Dionysios A.

Makris
Iannis cel nebun pentru Hristos
DIONYSIOS A. MAKRIS
IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS
volumul 2
Redactor: Laura Mândrilă Copertă: Mona Velciov
Traducere după originalul în limba greacă: Aiovucriog A. MaKpfs, ©eoAoyoc ar]
pocjioypâ(ţoc;, O TpiĂo-riâvvqc; â biă Xpicnov aaÂog, Topog B, EK6. «AyaQoq Aoyoţ»,
A0tiva, 2009.
© 2009, Agathos Logos
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Makris, Dionisos A.
Iannis cel nebun pentru Hristos Dionysios A. Makris; trad. din lb. greacă: protopresbiter dr.
Gabriel Mândrilă bucureşti: Editura Sophia, 2021 2 vol.
ISBN 978-973-136-832-0
Vol. 2 - 2022 iSBN 978-973-136-843-6
I. Mândrilă, Gabriel (trad.)
2
DIONYSIOS A. MAKRIS
IANNIS cel nebun pentru Hristos
volumul 2
Traducere din limba greacă protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă
Bucureşti
Tovarăşei mele de viaţă şi părinţilor duhovniceşti care mi-au sprijinit şi-mi sprijină dintotdeauna
paşii în lupta pentru mântuire
Prolog
în timp ce selectam textele referitoare la Ioannis cel nebun pentru Hristos cu intenţia de a le
structura, se contura tot mai clar chipul pe care Dumnezeu îl alege spre a-l învăţa şi educa pe om. E
adevărat că învăţătura teologică, vrednică de invidiat, a acestui om sfânt vădeşte nevoia imperioasă
a reevaluării catehezei creştine şi a reîntoarcerii acesteia pe căile încercate ale veacurilor primare.
Cuvântul lui Ioannis cel nebun pentru Hristos ne transpune în epoci în care relaţia omului cu
Dumnezeul Treimic alcătuia principalul element al vieţii cotidiene a creştinilor, care orânduia viaţa
în acord cu poruncile cuvântului evanghelic şi asigura, totodată, fundamentul care, primordial, face
din creştin un prieten al lui Hristos; convertea radical mersul societăţii, conferindu-i dinamica aceea
care face ca minunea să fie un simplu dat al vieţii cotidiene; dezlega problemele prin puterea
5
iubirii; aşeza legea lui Dumnezeu deasupra tuturor; oferea pregustări paradisiace...
Aşa cum am subliniat şi în prologul primului volum, nebunia pentru Hristos „a constituit
dintotdeauna, pentru Biserica Ortodoxă, unul dintre cele mai frumoase capitole ale Sinaxarului fără
de număr al sfinţilor ei. Un capitol al mântuirii, plin de învăţăminte, ce ne arată în esenţă că
dreptatea şi judecata lui Dumnezeu diferă foarte mult de cele ale oamenilor”.
Nu ne-am putut imagina atunci că „pietricica” adăugată acestui capitol cum de altfel am afirmat
în nota introductivă -, istorisirea, împărtăşită nouă de un levit smerit al Evangheliei, avea să fie la
fel de însemnată şi deosebită. Nici nu ne-am închipuit unde avea în cele din urmă să ne conducă
întâlnirea cu acest părinte ascet. Căci, e-adevărat, întâlnirea cu el a adus în avanscenă viaţa lui
Ioannis cel nebun pentru Hristos, cunoscut printre vecinii din cartierul său drept Iannis cel nebun.
Şi aceasta a contribuit la răscolirea conştiinţelor creştine „adormite”, mai ales a celui ce scrie,
ajutându-ne să ne apropiem diferit de semenul nostru. Să aşezăm ca prioritate în viaţa noastră pe
Hristos, odată cu înfăptuirea şi respectarea voii Sale.
Viaţa simplă a lui Ioannis cel nebun pentru Hristos ne învaţă că toate, într-adevăr, toate, bunii
6
mei creştini, câte se petrec în jurul nostru privesc nemijlocit relaţia binecuvântată a omului cu
Dumnezeu, care, după cuvântul Apostolului Pavel, are întotdeauna ca temei iubirea şi ca năzuinţă,
mântuirea sufletului.
 Istorisirile izvorâte din strânsa relaţie a lui Iannis cel nebun cu oamenii care l-au cunoscut
întregesc prezentarea sfintei sale vieţi. Totodată însă începe pentru noi toţi, care l-am întâlnit şi am
vorbit cu el fie şi prin intermediul acestui părinte ascet -, să se contureze profilul unei călătorii la
care suntem invitaţi de el. O călătorie diferită, inedită, ce va avea drept călăuză legea Dumnezeului
Treimic şi învăţăturile Domnului. O călătorie a nădejdii şi bucuriei, la care vă dorim din inimă să
fiţi dimpreună-călători.
Pentru cititorii care nu s-au bucurat de lectura primului volum, vom cita un fragment
caracteristic din prolog, ce ar putea foarte bine reprezenta introducerea pentru cel de-al doilea
volum.
Istorisirea „se îndreaptă asupra unui nebun pentru Hristos, care a trăit în zilele noastre într-unul
dintre cartierele mohorâte, mărginaşe şi înstrăinate ale Athenei. Acolo unde uşile oamenilor erau
ferecate aproapelui şi viaţa cotidiană se scurgea monoton, în spiritul cunoscutei expresii «mă doare-
n cot de celălalt», al slavei deşarte şi nepăsării
7
faţă de semeni, dovadă a supremaţiei dobândite de patimile egocentrice din ziua de azi.
Aşadar, în acest cartier, neîndoielnic asemănător tuturor celorlalte, până şi cu al oricăruia dintre
noi, fie că trăim în oraş, fie la ţară, a fost de-ajuns nebunia unui om, următor lui Hristos, spre a se
săvârşi dulcea revoltă. Şi e dulce pentru că este ceva deosebit, unic şi bineînţeles original revolta ce
rupe legăturile demonice ale sufletelor de astăzi înrobite şi alipite potrivit mărturiei obşteşti de
lucrurile trecătoare şi neînsemnate, potrivindu-le pe «frecvenţa» cerului şi a «pulsaţiilor»
mântuitoare, dătătoare de viaţă şi slavoslovitoare ale Dumnezeirii Treimice, îmbrăcându-le cu
mărinimia ortodoxă şi dragostea dezinteresată, cu sinceritatea şi nevinovăţia, cu răbdarea şi
îngăduinţa, cu jertfirea de sine, smerenia şi pocăinţa. Căci numai în aceste veşminte sufletul se
poate înfăţişa la masa necurmată, de zi cu zi, a bunătăţilor cereşti, pe care Domnul o dăruieşte cu
îndestulare”.
Damaschin, Episcop titular (vicar) de Velestinos Sf. Irina 14, GR 105 56 Galâtsi
Athena, 10 februarie 2009 Către dl Dionysios Makris, teolog-jurnalist „Stylon Orthodoxias”,
Lagoumitzi 42 117 45 Athena
Dragă domnule Makris,
Cu o bucurie aparte am primit ultima carte a editurii dumneavoastră Iannis cel nebun, volumul
I. Dăruirea acestei cărţi mă onorează. Am citit-o pe nerăsuflate. Vă mărturisesc că de nenumărate
ori am lăcrimat. E pentru prima dată când am simţit o certare atât de puternică în sinea mea. Până
acum trăiam cu iluzia că trudesc la înfăptuirea unui oarecare bine, ajutându-i pe ceilalţi să-L
descopere pe Hristos, oferindu-le sprijinul în lupta şi înfruntarea agoniilor lor. Credeam că eram la
înălţimea misiunii mele şi că împlineam cu evlavie îndatorirea şi voia Domnului. Odată însă cu
citirea acestei cărţi, am dat ascultare propovăduitorului cu glas înalt, Iannis cel nebun, pe care
9
mi l-aţi trimis spre a-mi vorbi, şi uimit am priceput că din nefericire şi eu fac parte din categoria
creştinilor „adormiţi” care, în loc să lucreze pentru Hristos, lucrează mai degrabă pentru propria
persoană.
Totodată, vă mulţumesc, felicitându-vă şi urându-vă ca în scurt timp să ne dăruiţi şi alte
asemenea cărţi.
Al dumneavoastră, cu cinste şi dragoste în Domnul,
Damaschin, Episcop de Velestinos
Privighetoarea, corbul şi binecuvântarea
Istorisirile minunate pe care fiecare din cartier le avea de povestit despre smeritul rob şi sfânt al
lui Dumnezeu Ioannis cel nebun pentru Hristos i-au zguduit pe toţi. Domnul Anastasie,
administratorul blocului în care a locuit răposatul sfânt al Dumnezeului Celui Treimic, unic şi
adevărat, care-şi asumase lămurirea unor chestiuni cu privire la testamentul vrednicului de
pomenire Iannis, era cu totul derutat. Se întreba dacă toate câte trăise în ultimele zile erau adevărate
sau pur şi simplu visa.
Cu fiecare zi ce trecea se găsea în faţa unor întâmplări uimitoare la care, după cum obişnuia să
spună, nu s-ar fi gândit niciodată că ar fi fost cu putinţă să fie martor. De altfel, faptul că era
absorbit de nemiloasa viaţă cotidiană, cu o credinţă şubredă, îl priva de posibilitatea apropierii de
spaţii necunoscute omului contemporan, dar pline
11
de semnificaţii pentru sufletul omenesc; de spaţii unde domină pacea şi senina înălţare
duhovnicească ale sufletului. Se număra şi el, cu alte cuvinte, asemenea majorităţii de astăzi, printre
creştinii formalişti, care obişnuiesc să-şi amintească de Dumnezeu şi să-L cheme doar în momentele
dificile ale vieţii lor.
am fost şi eu printre cei care fac câte-o făgăduinţă şi aduc [la biserică], din când în când, măi
frate, câte-o litie1 pentru Maica Domnului cea mai înaltă decât cerurile (Platytera), în numele
recunoaşterii sociale, sau al unei recompensări lăuntrice, ori ca un fel de scuză a faptului că poartă
numele de creştini... Când însă Dumnezeu ne aminteşte de îndatoririle şi drepturile creştinului
conştient, ca un lucrător al viei Sale, atunci cu foarte mare uşurinţă întoarcem spatele, preferând
letargia ignoranţei şi rutina bolnăvicioasă a vieţii cotidiene... E preferat ataşamentul faţă de cele
frivole şi trecătoare dinăuntrul unei reprezentări, false şi de vitrină, a fericirii...
Aşa obişnuia să povestească cu fiece prilej şi sub forma unei confesiuni domnul Anastasie, fie
lui Constantin şi bunei sale tovarăşe Caterina, fie
1
Sau artoclasie (de la grecescul ăjrroţ = pâine, artos şi xlânţ = frângere), adică slujba frângerii
pâinii ce se săvârşeşte de obicei împreună cu Vecernia, niciodată dimineaţa, înainte sau la sfârşitul
dumnezeieştii Liturghii (n. trad.).
