Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
COMAN
Tehnoredactare:
Corina VÂNĂTORU
Copyright: EDITURA
BIZANTINĂ 'ISBN
973-9492-52-5
Tel.: 021
Imprimat la (Mentieig
ANTOLOGIE DE TEXTE
PATRISTICE PE TEME
DE DOGMATICĂ ŞI
SPIRITUALITATE
ORTODOXĂ
alcătuită de:
Pr.Prof.Dr.
Constantin COMAN
Ion VLĂDUCĂ
EDITURA BIZANTINĂ
BUCUREŞTI
Predoslovie
Sfântul Antonie cel Mare (c.250-356) a fost cel dintâi monah care s-a
retras în pustie, fiind urmat de mai mulţi ucenici. Viaţa lui, care a uimit
lumea din acea vreme, a fost scrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul
Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de mijloc, după moartea părinţilor săi,
ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărât pe la vârsta de 18-20 de ani să
vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine viaţa Domnului.
La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oamenii.
Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescân-
du-i dorinţa de singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de pe malul drept al
Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc şi pe monahii care se strânseseră în
jurul lui şi s-a dus în mijlocul pustiei din apropierea Mării Roşii, de unde
venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care
alergau să i le ceară.
A trecut către Domnul în anul 356 şi a fost înmormântat într-un loc
necunoscut, având lângă el doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să
nu descopere locul mormântului.
Pomenirea sa se face în fiecare an la 17 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, Doamne Iisuse Hris-
toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei (sec. IV) a trăit în zilele
marelui împărat Constantin (306-337) şi sub toţii împăraţii, până în vremea
lui Valens împăratul (364-378). Era din cetatea Alexandriei şi, după neam,
mai mult egiptean decât grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor,
care l-au călit pentru mărturisirea credinţei. A crescut învăţând carte în
lumea Bisericii şi a poporului de care era iubit.
Era numai diacon când, însoţind pe episcopul său, Sfântul Alexandru
din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintâi de la Niceea (325),
unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui Arie şi a cerut osândirea
ereziei lui. Şi s-a statornicit la Niceea învăţătura de totdeauna a Bisericii,
8 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
. j
Sfântul Efrem Şirul (306-373) s-a născut pe la anul 306 la Nisibe, oraş din
nordul Mesopotamiei. El a fost de tânăr interesat de cunoaşterea Sfintei Scripturi.
Sfântul Efrem era călăuzit de un puternic ideal ascetic. Portretul său fizic şi
duhovnicesc ce ni s-a transmis este pe această măsură: se hrănea cu pâine de orz şi
legume uscate, nu bea decât apă, era numai piele şi os, îmbrăcat sărăcăcios, şi nu
râdea niciodată. Era atras de viaţa singuratică şi îşi petrecea adesea timpul în
sihăstriile locului.
Ultimii zece ani de viaţă, Sfântul Efrem şi-i petrece la Edessa. Aici conduce
Şcoala Teologică Exegetică, întemeiată de Episcopul Iacob de Nisibe (prăznuit la
13 ianuarie) şi îşi continuă viaţa pustnicească.
Cu puţin timp înainte de moartea sa, o secetă puternică a adus o mare
foamete în ţară. Sfântul Efrem a vândut tot ce a mai avut pentru a-i ajuta pe săraci.
A trecut către Domnul la 9 iunie 373.
Pomenirea sa se face la 28 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Efrem Sinii, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în Cezareea
Capadociei, din părinţi binecredincioşi şi înstăriţi, Vasilie şi Emilia. Tatăl său era
un luminat dascăl în cetate.
Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 9
mintea cercetând, rând pe rând, şcolile din Cezareea, apoi din Constantinopol,
mergând până la Atena, la cea mai înaltă şcoală din timpul său, unde a întâlnit pe
Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă şi sfântă prietenie. A studiat
logica, matematica, gramatica, ştiinţele naturii, retorica, filosofia şi medicina.
La Atenei, împreună cu Sfântul Grigorie, a întemeiat prima grupare de
studenţi creştini. Această grupare a fost combătută puternic de păgâni.
A intrat în monahism, apoi a fost hirotonit preot.
A fost ales Arhiepiscop al Cezareii în anul 370, în vremuri grele pentru
Biserică, atunci când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor
pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă apriga, cu scrisul şi
cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea şi-a atras mânia
împăratului şi a suferit multe prigoniri din partea lui.
Sfântul Vasile cel Mare a orânduit viaţa monahală şi a întemeiat, pe lângă
Biserică, azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei
înstăriţi să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiţi.
De la Sfântul Vasile cel Mare ne-au rămas scrise Regulile
monahale, Tâlcuirile la Facere,
Tâlcuirile la Psalmi, Tratatul despre
Sfântul Duh, 366 de Epistole şi Sfânta
Liturghie care astăzi poartă numele lui.
Prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare se face în fiecare an în ziua de 1
ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (344-407) s-a născut în Antiohia. Tatăl
său, Secundus, era unul din generalii Orientului, iar mama sa, Antuza, făcea parte
dintr-o familie nobilă din Antiohia. Mama sa, rămasă văduvă la douăzeci de ani, s-
a consacrat educaţiei fiului ei.
Instruirea clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Libaniu şi a
filosofului Andragatie. Educaţia creştină a primit-o mai întâi sub îndrumarea
mamei sale, apoi de la Părinţii duhovniceşti ai timpului său: Meletie,
Arhiepiscopul Antiohiei, Diodor, stareţul unei mănăstiri din Antiohia şi profesor la
Şcoala Teologică, şi ascetul Carterie; trebuie să adăugăm şi lectura neobosită a
tuturor scriitorilor creştini de până la el şi în special a marilor teologi alexandrini.
A studiat logica, matematica, ştiinţele naturii, retorica şi filosofia.
Prin anul 375, după ce mama sa a trecut către Domnul, s-a retras în munţii
învecinaţi cu Antiohia şi a intrat sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. După patru
ani, s-a adâncit în pustietatea muntelui, unde a trăit vreme de doi ani, de unul
singur, într-o peşteră. Sfântul Meletie, aflând de starea şubredă a sănătăţii sale şi
totodată având nevoie şi de un ajutor, l-a silit să coboare din munţi şi să vină în
oraş. Tânărul monah a făcut ascultare.
în anul 381, Sfântul Meletie l-a hirotonit diacon, iar în anul 386,
Arhiepiscopul Flavian l-a hirotonit preot. Cu predicile şi cuvântările lui, Sfântul
Ioan Gură de Aur a câştigat sufletele ascultătorilor săi. A apărat dreapta credinţă
împotriva ereziilor acelor vremuri.
în anul 397 a fost hirotonit Arhiepiscop al Constantinopolului. A adus la
Ortodoxie pe mulţi dintre goţii care locuiau în jurul Constantinopolului. A rânduit
vieţuirea slujitorilor bisericeşti. A zidit spitale pentru bolnavi, case de adăpost
pentru bătrâni şi săraci. A trimis monahi pentru răspândirea creştinismului în
Sciţia, Persia şi Fenicia. A fost izgonit din Constantino- pol de împărăteasa
Eudoxia, deoarece Sfântul o mustrase pentru că a răpit averea unei văduve. N-a
ajuns, însă, decât până în Bitinia, că împărăteasa înspăimântată de un zgomot
puternic din camera sa, a rugat pe împărat să-l cheme înapoi pe Arhiepiscopul
Ioan.
în anul 404 a fost din nou izgonit. A fost dus din Constantinopol, fără să i se
spună locul surghiunului; abia în Niceea l-a aflat: Cucuson, în Armenia. Călătoria
până acolo a fost extrem de obositoare şi a durat 70 de zile. Din locul surghiunului,
Sfanţul Ioan a ţinut permanent corespondenţă cu păstoriţii săi.
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 11
Sfântul Ioan Casian (360-469) s-a născut în Scythia Minor (Dobro- gea)
dintr-o familie cu aleasă poziţie socială şi bună stare materială. A dobândit o
pregătire cărturărească deosebită, fiind înclinat spre studiu şi asceză.
Pe la anul 380, împreună cu prietenul său, Gherman, a pornit într-o călătorie
lungă pentru a dobândi înţelepciune duhovnicească de la cuvioşii Părinţi din acea
vreme. S-a stabilit mai întâi într-o mănăstire din apropierea Betleemului. Apoi, pe
la 385 a plecat în pustia Egiptului. După ce s-a desăvârşit timp de 7 ani prin şcoala
Cuvioşilor Părinţi din Egipt, a plecat în Palestina iar apoi s-a retras în Egipt. Dar
pustia Egiptului era bântuită atunci de erezii şi începuse lupta între eretici şi
ortodocşi, fapt pentru care Sfântul Ioan a fost nevoit să părăsească Egiptul.
Ajuns la Constantinopol, Sfântul Ioan Casian a devenit ucenic al Sfântului
Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit ca diacon. Dar nici aici nu a avut parte de
linişte, deoarece Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit de eretici. Spirit iubitor de
dreptate, diaconul Ioan Casian a plecat la Roma spre a cere ajutor episcopului
Romei, Inocenţiu I, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar mijlocirea a rămas fără
efect, iar Sfântul Ioan Casian s-a stabilit la Roma, unde a fost hirotonit preot. Din
Roma, Sfântul Ioan a plecat la Marsilia, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
De la Sfântul Ioan Casian am moştenit următoarele scrieri: Despre
12 DIN 5 XVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
>. * >. Sfântul Varsanufie cel Mare şi ucenicul lui, Sfântul Ioan Proorocul
(sec. VI) au fost doi Părinţi duhovniceşti, trăitori în prima jumătate a
- secolului VI în mănăstirea întemeiată de Serid, la sud de Gaza.
' Cei doi Bătrâni vieţuiau închişi fiecare în chilia lui. Serid le aducea
întrebările scrise ale unor monahi şi mireni şi ei îi spuneau ce să le scrie acelora.
Aceste Scrisori Duhovniceşti se află adunate acum în volumul al Xl-lea din
Filocalia tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae.
,< Sfântul Varsanufie a trecut la Domnul pe la anul 540, iar Sfântul
Ioan, cu câtva timp înainte, între 530 şi 535.
?' > Sfântul Teodor Studitul spune că, în vremea sa (sec.VIU) exista o
. icoană a Sfântului Varsanufie în marea biserică din Constantinopol.
Pomenirea lor se face la 6 februarie.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul,
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea
dreptei credinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Ava Dorotei (sec.VI) a fost ucenic al Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan
Proorocul. Mai mult de o sută din Scrierile duhovniceşti ale celor doi Sfinţi sunt
adresate Avei Dorotei.
Acesta s-a născut pe la începutul secolului VI şi a vieţuit 15 ani în
mănăstirea întemeiată de Serid. în anul 535, după trecerea la Domnul a
cuvioşilor Părinţi Ioan şi Serid, Ava Dorotei s-a retras de acolo, deoarece .
atunci, Sfântul Varsanufie s-a închis cu totul în chilia lui şi nu a mai răs- » , puns
nici la scrisori. Ava Dorotei a întemeiat o mănăstire situată nu departe de
mănăstirea Părintelui Serid.
Despre Ava Dorotei ştim că, înainte de intrarea în monahism, s-a ‘ bucurat
de o învăţătură aleasă, şi chiar de cunoştinţe medicale. Intrat în mănăstire, a
îndeplinit cu smerenie şi râvnă duhovnicească toate ascultările -= primite.
i1* - A trecut către Domnul între anii 550 şi 580.
- De la Ava Dorotei ne-au rămas învăţăturile aflate astăzi în volumul •al IX-
lea din Filocalia românească.
Pentru rugăciunile Cuviosului Dorotei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Isaac Şirul (sec.VI) era sirian, iar patria lui a fost Ninive. Părinţii lui
nu ne sunt cunoscuţi. Despărţindu-se de lume din fragedă tinereţe şi intrând în
mănăstire, a îmbrăţişat chipul şi viaţa singuratică. După un timp, primind
blagoslovenie pentru o viaţă mai retrasă, s-a sălăşluit într-o chilie din pustie.
Dobândind acolo curăţia minţii şi virtuţile duhovniceşti, a fost chemat prin
descoperire dumnezeiască la cârmuirea Bisericii din Ninive. A primit hirotonia de
Episcop al Ninivei, dar văzând neorân- duielile din cetate nu a stat mult acolo.
Toată viaţa Sfântului Isaac s-a mişcat din patria sa la mănăstire, de la
14 DIN 5 XVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
când împăratul monotelit Eraclie a publicat aşa-nu- mita Ecthesis, prin care a
poruncit ca toţi să mărturisească o singură voinţă în Hristos.
- • în lupta pe care aderenţii dreptei credinţe o pornesc acum împotriva acestui
decret împărătesc se angajează cu toată puterea şi Sfântul Maxim. Iar întrucât
Patriarhul Sofronie trece către Domnul tocmai în anul când apare Ecthesis,
Sfântul Maxim devine conducătorul acestei lupte. între 642-645 el dezvoltă în
Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.
în iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh
monotelit al Constantinopolului, în prezenţa a numeroşi episcopi. Ia parte la mai
multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea
monotelismului. La sfârşitul anului 646 se află în Roma, unde rămâne până la
649, determinându-1 pe arhiepiscopul Martin să convoace Sinodul din Lateran,
prin care de asemenea, se condamnă monotelismul.
în anul 648 împăratul Constantin II (641-668) dăduse un nou decret, prin
care oprea sub grea pedeapsă de-a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt
două lucrări şi voinţe.
în anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat şi adus la Constantinopol, unde,
fiind condamnat, la 655 a fost exilat la Bizija, în Tracia. O nouă audiere în acelaşi
an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. în anul
- 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici,
în faţa mulţimii, i s-a tăiat limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată
comunica adevărul nici cu graiul nici în scris. Astfel, se ade- 1 veri din nou că
fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata
să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă
speculaţie teoretică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în ţara Lăzilor, pe
coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârşitul
vieţii, a trecut în acelaşi an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor
suferite, la vârsta venerabilă de 82 de ani. Pomenirea sa se face în fiecare an la 13
august.
Pentru rugăciunile Sfântului Maxim Mărturisitorul, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea dreptei credinţe şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.
auzi vorbind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără prihană al Preacuratului Său Trup
primindu-L, credem că pe Hristos însuşi îl primim. Iar, când vedem pe icoană
numai chipul Lui cel dumnezeiesc, îl cinstim ca pe însuşi Acela ce, din cer, spre
noi priveşte şi I ne închinăm şi către Dânsul cădem”.
Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat, în ce fel, din tinereţea
sa, a învăţat să cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă în el, să se
teamă, cu frică curată, să-L iubească din toată inima şi să-L cinstească în Sfintele
Icoane, cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar, după ce a ajuns la vârsta cea
desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume, şi, luând crucea, după porunca
Evangheliei, a urmat cu râvnă lui Hristos şi, intrând într-o mănăstire, s-a făcut
monah. Deci, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor
desăvârşiţi să le urmeze, în fapta bună, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se
cinstitelor şi Sfintelor locuri, a mers la Muntele Sinai. Şi, aflând acolo mulţi
bărbaţi sfinţi, sporiţi în faptele bune cele monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se
lor şi slujindu-le cu râvnă. Egumenia muntelui Sinai o ţinea, în acea vreme,
Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul.
Şi a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunoştinţei celei
duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari, şi a alcătuit cuvinte mult folositoare de
suflet şi a scris vieţile, unor Sfinţi Părinţi, apoi, şi de darul preoţiei s-a învrednicit.
Asemenea, după Sfântul Ioan Scărarul şi după
Gheorghe, fratele acestuia, Anastasie, a fost egumen al muntelui Sinai. Şi se
nevoia împotriva ereticilor, scriind multe împotriva lor: că certându-se cu ei, îi
mustra, îi biruia, şi-i ruşina. Şi se începuse în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui
Zenon, acea erezie împotriva Sinodului al patrulea a toată lumea, al Sfinţilor
Părinţi de la Calcedon. Şi, pe când acea erezie începea, era în Alexandria un
patriarh mincinos, Petru ereticul care se numea Mogoş. La această erezie, s-a unit
şi Sever, care se numea „fără de cap”, din pricina ereziei, şi care a răpit scaunul
patriarhal al Antiohiei. Deci, pe aceşti eretici, Cuviosul Anastasie, în zilele sale,
biruindu-i cu dumnezeieş- tile cărţi, se lupta cu ei, nu numai în muntele Sinai, ci şi
în toată Siria, în Arabia şi în Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de altă
parte, străbătând el însuşi pretutindeni şi dezrădăcinând această erezie, alungând-o
şi întărind dreapta credinţă în Biserica lui Hristos. Şi aşa, plăcând lui Dumnezeu
mai mult decât alţi Părinţi, la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul. Iar sfârşitul
său a fost pe vremea împărăţiei lui Eraclie (610-641).
Pomenirea sa se face la 20 aprilie.
Pentru rugăciunile Cuviosului Anastasie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, întăreşte-ne pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.
Cuviosul Petru Damaschin (sec.XI). Ceea ce ştim sigur despre acest cuvios
este că se numea Petru Damaschin şi că era monah, foarte probabil isihast. Este
posibil ca acesta să fi fost Sfântul Ierarh Mucenic Petru, Episcopul Damascului
(c.775), pomenit în Sinaxar la 9 februarie.
Luând în considerare alte documente, se poate ca scrierea aflată în volumul V
al Filocaliei să fi fost scrisă în anul 6665 de la facerea lumii (adică 1165 după
Hristos), sau 6605 (adică 1096).
Pentru rugăciunile Cuviosului Petru Damaschin, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Varlaam a scris prin 1337 trei tratate contra isihaştilor. Sfântul Grigorie
Palama a răspuns, prin 1338, atacurilor din ele fără să numească pe autorul lor, cu
trei tratate corespunzătoare.
Când a văzut răspunsurile Sfântului Grigorie, Varlaam cuprins de teama a
retuşat câte ceva dintre scrierile lui şi apoi, în noua formă, a scris încă trei tratate
contra isihaştilor.
Sfântul Grigorie a răspuns acestora cu alte trei tratate.
'< îndărătnicindu-se în erezie, Varlaam a mai scris încă trei tratate şi a intervenit
la Sinod pentru condamnarea isihaştilor.
]*k Sfântul Grigorie, prevăzând că lucrurile vor ajunge în cele din urmă -în faţa
Sinodului, a pregătit împreună cu Isidor din Tesalonic, Tomul Aghi- oritic,
intenţionând să se prezinte cu el în faţa Sinodului. El e semnat de conducătorii
monahismului athonit şi aprobat de episcopul de Ierissos, Iacob, în martie 1341.
Venind cu el în Tesalonic, Sfântul Grigorie a adunat pe monahii de aici, care au
subscris un tom asemănător. Sfântul Grigorie a ■ răspuns cu încă trei tratate,
contra ultimelor trei tratate ale lui Varlaam. i ‘ La Constantinopol, mulţi erau deja
câştigaţi de partea ereticului Varlaam. De aceea, Sfântul Grigorie începu să
lămurească zile şi nopţi pe arhierei, până ce-i convinse de adevărul celor susţinute
de el contra ereziilor lui Varlaam.
La 11 iunie 1341 s-a întrunit un Sinod, pentru a decide în această •chestiune.
Sinodul a dat dreptate isihaştilor şi Sfântului Grigorie. Varlaam, 'ca să evite
condamnarea, şi-a cerut iertare; apoi a plecat în Occident.
Ms» Mai târziu, Achindin - susţinător al lui Varlaam - sprijinit puternic de
patriarhul Caleca, reuşeşte să obţină aruncarea în temniţă a Sfântului
Grigorie Palama. împr mă cu şase episcopi, Sfântul Grigorie a stat în temniţă din
1343 până ni 1347.
La 2 februarie 1347 împărăteasa Ana de Savoia a convocat pe ierarhi la un
Sinod. Acest Sinod l-a depus pe Caleca din patriarhat, l-a condamnat pe Achindin
şi a reconfirmat învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Atunci. Ioan Cantacuzino l-
a eliberat pe Sfântul Grigorie şi pe cei şase episcopi. Aderentul Sfântului Grigorie,
Isidor, este ales patriarh, şi după câteva zile îl hirotoneşte pe Sfântul Grigorie
Palama Arhiepiscop al Tesalonicului.
Sfântul Grigorie a apărat dreapta credinţă, participând şi la Sinodul din 1351.
în 1353, corabia în care se afla Sfântul Grigorie a fost capturată de turci.
După un an de detenţie a fost eliberat şi s-a întors la Constantinopol. Aici a mai
scris două tratate împotriva doctrinei romano-catolice. Sfântul Grigorie Palama a
fost una din cele mai hulite figuri răsăritene din partea istoricilor romano-catolici.
Sfântul Grigorie a fost canonizat la Sinodul din 3 august 1368, condus de
patriarhul Filotei. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca pe unul din cei mai mari
apărători ai Ortodoxiei. Sfintele sale Moaşte se află la Tesalonic, iar pomenirea sa
se face în fiecare an la 14 noiembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Doamne Iisuse
24 DIN 5 XVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
şi de mulţi Părinţi din Sfântul Munte, a primit să fie ierodiacon, preot şi duhovnic.
Şi a fost mare bucuria fiilor săi duhovniceşti. Era atunci în anul 36 al vieţii sale.
Iară hirotonia i s-au făcut de Prea Sfinţitul Grigorie Raşca, după care Prea Sfinţitul
a zis către unul din ucenicii Cuviosului: „Să ştii, fiule, că ferice de omul acesta,
ferice şi de părinţii carii l-au născut, ferice va fi şi de cei ce îl vor asculta pre
dânsul; pentru că eu când l-am hirotonisit şi mi-am pus mâinile pre capul lui, în
vremea când se zice Dumnezeiescul Dar, am simţit o mireasmă nepovestită, şi cum
că şi mâinile mele în oareşicare chip negrăit s-au sfinţit, din punerea lor pe capul
lui”.
După aceasta, cu voia lui Dumnezeu s-au adunat mai mulţi fraţi, încât nu mai
încăpeau în chilia Sfântului Constantin. Atunci Cuviosul a făcut sfat cu fraţii şi au
cerut o chilie veche şi deşartă a Sfântului Prooroc Ilie, tot de la Mănăstirea
Pantocrator. Şi luând blagoslovenie de la Prea Fericitul Patriarh Serafim, au
început din temelie a zidi biserică, trapeză, pitărie, bucătărie, arhondaric şi 16
chilii.
Apoi s-au adunat şi mai mulţi fraţi, văzând buna rânduială ce era acolo,
smerenia, evlavia şi ascultarea fraţilor faţă de Cuviosul, şi părinteasca milostivire a
acestuia faţă de ei.
Această bună rânduială a stârnit zavistia vicleanului diavol, care a început a
îndemna pe un stareţ de acolo, cu numele Atanasie, să vorbească împotriva
Cuviosului, înşelător şi eretic numindu-1 pe dânsul. Dar Cuviosul Paisie, toate
acestea auzindu-le, ca şi cum nu le-ar fi auzit, aşa le răbda. Apoi, acel stareţ a scris
către Cuviosul o scrisoare, care la început era sub chipul prieteneştii povăţuiri, iar
apoi cu multe ocărâri şi nedrepte cugetări. Primind Cuviosul acea scrisoare, a
tălmăcit-o în slavoneşte, şi mergând către al său duhovnic, i-a arătat-o. Acela
citind-o, au mers împreună la alţi duhovnici să ceară povăţuire. Şi luând bine
seama toţi la acea scrisoare, au poruncit Cuviosului să scrie aceluia răspuns,
mustrându-i rătăcirea. Şi de nu se va pocăi acel stareţ şi nu-şi va cere iertăciune,
atunci la Soborul Sfântului Munte să se mustre. Iar Cuviosul a făcut ascultare şi a
scris.
Şi pentru că acel stareţ îl ocăra pe Cuviosul, zicând că şi papa mărturiseşte ca
şi el, Cuviosul i-a arătat scrisoarea că nu are nici o părtăşie cu ereziile papei: „De
unde ai cunoscut că papa aşa mărturiseşte ca şi mine? Au nu ştii că eu deşi pe toţi
oamenii cu păcatele am covârşit, dar însă, dreaptă şi fără prihană a Sfintei noastre
Soborniceşti şi Apostoleşti a Răsăritului Biserici credinţa ţiind, spre mila lui
Dumnezeu nădăjduindu-mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa
cel de la apus, cu toţi cei ce îi urmează lui şi cu toţi ereticii, pentru multele sale
cele fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu şi împotriva sfintei noastre
credinţe, afurisit este şi depărtat, şi ca un mădular putred tăiat de la Sfânta noastră
Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului... Care împărtăşire avem
către papa şi papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a
Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obştire (împărtăşire - n.n.) are lumina cu
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 31
întunericul? Au care împărtăşire are Hristos cu Veliar? Care, dar, împărtăşire are
dreptatea credinţei noastre cele sfinte către fărădelegea eresului Romei?... Ereticii
pentru credinţa lor rea şi pentru urmarea lor rea asupra Sfintei Biserici sunt
afurisiţi şi veşnicei anateme sunt daţi de la Sfânta noastră Sobornicească şi
Apostolească Biserică a Răsăritului şi de sfintele şapte Soboare a toată lumea. Şi
nu le este lor nădejde de mântuire, dacă nu.vor crede precum crede Sfânta noastră
Biserică a Răsăritului”.
Crescând numărul fraţilor, iar locul fiind lipsit de cele de trebuinţă, Cuviosul
Paisie a început a se ruga cu lacrimi, pentru a afla voia lui Dumnezeu. Iar
Milostivul Dumnezeu i-a descoperit că voieşte să iasă Cuviosul împreună cu fraţii
din Sfântul Munte şi să vină în meleagurile noastre. De aceea, primind
blagoslovenie, Cuviosul a venit în Valahia împreună cu 64 de fraţi. Şi având
vestire de la Dumnezeu, a mers la Iaşi, unde a fost primit cu mare dragoste de Prea
Sfinţitul Mitropolit Gavril şi de binecredinciosul domn al ţării, Grigore Calimah,
care i-au dat Cuviosului Mănăstirea Pogorârii Sfântului Duh, care se numeşte
Dragomima, cu toate moşiile ei. Iar binecredinciosul domn a întărit cu al său
hrisov, ca să fie slobodă mănăstirea de toate dările. Şi s-a sălăşuit acolo Cuviosul
cu tot soborul, în anul 1*763, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu pentru a Lui
nespusă milostivire.
■> La Mănăstire a pus Cuviosul Paisie aşezământ după rânduiala Sfinţilor Părinţi.
Ca nici unul din fraţi să nu aibă osebită agoniseală, ci pe toate cele de la
Dumnezeu trimise către alcătuirea vieţii de obşte, de obşte a le avea. Iar pentru
buna rânduială, egumenul dator este să dea fiecăruia după trebuinţă. Căci din
averea cea deosebi se naşte în viaţa de obşte toată răutatea. Apoi, toţi fraţii sunt
datori să facă ascultare cuvenită. Iar egumenul, ştiind că pentru sufletele fraţilor va
trebui să dea seamă înaintea lui Dumnezeu, dator este să cerceteze cu toată râvna
Sfânta Scriptură şi învăţătura purtătorilor de Dumnezeu Părinţi şi în afară de
învăţăturile lor, de la sine nici învăţătură, nici porunci să nu dea fraţilor. Pravila
sobornicească a Sfintei Biserici a Răsăritului Vecernia, Pavecemiţa, Miezonoptica,
Utrenia, Ceasurile şi dumnezeiasca Liturghie, precum şi privegherile de toată
noaptea să se săvârşească după tipicul sobornicesc, fără lăsare şi fără grăbire.
Iar egumenul şi toţi fraţii sunt datori să se afle întotdeauna la soborniceasca pravilă
bisericească, fiecare după rânduiala sa, afară de vreo binecuvântată pricină,
precum boala sau o anumită ascultare. în trapeză, egumenul şi toţi fraţii trebuie să
se adune în fiecare zi şi cu de Dumnezeu trimisă hrană şi băutură, cuviincioasă
făgăduinţei călugăreşti, să se împărtăşească toţi de obşte, întru slava lui
Dumnezeu, în linişte, fiind cu luare aminte la citirea din Vieţile Sfinţilor şi din
cărţile Sfinţilor Părinţi şi din cele de învăţătură, după tipicul bisericesc. Şi în nici
un chip să nu se îngăduie a mânca prin chilii, nici egumenul, nici fraţii, afară de
boală sau de cea de pe urmă bătrâneţe. Şi cu una şi aceeaşi hrană toţi să se
împărtăşească, iar dacă vreunul din fraţi are stomac vătămat şi nu va putea mânca
hrana cea de obşte, unuia ca acela, trebuie să i se dea, după socotinţa egumenului,
32 DIN 5 XVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
chema la sine pe Cuviosul Paisie, şi a dat laudă lui Dumnezeu pentru această
iconomie.
Apoi, a scris rugăminte către binecredinciosul domn Grigorie Ghica . .
şicătre Prea Sfinţitul Mitropolit Gavriil, jelindu-se că nu poate să petreacă sub
stăpânirea papistaşilor, şi rugându-i să-i îngăduie a pleca la Mănăstirea «Secu;
şi a alăturat şi scrisoarea primită de la Egumenul acelei Mănăstiri.
