ajutat, l-a dat deoparte, a făcut serviciul comunismului şi secu
rităţii. Ne dăm deci seama că Biserica are nişte teme nerezolvate asa zicând.
Şi ce zice Boris Răduleanu în cartea sa? Zice că fiara ieşită din apă repre
zintă o putere politică, un stat. Un stat îndrăcit. Iar fiara care maimuţăreşte pe
Domnul şi are aparenţă de miel, dar vorbeşte ca un balaur, este o instituţie care
ar trebui să-L propovăduiască pe Mântuitorul şi să-L reprezinte, iar ea nu-L
reprezintă! Ea face servicii inverse. Se înrolează, se angajează în slujba puterii
statului. E foarte dur! Cartea e scrisă în anii nouăzeci si
»
ceva. Probabil că bie-
tul om şi-a vărsat aici toată obida lui, dar observaţia e foarte interesantă. Orice
instituţie religioasă, în momentul în care pierde verticala relaţiei cu Dumnezeu
şi proliferează pe orizontală, este totdeauna ispitită să se folosească, să se lase
protejată de puterea lumească, pe care la rândul ei să o slujească. Şi o slujeşte
cu mijloace proprii. E o observaţie extraordinară. Fiara a doua e o fiară reli
gioasă, pentru că ea îndeamnă la un cult. E o realitate religioasă, o instituţie
care creează simboluri pentru fiara din mare, în aşa fel încât oamenilor să le fie
simplu să slujească.
Lucrul acesta putea fi foarte bine simţit în epoca de început a creştinismu
lui. Cultele religioase ale timpului nu erau numai pentru zeităţi, ci erau subor
donate cultului imperial. Am discutat de multe ori aceasta legat de Crăciun.
Nu ai cum înţelege lucrurile altfel. Irod se comportă imitând Cezarul de la
Roma, care se considera Dumnezeu. De aceea Cezarul se şi cheamă „augus-
tus”, care înseamnă „divinul”. Noi nu traducem cuvântul, dar dacă l-am traduce
ne-ar lua cu friguri. Octavian Augustus este primul care îşi ia acest atribut. El
este „divinul”. Nu e numai „pontifex maximus” cum erau toţi, adică şeful peste
toată preoţimea de toate neamurile care era la Roma. Prin urmare, în momen
tul în care Mântuitorul Hristos a venit pe pământ, dracul deja îşi facea lucrarea
lui. Adevăratul Dumnezeu venea şi se întrupa în om, iar un om îndrăznea să se
considere divin. Toate cultele începând de la Octavian Augustus trebuiau să-şi
facă datoria ca să-l aibă pe Augustus în templul lor, pe lângă zeitatea principală
a acelui templu.
Prin urmare, cultele devin subordonate statului. Dar ele nu sunt subordo
nate cum am fi noi, că plătim impozit. Asta e altceva, e logica creştină în care ce
e al Cezarului se dă Cezarului şi lui Dumnezeu îi dăm cele ale lui Dumnezeu.
Adică să nu-i dăm Cezarului cele ale lui Dumnezeu. Aici e toată problema:
când cele ale lui Dumnezeu i le dai Cezarului înseamnă că instituţia religioasă
respectivă a derapat masiv şi ea începe să fie falsă. Are coarne de miel şi apa
rent e a mielului, dar vorbeşte ca un balaur şi face lucrarea acestuia, pentru ca
oamenii să se închine chipului fiarei.
Remarcabilă mi s-a părut observaţia aceasta a lui Boris Răduleanu.
Capitolul acesta te lasă să vezi că toate atributele cu care este descrisă fiara din
pământ sunt atribute religioase. Asta e teribil, iar povestea noastră cu cipuri,
cu şase şase şase şi toate celelalte, mi se pare ieftină de tot. Tema trimite la o
dramă extraordinară în care e vorba de un derapaj al religiei, al atitudinii reli
gioase. Trimite direct la a da sau a nu dajdie Cezarului. Cezarului trebuie să îi
dăm banul, nu sufletul. Cezarul oricând ia atribute de fiară, puterea lumească
ia atribute de fiară uneori fără să vrea, dar uneori voind conştient şi apăsat. Ne
dăm seama că ne întâlnim cu elemente de Apocalipsă de la imperiul roman
încoace, uneori mai puternice, alteori mai puţin puternice. Exemplele istorice
sunt foarte multe, la diverse nivele., dar faptul că există o fiară care vrea să cuce
rească pământul şi subordonează oamenii care o şi ajută este o permanenţă.
Dau un exemplu minor: Puţin. El pare un personaj extraordinar, că ajută
Biserica. Dar fără a ajunge să spunem că aici e fiara sau alte lucruri de felul
acesta, el se foloseşte de Biserică şi Biserica renunţă la autoritatea ei verticală,
subordonându-se unei politici. Ea se subordonează unor interese exterioare,
materiale, meschine şi nu o face fără plată! Noi preoţii avem un limbaj pe care
l-am exersat în legătură cu Dumnezeu, avem epitete, propoziţii specifice, exer
sate în legătură cu Sfânta Evanghelie, cu preamărirea lui Dumnezeu. E cumplit
să folosim acest limbaj în slujba unor conducători politici. Limbajul cu care
noi periem pe cineva nu îl are nimeni, atât de ticălos şi de eficient.
Conferinţa 28 - 02.11.2019 277
Foarte fine observaţiile şi concluziile care se pot trage de aici. Ne dăm

seama că însemnarea aceasta este rezultatul unei persuasiuni, a unei lucrări de
convingere, de propovăduire săvârşite de o instituţie religioasă derapată, care
cu atribuţiile şi autoritatea ei face de fapt serviciul fiarei.
Audienţa: Să nu ne lăsăm furaţi de imagine, să nu cădem într-un terito
riu zoologic cu fiara, cu mielul, balaurul...Omul obişnuit e furat de imagine şi
cade în zona asta...
R: Eu de ce v-am prevenit? Sunt semne! E cu totul altceva. E alt limbaj.
Dar aici se zice e număr de om, adică fiara din mare e om! Ea, ca şi duh, negreşit
că e altceva. Dar ea apare ca o realitate perceptibilă, ca om!
Conferinţa 29
16.11.2019
Un filosof a rostit la o lansare de carte ceva interesant din cultura indiană:

Un iluminat nu poate fi recunoscut decât tot de un iluminat. Cum am zice, un
sfânt nu poate fi recunoscut decât tot de un sfânt.
Cum ne situăm noi cu această atât de curajoasă iniţiativă de a citi şi a
încerca să înţelegem câte ceva din Apocalipsă? în mod normal ar trebui să
fim cel puţin ca Sfântul Evanghelist Ioan pentru ca lucrurile acestea pe care
el le formulează în cuvânt să poată avea un fel de sens şi pentru noi. Ori nici
dumneavoastră si nici eu nu suntem la nivelul Sfântului Ioan. Si atunci ar tre-
bui să ne dăm seama de la bun început că ceea ce putem realiza este extrem de
modest. Dar nu este lipsit de importanţă, nu e fără rost ceea ce încercăm să
facem, pentru că înţelegem ceva ce n-aş fi bănuit niciodată în toată activitatea
mea de preot că voi ajunge să pot înţelege. Şi anume că Sfânta Scriptură are o
reală unitate, chiar dacă ea este o colecţie de cărţi consemnate, scrise, pe par
curs de circa o mie cinci sute de ani. între ele e o diferenţă uriaşă de timp, de
cultură, de lume, de epocă...Şi atunci ar fi normal să zicem că Biblia e un con
glomerat, un mozaic de cărţi istorice, culturale, poetice...însă în momentul în
care facem aceşti paşi modeşti, dar consecvenţi de lectură permanentă a Sfintei
Scripturi, constatăm după ani şi ani de zile, nişte sclipiri, nişte asemănări între
texte scrise la sute de ani depărtare unul de celălalt. Sfânta Scriptură e un tot
unitar pentru că Autorul este Unul singur. Este o inspiraţie a Duhului Sfânt.
Tematica Sfintei Scripturi este de asemenea o tematică ce ţine de o permanenţă.
La Dumnezeu nu e trecere, nu e epuizare, nu e consum. Lucrurile sunt valabile
perpetuu.
Conferinţa 29 - 16.11.2019 279
Nu se poate ca în aceste ultime capitole pe care le citim zilele acestea din

Iezechiel, cu toate că sunt cumplit de plictisitoare şi apăsătoare, cu toate descri
erile templului, să nu observăm asemănări cu elemente din finalul Apocalipsei.
E ca şi când aici la Iezechiel lucrurile sunt mai tulburi, mai complicate, iar în
Apocalipsă ele sunt clarificate, geometrizate. E tulburător acest lucru şi asta ar
trebui să ne dea curaj să urmăm în continuare canonul nostru de lectură biblică
şi de asemenea să insistăm cu Apocalipsa, chiar dacă vi se va părea că la anu
mite întâlniri ale noastre nu aflaţi mare lucru de la mine. Poate că în timp vom
reveni şi vom înţelege mai multe.
Suntem la capitolul semne. Este tot o serie de şapte. Ca să întărim lucru
rile pe care le-am spus data trecută, vă rog să-mi permiteţi să mă întorc la înce
putul Evangheliei după Luca, pentru că suntem în perioada de aşteptare a
Crăciunului, iar la Crăciun vom citi textul acesta. Ciobanii au viziunea aceasta
a îngerilor care cântă şi a îngerului care li se adresează:
„D ar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie
mare, care vaf i pentru tot poporul.
Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui
David.
Şi acesta va fii semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” (Luca 2,
10- 12).
îmi aduc aminte că cel puţin o dată, într-un an, am accentuat spunând că
e important să observăm că îngerul îi trimite pe ciobani să găsească pruncul
concret, dar ca să-L poată recunoaşte le spune semnul: prunc înfăşat, culcat
în iesle. De ce nu a spus „duceţi-vă şi găsiţi pruncul în peşteră”? îi trimite să
găsească un prunc înfăşat, în iesle. Un prunc înfăşat şi culcat într-o iesle de
animale este ceva atipic, neobişnuit. înseamnă că această condiţie în care vine
Mântuitorul Hristos istoric e ea însăsi un semn, e o formă semnificativă. Ea
i
nu are doar dimensiuni concrete, nu e ca şi cum aşa s-a întâmplat să fie. Nu au

avut loc în altă parte şi l-au pus în iesle! Faptul că e semn, înseamnă că e mai
mult decât atât, mai mult decât faptul că Maica Domnului era săracă şi n-au
găsit loc mai bun în altă parte. înseamnă că Domnul vrea să fie aşa. înseamnă
că venirea Lui în istoria concretă nu se produce întâmplător, ci chiar El vrea
să vină în condiţia de maximă modestie, sărăcie, marginalizare. Când se zice
„semn”, cuvântul acesta e foarte important ca limbaj biblic şi teologic.
Mă întorc şi insist că ceea ce parcurgem acum sunt semne. încercaţi să
cuceriţi noţiunea aceasta. Ele nu pot fi neapărat privite dezvoltându-se unul
din celălalt. Fiecare semn răspunde de un ghem de semnificaţii. Femeia şi bala
urul e un semn despre Crăciun, dar despre un Crăciun eshatologic, cosmic. E
altceva faţă de semnul cu pruncul culcat în iesle. Doar tensiunea, duşmănia
legată de concretizarea Mântuitorului ca prunc e identică, dar semnul pentru
realitatea istorică este unul, semnul pentru realitatea eshatologică este altul.
Aşa trebuie să citim şi următorul semn. Am avut până acum femeia şi bala
urul, pe urmă fiara din apă şi apoi fiara de pe uscat. Semne ale răului, ca nişte
icoane. V-am spus şi data trecută că semnul lucrează precum icoana. Adică te
uiţi şi trebuie să te apropii de o realitate extrem de complexă, care nu poate
fi numită liniar. Şi atunci realitatea aceasta e circumscrisă, e luată în stăpânire
printr-o formulă din aceasta imaginativă de semn, desen semnificativ, imagine
cu înţeles.
„Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu E l o sută patruzeci
şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile
lor.” (Apoc.14,1).
Legătura dintre semnul anterior şi semnul acesta am putea-o stabili prin
aceea că e o replică. Acolo era vorba că fiara şi cu profetul mincinos încearcă
să-şi subordoneze oamenii, să-i supună prin aceea că fruntea şi mâna sunt
însemnate cu numărul care e numele fiarei. Ori aici zice că aveau numele Lui
şi numele Tatălui Lui, scris pefrunţile lor... Adică e o pecete, care îi defineşte ca
fiind ai Domnului.
„Atunci am auzit un glas din cer, ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul
unui tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu ală
utele lor.
Conferinţa 29 - 16.11.2019 281
Şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe şi

înaintea bătrânilor...” Nu e foarte clar cine cânta,,...// nimeni nu putea să înveţe
cântarea decât numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, carefuseseră răscumpă
raţi de pe păm ânt”. Nu ei încep cântarea, ci cântarea este susţinuta de altcineva
din intimitatea tronului. Vedeţi că graniţele se topesc, sunt nesigure. „Aceştia
sunt care nu s-au întinat cufemei, căci suntfeciorelnici. Aceştia sunt care merg
după M iel ori unde se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă
lui Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt
fără prihană.” (Apoc. 14,2-5).
Noi ne-am mai întâlnit cu această selecţie de o sută patruzeci şi patru de
mii de asemenea pecetluiţi. Era la episodul Trâmbiţelor şi erau reprezentaţi de
câte douăsprezece mii de aleşi din cele douăsprezece seminţii. Am observat
atunci că seminţiile nu erau chiar în ordinea uzuală, dar importantă este cifra
aceasta de o sută patruzeci şi patru de mii care acolo se exprima într-o legătură
mult mai strânsă cu realitatea Israelului. Adică un fel de replică apocaliptică a
Israelului. De aceea sunt folosite denumirile seminţiilor care compun poporul
evreiesc, respectiv numele fiilor lui Iacob.
Aici sunt o sută patruzeci şi patru de mii, dar nu ne mai spune că ar avea
vreo legătură cu poporul ales, ca şi când din toată istoria omenirii numai dintre
evrei s-ar fi putut alege o sută patruzeci şi patru de mii. Sunt aceiaşi? Poate că
sunt aceiaşi. Asta s-ar potrivi cu felul meu de a propune înţelegerea Apocalipsei
în sensul că la un moment dat ar trebui să ne dăm seama că lucruri care sunt
descrise foarte bine într-un loc, erau atinse doar aluziv şi în altă parte.
Prin urmare e foarte posibil să nu fie vorba de două grupuri de câte o sută
patruzeci şi patru de mii...o dată din poporul evreiesc şi alţi o sută patruzeci
şi patru de mii care nu s-au întinat cu femei. înţelesul acesta imediat şi moral
e foarte discutabil. Sigur că feciorelnicia aceasta exprimă o realitate, dar în
general limbajul biblic descrie desfrânarea ca pe un derapaj fîinţial mai grav,
mai adânc decât derapajul moral propriu-zis, care se rezumă la abaterea de la
nişte reguli morale stricte, orizontale. Desfrânarea în limbaj biblic înseamnă
282 Prcoc Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZO N TU RI LITURGICE
o abandonare a lui Dumnezeu, o pierdere a legăturii cu Dumnezeu. Este un

derapaj al omului fermecat de promisiunile idolatre. Mă exprim foarte larg
pentru a nu înţelege că e neapărat vorba de o statuie. Sunt fel şi fel de promisi
uni care te abat de la verticala prin care poţi avea o legătură cu Dumnezeu. In
momentul în care pierzi lucrul acesta şi te îndulceşti pe orizontală de diverse
alte lucruri, apare desfrâul.
Vedeţi cum zice... in gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă suntfără priha
nă...E o formă de a defini neprihănirea, prin faptul de a nu ceda minciunii, de
a fi în adevăr. Avem o formă de neprihănire pentru că nu s-au întinat cu femei
şi o altă formă de definire prin aceea că nu s-au contaminat de minciună. Vă
rog frumos să lăsaţi înţelesurile să fie mult mai largi decât ni se pare la prima
vedere în comoditatea noastră de a gândi.
Ce este cu această situaţie: Mielul stătea pe muntele Sionului şi cu El stă
teau o sută patruzeci şi patru de mii? îmi vine să zic că semnul acesta ne ajută
cumva să întrevedem o situare a Fiului lui Dumnezeu în context pământesc,
înainte L-am văzut în context ceresc, iar aici este într-o geografie pământească.
Dacă există în Apocalipsă un progres, acesta ar avea sensul de a ne apropia să
vedem cum împărăţia lui Dumnezeu cucereşte pământul, recuperează, anga
jează, califică realităţi pământeşti. împărăţia lui Dumnezeu din cer e la locul
ei, iar evanghelistul se urcă să vadă realităţile. Problema e ca Domnul să împă-
răţească aici, împărăţia Lui să aibă elemente recuperate din istoria pământului,
adică oameni şi geografie pământească.
La următorul semn apar trei îngeri care fac anumite lucruri.
„Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să bine-
vestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe păm ânt şi la tot neamul şi semin
ţia şi limba şi poporul.” (Apoc.14,6). Spuneam că semnul anterior ne-a adus
cumva într-un context pământesc, iar aici pare că se consolidează acest lucru.
„Zicând cu glas puternic: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi L u i slavă, că a
venit ceasuljudecăţii Lui, şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi păm ântul şi
marea şi izvoarele apelor. (Apoc. 14,7).
Conferinţa 29 - 16.11.2019 283
„Evanghelie” înseamnă veste bună. Când traducem din greceşte şi zicem

„Bunavestire” ar trebui de fapt să zicem evanghelie, că asta înseamnă de fapt.
O evanghelie, e o vestire, dar e o vestire altfel decât a fost Bunavestire legată
de naşterea Domnului. înţelegem că e o vestire care se referă la a doua venire a
Domnului, cea legată de judecată.
„Ş i un a l doilea înger a venit, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, ceta
tea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinulfuriei desfrânării sale.”
(Apoc. 14,8). Babilonul este simbol al unei civilizaţii pământeşti care stă sub
semnul desfrâului. Asta înseamnă că Babilonul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Stă sub semnul idolatriei de tot felul, nu are o valoare pe verticală. Eu numesc
Babilonul cel mare o civilizaţie pământească care contaminează toate neamu
rile în direcţia aceasta de tip idolatru, de nemărturisire a lui Dumnezeu. Vom
avea descrierea căderii Babilonului mai încolo, dar aici este un semn. îngerul
anunţă că s-a terminat cu Babilonul, cu tipul acesta de civilizaţie pământească
ce proliferează nestingherită pe coordonate atee, antihristice, materialiste şi
idolatre.
„Ş i a l treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină
fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pefruntea lui, sau pe mâna lui,
Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în poti
rul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi
înaintea Mielului.
Şifum u l chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici
noaptea cei ce se închinăfiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei.
Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa
lui Iisus.
Şi am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor
întru Domnul! D a, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căcifaptele lor
vin cu ei” (A poc.l4, 9-13).
Sunt două semne: cel cu mielul pe muntele Sionului şi pe urmă un alt
semn în care trei îngeri au nişte misiuni speciale. Unul cu Evanghelia Judecăţii,
284 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N TU R I LITURGICE
altul cu vestirea căderii Babilonului şi al treilea care avertizează că a te închina

fiarei va avea drept consecinţă suferinţa veşnică.
Sunt detalii extraordinar de importante în text, dacă am fi în stare să
comentăm. De exemplu credinţa lui Iisus...Nu a zis credinţa în Hristos. Avem
apoi în vedere că morţii mor pe pământ în condiţiile în care civilizaţia pămân
tească e compromisă, e idolatră, iar faptul de a muri în Domnul înseamnă o
performanţă, un lucru extraordinar. E faptul de a rezista şi a pleca dincolo cu
credinţă, cu nădejde...Fericiţi sunt cei care mor întru Domnul.
Conferinţa 30 5
23. 11.2019
Suntem la cele şapte semne apocaliptice. Fără să fi adâncit cine ştie cât, am
citit şi am cucerit câteva înţelesuri. Am ajuns în pragul celui de-al şaselea semn.
La ediţia pe care o am, cea tradusă de Anania, am sesizat că nu sunt indi
cate în mod distinct semnele, dar în Biblia cea mare a lui Anania ele sunt dis
tincte. Dincolo de faptul că cineva a identificat şi a separat semnele, m-am
întrebat dacă am avea şi noi oare un mijloc prin care să ne orientăm, adică să
vedem de unde până unde este un semn. Şi cred că mi-am dat seama de un
lucru pe care vi-1 spun şi dumneavoastră: mi se pare că fiecare nou semn începe
cu formula „şi m-am uitat” sau „şi am văzut”.
Data trecută a fost „şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion..”,
pe urmă zice „şi am văzut apoi alt înger”...„şi un a l doilea înger”....„şi al treilea
înger”. Cei trei îngeri sunt băgaţi la un singur semn, introducerea fiecăruia nu
se face prin acest „şi am văzut”. Următorul semn începe cu „şi am privit”.
„Ş i am privit şi iată un nor alb şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului
Omului, având pe cap cunună de aur şi în mână o seceră ascuţită.’ (Apoc.14,14).
Nimic nu ne îndreptăţeşte să vedem că semnele se dezvoltă unul din altul.
Mai degrabă e cam cum sunt icoanele noastre aici, adică una lângă cealaltă.
Ne imaginăm că sunt şapte configuraţii iconice, şapte semne. Şi privind prin-
tr-unul ca printr-o lentilă vezi o anumită realitate, sau vezi realitatea într-o
anumită cheie. Dar asta ar însemna că aş avea nevoie de şapte ocheane, de şapte
puncte de vedere pentru a mă uita la o tematică ce nu poate fi intermediată
altfel. Ceea ce am citit până acum rămâne la locul său, iar acum vine altceva.
Faptul că e asemenea Fiului Omului şi că poartă pe cap cunună de aur, mă

lasă să-L citesc pe Mântuitorul Hristos în spatele acestei figuri. Mântuitorul
apare şi în alte situaţii, uneori mult mai limpede, descris într-un fel care face
chipul Său mai uşor de recunoscut. In alte situaţii apare mai sumar, aşa cum a
fost la prima pecete. Aşa este şi aici, dar nu mă întrebaţi de ce e aşa, pentru că
nu văd legătura.
„Şi iată un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas mare Celui ce şedea
pe nor: Trimite secera şi seceră, că a venit ceasul de secerat, fiin dcă s-a copt sece
rişul pământului.
Şi Cel ce şedea pe nor a aruncat pe păm ânt secera lui şi păm ântul a fost sece
rat." (A poc.l4,15-16).
Pe Mântuitorul Hristos L-am văzut la semnul al patrulea ca miel, stând
pe Muntele Sionului. Vedeţi că aici sunt alte coordonate ale Domnului. Dar
înţelegem că e Mântuitorul Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, pentru că El e
asemenea Fiului Omului. E ceva între această identitate cu care ne este descris
chipul acesta şi faptul că se face secerişul pământului. E o legătură pe care am
putea să o înţelegem cât de cât. Mântuitorul are o legătură cu pământul, cu
istoria lui şi El poate avea nişte prerogative legate de un final al pământului.
Mă intrigă însă faptul că El nu decide singur, adică nu apare şi spune „gata,
începe secerişul”. Ci un înger vine şi îi spune că a venit ceasul de secerat, fiindcă
s-a copt secerişulpământului.
Mergem acum mai departe cu acelaşi semn.
„Şi un alt înger a ieşit din templul cel ceresc, având şi el un cuţitaş ascuţit.
Şi încă un înger a ieşit din altar, având putere asupra focului, şi a strigat cu
glas mare celui care avea cuţitaşul ascuţit, zicând: Trimite cuţitaşul tău cel ascuţit
şi culege ciorchinii viei pământului, căci s-au copt.
Şi îngerul a aruncat, pe pământ, cuţitaşul lui şi a cules via păm ântului şi
strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu.
Şi teascul a fost călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc, pân ă la zăba
lele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii." (Apoc. 14, 17-20).
Conferinţa 30 - 23.11.2019 287
Ce comentariu pot face la ce am citit până aici...?

Mai întâi îmi aduc aminte că citind prima oară Apocalipsa, în urmă cu
mulţi ani am avut această intuiţie că Apocalipsa ar putea fi privită în legă
tură cu Sfânta Liturghie. Nu prea găseşti asemenea trimiteri. Părintele Boris
Răduleanu de care am mai pomenit pune trei realităţi pe acelaşi plan: cele
şapte cuvinte ale Domnului de pe cruce, Apocalipsa şi Sfânta Liturghie. El
vede fire de legătură şi încearcă să găsească echivalenţe între aceste trei realităţi.
N-am avut capacitatea să merg până la asemenea detalii, dar m-a intrigat
faptul că în acest punct al Apocalipsei trimiterea către Sfânta Liturghie este
mai evidentă decât oriunde. Asta prin faptul că există un seceriş, o trimitere la
grâu, la pâine şi există un cules al viţei de vie şi zdrobirea strugurilor, respectiv
trimitere la vin.
In comentariul nostru de acum, am văzut o altă relaţie. Şi anume, am fost
atenţi la faptul că Sfântul Ioan devine martorul unor realităţi din tainica lume
nevăzută, de la tronul lui Dumnezeu. Desigur că Dumnezeu nu e descris, dar
El e o Realitate, o Prezenţă care tensionează şi ierarhizează totul. Insă nu apare
ca o figură descrisă. Doar Mântuitorul Hristos apare şi poate Duhul Sfânt, sub
forma celor şapte făclii. Dar ceea ce se întâmplă acolo în jurul tronului ceresc
este un model al cultului creştin, al Sfintei Liturghii prin excelenţă. Pentru că
ceea ce vedem că se întâmplă acolo ca gest şi formulări, ne dăm seama că încer
căm şi noi să facem aici pe pământ.
Lucrul are o semnificaţie deosebită pentru că tot sensul Apocalipsei este
ca pământul să se angajeze şi el, să participe cu dimensiunea lui la ceea ce se
întâmplă în ceruri, la lucrurile pe care le săvârşesc fiinţele cele mai înalte dim
preună cu ostile cereşti. împlinirea acestui lucru care se realizează prin mărtu
risirea martirică pe pământ face ca alături de sfinţii îngeri să apară şi cei o sută
patruzeci şi patru de mii, care sigur că e un număr calitativ referitor şi la popo
rul ales dar şi la toată omenirea. Aceştia ajung să participe, să fie acolo sus. Iar
noi înţelegem că în exerciţiul pe care îl facem prin Sfânta Liturghie la dimen
siuni omeneşti şi istoric posibile, nu venim cu elementele părinţilor noştri, nici
ale părintelui Arsenie, ci ale mele şi ale dumneavoastră. Nu discutăm dacă sunt
mai mari sau mai mici, ci doar că sunt cele care ne reprezintă pe noi, cei din
societatea de consum modernă.
Ori acest exerciţiu pe care fiecare generaţie de oameni îl face exersând pe
un ritual, este de fapt exerciţiul nostru de a aduce pe pământ articulaţii, sem
nificaţii, mărturisiri adresate lui Dumnezeu care sunt copiate, imitate după
lucrurile pe care noi le vedem descrise în Apocalipsa Sfântului Ioan ca fiind
acolo, foarte sus. Acolo unde actanţii sunt fiinţe despre care nici nu ştim din ce
ierarhie îngerească fac parte. Sunt cei douăzeci şi patru de bătrâni, cele patru
fiinţe şi toate cetele îngereşti din jurul lor. Nu se spune, dar trebuie să fie o
realitate extraordinar de evidentă faptul că liturghia ca şi cult s-a născut din
contemplarea apocaliptică, din cunoaşterea şi din asumarea ei, din învăţarea
mesajului Apocalipsei. Chiar dacă ea pare o carte de care Biserica istorică s-a
ferit şi a pus-o deoparte. Ea a luat din Apocalipsă modelul. Adică a luat lucru
rile care sunt acolo şi a încercat să le facă să devină elemente pământeşti în
exerciţiul cultic al Bisericii. Totul în forme normative, închegate. în mod sigur
din secolul patru încoace.
Legătura cu Liturghia noi am făcut-o deja şi atunci revenim la problema
aceasta: acest fel de legătură dintre Apocalipsă şi Liturghie se referea la ges
tul de doxologie, de preamărire şi mărturisire a lui Dumnezeu. Liturghia este
punctată după ectenii sau la finalul rugăciunilor, de formulele doxologice ale
ecfoniselor. Indiferent dacă zici rugăciunea tare sau încet, ecfonisele trebuie
zise cu voce tare. Sunt adresări directe către Sfânta Treime pe care auzindu-le,
desigur că ne facem sfânta cruce, aşa cum fiinţele din jurul tronului ceresc sunt
descrise rostind anumite formule, iar cei douăzeci şi patru de bătrâni făcând
plecăciuni.
Acum suntem în situaţia în care istoria pământului, în acest semn al şase
lea, este descrisă ca o pregătire pentru liturghie. Exact cum am lua rodul grâu
lui şi al viţei de vie şi le ducem acolo ca daruri pe Sfânta Masă. Aducerea aceasta
a darurilor în ceremonie, ca să fie aşezate pe Sfânta Masă este punctul de mijloc
Conferinţa 30 - 23.11.2019 289
al Liturghiei. în text pare foarte clar că istoria pământului cu finalul ei previ

zibil este înţeleasă ca un seceriş şi ca un cules de vie. Este de văzut ce urmează.
De fapt spun de pe acum ce urmează şi vom accentua data viitoare. Ar trebui
să apară potirul, discul...E foarte straniu că apar cupele mâniei. E semnul urmă
tor, al şaptelea, după care desfăşurarea Apocalipsei începe să curgă mai departe.
Imaginea aceasta de potir se regăseşte în înşeptita prezenţă a cupelor
mâniei. Secerişul se face, culesul viei se face, dar ai zice că lucrurile acestea s-ar
oferi ca pentru a fi sfinţite. Ori mai degrabă din partea cealaltă vin nişte poca-
luri care se vor revărsa ca expresie a mâniei lui Dumnezeu. E un joc de simbo
luri pe care nu mi-e la îndemână să îl descriu liniar. Dar eu vi le pun în faţă cum
mi le pun şi mie să ne gândim la ele. Şi citind, repetând, poate vom vedea fire
care ar putea fi accesibile minţii noastre.
Dacă secerişul pământului se face pentru că Domnul îşi aruncă secera pe
pământ şi se seceră pentru că pământul e copt pentru seceriş, asta însemnând
un final, la culesul viei pământului lucrurile sunt însoţite de imagini teribile:
a cules via păm ântului şi strugurii i-a aruncat în linul cel mare a l mâniei lui
Dumnezeu. Linul este vasul în care se pun strugurii ca să fie călcaţi în picioare.
Traducătorul comentează aici că linul acesta în care se pun strugurii este cumva
imaginea unui război. Mustul care rezultă este numit sânge, iar el ajunge până
la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii. Dacă la secerişul
pământului nu simţi conotaţii de pedeapsă, la culesul viei acestea sunt evidente.
Trimiterea la sângele care ajunge până la zăbalele cailor este ceva înfricoşător.
Simţim că se lucrează cu simboluri. Oricum şi acesta este un semn. El are
lucruri care te provoacă să îi cauţi semnificaţiile. Sunt patru personaje: cel care
stă pe norul alb şi este asemenea Fiului Omului, apoi îngerul care iese din tem
plu şi spune să arunce secera, apoi al treilea înger care iese tot din templu cu
un cuţitaş şi un al patrulea înger care iese din altar. N-am cum înţelege. Sunt
multe personaje în desfăşurarea aceasta şi nu ai nicio bază de care să te agăţi,
să crezi că sunt îngeri sau arhangheli, că sunt aceiaşi cu cei din celelalte semne
sau nu sunt aceiaşi.
Audienţa: Mântuitorul ne-a spus că nu ştie când va fi sfârşitul. Poate de

asta un înger iese din templu de la Tatăl...
R: Şi eu m-am gândit la un moment dat că poate să aibă legătură cu asta.
Este o trimitere absolut licită, cuminte.
Conferinţa 31
11.01.2020
Am pornit la strădania aceasta cu Apocalipsa ambiţionând să nu citesc

nimic din comentariile care s-au mai făcut. Treptat, după ce mi s-a părut că
ne-am găsit o identitate în această abordare şi în temele pe care am reuşit să
le descoperim, mi-am permis să mă duc şi la alte lecturi. Deja am epuizat vreo
două-trei variante de explicaţie a Apocalipsei şi mai am încă patru pe masa de
lucru! Citesc, răsfoiesc şi constat că nu ne suprapunem peste niciuna din abor
dări şi nici ele între ele nu se suprapun. Fiecare e altceva. E normal ca faţă de
o zonă de mare taină, fiecare să vină cu sursa lui de lumină si să vadă două-trei
lucruri. întregul scapă tuturor. Nu avem niciun fel de ambiţie şi nu dăm lecţii
unor oameni docţi în astfel de probleme.
Dar să ştiţi că unul din lucrurile pe care m-am străduit să-l găsesc confir
mat şi la ceilalţi, nu l-am găsit nicăieri. Toată lumea distinge partea cu şapte
scrisori, pe urmă vine partea cu şapte peceţi, din ultima se desprind cele şapte
trâmbiţe, iar apoi toţi spun că vin cele şapte cupe ale mâniei. Şi nu e adevărat.
Noi am putut identifica încă o înşiruire de şapte. Nu pentru că noi am fi deş
tepţi, ci pur şi simplu pentru că în traducerea părintelui Anania a apărut titlul
unui capitol drept „Semne”. Şi am devenit atenţi asupra problemei şi am desco
perit împreună că în porţiunea cu semnele există o formulă a autorului din care
să ne dăm seama de unde până unde ţine fiecare semn. Asta ca să nu fie arbi
trară împărţirea în şapte semne. Ori nu e deloc arbitrară dacă iei în considerare
acel „şi am văzut”, „şi m-am uitat”. Sunt şapte semne în care ne întâlnim cu răul
şi abia din al şaptelea semn înfloreşte tematica celor şapte cupe ale mâniei.
Ce poate însemna lucrul acesta? Şapte scrisori, şapte peceţi, şapte trâm
biţe, şapte semne? La trâmbiţe ar mai fi putut apărea un calup de şapte tunete,
dar nu i s-a permis Sfântului Ioan să le dezvăluie. Apoi din semne vin cupele
mâniei. Ce vine după aceea vom vedea.
Am constatat la diverşii comentatori că fiecare încearcă să descopere două-
trei elemente cu care să ia în stăpânire materialul. Unii iau direct un verset sau
altul şi încearcă explicaţii foarte concrete, istorice sau de felul acesta. Alţii, mai
deştepţi, încearcă să vadă ansamblul, o structură, temele mari. Deja faptul de a
vedea aceste înşiruiri de câte şapte e o formă de a lua în stăpânire acest material
atât de incomod. Alţii au descoperit că ar fi cumva nişte teme-nucleu. Adică
după scrisori ar veni tema cărţii, tema altarului şi tema templului. Noi suntem
acum cu citirea la momentul în care se conturează tema templului. într-adevăr
toate acestea sunt în text, dar în ce proporţii nu ştiu, nu-mi dau seama, nu stă
pânesc suficient lucrurile ca să îmi pot permite a le comenta prea mult, dar le
formulez, pentru că pe viitor ne-ar putea folosi. Noi simţim cumva că e un fel
de înflorire urmărind temele în felul acesta. Din ultimul şapte înfloreşte o altă
suită de şapte.
Dacă zici scrisori - carte - altar - templu, putem simţi o dezvoltare în
logică cultică. Asta e cheia noastră, cheia pe care n-am găsit-o articulată aşa
niciunde, respectiv că Apocalipsa este un cult, că are logica cultului, are dez
voltarea specifică unui cult. Dacă ne-am apropiat de suflet lucrul acesta ar tre
bui să putem lega şi temele acestea: scrisoare - Sfântul Pavel, Apostolul, carte
- Evanghelia, altarul, templul. Trăim şi noi nişte lucruri de felul acesta în Sfânta
Liturghie. Avem Apostolul, pe urmă vine Cartea, apoi sunt teme legate de
Sfântul Altar, după care Sfânta împărtăşanie care angajează pe toată lumea,
tot spaţiul Bisericii, nu numai masa Sfântului Altar. Oamenii devin purtătorii
Mântuitorului Hristos. Ultima rugăciune nu se mai face din Sfântul Altar, ci
din mijlocul comunităţii de credincioşi, pentru că între timp toată lumea s-a
împărtăşit cu acelaşi conţinut dătător de viaţă.
Conferinţa 31 - 11.01.2020 293
Toţi intuiesc anumite lucruri şi noi le intuim pe ale noastre. în măsura în

care mi se pare potrivit, voi vedea ce putem lua şi ce se potriveşte cu construcţia
pe care am ambiţionat-o noi.
Ultima dată am vorbit despre semnul al şaselea, cu secera care se trimite
pe pământ şi îngerul care îşi aruncă cuţitaşul destinat culegerii viei. Imaginea
secerişului şi a culesului viei şi mai ales a punerii strugurilor în vasul în care
sunt zdrobiţi este de fapt imaginea unei jertfe mondiale, a unui prăpăd. Sângele
curge până la zăbalele cailor. Este o imagine înfricoşătoare.
Vine capitolul cincisprezece.
„Am văzut, apoi, în cer, alt semn, mare şi minunat: şapte îngeri având
şapte pedepse - cele de pe urmă - căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu.”
(Apoc.15,1).
Părintele Anania traduce „pedepse” cu „plăgi”. îmi place termenul folosit
de el, pentru că vreau să îl pun în legătură cu cele zece plăgi cu care Dumnezeu
i-a pedepsit pe egipteni pentru a putea elibera poporul ales din robia egip
teană. Nu spun mai multe. Doar remarc că prin folosirea termenului de „plagă”,
legătura cu tematica ieşirii evreilor din robia egipteană este evidentă.
„Ş i am văzut ca o mare de cristal, amestecată cufoc, şi pe biruitoriifiarei
şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cris
tal şi având alăutele lui Dumnezeu. Şi ei cântau cântarea lui Moise, robul lui
Dumnezeu, şi cântarea Mielului...” (Apoc. 15, 2-3).
Această mare de cristal, ca simbol, pune probleme. Noi ne-am mai întâl
nit cu ea în capitolul patru la descrierea tronului lui Dumnezeu, unde se vor
bea despre o mare de sticlă asemenea cristalului. Noi am constatat atunci că
nu aveam niciun motiv să remarcăm ca prezent elementul uman la momentul
descrierii tronului ceresc. Trebuia să apară întâi Mântuitorul Hristos ca Miel
înjunghiat şi pe urmă încet-încet se deschide drumul şi pentru fiinţa umană.
De aceea aici în capitolul cincisprezece avem un progres faţă de capitolul patru.
Citind acest capitol, eu aş vrea să înţeleg împreună cu dumneavoastră ca un fel
de confirmare că în confruntările de pe pământ cu răul sunt nişte biruitori.
Noi i-am mai văzut o dată ca o sută patruzeci şi patru de mii. Acum îi vedem
pe biruitori în postura identică cu a fiinţelor sublime descrise în jurul tronului
tainic al lui Dumnezeu şi care cântau şi slăveau pe Dumnezeu. Iată că aceşti
oameni care au reuşit să fie biruitori, apar acolo pe marea de cristal. Nu ştiu
ce înseamnă, poate cu timpul vom înţelege ce poate însemna acest lucru. Dar
faptul că e în proximitatea, în apropierea lui Dumnezeu, trebuie să ne impre
sioneze. Arată că pământul şi-a dat rodul lui cumva, secerişul şi culegerea viei
au avut nişte rezultate.
t
Pe marea de cristal, biruitorii cântă cântarea lui Moise. Care cântare?

Cântarea lui Moise după ce poporul a ieşit din Marea Roşie, o cântare de mul
ţumire, de bucurie faţă de Dumnezeu, Care i-a scăpat după cele zece plăgi
administrate duşmanilor. E foarte aproape tema aceasta, tema mării care nu
omoară ci salvează, faţă de biruitorii care stau pe o mare de cristal. Toţi cântă
cântarea lui Moise, o cântare de biruinţă.
Apoi, cântă şi cântarea Mielului. Ei sunt acolo şi cântă şi ajung la această
performanţă ca în vecinătatea tronului lui Dumnezeu să poată face slujbă aşa
cum am văzut în capitolul patru că făceau cele mai sublime fiinţe. Şi ce cântă
ei?
„M ărişi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule!
Drepte şi adevărate sunt căile Tale, împărate al neamurilor!” (Apoc. 15,3). Acest
„împărate al neamurilor” cu care ei îl numesc pe Dumnezeu aici, ar trebui să
ne dea de gândit. Are legătură cu logica pe care am încercat să o distingem,
respectiv că pe parcursul Apocalipsei pământul şi oamenii sunt provocaţi să se
transforme, să se spiritualizeze, să devină parte a împărăţiei. Atât cât se poate,
că nu toţi oamenii şi nu tot pământul ajung acolo. Doar părţi din omenire, din
istorie, din civilizaţii vor putea fi recuperate. Ţelul este întruparea împărăţiei
lui Dumnezeu, faptul ca împărăţia să devină o realitate. Şi atunci e firesc că cei
care cântă aici nu sunt numai evrei, numai români sau alţii, ci sunt oameni!
Oameni care au biruit ispitele majore ale fiarei şi care îl numesc pe Dumnezeu
„împărate al neamurilor”!
Conferinţa 31 - 11.01.2020 295
„Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că tu sin

gur eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că
judecăţile Tale s-au făcut cunoscute!' (Apoc. 15,4).
Fără a vrea să fac comentarii pe bucăţele, simţiţi totuşi că suntem aproape
de semnificaţie. Pare că în apropierea noastră sunt semnificaţii posibile în acest
text pe care îl citim împreună.
„Ş i după aceasta, m-am uitat şi s-a deschis templul cortului mărturiei din
cer.” (Apoc. 15,5).
Mă împiedic de faptul că e numit „templul cortului mărturiei”. Cortul
mărturiei înseamnă prima schiţă a templului lui Dumnezeu din Vechiul
Testament. Templul lui Solomon şi cele de după nu au făcut decât să copi
eze la rândul lor structura şi logica cortului sfânt - prima formă de templu
mobil poruncită de Dumnezeu lui Moise. La prima provocare pe care omul a
avut-o din partea lui Dumnezeu, lui Moise ca reprezentat al omenirii în faţa
lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, i se spune cum să facă cortul. Permanent se
zice că „după izvodul ceresc”. Formularea aceasta de „izvod” este mai arhaică şi
nu mai e folosită în limba română. Deci „izvod” şi nu „izvor”, chiar dacă duce
cumva spre asta. Dar „izvod” ar fi mai degrabă model, arhetip. Izvodul ceresc
e modelul. Arhetipul e în cer şi după modelul acela i s-a îngăduit omului să
facă şi el o schemă pe pământ. S-a deschis templul cortului mărturiei din cer...
Acum se deschide chiar templul autentic, cel care a fost izvodul, modelul după
care s-a putut face templul Vechiului Testament. Ne putem gândi desigur şi la
biserica creştină.
j
„Şi au ieşit din templu cei şapte îngeri cu cele şapte pedepse, îmbrăcaţi în veş
mânt de in curat, luminos, şi încinşi, pe la piept, cu cingători de aur.” (Apoc. 15,6).
Felul în care sunt îmbrăcaţi cei şapte îngeri care ies din templu, trimite la
descrierea Mântuitorului PIristos de la începutul Apocalipsei, capitolul întâi.
„Şi una din cele patru făpturi dădu celor şapte îngeri cele şapte cupe de aur
pline de mânia lui Dumnezeu, Cel ce este viu în vecii vecilor.
Iar templul se umplu defum , din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi
nimeni nu putea să intre în templu, până ce se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor
şapte îngeri!’ (Apoc.15,7-8).
Această situaţie în care templul se umple de fum o vedem şi la cortul sfânt
şi la templul lui Solomon, când sunt descrise târnosirile lor. După ce s-au con
struit la momente istorice diferite, când s-a făcut sfinţirea cortului şi respec
tiv a templului, ambele s-au umplut de slava lui Dumnezeu şi nimeni nu mai
putea să intre, ca un semn al sălăşluirii lui Dumnezeu acolo. Şi aici e un semn
al prezenţei lui Dumnezeu care nu e delimitată spaţial, ci umple acest spaţiu
care este templul.
în capitolul următor, fiecare înger va veni şi va turna din cupa lui, iar
din cupă se revarsă pe pământ nişte pedepse, nişte dezastre. Suntem datori să
legăm descrierea acestor cupe de ceea ce am spus data trecută. Secerişul grâu
lui şi culesul viei din al şaselea semn ne-au permis să vedem un element litur
gic, euharistie. Aceasta în sensul că în Sfânta Liturghie, care e un fel de copie
a Apocalipsei, avem elementul central al pâinii şi vinului pe care le ducem pe
masa Sfântului Altar spre a deveni Trupul şi Sângele Domnului, pentru ca să
existe apoi posibilitatea împărtăşirii. Sfânta împărtăşanie este pentru ca să fie
mâncată si băută de către toti.
> i
Ce fel de liturghie este în Apocalipsă? E stranie logica ei. Dacă ne ţinem

de ipoteza noastră de lucru, ar trebui ca după seceriş şi culesul viei să căutăm
momentul împărtăşaniei. El e prezent, dar nu e cum ne-am aştepta noi. Faptul
că la momentul împărtăşaniei sunt descrise cupele mâniei e un fel de împăr
tăşanie, dar e o împărtăşanie de judecată, de pedeapsă. Este o împărtăşanie a
mâniei lui Dumnezeu cu care zice aici că se si
> termină mânia lui Dumnezeu.
Noi pe pământ nu am avut această relaţie cu Sfântul Potir. Nu aşa am făcut
cunoştinţă cu Sfânta împărtăşanie. Potirul nu s-a vărsat ca să ne pedepsească.
La un moment dat Sfântul Pavel spune nişte lucruri şi pune nişte restricţionări
la Sfânta împărtăşanie, dar am considerat că în acest moment istoric e un lucru
bun să cultivăm o anumită deschidere pentru Sfânta împărtăşanie.
Conferinţa 31 - 11.01.2020 297
Sigur că venim în faţa lui Dumnezeu şi vrem binecuvântarea Lui. Dar

Dumnezeu nu poate fi trunchiat, să luăm numai felia care ne convine. Când
Dumnezeu e prezent, e şi cu iubirea şi cu judecata. Noi zicem „nu spre judecată
sau spre osândă sa îmi fie mie împărtăşirea...” Vă daţi seama că sensurile sunt
prezente acolo, sunt posibile.
Asistăm acum la apariţia celor şapte îngeri cu cele şapte cupe ale mâniei.
Acest şapte îl revelează pe Duhul Sfânt. N-am găsit niciun comentariu din
cele citite până acum în care să existe preocuparea aceasta pentru identifica
rea Duhului Sfânt în Apocalipsă. Noi ne-am pus problema aceasta de la bun
început şi am întrezărit prezenţa Duhului Sfânt în unele momente. Lumea nu
poate relaţiona cu Dumnezeu şi Mântuitorul Hristos fără prezenţa Duhului
Sfânt. Cei şapte îngeri varsă cupele acestea ca o împărtăşanie, dar e o împăr
tăşanie de pedeapsă. Lucrurile sunt separate: biruitorii fiarei sunt pe marea
de cristal şi cântă cântarea lui Moise şi a Mântuitorului Hristos, iar pe de altă
parte cei şapte îngeri ies din templu şi varsă cele şapte cupe peste oameni.
înţelesurile nu sunt la îndemână, nu sunt liniare pentru a Ie lua simplu şi
a le spune la copii. Sunt teme care tensionează sufletul, îl trezeşte şi îl face grav.
Dar mergem înainte cu curaj şi vom vedea ce putem citi şi ce putem înţelege.
Conferinţa 32
18.01.2020
Am ajuns la capitolul şaisprezece, care cuprinde cupele mâniei.

„Şi am auzit glas mare, din templu, zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vâ şi
vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu.” (Apoc. 16,1).
Noi am făcut deja legătura dintre acest episod cu vărsarea cupelor şi capi
tolele anterioare în care era vorba despre seceriş şi culesul viei - adică elemente
care trimit la ideea aceasta a unei liturghii cosmice. Cupele mâniei cores
pund, măcar ca ipoteză de lucru, momentului Sfintei împărtăşanii din Sfânta
Liturghie. Am terminat data trecută cu ideea că e o împărtăşire care pare de
pedeapsă. Când venim către Sfântul Potir ne raportăm ca la o binecuvântare
care ni se acordă, dar am lăsat o portiţă deschisă în sensul că apropierea con
cretă a omului de Dumnezeu poate avea şi această conotaţie: dacă te apropii
de lumină, lumina scoate în evidenţă totul, chiar şi ce nu ai vrea să scoată în
evidenţă. Apropierea de Dumnezeu poate fi un risc, pentru că nu se poate fără
să fii judecat. Te duci unde e dreptatea, unde e lumina, dar este şi tăişul, iar
atunci bineînţeles că lucrurile rele cer pedeapsă. S-ar putea găsi nişte segmente
logice de înţeles pentru a putea lăsa acest episod al cupelor mâniei în legătură
cu Sfânta împărtăşanie. Cupele vin de la templu şi ele sunt vărsate pentru a fi
primite de oameni şi de pământ.
„Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ. Ş i o bubă rea şi uci
gătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnulfiarei şi care se închinau chipului
fiarei.” (Apoc. 16,2). Vedem că cel puţin la prima cupă, efectul acesteia este dis
tinct, adică nu pică un fel de blestem pe toată omenirea. Este o pedeapsă admi
nistrată acelor oameni care se încăpăţânează să rămână în rătăcirea lor idolatră.
Conferinţa 3 2 - 18.01.2020 299
„Şi a l doilea înger a vărsat cupa lui în mare, şi marea s-a prefăcut în sânge
ca de mort, şi orice suflare de viaţă a murit, din cele ce sunt în mare.
Iar cel de a l treilea a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au
prefăcut în sânge.
Şi am auzit pe îngerul apelor, zicând: Drept eşti Tu, Cel ce eşti şi Cel ce erai,
Cel Sfânt, că ai judecat acestea:
Fiindcă au vărsat sângele sfinţilor şi a l proorocilor, tot sânge le-ai dat să bea.
Vrednici sunt!
Şi am auzit din altar, grăind: Da, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, ade
vărate şi drepte suntjudecăţile Tale!” (Apoc. 16, 3-7).
Eu nu mă mai pot despărţi de această relaţie pe care am facut-o împre
ună, că în Apocalipsă găsim elemente de tip cultic cu care suntem obişnuiţi
din practicarea slujbelor. Este vorba de forma aceasta în care apare un dialog.
Se rosteşte ceva dintr-o parte şi se răspunde din cealaltă. Pentru creştinul orto
dox tradiţional trebuie să apară ca un lucru la îndemână de înţeles. Rugăciunea
noastră comunitară are forma aceasta de dialog între actantul din altar şi cei
din biserică. Lucrul acesta l-am văzut foarte clar începând din capitolul patru şi
după aceea s-a tot lărgit până la a implica întreg cosmosul la rugăciunea colec
tivă, la preamărirea lui Dumnezeu.
„Ş i a l patrulea înger a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe
oameni cufocul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă şi au hulit numele
lui Dumnezeu, Care are putere peste urgiile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea
slavă.” (Apoc. 16, 8-9).
Deci până aici cupele s-au vărsat pe pământ, în mare, în râuri şi în soare.
„Ş i a l cincilea înger a vărsat cupa lui pe scaunulfiarei şi în împărăţia ei s-a
făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul
cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar defaptele lor nu s-au pocăit.
Şi a l şaselea înger a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au
secat, ca să fie gătită calea împăraţilor de la R ăsăritul Soarelui.” (Apoc. 16,
10- 12).
Vărsarea aceasta peste râul Eufrat este un element din Apocalipsă care
a fost preluat în teologia populară. El a fost preluat şi spus mai departe fără
legătură cu altele, ca o teamă a populaţiei Europei şi a creştinătăţii tradiţionale
de momentul în care vine tăvălugul din răsărit. Vă daţi seama că Apocalipsa
a impresionat dintotdeauna. Vizionari mai mult sau mai puţin populari şi-au
împănat predicile lor şi cu elemente din Apocalipsă. în Ţara Făgăraşului
erau lucruri de felul acesta şi oamenii transmiteau cu jumătate de glas despre
momentul teribil când vor veni împăraţii şi armatele de la soare-răsare.
Dacă citiţi pe Soloviov cu cele trei povestiri despre venirea lui Antihrist,
năvălirea rasei galbene peste lumea civilizată ţine de sfârşitul lumii şi este o
temă de spaimă pentru ruşi şi pentru europeni în general. în copilăria mea îi
auzeam pe părinţii mei zicând „când va veni rasa galbenă, atunci va fi primej
die”, cu referire probabil la chinezi sau la populaţia extraordinar de numeroasă
din extremul răsărit. Ce poate însemna lucrul acesta ca element apocaliptic,
mi-e greu să spun.
„Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proo
rocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte.” (Apoc.16,13).
Sper ca prin repetiţie să ne obişnuim atât de mult cu textul încât să ne dăm
seama de tot felul de lucruri. De pildă, această întreită personalizare a răului:
balaurul, balaurul a lăsat o fiară şi fiara are un profet mincinos. Trei duhuri
necurate ca nişte broaşte...Până în ziua de astăzi oamenii au o teamă şi văd în
broască ceva negativ. Să nu intre o broască în casă! Asta înseamnă să transpui
limbajul simbolic al cărţii în înţelesuri fizice imediate ale lumii noastre. Nu te
duce prea departe treaba aceasta.
Dar vedeţi că elemente din Apocalipsă erau componente ale unei educaţii,
ale unei învăţături transmise în cadrul practicii religioase. Oamenii nu le iau
de capul lor, cineva le traduce şi le transmite lucrurile acestea, iar ei le preiau
pentru că îi impresionează. Sau poate pentru că simt că acolo e o sămânţă de
mai mult, că înseamnă ceva.
Conferinţa 32 - 18.01.2020 301
„Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii

lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul. ”
(Apoc.16,14).
Constatăm că la cupa a şasea începe un fel de răzmeriţă generală, un fel de
concentrare armată împotriva lui Dumnezeu. Şi aici bagă o paranteză orizon
tală ca din partea Domnului:
„Iată, vin ca un fur. Fericit este cel ce privegheazâ şi păstrează veşmintele
sale, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lu i!” (Apoc. 16,15).
Faptul că Dumnezeu vine pe neaşteptate o ştim din parabole rostite de
Mântuitorul Hristos. El vine ca un fur şi trebuie să priveghezi, pentru că nu
ştii momentul în care vine. Dar aici sunt nişte elemente în plus: să privegheze
şi să-şi păstreze veşmintele.
„Ş i i-au strâns la locul ce se cheamă evreieşte Harmaghedon.” (Apoc. 16,16).
Explicaţia părintelui Anania: „nume enigmatic, probabil de origine ebra
ică. S-ar traduce Muntele Meghido, deşi geografia sau istoria universală nu
cunoaşte un munte cu acest nume. El sugerează totuşi localitatea Meghido din
câmpia Esrom, unde s-au adunat armate şi s-au dat bătălii sângeroase. Din con
text: simbol al ultimei lupte ideologice dintre bine şi rău, dintre forţele luminii
şi ale întunericului, dintre Dumnezeu şi Satana.” E o explicaţie...
„Şi a l şaptelea înger a vărsat cupa lui în văzduh şi glas mare a ieşit din tem
plul cerului, de la tron, strigând: S-afăcut!
Şi s-au pornitfulgere şi vuiete şi tunete şi s-afăcut cutremur mare, aşa cum
nu a fost, de când este omulpe pământ, un cutremur atât de puternic.
Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit,
şi Babilonul cel mare afost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul
vinului aprinderii mâniei Lui.
Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflarâ.
Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii
huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte
mare.” {A poc.\6, 17-21).
Seamănă cu ceva aceste cupe ale mâniei. Sunt şapte cupe ale mâniei şi sunt
zece plăgi care au fost trimise asupra Egiptului. Apropierea poate fi gratuită,
dar eu o formulez ca ipoteză de lucru. Putem face nişte apropieri. Ele nu sunt
menite a fi veşnice, dar sunt posibile şi pot deschide nişte înţelesuri.
Avem tema aceasta a ieşirii evreilor din robia egipteană. Ieşirea nu a fost
posibilă decât prin înspăimântarea egiptenilor în urma unor semne, unor
pedepse. Ele nu sunt identice cu aceste cupe ale mâniei, dar unele sunt des
tul de asemănătoare. Nu corespunde nici numărul desigur, că acolo sunt zece
plăgi, aici sunt şapte cupe.
Prima cupă se varsă pe pământ şi oamenii suferă în consecinţă de o bubă
cumplită. La a doua cupă marea se face sânge, la a treia râurile se fac sânge.
La a patra plagă apare soarele care dogoreşte înfricoşător. A cincea se varsă pe
scaunul fiarei si oamenii îsi muscă limbile de durere, a sasea este cu Eufratul,
a şaptea descrie un cutremur şi o grindină mare care s-a prăvălit din cer peste
oameni.
Acum să ne uităm la plăgile Egiptului: „Şi a mai zis Domnul către Moise:
« S ă zici lui Aaron,fratele tău: Ia toiagul în mână şi întinde-ţi mâna asupra ape
lor Egiptului: asupra râurilor lui, asupra lacurilor lui şi asupra oricărei adunări
de apă; şi se vor preface în sânge şi va f i sânge în toată ţara Egiptului, în vasele
de lemn şi în cele de piatră! » „ (Ieşirea 7,19). Deci tot ce a fost apă s-a făcut
sânge. Şi la cupa a doua şi la a treia a fost ceva asemănător. Aite plăgi: broaşte,
ţânţari, tăuni. Trei plăgi, nu le citesc separat. Altele: moarte mare între vite,
bube pe egipteni şi grindină, lăcuste şi întuneric. Iar a zecea este cu moartea
întâilor născuţi ai egiptenilor.
M-am gândit că ar fi posibilă această paralelă între cupele mâniei şi plă
gile Egiptului. Ea ne ajută să înţelegem o idee pe care am formulat-o de câteva
ori la începutul lecţiilor noastre şi de care s-a apropiat puţin părintele Arsenie
Boca. Este de asemenea destul de bine conturată şi numită fără multe expli
caţii de către părintele Andrei Scrima. Şi anume apropierea aceasta dintre
Vechiul Testament cu istoria poporului ales şi Apocalipsa, descriind istoria
Conferinţa 32 - 18.01.2020 303
noului popor ales, noul Israel. Constituirea şi salvarea şi biruinţa acestui nou
popor ales căruia îi reuşeşte să rămână fidel Mântuitorului Hristos, faţă în faţă
cu drama poporului ales în încercarea de a-şi păstra credinţa într-o mare de
păgâni. Această dramă poate fi privită în legătură cu istoria poporului creştin
pe care ni-1 imaginăm că trebuie să cuprindă toată omenirea şi suntem chiar
trişti când constatăm că suntem o minoritate. Dar acesta este firescul, pentru
că dintr-o mulţime de popoare şi populaţii, oamenii care se califică într-o creş
tinătate fidelă se constituie într-un număr care niciodată nu se suprapune peste
numărul populaţiei pământului.
Cele zece plăgi consemnează momentul în care neamul care a descins din
Iacob şi care se mutase cu ajutorul lui Iosif în Egipt, înmulţindu-se, au ajuns
un popor. Dar erau un popor în sclavie. Plecarea lor din Egipt, posibilă prin
presiunea pe care Dumnezeu a facut-o asupra egiptenilor prin aceste zece plăgi,
culminând cu ieşirea prin Marea Roşie, îi constituie ca un popor care de acum
are un mers, un rost al lui.
Prin urmare avem în vedere piesele mari din istoria aceasta a neamului
plecat din Egipt pentru ca să păstreze în sânul său aşteptarea mesianică şi să
fie loiali acestei aşteptări prin cultul lor special, prin forma lor de a cinsti un
Dumnezeu nevăzut, nepalpabil, care îi solicita să se concentreze cu sufletul.
Avem lucrul acesta, pe de o parte. Pe de altă parte, avem destinul creştinătă
ţii, care trebuie să păstreze amintirea şi mărturisirea Mântuitorului Hristos în
concreteţea lui, de-a lungul unor civilizaţii care sunt mai mult sau mai puţin
păgâne, materialiste, care nu au nicio treabă cu mărturisirea lui Dumnezeu.
Nu este simplu pentru creştini să rămână credincioşi, să mărturisească pe
Dumnezeu, să ştie despre sufletul veşnic şi să ştie de Mântuitorul Hristos venit
pe pământ, Care ne mijloceşte şi ne asistă prin Sfintele Taine. Lucrul acesta nu
vine de la sine, nu e ceva natural, ci este o performanţă a sufletului uman, a con
ştiinţei, a loialităţii faţă de valorile acestea. Ele sunt patrimoniul unui popor
pe care îl numim creştin şi care e recrutat din toate popoarele. La capătul dru
mului apocaliptic este o împlinire. Aşa cum pentru evrei împlinirea plecării
din Egipt ar fi fost o cucerire corectă a ţării sfinte şi o locuire a ei după regulile
lui Dumnezeu, aşa şi pentru creştini, Apocalipsa descrie un drum asemănător,
cu furtuni, căderi, pedepse, pentru ca dintr-o omenire care se încăpăţânează
să fie ticăloasă să se aleagă încet-încet un popor de mărturisitori, care sunt
poporul Mântuitorului Hristos. Ei vor constitui o împărăţie a lui Dumnezeu.
Toată tema Apocalipsei este cum ajunge Mântuitorul Hristos să împărăţească.
El este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor şi trebuie să împărăţească.
împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se întrupeze, aşa cum Domnul Hristos s-a
întrupat la capătul unei istorii uriaşe.
Prin urmare, cele şapte cupe ale mâniei eu le văd în legătură cu aceasta.
Noi ne apropiem de momentul în care bătălia cu răul se consumă şi răuta
tea începe să fie răpusă. Vom citi în capitolele următoare despre prăbuşirea
Babilonului, prinderea profetului mincinos, a fiarei, biruirea balaurului. Mi
s-a părut important să vă descriu ideea acestei paralele dintre cupele mâniei şi
plăgile Egiptului. Este o idee pe care putem să o punem în buzunarul sufletului
şi să facem apel la ea pentru că ne dă posibilitatea să înţelegem un pic sensul
Apocalipsei. Să vedem Apocalipsa ca istorie a poporului creştin, istoria întru
pării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Punem lucrul acesta deoparte acolo,
în sufletul nostru. Citind în continuare veţi vedea de câte ori apar trimiteri la
faptul că oamenii care reuşesc să-I fie loiali Mântuitorului Hristos, devin pre
oţi ai lui Dumnezeu.
Eu nu pot renunţa la presentimentul că lucrurile acestea sunt paralele,
respectiv scrisorile, peceţile, trâmbiţele, semnele, pocalele mâniei. La un
moment dat, dacă citeşti cupele, observi un crescendo. Dacă citeşti trâmbi
ţele e iarăşi un crescendo, ca şi când e acelaşi proces: drumul către împărăţie
descris la nivele diferite, din perspective diferite, dar este vorba despre aceeaşi
dramă, acelaşi drum. După cum sunt aşezate pachetele acestea, ele ar părea
că decurg unele din altele, adică mai întâi ar trebui să se împlinească ce scrie
în peceţi, apoi în trâmbiţe, dar nu cred că este aşa. Cred mai degrabă că sunt
limbaje diferite, ca şi când de aici de la demisol vedem lucrurile într-un fel,
Conferinţa 32 - 18.01.2020 305
pe urmă ne urcăm la parter şi vedem altceva, apoi ne urcăm în vârful bisericii