12
copiilor şi soţiei. Iar acestora, la rândul lor, nu le venea să creadă că lângă ei se petrecuseră lucruri
atât de impresionante. Nu erau în stare să priceapă binefacerile lui Dumnezeu, trimise tainic şi
minunat prin mijlocirea smintelii lui Iannis cel nebun.
Descoperirile prilejuite, de altfel, de adormirea minunată a sfântului Ioannis cutremurau din ce
în ce mai înverşunat munţii de ignoranţă şi făceau să cadă solzii ce le acopereau ochii. Acum
conştientizau încet-încet cu toţii cât de frumos este să vezi cu ochii sufletului, cât de fermecătoare
devine lumea când te îndrepţi pe drumul adevăratei credinţe şi te încrezi desăvârşit în mâinile
Sfântului Dumnezeu şi ale Mântuitorului Hristos.
Constantin, care se afundase în groapa celei mai cumplite şi urâte lui Dumnezeu boli a
homosexualităţii, plângea amarnic când se gândea unde se aflase şi de unde l-a tras Hristos. Zi şi
noapte era cu gândul la puterea vindecătoare a netăgăduitei iubiri jertfitoare a omului lui Dumnezeu
ioannis cel nebun pentru Hristos. Acum nu mai vâna ca în trecut satisfacerea şi împlinirea poftelor,
ci căuta cu ardoare înfăptuirea voii lui Dumnezeu Celui în Treime, obişnuind să zică: „Am fost mort
şi am înviat. Am trăit întru întunericul patimilor nedomolite şi de-abia acum încep să zăresc
lumina...”
13
Cât priveşte schimbarea radicală şi întoarcerea către Creatorul şi Părintele întregului univers,
este vrednică de laudă şi sporirea rugăciunii sale. Când domnul Anastasie i-a înmânat, pe temeiul
testamentului, caietul cu numele pe care le pomenea în rugăciune răposatul rob al Domnului, a
priceput ce înseamnă să fii cu adevărat creştin.
— Prima dată când am încercat să citesc numele şi să mijlocesc, potrivit sfântului Ioannis,
pentru primirea a toată binecuvântarea din partea acestor oameni, n-am izbutit, domnule Anastasie.
M-a luat somnul. Cele două ceasuri, cât am citit, nu au fost îndeajuns... Mă întrebam unde găsea
răposatul atâta timp pentru citirea acestor nume. Credeam că n-o să ajung să fiu la înălţimea cererii
răposatului. Pe de altă parte însă socoteam că ar trebui să afierosesc nu doar două, ci trei ore în
fiecare zi pentru aceasta. Nu vă ascund că în sinea mea m-am gândit, cu viclenie, că Iannis cel
nebun a voit cu dinadinsul să mă împovăreze cu citirea numelor. „Ţi-a dat o pedeapsă aspră”, îmi
şoptea o voce. O alta poate cea a răposatului îmi spunea: „Constantine, nu e o pedeapsă să te rogi,
să mijloceşti pentru aproapele şi să ceri pentru el binecuvântarea şi mila lui Dumnezeu”. Acum,
treptat, din citirea zilnică a numelor îmi dau seama de folosul deosebit pentru viaţa mea. Am
început să
14
iubesc pe fiecare om şi să văd în fiecare pe Dumnezeu însuşi. în trecut îi priveam pe toţi cu
neîncredere, îi consideram duşmani şi dădeam pe faţă ura, când ne apropiam mai mult. Uneori
ieşeau la iveală invidia, osândirea, alteori, interesul bolnăvicios şi bucuria lăuntrică pentru
problemele lor. în caiet sunt cuprinse, domnule Anastasie, şi multe nume necunoscute mie. Totuşi
eu zic: „Doamne, Tu le ştii nevoile şi fă după cuviinţă, trimiţându-le binecuvântările Tale”. Fireşte,
la început, am fost ispitit să le şterg, dar din nou îmi ziceam că mijlocirea mea ar putea aduce
foloase acestor persoane, fiindcă Hristos pe toate le ştie.
de vreme ce ai vorbit despre binecuvântarea Domnului, mi-am amintit câtă importanţă îi acorda
acesteia răposatul, zise Caterina. „Corabia ce se numeşte pământ, Caterina mea, se mişcă mulţumită
binecuvântării lui Dumnezeu”, obişnuia el să spună. „în fiecare zi ce răsare, dacă te uiţi în înalt, vei
vedea mâna lui Hristos binecuvântând lumea. Fără binecuvântarea dulcelui nostru Iisus, inimile ni
se răcesc, îngheaţă, se ofilesc. Mulţumită binecuvântării lui Hristos fiecare femeie asemenea ţie se
îngrijeşte de casa şi copiii ei; fiecare bărbat lucrează pentru familia sa. Binecuvântarea lui Hristos se
aseamănă cu soarele ce te încălzeşte şi îţi trimite lumina-i. Aşadar, în fiecare
15
dimineaţă când îţi vei deschide ochii să încerci să te asemeni păsărelelor. Acestea cântă cu triluri
dulci spre a da slavă lui Dumnezeu. îi mulţumesc pentru binecuvântarea pe care le-o trimite, de
vreme ce au convingerea nestrămutată că El este Cel Ce Se îngrijeşte de hrana lor. îi înalţă imnuri în
avans pentru bunătăţile pe care le oferă Pământului şi totodată aduc şi omului desfătare cu glasurile
lor gingaşe. La fel să facem şi noi. Ia uite ce face în fiecare zi privighetoarea...”. Mi-amintesc cum
s-a suit atunci Iannis cel nebun pe scaun şi a început să imite privighetoarea, întinzându-şi mâinile
de parcă ar fi vrut să zboare. „Privighetoarea noastră a ajuns corb cu o astfel de voce”, recunoştea
zâmbind. „Şi pe el îl iubeşte Dumnezeu. într-adevăr, odată i-a încredinţat o misiune dificilă. L-a pus
să-i ducă mâncare profetului Ilie, pentru a-l învăţa că toate cele din Creaţie sunt «bune foarte». Şi
privighetorile, şi corbii sunt buni. Acum pe mine cum mă vezi? Privighetoare sau corb? Dar de ce te
întreb pe tine? Mai bine l-aş întreba pe băcan care are un canar acasă şi se pricepe la triluri”. Şi a
fugit pe dată la domnul Pandele, care-l tot alunga..., dar în străfunduri îl iubea. Atunci râdeam de
nebuniile lui; acum înţeleg comoara ascunsă în ele.
răposatul, Caterina, a fost o adevărată privighetoare a lui Dumnezeu, ca să ne înfrumuseţeze
16
cu trilurile şi dezinteresul faţă de propria persoană cartierul. Numai că noi eram nu doar orbi, ci şi
surzi. Nu vedeam şi nu auzeam; dar aveam obiceiul de a ne umfla în pene ca păunii, ignorând faptul
că trăiam convenţional, într-o apatie confuză. Răposatul îşi înălţa trilurile cât era ziulica de lungă ca
o privighetoare din mijlocul rugăciunii neîntrerupte, dezinteresate, înflăcărate şi al dăruirii
neobosite faţă de noi toţi. Trăia cu gândul unic de a se învrednici de Rai, de a se face părtaş patriei
celei veşnice. Şi Dumnezeu îi trimitea asemenea daruri şi binecuvântări de care se împărtăşesc doar
sfinţii. Acum, privighetoarea cartierului continuă să-şi înalţe trilurile în cer. Şi cu trilurile sale aduce
uşurare multor suflete, pe care, într-un fel minunat, le potriveşte imnului doxologic adus
Dumnezeului Treimic. Le ajută tainic să renască şi le învăluie în mireasma pe care o ascund în sine
învăţăturile Evangheliei şi împlinirea Legii lui Dumnezeu. De altfel, în timpul vieţii sale, ne-a fost
greu să înţelegem, din pricina nebuniei sau scrântelii, pe care dinadins o arăta, cât de mare îi era
iubirea. E-adevărat că nu conştientizăm valoarea soţiei, copilului, părinţilor, colaboratorilor,
prietenilor şi a fiecărui om în parte decât după absenţa sau pierderea lor. Din nefericire, doar atunci
ne gândim la greşeli; atunci luăm în seamă, fie şi
17
pentru puţin, amărăciunile pricinuite; atunci ne judecăm şi cugetăm la faptele noastre...
Asta a mărturisit domnul Anastasie vădit mişcat. Zdrobirea inimii şi ochii plini de lacrimi erau
ceva obişnuit pentru cei ce-l cunoscuseră pe răposatul Iannis şi începeau, după mutarea sa, să-i
înţeleagă viaţa.
modul de viaţă adăugă Constantin ne face să percepem cele mai multe dintre lucruri ca certe,
având pretenţii absurde şi de neacceptat. Pricina, adică veşmântul acestor pretenţii sunt interesul
personal şi egocentrismul. Alăturarea greu de înţeles a acestora două conduce la crearea şi
acceptarea unei dreptăţi cu totul potrivnice dreptăţii Dumnezeului Treimic, Singurul adevărat. Pe
mine m-a impresionat faptul că răposatul nu făcea nimic care să nu aibă legătură cu Dumnezeu.
înainte de a pune orice în gură, îşi făcea semnul crucii. însemna cu semnul crucii până şi un pahar
de apă. Odată, când l-am întrebat de ce face asta, mi-a răspuns: „Constantine, îl însemnez cu semnul
crucii ca să ucid microbii şi să mulţumesc lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte să îl cureţe cu filtrele pe
care le cară şi le pun în funcţiune îngeraşii Săi”. Mi-amintesc, de bună seamă, că ne-a istorisit şi un
fapt dintr-o carte a Bisericii. Cred, dacă nu mă înşală memoria, c-o numea „Romantic”, dar, când
am întrebat de ea la un magazin bisericesc, mi-au spus
18
că o aşa carte bisericească nu există. Poate că era o carte de care ştia doar Iannis cel nebun.
cred că se va fi referit la Pateric, măi Constantine, zâmbi domnul Anastasie.
acum, că-mi zici, domnule Anastasie, mi-amintesc, Pateric o numea. „Odată, un evreu a
denigrat un bun creştin, acuzându-l că îi îndepărtează pe oameni de credinţele lor cu magii şi
diferite alte viclenii. «E o ameninţare pentru tronul tău. Cu toţii socotesc că are o mare putere. Arată
în mod ostentativ semnul crucii, stăpânul meu, şi îi amăgeşte pe toţi. Bine-ar fi să-l otrăveşti şi să te
descotoroseşti de primejdia asta care te pândeşte». Cârmuitorul l-a ascultat cu luare-aminte. Evreul
era socotit, de altfel, un membru de vază al comunităţii sale şi trebuia să-i ia în serios vorbele. L-a
chemat, aşadar, pe creştin înaintea-i. L-a certat pe un ton aspru, acuzându-l de vrăjitorie. El i-a
răspuns că toate acele semne minunate sunt de la Dumnezeul Treimic, Care-i veghează pe oameni
cu binecuvântările crucii. «Crucea Domnului, bunul şi cinstitul meu stăpân, tămăduieşte bolile.