Iar stăpânirea, primind scrisoarea, foarte rău i-a părut de Cuviosul şi 4 de
soborul fraţilor, dar, ca să-l mângâie, i-au dat Mănăstirea Secu. Atunci, '
Fericitul a pus Egumen al Mănăstirii Dragomima, în locul său, pe un du-
hovnic foarte cuvios, Părintele Narcis, lăsând acolo şi câţiva părinţi şi
fraţi, ...ca să nu rămână Biserica fără slavoslovia lui Dumnezeu, făgăduindu-
le că îi va lua şi pe dânşii la Secu, după ce va încredinţa Mănăstirea
Dragomima pe seama stăpânirii; pe care făgăduinţă o a şi împlinit mai pe
urmă.
Şi când s-au apropiat de Mănăstirea Secu, au fost întâmpinaţi cu dra-
s ste şi bucurie de tot soborul acelei mănăstiri, trăgând clopotele spre iva
lui Dumnezeu.
Iar Mănăstirea Secu se afla într-un loc strâmt, înconjurat cu munţi înalţi, plini
de păduri; şi este un loc adăpostit şi liniştit, şi monahilor celor râvnitori după
Dumnezeu preaiubit. Şi s-au sălăşluit acolo la 14 octombrie 1775, aducând
rânduiala vieţii de obşte de la Mănăstirea Dragomima.
Dar nu au rămas acolo prea mult timp, fiindcă au primit porunca de la
domnul Ţării, Constantin Moruzi, să meargă la Mănăstirea Neamţ, aflată în
apropiere. Şi rămânând o parte a soborului la Mănăstirea Secu, Sfântul Paisie i-a
binecuvântat pe aceştia şi le-a zis: „Ori şi carele, fără de sfială, la toată scârba şi
nevoia sufletească şi trupească, la mine să vie”.
Iar Cuviosul cu cealaltă parte a soborului au ajuns la Mănăstirea Neamţ de
ziua înaintei prăznuiri a Adormirii Preasfîntei Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoarei şi pururi Fecioarei Maria, la anul 1779. Aici, Cuviosul a primit multă
mângâiere duhovnicească prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Iar domnul ţării, la rugămintea Cuviosului, a mutat satul ce era prea aproape
de Mănăstire, ca să nu fie vreo împiedicare vieţii monahale. Dar mirenii nu au
rămas fără de ajutor, fiindcă a zidit Cuviosul bolniţe şi pentru monahi şi pentru
mireni, unde cei bolnavi, săraci sau neputincioşi, erau îngrijiţi după cuviinţă; iar la
plecare, cei săraci primeau milostenie, haine şi cele de trebuinţă pentru drum. Tot
aşa primea Cuviosul cu milostivire pe toţi cei care veneau la hramul mănăstirii, la
Praznicul înălţării Domnului nostru Iisus Hristos.
A mai rânduit Cuviosul Paisie, cu blagoslovenia. Prea Sfinţitului Gavriil, să
se zidească Schitul Văratec pe moşia Mănăstirii Secu, pentru maicile care vieţuiau
pustniceşte în acele locuri. Şi a rânduit şi tipic pentru viaţa de obşte. Iar vestea
aceasta, străbătând pretutindeni, au alergat acolo multe fecioare şi femei cucernice,
şi lepădându-se de deşertăciunile lumii, s-au îmbrăcat în chipul cel îngeresc.
36 DIN 5 XVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
semne» [...]
Cărţile lui sunt ca nişte făclii aprinse care luminează creştinătatea. [...] El este
fala Ortodoxiei de azi, el este mângâierea şi întărirea creştinilor râvnitori care
pătimesc pentru adevărul Sfintei credinţe, şi în sfârşit, el este ruşinarea celor care
defaimă aşezământul Sfinţilor Părinţi”.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşilor Nicodim Aghioritul şi Ioan de la
Neamţ Hozevitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întă- reşte-ne şi pe
noi pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
o-1
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov (1807-1867) s-a născut la 6 februarie
1807 în satul Pokrovskoe, care era din moşi-strămoşi al neamului Briancianinov,
în gubernia Vologdei. La botez a primit numele Dimitrie. Şi-a petrecut copilăria în
liniştea vieţii săteşti, foarte aproape de natură, încă de atunci avea înclinare spre
viaţa monahală.
Tatăl său, unul din moşierii vremii sale, s-a străduit să ofere copiilor săi o
educaţie temeinică. Copiii familiei Briancianinov erau educaţi laolaltă şi legaţi
printr-o strânsă prietenie, însă cu toţii recunoşteau întâietatea lui Dimitrie şi nu
numai pentru că el era întâiul născut, ci şi ca urmare a întâietăţii sale intelectuale şi
duhovniceşti. Fiind cinstit de fraţii şi surorile sale, şi întrecându-i pe toţi prin
darurile sale, Dimitrie nu dădea nici un semn de îngâmfare. Mlădiţele smeritei
cugetări monahiceşti se făceau simţite încă de pe atunci în purtarea sa.
învăţând să se roage cu luare-aminte, avea evlavie faţă de orice lucru sfinţit,
insuflând această evlavie şi celorlalţi fraţi şi surori. Sfânta Evanghelie o citea
totdeauna cu inima înfrântă; citea de asemenea şi alte cărţi de folos duhovnicesc.
Pe lângă studiul ştiinţelor, se îndeletnicea cu caligrafia, desenul, cântarea vocală
după partitură şi cântarea la vioară. Profesor de casă era un seminarist pe nume
Leviţki, ce locuia la familia Briancianinov. El a reuşit atât de bine să-l înveţe pe
Dimitrie Teologia Ortodoxă, încât acesta l-a pomenit cu recunoştinţă până la
sfârşitul vieţii.
în anul 1822, tatăl său l-a dus la Sankt-Petersburg pentru a susţine examen de
admitere la Şcoala principală de ingineri, examen pe care l-a susţinut cu strălucire.
înfăţişarea sa aleasă şi pregătirea ştiinţifică temeinică au atras asupra tânărului
Briancianinov deosebita atenţie a înălţimii Sale Nicolae Pavlovici care era pe
atunci general-inspector al inginerilor. Marele cneaz l-a prezentat pe tânăr la
palatul său şi l-a recomandat ca tânăr cu pregătire minunată în ştiinţe, dar şi
cunoscător de greacă şi latină.
Dimitrie se îndeletnicea cu rugăciunea minţii şi ajunsese la treapta în care
rugăciunea se săvârşeşte de la sine. Se spovedea şi se împărtăşea la Mănăstirea
Valaam. Dimitrie şi Cihaciov, prietenul său, erau primiţi cu dragoste la mănăstire,
deoarece părinţii vedeau la ei o năzuinţă sinceră către Dumnezeu. Ei au fost
îndrumaţi şi către Mănăstirea Nevski, unde se aflau Cuvioşii Teodor şi Leonid,
ucenici ai Sfântului Paisie Velicikovski. Aici îşi mărturiseau gândurile, învăţau
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 41
friguri. După câteva luni de boală, Dimitrie a fost trimis în oraşul Vologda, unde a
fost găzduit de rude şi a început să se trateze cu medicamente. Refăcându-se după
boală, Dimitrie s-a stabilit, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Ştefan, episcopul
Vologdei, în sihăstria Semigo- rodsk, apoi în mănăstirea Gluşiţki.
în ziua de 28 iunie 1831, Prea Sfinţitul Ştefan a săvârşit rânduiala tunderii lui
Briancianinov în monahism, schimbându-i numele din Dimitrie în Ignatie, în
cinstea Sfântului Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul şi a Sfântului Ignatie Cneazul,
făcătorul de minuni din Vologda, ale cărui moaşte odihnesc în Mănăstirea Priluţki,
împreună cu moaştele Preacuviosului Dimitrie Priluţki, ocrotitorul primit la botez
de Dimitrie, La 4 iulie, monahul Ignatie a fost hirotonit ierodiacon, la 25 iulie a
fost hirotonit ieromonah, iar la 6 ianuarie 1832 a fost numit întâistătător al
Mănăstirii Lopotov din gubernia Vologda. Mănăstirea era aproape în ruină, încât
se propusese să fie desfiinţată, iar obştea era foarte puţină la număr. Noul
întâistătător s-a apucat de lucru. în scurtă vreme au început să curgă daniile de la
locuitorii evlavioşi ai Vologdei. Monahii din mănăstirile unde Ignatie trăise ca
ascultător, au început să vină în mănăstirea lui, şi nu după mult timp s-a alcătuit o
obşte ca de vreo 30 de oameni.
Egumenul Ignatie a început sa vină des pe la părinţii lui. Cuvântul său plin de
putere duhovnicească despre viaţa de dincolo de mormânt a supus inima mamei
care adeseori era bolnavă şi simţea apropierea morţii. Ea se hrănea acum prin
cuvintele duhovniceşti ale fiului său. în ziua de 25 iulie 1833, Sofia Afanasievna,
mama Egumenului Ignatie, a trecut către Domnul, iar slujba înmormântării a
săvârşit-o însuşi Părintele Ignatie.
în Mănăstirea Lopotov a venit apoi şi prietenul său, Cihaciov. Acesta a
devenit ajutorul său în refacerea mănăstirii. Egumenul Ignatie l-a îmbrăcat rasofor
şi l-a călăuzit în viaţa duhovnicească.
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 43
străduiau, pe cât era cu putinţă, să le dea bani celor care cereau, ca aceşti
44
oameni să nu ajungă la arhimandrit.
La plecare, a primit ajutor bănesc de la o persoană care-i era apropiată
duhovniceşte şi care l-a înzestrat cu o mie de ruble.
La 4 ianuarie 1858, După o grea călătorie, Episcopul Ignatie a ajuns în
Stavropolul Caucazului. Casă arhierească nu era; episcopul nou-sosit a fost primit în
casa unui negustor. Eparhia Stavropolului, lipsită cu totul de organizare, cerea mari
osteneli din partea Preasfinţitului Ignatie. în primăvară s-a construit pentru arhiereu o
casă de lemn, pe cheltuiala cetăţenilor oraşului. Cea dintâi grijă a Episcopului Ignatie
cu privire la cârmuirea poporului binecredincios a fost îndreptarea Sfintelor Slujbe
după cuviincioasa rânduială bisericească şi refacerea legăturilor cuvenite dintre cler şi
popor.
Preasfinţitul Ignatie şi-a îndreptat luarea-aminte şi asupra educaţiei tinerilor din
instituţiile de învăţământ aflate sub oblăduirea lui.
în urma unei boli grele care i-a slăbit foarte mult puterile, Sfântul Ignatie a
înaintat Sfântului Sinod, în iulie 1861, cererea de a fi eliberat de răspunderile
eparhiale.
La 13 octombrie 1861, Preasfinţitul a sosit în mănăstirea Nikolo-Ba- baievski, a
pus bună rânduială în viaţa monahală şi a organizat repararea clădirilor. Locuitorii
acelei regiuni erau binecredincioşi şi aveau mare evlavie la icoana făcătoare de minuni
a Sfântului Nicolae, aflată în mănăstire. Ei l-au ajutat pe Episcop să construiască încă
o biserică, deoarece biserica veche era avariată şi devenise neîncăpătoare.
Vieţuind în retragere la Mănăstirea Nikolo-Babaievski, liber de îndatoririle
slujirii arhiereşti, Preasfinţitul Ignatie îşi închină toate ceasurile libere revizuirii şi
completării scrierilor sale ascetice. Ostenelile tipăririi lor şi le-a luat asupra sa fratele
lui, Petru Aleksandrovici.
După o grea suferinţă, după mai multe atacuri de apoplexie, Sfântul Ignatie a
trecut către Domnul, în ziua de 30 aprilie 1867. Chipul răposatului episcop strălucea
de o bucurie luminoasă, nepământească. Trei zile şi trei nopţi a stat trupul Episcopului
Ignatie în chilia lui, păstrându-şi neschimbată expresia luminoasă a feţei, după care a
fost dus în catedrala mănăstirii.
Slujba de înmormântare a făcut mai degrabă impresia unui praznic bisericesc
decât a unei slujbe pătrunse de întristare. A fost şi acesta un semn al milostivirii lui
Dumnezeu şi al sfinţeniei Episcopului Ignatie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 45
Sfântul Ierarh Nectarie (1846-1920) s-a născut în orăşelul Silivria din nordul
Greciei, dintr-o familie săracă de oameni simpli şi dreptcredin- cioşi. Părinţii lui şi-au
crescut copiii în frică de Dumnezeu şi în evlavie faţă de Ortodoxia străbună. Era, de
altfel, singura formă de rezistenţă şi de păstrare a identităţii de neam, în faţa
invadatorului otoman, deoarece regiunea lor se găsea de aproape patru sute de ani sub
ocupaţie turcească.
La botez a primit numele Anastasie. încă de mic s-a arătat a fi un copil
inteligent, cu o puternică dorinţă de a învăţa cât mai multe lucruri
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 47
apărut prin sosirea la mănăstire a unuia dintre oamenii înstăriţi ai locului, care auzise
de Părintele Nectarie. Astfel, cu binecuvântarea părintelui stareţ şi a mitropolitului,
Părintele Nectarie a plecat la Atena pentru a-şi completa mai întâi studiile
preuniversitare necesare. Terminând liceul cu calificative excepţionale, a fost
îndrumat spre Patriarhul Sofronie al Alexandriei de la care a primit binecuvântarea şi
recomandarea necesară înscrierii la Facultatea de Teologie, cu condiţia să revină apoi
la Alexandria.
Astfel, în anul 1882, ierodiaconul Nectarie îşi începea studiile la Facultatea de
Teologie din Atena. Experienţa de mănăstire şi lecturile sale din scrierile Sfinţilor
Părinţi l-au ajutat să treacă cu uşurinţă examenele anilor de studii. Notele foarte bune
pe care le-a primit încă din primul an, au determinat Consiliul de conducere a
Facultăţii să îi acorde o bursă de merit, pe care o va deţine până la sfârşitul anilor de
studii.
Licenţiat în Teologie şi consecvent promisiunii pe care o făcuse, Părintele
Nectarie s-a întors în anul 1886, la Alexandria. Bătrânul Patriarh l-a primit cu căldură
şi l-a numit îndată predicator spre zidirea duhovnicească a locuitorilor greci a
capitalei. Spre a veni în ajutorul acelora care voiau să urmărească Omiliile sale, a
publicat o parte dintre ele în cartea intitulată Cinci cuvântări bisericeşti despre Postul
Mare. Ca o recunoaştere a calităţilor sale pastorale, în acelaşi an a fost hirotonit preot
în vestita catedrală a Sfântului Sava. Câteva luni mai târziu a fost înaintat în treapta de
arhimandrit şi trimis la Cairo, unde a ocupat postul de consilier patriarhal.
Slujea cu dăruire în biserica Sfântului Nicolae, iar credincioşii îl iubeau şi îi
respectau cuvântul. Vestea priceperii sale în a alina şi vindeca bolile sufleteşti, prin
rugăciune şi prin sfaturile date la Sfânta Taină a Spovedaniei, a făcut să vină la el o
mare mulţime de credincioşi.
La 15 ianuarie 1889, Patriarhul Sofronie l-a hirotonit episcop şi l-a numit
Mitropolit de Pentapolis. Atunci, mulţi dintre confraţii lui slujitori, biruiţi de patima
invidiei, au uneltit nişte viclenii prin care au reuşit depunerea din funcţie a Sfântului
Nectarie la 3 mai 1890. I s-a permis doar să rămână slujitor la biserica Sfântului
Nicolae. Dar duşmanii săi nu s-au mulţumit cu această măsură de pedepsire, ci au pus
la cale izgonirea sa din Egipt. I s-a dat cartea canonică de ieşire din Patriarhie cu
motivaţia (pretextul) că nu poate suporta clima prea caldă.
Sfântul Nectarie a primit cu smerenie aceste lovituri nedrepte, dar credincioşii
care îl iubeau atât de mult au trimis multe scrisori de protest la Patriarhie. Toate însă,
fără nici un rezultat.
La începutul lunii august a anului 1890, Sfântul Nectarie a ajuns din nou la
Atena, după care a fost primit ca preot în Mitropolia de Evia. Cei care îl prigoniseră în
Egipt au trimis şi în Grecia săgeţile otrăvitoare ale defăimării. De aceea, la început,
oamenii l-au tratat cu multă răceală şi au încercat să-l marginalizeze. Simţind însă în
prezenţa liturgică a Sfântului Nectane harul lui Dumnezeu, credincioşii şi-au cerut
iertare şi l-au încon- iiirat cu multă evlavie şi dragoste. A început să predice în fiecare
biserică a oraşului şi apoi în întreaga regiune.
După o slujire de peste trei ani, Sfântul Nectarie a fost chemat de au torităţile
bisericeşti de la Atena, spre a i se încredinţa conducerea Seminarului Teologic
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 49
L îmbrăc
ucrăril at într-
e de o rasă
constr mai
ucţie veche,
nu îi ajuta
erau după
încă putere,
termin fie
ate. cărând
Sfântu materi
l ale de
Nectar constr
ie ucţie,
munce fie
a săpând
alături sau
de făcând
muncit divers
orii e alte
angaja munci.
ţi ai Se
mănăs vede şi
tirii, din
de aceas-
dimine ta cât I
de jnz
aţa
până smerit ■
seara, era şi 3 ii
în cât era
afara de
orelor dăruit
rândui misiun
te ii sale
pentru pastor
Sfintel ale.
e Nu
Slujbe. avea
Maicil pretenţ
e ii că
povest era
esc că, arhiere
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51
u, că eleme
termin ntară.
ase De
atâtea aceea,
şcoli în
înalte, fiecare
că zi,
scrises Sfântu
e cărţi, l
că Nectar
organi ie le
zase învăţa
un să
Semin citeasc
ar ă, să
Teolo scrie îi
gic. să
M cânte
ănăstir muzic
ea ă
ajunse psaltic
se să ă.
aibă Consi
douăz dera
eci de absolu
maici. t
Cele necesa
mai r, ca
multe maicil
dintre e să
ele, poată
aşa citi din
cum Sfânta
era pe Script
vreme ură şi
a din
aceea, scrieril
din e Sfin-
cauza ţilor
sărăcie Părinţi
i, nu , şi să
avuses poată
eră susţine
parte răspun
de surile
o de la
strană.
educaţ S
ie fântul
şcolar Nectar
ă ie era
foarte îi
prieten alegea
os cu u pe
toţi cei
locuito mai
52 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI rii frumo DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51
insulei şi şi îi
. Era trimite
invitat au la
să mănăs
intre şi tire.
să La
binecu mănăs
vântez tire nu
e orice se
casă. mânca
Buni deloc
prieten came.
i ai Doar
Prea peştele
Sfinţit era
ului îngădu
erau şi it. De
pescar asem
ii enea,
insulei Sfântu
. l
Aceşti dăduse
a îi porunc
aducea ă să nu
u se
năvoa mănân
dele să ce
le nimic
binecu prăjit,
vântez ci totul
e şi numai
vedea fiert.
u că Aceast
întotde a ajuta
auna la
după sporul
acesta, duhov
prinde nicesc,
au o la
mulţi menţin
me de erea
peşti. unei
Dintre stări
aceşti de
peşti, trez-
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 53
vie, la multe
alunga regiun
rea i ale
molici ţării.
unii şi Muţi
gândur oamen
ilor i,
păcăto chinuiţ
ase. i de
M vreo
ănăstir boală
ea incur
cunoşt abilă,
ea o venea
înflorit u la
oare dânsul
viaţă cu
duhov nădejd
niceas ea
că. La vindec
sărbăt ării.
orile Iar pe
mari, măsur
o a
mulţi credinţ
me de ei lor,
credin primea
cioşi u de la
sosea Dumn
la ezeu
mănăs alinare
tire, a sau
pentru vindec
a fi area,
aproap prin
e de rugăci
Părint unile
ele Sfântu
Nectar lui.
ie. S
Faima imţind
sa de că i se
bun apropi
duhov e
nic şi sfârşit
povăţu ul, a
itor cerut,
era pe 20
răspân august
dită 1920,
deja în să
mear- înrăută
gă să ţise,
se maicil
închin e au
e la hotărât
54 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI icoana să-l DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51
făcăto ducă
are de la
minun spital
i a în
Maicii Atena.
Domn Faţa sa
ului senină
din le
mănăs dădea
tirea curaj
aflată bolnav
de ilor
cealalt aflaţi
ă parte lângă
a el. îi
muntel mângâ
ui. ia cu
După cuvint
cincis e
prezec duhov
e zile, niceşti
întărit şi le
duhov explic
niceşte a de ce
, a trebuie
cerut oamen
să se ii să
întoarc treacă
ă prin
acasă, diferit
la e
Mănăs suferin
tirea ţe. Le
Sfintei spunea
Treimi că
din drumu
Eghin l
a. suferin
P ţei este
entru un
că drum
starea izbăvit
sănătăţ or,
ii sale atunci
se când
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 55
este care
însoţit Sfânt
de ul o
pocăin purtas
ţă şi e în
de spital,
nădejd au
e în pus-o
Dumn câteva
ezeu. clipe
Este peste
curăţit picioa
or de rele
păcate unui
şi bolna
folosit v
or parali
pentru zat ce
înţelep se afla
ţire. în
D patul
upă o alătur
lungă at.
şi Cel
tăcută bolna
suferi v a
nţă, în simţit
seara atunci
zilei că îşi
de 8 poate
noiem mişca
brie din
1920, nou
Sfanţul picioa
Necta rele.
rie a S-a
trecut ridicat
către atent
Domn de pe
ul. La pat, a
un făcut
mome câţiva
nt dat, paşi,
când neput
au ând
scos \ să-şi
e-ta cread
neagr ă
ă de ochilo
lână r şi
pe apoi a
încep toare
ut să de
plâng mir,
ă. îşi Dumn
dădea ezeu a
56 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI în dăruit DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51
sfârşit \
seama mdec
ce se are
întâm suflet
plase. ească
Veste şi
a trupea
minun sca la
ii s-a foarte
răspâ mulţi
ndit oame
cu ni
iuţeal credin
ă în cioşi.
tot P
spital entru
ul şi rugăci
apoi unile
în Sfânt
oraş. ului
C Ierarh
anoni Necta
zarea rie,
Sfânt Doam
ului ne
Necta Iisuse
rie a Hris-
avut toase,
loc în Fiul
anul lui
1961. Dumn
Este ezeu,
prăzn tămăd
uit la uieşte
ilata -ne şi
de 9 pe noi
noiem de
brie. neputi
P nţele
rin noastr
Sfinte e sul
le sale leteşti
moaşt şi
e, trupeş
izvorâ ti şi
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 57
ne credin
mântu ţă şi
ieşte. de
Amin. multă
înţele
S pciun
fântul e.
Siluan î
Athon ncă de
itul la
(1866 vârsta
- de
1938) patru
s-a ani şi-
născut a pus
într-o în
famili gând
e sim- ca,
plă, atunci
săracă când
, va fi
numer mare,
oasă să
şi caute
evlavi pe
oasă Dumn
de ezeu
ţărani în tot
ruşi, pămâ
şi a ntul.
primit Aflân
la d mai
botez apoi
numel de
e de sfinţii
Simeo ruşi şi
n. de
Deşi minun
lipsit ile
de săvârş
învăţă ite la
tură, sfintel
tatăl e lor
lui moaşt
Simeo e,
n era tânăru
un om l
is
j5lin Simeo
de n şi-a
adânc dat ;şe
ă ama
că treptat
„dacă a
există pierdu
Sfinţi t
însea râvna
58 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI mnă pentru DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51
că viaţa
Dumn mona
ezeu hală.
este A
cu noi încep
şi n- ut să
am se
nevoi întâln
e să ească
străba cu
t tot tinerii
pămâ din
ntul sat, să
ca să-l cânte
găses la
c”. acord
L eon,
a să bea
nouăs votcă
preze şi să
ce ani mănâ
a voit nce
să peste
intre măsur
în ă. Dar
viaţa într-o
mona noapt
hală e, în
în vis,
Lavra vede
Pe- cum
cetska un
, dar şarpe
tatăl îi
său l- intră
a pe
sfătuit gură
să în
execu trup.
te mai Trezi
întâi ndu-
servic se din
iul somn
milita pradă
r. însă unui
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 59
putern rea şi
ic milost
dezgu ivirea
st, cu
aude care l-
cu a
limpe întors
zime de la
glasul păcat.
blând I
al mpres
Maici ionat
i de
Domn sfintel
ului: e
„Ai slujbe
înghiţ săvârş
it un ite de
şarpe Sfânt
în ul
somn Ioan
şi ti-e din
scârbă Krons
. Tot tadt,
aşa, i-a
nici scris o
mie scriso
nu-mi are cu
place doar
ceea câteva
ce cuvint
faci tu e:
acum „Părin
”. te, eu
Până vreau
la să mă
sfârşit fac
ul mo-
vieţii, nah.
Cuvio Roagă
sul -te ca
Siluan să nu
va mă
mulţu reţină
mi lumea
Maici ”. în
i toamn
Domn a
ului anului
pentru 1892
îndura soseşt
e la
Sfânt
ul
Munt
e
60 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI Athos DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51
. Pe
atunci
,
marea
mănăs
tire
ruseas
că a
Sfânt
ului
Pan-
telimo
n avea
două
mii de
vieţuit
ori.
Intrar
ea în
mănăs
tire a
lui
Simeo
n avea
la
temeli
e un
putern
ic
simţă
mânt
al
păcăt
oşenie
i, care
l-a
condu
s la o
52 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
adâncă pocăinţă. Toată ziua muncea la moara mănăstirii, iar noaptea şi-o
petrecea în rugăciune, încercând să doarmă cât mai puţin. După numai trei
săptămâni de rostire a rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum-
nezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, lucrată sub îndrumarea duhovni-
cului său, Simeon a primit de la Dumnezeu rugăciunea neîncetată. Lipsit de
experienţa duhovnicească, Simeon a căzut pradă duhului mândriei. Drept
urmare, în ciuda rugăciunii neîncetate şi a ascezei riguroase, a fost victima
unor fenomene luminoase înşelătoare, demonice, care l-au chinuit şase luni.
Şi astfel, într-o după amiază, înainte de Vecernie, stând în chilia sa, a
căzut în deznădejde, încercând timp de un ceas sentimentul unei părăsiri
totale de către Dumnezeu. Pradă acestei întristări şi spaime, merge la Ve-
cernie în Paraclisul Sfântului Ilie şi de-abia rosteşte rugăciunea: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, că în
dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului II vede pe Hristos
Cel Viu. Privirea Sa blândă şi infinit bună, iradiind iertare, pace şi bucurie,
umple sufletul lui Simeon de smerenie. Câteva zile după arătarea lui Hristos,
Simeon trăieşte o stare de intensă iubire smerită pentru întreaga lume.
Cerându-i sfatul unui părinte de la vechiul Russikon, acesta îi spune uimit:
„Dacă acum eşti aşa, cum vei fi la bătrâneţe?” Această imprudenţă gravă din
partea Părintelui (niciodată un ascet nu are voie să-şi laude un confrate) l-a
aruncat pe Simeon în prăpastia mândriei. Şi astfel a început pentru el o
perioadă grea şi lungă de cincisprezece ani, de luptă cu duhul cel mai perfid
şi periculos, cel al mândriei.
Fratele Simeon, devenit între timp monahul Siluan, ia cu curaj asupra
sa asceza aspră a luptei împotriva gândurilor pătimaşe. Deşi era neîncetată şi
intrase în inimă, rugăciunea nu era încă şi curată, pentru că patimile nu
fuseseră învinse. După cincisprezece ani, descurajat de inutilitatea eforturilor
ascetice, cade din nou, timp de un ceas, în ghearele unei disperări infernale.
încearcă să se închine în faţa icoanelor, dar vede chilia plină de demoni; mai
mult, un demon intră între el şi icoană, împiedicându -1 să se închine.
Descurajat, Siluan se aşază şi se roagă îndurerat: „Doamne, vezi că demonii
mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Invaţă-mă ce să fac ca să se
depărteze de mine”. Şi atunci aude în inimă glasul Domnului: „Sufletele
celor mândri suferă de-a pururea din partea demonilor.” Astfel, Siluan
înţelege că trebuie să se smerească. înţelege că mândria este cauza pierderii
harului, iar smerirea, pregătirea pentru dobândirea lui. Timp de încă
cincisprezece ani, Cuviosul Siluan se nevoieşte pentru dobândirea harului.
Deşi lupta continuă, harul nu-1 mai părăseşte, iar la capătul acestor ani,
Cuviosul ajunge la rugăciunea curată.
Sfântul Siluan a devenit purtător al harului Sfântului Duh şi a dobândit
astfel cunoaşterea duhovnicească.
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 53
văzător, pe mulţi dintre ucenicii săi i-a prevenit şi i-a ferit de multe
necazuri.
în 1942, când a venit Vlădica Simeon al Ucrainei de Vest, Părintele a
spus: „Sub aşa vlădică va înflori viţa duhovnicească a oraşului”; ceea ce 3-a
şi îndeplinit.