şi vedem altceva. Sunt aceleaşi realităţi, dar cu alte implicaţii, cu alte cono-
taţii. Procesul este însă acelaşi: e o omenire care se idolatrizează, vrăjmaşul
lucrează pe pământ. Babilonul, adică un tip de civilizaţie, se prăbuşeşte pen
tru ca pe ruinele ei să apară un alt tip de cetate, cea a Noului Ierusalim. Cum
a fost Ierusalimul ca împlinire a evreilor, aşa vine Ierusalimul aici ca simbol al
împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Audienţa: Aşa cum ne-aţi spus că Biblia poate fi privită ca pentru un sin
gur om, cum spune şi părintele Anania că ea i se adresează unui singur om,
acela care citeşte, mă gândesc că şi Apocalipsa poate fi văzută în felul acesta:
pentru fiecare om. Toate aceste lucruri care se întâmplă ne-ar fi de folos nouă
dacă le-am privi pentru noi înşine.
R: Eu nu îndrăznesc încă să fac trimiteri de felul acesta, nici istorice şi nici
personale. Nu vreau să cădem în ispita de a lua doar bucăţele. Se spune să nu
adaugi şi să nu iei ceva din text. Lucrurile trebuie păstrate ca un giuvaier extra
ordinar cu multe faţete, dar păstrat întreg. Ori ca să vezi la un moment dat că
te oglindeşti într-o faţetă, trebuie să ai grijă să nu exagerezi cu conexiunile din
tre un anumit moment biografic şi o faţetă din Apocalipsă, iar pe celelalte să le
pierzi. Ca să nu se întâmple asta trebuie să fim foarte buni cunoscători ai textu
lui. Ce facem noi este o introducere, un început extrem de modest, dar care se
bazează pe lectura zilnică a Bibliei. Dacă ne-ar da Dumnezeu zece ani de acum
încolo, să putem continua citirea cu insistenţă, am putea începe să vedem cum
se potrivesc, cum sunt anumite formulări care se repetă. Ele trebuie luate atent
în seamă pentru că nu sunt degeaba. Şi aşa, am avea o înţelepciune de a lucra
cu acest instrument extraordinar. Noi suntem destul de nătângi cu Biblia, nici
nu şi-a prea propus creştinătatea să lucreze la modul acesta cu Sfânta Scriptură.
Adică să poţi cunoaşte Sfânta Scriptură şi să o poţi vedea ca o oglindă pentru
tine personal, pentru creştinătate.
Asta e valabil şi pentru fiecare din cărţile Sfintei Scripturi. Noi, ce luăm
din Evanghelie, de pildă? Ce explică popa când citeşte câte o pericopă şi extrage
nişte învăţături morale. Mâine avem cei zece leproşi. Nouă nu mulţumesc, unul
mulţumeşte. E un îndemn să mulţumim lui Dumnezeu...Dar complexitatea,
întregul Evangheliei scapă. Am terminat cu citirea din Marcu şi începem Luca.
E altceva, cu totul altceva! Când îi citeşti unul după altul îţi dai seama că sunt
aceleaşi evenimente şi totuşi e altceva, fiecare istoriseşte altfel, are alt punct
de vedere. Fiecare are apetenţă, aplecare, sensibilitate pentru alte amănunte.
Ori dacă iei Sfânta Evanghelie după Luca ar trebui să o poţi îmbrăţişa în între
gul ei! Dar cine ştie atât de bine Evanghelia, încât să ştie „asta e pe logica
Sfântului Marcu, asta e pe logica Sfântului Luca”? Vă daţi seama, Apocalipsa
ce înseamnă! Cât de departe este Apocalipsa de a putea fi oglinda aceasta pe
care o sugerezi dumneata!
Conferinţa 33
08 .02.2020
începe să-mi fie foarte greu de a continua comentariul. Câtă vreme rela
ţia directă cu textul ne-a dat posibilitatea unor intuiţii, unor conexiuni, mi-a
fost mai uşor să vă provoc la o lectură cu uşoare sau mai bogate comentarii.
Dar pe măsură ce facem paşi către zona finală şi către zonele de text extrem de
problematice în înţelegerea lor, nu mai am curaj şi cum se iveşte un prilej de a
propune o pauză, îl folosesc.
între timp am renunţat şi la ambiţia de a nu mă folosi de alte texte, cerce
tând vreo cinci-şase variante de comentarii la Apocalipsă. Dar cam degeaba.
Punând alături aceste comentarii şi văzând alţii ce au înţeles, am făcut observa
ţia că fiecare dintre comentatorii la care am avut acces călătoreşte pe un drum
personal, are o abordare personală. Nu există o linie comună, care să aibă nişte
sorţi de a putea fi preluată şi de a constitui un limbaj. Sunt puncte de vedere
personale. Omul care citeşte şi traduce Apocalipsa, bineînţeles că face lucrul
acesta cu resursele lui! Şi eu fac lucrul acesta cu resursele mele, noi îl facem cu
resursele noastre. Unii se apropie de text cu complicaţii de numerologie, cu fel
şi fel de lucruri la care se pricep. Dar unde e caracterul obiectiv al lucrurilor?
Nu e. De aceea pot sta alături nu ştiu câte variante de explicaţii ale Apocalipsei
care sunt paralele, nu se suprapun.
Am în minte un roman al lui Hermann Hesse, care a primit premiul
Nobel pentru literatură: „Jocul cu mărgele de sticlă”. Este o carte tradusă în
limba română în perioada comunistă şi care pentru mulţi dintre noi, la timpul
respectiv, a fost o carte importantă. Tematica foarte încifrată a cărţii ne dădea
impresia de hrană spirituală. Vă povestesc cartea pentru că face bine. Poate vă

determin chiar să o cititi.
I
Autorul pleacă de la un motiv mai vechi din literatura germană, care se

găseşte la Goethe. Goethe are două cărţi, la care a scris o viaţă întreagă: „Faust”
şi „Wilhelm Meister”. In a doua carte, Goethe şi-l imaginează pe acest personaj,
Wilhelm, călătorind în lume şi făcând fel şi fel de experienţe, în felul calfelor
doritoare să devină maeştrii. El se duce pe la diverse firme, cum am zice noi
astăzi şi are experienţe de-a lungul vieţii, de la tinereţe până la bătrâneţe, expe
rienţe tot mai rafinate şi tot mai mature. La un moment dat, Goethe îşi imagi
nează că Wilhelm Meister ajunge într-un ţinut numit „Provincia pedagogică”,
unde este organizată o şcoală pentru copii. Nu se înţelege unde sunt părinţii.
Descrierea apare ca şi când copiii sunt luaţi la un fel de orfelinat. Şcoala e orga
nizată după diferite principii pentru cei mici, pentru cei mijlocii şi pentru cei
mari. Foarte interesante propunerile, intuiţiile lui Goethe despre cum ar trebui
educaţi tinerii, ca să ajungă nişte oameni maturi cu mare deschidere spirituală,
cum să se raporteze la Divinitate, la valorile umane, la cele naturale.
Flesse a preluat acest motiv al „provinciei pedagogice”, despre care se înţe
lege că ar fi ca un fel de judeţ într-o ţară. Sunt graniţe, nu oricine se duce acolo.
Totul e organizat, controlat, cu internate, cu şcoli, cu ateliere. El imaginează
un roman întreg pe linia aceasta: cum ar funcţiona o provincie pedagogică
într-un secol care poate fi douăzeci sau douăzeci şi unu. îşi închipuie o ţară
cvasi-autonomă, cum ar fi Athosul, care trăieşte din şi cu îngăduinţa guverne
lor, a populaţiei. Lumea ştie despre ei, îi aprobă, dar ei între ei sunt cu treaba
lor, cu regulile lor. Ţara se cheamă Castalia, ceea ce ar însemna ţara celor căşti,
a celor curaţi. Acolo sunt trimişi pentru o şcolire specială tinerii cei mai perfor
manţi, superdotaţi, care sunt remarcaţi în lume. Ei se mai duc acasă în vacanţe,
nu sunt complet izolaţi. Sunt şi copii fără părinţi crescuţi şi educaţi acolo, copii
foarte bine dotaţi intelectual şi spiritual. Ei fac mai întâi studiile normale să
zicem, de şcoală primară, secundară, liceu. Dar şcoala nu se termină cu asta.
Ei se duc mai departe în cadrul unui sistem foarte complex de organizare, în
Conferinţa 33 - 08.02.2020 309
care cel talentat la muzică se hiper-specializează în muzică, matematicianul

în matematică, istoricul în istorie, fiecare în fel şi fel de tradiţii şi înţelepciuni
ale lumii. Tot ce a strâns omenirea în istoria ei, e adunat acolo. Sunt şi nişte
maeştri, nişte oameni dotaţi care recrutează tineri potriviţi şi pe care îi trimit
spre diverse ucenicii. Unii dintre aceşti tineri devin super-performanţi făcând
ucenicie la diferiţi
>
maeştri.
>
Un asemenea personaj, fără părinţi, se cheamă Joseph Knecht. In tra

ducere, Knecht înseamnă „robul” sau „slujitorul”. Cum am zice „robul lui
Dumnezeu, Joseph”. Acest Joseph uceniceşte în mai multe direcţii şi ajunge
mare maestru, şeful întregii Castalii. Care era misiunea principală a marelui
maestru?
Castalienii aveau un fel de sărbători, cum am avea noi sărbătorile de slujbă.
O dată pe an aveau un fel de competiţie, în cadrul căreia se practica un joc. Cei
mai dibaci dintre ei învăţau regulile acestui joc, care se cheamă jocul cu mărgele
de sticlă. E uşor peiorativ desigur, pentru că nu te joci cu nişte perle autentice,
valoroase, ci cu nişte mărgele ieftine. E o performanţă, dar în denumirea ei este
o notă de ironie. Şi ce făceau ei cu acest joc? Ajungeau să pună muzica, mate
matica, istoria, înţelepciunea lumii în formule care erau traductibile. Se dădea
o anumită temă care, precum o compoziţie muzicală, era tratată de participan
ţii la concurs din diverse unghiuri, astfel încât se ajungea ca temele matematice
să se întretaie cu cele muzicale sau cu cele istorice. Adică era un fel de jonglerie
cu valori, cu cele mai rafinate valori şi informaţii dobândite de omenire de-a
lungul secolelor. Ei dovedeau dibăcia lor prin faptul că reuşeau să pună cap la
cap diverse formule din domenii diferite, descopereau legi comune şi ajungeau
de exemplu să se exprime matematic în muzică.
Fac o mică paranteză. Cartea e deosebit de interesantă în felul ei. Problema
este ce relaţie
»
are această societate de castalieni cu lumea? Pentru că lumea este
în secolul douăzeci sau douăzeci şi unu. Lumea nu mai dă bani pe cultură şi ei
simt că la un moment dat va veni o vreme, precum simţim şi noi, Biserica, o
vreme în care lumea le va închide robinetul, vor fi tăiaţi de la resurse. Ce rost
are existenţa acestor superperformanţi oameni din toate domeniile, pentru

lumea cu războaiele şi problemele ei? E un mare semn de întrebare.
Personajul principal este la un moment dat trimis în lume la nişte călu
gări creştini. Până atunci, pare că aceşti castalieni nu au religie, nu ştiu de
Dumnezeu. Iar acolo la mănăstire, Joseph Knecht îl întâlneşte pe părintele
Jacobus, care ştia foarte bine jocul cu mărgele de sticlă, era iniţiat în acest joc.
In acelaşi timp, el era istoric şi creştin profund. Pentru el istoria avea un sens,
nu putea fi un joc. Istoria merge de aici şi se duce undeva, are un ţel. Ştiind că
Mântuitorul Hristos a intrat în istorie, înţelegând acest lucru, el era capabil să
vadă sensul istoriei şi să se orienteze. Ori asta nu puteau face castalienii, nu se
pricepeau.
Joseph Knecht, după contactul cu părintele Jacobus, începe să aibă un
sentiment tot mai puternic că ceea ce fac ei în Castalia este zadarnic. In cul
mea gloriei fiind, el îşi dă demisia de la conducerea Castaliei şi pleacă în lume.
Ajunge la un prieten cu care fusese coleg de şcoală în Castalia şi care se reîntor
sese în lume, fiind acum politician. Acest prieten i-1 încredinţează lui Joseph
pe fiul său, un adolescent care nu îl mai asculta pe tatăl său. Şi sigur că Joseph
începe să aplice cu tact pedagogic toată ştiinţa lui dobândită acolo, în Castalia.
La un moment dat, ei au convenit să se ducă undeva la o vilă, lângă un lac de
munte pentru a face lecţii împreună. Mai înainte însă, ei trebuiau cumva să se
acomodeze, iar tânărul să îl respecte, să îl asculte pe profesorul său. Şi până să
înceapă lecţiile, tânărul îl provoacă pe maestru la un concurs de înot.
Era dimineaţă. Soarele răsărea, iar tânărul pleacă înotând spre partea cea
laltă a lacului. Maestrul, care deja era mai în vârstă, acceptă provocarea, înoată
şi el, dar se îneacă. Soarele răsărea şi el se îneca pe la jumătatea lacului. Jertfa lui
nu rămâne însă fără rost. Vă daţi seama că tânărul, cu preţul vieţii maestrului,
va avea o cu totul altă viaţă în continuare.
Hermann Hesse pune probleme interesante pentru noi. Dar în problema
spiritualităţii şi a valorilor foarte înalte, el tratează cu o uşoară ironie ideea
aceasta de a ajunge la performanţe deosebite. Toată ştiinţa asta care nu duce
Conferinţa 33 - 08.02.2020 311
nicăieri, care nu intră în istorie si

>
nu foloseşte
»
la îmbunătăţirea
»
lumii este un
mare semn de întrebare. Maestrul însusi vine în lume si moare.
j j
îmi aduc aminte când citeam cartea pe la douăzeci de ani, cum interpre
tam scena morţii, gândindu-mă că a murit chiar când răsărea soarele, când ar fi
trebuit să-L descopere pe Mântuitorul Hristos. Adică nu a avut puterea, bine
cuvântarea, harul pentru ca el să reziste cu ştiinţa lui pe pământ şi să devină
util în societate.
Imaginea aceasta a unui joc cu mărgele de sticlă este pentru mine un fel
de metaforă pentru comentariile de la Apocalipsă. Cu cât te duci în stânga sau
în dreapta constaţi o întreagă ştiinţă pe care vor unii să o aibă pentru a ajunge
să spună „uite asta vrea autorul Apocalipsei să zică”. Dar în momentul în care
cineva dă o explicaţie, ne dăm seama că explicaţia aceasta e a lui „x”, nu e o
explicaţie obiectivă. Ea vine din ştiinţa lui, atâta câtă este, de care se ajută să
facă nişte combinaţii punând cap la cap informaţii pe care le ştie din Vechiul
Testament, din numerologie, din Noul Testament, din patrimoniul spiritual
al omenirii. Adică un fel de joc cu mărgele de sticlă, care devine foarte intere
sant. Dar rămâne întrebarea: Unde duce şi dacă nu ne-am depărtat prea mult
de temă?
Eu vă aduc aminte că noi am făcut nişte paşi destul de precauţi în pro
blema Apocalipsei şi am făcut această observaţie pe care o consider perti
nentă, cuminte, referitoare la faptul că dacă pui corpusul paulin lângă Sfintele
Evanghelii şi apoi pui lângă ele Apocalipsa, ai ceva deosebit. Deci: Sfintele
Evanghelii, Epistolele pauline şi Apocalipsa. în Epistole şi în Apocalipsă este
un limbaj creştin foarte rafinat şi special, fără de care creştinismul riscă o apla
tizare. Sfântul Pavel te scutură de nu te vezi, pentru că e greu de înţeles, iar
Apocalipsa te pune în criză. Şi trebuie să te laşi în criză şi să rămâi aşa, pentru
că dacă rămâi la nişte explicaţii, atunci rămâi la nivelul acelor explicaţii. Dar
Apocalipsa e mult mai mult decât atât. Nu ai cum să o explici. Ea trebuie să
rămână cumva neexplicată!
Noi am îndrăznit să construim demersul nostru pe o idee care mi-e dragă

şi cred că o mai putem păstra o bucată de vreme. Suntem sensibili la această
idee pentru că venim dinspre biserică, dinspre cult. Dacă am fi profesori uni
versitari şi am preda istorie, am citi Apocalipsa din perspectiva respectivă.
Dar noi venim dinspre experienţa cultică. Aceasta este ceea ce avem noi mai
scump, ca patrimoniu comun. Slujirea Sfintei Liturghii, conştientizată de-a
lungul anilor, ne dă o anumită sensibilitate pentru a vedea din această perspec
tivă Apocalipsa. Iar eu aş păstra această perspectivă, chiar dacă ea are valabili
tate doar pentru noi. Ideea că în Apocalipsă este o slujbă, un cult, o Liturghie
care se săvârşeşte la nivel suprem, unde nu e un templu simbolic, un altar sim
bolic, ci este un templu adevărat, o Sfântă Masă adevărată, pentru că e chiar
la Tronul lui Dumnezeu. Tot ce se întâmplă în jurul Tronului e ca o slujbă.
Ceea ce ni se propune nouă în tradiţia Bisericii prin slujirea Sfintei Liturghii a
rezultat dintr-o inspiraţie directă, plecând de la izvorul acesta al Apocalipsei.
Iar aceasta nu se prea spune. Se spune doar că Liturghia e o copie a ceea ce se
întâmplă în ceruri. Dar de unde ştim asta? Până să fie un Dionisie Areopagitul,
un Maxim Mărturisitorul sau alţii care au văzut, au intuit, au citit, este Sfântul
Ioan Evanghelistul. Toată relaţia noastră cu Dumnezeu, cu compoziţia rugă
ciunilor, are nişte cadenţe care par să imite ceea ce se întâmplă în Apocalipsă.
Pentru noi Apocalipsa este un cult. Ori poţi să explici cultul? Compoziţia se
adresează şi înţelegerii, dar unei înţelegeri pe care o faci ulterior. Insă în timp
ce se desfăşoară cultul, el trebuie trăit, trebuie să fii acolo. E un viu al lucrurilor
în care trebuie mers mai departe şi nu te poţi întoarce.
Cu acest instrument noi am lucrat şi am ajuns la acest ultim semn în care
e vorba despre deschiderea templului din cer şi cei şapte îngeri cu cupe. Dar
asta a venit după ce am avut un seceriş şi culesul viei. Pentru noi, cei care slujim
Sfânta Liturghie şi punem în faţa Domnului pâine şi vin, e ceva foarte sensibil.
Nu cred că exagerăm dacă punem în paralel Apocalipsa cu Sfânta Liturghie
în zona aceasta în care lucrăm cu potirul, cu Sfântul Disc, cu pâinea şi vinul
pregătite pentru jertfa. Avem un seceriş şi un cules de vie înfricoşătoare, iar
Conferinţa 33 - 08.02.2020 313
după aceasta vine Sfântul Potir pentru a ne împărtăşi. Elementul de asemănare

există, pentru că vin cele şapte cupe ale mâniei. Sunt şapte cupe, şapte potire,
şapte îngeri care împărtăşesc toată lumea, întregul cosmos cu conţinutul aces
tor potire.
Din perspectiva noastră, vărsarea cupelor mâniei ar putea să fie un fel de
împărtăşanie. Surpriza a fost ca la unul din comentariile pe care le-am parcurs
să găsesc un punct de vedere foarte asemănător. Mi-am propus să vă spun în
câteva cuvinte ce zice Emil Bock, un teolog neamţ. El a simţit că acest aspect al
potirelor se referă la sacrament, la slujbă, la Sfintele Taine. Şi vă relatez pentru
primele patru cupe ale mâniei.
Prima cupă a mâniei se varsă pe pământ, a doua în mare, a treia la izvoa
rele râurilor, iar a patra în soare. Şi cum comentează omul acesta? El zice că
aceste potire trimit clar la elementul de cult al Sfântului Potir. Dar el gândeşte
cumva că fiecare dintre cele şapte cupe ar putea fi puse în legătură cu una din
cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii creştine. în viziunea lui, omenirea a ajuns
să nu mai onoreze o slujire adevărată a Sfintelor Taine şi atunci acestea devin
pedepse. Noi am cochetat puţin şi cu ideea aceasta, că Mântuitorul Hristos
se poate apropia cu binecuvântare, dar prezenţa Lui poate să fie şi o judecată.
El e lumină şi lumina pune în evidenţă ştirbiturile, rupturile, tot ce nu este în
regulă cu fiinţa noastră.
Revenind la Emil Bock, el zice că pământul ar sugera trupescul, corpul
omului. Iar omul devenit materialist, e pedepsit să facă experienţa bolii. El
spune că boala este un contra-sacrament, o Sfântă Taină inversă. Acest lucru ar
corespunde Sfântului Botez ca şi Sfântă Taină tămăduitoare, pentru că Sfântul
Botez îl integrează pe copil, pe om într-o ordine duhovnicească, care biruie
materialismul. Nu botezi un copil, dacă nu vrei să dai fiinţei lui trupeşti o
dimensiune de cetăţean al Bisericii şi prin Biserică al împărăţiei lui Dumnezeu.
Prin urmare prima cupă a mâniei are legătură cu omenirea materialistă, cu
boala trupului, care ar fi contra-sacramentul botezului. Nemaicerând şi nemai-
facând botezul autentic cu care să ne vindecăm de materialism, rămânem
materialişti şi asta ne abonează la boală. Aceasta compensează cumva derapa

jul materialist. E un comentariu care seamănă pe undeva cu câmpul de gânduri
pe care noi am încercat să îl cucerim pe seama Apocalipsei.
Cupa vărsată în mare este considerată la nivelul a ceea ce occidentalii
numesc confirmare, iar noi o numim ungerea cu Sfântul şi Marele Mir. Noi
facem această ungere în vederea a ceea ce va deveni copilul la tinereţe, când
se confirmă organele de simţ, funcţionarea lor. Este altceva decât trupescul
propriu-zis. Emil Bock are în vedere tinereţea ratată care devine blazare, adică
tinerii care nu mai sunt tineri. Ei ştiu cu ani înainte lucrurile pe care ar fi tre
buit să le descopere la anumite vârste. Nu mai există entuziasm, bucurie, anga
jament. Sunt blazaţi, se plictisesc. El defineşte blazarea ca boală şi ca ratare a
ungerii cu Sfântul Mare Mir.
A treia cupă s-a vărsat la izvoarele râurilor şi s-au prefăcut în sânge. Pe
aceasta o pune în legătură cu spovedania. E foarte provocator. El vede lucrul
acesta ca pe o ratare a spovedaniei. Omenirea nu se mai duce la duhovnic.
Oamenii se duc la psiholog, unde răscolesc cumva în trecutul care ar fi marcat
de sexualitate, pe tiparele venite de la Freud. Ratarea spovedaniei se vede în
hipersexualizarea omenirii şi proliferarea relaţiei cu psihologii. Pentru că de
acolo, din cunoaşterea de sine de unde ar trebui să plece un izvor de apă curată,
iese sânge puturos. Cultura şi viaţa devin o depravare. Comentariul e mai larg,
mai viu, mi se pare provocator.
Cupa a patra se varsă în soare şi este pusă în legătură cu Sfânta
împărtăşanie. E puţin mai greu să rezum lucrurile aici. Pe scurt, pâinea şi vinul
pe care le ducem la altar sunt roade ale pământului care se coc la căldura soa
relui. Ca simbol euharistie noi aducem lui Dumnezeu din roada muncii, care
nu e numai a noastră, ci e o relaţie a noastră cu lumea creată de Dumnezeu,
o lume roditoare care dă hrană. Faptul de a lua lucruri simbolice din această
lume şi a le pune acolo, în faţa Domnului, e ca şi când nu ne ducem singuri,
ne ducem împreună cu natura. Dumnezeu trebuie să recunoască natura ca
fiind a Lui, să se întrupeze în ea. în pâine şi vin este şi binecuvântarea naturii
Conferinţa 33 - 08.02.2020 315
create de Dumnezeu, dar şi munca noastră, pentru că pâinea şi vinul nu se

fac singure, sunt procese naturale conduse de om. Omul se duce împreună cu
natura în faţa lui Dumnezeu, iar asta este expresia unei comuniuni cu lumea lui
Dumnezeu. Opusul acestui lucru ar fi sărăcia sufletească, egoismul, închide
rea în sine, neputinţa ta de a respira şi a cunoaşte că lumea din jur este expresia
bunătăţii, a harului lui Dumnezeu. Omul îsi ratează relaţia cu natura creată de
Dumnezeu. Asta înseamnă o îngustare a vieţii omului, o sărăcire. Acesta este
contra-sacramentul împărtăşaniei. Cupa vărsată în soare loveşte exact acolo de
unde vine lumina, puterea, binecuvântarea, ce face posibilă hrana pe pământ.
Mi s-a părut interesant şi voi continua data viitoare cu următoarele trei. E
ca o dezvoltare mai la detaliu a unei idei pe care ne-a convenit să o lăsăm doar
generală. Adică să simţim că e vorba de un element cultic, al împărtăşaniei care
nu se întâmplă în forma cu care suntem obişnuiţi din Sfânta Liturghie. Nu e
ca un ajutor, o binecuvântare, o bunătate în care Dumnezeu stă pitit şi trăim
doar ce putem noi, ci este o revărsare teribilă de putere a înaltului, resimţită ca
o pedeapsă majoră pe diverse niveluri de existenţă ale fiinţei noastre.
Conferinţa 34
29.02.2020
Am apelat la literatura despre Apocalipsă care mi-a stat la dispoziţie şi

care se tot îmbogăţeşte, dar am nevoie de timp pentru a o putea parcurge. Asta
după ce am renunţat la ambiţia pe care am avut-o la început de a nu mă interesa
ce spun alţii, ci de a formula lucruri pe care să le intuim noi singuri.
V-am spus despre cartea lui Emil Bock, din care v-am adus acest element
interesant în legătură cu cupele mâniei. Ne-au dus puterile proprii ca să ne dăm
seama că aceste cupe vin imediat după nişte elemente care trimit la ritualul
Sfintei Liturghii, respectiv la jertfa de pâine şi de vin. De data aceasta contex
tul este însă cosmic, teribil, de o gravitate înfricoşătoare. Şi am înţeles că tre
buie să legăm cumva cupele mâniei de potirul care vine în faţa credincioşilor la
Sfânta Liturghie. Şi m-a impresionat descrierea cupelor mâniei făcută de acest
teolog neamţ ca fiind un contra-sacrament. Adică omenirea nu mai e capabilă
să săvârşească cele şapte Sfinte Taine şi atunci cupele mâniei sunt expresia bine
meritată a unei atitudini a lui Dumnezeu fată
>
de noi.
M-am întâlnit de mai multe ori cu lucrul acesta, formulat şi de sfinţi
părinţi, de teologi, de gânditori deosebiţi, care au spus că atunci când omul e
ticălos, iubirea lui Dumnezeu se transformă în mânie. Iubirea rămâne la fel, dar
omul străin de Dumnezeu nu o mai percepe ca iubire, ci o trăieşte ca o revăr
sare de mânie. Sacramentele în loc să fie o biruinţă la care participă omul în
armonizarea sa cu cele cereşti, devin pedepse.
Primele patru cupe ale mâniei au fost puse în legătură cu botezul, unge
rea cu Sfântul Mir, spovedania şi împărtăşania. Eu le-am redat telegrafic, dar
Conferinţa 34 - 29.02.2020 317
acolo sunt pagini întregi la fiecare din ele. Acum suntem în faţa ultimelor trei
cupe ale mâniei.
„Ş i a l cincilea înger a vărsat cupa lui pe scaunulfiarei şi în împărăţia ei s-a
făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere.
Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar
defaptele lor nu s-au pocăit.” (Apoc. 16, 10-11).
Aceste două versete sunt puse de către Emil Bock în legătură cu Taina
Cununiei. De unde până unde, cum a reuşit să facă această apropiere? E greu
de sintetizat ce spune el pe mai multe pagini. El descrie cumva situaţia aceasta
dezastruoasă, spunând că omul când îşi pierde tensiunea de a întrupa pe
pământ chipul lui Dumnezeu, se duce către animalic. Fiinţa umană se duce
către animalic, de aceea zice că se varsă cupa pe scaunulfiarei. Fiara ar fi un
simbol, o întruchipare a nivelului pe care oamenii îl lasă să se instaleze în viaţa
lor. Şi de aici face un pas mai departe spunând că atunci când omul poate să fie
în binecuvântarea lui Dumnezeu, lui îi reuşeşte o armonie cu semenii. Omul
ca fiinţă a fost gândit să nu fie singur şi de aici pasul spre instituţia căsătoriei
şi bucuria vieţii care rezultă din armonia pe care o realizează oamenii între ei.
A lăsa ca împărăţia fiarei să se instaleze în viaţa oamenilor, înseamnă o sursă
de dezbinare, de egoism, amărăciune. In momentul în care omul ratează şansa
calificării relaţiei interumane, atunci se instalează un fel de contra-sacrament.
Nu insist mai mult, ne rămâne ca element provocator.
„Şi a l şaselea înger a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au
secat, ca să fie gătită calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui.
Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gurafiarei şi din gura prooro
cului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte.
Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii
lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul.
Iată, vin ca unfur. Fericit este cel cepriveghează şi păstrează veşmintele sale,
ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui!
Şi i-au strâns la locul ce se cheamă evreieşte Harm aghedon.” (Apoc.16,

12-16).
Vedeţi că la cupa a şasea tema luptei finale apare, dar lupta în sine nu e
descrisă. La problema aceasta, Emil Bock observă că apare această treime a rău
lui: balaurul, fiara şi profetul mincinos. Sunt toţi acolo, deopotrivă. La vărsarea
cupei a şasea ies aceste duhuri sub formă de broaşte şi se duc să angajeze marea
luptă împotriva lui Dumnezeu. Autorul vede aici sacramentul preoţiei şi răs
turnarea lui, în înţelesul că dacă oamenii nu mai au acces la o slujire şi activi
tate preoţească justă, nu înseamnă că răutatea rămâne la nivelul obişnuit, ci se
creează contraponderea. Răul nu stă degeaba. Aşa cum ar fi o binecuvântare
asupra oamenilor prin lucrarea preoţească justă, creştină, cuminte, aşa există
o contra-preoţie care cochetează cu magia. Ea are loc prin faptul că duhurile
necurate vin şi pun accentul pe acest război făţiş împotriva lui Dumnezeu şi a
mărturisitorilor Lui.
Ultima cupă ar trebui să se refere la Sfântul Maslu.
„Şi al şaptelea înger a vărsat cupa lui în văzduh şi glas mare a ieşit din tem
plul cerului, de la tron, strigând: S-a făcu t!” (Apoc.16,17).
Acest s-a făcut seamănă, sau poate este chiar acelaşi, dar tradus altfel, cu
cuvântul Domnului de pe cruce, când a spus Săvârşitu-s-a. Cumva, tot ce ar
fi aici la cupa a şaptea, se referă la moarte, la final şi respectiv la cum vine
moartea.
„Şi s-au pornitfulgere şi vuiete şi tunete şi s-afăcut cutremur mare, aşa cum
nu a fost, de când este omulpe pământ, un cutremur atât de puternic.
Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit,
şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul
vinului aprinderii mâniei Lui.
Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară.
Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii
huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte
mare.” (Apoc.16, 18-21).
Conferinţa 34 - 29.02.2020 319
Dacă am lua tabloul ce rezultă de aici cu un pic de bunăvoinţă, am vedea

că este un sfârşit, o moarte a pământului, a civilizaţiei, a rânduielilor de pe
pământ. Taina Sfântului Maslu la occidentali însoţeşte de obicei moartea. Noi
facem Sfântul Maslu, când suntem bolnavi. Pentru noi, Sfântul Maslu este
legat mai mult de boală. însă ei au taina Sfântului Maslu legată mai mult de
boala terminală, de boala care se sfârşeşte iminent cu moartea. Şi atunci sigur
că Emil Bock are aplecarea să interpreteze în felul lui acest lucru. Şi mai spune
de asemenea că oamenii nu mai ştiu să moară. în lumea în care trăim noi,
oamenii nu mai ştiu
j
si
»
nu mai vor să moară. Le este frică de moarte.
Ne impresionează şi pe noi la această cupă descrierea tunetelor, a fulge
relor. Sunt lucruri pe care noi le-am mai văzut descrise în Apocalipsă legate
de arătarea lui Dumnezeu. Ne putem imagina că şi individual, când omul se
apropie şi simte moartea, nu îi e foarte la îndemână şi până trece dincolo, îi
e greu. Şi cântările de la slujba înmormântării au unele accente în această pri
vinţă, referitoare la momentul în sine al morţii şi cele din imediata ei proximi
tate, când lucrurile sunt cutremurătoare, zguduitoare. Poate că lucrul acesta se
referă la faptul că omul intră în lumea nevăzută, iar pentru condiţia lui pămân
tească pe care încă nu a părăsit-o complet, lucrul acesta nu e uşor. După ce
devine totalmente fiinţă nevăzută, intră probabil în alte echilibre şi rânduieli.
Trec la nişte generalităţi. Imaginea în sine a unei liturghii licite, normale
cum se slujeşte de două mii de ani, înseamnă ca noi oamenii să fim în stare să
alegem ceva valoros din ceea ce reprezintă viaţa noastră pământească, pâinea,
vinul, sufletul nostru şi să le punem în faţa lui Dumnezeu. Cantitativ e infim,
dar calitativ este desigur ceva deosebit. Dumnezeu intervine prin faptul că le
acceptă şi le binecuvântează. Deci vine ceva şi de sus. Noi am oferit, am pus
înainte, ca la minunea cu cinci pâini şi doi peşti. Am accentuat mereu lucrul
acesta, că trebuie să vină ceva de la noi. Oamenii exersează acest gest de a jertfi
ceva, de a pune în faţa lui Dumnezeu ceva. Iar Dumnezeu binecuvântează. Din
puţin face mult, din ceva pământesc face ceva ceresc.
Apocalipsa descrie nişte situaţii în care oamenii nu se încadrează în această

rânduială. Ei sunt cu Fiara, sunt copleşiţi de alte lucruri. Ei nu mai sunt capa
bili să spună „Doamne, noi îţi oferim viaţa noastră, pământul nostru, relaţiile
dintre noi. Uite, le punem în faţa Ta: căsătoria, preoţia...Iar Tu, califică-le”. Mă
apropiu de ideea că Apocalipsa ne descrie un proces, în care omenirea trebuie
să devină împărăţie. Lumea aceasta în care fermentează creştinismul trebuie
calificată, transformată într-o hrană şi pusă în faţa lui Dumnezeu. Dar pen
tru aceasta e o selecţie. Ideal ar fi ca tot ce e pământesc să accepte tensiunea şi
sensul realităţii spirituale, să accepte să se subordoneze Cerului. Mântuitorul
Hristos să devină împărat, iar oamenii, împărăţie şi preoţi ai lui Dumnezeu.
Ceea ce nu devine împărăţie se aruncă, e pedepsit. Ceea ce nu e capabil să se
ofere pentru ca Domnul să te cuprindă în realitatea împărăţiei, care a început
la înviere, se dă deoparte, ca inutilizabil.
înţelegând aşa lucrurile, sensul mare al cupelor mâniei ne devine mai
apropiat. în etapa aceasta vedem ratări ale oamenilor în diversele nivele unde ei
ar fi trebuit să fie prezenţi: în oferta lor pentru Botez, Mirungere, Spovedanie,
împărtăşanie, Nuntă, Preoţie şi Maslu. Şi atunci imaginea finală este de dez
astru, moarte, eliminare. Iar mai departe în Apocalipsă va fi descrierea acestui
dezastru, pentru ca la final să vedem ce a rămas. Cât din realitatea pământului
s-a putut califica pentru Noul Ierusalim.
Mai am ceva de spus. La situaţiile acestea de molimă, Biserica are răspun
surile ei foarte clare, că de aceea sunt tipărite în molitfelnic şi le avem acolo:
rugăciuni la Dumnezeu pentru molimă şi toate celelalte. Este descris în vieţile
sfinţilor cum în Evul Mediu când erau molime, erau oameni ai lui Dumnezeu
care se jertfeau şi îi ajutau pe oamenii bolnavi. Riscau să îi îngrijească, să îi
îngroape, să le facă finalul mai uman şi să nu moară precum câinii pe marginea
drumului. Biserica a fost prezentă în astfel de situaţii. Avem mărturii istorice
clare, cum în aceste perioade, oameni ai Bisericii au avut un comportament
extraordinar de creştin şi i-au ajutat pe ceilalţi. Asta e o atitudine.
Conferinţa 34 - 29.02.2020 321
Pe urmă vedeţi că sunt situaţii în care suntem puşi la examen şi vedem că

fără să ne dăm seama ne-am obişnuit să gândim cum gândeşte lumea exteri
oară. Noi suntem preoţi, suntem episcopi, suntem creştini, dar când e o treabă
din aceasta, gândim tot ca televizorul. Gândeşti cum îţi dictează ziarul şi
mass-media.
Noi am mai avut tema aceasta a împărtăşaniei la începuturile parohiei
noastre. Adică cum să treacă linguriţa din gura ta în gura mea. Dumneavoastră
vă jenaţi că linguriţa a fost mai întâi pe la altcineva, dar gândiţi-vă că după
ce a fost în gurile tuturor, tot ce a rămas în Sfântul Potir consumă preotul.
Aici e o problemă: conţinutul Sfântului Potir este un vin sau este Sângele
Mântuitorului? Sângele Mântuitorului Hristos cel înviat! Se face o suprapu
nere îngrozitoare de înţelesuri defavorabile. îţi este frică că te îmbolnăveşti
când iei Sângele Mântuitorului Hristos înviat? Păi ori e Mântuitorul Hristos
înviat şi atunci nu încape microb, boală, ori tu te joci, faci un teatru şi atunci
gândeşti ca toată lumea.
Biserica a căzut în faţa mass-mediei cel puţin în această ispită urâtă. Ei
oricum ne-ar fi batjocorit, dar acum ne batjocoresc pentru că ne-am bâlbâit,
încă o dată ne-am bâlbâit. Ce facem noi mai departe? Facem ce am făcut până
acum. Care aveţi o problemă, staţi acasă şi nu vă împărtăşiţi. Cei care practicaţi
şi vă luptaţi să realizaţi această atitudine în faţa lui Dumnezeu despre care am
vorbit, în care El vine să califice această bunăvoinţă şi ofertă a noastră, mergeţi
înainte.
Şi acum ajung la alt lucru pe care îl am în faţă şi care rezultă din cristali
zarea poziţiei acesteia în care constaţi că Apocalipsa nu poate fi explicată. Te
poţi lega de un cuvânt, de un detaliu şi poţi construi o explicaţie într-o direcţie,
dar ea trebuie să rămână aşa cum e. Explicaţiile pe care ne-am încăpăţânat să le
dăm vizează realităţi ale lumii nevăzute pentru care nu avem cuvinte. Lucrurile
se pot referi la pământ şi la oameni, dar ele nu sunt descrise şi numite din
punctul în care sunt eu. Ele sunt dezvăluite de sus în jos, e un limbaj al cerului
dezvăluit pământului. Lucrurile au o generalitate şi o profunzime care ating
toate epocile istorice. Oricine în istorie ar putea să simtă că se referă şi la el.

Noi putem simţi că se referă la noi, iar două sute de ani după noi omenirea va
simţi că se referă la ea, chiar dacă omenirea îşi va schimba stilul de viaţă şi nu
va mai fi ca noi. Lucrurile acestea din cer cuprind dimensiunea dinspre nevă
zut a unei întregi istorii.
Am făcut asemănarea cu Vechiul Testament, care descrie cum se naşte
poporul evreu, cum trece prin greutăţi şi ajunge în Ţara Sfântă, unde încearcă
să rămână în legătură cu Dumnezeu. Uneori reuşeşte, alteori nu. E o întreagă
dramă până ajunge la Mesia, la Mântuitorul Hristos. Iar drumul nostru, descris
de Apocalipsă, este cel al civilizaţiilor care vin în legătură cu creştinismul. Ne
reuşeşte sau nu ne reuşeşte să devenim creştini? Adică să fîm expresia împărăţiei
lui Dumnezeu care creşte pe pământ. Noi asta trebuie să fim ca Biserică. Cine
se uită la noi, trebuie să spună că avem ceva, avem un ferment prin care noi sun
tem în armonie cu legi supreme, cu Dumnezeu, cu îngerii. Nouă trebuie să ne
fie la îndemână ca faptele noastre să rimeze cumva cu voinţa Puterilor cereşti.
Apocalipsa nu trebuie explicată, nu se poate traduce. Ea trebuie tră
ită. Trebuie să te laşi schimbat de toate aceste viziuni, să te laşi îmbogăţit. A
rămâne numai la Sfânta Evanghelie înseamnă a rămâne cumva cu pecetea tre
cutului. Noi evocăm momentele din viata Mântuitorului Hristos si ştim că El
i > 7
are o legătură permanent actuală cu pământul prin învierea Sa, dar lucrurile vin
cumva din trecut. Epistolele Sfântului Pavel descriu o strădanie apostolicească
de trezire a comunităţilor umane creştine, de orientare a lor, de conştientizare
către o concepţie creştină. Apocalipsa e o dezvăluire despre cum se întâmplă
creştinarea pământului. Nu e ceva liniar, nu e ca şi cum astăzi suntem puţin
creştini, dar dacă avem răbdare, peste o sută de ani vom fi dublu şi peste două
sute mai mult. Nu e adevărat! Permanent creştinătatea
> este o minoritate, căreia
îi reuşeşte să rămână în acest câmp de valori creştine şi să le întrupeze, mai
mult sau mai puţin. Noi ne dăm seama că strădania aceasta este a noastră, ca
Biserică ce îşi trăieşte drama de a rămâne statornică în raport cu Mântuitorul
Hristos, precum a trăit poporul evreu în raport cu aşteptarea mesianică. Nu
Conferinţa 34 - 29.02.2020 323
a fost simplu să păstreze această aşteptare mesianică în decursul istoriei, con-

fruntându-se cu popoare, cuceriri, năvăliri de tot felul.
In momentul în care îti dai seama care sunt realităţile, atunci ai acces la un
creştinism care e al prezentului şi al viitorului, un creştinism matur, responsa
bil, de viziune cosmică. Nu la un creştinism ieftin, social, în care te rezumi la
două-trei reguli pe care le ai şi când vine o presiune mai mare a mass-mediei ai
cedat. Ai cedat, pentru că tu, în forul tău lăuntric gândeşti ca mass-media, că pe
ei i-ai urmărit foarte mult. De aceea Apocalipsa trebuie trăită, pentru ca să ne
dea o dimensiune de maturitate, de înţelegere a ceea ce înseamnă de fapt viaţa
creştină într-o civilizaţie, într-o lume, în istorie. Si atunci nu ar trebui să te mai
sperie nici dezastrele, nici împlinirile foarte mari, că toate sunt acolo. Suntem
şi noi în desfăşurarea unui proces cosmic de selecţie, pentru ca împărăţia lui
Dumnezeu să se poată întrupa pe pământ.
Mă tot gândesc cum putem face lucrul acesta, cum putem dobândi dimen
siunea aceasta pe care v-am prezentat-o, astfel încât să avem tot corpusul cano
nic al cărţilor creştine. Adică să nu fim creştinii Evangheliei după Matei sau ai
epistolei către Tesaloniceni ai Sfântului Pavel sau ai Apocalipsei. Creştinătatea
întrupată înseamnă să poţi fi cu toate cele douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului
Testament. Apocalipsa trebuie să fie şi ea neapărat acolo.
Am mai vorbit despre cât de mult înseamnă faptul că Apocalipsa a deve
nit carte canonică. Ea dă o dimensiune deosebită creştinătăţii, pentru ca ea să
poată să biruie obişnuitul social, să nu eşueze pe o orizontală oarecare. Noi tre
buie să mergem să ne predăm Domnului Hristos, pentru ca Cerul să se poată
oglindi în ceea ce facem noi. Ori acesta este un proces de selecţie foarte dure
ros, foarte greu. Oamenii sunt aşteptaţi. Dar când aşteptarea este lipsită de răs
puns, oamenii văd nişte lucruri negative care se pot numi pedepse, urgii, plăgi.
Ceea ce ne stă în faţă este să continuăm, chiar dacă abordările sunt
modeste. Trebuie un pic de trezire să ajungem să învăţăm lucrurile acestea
precum am învăţat Săptămâna Patimilor. Imaginaţi-vă cum ar fi ca tablourile
acestea ale Apocalipsei să fie măcar în linii mari în conştienţa noastră. Le vom
învăţa prin repetare şi vom lăsa lucrurile aşa cum sunt. Să putem gândi aceste
lucruri şi să lăsăm tensiunea respectivă să ne pecetluiască, să ne miruiască.
07.03.2020
Concluzia de data trecută, cu care încep şi acum este că provocarea pe

care ne-o face această ultimă carte a Noului Testament este smeritoare. Adică
ai permanent sentimentul că nu există o cheie prin care să traduci Apocalipsa
în limbajul nostru cartezian, raţional şi liniar. Cred că am acasă zece variante
de explicaţii la Apocalipsă, în care cei mai mulţi comentatori nu fac decât să
citească încă o dată textul şi să zică ce zice şi textul. Şi atunci putem să facem
un concept din această constatare, concept sugerat şi de alţii care au avut înţe
lepciunea să recunoască faptul că această carte nu este destinată unei tălmăciri
de felul acesta. Ea e menită să stea aşa cum e, pentru că vorbeşte despre taine ale
lumii nevăzute şi aduce lumea nevăzută în preajma noastră. Şi atunci ce ambi
ţie să ai ? Poţi doar să stai în fata acestor lucruri si să te familiarizezi cu ele. Am
» j i >
putea avea pentru Apocalipsă perspectiva de a proceda cu ea cum s-a procedat

în primele secole de creştinătate faţă de Biblie: învăţau pe de rost! Ştiau Biblia
pe de rost. Şi în temniţele comuniste unii s-au salvat şi i-au salvat şi pe alţii prin
faptul că au ştiut texte din Sfânta Scriptură pe de rost. La începuturi, faptul
de a şti întregi cărţi din Biblie pe de rost, nu era un lucru neobişnuit. Textul,
compoziţia cărţii respective lăsată să treacă prin suflet, îi hrănea pe oameni. Ei
lăsau ca de la sine să vină când şi când nişte intuiţii, nişte înţelesuri vizavi de
viaţa lor, fără să le forţeze.
Unul din oamenii care s-au raportat la mine şi eu la el ca duhovnic, mi-a
dat un sfat, pe care nu l-am urmat. Mi-a zis: „învaţă Evanghelia după Ioan pe de
rost”. La momentul acela de tinereţe, la vreo douăzeci şi doi de ani, nu puteam
lua foarte în serios lucrurile acestea....Le-am reţinut ca atare, dar nu am mers
mai departe. Nu-mi propun să învăţăm Apocalipsa pe de rost. Dar putem să

ne familiarizăm cât mai mult cu textul, încât el să ne fie cunoscut aşa cum e el.
Prin urmare Apocalipsa aduce în faţa noastră realităţi nevăzute, într-un
limbaj care nu ne este accesibil. Şi atunci îl lăsăm aşa cum e.
Avem în faţă capitolul şaptesprezece:
„Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit
către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care sade pe
ape multe,
Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe păm ânt s-au
îmbătat de vinul desfrânârii ei.
Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut ofemeie şezând pe ofia ră roşie,
plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.” (Apoc.17,1-3).
Am spus că odată cu semnele, Apocalipsa aduce în faţa noastră Răul ca
fiinţă. Revelaţia aceasta privitoare la Rău de la capitolul treisprezece zice: „Şi
am văzut ridicându-se din mare ofiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe
coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă.” (Apoc.13,1).
Nu e singurul loc în care ne dăm seama că Apocalipsa vine şi preia realităţi sem
nalate anterior, pe care parcă le detaliază. Aici vedem din nou prezenţa uneia
din cele trei întruchipări ale Răului pe care le-am întâlnit la semne, respectiv
balaurul, fiara cu şapte capete şi zece coarne şi profetul mincinos, care este tot
o fiară, dar cu două coarne si vorbeşte ca un balaur.
> »
Vă aduc aminte faptul că Biserica nu îngăduie să concepem un principiu

de tip divin al Răului, adică un dumnezeiesc negativ. Pentru mintea omului ar
fi foarte la îndemână să concepem că ar fî un Dumnezeu al luminii şi unul al
întunericului. Cândva oamenii aşa îşi imaginau că stau lucrurile. Noi alunecăm
fără să vrem în acest dualism, atunci când zicem că trupul e cu dracul şi sufle
tul e cu Dumnezeu. E ca şi când vrăjmaşul e pe aceeaşi poziţie. Sunt oameni
care în viaţa lor religioasă bagă în seamă farmecele, blestemele, ticăloşeniile la
fel de puternic cum ar trebui băgat în seamă Dumnezeu. în viaţa mea de preot
am avut de lucru cu persoane de felul acesta, pe care nu le-am putut rezolva
Conferinţa 35 - 07.03.2020 327
niciodată. Au plecat din lumea aceasta aşa cum au fost. Frica lor de dracul mer
gea până acolo, încât părea că Dumnezeu tremură de frică, iar cel de la butoane
era vrăjmaşul.
Acest dualism este ilicit. Este jignitor la adresa lui Dumnezeu şi se înca
drează într-o viaţă duhovnicească ieftină. Răul nu are o realitate atât de pro
fundă şi de asemănătoare lui Dumnezeu, ca tu să te temi de el în acest fel. Răul
are desigur o realitate obiectivă, iar noi îl hrănim, după cum zicea părintele
Arsenie Boca. Dar nu e de nivelul lui Dumnezeu.
Şi totuşi Apocalipsa lucrează cu un dualism foarte interesant: dualismul
dintre Babilon şi Noul Ierusalim. Toate capitolele pe care le mai avem de par
curs până la sfârşitul cărţii stau sub semnul acesta. E un rău care nu vine de la
început, ca să ne imaginăm că răul e ca un Dumnezeu. Dualismul acesta e pro
iectat în viitor, se conturează în situaţia aceasta, în care poporul creştin trăieşte
istoria, iar misiunea noastră este să întrupăm creştinătatea în noi înşine şi în
social. Apocalipsa vorbeşte despre drumul creştin comunitar. De aici şi cele
şapte Biserici, cele şapte tipuri de creştinătate. Biserica întrupează creştinismul
pe pământ, pentru ca să transforme pământul în cer. Mântuitorul Hristos tre
buie să poată recunoaşte şi îngloba în împărăţie tot ce ţine de lumea aceasta.
Dualismul cel greşit este acela în care zicem că murim şi asta e bine, pentru
că ne ducem în fericirea raiului. Dar nu asta este ideea creştină! Ideea creştină
este să poţi aduce cerul pe pământ! Mântuitorul Hristos a venit pe pământ şi a
luat un trup pe care l-a trecut prin moarte şi i-a dat dimensiunea învierii. Asta
înseamnă că El e si acolo si aici. Asa trebuie să fie si Biserica. Biserica trebuie să
înglobeze realităţile pământului în legităţile spirituale. Pe de o parte noi avem
fiecare de luptat cu noi înşine pentru a ne educa şi a smulge din tendinţele
naturale lucruri pentru a le face să asculte şi de legităţile verticale ale Cerului.
Pe de altă parte, trebuie ca pe plan social să îmbunătăţim relaţiile dintre noi
pentru a tinde să avem relaţii îngereşti între noi, să fim ca îngerii pe pământ.
Biserica are misiunea să transforme pământul în împărăţia lui Dumnezeu. Este
desigur un deziderat, dar este semnul sub care trăim.
Din această perspectivă, Biserica şi creştinii sunt o minoritate. Niciodată

Biserica nu a format o majoritate. Doar ni s-a părut nouă că a fost aşa. Problema
este că perspectiva aceasta creează o ruptură, o dezbinare. Reuşita minorita
rilor este una şi eşecul este altul, la fel de real. Faptul de a reuşi să fii creştin
şi să întrupezi creştinătatea este o variantă, iar faptul de a trăi un eşec major
în această viaţă este altă variantă, care chiar se întâmplă. Nici noi nu putem
depune mărturie în conştiinţa noastră dacă puşi la nişte raze de cunoaştere
spirituală, s-ar descoperi în noi mai mult Ierusalim sau mai mult Babilon. Ne
pregătim şi reuşim să construim Noul Ierusalim sau ne complăcem în varianta
de a zace în Babilonul care e de la sine şi e al vrăjmaşului. Iată dualismul.
E foarte interesant că atât pentru Babilon cât şi pentru Ierusalim, simbo
lurile sunt reprezentate feminin. Ierusalimul este mireasa, Babilonul este des
frânata. Noi avem un termen care străbate în mod statornic toate cărţile Sfintei
Scripturi. Imaginea aceasta a desfrâului sau a desfrânatei are mai mult decât o
conotaţie morală, individuală. E mult mai mult decât atât. Imoralitatea pe care
Biblia o numeşte desfrâu se referă la trădarea lui Dumnezeu. Relaţia omului şi
a poporului cu Dumnezeu poate ajunge ca imaginea unui derapaj de căsătorie,
în care trădezi, ieşi din fidelitatea normală a familiei. Relaţia cu Dumnezeu e
ca o relaţie de căsătorie, o relaţie de nuntă.
Prin urmare dualismul Babilon-Ierusalim nu vine de la început. El se cre
ează datorită omului. Mulţi au căutat înţelesuri pentru Babilon şi au zis că ar fi
Roma. Sigur, pentru o bucăţică de vreme poate fi. Poate fi Bucureşti, poate fi
Câmpina. Poate fi o civilizaţie. Mai degrabă eu aşa aş înţelege. La fel şi cu Noul
Ierusalim, ne ducem la o viziune mai largă pentru a înţelege că el e o civilizaţie
planetară, cosmică chiar, în care Mântuitorul Hristos este Domnul Domnilor
şi împăratul împăraţilor, că e împărăţia Lui. Poţi surprinde alunecuşul babilo
nic într-o civilizaţie cum o trăim noi, dar nu înseamnă că după noi nu ar putea
veni o civilizaţie şi mai grosieră. Dar pentru timpurile noastre, vizavi de ceea
ce simţim că ar aştepta Mântuitorul Hristos de la noi, felul în care se duce viaţa
noastră, felul în care ne absoarbe civilizaţia şi tipul de relaţii umane este de tip
Conferinţa 35 - 07.03.2020 329
babilonic. Ne duce într-o direcţie unde nu poţi să-L regăseşti pe Mântuitorul

Hristos. Putem vorbi despre Biserică şi derapajele ei de tot felul. Dar cât de cât
aici e măcar o icoană a Mântuitorului Hristos. Dar în rest? Ce putem spune
despre marile mall-uri, marile terenuri de fotbal, despre cele în care lumea tră
ieşte azi în firescul ei. Civilizaţia are puternice trăsături babilonice.
Aş citi mai departe ca să vedeţi imaginea acestui Babilon.
„Şifem eia era îmbrăcată în purpură şi în stofa stacojie şi împodobită cu aur
şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de
urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei.
Iar pefruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor
şi a urâciunilor păm ântului.” (Apoc.17,4-5).
Deci este arhetipul unei civilizaţii anti-creştine, nereligioase, depravate.
„Şi am văzut ofemeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui
lisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare.” (Apoc.17,6).
Nu vă gândiţi neapărat la o persoană, gândiţi-vă la civilizaţie, la o menta
litate, la o formă în care trăiesc oamenii în oraşe şi sate.
„Ş i îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei
care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.
Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă
spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiescpe pământ, ale căror nume nu sunt scrise
de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pefiară că era şi nu este, dar se
va arăta.
Aici trebuie minte care are înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi
deasupra cărora sadefemeia.
D ar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a
venit, iar când va veni are de stat puţină vreme.
Şi fiara care era şi nu mai este - este a l optulea împărat şi este dintre cei şapte
şi merge spre pieire.” (Apoc.17, 7-11).
Vedeţi, nu e nici o şansă să aşezi lucrurile liniar.
„Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat
î?npărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cufiara.
Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei.
E i vorporni război împotriva Mielului, dar M ielul îi va birui, pentru că este
Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu E l -
chemaţi şi aleşi şi credincioşi.” {Apoc.17, 12-14).
Iată cum se instalează această imagine a confruntării!
„Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata,
sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.” (Apoc. 17,15).
Ne întâlnim din nou cu această formulă împătrită, în care totalitatea pla
netară a seminţiei umane este numită în patru feluri. Constat că permanent se
repetă înşiruirea asta, dar nu îmi dau seama cum le-am identifica mai apropiat
nouă.
„Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şifiara vor urî pe desfrânată şi o vor
face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc.
Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia L u i şi să se întâlnească
într-un gând şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor îm plini cuvintele lui
Dumnezeu.
Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste
împăraţii pământului.” (Apoc.17, 16-18).
înainte de a putea întrezări cetatea Ierusalimului, se dezvăluie în imagini
şi trăsături dure, imaginea civilizaţiei pământeşti derapate.
Conferinţa 36
20.02.2021
Iată-ne după aproape un an!