Crucea Domnului vindecă societatea şi întăreşte orice împărăţie». Stăpânitorul începu să cerceteze
când pe evreu, când pe creştin. Nu putea trece cu vederea ajutorul material, foarte important,
asigurat de evreu. Fiindu-i teamă de mulţimea care se
19
adunase în sprijinul creştinului, se gândi să pună la încercare puterea amândurora. Dădu poruncă
slujitorilor să pregătească două pahare cu apă în care fusese pusă cucută, o otravă foarte puternică.
Bunul creştin făcu semnul crucii asupra paharului şi bău fără să păţească ceva din pricina otrăvii.
Evreul îi smulse creştinului din mână paharul, crezând că stăpânul îşi bătuse joc de el şi nu pusese
otravă în paharul creştinului, bând ce mai rămăsese în el. Numaidecât căzu mort la pământ sub ochii
consternaţi ai stăpânitorului, care bâigui îngrozit: «Minunat e Dumnezeul creştinilor!»”.
„Filtrele lui Dumnezeu, Constantine, ucid microbii şi fac neputincioase otrăvurile. Filtrele lui
Dumnezeu funcţionează numai cu semnul crucii. Să nu uiţi asta”, m-a încredinţat. Atunci am
priceput de ce bunicul, în satul mamei mele, însemna cu semnul crucii pâinea înainte de a o tăia.
însemna cu semnul crucii şi paharul cu apă, şi mama îl lua în râs: „Numai călugării fac asta. Poate
vrei să te trimitem la vreo mănăstire?...”. Bunicul meu nu se împotrivea niciodată.
„Rugăciunile bunicului tău, Constantine, te-au ajutat”, a răspuns atunci Iannis cel nebun.
„Bunicul tău, chiar şi atunci când îngerul tău păzitor fugea departe de tine, nu înceta să se roage
fierbinte Preasfintei şi lui Hristos să nu te părăsească. Să nu uiţi să-i aprinzi o lumânare, când te
duci la biserică”.
Dumitrache pe urmele lui Iannis cel nebun
Unul dintre primele texte ce au ajuns în mâinile domnului Anastasie a fost acela al lui
Dumitrache, care îl însoţea pe Iannis la spitale spre a-i cerceta pe bolnavi.
copilul acesta a moştenit sensibilitatea răposatului. Se dăruieşte celuilalt cu toată fiinţa sa, într-
adevăr. Aleargă să-şi ajute prietenii, părinţii, colegii. îl îndeamnă pe Pavel să-şi facă lecţiile
împreună. A moştenit şi harisma de a înţelege nevoile celorlalţi şi de a suferi alături de cei săraci.
Nu-i rămâne decât a se apuca să sune pe la uşi şi să se prezinte singur, ca Iannis cel nebun. Părintele
Vasile îi încredinţează misiuni filantropice aparte. îi înmânează plicuri cu bani, pe care le pune într-
ascuns la cap, sub pernele bolnavilor sau le înmânează rudelor. Domnul Apostol îi dă pâine pentru
cei din cartier aflaţi în necazuri, pentru pensionarii
21
în vârstă şi cei fără mijloace. Cu banii de buzunar de la părinţi cumpără alimente. Prietenii îşi bat
joc de el şi-l numesc „nebun”. Dar el, de obicei, le răspunde: „Aveţi dreptate să mă numiţi «nebun»,
căci nebunia asta este dulce ca o caramelă”. Şi se apucă de cântat, imitându-l pe Iannis cel nebun:
„E nebun, Dumitru e nebun. O-e!...”. Colegii, de asemenea, după spusele doamnei Penelopa, îl
numesc „tocilar”, fiindcă întotdeauna se străduieşte să fie silitor la şcoală şi să-i respecte pe
profesori. „Cum ai ajuns aşa, Mitsos1, nu te recunoaştem? Hai, bre, să bem ceva...”. Uneori tace,
alteori îi sfătuieşte să-l urmeze, spre a gusta din băutura nemuririi, prin care înţelege dumnezeiasca
Euharistie.
E calm şi zâmbeşte întotdeauna, faţă de anii trecuţi, când era mereu sâcâitor şi certăreţ. Nu-l
incomodează adolescenţa cu problemele ei. A luat cu hotărâre atitudine când un profesor de fizică a
tăgăduit existenţa lui Dumnezeu. S-a ridicat, s-a dus la tablă şi sub privirile perplexe ale colegilor s-
a postat în spatele lui. Profesorul a fost luat prin surprindere şi a căutat să se întoarcă spre el. El însă
se dădea mereu în spatele lui. Copiii râdeau. Profesorul, care-l respecta pe Dimitrie pentru
conştiinciozitatea sa, se întreba ce e cu atitudinea
1 Diminutivul lui Dimitrie (n. trad.).
22
asta. „îmi simţi prezenţa în spatele tău şi te întorci ca să vezi ce fac, nu-i aşa?”, l-a întrebat Dimitrie.
„încerci să nu mă scapi din vedere, de teamă ca nu cumva să te vatăm. Şi eu încercam nu cum mult
timp în urmă să-l ignor pe Cel Ce Se găsea mereu în preajma mea. încercam prin faptele mele să-L
supăr întruna pe Cel aflat lângă mine. Pe Cel, stimate profesor, pe Care îl tăgăduiţi public,
transmiţându-le şi elevilor dumneavoastră această tăgadă. Socotesc de neconceput să intru într-o
dispută cu dumneavoastră privitor la existenţa lui Dumnezeu. V-aş ruga însă, aşa cum mi-aţi simţit
prezenţa în preajma dumneavoastră, să căutaţi şi prezenţa lui Dumnezeu. Să faceţi, mânat de bune
intenţii, această încercare, şi El vi Se va descoperi şi va sta în faţa dumneavoastră, ca mine, ca să vă
adape cu învăţăturile Sale”. Apoi şi-a cerut scuze de la toţi, i-a sărutat profesorului, rămas perplex,
mâna şi a ieşit afară, lăsând în sala de cursuri să se aştearnă o tăcere de mormânt. După această
întâmplare, profesorul de fizică n-a mai îndrăznit să tăgăduiască existenţa lui Dumnezeu. Mai mult,
într-un mod inexplicabil, obişnuia să-i însoţească pe elevi când mergeau la biserică, semn, cum
spunea Dumitrache, al prezenţei lui Dumnezeu...
dumitrache, de pildă, adăugă domnul Anastasie, credea că părinţii sunt datori să-l îmbrace,
23
să-l hrănească şi să-i dea bani de buzunar, să-i suporte capriciile şi cicălelile. Minunata întâlnire
însă cu cel pe care el îl socotea ultimul om din cartier şi de care-şi bătea joc l-a făcut, deşi se afla la
vârsta adolescenţei, să înţeleagă că firele întregului univers sunt trase doar de Dumnezeu, şi nimic
nu se petrece dacă Creatorul universului nu o îngăduie.
Şi-amintea, aşa cum a scris într-una dintre primele notiţe trimise domnului Anastasie, de a doua
întâlnire cu Iannis cel nebun, după convertirea sa, în garsoniera celui din urmă. Se dusese să-l
înştiinţeze că-şi achitase datoria faţă de brutar:
domnul Apostol a vorbit o zi întreagă despre tine, lăudându-te ce copil bun eşti. Multă bucurie i-
ai adus bietului brutar, care se nevoieşte să pregătească pâine pentru noi toţi, bogaţi şi săraci. La
vremea când cei mai mulţi oameni dorm sau se distrează în localuri de noapte şi baruri, Dumitrache,
domnul Apostol se trezeşte. Se scoală în miez de noapte să pună la dospit aluatul, ca apoi, la
răsăritul soarelui, să poată cu toţii să-şi ia pâinea caldă ca să şi-o mănânce cu nutella sau cu
marmeladă şi să-L laude pe Domnul pentru acest mare dar. „Pâinea inima omului o întăreşte”,
rostea un mare profet şi împărat david. Asta să nu uiţi! Să te rogi lui Hristos să-l ţină pe brutar,
24
ca să ne poarte de grijă. Mare lucru e pâiniţa. Artosul, cum e numit în biserică, este foarte însemnat.
Dar mai există o pâine, Dimitrie, care nu doar ne susţine, ci ne face să trăim cu adevărat şi să fim
fericiţi. Este Hristos, Pâinea Vieţii. Există, desigur, şi alţi „brutari”, care se trezesc la aceeaşi oră cu
domnul Apostol, numai că aceia nu au şorţuri albe, ci negre. Se numesc călugări, pentru că poartă
cu sine şi se nevoiesc să dospească întreaga înţelepciune a Cerului. Aceşti călugări îşi asumă în
fiecare dimineaţă, aproape la aceeaşi oră cu domnul Apostol, „dospirea” Pâinii Vieţii, pe Hristos al
nostru, pentru a-L da, prin rugăciunile lor, întregii lumi, susţinea Iannis cel nebun.
Găseam continua Dumitrache în notiţa sa că toate câte mi le povestea erau foarte ciudate, dar nu
scoteam o vorbă. Pe atunci nu le înţelegeam cu adevărat. A trecut mult timp până să devin conştient
de marea înţelepciune pe care o ascundea acest om al lui Dumnezeu. Până atunci crezusem, aşa
auzisem de la părinţii mei, că nu se fac călugări decât cei leneşi, neputincioşi şi dezamăgiţi
sentimental. Părerea aceasta era dominantă printre copiii de vârsta mea. Socoteam, desigur, că
religia şi preocupările religioase se opun progresului societăţii şi în general ştiinţei. De aceea nu-l
condamnam pe profesorul de fizică, domnul
25
Lefterie K., când ne repeta opiniile neroade ale diavolului. De altfel, la televizor ne sunt mereu
prezentate lucrurile mai puţin în rânduială din Biserică, cu intenţia, după părerea mea, de a-l
îndepărta pe om de Dumnezeu, spre a-l transforma într-o masă fără formă, nimicindu-i
personalitatea. Aşadar, până să întâlnesc în persoana acestui om sfânt adevăratul chip al Bisericii,
rătăceam fără scop.
aşteaptă un pic, Dumitrache-al meu, să termin o treabă pe care o am de făcut, ca să-mi
povesteşti cum îţi merge la şcoală, mi-a spus Iannis cel nebun.
Nici n-apucai să mă aşez, că-l şi văd pe răposat venind din baie cu o oglindă mare. Mi-o dădu s-
o ţin în mână. îşi plecă capul şi îmi ceru să-l ajut să-şi numere firele de păr din cap! M-a surprins şi
am râs.
ei, bre Dimitrie, n-o să ne ia toată seara să le numărăm, de vreme ce, uite, în faţă, cele mai multe
deja mi-au căzut şi mă îndrept cu paşi iuţi să intru în categoria celor bolnavi de favus!
încercam inconştient să-l ajut, ţinând c-o mână oglinda şi cu cealaltă firele de păr pe care, după
cum pretindea, le numărase. în sinea mea mă întrebam de ce mă aflam acolo şi-l ajutam pe nebun. O
voce-mi şoptea că trebuie să plec şi să
26
pun capăt acelei sminteli. Mi-era teamă, de altfel, ca nu cumva răposatul să împrăştie vorba despre
cele petrecute în tot cartierul. El însă, ca şi cum mi-ar fi intrat în cap, îmi înţelesese gândul.
ei, n-o să vorbim doar de fire de păr, ca să se amuze pe seama noastră tot cartierul şi să ne ia la
trei păzeşte chir-Pandele, bunul nostru băcan. Nu îi este deloc greu să ne scornească o poreclă, mi-a
spus apucând oglinda dezamăgit pentru că nu reuşise, chipurile, să-şi numere firele de păr din cap.