încă înainte de începerea războiului din 1941, Părintele a proorocit
spunând direct:
- Pentru tot ce se va face în afara rânduielilor bisericeşti şi în
sărbători, totul se va ruina şi va arde. Iar apoi se vor deschide mănăstirile şi
oamenii se vor căi şi se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, după mare
mila Sa, le va mai da puţin timp, până când se vor completa rândurile
îngerilor căzuţi.
Cu lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.
Părintele a avut şi el ispitele sale. Din uneltirea diavolului, adeseori,
unii oameni se supărau pe el şi se purtau urât. El însă era smerit şi cu
îndelungă răbdare şi suporta totul cu iubire, rugându-se cu dragoste pentru
toţi cei ce erau supăraţi pe el. Cu aceasta el l-a biciuit pe vicleanul diavol şi
lTa biruit.
Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie. Lumea
umbla în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru
a-i cere un sfat de mântuire. Nu de puţine ori el făcea milostenie oamenilor
săraci, pregătind prânzuri la care el însuşi le slujea.
în toamna anului 1949, Sfântul Lavrentie a început să se simtă rău. Cu
toate că starea lui de sănătate nu-i permitea, el mergea zilnic la /.'biserică.
La praznicul Sfântului Nicolae, în anul 1950, a spus: „Acum, până la
1
Botezul Domnului ori îmi revin, ori mă tot duc”. Iar la praznicul
Botezului ■î Domnului a trecut la cele veşnice.
i. Sicriul cu trupul celui adormit a fost lăsat timp de 40 de zile în Js
gropniţă şi aşa, zi şi noapte, un şuvoi necontenit de lume venea şi îşi lua ■ v
rămas bun.
Sfântul Lavrentie a fost canonizat la 22 august 1993. Au fost deshu-
'. ;mate sfintele moaşte, care erau întregi şi binemirositoare, şi au fost
aşezate în Mănăstirea „Sfintei Treimi”.
Pentru rugăciunile Sfântului Lavrentie din Cemigov, Doamne
Iisuse ." Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei
cre- dinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin. pjpli&lfc ■
m.' Cuviosul Ioan de Ia Valaam (1873-1958). S-a născut la 26 februarie
$1873 în provincia Tver din Rusia, într-o familie de ţărani. Părinţii săi erau
binecredincioşi şi făceau împreună cu copii lor - trei băieţi şi o fată -
numeroase pelerinaje la mănăstiri.
La vârsta de 16 ani a intrat în Mănăstirea Valaam. La 28 mai 1901,
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 58
Sârb „Sfântul Ioan Teologul” din Bitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în
limba greacă pentru comunitatea greacă şi pentru cea macedoneană, care îl
preţuiau foarte mult.
Oraşul Bitolia se afla în eparhia Ohrida, al cărei episcop din acele
vremuri era Sfântul Nicolae Velimirovici, care l-a preţuit pe tânărul iero-
monah Ioan. Sfântul Ioan nu dormea aproape deloc, iar în pat niciodată. Se
ruga neîncetat şi ţinea posturi aspre.
în 1934, împotriva voinţei sale, a fost hirotonit episcop. Mitropolitul
Antonie, refuzând invitaţia de a se retrage în China, scria Arhiepiscopului
Dimitrie din Extremul Orient: „...însă în locul meu, ca pe sufletul, ca pe
inima mea, vi-1 trimit pe episcopul Ioan. Acest om mic, firav, care arată
aproape ca un copil, este de fapt JO minune de tărie şi asprime ascetică în
vremurile noastre de slăbire duhovnicească totală”.
Sfântul Ioan a sosit în Shanghai în noiembrie, la Praznicul Intrării în
Biserică a Maicii Domnului, şi a găsit o catedrală enormă neterminată şi un
conflict de jurisdicţie care trebuia rezolvat. Primul lucru pe care l-a făcut a
fost să refacă unitatea Bisericii. A stabilit legături cu ortodocşii sârbi, greci şi
ucraineni. A acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase. Era prezent la
examenele orale de la orele de catehism din toate şcolile ortodoxe din
Shanghai. A devenit imediat ocrotitorul a diferite societăţi de binefacere şi a
luat parte în mod activ la munca acestora, cu deosebire după ce a văzut cât
de strâmtoraţi erau cei mai mulţi dintre păstoriţii săi, refugiaţi din Uniunea
Sovietică. A întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinţi
nevoiaşi, încredinţând-o ocrotirii cereşti a Sfântului Tihon din Zadonsk. El
însuşi aduna copiii bolnavi şi înfometaţi de pe străzile din Shanghai. Când au
venit comuniştii, Sfântul a deplasat orfelinatul mai întâi pe o insulă din
Filipine, apoi în America.
Sfântul Ioan purta haine făcute din cel mai ieftin material, şi sandale
moi, totdeauna fară şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ,
după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Era înzestrat cu darul înainte
vederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări. îi plăcea foarte mult să cer-
ceteze pe cei bolnavi, spovedindu-i şi împărtăşindu-i. Dacă starea vreunui
pacient devenea critică, Sfântul Ioan se ducea la el la orice oră din zi şi din
noapte, ca să se roage la căpătâiul lui.
în timpul ocupaţiei japoneze, a devenit conducătorul coloniei ruseşti. Pe
vremea aceea era foarte primejdios să mergi pe stradă noaptea. Sfântul însă,
neluând în seamă primejdia, a continuat să îi cerceteze pe bolnavi şi pe
nevoiaşi la orice oră din noapte.
La venirea comuniştilor, ruşii din China au fost siliţi să fugă, cei mai
mulţi prin insulele Filipine. Cât timp Sfântul Ioan Maximovici a stat cu
păstoriţii săi pe insula Tubabao, nici un taifun nu a ameninţat tabăra. După
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 63
botez s-a chemat Ilie. La 6 luni după naştere, mama sa, îmbol- năvindu-se, a
trecut către Domnul, iar copilul a rămas în grija bunicii sale după tată, Mana
Iacob, care l-a îngrijit ca o adevărată mamă timp de 10 ani.
în anul 1916, când copilul Ilie avea trei ani, tatăl său a decedat pe front.
Din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfânt, fiind întru toate
blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele
cele dinăuntru şi din afară. Apoi rugăciunea cu lacrimi, neîncetat se lucra în
mintea şi inima sa. încă şi mama sa, Ecaterina, a fost rânduită de Hristos să
ducă viaţă neîntinată până la nuntă şi să nască pe pământ un singur fiu, căci
îndată după naştere se strămută la cereştile locaşuri.
Fericitul Ilie, rămas orfan din pruncie de ambii părinţi trupeşti, avea tată
în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa
bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea
ei până la vârsta de zece ani. Spun bătrânii din satul său natal că bunica îşi
ducea zilnic nepoţelul să i-1 alăpteze mamele tinere din apropiere şi stătea
lângă el ziua şi noaptea până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când
pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traistă, încât numai capul i se
vedea, îl aşeza în spate, se însemna cu sfânta cruce şi se ducea la muncă cu
rugăciunea pe buze şi cu lacrimile în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui
copac, până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza în, traistă şi-l ducea acasă. După
ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi
metanii până noaptea târziu, după tradiţia sfântă străbună.
Fiind luminat la minte, copilul învăţa bine la şcoală şi iacea mare bucurie
bunicii sale. Mai târziu, bătrâna îl învăţa pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea
regulat la biserică şi îl punea să citească la psaltire, căci ea nu ştia carte. Alteori
îi spunea să citească patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Uneori
copilul o întreba:
- Mamă, de ce plângi aşa tare când citesc patimile Domnului?
Iar bătrâna îi răspundea, suspinând:
- Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră. Nu sunt eu mama ta! Ea
a decedat când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a munt în război, când erai
de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la cer demult. Fiind
văduvă, voiam să mă duc la mănăstire, dar văzând că ai ră mas orfan de părinţi,
am renunţat ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după
moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Dar
ii ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi Lui mereu, să fugi de păcat şi să-ţi
aduci aminte de noi. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei
scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă decât să
ajungi preot şi să-l slăveşti pe Hristos!
în anul 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi
lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în
grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii. între anii 1926-
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 71
1932, tânărul Die urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” şi liceul
„Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cemăuţi.
i în vara anului 1933 a intrat ca vieţuitor în obştea Mănăstirii Neamţ.
^ Trei ani a făcut ucenicie rasoforul Ilie cuviosului părinte Iov Burlacu,
silindu-se să-i urmeze nevoinţa aspră, postul, tăcerea, smerenia, sărăcia şi
neîncetata rugăciune. Iar la bibliotecă a pus în rânduială toate cărţile, a citit
multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi dădea bune sfaturi fraţilor tineri,
încât se foloseau toţi de râvna, de înţelepciunea şi osteneala lui şi era iubit de
toţi în obştea marii lavre.
La 8 aprilie 1936 este tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în
noiembrie, acelaşi an, se duce cu alţi doi călugări din marea lavră, să se
închine la Mormântul Domnului. Apoi rămâne definitiv în Ţara Sfântă, uade
se nevoieşte în obştea Mănăstirii „Sfântul Sava” de lângă Betleem. jtfej
Cuviosul avea în obştea Sfântului Sava ascultarea de bibliotecar şi de
infirmier. Noaptea lua parte la biserică, se ruga la chilie şi îngrijea marea
bibliotecă a mănăstirii, iar ziua era infirmier şi îngrijitor de bolnavi la bolniţa
din incintă. Cerceta pe călugării şi pe sihaştrii bolnavi, le ducea de mâncare,
spăla rănile victimelor de război aduşi aici de pe front şi alina pe toţi cu
dragoste, iar cu inima neîncetat se ruga şi simţea pe Hristos.
■ Cu sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului românesc
din Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob a primit hirotonia în preot şi aptat egumen
cinci ani la schitul Sfântului Ioan Botezătorul de la Iordan, înfiinţat de
Patriarhia Română. Aici a adăugat noi osteneli pustniceşti şi a suferit nu
puţine ispite de la diavoli. Iar nevoinţa lui aceasta era: ziua nu .mânca nimic,
până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din nimă, iar cu mâinile
lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu ragoste pelerinii români
şi străini care poposeau aici. Noaptea făcea slujbele rânduite în biserică,
spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore lplinişte într-o peşteră de pe
malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la sehit cu chipul luminat.
*j| După cinci ani de ascultare se retrage cu ucenicul său, monahul jEţănichie
Pârâială, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. j După ce s-a nevoit câteva
luni în obşte, s-a aşezat apoi definitiv în ştera Sfânta Ana, de pe valea pârâului
Horat, unde se nevoiau şi alţi
sihaştri, pentru a trăi ultimii ani ai vieţii numai în rugăciune şi în convoi - bire
cu Hristos. Şi s-a nevoit aici peste şapte ani, însă nimeni, nici chiar; ucenicul
său Ioanichie nu ştia toate nevoinţele sale, fiind ascunse în| Dumnezeu şi în
taina inimii sale. Căci ucenicul vedea numai ostenelile! cele din afară, precum:
privegherile de toată noaptea, citirea celor şapte ’ Laude, osârdia la sfintele
slujbe pe care le făcea în paraclisul din peşteră,'! citirea cărţilor sfinte,
traduceri din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi compu T -] nerea de versuri
religioase pentru pelerinii care îl cercetau în peşteră. Dar| nevoinţele cele din
inimă, lacrimile de taină, lupta cu gândurile şi cu du- > hurile rele, cugetările
72 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
I
- Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski, 100 de minuni ale Fericitului
Ioan 'aumovici, Ed. Sofia, 2003; jlocalia, vol.I-XII; fBroloagele, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991;
ui români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1987; mţţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cemigov,
Ed. Credinţa ' ămoşească, 2003;
Jaţa Sfântului Paisie de la Neamţ;
moţa unui Sfânt. Avva Iustin Popovici, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.
PARTEA I
Dovedire că există un singur Dumnezeu Dumnezeu şi ţpărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (O
Cor. 13,13)
I'
i Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
„Că există un singur Dumnezeu şi nu mulţi Dumnezei este
în nu- m Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. (Matei 28,19)
neîndo- ^ ielnic celor care cred în dumnezeiasca Scriptură. Căci
spune Domnul la in- -S ceputul legii: «Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău; cel care te-a scos din pă- | mântui Egiptului. Să £ Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în
nu ai alţi Dumnezei afară de Mine» (Ieşire 20,2-3) ,a Şi iarăşi: nume- , Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte
«Ascultă, Israile: Domnul Dumnezeul tău este un singui J Domn» despre toate cele ce m spus Eu. (Ioan 14,26)
(Deuter. 6, 4). Iar prin profetul Isaia spune: «Eu sunt Dumnezeu
ţi dintru început şi eu după acestea, şi afară de mine nu este
Dumnezeu j înaintea Mea n-a fost alt Dumnezeu şi după Mine nu Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite
va fi şi în afară de \ Mine nu este» (Isaia 43, 10-11). Şi Domnul vouă de la atăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede,
în Sfintele Evanghelii spune astfel către Tatăl: «Aceasta este Acela va mărturisi eşpre Mine. (Ioan 15, 26)
viaţa veşnică ca să te cunoască pe tine singurul Dumnezeu
adevărat» (Ioan 17, 3).
Celor care nu cred în dumnezeiasca Scriptură le vom vorbi I „Oricine voieşte să se mântuiască, înainte de toate se cade lui
în chipul* următor: Dumnezeirea este desăvârşită şi nu-I lipseşte să ţină ' .dinţa universală, pe care, dacă cineva n-o va păzi
nimic în ce priveşte bunătatea, înţelepciunea şi puterea; este fără întreagă şi neîntinată, ă îndoială, se pierde în veac.
de început, fără de sfârşit, pu- j, rurea dăinuitoare, necircumscrisă . Credinţa universală aceasta este, ca să cinstim Un Dumnezeu în
şi, ca să spunem într-un cuvânt, dcsăvâi- * şită în toate. Dar dacă jreime, şi Treimea în Unime, necondiţionând Ipostasele, nici
vom spune că sunt mulţi Dumnezei, este necesar să ’• se observe împărţind .nnţa. Căci una este Ipostasa Tatălui, alta a Fiului, alta
deosebire între cei mulţi, căci dacă nu este deosebire între ei. ' a Duhului Sfânt; 9ar, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh una
este mai degrabă unul, şi nu mulţi. Dar dacă este deosebire între este dumnezeirea, deopo- ivă slava, împreună veşnică mărire.
ei, unde -■ este desăvârşirea? Căci n-ar fi Dumnezeu, dacă ar fi Cum este Tatăl, aşa şi Fiul, aşa şi tântul Duh. Necreat Tatăl,
lipsit de desăvârşite, fie în ce priveşte bunătatea, fie în ce priveşte necreat Fiul, necreat Duhul Sfânt; Necuprins cj minte Fiul,
puterea, fie în ce priveşte înţelepciunea, fie în ce priveşte timpul, necuprins de minte Duhul Sfânt; veşnic Tatăl, veşnic Fiul, cişnic
fie în ce priveşte spaţiul. Dar identitatea în toate indică mai Duhul Sfânt; dar nu sunt. trei veşnici, ci unul veşnic, căci
degrabă un singur Dumnezeu şi nu mulţi.” precum
(Sfântul Ioan Damaschin, [29J, p.20)
Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi
Sfântul uh, şi Aceşti trei Una sunt. (I Ioan 5, 7)
nici trei nu sunt necreaţi, nici trei necuprinşi de minte, ci unul necuprins de rânduială, mulţimea de principii este o discordie şi, deci, şi ea e lipsită de
minte. De asemenea, atotputernic Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic Du- principiu şi e lipsită de rânduială. Amândouă duc la acelaşi rezultat: la
hul Sfânt; Dar nu trei atotputernici, ci un atotputernic. Astfel, Dumnezeu neorânduială sau la descompunere. Căci neorânduiala e pregătirea
Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu şi Duhul Sfânt; dar, nu trei Dumnezei, ci descompunerii.
unul este Dumnezeu. Tot astfel, Domn Tatăl, Domn Fiul Şi Domn şi Duhul Iar noi cinstim unicul principiu. Nu un principiu mărginit într-o per-
Sfânt; dar nu trei Domni; ci unul este Domn. Căci precum suntem obligaţi soană, fiindcă aceasta nu e Persoană unică. Căci aceasta se sfâşie sau ajunge
de adevărul creştin, să mărturisim pe fiecare ipostasă, Dumnezeu şi Domn, la discordie în ea însăşi şi devine mai multe. Ci este o monarhie, un
tot astfel suntem opriţi de dreapta credinţă universală să zicem trei principiu care se arată în aceeaşi cinste a firii, în acordul voinţei, în
dumnezei şi trei Domni. Tatăl de nimeni nu este Scut, nici creat, nici identitatea mişcării şi în unicitatea consimţirii celor ce provin din ea, cum
născut; iar Fiul de la Tatăl singur este, nu făcut, nici creat, ci născut; iar nu este cu putinţă în firea născută. Astfel, chiar dacă este în ea o diferenţă
Duhul Sfânt de la Tatăl este, nu făcut, nici creat, nici născut, ci purces. exprimată prin număr, nu este o tăiere în fiinţă. [...]. Şi aceasta este pentru
Deci unul este Tatăl, nu trei Părinţi; unul este Fiul, nu trei Fii; unul Duhul noi Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Primul este Născător şi Purcezător, şi în
Sfânt nu trei Duhuri Sfinte, Şi în această Treime, nimic nu este mai înainte, chip nepătimitor şi netemporal şi netrupesc. Dintre ceilalţi Unul e Născut,
ori mai pe urmă, nimic mai mare sau mai mic; şi cele trei ipostase egale şi Celălalt purces, sau nu ştiu cum le-ar numi cineva, într-un mod cu totul
împreună veşnice între ele sunt; încât, în totul cum s-a spus, se adoră şi deosebit de cele văzute.”
Treimea în Unime şi Unimea în Treime. Deci, cel ce voieşte să se ; • (Sfântul Grigorie Teologul, [18], p.52)
mântuiască aşa să gândească despre Sfânta Treime. Dar, este necesar încă,
pentru mântuirea veşnică, să creadă drept şi întruparea Domnului nostru
Iisus Hristos.”
(Sfântul Atanasie cel Mare, [7], p.154) TROPARE
Cuvine-se cu adevărat a lăuda pe Treimea cea întru tot dumnezeiască:
pe Tatăl, Cel fără de început şi a toate lucrător, pe Cuvântul, Cel împreună
„Trebuie să mărturisim cu evlavie nenaşterea, naşterea şi purcederea,
fără de început, Care din Tatăl mai înainte de veci fără stricăciune S-a
cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Treimi:
născut, şi pe Sfântul Duh, Cel ce din Tatăl fără de ani purcede.
pe Tatăl ca nenăscut, şi fără de început, pe Fiul; ca născut şi împreună fără
de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice Nedespărţită în fiinţă, neamestecată în Feţe, Dumnezeu Te cunosc pe
Damaschin) şi împreună veşnic. 'Ţine, Dumnezeire Una în Treime, ca pe ceea ce eşti întocmai cu împărăţia
Treimea este unitate simplă, fiindcă e fără calitate şi necompusă. Dar e şi întocmai cu tronul, şi strig Ţie cântarea cea mare, ce se cântă întreit
Treime în unitate. Căci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul ■întru cele de sus.
neamestecată perihoreza Acestora între Ele (întrepătrunderea Lor). ,, (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a patra)
Dumnezeu se cunoaşte şi se zice în toate în chip întreit. Căci este
nemărginit. El este susţinătorul şi purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul în
Duhul Sfânt. Nici unul din Aceştia trei. nu se zice, nu se cugetă şi nu se Părinte, Cel ce eşti fără de început,
numeşte fără sau afară de Ceilalţi.” Fiule, Cel împreună fără de început
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p. 100) Mângâietorule Cel bun, Duhule Cel drept
Născătorule al lui Dumnezeu-Cuvântul
* Cuvinte al Tatălui Celui fără de început
„Cele mai vechi opinii despre Dumnezeu sunt trei: lipsa unui Duhule Cel viu şi făcător Treime în
principiu, multe principii şi un unic principiu. Primele două au plăcut fiilor Unime, miluieşte-mă!
elinilor. Să le placă mai departe. Lipsa unui principiu înseamnă o lipsă de (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a opta)
1
82 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 84
„Dacă Fiinţa lui Dumnezeu nu se deosebeşte întru nimic de lucrarea • dumnezeiască, iar purtătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu are * multe
lucrări, precum are şi multe pronii şi bunătăţi creatoare, atunci 1 Dumnezeu are şi multe fiinţe, ceea ce nimeni din neamul cu nume creşti- h nesc n-a spus-o şi
n-a gândit-o vreodată.
Dacă lucrările lui Dumnezeu nu se deosebesc întru nimic de Fiinţa dumnezeiască, atunci nu se vor deosebi nici între ele. Prin urmare, voinţa lui
Dumnezeu nu se va deosebi întru nimic de preştiinţa Lui. Dar atunci, î sau Dumnezeu nu preştie toate, o dată ce nu vrea toate cele ce se fac, sau voieşte şi
cele rele, întrucât pe toate le preştie. Iar dacă nu le preştie pe toate, nici nu este Dumnezeu. Prin urmare, se deosebeşte preştiinţa de vo inţa dumnezeiască şi
deci fiecare din acestea de Fiinţa dumnezeiască. [.. .J Toate se împărtăşesc de lucrarea susţinătoare, dar nu de Fiinţa Im Dumnezeu. [...]
Nu lucrarea se cunoaşte din fiinţă, ci fiinţa se cunoaşte din lucrare. Dar se cunoaşte că este, nu însă şi ce este. De aceea şi Dumnezeu se cunoaşte, după
teologi, că este, nu din Fiinţă, ci din pronia Sa. Deci lucrarea se deosebeşte de Fiinţă şi prin aceasta, anume că lucrarea este ceea ce face cunoscut, iar
Fiinţa, ceea ce se cunoaşte prin lucrare că este. [...]
Dumnezeiescul Chirii, vorbind şi el despre Dumnezeu, zice că < a face» ţine de lucrare, iar «a naşte» de Fire. Iar Firea şi lucrarea nu sunt acelaşi
lucru. La rândul său, purtătorul de Dumnezeu Damaschin zice că naşterea este lucru al Firii dumnezeieşti, iar creaţia, lucru al voinţei dum nezeieşti. în altă
parte zice iarăşi tot el, în chip lămurit: «Altceva este lucrarea şi altceva izvorul lucrării; lucrarea este mişcarea fiinţială a firii, iar izvorul lucrării, firea din
care iese lucrarea». ]
Aşadar în multe locuri dumnezeieştii Părinţi zic că lucrarea se deosebeşte de Fiinţa dumnezeiască.”
(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.493-494,520-521)
IBip:
1
Ce este harul
i „Ce este harul? Un dar al lui Dumnezeu dăruit omului pentru credinţa
jr în Hristos spre mântuirea omului creştin. Harul este puterea iertătoare, Rirniluitoare, luminătoare, mântuitoare care îndeamnă spre fapta cea bună.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.75)
pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! La virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc,
fel îl caută pe Domnul şi sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, dar cu mult mai acă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu; cum că sunt necazurile în
multă/nelinişte şi tărie. general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care iste calea
Slavă lui Dumnezeu că ne dă să deosebim venirea harului Lui şi ne Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea :3curăţeşte,
învaţă să recunoaştem ce face să vină harul şi ce ne face să-l pierdem.'- răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.” lv
Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi totdeauna prezenţa, chiar şi (Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.78)
slabă, a harului; dar el se pierde uşor prin mândrie, pentru un singur gând de
trufie. Putem să postim cât de mult, să ne rugăm cât de mult, să facem cât de
mult bine dar, dacă cădem în mândrie, vom fi asemenea unui chimval care II’ | „Este adevărat lucru că atât cât omul alergă să ajute pe ceilalţi, tot ajâţ
răsună dar înăuntru e gol (I Corinteni 13, 1). [...] prisoseşte harul lui Hristos în el, pentru că iubirea este porunca lui
Iată calea cea mai scurtă şi mai uşoară de a ajunge la mântuire: -'Dumnezeu, prima şi cea mai mare: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
Fii ascultător, înfrânat, nu judeca pe nimeni, păzeşte mintea şi inima ta din tot sufletul tău,şi din toată inima ta». Iar cea de-a doua asemenea ei: pe
de gândurile rele, crede că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte;: aproapele tău ca pe tine însuţi». «In aceste două porunci se cuprind 4 h'qea
Pentru această smerenie, harul Duhului Sfânt se va sălăşlui întru tine şi A ei şi proorocii.»
zice: «Bun este Domnul!». ţ Cât de mult însetează cineva pentru mântuirea fratelui său, atât de mult,
Dar dacă judeci pe ceilalţi, dacă murmuri şi-ţi place şă-ţi faci voia ia, este copleşit sufletul său de iubirea lui Dumnezeu.”
atunci, chiar dacă te-ai ruga mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune «Domnul (Gheron Iosif, [43], p.323)
m-a uitat». Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat că trebuie să te
smereşti şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu sălăşluieşte in sufletul tău.
Roadele harului
El intră cu uşurinţă într-un suflet smerit şi îi dă pacea ţi odihna în Dumnezeu.
Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi oamenii, de aceea o slăvesc „Celui ce flămânzeşte pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce n
cerul şi pământul.” setează, băutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ce se roagă,
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.96-97) deplină încredinţare; celui ce plânge, mângâiere.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.325)
„Mă întrebi care din doi primeşte harul mai repede, pustnicul sau cel
aflat sub ascultare. Fără îndoială că ucenicul ascultător. Acesta primeşte şi
harul mai repede şi este şi în afară de orice pericol. Nu se teme nici că o să : „Am văzut oameni venind în mănăstire cu feţele desfigurate şi urâţite
cadă, nici că o să ardă. Numai să nu se lase cuprins de neglijenţă. Şi să mai jpăcate şi de patimi dar care, prin pocăinţă şi prin viaţă de rugăciune, ||%u
ştii că, atunci când omul îl are înlăuntrul său pe Hristos, atunci fie că este schimbat şi au ajuns plăcute la vedere1. [...] Astfel, păcatul desfigurează pe
singur, fie că este împreună cu mulţi semeni ai săi, el îşi află liniştea şi are om, dar harul îl face frumos.”
pace mereu. (Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.151-152)
Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vietu- ieşti
şi de mila Domnului. Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu
trecerea timpului, dar harul - de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că
depinde de Dumnezeu - se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de
smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece
ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. £a fel
toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, Harul se
apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă
îndelungată.
* înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să
ndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de 1 \T •
Nu se cuvine să căutăm harul pentru ca faţa noastră să fie plăcută la vedere. Cel ce ar căuta
Spiţă se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici
'harul cu acest gând rău s-ar face rob al slavei deşarte; iar duhul slavei deşarte l-ar urâţi.
88 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 89
„Viaţa dumnezeiască este o plenitudine infinită continuu prezentă, care facultatea de a rămâne şi de a progresa în bine şi de a se îndrepta spre rău.
nu este simţită nici măcar ca o continuitate; pentru că acolo unde este simţită [...]
continuitatea, este simţită trecerea şi se aşteaptă viitorul. în viaţa îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, căci tot ceea ce are
început are şi sfârşit potrivit
Despre eternitatea lui Dumnezeu şi despre timp naturii lui. Despre crearea lumii nevăzute Numai
dumnezeiască nu există un trecut, pentru că prin trecut se măsoară distanţa Dumnezeu este veşnic, dar -mai degrabă este mai presus de veşnicie. Căci
parcursă spre desăvârşire; nici un viitor, pentru că prin viitor se speră o Cel care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului. [...]
înaintare într-o desăvârşire care nu e posedată în prezent. în viaţa dumne- îngerii sunt circumscrişi, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pământ
zeiască este un prezent fără o referire la trecut şi la viitor, pentru că se şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ nu rămân şi în cer. Nu sunt
trăieşte pururea în plenitudine. limitaţi de pereţi, de uşi, de încuietori şi de peceţi. [...]
Dumnezeu este etern, pentru că nu există la El o depăşire a comuniunii Iau forma pe care le-ar porunci-o Stăpânul Dumnezeu şi astfel se arată
realizate, spre o alta mai deplină. O asemenea depăşire e posibilă numai oamenilor şi le revelează tainele dumnezeieşti.
acolo unde fiinţa e limitată, dar în acelaşi timp e şi capabilă de creştere. [...] Locuiesc în cer şi au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu şi
Dar viaţa dumnezeiască nu este nici o încremenire fără început şi fără să slujească voinţei Lui dumnezeieşti.”
sfârşit, ci e o comuniune vie între Subiectele supreme. [...] (Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.47-48)
Eternitatea lui Dumnezeu ţine de plenitudinea Lui şi de faptul că nu
face parte din nici un sistem de referinţă, că este mai presus de existentă. [-]
Fiinţele create nu puteau avea de la început eternitatea, căci aceasta ar
fi însemnat să fie eterne prin firea lor; dar între calitatea de «creaturi» şi
atributul «etmitate prin fire» este o contradicţie. Ele trebuia să ajungă la
eternitate printr-un efort propriu, ajutat de harul dumnezeiesc. De aici rezultă
necesitatea pozitivă a mişcării şi a timpului. Mişcarea în timp este folosită
astfel de eternitatea divină, pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei.
Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se
întărească în exerciţiul mişcării ce -1 face spre ea, atras de dorul ei.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p. 124-126)
„Pentru că Bunul şi Preabunul Dumnezeu nu S-a mulţumit cu con-
templarea Lui proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă
ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea
Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele
nevăzute, cât şi pe cele văzute. în timp ce gândeşte, creează; iar gândul se
face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.46)
Despre crearea lumii văzute care mişună în ape, unde ele. se prăsesc după felul lor, şi toate păsările
inaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
*- Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi
umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!”
■ Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor:
Şi pământul era netocmit şi gol. întuneric era deasupra adâncului şi
. animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.
Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele do- '
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!: Şi a fost lumină.
mestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a
Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu
văzut Dumnezeu că este bine. fi, Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după
lumina de întuneric.
chipul şi după asemănarea m Nfiastră, ca să stăpânească peştii mării,
Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a
păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe
fost seară şi a fost dimineaţă: zi una.
pământ şi tot pământul!”
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să se despartă
«j». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui %\-
ape de ape! ” Şi a fost aşa.
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie
|k Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi um-
de apele cele de deasupra tăriei.
hpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a
ferului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
şi peste tot pământul! ”
Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi sase
Apoi a zis Dumnezeu: „lată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de |
arate uscatul!" Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile
pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea
lor şi s-a arătat uscatul.
vor fi hrana voastră.
Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o
Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor
mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
î vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau
Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu
toată iarba verde spre hrană”. Şi a fost aşa.
sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea
t ’;Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a
rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ! ” Şi a fost aşa.
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul
A (Facerea, cap.l)
şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi si
a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească
anotimpurile, zilele şi anii,
Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pământul”. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare
pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii,
şi stelele.
Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,
Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi
a văzut Dumnezeu că este bine.
. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
u Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în
ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii,
92 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 93
împotriva celor care spun că lumea Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi
a fost creată dintr-o materie 'dicată la un plan de perfecţiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotpu-
preexistentă sau din fiinţa lui ternică şi prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta. -]
Dumnezeu O lume existentă din veci în forme evolutive, în esenţă identice cu
actuală ar fi ea însăşi absolutul, adică singura realitate.”
„Lumea e creată din nimic de Dumnezeu. Raţiunile ei plasticizate (Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.226-227)
sunt create din nimic, dar au ca model şi ca susţinătoare raţiunile eterne ale
Logosului. Dacă ar fi din Fiinţa lui Dumnezeu ea ar fi părtaşă prin fiinţă
de plenitudinea Lui, şi omul, legat de ea, ar fi şi el etern şi egal cu împotriva celor care spun că zilele
Dumnezeu şi nu s-ar explica responsabilitatea lui faţă de Dumnezeu şi creaţiei nu au fost zile, ci ere
setea de un absolut superior lumii. „Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimi- aţă; şi
Lumea nu este nici dintr-o substanţă eternă, coexistentă cu pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm nici să socotim că ;ara este
Dumnezeu. Căci şi în acest caz ar fi egală în eternitate cu Dumnezeu şi sfârşit zilei ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.”
atât El cât şi ea s-ar limita reciproc, neavând nici El, nici ea plenitudinea. (Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.63)
în acest caz Dumnezeu n-ar fi mai bun ca ea şi ea n-ar putea fi mântuită
din relativitatea ei absurdă.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.231) . „Un misionar academician mi-a spus: «în istorisirea Facerii dumnezeieşti
trebuie să înţelegem cuvântul ziuă ca milioane de zile». Sărmanul sionar!
„De vine maniheul sau Marcion sau Valentin2 sau filosofii greci şi-ţi El şi-l închipuie pe Făcătorul Atotputernic ca fiind foarte nepu- cips, ca
spun că materia a preexistat, spune-le lor: La început a făcut Dumnezeu unul care are nevoie de milioane de zile pentru a crea.”
cerul şi pământul. Spui că nu cred în Scriptură? Atunci întoarce-le spatele (Cuviosul Ioan de la Valaam, [40], p.186)
ca unor nebuni, ca unor ieşiţi din minţi! Căci ce iertare poate avea omul -
care nu crede în Creatorul universului şi socoteşte adevărul minciună? Cu-
- loarea feţei lor li-i plăsmuită, îşi acoperă chipul cu masca blândeţii, împotriva celor care spun că soarele
ascund lupul în pielea oii. Tu, însă, nu te lăsa înşelat!” nu a fost creat m ziua a tra
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.42)
„Pentru asta Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu oteşti că
datorită lui aveam ziua.”
„Auzi că «la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul» şi că a . (Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.82)
făcut pe cele ce sunt din cele ce nu sunt şi mai spui că a preexistat materia?
Care om cu mintea întreagă ar îndura una ca aceasta? Este, oare, om, Cre- ‘ „în cele trei zile, la porunca dumnezeiască, răspândindu-se şi adunân- -se
atorul, ca să aibă nevoie de o materie preexistentă pentru a-şi arăta arta Sa? lumina, s-a făcut ziua şi noaptea. în a patra zi a făcut Dumnezeu
Este Dumnezeu! Lui I se pleacă toate; creează cu cuvântul şi cu porunca.” uminătorul cel mare, adică soarele ca să conducă şi să stăpânească ziua -
(Sfântul Ioan Gură de Aur, [34], p.48) in el se constituie ziua, căci ziua este timpul când soarele este deasupra
ământului, iar durata unei zile este drumul soarelui pe deasupra pământuri
de la răsărit la apus - luminătorul cel mic, adică luna, şi stelele ca să
„Dacă lumea şi omul n-ar avea un început, n-ar fi din nimic, deci n-ar
©inducă şi să stăpânească noaptea şi să o lumineze.”
fi opera exclusivă a libertăţii şi a iubirii lui Dumnezeu şi n-ar fi destinate
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.54)
nei existenţe în plinătatea lui Dumnezeu, ci forma ei relativă, imperfectă fi
singura esenţă fatală a realităţii.
2 Maniheii erau adepţi ai lui Manes, fondatorul maniheismului. Manes a încercat să unească, , creştinismul cu păgânismul oriental. Marcion a fost cel mai periculos eretic din secolul ul II-lea.
Sfântul Policarp al Smirnei l-a numit „întâiul născut al lui satan”. Valentin a fost un eretic gnostic din secolul al II-lea.
92 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 94
„Succesiunile celor asemenea, trecute în fiecare, şi trecerile naturale ale celor de acelaşi neam şi de acelaşi fel de la unele la altele, continuând pururea
pe acelaşi drum, fac creaţia să dureze pururea şi o ţin pururea întemeiată în Dumnezeu, Cel ce a făcut-o. Şi aceasta se arată în faptul că fiecare dintre cele
existente seamănă în ea însăşi sămânţa după neamul şi după asemănarea ei, potrivit hotărârii negrăite a Creatorului.”
I (Sfântul Ierarh Chirii al Alexandriei, [14], p.63)
92 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 95
Făpturi ale lui Dumnezeu sunt şi se numesc de către cei ce cugetă Şbinecredincios nu lucrarea lui Dumnezeu, după aiurelile celor potrivnici
-(vai ce necredinţă!), ci rezultatele lucrării dumnezeieşti. Căci dacă făptu- 'rile ar fi lucrarea, ele ar fi sau necreate (o, ce nebunie!), ca unele ce ar
-exista înainte de a se fi creat, sau Dumnezeu n-ar avea lucrare înainte de •făpturi (o, ce credinţă rătăcită!). Dar Dumnezeu fiind lucrător şi atotpu ternic din
veci, făpturile, oricum s-ar numi, nu sunt lucrarea lui Dumnezeu, -i cele săvârşite sau rezultatele lucrării. Iar lucrarea lui Dumnezeu este,
■•{după teologi, necreată şi împreună-veşnică cu Dumnezeu.”
(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.519)
Despre preştiinţă şi predestinare iar prin îngăduinţă, în diferite moduri, căci de multe ori îngăduie ca M
dreptul să cadă în nenorociri spre a arăta altora virtutea ascunsă în el, după
cum este cazul lui Iov [Iov 1,12-22]”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.89-901
„Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită dumnezeiască, aşa un e
„Trebuie să se ştie că Dumnezeu ştie totul dinainte, dar nu le predes- răsăritul şi apusul soarelui în fiecare zi, sau rodirea pământului, fac ltrte
tinează pe toate. Cunoaşte mai dinainte pe cele ce sunt în puterea noastră, din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om, se numesc i
dar nu le predestinează. El nu voieşte să se facă răul şi nici nu forţează ge. Dar toate s-au făcut pentru om.”
virtutea. Prin urmare predestinarea este opera poruncii preştiutoare a lui (Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.44)
Dumnezeu. Predestinează pe cele ce nu sunt în puterea noastră, potrivit
preştiinţei Lui.”
. (Sfântul Ioan Damaschin, [29],p.92) „Toate le face Dumnezeu la vremea lor. Şi toate spre folosul oame-
mior. Dacă a împiedicat ploaia, a facut-o spre certarea îndreptătoare a lor.
jf-. Dar iarăşi se milostiveşte de ei şi le-o trimite.”
■t, (Sfântul Varsanufîe cel Mare, [91],
p.147)
ilr
Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu WM
J/ “De crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti de ‘v
pilc vremelnice şi de trebuinţele trupului tău? Iar de nu crezi că Dumnezeu
^poartă grijă de tine, şi de aceea te îngrijeşti de cele trebuitoare ţie, eşti mai
U dc plâns decât toţi oamenii.”(Ps. 54,25)
„Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existenţe. Şi iarăşi: Pronia " (Sfântul Isaac Şirul, [90],
este voinţa lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existenţele primesc p.49)
conducerea potrivită. [...]
Iar că Dumnezeu poartă de grijă şi că poartă bine de grijă, oricine o va l
putea vedea în chipul cel mai drept din următoarea argumentare. Singui •v
Ir
Dumnezeu este prin fire bun şi înţelept. Aşadar pentru că este bun, poartă de
I; :
grijă, căci cel care nu poartă de grijă nu este bun. Apoi, pentru că Dumnezeu
este întelept, poartă de grijă de existente în chipul cel mai bun. [.••]
Unele din acelea care sunt de domeniul proniei sunt prin bunăvoinţă,
altele prin îngăduinţă. Prin bunăvoinţă, acelea care fară discuţie sunt bune.
92 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 96
“ „Bunătatea este una din multele însuşiri ale lui Dumnezeu. De aceea, ea
întotdeauna iradiază bucurie, alungă norii, deschide inimile, ca şi lumi- n.i
soarelui de primăvară, care scoate flori din pământ, încălzeşte chiar şi sci pii
şi-i scoate din găurile lor îngheţate ca să se bucure şi ei de bunătatea lui
Dumnezeu.”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.104)
DIN INVAŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
98 DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI
99
Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu, Cel Milostiv, n-ai binevoi să Te descoperi dragoste. Sufletul iubit de Dumnezeu e fericit -că a găsit dumnezeiescul izvor care îi
sufletului? [...] împlineşte tot dorul său; toată pofta, toată dorirea, toată pornirea străină de
Mare e milostivirea Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumnezeu. Tatăl lui ceresc, dumnezeiasca dragoste fuge din suflet, ca una ce e umilă şi nevrednică de el. Cât de
varsă lacrimi şi se mâhneşte: de ce am supărat atât pe Domnul? Domnul îi dă apoi mult va înălţa sufletul dragostea către Dumnezeu preschimbată prin dumnezeiasca
iertarea păcatelor şi atunci e o bucurie să iubească pe Ziditorul lui şi pe aproapele lui şi dragoste! 'Această dragoste, luând sufletul, ca un nor uşor îl poartă spre izvorul veşnic
să plângă pentru el ca Domnul să ia tot sufletul la El, acolo unde ne-a gătit loc prin al dragostei, spre dragostea nepieritoare şi îl umple de lumina cea veşnică [...]
Pătimirile Sale pe Cruce.” Sufletul străpuns de dragostea dumnezeiască se bucură pururea şi se veseleşte,
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.128,136) saltă şi dănţuieşte, căci s-a sălăşluit, odihnindu-se în dragostea lui Dumnezeu, la apa
odihnei. Nici un necaz lumesc nu poate să tulbure liniştea şi pace lui, şi nici o întristare
nu poate să-i răpească bucuria şi fericirea. Sufletul care îl iubeşte pe Dumnezeu, înălţat
„Avem un Stăpân foarte milostiv şi un Părinte îndurător. Şi nimeni nu este în stare, prin această iubire, se minunează cum se înstrăinează de simţirile trupeşti şi uită cu
nici dintre Puterile de sus (îngereşti - n.n.), nici dintre slugile adevărate de jos (oameni - totul de sine, atras fiind de desăvârşita pornire către Dumnezeire. Dulceaţa de negrăit a
n.n.) să descrie după vrednicie bunătatea Lui şi cât doreşte să miluiască neamul dumnezeieştii iubiri încălzeşte inima şi o stăpâneşte, iar mintea e atrasă ■>pre
omenesc.” Dumnezeire, ca să se bucure în bucuria Duhului. Dumnezeiasca dragoste se logodeşte
(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p. 122) spre sălăşluirea lui Dumnezeu, iar sălăşluirea se face îndrăzneală, îndrăzneala gustare,
iar gustarea însetare.
Sufletul care s-a atins de dumnezeiasca dragoste nu poate să mai cugete sau să-şi
„Nu se poate descrie mila dumnezeiască şi nici cât de mult doreşte Dumnezeu să ne
dorească nimic altceva, ci neîncetat, suspinând zice: Doamne, când voi veni şi mă voi
miluiască. Mila noastră e numai un chip şters al milei Lui.” (Părintele Dumitru
arăta feţei Tale? Tânjeşte sufletul meu să \ mă la Tine, Dumnezeule, precum doreşte
Stăniloae, [91], p.122, nota 135)
cerbul izvoarele apelor!”
(Sfântul Nectarie de Eghina [102], p.45-46)
„Din pulberea pământului l-a zidit Dumnezeu pe om, dar ne iubeşte ca pe proprii
Lui copii şi aşteaptă cu mare dor să venim la El. [...] Cel căruia Duhul Sfânt i-a
descoperit iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte odihnă nici ziua nici noaptea; chiar dacă
trupul lui cade de osteneală şi doreşte să se întindă pe patul lui, chiar şi acolo sufletul lui
neobosit năzuieşte din toate puterile lui spre Dumnezeu.”
(Sfântul Siluan Athoniţul, [60], p. 150, 152)
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui,
slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
(Ioan 1,14)
„Fie ca noi toţi să fim ajutaţi de Fratele nostru cel Mare, înţeleg de Iisus.
Căci El a binevoit să ne facă pe noi fraţi ai Săi. Şi aşa suntem fericiţi de îngeri.”
(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p.146)
Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin însuşi Fiul Tău,
prin Care şi veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale şi chipul
ipostasului Tău, şi purtând toate cu cuvântul puterii Tale, nu răpire a socotit a
fi asemenea Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci,
DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 101
pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi, din ■Fecioara Maria
întrupându-se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, fă- cându-Se pe Sine
asemenea chipului smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea
chipului slavei Sale. Că, de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale,
Dumnezeule şi Tată, să se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, făcân- di1-Se sub lege, ca să
osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze
întru însuşi Hristosul Tău.
(Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, Liturghier,
p.228-229)
3 Ereticii monofiziţi spun că Domnul Iisus Hristos are o singură fire. Ereticii monoteliţi spun că
are o singură voie.
102 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu: Dioscor, Eutihie şi
Sever4 şi ceata lor blestemată”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.99-100)
„Pentru că Hristos are două firi, spunem că are două voinţe naturale şi
două activităţi naturale. [...] Căci fiind deofiinţă cu Dumnezeu şi cu j’ - Tatăl,
voieşte şi lucrează liber ca Dumnezeu, dar fiind deofiinţă cu noi, ■ r Acelaşi
voieşte şi lucrează liber ca om.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p. 117)
4 Ereticul Dioscor, patriarhul Alexandriei (444-451), a fost unul dintre cei mai înverşunaţi
apărători ai lui Eutihie. Ereticul Eutihie, arhimandritul unei mari mănăstiri de lângă Con-
stantinopol, a fost scânteia care a dezlănţuit monofizitismul. Ereticul Sever a fost episcop al
Antiohiei.
minunii de la Calcedon, a Sfintelor Moaşte, dar şi la 16 septembrie, ziua ei
l de mucenicească pătimire.”
DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 103
{ (Proloagele, [98], 11 iulie)
Despre învierea Domnului
'Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi
primit-o, întru care şi staţi, 2Prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am
binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar -
3
Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit
pentru păcatele noastre după Scripturi;
4
şi că a fost îngropat
şi că a înviat a treia zi, după Scripturi;
5
şi că S-a arătat lui Chefa,
apoi celor doisprezece;
6
în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei
mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit;
7
după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor;
8
Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi
mie.
9
Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă
numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. ,0Dar prin harul
lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în
zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu
care este cu mine.
11
Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.
I2
lar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii
dintre voi că nu este înviere a morţilor? 13Dacă nu este înviere a morţilor, nici
Hristos n-a înviat. 14Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră. yNe aflăm încă şi
martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui
Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu
înviază. 16Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat.17 Iar dacă
Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele
voastre;18Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit.
!9
Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de
plâns decât toţi oamenii.
20
Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor
adormiţi. 21 Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot prin- tr-un om şi
învierea morţilor. 22Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor
învia. 23Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui
Hristos, la venirea Lui, 24După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda
104 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice
stăpânire şi orice putere.
25
Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi
sub picioarele Sale. 26Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este
moartea. 27”Căci toate le-a supus sub picioarele Lui". Dar când zice: “Că
toate l-au fost supuse Lui” - învederat este că afară de Cel care l-a supus Lui
toate. 28Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune
Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi.
29
Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morţi? Dacă morţii nu
înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei?
30
De ce mai suntem şi noi în primejdie în tot ceasul? 3‘Mor în fiecare zi!
V-o spun, fraţilor, pe lauda pe care o am pentru voi, în Hristos Iisus, Domnul
nostru. 32Dacă m-am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi este folosul?
Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!
,3
Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. 34Tre- ziţi-
vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o
spun spre ruşinea voastră.
$ 35Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină?
X^Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. 37Şi ceea ce
semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de
altceva din celelalte; 38Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei
seminţe un trup al său. 39Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este
trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul
Apăsărilor şi altul este trupul peştilor. 40Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri
jpământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. /Alta
este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea ^ielelor.
Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.
42
Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, |
înviază întru nestricăciune; 43Se seamănă întru necinste, înviază întru sla- se
seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; 44Se seamănă trup ''^firesc,
înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhov- ‘-Şcesc.
45
Precum şi este scris: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu '.iflet viu; iar
Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă"; 46Dar nu iste întâi cel
duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. 47Omul cel $intâi este din
pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. 48
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
106 DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI
107
Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti Viaţa cea fără de moarte, ici iadul l-ai
cei cereşti. 49Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui omorât cu strălucirea Dumnezeirii; iar când ai înviat pe i morţi din cele de dedesubt,
ceresc. 50Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă
lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. Ţie!
51
Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, 52deodată, (La Utrenia învierii)
într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia
nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba.
53
Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai 'cat cheile
Fecioarei prin naşterea Ta, şi ne-ai deschis nouă uşile lui.
muritor să se îmbrace în nemurire. 54Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în (La Utrenia învierii)
nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul
care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. 55Unde îţi este, moarte, biruinţa
ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” 56Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea Deşi Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar pu- rea iadului ai
păcatului este legea. zdrobit şi ai înviat, ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule,
57
Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru ' and femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! Şi Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai
Iisus Hristos! 58Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în celor căzuţi ridicare.
lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul. (La Utrenia învierii)
(Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 15)
învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, nuia celui jură de
păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă ierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că
„învierea lui Hristos a adus, peste noi şi peste toată lumea, lumina deplină şi sensul Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de ne pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi
integral. înainte de înviere oamenii, nu ştiau în mod sigur pentru ce trăiesc şi nici pentru credincioşii, să ne hinăm sfintei învierii lui Hristos. Că iată a venit, prin Cruce, bucurie
ce există lumea. Totul era acoperit de întuneric. Bănuiau unii că vor avea parte după la ă lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, răstignire
moarte de o viaţă veşnică, dar nu aveau o siguranţă despre aceasta. Acum ştiu că după răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat.
viaţa de pe pământ vor avea şi o viaţă veşnică, fie fericită, fie nefericită, după cum au- (La Utrenia învierii)
folosit lumea aceasta, pentru cunoaşterea măririi lui Dumnezeu şi pentru ‘ dovedirea
dragostei întreolaltă, sau pentru a-şi satisface plăcerile egoiste,, trecătoare, muritoare şi,
deci, de la o vreme, plictisitoare.
Căci Iisus n-a înviat cu trupul, pe care l-a asumat ca Dumnezeu, numai pentru Sine,
ci pentru ca să ne dea şi nouă, prin Trupul Său înviat puterea să înviem: «înviind Iisus
din mormânt, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică» (Catavasiile învierii). ;
învierea lui Hristos ne dă această lumină şi bucurie, nu numai prin ceea ce însemna
ea, ci prin siguranţa că ea a avut loc. Celelalte religii dau i nişte idei despre binele făgăduit
de ele după moarte. învierea lui Hristos ne, dă siguranţa despre învierea şi fericirea noastră
veşnică, pentru că a fost un fapt arătat în istorie.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [69], p.140)
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din rminte viaţă
dăruindu-le.
(Troparul învierii Domnului)
7
O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi \ Teologia, lucrare a Duhului Sfânt
Cuvântul şi puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu
Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale. Vino, fiul meu, să te ocupi aici cu cercetarea dumnezeieştilor
(La Utrenia învierii) filosofii. în tine se va naşte o nouă lume, un duh nou, alt cer, care
nu-ţi sunt cunoscute. Cei cu care ai stat de vorbă până acum nu ştiu
despre acestea. ‘ţ Monahul nu este acela pe care îl întâlneşti tu şi
despre care auzi vorbin- du-se cuvinte fără rodire. Adevăratul călugăr este
rod al Duhului Sfânt.
Şi când, în ascultare şi în linişte, se vor curaţi simţurile tale şi se va
Despre Teologie odihni mintea ta şi se va curăţi inima ta, atunci vei primi har şi luminarea
cunoştinţei. Vei deveni în întregime lumină, în întregime minte, în între- t
gime străveziu.
Şi izvorăşte din tine aşa o teologie, încât dacă ar fi trei care să scrie în j
acelaşi timp, nu ar putea să cuprindă râurile care ies cu repeziciune şi care
„Teologia este cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele ' lăspândesc pace şi deplină nemişcare a patimilor în tot trupul. Se aprinde
simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvintele frumoase ale inima de iubirea dumnezeiască şi strigă: „Ţine, Iisuse al meu, valurile ha-
minţii ce se alcătuiesc prin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic rului Tău, că mă topesc ca ceara!” Şi într-adevăr se topeşte, neţinându-1.
sau lumesc. Şi 1 mintea este răpită în contemplaţie, în vederea cea dumnezeiască. Şi se
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p. 118) săli vârşeşte unirea. Se transformă omul şi devine una cu Dumnezeu, încât
nu se mai cunoaşte şi nu se mai distinge şinele său, precum fierul înroşit
în loc, când se aprinde şi se face una cu focul.
„Cel ce caută înţelesurile poruncilor fără porunci, dorind să le afle
Pe toate acestea le vei gusta şi tu când te vei alipi de un Părinte (Gheron)
prin învăţătură şi citire, este asemenea celui ce-şi închipuie umbra drept
duhovnicesc şi cu experienţă şi vei lucra rugăciunea minţii. Mă ai şi pe
adevăr. Căci înţelesurile adevărului se dăruiesc celor ce se împărtăşesc de
mine. Eu îţi voi scrie des şi îţi voi descrie taine din care, dacă trăieşti în
adevăr.”
lume, nici picătură nu poţi gusta din ele. Părăseşte luptele şi . cuvintele
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.98)
umflate. Pe omul cel dinlăuntru vrea Harul dumnezeiesc să-l
■ unească cu Dumnezeu. Atunci vei deveni folositor şi altora.
Teologia şi pocăinţa Citeşte, dacă vrei, Istoria Bisericească a lui Meletie, Arhiepiscopul
- Atenei, să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi mulţi alţii, au fost la
Nici celui ce teologhiseşte nu i se potriveşte pocăinţa, nici celui ce se început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte, dar s-au
pocăieşte, teologia5. Căci pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. slobozit în oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţenia
102, 12), pe atât e mai înaltă teologia decât pocăinţa. Căci precum se vaită simţurilor, pacea si liniştea Duhului; s-au afundat în oceanul Sfintei
un om aflat în boală şi neputinţe, sau precum strigă un cerşetor îmbrăcat în Scripturi crezând că . este suficientă ştiinţa de carte, şi nenumăraţi s-au
zdrenţe, aşa face cel ce se află în pocăinţă şi săvârşeşte cu adevărat faptele pierdut şi au fost
pocăinţei. Iar cel ce teologhiseşte este asemenea celui ce * aiutematizaţi de sinoade, sinoade din care mai înainte făceau parte.
petrece în curţile împărăteşti îmbrăcat în strălucirea vestmântului Citeşte şi vei vedea.
împărătesc şi vorbeşte neîncetat cu împăratul ca un intim al lui şi aude de (Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.233-234)
la el în jfc fiecare moment poruncile şi voile lui.
; (Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.50)
■m
5 Cei ce studiază teologia ca ştiinţă nu sunt îndreptăţiţi să spună: „Noi teologhisim, deci nu ni se potriveşte pocăinţa!”, deoarece ei nu teologhisesc, ci doar învaţă teologia ca ştiinţă, învaţă
ceea ce au teologhisit Sfinţii Părinţi. Fără pocăinţă şi smerenie nu se poate ajunge la adevărata Teologie. Fără harul lui Dumnezeu nu exista Teologie.
PARTEA AII-A DESPRE
MAICA DOMNULUI
DESPRE MAICA DOMNULUI 113
I
„ „La facerea de odinioară a strămoaşei Eva, Dumnezeu a luat coasta
^însufleţită a lui Adam şi a zidit-o ca femeie. De aceea n-a mai suflat în
ea ca în Adam, suflare de viaţă, ci a făcut partea pe care a luat-o din
Adam trupul întreg al femeii şi pârga Duhului, pe care au luat-o
împreună cu tru- )ul însufleţit, a făcut-o suflet viu deplin, făcând
deodată amândouă părţile omului. La fel, luând trup însufleţit din Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi jururea Fecioara Maria, ca o mica pârgă din
frământătura firii noastre, >dică din suflet şi trup, Făcătorul şi Ziditorul
Dumnezeu a unit-o cu dumnezeirea Sa necuprinsă şi neapropiată. Mai
bine zis unind fiinţial cu fiinţa întreg ipostasul dumnezeirii Lui, a unit
fiinţa noastră, în chip nea- at, cu aceea, adică fiinţa omenească şi fiinţa
Sa, zidind fiinţa ome- ca templu sfânt Sieşi. Astfel însuşi Făcătorul lui
Adam s-a făcut om vârşit în chip neschimbat şi neprefăcut. [...]
Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, intrând în pântecele Preasfintei
oare şi luând trup din ea şi făcându-Se om, s-a născut om desăvârşit
şi nezeu desăvârşit, fiind acelaşi amândouă în chip neamestecat. [...]
, O dată ce naşterea noastră în stricăciune s-a făcut prin femeia Eva,
’:uia ca naşterea noastră duhovnicească şi naşterea noastră din nou să se
' prin bărbat, adică prin al doilea Adam şi Dumnezeu. Priveşte potri-
raţională a lucrurilor: sămânţa celui stricăcios a născut şi naşte fii
căcioşi şi muritori; iar Cuvântul nemuritor şi nestricăcios al Nemurito-
ui şi Nestricăciosului Dumnezeu a născut şi naşte pururea fii nestri- ’oşi
şi nemuritori; după ce S-a născut El însuşi din Fecioara, prin Duhul t.