Nu poţi vorbi de un răspuns, dacă nu se pune mai întâi o întrebare. Ceva
de felul acesta percep eu ca necesar în ceea ce facem aici la biserică. Nu a fost
vorba de un moft personal, când am zis să fie măcar doisprezece oameni care
să fi reparcurs materialul peste care s-a depus un an de zile de uitare. Am făcut
şi eu acelaşi lucru. încerc să respect o realitate pe care o simt foarte concretă în
relaţia mea cu dumneavoastră şi anume motivaţia, tensiunea pe care o creează
aşteptarea dumneavoastră. Fără această tensiune pe care o creează aşteptarea
dumneavoastră la adresa mea, e foarte greu să realizez concentrarea necesară
şi fecundă, vizavi de text. Lucrurile acestea ale credinţei trebuie să aibă perma
nent un suport. Nu pot accepta ca lucrurile să fie abstracte, adică să facem şti
inţă de dragul ştiinţei. Cucerim anumite lucruri pe care sufletul nostru le cere.
Ori asta înseamnă că există o întrebare şi atunci se poate formula un răspuns.
Taina aceasta am exersat-o din anii nouăzeci, când am încropit prima dată
formula aceasta de colocviu. Acolo exersam faptul că atenţia comună a gru
pului faţă de o temă crea posibilitatea unor răspunsuri pe care eu nu le-aş fi
atins niciodată singur, nu le-aş fi intuit. Doar în acea atmosferă era posibil
acest lucru. Explicaţiile Sfintei Evanghelii de la Liturghie sunt condiţionate
de unitatea de concentrare şi tensiune pe care o au oamenii din biserică. Dacă
oamenii sunt împrăştiaţi, dacă nu mai sunt o comunitate şi nu mai au un elan,
este foarte greu de vorbit. în astfel de situaţii spun lucruri cumva intelectu
ale, lucruri la care m-am gândit dinainte, dar nu se leagă, nu se confirmă taina
aceasta a viului care trebuie să pecetluiască lucrurile pe care le practicăm aici
în biserică. în sensul acesta am spus că lucrurile trebuie să fie necesare, să pre

supună o nevoie a cuiva.
Mi-a trebuit acest exerciţiu al dumneavoastră de a reasculta înregistrările
de până acum, pentru ca să ne re-mobilăm lăuntric cu o anumită tematică şi să
dovediţi> că vă interesează.
Am desigur în minte nişte direcţii pe care să merg. în ultimele două lec
ţii am pus problema răului, am vorbit despre dualism. Toată viaţa mea de
preot am combătut atitudinea aceasta a mentalităţii noastre obişnuite, în care
Dumnezeu e sus şi dracul este jos. Sau că Dumnezeu are o concurenţă extraor
dinară în vrăjmaş şi că vrăjmaşul poate fi atât de puternic încât omului i se pare
că acesta domină, sau chiar că e mai puternic. Nu-i foarte greu să ajungi la acest
lucru. E o formulă simplă: lumină-întuneric, sus-jos, Dumnezeu şi vrăjmaşul.
Dualismul acesta şi răul nu trebuie să vină din trecut şi dinspre Dumnezeu, că
nici nu vine dinspre Dumnezeu.
Apocalipsa e foarte rafinată în abordarea temei Răului. Aţi văzut că până la
semne, Răul nu se prea arată. E mai mult ceva viitor. Dar Răul concret, fiarele,
balaurul....nu apar decât la semne, în capitolul doisprezece. E foarte important
de înţeles că primul semn este cel în care apare chipul Mântuitorului Hristos
din perspectiva pământului. Cineva trebuie să nască un Copil şi Copilul este
periculos pentru Rău...Şi atunci Răul se mobilizează. Vedem Răul intrând
vizibil în scenă în momentul în care se naşte Copilul, care cu toiag de fier
va stăpâni neamurile şi care va fi luat la cer. Balaurul roşu cu şapte capete şi
zece coarne, care aştepta să înghită Copilul, intră într-o duşmănie cu Maica
Domnului, însă nu are acces asupra ei şi atunci războiul se duce cu cei din nea
mul Ei, cu mărturisitorii.
Răul apare ca o reacţie a prezenţei Mântuitorului Hristos în lume. Răul
se împuterniceşte şi se manifestă cu tot mai multă putere în răspăr cu măr
turisirile, adică cu existenţa Maicii Domnului şi a celor din neamul Maicii
Domnului, în perspectiva viitorului, în care oamenii de pe pământ sunt măr
turisitorii Mântuitorului Hristos. Atunci Răul care a zăcut undeva, iese la
Conferinţa 36 - 20.02.2021 333
luptă. Lucrarea aceasta care începe să se manifeste la semne face ca lumea să

se împartă. Unii vor fi cu Mântuitorul Hristos cu preţul vieţii lor, alţii nu.
Aspectul acesta se tot radicalizează până apare opoziţia clară dintre Babilon şi
Ierusalimul cel nou, dintre lumea căzută si
»
lumea salvată.
Lucrurile acestea le vedem ca linii generale pe măsură ce înaintăm în
lectură. Ne dăm seama că Răul se declanşează în momentul în care prezenţa
Mântuitorului Hristos ameninţă să atragă lumea, să o salveze, iar Răul se for
tifică pentru că există oameni care îl întrupează, care subscriu la acţiunea lui.
Prin urmare, dualismul vine din viitor, nu din trecut. Dualismul este legat
de perspectiva viitorului, de această împărţire a oamenilor. El nu e ceva ori
ginar! Apocalipsa ne descrie lucrurile ca şi când istoria Bisericii în strădania
ei de mărturisire şi fidelitate faţă de Mântuitorul Hristos întâmpină tot mai
multă opoziţie. Ceea ce părea unitar se fragmentează, se separă. Facem parte
din acest proces! La măsurile noastre de grupuri sociale, de grupuri religioase,
facem parte din acest proces de selecţie ce va continua până la sfârşitul lumii
ştiut de Dumnezeu. Orice generaţie de oameni poate trăi imaginea acestor
realităţi. Apocalipsa e actuală, e prezentă nu în sensul de finalul finalului, ci în
sensul că ea e cheia de înţelegere a vieţii noastre, a dramei Bisericii. Sau drama
istoriei omenirii, care e chemată să devină Biserică în totalitatea ei şi nu reu
şeşte. Ea se duce cu Vrăjmaşul, care nu suportă pe Domnul Hristos şi încearcă
să-şi facă împărăţia lui.
Alt aspect general de care avem nevoie este că prezentarea Răului în
Apocalipsă ne permite să dăm nume unor lucruri foarte interesante. De pildă
faptul că răul funcţionează schimonosind binele, schimonosind cele sfinte. El
caricaturizează, el nu e în stare să creeze. Răul nu creează, doar schimonoseşte.
Imitaţia lui e o batjocură. Vrăjmaşul încearcă să imite lucrarea lui Dumnezeu
în legătură cu omul şi nu-i ies decât caricaturi. în capitolul şaptesprezece zice:
„Ş i îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii ţi a fiarei
care o poartă ţi care are cele ţap te capete ţi cele zece coarne.
Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă

spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe păm ânt ale căror nume nu sunt scrise
de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fia ră că era şi nu este, dar se
va arăta!’ (Apoc.17,7-8).
E o manifestare foarte ciudată a Răului, în care parcă simţi caricaturizarea
morţii şi învierii Domnului Hristos. Tot aici trebuie să spunem că am văzut
din semne cum întruchiparea răului ascultă de numărul trei. Este balaurul roşu
cu şapte capete şi zece coarne, pe urmă este fiara din mare şi fiara din pământ.
Această întreită întruchipare a răului caricaturizează şi ea taina autentică a
Sfintei Treimi. Toate acestea sunt doar sugestii, nu explicaţii.
Capitolele şaptesprezece şi optsprezece ar trebui să fie cumva împreună.
In capitolul şaptesprezece Sfântul Ioan este chemat să vadă taina Babilonului,
iar în capitolul optsprezece este descrisă căderea văzută, fizică a Babilonului.
Mai întâi se arată problema Babilonului ca într-un fel de simbol şi pe urmă
prăbuşirea civilizaţiei pământene, care stă sub semnul demonic. Femeia care
este simbolul metropolei, al oraşului pământesc şi al civilizaţiei pământeşti de
sorginte demonică, stă pe o fiară. Nu zice că stă pe un balaur. Stă pe o fiară,
dar fiara are caracteristicile balaurului din capitolul doisprezece, adică are şapte
capete şi zece coarne. Femeia este îmbrăcată în roşu. Elementele acestea tipic
demonice pe care le-am văzut în capitolul doisprezece, unde izbucneşte tema
tica Răului le vedem şi aici. Oraşul, civilizaţia, simbolic femeia, stă călare pe
fiara aceasta şi are atributele ei, adică la un moment dat nu le mai poţi deosebi.
Ca şi când Fiara se întrupează şi îşi prelungeşte lucrarea în femeie. Capetele şi
coarnele sunt explicate de înger ca fiind regi, împăraţi, adică expresii ale pute
rii pământeşti.
Sună accesibil, inteligibil pentru noi faptul că acestea reprezintă imaginile
puterii, a celor care conduc la un moment dat. Dar peste ei este tipul societă
ţii, cum am zice societatea de consum. Societatea de consum este un tip de
Babilon. Ea este reprezentată de tot felul de conducători. înţelegem că e o
întreagă tensiune care se creează chiar şi între ei, iar la sfârşit chiar împotriva
Conferinţa 36 - 20.02.2021 335
femeii. Toată devoţiunea lor, toată atenţia şi onoarea pe care ei vor să o dea
cuiva, nu o mai dau femeii, ci vor să o dea direct fiarei:
„Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şifiara vor urî pe desfrânată şi o vor
face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc.
Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească
într-un gân d şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui
Dumnezeu.
Iar fem eia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste
împăraţii păm ântului. ” (Apoc. 17, 16-18).
Este o prezentare în formă simbolică a unei metropole sau a unui tip de
civilizaţie pământească, ce îşi pune amprenta pe multe structuri politice şi per
sonaje ale puterii.
Capitolul şaptesprezece prezintă tensiunile şi realităţile într-un fel,
într-un limbaj simbolic. Capitolul optsprezece tot despre asta vorbeşte. Nu e
o treaptă mai departe, ci e doar descrierea unui element din tabloul general al
capitolului şaptesprezece.
„Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei.
E i vorporni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este
Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu E l -
chemaţi si aleşi si credincioşi.
i > t > »
Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt
popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.” (Apoc. 17, 13-15).
înţelegem că această tensionare a poziţiilor este o descriere la nivel pla
netar, universal. Intenţia Răului de a face o împărăţie pe pământ este o carica
tură, o batjocură la adresa lucrării mesianice. Pe Mântuitorul Hristos psalmii
îl descriu că va păstori cu toiag de fier. Ne întâlnim cu aceste atribute în capi
tolul întâi din Apocalipsă. Mântuitorul Hristos are în relaţie cu pământul şi
acest element, că El e destinat să fie împăratul împăraţilor şi Domnul domni
lor. Biserica este cea care lucrează această urzire a împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ, această întrupare a Mântuitorului Hristos ca împărat al lumii. Biserica
aceasta face: recuperează oameni şi realităţi din lume şi încearcă să pună pe

ele semnul Mântuitorului Hristos. Eu, dacă mă împărtăşesc cu Sfintele Taine,
am luat în mine un ferment, o pecete, un semn. Anumite lucruri din mine,
nu toate, prin împărtăşania repetată sunt predate Domnului. îl chemăm pe
Domnul să ne recupereze, să ne ia ca ai Lui, pentru ca la final cât mai mult din
fiinţa noastră să fie purtătoare a semnului creştin.
Lucrul acesta îl face în felul lui şi Răul. împărăţia Răului preia şi încearcă
să stăpânească popoare şi culturi pe care încearcă să le facă expresie a răutăţii
balaurului. Aici ne spune că ei pornesc lupta împotriva Mielului, dar Mielul îi
va birui şi împreună cu El vor birui şi cei care sunt împreună cu Mântuitorul
Hristos. Dar nu ni se descrie, ci doar se spune acest lucru.
Capitolul optsprezece, în felul lui e mult mai uşor, e o descriere a felului
în care trăiesc oamenii prăbuşirea Babilonului. E ca şi când am zice că se prăbu
şeşte civilizaţia de consum în acest moment, dar nu se prăbuşeşte toată lumea.
Cum trăieşte omenirea această catastrofa?
Conferinţa 37
28.02.2021
îmi place să mă gândesc la faptul că nişte lucruri spuse azi trezesc interes
şi rămân ca un fel de acumulare în sufletul dumneavoastră. Le păstraţi şi reve
niţi la ele pentru a putea clădi mai departe. Am intrat în perioada Triodului şi
avem şansa o dată pe an de a ne angaja pe acest drum de zece săptămâni care
urcă până la sărbătoarea Paştilor. Este o ocazie extraordinară de a ne asuma
schimbări.
Ideea în jurul căreia m-am învârtit la predica de duminica trecută a fost
tema aceasta a autoeducaţiei, adică să te poţi lua în propriile mâini. Degeaba
vine perioada Triodului şi degeaba sunt provocările pe care le avem în fiecare
duminică pe drumul de zece săptămâni, dacă noi rămânem exteriori acestor
tematici. Ele sunt provocări care ni se adresează şi ca comunitate, dar şi fiecă
ruia în parte. Măcar să luăm câte ceva din fiecare duminică şi să mergem mai
departe.
Avem ideea aceasta că ar trebui să ne îmbogăţim şi să ne educăm pe noi
înşine. Vă daţi seama că aici fiecare face pentru el. Nu poate soţul pentru soţie,
nici soţia pentru soţ, nici părinţii pentru copii. Fiecare construieşte pentru
el. Gradul de trezire şi de angajare şi de responsabilizare pe care îl trăieşti, te
defineşte.
>
Participarea în fiecare duminică la Sfânta Liturghie doar în formulă repe
titivă, sigur că e ceva, dacă te compari cu oamenii care nu merg deloc la bise
rică. Dar vă daţi seama ce valoare poate să aibă această participare, dacă ea
înseamnă mici, dar permanente câştiguri, acumulări. Lecţiile noastre despre
Apocalipsă au o primă aplicare practică în sensul că familiarizarea cu textul
Apocalipsei ne ajută în participarea noastră la Sfânta Liturghie. Asta pentru

că începe să ne devină familiar faptul că în lumea nevăzută este un templu,
este un cort al mărturiei, un jertfelnic al Domnului. Vă atenţionez ca la Sfânta
Liturghie să fiţi atenţi şi să vedeţi de câte ori se face trimitere la Jertfelnicul de
sus al lui Dumnezeu şi la faptul că lucrurile pe care noi le săvârşim în Biserică,
pentru a fi consemnate ca realităţi, trebuie să fie puse în legătură cu lucru
rile care se întâmplă la Tronul lui Dumnezeu, la Jertfelnicul duhovnicesc. E o
propunere de a fi atenţi şi singuri vom descoperi lucruri pe care poate le vom
comenta. Mă gândeam că începutul Apocalipsei va însemna pentru mine chiar
obligaţia de a comenta anumite texte din Sfânta Liturghie, ca să vă fac trimi
tere către Apocalipsă. Acest câmp de rugăciune comunitară care este Sfânta
Liturghie se întinde şi cuprinde cumva toată revelaţia Apocalipsei. Prin aceasta
Apocalipsa este prezentă în viaţa Bisericii. Nu e prezentă ca lectură. E prezentă
ca şi cadru. Ea delimitează, trasează coordonatele acestui câmp care se întinde
din lumea nevăzută până în lumea văzută, un câmp în care se desfăşoară toată
strădania noastră de rugăciune comunitară. De aici, toate trimiterile care apar
în rugăciunile liturgice şi care nu pot fi înţelese dacă nu ai în vedere lectura
asumată a Apocalipsei.
Mergem mai departe. In capitolul şaptesprezece:
„Unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine,
zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe.
(Apoc.17,1). Ceea ce a fost conţinutul capitolului şaptesprezece despre care
am vorbit şi acum două lecţii şi un pic lecţia trecută, este o revelaţie care i se
face apostolului Ioan privitor la taina Răului. Toată taina aceasta a Babilonului
este văzută de Sfântul Ioan ca o revelaţie care atrage atenţia asupra Răului.
Spuneam despre cetatea cea mare, despre Babilon, că poate fi înţeleasă şi ca
oraşul-model, dar şi ca tip de civilizaţie. Aceste întruchipări pot să fie nenumă
rate în decursul istoriei. Putem să definim în prezent Babilonul drept ceva, dar
peste o sută de ani Babilonul se poate întruchipa altfel. Dar dincolo de aceste
aspecte concrete specifice unei anumite epoci, ce e Babilonul?
Conferinţa 37 - 28.02.2021 339
In capitolul şaptesprezece se spune aşa: „Şi am văzut ofemeie, beată de

sângele sfinţilor ţi de sângele mucenicilor lui lisus, ţi văzând-o, m-am mirat cu
mirare mare.” (Apoc.17,6). De taina nevăzută a acestei civilizaţii pământeşti,
a acestui Babilon, ţine şi faptul de a vedea că extazul ei, starea ei de beţie, nu e
dată de alte lucruri decât de sângele sfinţilor ţi de sângele mucenicilor lui lisus.
Dedesubturile acestei civilizaţii sunt drăceşti, dar nu-i de ajuns, acest lucru nu
dă împlinire. De ce caută femeia să se îmbete, de ce se îmbată oricine? Pentru
că lipseşte ceva şi prin beţie pare că suplineşti un gol. Mijlocul prin care această
civilizaţie se îmbată este sângele mucenicilor! Acesta este un lucru care trebuie
să atragă atenţia. Răul nu are cum să împlinească, chiar dacă el apare ca stră
lucitor. Acolo, totul e aur, totul e minunat. De ce această nevoie de a sacrifica
pe mărturisitorii Domnului ? Abia această sacrificare este cea care o îmbată pe
această femeie.
Drăcia care este în spatele unei civilizaţii pământeşti care are dedesub
turi demonice se împreunează neapărat cu nevoia de a crea victime dintre cei
care sunt fideli Domnului, sunt fideli mărturisirii lui lisus. Nu a zis „Hristos”,
a zis „lisus”, ceea ce înseamnă că se referă la cei care mărturisesc întruparea
Domnului. Cei care sunt din această categorie sunt jertfiţi de această civilizaţie
pentru că ea aşa se îmbată. Aceasta este de remarcat şi de aplicat în înţelesu
rile care ne sunt nouă accesibile trăind în lumea de astăzi. Ca şi creştini prac
ticanţi suspinăm după situaţiile în care cineva ar trebui să ne premieze, să ne
remarce, să ne susţină. Nu ne dăm seama că civilizaţia pământească are substra
turi demonice şi ea nu are cum să evite aceste arhetipuri. Ea va tinde spre eufo
ria pe care o dă jertfirea creştinilor. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm când
ne va remarca şi pe noi civilizaţia pământească, pe câte unul sau ca grup, ca
fiind din categoria mărturisitorilor? Deci problema nu este că nu ne premiază
nimeni, că Parlamentul nu face legi favorabile şi alte iluzii ieftine. Problema
este când felul nostru de angajare în credinţă va deranja Fiara şi vom simţi
potrivnicia şi toate celelalte forme mai mărunte sau mai radicale de martiraj?
Prin urmare să nu ne mirăm dacă într-o civilizaţie pământească valorile

creştine nu sunt promovate. De-a lungul a două mii de ani de creştinism au
fost încercări de a face cumva ca statul să ia însuşiri creştine, dar acestea au fost
momente limitate. Ele pot fi studiate din perspectivă istorică, respectiv să vezi
când în istorie se poate observa o apropiere dintre stat şi Biserică în aşa fel încât
valorile creştine să fie preluate şi anumite lucruri care ţin de îmblânzirea mora
vurilor să vezi că devin elemente de civilizaţie. Poţi vedea fragmentar anumite
lucruri de felul acesta în istorie, însă doar fragmentar. Altfel, civilizaţia pămân
tească răscolită şi alimentată cu energie demonică va tinde întotdeauna să nege
pe mărturisitorii Domnului.
Ultimul verset ne spune,,femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care
are stăpânire peste împăraţii păm ântului!' (Apoc.17,18). Aici se vede că e ceva
dominator. Eu continui să zic civilizaţie, tip de civilizaţie. Modelul civilizaţiei
din zilele noastre de pildă este preluat mai mult sau mai puţin de toate forma
ţiunile statale ale pământului. Toate tind să se cupleze la civilizaţia de consum.
Aceasta e vremea pe care o trăim. Unele state şi continente sunt mai avansate,
altele mai puţin avansate, dar toate tind spre acest model. Este un model pla
netar care se impune, este un model dominator.
Urmează capitolul optsprezece. Vă aduc aminte că lucrurile nu curg liniar
unele din altele. Am avut până acum o dezvăluire a substratului spiritual al
Babilonului, iar în capitolul optsprezece vedem căderea Babilonului şi ce eco
uri produce ea. Vorbeam cu fiul meu Emanuel astăzi şi ziceam că eu nu ştiu
dacă noi vom ajunge să vedem sfârşitul acestui tip de civilizaţie. Totdeauna
sunt generaţii de oameni care prind un sfârşit şi un început, o schimbare. Noi
am prins schimbarea modelului comunist, a unor lucruri care ni se păreau per
manente şi s-au prăbuşit, iar apoi am văzut cum a început altceva. Dar cum se
va sfârşi civilizaţia de consum, nu ştiu dacă vom apuca să vedem, însă nu are
cum să nu aibă şi ea un sfârşit. Dumnezeu ştie ce fel de alt Babilon va creşte.
Trebuie să fie un altul. Intre Babilon şi Ierusalim se cască o prăpastie tot mai
mare. Acesta este semnul avansării în istoria apocaliptică. Conflictul, prăpastia
Conferinţa 37 - 28.02.2021 341
tot mai mare dintre o civilizaţie pământească şi aşteptările lui Dumnezeu de la

noi. Suntem şi noi într-o strădanie de acumulare, de salvare a cât mai mult din
această lume, pentru ca să intre în compoziţia Noului Ierusalim.
Acestea sunt modele. Acum, în capitolul optsprezece, ni se descrie căderea
Babilonului, care poate însemna sfârşitul oricărei alte civilizaţii, a oricărei mari
umflări de putere pământească cu substrat demonic. Citim:
„D upă acestea, am văzut un alt înger, pogorându-se din cer, având putere
mare, şi păm ântul s-a luminat de slava lui,
Şi a strigat cu glas puternic şi a zis: A căzuţi A căzut Babilonul cel mare şi a
ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tutu
ror păsărilor spurcate şi urâte.” (Apoc. 18,1 -2).
Apocalipsa nu ne pune să asistăm ca la un film în care vedem cum se
crapă pământul. Nici vorbă! Se declară de sus: a căzut Babilonul! Am văzut
ceva interesant în capitolul şaptesprezece, unde ni se spune că fiara o va urî
pe desfrânată. E foarte tainic lucrul acesta, că relaţia prin care puterea demo
nică se exprimă momentan printr-o civilizaţie pământească nu e veşnică. La
un moment dat fiara nu mai e mulţumită de felul în care fata ei în lume este
i »
reprezentată de această femeie desfrânată beată de sângele sfinţilor, de acest

Babilon. Prin urmare chiar puterea răului şi forţele pe care le are vor distruge
acest Babilon. Cum să înţelegi lucrul acesta? Să-ţi dai seama că Răul în lăco
mia lui de cuceri pământul şi de a se face prezent pretutindeni în lume, devine
nemulţumit chiar de civilizaţia pe care o naşte. Trebuie remarcat şi pus deo
parte lucrul acesta. Vom vedea mai târziu ce conexiuni vom putea face.
Revenim: „A căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor,
închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi
urâte.
Pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi
îm păraţii păm ântului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea
desfătărilor ei s-au îmbogăţit.” (Apoc. 18, 2-3).
342 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N T U R I LITURGICE
Aici, înţelesul desfrânării este mult mai bogat, dacă îl luăm ca trădare a lui
Dumnezeu. Şi îndepărtarea Israelului de Dumnezeu era exprimată ca o desfrâ-
nare pe care ei o fac cu idolii popoarelor pe care unii dintre ei le imită.
„Şi am auzit un alt glas din cer, zicând: Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu
văfaceţi părtaşi la păcatele ei şi să nufiţi loviţi de pedepsele sortite ei;
Fiindcă păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de
nedreptăţile ei.” (Apoc. 18,4-5).
Este un limbaj foarte ciudat în acest capitol, pentru că pe de o parte înge
rul spune A căzut Babilonul, dar imediat vin exprimări la viitor. Se va con
firma imediat lucrul acesta. Sau avertismentul să ieşim din cetate pentru
ca să nu împărtăşim ceea ce urmează să se întâmple. Pe de o parte A căzut
Babilonul ca şi cum lucrul acesta e deja proclamat, iar pe de alta confirmarea
lui pe plan pământesc abia urmează să se producă. E mai degrabă un proces.
Ne putem gândi la cum funcţionează un mare oraş, care nu are nicio treabă cu
credinţa, ba chiar se împiedică de existenţa oamenilor care mărturisesc întru
parea Domnului. Dar e prea ieftin ca eu să vă dau exemple din lumea pe care o
trăim ca să-i vedeţi coordonatele babilonice. Puteţi face singuri acest lucru. E
destul să vă gândiţi la „valorile” după care ea încearcă să se conducă, la renun
ţarea aproape completă şi pe faţă la mesajele Sfintei Scripturi. Lumea s-a dus
într-o direcţie opusă acestor lucruri. Aceste lucruri trebuie observate, dar nu
la grămadă, nu spunând că toată Uniunea Europeană, tot Parlamentul, toată
America sunt aşa, ci să vedeţi direcţia şi sensul în care se merge. Roboţi, lipsa
moralităţii, fel şi fel de lucruri pe care oamenii le instalează acum în viaţa lor
ca fiind normale. S-ar întoarce părinţii noştri în mormânt văzând lucrurile pe
care noi le trăim şi le acceptăm de la o zi la alta, foarte lent, cu adaptare, puţin
câte puţin.
„Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu văfaceţi părtaşi la păcatele ei şi să nufiţi
loviţi de pedepsele sortite ei; Fiindcă păcatele ei au ajuns până la cerşi Dumnezeu
Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” (Apoc.18,4-5).
Conferinţa 37 - 28.02.2021 343
E un avertisment serios, dar iarăşi nu m-aş băga să dau sfaturi ieftine şi să

vă zic haideţi cu mine la cabană, în munte. Ne izolăm, ne băgăm în vreo peş
teră ca să nu mai fim în civilizaţia modernă. Dar vedeţi că se pune în vedere
să avem grijă să nu ne contaminăm, să purtăm protecţia cuvenită ca să nu ne
contaminăm de microbul demonic al civilizaţiei de consum. E foarte greu să
poţi sta vertical în lucrurile pe care le deprindem la Biserică, în valorile cu care
măcar cochetăm, dacă nu ne hrănim chiar. Putem noi ca din valorile acestea să
ne luăm puterea pentru a zice „zonă liberă de Babilon”, cum se zicea pe vremuri
„zonă liberă de comunism”? Am eu în mine zone libere de Babilon? Pot instala
astfel de zone în mine?
V-am provocat săptămâna trecută spunând că primul pas pe drumul
celor zece săptămâni ale Triodului este să depistăm care ne sunt dependenţele.
Pentru că vii la spovedit şi nu ştii ce să spui. Ori trebuie să faci o analiză cu tine
şi să vezi care sunt zonele unde nu mai eşti stăpân, ci altcineva este stăpân. Şi
dacă detectez o dependenţă, îmi propun să o rezolv. Acesta este postul. Aşa
câştigăm o motivaţie pentru post! E prea ieftină şi uzată formula cu postul ali
mentar. Nu în sensul că nu o mai facem, ci în sensul că trebuie să ne asumăm
singuri o şcolire pentru care trebuie să ne motivăm. Cam aşa ar fi şi acest Ieşiţi
din ea, poporul meu...Adică să nu depinzi de câmpul acesta negru, de noroiul
acesta care te copleşeşte şi nici nu îţi dai seama că e noroi. Sunt foarte multe
lucruri pe care le putem descoperi în noi, lucruri care sunt neonorante, lucruri
care în noi sunt moda, civilizaţia, Babilonul.
Povesteam că pe timpul când mergeam la colindat am observat an de an
momentul în care intram în casele oamenilor la Bobotează sau la Ziua Crucii.
Încet-încet lucrurile s-au schimbat şi de la modul sărbătoresc în care era pri
mit preotul, cu casa curată, aerisită şi oamenii îmbrăcaţi decent, am ajuns ca
oamenii să nu-şi mai dea seama că ei mă primesc în nişte condiţii promiscui.
Eu realizam schimbarea pentru că nu mă duceam în fiecare zi. De la un an la
altul am văzut cum s-au modificat exigenţele oamenilor faţă de ei înşişi şi faţă
de actul religios al primirii preotului. Toate într-o direcţie de nedorit. Aşa ne

dăm seama cum te cucereşte un model de viaţă şi ajungi ca toată lumea.
Trebuie să ai o exigenţă faţă de tine şi să poţi să-ţi dai seama când lucrurile
nu mai sunt în ordine. De aceea exerciţiul acesta de conştienţă pe care îl pre
supune postul Paştilor cu toate exigenţele sale ne angajează la o autoeducaţie.
Dacă nu îţi pui această problemă nu poţi să te extragi nici măcar parţial dintr-o
lume, din această lume. Te duci cu valul până în marea cea mare şi împărtăşeşti
soarta Babilonului. Deci ieşiţi din ea poporul meu!
Conferinţa 38
06.03.2021
In urma lecturilor noastre biblice rezultă sau se impun de la sine nişte

conexiuni între texte. In momentul în care strădania noastră legată de
Apocalipsă ne asigură un minim, dar real nivel cultural biblic, atunci textele
cu care ne întâlnim capătă de la sine nişte semnificaţii. Intr-un fel este să citeşti
Psaltirea fără a avea orizontul Apocalipsei şi cu totul altceva este să citeşti psal
mii având în minte lectura Apocalipsei şi explicaţiile noastre de sâmbătă seara.
Nu trebuie să sune pretenţios, nu salvăm noi lumea, nu revoluţionăm înţe
legerea lucrurilor. Este însă deosebit dacă fiecare pentru el şi cu toţii la un loc
reuşim să ne dăm seama de ceea ce sugerează Apocalipsa şi anume de perspec
tiva aceasta care dă sens istoriei. Biserica nu se poate sustrage istoriei. Biserica
cu realitatea ei face parte din realitatea pământească. Istoria pământească are în
ea răsucit şi firul acesta, care poate fi identificat special ca fiind istoria Bisericii.
Prezenţa Bisericii în istorie nu este un lucru întâmplător sau un lucru care
ţine de trecut. E o provocare la adresa oricărei realităţi istorice. In orice pre
zent al istoriei, Biserica este şi ea o componentă. Nu contează că astăzi Biserica
este o minoritate şi că a fost de fapt mereu o minoritate. Nu asta este pro
blema. Biserica prin prezenţa ei arată că ambiţionează să ajungă la capăt şi să
cucerească cât mai mult din realitatea pământească. Cu ideea asta noi ne-am
întâlnit şi am tot prezentat-o, dar insist pedagogic asupra acestui lucru pe care
ar fi bine să-l avem. Adică să trăim cu sens. Un sens pe care ni-1 dă participa
rea noastră la Biserică. Odată cu Biserica participăm la sensul acesta mare: că
Biserica a primit mandat să cucerească pământul. „Drept aceea, mergând, învă
ţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi a l Fiului şi a l Sfântului
Duh” (Matei 28,19). Tema noastră este să fim creştini şi să fie şi alţi creştini
pe lângă noi, să ne raportăm la creaţia lui Dumnezeu într-un mod creştinesc,
perspectiva fiind un cer nou şi un pământ nou.
Din perspectiva aceasta am văzut că radicalizându-se lucrurile, istoria
pământului stă sub semnul a doi poli: perspectiva Noului Ierusalim şi realitatea
de fapt a Babilonului. La Paşti, în bucuria aceea extraordinară în care încercăm
şi noi în felul nostru să serbăm învierea Domnului, zicem: Luminează-te, lumi-
nează-te, noule Ierusalime, Că Slava Domnului peste tine a răsărit! Saltă acum
si te bucură Sioane. Aceştia
>
sunt termeni care tin
>
cumva de istoria evreiască, dar
ei în niciun caz nu au o dimensiune care rămâne la Vechiul Testament. Cum
spunea părintele Teofil, nu e nevoie să te duci la Ierusalim ca să iei binecu
vântare din locurile sfinte. Ierusalimul nostru vine din viitor şi e mai puternic
decât Ierusalimul geografic. Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime...
Ce semnificaţii se conturează la Paşti din perspectivă apocaliptică, când Pastile
reprezintă începutul acestei cuceriri a pământului!
Privim din perspectiva aceasta în care Mântuitorul Hristos este împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor, perspectiva Noului Ierusalim. Lupta din aju
nul acestei reuşite, toată adunarea regilor pământului împotriva Domnului
creează o tensiune. Tensiunea aceasta dintre Unsul Domnului şi restul împă
răţiilor pământului apare într-un număr mare de psalmi. Este una din temele
care străbate Psaltirea. Altă temă este cea în care omul simte cum condiţia lui
de mărturisitor este pusă în criză şi el trebuie să-şi asume nişte condiţii care îl
costă poate şi viaţa.
Psalmul doi este un psalm despre care studiile spun că este mesianic, pro
fetic. El vorbeşte despre Mântuitorul Hristos, dar la nişte dimensiuni care
trimit la Apocalipsă. Sunt cumva dimensiunile Sfântului Ioan Botezătorul,
apropo de faptul că relaţia Sfântului Ioan cu Mesia era una care îl cuprindea pe
Domnul ca Judecător, nu doar pe Domnul care vine şi mângâie.
„Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni ?
Conferinţa 38 - 06.03.2021 347
S-au ridicat îm păraţii pământului ţi căpeteniile s-au adunat împreună

împotriva Domnului ţi a unsului Său, zicând”
Aici parcă ar descrie Harmaghedonul.
„ « Să rupem legăturile lor ţi să lepădăm de la noijugul lor » .”
E o situaţie în care Unsul Domnului şi crâmpeiul de împărăţie în sensul
creştin şi biblic este prezent.
„Cel ce locuieţte în ceruri va râde de dânţii ţi Domnul îi va batjocori pe ei!
Atunci va grăi către ei întru urgia Lui ţi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei;
Iar Eu sunt pus împărat de E l peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind
porunca Domnului.
Domnul a zis către Mine: « Fiul Meu eţti Tu, Eu astăzi Te-am născut!
Cere de la Mine ţi-Ţi voi da neamurile moţtenirea Ta ţi stăpânirea Ta mar
ginile pământului.
Le vei paţte pe ele cu toiag defier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi! » ”
Sunt sintagme care descriu pe Mântuitorul Hristos în limbajul
Apocalipsei. Aici suntem la anul o mie înainte de Hristos, iar Apocalipsa este
la anul o sută după Hristos.
„Ş i acum împăraţi înţelegeţi! învăţaţi-vă toţi, carejudecaţi pământul!
Slujiţi Domnului cufrică ţi vă bucuraţi de E l cu cutremur.
L u aţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul ţi să pieriţi din calea
cea dreaptă, când se va aprinde degrab mânia L u i! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc
în E l.” (Psalmi 2, 1-12).
Faceţi deci proba aceasta, luaţi psalmul şi lăsaţi ca în citirea lui să rămână
acest orizont al Apocalipsei, cu sensul istoriei lumii care se cere hristificată.
Dumnezeu aşteaptă ca lucrarea Mântuitorului Hristos prin Biserică să hristi-
fice cât mai mult din realitatea cosmică şi umană.
Ne întoarcem la capitolul optsprezece care cuprinde căderea Babilonului.
Am avut mai întâi întruchiparea simbolică a ceea ce poate însemna orice civi
lizaţie pământească care nu poartă pecetea creştină. Oricare alta are conotaţii
de tip babilonic şi ţine de tipologia descrisă în capitolul şaptesprezece. Acum
a sosit finalul. Noi am terminat lecţia trecută citind „Ieşiţi din ea, poporul meu,
ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite
ei; Fiindcă păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de
nedreptăţile ei.” (Apoc. 18,4-5). Trebuie să fim foarte atenţi că această cădere a
Babilonului nu este o cădere a întregii lumi. Sunt oameni care supravieţuiesc
şi asistă la acest final. Nu vine finalul lumii, o catastrofa şi dispărem cu toţii.
Procesul este unul de creştere a Bisericii, a lumii creştinate alături de care pro
liferează forme de babilonie ce au sfârşituri abrupte. Dar anumite categorii de
oameni supravieţuiesc. Fermentul acesta creştin ţine lumea.
Data trecută am terminat accentuând că ni se spune să ieşim din Babilon.
Asta nu înseamnă că pleci de pe pământ, ci că trebuie să te sustragi acelui tip
de civilizaţie îndrăcită, să ieşi din ea. Aici intervin multe aspecte interesante
care ne stau la îndemână, de autodisciplină, de cenzură, prin care încercăm să
fim totuşi altfel, să avem o rezistenţă faţă de manifestările babilonice uzuale.
In continuare vin câteva versete despre care părintele Anania zice: „aici
registrul adresării se schimbă, poruncile sunt date îngerilor pedepsitori”. Mă
ajută acest lucru, pentru că săptămâna trecută chiar mă întrebam cum să iau
eu versetele acestea... „Daţi-i înapoi, precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu
măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; în paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de
două ori. Pe cât s-a m ărit pe sine şi a fost în desfătări, tot pe atâta daţi-i chin
şi plângere.” (Apoc. 18, 6-7). Dacă aceste cuvinte ni s-ar fi adresat nouă, celor
cărora ni s-a spus să ieşim din Babilon, atunci ar fi un fel de invitaţie la răzbu
nare, la război. Dar părintele Anania spune că termenii s-ar adresa îngerilor
pedepsitori, care sunt responsabili de îndeplinirea finalului acestei civilizaţii
babilonice.
„Pe cât s-a m ărit pe sine şi a fost în desfătări, tot pe atâta daţi-i chin şi plân
gere. Fiindcă în inima ei zice: Şed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şija le nu voi
vedea nicidecum!
Conferinţa 38 - 06.03.2021 349
Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire
şifoamete şifocul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce
ojudecă.” {Apoc.18, 7-8).
Nu mă duc Ia amănunte că nu sunt în stare să le leg, dar mi-am dat seama
că se insistă în acest capitol asupra unei idei: faptul că finalul Babilonului este
scurt, abrupt, categoric şi total. Chiar dacă în inima ei, acea civilizaţie se con
sideră în plină împlinire, prăbuşirea este abruptă, este rapidă.
Aşa stând lucrurile, m-am gândit că din felul în care se sfârşeşte o civiliza
ţie îti poţi da seama dacă ea a avut si elemente creştine sau nu. Eu cred că acolo
unde ar fi şi elemente creştine prezente, moartea ei este mai lentă. Asta poate
şi pentru a da posibilitatea să se despartă apele, să se aleagă lucrurile. M-am dus
cu gândul la Bizanţ. Este o civilizaţie care a durat circa o mie de ani. Nu e puţin
lucru ca un stat să dureze neîntrerupt o mie de ani. In jurul anului 400 după
Hristos, Imperiul Roman deja creştinat se împarte în Apus şi Răsărit. Imperiul
Roman de Răsărit se va numi Imperiul Bizantin. Prăbuşirea lui va surveni cu
puţin timp înainte de venirea lui Ştefan cel Mare la conducerea Moldovei. In
1453 Bizanţul a fost ocupat de turci. El continuă însă cu nişte crâmpeie de
civilizaţie bizantină, care s-au mai păstrat un timp în nordul Asiei Mici şi cu
ce au putut lua Ţările Române şi Rusia. Dacă această civilizaţie ar fi fost sută la
sută babilonică, ea s-ar fi prăbuşit pe tipologia din Apocalipsă. Ori scăderea ei
a fost lentă, de la an la an s-a tot micşorat până s-a sfârşit.
Este de văzut dacă societatea de consum de astăzi, preluată în toată lumea,
va putea fi salvată cumva de elementele creştine pe care le purtăm şi noi, dacă
vom putea salva ceva din acest tip de civilizaţie prin prezenţa noastră, prin
raportul nostru cu lumea de astăzi. Dacă ea va fi preponderent babilonică se
va prăbuşi dintr-o dată. Pe cât e de strălucitoare şi cu anvergură planetară civi
lizaţia aceasta în care trăim, pe atât de scurtă şi abruptă îi va fi pieirea. Acesta
este mesajul Apocalipsei, în înţelesul mare al lucrurilor.
Şi acum vin trei categorii de martori ai acestui eveniment. Toate cele trei
categorii fac un fel de bocet, rostesc un fel de vaiuri. Dar nu în sensul în care
un om se vaită de necazul altui om, ci vedem nişte oameni care rostesc nişte
vaiuri la adresa unei forme de viaţă colectivă, a unei civilizaţii. Mi se pare că
prezenţa acestor vaiuri în acest capitol aduce cu un fel de cult răsturnat. Aşa
cum oamenii sunt aşteptaţi să dea slavă lui Dumnezeu, aşa aici martorii acestei
prăbuşiri rostesc aceste vaiuri.
„Iar împăraţii pământului, care s-au desfrânat cu ea şi s-au dezmierdat cu
ea, se vorjeli şi se vor bate în piept pentru ea, când vor vedea fu m u l focului în
care arde,
Stând departe defrica chipurilor ei, şi zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare,
Babilonul, cetatea cea tare, că intr-un ceas a venitjudecata ta!
Şi neguţătorii lumii plâng şi se tânguiesc asupra ei, căci nimeni nu m ai cum
pără marfa lor,
M arfa de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare, vison şi porfiră,
mătase şi stofa stacojie, totfelul de lemn bine mirositor şi totfelu l de lucruri de
fildeş, de lemn de mare preţ şi marfa de aram ă şi defie r şi de marmură,
Si scorţişoară si balsam si mirodenii si mir si tăm âie si vin si untdelemn
i i i i t i i i i
şi fain ă de grâu curat şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe şi trupuri şi suflete de

oameni.” (Apoc.18, 9-13).
E teribilă această caracteristică a faptului că Babilonul se caracteri
zează preponderent prin negoţ. Acolo unde comerţul, vânzarea-cumpărarea
devin preponderente într-o societate, avem un element babilonic sută la sută.
Gânditi-vă la cum se obţine banul: una este să munceşti si să aplici realităţii
existente un efort concret, de muncă a pământului să zicem, şi alta este să iei
de aici şi să vinzi dincolo, speculând un profit. Această înclinaţie către comerţ
s-a dus la nişte dimensiuni extraordinare. Speculaţiile acestea financiare sunt
babilonice prin excelenţă.
Tendinţa aceasta transformă totul în marfa. Orice informaţie, orice lucru
este împachetat pentru a fi vândut. Arta devine marfa, biserica, religia pot
deveni marfa. în momentul în care te raportezi la slujbe contra-cost şi vrei să
fii servit aşa cum te serveşte cineva în H O RECA , este groaznic. Dar tendinţa
Conferinţa 38 - 06.03.2021 351
aceasta este, de a comercializa, de a transforma totul în relaţii de comerţ, inclu

siv trupuri şi suflete de oamenii Mi se pare extraordinar să îţi spună Apocalipsa
lucrurile acestea. Dacă n-am înţeles nimic până aici, măcar punctul acesta ar
trebui să-l înţelegem în această seară.
Vedem neguţătorii Babilonului, trişti că tot comerţul lor s-a prăbuşit. Şi
vedem că în toată lista aceasta de mărfuri apar inclusiv trupuri şi suflete de
oameni.
„Ş i roadele cele dorite de sufletul tău s-au dus de la tine şi toate cele grase şi
strălucite au pierit de la tine şi niciodată nu le vor mai găsi.
Iar neguţătorii de aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta
departe, defrica chinurilor ei, plângând şi tânguindu-se,
Şi zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, cea înveşmântată în vison şi în porfiră
şi în stofa stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Că
într-un ceas s-a pustiit atâta bogăţie!
Şi toţi cârmacii şi toţi cei ceplutesc pe mare şi corăbierii şi toţi câţi lucrează
pe mare stăteau departe,
Şi strigau, uitându-se la fumulfocului în care ardea, zicând: Care cetate era
asemenea cu cetatea cea mare!
Şi îşi puneau ţărână pe capetele lor şi strigau plângând şi tânguindu-se şi
zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit din comorile ei toţi cei
ce ţin corăbii pe mare, că într-un ceas s-a pustiit!” (Apoc.18, 14-19).
împăraţii, neguţătorii şi căpitanii de vase ar fi cele trei categorii.
„Veseleşte-te de ea, cerule şi voi sfinţilor, şi voi apostolilor, şi voi proorocilor,
pentru că Dumnezeu a pronunţatjudecata voastră asupra ei.” (Apoc.18,20).
Aici nu mai e uşor. S-ar înţelege că înainte de a veni judecata lui Dumnezeu
care devine realitate faptică cu repeziciune, este o judecată pe care o fac sfinţii.
Un cântar valoric nu poate să lipsească celor care vor să iasă din această cetate,
să se separe de acest tip de civilizaţie. Nu te poţi separa, dacă nu ai o judecată
de valoare în care să consideri negative realităţile babilonice. Aceasta este o
judecată, adică desparţi apele şi nu amesteci lucrurile. Lucrurile amestecate îţi
fac imposibilă separarea de aceste realităţi babilonice. De aceea mă gândesc că

reuşita de autoexcludere din această civilizaţie babilonică e o judecată pe care
o preia Dumnezeu şi o transformă în realitate concretă.
„Şi un înger puternic a ridicat o piatră, mare cât o p iatră de moară, şi a
aruncat-o în marc, zicând: Cu astfel de repeziciune vaf i aruncat Babilonul, ceta
tea cea mare, şi nu se va mai afla.” (Apoc.18,21).
Reapare ideea pe care e ţesut acest capitol, care consemnează prăbuşirea
Babilonului, respectiv aceea că lucrurile se fac dintr-o dată. însă din moment
ce deja lucrurile s-au întâmplat şi Babilonul a căzut, de ce ne mai descrie şi cum
aruncă îngerul piatra şi spune cum se va prăbuşi Babilonul? Pentru că nu-i un
singur Babilon. Se prăbuşeşte cel de azi, dar cel de mâine abia se înfiripează.
Timpul lui de coacere şi maturizare urmează în istorie pentru generaţiile care
vin şi care vor avea şi ele această provocare de a vedea ce elemente creştine pot
activa în ei.
„Şi glasul celor ce cântă din chitară şi din gură şi din fla u t şi din trâmbiţă
nu se va mai auzi de acum în tine şi nici un meşteşugar de oricefe l de meşteşug
nu se va mai afla în tine şi huruit de mori nu se va mai auzi în tine niciodată!
Şi niciodată lumina de lampă nu se va mai ivi în tine; şi glasul de mire şi
mireasă nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că neguţătorii tăi erau stă-
pânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit cuferm ecătoria ta.
Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjun
ghiaţi pepământ.’\K.Y>oc.\%, 22-24).
Am putea spune că Apocalipsa conturează coordonatele civilizaţiei
pământeşti de tip babilonic. în această direcţie poate merge orice civilizaţie în
care nu există seminţe creştine. Când seminţele creştine sunt date la o parte,
comportamentul oamenilor şi tipul de viaţă comunitară are coordonate babi
lonice. Se pot vedea aceste coordonate din preponderenţa negoţului, din neşti
inţa de Dumnezeu sau desfrânarea care caracterizează societatea, precum şi
din atitudinea anticreştină care creează victime. Pe cei care sunt altfel decât
trendul, îi sacrifică.
Conferinţa 38 - 06.03.2021 353
Aceasta este un fel de radiografie a realităţii babilonice, a miezului ei, a