Ah, bre Dumitrache, deşi aproape mi-am pierdut cu totul blana, nu reuşesc încă să-mi număr firele
de păr! îmi închipui cât o să-ţi fie de greu, dacă dascălii o să-ţi dea o atare temă pentru acasă!,
adăugă râzând.
Şi, înainte s-apuc să adaug şi eu ceva, continuă:
totuşi, Creatorul întregii lumi, Bunul Dumnezeu, cunoaşte nu doar numărul firelor de păr din
creştetele noastre, ci şi dispoziţia inimii. Să nu uiţi asta niciodată! Dumnezeu ne-a încredinţat marea
Sa grădină, întreg pământul, planeta aceasta. Dar noi I-am şubrezit încrederea şi, cu toate că nu
suntem în stare să ne numărăm nici măcar firele de păr din creştet, credem că putem deveni şi noi
dumnezei pentru a ne lua la întrecere cu El. El ne hrăneşte, iar noi socotim că hrana ne-o găsim
singuri. El ne adapă, iar noi socotim că apa e adusă
27
de nu ştiu ce companie termoenergetică... Este un lucru foarte urât, Dimitrie, să nesocoteşti
bunătăţile vieţii, pe care Dumnezeu le oferă zilnic şi să abuzezi de bunătatea Lui. Niciodată n-a
încetat şi nici nu va înceta să Se îngrijească de grădina Sa, în care cea mai frumoasă floare, cel mai
frumos copac e omul. în grădina blocului tău aveţi flori?
avem flori şi pomi, am răspuns jenat.
şi fac roade fără să le îngrijeşti, să le sapi, să le dai puţină apă?
nu, am spus.
aşa e şi cu omul. Fără învăţătura Evangheliei, fără Pâinea vieţii şi Apa cea Vie, adică fără
Hristos, nu putem da roade, cu toată ştiinţa de carte. Hristos este izvorul care adapă pe fiecare dintre
noi, chiar şi pe mine, cel mai din urmă şi mai netrebnic din cartier şi din întreaga lume. Veghează zi
şi noapte pământul şi ia aminte la stările noastre sufleteşti. Ne vede nevoile şi Se îngrijeşte de ele,
aşa cum fac părinţii cu tine. Se îngrijeşte până şi de nutella, pentru care-ţi place să te iei mereu la
harţă cu fratele tău Pavel. Toate lucrările bunului Hristos, dragă Dimitrie, se sprijină pe iubire şi
dreptate; se întemeiază pe jertfă.
ce e jertfa?, am întrebat.
jertfa, Dimitrie, este să te gândeşti că prin fiecare faptă săvârşită de tine trebuie să te afli în
28
rânduială cu Dumnezeu. Jertfa înseamnă a nu-L întrista, răni sau lovi pe Hristos. Iar pe Hristos îl
răneşti când ocărăşti, minţi, când, încercând să-ţi satisfaci o dorinţă, îţi nedreptăţeşti aproapele,
părinţii, fratele. Uite, alaltăieri te-am auzit cum te certai cu fratele tău Pavel pentru cine avea să
mănânce ultima felie de tort. Jertfa e, aşadar, să te saturi şi să te bucuri, văzându-l pe Pavel, pe
oricare Pavel, mâncând. Atunci să ştii că se pogoară îngerii şi dănţuiesc în jurul tău, ceea ce aduce
bucurie în Cer. Ai auzit de formaţia de muzică a îngerilor? De-ai şti ce melodii cântă şi
interpretează! Ei, bre Dumitrache, să-l fi auzit pe îngerul tău cât de frumos a început să cânte când
te-ai dus să-i înapoiezi brutarului datoria! Slavoslovea pe Dumnezeu cu un imn ce a făcut să se
întoarcă tot cerul asupra ta. Preasfânta şi sfinţii, în frunte cu Marele Mucenic Dimitrie au început a
dănţui. Oh, ce binecuvântare ai adus asupra casei tale! însuşi Domnul te-a binecuvântat ca de-acum
să dai în viaţa ta roade bune şi dulci. Te-a altoit, şi din măslinul sălbatic ce ai fost, acum o să ajungi
un măslin domesticit, care o să rodeşti neîncetat în livada Grădinarului Hristos, şi din mila ta vor
gusta mulţi oameni. N-o să întârzie, desigur, nici ziua când o să-L vezi cu ochii tăi pe Hristos
venind să te adape cu har şi Duh Sfânt îmbelşugat... Ehei, nu-i exclus
29
să ajungi şi tu, când vei creşte şi o să faci armata, un brutar bun şi de treabă! Nu ştiu însă ce fel de
şorţ o să porţi: alb ca al lui chir-Apostol sau negru ca al monahilor?
nu intenţionez s-ajung brutar, i-am răspuns ofensat, ci matematician!
ei, dacă tot te gândeşti s-ajungi matematician, fă bine şi numără-ţi firele de păr din cap şi să-mi
spui mâine câte sunt.
Iannis cel nebun avea, aşa cum au constatat toţi cei care l-au cunoscut, un fel unic de a
comunica cele mai serioase lucruri cu un umor, socotit de toţi drept nebunie; dar, în cele din urmă,
cercetând mai adânc lucrurile, pe temeiul celor povestite de cei care l-au cunoscut, înţelegeai
măsura înţelepciunii cu care Dumnezeu îl înzestrase.
Domnul Pándele, bătătorul, Psaltirea şi binecuvântările
Domnul Pandele, băcanul, o chemă pe Caterina la câteva zile după slujba trisaghionului1.
haide, bre Caterino, că tu eşti ditamai studenta, haide să-ţi împărtăşesc şi eu câteva dintre
ţicnelile nebunului, că eu nu prea ştiu să scriu. S-ar amuza pe seama mea domnul Anastasie din
pricina greşelilor gramaticale şi a perlelor de ortografie, şi o să mă fac de râs în tot cartierul. Ia loc
ca să-ţi mărturisesc şi eu câteva din nebuniile săvârşite de răposatul. Uite, ia creionul ăsta ca să
notezi. Numai Bunul Dumnezeu ştie, dragă Caterina, cum de nu l-au băgat în cămaşă de forţă din
pricina poznelor pe care le făcea. Ia, aşadar, hârtia şi creionul ca să consemnezi ce-o să-ţi povestesc.
1
Litia mică pentru morţi (n. trad.).
31
S-ar putea ca tu nici măcar să nu te fi născut când nebunul a venit împreună cu mama sa şi s-au
mutat vizavi. Pe atunci era tânăr şi nu vorbea prea mult. Pe vremea aceea cartierul nostru era foarte
frumos: fără blocuri, şi fiecare casă, cu grădina sa. Doamna Tasia le-a închiriat două camere în casa
în care au stat. Mama răposatului, doamna Maria, era croitoreasă, şi la început Ioannis se ocupa de
grădini. Ştia să tundă grădinile foarte bine. Mi-amintesc că adesea tăia trandafiri, alcătuia buchete şi
le împărţea pe la casele sau dughenele oamenilor. „Uite, chir-Pandele”, zicea, „aşază-le pe o bancă,
ca să-ţi facă frumoasă prăvălia. S-arate bine pentru lumea care vine şi pleacă”.
„Măi, ce grădină ai mai stricat?”, îl necăjeam. „Florile sunt ale lui Dumnezeu... Şi toate
grădinile sunt ale Lui. Mici raiuri, mici raiuri! Iar buchetul pe care ţi l-am adus, o icoană a Raiului.
Trandafirii sunt înmiresmaţi şi ne îndeamnă să răspândim miresme şi noi sărmanii, asemenea
Sfântului Dimitrie, floarea Thessalonicului, şi a tuturor sfinţilor noştri. Noi oamenii, domnule
Pandele, suntem flori... Asta cântă şi Kazantzidis 1, care-ţi place dumitale”, obişnuia el să-mi
răspundă şi începea
1
Stelios Kazantzidis (1931-2001), unul dintre cei mai iubiţi interpreţi de muzică populară
(Iaixij) din Grecia (n. trad.).
32
atunci să cânte tare. Toate aceste năzbâtii şi cuvinte ale lui nu le luam în serios. Ieri însă, când i-am
auzit pe toţi la înmormântare şi la trisaghion, în biserică, vorbind despre nebun, mi-au revenit în
minte. Am înţeles că trăsnăile lui ascund o comoară, şi acum mă întreb, după cum aţi recunoscut şi
voi în biserică, cine, la urma urmei, e nebunul, el sau noi?
El, Caterina mea, era întotdeauna bucuros să facă orice îi cereai şi nu zăbovea să se pună în
slujba tuturor. Nu pretindea niciodată recompensă sau ceva în schimb. Iar dacă i se făcea cuiva milă
de el şi-l ospăta, atunci nebunul cădea la pământ şi-i săruta mâinile şi picioarele. „Mii de
binecuvântări să-ţi dea Hristos”, obişnuia să zică. îl vedeai, Caterina mea, cum alerga fără oprire, în
tot cartierul. Aşadar, când domnul Apostol şi-a deschis brutăria, l-a angajat la el. Şi până ce a
îmbătrânit şi a luat pensie, n-a încetat să lucreze la brutărie.
Domnul Pandele sorbi o gură de cafea, inspiră adânc şi continuă:
 îşi citea rugăciunile sub pinul cel mare din curtea doamnei Tasia, cu glas tare: „Eşti popă, măi
Iannis, de ne psalmodiezi zi şi noapte?”, îl tachinam eu. El spunea că o face şi pentru doamna Tasia,
care nu aude cu o ureche, dar şi ca
33
să fugă „răutăţile” (duhurile cele rele), care-şi fac cuib prin case şi dughene. Eu credeam că
răposatul nu era în toate minţile. „Ei, voi cei din insule aveţi o mare doză de nebunie. Dar tu, bre
Iannis, eşti scrântit până la Dumnezeu”, îl apostrofam eu. El îşi pleca fruntea şi nu scotea o vorbă.
Într-o zi, dragă Caterina, cred că era în primele zile după mutarea în garsoniera lor, răposatul
intră în băcănia mea, ţinând în mână un bătător. Ştii, bătătorul e lemnul acela gros cu care
gospodinele bat covoarele. începu să se plimbe prin băcănie şi să lovească aerul cu bătătorul. Apoi
trase una în sacul cu fasole. „O să-mi faci pagube, bre nebune. Ce te-a apucat, ţi s-a slăbit vreo
piuliţă?”, l-am certat rău şi m-am repezit la el să-l dau afară. „Vânez duhul necurat al furtului, care
s-a ascuns în prăvălia ta. Oriunde s-ar piti, o să-l găsesc şi o să-l alung, ca să se ducă îndărătul
soarelui, prin văi şi munţii cei sălbatici”, mi-a răspuns. L-am dat afară pe un ton aspru şi i-am
interzis să mai intre în băcănia mea. Mai mult, m-am plâns maică-sii: „Uite, doamnă Marouso, ce se
întâmplă cu fiul dumitale”. Am sfătuit-o să caute un medic. Ea mi-a răspuns că Ioannis vede cu
ochii sufletului şi că nebunia lui e dulce şi trebuincioasă cartierului. „Tot regatul e de-un soi”, m-am
gândit eu în timp ce plecam de la ei.