Potrivit acestora, Maica lui Dumnezeu este Stăpâna şi împărăteasa şi
“jia şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii toţi sunt slujitorii ei, precum
‘ţa este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt fiii ei, întrucât se
împăr- din preacuratul trup al Fiului ei.”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.131,156,161)
DESPRE MAICA DOMNULUI 114
T
Despre lauda Maicii Dumnezeu, chiar dacă nesfârşitul
Domnului număr al glasurilor s-ar uni,
laudele trebuincioase n-ar putea
aduce. Căci aceasta întrece, este
mai presus de orice fel de laudă.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [94],
„Bucură-te, Mane, fiica cea p.14)
preadulce a Anei, căci îndată către
tine dorul mă cheamă... Să cânte
chitările Duhului, glăsuirile cele „Oare ce cuvânt, o, fericită, ar
apostoleşti, să răsune chimvalele, fi de ajuns spre lauda dreptăţii tale,
înălţimile cuvântătorilor de a darurilor pe care ţi le-a făcut
Dumnezeu... Bucură-te Maica lui Mântuitorul şi a darurilor pe care
Dumnezeu, mai înainte rânduită. tu le faci oamenilor?... Mi se pare
Bucură-te, mai înainte aleasă prin că a cunoaşte şi a spune ale tale
dumnezeiescul sfat, vlăstar după cuviinţă face parte din
preadumnezeiesc al pământului, fericirea hărăzită celor drepţi...
sălăşluire a focului dumnezeiesc, Dar, o, Bunătate mai presus de
preasfântă alcătuire a Duhului, toate, pe care o ştim în viaţa
izvor al apei celei vii, rai care porţi aceasta şi o vom cunoaşte după
lemnul vieţii... mieluşea care a plecarea de aici! O, începătură a
născut pe Mielul lui Dumnezeu, fericirii şi a sfinţeniei,
Cel ce ridică păcatul lumii... cea îndrumătoare a tuturor! O, mân-,
mai presus de puterile îngereşti, tuire a oamenilor, şi mântuire a
Maică şi roabă... între oameni nu lumii, cale spre Mântuitorul, însăşi
este nimeni care să poată să laude Viaţă, şi toate celelalte pe care
după cuviinţă pe Născătoarea de după dreptate s-ar cuveni să le
DESPRE MAICA DOMNULUI 115
„Dacă cele nouă cete ale îngerilor ar cădea din cer şi ar deveni
demoni. Dacă toţi oamenii ar deveni răi. Dacă toate făpturile, cerul, lumi-
nătorii, preoţii, animalele s-ar lepăda de Dumnezeu. Toate aceste rele ale
făpturilor, comparate cu plinătatea Sfinţeniei Născătoarei de Dumnezeu
nu ar fi posibil să-l întristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stăpâna
noastră, Născătoarea de Dumnezeu a fost în măsură să-L mulţumească pe
Dumnezeu în toate. Numai aceasta stând între Dumnezeu şi oameni, pe
Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui
Dumnezeu. Fără mijlocirea ei, nimeni, nici înger, nici om, nu poate să se
apropie de Dumnezeu, deoarece numai ea singură este graniţă unică între
DESPRE MAICA DOMNULUI 117
firea cea creată şi cea necreată. Numai ea este dumnezeu, imediat după
Dumnezeu şi este aşezată pe locul doi, după Sfânta Treime, ca fiind
Maică adevărată a lui Dumnezeu. Aceasta singură este nu numai cămara
tezaurului întregii bogăţii a Dumnezeirii, ci şi cea care împarte tuturor,
îngerilor şi oamenilor, toate darurile duhovniceşti şi dumnezeieşti şi
strălucirile cele mai presus de fire, pe care Dumnezeu le dăruieşte
creaţiei. Şi nu este cineva care să o cheme cu credinţă şi să nu fie ascultat
cu milostivire; însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiu iubit al Fecioarei a dat pe
Maica Sa mamă nouă tuturor şi apărătoare pentru a ne ajuta la mântuire.”
(Sfântul Nicodim Aghioritul, [94], p.20)
„O, Mărie, cea preadulce şi după faptă şi după nume, ce dor este,
acesta, pe care-1 simt înlauntrul meu? Nu mă pot sătura a lăuda măreţiile
tale! Cu cât le laud mai mult, cu atât le doresc mai mult, şi dorul meu
DESPRE MAICA DOMNULUI 118
creşte fără de sfârşit şi setea mea devine neostoită, de aceea iarăşi şi iarăşi
doresc să le slăvesc.
Sufletul meu atât de mult este atras către Ea de iubire, încât şi numai
invocarea numelui ei îmi îndulceşte inima.”
(Sfântul Nicodim Aghioritul, [94], p.5)
|' „încă din timpurile apostolice şi până în zilele noastre, toţi cei care
I L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o şi pe cea care L-a născut, L-a
P, crescut şi L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă Dumnezeu-Tatăl a i
ales-o, Dumnezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălăş- ^
luit întru ea supunându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci
(■_ tcând era răstignit pe Cruce nu ar trebui atunci ca toţi cei care îşi mărtu-
tf'insesc credinţa în Sfânta Treime să o cinstească şi pe Maica Domnului? [„1
Chiar din zilele vieţii sale pământeşti, prietenii lui Hristos, Sfinţii Apostoli | s
au arătat o mare grijă şi dragoste faţă de Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu.”
(Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, [41], p.17)
I jffjfî
t' ,
AXION
împotriva nestorienilor6
6 Nestorienii sunt adepţii lui Nestorie. Ereticul Nestorie (sec.V) a fost patriarh al Constan-
tinopolului. El spunea că Sfânta Fecioară Mariă nu este Născătoare de Dumnezeu, ci doar
născătoare de om, sau născătoarea omului Hristos, care n-ar fi Dumnezeu.
120 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
PARTEA A III-
A DESPRE
SFINŢI
9
T
DESPRE SFINŢI 121
Despre sfinţi
„Când se vor
deschide cărţile
conştiinţei sfinţilor -
ia aminte! - va stră-
luci Hristos,
Dumnezeu, Cel
I ascuns acum întru
ei, cum a strălucit
înainte de veci
din Tatăl. Şi sfinţii
vor fi asemenea
Celui Preaînalt
(Isaia 14, 14). De
unde ştim aceasta?
Ascultă de
Mântuitorul însuşi,
spunând aceasta:
;«Atunci drepţii vor
străluci ca soarele»
(Matei 13, 14). Şi ce
alt chip sau soare e
acesta dacă nu Cel
singur numit de El
însuşi Soarele
dreptăţii (Maleahi 3,
DESPRE SFINŢI 122
20), Care singur va
răsări şi va străluci
în drepţi? Aceasta o
spune mai vădit
ucenicul iubit al lui
Hristos, care s-a
odihnit pe pieptul p,
Lui, zicând:
«Fraţilor, acum
suntem fiii lui
Dumnezeu, dar încă
nu s-a arătat ce vom
fi. Dar ştim că
atunci când se va
arăta, asemenea Lui
vom fi» (I loan 3, 2).
Dar o spun.e şi
Pavel: «Acum
cunosc în parte, iar
atunci L voi
cunoaşte precum am
fost cunoscut» (I
Corinteni 13, 12)
St,-. Deci sfinţii sunt
asemenea lui
Dumnezeu şi-L
vor cunoaşte pe
Dumnezeu. Atâta
cât i-a cunoscut
Dumnezeu pe ei şi
precum cunoaşte |
jţ ,Tatăl pe Fiul şi
Fiul pe Tatăl, aşa
trebuie să se vadă
şi să se cunoască
sfinţii unii pe alţii.
Chiar şi cei ce nu
s-au văzut
niciodată în
această lume
trupeşte vor trebui
DESPRE SFINŢI 123
să se cunoască
atunci unii pe
alţii. [...] Dar care
şi cum va fi slava
sfinţilor? Cea care
este şi a Fiului lui
Dumnezeu. Căci
zice: «Şi Eu ’
slava pe care Mi-
ai dat-o Mie, le-
am dat-o lor, că
să fie una, precum
Noi ma suntem
(loan 17, 23).
Vezi că slava dată
Fiului dinainte de
veci de Dumnezeu
şi Tatăl e dăruită
de Fiul însuşi,
sfinţilor şi aceştia
sunt toţi una?”
(Sfântul Simeon
Noul Teolog, [86],
p. 174)
124 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Despre Sfintele Moaşte
piei de oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi, strâmtoraţi, îndu- ' rând rele, ei
de care lumea nu era vrednică, rătăcind în pustii, în munţi, în peşteri şi în
crăpăturile pământului» (Evrei 11, 37-38). Să-i cinstim pe profeţii dinaintea
venirii harului, pe patriarhi, pe drepţi, pe cei care au vestit mai dinainte
venirea Domnului. Privind la traiul tuturor acestora, să le .urmăm credinţa
(Evrei 13,7), dragostea, nădejdea, zelul, viaţa, stăruinţa în pătimiri, răbdarea
până la sânge ca să avem părtăşie cu ei şi la cununile slavei.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.175)
De este vreo cuviinţă, de este vreo laudă, se cuvine sfinţilor; că săbiilor şi-
au plecat grumajii pentru Tine, Cel ce ai plecat cerurile şi Te-ai ogorât.
Vărsatu-şi-au sângele pentru Tine, Cel ce Te-ai micşorat pe Tine însuţi şi
chipul robului ai luat. Smeritu-s-au până la moarte, sărăciei Tale urmând.
Cu ale căror rugăciuni, după mulţimea îndurărilor Tale, umnezeule,
miluieşte-ne pe noi.
(La Vecernie, joi, în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post)
■
Despre întemeierea Bisericii
„Creştinii sunt mădulare ale Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Hristos,
Capul ei fiind însuşi Hristos, iar Luminătorul ei - Duhul Sfânt.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.71)
T
călăuziţi de Duhul Sfânt, le-au concentrat, în cel de-al nouălea articol al
Apostolicitatea Bisericii
„Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după har. în toată
viaţa lor, fiecare dintre ei, urmând Apostolului Pavel, zice despre sine: «Nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Galat. 2, 20). [...] La ei toate sunt
Dumnezeu-omeneşti, pentru că toate sunt din Dumnezeu-Omul Hristos
însuşit de bună voie prin sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte bune ale
credinţei, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi a celorlalte. [...] Această
Dumnezeu-omenească apostolicitate se prelungeşte toată asupra urmaşilor
purtători de Hristos ai Apostolilor: asupra Sfinţilor Părinţi. între Apostoli şi
Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nici o deosebire: în ei deopotrivă trăieşte, şi
lucrează, şi nemureşte, şi înveşniceşte Unul şi Acelaşi Dumnezeu-Om
Hristos, Care ieri şi astăzi şi în veci este Acelaşi (Evrei 18, 8). [...] Tradiţia de
căpătâi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos Cel viu, aflat
întreg în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, căruia El îi este cap
nemuritor şi veşnic.”
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.44)
130 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 1
„Celor botezaţi în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează
în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip
ascuns; dar atârnă de noi să facem sau să nu facem binele pentru care avem
puterea.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.318)
DESPRE SFINŢI 131
Cel dintâi Sfânt Sobor a avut loc la Niceea, în anul 325, cu 318 de»-
Sfinţi Părinţi; împotriva arienilor8.
Al doilea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol, în anul 381, cuS
150 de Sfinţi Părinţi; împotriva pnevmatomahilor9.
Al treilea Sfânt Sobor a avut loc la Efes, în anul 431, cu 200 de Sfinţi/
Părinţi; împotriva nestorienilor. _
J
Al patrulea Sfânt Sobor a avut loc la Calcedon, în anul 451, cu 630ţ-
de Sfinţi Părinţi; împotriva monofiziţilor.
Al cincilea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol, în anul 553, cu: 160
de Sfinţi Părinţi; împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chirii IH.
Al şaselea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol în anul 680, cu
165 de Sfinţi Părinţi; împotriva monoteliţilor.
ţ Al şaptelea Sfânt Sobor a avut loc la Niceea, în anul 787, cu 360 de Sfinţi
Părinţi; împotriva prigonitorilor icoanelor11.
£ ([5], [6], [61])
$
ÎL; Crezul mărturisit de către cei 150
de Sfinţi Părinţi de Ia Soborul
âl'doilea
„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic [Atotţiitorul], Fă-
cătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, Care din Tatăl '-
apăscut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu ade- văiat
din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl,
' nit Care toate S-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră
Bântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din
"ecioara Maria şi S-a făcut om; şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui jgnţiu
8Arienii sunt adepţii Iui Arie. Ereticul Arie (sec.IV) era preot în Alexandria. Spunea că Iisus
Hristos nu este Fiul Iui Dumnezeu, ci o creatură.
9 Pnevmatomahii (luptătorii împotriva Sfântului Duh) sunt adepţii lui Macedonie (sec.IV). 1
Acest eretic era episcop în Constantinopol. El spunea că Sfântul Duh nu este Dumnezeu.
136 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scrip- uri, şi S-a
înălţat la ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, JJjudece
viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul tântv
Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună jŢatăl
şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru L'n.i,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisim un [singur]
Botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului
eelya să vină. Amin.”
T
îndreptăţită mânie, au alungat cu o au predat lămurit Bisericii; pe
praştia Duhului pe lupii cei care, lăudându-i cu credinţă, să-i
primejdioşi şi molipsitori, izgonind fericim, zicând: O! dumnezeiască
din staulul Bisericii pe cei ce tabără, ostaşi grăitori de Dumnezeu
căzuseră spre moarte şi erau ca nişteai oştii Domnului; luceferi mult
bolnavi fără vindecare. luminători ai cerului duhovnicesc;
turnurile cele de nesurpat ale
(Stihiri la Duminica Sfinţilor Părinţi)
Sionului celui tainic; florile Raiului
Ceata Sfinţilor Părinţi, cele cu mireasma Mirului; gurile
adunându-se de la marginile lumii, a cele cu totul de aur ale Cuvântului;
dogmatizat o Fiinţă şi o Fire a lauda Niceii, podoaba lumii, rugaţi-
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului vă neîncetat pentru sufletele noastre.
Duh, şi învăţătura despre Dumnezeu
DESPRE BISERICA 137
(Stihiri la Duminica Sfinţilor Părinţi yremea sfinţilor din Noul Testament.
de la Niceea) Dumnezeu n-a dat ceva scris
apostolilor, ci în loc de scrieri le-a
făgăduit că le va da harul Duhului,
zicând: Acela vă va aduce aminte de
toate.
Şi ea să cunoaşteţi că era mai
Despre Sfânta Scriptură şi bună această cale, ascultă ce spune
Sfânta Predanie Dumnezeu prin profetul Ieremia:
Şi voi face cu voi legământ nou,
dând legile Mele în mintea
voastră şi le voi scrie pe inimi şi
toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
Importanţa (Ieremia 31, 31-33). Pavel, de
Sfintei Scripturi asemenea, arătând superioritatea
„Ar fi trebuit să nu avem acestei căi spunea că a primit
nevoie de ajutorul Sfintelor legea nu pe table de piatră, ci pe
Scripturi, ci să avem o viaţă atât de tablele de came ale inimii (II
curată încât harul Duhului să fi ţinut Corinteni 3, 3). Cu vremea, însă,
oamenii s-au abătut de la drumul
locul Scripturilor în sufletele noastre.
cel drept; unii din pricina
Şi după cum Sfintele Scripturi sunt
învăţăturilor greşite, iar alţii din
scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit
pricina vieţii şi purtărilor lor. De
ca inimile noastre să fi fost scrise cu
aceea a fost nevoie de aducerea
Duhul Sfânt. Dar pentru că am
aminte a Scripturilor.
îndepărtat harul acesta, haide să
Gândeşte-te cât de rău am
pornim pe o cale nouă. Prima cale
ajuns! Noi, care eram datori să
era negreşit mai bună, şi Dumnezeu vieţuim atât de curat, încât să nu
a arătat aceasta prin spusele şi prin mai fie nevoie de Sfintele
faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit Scripturi, ci în loc de hârtie să fi
prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu dat Duhului inimile noastre spre a
urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a scrie pe ele, am pierdut cinstea
vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că aceasta şi am ajuns să avem
a găsit sufletul lor curat. Când însă nevoie de scrieri. Şi, cu toate
întreg poporul a căzut în păcate acestea, nici de acest al doilea
grele, atunci da, atunci a fost nevoie leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-
de scrieri, de table, de însemnarea în am folosit cum trebuie. Noi
scris a tuturor faptelor şi cuvintelor suntem de vină că am avut
lui Dumnezeu. trebuinţă de Sfintele Scripturi şi că
Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a nu am atras asupra inimilor
petrecut nu numai pe vremea sfin- noastre harul Duhului. Gândeşte
ţilor din Vechiul Testament, ci şi pe acum ce mare vină avem că nu
138 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
I
terul nostru personal, întărind în noi conştiinţa că ne aflăm prin creaţiune şi
Scriptură, într-o relaţie cu Persoana supremă a Cuvântului.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [88], p.509, nota 893)
Sfânta Predanie
„Din cale-afară de însemnat este acest lucru: In Biserica Ortodoxă a lui
Hristos, Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de viaţă făcătoare, este alcătuită
din: Sfânta Liturghie, toate sfintele slujbe dumnezeieşti, toate Sfintele Taine,
toate sfintele fapte bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată
dragostea veşnică, toată viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul Domnul Hristos,
toată Sfânta Treime, toată viaţa Dumnezeu-omenească a Bisericii în toată
plinătatea sa Dumnezeu-omenească, împreună cu Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii.”
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.47)
¥
Această Sfântă
„în afara Bisericii cea Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească nu;Rânduială se găseşte scrisă în Molitfelnicul editat în anul 1992.
există mântuire.”
(Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, [46], p. 119) i
trebuie Dumnez
să eu prin
unească adevărat
întotdea a Lui
una cunoaşte
Credinţa re şiDESPRE
142 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Orto- închinar
BISERICĂ 143
doxă cu e la El;
faptele Ortodox
cele ia este
bune şi proslăvi
să aibă rea de
fapte către
bune Dumnez
întru eu, prin
Credinţa dăruirea
Ortodox harului
ă" Atotsfân
(Sfântul tului
Paisie de Duh, a
la omului,
Neamţ, care
[58], slujeşte
p.137) Lui cu
adevfuat
Duhul
„O este
rtodoxia slava
este creştinil
adevărat or (Ioan
a 7,39).
cunoaşte Unde nu
re a lui este
Dumnez Duhul,
eu şi acolo nu
cinstire esie
a lui Ortodox
Dumnez ie.
eu; Nu
Ortodox este
ia este ortodoxi
închinar e în
ea la învăţătu
Dumnez rile şi
eu în filosofar
Duh şi ile
Adevăr, omeneşt
Ortodox i: în ele
ia este dom- ■
proslăvi neşte
rea lui ştiinţa
DESPRE BISERICĂ 143
cu nume credinţ
mincino e şi
s, care e confesi
roada uni şi
căderii. unirii
Ortodox cu
ia este Biseric
învăţă- a
tura Ortodo
Sfântulu xă?
i Duh, Necesi
dată de tatea
Dumnez indispe
eu nsabilă
oamenil a
or spre lepădăr
mântuir ii de
e. Unde ^credin
nu este ţele şi
Ortodox confesi
ie, acolo unile
nu este false, a
mântuir negării
e.” rătăciri
(Sfântul lor, a
Ierarh mărturi
Ignatie sirii
Briancia adevă-
ninov, ii
[27], credinţ
p.99). e şi
pocăinţ
ei de
„în toate
afara păcatel
Bisericii
nu este e
mântuire. dinaint
” e, a
(Sfântul făgădu
Ioan din inţei
Kronsta date lui
dt, [32], )umne
p.43)
zeu de
„Ce
a păzi
înseam
şi
nă
mărturi
rândui
si cu
ala
tărie
trecerii
credinţ
de la
a
diferite
nealter
ată, a şi
feririi Hristos
de Dumnez
Ipăcate eu ste
şi a Capul ei.
vieţuiri Eşti oare
144 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
i în un
DESPRE BISERICĂ 143
virtute. membru
” vrednic
(Sfântul al acestei
Ioan din obşti,
Kronstad duci oare
t, [32], o iaţă
p.83) sfântă, te
căleşti
neîncetat
, cauţi
să-ţi
îndrepţi
De inima şi
spre viaţa,
năravu-
răspu rile,
ndere gânduril
a e,
celor simţămin
care tele,
aparţi intenţiile
,
n năzuinţel
Biseri e,
cii întreaga
ta
purtare?
Eşti un
„Aparţii mădular
Bisericii al ei viu
lui sau
Dumnez mort?
eu sau Oare te
obştii vor primi
credincio Sfinţii,
şilor în când vei
Hristos; trece din
stă această
Biserică viaţă
este vremelni
Trupul că la cea
cel Unul veşnică?
al lui Nu te
Hristos vor
DESPRE BISERICĂ 145
lepăda ca
pe tun
mădular
putred,
urât
mirositor
,
netrebnic
? Nu va
fi oare
partea ta
cu cei
glepădaţi
.de
Dumnez
eu? -
Grăbeşte
-te să
mai
îndrepţi
ceva, să-
ţi
îndrepţi
aţâ
purtarea
ta. Ţi s-a
dat
vreme
pentru
aceasta.”
(Sfântul
Ioan din
Kronstad
t, [32],
p.79)
DIN ÎNVĂŢĂTURA
Despre cultul SFINŢILOR
divin al BisericiiPĂRINŢI
Ortodoxe (Sfântul Ioan DESPRE[30],BISERICA
144Damaschin, p.45,49, 55)
145
DESPRE OM
Pl'r,’ DESPRE OM 149
i
Atunci, luând Domnul Dumnezeu
ţărână din pământ, a făcut pe om şi j-a
suflat în faţa lui suflare de viaţă
şi s-a făcut omul fiinţă vie.
Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus in
grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.
A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: «Din toţi
pomii din rai poţi să mănânci,
Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi, căci, în ziua
în care veţi mânca din el, veţi muri negreşit!»
Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i
facem ajutor potrivit pentru el».
Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului
şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi;
aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.
Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi
tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva
lui.
Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi,
dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu came.
Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a
adus-o la Adam.
Şi a zis Adam: «Iată, acesta-i os din oasele mele şi came din carnea
mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu
femeia sa şi vor fi amândoi un trup».
(Facerea, cap.2)
„Poate că aceasta e cea mai proprie definiţie a persoanei: izvor de viaţă Despre deosebirea dintre sufletul omului şi sufletul
pentru altul şi bucurie de viaţă primită de la altul.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [70], p.221)
animalului
Faţa omenească
„Sufletul fiecăruia din dobitoacele necuvântătoare este viaţa trupului
„Faţa omenească este prin ea însăşi mijlocul de comunicare între oa- ufleţit prin el. Ele au viaţa nu ca fiinţă, ci ca lucrare, nefiind în sine ci tru
meni. Faţa nu e dată omului pentru o existenţă a lui în izolarea individualistă. altul. Căci această viaţă nu se vede să aibă nimic altceva, decât cele le
Din acest punct de vedere există o mare identitate de rol între faţă şi cuvânt. lucrează prin trup. De aceea, desfăcându-se acesta, se desface numai- 'ât
Amândouă sunt date insului pentru a se comunica altora. Ele sunt date şi ea. [...]
omului pentru că el este persoană, deci subiect comunicabil, subiect pentru Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viaţa trupului însufleţit prin el
alte subiecte. Ca persoană omul nu există numai pentru sine, ci şi pentru şi are lucrare de viaţă făcătoare pentru altul, lucrare ce se arată adică în
ceilalţi, sau se realizează pe sine în comunicare cu ceilalţi. în faţa şi cuvântul trupul însufleţit de el. Dar are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi ca fiinţă,
lui se reflectă şi se realizează conştiinţa sa că e pentru alţii, că nu se poate întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi. Căci se arată având viaţa
realiza decât în comuniunea cu alţii. în faţa omului se reflectă toate urmele raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât viaţa trupului
lăsate de întâlnirea şi de convorbirea cu ceilalţi oameni. Iar cuvintele lui se şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul :
îmbogăţesc din convorbirea cu ceilalţi, din învăţarea de la ei, din cuvântul lor nu se destramă.”
oral sau scris. In faţa şi în cuvintele fiecăruia se păstrează urmele şi vibraţiile (Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.441-442)
sentimentelor produse de alţii, sau sentimentele nutrite şi exprimate faţă de
alţii. [...]
. Faţa ţine de om, pentru că el este pentru alţii, şi prin faţă îşi arată
trebuinţa să fie cu ei, să se intereseze de ei, şi alţii să ştie că el se interesează
de ei. Faţa nu aparţine cuiva în izolare. Faţa e proiecţia inevitabilă a insului
spre ceilalţi. Ea ţine de el, pentru că el ţine de ceilalţi. De aceea a luat Fiul lui
Dumnezeu faţă omenească. El a arătat prin aceasta interesul Lui faţă de noi,
voinţa de a comunica cu noi.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [63], p.58)
Fericirea
„Numai persoana poate iradia viaţa şi deci poate da altuia fericirea. )f
Numai persoana poate primi altă persoană ca viaţă inepuizabilă şi necon-
fundată cu sine. Nu -din lucruri şi din valori spirituale abstracte trăite în
158 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Despre minte
„Trapul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fară
ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se
poate bucura de lumină, aşa şi sufletul, dacă nu are minte bună şi vieţuire
cuvioasă, este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul
tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea
Lui şi de bunurile veşnice. [...]
Mintea nu este suflet10, ci dar de la Dumnezeu care mântuieşte sufletul.
Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce-i plăcut lui Dumnezeu: să
dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile
cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti.”
(Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.44,39)
Curăţirea minţii
„Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea. Căci de nu va intra Cel
puternic să dezarmeze şi să lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada.”
(Sfântul Ierarh Diadoh, [81], p.424)
Mintea curată
„Mintea curată este aceea care s-a despărţit de neştiinţă şi e
luminată de lumina dumnezeiască.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.65)
Simţirea mintii
„Simţirea minţii constă în gustarea precisă a realităţilor distincte din
10 Mintea nu este suflet, ci este în suflet.
DESPRE OM 159
lumea nevăzută. Căci precum prin simţul gustului trupesc, când se află în
stare de sănătate, deosebim fără greşeală cele bune de cele rele şi dorim ,
cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în deplină sănă-
▼ tate şi fără griji, poate să simtă din belşug mângâierea dumnezeiască şi
să ' nu mai fie răpită niciodată de contrariul aceleia.”
ţ (Sfântul Ierarh Diadoh, [81],
p.425)
Cugetarea
„Cugetarea este lucrarea prin care mintea intră în relaţie specială cu
* diferite obiecte sau subiecte. în acest rol cugetarea descoperă
înţelesurile . lucrurilor şi aceste înţelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel
cuvintele sunt
)?s implicate virtual în cugetare şi deci în minte, dar şi îmbogăţesc mintea şi
cugetarea, prin specificarea exprimată a înţelesurilor lucrurilor reale.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [87], p.67, nota 84)
Cuvintele
£ „Cuvintele sunt relaţiile exprimate ale minţii cu realităţile specificate
- | ui cugetare. Propriu-zis ele indică realităţile, deci ţin de realităţi, dar
* întrucât înţelesurile realităţilor sunt descoperite de minte prin cugetare,
r- Ji\intele se pot socoti ca ţinând fiinţial de minte sau de cugetarea ei,
., ş.-îndreptată spre realităţile specificate, sau cu voinţa de a le specifica.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [87], p.67, nota 84)
11ci trebuie să avem mare atenţie pentru a deosebi adevărul de înşelare. Sfântul Simeon ul
Teolog vorbeşte de o reală răpire în rai, nu de închipuirea unei astfel de răpiri. De af
sfătuirea cu un Părinte duhovnicesc este foarte importantă.
DESPRE OM 161
* „Inima curată face transparent p.72, nota 159)
pe om sie însuşi. Cât timp inima e
pă- tă, omul nu se poate cunoaşte
pe sine îiisuşi pentru că nu-şi este Inima împietrită
tran- arent nici sieşi cum nu este
) „Organul sufletesc prin care
nici altora*. Se interpune între el şi
simţim mila şi devenim miloşi e
sinea sa definită preocuparea de
inima.
altceva inferior şi mărginit. Inima
' e puntea simţitoare între persoană
curată e pro- nzimea abisală a
şi persoană, prin ea dăm mila, dar
omului, descoperită. Căci nu se
şi mţim mila lui Dumnezeu. Omul
mai interpune nici un ând despre
cu inima împietrită e omul fără
vreun obiect limitat între el şi
inimă, uul în care nu mai
această profunzime.”
funcţionează acest organ. Când el
(Părintele Dumitru Stăniloae, [86],
se înviorează, se
simte străpuns în învârtoşarea lui, dar nu se poate simţi deplin străpuns decât
în întâlnirea cu Dumnezeu Cel milostiv.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.433, nota 608)
12 Nu spune că vieţuitoarele n-au fost făcute de Dumnezeu. Când spune că sunt operele naturii,
Sfântul Ioan cunoaşte că natura aceasta a fost creată de Dumnezeu. în capitolul m din
Dogmatică, Sfântul Ioan Damaschin spune clar că „există Dumnezeu care a urzit acest univers,
îl ţine, îl păstrează şi are totdeauna grijă de el”, iar în capitolul V din Cartea a doua spune că
vieţuitoarele şi plantele au fost create de Dumnezeu.
162 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
„Când face cineva voia lui Dumnezeu, îşi face proprie voia lui
DESPRE OM 163
Dumnezeu. Dar şi-o face cu voia sa 13, sau îşi pune voia sa la dispoziţia lui
Dumnezeu. Căci făcând omul voia lui Dumnezeu, e activă şi voia lui
Dumnezeu în voia omului. Dar nu voia lui Dumnezeu se pune la dispoziţia
omului, ci a omului la dispoziţia lui Dumnezeu. Cele două voi ajung la o
unitate, dar fără confuzie.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, Filocalia 11, [91], p.273, nota 372)
13 Voia omului nu este anulată de voia lui Dumnezeu. Fac voia lui Dumnezeu pentru
că eu |>' vreau aceasta. Dar vreau aceasta nu în mod egoist şi autoritar, ci pentru că ştiu că
Dumnezeu vrea să fac voia Lui. Iubirea de Dumnezeu mă îndeamnă să fac voia Lui.