identităţii ei. Unde sunt tendinţele şi elementele pe care le regăsim descrise în
Apocalipsă, acolo civilizaţia are culoare babilonică şi soarta ei este pecetluită
printr-o prăbuşire bruscă din care nu se mai poate reveni. Şi niciodată lumina
de lam pă nu se va m ai ivi în tine; şi glasul de mire şi mireasă nu se vor mai auzi
în tine niciodată...adică, lucrurile astea atât de simple, ce caracterizează norma-
litatea vieţii, nu vor mai fi posibile.
Tipul de limbaj pe care îl găsim aici duce către poetic, cu vaiurile, cu înşi
ruirile acestea de mărfuri pentru negoţ. Apoi referirile acestea la chitară, la
lumina de lampă, la glas de mire, adică tot ce ţine de cultură, de veselie, de
bucuria oamenilor, aminteşte cumva de limbajul în care Antoine de Saint-
Exupery a scris Citadela. Cartea este un poem şi are un limbaj foarte asemănă
tor cu ceea ce găsim aici. E un fel de poem-meditaţie, o parabolă, despre oraş,
despre funcţionarea comunităţii umane.
Conferinţa 39
13.03.2021
Am reuşit săptămânile trecute să parcurgem capitolul optsprezece cu căde

rea Babilonului şi să ne lămurim cât de cât asupra a ceea ce înseamnă Babilonul.
Să-i descoperim cumva identitatea. Şi am găsit două lucruri specifice. Primul
este preponderenţa negoţului care transformă în marfa toate lucrurile, inclusiv
trupurile şi sufletele oamenilor. Al doilea ar fi faptul că Babilonul se distinge
prin aceea că se îmbată de sângele martirilor. Femeia desfrânată e beată de sân
gele martirilor, iar în finalul capitolului se spune: „Ş i s-a găsit în ea sânge de
prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe păm ânt.” (Apoc. 18,24).
Lucrurile acestea ar trebui să ne ajute să ne dăm seama de coloratura babi
lonică a unei civilizaţii, a unui mod de comportare, a funcţionării statului, a
vieţii comunitare. Când apar elemente de felul acesta îţi dai seama că acel tip
de viaţă a alunecat spre tipologia babilonică.
Tot căderea Babilonului apare şi în capitolul nouăsprezece, dar e altceva,
e o altă fatetă
> a realităţii.
>
„După acestea, am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulţime multă
zicând: A liluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!
Pentru că adevărate şi drepte suntjudecăţile L u i! Pentru că a judecat pe des
frânata cea mare, care a stricat pământul cu desfrânarea ei, şi a răzbunat sângele
robilor Săi, din mâna ei!
Şi a doua oară au zis: Aliluia! Şi fum ulfocului în care arde ea se ridică în
vecii vecilor.
Iar cei douăzeci şi patru de bătrâni şi celepatru fiinţe au căzut şi s-au închi
nat lui Dumnezeu, Cel ce sade pe tron, zicând: Amin! A lilu ia!” (Apoc. 19, 1-4).
Conferinţa 39 - 13.03.2021 355
După ce vom parcurge toată Apocalipsa cu această lectură cât de cât con
ştientă, ne-am putea întoarce la elemente care apar în diverse momente ale
Apocalipsei. De pildă să privim cu atenţie tema celor patru fiinţe şi a celor
douăzeci şi patru de bătrâni: cum au fost la început, când am făcut cunoştinţă
cu aceste realităţi şi cum sunt acum? Apoi acest glas de mulţime multă în cer al
cui este? La ceea ce rosteşte acest glas de mulţime multă, bătrânii şi cele patru
fiinţe răspund. Regăsim elementele fundamentale ale cultului, aşa cum îl prac
ticăm noi în Biserică: la provocarea altarului, răspunde strana. Aici mulţimea
multă din cer provoacă prin faptul că rosteşte ceva în cinstea Domnului. E
interesant că nu doar bătrânii, ci şi cele patru fiinţe participă la această închină
ciune: cei douăzeci şi patru de bătrâni şi celepatru fiinţe au căzut şi s-au închinat
lui Dumnezeu, Cel ce sade pe tron, zicând: Amin! Aliluia!
Nu pot insista suficient asupra acestor lucruri pe care noi le practicăm per
manent într-o copie pământească. Este exact ca atunci când preotul zice Că a
Ta este îm părăţia şi puterea şi slava, iar dumneavoastră ziceţi Amin.
Prin urmare mulţime
» multă din cer rosteşte
» o formulă de cinstire la adresa
lui Dumnezeu, iar bătrânii şi cele patru fiinţe se pleacă şi spun „amin”. Cine
poate fi mulţimea multă din cer? Păi restul fiinţelor în afara celor douăzeci şi
patru de bătrâni şi celor patru fiinţe. Pot fi oştirile îngereşti, poate şi oamenii
mântuiţi...Nu am curajul să spun clar că sunt prezenţi şi oamenii, dar ar putea
să fie şi ei. Din acest capitol s-ar înţelege că ei ar fi mai mult beneficiari, dar în
situaţia în care Babilonul s-a răscopt de ticăloşenie, din lume s-au selectat deja
destui oameni care poartă pecetea lui Dumnezeu şi sunt acum într-un glas cu
puterile îngereşti. Asta ar suna bine, ar da bine să se confirme acest lucru în
lecturile pe care le facem mai departe.
„Ş i un glas a ieşit din tron, zicând: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru toate slu
gile Lui, cei ce vă temeţi de El, micişi mari." (Apoc.19,5).
Dacă mai înainte au fost îngerii, glasul acesta oricum îi cheamă la mărirea
lui Dumnezeu şi pe oameni.
„Şi am auzit ca un glas de mulţime multă şi ca un vuiet de ape multe şi ca

un bubuit de tunete puternice, zicând: A liluia!pentru că Dom nul Dumnezeul
nostru, Atotţiitorul, împărâţeşte.
Să ne bucurăm si să ne veselim si să-Idăm slavă, căci a venit nunta Mielului
şi mireasa Lui s-a pregătit,
Şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt
faptele cele drepte ale sfinţilor.” (Apoc. 19,6-8).
Mai degrabă la provocarea aceasta a glasului care vine din Tron răspunde
mulţime multă.... ca un vuiet de ape multe şi ca un bubuit de tunete puternice. Ar
putea fi şi acesta un scenariu în care lumea nevăzută, supraumană, cheamă tot
neamul omenesc la această preaslăvire a lui Dumnezeu. Şi această preamărire se
întâmplă: A liluia! pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Atotţiitorul, împără-
ţeşte. Părintele Anania propune aici S-a împărăţit în loc de împărâţeşte. Sensul
ar trebui să fie la fel. Formula S-a împărăţit traduce bine ideea că împărăţia lui
Dumnezeu s-a instalat, s-a întrupat. Domnul se împărâţeşte atunci când e şi
împărăţia o realitate. în orice caz, e vorba de faptul că cele ale lui Dumnezeu
şi-au asimilat cel puţin o parte din universul văzut. Se vorbeşte de o împărăţie
a lui Dumnezeu întrupată atunci când la cele cereşti se adaugă şi componenta
aceasta a lumii noastre. Când se proclamă că Domnul s-a împărăţit înseamnă
că lumea văzută s-a hristificat, s-a salvat. Ţine de acum de legea Cerului.
în Sfânta Liturghie zicem cu voce tare: ne-ai dat îm părăţia ce va să fie.
Nu numai ideea, ci şi fermentul, începutul împărăţiei e dat deja, dar ea nu e
realizată încă. Noi trăim pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să se realizeze.
El ne-a dat împărăţia ce va să fie pentru că a înviat. Aşa începe împărăţia.
Trupul Lui este împărăţie deja. El a devenit element fundamental din care
se dezvoltă împărăţia. Prin faptul că onorăm rânduiala Sfintei împărtăşanii,
Mântuitorul Hristos începe să fie deplin în noi oamenii, în relaţiile dintre noi,
în tipul de viaţă pe care o ducem, în natura pe care o cinstim ca pe o creaţie
a lui Dumnezeu. Noi practicăm frânturi din acest proces, facem exerciţii de
împărăţie cu noi înşine, trăim crâmpeie de împărăţie. Tot exerciţiul Bisericii
Conferinţa 39 - 13.03.2021 357
este unul prin care încercăm ca împărăţia lui Dumnezeu să se deseneze, să se

contureze.
Aici însă se consemnează un capăt de drum, un final: Domnul Dumnezeul
nostru, Atotţiitorul, împărăţeşte. Vă daţi seama ce portiţe se deschid dacă ne gân
dim c Atotţiitorul a fost numit Dumnezeu Tatăl de la bun început. Prima data
când s-a rostit un imn de preamărire a lui Dumnezeu a fost către Dumnezeu
Tatăl şi acolo a fost numit Atotţiitorul. Şi aici tot Atotţiitorul. împărăţia este
prin Mântuitorul Hristos şi împărăţia este şi numele Duhului Sfânt („împărate
ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului”). Prin urmare lucrarea Fiului şi a
Sfântului Duh ţinteşte la instalarea împărăţiei aici pe pământ.
„S ă ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului
şi mireasa L u i s-a pregătit
Şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt
faptele cele drepte ale sfinţilor.” (Apoc. 19, 7-8).
Mireasa este Noul Ierusalim. Aşa cum Babilonul a fost omenirea decă
zută, ajunsă la putreziciune, tot aşa Ierusalimul este numele comunităţii umane
salvate. Mireasa de la această nuntă este omenirea, comunitatea umană cu un
anumit tip de viaţă individuală şi comunitară. Nu-i suficient să zici că un om e
păcătos sau că e sfânt. Omul trebuie să fie alături de tată, cu fiul cel mare şi cu
fiul ce mic împreună. Reuşita este atunci când toţi împreună reuşesc şi spaţi
ile dintre ei sunt sfinţite, adică tot complexul de relaţii pe care îl presupune o
comunitate, plus mediul care susţine viaţa ei pe pământ.
„Ş i mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis:
Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu.” (Apoc.19,9).
Parabola nunţii fiului de împărat rostită de Mântuitorul Hristos în atmo
sfera de apocalipsă a zilei de marţi ne atinge pe noi în mod deosebit, deoarece
ea s-a citit în duminica în care s-a sfinţit biserica noastră. Dar nunta fiului
de împărat trimite aici, la această fericire formulată în Apocalipsă: Fericiţi
cei chemaţi la cina nunţii Mielului! în parabola din Sfânta Evanghelie noi am
văzut drama celor chemaţi la nuntă şi care îşi bat joc de această chemare. Nu
o onorează. Limbajul are în mod evident elemente pe care le regăsim şi în

Evanghelii şi în Apocalipsă.
Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. Care cuvinte ? Cuvintele
acestei fericiri sau poate toate cuvintele de până aici?
„Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi
să nufaci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cufra ţii tăi, care au mărturia
lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui lisus este duhulproorociei.”
(Apoc.19,10).
Nu ştiu să vă spun de care moment de mai înainte trebuie să legăm
acest element din care ne dăm seama că cineva îl ducea de mână pe autorul
Apocalipsei. Dar înţelegem că este un înger, un slujitor al lui Dumnezeu care
s-a ocupat de Sfântul Ioan cel puţin în etapa aceasta. îngerul nu acceptă închi
năciunea şi zice sunt împreună-slujitor cu tine şi cufraţii tăi, care au mărturia
lui Iisus. Orice amănunt este important: nu zice mărturia lui Hristos, ci măr
turia lui Iisus. Iisus-Omul mărturiseşte
> condiţia
> de Fiu al lui Dumnezeu, aici
este esenţa. Dacă pe Iisus îl vezi doar ca pe un filosof, un Confucius, atunci nu
ai făcut nimic. Trebuie să poţi mărturisi ceea ce Mântuitorul a mărturisit prin
sine: Divinitatea. El aici pe pământ a fost un mărturisitor. Sunt împreună-slu
jitor cu tine şi cufraţii tăi, care au mărturia lui Iisus... acesta este lucrul care le
dă identitate şi îi face să fie împreună cu îngerii.
Finalul versetului căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei mi-e greu
să-l comentez. Faptul de a şti despre Iisus că este Fiul lui Dumnezeu şi a măr
turisi acest lucru trebuie să fie o convingere cu care trăim, viaţa noastră să măr
turisească, prin felul în care ea se desfăşoară, că pentru noi Iisus este Fiul lui
Dumnezeu.
Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb... Pare o etapă nouz...am văzut
cerul deschis...Vară acum revelaţiile acestea ce au fost? E ca şi când se deschide
cer după cer şi se trece permanent într-o altă etapă.
„Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte
Credincios şi Adevărat şijudecă şi se războieşte întru dreptate.” (Apoc. 19,11 )•
Conferinţa 39 - 13.03.2021 359
Imaginea calului alb a apărut şi când s-a deschis prima pecete: „Şi am
văzut când M ielul a deschis pe cea dintâi din cele şapte peceţi, şi am auzit pe una
din cele patru fiin ţe zicând cu glas ca de tunet: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată
un cal alb şi cel care şedea pe el avea un arc; şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca
un biruitor ca să biruiască!’ (Apoc.6, 1-2). Trimiterile la Domnul Hristos sunt
vagi, dar nu poţi să-ţi imaginezi că poate fi altcineva. In schimb aici la capitolul
nouăsprezece identitatea Domnului pare ceva mai uşor de recunoscut. El stă pe
calul alb, se numeşte Credincios şi Adevărat, se războieşte şi judecă.
Mai departe zice „Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt
cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai E l.”
(Apoc.19,12). Asta iarăşi duce la descrierea Domnului de la capitolul întâi
unde zice „Capul L u i şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii
Lui, ca para focului.” (Apoc. 1,14).
Mai fac o paranteză ca să dăm şansă înţelegerii. Când dai un nume, tu
stăpâneşti realitatea respectivă. Dacă spun că aceasta este o masă, o icoană, un
reportofon, eu stăpânesc cumva, domin, sunt în stare să numesc. Adam a dat
nume tuturor vieţuitoarelor pe care Dumnezeu le-a făcut să treacă prin faţa lui.
Adam le era superior. A fost în stare să le cunoască şi să le dea nume potrivite.
Dacă eu as da un nume Mântuitorului Hristos în această situaţie, eu aş fi cel
puţin egal cu El. Dumnezeu însuşi nu are nume, noi nu avem un nume al lui
Dumnezeu. El este anonymos. Am făcut mai demult lecţia asta. Nu poţi numi o
realitate care te depăşeşte, ci numai realităţi pe care le poţi circumscrie, le poţi
cuprinde. Numele Mântuitorului Hristos din acest moment al Apocalipsei
nu ne este nouă accesibil, nu e la îndemâna noastră. Numai El singur îşi ştie
numele. V-aş ruga să vă duceţi în această direcţie cu gândul, atunci când citim
că şi pe capul L u i sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege
decât numai El.
„Ş i este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele L u i se cheamă:
Cuvântul lui Dumnezeu.” (Apoc. 19,13). Aici ni-L descrie pe Mântuitorul
ca fiind cel jertfit şi avem şi acces la un nume: Cuvântul lui Dumnezeu. Ne
apropiem de taina Mântuitorului Hristos în ipostaza Lui apocaliptică, finală,

eshatologică.
„Şi ostile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte de
vison alb, curat.
Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neam urile cu ea. Şi
E l îi va păstori cu toiag defier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui
Dumnezeu, Atotţiitorul.
Şi pe haina Lui şi pe coapsa L u i are nume scris: îm păratul îm păraţilor şi
Domnul domnilor.” (Apoc. 19,14-16).
Mereu apare tema numelui în aceste versete. De asemenea apar alte ele
mente după care îl putem recunoaşte pe Domnul: sabia ascuţită care iese din
gură şi toiagul de fier cu care păstoreşte neamurile. Acest din urmă element îl
ştim din psalmul doi:
„Domnul a zis către Mine: «F iu l Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născuţi
Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta mar
ginile pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag defier; cape vasul olarului le vei
zdrobi!» ” (Psalmi 2,7-9).
E atât de important să vezi buchetul acesta de cărţi ale Vechiului şi Noului
Testament şi să-ţi dai seama că ele au acelaşi limbaj, chiar dacă sunt scrise în
epoci atât de diferite prin mâna şi mintea unor scriitori absolut diferiţi. Dar
Autorul care s-a exprimat după puterea fiecărui inspirat este unic şi astfel răz
bat aceleaşi elemente, când colo, când colo.
Conferinţa 40
20.03.2021
Acum mergem mai departe cu capitolul nouăsprezece: „Şi am văzut un

înger stând în soare; şi a strigat cu glas puternic, grăind tuturor păsărilor care
zboară spre înaltul cerului:...” (Apoc. 19,17).
Multe din elementele care compun acest conţinut al Apocalipsei sunt
legate de apariţia unui înger. îţi dai seama de o individualizare, o distincţie în
lumea cerească. Lucrurile acolo nu sunt otova, aşa cum nu sunt otova nici în
lumea pământească, unde nu sunt doi oameni la fel. Noi mai mult ne deose
bim, decât ne asemănăm. Din aceasta rezultă individualitatea noastră, persona
litatea, identitatea noastră specifică. Ceva asemănător ar trebui să adulmecăm
citind textul Apocalipsei, văzând această distincţie a slujitorilor cereşti, care
au anume misiuni în anumite momente. Nu e acelaşi înger care intervine. O
dată e unul, altă dată e altul. Asta ar putea fi o temă viitoare, despre apariţiile
îngereşti sau rolurile slujitorilor lui Dumnezeu.
Aici apare un înger în Soare. Eu mă duc cu gândul şi mai departe. Ni se
spune acum că o misiune a ajuns pe planeta Marte, au fost şi alte fel şi fel de
misiuni pe Lună. Prin urmare universul nostru poate fi abordat absolut mate
rialist, aşa cum se şi întâmplă. în acest caz Luna şi Marte sunt doar nişte cor
puri pe care le studiem, aducem elemente de acolo, vedem dacă există apă sub
scoarţă, etc.
Dar universul poate fi abordat şi din punctul de vedere al Apocalipsei.
Vedeţi aici un înger stând în Soare. E ca şi cum corpurile cereşti nu sunt numai
nişte globuri de piatră, de gaze sau de ce or fi, ci aşa cum Pământul este sălaşul
atâtor şi atâtor fiinţe, inclusiv al oamenilor, poate că şi corpurile cereşti sunt

patria unor fiinţe spirituale. Ce mă împiedică să gândesc acel lucru?
E un înger care stă în Soare. Toată tema extraterestrilor e o temă uşor
de limpezit din perspectiva concepţiei creştine, a viziunii despre lume din
Evanghelii şi Apocalipsă. Da, sunt şi alte fiinţe inteligente în univers, create de
Dumnezeu. Sunt inteligenţe cosmice, dar care nu au trup ca noi, pentru ca să
putem intra într-o relaţie cu ele aşa cum suntem noi obişnuiţi.
Deci îngerul stând în Soare „a strigat cu glas puternic, grăind tuturor păsă
rilor care zboară spre înaltul cerului: Veniţi şi vă adunaţi la ospăţul cel mare al
lui Dumnezeu,
Ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpetenii de oşti şi trupurile
celor puternici, şi trupurile cailor şi ale călăreţilor lor, şi trupurile tuturor celor
slobozi şi celor robi, şi ale celor mici şi celor m ari!’ (Apoc. 19, 17-18).
Trebuie să comentez puţin, deşi iniţial mi-am zis că voi trece repede peste
aceste versete. La acest final apocaliptic, la această prăbuşire a Babilonului,
aceasta este singura imagine aşa-zicând dură, care arată rezultatul unui război
total. Imaginea în care sunt chemate păsările cerului ca să mănânce trupurile
celor morţi> în război este înfricoşătoare.
» Unde te duce asta? Te duce la ideea că
nu e un război în care se face un armistiţiu
> de câteva ore ca fiecare să îsi
> ridice
morţii.
Există un scriitor pe care l-am mai recomandat şi altă dată, Virgil
Gheorghiu. In ultima parte a vieţii a fost preot la o biserică din Paris. El a fost
un scriitor de mare succes imediat după al doilea război mondial cu „Ora 25”.
Ziarul Lumina chiar a evocat zilele trecute această temă a lui. El pomeneşte
de mai multe ori într-un limbaj poetic despre Valea Albă şi explică această
denumire prin oasele nenumăraţilor morţi de la confruntarea dintre români
şi turci. Valea aceea era albă de oasele morţilor. Aici m-a dus cu gândul ima
ginea aceasta din Apocalipsă, la faptul că poate fi un război atât de înfricoşă
tor, încât nu se mai pune problema ca cineva să poată îngropa pe cei morţi. Şi
atunci ei sunt abandonaţi undeva, iar fiarele şi păsările rezolvă problema până
Conferinţa 40 - 20.03.2021 363
rămân oasele. Este imaginea înfricoşătoare a unei confruntări universale, unde

păsările sunt invitate la ospăţ, ceea ce înseamnă că supravieţuitorii nu au cum
rezolva problema. E ceva de aşa natură, încât continuitatea nu se pune în felul
în care o ştim
»
noi.
Iar acum cu versetul nouăsprezece începe ceva foarte complicat...
„Ş i am văzutfia ra şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să
facă război ce Cel ce sade pe cal şi cu oştirea Lui.” (Apoc. 19,19).
Apocalipsa pare că sare de colo colo şi trebuie să fac o paranteză aici. Noi
suntem obişnuiţi prin educaţia pe care o avem, ca explicaţiile care ni se dau să
fie făcute în paşi mărunţi. Adică să tot acumulăm câte puţin, să tot extindem
orizontul în sus, în lateral şi să cuprindem cât putem. E o metodă discursivă
să zic aşa, bazată pe analiză, pe corelaţii, pe distingerea lucrurilor. Dar limba
jul Apocalipsei nu este de felul acesta şi poate asta e şi dificultatea cu care ne
confruntăm.
Am aştepta poate ca Apocalipsa să fie un fel de construcţie cu elemente
definite, cu fire între ele şi cu o construcţie coerentă în care să te poţi mişca.
Dar nu există o asemenea propunere aici. Lucrurile se oferă aici pentru a le
îmbrăţişa aşa cum sunt. Spun „a îmbrăţişa”, pentru că termenul e cumva spe
cific religiei. E ceva ce cultura modernă nu dă omului. Au fost în istorie tim
puri în care oamenii beneficiau de o anumită educaţie în această direcţie de a
cunoaşte lucrurile prin îmbrăţişare, prin contemplare. Ele rămân în unitatea
lor şi tu te uiţi la ele. Când mă uit la un lucru, eu îl îmbrăţişez dintr-un anumit
unghi. Dacă schimb unghiul, văd acelaşi lucru, dar cu alte detalii. Imaginaţi-vă
că ne-am duce în douăsprezece puncte de jur-împrejurul unui obiect şi de fie
care dată am avea o imagine de contemplat în ansamblul ei. Dacă am fixa bine
lucrul acesta în minte, ne-am putea descurca cumva în Apocalipsă, dându-ne
seama că ea are un asemenea limbaj. Şi e tulburător faptul că imaginile pe care
le văd din diferite unghiuri se ating! Accentul cade pe ceva anume, însă există
o coerentă,7 o unitate.
i
Eu îmi propun ca după ce terminăm lectura aceasta să ne întoarcem şi să

ne fixăm pe anumite teme din Apocalipsă pe care să le urmărim de-a lungul
capitolelor.
Problema Răului cu care noi am făcut cunoştinţă începând din capitolul
doisprezece e descrisă într-o formă pe care ar trebui să o învăţăm, să o ştim.
Răul e prezentat statornic, la fel şi dintr-un unghi şi din altul.
Avem fiara pe de o parte, iar Cel ce şade pe cal ştim că este Domnul
Hristos în ipostaza Lui apocaliptică. Ştim din versetele precedente că cei din
oştirea Domnului sunt şi ei tot pe cai albi, îmbrăcaţi cu veşminte din vison
curat. Este o oştire
> hristificată care se cunoaşte
> că e a Domnului Hristos. Nu ne
spune cum s-au încleştat. înţelegem că fiara are şi ea o oştire şi cele două oştiri
se confruntă. Fiara a fost prinsă şi cu ea profetul mincinos:
„Şifiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel cefăcea înaintea ei
semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnulfiarei şi pe cei ce s-au închinat
chipului ei. "(Apoc. 19,20).
Ne aducem aminte din capitolul treisprezece de tema aceasta cu
Antihristul. Acolo e o fiară care iese din apă, e o fiară care iese din pământ şi
care e profetul mincinos şi mai e un chip al fiarei. Cu acest rău distinct şi întru
pat care e pe pământ, ne întâlnim aici... E o fiară care iese din apă şi se vede,
una care iese din pământ şi are rol preoţesc negativ şi un chip al Fiarei, cum ar
fi o icoană. Aceştia sunt prinşi acum. Vedem că confruntarea este concretă. Ea
presupune o strădanie, o muncă la care participă şi oamenii. Nu e ceva decretat
de Dumnezeu ca la crearea lumii, când a zis Săfie lum ină şi s-a făcut lumină.
Mai citesc o dată:
„Şifiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel cefăcea înaintea ei
semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnulfiarei şi pe cei ce s-au închinat
chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul defoc unde arde pucioasă.
Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate
păsările s-au săturat din trupurile lor." (Apoc. 19,20-21).
Conferinţa 40 - 20.03.2021 365
Ce fel de război poate fi acesta, dacă el este un război care se face cu sabia
Celui ce sade pe cal? Vă daţi seama câte lucruri trebuiesc puse la un loc şi
nuanţate.
>
Acum vine capitolul douăzeci din care vom citi în continuare, unul foarte
complicat. Acesta este pasajul din Apocalipsă care face ca Apocalipsa să nu fie
folosită public, pentru că e riscant. Ori iei cartea întreagă, ori nu o iei. în tra
diţia noastră luăm lucrurile întregi, numai sectarii iau câte o bucăţică, cum le
convine. Şi atunci trebuie să iei şi capitolul douăzeci. Dar cum îl explici? Nu
există explicaţie! Sau există explicaţii care au născut erezii! Şi atunci cum să
citeşti acest capitol şi să îndrăzneşti să comentezi ceva?
„Ş i am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului fi un
lanţ mare în m âna lui.
Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat
pe m ii de an i” (Apoc.20, 1-2).
Aici părintele Anania a tradus pe o mie de ani. Traducerea oficială este la
plural pentru evitarea controverselor. Sunt două formule - eretice! - de înţe
legere: una străveche care se numea hiliasm şi una modernă care se numeşte
milenarism. Dar înseamnă acelaşi
>
lucru, hiliasm sau milenarism înseamnă o
mie. Şi ce se înţelege? Că la sfârşitul lumii, Răul e biruit, e legat pentru o mie
de ani şi învie numai oamenii buni care vor împărăţi cu Mântuitorul Hristos pe
pământ timp de o mie de ani. După mia de ani, Răul e eliberat şi mai începe o
etapă, urmând ca apoi să urmeze judecata cea mare unde învie şi cei răi. Aceasta
este teza adventiştilor în forma modernă. De aceea e foarte complicat să intri
în aceste lucruri, pentru că ei le interpretează foarte exterior, direct şi simplu.
Acesta este milenarismul sau hiliasmul.
Şarpele cel vechi te trimite la Geneză, Ia Facere. Diavolul şi satana... Nu zice
„sau satana” ci zice „şi satana”.
„Ş i l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai
amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani.” (Apoc.20,3).
366 Preot Petru Moga - A PO C A LIPSA , O R IZ O N T U R I LIT U R G IC E
Părintele Anania scrie aici apărându-se cumva de alte înţelesuri: „ca în

tot cuprinsul Apocalipsei, există cifre şi numere cu valoare simbolică care nu
exprimă cantităţi sau raporturi determinate. Numărul o mie simbolizează o
perioadă foarte lungă pe care numai Dumnezeu o hotărăşte. C ă este aşa şi apli
când o traducere foarte riguroasă o dovedeşte faptul că în versetele 3,5,6, şi 7
textul original grecesc foloseşte expresia ta hilia ete” adică pluralul, respectiv
miile de ani. Presupun că de aceea părintele Anania şi-a permis să folosească
singularul acolo, pentru că dând explicaţia aceasta iese cumva din necaz.
Balaurul a fost legat în adânc şi pecetluit pentru ca să nu mai amăgească
popoarele. Asta înseamnă că popoarele continuă să fie pe pământ.
„După aceea, trebuie săfie dezlegat câtăva vreme!’ (Apoc.20,3).
Liniaritate şi geometrie ieftină nu ai cum să aplici la textul Apocalipsei. E
imposibil. Vedeţi că e final şi nu e final.
„Şi am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a d at să fa c ă judecată. Şi
am văzut sufletele celor tăiaţi pentru m ărturia lui lisus şi pentru cuvântul lui
Dumnezeu, care nu s-au închinatfiarei, nici chipului ei, şi nu au prim it semnul
ei pefruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au îm părăţit cu Hristos mii de ani.
Iar ceilalţi morţi nu înviazăpână ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta
este învierea cea dintâi.
Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moar
tea cea de a doua nu are putere, ci vorf i preoţi ai lui Dumnezeu şi a i lui Hristos
şi vor împărăţi cu E l mii de ani.
Şi către sfârşitul miilor de ani, satana vaf i dezlegat din închisoarea lui,
Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale
pământului, pe Gog şi peMagog, şi să le adune la război; iar num ărul lor este ca
nisipul mării.
Şi s-au suit pefaţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea
iubită. D ar s-a pogorâtfoc din cerşi i-a mistuit.
Conferinţa 40 - 20.03.2021 367
Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul defoc şi de pucioasă,

unde este şifia ra şi proorocul mincinos, şi vorf i chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii
vecilor!’ (Apoc.20, 4-10).
Trebuie să remarcăm că totuşi sunt nişte etape de biruire a răului. Fiara şi
profetul mincinos nu mai ies de acolo, deci ai putea zice că acesta este un rău
întrupat, încorporat. In capitolul doisprezece, cel cu femeia care naşte, bala
urul stă pe nisipul mării. Atunci iese fiara din mare pe care balaurul o împu
terniceşte. Adică sunt întruchipări ale Răului care rămân după aceea în lume.
Profetul mincinos care e fiara de pe pământ şi care are două coarne ca de miel
dar vorbeşte ca un balaur, este doborât la prima confruntare, unde vedeţi că
sunt şi elemente de pământesc, cu acele victime pe care vin păsările cerului să le
mănânce. Pe când războiul ultim, de după miile de ani, este unul mai degrabă
spiritual. Abia atunci ar fi finalul finalului.
N-aş mai zice nimic astă seara, sfatuindu-vă să fim precauţi. E păcat să nu
citim Apocalipsa, dar nişte lucruri trebuie lăsate cum sunt şi să nu ne împie
dicăm în interpretări ieftine şi liniare de tip adventist sau hiliast. E mult mai
complicat.
Reţinem că biruirea răului se face în cel puţin două etape mari: e o biruire
a răului întrupat şi apoi a principiului răului, a balaurului cel vechi. Dar în final
şi Răul întruchipat, dar şi Răul spiritual ajung împreună în iezerul de foc unde
vor rămâne în vecii vecilor. Citind mai departe putem vedea când apar oame
nii pedepsiţi, oamenii răi aşa zicând. Deocamdată vedem răul şi întruchiparea
răului, iar cei care au fost cu fiara şi profetul au fost ucişi cu sabia Celui ce şade
pe cal. Nu zice că au fost băgaţi în iezerul de foc.
Conferinţa 41 5
27.03.2021
Porţiunea din Apocalipsă de care ne ocupăm acum trimite la capitolele

doisprezece şi treisprezece, adică la problema Răului. Am spus că odată cu
semnele facem cunoştinţă cu Răul întruchipat, Răul cu o identitate precisă. In
etapa la care am ajuns acum, respectiv capitolele nouăsprezece-douăzeci, perso
najele Răului, întruchipările acestuia trimit la capitolele doisprezece-treispre-
zece. Acolo am făcut cunoştinţă
» > cu balaurul mare si
> roşu
> - diavol si
> satana, cu
care îngerii conduşi de Sfântul Arhanghel Mihail s-au războit şi l-au alungat.
El a stat pe malul mării şi au apărut fiara din apă şi fiara din pământ. Şi una şi
cealaltă aveau atribute care trimit către balaur, dar nu sunt balaurul.
Acum la final observăm lucruri pe care nu le pot explica, dar încercăm să
le conştientizăm aşa cum sunt. Eliminarea răului sau înfrângerea lui are loc în
două etape. Dacă am avea în vedere şi aruncarea balaurului din cer pe pământ
ar fi chiar trei lupte cu răul. Una condusă de Sfântul Arhanghel Mihail cu ostile
cereşti, în care balaurul este alungat pe pământ. Apoi în capitolul nouăspre
zece, fiara şi profetul mincinos au fost prinşi şi aruncaţi în iezerul de foc unde
arde pucioasă. Iar în capitolul douăzeci, balaurul este prins şi încuiat pentru
un timp.
„Şi am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un
lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi
satana şi l-a legat pe mii de an i” (Apoc.20,1-2).
în capitolul doisprezece tot prin diavol şi satana era explicată identitatea
balaurului. Dar şarpele cel vechi pare că ar trimite chiar la origine, la Geneză.
Conferinţa 41 - 27.03.2021 369
„Ş i l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai

amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să
fie dezlegat câtăva vreme." (Apoc.20, 2-3).
Pe urmă se schimbă imaginea:
„Şi am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi
am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui
Dumnezeu, care nu s-au închinatfiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul
ei pefruntea şi pe mâna lor." (Apoc.20,4).
De data aceasta se face trimitere la capitolul treisprezece, unde e descrisă
activitatea fiarei din apă şi a celei din pământ, care e numită şi profetul min
cinos. Pecetea fiarei este acel sase
>
sase
»
sase
»
si
>
suntem atenţionaţi
f f
că acesta este
număr de om. Datorită acestor indicaţii, cred că e vorba de un rău întruchipat
la nivelul fiinţei umane, al societăţii umane. Fiara în spatele căreia s-ar bănui
Antihristul, este un rău întruchipat ca om. E un rău care lucrează pe pământ,
fiara având chip de om.
Istoria se confruntă cu această ispitire antihristică a fiarei până la momen
tul când avem lupta cea mare. Mântuitorul Hristos vine pe acel cal alb şi avem
cumva o primă victorie în urma căreia învie cei care nu au semnul fiarei, cei care
s-au putut ţine departe de ispitire.
„Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani." (Apoc.20,4).
în doctrina noastră şi în felul care a fost dezvoltată partea de teologie cu
trimitere către Eshaton, nu putem explica, fără să o luăm razna sau să devenim
sectari. O lăsăm aşa. Mai departe zice:
„Iar ceilalţi morţi nu înviazăpână ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta
este învierea cea dintâi." (Apoc.20,5).
E o înviere de care se împărtăşesc cei care nu au semnul şase-şase-şase.
„Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moar
tea cea de a doua nu are putere, ci vorf i preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos
şi vor îm părăţi cu E l mii de ani.
370 Preot Petru Moga - A PO C A LIPSA , O R IZ O N T U R I L IT U R G IC E
Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va f i dezlegat din închisoarea lu i”

(Apoc.20, 6-7).
Ce o fi însemnând această mie sau aceste mii de ani?
Ciudat este că satana va fi dezlegat din nou din închisoarea lui. Băgaţi de
seamă că din tematica aceasta a Răului din care noi avem trei nume - balaurul
cel vechi, fiara din apă şi fiara din pământ, mai rămâne doar balaurul. Cu cei
lalţi doi s-a terminat. Nu se mai revine asupra lor. Ei sunt băgaţi în iezerul de
foc. Eu înţeleg de aici că balaurul cel vechi -diavol şi satana- este răul spiritual,
este izvorul răului. Acesta e legat şi i se dă drumul din nou. D upă aceasta el
face o nouă ispitire, adună iarăşi popoare şi porneşte o nouă confruntare. Am
putea zice că trebuie să fie o confruntare spirituală, că lucrurile nu se repetă în
acelaşi fel.
j
„Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale
pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar num ărul lor este ca
nisipul mării.
Şi s-au suit pefaţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea
iubită. D ar s-a pogorâtfoc din cerşi i-a mistuit.
Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă,
unde este şifiara şi proorocul mincinos, şi vorf i chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii
vecilor.” (Apoc.20, 8-10).
Deci e un nou război. Dar este straniu, pentru că din moment ce există
această nouă ispitire făcută de însuşi balaurul, se înţelege că pe pământ sunt în
continuare popoare şi oameni. El încearcă să facă şi chiar face o armată mare şi
înconjoară cetatea lui Dumnezeu. înţelegem că face referire la cetatea Noului
Ierusalim, despre care se va vorbi însă în capitolele următoare. Nu ştiu cum să
înţeleg. Poate cetatea s-a înfiripat deja, este un germene, este un prim contur
al ei...E foarte complicat. Dar înţelegem că e un pământ unde există deja ceta
tea cea iubită a lui Dumnezeu. Şi vine un alt război şi o ultimă biruinţă asupra
răului.
Conferinţa 41 - 27.03.2021 371
Eu rămân la înţelegerea că aici e un rău spiritual, un rău în forma lui auten

tică, principială. Balaurul va fi aruncat în iezerul de foc unde deja sunt fiara şi
profetul mincinos. Asta ne arată nişte etape ale războiului cu Răul şi în acelaşi
timp nişte etape ale eliberării de rău, ale învierii.
In primă instanţă Domnul Hristos se confruntă cu răul întrupat, pe când
aici se coboară foc din cer asupra celor adunaţi de balaur la o luptă împotriva
taberei sfinţilor şi cetăţii iubite de Dumnezeu. E clar că e deja o selecţie a oame
nilor. Sunt cei care au biruit rezistând la ispitirea antihristică şi ei sunt cumva
într-o poziţie privilegiată - au înviat, asupra lor nu mai acţionează moartea cea
de-a doua. Nu se luptă cu pericolul care îi înconjoară. Lupta lor a fost alta, la
timpul cuvenit. Ci focul din cer se coboară şi îi mistuie pe vrăjmaşi.
„Ş i am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinainteafeţei
Lui păm ântul şi cerul au fu git şi loc nu s-a mai găsit pentru ele.” (Apoc.20,11).
Lucrurile acestea ne trimit la început, la descrierea iniţială a tronului şi a
Celui care şedea pe tron, pentru care autorul nu are cuvinte să-L descrie. Aici
mai vine însă cu ceva în plus: dinainteafeţei L u i păm ântul şi cerul au fu git şi loc
nu s-a m ai găsit pentru ele. E o situaţie în care nu se urcă apostolul Ioan către
zonele superioare. Aici realităţile cereşti au coborât pe pământ şi asta impune
o curăţire a pământului. Realităţile pământului trebuie să suporte această apro
piere a cerului şi nu o suportă. ..păm ântul şi cerul au fu git şi loc nu s-a mai găsit
pentru ele. Deci lumea obişnuită, universul natural nu poate sta în faţa acestei
realităţi.
)
„Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi
cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi mor
ţii au fostjudecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cufaptele lor.” (Apoc.20,12).
Nu cumva învierea şi faptul de a fi viu şi a fi mort nu are legătură cu ce
înţelegem noi prin faptul de a învia un mort? Nu cumva cei care au înviat mai
întâi sunt cei care s-au putut ridica? Ei sunt vii, pentru că au putut evita conta
minarea cu influenţa antihristică. Pentru că aici vorbeşte de morţi. Noi avem
imaginea tradiţională că la un moment dat toată lumea va învia otova. Dar sunt
distincţii. Nu cumva cei numiţi morţi sunt cei care au hibe şi nu au putut să se
menţină necontaminaţi? Despre ei nu zice că au înviat, ci zice şi am văzut pe
morţi. Termenul de înviat s-a aplicat altei categorii.
„Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au d at pe morţii lor,
şijudecaţi au fost, fiecare dupăfaptele sale.
Şi moartea şi iadul au fost aruncate în răul defoc. Aceasta e moartea cea de
a doua: iezerul cel defoc.
Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.”
(Apoc.20, 13-15).
Tare m-aş aventura să încerc explicaţii, dar mă stăpânesc. în orice caz, vă
daţi seama că sunt alte concepte aici. Zice că moartea şi iadul i-au dat pe mor
ţii pe care îi aveau....deci câte categorii de morţi sunt aici? Câte categorii de
oameni contaminaţi în anumite grade?
Iar cine n-afost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul defoc...
Până acum în iezerul de foc au fost aruncaţi numai fiara, profetul mincinos
şi balaurul. Dacă cineva nu a fost găsit în cartea vieţii şi a fost aruncat aici, ar
însemna că, ceea ce aparţine răului, ceea ce s-a contaminat cu răul ajunge aici.
Să nu vă supăraţi că în această etapă a Apocalipsei nu dăm explicaţii. Pur
şi simplu citim şi doar apăs pe anumite lucruri, ca să nu le simplificăm. Lectura
ne ajută să ne depărtăm de simplificare şi să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. în
aşteptarea lecturilor următoare şi încercând să punem cap la cap cât mai multe
lucruri din Sfânta Scriptură, poate vom pricepe ceva. Sunt termeni, concepte,
noţiuni cu care ne întâlnim şi care în mod sigur nu au înţelesul pe care îl dăm
noi: moartea, iadul, iezerul de foc, învierea cea dintâi...
Am repetat tot capitolul pentru a ne clarifica faptul că biruirea răului
se face în etape. Nu ştiu dacă sunt temporale, pe secole sau milenii. Sunt mai
degrabă nivele la care se petrece lupta cu răul şi acesta e biruit. O dată este
biruit răul care se întruchipează la nivelul omului şi vine ca nişte oameni dera
paţi, antihrişti. Apoi este biruit răul ca principiu, balaurul cel vechi. Aceasta
e o altă confruntare şi presupune că au existat oameni care s-au selectat, s-au
Conferinţa 41 - 27.03.2021 373
sfinţit, au mărturisit pe Domnul şi au înviat. Şi abia atunci când există o cetate

iubită, există aleşii lui Dumnezeu care sunt preoţi ai lui Dumnezeu şi împără-
ţesc împreună cu Domnul, abia atunci vine ultimul asalt al răului în forma lui
cea mai radicală.
Şi mai trebuie să ne dăm seama că cei care sunt judecaţi după ce are loc
învierea cea dintâi sunt numiţi morţi. înţelegem că nu e ceva care să te califice
când eşti numit mort. Dimpotrivă, e o judecată a oamenilor care mai au în ei
moarte, s-au contaminat cu virusul morţii.
Eu vă propun să lăsăm lucrurile aşa cum le-am parcurs. Reţineţi ce puteţi
fiecare şi lăsaţi-le aşa cum sunt. Data viitoare vom ataca penultimul capitol al
Apocalipsei cu partea luminoasă, împlinitoare a acesteia, unde vom vedea ce a
pregătit Dumnezeu pentru biruitori.
Conferinţa 42 9
10.04.2021
De data aceasta îmi propun să vă provoc cu ceva care mi se pare capabil

să deschidă drumuri. Mă gândesc să citim ceva din epistola Sfântului Petru.
Lecturile acestea biblice pe care le facem, se vădesc a fi şi pentru mine şi cred
că şi pentru dumneavoastră tot mai încărcate de putere, de semnificaţie. Atâta
lectură biblică din toată Sfânta Scriptură am adunat, încât la citirea zilnică
încep să încolţească în mintea noastră intuiţii legate de faptul că simţim trimi
teri către un text sau altul deja citit.
Citim un pic din epistola a doua a Sfântului Apostol Petru. Nu pe ea
vreau să îmi construiesc comentariul, dar vă citesc un pic ca introducere, ca să
ne dăm seama de faptul că la începuturile istoriei creştine trebuie că se ştiau
lucruri tainice nu doar de către Sfântul Ioan. Aspecte legate de eshaton şi de
venirea Mântuitorului Hristos trebuie să fi fost un patrimoniu de credinţă şi
de cunoaştere într-un cerc mai larg, de vreme ce găsim trimiteri deosebite la
Sfântul Pavel şi Sfântul Petru.
„întâi, trebuie să ştiţi că, în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjo
coritori care vor umbla după poftele lor,
Şi vor zice: Unde estefăgăduinţa venirii L u i? Că de când au adormit părin
ţii, toate aşa rămân, ca de la începutuljapturii.
Căci ei în chip voit uită aceasta, că cerurile erau de demult şi că păm ântul
s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă,
Ş i prin apă lumea de atunci a pierit înecată,
Conferinţa 42 - 10.04.2021 375
Iar cerurile de acum şi păm ântul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate
pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi.” (2 Petru 3,
3-7).
Deci cerurile şi pământul de acum au în perspectiva lor judecata şi o pieire
prin foc, aşa cum într-o altă etapă a fost o pieire prin apă.
„Ş i aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea
Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.
Dom nul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întâr
ziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la
pocăinţă.
Iar ziua Domnului va veni ca unfur, când cerurile vorpieri cu vuiet mare,
stihiile, arzând, se vor desface, şi păm ântul şi lucrurile de pe el se vor mistui.
Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să
umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie,
Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile,
luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!
D ar noi aşteptăm, potrivitfăgăduinţelor Lui, ceruri noi şi păm ânt nou, în
care locuieşte dreptatea.” (2 Petru 3, 8-13).
Este o perspectivă de tip apocaliptic. Nu îţi trebuie să forţezi citirea şi
înţelesul acestor versete de la Sfântul Petru pentru a te găsi în plină atmosferă
apocaliptică asemănătoare cu cea a Sfântului Ioan Evanghelistul. Atâta doar că
aici lucrurile sunt spuse mai simplu, pe când acolo ele au o construcţie şi nişte
detalii a căror logică ne scapă. Tematica însă, mesajul general este foarte ase
mănător cu ceea ce spune Sfântul Apostol Petru aici.
Acum să revenim. Suntem cu Apocalipsa la un text pe care l-am citit şi
data trecută încă o dată şi îl mai citim şi astăzi o dată pe sărite, respectiv capi
tolul douăzeci.
„Ş i am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi
am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui lisus şi pentru cuvântul lui
Dumnezeu, care nu s-au închinatfiarei, nici chipului ei, şi nu au prim it semnul
ei pefruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au îm pârâţit cu Hristos m ii de ani.”

(Apoc.20,4).
Sunt nişte cuvinte cheie, nişte sintagme, nişte nume şi realităţi care ar tre
bui să iasă în faţă pentru a fi văzute. Avem „Fiul lui Dumnezeu”, „Fiul Omului”,
„împărăţia Cerurilor” sau „împărăţia lui Dumnezeu” şi altele pe care le scoa
tem acum în evidenţă. Imaginea şi numele celor salvaţi, a celor care se mântu-
iesc, este de preoţi ai Mântuitorului Hristos şi de împărăţie a lui Dumnezeu.
Ce ar putea însemna pentru cei care biruie faptul de a fi preoţi şi împărăţie?
„Iar ceilalţi morţi nu înviazâpână ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta
este învierea cea dintâi.” (Apoc.20,5).
In limbajul obişnuit teologic se vorbeşte de o înviere generală, de o jude
cată generală...Dar trebuie undeva explicat mai bine, pentru că altfel rămân
adventiştii de ziua a şaptea cu formula lor. Că textul spune clar că ar fi mai întâi
o înviere, apoi satana e dezlegat după miile de ani şi face din nou război, iar
apoi sunt chemaţi cei morţi la judecată.
„Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moar
tea cea de a doua nu are putere, ci vorf i preoţi ai lui Dumnezeu şi a i lui Hristos
şi vor împăraţi cu E l mii de ani.” (Apoc.20,6).
Condiţia biruitorilor care se împărtăşesc de învierea cea dintâi este că vor
fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai Mântuitorului Hristos. Nu explic, dar scot în
evidenţă aceste noduri de înţelegere. Sunt realităţi cheie pentru care o lectură
biblică aprofundată ne-ar putea sensibiliza în ideea de a le da totuşi o întru
pare de înţeles.
„Şi către sfârşitul miilor de ani, satana vaf i dezlegat din închisoarea lui,
Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale
pământului, pe Gog şi pe M agog.” (Apoc.20,7-8).
învierea cea dintâi coexistă cu o viaţă pământească! Este o înviere şi o
împărăţie, dar mai există încă o realitate pământească comună, care este vic
tima noii propovăduiri satanice.
Conferinţa 4 2 - 10.04.2021 377
Evocarea celor trei întrupări ale răului cu care ne întâlnim la trâmbiţe

ne spune că din gura balaurului, a fiarei şi a profetului mincinos au ieşit trei
duhuri sub formă broaşte care au chemat la prima confruntare împotriva bine
lui. Deci cele trei forme ale răului sunt foarte bine distinse acolo. Acum la final
e numai balaurul cel vechi sau satana.
Ş i va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale
păm ântului...E clar că nu e vorba de cei care au înviat, ci de o altă lume care
încă este permisivă la această ispitire.
„Ş i s-au suit pe fa ţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea
cea iubită .” (Apoc.20,9). Eu percep asta ca un fel de selecţie, ca şi când există
o populaţie care încă poate să facă voia ispititorului şi există o cetate iubită cu
cei care sunt preoţi ai lui Dumnezeu. Deci este o etapă în care binele începe să
se încetăţenească pe pământ, dar încă nu cuprinde totul.
„D ar s-a pogorâtfoc din cer şi i-a mistuit.
Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul defoc şi de pucioasă,
unde este şifiara şi proorocul mincinos, şi vorfi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii
vecilor.” (Apoc.20,9-10).
Deci cu ispititorii se termină, sunt băgaţi în iezerul de foc.
„Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinainteafeţei
Lui păm ântul şi cerul au fu git şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. ” (Apoc.20,11).
Suntem în situaţia, în care cerul şi pământul, cum spunea Sfântul Apostol
Petru, nu suportă apropierea Supremului.
„Ş i am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului...”
(Apoc.20,12). E foarte straniu lucrul acesta. Vă sugeram data trecută să fim
atenţi şi să avem deschiderea de a înţelege că termenul de vii şi de morţi are
conotatii calitative. Adică sunt unii care s-au ridicat la o calitate si alţii cărora
j > >
nu le-a reuşit încă; iar cei din urmă poartă numele de morţi, comparativ cu cei
care au înviat şi împărăţesc cu Hristos. Ispititorul a fost băgat în iezerul de foc,
dar nu se spune că toţi cei din armata lui au păţit la fel. Eu cred că aceştia sunt
duşi la judecată.
„...şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea
vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor."
(Apoc.20,12).
Vedem că se face o distincţie între cărţile si cartea vieţii. Ele sunt diferite.
) » i >
„Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au d at pe morţii lor,
şijudecaţi au fost, fiecare dupăfaptele sale.” (Apoc.20,13).
înţelegem că cei care sunt judecaţi, sunt oameni.
„Şi moartea şi iadul au fost aruncate în răul defoc...” (Apoc.20,14). Avem
nevoie de înţelegeri diferite de cele cu care lucrăm obişnuit. Moartea îi dă pe
cei pe care i-a luat şi iadul de asemenea....Sunt alte înţelesuri...
„Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel defoc.
Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul defoc.”
(Apoc.20,14-15).
Moartea de-a doua nu are putere asupra celor care au înviat deja şi au
devenit preoţi ai lui Dumnezeu. Continuăm cu capitolul douăzeci şi unu.
„Şi am văzut cer nou şi păm ânt nou. Căci cerul cel dintâi şi păm ântul cel
dintâi au trecut; şi marea nu mai este!' (Apoc.21,1).
E ca după potop, cum spune Sfântul Petru că au fost un cer şi un pământ
schimbate radical prin acel potop generalizat. Nu se dau amănunte în Sfânta
Scriptură, dar Sfântul Petru aşa a prezentat, ca o catastrofa cu care se încheie
pământul şi cerul care au fost.
„Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la
Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei!’ (Apoc.21,2).
Sigur că am o problemă aici: Cetatea cea iubită a apărut înainte, când
încă mai era pe pământ ceva şi balaurul a putut înconjura cetatea. Aici pare că
lucrurile capătă o calificare şi mai înaltă.
„Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu
este cu oamenii şi E l va sălăşlui cu ei şi ei vorf i poporul L u i şi însuşi Dumnezeu
vaf i cu ei.” (Apoc.21,3).
Conferinţa 42 - 10.04.2021 379
Imaginea împlinirii, a biruinţei este această întrupare a cerului pe pământ.

Dumnezeu vine pe pământ! Pământul acesta nou şi cerul nou sunt capabile să
primească o prezenţă deplină a lui Dumnezeu.
„Ş i va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va m aifi; nici plângere,
nici strigăt, nici durere nu vor maifii, căci cele dintâi au trecut.
Ş i Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi lefiacem pe toate...” (Apoc.21,4-5).
E o re-creatie, o creaţie din nou.
„Ş i a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.
Şi ia r mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt A lfa şi Omega, începutul şi sfârşitul.
Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.” (Apoc.21,5-6).
Comentez un pic zccstAlfiaşi Omega. Sunt teme suculente cu care noi am
cochetat încă din 1994, când am făcut crucea aceea, care acum este în curtea
bisericii. Atunci am încercat să scoatem în evidenţă „Eu sunt-urile” din Sfânta
Evanghelie de la Ioan. Sunt şapte foarte clare şi în jurul lor mai sunt şi altele
mai vagi. Dar ele ar putea să trezească atenţia şi interesul nostru pentru ca să
culegem din întreaga Sfântă Scriptură aceste auto-numiri ale lui Dumnezeu,
pe care să le completăm cu cele din Apocalipsă. Să le putem pune la un loc şi
să vedem cu ce nume se prezintă Dumnezeu pe Sine.
Plecând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a spus „Eu sunt cel ce sunt”, să
vedem toată tema extraordinară a lui „Eu sunt” cum străbate Sfânta Evanghelie
de la Ioan, cu toate atingerile din Săptămâna Patimilor, până la acest Eu sunt
A lfa şi Omega din Apocalipsă.
„Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voif i lui Dumnezeu şi el îm i vafii Mie
_/9«” (Apoc.21,7).
Perspectiva aceasta împlinitoare a Apocalipsei ca Dumnezeu să locuiască
cu oamenii şi oamenii să-I fie fii, în care împărăţia lui Dumnezeu se coboară
pe pământ, devine acum o realitate care se întrupează. Este o realitate care are
ca suport un cer nou şi un pământ nou, o creaţie nouă. Nu e ceva foarte liniar
ce vă spun, dar ne putem sensibiliza atenţia şi intuiţia pentru a pipăi o minge
de foc, pe care nu o putem lua în mână, dar o putem contura pentru mintea
noastră.
„Iar partea celorfricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi
fermecători si închinători de idoli si a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care
arde, cufoc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” (Apoc.21,8).
Abia acum se creează perspectiva unei ultime selecţii a fiinţelor umane
în care cei care nu pot să aibă calitatea de fii ai lui Dumnezeu sunt înghiţiţi în
iezerul de foc.
Textele cu care slujim începând de la Paşti şi apoi mai departe în
Săptămâna Luminată, sunt extraordinare privite din perspectiva Apocalipsei:
„Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, căci slava Domnului peste
tine a răsărit! Saltă acum şi te bucură, SioaneL.” în Apocalipsă îngerul vine şi
îi arată lui Ioan, cum se coboară cetatea, cum învierea este anticameră pentru
biruinţa aceea extraordinară de la final, care înseamnă de fapt o nouă creaţie:
cer nou, pământ nou şi Noul Ierusalim.
Toată tematica Ierusalimului care apare în psalmii lui David este mult mai
mult decât istorie naţională evreiască. De aceea Psaltirea este atât de actuală
şi de biruitoare în rugăciune. Psalmii sunt încărcaţi de profetism mesianic şi
eshatologic. Nu ar fi atât de important termenul acesta de Ierusalim, dacă nu
ar avea şi această deschidere. Nu Ierusalimul istoric, politic, ci Ierusalim ca şi
concept apocaliptic, eshatologic. în momentul în care religiozitatea noastră ar
fi luminată de perspectiva, de adulmecarea acestor înţelesuri, vă daţi seama ce
forţă ar avea Psaltirea pentru noi şi cum am simţi unele pasaje al căror înţeles
nu s-ar mai poticni la un moment istoric, ci s-ar duce mai departe către ceea ce
se pregăteşte, se acumulează.
Evanghelia Sfântului Ioan zice:
„L a început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.
Toate prin E l s-au făcut; şifără E l nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Conferinţa 42 - 10.04.2021 381
Intru E l era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.