34
într-o zi, când mi-au adus marfă la băcănie, răposatul, care nu-ţi purta pică, orice i-ai fi spus,
veni în fuga mare să m-ajute cu căratul. De vreme ce nu aveam alt ajutor, având totodată şi clienţi,
l-am lăsat, chiar dacă în sinea mea eram supărat pe el. A doua zi îşi recăpătă îndrăzneala şi veni la
băcănie cu un sac de fasole în spate. „Chir-Pandele, ne-au trimis fasolea asta din insula noastră. Noi
suntem două guri şi n-avem nevoie de atâta. De asta mama te roagă să le-o dai săracilor care vin să
cumpere de la băcănia dumitale. îţi cere cineva un kilogram de fasole, dă-i şi jumătate de kilogram
din astea, spre iertarea morţilor noştri (a rudelor decedate)... împarte-le la săracii care vin să
cumpere”, mi-a spus. N-am apucat să-i răspund, că nebunul se şi făcu fum. La început m-am gândit
să le vând şi să le dau lor banii, că erau oameni săraci. Dar, de vreme ce erau de sufletul răposaţilor
lor, am făcut cum m-a sfătuit. Aşadar, cine-mi cerea fasole, îi dădeam o juma de oca în plus, de
sufletul răposaţilor nebunului. Mii de mulţumiri am primit de la oameni pentru ele. Ciudat a fost că
sacul pe care-l cumpărasem se vânduse pentru prima dată de când ţineam minte în doar cinci zile.
Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. A câştigat, dragă Caterina, noi clienţi. Iar într-o seară, iată-l şi pe
nebun în faţa mea.
35
Am alungat duhul cel rău, chir-Pandele, l-am alungat”, zicea şi ţopăia vesel în sus şi-n jos.
Lucruri de neînţeles, smintite aşa le socoteam pe vremea aceea, dar acum le văd altfel. De atunci
mi-a intrat în obicei să pun pe cântar un pic mai mult, de sufletul răposaţilor mei: „pentru măicuţa
mea Areti şi pentru tatăl meu Aghesilâos”, spuneam. Astfel că mi-au scos şi o poreclă „Chir-
Pandele-mână largă”! Aşa că, mulţumită nebuniei răposatului, am căpătat obiceiul de a face câte-un
dar clientului, însă şi de a umple sacoşele familiilor sărace din cartier. Cu cât mai multe sacoşe şi
daruri făceam, cu atâta sporeau afacerile băcăniei.
Acum însă, buna mea Caterina, am priceput că în felul acesta răposatul mi-a dat de fapt o lecţie.
M-a învăţat să nu-mi fur şi înşel clienţii. Fiindcă, e-adevărat, asta făceam înainte de a-mi călca
pragul băcăniei bătătorul nebunului.
Mărturisesc că, deşi în cartier s-au deschis supermarketuri, la băcănie cererea nu s-a diminuat
niciodată. Acum, după atâţia ani, am înţeles mărimea binefacerii aduse mie de răposatul. „Mergem
să cumpărăm de la băcanul-mână largă”, spuneau cu toţii. Deci, teama mea că supermarketurile
aveau să-mi închidă băcănia a fost alungată. Niciodată, Caterina mea, n-am avut probleme
financiare. Aşadar, după trisaghionul de la biserică
36
şi după cele auzite acolo, am cântărit altcumva nebuniile lui Ioannis şi mi-am dat seama că orice,
numai nebunii nu erau...
Atunci domnul Pandele cel atât de aspru începu să plângă ca un copilaş. Spontan îl îmbrăţişă
atunci şi Caterina şi se apucă să plângă împreună cu el.
 iartă-mă, Caterina, dar nu mai pot continua. Haide, te-am obosit destul; o să ne întâlnim altă
dată.
Şi-a şters ochii şi a intrat repede în magazinul său.
— O să vin şi mâine, domnule Pandele, ca să-mi povesteşti restul, rosti ea plecând de la
băcănie.
în ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Caterina veni în grabă la băcănie. Era închisă şi fu cuprinsă
de nelinişte. întotdeauna domnul Pandele deschidea aproape odată cu revărsatul zorilor. Era atât de
nerăbdătoare să-l asculte povestind aceste frumoase întâmplări, mulţumită relaţiei sale cu răposatul
Iannis cel nebun... A stat să scrie toată noaptea. Se întoarse acasă, se aşeză în balcon, fără să-i pese
de frigul înţepător. Se uita în permanenţă pe drum, aşteptând apariţia domnului Pandele. Nu apucară
să treacă bine-bine zece minute, că domnul Pandele îşi şi făcu apariţia. Caterinei însă i s-a părut că
trecuse mult mai mult timp. Coborî numaidecât.
37
Ea observă că domnul Pandele era vesel, iar pe el îl surprinse prezenţa atât de matinală a Caterinei.
înainte s-apuce s-o întrebe ceva, ea i se adresă:
— Domnule Pandele, din pricina istorisirilor dumneavoastră de ieri despre acest sfânt suflet al
cartierului nostru n-am închis un ochi toată noaptea. Am stat şi am notat în amănunt toate câte mi-
aţi povestit. Am venit aşadar să vă citesc ce am scris: poate ai ceva de adăugat sau poate ceva mi-a
scăpat din vedere... Am trecut mai devreme pe la băcănia dumitale, dar am găsit-o închisă şi m-am
neliniştit.
ah, măi Caterinâki, te-am băgat în mare bucluc. La vremea când trebuia să învăţ slovele, eu mă
ţineam de pozne! Am întârziat, fata mea, fiindcă am trecut pe la cimitir să-i dau bineţe răposatului
Ioannis. I-am dus şi un buchet de trandafiri, ca cele pe care mi le aducea şi el la băcănie. Şi nu ştiu
ce-am păţit de m-am apucat să-i vorbesc ca atunci când era în viaţă. I-am cerut să mă ierte pentru că
nu i-am înţeles marea iubire. I-am mulţumit pentru binefacerile aduse cartierului nostru. Dar nu-ţi
ascund că l-am şi „dăscălit” un pic, Caterina mea: „Bre scrântitule”, l-am apostrofat, „de ce, cât ai
trăit, nu ne-ai dezvăluit virtutea ta? Nici măcar de unde te trăgeai n-am ştiut.
38
Odată îmi spuseseşi că te tragi din patria de neuitat a Asiei Mici şi că aţi venit după catastrofa
micrasiatică şi schimbul de populaţii în insula Mytilene. Desigur, acum, că tot vorbim, ce om
chibzuit s-ar fi interesat de un nebun? Te-ai ascuns de noi, bre pezevenghiule, dar iată că acum, fie
şi după moarte, te-am descoperit. Acum, că ai plecat, ţi-am înţeles virtutea”.
M-a apucat plânsul, Caterina mea, şi de asta am întârziat. în drum însă spre băcănie, am început
să-l aud vorbindu-mi, aşa ca la început. Mi se părea că visez. Mă gândeam că mă voi fi molipsit şi
eu de scrânteala răposatului. într-adevăr, tot drumul de la cimitir până la băcănie l-am auzit. Ciudate
lucruri... Mi-a dat sfaturi şi mi-a încredinţat lucruri neobişnuite... că, cică, o să intre, drept muşterii,
în băcănie Hristos şi Preasfânta!
„Nu uita, bre mână-largă, binecuvântările pentru muşteriii tăi! Să ai drept cea dintâi grijă oferte
şi daruri pentru toţi clienţii tăi, fără excepţie, bogaţi şi săraci. Numai tu o să le găseşti tuturor
porecle? Ei!, iaca veni vremea să-ţi găsească şi ceilalţi ţie... Auzi, mână-largă? Acum printre
răposaţii tăi se numără şi nebunul. Am aflat de la Domnul o taină şi am alergat, cum te-am văzut că
mi-ai adus flori, ca să ţi-o împărtăşesc. Domnul nostru Iisus Hristos va veni să te vadă şi să
vorbească cu tine.
39
La fel şi Preasfânta. Să ştii, darnicule, că o să-ţi vină la băcănie ca nişte simpli muşterii. Ar fi păcat
să plece fără o binecuvântare...”.
Mi-a spus încă multe alte lucruri. Să nu mă preocupe ce-au făcut sau fac popii şi să nu uit să
merg în fiece duminică la biserică, să mă mărturisesc şi să mă cuminec.
„M-am rugat, bre mână-largă, Domnului nostru să îţi dea, drept binecuvântare, un bătător
puternic ca să alungi duhurile cele rele (demonii). Să le loveşti ca să nu intre în prăvălia ta şi să ţi-o
murdărească. Şi El mi l-a dat pe cel mai zdravăn ca să ţi-l aduc. Ai grijă să-l ţii mereu în preajma-
ţi”.
Ciudate lucruri se mai petrec, Caterina mea. îţi spun c-am auzit clar vocea nebunului, atât de vie
că, nu-ţi ascund, m-am întrebat dacă nu cumva m-am molipsit şi eu de sminteala lui. Dar în acelaşi
timp m-am simţit şi foarte bucuros.
măcar de-am moşteni nebunia asta binecuvântată, domnule Pandele! Măcar de-am avea cu toţii
acasă un bătător cu care să alungăm duhurile rele, zise Caterina.
Nici nu apucară să termine bine de vorbit, că-l văd venind pe domnul Anastasie de vizavi cu
două cărţi legate în piele.
v-am văzut de la balcon discutând şi m-am gândit să vă aduc în dar două Psaltiri, să le aveţi
40
acasă şi să le citiţi, ca să fugă duhurile cele rele, vorba răposatului, le-a zis, înmânându-le cărţile.
au ajuns şi „bătătoarele” de care vorbeam, Caterina, nu se putu stăpâni chir-Pandele.
frumos compliment ai ales ca să mă „stoliseşti” dis-de-dimineaţă, răspunse domnul Anastasie
vădit supărat.
nu s-a referit la dumneata, domnule Anastasie, ci la cărţi. Pe ele le-a numit „bătătoare”, încercă
să dreagă Caterina neînţelegerea.
ei!, dar nici chiar aşa, să numeşti Psaltirea „bătător”, adăugă domnul Anastasie vădit mirat.
sunt „bătătoare” ale duhurilor celor rele, şi încă unele foarte zdravene. Dă-o încoace s-o aşez
aici pe bancă, lângă mine, aproape că băcanul i-a smuls-o domnului Anastasie din mână.
cealaltă e pentru tine, Pandele, cu litere mai mari! Asta e pentru Caterina, rosti încă plin de
mirare chir-Anastasie.
ia loc să-ţi fac o cafea şi să te lămurim în privinţa bătătoarelor!, i-a spus băcanul ridicându-se să
prepare cafeaua.