1
Vo în
164 DIN ÎNVĂŢĂTURA ia cursă.”
egoi (Sfântu
16
SFINŢILOR PĂRINŢI stă l Ioan
5
(voi Prooro
a cul,
cea
rea Filocal
sau ia 11,
voia [91],
de p.207)
la li,
drac
i)
Desp
„Vo re
ia cea de
la draci
conşti
este inţă
pornirea şi
de a-ţi despr
apăra e
dreptatea
ta şi de a
judec
te ata
încrede Iui
în tine. Dum
Atunci nezeu
eşti prins
„V faci şi a
oinţa socoti
ce-ţi că tu nu
vine de poţi
la draci, greşi. E
sau pe lauda cu
care ei păcatele
te fac să proprii.
ţi-o Ţi-ai
socoteşt închiriat
i drept eul
voinţa demonu
ta, este lui. E
voinţa dovada
de a te mândrie
justifica i egoiste
în tot ce ce-şi
DESPRE OM 167
măsura e de
împlinir păcat,
ii lor.” conştii
(Sfântul nţa se
Marcu războie
şte
Ascetul,
îndelun
[81], g.
p.308) C
„ onştiinţ
Conştii a este
nţa este legea
o firească
simţire .
a C
duhului onştiinţ
omenes a l-a
c, călăuzit
subţire, pe om
lumino până la
asă, Legea
care scrisă.
deoseb Omenir
eşte ea
binele căzută
de rău. şi-a
A însuşit
ceastă treptat
simţire un fel
deosebe nepotri
şte mai vit de a
limpede gândi
binele cu
de rău privire
decât la
mintea. Dumne
Es zeu,
te mai cu .priv
greu să ire la
amăgeş bine şi
ti rău:
conştiin raţiune
ţa decât a cu
mintea. nume
Şi mincin
cu os a
mintea împărtă
amăgit şit
ă, care nedrept
e atea jsa
sprijinit conştii
ă de nţei.
voia Legea
iubitoar scrisă a
168 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
devenit a
un conştii
lucru nţei e
de sprijinit
neapăra ă şi
tă înălţată
trebuinţ de
ă Curmar
pentru ea
^călăuz învăţăt
irea urii lui
spre Hristos
adevăra .
ta St
cunoşti area de
nţă de sănătat
Dumne e a
zeu şi conştii
spre nţei şi
lucrare lucrare
a a ei cea
bineplă dreaptă
- „cută sunt cu
Lui. pu-
în ftmţă
văţătur numai
a lui în
Hristos sânul
, Biserici
pecetlu i
ită de Ortodo
Sfântul xe,
Botez, fiindcă
tămădu orice
ieşte gând
con- nedrept
ştiinţa primit
de Bue
vicleni om are
a cu înrâurir
care a e
molipsi asupra
t-o conştii
păcatul nţei,
(Evrei abătând
10, 22). -o de la
După lucrare
ce ni a ei cea
js-a dreaptă
înapoia .”
t, (Sfântul
lucrare Ierarh
a cea Ignatie
dreaptă Briancia
DESPRE OM 169
ninov, cu
[24], putinţă
p.82) msefac
e
făţărie
„ cu
Dumne daruri;
zeu ci fie-
judecă Ţi milă
faptele de
după mine,
intenţiil Stăpân
e lor. e, şi mă
Căci apără
zice: de ânia
«Să-ţi Ta cea
dea înfricoş
ţie ? ătoare.
Domnu (La
l după Utrenie,
inima în
ta» (Ps. Duminic
19,5).” a
(Sfântul înfricoşă
Marcu toarei
Ascetul, Judecăţi
[81], )
p.307)
N
emitam
ică va
fi
întreba
rea,
înfricoş
ătoare
va fi
acolo
judecat
a,
gmde
înainte
a
Judecăt
orului
nu se
va
tăinui
nimic,
unde
nu va fi
170 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Despre înşelare
„înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. [...] Protopă- rinţii
noştri s-au amăgit, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind
minciuna ascunsă sub chipul adevărului s-au vătămat pe sine.[...] Toate felurile
de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în rugăciune apar ca
urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-
a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii. [...] Pocăinţa şi toate cele ce o
alcătuiesc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii,
lacrimile, osândirea de sine, pomenirea şi simţirea din vreme a morţii, a judecăţii
lui Dumnezeu şi a muncilor celor veşnice, simţirea că Dumnezeu este de faţă,
frica de Dumnezeu, toate acestea sunt daruri dumnezeieşti, daruri de mare preţ,
daruri care sunt începutul şi temelia oricărei sporiri, chezăşia darurilor mai înalte
şi veşnice. Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putinţă să ni se
încredinţeze darurile cele din urmă. «Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre, a
spus Sfântul Ioan Scărarul, dacă nu am dobândit inimă îndurerată, atunci nevo-
inţele noastre sunt şi mincinoase şi deşarte.» Pocăinţa, duhul înfrânt, plânsul sunt
semne care dau mărturie despre nevoinţa cu bună cuviinţă în rugăciune; lipsa lor
este un semn al abaterii spre o direcţie greşită, semn al amăgirii sau al
sterpiciunii. [...]
Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită este atunci când
cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau himere,
luându-le la arătare ca fiind din Sfânta Scriptură, iar de fapt - din propria lui
stare, din căderea sa, din păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri îşi măguleşte
părerea de sine, slava deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine
însuşi.”
(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.237-241)
Despre minciună
Felurile patimilor
„Patimile au felurite numiri, dar se împart în sufleteşti şi trupeşti. [...]
Patimile trupului sunt: curvia, preacurvia, necurăţia, destrăbălarea, ne-
dreptatea, lăcomia pântecelui, lenea, uşurătatea, iubirea de podoabe (luxul),
iubirea de petrecere şi celelalte.
Patimile iuţimii sunt: mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică
(vărsarea năprasnică a fierii), cutezanţa semeaţă, înfumurare, trufia şi celelalte.
Ale pofte sunt: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, iubirea de plăcere,
iubirea de arginţi, iubirea de sine care e cea mai cumplită de toate.
Patimile părţii raţionale sunt: necredinţa, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea,
făţărnicia, grăirea de rău, clevetirea, osândirea, dispreţuirea, luarea în râs,
prefăcătoria, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri
ascunse, ironia, fala, dorinţa de a plăcea oamenilor, semeţia, jurăminte strâmbe,
vorbirea fără rost.
Ale minţii sunt: părerea de sine, înălţarea, laudele, cearta, pizma, încântarea
de sine, grăirea împotrivă, surzenia cu voia, închipuirea, nălucirile,
răstălmăcirile, dorinţa de a te arăta, iubirea de slavă, sau mândria, cea dintâi şi
cea mai de pe urmă din toate relele.
Iar ale cugetării sunt: împrăştierile, rătăcirile, robirile, întunecare,
orbirea, amăgirile, momelile, încuviinţările, aplecările, abaterile şi cele
asemenea acestora.”
DESPRE
(Sfântul OMSinaitul, [87], p.113-115)
Grigorie 173
Maica patimilor
„Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, aşa de moleşit, de des-
ajat şi de fără minte, ca iubirea de sine, maica patimilor.”
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p. 129)
Patimile şi smerirea
„Nu din voia lui Dumnezeu se ivesc patimile cele rele în noi. Dar
mnezeu îngăduie să se ivească, respectând libertatea noastră rău înţe- ă
de noi, sau mai bine zis o voinţă slăbită din negrija noastră. însă se
cel ce se leneveşte, nu-1 deşteaptă pe el, ci mai vârtos îl îndeamnă spre
cel iu. Când va vedea pe cel ce doarme în timpul rugăciunii, nu-1
trezeşte, ci înai vârtos şi linişte îi dă. Dacă va vedea pe firate odihnindu-
se, îl cleveteşte; dacă îl vaDESPRE OM înaintea tuturor175îl
vedea în greşeli,
batjocoreşte.
Vai de cel ce zavistuieşte! Că inima lui totdeauna în scârbe se slăbă-
'nogeşte, şi trupul lui cu gălbiciunea se strică şi puterea lui se
împuţinează. Către toţi este amar şi tuturor vrăjmaş; pe toţi îi urăşte şi
către toţi se faţămiceşte şi vicleşug face. Astăzi cu unul se împrieteneşte,
iar mâine cu altoi şi după toţi se schimbă, şi după voia fiecăruia se
preface, şi după puţin timp pe toţi îi defaimă.”
fe (Sfântul Efrem Şirul, [16],
p.67)
Egoismul
Egoismul şi iubirea
Despre mândrie,
neascultare şi erezii
mândreşte împotriva aproapelui, ca mai bogat sau ca mai frumos decât acela
sau ca mai bine îmbrăcat sau de neam mai bun. [...]
Iar mândria călugărească se arată când cineva suferă de slava deşartă
pentru că priveghează sau posteşte, sau că e evlavios, sau că are o bună
vieţuire, sau că e sârguincios. Ba uneori se şi smereşte cineva de dragul
slavei. Acestea ţin de mândria călugărească.”
(Ava Dorotei, [89], p.50l)
Mândria şi rugăciunea
„Când, rugându-te, ai dobândit ceea ce ai cerut şi de aceea te-ai mân-
drit, e vădit că nu te-ai rugat după Dumnezeu, nici n-ai primit ajutorul lui
Dumnezeu, ci ai fost sub lucrarea dracilor, ca să ţi se mândrească inima:
Căci atunci când ajutorul vine de la Dumnezeu, sufletul nu se mândreşte, ci
mai vârtos se smereşte şi se minunează de marea milă a lui Dumnezeu, care
binevoieşte să miluiască pe păcătoşi, măcar că sunt nevrednici şi se supără
totdeauna. Se minunează că nu ne dă după păcatele noastre, ci în
A
' DESPRE OM 180
£ multa Lui răbdare trece cu vederea păcatele noastre şi ne rabdă îndelung şi
i,c miluieşte. Şi de aceea nu se mândreşte, ci tremură şi-L slăveşte.”
([91], p.419)
„Pentru a-ţi smeri cugetul când ai făcut tot binele şi ai păzit toate
piimncile, adu-ţi aminte de cel ce a spus: «Când veţi fi făcut toate acestea, I',
spuneţi că slugi netrebnice suntem, căci ceea ce eram datori să facem am
făcut» (Luca 17, 10). [...] De ţi şe întâmplă să faci vreun bine, să şti că
■ .icesta este un dar al lui Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui. Căci El pe toţi
îi iniluieşte. [...] Căci zice Apostolul: »Ce ai ce n-ai luat? Iar dacă ai luat, ce te
lauzi ca şi când n-ai luat?» (I Corinteni 4, 7).
Iar gândului ce te laudă pentru orişice fel de lucru, spune-i că cei ce ‘l
gf plutesc pe mare, chiar dacă li se întâmplă să se bucure de linişte sunt încă
pe mare şi trebuie să se aştepte încă la furtună, la primejdie şi la sfărâma- rm
corăbiei.”
([91], p.412-415)
H
epoate reţine mintea la un singur
lucru, pentru că fiecare e mărginit
şi nu fpoate întreţine în om un
interes netrecător. Când mintea se
îndreaptă însă
„Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăţi au fost amă giţi de
duhul părerii de sine.”
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.149)
Tămăduirea amintirii
„Tămăduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, născătoare de
gânduri stricătoare, la starea ei simplă de la început. Căci neascultarea, unealta
păcatului, nu a stricat numai amintirea simplă a sufletului faţă de bine, ci şi toate
puterile lui, întunecând dorinţele fireşti ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o
tămăduieşte, ridicând-o de la starea contrară firii, la cea mai presus de fire, în
mod principal, pomenirea stăruitoare a lui Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi
străbătută de Duhul.”
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.61)
Despre anatema
' Si noade mai sus numite şi pe toţi cei care au gândit sau gândesc cele ase-
: . menea ereticilor mai sus pomeniţi şi care au rămas în nelegiuirea lor până
i K-: la moarte, unul ca acesta să fie dat anatemei.”
(Hotărâre a Soborului al cincilea de la Constantinopol, [5], p.35)
împotriva celor care spun că anatema
dată sobomiceşte pentru o erezie se
poate ridica
„Jurământul, adică anatema, ce s-a pus mai înainte sobomiceşte de către
patriarhii Răsăritului asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, cum
ar fi pentru cei care îşi fac cruce cu două degete sau şi în al tele careva se
împotrivesc şi nu se supun - o asemenea anatemizare pusă, a fost mai pe urmă
dezlegată de vreun Sobor al Răsăritului sau nu? Şi pot oare unii arhierei fără
Sobor şi învoirea şi vrerea patriarhilor Răsăritului să dezlege asemenea
jurământ?
Răspuns: un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se
împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asupra acelor ce-şi fac cruce cu două
degete sau prin altele se împotrivesc şi nu se supun, este pusă de patriarhii
Răsăritului sobomiceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul
lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui' Hristos.
Şi mai întrebaţi încă dacă, o asemenea anatemă pusă a fost dezlegată de
oarecare Sobor al Răsăritului sau nu?
Vă răspund: ce fel de Sobor ar fi acela? Poate doar acele potrivnice lui
Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost potrivnicele lui Dumnezeu soboare
ereticeşti care s-au adunat spre răsturnarea adevărului şi spre întărirea min-
ciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău credincios sobor în Biserica lui
Hristos. [...]
Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatemă nici de un arhiereu fără
patriarhii Răsăritului, şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată?
Vă răspund: nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului,
dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru că o
a asemenea anatemizare în veac nedezlegată este.”
(Sfântul Paisie de la Neamţ, [58], p.l 16-118)
Despre ecumenism
■TMŞ
„Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase;' pentru
bisericile mincinoase ale Europei Apusene. în el se află cu inima kn toate
umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creţii- nisme
mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sunt nimic altceva decât erezie
peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de ! «atot-erezie» (pan-
erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau
sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omulm Domnului Hristos, în timp ce
ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun
în locul Lui pe omul european. în această privinţă nu este nici o deosebire
esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror
nume este «legiune».”
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p. 118) \
Arătarea ereziei
f „Ereticul mânie pe Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu 'Voia, dar
aceasta nu este cu totul nearătată, ci, după iconomia lui Dumnezeu, se face
arătată spre îndreptarea celui ce o are, dacă vrea să se întoarcă, iar de nu, spre
păzirea altor oameni.”
(Sfântul Petru Damaschin, [85], p.271)
186 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Nu se cuvine să ne împrietenim cu
ereticii sau să facem rugă- ine împreună
cu ei
„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de
ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din ^Biserica
lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi
să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt
potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc
moştenirea credinţei.”
(Hotărâre canonică, Cons.Ap. VI, 18, [7], p.172)
„Dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să
se roage, să se caterisească şi afurisească.”
(Hotărâre canonică, Apost. 64)
Despre antihrist
„Vine timpul, şi nu este departe, când foarte multe biserici şi mâ- ăstiri se
vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu umai pe
dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi
ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul redinciosului, ci numai la
cărămizile lui Faraon. Când vor termina lucră- le nu se vor putea bucura de
slujbe duhovniceşti în ele, că va veni vremea ''mpărăţiei lui antihrist şi el va fi
pus împărat. Rugaţi-vă ca Bunul umnezeu să mai lungească acest timp ca să ne
putem întării în credinţă, -aci vremuri groaznice ne aşteaptă. [...]
Antihrist va fi foarte învăţat şi va cunoaşte toate vicleniile sataniceşti şi‘va
face multe minuni false şi semne amăgitoare. Pe el îl vor vedea toţi bl va auzi
lumea întreagă. Pe oamenii săi îi va ştampila cu semnul său. nsă pe adevăraţii
creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. |tunci va începe ultima
şi cea mai mare prigoană împotriva creştinilor care or refuza ştampila satanei
(semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe amântul Ierusalimului iar apoi se
va extinde pe tot globul şi se va vărsa ltima picătură de sânge în numele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. ntre voi, copii mei, mulţi veţi ajunge aceste
vremuri îngrozitoare. Ştam- lui satana ( 666) va fi de aşa natură încât toţi vor
vedea dacă a primit ul sau nu semnul sataniceşc [...]
- Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor e în
rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad.
. Creştinii vor fii omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu arejsă-
Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce nnează
Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit eu
adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist Ei vor sta în
aşteptare, urmărindu-i toate activităţile. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au
recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se
vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea
ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la Ortodoxie, iar
pentru credinţa lor se vor mântui.”
(Sfântul Lavrentie de Cemigov, [101], p. 169-174)
DESPRE OM 189
Despre iad
,'K „Timpul este intervalul care durează între chemarea lui Dumnezeu
fflresată iubirii noastre şi răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu.
Este :pul răspunsului omului.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [65], p. 146)
Despre ştiinţe
„Nu i-aş opri să se ocupe şi cu ştiinţele pe cei ce voiesc, care nu şi-au ales
viaţa monahală. Dar nu sfătuiesc pe nimeni să se ataşeze definitiv lor. îi îndemn
însă categoric să nu aştepte ceva precis despre Dumnezeu de la ele. [...]
Noi nu condamnăm mintea şi ştiinţele, ci abuzul şi reaua lor întrebuinţare
şi veneraţia nemăsurată ce li se acordă. [...]
Necesar şi mântuitor este a cugeta în toate la fel cu Părinţii, Apostolii,
Profeţii, cu toţi prin care a grăit Duhul Sfânt, atât despre Dumnezeu, cât şi
despre făpturi. Descoperirile altora, chiar de-ar fi adevărate, nu contribuie la
mântuire. Să fim siguri că nimic din ce e necesar şi folositor la mântuire nu
lipseşte în învăţătura Duhului Sfânt.”
(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [71], p.29-32)
Despre cele care sunt bune sau rele după modul întrebuinţării
„Toate lucrurile sunt în trei stări: cele bune, care niciodată nu pot fi rele, precum
înfrânarea patimilor, milostenia şi toate de acest fel; cele rele,
f- care niciodată nu pot fi bune, precum desfrânarea, nemilostivirea, cruzi- ’
mea şi altele; şi cele care pot fi uneori bune, iar alteori rele, după voinţa celor
ce le întrebuinţează, precum bogăţia, care uneori slujeşte la lăcomie, iar
alteori la milostenie, după voinţa celui ce o întrebuinţează, precum am ispus,
şi sărăcia, care uneori slujeşte la hulire, iar alteori la laudă şi jfilosofie. [...]
g§, Bogăţia şi sărăcia, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea, slava şi necinstea,
robia şi libertatea şi toate cele de felul acesta, că nu trebuie să le rzicem pe toate
ca să nu lungim cuvântul, sunt dintre cele de mijloc, pe care ^'“oamenii pot să le
întrebuinţeze şi la bine şi la rău. [...]
I
De-ar fi fost boala un lucru rău,
trebuia ca şi cel ce o are să fie
rău. Şi Timotei urma să fie rău,
fiindcă se lupta cu cea mai de pe urmă
boală, căci zice: «Primeşte puţin vin
192 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Despre căsătorie
Scopul monahului nu
este să se ocupe de multe
rucodelii şi să adune bani
mulţi pentru a ajuta pe cei
lumii14). [...]
Monahii, nu părăsesc
pustia pentru a merge în lume
să ajute vreun sărac, nici să
cerceteze vreun bolnav la
spital oferindu-i o portocală
sau o altă mângâiere (lucru
care se face de obicei de către
mireni şi pe care îl va cere
Dumnezeu de la ei). Monahii
se roagă pentru toţi bolnavii,
pentru a-şi câştiga îndoita lor
sănătate (sufletească şi
trupească - n.n.), şi Bunul
Despre monahism
196 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Pregătirea în lume
> „încercaţi să aflaţi mai întâi de toate un duhovnic iubitor de monahi re
să vă ajute şi să vă supravegheze atâta vreme cât vă mai aflaţi încă în ftie:
[,..]
Ş Mai bine e să trăieşti înstrăinat de mediul lumesc şi să te afli alături
e^Dumnezeu, decât să ai legături cu mediul lumesc, ca să nu te considere,
ipurile, nesociabil, şi să te înstrăinezi de Dumnezeu fără să-ţi dai seama,
i Mai bine e să fii considerat chiar prost de către femei (sau tânăra
de tre băieţi) din pricina cuminţeniei şi nevinovăţiei tale duhovniceşti şi să
'clici această cruce grea, deoarece în ea se ascunde toată puterea şi
ţelepciunea lui Dumnezeu. [...]
’ Când mergi pe jos este mai bine să rosteşti rugăciunea şi să nu pri- şti la
m
19
Pentru a fi într-adevăr de folos duhovnicesc, nevoinţele trebuie făcute cu
198 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Alegerea mănăstirii
(Sfânt
p.8)
păzeşte-te de dracul căsătorească. Martor este Pavel,
nestatorniciei şi iubirii de plăceri. prin care vorbeşte însuşi Hristos:
Căci înstrăinarea îi dă prilej de «Vreau, spune Pavel, ca toţi
lucru.” oamenii să fie ca şi mine» (I
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.61, Corinteni 7,7), să trăiască în
63,65,68) înfrânare. Mântuitorul însă pe
noi ne cruţă; ştie că «duhul este
osârduitor,iar trupul eputincios»
Ascultarea (Matei 16,41); din pricina
aceasta n-a transformat dorinţa
'
Sa într-o poruncă
fără ascultare, aceasta sporeşte
constrângătoare, ci ne-a lăsat să
duhul
facem ceea ce vrem: să trăim în
slavei deşarte. Cel ce ascultă, feciorie sau să ne căsătorim.
dimpotrivă, face totul aşa cum i-a Dacă fecioria ar fi fost o
fost spus -şi nu are motiv să se poruncă, o lege, u s-ar fi bucurat
trufească. Pe de altă parte, cel ce de nici o cinste cei care-şi
203 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
ascultă şi-a tăiat în 'toate voia sa DESP
păstrează fecioria, ci ar fi auzit
proprie şi ascultă de Părintele său din gura Domnului: «Aţi făcut
duhovnicesc. De aceea mintea lui ceea ce eraţi datori să faceţi»
e liberă de orice grijă şi primeşte (Luca 17, 10), rnici n-ar fi fost
darul rugăciunii curate. [...] iertaţi cei care se căsătoresc şi
Prin ascultare se păzeşte nu-şi păstrează fecioria, ci ar fi
omul de mândrie. Prin ascultare fost pedepsiţi, ca nişte călcători
se dă rugăciunea. Prin ascultare de lege. Domnul însă a spus:
se dă harul Duhului Sfânt.” «Cine pate să o primească, să o
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], primească!». Prin aceste cuvinte,
p.184) Domnul nu sândeşte pe cei care
nu pot trăi în feciorie, dar face în
acelaşi timp_cunos- t, celor care
Fecioria
sunt în stare să trăiască aşa, că au
„Este drept că Dumnezeu de dus mare şi cumplită uptă.” '
vrea ca toţi oamenii să nu se <
Monahul Călugăr este cel ce supune firea
sa unei sile neîncetate (obosirea
„Călugăr este cel ce, în
trupului - n.n.) şi simţurile sale
trup material fiind, petrece în
unei paze neîntrerupte.
rânduiala şi starea fiinţelor
„Călugăr este cel ce şi-a
netrupeşti. Călugăr este cel ce se
făcut trupul neîntinat, gura
ţine numai în hotarele şi
curăţită şi mintea luminată.
cuvintele lui Dumnezeu în toată
Călugărul este sufletul apăsat de
vremea, în tot locul şi lucrul.
(Sfânt
p.8)
durere, care petrece, în veghe şi iubitoare; ci pentru mântuirea
în somn, întru necontenită sufletului ne-am ales viaţa vir-
pomenire a morţii.” tuoasă. Căci în fiecare zi stă
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], moartea înaintea ochilor noştri;
p.46) ' iar cele omeneşti nu le vedem.”
Felurile virtuţilor
204 Cele
patru virtuţi
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESP
cuprinzătoare
Despre virtuţi „Virtuţile cuprinzătoare
sunt patru: bărbăţia, chibzuinţă,
neprihănirea şi dreptatea. Lor le
stau aproape, prin prisosire sau
începutul virtuţilor prin ştirbire, opt păcate numite şi
„începutul şi pricina socotite de cei din lume virtuţi:
virtuţilor este buna intenţie, apoi bărbăţiei, semeţia şi frica; chib-
dorinţa binelui. Precum zuinţei, viclenia şi neştiinţa;
Dumnezeu este pricina şi neprihănirii, desfrânarea şi
izvorul a tot binele, aşa neajutorarea; dreptăţii, lăcomia şi
începutul binelui în noi este nedreptatea, sau îngustimea
credinţa, mai bine zis Hristos, năzuinţei.”
piatra credinţei, pe care-L avem (Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.
ca începătură şi temelie a tuturor 120)
virtuţilor. Căci pe El am aşezat
şi pe El clădim tot binele.”
(Sfântul Grigorie Sinai tul, [87], Cele opt patimi şi cele opt
p. 118) virtuţi care se împotrivesc lor
(Sfânt
p.8)
acestora sunt cinci: curvia, Dragostea dumnezeiască,
mânia, întristarea, trândăvia şi smerenia şi răbdarea
mândria. Dar tot aşa sunt şi trei dumnezeiască
virtuţi cuprinzătoare care se „Sunt virtuţi propriu-zise şi
împotrivesc acelora: înfrânarea, virtuţi mai mari ca virtuţile, care
sărăcia şi smerenia. Iar după ele cuprind şi susţin pe cele mai
sunt cele ce le urmează: curăţia, multe, sau chiar pe toate, cum e
blândeţea, bucuria, bărbăţia şi ’ dragostea dumnezeiască,
umilinţa. Dar cunoaşterea smerenia şi răbdarea
întregii cete a virtuţilor, după dumnezeiască. Fiindcă zice
puterea, lucrarea şi mireasma Domnul despre aceasta: «Prin
fiecărei virtuţi şi a fiecărui păcat, răbdarea voastră veţi câştiga
nu e un lucru pe care îl poate sufletele voastre» (Luca 21,19),
avea oricine voieşte, ci al celui dar nu a zis întru postirea voastră
ce le-a săvârşit şi pătimit cu fapta sau întru privegherea voastră. Iar
şi cu cuvântul şi a primit de la prin răbdare înţeleg pe cea după
Duhul darurile cunoştinţei
205 şi Dumnezeu.
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI Ea e împărăteasa DESP
deosebirii.” virtuţilor, temelia
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87],
p.121)
bunătăţilor bărbăteşti. Căci ea e iubire şi de putere cu noi. [...]
pacea în războaie, seninul în în cel ce socoteşte că virtuţile
furtună, statornicia sunt ale lui, nu este deschidere
nestrămutată în cei ce au adevărată nici spre Dumnezeu,
dobândit-o.” nici spre oameni. Căci în
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], deschiderea adevărată : trebuie
p.118) să şe trăiască iniţiativa ambelor
părţi. Sunt deschis cu adevărat
celuilalt, pentru că şi el îmi este
Dobândirea virtuţilor deschis, deci virtutea mea este
şi opera lui. Altfel, virtutea mea
„înrădăcinarea virtuţilor în este numai o intenţie a virtuţii,
suflet nu se poate înfăptui prin dar nu o virtute împlinită.
eforturile proprii, ci numai prin Cel ce afirmă că poate
har, care e lucrarea puternică a face binele numai prin el însuşi,
lui Dumnezeu devenită lucrarea chiar prin această mândrie a lui,
noastră. Virtuţile, ca deschideri nesocotind contribuţia celuilalt,
şi relaţii statornice ale sufletului se închide în sine şi nu-1
cu Dumnezeu, nu pot prinde încălzeşte pe acela, pentru că
putere în noi, dacă nu stă nu-1 preţuieşte cum se cuvine,
Dumnezeu însuşi deschis faţă ca absolut necesar realizării
de noi, sau în comunicare de
(Sfânt
p.8)
sale.” cea moartă şi nelucrătoare, în
(Părintele Dumitru Stăniloae, locul celei vii şi lucrătoare în
[87], p.l 19-120, notele 170,171) Hristos. Căci credinciosul trebuie
să primească chipul şi viaţa cea
întru Hristos lucrate de credinţă.”
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87],
p.100)
(Sfânt
p.8)
lui Dumnezeu.” căutările de contraziceri în
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], sfaturile date lui spre a împlini
p.78, nota 129) binele, sunt tot felul de pretexte,
de amânare sau de refuz a ,
împliniri lor. Binele e simplu şi se
„Cei ce se supun cu vede cu mintea simplă. Cea sucită
simplitate în Domnul străbat îl acoperă prin tot felul de
drumul cel bun, nemişcând în ei, complicări iscodite.”
prin iscodire de amănunte, (Părintele Dumitru Stăniloae, [89],
viclenia dracilor.” p.83, nota 145)
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.83)
„De ce Sfinţii Părinţi au pus
ascultarea mai presus de post şi
„întrebările, analizele,
rugăciune?
Pentru că dacă facem nevoinţe (ascetice), dar fără ascultare, aceasta
sporeşte duhul slavei deşarte. Cel ce ascultă dimpotrivă, face totul aşa
cum i-a fost spus şi nuDIN
207 are motiv să se trufească. Pe de altă parte, cel ce
ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESP
asculta şi-a taiat în toate voia sa proprie şi ascultă de Părintele său
duhovnicesc; De aceea mintea lui e liberă de orice grijă şi primeşte darul
rugăciunii curate.”