Şi lum ina lum inează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1,
1-5).
Au fost mai multe momente la Paşti când eu am încercat să atrag aten
ţia şi să stimulez o evlavie, urmărind faptul că tot cultul din noaptea de Paşti
se bazează pe aceste elemente: Cuvântul, Lumina şi Sfânta împărtăşanie sau
Viaţa. Imaginea Luminii care luminează în întuneric face trimitere la întrupa
rea Mântuitorului Hristos care îşi asumă o condiţie de prezenţă pe pământ, ca
o lumină în întuneric. Asta înseamnă deja o confruntare, un început de cuce
rire a unui teritoriu. Lumina s-a aprins şi nu se mai stinge, ci se înmulţeşte,
diseminează. Acesta este sensul şi imaginea Bisericii în lume până la eshaton.
Apocalipsa arată biruinţa definitivă asupra tuturor surselor de întuneric.
„N u era el Lum ina ci ca să mărturisească despre Lumină.
Cuvântul era Lum ina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine
în lume.
în lume era şi lumea prin E l s-afăcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se
fa c ă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 8-12).
Nu vă sună apropiat de limbajul apocaliptic? Procesul acesta ca oamenii
să devină fii ai lui Dumnezeu...Mântuitorul Hristos s-a făcut Fiu al Omului
şi oamenii sunt abonaţi la un proces, o transformare prin care ei pot deveni fii
ai lui Dumnezeu. Să fii ortodox, credincios, practicant al tradiţiei, dar să ai şi
această lumină de far! Noi avem înţelegeri egoiste...De ce sunt credincios? Păi
să mă mântuiesc...Şi dacă cercetezi un pic să vezi ce înţelegem prin asta, vedem
că înseamnă un fel de salvare personală, o separare de ceilalţi, care n-au decât
să ardă în foc, dar eu să mă salvez, să fiu undeva la bine. Să sesizaţi derapajul
egoist şi limitat al problemei. Să înţelegem că Dumnezeu ne vrea fii ai Lui. El
vrea ca tot mai mulţi fîi ai omului să se poată numi la final fii ai lui Dumnezeu.
Mai citim şi din prima epistolă a Sfântului Ioan:
„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit

şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii,
-Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci,
care era la Tatăl şi s-a arătat nouă-’ (1 Ioan, 1-2).
Dacă punem textele acestea în paralel, am putea spune „La început
era viaţa şi viaţa era la Dumnezeu” sau „La început era lumina şi lumina
era la Dumnezeu şi Dumnezeu era lumină”. Sunt termeni cu care Teologul,
Evanghelistul se apropie de marea taină a lui Dumnezeu şi a Fiului şi a Duhului
Sfânt.
Zice aici Cuvântul vieţii, dar putea să zică „Cuvântul-Viaţă”, pentru că
autorul imediat a simţit nevoia să spună Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o....
Pe Mântuitorul Hristos L-au văzut si
» au fost în intimitatea lui fizică. Pe El îl
numeşte
i Viată.
>
...vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. înţelegem tri
miterea la Mântuitorul Hristos!
„Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu
noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.
Şi acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină.
Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la E l şi v-o vestim: că Dumnezeu
este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.
Dacă zicem că avem împărtăşire cu E l şi umblăm în întuneric, minţim şi
nu săvârşim adevărul.
Iar dacă umblăm întru lumină, precum E l este în lum ină, atunci avem
împărtăşire unul cu altul...” (l Ioan, 3-7).
Ce am vrut să spun prin toate acestea? Am vrut să vă atrag atenţia că
limbajul Apocalipsei e pregătit, e acolo în germene. Numai din lipsa noas
tră de cultură biblică, din incapacitatea de a putea trăi concomitent în texte
diferite nu ne dăm seama cum se leagă lucrurile. Acolo în Apocalipsă vedem
această perspectivă a venirii Tronului dumnezeiesc pe pământ şi judecata în
urma căreia unii sunt trimişi în iezerul de foc. Iar ei sunt judecaţi. Acesta este
Conferinţa 42 - 10.04.2021 383
punctul pe care mi l-am propus astăzi: „...stând înaintea tronului şi cărţile au

fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii. ” (Apoc.20,12).
Ne-am întâlnit cu texte foarte incomode în Apocalipsă, în care părea că
cei salvaţi sunt cei scrişi în cartea vieţii. Cei care nu sunt scrişi în cartea vie
ţii...gata, se termină cu ei. Aşa se înţelegea. Dacă nu eşti suficient de atent, te
poţi duce pe căi greşite, precum cea cu miile de ani despre care am mai vorbit.
Tot aşa putem cădea în derapajul calvinist, adică al reformaţilor. După Luther
a venit o reformă şi mai radicală care a pus accentul pe faptul că unii oameni
sunt damnaţi. Ca şi când nu mai contează ce mai fac şi cum fac. Unii sunt pre
destinaţi la salvare şi unii la eşec. Cum să poţi fi om credincios în creştinism în
această situaţie? Dacă nu am fost scris în cartea vieţii, am pe mine scrisă con
damnarea. Alţii spun că ei sunt salvaţi şi stau liniştiţi că au bilet de trecere. Ori
nu se poate lucra aşa.
Şi totuşi trebuie să avem cumva o înţelegere despre această carte a vieţii
pentru ca să ne putem motiva, în sensul de a înţelege că soarta noastră nu e
definitivată, că are sens să ne străduim permanent pentru bine. Să ne străduim
cu citire dimineaţa şi seara, cu spovedanie, cu Sfânta împărtăşanie, cu ce ştim
noi că are sens! Vă propun să înţelegem că această Carte a vieţii are legătură cu
Domnul Hristos şi cu Duhul Sfânt! Când zice că s-au deschis cărţile...poate că
fiecare are o carte. Fiecare are o carte a lui. Nu e vorba de cei care au biruit pri
mii şi au ajuns preoţi ai lui Dumnezeu. E vorba de cei care au fost vulnerabili la
ultima ispitire a balaurului, morţii aceia care poate că suntem noi. Eu personal
poate fac parte dintre morţii aceia şi am o carte a mea, după care sunt judecat.
Dar mai e si
> o carte a vieţii.
» Eu cred că înscrierea aceasta în cartea vieţii
>
e un proces dinamic, un viu, pentru că presupune înrudirea mea cu Domnul
Hristos. Dacă mie îmi reuşeşte cât de cât să am părtăşie cu Cartea vieţii, care
poate fi realitatea Duhului Sfânt din Domnul Hristos sau chiar Domnul
Hristos, atunci eu nu pot intra în iezerul de foc. Dacă am înţelege acest lucru
în felul acesta, atunci ar avea sens să zicem „Cred, Doamne, şi mărturisesc că
Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume
384 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N T U R I LITU R G ICE
să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Adică nu sun
tem în situaţia unei damnări anterioare vieţii noastre, ci M ântuitorul Hristos
a venit tocmai pentru a ne da posibilitatea să ne numărăm printre cei înscrişi
în cartea vieţii. Şi de ce depinde aceasta? Depinde de permisivitatea noastră
la această invitaţie a Domnului Hristos ca şi Cuvânt, ca Lumină, ca Viaţă,
ca împărtăşanie...Adică toate formele în care Domnul Hristos se întrupează
sacramental pentru noi. Toate formele în care Domnul Hristos se face pre
zent, ca invitaţie la care noi ar trebui doar să răspundem „da”. Adică să permi
tem, să avem disponibilitatea de a-L primi ca Lumină, Cuvânt, Viaţă, Sfântă
împărtăşanie.
In momentul în care intri într-o comuniune cu Domnul Hristos, te înscrii
în Cartea vieţii pentru că El e Viaţa! Toate aceste cuvinte care ajung în limba
română: Cuvânt, Viaţă, Lumină - ele toate sunt prezente şi au o încărcătură
hristică, mesianică. Nu poate fi viaţă fără să fie Mântuitorul Hristos prezent
acolo.
în ce măsură Duhul Sfânt este mai prezent decât Dom nul Hristos ca
Persoană a Sfintei Treimi, nu ştiu. Dar Domnul Hristos e prezent în această
sintagmă de Carte a vieţii şi deci prin faptul de a fi înscris acolo, te salvezi de
iezerul de foc.
Ţelul meu din această seară a fost să mă folosesc de texte din alte părţi ale
Sfintei Scripturi pentru a ne da seama că în încărcătura de înţelesuri tainice
ale acestor cărţi, limbajul folosit nu e întâmplător. E ca şi când ei ştiau foarte
bine ce spun. Nu ştia doar Sfântul Evanghelist Ioan, ştia şi Sfântul Pavel, ştia şi
Sfântul Petru. Sunt lucruri pe care ei nu le detaliază, dar care sunt dezvoltate
în ultima carte a Noului Testament.
Conferinţa 43
17.04.2021
Aş vrea să revenim la imaginea Tronului din capitolul douăzeci.

Când veniţi la biserică, să rămâneţi preţ de jumătate de minut în pridvor şi
să luaţi în suflet imaginea de deasupra uşilor de intrare. Este imaginea Tronului
Judecăţii din urmă sau al Hetimasiei. Nu avem o reprezentare figurativă umană
pe Tron. Este doar Tronul, pe care se află Sfânta Evanghelie şi Porumbelul
Duhului Sfânt. Am procedat cam cum s-a reprezentat în Evul Mediu Tronul
Hetimasiei. Dar dimensiunile tronului şi felul cum se încadrează în pridvor
este o reuşită.
> Merită să vă confruntaţi
> vizual cu el de fiecare dată.
„Ş i am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinainteafeţei
L u i păm ântul şi cerul au fu git şi loc nu s-a mai găsit pentru ele." (Apoc.20,11).
Prezenţa Celui care stă pe tron face ca cerul şi pământul să nu mai fie. Iar
în capitolul douăzeci şi unu scrie:
„Ş i Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi lefacem pe toate. Şi a zis: Scrie,
fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.
Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul.’'
(Apoc.21, 5-6).
E ca o replică la prima creaţie. Prima creaţie e cumva epuizată şi nu rabdă
să stea în faţa Creatorului, care este pe tron. El vine în lumea aceasta, iar lumea
nu-L suportă şi dispare. Se creează astfel un cer nou şi un pământ nou.
Până aici am mai citit şi lecţiile trecute. Am recitit acum pentru a face
nişte conexiuni. Continuăm cu citirea din capitolul douăzeci şi unu.
„Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele
din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa,
femeia Mielului.” (Apoc.21,9).
Sincer vă spun, pe mine mă deranjează mireasa, fem eia M ielului...Nu s-a
putut găsi un alt echivalent în traducere?
„Şi m-a dus pe mine, în duh, intr-un munte mare şi în a lt.” (Apoc.21,10).
E straniu! Ar trebui să numărăm de câte ori viziunea autorului Apocalipsei se
datorează unei trepte tot mai înalte şi mai înalte de urcare în duh. Aici este dus
în duh pe un munte înalt...Nu e urcarea în duh, în urma căreia el a văzut prima
dată Tronul şi pe Cel ce şedea pe Tron.
„Şi m-a dus pe mine, în duh, intr-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat ceta
tea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
Având slava lui Dumnezeu” (Apoc.21,10-11).
Mireasa Mielului este Ierusalimul care se pogoară din cer. Am înţeles că
atât Babilonul cât şi Ierusalimul sunt întruchipate feminin. Ele sunt realităţi
comunitare, umane, asemănătoare unor cetăţi. Când zici cetate, înseamnă o
formă de convieţuire a multor oameni, dar o formă care are si dimensiune
fizică. E o cetate, un oraş, o formă de vieţuire. Nu e o fantasmă, un vis, o supe
rioritate de natură sufletească. E o civilizaţie, o reuşită sau o nereuşită a civi-
lizaţiei umane. Noul Ierusalim este reuşita prin excelenţă.
Am o nedumerire şi o formulez pentru că de aici poate rezulta un plus de
atenţie. Pogorându-se din cer, de la Dumnezeu...Dacă coboară de la Dumnezeu
înseamnă că e un fel de dar al lui Dumnezeu. Ne-a spus de două ori acest lucru:
„Ş i am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la
Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.” (Apoc.21,2).
„Ş i m-a dus pe mine, în duh, intr-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat ceta
tea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu” (Apoc.21,10).
E ciudat pentru că a doua oară zice că l-a dus în duh pe muntele de unde
a văzut cetatea pogorându-se. Acest pogorându-se din cer mă pune în criză de
înţelegere a lucrurilor. Ce facem cu istoria pământului? E ca şi când noi nu
Conferinţa 43 - 17.04.2021 387
suntem în stare decât de Babilon aici pe pământ, dacă Noul Ierusalim tre
buie să coboare din cer pentru a exista. Sigur că în cer nu sunt numai îngerii,
ci şi mărturisitorii. Dovada reuşitelor umane în istorie am avut-o deja. Aceşti
oameni, prin mărturisirea cu preţul vieţii erau acolo, la Tronul ceresc. Prin
urmare nu e numai ca si cum Dumnezeu ne dăruieşte Noul Ierusalim, asa cum
a trimis pe Fiul Său în lume. Adică o iniţiativă a Lui în raport cu oamenii.
Aici însă trebuie să fie altfel. Pe acest pogorându-se din cer nu îl văd ca
şi cum până atunci nu a fost. îmi imaginez o realitate dinamică, în desfăşu
rare. Pentru această reuşită, care se cheamă Noul Ierusalim, cerul şi pământul
colaborează deopotrivă. E ceva care rezultă din atingerea cerului cu pământul,
din lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii. Din reuşitele
> oamenilor care s-au dus
la Dumnezeu si din revărsarea de milă si de iertare a lui Dumnezeu fată de
i i i
oameni. Intr-un munte înalt...E clar că e pământ. E acest nou pământ. Noul
Ierusalim e ceva în care e şi cer şi pământ.
Taina aceasta a Noului Ierusalim este chipul, icoana minunată care ar tre
bui să entuziasmeze inimile celor credincioşi. Este ciudat că din cartea aceasta
a Apocalipsei, tălmăcirile de până acum pun mai mult accent pe dezastre, pe
nenorociri, pe pedepse.
Am să vă provoc să încercăm să facem un program pentru Săptămâna
Patimilor şi vreau să vă solicit să faceţi şi lucruri acasă, nu doar la biserică,
pentru ca să completăm lecturile din Sfânta Evanghelie. Putem fi atenţi să
citim încă o dată Apocalipsa de pe Muntele Măslinilor. Sunt trei apocalipse
în evangheliile sinoptice. Ar trebui să vedem cum este prevestită prăbuşirea
Ierusalimului pământesc, care urma să se împlinească în anul şaptezeci. Istoria
scrisă de Josephus Flavius descrie ce s-a întâmplat când romanii au cucerit
Ierusalimul.
Dar cuvintele apocaliptice ale Domnului din ziua de marţi se referă şi
la sfârşitul lumii. Sunt nişte accente care nu trebuie pierdute din vedere. Şi
anume, toate elementele de dezastru descrise acolo sunt prezentate ca semne
prevestitoare care trebuie să dea nădejde! Aceste semne înseamnă apropierea
Domnului, înseamnă că vine Domnul! Aceste dezastre sunt semnul că El e

aproape, e lângă uşi. Acesta este motiv de bucurie, de împlinire.
Am făcut această paranteză pentru a spune că şi referitor la cartea
Apocalipsei, toate încercările de reprezentare ale oamenilor au stat sub sem
nul impresiei produsă de dezastrul finalului la scară cosmică. Dar dincolo de el
este această perspectivă deosebit de împlinitoare: Noul Ierusalim care coboară
din cer. Această cetate, care este mireasa Mielului. Nu mai distingem clar cine
este Cel care şade pe Tron. Nu se face distincţia dintre Tată şi Fiu, dar ştim
că Ierusalimul are o relaţie specială cu Mântuitorul Hristos. Ierusalimul ca
formă de împlinire finală a omenirii în bine, în spiritualitate, este în legătură
cu Mântuitorul Hristos.
Ne apropiem de sărbătoarea Paştilor şi vă aduc aminte că tema aceasta este
prezentă. învierea Mântuitorului Hristos pune bazele, construieşte un funda
ment acestei perspective a Noului Ierusalim. Noi cântăm „luminează-te, lumi-
nează-te noule Ierusalime”, ca şi când învierea dezleagă acest proces, dă drumul
acestui dinamism al luminării Ierusalimului. Ca si când el există undeva în
umbră şi acum se descoperă. Fiecare nouă sărbătoare a Paştilor este o ocazie
de a visa la această luminare a Ierusalimului, pentru ca el să devine o prezenţă
pentru noi.
„Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis,
limpede cum e cristalul.” (Apoc.21,11).
Deci cetatea e luminată şi e luminătoare. în capitolul patru zice „Şi Cel ce
şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar deju r împrejurul tronu
lui era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului.” (Apoc.4,3). Cele două imagini
se apropie. Singurul element care ni se spune despre Cel ce şedea pe tron este
că semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu. Nu vi se pare straniu faptul
că noul Ierusalim, coborându-se din cer de la Dumnezeu, are o lumină asemă
nătoare cu aceea de iaspis? Mie mi se pare că aici trebuie să facem acolada şi
să remarcăm că ceea ce Sfântul Ioan a perceput în lumea nevăzută, referitor la
Tainicul de pe Tron, este aici imaginea noului Ierusalim. E o evoluţie.
Conferinţa 43 - 17.04.2021 389
Noi am vrea să urmărim Apocalipsa şi să o punem în paralel cu istoria

omenirii pentru a putea spune că epistolele au fost în nu ştiu ce vreme, apoi a
urmat altceva şi acum am fi pe la semne sau pe la trâmbiţe. Ori nu merge aşa.
Vedeţi că în scrisori sunt prezente elemente finale, legate de biruitori. E ca şi
când cel puţin scrisorile ţin loc de tot restul Apocalipsei. Dar există această
evoluţie de care ne dăm seama prin faptul că ceea ce la Tainica Realitate era
atribut divin, a devenit atribut al acestei întruchipări divino-umane care e ceta
tea noului Ierusalim, această formă de civilizaţie, de locuire, de convieţuire a
oamenilor. Când zice cetate, zice ceva foarte complex, dar devenit realitate
concretă, inclusiv exterioară, nu numai ceva lăuntric, sufletesc. E o nouă civili
zaţie, o împlinire a istoriei pământului, dar cu atribute divine.
Ca să vă daţi seama cât de ieftine sunt abordările umane, acum vreau să
vă trimit cu gândul la altceva. La Pucioasa a trăit la un moment dat o femeie,
o văzătoare. Avea o relaţie
> destul de stranie inclusiv cu duhovnici de la
Mănăstirea Sinaia, pe care eu i-am cunoscut şi care au cochetat puţin cu acest
lucru. In momentul în care cineva îţi spune că vede nevăzutul, deja te-a câşti
gat. Eu nu am înainte-vedere şi acest lucru este o mare şansă. Lucrul este posi
bil, pot fi oameni care să aibă astfel de posibilităţi, dar eu am veştejit pornirile
acestea. E atât de periculos să te duci în direcţia aceasta, încât pentru sănătatea
ta sufletească e bine să stai pe scaunul tău şi să laşi un pic lucrurile acestea pen
tru a vedea dacă Dumnezeu insistă. Faptul de „a vedea înainte” rupe orice şi
devine criteriu suprem de har. De ce s-a dus toată lumea după Arsenie Boca?
Pentru că era excepţional şi în direcţia aceasta.
Revenind la Pucioasa, totul s-a bazat pe această posibilitate de a comu
nica lucruri din nevăzut în stare de transă. Textele erau înregistrate şi tipărite,
iar ele semănau cu psalmii. Asta aşa e, n-am cum să nu remarc. Toate textele
acestei Virginia şi ale celor care pe urma ei practică lucruri de felul acesta, sea
mănă cu limbajul biblic, cu profeţii şi cu psalmii. Uşor te duci pe povestea asta
când citeşti.
Dar eu vin şi spun acum: să consideri că Noul Ierusalim este la Pucioasa,

mi se pare de o ieftinătate înfricoşătoare, cum numai pe la adventişti am mai
văzut. Dacă citiţi „Tragedia veacurilor” de Ellen White, care ar fi cartea lor de
căpătâi, veţi vedea o tălmăcire a Apocalipsei de un materialism şi o infantilitate
de nu poţi duce lectura mai departe. Atât e de ieftină. Numai o simplificare din
aceasta americănească, lipsită de cultură, putea să construiască aşa ceva.
Prin urmare, contrastul este izbitor între Noul Ierusalim întrupat la
Pucioasa şi înţelesurile, nivelul şi dificultăţile pe care le avem, ca să putem înţe
lege ceva. Chiar jena de a vorbi despre Noul Ierusalim!
Un alt contrast de felul acesta este creat de textul care a marcat generaţi
ile dinaintea noastră, nu doar în Ardeal, ci şi în regat, cel al lui Sundar Singh,
despre care am mai vorbit acum mai multe lecţii. Acolo se spune că România
ar fi ceva special în toată lumea aceasta şi că Bucureştiul ar fi Noul Ierusalim.
Este o gafa înfricoşătoare ca tu să cazi într-o preamărire a unei naţiuni, a unui
popor, ca şi când acum nu mai sunt evreii, suntem noi, sunt ruşii...Tot felul de
chestii mesianice puse pe seama unui popor. A fost un timp când aceste lucruri
aveau succes la lume. Vă spun lucruri concrete. Tata a copiat cu mâna lui acest
text al lui Sundar Singh. L-am citit în copilăria mea. Se spunea acolo cum
cei doi sfinţi de la sfârşitul lumii vor fi Arsenie Boca si nu mai ştiu cine, cum
Bucureştiul va fi o cetate inelară şi tot felul de lucruri. Dar cine a făcut textul
acesta punându-1 pe seama lui Sundar Singh, cred că nu a citit bine Apocalipsa,
pentru că despre Noul Ierusalim nu se spune că va fi o cetate inelară.
Şi uite aşa am ajuns acum la următoarele lucruri pe care vreau să le citesc
despre cetate.
„Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi doisprezece
îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale
fiilo r lui Israel.
Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre m iazăzi trei porţi
şi spre apus trei porţi.
Conferinţa 43 - 17.04.2021 391
Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece

nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.” (Apoc.21,12-14).
E o construcţie care are legătură cu biserica. Biserica este construcţia în
care apostolii stau ca pietrele de temelie, stau la bază. Ei sunt cei pe care se con
struieşte această realitate divino-umană, care se cheamă Biserică.
„Ş i cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare
cetatea şi porţile ei şi zidul ei.
Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi
a m ăsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi
înălţimea ei sunt deopotrivă.” (Apoc.21, 15-16).
E destul de straniu să-ţi imaginezi această cetate care pare a fi un cub.
Nici vorbă de cetate inelară. Dar oricum numai ideea de a lega asta de un
oraş pământesc...Vedeţi că aici nu zice Ierusalim, ci noul Ierusalim, ca să nu ne
împiedicăm şi să rămânem legaţi de geografia concretă, ce ne face să mergem
în pelerinaje în Ţara Sfântă, când de fapt noi ne putem întâlni cu Mântuitorul
Hristos la biserica noastră, la Sfânta Liturghie. Deci în nici un caz Pucioasa, în
nici un caz Bucureştiul. Acestea sunt nişte copilării. Lucrurile au o anvergură, o
seriozitate şi un tainic în ele care cer această jenă, această grijă de a ne apropia
pas cu pas. Nici să renunţăm la ele pentru că ni se spune că trebuie citite, dar
înţelesurile nu trebuiesc simplificate pentru comoditatea noastră.
„Ş i a m ăsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura ome
nească, care este şi a îngerului.
Ş i zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea
curată.” (Apoc.21, 17-18).
Să fim atenţi că dacă la început şi pe parcursul Apocalipsei noi permanent
ne-am întâlnit cu numărul şapte, aici apare doisprezece şi multipli de doispre
zece. Această evoluţie de la şapte la doisprezece e o mişcare: de la Tronul care
are pe Cineva pe el, până când aceste Realităţi Divine se întrupează. Ele devin
caracteristici ale unei realităţi care este şi cerească şi pământească. E o cetate
a oamenilor, dar nu a întregului pământ. Este un fel de rai pe pământ, ceva
special, o încununare, o împlinire a acestui nou cer şi pământ. Pentru că alături

de cetatea aceasta deosebită înţelegem că există în continuare şi popoare care
relationează
» cu această cetate. Aceasta chiar că este tulburător.
„Ş i templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul,
şi M ielul este templul ei.
Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava
lui Dumnezeu a luminat-o şifăclia ei este Mielul.
Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar îm păraţii păm ântului vor aduce
la ea mărirea lor.
Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va m aifi acolo.
Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.
Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea
şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii M ielului.” (Apoc.21, 22-27).
Am încercat deja să apropiem de sufletele noastră această sintagmă referi
toare la Cartea vieţii Mielului. Sunt cei care au reuşit o înrudire cu Mântuitorul
j j
Hristos, o comuniune cu El. Asta înseamnă să fi scris în Cartea vieţii Lui.

j
Se insistă că cetatea nu are templu. Ne aşteaptă o temă în viitor să vedem

cum apare templul din cer. Relaţia cu templul din cer este un alt aspect deose
bit de bogat pe care doar l-am însăilat, dar trebuie să mai insistăm. Pentru că
relaţia cu templul din cer ne permite nouă să facem slujbă pe pământ! Slujba
noastră de pe pământ este destinată să fie înscrisă, remarcată, promovată acolo
în faţa Tronului ceresc. Dar aici nu mai apare Templul, ci vine Dumnezeu
însuşi. Ce perfecţiune ameţitoare e pusă în faţa Bisericii! Căci aceasta este ţinta
Bisericii: de a tinde spre Noul Ierusalim, spre locuirea lui Dumnezeu cu oame
nii. Adică o realitate omenească în care relaţia cu Dumnezeu e atât de puter
nică, încât Dumnezeu devine o prezenţă efectivă acolo. Nu mai e o prezenţă
mijlocită de cult ci, o prezenţă efectivă.
Conferinţa 44 3
15.05.2021
De obicei sâmburele tare e în mijlocul fructului. Dar aici, partea aceasta

de final a Apocalipsei este sâmburele tare. Nu putem plonja cu adevărat în
miezul problemei.
Rămânem la câteva observaţii de bun simţ, pe care ar trebui să le punem
deoparte. De multe ori, comentând lectura Sfintelor Evanghelii, avem foarte
clar personaje individuale, cum ar fi bolnavii care se vindecă. Dar de multe
ori vorbim şi de un personaj colectiv: cărturari, farisei, ucenici, care sunt luaţi
la pachet în relaţia lor cu Mântuitorul Hristos. Nu e complicat să gândim ce
înseamnă un personaj colectiv. Noi înşine în experienţa de slujbă din biserică
suntem un personaj colectiv. Dacă ratăm apartenenţa la acest personaj colectiv,
nu suntem în regulă. Acasă suntem singuri în faţa lui Dumnezeu, dar la bise
rică nu suntem câte unul. La biserică contăm ca şi componente ale personajului
colectiv, numit comunitate.
Astfel văzând lucrurile, ne putem da cu uşurinţă seama că Apocalipsa nu
se adresează unui om şi nu dezvăluie o perspectivă spirituală a unui personaj
singular. Ea are în vedere grupul, Biserica. Lucrul acesta se poate vedea clar
din felul cum a început Apocalipsa, din faptul că primele elemente consistente
sunt constituite de scrisorile care trebuie trimise celor şapte Biserici.
Imaginea pe care o avem în mod obişnuit despre Apocalipsă este pictată în
culori triste, de spaimă, de pedeapsă. Dar dacă suntem atenţi la citirea întregu
lui text constatăm că finalul este mai mult decât luminos. Este un final excepţi
onal, deosebit. Pentru acest final există la apostol o situaţie din aceasta pe care
am mai întâlnit-o de cel puţin două ori, în care el urcă pentru ca să ajungă să
vadă un lucru excepţional. îngerul îl duce pe un munte înalt pentru ca să vadă

coborârea cetătii Ierusalimului din cer:
>
„Ş i m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi în alt şi mi-a ară
tat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu.”
(Apoc.21,10).
Textul se ocupă destul de mult de descrierea acestei cetăţi deosebite. Ea
desigur că nu e a unui om, ea reprezintă un vis extraordinar de îndepărtat, dar
devenit concret: locuirea lui Dumnezeu cu oamenii. Nu se are în vedere că nu
ştiu ce personaj a avut performanţe spirituale deosebite şi acum Dumnezeu îi
asigură acolo o cămară extraordinară, ci este o împlinire colectivă, obştească.
Este o imagine de slavă a Bisericii ca şi comunitate umană calificată. Acesta este
un prim lucru pe care ar trebui să îl reţinem: Apocalipsa are în vedere un per
sonaj colectiv care trece prin nişte experienţe, parcurge un drum foarte greu,
selectiv, dar la capătul lui este o împlinire asemănătoare învierii. Legătura din
tre taina învierii şi taina Noului Ierusalim am mai atins-o în treacăt.
Aş vrea să mai punctez un lucru interesant, pe care probabil că l-am mai
spus. în interpretarea obişnuită medievală a Apocalipsei s-a putut naşte tipul
de icoană a judecăţii din urmă, în care din Tronul lui Dumnezeu curge un
râu de foc. Acest lucru poate fi văzut în toate scenele judecăţii din urmă din
Moldova, acolo unde s-au păstrat. Mai ales la Voroneţ, unde este o reprezentare
extraordinar de limpede, pe un întreg perete. Dacă ştii să te uiţi, vezi foarte clar
cum din cercurile de foc care reprezintă simbolic treapta Tronurilor din ierar
hia îngerească şi pe care Dumnezeu stă cu picioarele, porneşte un firicel subţire
care se măreşte tot mai mult. Acesta ajunge să fie foarte mare în partea de jos a
icoanei şi în el colcăie răutăţile care sunt băgate acolo la pedeapsă.
Te întrebi cum au putut înţelege şi până unde au citit Apocalipsa, de
vreme ce în finalul cărţii Apocalipsei, în această cetate în care Dumnezeu locu
ieşte cu oamenii, citim cum din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului curge un
râu al apei vieţii. Este altceva decât râul de foc, deşi nu-1 exclude pe acela nea
părat. Dar Apocalipsa vorbeşte clar despre un râu al apei vieţii, care înseamnă
Conferinţa 4 4 - 15.05.2021 395
o curgere de binecuvântare extraordinară. De o parte şi de alta a râului cresc

copaci care rodesc în fiecare lună, iar frunzele sunt pentru tămăduirea neamu
rilor. In această cetate neamurile îşi aduc slava. Deci dintr-o dată te gândeşti că
cetatea nu epuizează realitatea pământească. E un cer nou şi un pământ nou,
iar cetatea e o parte din acest pământ şi cer nou. Dar pământul e mai mare
decât această cetate din moment ce se vorbeşte despre popoare care îşi aduc
slava în această cetate. Cetatea nu epuizează realitatea finală, ci pare că e doar
vârful ei, împlinirea ei deosebită.
Acum lăsăm asta deoparte să se mai coacă şi mă întorc la altceva şi anume:
felul în care oamenilor li se permite să se apropie de taina învierii. Adică felul
în care primii oameni s-au întâlnit cu Mântuitorul înviat şi în ce formule a
ajuns învierea să devină o certitudine pentru cercul mai apropiat sau mai înde
părtat al Mântuitorului Hristos. Cum s-a întâmplat lucrul acesta?
Observând felul în care se întâmplă arătările Mântuitorului Hristos după
înviere şi felul în care ajung oamenii să afle despre realitatea aceasta, ne dăm
seama că e altceva decât s-a întâmplat mai târziu în istoria Bisericii, atunci când
de la un anume punct, personaje singulare, numite mistici, din sânul Bisericii,
au ajuns să aibă experienţa lumii nevăzute. Lucrul acesta a fost şi punctual,
dar a fost şi mai mult decât punctual, pentru că se poate vorbi de o tradiţie,
de un curent alcătuit de oameni care s-au străduit în această direcţie. Biserica
Ortodoxă este prin excelenţă marcată de existenţa isihasmului, a acestui curent
monahal, în care repetându-se rugăciunea lui Iisus se poate ajunge la o concen
trare lăuntrică deosebită. Practicanţii ajungeau să aibă experienţa luminii de pe
Muntele Taborului. Aşa cum ucenicii au putut să vadă pe Muntele Taborului
dimensiunea divină a Mântuitorului, aşa isihaştii ajung şi ei la aceasta.
Pentru lumea noastră răsăriteană, acest curent ar începe cu Sfântul
Simeon Noul Teolog, de unde se şi reclamă una din formulele isihaste. Lucrul
acesta a continuat până târziu, cu întreruperi, ba la români, ba la ruşi, ba la
greci, la Muntele Athos şi se pretinde că lucrul acesta ar exista în continuare
cu succes. însă totul parcă stă sub semnul unei strădanii individuale făcute de
un om, de un maestru care ştie să ghideze. E altceva decât rugăciunea colectivă

a oamenilor.
Tipul acesta de reuşită individuală e punctat în continuarea Sfântului
Simeon Noul Teolog şi de personaje din răsăritul ortodox, dar şi de personaje
din lumea catolică occidentală. Unii din misticii aceştia au scris cărti-mărtu-
> >
rie a experienţei lor vizavi de lumea nevăzută, alţii nu au scris, dar ştim des
pre ei că au existat şi au învăţat pe alţii. Celebru este desigur Sfântul Grigorie
Palama, care face parte din acest curent, dar a fost în acelaşi timp şi un foarte
doct teolog, care a putut să se exprime în limbajul necesar confruntărilor de
idei ale epocii, pentru a apăra experienţele autentic isihaste. Iar în occident
sunt celebri misticii, despre care în mod ştiinţific a vorbit în cursuri de teolo
gie Nichifor Crainic. Există materiale tipărite care cuprind cursurile lui despre
misticii germani.
Seamănă aceasta cu experienţa învierii? Pun această întrebare pentru ca
să pot răspunde că nu. Nu mi se pare că seamănă. Dacă ar semăna şi dacă întâl
nirea oamenilor cu Mântuitorul Hristos înviat s-ar fi petrecut în felul acesta,
atunci am fi avut punctual câte un om care ar fi venit să povestească cum l-a
văzut el pe Domnul. Şi atunci totul ţinea de capacitatea lui de a convinge. Cum
să povestească el că l-a văzut pe Mântuitorul Hristos înviat astfel încât să îi
convingă şi pe alţii? Dintr-o dată realitatea învierii Mântuitorului Hristos ar
fi depins de performanţa de convingere a unei persoane. Adică Mântuitorul
Hristos a înviat pentru ca să se bucure câte unul care ajungea la nu ştiu ce
performanţe?
Vă daţi seama de ce vă spun lucrurile acestea. Am în vizor tema persona
jului colectiv. Personajul colectiv din Apocalipsă îţi arată că Apocalipsa tre
buie neapărat aşezată în continuarea Faptelor Apostolilor. Urmăreşti istoria
Bisericii prin Faptele Apostolilor, urmăreşti frământarea de acolo care ţine de
crearea comunităţilor, apoi scrisorile Sfântului Pavel adresate comunităţilor şi
în continuarea acestora, aşezi Apocalipsa, care zugrăveşte o perspectivă finală
de dorit, spre care comunitatea se îndreaptă.
Conferinţa 44 - 15.05.2021 397
Mă întorc şi spun că ar trebui de la bun început să vedem în temele legate

de înviere şi de arătarea Mântuitorului Hristos după înviere, pregătirea aces
tui fel de lucruri care se finalizează cu Noul Ierusalim din Apocalipsă. De ce?
Pentru că învierea Mântuitorului Hristos nu ţine de o experienţă mistică. Nu
putem înţelege lucrurile descrise de Sfintele Evanghelii din perspectiva mile
niului doi şi a nevoii de trăire mistică a unuia sau altuia. în efortul mistic,
omul este cel care se Străduieşte si cucereşte ceva. La înviere însă, iniţiativa este
a Mântuitorului. Iar Mântuitorul Hristos se întâlneşte cu oamenii. Nu sunt
descrise întâlniri în care Mântuitorul se întâlneşte cu un om! Ştim că El s-a
arătat pe rând şi lui Petru şi lui Iacob, deci înseamnă că s-a arătat şi individual.
Dar în Evanghelii sunt descrise numai situaţiile în care Mântuitorul Hristos
apare din proprie iniţiativă, în aşa fel încât această apariţie să nu poată fi inter
pretată ca un vis al cuiva. Când doi, trei, zece, unsprezece oameni văd acelaşi
lucru nu mai e mistică. Este o realitate obiectivă care se apropie de oameni.
Acest lucru este foarte important pentru tema învierii. Noi nu ştim să ne apă
răm adevărurile şi valorile care sunt incomode pentru materialismul de astăzi.
Şi totuşi acesta este lucrul pe care se întemeiază strădania Bisericii şi justifică
prezenţa ei în istorie, încăpăţânarea cu care ea rezistă unei istorii de cele mai
multe ori duşmănoase.
>
Prin urmare e vorba de o realitate obiectivă care se apropie de omenire.
Felul în care se întâmplă acest lucru, situaţiile în care Mântuitorul se apropie de
diverse grupuri de oameni arată că aceştia nu au văzut lucruri pe care le aştep
tau. Ei nu sunt predispuşi să vadă lucrurile acestea. Dimpotrivă, sunt situaţii
în care omul are întârzieri, are o greutate de a prelua lucrul acesta, nu îi e la
îndemână să accepte acest lucru extraordinar al învierii. Acest lucru ne arată
că tema învierii nu e o temă mistică.
Duşmanii creştinismului au spus la un moment dat că tot patrimoniul
nostru este un mit. Exact ce încearcă şi evreii descrişi în Sfânta Evanghelie care,
folosind banii îl cumpără pe Iuda, iar apoi tot cu bani îi cumpără pe oştenii
care au stat la mormânt, pentru ca ei să spună că ucenicii au venit şi L-au furat
pe Domnul. Vă daţi seama cum e cusută treaba aceasta...Adică ostenii înşişi să

vină să spună că ei care aveau arme şi erau antrenaţi pentru asta, nu au fost în
stare să ţină piept unor amărâţi şi au fost daţi la o parte. E subţire argumentul,
dar ideea a rămas.
Insă învierea se apropie ca o realitate obiectivă, care deschide un drum.
Drumul acesta se încheie la Ierusalimul ceresc. De aceea am vorbit despre
înviere. Este o conexiune pe care trebuie să o avem şi care e posibilă pentru
că Mântuitorul Hristos a înviat. El inaugurează prin înviere o realitate în care
omenescul şi cerescul sunt definitiv împreună, într-o formă care nu mai este
ameninţată de nicio schimbare. După naşterea Sa nu s-a pus problema astfel,
pentru că elementul omenesc era vulnerabil şi moartea a putut veni. El a tre
buit să treacă prin moarte cu partea Lui omenească. Perspectiva finală care dă
sens istoriei lumii este Ierusalimul apocaliptic, Noul Ierusalim ca realitate în
care Dumnezeu locuieşte cu oamenii. O realitate în care Tronul lui Dumnezeu,
descris încă din capitolul patru, apare în realitatea noului cer şi noului pământ,
în cetatea Noului Ierusalim. Iar descrierea cetăţii însăşi are elemente pe care
iniţial
> le avea Tronul tainic.
Apocalipsa este cartea care vine în continuarea învierii, a Pogorârii
Sfântului Duh, a Faptelor Apostolilor şi a epistolelor pauline. Este cea care
descrie posibilitatea de împlinire a istoriei omenirii. Este ca şi când comuni
tatea umană, care practică credinţa, trebuie să ştie care e ţelul, pentru ce fiin
ţează. E foarte important ca ţinta să fie foarte clară. Este ciudat că în educaţia
creştină de până la noi nu s-a mers cu Apocalipsa decât pentru a înspăimânta,
pentru a puncta perspectiva de pedeapsă pentru răutăţile pe care le facem. însă
corpusul întreg al Apocalipsei are cu totul altă pecete finală. Ea arată ce posi
bilitate extraordinară se creează pentru om în măsura în care îl mărturiseşte pe
Mântuitorul Hristos înviat: aceea de a trăi într-un cer nou şi un pământ nou,
iar modelul civilizaţiei să fie acest Nou Ierusalim, unde este aşezat chiar Tronul
lui Dumnezeu, Al Tatălui şi al Fiului. Iar râul acesta al vieţii este, după cum vă
spuneam, o parabolă pentru lucrarea Duhului Sfânt.
Conferinţa 44 - 15.05.2021 399
O singură idee mai am şi anume să vă invit a face nişte observaţii plecând

de la propriile dumneavoastră experienţe. Experienţe din viaţă sau din postul
Paştilor de exemplu, când cineva îşi propune nişte lucruri: să se lase de fumat,
de cafea sau tot felul de alte obiective. Câtă luptă îţi trebuie să te laşi de ceva
cu care te-ai învăţat! Câtă luptă şi câtă biografie se scurge până când te discipli
nezi ca să practici credinţa, să-ţi faci rugăciunea regulat, să ai o cenzură, să nu
mai vorbeşti prostii, să nu te mai uiţi atât de mult la televizor...cât îţi trebuie!
Poate vine moartea şi nu apuci să rezolvi problemele astea şi ai o nemulţumire
în ceea ce te priveşte. Cu atât mai greu se poate realiza ceva când ai în vedere
doi sau trei oameni! Ce ţel greu de atins este ca să duci un grup de oameni
într-o direcţie, cât de greu este ca aceştia să califice relaţia dintre ei, s-o spiri
tualizeze, să o umple de sens. Să se poată duce până acolo încât relaţiile dintre
oameni să aibă ca model un oraş divino-uman, cum este Noul Ierusalim. Un
oraş în care Dumnezeu să poată locui cu oamenii, ei să fie proximii Lui, casni
cii Lui, aşa cum la început am văzut cum Tronul ceresc este înconjurat de fel
şi
> fel de fiinţe
> cereşti.
>
Ţelul este foarte clar în Apocalipsă. El este îndepărtat, este extraordinar
de greu de atins, dar Apocalipsa vorbeşte despre un ţel care vizează personajul
colectiv al Bisericii. Biserica este personajul colectiv alcătuit din practicanţii
credinţei, al celor care mărturisesc pe Mântuitorul Hristos înviat. De aici tre
buie să poţi parcurge toată istoria cu toate provocările ei, ţintind către acest
Everest, acest punct extraordinar de împlinire creştină a civilizaţiei pământene:
Noul Ierusalim. Este ceva extraordinar de greu, dar nu imposibil. Apocalipsa
prezintă lucrul acesta ca pe o posibilitate, care în final se conturează şi devine
obiectivă, concretă.
Conferinţa 4 9
29 .05.2021
Citind acest final al Apocalipsei am rămas cu imaginea unei noi creaţii. Se

vorbeşte de un pământ nou, de un cer nou, fără o detaliere. în Geneză există
o detaliere a creării universului, o etapizare pe zile. Nu ştiu dacă această califi
care a pământului şi a cerului din Apocalipsă permite să distingem nişte etape.
Dar nu cumva Apocalipsa e chiar istoria naşterii unui cer nou şi a unui pământ
nou? La un moment dat te poţi gândi chiar la o legătură între înşeptita repre
zentare a Genezei şi acest şapte, care ne-a dat atât de mult de lucru pe parcursul
Apocalipsei. Este ca o re-creaţie a lumii sub semnul sinergiei divino-umane.
Descrierea Noului Ierusalim ca o realitate concretă a acestei lumi noi care
vine din cer dar e totuşi pe pământ, implică prezenţa consistentă a unor mate
riale preţioase. La un oraş sau o cetate din vechime să zicem, ce vezi dacă te uiţi
din depărtare? Vezi pietre, vezi var, vezi ciment...adică materiale pământeşti,
din lumea noastră. Acolo însă, materialele parcă au parcurs ele însele o evoluţie
înspre calităţi superioare. Ceea ce aici pe pământ este un material comun, acolo
devine aur, cristal, pietre preţioase. Asta îţi dă dintr-o dată imaginea unei clase
net superioare de care ţine realitatea Noului Ierusalim inclusiv din punctul de
vedere al substanţei. Prin urmare Apocalipsa are în vedere oamenii, dar odată
cu ei vedem cel puţin şi regnul mineral nobil.
Acum revin la altceva... „Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul
Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei!’ (Apoc.21,22). Aceasta e ceva
de excepţie. Mitropolitul Anania notează în traducerea lui că „în împărăţia
finală a lui Dumnezeu nu mai e nevoie de ritualuri şi jertfe”. împărăţia finală a
lui Dumnezeu e o împărăţie care coboară pe pământ, e pentru oameni. Este o
Conferinţa 45 - 29.05.2021 401
împărăţie concretizată terestru. Templul, care nu mai există, este o mijlocire,

o intermediere, o cale mijlocită de a intra în legătură cu Dumnezeu. Prezenţa
concretă a lui Dumnezeu în cetatea Noului Ierusalim face de prisos existenţa
unui templu. El nu mai e necesar pentru că chiar Dumnezeu e prezent.
Această situaţie este uluitoare. Eu nu vorbesc pentru că mi-aş reprezenta
ceva-sau aş înţelege ceva...Nu înţeleg nimic şi nici nu vă pot îndruma să înţe
legeţi ceva. Dar pur şi simplu descrierea asta trebuie să ne treacă prin minte,
chiar dacă e imposibil de reprezentat. Această prezenţă a lui Dumnezeu în
cetate! Ce fel de lume e aceasta în care Dumnezeu este permanent cu oame
nii? Avem în vedere descrierea din capitolul patru, unde apostolul a fost dus
în lumea nevăzută ca pe o treaptă superioară, unde Dumnezeu este înconjurat
de nişte fiinţe tainice, cei douăzeci şi patru de bătrâni, patru fiinţe cu chipuri
speciale şi multe alte fiinţe de jur-împrejurul Tronului.
Acum, această prezenţă tainică a lui Dumnezeu şi a Mielului e undeva
unde sunt oamenii. Lucrurile care au fost sus, acum coboară, vin aici unde sunt
oamenii. Sau oamenilor li se dă posibilitatea să fie într-o situaţie asemănătoare
cu aceea descrisă în capitolul patru. Acestea sunt apropieri care pot fi făcute
fără să forţăm
>
lucrurile.
„Ş i cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci
slava lui Dumnezeu a luminat-o şifăclia ei este Mielul.
Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce
la ea mărirea lor.” (Apoc.21, 23-24).
Vedeţi că nu zice „oamenii” ca să poţi spune că la un moment dat s-a făcut
o selecţie dintre oameni. Zice „neamurile” ..neamurile ca familii, ca si comu-
nităţi umane al căror element de legătură este şi trupesc, nu numai spiritual.
„Şiporţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va m aifi acolo.
Ş i vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.
Şi în cetate nu va intra nimicpângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea
şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului.” (Apoc.21, 25-27).
„Şi mi-a. arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvo
răşte din tronul lui Dumnezeu şi a l M ielului’ (Apoc.22, 1).
E o situaţie diferită, cu nişte nuanţări faţă de imaginea din capitolul patru,
unde nu era vorba de niciun râu. Aici apare acest râu al apei vieţii. Voi reveni
asupra acestei teme pentru că simt nevoia să pun acest lucru în legătură cu una
sau două situaţii din Sfânta Evanghelie de la Ioan, unde trimiterile sunt legate
de o apă a vieţii. Chiar mâine la Duminica samarinencei va fi vorba despre fap
tul că Mântuitorul îi poate da să bea apa vieţii ca să nu mai înseteze niciodată.
Şi la Rusalii se va citi un text în care apare acest element. Eu pe aceste apropi
eri vreau să construiesc o propunere pe care am mai formulat-o, respectiv că
în spatele acestei imagini a râului apei vieţii trebuie să citim prezenţa Duhului
Sfânt. Toate comentariile referitoare la Sfânta Evanghelie în care Domnul tri
mite către apa vieţii, spun că Mântuitorul vorbeşte despre Duhul Sfânt, că
are în vedere taina Duhului Sfânt. Acest lucru îmi convine pentru înţelegerea
noastră de oameni care venim la biserică şi avem o minimă formă de catehizare,
pentru ca să reperăm prezenţa Sfintei Treimi din Ierusalimul ceresc în forma
aceasta în care avem pe Dumnezeu, Mielul şi Râul Apei Vieţii care curge din
Tronul lui Dumnezeu. Aceasta este imaginea finală. Deci nu râul de foc la care
s-au oprit comentatorii Apocalipsei în scena Judecăţii din urmă. Acea imagine
este depăşită de imaginea aceasta luminoasă, deosebită, care este despre împli
nire şi binecuvântare, despre faptul că în Noul Ierusalim, râul apei vieţii şi nu
râul de foc curge din Tronul lui Dumnezeu.
Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvo
răşte din tronul lui Dumnezeu şi a l Mielului
Şi în capitolul patru era vorba de o mare de cristal, dar vedeţi că aici este
ceva care înglobează şi pământul.
„Ş i în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul
vieţii, făcân d rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi
frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apoc.22, 2).
Conferinţa 45 - 29.05.2021 403
Mi-e greu să-mi reprezint...zice mijloculpieţei\ Deci e un fel de centru al

cetăţii. Atunci te întrebi unde e Tronul? Apoi acest creşte pomul vieţii...e un
exemplar singular sau sunt nişte pomi? Noi ştim că în raiul din Geneză a fost
un pom al cunoştinţei binelui si răului de care Adam si Eva nu trebuiau să se
atingă. Când s-au atins, ei au fost alungaţi din rai pentru ca să nu mănânce şi
din pomul vieţii şi să-şi permanentizeze în acest fel situaţia lor deraiată. Aici
însă pomul vieţii pare să fie o ofertă generalizată. Zice: îşi dă roada în fiecare
lună. Ar fi deci prezent şi un timp, din moment ce zice în fiecare lună. Şi tot
aici ne întâlnim din nou cu numărul doisprezece, de la cele douăsprezece luni.
... şifrunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor. Nu e simplu deloc,
îmi aduc aminte că în tinereţe l-am citit pe Stăniloaie cel dinainte de al doilea
război mondial şi de comunism, pe Stăniloaie cel care cocheta cu politica de
dreapta. Şi pe atunci el scria o teologie care era cerută de gustul timpului, care
punea accent pe etnie, pe neam. Şi atunci el scria o teologie cumva în favoarea
acestor sensibilităţi ale epocii.
Fac o paranteză. în strădania mea de a apropia pe părintele Arsenie Boca
şi „Cărarea împărăţiei” de înţelegerea noastră modernă, v-am propus la timpul
respectiv să vedeţi puţin şi elementele caracteristice ale timpului, sensibilităţile
cultural-spirituale ale vremii şi mai ales uşurinţa cu care oamenii se apropiau
atunci de tema aceasta a eredităţii,
>
a neamului. Este o temă care dacă e dusă
departe, ajungi la teorii rasiste şi la a-ţi pune problema că omul s-ar putea înno
bila printr-un fel de grijă şi educaţie a naşterilor. în educaţia pe care a făcut-o
oamenilor din timpul său, părintele Arsenie Boca are lucruri de felul acesta, în
care pune accent pe viaţa lor conjugală, pe felul în care se nasc copiii.
Vedem sensibilitatea aceasta faţă de tema neamurilor. Eu, ca om crescut în
comunism şi maturizat în timpurile de după, constat că timpurile noastre nu
au mai privit cu firesc şi bunăvoinţă acest accent pus pe neam, pe popor, ca şi
când nobleţea mea mi-o dă românitatea. Nu, nobleţea mea mi-o dă condiţia
mea personală şi spirituală, nu neamul. Eu sunt în primul rând o persoană şi de
aici vine nobleţea cea mai de calitate. Sigur că eu nu sunt neamţ sau italian şi că
elementele ereditare care vin din neamul nostru trădează apartenenţa mea la el.
Dar acesta e doar materialul din care sunt făcut, nu e proiectul. Un proiect este
una, iar realizarea lui din elemente concrete este altceva. Eu cred că şi dumnea
voastră sunteţi sensibili la acest fel de a explica lucrurile. Deci nu mă definesc
prin faptul că sunt român şi cu asta vin şi plesnesc în dreapta şi în stânga pe
cei care nu sunt ca mine. Astea sunt derapaje. Lucrurile nu funcţionează aşa.
Şi totuşi.„Toate astea vi le-am spus pentru ca să vin cu acest „totuşi”. Ce mă
fac cu această prezenţă a trimiterilor către neamuri, care apare în Apocalipsă?
Am nevoie de lecţii de greacă aici.„când spune neamuri se înţelege împărţirea
lumii între evrei şi ne-evrei? Sau înseamnă etniile? Este un lucru pe care nu mi
l-am lămurit, iar citirile noastre trebuie să ne ajute să încropim o formă de răs
puns la această problemă. Trebuie să vedem ce-i cu înşiruirea care apare mereu
în Apocalipsă despre „limbi, popoare, seminţii şi neamuri” ?
Neamurile aduc în Noul Ierusalim slava şi cinstea lor, iar frunzele pomu
lui vieţii sunt pentru vindecarea lor. în ce sens? Tămăduirea de limitele fiecă
rui neam, de handicapurile fiecăruia? Acest pom al vieţii trebuie să fie ca un
fel de concretizare a lucrării Duhului Sfânt. Si
> atunci la ce se referă vindecarea
neamurilor ? La ridicarea etniei, ridicarea neamurilor la o calitate spirituală? O
spiritualizare a lor?
„Nici un blestem nu va maifi. Şi tronul lui Dumnezeu şi a l M ielului vafii
în ea şi slugile L u i Ii vor sluji Lui.
Şi vor vedeafiaţa L u i şi numele L u i vaf i pefrunţile lo r ,(Apoc.22, 3-4).
Nu ştiu exact cum să le leg, dar am vrut să atrag atenţia asupra momen
tului în care apostolul Ioan începe să vorbească la viitor: când vedenia pare că
descrie un prezent accesibil vederii şi când experienţa aceasta duhovnicească
deosebită cuprinde prorociri de viitor! Aceste ultime două versete cuprind
forme de viitor, dar şi în continuare observăm acelaşi lucru: „Şi noapte nu va
m ai f i ; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că
Domnul Dumnezeu le vafii lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apoc.22,
5 ).
Conferinţa 45 - 29.05.2021 405
Când zicem „a împăraţi”, ne gândim la cineva care e împărat şi conduce.