Caterina începu să-i istorisească câte aflase de la domnul Pandele. Domnul Anastasie îşi făcea
întruna semnul crucii: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”.
bre Anastasie, te-am văzut dinăuntru, în timp ce pregăteam cafeaua, cum îţi făceai necontenit
41
semnul crucii şi mă tot întrebam ce veţi fi discutat.
spuneam că răposatul s-a sfinţit, şi tu, dragă Pandele, te-ai învrednicit a fi primul care să-l auzi
după mutarea sa de la noi.
l-am auzit cu vârf şi îndesat. Acum, că tot vorbim, bine mi-a făcut. M-a lovit cum loveşte
bătătorul covoarele acolo unde, într-adevăr, mă doare mai tare. Mi-a vorbit despre soţia şi fiul meu
Haralambie. Caterinei i-am spus atât cât trebuia; restul o să-i încredinţez părintelui Vasile. Mă
întreb numai dacă o să poată îndura cele pe care o să i le împărtăşesc şi n-o să mă dea afară. Nu-i
exclus să-mi arunce şi vreo afurisenie... N-o să mă mântuiesc nici dacă o să-mi dau întreaga
prăvălie de pomană. Dar dacă tot mi-am amintit, Anastasie, stai să-ţi dau două cutii de napolitane şi
câteva creioane ca să le împarţi copiilor de la spital, unde te duci.
Se aşternu o tăcere de mormânt, mai ales pricinuită de curiozitatea faţă de restul discuţiei dintre
sfântul Ioannis şi băcanul cel darnic. Curiozitatea se risipi odată cu revenirea lui chir-Pandele.
mă tot întreb, după cele câte mi-a înşirat despre viaţa mea... Bine spune cântecul: „N-am înţeles
care-i sensul vieţii. într-adevăr, am nesocotit-o!” în neştiinţa noastră, am încheiat o învoială
42
în alb cu diavolul. Am călcat în picioare pur şi simplu totul. Măi, suntem la un pas de prăpastie! Mă
întreb cum de ne îndură Dumnezeu. O să-ţi încredinţez, ca într-un soi de spovedanie, numai un
singur lucru, ca să-ţi poţi cât de cât închipui crimele pe care le-am săvârşit. îl ştii pe Haralambie,
fiul meu.
cât a fost mic, îl vedeam mai des. Acum nu l-am mai văzut de câţiva ani şi presupun că studiază.
Fiindcă observam că te înfurii când întrebam de el, am evitat să te mai întreb, chir-Anastasie.
Chir-Pandele sorbi o gură de cafea, îşi plecă fruntea şi începu să vorbească despre Haralambie:
băiatul meu cel unic şi alintat, spre deosebire de Urania, fiica ta, ne-a părăsit de destui ani. A
plecat de acasă şi trăieşte singur în Thessalonic. Vorbeşte rar, doar cu Dimitra, soţia mea, care până
astăzi mă socoteşte răspunzător pentru calea aleasă de Haralambie. Felul în care am reacţionat a
creat mereu probleme. Aşadar, am ales să nu mai vorbesc despre asta. Nebunul însă azi-dimineaţă a
redeschis discuţia. „Bre mână-largă, pentru toţi ai avut câte-o binecuvântare, însă cu fiul tău ai fost
zgârcit”, mi-a reproşat răposatul.
„Dar i-am dat totul! I-am plătit lecţiile particulare, i-am luat maşină! Pentru Haralambie eram
gata să mă jertfesc eu însumi! Nu i-a lipsit nimic, şi el
43
m-a umplut de amărăciune. A ales o fată şi a lăsat totul în urmă. în privinţa asta greşeşti,
smintitule”, i-am răspuns.
Răposatul a zâmbit şi a continuat: „Pandele, se poate să-i fi dat lui Haralambie toate bunătăţile
de pe lume, dar acestea nu înseamnă nimic în faţa comorii pe care nu doar i-ai ascuns-o, ci, mai
mult, ai vândut-o din nerozie. Şi comoara e Hristos şi poruncile Sale. Fiindcă, Pandele, a fost o
nerozie să împingi sufleţelul acesta spre desfrânare. Toate astea se datorează unei nebăgări de
seamă din partea ta. Nu te mira. Ţi-aminteşti când la vârsta de doar paisprezece ani i-ai dat bani şi l-
ai dus la o casă de toleranţă, ca să devină bărbat şi să-i dispară coşurile de pe faţă? Fapta asta a ta a
fost la momentul respectiv asemenea unui adevărat contract cu demonul desfrânării. De atunci au
început peripeţiile copilului, dar şi scandalurile din casa ta. Poţi, măi omule, unui mieluşel, care încă
bea lapte ca să se întărească şi să crească, să-i dai să mănânce iarbă? Ca părinte ai o parte de vină
pentru avorturile celor trei fete prietenele fiului tău. N-ai fost doar autorul moral al crimelor, ci şi
principalul finanţator, de vreme ce avorturile s-au făcut cu banii de buzunar pe care îi primea de la
tine. Te-ai grăbit să faci dintr-un copil căruia nu-i mijise mustaţa bărbat. Ai vrut să dobândească
44
cu de-a sila maturitatea, astfel că roadele pe care le-ai cules au fost amare.
Fireşte, dragă Pandele, binecuvântările şi faptele tale bune de la băcănie te-au salvat de ce e mai
rău. O să-mi spui că astăzi aşa gândesc cei mai mulţi dintre părinţi, care iau drept progres educaţia
sexuală prematură şi se mândresc cu asta, aşa cum ai făcut şi tu cu Haralambie, unicul tău băiat.
Bineînţeles, asemenea ţie, în ignoranţa lor, ajung, inconştient, să-şi împingă copiii, încă din
pântecele mamei, spre desfrânare. Aşadar, în loc să vorbească despre Hristos şi să le istorisească
faptele de eroism ale sfinţilor, discută în faţa copiilor despre iubiri efemere şi dezmăţ. Nu pricep
cum se fac susţinători ai încălcării legii lui Dumnezeu. Să te duci şi să-l cauţi pe Haralambie, să-i
ceri iertare şi să-i deschizi din nou uşa pe care i-ai închis-o. Să mergi la părintele Vasile să te
spovedeşti, ca să ţi se deschidă poarta cea mare a fericirii şi să-i redai bietei Dimitra zâmbetul.”
„Nici măcar nu ştiu unde locuieşte Haralambie.” „Ştiu soţia şi fiica ta. Dimitra a avut mereu
deschisă uşa pentru Haralambie. Să te duci s-o cunoşti şi pe viitoarea ta noră. Şi să nu uiţi, mână-
largă, să dai tot ce e de trebuinţă tinerilor pentru nuntă. Ei, era şi vremea să dobândeşti şi tu un
nepoţel, ca să-l înveţi să împartă şi el celorlalţi, asemenea ţie, binecuvântări!”.
45
n-am fost un tată bun, Anastasie dragă, dar acum o să fac întocmai, fără abatere, tot ce m-a
îndemnat Iannis cel nebun şi sper să readuc liniştea în casa mea. O să rup zapisul cu vrăjmaşul cu
ajutorul spovedaniei, aşa cum m-a sfătuit şi răposatul.
pe altul îl numeam „nebun”, însă alţii sunt cei cu adevărat nebuni în cartierul nostru, cel dintâi şi
mai-marele lor fiind chiar eu. Dar iată c-a sosit vremea să schimbăm foaia şi să ne întoarcem busola
spre Hristos, Cel uitat şi rău înţeles, şi spre bogăţia Ortodoxiei, adăugă mişcat chir-Anastasie.
Călătoria la Thessalonic şi prima minune
Nu trecuseră nici două-trei zile de la ultima discuţie de la băcănie, când domnul Pandele îşi
scoase bilet pentru Thessalonic. S-a dus să-l caute pe Haralambie şi să refacă relaţiile dintre ei. A
urmat sfaturile răposatului Ioannis, dar şi ale părintelui Vasile cu care s-a întâlnit şi la care s-a
spovedit. în tren citea Psaltirea şi se ruga ca Haralambie să-l poată ierta. Un eveniment neobişnuit,
după cum i-a povestit mai târziu Caterinei, i-a marcat călătoria. în timp ce citea, o fată, care stătea
trei-patru locuri mai în faţă, începu să protesteze şi să strige. La început n-a dat importanţă, crezând
că se va fi petrecut vreo neînţelegere cu vreun vecin de compartiment. Când însă domnul Pandele îl
văzu pe controlorul-încasator îndreptându-se spre el, se miră.
47
dragă domnule, puteţi să vă opriţi din cititul acestei cărţi, întrucât deranjaţi?, i s-a adresat
domnului Pandele.
dar o citesc în tăcere!, îi răspunse el vădit nedumerit.
Cum e cu putinţă să fie fata respectivă deranjată? La fel de uimiţi şi miraţi erau şi ceilalţi
călători. Unul dintre ei chiar strigă: „Dacă e deranjată, să se mute în alt vagon...”. într-adevăr,
necunoscuta fată, neputând îndura Psaltirea, a fost mutată în vagoanele din spate. Atunci domnul
Pandele s-a folosit de ocazie pentru a le vorbi călătorilor din vagonul său:
 până ieri şi eu ignoram, ca şi dumneavoastră, puterea Psalmilor lui David. Până mai ieri şi eu
mă miram asemenea dumneavoastră. Acum, mai ales după cele petrecute, vă mărturisesc un singur
lucru: Psaltirea lucrează ca un bătător ce alungă duhurile rele din preajma noastră. Aşa ne
încredinţa un sfânt-trăitor în cartierul nostru. Bunii mei creştini, fata este chinuită de nu ştiu ce
demon care nu poate îndura citirea Psaltirii. Acela, şi nu nefericita fată, a ţipat.
La cuvintele domnului Pandele unii şi-au făcut semnul crucii, alţii s-au uitat cu dispreţ.
măcar să-l fi cunoscut pe vrednicul de pomenire şi să vă fi arătat el însuşi cum lucrează
Atotbunul
48
Dumnezeu! Eu nu ştiu prea multe despre Biserică, dar am avut parte de nenumărate minuni. Iar una
dintre ele mă poartă la Thessalonic.
Mulţumită acestei întâmplări, băcanul a fost înduplecat să povestească viaţa lui Iannis cel
nebun. Astfel nu doar că i s-au risipit îndoielile, dintru început, cu privire la faptul dacă fiul său o
să-l primească, dar şi călătoria a fost mai plăcută.
Cum a sosit la Thessalonic, a dorit mai întâi să ajungă la Sfântul Dimitrie, spre a i se închina şi
a-i cere fierbinte ajutorul pentru restabilirea relaţiilor cu fiul său care închiria un apartament undeva
în spatele bisericii Sfânta Sofia. Pelerinajul acesta la Sfântul Dimitrie a fost pentru băcanul, cu care
se petrecuse o aşa schimbare, deosebit faţă de alte dăţi. Mai trecuse şi în alte rânduri prin
Thessalonic, de vreme ce soţia se trăgea de aici, dar niciodată nu simţise buna mireasmă a
ocrotitorului ei, Sfântul Dimitrie. S-a rugat sfântului să-i fie alături. „Ştiu că sunt cel mai nenorocit
om de pe pământ. N-am fost niciodată un bun creştin. Am săvârşit toate păcatele şi, în timp ce tu
răspândeşti mireasmă, eu duhnesc asemenea unui peşte stricat. Până şi părintele Vasile mi-a spus,
Sfinte Dimitrie, că miasma păcatului a făcut o crustă şi e nevoie de daltă şi ciocan spre a fi
îndepărtată. Dar vino tu, Sfinte Dimitrie, cu mireasma ta şi ajută-mă
49
să mi se întoarcă fiul acasă”. Asta a spus băcanul cu mână largă şi a luat-o spre casa fiului său
Haralambie.