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.184)
(Sfânt
p.8)
* mine» (Ps. 39, 1).”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.20)
(Sfânt
p.8)
pentru Asfinţirea noastră, deoarece alungă toate cele rele. De asemenea,
cărţi patristice, prin care să poţi înţelege Evanghelia, deoarece toate cele
patristice fsunt râuri ce izvorăsc din Evanghelie. Când mergem pe cursul
râurilor ' aflăm izvorul şi nu cădem ca protestanţii în văgăuni. Sinaxarul
ajută mult deoarece în el fiecare poate afla orice fel de vitamină de care
are nevoie |'şufletul său. Este bun şi sinaxarul zilei. De asemenea, Sfântul
Ioan Scă- î rarul este absolut necesar pentru fiecare monah (ca prototip),
precum şi j, Patericul, Lavsaiconul, Limonariul, Sfântul Efrem, Războiul
nevăzut (car- gtea Sfântului Nicodim Aghioritul - n.n.), Filocalia (dacă
eşti cu carte) -
________:_______________
HpŞfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, a participat la sinodul de la Fen-ara-
Flo- TB§8a (1438-1439), dovedind faptul că latinii (papistaşii) sunt eretici. A fost un mare
apără- TpOil Ortodoxiei. S-a împotrivit unirii cu papa şi nu a semnat actul de unire.
afară de cele referitoare la (Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],
Rugăciunea minţii, deoarece p.66)
acolo este nevoie să ai şi
209
nevoinţă ca să înţelegiDINşi nu-ţi va SFINŢILOR PĂRINŢI
ÎNVĂŢĂTURA DESP
ajunge numai faptul că eşti învă- Aplicarea în practică a
ţat (de nu vei avea şi un sfaturilor duhovniceşti primite
povăţuitor experimentat, care prin citire
este foarte necesar) Deoarece „Cei care-şi au mintea adunată
este primejdios să amestece când citesc, dar se mulţumesc
cineva lacrimile sale ieftine cu numai
cele preţioase ale Sfinţilor Părinţi 77
' ... •.!?<
(Sfânt
p.8)
multe Cuvinte de acestea în
Despre frica de Dumnezeu Sfintele Scripturi. Dacă deci şi
sfinţii, care iubesc aşa e mult pe
'ăm Domnul, se tem de El, cum zice:
«Dragostea desăvârşită scoate ară
Credinţa şi frica de frica»? Sfântul voieşte să ne arate
că sunt două frici. Una începătoare
is una desăvârşită; şi că una este a
Dumnezeu
începătorilor, cum ar spune
„Progresând, credinţa cineva, a nstitorului de Dumnezeu,
devine frică de Dumnezeu. Pe de iar alta a celor sfinţi şi desăvârşiţi,
o parte, nu credinţa se naşte din a celor ce au ijuns ia măsura
frica de Dumnezeu, ci frica din
iubirii. De pildă: cineva face voia
credinţă, căci ca Ci-h fie frică de
lui Dumnezeu din frica de linuri.
El, trebuie să crezi în El. Pe de
alta, credinţa nu se poafe Acesta, cum am spus, e încă
dezvolta fără ca să treacă prin începător. El nu face încă binele
frică sau să fie ajutată chiar de la penel însuşi, ci de frica bătăilor.
210 Altul PĂRINŢI
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR face voia lui Dumnezeu DESP
început de frica.” (Faptele
Apostolilor 2, 37) iubindu-L e Dumnezeu însuşi,
„Credinţa nu este nici dorind în chip deosebit să-I placă
măcar la început pur teoretică, ci lui Dumnezeu, ‘testa ştie ce este
are prin fric ce o însoteşte un binele însuşi, acesta a cunoscut ce
înseamnă a fi cu umnezeu. Acesta
caracter existenţial. [...]
Frica lui Dumnezeu este este cel care are iubirea adevărată
opusul fricii de lume. Ea are pe care sfântul o _ meşte
rostul să cople- -scă frica de desăvârşită. Şi această iubire îl
lume.” duce pe el la frica desăvârşită.
(Părintele Dumitru Stăniloae, [70], * Unul ca acesta nu se mai teme
p.134) şi păzeşte voia lui Dumnezeu, nu
entru bătăi, nu pentru a fi pedepsit,
ci, cum am spus, pentru că a gustat
Cele două trepte ale fricii n dulceaţa de a fi împreună cu
'4? ->
’ Dumnezeu. îi este frică să nu cadă
r
„Spune Sfântul Ioan în epistolele din ea, este frică să nu fie lipsit de
soborniceşti: «Dragostea desăvâr- ea. Aceasta este frica desăvârşită,
ită scoate afară frica». (I Ioan 4, care de şte din iubirea aceasta.
18).Oare ce voieşte să ne spună Aceasta scoate afară frica
Sfântul? espre ce dragoste şi începătoare. De aceea ce că
despre ce frică vorbeşte? «dragostea desăvârşită scoate
Proorocul zice în psalmi: afară frica.» Dar e cu neputinţă a
<Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii se junge la frica desăvârşită, altfel
Lui» (Ps. 33, 10). Şi aflăm şi alte decât prin cea începătoare.”
(Ava Dorotei, [89], p.512)
(Sfânt
p.8)
Dobândirea fricii de Dumnezeu
(Sfânt
p.8)
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 156 DESPRE OM
patimii, precum s-a zis: „Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sio-
211
aspră a lui Dumnezeu. Dar când începe să se curăţească cu multă luare
nului: nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ierusalim” (Ps. 124,1).” aminte, simte frica de dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieţii, care mus-
(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.5fy trându-1, îl arde ca într-un foc fără durere. Pe urmă, curăţindu-se treptat,
ajunge la curăţirea desăvârşită, sporind în dragoste pe măsură ce se micşo-
rează frica din el. în felul acesta ajunge la dragostea desăvârşită, în care,
„Să ai pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi în tot lucrul pe care îl faci.” cum am zis, nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă de slava lui
(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.74) Dumnezeu. Să avem deci ca laudă neîncetată, mai presus de toate laudele,
întâi frica lui Dumnezeu, apoi dragostea care este plinirea legii desăvârşirii
„Părinţii au spus că omul dobândeşte frica de Dumnezeu, având în Hristos.”
(Sfântul Ierarh Diadoh, [81], p.420)
pomenirea morţii şi amintirea chinurilor şi cercetându-se în fiecare seară pe
sine, cum a folosit ziua, şi dimineaţa iarăşi, cum a .trecut noaptea; apoi din
neîndrăznire şi din alipirea de un om care se teme de Dumnezeu. Căci se Frica de Dumnezeu şi iubirea
spune că un frate a întrebat pe un Bătrân oarecare: «Ce voi face, Părinte, ca
să mă tem de Dumnezeu?» Şi-i spuse lui Bătrânul: «Mergi, alipeşte-te de un „Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu
om care se teme de Dumnezeu şi din frica lui de Dumnezeu, învaţă şi tu să te se teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi
temi de Dumnezeu».” înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare.
(Ava Dorotei, [89], p.5] S) Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va
părăsi toate grijile lumeşti.”
(Sfântul Ierarh Diadoh, [81], p.420)
Pierderea fricii de Dumnezeu
„Alungăm frica de Dumnezeu de la noi neavând pomenirea morlii. nici , Mustrarea întru frica de Dumnezeu
a chinurilor, neluând aminte la noi înşine, necercetându-ne cum am folosit «
ziua, ci vieţuind cu nepăsare şi ocupându-ne cu lucruri fără rosl, arătându-ne ; ■ „Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care
plini de îndrăzneală. Acesta este lucrul cel mai rău; aceasta este pierzania păcătuieşte îşi câştigă sieşi virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţine minte răul
noastră desăvârşită. Căci ce alungă aşa de mult frica de Dumnezeu din suflet, şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească.”
ca îndrăzneala? [...] (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.336)
Dacă din frica de Domnul fiecare se abate de la rău, negreşit unde nu
este frica de Dumnezeu, acolo este toată patima. Dumnezeu să izbăvească
sufletele noastre de patima pierzătoare a îndrăznelii!” „Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să-l mustrăm cu asprime, Sţ
(Ava Dorotei, [89], p.51S) deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit şi e în g?
primejdie să se îndoaie.”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.145)
Frica de Dumnezeu şi curăţirea sufletului
„Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut de murdărie, p Frica de Dumnezeu şi necazurile
nu simt lucrarea leacului; dar după ce sunt curăţite, simt lucrarea leacului,
ajungând prin el la tămăduirea desăvârşită. Aşa şi sufletul, câtă vreme e f- „Cel ce cunoaşte adevărul nu se împotriveşte necazurilor care vin
neîngrijit şi acoperit în întregime de lepra voluptăţii, nu poate simţi irica de asupra lui. Căci ştie că-1 conduc pe om spre frica de Dumnezeu.”
Dumnezeu, chiar dacă i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricoşau! şi (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.331)
Frica de Dumnezeu şi păcatul
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 156 DESPRE OM
îndrăzneala cea bună
213
„Această îndrăzneală către Dumnezeu este altceva decât îndrăzneala faţă de oameni. Ea nu înseamnă conştiinţa superiorităţii şi superficialitate, căci cine
se poate socoti, dacă cugetă serios la sine, superior lui Dumnezeu şi cine poate rămâne în astfel de superficialitate? Ea e încrederea copilului în iubirea tatălui
său; încrederea omului duhovnicesc că Dumnezeu îl va scăpa din necazul ce-1 împresoară. Ea e îndrăzneala însoţită cu frica, sau cu recunoaşterea nesfârşitei
puteri şi iubiri a lui Dumnezeu, care nu trebuie dispreţuită.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.302, nota 423)
Despre întristare de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind,
întristarea tulbmă toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată
puterea şi stăruinţa ■
lui, făcându-1 ca pe un ieşit din minte şi legându-1 de gândul deznădejdii.
De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim eu
întristarea cea bună Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră
„Să ne întristăm cu acea întristare care este maica bucuriei şi să nu ne dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul,
bucurăm cu bucuria care naşte întristarea. [...] Să ne întristăm cu acea în- aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâl-
tristare din care răsar pacea şi odihna veşnică şi să nu căutăm dezmierdă- nirea bună şi nu-1 lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei
rile, din care se nasc multe dureri şi supărări.” adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învă-
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [37], p.284) luind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfârşit, îi pune
în minte gândul să fugă de oameni, că de unii ce i s-ar fi făcut pricină de
tulburare şi nu-1 lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea moc-
„Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în po- neşte înlăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală.
căinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind
zice şi Apostolul: «întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre înăuntru pricinile patimilor.”
mântuire, fără părere de rău». Căci întristarea cea după Dumnezeu, hră- (Sfântul Ioan Casian, [81], p.151)
nind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea, ea
face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos,
smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdro - Tămăduirea de întristarea cea rea
birea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om „Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin
roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răb- cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oameni
dare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea.” cuvioşi.”
(Sfântul Ioan Casian, [81], p.153) (Sfântul Ioan Casian, [81], p. 154)
„Nu socoti lucru nevrednic de tine a-ţi face mărturisirea în chip smerit,
ca înaintea lui Dumnezeu, înaintea ajutătorului tău.”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.lll)
“ „Duhovnicul ţi-a fost dat ca ajutor în cele bune. Dumnezeu a ţinut ,seama
de nivelul nostru omenesc şi ne-a dat un ajutor apropiat nouă. S-ar ; putea
socoti duhovnicul (şi preotul) în acest sens şi un ajutor de care se foloseşte
Dumnezeu pentru folosul nostru. Aşa cum Dumnezeu nu botează
216 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE OM 217
singur, ci i-a trimis pe postoli şi pe urmaşii lor să boteze, ca să ne dea şi bucurie fac diavolului. Mare şi bun lucru este mărturisirea păcatelor,
siguranţă că suntem botezaţi, aşa nu primeşte mărturisirea noastră fără ■precât tăinuirea lor este bucurie satanei.
mijlocirea unui om văzut, ci-1 foloseşte pe acesta ca ajutor văzut, pe măsura Cineva, amăgindu-se, grăieşte: «Astăzi să-mi fac plăcerea mea, iar
noastră. El dă putere pătrunzătoare cuvântului omenesc al duhovnicului, mâine mă voi pocăi». Dar cine ştie de va ajunge sau nu ziua de mâine? Că,
căci Fiul lui Dumnezeu însuşi S-a folosit de cuvânt omenesc care răsuna în fără de veste, vine moartea şi-l pierde pe el. Iar dacă este cineva cărturar,
urechile ascultătorilor, dându-i tărie dumnezeiască, făcându -1 mijloc al apoi diavolul îi bagă lui în cap un gând, zicându-i: «Tu îţi ştii şi singur
puterii dumnezeieşti. Căci cuvântul creşte din Cuvântul.” gândurile tale şi ceea ce zice Scriptura ştii, precum şi ceea ce Sfinţii Părinţi
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p. 111, nota 190) au poruncit; deci tămăduieşte-te singur, fără de duhovnic». Nu asculta gân-
durile acelea şi nu zăbovi a-ţi tămădui, mărturisindu-ţi, păcatele tale, ca să
fii iertat şi în veacul de acum şi în cel viitor.”
„Dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. «A mea e buba, (Sfântul Ioan Gură de Aur, [97], p.128, 30 sept.)
Părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia.
Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva,
ci negrija mea!» Fă-te la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul şi cu gândul, Mărturisirea la duhovnici iscusiţi
ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi
picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.” „Bine este, cu adevărat şi de folos, ca să ne mărturisim păcatele, însă
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p. 111) la părinţi duhovnici iscusiţi, iar nu la preoţi simpli şi neiscusiţi, nedestoi-
inici a folosi un lucru ca acesta. Ca nu cumva, prin dragostea lor cea nefo-
lositoare şi prin canonul dat fără iscusinţă, să păgubească pe cela ce vine la ,
Războiul gândurilor după mărturisire spovedanie şi nefolositor şi leneş să-l facă. Deci, de vei afla un om duhov-
■ nicesc, care să poată să te îndrume pe tine, să nu te ruşinezi să te
„Să nu ne speriem dacă suntem războiţi şi după mărturisire. Căci e mai mărturiseşti la el, ca lui Dumnezeu, iar nu ca la un om. Că a zis unul din
bine să ne luptăm cu gândurile decât cu mândria.” Sfinţi: ?,«Cel înţelept în sufletul său nu se ruşinează de căderea sa şi nu se
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.l 12) sfieşte şi mici nu se sminteşte a-şi mărturisi păcatele sale». Că zice Sfântul
Ioan Teologul: «Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi
„Dacă n-am fi războiţi de gânduri ispititoare, după mărturisire, ne-am drept, ca să aie ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată
mândri, ca unii ce nu mai suntem supuşi ispitelor şi în acest caz, ar trebui să nedreptatea». (I Ioan 1,9).”
luptăm împotriva mândriei şi lupta cu ea ar fi mult mai grea.” ■ (Cuviosul Anastasie, egumenul Muntelui Sinai, [98], p.692,20 apr.)
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.l 12, nota 191)
Roadele mărturisirii
„Mărturisiţi-vă păcatele voastre, pentru că, prin mărturisire se vindecă rănile „Precum turbatul niciodată nu simte odihna, aşa şi acela care nu uită
cele sufleteşti, precum şi vătămarea trupească, arătându-se la vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea
doctor, se tămăduieşte, iar cea tăinuită, boală mare face, iar mai pe urmă
aduce moarte. Asemenea şi păcatele cele tăinuite omoară şi trupul şi sufletul
218 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său. Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine
însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om care de-a pururea este
mânios? îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă vede numai haina sau casa lui, această vedere -1 chinuieşte şi îi adaugă
o adâncă rană peste rană.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, [36], p.72)
„Cel ce nu iartă păstrează în sine o mândrie care împietreşte. Nu se umanizează, nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi, în afară de
ea, omul pierde condiţia de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate intra în împărăţia iubirii, a umanităţii scăpate de rigiditate.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.260, nota 343)
Despre înfrânare
■
mucus în stomac. Din aceste pricini, ea înlesneşte omului
păstrarea curăţiei şi trezviei minţii, iar stăpânirea acesteia asupra întregii alcătuiri a omului se întăreşte; asupra celor ce o întrebuinţează au mai pu- |!
I
ţină înrâurire patimile, şi aceştia au mai multă putere spre a se îndeletnici §§■• cu nevointele bunei cinstiri. [...] fi
Carnea îngroaşă trupul grozav, pricinuindu-i o deosebită îngreunare; Să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este
vaporii şi gazele ei îngreunează foarte tare creierul. Din această pricina ea înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de
nu e întrebuinţată nicidecum de către monahi; ea le rămâne oamenilor care pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos.
trăiesc în lume şi se îndeletnicesc tot timpul cu munci trupeşti grele. Dar şi (La Vecernie, Marţi, în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post)*
pentru aceştia întrebuinţarea ei statornică este vătămătoare. Liniştea lăuntrică
«Cum! - vor striga atunci păruţii înţelepţi. Mâncarea cărnii este îngă-
duită omului de Dumnezeu, iar voi opriţi folosirea ei?» La acestea vom „Ce este liniştea? Ea constă în a-şi aduna cineva inima în ea; însăşi,
răspunde cu vorbele Apostolului: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi oprind-o de la a da şi a lua şi de la dorinţa de a plăcea oamenilor şi de la
sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc (I Corinteni celelalte lucruri. [...] Abia atunci se naşte în om liniştea: când a purtat
10, 23). Noi ne ferim de folosirea cărnii nu pentru că am socoti-o necurată, crucea. Când deci pătimeşti împreună cu altul, afli ajutor15.
ci pentru că ea îngreunează foarte mult întreaga noastră alcătuire, împie- Dar când te socoteşti pe tine ca unul care ai întrecut, chipurile, mă- ra,
dicând sporirea duhovnicească. [...] află că şi ceea ce aveai ai pierdut. Deci nu umbla nici înlăuntru, nici afară,
în privinţa măsurii postului, fiecare trebuie să se cerceteze pe sine cu ci începe de la mijloc. [...] A nu te încrede nici în linişte şi a nu arata
ajutorul unui Părinte duhovnicesc încercat şi cu darul dreptei socotinţe şi să dispreţ nici faţă de ocupaţii, ci a fi smerit în linişte şi treaz în ocupaţii e
nu ia asupră-şi un post mai presus de puterile sale, fiindcă postul e pentru calea de mijloc, care nu cade niciodată.”
om, nu omul pentru post; mâncarea, care e lăsată pentru sprijiniiea trupului, (Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.332-333)
nu trebuie să-l slăbănogească.”
(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p. 139-145)
„Se face deosebirea între liniştea care se dezinteresează, prin retragere,
de alţii şi liniştea care e plină de milă pentru alţii, mergând până la cruce
15"u pot fi liniştit cât timp ştiu că am posibilitatea să-l ajut pe fratele meu dar nu-1 ajut. Nu pot liniştit cât timp cârtesc împotriva crucii mele, considerând că este prea grea. Abia atunci ândesc
liniştea, când port crucea cu bucurie pentru Hristos Domnul, Cel ce a zis: „Luaţi 'oul Meu peste voi şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla mă sufletelor voastre. Că jugul
meu este bun, şi sarcina Mea uşoară” (Matei 11, 29). Când 'mese împreună cu fratele, când port o parte din sarcina lui, dobândesc şi eu ajutor prin ciunile lui. Dar totul trebuie lucrat cu discernământ
şi chibzuinţă; de aceea este bine să m sfatul duhovnicului şi în problema ajutorării fraţilor.
220 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
pentru ei, care nu are nevoie de retragere. mila faţă de alţii este propriu celor ajunşi la o stare de neprihă- ’~e. [...]
O linişte nepăsătoare la durerea altora e o închidere în mândrie. Dar u Retragerea din relaţiile cu alţii se recomandă numai celui nesporit
poate fi plin de milă faţă de alţii şi în acelaşi timp liniştit cel ce n-a 'uns la uhovniceşte, pe care aceste relaţii îl ispitesc.”
starea în care nu mai e ispitit de păcate în relaţie cu alţii. A uni iniştea cu (Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.333, nota 469)
Despre linişte
Liniştea exterioară ologice, de zgomote lumeşti şi chiar de oameni mulţi. Liniştea exterioară,
departe de lume, cu discernământ, în nevoinţă şi rugăciune neîncetată,
„Liniştea este un lucru mare. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva, liniştea foarte repede aduce şi liniştea lăuntrică.” ■
singură se roagă. Ea este rugăciune tainică şi ajuta mult în rugăciune. [...] (Cuviosul Paisie Aghioritul, [54], p. 165)
De aceea ajută mult ca mănăstirea să fie departe de lume, de centre arhe-
Despre milă şi milostenie
Izvorul milelor
„Fără un Dumnezeu personal n-ar exista putinţa unei continue sensibilizări a omului, pentru că nu I-am cere mila cu. sentimentul că ne-o poate da; cu
sentimentul că El însuşi este plin de milă faţă de noi, sau izvorul milelor.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.433, nota 608)
Mila şi inima
„Organul sufletesc prin care simţim mila şi devenim miloşi e inima: Ea e puntea simţitoare între persoană şi persoană, prin ea dăm mila, dar şi simţim mila
lui Dumnezeu.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.433, nota 608)
Milostenia
„De multe ori am spus că milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc; nu pentru cei ce iau, ci pentru cei care dau, fiindcă
aceştia, în principal, câştigă mai mult.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, [37], p.263)
„Cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt trebuinţă trupului,
DESPRE OM 221
ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât, leneş.”
Despre răbdare
„Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte, sau vă smulge ceea ce vă aparţine, sau prigoneşte Biserica, ■rugaţi pe
Domnul zicând: „Doamne, toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de -robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Atunci vei purta în chip simţit harul ţîn sufletul tău. La
început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşii tăi, iar ' Domnul, văzând gândul tău cel bun, te va ajuta în toate şi experienţa însăşi te va învăţa calea. Dar cel ce
gândeşte de rău pe vrăjmaşii lui nu are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă te rogi pentru vrăjmaşii tăi, pacea va veni asupra ta. Iar
când vei iubi pe vrăjmaşii tăi, să ştii că un mare har dumnezeiesc locuieşte întru tine. Nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de-ajuns pentru mântuire. Dacă,
dimpotrivă, ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, e semn că un duh rău locuieşte în tine şi el aduce gânduri rele în inima ta; căci, aşa cum a spus Domnul, «din inima omului
ies gân- . urile bune şi gândurile rele» (Matei 15,19).”
îţ- (Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.143)
f■
y. „Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste punerea noastră. Pentru că a zis Apostolul: «Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lăsa
pe noi să fim încercaţi peste ceea ce putem» (I Corinteni 10, 13). Dar noi neavând răbdare, nu voim să suferim nici măcar cât de puţin şi-nici să primim ceva cu
smerenie. De aceea, ne zdrobim şi cu cât ne silim mai mult să scăpăm de încercări, cu atât ne simţim mai îngreunaţi de ■povara lor şi slăbim în curaj şi nu
putem să scăpăm de ele.
I Sunt unii care înoată pentru vreo trebuinţă în mare şi, dacă ştiu meşteşugul înotului, când vine vreun val împotriva lor, se afundă sub el până ce trece şi rămân
astfel nevătămaţi. Dar dacă voiesc să se împotrivească talului, acesta îi împinge înapoi şi le măreşte distanţa (până la ţintă). Şi ■ând încep iarăşi să înoate, vine
alt val asupra lor şi, de se împotrivesc _”şi, din nou îi împinge şi-i aruncă înapoi. Şi se zdrobesc mereu, neiz- ltind nimic. Dar dacă, precum am spus, se vâră sub
val şi se smeresc ’esubtul lui, acesta trece peste ei fără să le pricinuiască nici o vătămare; i 'rămân înotând cât voiesc şi împlinindu-şi lucrul lor. Aşa e şi cu
încercările. De poartă cineva cu răbdare şi smerenie încercarea, trece prin ea nevătămat. Dar de se necăjeşte şi se tulbură învinovăţind pe oricine, se chinuieşte pe
sine însuşi, îngreunând încercarea împotriva sa, şi în loc să aibă folos din ea, se vatămă.
Căci foarte mult folosesc încercările celor ce le suportă fără tulburare.”
(Ava Dorotei, Filocalia 9, [89], p.611)
„Necazul primeşte proporţii prin subiectivitatea noastră. Noi slăbim sufleteşte pentru că dăm proporţii necazului, iar dând proporţii necazului, slăbim şi mai
mult sufletul. Şi astfel orice lucru cât de mic, ia forma de necaz insuportabil şi toată viaţa ne devine un lanţ de necazuri [...] Dimpotrivă, Cel ce nu dă proporţii
necazurilor, ci le reduce la inevitabila limitare şi relativitate a situaţiilor exterioare în viaţa aceasta, descoperă putinţa de progres nesfârşit în înţelegere, în iubirea
de Dumnezeu, de oameni, găseşte şi în «eşecurile» sau «necazurile» din afară prilejuri de noi înţelegeri ale putinţei de nesfârşit progres în cele duhovniceşti.
Deci se foloseşte şi de ele.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.611, nota 1175)
„Pentru ce suferă omul pe pământ, îndură chinuri şi suferă rele? Suferim pentru că nu avem smerenie. într-un suflet smerit locuieşte Duhul Sfânt şi el îi dă
libertatea, pacea, iubirea şi fericirea. Suferim pentru că nu iubim pe fratele nostru.”
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.l87)
„Orice suferinţă fără voie să te înveţe să-ţi aduci aminte, de Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă.”
222 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
„Nu zi: nu vreau şi vine; căci cu siguranţă, dacă nu iubeşti lucrul însuşi, iubeşti pricinile lui.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.302)
„De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în? seamă cele de faţă, ci aşteptă cele viitoare; şi vei afla că acela ţi-a fost pricină de multe
bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor.
Precum celor ce s-au hrănit fară socoteală le foloseşte absintul amar, aşa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele.
Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi fac sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregătesc spre pocăinţă.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.299, 302)
„«Mai întâi şi mai întâi de toate preamăresc pe Sfânta şi pe cea de o fiinţă Treime, zicând: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pu rurea şi
în vecii vecilor. Amin.» [...]
Să dăm totdeauna mulţumire Celui ce ne-a mântuit şi ne mântuieşte pururea pe noi; Celui ce-I mulţumesc îngerii, Puterile mai presus de lume, oştile
cereşti, Heruvimii şi Serafimii, neîncetat şi neîntrerupt, cu glasuri înalte, strigând şi glas înălţând şi zicând: «Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot» (Isaia 6,
3). Gândind la aceasta, să-I mulţumim deci şi noi Celui căruia «cerul Ii este scaun şi pământul aşternut picioarelor» (Isaia 66, 1), Căruia toată zidirea îi
slujeşte (Isaia 16,14).
Pornind de la această pildă a Scripturii, să-I mulţumim şi noi Tatălui că a miluit lumea şi nu L-a cruţat nici pe Fiul Său Unul Născut, ci L-a trimis ca
Mântuitor şi Izbăvitor al sufletelor noastre. Să-I mulţumim Fiului, care S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moartea pe crace (Filipeni 2, 8)
pentru noi oamenii. Să-I mulţumim Sfântului Duh, de viaţă făcătorului, Care a grăit în legi şi în proroci şi în învăţători, Care a făcut ■* pe Petru să se
pocăiască şi i-a poruncit să meargă la Comeliu (Fapte 10, 19-20), l-a slăvit şi i-a dat putere să scoale morţi, ca pe Tavita (Fapte 9, ‘20); Care pururea o ia
înainte şi zdrobeşte cursele vrăjmaşului de la cei ce-L cheamă pe El, zicând după prorocia lui David: «Cursa a fost zdrobită şi noi ne-am izbăvit; ajutorul
nostru în numele Domnului care a făcut cerul fşi pământul» (Ps. 123,7-8).”
(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p.104-105)
„Tu ştii că avem nevoie de hrană în fiecare zi, dar n-avem dreptul s-o luăm cu plăcere. Dar dacă o luăm, mulţumind lui Dumnezeu care o dă şi ocărându-ne
ca nevrednici de a o primi, Dumnezeu face din ea un lucru sfânt şi o binecuvântare. Tot aşa deci când ai nevoie de un lucru şi el îţi este dat, mulţumeşte lui
Dumnezeu care ţi l-a dat socotindu-te nevrednic.”
(Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.348)
DESPRE OM 223
„Stăpânul nostru a răbdat pentru noi toate pătimirile. Deci nu vom răbda şi noi, amintindu-ne de ele, ca să fim părtaşi împreună cu El? Ia seama că am
primit porunca să mulţumim în toate (I Tesaloniceni 5, 18). Să nu ne atragă pe noi urătorul binelui la nemulţumire, ca să pierdem toate.”
(SfântulToan Proorocul, [91], p. 132)
„Sfinţii Varsanufie şi Ioan unesc răbdarea necazurilor cu mulţumirea. Prin ultima se întăreşte şi mai mult răbdarea şi se arată ca fiind pentru Dumnezeu.
Căci ea dă slavă lui Dumnezeu nu numai pentru cele plăcute; ci şi pentru cele neplăcute, văzând şi în cele din urmă înţelepciunea şi iu birea pedagogică a lui
Dumnezeu faţă de noi.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.132, nota 153j
Despre bucurie
■ ■ ¥ *P'J§
Bucuria cea bună
t'-Sf
„Dacă socotesc ca ale mele toate cele primite de cineva de la Dumnezeu, mă şi rog ca el să le primească, socotind că le prnnesc eu însumi. Nu se poate
simţi cineva fericit când e bogat, dacă ceilalţi sunt* săraci. Numai în ambianţa bogăţiei generale sunt şi eu bogat. Eu mă îmbo^
gătesc primind de la alţii şi mă bucur de cele ce le au alţii. Mă bucur de ceea ce am eu când văd aceasta folosind pe alţii, rodind în alţii, făcând bucurie altora.