Dar nu cumva „a împărăţi” are sensul de a fi în împărăţie, de a fi componentă
a împărăţiei? împărăţia se defineşte şi cu tine cel ce faci parte din ea.
Acum ne apropiem de o încheiere, ca şi când lucrurile s-au spus şi trebuie
să vină nişte
> atenţionări:
>
„Ş i îngerul mi-a. zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate şi
Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robi
lor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând.” (Apoc.22, 6).
Acest în curând revine de mai multe ori şi indică un viitor care e deja pre
zent, o iminenţă, un viitor accesibil, la îndemâna perceperii.
în următorul verset zice: „Şi iată vin curând.” (Apoc.22,7). Cine zice asta?
în versetul anterior apărea un înger care era vestitorul unor lucruri care sunt
cumva în afara lui. Si
> acum zice:
„Ş i iată vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţii”
(Apoc.22,7).
în două versete consecutive avem un „eu” al lui Dumnezeu -nu cred că e
al îngerului- şi unul al lui Ioan.
„Ş i eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi
am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat
acestea.” (Apoc.22,8).
Am o dificultate în a parcurge şi a face o minimă liniaritate de înţelegere.
„Ş i el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu
tine şi cufra ţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. L u i
Dumnezeu închină-te!” (Apoc.22,9).
E o promovare a omului aici. îngerul nu vrea să fie socotit superior, ci
afirmă în faţa omului că el, îngerul, este împreună slujitor cu Ioan şi fraţii săi.
E o situaţie în care omul s-a calificat, este recunoscut la o demnitate îngerească.
Este partenerul îngerilor de închinare şi slujire a lui Dumnezeu. îngerul nu
acceptă gestul de plecăciune al omului. Noi în lumea aceasta nu am putea avea
faţă de un înger o atitudine ca şi când am fi fraţi. Este un lucru extraordinar,

care descrie o etapă împlinitoare, ameţitoare a fiinţei umane.
Faptul de a ridica la această demnitate pe cei car &păstrează cuvintele aces
tei cărţi este iarăşi un lucru deosebit şi parcă ne deschide şi nouă o portiţă, ca
unii care citim şi încercăm să ne apropiem de suflet această carte.
„Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvinteleproorociei acestei cărţi, căci vre
mea este aproape.” (A poc.22,10).
Părintele Anania comentează aici: „D e data aceasta cuvintele lui
Dumnezeu trebuie puse la îndemâna tuturor pentru ca oamenii să ştie ce-i
aşteaptă şi să se pregătească”.
Eu nu vreau să fac o teologie şi o duhovnicie bazată pe Apocalipsă, dar
sunt bucuros că după ce am terminat cu citirea din Sfântul Apostol Pavel am
avut curajul să intrăm în Apocalipsă cu lectura şi comentariile chiar şi aşa amă
râte cum le facem noi. Este o formă minimă de conştientizare, de apropiere, de
aprofundare, de interiorizare şi preluare a unor conţinuturi, care vedeţi că sunt
considerate foarte importante pe seama fiinţei umane.
„Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă.
Cine este drept, săfacă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească în că”
(Apoc.22, 11).
Pe de o parte vremea e aproape, iar pe de altă parte lucrurile sunt de aşa
natură că eşti lăsat să continui în ceea ce eşti. E o permisiune de radicalizare,
ca în parabola cu grâul şi neghina, unde selecţia se face doar la seceriş. Sunt
lucruri pe care le trăim concret, le trăiesc în viaţa mea constatând că Dumnezeu
nu mă taie! Mă mai lasă pentru a vedea ce pot să mai scot din mine. Reuşesc să
fiu grâu bun sau rămân neghină?
„Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum
estefapta lui.
Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.
Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pom ul vieţii şi
prin porţi să intre în cetate! ” (Apoc.22,12-14).
Conferinţa 45 - 29.05.2021 407
Este clar că acest eu vin curând sunt cuvintele Mântuitorului Hristos care
intervine direct.
„ Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi
toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (Apoc.22,15).
Aceste câteva categorii ar trebui puse în legătură cu cele zece porunci şi
văzut ce din cele zece porunci este mai pregnant desenat aici.
„Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu
privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte
dim ineaţa.” (Apoc.22,16).
Este ca şi când intervine Domnul ca să întărească spusele îngerului,
îngerul în dialog cu apostolul spune despre importanţa păstrării cuvintelor
acestei cărţi, iar acum Mântuitorul spune că mesajul îngerului a fost mesajul
Lui. Are o logică, o înţelegere.
„Ş i D uhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să
vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii.” (Apoc.22,17).
Aici ne întâlnim cu Duhul. Cum împăcăm prezenţa Duhului care e cumva
din partea omenirii hristificate cu propunerea mea că Duhul Sfânt este Râul
Apei Vieţii? Vom vedea cum se împăcă...
„Ş i eu mărturisesc oricui ascultă cuvinteleproorociei acestei cărţi...aici avem
din nou un „eu” pământesc, al apostolului.
Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai
adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise
în cartea aceasta;
Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va
scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea
aceasta!” (Apoc.22, 18-19).
Vă daţi seama cât de responsabilă trebuie să fîe citirea şi mai ales încerca
rea de a explica. Pentru că explicarea riscă să adauge sau să împuţineze mesajul
cărţii. Când te duci şi îţi fixezi o explicaţie pe o anumită variantă rişti să faci
acest lucru. Am atâtea cărţi despre Apocalipsă şi nu le pot folosi pentru că sunt
nişte interpretări unilaterale. Autorii încearcă să aducă Apocalipsa pentru a

susţine cele două-trei idei pe care le au. Dar acestea sunt împuţinări. Textul
trebuie să rămână cu mesajul întreg, rotund, că altfel ne mănâncă amarul. Şi
împuţinarea şi îmbogăţirea sunt lucruri vinovate.
„Cel ce mărturiseşte acestea zice: D a, vin curând. A m in! Vino, Doamne
Iisuse!
H arul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin.” (Apoc.22, 20-21).
Acest final trebuie comparat cu un final de la Sfântul Apostol Pavel,
dar mă voi pregăti cu el pentru data viitoare. Găseşti la Sfântul Pavel şi în
Evanghelii lucruri care sunt seminţe de Apocalipsă, seminţe de limbaj al acestei
ultime cărţi a Noului Testament.
Am citit şi am semnalat mai ales dificultăţile pe care le avem. Dar conti
nuăm cu lectura Apocalipsei şi vom vedea ce reuşim să mai acumulăm.
Conferinţa 46 5
06 .06.2021
Lectura textului o putem considera finalizată. Asta nu înseamnă că nu

vom reveni când la un fragment, când la altul. Dar acum vin teme pe sărite,
după cum îmi reuşeşte şi mie să descopăr şi să pot formula în cuvinte nişte aco
lade din care să rezulte înţelesuri lămuritoare asupra conţinutului şi mesajului
Apocalipsei.
Pentru că suntem la Duminica Orbului şi ne apropiem cu paşi repezi de
sărbătoarea Rusaliilor, tematica cuvântului de învăţătură sigur că are în vedere
această sărbătoare a Rusaliilor. Mă gândesc la faptul că odată cu sărbătoarea
Rusaliilor noi căpătăm îndemnul de a ne gândi cu adresă precisă la a treia
Persoană dumnezeiască: la Sfântul Duh. începând de la Rusalii şi până la fina
lul care poate fi considerat descris de Apocalipsă este o istorie care are o relaţie
specială cu Duhul Sfânt.
Ne este relativ uşor să ne gândim la Mântuitorul Hristos, comparativ cu
faptul de a ne gândi la Duhul Sfânt. întruparea Domnului este descrisă de
Sfintele Evanghelii, prezenţa Lui în istorie, concreteţea Lui umană...Toate sunt
lucruri care ajută nevoia noastră de a ne reprezenta lucrurile şi de a gândi ceva
mai concret despre Fiul lui Dumnezeu. Ori cu Duhul Sfânt lucrurile sunt grele.
Ele sunt grele şi pentru că le trăim acum. E foarte greu să cunoşti o realitate
care este în desfăşurare, pe care o trăieşti. Cunoaşterea umană presupune o dis
tanţă. Noi înţelegem mai bine lucrurile care s-au întâmplat, decât lucrurile pe
care le trăim acum. Pe acestea din urmă le trăim pur şi simplu; abia după ce ele
ţin de trecut, începem să ne dăm seama de semnificaţii şi legături. Când tră
ieşti un lucru este foarte greu să pretinzi că îl cunoşti. Cel puţin noi oamenii
aşa funcţionăm. Eu cred că şi aici se află dificultatea aceasta de a putea spune

lucruri liniare, precise despre Duhul Sfânt.
In Simbolul de Credinţă, cele despre Duhul Sfânt sunt foarte telegra
fic atinse. Despre Mântuitorul Hristos sunt multe articole, dar despre Duhul
Sfânt sunt spuse doar câteva lucruri. Desigur că ele sunt spuse, sunt clare şi pot
fi dezvoltate, dar nu a rezultat de aici o teologie care să ne fie la îndemână. Nu
avem în vulgata credinţei noastre elemente hotărâtoare despre Duhul Sfânt.
Aceasta cu toate că nouă ne-ar trebui această cunoaştere. Dacă suntem Biserică
este numai pentru că Duhul Sfânt lucrează, nu pentru altceva. Deci îl avem
prezent, nu îl avem prezent? Cum îl atingem, cum ni-L apropiem, cum putem
face o legătură cu el?
Nu există mărturisire de credinţă care să nu aibă în forma ei cea mai obiş
nuită o structură treimică. Noi nu mărturisim pe Dumnezeu într-un vag. Noi
mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Cel puţin avem precis acest
lucru, chiar dacă luaţi la bani mărunţi nu prea ştim multe despre Tatăl, ştim
mai multe despre Fiul şi ştim puţine lucruri despre Duhul Sfânt. Dar mărturi
sirea Sfintei Treimi face specificul evlaviei creştine.
De unde este luată această mărturisire a Sfintei Treimi? în decursul ani
lor, în mai toate predicile mele legate de Bobotează şi de Schimbarea la Faţă
am atins această problemă. Acolo se revelează Sfânta Treime. M ai ales la
Bobotează. Dar mărturisirea, ca limbaj a acestei realităţi dumnezeieşti faţă de
care noi ne raportăm legic, o găsim la Sfântul Matei. Finalul Evangheliei după
Matei dă o formulare a mărturisirii Sfintei Treimi:
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui ţi a l Fiului ţi al Sfântului Duh,
Invăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, ţi iată E u cu voi
sunt în toate zilele, până la sfârţitul veacului. Am in!’ (Matei 28,19-20).
E un testament acesta, e cuvânt puternic, de final, în Evanghelia după
Matei.
Conferinţa 46 - 06.06.2021 411
Sar peste Marcu şi Luca şi ajung la Evanghelia după Sfântul Ioan, precum
şi celelalte cărţi ale Sfântului Ioan. El este prin excelenţă un evanghelist teolog,
după cum este şi numit. Este întâiul dintre sfinţii faţă de care Biserica are evla
vie şi care este numit Teologul. Al doilea este Sfântul Grigorie de Nazianz şi al
treilea este Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul zece-unsprezece.
Referitor la citirile noastre individuale, am terminat lectura Sfântului
Matei. începem astăzi citirile din Sfântul Marcu, iar cine a ţinut minte cano
nul de anul trecut poate că a citit în această perioadă capitole din Sfânta
Evanghelie de la Ioan. Aceste lecturi ne arată cât sunt de deosebite textele de
la Matei, Marcu, Luca pe de o parte şi Sfântul Ioan pe de altă parte. Câte eve
nimente sunt descrise în evangheliile sinoptice, faţă de Evanghelia după Ioan,
care apare cu totul altfel. într-un interviu destul de recent, părintele Ioan a
spus despre Sfânta Evanghelie de la Ioan că ar fi o Evanghelie a învierii. Adică
perspectiva asupra Mântuitorului Hristos înviat transpare cumva din fiecare
pagină. Felul cum este descris Mântuitorul Hristos este din perspectiva învierii
şi a Divinităţii Lui. Asta fără să fie relativizată dimensiunea Lui pământească.
Dar şi când vorbeşte de întrupare, accentul cade pe Dumnezeu care se întru
pează. Drumul este dinspre Dumnezeu către om. în celelalte Evanghelii desco
peri omenitatea Mântuitorului Hristos şi se descrie cum ajung oamenii să facă
paşi şi să descopere pe Fiul lui Dumnezeu în Iisus din Nazaret. In Evanghelia
după Ioan, mărturisirile referitoare la faptul că Iisus din Nazaret este Hristos
apar de la început şi sunt foarte dese.
Şi atunci sigur că mă interesează tematica Duhului Sfânt din textele
Sfântului Evanghelist Ioan. Mă interesează să văd insistenţa cu care în cuvân
tările de despărţire ale Domnului adresate ucenicilor se vorbeşte atât de precis
despre faptul că Fiul este în legătură cu Tatăl, că El îl descoperă pe Tatăl; că pe
Tatăl nu îl poţi cunoaşte decât prin Fiul; că lucrurile pe care le face Fiul trebuie
să te facă să înţelegi despre Tatăl. Le spune evreilor, care pretind că îl cunosc pe
Tatăl, că nu au cum să-L cunoască de vreme ce ei nu-L recunosc pe Fiul. Dacă
l-ar cunoaşte pe Tatăl ar trebui să vadă ale Tatălui în cele ce face Fiul. Dar dacă
pe Fiul nu-L recunosc, înseamnă că nici pe Tatăl nu îl cunosc.
Aceasta este doar o parte a tainei. Cealaltă ţine de prezenţa şi perspectiva
Duhului Sfânt. Eu mi-am notat textele cu care să încercăm să facem puţină
lumină, nu numai pentru că ne apropiem de Rusalii, ci şi pentru că ajunşi la
finalul Apocalipsei trebuie să ne dăm seama cum Duhul Sfânt este o prezenţă
foarte discretă în compoziţia Apocalipsei. Şi aceasta este o problemă pentru
noi. Nu avem în Apocalipsă o mărturisire a Duhului Sfânt de tipul şi claritatea
celor din Sfintele Evanghelii, o mărturisire în care să avem înşiruirea aceasta
comodă pentru noi: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Aici e o problemă care cere o
cheie pe care sigur că nu o am, dar adun material pentru această problemă încă
de la primele lecţii despre Apocalipsă.
Am observat că în descrierea Noului Ierusalim unde se vorbeşte de pre
zenţa lui Dumnezeu şi a Mielului, nu se vorbeşte clar şi de prezenţa Duhului
Sfânt:
„Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvo
răşte din tronul lui Dumnezeu şi a l M ielului.” (Apoc.22,1). în Noul Ierusalim
este tronul lui Dumnezeu si al Mielului si din tronul acesta izvorăşte un râu
) > j
al apei vieţii.
„Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul
vieţii, jucând rod de douăsprezece ori pe an, în jiecare lună dându-şi rodul; şi
frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apoc.22,2).
Eu cred că aici este o imagine simbolică în care se ascunde cu discreţie
prezenţa Duhului Sfânt. Am încercat să adun texte care trimit către acest fel
de înţelegere.
Mai întâi din prima epistolă a Sfântului Evanghelist Ioan, ultimul capitol:
„Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este F iu l lui
Dumnezeu?
Conferinţa 46 - 06.06.2021 413
Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai
prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte, că Duhul
este adevărul.
Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi
Aceşti trei Una sunt.
Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele, şi aceşti trei
mărturisesc la fel.” (1 Ioan 5, 5-8).
Mi-e greu să fac corespondenţa cu Apocalipsa, dar vă citesc pentru ca să
vedeţi cât de complicate sunt lucrurile, cu câtă discreţie specifică persoanei
Duhului Sfânt, sunt tesute ele.
Mai avem în Sfânta Evanghelie de la Ioan diferite texte.
„Ş i a m ărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un
porumbel şi a rămas peste El.
Ş i eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela
mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela
este Cel ce botează cu Duh Sfânt.” (Ioan 1, 32-33).
Aceasta este prima lecţie pe care o ştim despre Duhul Sfânt: că S-a reve
lat la Bobotează în chip de porumbel. La tema botezului vedeţi că apare lucrul
acesta, dar nu se mai construieşte pe el, rămâne doar acolo. Trebuie să reţinem
de aici că Mântuitorul Hristos ar fi cel care botează cu Duh Sfânt, iar în alte
texte cu Duh Sfânt si cu foc.
în capitolul patru, la Ioan, este convorbirea cu femeia samarineană.
„D acă a ifi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-M i să
beau, tu a ifi cerut de la El, şi ţi-arfi dat apă vie.” (Ioan 4,10).
Si
»
mai încolo...
„Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;
D ar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci
apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veş
nică.” (Ioan 4, 13-14).
Este deci o apă vie, o apă a cărei direcţie, sens, vocaţie este viaţa veşnică.
Vine capitolul şapte de la Ioan din care se va citi la Rusalii. Pogorârea

Duhului Sfânt este descrisă în Faptele Apostolilor, dar din Evanghelie se ia un
text care trimite la Duhul Sfânt.
„Iar în ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei
şi a strigat, zicând: D acă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.
Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din
pântecele lui.
Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred
în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.”
(Ioan 7, 37-38).
Referirea aceasta la apa vie pe care Mântuitorul promite că o va da este cu
trimitere la Duhul Sfânt, iar Sfântul Ioan ne dă şi explicaţie în acest sens. Deci
imaginea porumbelului este una şi am lăsat-o, apoi cea cu focul, iar acum este
apa vie, apa care curge către viaţa veşnică.
Acum mă întorc şi citesc încă o dată din Apocalipsă:
„Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvo
răşte din tronul lui Dumnezeu şi a l Mielului,
Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul
vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an” (Apoc.22,1-2).
Ne ducem mai departe la capitolul paisprezece din Evanghelia după Ioan:
„Ş i Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în
veac,
D uhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L
vede, nici nu-L cunoaşte; voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi vaf i ! ” (Ioan
14, 16-17).
Această relaţie specială a primelor comunităţi creştine cu Duhul Sfânt este
foarte clară în Faptele Apostolilor, dar e departe de experienţa pe care noi am
putea-o avea chiar slujind Sfânta Liturghie cu toată strădania şi sinceritatea.
Noi nu avem această trăire conştientă a prezenţei Duhului Sfânt.
Iar câteva versete mai încolo:
Conferinţa 46 - 06.06.2021 415
„D ar M ângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în manele

Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus
Eu.” (Ioan 14, 26).
Faptul de a rememora, de a înţelege şi a avea un sens legat de Sfânta
Scriptură este o lucrare a Duhului Sfânt. A fost remarcat faptul că pe dru
mul către Emaus,* Mântuitorul face cu ucenicii o lucrare de aducere aminte si
»
lămurire a sensurilor. Multe lucruri sunt înţelese retrospectiv de către ucenici,
sunt puse cap la cap după ce au fost trăite. Asta arată prezenţa lucrătoare a
Duhului Sfânt în sfinţii apostoli şi în comunitatea Bisericii pentru a-L revela
pe Mântuitorul Hristos.
Mergem mai departe la capitolul cincisprezece.
„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl,
D uhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.”
(Ioan 15,26).
Vedeţi că toate acele lucruri pe care le spunem noi despre Duhul Sfânt au
temei biblic, evanghelic. Formulările din rugăciunea „împărate Ceresc” sunt
din textele Sfântului Ioan. Sau faptul că Duhul Sfânt e trimis de Fiul, dar pur
cede de la Tatăl.
Apoi în capitolul şaisprezece se insistă pe tema Tatăl şi Fiul, dar este pre
zentă discret si revelarea referitoare la Duhul Sfânt.
j
„D ar Eu vă spun adevărul: Vă este defolos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu

M ă voi duce, M ângâietorul nu va veni la voi, iar dacă M ă voi duce, II voi trimite
la voi.
Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi dejudecată.
D e păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
D e dreptate, pentru că M ă duc la Tatăl Meu şi nu M ă veţi mai vedea;
Şi dejudecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fostjudecat.” (Ioan 16,
7-11).
D acă aş dezvolta versetele acestea, m-aş duce către sensul mare al
Apocalipsei. Adică la prezenţa Duhului Sfânt, care duce la o clarificare, la o
separare a apelor. Aşa cum în Apocalipsă lucrurile duc către o judecată care
începe vizibil sau invizibil, dar ea merge de-a lungul istoriei şi devine evidentă
în final. Deci se leagă prezenţa Duhului Sfânt de această lucrare de clarificare
a atitudinilor.
„încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul;
căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi si cele viitoare vă va vesti.
Acela M ă va slăvi, pentru că din a l Meu va lua şi vă va vesti.
Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din a l Meu ia şi vă
vesteşte vouă.” {Ioan 16, 12-15).
Tatăl se revelează în Fiul, iar Fiul este revelat în continuare de Duhul
Sfânt. Nu insist, am făcut doar un buchet de lucruri care trimit către Duhul
Sfânt.
Revenim la textul Apocalipsei. Sunt lucruri pe care le-am mai atins. In
capitolul întâi:
„Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în A sia: H ar vouă şi pace de la Cel ce
este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scau
nului Lui,
Şi de la Iisus Hristos, M artorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi
Domnul împăraţilor pământului.” (Apoc.l, 4-5).
Apare mai întâi Dumnezeu Tatăl, pe Mântuitorul Hristos îl lasă al treilea
pentru că are multe atribute de formulat şi vorbeşte despre cele şapte duhuri de
dinaintea Tronului. La timpul respectiv am comentat că ar fi o trimitere către
taina Duhului Sfânt.
La capitolul doi, împlinirea comunităţii din Efes este formulată astfel:
„Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui
Dumnezeu.” {Apoc.2,7). Cele şapte perspective împlinitoare ale comunităţilor
ar trebui să le regăsim în Ierusalimul ceresc din finalul Apocalipsei.
în capitolul patru în jurul căruia ne-am tot învârtit apare: „Ş i din tron
ieşeaufulgere şi glasuri şi tunete; şi şaptefăclii defoc ardeau înaintea tronului, care
Conferinţa 46 - 06.06.2021 417
sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu.” (Apoc.4,5). Prezenţa lui Dumnezeu
este de câteva ori descrisă cu fulgere, glasuri şi tunete. Prima dată o găsim Ia
tronul tainic văzut de apostol. Acesta este semnalul prezenţei copleşitoare ale
lui Dumnezeu.
In capitolul cinci, unde apare tema cărţii şi a Mielului înjunghiat:
„Ş i am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrâni
lor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt
cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot păm ântul.” (Apoc.5,6).
Cele şapte coarne şi şapte ochi ar fi imaginea celor şapte duhuri ale lui
Dumnezeu care sunt trimise în tot pământul. E o altă situaţie faţă de cea din
capitolul patru. E o situaţie post-Rusalii. Duhul Sfânt apare înşeptit, dar într-o
legătură extraordinară cu Domnul Hristos.
Capitolul douăzeci şi unu acum: „Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa
şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din
izvorul apei vieţii.” (Apoc.21,6).
In tot buchetul acesta de imagini ale discreţiei prin care Duhul Sfânt se
arată totuşi, tema apei vieţii şi împlinirea dată de faptul de a bea din ea revine
de mai multe ori. E o Apă pe care o dă Dumnezeu.
Şi în ultimul capitol: „Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e
cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi a l Mielului,
Şi în mijloculpieţei din cetate, de oparte şi de alta a râului, creşte pomul vie
ţii, făcân d rod de douăsprezece ori pe an, înfiecare lună dându-şi rodul; şifru n
zele pom ului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apoc.22,1-2).
Foarte stranie această trimitere la frunze...Ssunt şi roade, dar şi frunzele
sunt valoroase. Am comentat puţin data trecută, dar revin. Când zicem „nea
muri” ar trebui să înţelegem din perspectiva Rusaliilor, adică a comunităţii. în
sens creştin, „neamurile” nu pot fi definite fără Rusalii.
Faptul de a defini neamurile, adică etnia ca o realitate ontologică, dar cu
accent biologic a fost limita perioadei interbelice. Această înclinaţie, această
aplecare a gândirii de atunci de a înţelege comunitatea mai degrabă ca etnie
biologică, trupească, în legătură cu sângele, a fost un mare pericol. Vedeţi în

textele lui Stăniloaie de pe atunci cum încearcă să facă nişte eforturi pentru a
spune lucruri dorite în epocă, să dea o coloratură teologică pentru tema naţi
onală. Asta a fost şi ratarea despre care vorbeşte mai târziu Schmemann, ară
tând că exagerarea aceasta teologică, care face din biserica naţională nu ştiu
ce valoare, este cea mai perfidă erezie a timpurilor moderne. De ce? Pentru că
unde mai e Duhul Sfânt aici? Nu cumva prezenţa Duhului Sfânt este cea care
califică cu adevărat o comunitate? Ea spiritualizează, înduhovniceşte, dă o per
spectivă creştină adevărată unei realităţi biologice! Neamul este o realitate bio
logică, un trup am putea spune. Dacă trupul nu e ridicat la o calitate superioară
printr-o realitate duhovnicească, atunci nu suntem în creştinism.
Aceasta a fost o direcţie. Acum mergem într-o altă direcţie în care mi-ar
plăcea să continui în lecţiile următoare pentru a putea ridica puţin câte puţin
nivelul de participare la Sfânta Liturghie, pentru a scoate Sfânta Liturghie din
rutină. Repetiţia este ceea ce trebuie făcut, dar pe de altă parte trebuie să vii cu
o strădanie pentru a lupta împotriva somnolenţei şi a rutinei. între Liturghie
şi Apocalipsă este o legătură extraordinară de care am mai vorbit şi care tre
buie arătată.
Primul text pe care vi-1 pun în faţă este cel din rugăciunea intrării:
„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, cela ce ai aşezat în ceruri cetele şi ostile
îngerilor şi ale arhanghelilor, spre Liturghia slavei tale...”
Dar de unde ştie compozitorul, alcătuitorul acestui text că Dumnezeu
a aşezat în ceruri aceste cete, spre slujba slavei Sale? Poate ştie din experi
enţă personală, poate din alte locuri...Dar primul care a văzut a fost Sfântul
Ioan Evanghelistul şi el descrie lucrurile din nevăzut ca pe o slujbă. Revin la
lucruri pe care le-am mai spus şi care acum ne aparţin: Sfântul Ioan este lăsat
să asiste la o slujbă. Capitolul întâi este cum este, dar capitolele doi şi trei din
Apocalipsă au cel mai apropiat conţinut de realitatea pe care o trăim noi pe
pământ. Acolo Mântuitorul Hristos trimite un mesaj unor comunităţi. Nouă
ne trimite acest mesaj, în măsura în care suntem Efes, suntem Smirna, Tiatira
Conferinţa 46 - 06.06.2021 419
şi aşa mai departe. Mesajul poate fi înţeles din perspectiva lucrurilor pe care le
trăim. Bineînţeles
>
că scrisorile acelea au si
>
o încărcătură simbolică,' de întele-
»
suri, de trimiteri....Şi totuşi din toată Apocalipsa, eu zic că sunt singurele texte
care au o oarecare legătură cu realitatea istorică pe care o trăim. E un punct de
vedere personal.
Dacă vrem să încercăm să traducem Apocalipsa, nu ar trebui decât la scri
sori să încercăm să găsim o corespondenţă cu lucruri care ne sunt nouă accesi
bile şi pe care putem să le trăim. Numai la scrisori, pentru că toate celelalte sunt
viziuni, sunt realităţi suprafireşti, realităţi la care văzătorul are acces, urcân-
du-se în mai multe etape.
După ce se consumă aceste lucruri şi vine capitolul patru, primul capitol
de viziune, începe să se desfăşoare o slujbă. Iar slujba pe care o facem noi aici
copiază cele de acolo. E fundamental să gândiţi când veniţi la Sfânta Liturghie
că veniţi pentru a încerca să facem lucruri al căror sens nu e aici, ci dincolo. Tot
sensul Apocalipsei în viziunea Sfântului Ioan merge de la viziunea Tronului,
a Mielului ca înjunghiat, a fiinţelor din jur care au aceeaşi supunere faţă de
Miel ca faţă de Tatăl, către cea a oamenilor care ajung în final într-o reali
tate ceresc-pământească, în Ierusalimul cel nou, să fie într-o poziţie în care la
începutul Apocalipsei sunt numai puterile nevăzute. Sensul este ca şi oamenii
să ajungă la nivelul de a intra în legătură cu Dumnezeu şi să fie preoţi ai lui
Dumnezeu, să slujească cum slujesc cetele nevăzute.
Ce facem în Sfânta Liturghie? Facem exerciţii de Apocalipsă! Facem exer
ciţii de rai, de Noul Ierusalim! Nouă oamenilor ni se permite să facem aici pe
pământ -cu o înţelegere, vai de mama ei!- să facem lucruri în care suntem ca
cetele îngereşti. Noi exersăm un lucru care este normativ şi de dorit, lucrul la
care creştinii ar trebui să tindă. Pentru ce trăim noi pe pământ? Trăim să ne
finisăm, să ne spiritualizăm. Biologicul vine de la sine, nu ţi-1 neagă nimeni.
Problema este ce aduci în plus, ce adaugi, ce faci mai departe cu acest element
biologic.
Prin urmare, acest sens al Liturghiei transpare din mai multe texte ale
Sfintei Liturghii. Eu îmi propun să vă pun în faţă aceste texte şi să le conştien
tizăm în lumina mesajului Apocalipsei.
„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, cela ce ai aşezat în ceruri cetele
şi ostile îngerilor şi ale arhanghelilor, spre liturghia slavei tale, fa împreună cu
intrarea noastră să fie intrarea sfinţilor îngeri, care liturghisesc împreună cu
noi, şi împreună preamăresc bunătatea ta. Că ţie se cuvine, toată mărirea, cin
stea şi închinăciunea, Tatălui, Fiului, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.”
In această rugăciune, care de altfel e tainică, dar de comun acord cu părin
tele o spunem tare, suntem la începutul Liturghiei şi avem în vedere că facem
lucrul acesta slujind împreună cu îngerii. In Noul Ierusalim îngerii nu au dispă
rut, ci noutatea este că lângă ei vin şi oamenii, acei oameni care în capacitatea
lor de a-L mărturisi pe Mântuitorul Hristos ajung la această împlinire. Cerem
ca lucrurile pe care urmează să le facem în Sfânta Liturghie să fie o împreu-
nă-lucrare în prezenţa efectivă a puterilor îngereşti. Trebuie să avem în vedere
acest lucru pentru a înţelege ce miză are slujirea Sfintei Liturghii!
Conferinţa 47 9
03.07.2021
Sunt nişte aşteptări care vin de sus în jos, de la Domnul către noi. Ar tre
bui să le onorăm. Ori când vezi că se pierde complet perspectiva aceasta, în care
Domnul aşteaptă de la noi un anume fel de slujire, lucrurile devin periculoase.
Studiul Apocalipsei este mai semnificativ decât am fi bănuit. Din lectura
obişnuită a Vechiului şi Noului Testament am ajuns la lectura preferenţială a
Apocalipsei. Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că dacă nu am fi făcut
lucrul acesta ar fi fost o mare pierdere. E un lucru care aştepta să fie făcut, e o
hrană, o deschidere de orizont pe care nu am fi putut-o lua de niciunde. După
ani şi ani de zile în care am răscolit scrisorile pauline a fost bine că ne-am dus
la Apocalipsă.
Apocalipsa dă orizont. După ce am citit cu explicaţii tot textul, acum
observăm paralela dintre Sfânta Liturghie şi Apocalipsă. Este esenţial să ne
orientăm astfel, pentru că altfel cum să păstrăm ştacheta? Cum să încercăm să
răspundem exigenţelor care trebuie să ne dăm seama că vin de sus? Sunt nişte
aşteptări pe care le are Dumnezeu de la noi. Cum să te mobilizezi cu texte care
sunt uzate prin folosire de două mii de ani ? Aveţi toţi rugăciuni preferate, texte
de canon pe care le repetaţi şi băgaţi de seamă că le repetaţi mecanic. Datorită
rostirii zilnice, a uzurii, capacitatea noastră de a fi atenţi la ce spunem şi de a fi
prezenţi fîinţial în rugăciune se diminuează semnificativ.
Acest lucru se întâmplă şi la Sfânta Liturghie. Cel mai greu de participat
la Sfânta Liturghie cred că este pentru strană, nu pentru preoţi. Ca preot, fap
tul de a rosti tare rugăciunile este de mare ajutor, e un mare sprijin sufletesc,
pentru că citind tare realizez o ofensivă asupra mea şi prin ochi şi prin urechi.
Citesc tare şi înţelesurile mă invadează şi pe linia ochilor prin citire, dar şi prin
auz, pentru că mă aud pe mine însumi citind.
Dar făcând experienţa stranei, lucrurile stau altfel. Acolo, grija este să se
ţină pasul, să se spună textele care trebuie...Sunt griji legate de ton, de text.
Strana e atentă să aleagă textele potrivite, să dea răspunsul care trebuie, să cânte
corect...Dar poate pierde relaţia cu Dumnezeu. E foarte greu pentru cei care
răspund la strană să se şi roage prin textul pe care îl rostesc. Eu teoretizez un
lucru care pleacă din realitatea concretă: cum să realizezi o Liturghie care să-I
placă lui Dumnezeu, dacă un eşantion întreg de participanţi ratează participa
rea? Nu eşti în text, ci doar în melodie. Relaţia pe verticală e ratată.
Problema este ce pârghii găsim, de ce ne agăţăm, ca nişte oameni care se
îneacă, pentru a rămâne la suprafaţă? Ce unelte folosim ca să putem canaliza
bogăţia noastră lăuntrică? Noi, oamenii moderni suntem foarte bogaţi, avem
disponibilităţi lăuntrice impresionante.
Traduceam o carte din germană şi se spunea la un moment dat acolo ceva
de genul „omenirea modernă beneficiază de o luxuriantă disponibilitate de
forţe de gândire”. Este vorba de atenţia noastră, de posibilitatea de a ne duce
cu gândurile pe diverse planuri. Eu nu cred că ţăranul de pe timpuri avea capa
citatea aceasta de abstractizare şi de dedublare a conştiinţei. Adică tu cu gura
zici ceva şi cu mintea eşti altceva. Nu cred că puteau, pentru că felul lor simplu
de a fi îi ţinea într-o formulă în care mintea lor era în lucrurile simple pe care le
şi faceau. Nu trăiau cu gândul autonom. La noi gândirea lăuntrică este cumva
desprinsă de lucrurile în care trăim.
Prin urmare, mă preocupă cum facem şi ce facem pentru ca noi, ortodocşi
practicanţi, oameni ai Bisericii, să nu ratăm. Dacă ne reuşeşte, poate că vom
fi alături de cei puţini din vremea noastră la care Dumnezeu să se uite şi să
spună: „Da, sunteţi”. Aţi văzut câte teme în jurul lui „Eu sunt” apar în Sfânta
Evanghelie după Ioan. Adică Dumnezeu să se uite la noi şi să ne aprecieze, să
nu fim doar nişte coji. Să fim conştiinţe care au conţinuturi ce îl onorează pe
Dumnezeu, îl mărturisesc. în social, între noi, nivelul poate fi foarte scăzut. Ne
Conferinţa 47 - 03.07.2021 423
bucurăm de o cântare, ne bucurăm de un zâmbet, chiar dacă poate fi fals. Dar

cu Dumnezeu nu merge. Cu Dumnezeu trebuie să fim întregi în lucrurile cu
care ne exprimăm faţă de El. In practica rugăciunii, noi vorbim cu Dumnezeu.
Cu cât din fiinţa noastră suntem prezenţi în această convorbire cu Domnul?
Aşadar, am convingerea aceasta pe care o repet: Sfânta Liturghie s-a dez
voltat dependent de Apocalipsă. Fără să se spună clar, Apocalipsa a inspirat
pe cei care au creat cultul, pe cei care l-au dezvoltat. Noi spunem Liturghia
Sfântului Ioan Gură de Aur, dar Sfântul Ioan Gură de Aur a pus la punct nişte
lucruri, în mod sigur este şi autorul unora dintre rugăciunile din Liturghie. Dar
eu nu mă refer numai la rugăciuni, ci la cult. Cultul înseamnă rugăciuni, cân
tări şi forme sau gestică. Şi toate sunt împreună în spaţiul de care este nevoie
pentru aceste lucruri.
în cazul Sfintei Liturghii nu s-a spus clar despre legătura cu Apocalipsa.
Lucrurile au mers dintr-o inspiraţie colectivă a Bisericii. De la frângerea pâi
nii de la Emaus, lucrurile s-au dezvoltat ca dintr-o sămânţă, ajungându-se la
Liturghia Sfântului Iacob, a Sfântului Vasile, a Sfântului Ioan...Multe liturghii
au fost şi sunt. în secolul şase împăratul Iustinian a adăugat nişte lucruri care
au rămas până la noi. Dar autorul fiind colectiv, trebuie mai degrabă să vorbim
despre o inspiraţie care a născut şi şlefuit Sfânta Liturghie.
Putem constata această înrudire a Sfintei Liturghii cu conţinutul
Apocalipsei. Data trecută am vorbit despre Rugăciunea Intrării şi am comen
tat textul ca să vedeţi că dacă îl pui pe fundalul Apocalipsei capătă un sens
extraordinar de direct si clar.
j
Pentru astăzi vă propun Rugăciunea Cântării celei întreit-sfinte. în mod

sigur cântarea aceasta -se cheamă Trisaghionul mic- nu s-a introdus de la înce
put în Sfânta Liturghie. Plecăm de la capitolul patru din Apocalipsă cu descri
erea tronului ceresc. Acolo se ajunge la descrierea Tronului cu Cineva pe el. Nu
se dau detalii, ci autorul se foloseşte doar de asemănarea cu pietre preţioase.
Apoi:
„Şi cele patru fiinţe, avândfiecare din ele câte şase aripi, sunt pline de ochi,
deju r împrejur şi pe dinăuntru, şi odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt,
vine!' (Apoc.4,8).
Acest Trisaghion, în această primă descriere a proximităţii, a intimităţii
lui Dumnezeu Cel tainic, este o cântare pe care cele patru fiinţe o adresează lui
Dumnezeu. Este o întreită cântare, proclamând, afirmând, mărturisind sfinţe
nia lui Dumnezeu. Deci acolo în apropierea Domnului, ce fac cele mai înalte
fiinţe care au fost revelate ca fiinţe inteligente create de Dumnezeu? Ele fac o
slujbă, se adresează lui Dumnezeu cu o cântare de laudă şi de mărturisire.
M-am dus la toate textele paralele dar singurul concludent pentru ce ne
trebuie astăzi este cel de la Isaia:
„în anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt
şi măreţ şi poalele hainelor Lu i umpleau templul.
Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi aco
pereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau
Şi strigau unul către altul, zicând: «Sfânt, sfânt, sfânt este Dom nul Savaot,
plin este tot pământul de slava L u i!» „ (Isaia 6, 1-3).
Liturghia ne ia de mână cu un text de autoritate şi ne obligă să intrăm
într-o rânduială vrută de ea, nu de noi. Ea ne duce la acest moment al cântării
întreit sfinte, pe care preotul o precede cu o rugăciune încheiată cu un ecfo-
nis. Iar după aceasta biserica începe să cânte „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare,
Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Iată rugăciunea:
Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti...Chiar şi acest element
duce la imaginea lui Dumnezeu de pe tron, în jurul căruia sunt acele fiinţe
deosebite.
Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de
toată puterea cerească închinat...Daca aş fi citit mai departe ce mai urmează
în Apocalipsă am vedea că cercul slujitorilor şi al celor care cântă slava lui
Dumnezeu nu se reduce la cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni,
Conferinţa 47 - 03.07.2021 425
ci el se tot lărgeşte, cuprinzând mulţimi de fiinţe ce participă la slujire. Prin

urmare, eu spun că autorul acestei rugăciuni nu a fost străin de Apocalipsă,
dimpotrivă! O cunoştea şi trăia în atmosfera ei. Apocalipsa nu se citeşte nor
mativ, dar se vede că ea a fost hrană în anumite etape ale creştinătăţii.
Cel ce dintru nefiinţă întru fiin ţă ai adus toate...Avem şi în capitolul patru
din Apocalipsă un text care trimite la tema aceasta a creaţiei: „Vrednic eşti,
Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai
zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.” (Apoc.4,11).
Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău Tai
împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere, şi nu treci cu vederea
pe cel cegreşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire. ..Aici orizontul se dezvoltă înspre
om, ca să cuprindă tema omului păcătos şi a mântuirii.
Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul
acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închi
nare şi preaslâvire. Urmărind în Apocalipsă vedem cum participă la preamări
rea şi mărturisirea lui Dumnezeu cercuri tot mai largi, inclusiv oamenii, sfinţii.
Iar la finalul Apocalipsei se ajunge ca omenirea să ajungă chiar la o formă de
civilizaţie
>
sfântă.
Mulţumim
> lui Dumnezeu că suntem în biserică în fata
> unui altar văzut,
dar înţelesurile se suprapun: e un jertfelnic văzut concret şi e un jertfelnic nevă
zut care îl dublează pe acesta. Adică gesturile care se fac aici ar trebui să răz
bească până acolo. La protestanţi, lucrurile se consumă aproape de sută la sută
între oameni, oameni cu oameni. Tema aceasta a faptului că stăm cu faţa spre
răsărit - preoţi şi popor -arată că şi dumneavoastră şi preoţii privim spre alt
ceva. Dacă v-aţi uita la preot şi preotul la dumneavoastră ar fi o relaţie socială,
o relaţie pe orizontală. Dar miza este că noi tindem să stăm în faţa a ceva ce ne
depăşeşte. Altarul văzut este dublat de cel nevăzut, descris în Apocalipsă. Tema
altarului apare de-a lungul întregii Apocalipsei. Poate vom reveni cândva la ea.
Aşadar... a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic....Slava e nevăzută. Slava
este substanţa care face o anumită suprapunere între altarul văzut şi nevăzut
descris în Apocalipsă.
însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta
cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala
cea de voie şi ceafără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să
slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre. Pentru rugăciunile Preasfmtei
Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bine-plăcut
Tie.
9
Aşadar urmează să cântăm „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de

moarte” si în felul acesta imităm tainicele realităţi de acolo de sus. Ştiind sau
> j »
neştiind, facem ceea ce fac îngerii cei mai apropiaţi de slava lui Dumnezeu care
îl mărturisesc pe Dumnezeu în întreita Lui sfinţenie. E foarte tainică această
mărturisire. Nu-I spunem lui Dumnezeu lucruri care în mintea noastră ar avea
o asemănare cu cele din viaţa noastră, cum ar fi "Doamne Tu eşti drept”. Noi
zicem „Sfânt” şi e altceva. Experienţa sfinţeniei o poţi avea în lumea aceasta,
dar nu datorită lumii acesteia! Lumea aceasta nu e sfântă, ea se sfinţeşte. E plin
de tâlc şi de taină lucrul acesta, că cele mai înalte şi inteligente fiinţe îi spun lui
Dumnezeu în slujba lor de preamărire Sfânt, Sfânt, Sfânt. Iar noi când zicem
acelaşi lucru, imităm şi învăţăm de acolo, făcând un lucru cu înţeles foarte
profund.
In „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte” noi mărturi
sim o Treime revelată. Acolo în Apocalipsă revelaţia Sfintei Treimi este cumva
desfăşurată. E o temă nerezolvată pentru a-L găsi pe Sfântul Duh acolo. însă
noi oamenii ne folosim de revelaţia articulată care a ajuns la noi, începând
de la Bobotează şi prin textul Evangheliei Sfântului Ioan în primul rând. Şi
atunci, când vorbim cu Dumnezeu, o facem însuşindu-ne această revelaţie:
Sfinte Dumnezeule -ne gândim la Tatăl, Sfinte Tare -ne gândim la Fiul care
a biruit moartea, Sfinte fă ră de moarte - Duhul Sfânt, izvorul vieţii. Noi, ca
oameni, nu ne permitem să facem o preamărire curată aşa zicând, cum o fac
îngerii din cer, pentru că nu suntem de nivelul acela. Noi nu putem face exact
Conferinţa 47 - 03.07.2021 427
ca heruvimii, că nu suntem în poziţia respectivă, ci într-una de nerezolvaţi. Şi

atunci noi preamărim pe Dumnezeu imitându-i pe heruvimi şi serafimi şi toate
puterile îngereşti, dar conştienţi fiind de micimea noastră omenească, zicem:
miluieşte-nepe noi...Cerem pentru noi mila care să ne ajute să biruim cele nere
zolvate din această lume pământească şi trupească.
Prin urmare, Trisaghionul mic pe care noi îl cântăm în prima parte
a Sfintei Liturghii, este în legătura cu revelaţia Apocalipsei şi ne angajează
într-un prim gest, prin care imităm puterile îngereşti. Totul însă într-o formă
care corespunde condiţiei noastre. Nu e rău, e foarte bine, pentru că noi din
poziţia noastră trupească îl lăudăm pe Dumnezeu. Nu ne erijăm în sfinţi, nu ne
imaginăm că suntem în Noul Ierusalim, ci din condiţia noastră actuală rostim
Trisaghionul. în felul acesta, un crâmpei din Apocalipsă se oglindeşte în acest
moment al Sfintei Liturghii.
Prin Sfânta Liturghie exersăm lucrurile care se fac în împărăţia lui
Dumnezeu. Liturghia este un exerciţiu de rugăciune, dar şi un exerciţiu peda
gogic, pentru că ne învaţă gestica, cuvintele, ceea ce se cuvine să facem dacă se
pune problema să ne ducem acolo, mai aproape de Dumnezeu.
Conferinţa 4 9
17.07.2021
Sfânta Liturghie se rezemă pe Sfânta Scriptură în general şi pe Noul

Testament în special. Mă refer la conceptul Sfintei Liturghii, la logica ei, la
felul în care lucrurile sunt menite să se desfăşoare ca program de rugăciune al
unui grup de oameni, preoţi şi credincioşi.
Până acum am gândit simplu: a fost o inspiraţie. N u greşim dacă spu
nem asta. Liturghia este o concretizare a Tradiţiei, adică a acestei asistenţe
a Duhului Sfânt, care e ceva viu, urmărind din generaţie în generaţie viaţa
Bisericii. Dar e prea simplu să zici „inspiraţie” şi atât. Aş vrea să mă duc mai
departe, gândind că oamenii aceia care cu fost inspiraţi nu erau într-o stare de
blegeală în care cineva din nevăzut făcea un dicteu. Oamenii aceştia au putut
fi inspiraţi pentru că aveau o ambianţă sufletească, o pregătire, o cultură, o
bogăţie lăuntrică, ce negreşit că era puternic biblică. Pentru noi cei din lumea
de astăzi, faptul că citim zilnic din Biblie e ceva excepţional, dar sunt mărturii
că vârfurile de pe atunci ale creştinismului ştiau cărţi întregi pe de rost! Asta
însemna o legătură deosebită cu textul biblic şi conţinuturile sale.
Noi cei de acum, cu un pic de bun-simţ al observaţiei, ne dăm seama de
substratul biblic al Liturghiei. Frângerea pâinii, Cina cea de taină - acestea
sunt desigur acolo în Evanghelii, iar Sfânta Liturghie face din nou actual lucrul
acesta. Dar e mai mult decât atât: felul în care sunt gândite rugăciunile pe
seama preotului şi a credincioşilor, logica lor, presupune obligatoriu desco
peririle Evangheliilor şi ale Apocalipsei. Fără cunoaşterea Apocalipsei nu îţi
dai seama de lucrul acesta şi rămâi la explicaţia că Liturghia a fost inspirată şi
atât. Dar inspiraţia care funcţionează în Biserică este una conştientă, oamenii
Conferinţa 48 - 17.07.2021 429
inspiraţi nu sunt nişte mameluci, nişte simple tuburi prin care curge ceva şi ei
nu simt nimic. Nu poate veni un conţinut, dacă ei nu au o apropiere de lucru
rile pe care trebuie să le preia.
Prin urmare, cunoaşterea Evangheliilor şi a Apocalipsei trebuie să fi fost
un lucru la ordinea zilei, chiar dacă în timpurile noastre a ajuns această situaţie
de a nu se citi din Apocalipsă. Dar ea e prezentă! Acesta este lucrul cu care vin
în întâmpinarea dumneavoastră.
Astăzi, în continuarea ultimelor lecţii, urmărim un alt eşantion din Sfânta
Liturghie pentru a ne da seama că fără cunoaşterea Apocalipsei lucrurile nu ar
putea fi explicate. Şi anume este vorba de momentul Heruvicului. Noi spunem
Heruvic, pentru că e vorba de Heruvimi. Şi mă voi referi atât la textul pe care
îl cântă strana cu comunitatea, cât şi la rugăciunea individuală a preotului, o
rugăciune personală adresată Mântuitorului Hristos.
Mai întâi să luăm textul cântat al heruvicului. Acolo se zice: Noi, care pe
Heruvimi cu taină închipuim. Adică noi, care îi închipuim pe heruvimi în mod
tainic. A închipui, a întruchipa înseamnă a deveni icoană. Nouă ni se cere ca în
momentul acela al Liturghiei să reprezentăm simbolic pe Heruvimi, să jucăm
rolul Heruvimilor, să întruchipăm realitatea acestora. Ori problema aceasta
de a vorbi despre Heruvimi nu vine de la sine. In acest moment al Liturghiei
lucrurile devin foarte serioase, foarte grave, se pregătesc darurile pentru partea
de profunzime a Liturghiei.
De unde ştie autorul acestei rugăciuni -nu ştim cu siguranţă cine e auto
rul- despre Heruvimi şi despre slujirea lor? Cea mai precisă descriere a slujirii
heruvimilor şi a desfăşurărilor de cult din jurul tronului găseşti în Apocalipsă.
Din acest motiv spun că aceste conţinuturi de rugăciune presupun o cunoaş
tere, o intimitate cu Apocalipsă. Nu se iau cuvinte din Apocalipsă, ci se iau
înţelesurile, mesajul revelaţiei respective. In acest caz se ia faptul că în jurul
Tronului tainic al lui Dumnezeu, slujesc fiinţe sublime.
Noi îi închipuim pe Heruvimi în mod tainic ŞiJucătoarei de viaţă Treimi
întreit-sfântă cântare aducem. Noi am adus deja o întreită cântare la momentul
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare...Aici mai este o întreită cântare. Va urma ceva
mai încolo: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, adică exact textul pe care ştim
din Isaia şi Apocalipsă că îl rostesc Heruvimii. Am ajuns în acest moment cu
Liturghia la o situaţie, în care trebuie să ne dăm seama că suntem foarte în faţă,
foarte aproape de obiectul rugăciunii noastre.
Toată grija cea lumească să o lepădăm. Pentru că rolul nostru din acest
moment este ca al Heruvimilor, trebuie să lepădăm grijile lumeşti. Sunt cuvinte
pe care le rostim şi rămân rostite. Rămâne o rugăciune foarte frumoasă, deo
sebită, pe glas cinci...Dar ea are un mesaj: Toată grija cea lumească să o lepă
dăm. Pentru că ceea ce ni se cere este ceva deosebit, sublim. Nici noi preoţii
nu de dezbărăm de gânduri, dar faptul că nu ne reuşeşte, nu ne scuteşte de
faptul de a şti că normativ este altfel. In acest moment al Liturghiei toată tema
noastră este numai acolo. Am terminat cu cererile, am terminat cu ecteniile.
Acum numai Dumnezeu este cel care trebuie să beneficieze de atentia noastră.>
Liturghia încearcă prin textele şi mesajul ei să atragă atenţia, pentru ca oamenii

să joace rolul acesta foarte înalt, pe care îl cere logica slujbei.
Şi mai departe: Cape îm păratul tuturor, să primim, Pe Cel înconjurat în
chip nevăzut de cetele îngereşti. Ne pregătim de venirea împăratului ceresc şi
trebuie să-L primim exact cum e în Apocalipsă, adică înconjurat de cetele înge
reşti. Noi nu-L vedem, ne purtăm ca nişte mameluci, facem slujbe sociale...Dar
înţelesurile Liturghiei sunt deosebite şi ne provoacă la o experienţă deosebită
si
> radicală.
In timpul acesta în care strana cântă acest text, preotul face o rugăciune
personală al cărei sens este foarte asemănător:
Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină,
să se apropie sau să slujească Ţie, împărate a l slavei
Se pleacă de la acest lucru: dacă mai eşti pământesc, trupesc, n-ai cum să
faci preoţie, să slujeşti.
... căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cereşti.
Conferinţa 48 - 17.07.2021 431
Noi n-am văzut în Apocalipsă această slujbă din cer facându-se dezinvolt.
E o frică şi un cutremur acolo. Şi totuşi care e şansa noastră, portiţa care ni se
deschide pentru a putea sluji la puterile noastre?
D ar, totuşi, din iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fă ră
mutare şi fă ră schimbare Te-aifăcut om, şi Arhiereu a l nostru Te-aifăcut, şi, ca
un Stăpân-a-toate, ne-ai dat slujba sfântă a acesteijertfe liturgice şifără de sânge;
că num ai Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele păm ân
teşti, Tu, Cel ce Teporţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi împăratul
lui Israel, Tu, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti.
Stăpân a toate! Stăpân şi acolo în lumea nevăzută, cu Heruvimii autentici,
stăpân şi în lumea văzută, pentru că El a fost în lumea văzută, a biruit moartea
şi a înviat. El are o raportare de stăpân la lumea noastră!
Aduceţi-vă aminte ce zicea părintele Arsenie Boca referitor la faptul că cel
mai puternic argument pentru existenţa lui Dumnezeu sunt sfinţii. In sfinţenia
aceea e prezenţa lui Dumnezeu.
Aşadar, pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine,
păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi curăţeşte-mi sufletul şi inima de cugete
viclene; şi cu puterea Sfântului Tău Duh învredniceşte-mă pe mine, cel ce sunt
îmbrăcat cu harul preoţiei...Sunt îmbrăcat cu harul preoţiei. Nu am devenit
prin preoţie un alt om, pentru ca de acum încolo să dau în stânga şi dreapta cu
blesteme şi binecuvântări. Eu am o funcţie, o îmbrăcătură, exact cum îmbrac
vesmintele.
>
... să stau înaintea acestei sfinte Tale mese şi săjertfesc sfântul şi preacuratul
Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Că la Tine vin, plecându-migrumajii, şi Ţie mă
rog: S ă nu-Ţi întorcifa ţa de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii 72:/...Nu
explic fiecare cuvânt, dar mă interesează să vă daţi seama că preotul vorbeşte cu
Mântuitorul Hristos, cu o Prezenţă pe care o are în faţa lui, aşa cum Heruvimii
şi Bătrânii şi cei din jurul tronului îi spun Mielului înjunghiat Tu eşti vrednic.
...ci binevoieşte ca darurile acestea să-Ţi fie aduse de mine, păcătosul şi
nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ceprimeşti
şi Cel ce Te î??iparţi, Hristoa.se, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm , şi toto

dată Părintelui Tău CeluiŢară de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă
făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi in vecii vecilor. Amin.
N-ar putea să fie posibilă slujba Liturghiei în general şi prestaţia preo
ţească în special, dacă Mântuitorul Hristos nu ar fi stăpân şi dincolo şi din
coace şi dacă El nu ar garanta prezenţa Lui fizică în fiecare biserică la aducerea
pâinii şi vinului. El garantează o prezenţă copleşitoare şi în acelaşi timp accesi
bilă nouă. Altfel am face numai un teatru, ceea ce ar fi înfricoşător. Dar lucru-
rile sunt aşa alcătuite, încât se are în vedere faptul că M ântuitorul Hristos
este o Prezenţă şi El poate fi o Prezenţă aici la masa Sfântului Altar pentru
că El e şi Dumnezeu şi om. El e prezent şi acolo de-a dreapta Tatălui ceresc şi
ne-a spus că va fi cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor. Pentru El
nu e o problemă să fie prezent şi aici în lumea noastră fizică, dar şi dincolo.
Prin această prezenţă duală, El garantează că lucrurile pe care le facem aici au
putere. Nu este doar un joc, un teatru. Dacă El ar fi numai acolo, noi aici am
fi cumva numai noi de noi...Aşa cum ne şi comportăm uneori. Dar Liturghia
nu e aşa. Miza ei este extraordinară şi provocarea deosebită. Noi vom avea de
răspuns pentru rutina cu care facem lucrurile şi nesimţirea cu care zicem aceste
rugăciuni.
E o formulare pe care trebuie să o scot în faţă: Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce
Te aduci. Eu aduc pâinea şi vinul, dar pentru ca gestul acesta să aibă valoare şi să
fie dublat de realitate ca şi când am sta în faţa Tronului nevăzut, Mântuitorul
Hristos este cel care preia, aduce şi Se aduce. în momentul în care îşi asumă
condiţia de a fi cu noi, e o jertfa. El acceptă cântarea noastră prăpădită, măsu
rile noastre, pentru că noi cât de cât împlinim porunca să ofaceţi întru pome
nirea Mea şi atunci El onorează. Şi atunci El e Cel care garantează şi dublează
gestul preotului de a intra în Altar cu pâinea şi vinul şi de fapt El pe Sine Se
aduce.
Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi... El primeşte tot ce facem noi în cin
stea Lui, dar El e şi cel care Se împarte. îl aducem Lui pe El. Noi, făcând lucrul
Conferinţa 48 - 17.07.2021 433
acesta ne calificăm. Dumnezeu o face ca să ne ridice, să nu trăim bezme

tici, pământeşte. Dacă ne-am şcoli, dacă ne-am şlefui pentru slujirea Sfintei
Liturghii şi ne-am da seama de orizonul ei biblic în general, evanghelic şi mai
ales apocaliptic în special, atunci ne-am da seama că Liturghia este dată ca noi
să ne sfinţim, să facem lucruri înalte, să săvârşim o lucrare îngerească pe care
Mântuitorul o acceptă din partea noastră la măsurile noastre.
Gândiţi-vă câte sate, câte altare, câţi mameluci indiferenţi suntem pe faţa
pământului şi El acceptă, pentru că e singura formă prin care ne ia de la nive
lul nostru şi ne dă şansa să ne ridicăm, să facem lucruri îngereşti. Ce alt lucru
superior face un om pe faţa pământului, de pildă un creator de artă, de ştiinţă,
ca să atingă acest nivel? La Liturghie vin şi ştiutori şi neştiutori, oameni şcoliţi
şi neşcoliţi, dar Liturghia este pentru toţi slujbă.
Eu v-am provocat astăzi cu lecţia aceasta ca să ne dăm seama că Liturghia
fără suportul Noului Testament şi în special al Apocalipsei nu poate fi înţe
leasă. Nu ai cum să pricepi cum a fost posibil să se şlefuiască şi să ajungă la
întregul care este ea în momentul de faţă.
Conferinţa 49
31.07.2021
După ce am terminat Apocalipsa, ne-am deplasat uşor-uşor către relaţia ei