înainte de a suna, şi-a făcut pentru ultima oară cruce, trăgând adânc aer în piept. La interfon se
auzi un glas de femeie.
sunt tatăl lui Haralambie, din Athena.
Uşa de la intrare se deschise şi, odată cu ea, o altă uşă, aflată la parterul blocului unde locuia fiul
său, în care apăru o tânără.
intraţi. Trebuie să apară şi Haralambie. S-a dus la supermarket. Vă aşteptam. Ne-a dat de ştire
doamna Dimitra. Eu sunt prietena lui Haralambie. Numele meu e Voula, zâmbi ea.
Simţindu-se pe moment oarecum jenat, îi dădu din reflex cele trei sacoşe cu cumpărături pe care
le cărase de la Athena, sfătuind-o să le aşeze în bucătărie. Casa era dereticată, ceea ce arăta că fata
era gospodină.
să vă fac o cafea sau să încep să aşez masa? Am gătit pui cu sos de roşii şi macaroane.
A cerut o cafea mai degrabă din stinghereală. în clipa aceea uşa se deschise şi intră Haralambie.
bine-ai venit, tată!, îi ură, îmbrăţişându-l.
Domnul Pandele îl strânse în braţe ca pe vremea când era un copilaş. Lacrimile se rostogoliră din
ochii săi şi un nod i se puse în gât, neîngăduindu-i
50
să rostească o vorbă. De bucurie, şi Haralambie începu să plângă.
copilul meu, n-am fost un tată bun. O să mă ierţi pentru nenumăratele rele pe care ţi le-am
pricinuit?
Lui Haralambie, deşi fusese avertizat de mama sa în privinţa schimbării acelui atât de
neînduplecat domn Pandele de altădată, nu-i venea să creadă că prefacerea lui era chiar atât de
mare. în locul tatălui ursuz, prăpăstios şi crud la inimă vedea un alt om, sensibil, delicat, bun la
suflet. Domnul Pandele îl săruta, îl mângâia, îi ţinea mâna şi se uita la el cu ochii mereu în lacrimi.
mi-ai lipsit întotdeauna, bre Haralambie, dar egoismul nu m-a lăsat să îndrept răul făcut ţie. Să
fie binecuvântat Iannis cel nebun cu bătătorul său!, a articulat domnul Pandele.
Atmosfera încărcată emoţional a fost destinsă de Voula:
cafeaua e gata. Am pregătit şi o dulceaţă de struguri, ca s-o încercaţi.
 ai făcut cunoştinţă cu Paraschevoula? Cum ţi se pare, tată, o să fii de acord s-o ai de noră? E o
fată bună şi...
dacă fiul meu o iubeşte cu adevărat, o s-o iubesc şi eu ca pe copilul meu, răspunse domnul
Pandele.
51
o să mai vorbim despre asta. Acum să ne bem cafeaua, zise Paraschevoula, care între timp se
îmbujoră de ruşine.
vino lângă mine, buna mea fată. Veniţi să vă îmbrăţişez, adăugă domnul Pandele, trăgând-o pe
Paraschevoula spre sine.
Frumoasa clipă familială a fost întreruptă de Haralambie:
ah, măi tată, de-ai şti cât de mult mi-ai lipsit! Cât mi-au lipsit mustrările şi şfichiuirile tale!
astea s-au dus, să uităm de ele! Acum ne preocupă alte lucruri. Cum ar fi căsătoria ta cu
Parascheva. Nu e bine să trăiţi departe de binecuvântarea lui Hristos şi să am aceasta pe conştiinţă.
Unde locuiesc socrii tăi?
părinţii mei trăiesc în Thessalonic şi se împotrivesc relaţiei mele cu Haralambie.
toate se vor aranja, dragă Parascheva. Toate vor fi rânduite de Hristos, Preasfânta şi Sfântul
Dimitrie. Am un mijlocitor pe măsură în ceruri, pe Iannis cel nebun. El se va îngriji de toate.
Haralambie, dă-i telefon mamei, ca să-i transmiţi veştile plăcute. Se va fi întors acasă şi va fi
neliniştită.
Bucuria doamnei Dimitra fu de nedescris la aflarea veştilor. Nici ei nu-i venea să creadă cât de
mult i se putuse schimba soţul.
Ca prin minune, părinţii Paraschevei şi-au schimbat părerea în urma discuţiei pe care au
52
avut-o cu chir-Pandele. L-au primit pe Haralambie în casa lor ca pe viitorul ginere. Mai mult, la
stăruinţele domnului Pandele, s-a fixat şi data nunţii.
Aşa cum avea să-i mărturisească mai târziu Caterinei „băcanul cu mână largă”, şederea de
scurtă durată la Thessalonic a fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa sa. „Săltam, cântam
şi citeam cu bucurie Psaltirea, care deschide căile fericirii”.
Voind, desigur, să-şi adeverească porecla-supranume de „mână-largă”, băcanul nu doar le-a
făcut diferite daruri lui Haralambie şi Paraschevei, ci i-a anunţat că intenţionează, ca dar de nuntă,
să le cumpere şi un apartament.
La biserica Sfântul Dimitrie
în toate zilele şederii sale n-a uitat să citească Psaltirea. Fireşte, a cumpărat numaidecât trei
exemplare din Psaltire şi trei din Noul Testament pe care le-a făcut cadou fiului, nurorii şi cuscrilor
săi. Le-a cerut să citească din ele zilnic şi să nu neglijeze mersul des la biserică.
problemele, Haralambie, create în familia noastră se datorează numai mie. Am nesocotit cu
53
totul comoara numită Ortodoxie. Aveam impresia că Biserica este conservatoare şi îi judecam pe
preoţi. I-am întors spatele lui Hristos şi am semnat în ignoranţa mea un zapis cu diavolul, lepădând
cu uşurinţă Evanghelia. întotdeauna atent să nu-mi scape lucrurile neplăcute din Biserică, spre a
găsi o scuză atitudinii mele. Dar ţicneala unui nebun m-a ajutat să-mi vin în fire şi să mă trezesc din
letargie.
nu te recunosc, măi tată. Te-ai schimbat radical! Chiar dacă nu sunt de acord cu unele lucruri pe
care le susţii, nu-ţi ascund că îmi placi aşa cum eşti acum. Eşti ok, cum spunem noi, tinerii...
dacă tot sunt ok, cum spui, atunci duminică să mă însoţeşti la dumnezeiasca Liturghie la Sfântul
Dimitrie.
o duminică avem şi noi să ne odihnim şi să dormim, dar o să-ţi fac pe plac. O să vin împreună
cu Parascheva.
Zâmbetul de satisfacţie al domnului Pandele veni ca o pecetluire a întregii discuţii. Astfel că
dialogul se opri aici. Băcanul n-a făcut decât să şoptească o rugă către Iannis cel nebun. „Aşa cum
le-ai rânduit pe toate până acum, sunt sigur că o să le rânduieşti şi de acum încolo, spre întărirea
credinţei copiilor mei”.
Duminică dis-de-dimineaţă domnul Pandele se trezi şi începu să citească din Psaltire catisma de
54
rând (a doua, a treia şi a şaptesprezecea). A citit şi Polieleul, după care se apucă să se îmbrace.
Paraschevoula şi-a dat seama că se trezise şi s-a sculat şi ea devreme. încercă să-l trezească pe
Haralambie, care anunţă că el avea să vină mai târziu pentru că nu poate asculta psalmodii de la
prima oră. La rugămintea Paraschevoulei şi a mângâierii care a însoţit-o, şi-a schimbat părerea.
Astfel prima bătaie de clopot i-a aflat în drum spre biserica Sfântul Dimitrie. Au intrat, iar
domnul Pandele a aprins o lumânare pentru toţi, s-a închinat la sfintele icoane şi cu evlavie s-a
aşezat în spatele stranei din dreapta (a protopsaltului). Haralambie şi Parascheva au rămas pe
aceeaşi parte a locaşului, dar mai în spate, în apropierea nartexului.
Se încheia citirea celor şase psalmi ai Utreniei când Haralambie văzu un tânăr împreună cu un
bătrânel care se aşezară lângă tatăl său, tânărul în dreapta, iar bătrânelul în stânga lui. I se păru că
bătrânelul îi şopti ceva la ureche, bătându-l uşor pe spate în semn de salut şi zâmbindu-i. Apoi
amândoi intrară în Sfântul Altar.
când a apucat tatăl meu, măi Voula, să lege şi prietenii?
ce prietenii? Nu pricep ce-mi spui, îi răspunse Parascheva.
55
bine, dar nu i-ai văzut pe cei doi care s-au apropiat de el şi i-au vorbit?
haralambie, îmi pare că încă dormi. Nu vezi că tatăl tău stă singur?
acum e singur. Dar mai devreme n-a fost.
bine! O să vorbim mai încolo, după dumnezeiasca Liturghie.
Pe toată durata dumnezeieştii Liturghii chir-Pandele „mână-largă” n-a încetat să-i mulţumească
prietenului său, Sfântul Ioannis din cartier, şi Sfântului Dimitrie. La un moment dat chiar i-a auzit
glasul şi a simţit că-l bate pe spate.
„Am reuşit, bre mână-largă. Ai văzut ce armă de nebiruit e «bătătorul» pe care ţi l-am dat?
Toate le-a rânduit Domnul nostru. A ajutat şi Sfântul Dimitrie”, i-a mărturisit Iannis cel nebun. I-a
vorbit la fel ca atunci când se întorcea de la cimitir, când i-a dus trandafirii la mormânt.
De bucurie, chipul domnului Pandele strălucea de-a binelea la ieşirea din biserica Sfântul
Dimitrie. Era foarte vesel şi nu-şi putea ascunde fericirea. L-a îmbrăţişat pe Haralambie, l-a sărutat
şi i-a spus în şoaptă:
astăzi m-ai ajutat să îndrept lucrurile... îţi mulţumesc!
Haralambie îi propuse să ia o cafea pe ţărmul mării, la Turnul Alb. în timp ce îşi beau cafeaua,
oferindu-i-se ocazia, îl întrebă:
56
tată, am văzut că ţi-ai făcut prieteni noi în Thessalonic. Cine erau cei ce ţi-au vorbit, paracliserii
bisericii Sfântul Dimitrie?