Aceasta se referă mai ales la bunurile spirituale.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.147, nota 174)
„Nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.”
(Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.41)
„Sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai -oi decât ceara,
slabe şi incapabile de fapta cea bună şi în fine ajung pradă ocului celui veşnic.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, [36], p.64)
224 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Despre rugăciune
1'
„Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui umnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui umnezeu; maica
lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor, fuerarea îngerilor, hrana
tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, ucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, sporirea evăzută, hrana sufletului, luminarea
minţii, securea deznădejdii (cea care e deznădejdea - n.n.), dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia lugărilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei,
oglinda înaintării, ararea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, mnul slavei.”
Sfaturi pentru rugăciune
„înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. în al doilea rând, mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi
să facem cunoscută împăratului toată cererea noastră. Chipul mai înainte arătat al rugăciunii noastre e cel mai bun. [...]
Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din ceruri.
Nu te pomi la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt al vameşului a Scut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt
spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt o adună.
Chiar de ai urca toată scara virtuţilor, roagă-te pentru iertarea păcatelor, auzind pe Pavel care strigă că dintre păcătoşi «cel dintâi sunt eu» (I Timotei 1,15).
[...]
Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele nepomenirii râului. Căci de nu,
cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă,', neîmpestriţată în chip felurit. Căci, cu un singur cuvânt, vameşul şi fiul risipitor l-au împăcat pe
Dumnezeu cu ei.”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.403-406)
„Să nu părăseşti rugăciunea din grija neputinţei nici măcar o singură zi până ce mai răsufli, ci auzi pe cel ce zice: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (II
Corinteni 12, 10). Căci făcând aşa, te vei folosi mai mult şi rugăciunea te va ridica îndată, cu împreuna-lucrare a harului. Fiindcă unde este 5, mângâierea
Duhului, neputinţa şi trândăvia nu rămân.”
(Sfântul Teolipt al Filadelfiei, [87], p.72)'î
%
Pocăinţa este temelia şi scopul rugăciunii ^
f]
„Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce iS§| nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii* nu este pusă
pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopub rugăciunii. . :;ŞP
(Sfântul Ignatie Briancianinov, [23], p.240^
Primeşte, Stăpână, degrabă, rugăciunile noastre şi le du Fiului tău şi Dumnezeu, Doamnă cu totul fără prihană. Scapă din primejdii pe cei ce aleargă către
tine; strică uneltirile, surpă semeţia celor ce se întrarmează nedumnezeieşte, Preacurată, asupra robilor tăi.
(La Utrenie, în Duminica vameşului şi fariseului)
Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor, că cel ce se înalţă pe sine, se va 'meri, ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul, prin postire, trigând:
Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii.
(La Vecernie, în Duminica vameşului şi fariseului)
DESPRE OM 225
? Nu cutez a căuta sus la înălţime, că Te-am mâniat pe Tine, Hristoase, 'ură măsură; dar ştiind milostivirea Ta, îndurate, strig Ţie: Greşit-am, ■' stiveşte-Te şi
mă mântuieşte.
(La Utrenie, în Duminica fiului risipitor)
;,Când vezi o lumină înăuntru sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă în acel moment nu simţi zdrobire de inima pentru Dumnezeu, nici iubire %itru
aproapele tău; însă nici nu te teme, ci smereşte-te şi acea lumină va spare. [...]
1 Dacă vezi în duh demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi; mergi neîntârziat la Duhovnicul sau Bătrânul căruia ai fost încredinţat. Spune tul
Duhovnicului tău şi atunci Domnul se va milui de tine şi vei scăpa de lăgire.”
^ (Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.204)
r „Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită este atunci îd cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau nere, luându-le,
la arătare, din Sfânta Scriptură, iar de fapt din propria
lui stare, din căderea sa. ’in păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri îşi măguleşte părerea de sine, siuva deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine
însuşi. [...]
O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiţi în sânul acesteia ca foarte mari sfinţi - aceasta după căderea ei de la Biserica Răsăriteană şi
îndepărtarea Sfântului Duh de la ea - s-au rugat şi au ajuns la vedenii, bineînţeles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Aceşti păruţi sfinţi se aflau în
cea mai cumplită înşelare drăcească. înşelarea îşi ridică deja, în chip firesc, capul pe temeiul hulirii împotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosită la
eretici credinţa dogmatică. Purtarea nevoitorilor latini, cuprinşi fiind de înşelare, a fost întotdeauna «extatică» din pricina neobişnuitei lor înfierbântări trupeşti
şi pătimaşe, într-o asemenea stare se afla Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului iezuiţilor. închipuirea lui era atât de aprinsă şi de aţâţată, încât, precum el
însuşi spunea, avea nevoie doar să o voiască şi să întrebuinţeze oarecare sforţare ca să-i apară înainte, după bunul său plac, iadul sau raiul. Apariţia raiului şi
iadului se săvârşea nu doar prin lucrarea închipuirii omeneşti; lucrarea închipuirii omeneşti, de una singură, este neîndestulătoare pentru - aceasta. Faptul se
săvârşea prin lucrarea demonilor, care îşi uneau prisosi- toaiea lor lucrare cu lucrarea neîndestulătoare omenească, adăugând lucrare la lucrare, plinind o lucrare
prin cealaltă, pe temelia liberei voinţe a omului - care şi-a ales şi şi-a însuşit o îndreptare mincinoasă.” ;
(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.241,252)
„Unii zic că rugăciunea duce sufletul în amăgire duhovnicească. E o greşeală însă. Amăgirea vine dintr-o îngâmfată încredere în sine, şi nu din ' rugăciune.
Toţi Sfinţii s-au rugat mult şi îndeamnă şi pe ceilalţi la rugăţ ciune. Rugăciunea este cea mai bună lucrare pentru suflet. Rugăciunea e - calea spre Dumnezeu.” f
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.66) -
'*1
Despre neprimirea celor cerute în rugăciune ; |
226 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Rugăciunea si postul
„Un trup sătul este o piedică în calea rugăciunii curate, iar Duhul Sfânt nu vine când pântecele nostru este plin. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca
trupul să nu se slăbească înainte de vreme şi monahul să rămână în stare să-şi facă ascultarea. Am cunoscut un frate care se uscase de atâta post, dar care a slăbit
şi a murit înainte de vreme.”
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.228)
Despre evlavie
„Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele create. [...]
Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu este altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu.”
(Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.37, 52)
„Altceva este evlavia şi altceva pietatea - precum evlavia ortodoxă răsăriteană diferă de pietatea apuseană europeană. Evlavia are harul dum nezeiesc,
pietatea are minte omenească.”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [53], p.148)
I
DESPRE OM 227
Despre blândeţe
„Precum din izvoare curg pâraiele, aşa şi purtarea de grijă către săraci
curge din bunătatea şi blândeţea obiceiurilor, căci tot cel blând şi bun se
pleacă cu lesnire către iubirea de oameni şi nu suferă să treacă cu vederea pe
cei ce sunt în lipsă, sărăcia celorlalţi socotind-o sărăcia sa. Zavistia este cea
mai rea boală dintre toate, dar bărbatul cel bun şi blând nu primeşte în sufletul
său această boală, ci văzând pe fraţii cei ce sporesc şi se slăvesc, se bucură şi
se veseleşte împreună cu!ei, slava celorlalţi gândind că este a Sa, şi fiindcă pe
toate le socoteşte de obşte, se bucură de cele bune şi se întristează de cele de
mâhnire.
Astfel sunt darurile blândeţii, astfel este viaţa celor ce petrec în blândeţe.
Cel blând este tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor, purtătorul de grijă de
cei săraci, ajutător celor ce se nedreptăţesc, făcând ca pretutindeni să
biruiască dreptatea. Cel blând este cucernic şi cinstit, fiilor părinte, tatălui fiu
şi stăpânului slugă.”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [38], p.583)
Despre bărbăţie
„De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia 16, nu va putea sluji Piui
16rin lucrarea lumii acesteia se înţelege lucrarea deşartă. Nu se referă la
228 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Slujirea aproapelui
Cele trei stări sufleteşti m care putem să facem binele Despre discernământ
„Trei sunt stările sufleteşti în care putem să facem binele, cum zice
Sfântul Vasile. Facem binele fie temându-ne de chinuri, şi atunci suntem în
stare de robi; fie pentru a lua plata, şi atunci suntem în simţirea simbri-
aşului; fie pentru binele însuşi, şi atunci suntem în simţirea fiului. Căci fiul „Avem nevoie de mult discernământ, ca să ştim când trebuie să stăm
nu face voia tatălui din frică, nici ca unul care voieşte să ia de la el plată, ci pe loc şi în ce lucruri şi până unde să ne luptăm cu prilejurile şi cu mij -
ca unul care voieşte să-l slujească pe el însuşi, care voieşte să-l cinstească şi loacele patimilor şi când să ne retragem. Căci e de ales uneori mai bine
să-l odihnească în el însuşi.” fuga, din pricina slăbiciunii, ca să nu murim.”
(Ava Dorotei, [89], p.629) / (Sfântul Ioan Scărarul; [89],
p.368)
„Ava Dorotei socoteşte că e unul şi acelaşi lucru «a face binele pentru
el însuşi» şi a-1 face în simţirea de fiu, adică din dragostea de fiu faţă de
Părintele nostru Dumnezeu. Numai în dragostea pentru Dumnezeu trăim
binele în el însuşi. [...] Frica te ţine exterior persoanei, nu te lasă să simţi
revărsându-se în tine bunătatea ei; interesul răsplăţii la fel. Eşti încă închis
în tine însuţi, deşi ştii de Persoana lui Dumnezeu şi O socoteşti superioară.
Dar nu te-ai pus în comunicare lăuntrică cu Ea. Neavând simţirea de fiu, nu
simţi că toate cele ale Tatălui sunt ale tale, adică inima Lui se revarsă în
inima ta. Cât eşti în simţirea simbriaşului Dumnezeu îţi dă ceva din al Său,
dar nu Se dă pe Sine însuşi, nici nu-ţi dă toate ale Lui, ca să le aibă în
comun cu tine. Numai în cazul din urmă [al dragostei de fiu] ai «Binele în
El însuşi».”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.629, nota 1201)
- Dar pentru care pricină, zici, unii se pedepsesc aici, iar alţii acolo?
De ce nu toţi aici?
- Pentru care pricină? De s-ar fi făcut aceasta toţi ne-am fi prăpădit,
pentru că toţi suntem vinovaţi de pedeapsă. Şi dacă nimeni nu ar fi fost
pedepsit aici, cei mai mulţi s-ar fi făcut trândavi şi mulţi ar fi zis că nu este
pronie, adică purtare de grijă a lui Dumnezeu. Căci dacă acum când văd că
mulţi din cei răi sunt pedepsiţi, hulesc multe, de nu ar fi fost nici asta, ce nu
ar fi zis? La ce răutate nu s-ar fi pornit? De aceea Dumnezeu pe unii îi
pedepseşte aici, iar pe alţii nu.”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [38], p.672,680)
DESPRE OM 237
232 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Despre chibzuinţă
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 156 DESPRE OM
239
unei prăpăstii. Cel ce călătoreşte prin şesul care se află în mijlocul lor Atenţia e liniştea neîncetată a inimii faţă de orice gând. Ea răsuflă şi
este chibzuit. Iar cel ce calcă alături cu drumul, sau va cădea jos, în cheamă pururea şi neîncetat numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi
prăpastie, sau va încerca să urce prea mult în sus şi neavând cărare se Dumnezeu, şi împreună cu El se împotriveşte cu bărbăţie vrăjmaşilor.”
rostogoleşte fără voie tot în prăpastie [...] Dar cel ce a căzut în prăpastie, (Cuviosul Isihie Sinaitul, [84], p.58-59)
roagă cu smerenie pe Cel ce poate să-l aducă pe el la calea împărătească a Dobândirea trezviei
virtuţii.”
(Sfântul Petru Damaschin, [85], p.245) „Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta
Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu
aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să-i vadă pe dracii care îl răz -
boiesc prin gânduri şi începe să se apere. Despre aceasta a zis David: «Şi a
străbătut ochiul meu în vrăjmaşii mei»”.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.35)
Despre trezvie
Roadele trezviei
„Nădejdea este bogăţia bogăţiei nearătate. Ea este vistieria neîndoielnică dinainte de vistierie. Ea este odihnă în osteneli. Ea este uşa iubirii. Ea omoară
deznădejdea.”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.429)
240 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
„Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; Cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; Cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; Cel ce
rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu”.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.61)
Nădejdea şi iubirea
„Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.61)
„Tăria iubirii este nădejdea. Căci prin aceasta aşteptăm plata iubirii.”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.429)
„Plata iubirii nu poate fi decât tot iubirea. Iubim nădăjduind că vom iubi tot mai mult şi că vom fi şi noi iubiţi mai mult.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.429, nota 962)
Nădejdea şi smerenia
„Din smerenie după Dumnezeu răsare nădejdea mântuirii. Căci cu cât se socoteşte cineva pe sine din suflet mai păcătos decât toţi oamenii, cu atât creşte,
împreună cu smerenia şi nădejdea care înfloreşte în inima lui, încredinţându-1 că prin ea se va mântui.”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.62)
„Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât conştiinţa lui Dumnezeu. Dar
este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti”.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.61)
Dobândirea iubirii
„Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazu rile; cel ce
rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de
acestea va avea iubirea către Dumnezeu...
DESPRE OM 241
„Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască. Dar mai mult ca toate rugăciunea curată 18. Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese
afară din toate cele ce sunt.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.61-61)
Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni
„Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea
când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită.
«Cel ce Mă iubeşte pe Mine, zice Domnul, va păzi poruncile Mele» (Ioan 14, 14). «Iar porunca Mea aceasta este, ca să vă iubiţi unii pe alţii» (Ioan 15, 12).
Cel ce nu iubeşte aşadar pe aproapele, nu păzeşte porunca. Iar cel ce nu păzeşte porunca, nici pe Domnul nu-L poate iubi.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.63)
„Cel ce nu s-a desfăcut de împătimirea după cele materiale, nu poate să iubească cu adevărat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Căci este cu neputinţă ca
cineva să se lipească şi de cele materiale şi să iubească şi pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce zice Domnul: «Nimenea nu poate să slu jească la doi Domni» (Matei
6, 24) sau «Nimenea nu poate să slujească lui Dumnezeu şi lui.mamona» (Luca 16, 13). Căci în măsura în care mintea noastră se alipeşte de lucrurile lumii, e
robită de ele şi nesocoteşte porunca lui Dumnezeu, călcând-o.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.28)
„Iubirea e cunoaştere. Pe cât de nesfârşită e iubirea, pe atât de nesfârşită e cunoaşterea ce o dă ea. Pentru că iubirea este a persoanei. Persoana e subiectul ei.
Fără persoană nu se înţelege iubirea. Şi persoana este nesecată în manifestările mereu noi şi mereu mai adânci ale iubirii. Dacă iubirea nu este fără persoană, nici
persoana nu se înţelege, în existenţa ei sănătoasă şi în indefinitul ei, fără iubire.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.430, nota 963)
Iubirea şi dreapta credinţă
„Iubirea reciprocă, dacă este adevărată şi totală, trebuie să se arate imediat în mărturisirea «într-un gând» a credinţei comune.
Euharistia adevărată e încadrată în adevărul despre Hristos, despre faptele Lui mântuitoare, mărturisite prin dreapta credinţă, rezultată din dreapta credinţă în
El. [... ]
Mărturisirea în unitate a dreptei credinţe, care cuprinde adevărata iubire, a fost cerută totdeauna de Biserică pentru împărtăşirea comună reală de adevăratul
Hristos.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [63], p.399,402)
18 însă rugăciunea curată nu se poate dobândi fără dreaptă credinţă, frică de Dumnezeu, ascultare, înfrânare şi smerită cugetare. Rugăciunea curată izvorăşte numai dintr-
un suflet curat. De aceea, nu se cuvine să considerăm că am dobândit rugăciunea curată.
242 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Roadele iubirii
„Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată.
Cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele vremelnice. întristează şi se întristează cu singura întristare
mântuitoare, cu care şi fericitul Pavel s-a întristat şi i-a întristat pe Corinteni.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.66)
„Fără iubire, eternitatea ar fi încremenită. Iubirea este o continuă noutate şi totuşi ea e stabilitatea neschimbată. Dar prin iubire înaintăm aici şi ne vom odihni
acolo, în viaţa îngerească.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.430, nota 964)
„De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un frate stă la uşa chiliei tale şi bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei şi să treci cu vederea pe
fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugă ciunii, dă cuvântul de iubire
fratelui, slujindu-1 pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi şi cu inima zdrobită şi duh drept se va înnoi în cele dinlăuntru ale tale.”
(Cuviosul Nichita Stithatul, [86], p.289)
243 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Despre neprihănire
inimi tablele cunoştinţei lui Dumnezeu. Deci făcând aşa, ne-am adunat şi
am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că
ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel
mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul, cunoştinţa pe care o are
mintea despre neputinţa şi slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în
cazuri de supărări şi a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoaşterea harului şi
milei lui Dumnezeu; altul, iarăşi simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea
voii proprii.
Iar eu ascultând toate acestea, ispitindu-le prin chibzuinţă şi trezvie, n-
am putut să aflu simţirea fericită a aceleia prin auzire. De aceea, ca unul ce
sunt cel mai de pe urmă, adunând ca un câine din fărâmiturile ce au căzut
de la masa acelor cunoscători şi fericiţi Părinţi, încercând să o lămuresc, am
zis:
Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului {nota Părintelui
Stăniloae: Sunt realităţi atât de adânci şi de complexe, că numele doar le
indică în general, însă păstrează în ele ceva negrăit), având un nume numai
pentru cei care au primit cercarea (experienţa) ei (nota Părintelui 'Stăni-
loae'. Cunoaşterea adevărată a virtuţilor se dobândeşte numai prin
experierea lor). Ea este o bogăţie negrăită; este numirea lui Dumnezeu şi
darul Lui. Căci zice: «învăţaţi de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la
om şi nici de pe hârtie, «ci de la Mine» (Matei 11, 29), adică din
sălăşluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi; «căci sunt blând şi
smerit cu inima» şi cu gândul şi cu cugetul; «şi veţi afla odihnă» din partea
războaielor şi uşurarea de gânduri «sufletelor voastre».”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.297-298)
a semenilor.)”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.316)
„Cel smerit nu vede patimile altuia, sau grijile mărunte ale lui, pentru
că se socoteşte pe sine mai mic decât toţi, ca nimic prin sine. Dar în acelaşi
timp cel smerit vede măreţia copleşitoare a lui Dumnezeu ca nimeni altul şi
de aceea nu mai dă importanţă măruntelor băşici de săpun ale grijilor
omeneşti, nu se mai alarmează de ele.”
(Părintele Dumitru Stăniloae [91], p.138, nota 157c)
Smerenia şi iubirea
Rânduiala anotimpurilor
„După iarnă nu vine imediat vara şi nici după vară nu vine imediat
iama, ci între ele intervine primăvara, pentru ca, în linişte şi puţin câte
puţin, să ajungem în vară cu trupurile nevătămate şi întărite. Deoarece
schimbările bruşte de vreme aduc cu ele boli şi mari vătămări, a rânduit
Dumnezeu ca iama să fie urmată de primăvară, primăvara să fie urmată de
vară, vara să fie urmată de toamnă, şi aşa să ajungem din nou la iarnă, încât
schimbările timpului să fie nevătămătoare, deşi se ajunge de la o extremă la
alta, datorită ritmului lent în care se produc.”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.19)
Bogăţia roadelor
20 Atribuindu-le pe toate întâmplării, oamenii cu concepţii ateiste nu pot explica proprietă ţile
medicinale ale plantelor.
21Nevoia noastră de ele ne face mai înţelegători în două moduri: în primul rând, înţelegem că ele
au fost create de Dumnezeu pentru noi; în al doilea rând, ne face mai înţelegători, adică mai
DESPRE
(Sfântul OM Teologul, [18], p.43)
Ierarh Grigorie 253
smeriţi, deoarece ne dăm seama că nu suntem autonomi, ci avem trebuinţă de bunătăţile create de
Dumnezeu.
22Nu spune că nu avem nici o contribuţie. Contribuţia omului constă în acceptarea îndem-
nurilor bune pe care le primeşte.
254 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
desăvâr- şitor, este dar mare. Nu îţi scriu acum despre acesta, deoarece nu
este nevoie.”
(Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.28)
Roadele neîmpătimirii
„Multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru; el ies la iveală de abia atunci
când se arată lucrurile.
Cineva poate să nu fie tulburat de patimi, când lipsesc lucrurile, bu-
curându-se de o parţială nepătimire; când însă se arată lucrurile, îndată răpesc
patimile mintea.
Nu socoti că ai ajuns la nepătimire desăvârşită, câtă vreme lipseşte lucrul. Când
se arată însă şi te lasă nemişcat atât lucrul cât şi amintirea lui
de după aceea, să ştii r ai intrat în hotarele ei. Totuşi, nici atunci să nu
dispreţuieşti grija, deoarece numai virtutea prelungită omoară patimile, pe când
cea neglijată le scormoneşte iarăşi.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.133)
„Putem studia cât poftim, totuşi nu vom ajunge să-L cunoaştem pe Domnul
câtă vreme nu vom vieţui după poruncile Lui, căci nu prin ştiinţă, ci prin Duhul
Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filosofi şi savanţi au ajuns la convingerea
că Dumnezeu există, dar n-au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu.”
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.120)
„Domnul însuşi zice: «împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este» (Luca 17,
21). Dar că împărăţia este înlăuntru, ce ar arăta altceva, decât că veselia cerească
a Duhului se întipăreşte limpede în sufletele vrednice. Căci sufletele vrednice
primesc încă de aici, împărtăşirea lucrătoare de Duh, de care vor avea parte
sfinţii în împărăţia lui Hristos întru lumina veşnică.”
(Sfântul Simeon Metafrastul, [85], p.303)
„Când Iisus spune că fericiţi vor fi cei săraci cu duhul, că a lor este
împărăţia cerurilor (Matei 5, 3), înţelegem că împărăţia aceasta va fi întâlnirea
celui smerit nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu oamenii faţă de care s-a smerit,
deschizându-le acelora inima, şi prin aceasta şi prin unirea lor cu aceia simţind
257
întâlnirea cu Dumnezeu.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [70], p.223)
Bibliografie
Predoslovie ....................................................................................................5
Despre sfinţii ale căror scrieri se află în această carte.....................................7
PARTEAI
DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI..................................................77
Dovedirea existenţei lui Dumnezeu..............................................................79
Dovedire că există un singur Dumnezeu........................................................80
Despre Preasfânta Treime..............................................................................81
Despre deosebirea dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările dumnezeieşti...... 84
Despre har .....................................................................................................85
Despre eternitatea lui Dumnezeu şi despre timp............................................88
Despre crearea lumii nevăzute...........................................................................
.......................................................................................89
Despre crearea lumii văzute...........................................................................90
Despre deosebirea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi făpturi...........................95
Despre preştiinţă şi predestinare........................................................................
................................................................................................96
Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu............... .......................................96
Despre dreptatea, bunătatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu...........................97
Despre dumnezeiasca întrupare...................................................................100
împotriva monofiziţilor şi monoteliţilor.......................................................102
Despre învierea Domnului...........................................................................104
Despre teologie.............................................................................................108
PARTEA A II-A
DESPRE MAICA DOMNULUI............................................................................
.....................................................................................................111
Despre Maica Domnului..............................................................................113
Despre lauda Maicii Domnului....................................................................114
Despre mijlocirea Maicii Domnului.............................................................116
Despre dorul după Maica Domnului............................................................116
Despre preacinstirea Maicii Domnului.......................... .............................117
împotriva nestorienilor.................................................................................118
PARTEA A ni-A
DESPRE SFINŢI....................................................................................................
................................................................119
Despre sfinţi............................................................................................... 121
Despre Sfintele Moaşte................................................................................122
Despre cinstirea sfinţilor....................................................................................
................................................................................................122
împotriva celor care spun că nu mai avem nevoie astăzi
de învăţătura Sfinţilor Părinţi.............................................................................
din Învăţătura sfinţilor
.......................................................................................124
PARTEA A IV-A
părinţi
DESPRE BISERICĂ................................................................................;......125
Despre întemeierea Bisericii........................................................................127
Despre însuşirile Bisericii.............................................................................127
Despre Sfintele Taine....................................................................................130
Despre Sfintele Soboare................................................................................136
Despre Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie...................................................138
Despre autoritatea Bisericii...........................................................................140
împotriva celor care spun că există mântuire şi în afara Ortodoxiei.............142
Despre rânduiala primirii la Ortodoxie a celor de alte credinţe....................143
Despre răspunderea celor care aparţin Bisericii............................................143
Despre cultul divin al Bisericii Ortodoxe.....................................................144
Despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintei cruci şi a sfintelor moaşte..........144
PARTEA A V-A
DESPRE OM.......................;............................................................................147
împotriva celor care spun că Adam
n-a fost făcut din ţărână, ci din trupul unui animal.......................................150
Despre chip şi asemănare..............................................................................151
Despre demoni şi despre căderea omului......................................................151
împotriva celor care spun că Adam
era stricăcios şi muritor înainte de cădere.....................................................154
Despre persoana umană................................................................................155
Despre deosebirea dintre sufletul omului şi sufletul animalului...................157
Despre minte............................................... .................................................158
Despre inimă.................................................................................................160
Despre liberul arbitru şi despre libertate.......................................................162
Despre voia cea bună şi voia cea rea.............................................................163
Despre poruncile lui Dumnezeu.......................................................... .......164
Despre conştiinţă şi despre judecata lui Dumnezeu......................................165
Despre omul trupesc, omul sufletesc şi omul duhovnicesc..........................166
Despre relaţia omului cu lumea materială....................................................166
Despre înşelare..............................................................................................167
Despre minciună...........................................................................................168
Despre uitarea de Dumnezeu........................................................................169
Despre ispite.......................................................................................................
................................................170
Despre păcate.....................................................................................................
.....................................................................................170
Despre patimi......................................................................................................
.....................................................................................................172
Despre mândrie, neascultare şi erezii............................................................179
Despre antihrist.............................................................................................189
Despre iad ....................................................................................................190
Despre valoarea timpului..............................................................................191
Despre ştiinţe.................................................................................................192
CUPRINS
Despre cele care sunt bune sau rele după modul întrebuinţării.....................192
Despre căsătorie.................................................................................................
.....................................................................193
Despre monahism..........................................................................................194
Despre virtuţi.................................................................................................202
Despre dreapta credinţă şi despre ascultare.......... ..................... ...... ...........204
Despre credinţa (încrederea) în Dumnezeu.......... ........................................206
Despre citirea cărţilor ortodoxe........... .......................................................207
Despre frica de Dumnezeu.................................................................................
....................................................208
Despre frică...................................................................................................212
Despre îndrăzneală.............................................................................................
..............................................213
Despre întristare............................................................................................214
Despre pocăinţă şi mărturisire.......................................................................215
Despre iertare................................................................................................217
Despre înfrânare............................................................................................218
Despre linişte................................................................................................220
Despre milă şi milostenie...................................................................................
.....................................................................222
Despre răbdare..............................................................................................223
Despre mulţumirea către Dumnezeu.............................................................225
Despre bucurie...................... .......................................................................226
Despre rugăciune...........................................................................................227
Despre evlavie...............................................................................................231
Despre blândeţe.............................................................................................232
Despre bărbăţie............................................................................ .................232
Despre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea aproapelui.....................................233
Despre osteneala cea bună.............................................................................234
Despre întărirea existenţei prin săvârşirea binelui...................... .................234
Despre sfintele fapte bune............................. ...............................................235
Despre faptă şi răsplată...............................................................................236
Despre discernământ.....................................................................................237
Despre chibzuinţă................................................................................................
..............................................................................237
Despre trezvie..............................................................................................
....................................................................................................238
Despre înţelepciune.............................................. .......................................239
Despre nădejdea în Dumnezeu......................................................................240
Despre iubirea adevărată şi despre iubirea căzută.........................................241
Despre neprihănire........................................................................................244
Despre smerita cugetare......................................................................................
........................................................................................245
Despre smerenie............................................................................................249
Despre lacrimile folositoare şi cele amăgitoare............................................250
Despre pacea lăuntrică..................................................................................251
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu din contemplarea zidirilor......................252
Despre din curăţire, luminare şi desăvârşire............................................................
Învăţătura sfinţilor
....................................................................................................254
părinţi
Despre neîmpătimire şi nepătimire...............................................................255
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi despre îndumnezeire..........................256
Despre împărăţia Cerurilor............................................................................257
Bibliografie............;....................................................................................258
Cuprins ......................................................................................................262
CUPRINS
10
Sfântul Chirii al Alexandriei (sec.V) a luptat'împotriva nestorianismului. A participat la- al
treilea Sfânt Sobor de Ia Efes.