cu Sfânta Liturghie, tocmai în ideea de a veni la nişte lucruri mai concrete pe
care dumneavoastră să le puteţi aplica. Participarea noastră a tuturor la Sfânta
Liturghie este ritmică şi este lucrul de care ar trebui să ţinem cu dinţii aşa-zi-
când, să stăm legaţi şi să nu renunţăm niciodată la el. Eu nu cunosc ca preot o
altă pârghie pe care să o pun la sufletul dumneavoastră şi cu care noi să încer
căm să facem faţă la timpurile pe care le traversăm.
Şi atunci ce putem face?
Fac o mică paranteză. Plăcându-mi istoria, am încercat să-mi imaginez
cum a fost la Stalingrad, în lupta aceea din al doilea război mondial soldată
cu victoria ruşilor. Atâta amar de lume a fost luată prizonieră acolo, nemţi,
români, italieni şi ce or mai fi fost. Există mărturii că cei care veneau dinspre
nemţi către ruşi au pierdut controlul frontului, pe fondul anotimpului, al obo
selii armatei şi aşa mai departe. Şi încerci să-ţi imaginezi cum o fi să nu mai
şti ce e, care e situaţia, care e starea frontului pe lungimea lui, să nu îţi mai dai
seama de duşmanul care e în faţă. într-o asemenea situaţie ori te predai, ori
există doar rezistenţe punctuale. Au fost astfel de rezistenţe, nişte grupuri de
oameni care nemaiavând legătură cu restul armatei au rămas şi s-au bătut până
au fost înconjuraţi complet şi nimiciţi.
Eu cred ca timpurile noastre sunt nişte timpuri în care nu mai cuprin
dem frontul. Războiul are asemenea dimensiuni, încât el scapă controlului.
Nu există o instanţă, un general, cineva accesibil nouă care să aibă imaginea
globală. Sigur, poate că sunt oameni -un Gabriel Bunge, vreun sfânt din Athos,
Conferinţa 49 - 31.07.2021 435
cine ştie - care intuiesc lucrurile, dar nu ne sunt uşor accesibili. Sentimentul, la
nivelul nostru, este că lucrurile sunt scăpate de sub control, adică „Dumnezeu
cu mila”. Şi atunci noi ce putem face într-o asemenea situaţie, în care nu poţi
avea o perspectivă cuprinzătoare, o strategie care să se refere la ziua de mâine
sau poim âine? Nu ştim ce va fi mâine, nu ştim cu ce rafinate provocări ne
va ataca Cel rău peste un ceas, două sau mai mult. Nu ai nici cum să zici că
Biserica ar fi o cetate şi dă o perspectivă, o cunoaştere. Nu există aşa ceva. Mai
degrabă vezi că Biserica merge tot mai mult în nişte compromisuri de nivel
social. Nu e vorba numai de Biserica Ortodoxă Română, e vorba de creştinătate
în general. Eu ciulesc urechea la ce îmi mai spune părintele Ioan de Ia Viena şi
te apucă groaza când constaţi că nu există o conştiinţă, o vigoare...Adică să-ţi
dai seama că din compromis în compromis ajungem anti-creştini. Ne numim
creştini şi de fapt subscriem liniştiţi la valori anti-creştine. Şi atunci, această
situaţie fiind dată, accentul se va pune pe rezistenţa individuală, punctuală.
Uitaţi-vă şi la parohiile din Câmpina: fiecare parohie are stilul ei, felul ei în
care crede că face bine şi probabil că face bine, dar e foarte greu să avem un
limbaj comun.
Am făcut această paranteză pentru dumneavoastră, cei care mai ţineţi de
mine, pentru ca să vă pot spune că nu am alte lucruri pe care să le pun la sufle
tul dumneavoastră, cu care să încercaţi să rezistaţi câte unul şi în grup, decât
relaţia cu Sfânta Liturghie. Nu cunosc altceva. Când vom pierde relaţia cu
Sfânta Liturghie şi vom face din ea numai un teatru, suntem pierduţi. Eu nu
cunosc ce am putea pune în loc ca să nu ne trădăm condiţia şi identitatea noas
tră de creştini.
>
Suntem confruntaţi cu un val de anti-creştinătate, de anti-spiritualitate,
de materialism grosier, de biologism, cum nu a fost niciodată în istorie la
dimensiunea întregului pământ. De aceea încerc aceste formule în care să pun
Apocalipsa ca orizont Liturghiei, să înţelegem Sfânta Liturghie din perspec
tiva Apocalipsei. Aceasta a fost tema ultimelor noastre întâlniri şi vom mai
continua.
436 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N T U R I LITU RG ICE
Pentru astăzi, ca niciodată, mi-am făcut lecţia. De obicei vorbesc spontan,

dar materialul pe care îl am astăzi nu putea decât să fie scris, pentru ca să nu vă
obosesc cu căutările mele în text.
Voi începe cu Apocalipsa pentru a crea orizontul şi apoi venim la
Liturghie. în capitolul patru, versetul opt - suntem încă la tainicul Tron şi
la ceea ce se întâmplă în jurul lui. E un crescendo aici. Mi-am dat seama când
mi-am scos pe hârtie cât de clare sunt aceste cercuri concentrice în jurul taini
cului Dumnezeu.
Mai întâi cele patru Fiinţe îi spun lui Dumnezeu Sfânt, Sfânt, Sfânt,
Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine. Cele
patru Fiinţe i se adresează lui Dumnezeu cu aceste cuvinte. D upă trei versete,
se adaugă bătrânii a căror rostire adresată lui Dumnezeu sună aşa: „Vrednic
eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu
ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.” (Apoc.4,11). La
timpul respectiv, când am explicat momentul acesta, am arătat că noi aici ne
întâlnim cu Dumnezeu Creatorul. Pe El îl preamăresc aceste tainice fiinţe din
cercurile concentrice imediate. E vorba de Dumnezeu, Care a zidit lumea: Tu
ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut. încă nu distingem
Sfânta Treime, avem doar Fiinţa lui Dumnezeu, Căreia cei douăzeci şi patru de
bătrâni i se adresează. Dar deocamdată ne interesează formularea: Vrednic eşti,
Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea. La sfârşit
vom simţi că ar trebui să reţinem anumite cuvinte ca într-un dicţionar, pe care
ar trebui să îl începem cu slava, cinstea, puterea.
In capitolul următor când apare cartea cu peceţi şi Mielul, Care stă acolo
şi are o relaţie de mare intimitate cu Cel care stă pe Tron, cele patru fiinţe şi cei
douăzeci şi patru de bătrâni i se adresează împreună Mielului. I se adresează ca
lui Dumnezeu, însă personalizat aşa-zicând, El nu se confundă cu Dumnezeu
Tatăl. E Dumnezeu şi e şi altceva. Şi îi spun aşa:
Conferinţa 49 - 31.07.2021 437
„Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat
şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi
limba şi poporul şi neamul;
Ş i T a i făcu t Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe
păm ânt.” (Apoc.5, 9-10).
Textul acesta ca mărturisire a fiinţelor sublime este de fapt o mărturisire a
lucrării Mântuitorului Hristos. Dar nu ne oprim aici. Ne interesează din nou
formularea vrednic eşti să... prin care se mărturiseşte lucrarea Mântuitorului
Hristos. Ierarhia aceasta seminţie, limbă, popor şi neam nu am reuşit încă să o
conştientizez şi să vi-o prezint.
Ş i T a i făcu t Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor îm părăţi pe
păm ânt... Sunt trei atribute aici, cu care teologia a făcut construcţii, pornind
de la demnităţile
> Mântuitorului Hristos.
Mai departe în capitolul cinci: „Ş i am văzut şi am auzit glas de îngeri
mulţi, de ju r împrejurul tronului şi alfiinţelor şi a l bătrânilor, şi era numărul
lor zeci de m ii de zeci de mii şi mii de mii. ” (Apoc.5,11). Vă rog simţiţi cum în
jurul celor patru fiinţe, a celor douăzeci şi patru de bătrâni vin acum aceste
mulţimi de îngeri care se angajează şi ei în această mărturisire pe aceeaşi for
mulă: Vrednic este M ielul...hm mai accentuat lucrul acesta, respectiv faptul
că adresarea e parcă mai cu grijă, la persoana a treia. „Vrednic este M ielul cel
înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi
binecuvântarea.” (Apoc.5,12).
Toate puterile cereşti nevăzute, într-un cerc foarte cuprinzător, îl mărtu
risesc pe Mântuitorul Hristos în vrednicia Lui de a primi puterea şi bogăţia şi
înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea. E o temă în sine, foarte
grea, de a forma un dicţionar cu toate aceste lucruri: când se repetă ele, când
apare ceva nou, ce înseamnă ele de fapt?
Continuăm tot la capitolul cinci: „Şi toată făptura care este în cer şi pe
păm ânt şi sub păm ânt şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând:
Celui ce şade pe tron şi M ieluluifie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea,
în vecii vecilor! ” (Apoc.5,13). Vreau să reţineţi şi să rămână ca element de ori

entare această creştere a cultului adresat lui Dumnezeu. Această slăvire care
porneşte din intimitatea Tronului ceresc şi care curpinde treptat toată creaţia,
toate făpturile, tot cosmosul. Cu oamenii e o poveste mai grea. Ei trebuie să se
selecteze. Nu se duc cu toţii în direcţia aceasta. Numai unora le va reuşi să intre
în acest elan cosmic de slăvire a lui Dumnezeu.
Există în istoria culturii universale tatonări, apropieri de condiţia aceasta,
în care omul simte că creaţia din jur nu e neutră, nu e aiurea. Cosmosul e cumva
prins în acest elan, creaţia lui Dumnezeu nu e indiferentă faţă de Creatorul ei.
Numai omul e ispitit să se rupă. Şi atunci, deja la egipteni, la reforma aceea a
lui Akhenaton al patrulea, apoi la profetul David cu psalmul 103 şi la Sfântul
Francisc de Assisi: iată trei puncte mari în istorie, la distanţe foarte mari de
timp între ele, trei momente de intuiţie şi de sensibilitate faţă de această vocaţie
a naturii de a fi şi ea angajată în revelarea şi preamărirea lui Dumnezeu. Omul
credincios vede că natura creată de Dumnezeu nu este indiferentă. Ea are o
vocaţie. In felul acesta înţeleg eu toatăfăptură care este în cer şi pe păm ânt şi sub
păm ânt şi în mare şi toate câte sunt.
Are o logică ce vă povestesc, dar nu mă pot depărta prea mult pentru că ne
pierdem. Trebuie să urmăresc firul mai departe. în capitolul şapte apar oame
nii: mulţime multă în veşminte albe şi cu ramuri de finic în mâinile lor. E un fel
de Florii cosmice, Florii apocaliptice. E imaginea omenirii salvate. La acest cult
cosmic la care participă toate făpturile se adaugă şi oamenii care sunt rezultatul
răscumpărării săvârşite de Mântuitorul Hristos.
„Ş i mulţimea striga cu glas mare, zicând: M ântuirea este de la Dumnezeul
nostru, Care sade pe tron, şi de la M ie lu l(Apoc.7,10). Ce sesizăm ? C ă oamenii
cuprind în mărturisirea lor şi pe Tatăl Ceresc, aşa cum am vrea noi să distin
gem după teologia cu care suntem educaţi, şi pe Mielul jertfit. Adică şi creaţie
si mântuire.
*
Conferinţa 49 - 31.07.2021 439
Vine un moment în capitolul şapte în care e ca şi când, la ceea ce fac

şi spun oamenii, răspund fiinţele nevăzute, toţi îngerii, bătrânii şi cele patru
fiinţe. Ei spun „Amin”, vădind dialogul de tip cultic.
„Ş i mulţimea striga cu glas mare, zicând: M ântuirea este de la Dumnezeul
nostru, Care sade pe tron, şi de la Mielul.
Ş i toţi îngerii stăteau împrejurul tronului şi a l bătrânilor şi a l celor patru
fiinţe, şi au căzut înaintea tronului pefieţele lor şi s-au închinat lui Dumnezeu,
Zicând: Am in! Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea şi mulţumirea şi cin
stea şi puterea şi tăria fie Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Am in!” (Apoc.7,
10- 12).
Trecem peste o bucată din Apocalipsă în care intervine Răul, apare dezbi
narea neamului omenesc şi ajungem la capitolul cincisprezece. Aici biruitorii
fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei vor cânta cântarea lui Moise
şi a Mântuitorului Hristos:
„M ari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule!
Drepte şi adevărate sunt căile Tale, împărate a l neamurilor!
Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău ? Că tu sin
gur eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că
judecăţile Tale s-au făcut cunoscute. ” (Apoc. 15, 3-4).
Sigur că ar fi de comentat momentul din Apocalipsă în care se formu
lează aceste lucruri. Am avut mulţimea
)
multă în vesminte
>
albe - si
>
aceia erau
biruitori. Aici sunt biruitorii fiarei, e o altă identificare a biruitorilor, a celor
care împlinesc ceea ce aşteaptă Dumnezeu şi onorează lucrarea Mântuitorului
Hristos. Apoi este tema aceasta că Dumnezeu e preamărit pentru judecăţile
Lui...Pentru că suntem într-un moment al Apocalipsei în care sunt nişte con
fruntări, se pregăteşte prăbuşirea Babilonului.
Şi apoi în capitolul nouăsprezece: „După acestea, am auzit, în cer, ca un
glas puternic de mulţime multă zicând: A liluia! M ântuirea şi slava şi puterea
sunt ale Dumnezeului nostru!
Pentru că adevărate şi drepte suntjudecăţile L u i! Pentru că a judecat pe des

frân ata cea mare, care a stricat păm ântul cu desfrânarea ei, şi a răzbunat sângele
robilor Săi, din mâna ei!” (Apoc.19, 1-2).
Se potriveşte mai bine ca aceasta să vină din partea oamenilor. In partea
finală a Apocalipsei se revelează Dumnezeu-judecătorul şi atunci şi mărturisi
rea lui Dumnezeu se face cu datele ultime, cu datele revelate în ultimele capi
tole ale Apocalipsei.
Acum am să trec în revistă nişte elemente din Sfânta Liturghie şi rămâne
să trageţi concluzia singuri înainte de a o trage eu împreună cu dumneavoastră.
Binecuvântarea cu care începe Liturghia: „Binecuvântată este împărăţia
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.
Primul ecfonis, adică un text de preaslăvire adresat lui Dumnezeu direct,
la persoana a doua, exact cum sunt rostirile la începutul acestui cult cosmic
cu cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni: „Că Ţie se cuvine toată
slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi puru
rea si
»
în vecii vecilor. Amin!”.
Următorul: „Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi
slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii veci
lor. Amin!”
Apoi: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Am in!”
Pe urmă: „Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi, totdeauna acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„Că sfânt eşti Dumnezeul nostru si Tie slavă înălţăm, Tatălui si Fiului şi
Sfântului Duh. Amin”.
„Binecuvântat eşti pe scaunul slavei împărăţiei Tale, Tu, Cel ce şezi pe
heruvimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
„C ă Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Flristoase
Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, şi totodată Părintelui Tău Celui fără de
început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi
Conferinţa 49-31.07.2021 441
pururea şi în vecii vecii vecilor. Amin.” Deci când pomenim pe Mântuitorul

Hristos în prim-plan există formula aceasta de a mărturisi pe Tatăl ceresc şi pe
Duhul Sfânt.
Sau după ectenia morţilor: „Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormi
ţilor robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună
şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă
făcătorului Tău Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor”.
Apoi la cei chemaţi: „Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească preacinsti
tul si de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui si al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Acest „de mare cuviinţă” îl punem în legătură cu „vrednic eşti Tu” sau „vrednic
»
este .
„Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm, Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
„C ă Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce
Te împărţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, şi totodată
Părintelui Tău Celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă
făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
„Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu care eşti binecuvântat, împre
ună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor.”
„Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de
mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfanţului Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor.”
„Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
„Cu harul si cu îndurările si cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului
Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă
făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Mai spre final: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
„Că toată darea cea bună, tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la
Tine, Părintele luminilor, si Tie slavă si mulţumire si închinăciune înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Cam obositor, dar lucrurile acestea sunt. Ar trebui să avem puterea să
punem în paralel formulările adresate lui Dumnezeu din Apocalipsă şi aceste
formulări doxologice din Sfânta Liturghie cu care se încheie orice rugăciune
adresată lui Dumnezeu. Rugăciuni tainice sau nu, ele toate au acest final
care trebuie zis cu voce tare indiferent de stilul în care faci Sfânta Liturghie.
Observaţi asemănarea, care merge până la identitate uneori, între termenii
folosiţi pentru această mărturisire. Observaţi termenii cu care în slujba cerească
este mărturisit Dumnezeu şi felul în care noi, aici pe pământ, exersăm condiţia
celor trei forme în care oamenii sunt arătaţi ca biruitori, adăugându-se coru
lui slujitorilor cereşti: cei îmbrăcaţi în veşminte albe, cei care au biruit fiara şi
mulţimea multă din cer.
Este ca şi când noi suntem ultimul cerc, cel mai exterior - dar suntem cerc!
Suntem cerc, pentru că avem un orizont, ne raportăm la un centru. Noi pri
vim spre Dumnezeu. Cum să slujim Sfânta Liturghie fără să avem sentimentul
că ne adresăm Lui? Să avem sentimentul că e un centru pentru noi, e o ţintă
acolo, o Persoana a doua cu care noi vorbim, Ceva viu, deosebit. Iar noi aici pe
pământ, în condiţiile noastre, cu ce putem şi nu putem, constituim acest ultim
cerc concentric, înscriindu-ne în această slujbă cosmică revelată de Apocalipsă.
Sentimentul meu legat de Sfânta Liturghie, de logica ei lăuntrică este un
lucru la care nu mai pot renunţa. Mi se pare că e o mare pierdere să nu vezi
această legătură dintre Liturghie şi Apocalipsă. Liturghia -fără să o spună- se
subordonează şi continuă logica din cartea Apocalipsei.
Ar trebui să evidenţiem toţi termenii aceştia de aici -cinstea, slava, înţe
lepciunea şi aşa mai departe, adică termenii cu care lucrează lumea cerească
adresându-se lui Dumnezeu. Sunt şi lucruri precise legate de ce a făcut
Mântuitorul Hristos - că a răscumpărat oameni, că i-a făcut împărăţie şi aşa
Conferinţa 49-31.07.2021 443
mai departe. După logica aceasta sunt alcătuite toate ecfonisele, toate mărtu
risirile acestea doxologice din Sfânta Liturghie şi din orice slujbă.
Mai putem sublinia faptul că acolo în Apocalipsă e un crescendo care se
produce, o angajare treptată a unor realităţi tot mai largi. In funcţie de mersul
Apocalipsei, formulările adresate lui Dumnezeu ţin seama de lucrul acesta şi
într-un fel este mărturisit Dumnezeu la final unde judecata e iminentă, faţă de
cum a fost mărturisit la începutul Apocalipsei.
Ce e deosebit în Liturghie faţă de Apocalipsă? Ecfonisele acestea cu care
noi mărturisim pe Dumnezeu ne reprezintă pe noi! Distingem nuanţe care nu
sunt în Apocalipsă şi care ne reprezintă. Noi îl mărturisim pe Dumnezeu că e
milostiv şi iubitor de oameni: Aceste cuvinte stau bine în gura noastră. Facem
lucrare îngerească şi repetăm formulări pe care le rostesc cele mai înalte fiinţe,
dar avem şi partea noastră, în care suntem conştienţi că Dumnezeu e milostiv
şi iubitor de oameni, că este pentru noi mântuirea şi învierea şi aşa mai departe.
E o nuanţă care trebuie sesizată şi nu mai insist.
Mai e ceva diferit în alcătuirea acestor formulări: mărturisirea noastră
este clar trinitară, geometric trinitară. Nu pomenim pe Dumnezeu în ansam
blu, în abstract. Pomenim pe Tatăl Ceresc, dar adăugăm formulă pentru Fiul
şi pentru Duhul Sfânt. Vorbim cu Fiul, dar neapărat venim cu o formulă care
mărturiseşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. în Apocalipsă lipseşte Duhul Sfânt
din această mărturisire! Eu caut explicaţii de când am început aceste lecţii des
pre Apocalipsă. De ce nu există? Nu e vorba că Sfântul Ioan nu a ştiut. Am
mai vorbit despre asta. Sfântul Ioan a vorbit cel mai clar în Evanghelia lui
despre Duhul Sfânt. Nu se pune problema că nu ştie, dar nici că Duhul Sfânt
nu e acolo. L-am intuit în realitatea celor şapte duhuri care au o intimitate
extraordinară cu Tronul ceresc, apoi a celor şapte duhuri trimise în lume de
Mielul înjunghiat. Apoi am adulmecat prezenţa Duhului în taina râului vieţii
şi a pomului vieţii, iar astăzi vă propun ceva nou: nu cumva Duhul Sfânt este
însăşi realitatea care îi permite Sfântului Evanghelist Ioan să vadă şi să trăiască
aceste lucruri? Pentru că spune am fost în duh! De câteva ori este clar formulat
lucrul acesta. Deci Duhul Sfânt este aici, e în partea aceasta, El face posibile
toate aceste revelaţii; El e însuşi urzitorul şi suportul acestor descoperiri, nu
este exterior lor. Numai când eşti în exteriorul unui lucru îl poţi formula şi îi
poţi da un nume, nu când eşti în însăşi realitatea respectivă.
Citim zilele astea istoria Regilor. Aţi văzut câte urcuşuri şi câte coborâşuri
sunt acolo. Ba vin unii, ba se întorc alţii, ba trădează, ba mai vine câte unul si
mai face o reformă... E o dramă a poporului ales! Această dramă a poporului
ales este o imagine fidelă pentru ce trăim noi în istorie de la Rusalii până la
eshaton: o strădanie, cu reuşite si nereuşite, de a rămâne fideli Mântuitorului
Hristos, de a rămâne creştini. In Vechiul Testament a fost un exerciţiu la nivel
de popor, acum este un exerciţiu mult mai mare, la nivel aproape universal. Dar
în esenţă este acelaşi lucru, de aceea şi citirea Vechiului Testament este cu rost,
pentru că îţi dă măsura slăbiciunii noastre umane, a neputinţei noastre de a fi
statornici, de a fi durabili, de a fi de aici şi până în veac la fel.
Din acest punct de vedere, noi suntem într-o etapă în care am vrea să fim
ca Sfântul Ioan, adică purtaţi de Duhul Sfânt. Dar nu suntem atât de incon
ştienţi
> » ca să considerăm că suntem acolo si> atunci relaţia
> cu Dumnezeu este
foarte clar formulată trinitar. Când ne referim la Dumnezeu noi pomenim
toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi, relaţia cu ele fiind un deziderat, nu o
realitate. Pentru autorul Apocalipsei această relaţie era o realitate. El era purtat
de Duhul Sfânt şi nu vorbea despre El. Dar noi în exerciţiul nostru de cult şi
preamărire a lui Dumnezeu nu ne putem permite să nu mărturisim pe una din
persoanele Sfintei Treimi.
Ce aştept eu de la aceste lecţii este orizontul. Fără orizont ne mănâncă
amarul, ne mănâncă mediocritatea şi prostia. Trebuie orizont, trebuie să trăim
având în vedere responsabilităţile, având în vedere deschiderile acestea mari
care vedeţi că sunt prezente, nu le inventez eu. Le dăm nume, le scoatem în evi
denţă, punem în valoare patrimoniul pe care îl avem, fără a ne abate de la învă
ţătura Bisericii. în felul acesta creem un orizont. Liturghia având ca orizont
Conferinţa 49 - 31.07.2021 445
Apocalipsa, poate să fie o formulă de salvare a propriei noastre atitudini de

slujire şi de implicare în această slujbă a Bisericii.
Conferinţa 50
09.10.2021
Ceea ce fac acum cu dumneavoastră este o lărgire a orizontului, punând în

legătură Apocalipsa cu Sfânta Liturghie. în felul acesta mă achit, în conştiinţa
mea, de o obligaţie pe care mi-am asumat-o şi în privinţa căreia am încercat să
vă încurajez, o obligaţie privind înţelegerea mai atentă a Sfintei Liturghii. Eu
nu vă vorbesc din acumulări teoretice, de lectură. Dacă am acele lecturi, ele stau
acolo undeva, dar trebuie să se regăsească într-o intuiţie vie, care vine din ten
siunea aceasta în care reuşim să fim un grup interesaţi de o temă. Din această
tensiune mă simt ajutat, împins să intuiesc anumite legături. Fără această ten
siune sufletească lucrurile nu funcţionează în cazul meu.
Slujim Sfânta Liturghie în fiecare duminică cu toate textele la vedere aşa
zicând, cu toate ale altarului accesibile şi dumneavoastră, cu toate rugăciu
nile pe care le rostim şi care sunt miezul Sfintei Liturghii. Toate sunt în auzul
dumneavoastră şi dacă sunteţi atenţi, poate nu duminica asta, dar poate în altă
săptămână, atunci singuri surprindeţi anumite lucruri. Nu inventez, ci câşti
găm împreună nişte înţelesuri care sunt acolo, la îndemână. Iar unul dintre
ele este că Liturghia pe care noi o săvârşim este o strădanie de a aduce lucruri
din cer pe pământ. Este o încercare de a săvârşi la condiţia noastră lucruri
care sunt săvârşite în cer şi sunt descoperite în Apocalipsă. Dacă reuşim să
recucerim şi să consolidăm o asemenea înţelegere a lucrurilor, ea ne rămâne
şi putem avea o sensibilitate anume la slujirea Sfintei Liturghii. Altfel, slujirea
Liturghiei este tocită şi se toceşte permanent prin repetiţie. Trebuie să ai ceva
proaspăt în tine pentru a nu te duce la Sfânta Liturghie din obişnuinţă, ci să ai
Conferinţa 50 - 09.10.2021 447
o trezie, o atenţie măcar faţă de anumite fragmente duminica asta, duminica

cealaltă faţă de altele şi tot aşa. Acesta este ţelul meu pedagogic, cu mine şi cu
dumneavoastră.
C a să consolidăm aceste lucruri ne putem ajuta de Sfântul Dionisie
Areopagitul şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dar asta, dacă vrea cineva să
se ducă mai departe şi să lărgească problema. Din teologia mai veche la care noi
am avea acces în limba română, Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul
au conturat ceea ce vorbim noi aici. Sigur, cu altă autoritate teologică, ca sfinţi
ai unor timpuri şi forme de civilizaţie creştină pe care le-au trăit la momentul
respectiv.
Slujirea Sfintei Liturghii este ceva ceresc dat nouă ca să-l facem aici pe
pământ. Data trecută am vorbit despre eefonise, formulele acestea de preamă
rire ale Sfintei Treimi. După ce ducem Sfântul Potir şi Sfântul Disc în altar,
pe Sfânta Masă, vine o ectenie şi în cadrul acestei ectenii e o rugăciune către
Tatăl Ceresc: „Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti singur Sfânt,
Care primeşti jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima”,
îl numim pe Dumnezeu „singur Sfânt”...Aici ne apropiem de ceva. Primele
lucruri pe care le-am aflat că le folosesc cetele îngereşti ca să se adreseze lui
Dumnezeu sunt cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”.
„...primeşte şi rugăciunea noastră, a păcătoşilor, şi o du la sfântul Tău
jertfelnic”. Pentru asta am vrut să citesc şi să apăs pe acest înţeles. Am văzut
că în Apocalipsă, despre tămâia pe care o pun sfinţii îngeri, în cadrul cultului
ceresc, se spune că ea reprezintă rugăciunile sfinţilor. Vrem ca rugăciunea noas
tră să fie dusă la sfântul jertfelnic, adică rugăciunile pe care le facem noi aici pe
pământ să nu fie ceva doar pământesc, să rămână circumscrise la condiţia noas
tră pământească, socială. Noi nu suntem sfinţi, dar dorim ca rugăciunile aces
tea să se ducă, cum s-ar duce tămâia la jertfelnicul lui Dumnezeu. Vorbim de
un altar ceresc, o biserică cerească, un jertfelnic ceresc. Aici avem un jertfelnic
pe care am pus cinstitele daruri: este Sfânta Masă din mijlocul altarului şi acolo
e Jertfelnicul ceresc. Şi în continuare: „fa-ne vrednici a-Ti aduce Ţie daruri
448 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N T U R I LITU R G IC E
şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale
poporului. Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bine primită
jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel bun al Harului Tău peste noi, peste
aceste Daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău”. E o pregătire pentru ceea
ce vom face în miezul Sfintei Liturghii, când invocăm venirea Duhului Sfânt.
Când cerem şi ne gândim că gesturile şi rugăciunea noastră trebuie să aibă
un corespondent, să fie recunoscute ca realitate până la Tronul ceresc, este cu
miză: Aşteptăm ca răspuns la rugăciunile noastre o revărsare a Duhului Sfânt.
Eu sunt în căutarea Duhului Sfânt de când am început cu Apocalipsa.
Vorbind despre eefonise, la lecţia precedentă am observat că noi totdeauna
pomenim clar toate persoanele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. E o
realitate cu care nu ne întâlnim foarte evident în Apocalipsă şi nici în binecu
vântările Sfântului Pavel pe care l-am studiat ani şi ani de zile. Sfântul Pavel
face nişte binecuvântări în adresare şi de puţine ori este pomenită întreaga
Sfântă Treime. Se vorbeşte despre har, dar se vorbeşte mai mult despre Tatăl
şi despre Fiul.
De ce nu e pomenită complet Sfânta Treime în Apocalipsă? Am o intui
ţie şi v-o spun. Nu cumva realitatea Duhului Sfânt este nepomenită pentru că
nu este exterioară observatorului ? Zice şi am fost în duh în zi de duminică. Nu
cumva realitatea Duhului Sfânt este cea care îl şi susţine pe Sfântul Ioan să fie
acolo? Şi atunci el nu percepe Persoana Duhului Sfânt ca pe o realitate exte
rioară lui. In procesul acesta al vederii duhovniceşti, realitatea Duhului Sfânt
este de partea celui care vede. El nu ar putea vedea dacă Duhul nu l-ar purta pe
aripile lui şi nu i-ar deschide ochii ca să vadă cele supraomeneşti. Nepomenirea
foarte clară a Duhului Sfânt se poate datora faptului că omul care ne deschide
şi ne spune lucrurile acestea este purtat de Duhul Sfânt, nu e o realitate exte
rioară lui.
Noi nu avem această aşezare, noi suntem prea fizici, prea trupeşti. Pentru
noi, relaţia cu Dumnezeu este un deziderat, o ţintă spre care ne îndreptăm. In
această încercare ne ajută faptul de a ajunge ca noi să fim un trup pentru Duhul
Conferinţa 50 - 09.10.2021 449
Sfânt, să fim o realitate de grup pe care Duhul Sfânt să o aibă ca şi suport în

lumea aceasta. Duhul Sfânt nu se întrupează personal într-un om precum a
facut-o Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt pluteşte, El angajează oamenii care
sunt într-o comunitate. Pentru noi faptul de a intra în legătură cu Duhul Sfânt
este momentul de vârf al Sfintei Liturghii. Şi atunci, pentru noi nu ar fi corect
să pomenim pe Dumnezeu zicând doar Tatăl şi Fiul, pentru că noi nu suntem
într-un proces duhovnicesc de vedere. Ne dorim să atingem asta, dar nu sun
tem în situaţia de a fi acolo. Este straniu din acest punct de vedere că Sfântul
Evanghelist Ioan în evanghelie se ascunde aşa-zicând, nu vorbeşte despre el
însuşi. Spune numai „ucenicul pe care îl iubea Domnul”. în Apocalipsă spune
clar „eu Ioan”.
Pentru noi, Duhul Sfânt trebuie să ne aibă ca suport al prezenţei sale în
lume. Imaginea Duhului Sfânt care se purta pe deasupra apelor a fost asemă
nată cu procesul de clocit al păsărilor. Noi cam în această situaţie suntem, în
care Duhul Sfânt este chemat ca să ne adumbrească şi pe noi ca să poată ieşi
ceva superior din noi. Nu suntem în situaţia Sfântului Ioan care spune că a fost
în duh.
Prin urmare rugăciunea aceasta pregăteşte momentul invocării Duhului
Sfânt. D upă ea vine Simbolul de credinţă în care noi arătăm că suntem o uni
tate în formula aceasta, în bagajul mental în care credinţa noastră este formu
lată în propoziţiile Crezului. Apoi folosim una din binecuvântările complete
ale Sfântului Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui
Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh...” E o binecuvântare completă
de la Sfântul Pavel, după care vine rugăciunea din miezul Sfintei Liturghii. Ea
e o singură rugăciune mare, care se cheamă anaforaua liturgică sau rugăciunea
sfintei jertfe. Pomenim mai multe lucruri şi la un moment dat zicem:
„Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi
Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim;
pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă.
Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din
mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri,
heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zbu
rând, cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind...”. Este o
trimitere directă la capitolul patru din Apocalipsă şi la alte elemente din pro
feţi pe care le-am pomenit la începutul lecţiilor noastre. Ne dăm seama că prin
faptul de a putea sluji Sfânta Liturghie, ne învrednicim de un lucru excep
ţional şi că Dumnezeu se bucură şi de lucrarea noastră, chiar dacă în ceruri
este o ofertă extraordinară de mii şi mii de fiinţe. Şi acest lucru mi se pare că
trimite la revelaţia Apocalipsei, respectiv la comentariile Sfântului Dionisie
Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul. Dar când s-a alcătuit textul acesta era
numai Apocalipsa şi înţelesurile pe care Dionisie Areopagitul le formulase.
Faptul că ceea ce săvârşim noi aici pe pământ, respectiv că în ceruri lucra
rea noastră este de rangul serafimilor, al heruvimilor, este de natură a da un
impuls religiozităţii noastre, evlaviei noastre, felului nostru de a sta la slujbă.
Aveţi posibilitatea de a auzi preotul rostind cu voce tare textul şi acest lucru
vă poate mobiliza.
„...cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind...”...şi toată
biserica cântă Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot. De câte ori se cântă acest
lucru, gândiţi-vă că toată lumea din biserică este într-o lucrare care este descrisă
în Apocalipsă ca fiind făcută de fiinţe îngereşti. Ideea este clar formulată: „cu
aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim...”
Acesta este punctul de vârf: cântăm „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, împreună cu puterile
îngereşti! Ne adăugăm şi noi la corurile îngereşti, la ierarhiile acestea care slu
jesc şi se adresează lui Dumnezeu. Şi zicem: „Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul
născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt; Sfânt eşti si Preasfânt si slava Ta este
plină de măreţie...”...şi aşa mai departe. Vine apoi rugăciunea prin care îl pome
nim pe Mântuitorul Hristos şi lucrarea Sa în lume. Iar apoi se face invocarea
Duhului Sfânt cu un tropar pregătitor care este troparul de la Rusalii.
„Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea,
Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă,
Conferinţa 50-09.10.2021 451
celor ce ne rugăm Ţie.” O zicem noi preoţii, de trei ori, încet, în timp ce dum
neavoastră cântaţi. Rostim acest lucru ca să înnoim momentul Rusaliilor, adică
venirea Duhului Sfânt peste noi. După ce zicem de trei ori, urmează: „încă
aducem Ţie această slujbă cuvântătoare şi fără de sânge, si Te chemăm, Te
rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi
peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte”. Când se zice „peste noi” se înţelege
că peste toţi cei din biserică, preoţi şi popor.
Doar în preoţia mea din ultimii ani mi-au devenit mai clare lucrurile aces
tea. La şcoală noi învăţam şi se puncta foarte mult că chemăm Duhul Sfânt
ca să vină şi să transforme pâinea şi vinul în trupul şi sângele Mântuitorului
Hristos. Dar vedeţi că lucrurile nu sunt la modul acesta în care noi suntem pe
dinafară şi rugăm pe Duhul Sfânt să facă ceva cu pâinea şi cu vinul. E una din
temele care mi-au fost totdeauna dragi şi pe care am încercat să o apropii de
dumneavoastră, respectiv aceasta că trebuie să intri în câmpul de forţă al sfin
ţeniei, pentru ca ea să lucreze. Eu pot lua o icoană să o duc în muzeu şi să las
lumea să treacă gură-cască pe acolo, comentând tot felul de lucruri...că e pic
tată cu aur, că are nu ştiu ce nuanţă de roşu, că e după Rubliov şi tot felul de
observaţii. Dar e cu totul altceva când e pusă aici în biserică şi în faţa ei activezi
o evlavie în sufletul tău. Icoana nu poate să fie făcătoare de minuni, dacă tu nu
eşti într-o relaţie de evlavie cu icoana. Dacă nu ar fi asa, atunci icoana ar fi ca o
amuletă care îşi face treaba fără să conteze cine o poartă. Dar sfinţenia şi Duhul
Sfânt nu poate cuprinde obiectul fără tine! Duhul Sfânt lucrează prin icoană
numai dacă te are şi pe tine, dacă tu oferi ceea ce trebuie să oferi tu ca om viu.
E atât de clar că noi chemăm pe Duhul Sfânt ca să fie o prezenţă peste noi
şi peste darurile puse înainte! Fiind o prezenţă peste noi, atunci pâinea şi vinul
se pot transforma în trupul şi sângele Domnului. Şi atunci cum ne raportăm
noi, cum suntem, ce poziţie avem ştiind că pentru a avea cu ce ne împărtăşi în
partea finală a Liturghiei trebuie să putem avea această relaţie, adumbrire, pro
tecţie
> a Duhului Sfânt?
Apoi preotul zice „Si fa, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului
Tău” iar dumneavoastră ziceţi „Amin”. E important dialogul acesta pentru că
arată că nu sunteţi în afara problemei, ci suntem cu toţii o echipă. Altfel se
poate interpreta că face popa singur tot ce trebuie. Dar rugăciunea este gân
dită în Sfânta Liturghie în această formulă comunitară. In Apocalipsă, acolo
în ceruri, totdeauna este un personaj colectiv în acest proces de preamărire a
lui Dumnezeu.
Tot ce spun eu aici este o luptă împotriva formalismului meu de preot şi al
dumneavoastră de credincioşi. Cu toţii participăm repetitiv la Sfânta Liturghie
şi bine facem, dar prin această participare ne tocim atenţia şi simţurile. De atâ
tea ori v-am dat exemplul cu „Tatăl nostru”, rugăciune arhicunoscută, pe care
am ajuns să o rostim mecanic, fără a fi prezenţi.
Partea finală a Liturghiei cu Sfânta împărtăşanie s-ar preta pentru o legă
tură mai curajoasă cu partea finală a Apocalipsei unde se vorbeşte că Dumnezeu
S-a împărăţit. E un termen care apare şi în Psalmi şi arată că lumea a devenit
împărăţie a lui Dumnezeu. S-a făcut unitatea aceasta în care Dumnezeu a venit
pe pământ şi nu mai sunt pământul şi lumea obişnuite.
Conferinţa 51
23 .10.2021
In mod normal, aşa cum percep eu conţinuturile pe care le am pregătite

pentru tematica aceasta, cu întâlnirea din această seară, noi am fi la finalul
unei ramificaţii. De câteva întâlniri încoace am urmărit felul în care Sfânta
Liturghie trădează legături cu cartea Apocalipsei. Astăzi ar fi ultima întâlnire
pe această temă. Pe viitor ar putea să mai apară teme punctuale pe care să le
tratăm în mod continuu sau sporadic.
îmi propusesem data trecută să mă uit şi în textele Liturghiei Sfântului
Vasile cel Mare şi în cea a Sfântului Grigorie Dialogul pentru a vedea dacă sunt
elemente noi, deosebite, legate de ce ne interesează pe noi. Ce am descoperit
şi nu am vorbit data trecută, este o formulare legată de adresarea celor care îl
cinstesc pe Dumnezeu. Cum este ea formulată, cum apare în traducere? Poate
dacă aş şti originalul grecesc lucrul ar părea mai spectaculos, dar şi în limba
română te izbeşte o anumită identitate. Şi anume, în capitolul patru la care
ne-am întors mereu, începe să fie descrisă realitatea supremă. Aici aflăm pri
mele lucruri pe care fiinţele sublime din apropierea Tronului le rostesc la adresa
tainicului Dumnezeu: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel
ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine. Am văzut că noi avem în Sfânta Liturghie
momentul Trisaghionului mic şi al Trisaghionului mare, unde mergem până
la a copia în rostirea noastră, această formulare din Apocalipsă.
Dar mai departe, cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea Celui
ce şedea pe tron, se închinau şi aruncau cununile lor înaintea tronului zicând:
„ Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi pute
rea, căci Tu a i zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcu t.”
454 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N T U R I LIT U R G IC E
(Apoc.4,11). De când am ajuns la textul acesta, noi am priceput că este adre

sat tainicului Dumnezeu despre care simţim că este pe Tron, dar nu poate fi
descris.
Reţinem formularea aceasta. Apoi în capitolul cinci apare Mielul. La tim
pul cuvenit am văzut că raportarea celor patru fiinţe, a celor douăzeci şi patru
de bătrâni şi a tuturor celorlalte cercuri faţă de Mielul cel ce stă ca înjunghiat,
este identică cu cea pentru tainicul Dumnezeu de pe Tron.
„Şi când a luat cartea, cele patru fiin ţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au
căzut înaintea Mielului, avândfiecare alăută şi cupe de au r pline cu tăm âie care
sunt rugăciunile sfinţilor.
Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizipece-
ţile ei,fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău,
oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul;
Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor îm părăţi pe
păm ânt” (Apoc.5, 8-10).
E important să vedem, dar nu comentez, că e o cântare nouă şi o slujire a
lui Dumnezeu în care sunt şi rugăciunile sfinţilor.
Vedeţi cât de clare sunt textele acestea în care deschiderea creştină nu se
opreşte la un popor, la o etnie: oameni din toată seminţia şi lim ba şi poporul şi
neamul.
Apoi vedem cercul lărgindu-se şi mai mult: „Ş i am văzut şi am au zit glas
de îngeri mulţi, de ju r împrejurul tronului şi alfiinţelor şi a l bătrânilor, şi era
numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii... asta ar fi o formă de a spune
infinit, ceva nenumărabil... Zicând cu glas mare: Vrednic este M ielul cel înjun
ghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi bine
cuvântarea. Şi toatăfăptura care este în cerşi pe păm ânt şi sub păm ânt şi în mare
şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şadepe tron şi M ielului
fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor! ” (Apoc.5, 11-13).
Pe mine mă interesează acest loc în care cinstirea lui Dumnezeu Tatăl şi
cinstirea Fiului apare -la Tatăl o dată, la Fiul de două ori- în formula aceasta
Conferinţa 51 - 23.10.2021 455
„vrednic eşti” sau „vrednic este”. Am reţinut acest „vrednic eşti” şi mi s-a părut
că este important să observăm că el este prezent în anaforaua liturgică, care
este rugăciunea din miezul Sfintei Liturghii, pe care noi o rostim întreruptă
de anumite ecfonise. începutul ei, până la evocarea heruvimilor şi serafimilor
se cheamă marea rugăciune euharistică.
Orice liturghie are o anafora liturgică după care le şi deosebeşti între ele.
Dacă dumneavoastră nu sunteţi atenţi la aceste rugăciuni aţi putea zice că litur
ghiile sunt la fel, dar miezul liturghiei, care este anaforaua liturgică, nu este ace
laşi la Sfântul Ioan şi la Sfântul Vasile. Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul
este o rânduială de împărtăşanie şi nu are anafora liturgică. Acolo Sfintele sunt
deja concretizate ca Trupul şi Sângele Domnului. Te poţi duce şi la alte forme
de liturghie şi fiecare are o anafora care dă identitatea.
Pentru ce avem noi în Biserica Ortodoxă ca anafora liturgică la Sfântul
Ioan, trebuie să dea de gândit faptul că avem: „Cu vrednicie şi cu dreptate
este a-Ti cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi
mulţimi, Ţie a ne închina în tot locul stăpânirii Tale”. Sunt adresări făcute
Tatălui Ceresc, iar acest „cu vrednicie” aduce cu „vrednic eşti” sau „vrednic
este” din Apocalipsă. Exact pe structura textului din Apocalipsă este consti
tuită şi anaforaua liturgică în prima ei parte, pentru că mărturisim ce a făcut
şi ce face Dumnezeu pentru noi. Este uimitor, dar şi liniştitor şi frumos, să ne
dăm seama că oamenii aceştia nu au făcut o rugăciune cum am face noi acum
un acatist. Ei s-au dus la textul de bază! Când îţi pui problema cum să te adre
sezi lui Dumnezeu, de unde iei adresarea? Nu o poţi lua din Sfânta Evanghelie;
acolo avem adresarea Mântuitorului Hristos faţă de Tatăl Ceresc. Dar este o
rugăciune intra-Treimică, o rugăciune în care Fiul se roagă Tatălui. Nouă ni s-a
dat rugăciunea Tatăl Nostru şi atât. Şi atunci pare firesc ca autorii liturghiei să
fi fost atenţi la felul de adresare pe care fiinţele cereşti îl au faţă de Dumnezeu
în Apocalipsă. Sigur că nu au copiat, că nu stă bine în gura oamenilor acelaşi
text care stă în gura fiinţelor sublime, dar s-a învăţat din ce e dat acolo şi s-a
luat ca model.
456 Preot Petru Moga - APOCALIPSA, O R IZ O N TU R I LIT U R G IC E
La anaforaua liturgică a Sfântului Vasile cel Mare, care e cu totul alt text,
se zice:
„Cel ce eşti, Stăpâne, Doamne, Dumnezeule, Părinte Atotţitorule, Cel
închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi cuvenit lucru este, pentru marea cuvi
inţă a sfinţeniei Tale, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecu
vânta, Ţie a ne închina, Ţie a-Ţi mulţumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur eşti
Dumnezeu cu adevărat”...şi vine o întreagă mărturisire în care noi mărturisim
pe Dumnezeu şi lucrarea Lui faţă de noi oamenii.
Data trecută m-am dus direct la textul „cântare de biruinţă cântând,
strigând, glas înălţând şi grăind...” şi toată biserica cântă „Sfânt, Sfânt, Sfânt,
Domnul Savaot”, adică chiar cântarea heruvimilor. Dar vedeţi că nu e doar
asta, există şi acest element în care eu simt că rugăciunea din miezul liturghiei
copiază structura, logica, modelul din Apocalipsă. A luat modelul acesta şi
dacă te adresezi lui Dumnezeu în acest fel eşti
> cumva în armonie cu corectitu-
dinea cerească.
La Sfântul Vasile cel Mare nu am găsit alte lucruri deosebite de Sfântul
Ioan Gură de Aur. Doar în rugăciunile pregătitoare se face mereu trimi
tere la faptul că preotul cu credincioşii se află de fapt în faţa jertfelnicului
lui Dumnezeu. Acest lucru poate fi luat şi în sensul că stăm în faţa Sfântului
Altar şi atunci altarul acesta este un jertfelnic, dar poate fi înţeles şi prin faptul
că poziţia şi conştiinţa noastră stă concomitent şi în faţa jertfelnicului ceresc
descris de Apocalipsă. Astfel, dimensiunea aceasta a rugăciunii comunitare nu
se epuizează pe dimensiunea pământească, vizibilă, ci stând în faţa altarului,
există şi o dimensiune profundă care ne proiectează în condiţia celor nevăzuţi,
descrişi în Apocalipsă ca stând în faţa jertfelnicului lui Dumnezeu. Am găsit
trimiterea aceasta în două-trei rugăciuni de la Sfântul Vasile cel Mare.
O trimitere asemănătoare aş putea face şi din liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur, care mie îmi place foarte mult. Este rugăciunea de dinainte de
a rosti „Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor”, pe care o zicem tare: „Ia aminte,
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe
Conferinţa 51 - 23.10.2021 457
scaunul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împre
ună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învred
niceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi
Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul.” E o rugăciune care se referă Ia
faptul că preotul se va împărtăşi primul şi după aceea dă Sfânta împărtăşanie
celorlalţi> din biserică. Dar observaţi
i că mărturisim că Mântuitorul Hristos
este acolo în sfântul Său lăcaş, pe tronul slavei împărăţiei Sale...Toate trimit
la Apocalipsă. Nu sunt invenţiile cuiva, nu e o formulare poetică care să sune
frumos. Sunt trimiteri cu adresă precisă, care au în vedere dezvăluirea din
Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul.
Poate că după Sfântul Ioan Teologul au mai trăit şi alţii revelaţii mai mari
sau mai mici şi în felul acesta revelaţia din Apocalipsă s-a consolidat şi a deve
nit un bun al Tradiţiei Bisericii, a intrat în patrimoniul de cunoaştere şi de
raportare al Bisericii.
„Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi
eşti”... Aici e cheia problemei: faptul că Mântuitorul Hristos este şi acolo şi aici.
Revin mereu la acest lucru pentru că e cheia învăţăturii creştine: Mântuitorul
Hristos este si
» Dumnezeu si
> om. El este Dumnezeu si
> atunci El e acolo cu Tatăl
ceresc. Dar acolo a dus şi dimensiunea Sa omenească, prin care nu are cum să
fie străin de ceea ce se întâmplă cu noi aici pe pământ. Datorită faptului că este
şi sus şi jos, El a unificat cele două lumi şi prin Biserică vrea să mărească această
împărăţie a lui Dumnezeu recuperând, cucerind, sfinţind cât mai mulţi din
oameni şi din lumea creată. Mântuitorul Hristos fiind în chip nevăzut şi acolo
şi aici, face această deschidere, această îmbogăţire a înţelesurilor. Prezenţa Lui
ne obligă să ţinem cont de faptul că noi nu ne consumăm doar într-o desfă
şurare omenească formală, socială. Tema Liturghiei nu se epuizează pe planul
acesta văzut. Datorită implicării Mântuitorului Hristos, poziţia noastră, pre
staţia noastră capătă aceste dimensiuni de a fi în continuarea puterilor îngereşti
nevăzute care slăvesc pe Dumnezeu. Dar noi o facem de pe poziţia noastră de
aici de pe pământ, în condiţia noastră concretă.
Conferinţa 52
06. 11.2021
Niciodată nu am fost provocat să fac o lecţie cu asistenţă atât de mică. E

o provocare deoarece eu vorbesc totdeauna din tensiunea relaţiei cu dumnea
voastră. Am şi eu anumite idei, dar ele devin pregnante din felul în care pro-
vocându-vă, îmi răspundeţi.
Ceea ce mi-am propus să încercăm începând in această seară este legat de
o temă foarte incomodă şi grea: problema răului. Nu ai cum să te apropii de
Apocalipsă fără să îndrăzneşti către această temă, deoarece textul te provoacă
în această direcţie. Dar nu e la îndemână. E ca un cuib de viespi pe care vrei
să-l scormoni...Viespile oricum te atacă, darămite când le mai şi provoci. Dar
în acelaşi timp nu putem, ca de frica Răului să stăm fără a silabisi nişte minime
înţelesuri despre realitatea lui.
Zilele trecute am terminat de citit Cartea Iov. Pe parcursul atâtor capitole
în care am asistat la jelania lui Iov şi încercările de lămurire ale prietenilor, nu
puteai să nu te gândeşti cum s-ar fi raportat Iov la ce trăia el, dacă ar fi ştiut ce
s-a întâmplat pe plan nevăzut. Dacă ar fi aflat că cineva a venit şi l-a pârât acolo
la Dumnezeu pentru a-i pricinui toată această punere la probă. D ar el trăia
într-un orizont limitat, al realităţilor concrete din lume şi al înţelesurilor pe
care le avea el despre viaţă şi Dumnezeu. Au fost realităţi ale vieţii lui frumoase
cu familie şi copii, iar apoi prăbuşirea până la condiţia de gunoi al societăţii.
Iar el trebuia să dea glas nedumeririlor sale şi totuşi să nu păcătuiască, să nu-L
facă pe Dumnezeu vinovat de situaţia lui. El se simţea în mâna lui Dumnezeu
şi totuşi avea ceva de împărţit cu Dumnezeu...E o carte grea!
Conferinţa 52 - 06.11.2021 459
Dacă ar fi ştiuc? Noi ştim cartea şi putem sta deoparte văzând atât sufe
rinţa lui Iov cât şi focul acesta iscat din lumea nevăzută, care se coace în viata
şi biografia lui Iov ca suferinţă, ca încercare. Ce aflăm noi şi nu ştie Iov şi nu
apare în carte ca o cucerire de cunoaştere a lui Iov? Este faptul că există Răul,
există Fiinţa care provoacă Răul. Există o realitate duşmănoasă omului care este
invidioasă atunci când îl priveşte pe om. Nu are loc de om, mai ales de omul
care e bine în relaţia
» cu Dumnezeu.
Noi când zicem „rău” ne gândim de multe ori la călcarea unei porunci.
Răul este atunci ceva abstract, care se concretizează într-o faptă pe care o săvâr
şim, este o fărădelege. Dar răul ca fiinţă, răul ca izvor al unei duşmănii refe
ritoare la om este altceva. Vă rog să sesizaţi diferenţa. Poate nu avem cuvinte
potrivite ca să distingem, dar vă invit să ne dăm seama: când zicem „suntem
răi” sau „facem rele” e una, dar Răul ca fiinţă este altceva.
Cartea Iov ne descoperă lucrarea unei fiinţe duşmănoase fată de om si
care-i provoacă acest dezastru biografic. E o realitate dincolo de lumea de pe
pământ, dar care determină lucruri de pe pământ. Acesta ar fi un lucru pe care
trebuie să avem curajul să-l gândim şi să ne apropiem încet de el.
Orizontul pe care se proiectează lucrurile acestea este unul larg, nu e ori
zontul meu personal. Acolo e numai Iov singur, dar Iov este un personaj sim
bolic pentru toată omenirea. Lucrurile nu se pun în cheie individuală, adică
cine oare mă duşmăneşte pe mine şi vrea să mă încerce? Nu asta e problema.
E mai mult decât atât. Trebuie să ne dăm seama că noi, toţi oamenii, suntem
chemaţi să conştientizăm existenţa unei răutăţi îndreptate împotriva noastră.
Si nu mă refer doar la omul obişnuit, ci mai ales la omul căruia îi reuşeşte ceea
ce i-a reuşit
> lui Iov.
Să fiţi atenţi cum se apropie textul Apocalipsei de problema Răului...Cât
de lent se apropie! Trec unsprezece capitole şi ne dăm seama de tema răului
doar ici-colo, dar pe faţă lucrurile sunt dezvăluite abia începând cu primele
semne. Trecem de scrisori, de peceţi, de trâmbiţe şi abia la sfârşitul trâmbiţe
lor apar semnele. Şi în limbajul acesta al semnelor i se dă omului ceea ce nu i
s-a dat lui Iov, respectiv să ştie despre puterile acestea duşmănoase omului. Nu
intru în detalii deocamdată, rămânem într-un cadru general pentru a ne aco
moda cu tematica.
încep acum din altă direcţie...Nu am cum să cuprind lucrurile, creez nişte
direcţii şi poate le voi strânge la un moment dat, dacă îmi va ajuta Dumnezeu
să am suficientă minte.
Cu experienţa primilor ani de comunism sovietic, un teolog rus a scăpat
cum au scăpat şi alţii, fugind din Uniunea Sovietică. Este Nikolai Berdyaev.
Opera lui, alături de operele altor ruşi din exil este un capitol din cea mai
îndrăzneaţă teologie care s-a făcut. Ruşii au avut o acumulare în secolul nouă
sprezece şi începuseră să înflorească în nişte lucruri nemaipomenite. A venit
revoluţia bolşevică peste ei, au plecat şi au continuat să scrie din exil. Nu ştiu
cât a stat în exil pentru că nu am studiat în detaliu viaţa lui, dar a cunoscut
începutul acestei perioade de comunism sovietic şi a văzut în ce direcţie merge.
El a scris o carte care s-a tradus şi la noi, la Sibiu, înainte de al doilea război
mondial şi care se cheamă „Un nou Ev Mediu”. Când am citit cartea aceasta,
care sigur că era prohibită în comunismul nostru pentru că ataca direct comu
nismul, am fost impresionat. în esenţă, cu experienţa comunistă, cu fascismul
german şi toate cele pe care le-a înregistrat istoria secolului douăzeci, Berdyaev
spunea că trăim un nou ev mediu. Pentru el ev mediu nu însemna neapărat
ceva pozitiv sau negativ, ci un tip de comportare umană, de raportare a omu
lui la valori.
Autorul analizează felul în care se contura societatea sovietică. Am reţinut
această idee şi vin cu ea acum, respectiv faptul că acest stat bolşevic nou înte
meiat, cu filosofia şi procedurile lui, nu face decât să maimuţărească Biserica.
Fiind vorba de ruşi, de un anumit tip de om din răsăritul Europei şi începutul
Asiei, comunismul s-a conturat în aşa fel încât să pună alte realităţi în locul
lui Dumnezeu şi a valorilor creştine. Dar de aşa natură a făcut lucrurile încât
omul, respectiv rusul credincios în cazul acesta, să folosească din exerciţiul lui
religios toate resursele pe care le are. Intuiţia acestor conducători ticăloşi a fost
Conferinţa 52-06.11.2021 461
extraordinară, de o genialitate satanică. Ei au priceput că nu poţi să îi iei omu

lui lucrurile cu care el e obişnuit.
» Dar schimbă-i Dumnezeul la care se închină
şi lasă-1 să se închine! Şi atunci lucrurile sunt un fel de schimonosire a Bisericii
şi a religiozităţii. Prin urmare de aceea el spune „un nou ev mediu”, pentru că
politica aceasta, care a dat naştere statelor comuniste, nu era o ideologie obiş
nuită, ci era o abordare religioasă a lucrurilor!
Este ceea ce se sesizează şi acum în legătură cu corectitudinea politică,
care e următoarea treaptă a comunismului, un comunism cultural de data asta,
nu doar politico-statal. Dar abordarea este tot de tip religios, nu e o abordare
ştiinţifică. Nu ţi se zice clar că asta e albă şi asta e neagră şi să alegi ce vrei. Nu,
ci eşti cumva obligat cu insistenţă şi zel religios să accepţi anumite lucruri.
Asta vedea Berdyaev în comunism, faptul că el atinge cumva nivelul practicii
religioase.
De aici, Berdyaev se duce la lucruri concrete care se practicau în societa
tea sovietică. Din colţul de rugăciune al rusului, ca un altar în casă, au făcut
colţul roşu. Elementele de propagandă, însemnele simbolice ale comunismului
erau puse în colţul acela special, aparte. Sau alt exemplu...Până în zilele noastre
lumea merge să-l vadă pe Lenin conservat şi pus în sicriu de sticlă. Lucrurile
acestea contau pentru educaţia lor, comunistul rus trebuia să meargă să-I vadă
pe Lenin acolo şi coada la sicriul lui Lenin de la Kremlin era permanentă. Prin
urmare au făcut un fel de cult al lui Lenin şi îi mulţumeau pe oamenii care
practicau ce practicaseră şi înainte, numai că în loc să meargă la moaştele sfin
ţilor, acum se duceau la „moaştele” lui Lenin. Greu a fost până i-a mutat pe
direcţia asta, după care lucrurile au mers de la sine.
Să ne dăm seama deci de forţele răului, puse în locul lui Dumnezeu, cu
omul practicând nişte forme care au fost furate. Ar merita să citim cartea şi
să vedem şi ce alte analize s-au mai făcut de atunci până astăzi în legătură cu
societatea comunistă de tip sovietic, respectiv situaţii înfricoşătoare în care
supunerea oamenilor faţă de conducători nu se face cu mijloacele obişnuite, ci
are conotaţie religioasă. Se cere o ascultare ca faţă de patriarh, de duhovnic, de
Papa, de Dumnezeu. Comuniştii au schimbat Dumnezeul, au schimbat conţi

nutul altarului, dar au intuit ce forţă are cultul, ce forţă are practica religioasă
pentru a-i ţine pe oameni într-o anumită disciplină. Lăsăm deoparte corecti
tudinea politică, asta e ceva în desfăşurare şi se va înţelege pe deplin abia după
ce se vor consuma lucrurile acestea.
Ce facem noi în Biserică şi trebuie să rămână numai în Biserică? Ce facem
noi pentru Dumnezeu şi trebuie să rămână numai pentru Dumnezeu? Când
lucrurile acestea sunt luate şi devin un instrument cu care lucrezi interesele
altuia si
> nu ale lui Dumnezeu?
Ideea la care vreau să ajung este să ne dăm seama că în legătură cu forţele
răului nu vorbim doar de fapte rele, ci vorbim despre fiinţe, despre forţe, des
pre realităţi nevăzute, care au o identitate, pot avea nume. Aceste puteri sunt
potrivnice omului, sunt pizmaşe faţă de om, faţă de omul reuşit mai ales, omul
angajat într-o relaţie reală cu Dumnezeu. Acest lucru le stârneşte şi le face să
devină oponenţii unei asemenea lucrări reuşite.
Aceste forţe nu sunt capabile să creeze nimic! Ele există, dar nu sunt în
stare să creeze. Dacă putem înţelege lucrul acesta, atunci avem o posibilitate
de a ne apăra de lunecuşul dualismului. Dacă dezvolţi tema răului trebuie să
descrii răul ca fiinţă. Şi atunci dacă îl descrii ca fiinţă, ce faci? C ă deodată îl ai
pe Dumnezeu într-o parte şi descrii Răul ca fiinţă de partea cealaltă. Şi deo
dată ţi se pare că Răul e potrivnicul lui Dumnezeu, iar de aici nu mai e decât un
pas să ţi se pară că există doi Dumnezei - unul de lumină şi unul de întuneric.
Facem acum un prim pas ca să ne ajutăm şi să nu cădem în erezia aceasta care
se cheamă dualism şi nu are treabă cu creştinismul, subliniind că sunt forţe ce
îl duşmănesc pe omul credincios, pe omul care are o relaţie cu Dumnezeu.
Prin urmare, una este să vezi fiinţele acestea ca fiind potrivnice lui
Dumnezeu şi atunci le investeşti cu o anumită putere şi cu totul altceva este să
vezi, ca la Iov, că forţele acestea intră în arenă când omului îi reuşeşte o împli
nire spirituală. In acel moment ele se trezesc şi îl atacă pe om.
Conferinţa 52 - 06.11.2021 463
De asemenea, ca să nu cădem în ispita dualismului, ne ajută faptul de a

ne da seama de această lucrare de hoţie pe care o fac forţele răului. Ca să cuce
rească omul, ele fură şi se folosesc de ceva care există. Forţele răului nu pot crea.
Creaţia este un atribut al lui Dumnezeu. Răul vine si se foloseşte de lucruri
existente, de câştiguri ale Bisericii, însă nu e de nivelul lui Dumnezeu, chiar
dacă forţele acestea pot să fie foarte puternice.
Acum mai las să se aşeze un pic lucrurile acestea şi încep din altă parte.
Aţi văzut că în Apocalipsă când se vorbeşte de rău se vorbeşte de trei fiinţe.
La capitolul semnelor, unde se dă perdeaua la o parte şi de pe zona aceasta, ne
dăm seama că e vorba mai întâi de un balaur care vrea să înghită pruncul ce
urmează a fi născut de femeia învesmântată cu soarele. Balaurul nu reuşeşte să
> » i
facă acest lucru, împotriva lui luptându-se Sfântul Arhanghel Mihail, care îl
alungă pe acest balaur din cer pe pământ. Acesta e un semn, e ca şi când te uiţi
la o icoană, dar înţelesurile ei sunt mult mai multe decât ce vezi pictat acolo.
Ce poate însemna lupta aceasta, faptul că îngerii se luptă cu balaurul? Apoi îl
alungă din cer pe pământ şi pentru că nu a putut înghiţi copilul, el duşmăneşte
pe toţi cei car c păzesc poruncile lui Dumnezeul Şi vă citesc:
„Ş i s-afăcut război în cer: M ihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul.
Ş i se războia şi balaurul şi îngerii lui.
Ş i n-a izbutit el, nici nu s-a m ai găsit pentru ei loc în cer.
Ş i a fo st aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol
şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe păm ânt şi îngerii lui au
fo st aruncaţi cu el.” (Apoc. 12, 7-9).
Şi apoi:
„Ş i balaurul s-a aprins de mânie asupra fem eii şi a pornit să facă război cu
ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui
Iisus.” (Apoc. 12,17).
Această duşmănie
> nu este fată
> de orice om. Trimiterea directă la creştină- y
tate si
> Biserică este foarte evidentă.
Apoi din mare s-a ridicat o fiară care e descrisă cu elemente cu care e
descris si balaurul. E ca si când e din neamul lui, au ceva comun. Balaurul avea
şapte capete şi zece coarne, iar pe capete şapte cununi împărăteşti, pe când fiara
are tot şapte capete şi zece coarne, dar are zece cununi pe coarne.
„Şi am văzut ridicându-se din mare ofiară, care avea zece coarne şi şapte
capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă...”
(Apoc.13,1). Asta înseamnă nume de batjocură la adresa lui Dumnezeu.
Fiara e altceva decât balaurul. Balaurul e pe nisipul mării, iar din mare
iese fiara aceasta.
„Şi unul din capetelefiarei era ca înjunghiat de moarte, d ar rana ei cea de
moartefiu vindecată şi tot păm ântul s-a minunat mergând dupăfiară.
Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a datfiarei stăpânirea; şi s-au închi
nat fiarei, zicând: Cine este asemenea fia re i şi cine poate să se lupte cu ea?”
(Apoc. 13,3-4).
Este balaurul, apoi este fiara din mare care primeşte de la balaur toată stă
pânirea. Iar pe urmă:
„Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din păm ânt, şi avea două coarne ase
menea mielului, dar grăia ca un balaur
Şi toată stăpânirea celei dintâifiare ea o pune în lucrare, în fa ţa ei. Ş i face
moartefusese vindecată.” (Apoc.13,11-12).
Pare că balaurul e mai discret, e undeva mai în spate şi apare mai spre
final. Deocamdată lucrează fiara din mare şi fiara din pământ, care apare şi sub
numele de profet mincinos. Am accentuat la timpul cuvenit că lucrarea acestei
fiare este una cultică.
Ideea aceasta că răutatea ca fiinţă nu e capabilă să creeze o putem gândi
şi din faptul că dacă ar fi capabilă de creaţie atunci şi-ar crea un teritoriu pro
priu. Dar ea este o realitate care vrea să uzurpe, să cucerească ceva ce nu e al ei.
în această întreită reprezentare de semn, răutatea aceasta maimuţăreşte Sfânta
Conferinţa 52 - 06.11.2021 465
Treime. Răul nu poate crea nimic, el doar caricaturizează, schimonoseşte o

realitate existentă.
Răul lucrează pe pământ dezvăluit într-o întreită înfăţişare -balaur, fiara
din mare şi profetul mincinos- şi încearcă să cucerească pământul pentru ei,
respectiv pe oameni să-i abată de la credinţă şi să-i facă de-ai lor. Apocalipsa
dezvăluie în partea ei finală exact această lucrare a răului în lume care se împo
triveşte lucrării Mântuitorului Hristos ce vrea să facă din lume împărăţia Lui.
Sensul creştinismului şi al Bisericii este ca Mântuitorul Hristos să fie împăratul
nostru, adică să se raporteze la lumea aceasta ca la o împărăţie. Fiţi atenţi de
câte ori apare în psalmi sintagma aceasta „Domnul S-a împărăţit”. Adică lucru
rile sunt împlinite când El e împărat şi are o împărăţie concretă. Iar forţele rău
lui încearcă să facă partea opusă. Şi atunci, dacă vrem să înţelegem mai adânc
lucrurile acestea, vedem că în limbajul acesta al semnelor, balaurul schimono
seşte pe tainicul Dumnezeu de pe tron. Fiara din mare are o lucrare pe pământ
care schimonoseşte realităţi hristice. Mântuitorul Hristos este Mielul înjun
ghiat - fiara aceasta are unul din capete înjunghiat de moarte. Iar profetul
mincinos corespunde cu lucrarea Duhului Sfânt în lume. Cam în direcţia asta
trebuie să vedem lucrurile, o schimonoseală a Sfintei Treimi.
M-am apropiat cu stângăcie de materialul acesta. Sunt câteva direcţii pe
care le-am tatonat şi care urmează să se consolideze şi să le regăsim în lectura
Apocalipsei pentru a ne putea lărgi orizontul. Facem asta cu multă grijă, fără
surle şi tobe, să nu deraiem. E periculos, extrem de periculos.
Audienţa: Punând problema în felul acesta, eu chiar mă gândesc dacă nu
cumva activăm aceste fiinţe într-o manifestare pe care nu o controlăm.
R: Aşa este, dar datorită faptului că textul Apocalipsei nu s-a dat ca să ne
ferim de el, atunci tema e aici. Problema este că nu există un exerciţiu anterior
nouă care să mă ajute şi pe mine şi pe dumneavoastră, un exerciţiu care să ne
ofere nişte mijloace, nişte poteci. Noi facem nişte paşi acum, dacă avansăm
încet îi putem bătători şi nu trebuie să ne fie frică.
Când facem rugăciunea de multe ori ne vin gânduri care nu au nicio legă
tură cu textul pe care îl rostim. Pe parcursul tuturor anilor în care am slujit aici
la biserică, la Sfânta Liturghie mi-au venit gânduri care nu aveau legătură cu
Sfânta Liturghie. Nu vorbesc de gânduri urâte, ci gânduri legate de parohie,
de soluţii pentru construcţie, care trebuiau găsite şi aşa mai departe. Dar ele
veneau în timpul Sfintei Liturghii şi problema mea era să reţin acel gând pen
tru a nu-1 uita, dar să-mi fac şi datoria şi să mă concentrez pe rugăciune. Asta
este o formă.
Altă formă este cea în care ne facem rugăciunea şi vin în minte imagini de
la filmele pe care le-am văzut sau de la situaţii pe care le-am trăit. Sunt lucruri
care nu au legătură cu rugăciunea, dar nu în sensul că îţi dau vreo soluţie pen
tru o problemă de matematică sau de construcţie, ci pur şi simplu sunt străine
complet şi sunt gânduri proaste. Şi ce îţi arată acest lucru? îţi arată că acolo e
un material de imagine, o trăire pe care ai avut-o legată de imaginea respectivă,
care poate avea conotaţii sexuale, conotaţii de furătură, de invidie sau tot felul
de lucruri. Filmul acela a trecut repede, imaginile s-au succedat, tu te-ai culcat
şi pace bună. Dar acolo a rămas un material nedigerat, nemetabolizat. Şi acest
material e în tine şi iese uneori în faţă, pentru că în timpul rugăciunii apele
sufletului se liniştesc. Tu întrerupi iureşul vieţii de zi cu zi şi pe acest fond iese
mizeria din profunzimile fiinţei tale.
Ce înseamnă asta? înseamnă că avem în noi material netransformat în
gând. Oricât de prost ar fi un film, dacă după ce l-ai văzut te opreşti şi stai de
vorbă cu cineva lămurind ţesătura filmului, creezi o reţea de gânduri ale tale
- ale tale om creştin, ale tale om cu idealuri, cu exigenţe morale. Şi vezi filmul
acela şi zici ia stai puţin...că în filmul acesta eroul principal pare că e fericit
după ce a spart o bancă şi a omorât oameni, şi-a luat drăguţa şi se duc undeva
unde trăiesc fericiţi. Dar cum să fii fericit după ce ai furat şi ai omorât? Nu ai
cum! Şi de aceea trebuie să te opreşti puţin şi cu valorile pe care ţi-ai construit
persoana o viaţă întreagă te gândeşti, pentru a metaboliza materialul acesta.
Şi atunci îl pui la punct mai uşor, când vezi clar că acolo e o crimă, acolo e o
Conferinţa 52 - 06.11.2021 467
furăciune, o voinicie de doi bani....Adică dai nişte valori şi clasifici. Dacă aplici
această reţea de gânduri în care binele e bine şi răul e rău la materialul vizionat,
atunci el nu mai are otravă! Nu mai poate avea surpriza de a veni în tine cu
prospeţimea cu care l-ai trăit când l-ai văzut.
De ce am spus treaba aceasta? Pentru a gândi şi a putea avea o reţea de
înţelesuri coerente în legătură cu toate valorile pe care le avem noi şi asupra
tematicii răului. Pentru ca să poţi fi mai mult decât Iov, nu doar suferitorul
care nu ştie. Când lucrurile se întâmplă în jurul tău sau cu tine, să-ţi dai seama
că acolo e un tip de lucrare, sunt forţe demonice, forţe care se opun Bisericii,
forţe antihristice. Apocalipsa dezvăluie realitatea forţelor antihristice, dar nu
la modul banal în care zicem că antihristul e preşedintele nu ştiu care. Un con
ducător, formule statale, realităţi de civilizaţie pot fi străbătute de elemente
care ţin de izvorul răului, dar nu în sensul că s-a întrupat răul în Uniunea
Europeană şi acolo e numai rău, ci să poţi vedea elementele de cochetare cu
direcţia
> aceasta antihristică.
Apocalipsa merge până la confruntarea dintre Babilon şi Ierusalim.
Babilonul e împărăţia de pe pământ a Răului, iar Ierusalimul este împlini
rea supremă a împărăţiei lui Dumnezeu. Iar oamenii sunt cumva între. Dacă
Berdyaev se uita din Germania la Uniunea Sovietică şi vedea că se schimono
sesc formule bisericeşti pentru stăpânirea poporului, atunci şi noi putem avea
un orizont mai luminat, un orizont în perspectiva căruia realităţi pe care le
trăieşti îsi dezvăluie anumite sensuri.
y y
Un singur lucru mai exemplific. Eu mi-am dat seama demult că Biserica

în practica ei a şlefuit nişte metode ca să-l ajute pe om să se poată birui, i-a pus
omului la îndemână nişte mijloace ca să poată să avanseze. Eu fac cu dumnea
voastră o educaţie de nivelul meu bineînţeles, că dacă aş fi mai deştept aş face
mai mult. Dar mă adresez mai mult gândului. Aş fi putut însă să intenţionez cu
dumneavoastră o educaţie pe linia sentimentelor. Am ascultat astăzi un preot
ardelean şi mi-am adus aminte cum ar putea să fie un preot, ce dibăcie poţi avea
când ţii o predică, pentru a te adresa afectivităţii omului. Eu nu eram de acord
cu ce spunea preotul acolo, dar îmi dădeau lacrimile. Eu nu puteam să subscriu

la ce spunea, dar metoda era de aşa natură că mişca sufletul!
Te poţi adresa omului ca să-l ajuţi în educaţia creştină şi pe direcţia senti
mentului. Sau poţi să mergi pe linia voinţei. Părintele Arsenie Boca era un om
al voinţei şi el se raporta la oameni şi le cerea în primul rând un angajament de
disciplină, de faptă. Eu nu am mers nici pe una, nici pe alta. Am mers pe for
mula de a mă adresa gândului. Sunt şanse şi neşanse, nu le poţi avea pe toate.
Dar lucrând cu gândurile, eu am putut să văd ce facem noi la Biserică.
De exemplu noi, în biserica ortodoxă folosim masiv icoanele. Intr-un fel
te rogi intr-un spaţiu cu pereţii goi şi altfel este când pereţii au acest covor de
culoare. Dar nu e un covor de culoare, care doar să te liniştească prin croma
tică, ci sunt scene cu semnificaţii care prelungesc Evanghelia, scene legate de
învăţătura care se face prin predică. Toate sunt alese intr-un anumit fel, nu sunt
puse haotic. Tu când vii aici nici nu îţi dai seama că subconştient eşti favori
zat în direcţia de a gândi pe Dumnezeu, de a te adresa lui Dumnezeu, de a fi
intr-un spaţiu altfel decât acasă şi a trăi specificul acesta al Bisericii.
Biserica şi-a exersat în decursul sutelor de ani această dibăcie, a înţeles
extraordinara importanţă a faptului ca omul să vadă imagine şi să absoarbă
în sufletul lui imagine. Niciodată imagine simplă fără text, totdeauna cu text.
Dar imaginea în sine e un material care intră foarte profund în fiinţa omului.
Ca să vă spun o idee, mă folosesc de o jumătate de oră de predică, dar dacă vin
cu o imagine, sufletul ia mesajul imaginii respective şi îl duce în subconştient.
Această tatonare în metoda Bisericii de a folosi subconştientul e un lucru de
j
care nu se vorbeşte. Nu îl teoretizează nimeni, dar el se practică.

Nu se teoretizează pentru că nu e lucrul principal. Dacă slujbele noas
tre s-ar adresa numai subconştientului, atunci s-ar sluji într-o limbă sacră din
care n-am înţelege nimic şi ar fi doar imagine fără text. însă am spus că prin
cipalul instrument este cuvântul. Elementele care vin de la Dom nul Hristos
primează. Elementele de imagine care se adresează subconştientului aş zice că
ţin mai mult de Duhul Sfânt în Biserică. Noi nu ne putem apropia de Duhul
Conferinţa 52 - 06.11.2021 469
Sfânt prin cuvânt. Nu cuvântul îl reprezintă pe Duhul Sfânt, ci imaginea care

se adresează direct zonelor mai profunde ale sufletului nostru.
Şi acum gândiţi-vă ce se întâmplă în civilizaţia actuală în care se face Iunc-
cuşul acesta teribil de la cuvânt la imagine. Berdyaev a sesizat lucrul acesta şi
a comentat că în comunism „icoanele” conducătorilor au fost scoase şi făcute
postere. Mergând la şcoală aveam acolo pe toţi cei şapte, din nu ştiu ce comi
tet permanent. Sau îi puneau sus pe Marx, Engels, Lenin în loc de icoane,
îmi povestea sora mea cum până în Anul Nou cât încă era Regele, în clasă era
icoană, iar după Crăciun, în locul icoanei au apărut aceştia trei. I-au supus pe
oameni lucrând asupra subconştientului.
Faptul de a învăţa să te adresezi şi să intri în subconştientul omului s-a per
fecţionat în timp. Formula aceasta este drăcească. Ea copiază, caricaturizează
un lucru de care Biserica s-a apropiat cu mănuşi, cu foarte multă grijă. Ori,
dând la o parte respectul faţă de libertatea omului, înveţi regulile, afli tainele
sufletului şi te adresezi subconştientului individual şi colectiv cu metode potri
vite. Astfel te trezeşti că ai creat generaţii de oameni formaţi pe altă matrice.
Aceste lucrături nu sunt ale lui Dumnezeu. Lucrarea pentru Dumnezeu şi
pentru împărăţia Mântuitorului Hristos se face în Biserică, se face cu cuvântul
Scripturii, ajutându-ne şi de imagine. Dar în momentul în care dai la o parte
înţelesurile şi bagi în tine numai imagine, devii un robot care funcţionează
după conţinuturile acelor imagini.
Eu ce văd aici? O furătură, o prădăciune a unor lucruri pe care Biserica
-acţionând asupra sufletului omenesc- le-a învăţat. Lucrurile au fost furate şi
dezvoltate într-o direcţie străină omului. E un exemplu minor, dar dumnea
voastră puteţi să faceţi apropieri pentru înţelegerea realităţilor pe care le trăim
în civilizaţia modernă. Altfel, ne batem cu duşmani care sunt răi, dar nu ştii de
fapt pe cine au în spatele lor. A putea vedea acest spate al lucrurilor, al realită
ţilor este esenţial pentru a te putea apăra. înţelegând lucrurile, ai cu totul altă
pregătire, dispoziţie şi putere de a te apăra. Pe tine şi pe altcineva, dacă eşti în
stare.
Conferinţa 53
13. 11.2021
Există o expresie pe care o am în minte: „pietre pentru templul meu”. E ca

şi când pentru a construi biserica, noi a trebuit să adunăm mai întâi cărămidă,
apoi fier, lemne şi toate celelalte. Dar am putea spune că adunăm şi pentru bise
rica aceasta care suntem fiecare dintre noi, despre care ziceam că e bine să ne
ocupăm încet-încet, în mod responsabil. Acesta ar putea să fie un ţel care că ne
ordoneze şi să ne fortifice strădaniile, în sensul că lucrurile pe care le cucerim în
relaţia cu noi înşine prin auto-educaţie şi prin educaţia pe care o face Biserica
este de fapt o şlefuire a unor materiale. Deci nu „pietre pentru templul meu”
cum spunea Blaga, ci materiale de construcţie, de care avem nevoie pentru a
putea gândi construcţia interioară a lăcaşului de cult, care trebuie să fim fiecare
dintre noi în fata
> lui Dumnezeu.
Acest lucru odată afirmat îmi dă o anumită lejeritate. Altfel, exigenţa care
se aplică celui care vorbeşte unui public este înfricoşătoare. Trebuie să ai o coe
renţă, să construieşti, să porneşti de la simplu spre complicat...Ori am înţeles de
la bun început că în raport cu Apocalipsa acest lucru este imposibil. Şi atunci
singura situaţie care ne-ar permite să facem ceea ce facem este să gândim faptul
că cucerim ici-colo, câte o redută, un element, în ideea că poate cândva lucru
rile acestea încep să capete relaţie unele cu altele şi să aibă o coerenţă.
Faţă de tema Răului e la fel. Deschizând acest capitol săptămâna trecută,
am spus mai întâi că răul nu este doar un derapaj de la un canon, ci este fiinţă.
Deci din perspectiva Apocalipsei vorbim despre rău ca fiinţă sau fiinţe. Pe
urmă am vorbit despre faptul că aceste fiinţe nu sunt capabile de creaţie. Prin
Conferinţa 5 3 - 13.11.2021 471
excelenţă, creaţia este un atribut al lui Dumnezeu. Răul ca fiinţă nu poate să

facă decât schimonosiri, imitaţii sau pervertiri ale creaţiei deja existente.
La cele spuse deja, aş veni în această seară să deschid o perspectivă pe care
o dă asupra Apocalipsei un fragment din Epistola a doua către Tesaloniceni.
Alături de Apocalipsa propriu-zisă avem şi apocalipsele mici de pe Muntele
Măslinilor pe care le găsim la Matei, Marcu şi Luca, în relatarea Săptămânii
Patimilor. Dar de asemenea o excepţională trimitere la Apocalipsă se află în
textul acesta al Sfântului Apostol Pavel. Mai sunt şi alte bucăţele mai mici de
text pe care trebuie să le adunăm şi în felul acesta să ne dăm seama că aceste
conţinuturi pe care Sfântul Ioan ni le încredinţează prin Apocalipsă trebuie
că nu erau doar o cucerire personală a lui, ci erau patrimoniu de credinţă şi de
cunoaştere a primelor generaţii de creştini.
Citesc deci aceste câteva versete din capitolul doi ale acestei epistole către
Tesaloniceni - o epistolă mai de început a Sfântului Pavel:
„în privinţa, venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre
împreună cu El, vă rugăm, fraţilor,
S ă nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun
duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua
Dom nului a şi sosit)
S ă nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi
pân ă ce m ai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe fa ţă omul
nelegiuirii, fiu l pierzării,
Potrivnicul, care se înalţă m ai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se
cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se
pe sine drept dumnezeu.
N u vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste
lucruri?
Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui.” (2 Tes.2,1-6).
La timpul cuvenit am atras atenţia că din tot ceea ce s-a scris şi ne este
accesibil, singurul loc în care găsim o lămurire este la părintele Arsenie Boca
în „Cărarea împărăţiei”, unde spune că slujirea Liturghiei este acel lucru care îl
împiedică pe vrăjmaş să-şi declanşeze lucrarea lui.
„Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, pân ă când cel care o împiedică
acum vaf i dat la o parte.
Şi atunci se va arăta celfără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu sufla
rea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.
Iar venirea aceluia vaf i prin lucrarea lui satan, însoţită de totfelul de puteri
si de semne si de minuni mincinoase,
i i '
Şi de am ăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiin dcă ei n-au prim it iubirea
adevărului, ca ei să se mântuiască.
Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de am ăgire, ca ei să creadă
minciuni,
Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.”
(2 Tes.2,7-12).
Dacă am putea cuprinde Apocalipsa aşa în general şi să punem alături tex
tul acesta, am vedea că nicio contradicţie nu este între ceea ce citim detaliat în
Apocalipsă şi ceea ce este aici pe parcurs de câteva versete.
Ar trebui să reţinem de pe acum că taina fărădelegii se şi lucrează şi că
acest fiu al pierzării, cum îl numeşte Sfântul Pavel are o tendinţă de a îl imita
pe Dumnezeu şi de a se aşeza în locul Lui.
Dacă am ajuns aici, ne aducem aminte despre faptul că lucrarea acestor
răutăţi nu este împotriva lui Dumnezeu direct, ci în primul rând împotriva
omului credincios. Dacă putem înţelege lucrul acesta, atunci înţelegem că
ambiţia răutăţii este să zădărnicească realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ. Şi în elementele de simbol din capitolul doisprezece cu balaurul şi
Maica Domnului se vede că potrivnicia lui se referă la cei care păstrează „măr
turia lui Iisus”, cei care sunt din neamul Maicii Domnului, adică pe membrii
Bisericii.
Mi-am adus Liturghierul cu mine pentru că am fost curios să vedem în
modesta vecernie pe care o facem noi sâmbătă seara, la ce ecfonise se face
Conferinţa 53 - 13.11.2021 473
trimitere către împărăţia lui Dumnezeu. După ectenia mare, vine al doilea: „că
a Ta este împărăţia şi puterea şi slava”. Noi atât de tare ne obişnuim cu lucrurile
acestea că nu mai gândim asupra lor. Dar simţim totuşi nevoia să fim atenţi la
sensurile pe care le au cuvintele folosite şi să ne dăm seama de substratul biblic
profund al textelor de cult.
„A Ta este împărăţia şi puterea şi slava”! în momentul în care ai în vedere
că există o intenţie necurată de a realiza o contra-împărăţie, atunci devii atent
şi poţi preţui lucrul acesta pe care noi îl formulăm ca final de rugăciune. îi spu
nem lui Dumnezeu că a Lui este stăpânirea şi puterea şi slava, exprimându-ne
în felul acesta certitudinea, credinţa, convingerea că lucrarea lui Dumnezeu în
lume este de neînlăturat şi merge înainte.
„Fie stăpânirea împărăţiei Tale binecuvântată şi preaslăvită, a Tatălui şi a
Fiului si
> a Sfântului Duh”.
Şi mai avem după Tatăl nostru: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava”.
Acesta este ecfonisul cel mai folosit, pentru că vine după o rugăciune pe care o
rostim foarte des. Noi spunem lui Dumnezeu „că a Ta este împărăţia şi puterea
şi slava”, adică nimic din mine sau din alţii să nu cocheteze cu altă perspectivă.
De lucrul acesta se leagă orice reuşită de Sfântă împărtăşanie pe care o
atingem. în momentul în care Sfânta împărtăşanie este deja pe masa Sfântului
Altar şi înainte de a se desfăşura momentul de chemare pentru împărţirea
Sfintei împărtăşanii, spunem: „pentru ca să fie celor care se vor împărtăşi
spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul
Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor”. Deci în punctul culminant al
Sfintei Liturghii spunem că Sfânta împărtăşanie trebuie să fie spre împlinirea
împărăţiei Cerurilor.
înainte de acest moment am zis „...pe toate facându-le până ce Te-ai
suit la cer şi ne-ai dat împărăţia Ta ce va să fie”. După înviere, urcându-se la
cer cu trup omenesc de lumină, Mântuitorul Flristos deja întemeiază cumva
împărăţia cerurilor. Prin trupul Său, ca dintr-o sămânţă, Mântuitorul Hristos
întemeiază de fapt împărăţia cerurilor „ce va să fie”. Deci ştim deja de ea, e
conturată, deşi ea nu are dimensiuni geografice şi istorice, ca ea să fie procla

mată. Apocalipsa cuprinde trepte ale proclamării împărăţiei lui Dumnezeu.
Sfânta Liturghie lucrează pentru întruparea împărăţiei lui Dumnezeu, dar
nu la modul social, cum am înţelege şi am vrea noi. Nu dăm la o parte reali
tatea derapată, nu schimbăm lumea; şi totuşi, punctual, pe moment, cu mine
cel care am reuşit performanţa de a primi Sfânta împărtăşanie, mă ofer pen
tru ca sămânţa aceasta a împărăţiei din Trupul înviat al M ântuitorului să mă
cuprindă şi pe mine împreună cu ceilalţi care au participat la sinaxa liturgică.
Dacă am fi puţin atenţi la raportul dintre această sămânţă de sfinţenie pe care o
primim la Sfânta împărtăşanie şi restul vieţii, observăm că ceea ce ţine de restul
vieţii ne acaparează, ne duce în cotidianul care ne hăpăie. Şi totuşi...repetiţia
aceasta permanentă a Sfintei Liturghii cucereşte ceva din noi. Cu cât o facem
cu un plus de participare, de gândire, de conştienţă, e ca şi când se consolidează
aşezarea aceasta a împărăţiei lui Dumnezeu în lume.
Dacă ne este foarte clar acest proces, atunci putem descoperi răul atunci
când ne dăm seama că vine şi vrea să facă el treaba asta. Urmărind în istoria
pământului confruntarea aceasta între bine şi rău, între Mântuitorul Hristos şi
duşmanii Lui, definim de fapt dualismul. Aici e un dualism, adică nişte realităţi
contrarii care se nasc datorită omului. Omul cu istoria, viata si civilizaţia lui e
terenul pe care se confruntă aceste două procese: unul care pleacă de la Trupul
înviat al Domnului Hristos şi trebuie să răzbească în eshaton la Ierusalimul
ceresc, iar altul -deopotrivă real în istorie, la care se referă Sfântul Pavel când
zice că „taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va
f i dat la o parte.” (2 Tes.2,7).
Tema pe care aş vrea să o dezvolt altădată ar fi să conştientizăm forme,
niveluri. Să nu ajungem la situaţia proastă în care zicem că Babilonul e Roma
sau antihristul e Iohannis...Nu aşa! Ci să ne dăm seama de tendinţele pe care le
are în ea însăşi lumea în care trăim. Nu în sensul că este demonică sută la sută,
ci să vezi care-i sunt tendinţele ei antihristice. Aşa cum poţi spune că reuşita
împărăţiei cerurilor este în crâmpeiul acesta modest al unei Sfinte împărtăşanii
Conferinţa 53 - 13.11.2021 475
primite cu oarecare evlavie, tot aşa poţi să constaţi unde se vede lucrarea cea
laltă. Pentru că şi
» lucrarea cealaltă este în desfăşurare
> si
» tinde să dea civilizaţiei
>
pământene o expresie foarte concentrată a răului. în Apocalipsă această civili
zaţie se numeşte Babilon.
Putem să ne uităm mai atent şi la capitolul şaptesprezece, unde vedem că
răul nu numai că lucrează pe faţă, ci a şi ajuns la o anumită performanţă de a se
întrupa pe pământ. Imaginea aceasta este a Babilonului în opoziţie radicală cu
Ierusalimul din ultimele capitole.
„Iarpefruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor
şi a urâciunilor păm ântului.” (Apoc.17,5). Este expresia întrupării în social, în
civilizaţie
» a lucrării antihtistice a răului.
„Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare
şi gloate şi neamuri şi limbi.” (Apoc.17,15). Nu mi-am propus pentru această
seară să mă duc la detalii, ci doar să mă apropiu puţin de această poziţie dua
listă care e în perspectivă. Ea nu vine din trecut, nu vine din teologie, ci vine
din perspectiva eshatologică a realităţii pământeşti, unde omul este cheia pro
blemei. Omul permite ca împărăţia lui Dumnezeu să se întrupeze deplin şi
să avem expresia excepţională a Noului Ierusalim sau dimpotrivă, omenirea
-limbi, popoare, neamuri etc. - se duce spre întruchiparea acestei întrupări a
răului, în care civilizaţia omenească stă călare pe fiară.
Mai adaug un lucru în această seara. Când e vorba de rău avem, foarte
straniu, acest element temporal de jumătate de şapte, pe care noi l-am mai
comentat un pic la început. Trei ani şi jumătate, trei zile şi jumătate, patruzeci
şi două de luni sau o mie două sute şaizeci de zile - toate sunt exprimări vizând
aceeaşi jumătate de măsură, jumătate de ciclu. Răul pare să fie legat de această
jumătate.
M-am gândit uneori: jumătate dintr-un ciclu temporal este lăsat răul să fie
liber, să ajungă la coacere. Este doar o intuiţie pe care o pun în faţă ca să o veri
ficăm. Vom vedea dacă rezistă lecturilor următoare, dacă elementele se între
gesc într-o sinteză coerentă. Dar asta ar însemna că această jumătate dintr-o
etapă temporală completă care este lăsată răului, ar putea da curaj. Te poţi
gândi la un moment dat, până unde se poate duce acest derapaj al omenirii?
Până la jumătate dintr-o etapă... în această jumătate răul se coace, dar răul nu
rămâne, fiinţele lui nu rămân. E un capitol întreg în Apocalipsă, extrem de
poetic, despre căderea Babilonului.
Conferinţa 54
04 .12.2021
Răul din Apocalipsă nu e descris ca un rău atacând persoana. Perspectiva

este mult mai largă. Confruntarea dintre bine şi rău se face la nivel de civiliza
ţie, de viaţă a oamenilor unii cu alţii. De aceea, opoziţia care întreţine tensiunea
părţii a doua a Apocalipsei este cea dintre Babilon şi Ierusalim. Babilonul este
materializarea, întruparea pe pământ a unei civilizaţii preponderent demonice,
iar Noul Ierusalim este cetatea reuşitei, simbolul împărăţiei lui Dumnezeu
concretizat într-o nouă realitate pământească şi cosmică.
Este interesant că până la etapa de Babilon cu care ne întâlnim în ultimele
capitole mai există o etapă pregătitoare. Construcţia pe care o propun astăzi
are în vedere un verset din finalul Apocalipsei:
„Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvinteleproorociei acestei cărţi, căci vre
mea este aproape.
Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă.
Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.”
(Apoc.22, 10-11).
Avem deci câte două variante, una pentru partea rea, una pentru partea
bună. Cuvintele cărţii nu trebuie pecetluite pentru că lucrurile sunt în desfă
şurare, vremea e aproape, încă nu s-a atins punctul culminant. E un crescendo,
o intensificare, o întruchipare tot mai apropiată de model atât a răului cât şi
a binelui.
în cazul binelui, mi-e greu să numesc o etapă a Ierusalimului, anterioară
celei finale. Dar la Babilon există una pe care am întâlnit-o în capitolul unspre
zece. In acest capitol asistăm la un fel de biruinţă temporară a răului, o biruinţă
care durează acea jumătate de perioadă exprimată în trei vremuri şi jumătate.

Sfinţii lui Dumnezeu, aceşti tainici mărturisitori de la sfârşit, în care îl putem
bănui pe sfântul Ilie şi pe Moise, fac semne, propovăduiesc, dar răul îi biruie
si
> îi omoară.
„Iar când vor isprăvi cu m ărturia lor, fia ra care se ridică din adânc va face
război cu ei, si-i va birui si-i va omorî.
Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhov-
niceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Dom nul lor.
Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile
lor trei zile şijum ătate şi nu vor îngădui ca ele săfie puse în mormânt! ’ (Apoc. 11,
7-9).
Această înfrângere temporară a mărturisitorilor are loc într-o cetate
numită Sodoma şi Egipt, acolo unde a fost răstignit şi D om nul lor. Este stra
niu că Ierusalimul în care a fost răstignit Mântuitorul Hristos devine vraişte
aşa zicând. Vă daţi seama ce tâlc! Nu cumva să te ducă mintea şi să ajungi la o
prosteală în care zici că Noul Ierusalim este Ierusalimul acesta pe care îl ştim
noi. Valoarea Ierusalimului fizic, istoric, vine din trecut. Ierusalimul ceresc
este altceva.
In Ierusalimul istoric s-a instalat răul şi ajunge acest Ierusalim să nu mai
fie numit cu numele istoric, că nu-1 merită. Acum îl numeşte Sodom a şi Egipt.
Aceste nume sunt un fel de etapă premergătoare a ceea ce mai încolo se va numi
Babilon. Deci etapa coaptă, matură a răului trece prin această fază pregătitoare.
Dacă avem acest lucru în minte, te gândeşti un pic: Sodoma şi Egipt...Adică
două situaţii din istoria Vechiului Testament care îti dau o orientare foarte
> j
clară. Nu ar putea fi numită Sodoma această etapă a răului din Apocalipsă,

dacă Sodoma Vechiului Testament nu ar fi avut o conotaţie total negativă. De
vreme ce numele acesta e folosit, înţelegem că în Sodoma Vechiului Testament
s-au prefigurat lucruri care dezvăluie lucrătura răului. Limbajul acesta cu care
se încheie Sfânta Scriptură, respectiv cartea Apocalipsei, este în perfectă armo
nie cu cărţile de la începuturile Scripturii, în care nu există scuze, justificări
Conferinţa 54 - 04.12.2021 479
pentru derapajele de tip moral, care sunt în spatele temei Sodomei. Şi atunci,
când în societatea actuală apar tentaţiile şi derapajele care merg până la a pre
tinde normalitate pe seama elementelor sodomitice, dumneavoastră vă puteţi
îndoi de faptul că această societate actuală nu are trăsături babilonice?
Nu e vorba de a ne bate în piept şi a demonstra ceva, ci pur şi simplu
să înţelegem lumea în care trăim. Societatea aceasta de consum are înclinaţii
puternice şi vizibile spre acele situaţii revelate în Sfânta Scriptură care sunt aso
ciate cu răul, cu răul întrupat şi căpătând formă de comportament uman comu
nitar. Nu e vorba de derapajul unui om, ci de o înclinaţie a grupurilor umane
care se duc într-o anumită direcţie. Nu insist. Pot fi şi puţin jenante lucrurile
acestea, dar puteţi gândi şi puteţi fi circumspecţi faţă de ele. Şi ne-am putea
gândi la experienţa lui Lot în Sodoma!
Multe lucruri din cele pe care le trăia Lot în Sodoma şi Gomora sea
mănă cu lucrurile cu care este confruntat omul astăzi. îmi aduc aminte, v-am
mai spus asta, despre un cuvânt din anii nouăzeci al celui care urma să devină
Arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu Anania. Părintele Bartolomeu Anania
scrisese la un moment dat într-un articol că nu e normal ca eu, dacă mă duc
să îmi iau un ziar de la chioşc, să fiu nevoit să înghit toate imaginile care erau
atunci în primii ani după revoluţie publicate acolo. Vă aduceţi aminte ce dez
măţ putea să fie la chioşcurile de ziare. Acum s-au mai potolit. Cine are nevoie
de lucruri din astea să le ia dintr-un loc special, unde eu nu mă duc pentru un
ziar obişnuit.
>
Această experienţă este o experienţă de Lot în Sodoma. El era un om drept

care încerca să trăiască cu frică de Dumnezeu, dar totul în jurul lui era derapat,
era aiurea.
Pentru celălalt nume, respectiv Egipt, nu mi-e foarte la îndemână să vă
trimit într-o direcţie anume. Egiptul e o etapă de robie a poporului ales. Te
poţi gândi la condiţia asta dezonorantă de robie. Eu mă pot gândi că tipul de
societate actual, chiar dacă ea pare liberă, aduce cumva cu sclavajul de odini
oară. Este un sclavaj lăuntric. Pe cei de odinioară îi lega şi îi punea la munci,
pe noi ne ţine legaţi cu nişte legături nevăzute, cu nişte dependenţe create în

timp, începând de la vârste foarte mici. Oamenii se simt bine, dar sunt într-o
condiţie de sclavi, nu de oameni liberi. Ei au dependenţele pe care societatea
de consum le-a creat şi au făcut din ei un tip de oameni, dar nişte oameni mai
împuţinaţi decât ar fi omul în normalitatea lui. Ai putea să gândeşti în felul
acesta şi să vezi că aceasta este condiţia pe care poporul ales o avea în Egipt. El
era tratat de egipteni la modul acesta în care evreii erau slugi, trebuiau să mun
cească. Egiptenii comandau ce copii să lase, când să-i lase şi aşa mai departe.
Te mai poţi gândi de asemenea la civilizaţia egipteană puternic idolatră.
In încercarea omului de a se apropia de Dumnezeu, ei se opreau la nişte con
cretizări foarte lumeşti.
j
Audienţa: E foarte ciudată asocierea aceasta a Sodomei cu Egiptul. Dacă

în Sodoma e vorba de căderea în trup a omului, la Egipt ai impresia că omul
tinde să ia locul divinităţii şi încerca să-şi asigure viaţa de după moarte cu nişte
mijloace exterioare, pământeşti. Deci Egiptul e altceva decât Sodoma, au dera
paje de ordin spiritual să zicem.
R: Oricum faraonul cocheta cu o poziţie interm ediară între om şi
Dumnezeu. Egiptul e altceva decât Sodoma, desigur.
Pentru tema aceasta a răului am terminat de citit cartea lui Berdyaev „Un
nou Ev Mediu” scrisă în 1924. Atâta cunoaştere a civilizaţiei europene şi a ce
se întâmplase deja în Rusia poate dovedi cărticica asta, încât te gândeşti cum o
fi putut Berdyaev ca în câţiva ani să poată citi atât de bine comunismul. Mi-a
folosit lectura aceasta pentru întrebările pe care mi le pun pentru a mă îmbo
găţi şi eu lăuntric, dar mai puţin mi-a folosit pentru a face din materialul căr
ţii o lecţie cu dumneavoastră. Probabil că am mai citit şi în altă parte analiza
paralelă a comunismului care fură atributele Bisericii. Şi Berdyaev afirmă acest
lucru. Am plecat de la ideea că răul nu are putere de creaţie, ci doar de imita
ţie şi schimonoseală a creaţiei. Asta este o pistă pentru a căuta în civilizaţia pe
care o trăim care ar fi elementele care nu dovedesc o creaţie autentică, în aşa
Conferinţa 54 - 04.12.2021 481
fel încât în spatele acestei caricaturi, să vedem o prezenţă a răului. Aici am zis
eu că aş putea să lucrez colocvial cu dumneavoastră.
Am să propun o primă idee. Eu cred că momentul în care omul a inven
tat maşina -nu autoturismul, ci orice maşină, orice mecanism, de fapt inven
ţia aceasta raportată la natură, la universul creat de Dumnezeu, este doar o
copie. Ai fenomene naturale înţelese mai mult sau mai puţin şi construieşti
un mecanism pe baza lor. Veţi vrea să vă dau şi exemple, dar nu mă pot duce
atât de departe. Zic doar despre maşinăriile pe care omul le inventează ajun
gând la forme tot mai sofisticate, până la computere şi roboţi. In Apocalipsă
nu surprindem lucrul acesta, acolo e o altă dimensiune, dar totuşi în capitolul
treisprezece avem fiara din mare şi fiara din pământ. Această fiară din pământ
care este şi profetul mincinos îi îndeamnă pe oameni la evlavia faţă de fiara din
apă şi îi îndeamnă să facă un chip al ei care se comportă ca şi când ar avea viaţă
autonomă. Iertaţi-mă pentru această apropiere care mă scoate din regula obiş
nuită de a nu face paralele concrete cu lumea noastră.
„Ş i toată stăpânirea celei dintâifiare ea o pune în lucrare, în fa ţa ei. Şiface
moartefusese vindecată.
Ş i face semne mari, încât şifocface să se pogoare din cer, pe pământ, înain
tea oamenilor,
Ş i amăgeşte pe cei ce locuiesc pe păm ânt prin semnele ce i s-au dat să facă
înainteafiarei, zicând celor ce locuiescpe păm ânt săfacă un chipfiarei care a fost
rănită cu sabia şi a rămas în viaţă.
Ş i i s-a dat ei să insufle duh chipuluifiarei, ca chipulfiarei să şi grăiască şi să
omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipuluifiarei.” (Apoc. 13, 12-13).
Poate e un exemplu oarecare...Dar te gândeşti la ce înseamnă robotul şi
la investiţia extraordinară de încredere pe care o au oamenii, legând de robo
tizare nădejdi exagerate. Se poate ajunge până la faptul ca robotul să aibă o
autonomie a lui. Sunt fel şi fel de scriitori care au cochetat cu ideile acestea
stintifico-fantastice, în care maşina devine autonomă si devine un mare dus-

man al omului.
Dimensiunea mai puternică pe care o descrie Apocalipsa pentru civiliza
ţia Babilonului este umflarea exagerată a negoţului. Babilonul este descris prin
excelenţă ca o cetate care patronează comerţul cu de toate. Ideea aceasta de
negoţ ar putea să ne sensibilizeze şi pe noi şi să o constatăm în lumea de astăzi.
Este o civilizaţie care construieşte tot mai mult în direcţia aceasta a plimbării
mărfurilor şi a satisfacerii nevoilor oamenilor prin vânzare-cumpărare. Astfel
putem înţelege că lumea în care trăim are coordonate sodomice, are coordo
nate de Egipt, dar are şi puternice coordonate babilonice.
Experienţele care se fac în genetică în ziua de astăzi, ca să nu mai vorbim
de lumea virtuală care este oferită oamenilor până la a pierde contactul cu
lumea reală, ne arată ambiţia autorităţilor acestei lumi, mă refer la cele nevă-
zute, de a-1 băga pe om într-o altă lume decât cea creată de Dumnezeu.
Mă mişc temător pe acest teritoriu, dar am zis să numesc aceste direcţii:
tema maşinii, tema negoţului, tema Sodomei şi tema aceasta a realităţii virtu
ale, ca si
> când lumea lui Dumnezeu nu mai e bună. Cineva inventează o altă
lume şi omul se duce să trăiască în această lume, mergând până la a crea un
alt om, a umbla acolo unde nu trebuie umblat - la a vrea să creezi un om în
laborator.
Audienţa: S-a imaginat acum câţiva ani un experiment, experimentul
Turing, în care un observator stă în faţa a două camere. într-o cameră este un
om, în cealaltă o maşină, o inteligenţă artificială. Prin diferite întrebări şi dis
cuţii, omul de afară încearcă să ghicească în care dintre camere este un om şi în
care o maşină. Când omul de afară nu mai poate deosebi, atunci înseamnă că
s-a trecut acest test Turing şi se poate crea ceva asemănător omului.
R: Eu mă duc doar la ideea aceasta în care răul nu poate crea, dar ambi
ţia lui este să demonstreze că poate şi că el poate avea un univers. Mie mi-e de
ajuns dacă cu ideea aceasta ca instrument de lucru dumneavoastră săpaţi în jur
şi vă daţi seama că lumea în care trăim e puternic drăcească. D acă dai nume
Conferinţa 54 - 04.12.2021 483
acestor realităţi, atunci începi să vezi unde mai e sănătate şi de ce ar trebui să te

fereşti cel mai tare pentru ca să nu fii sută la sută cetăţean al Babilonului. Tema
nu este să nu mai fie Babilonul pe pământ. Nu are cum să nu fie! Problema
este cum să stai deoparte, să te protejezi cât de cât. Poate că are importanţă să
avem această experienţă a Babilonului, dar să putem şi da numele potrivite, să
ne dăm seama când e prea mult artificial şi că nu e în ordine, când ne-am rupt
prea tare de lumea creată de Dumnezeu cu care avem o legătură fiinţială.

PR Petru Moga, Apocalipsa - Orizonturi Liturgice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PR Petru Moga, Apocalipsa - Orizonturi Liturgice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Preot PETRU MOGA

Preot Petru Moga

Conferinţa 47 - 03.07.2021................................................................................ 423

Să facem un exerciţiu de imaginaţie!

• O activitate de studiu de circa 30 de ani pe teme biblice şi teologice, cu

Conferinţele, chiar pregătite pentru tipar, păstrează accentele oralităţii.

Preot Petru Moga

Textul cărţii Apocalipsei, ultima carte din Noul Testament, nu este în

un Mântuitor Hristos care vine! Vine în locul, în timpul, în prezenţa noastră

întrupării Mântuitorului Hristos pe parcursul tuturor veacurilor câte va îngă­

incalculabile, deoarece ne-ar înarma cu un text nou testamentar menit să ne

dăm un răspuns la această întrebare înseamnă că în noi lucrurile sunt separate,

cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda..” (2 Corinteni

„Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca

Intenţia mea este să mă asigur şi să vă asigur şi pe dumneavoastră de anu­

Dacă ne e clar lucrul acesta, atunci observaţi cum se pune problema în

pregătiţi, deoarece împlinirea acestor lucruri este iminentă. Cu acestfericiţi cei

icoană evanghelică ne sunt accesibile! Le comentăm de două mii de ani şi ne

altfel! Apocalipsa nu este un film! Gândiţi-vă că noi în lumea modernă avem

decodificate. Nu este permis Sfântului Ioan să dezvăluie ce conţin cele şapte

Audienţa: Apocalipsa înseamnă revelaţie, deci ceva ce ar trebui să fie făcut

„Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în A sia: H ar vouă şi pace de

Noi am avut această temă şi în epistolele Sfântului Apostol Pavel, pentru

ne ducem mai departe, nu articulăm mai departe, că nu-i de articulat, ci pur şi

prezente, reperabile, în intensităţi diferite de la epocă la epocă. Ele sunt de

creştină! Nu în coordonate de timp vorbim. Unii au încercat şi au zis că nu

Deci asta nu înseamnă că suntem noi deştepţi şi dăm note creştinismu­

La ce m-am mai gândit: terminând de citit a doua oară Apocalipsa, rămâi

uriaşă, o prăbuşire liberă a creştinătăţii autentice, dacă a fost cândva autentică.

Rusalii, parcurge un drum asemănător cu al poporului ales. Deci nu mai există

în Apocalipsă se spune neamuri, limbi, seminţii...E normal să fie lucrul acesta.

De aceea lucrurile acestea care ţin de relaţia lui Dumnezeu cu pământul

„Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în A sia: H ar vouă şi pace de

încep de la această rânduială pe care o avem, de a face o rugăciune înainte

nii, preoţi şi credincioşi, ne străduim pe plan pământesc să desenăm cumva,

că sunt concomitente şi reprezintă şapte tipuri de comunităţi, şapte feluri de

Dumnezeu şi de ce în viaţa lor a putut să vină un asemenea dezastru. Şi atunci

la îndemână. în acestea, noi nu cerem nimic de la Dumnezeu până nu facem

Preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său... Aici iarăşi mi se pare extraordinar că

Liturghie noi să vedem asemănări în Apocalipsă, ci eu cred că este invers!

Extrem de ambiţios este acest proiect al nostru, de a ne apropia cu lectură

text din Simbolul de credinţă de la sinodul I Ecumenic, acolo unde despre

sfătuiesc să o faceţi - se va întoarce precum a plecat şi este legat cumva de nori.

că s-a născut, a crescut şi toate sărbătorile pe care le avem trimit cumva la un

pentru că nici nu a început istorisirea. A fost o binecuvântare de început, ca la

număr de persoane cu donaţii şi cu muncă pentru ca să facem troiţa de la intra­

„Eu Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi

Nu ştiu în ce măsură ceea ce voi spune astăzi se leagă de ce am vorbit dăţile

împreună părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în Hsus. M-am

duminică. Haideţi să vorbim întâi despre faptul că a fost în zi de duminică. în

Israel. (Ioan 1,49). Explicaţiile obişnuite pentru această mărturisire sunt că pe

referă la auz, văz, miros...Gândiţi-vă ce înseamnă o biserică, o atmosferă de

un mesaj personalizat, diferit de la una la cealaltă. Dar înţelegem deocamdată

condiţiile modeste pe care le trăim în Câmpina tot ne putem da seama despre

a mallurilor, o vedem asaltată din toate punctele de vedere. Te uiţi aşa şi te

Plecând de la experienţa proaspăt consumată la Bucureşti cu comentariul

pas cu pas şi am începe o nouă rundă de citire săptămânală cu o avizare proas­

zăpada, care ne-ar putea ajuta cumva să ne apropiem de percepţia spirituală a

îmbrăcat în veşmânt lung până la pământ şi încins pe sub sân cu cingătoare de

comentatori şi mă bucur că am mai găsit-o, este cea de totalitate. Sunt şapte şi

sfeşnice - şapte Biserici, nu ortodoxă, catolică, protestantă, nu aşa! Astea sunt

cu comunităţile, cu Biserica creştină. Am spus de la bun început că Apocalipsa

Dacă noi n-am fi oameni care să ne cunoaştem unii pe alţii şi să fi făcut

întrupării Mântuitorului Hristos pe parcursul tuturor veacurilor câte va îngă

Intenţia mea este să mă asigur şi să vă asigur şi pe dumneavoastră de anu

Deci asta nu înseamnă că suntem noi deştepţi şi dăm note creştinismu

număr de persoane cu donaţii şi cu muncă pentru ca să facem troiţa de la intra

pas cu pas şi am începe o nouă rundă de citire săptămânală cu o avizare proas

„gemă” ..deci pietricele, semipreţioase de obicei, pe care se poate scrie. Se folo

Mântuitorul să fie în mijloc cu Sfintele Evanghelii, Vechiul Testament tri

Tema se referă de pildă la recăderea în tentaţia sinagogală a protestan