Chir-Pandele se miră şi îi răspunse că el n-a vorbit cu nimeni pe toată durata dumnezeieştii
Liturghii.
nu mă fă să-mi pierd minţile! Doar te-am văzut cu ochii mei. Un bătrânel şi un tânăr. Mai mult:
bătrânelul ţi-a şoptit ceva la ureche şi te-a bătut prieteneşte pe umăr. Apoi a intrat în altar.
cum arăta bătrânelul?, întrebă atunci cu o mirare şi mai mare.
Când Haralambie începu să-i descrie trăsăturile lui Iannis cel nebun, chir-Pandele izbucni:
doamne Dumnezeule, îmi vorbeşti de răposatul Iannis cel nebun!, de-abia îngăimă. Oh, oh, de
ce vedere te-a învrednicit Dumnezeu! Tânărul cum arăta, nu cumva avea înălţimea Sfântului
Dimitrie?
nu i-am zărit chipul, dar acum, când îmi spui asta, da, îmi pare că aducea la înfăţişare cu Sfântul
Dimitrie.
copilul meu, plâng pentru că necugetatul de mine te-am lipsit atâţia ani de aceste lucruri
sublime, aceste frumoase întâlniri dintre cer şi pământ. Nădăjduiesc să înţelegi acum ce se petrece
în Biserică şi duminica să nu mai preferi somnul. Ajută-mă pe mine, nefericitul, să îndrept lucrurile
57
înainte de a închide ochii şi de a pleca din viaţa aceasta! Am să-ţi cer un hatâr: să nu lipseşti
duminica de la dumnezeiasca Liturghie.
— îţi făgăduiesc, tată, că n-o să lipsim în duminici de la biserică. O să-l trezesc eu însămi pe
Haralambie şi o să ne ducem dis-de-dimineaţă, i-a răspuns Parascheva, în timp ce Haralambie dădea
afirmativ din cap, neputând încă să-şi dea seama ce anume se petrecuse.
 întoarcerea la Athena
Restul zilelor pentru chir-Pandele în Thessalonic în alte vremuri a doua capitală a Imperiului
Bizantin — s-a scurs plăcut. Haralambie s-a ocupat de tot ce trebuia pentru a-l duce să se închine la
mormântul Sfântului stareţ aghiorit Paisie, la Souroti. în drum spre locul de pelerinaj îl întrebă de
faptul minunat petrecut la Sfântul Dimitrie:
mi-e greu, măi tată, să cred toate câte mi-ai împărtăşit. Pe de altă parte, ceea ce am văzut în
biserica Sfântul Dimitrie n-a fost rodul închipuirilor mele. întotdeauna am crezut că există o putere
care descurcă iţele. Dar nu crezi că această putere absolută a ajuns produsul unei exploatări
nemiloase din partea preoţilor?
58
ascultă-mă, fiule, dacă mi-ai fi spus aceste lucruri acum două săptămâni, n-aş fi avut nici un
motiv să nu fiu de acord cu tine. Mai mult, aş fi adăugat câteva lucruri, ce ar fi adeverit cele
afirmate de tine privitor la exploatarea sentimentului religios. Acum două săptămâni a murit Iannis
cel nebun, un bătrânel foarte bun la suflet din cartierul unde se află băcănia noastră. Un om pe care
eu, personal, îl socoteam smintit. Mi-am dat seama cât de mult am greşit în ziua înmormântării sale,
şi, în cele din urmă, am înţeles minunile şi binele pe care îl făcea întregului cartier. Tot atunci am
început să cercetez mai în profunzime vorbele pe care mi le adresase şi faptele lui şi am
reconsiderat toate câte credeam despre Dumnezeu. Fiul meu, Dumnezeul în Care credem nu este o
simplă putere superioară, ci este Dumnezeul Cel Viu: Tatăl Creator, Fiul Cel Unul-Născut şi
Preasfântul Duh. Acest Dumnezeu descurcă iţele omenirii. Este Dumnezeul iubirii şi al milei...
nu te contrazic, tată, dar mă întreb cum de a îngăduit Dumnezeu să se petreacă toate cele pe care
le vedem. Cum de îngăduie atâta şi atâta nedreptate...
haralambie, Hristosul nostru S-a răstignit şi a înviat pentru noi, păcătoşii, mi-a spus vrednicul de
pomenire Iannis. Ne-a dat lumina vieţii adevărate
59
şi ne-a întins mâna pentru a-L urma. Noi însă I-am întors spatele. De fapt, am întors spatele
dreptăţii, adevărului, bucuriei, fericirii. Din respect faţă de noi, Dumnezeu nu ne-a făcut să-L
urmăm cu de-a sila ceea ce I-ar fi fost foarte uşor. A continuat fără încetare până în ziua de azi să ne
trimită prin sfinţii şi prin îngerii Săi, prin Preasfânta, vestiri spre a ne îndrepta, dar noi cu
încăpăţânare îi întoarcem spatele. în consecinţă, preferăm să călcăm în picioare rânduiala pe care El
a statornicit-o prin poruncile Sale şi să alegem nedreptatea. întrebarea e, aşadar, dacă tu şi eu, care
judecăm şi vorbim lesne despre nedreptate, am dorit să înfăptuim ceea ce ne cere. Dacă ne-am
împotrivit îndoielii şi am îmbrăţişat credinţa, Ortodoxia. Dumnezeu, când vom ajunge Înaintea-I, n-
o să ne ceară să-I spunem ce a făcut vecinul nostru, ori cutare preot, ori nu ştiu care dintre
conducători, ci ce-am făcut noi. Am ales, fiul meu, întunericul necunoştinţei şi am lăsat deoparte
lumina cunoştinţei, la care are acces fiecare om, care voieşte să se apropie în smerenie şi iubire de
ea, până şi eu, băcanul.
de unde-ai învăţat, măi tată, toată această teologie? Nici măcar preoţii nu vorbesc în ziua de azi
aşa! Sincer, sunt surprins!
carte, Haralambie, am învăţat puţină. Eu mă socotesc printre cei agramaţi. De la sfântul
cartierului
60
nostru însă, de la Ioannis, măcar de l-ai fi cunoscut şi tu, am învăţat, mai ales în ultimele zile, să mă
încred în Dumnezeu. Desigur, când el mă îndemna într-un chip minunat să vin la Thessalonic şi să
îndrept relaţia noastră rănită, l-am întrebat simplu: „Cum o să izbutesc, când în întreaga mea viaţă
am fost aspru, fără inimă, grosolan, lipsit de delicateţe?” El însă nu s-a lăsat înduplecat: „Ia-o la
drum şi Preabunul Dumnezeu o să pună în gura ta vorbele cuvenite pentru fiul tău, ajunge să ai cu
tine «bătătorul», adică Psaltirea, care să alunge duhurile cele rele, şi să fii smerit”. Dau slavă lui
Dumnezeu fiindcă mi-a dăruit bucurii de neînchipuit pentru mine.
Era prima dată când chir-Pandele a discutat atâtea lucruri cu fiul său. Şi nu doar despre cele
duhovniceşti. Singurul lucru pentru care se ruga Dumnezeului Treimic era să-i povăţuiască copiii pe
calea adevărului, astfel încât să dobândească familii bune, creştine, ortodoxe.
La Souroti, Haralambie mergea pentru prima dată ca, de altfel, şi chir-Pandele. Nu ştia aproape
nimic despre Sfântul Paisie. Nora sa, care le-a povestit câteva lucruri minunate din viaţa sfântului, i-
a sfătuit să meargă într-o zi de vineri. Din cele ce-au urmat s-a dovedit că pelerinajul lor n-a fost
deloc întâmplător, de vreme ce o maică, care trebăluia
61
acolo, auzind de iubirea lor faţă de Psaltire, le-a dat două pagini privitoare la Psalmi şi la felul în
care Sfântul Arsenie Capadocianul îi folosea în rugăciunile sale. Astfel şi chir-Pandele, şi
Haralambie începură să priceapă puterea Psaltirii. într-atât s-a entuziasmat chir-Pandele, că începu
să facă mai multe fotocopii pe care le împărţea pretutindeni.
înainte de a pleca din Thessalonic, a lăsat discret şi fără a fi observat un plic cu bani pentru
nevoile copiilor săi şi s-a întors mai mult decât fericit la Athena. Bucuria şi fericirea reveniră în casa
lui, şi avea toate motivele „să se laude în Domnul” (Ps. 33, 2), ca urmare a celor petrecute.
Doamnei Dimitra, soţia sa, când a aflat de la chir-Pandele amănuntele privitoare la cele
petrecute în Thesalonic, nu i-a venit să creadă. Era prima dată când îl vedea pe soţul ei
comportându-se în felul acesta.
nu e bine, măi femeie, să fim de acord şi să împingem copiii la desfrânare; să-i deschidem
diavolului uşa. în toate acestea se adevereşte zilnic spusa: „Păcatele părinţilor apasă asupra
copiilor”. Avem o mare răspundere pentru calea pe care o vor urma Haralambie şi Ourania, fiica
noastră. Nu ajunge doar asigurarea celor de trebuinţă supravieţuirii. Nu-i suficient să le împlinim
hatârurile.
62
Nu dobândim nici un folos de pe urma zbaterii de a demonstra sinelui bolnav că am reuşit ca părinţi
şi de a avea recunoaşterea din partea societăţii şi a prietenilor noştri. Am înţeles că un singur lucru e
de trebuinţă, cu care orice părinte se poate lăuda: faptul de a-i ajuta pe copii s-o ia pe calea lui
Dumnezeu, să urmeze şi să făptuiască ceea ce ne-a spus Hristos. De aceea aş vrea să-ţi cer iertare
pentru purtarea mea de până acum. Aş vrea să mă ierţi pentru suferinţele pe care ţi le-a pricinuit
egoismul meu. Aş dori, de asemenea, să te rog să ne schimbăm viaţa. Să ajungem oameni ai lui
Hristos, asemenea lui Iannis. Să ne găsim un duhovnic spre a ne spovedi, a ne împărtăşi cu Hristos,
să mergem cu consecvenţă la biserică, să ne rugăm. Ce spui, Dimitra?
Pandele, dragule, văd că după înmormântarea vrednicului de pomenire Ioannis te-ai schimbat
profund. Ca femeie, îmi place această schimbare. Şi ştii de ce? Fiindcă simt o mai mare încredere
văzând siguranţa, bucuria şi strălucirea de pe faţa ta. Am parte de bucuria pe care n-am mai simţit-o
de la nunta noastră. Cum deci, Pandele, să spun nu acestei lumini care te face la propriu să
străluceşti?
Acestea i-a mărturisit doamna Dimitra, în timp ce-l strângea în braţe şi-l săruta.
Divorţul Mariei
Printre scrisorile care-au atras atenţia domnului Anastasie se număra şi cea a mariei, fiica
răposatei Stamata. Maria era o femeie în vârstă de 55 de ani, divorţată, care se ocupa de creşterea
celor doi copii Hará şi Alexandru. Soţul o lăsase după opt ani de căsnicie, în timp ce copiii erau
minori. Atunci ea a revenit în casa părintească şi cu ajutorul mamei ei, Stamáta, şi-a asumat lupta
pentru asigurarea creşterii copiilor. S-a dedicat acestei „lupte bune” (1 Tim. 4, 7) şi astăzi se
mândreşte cu cei doi copii.
în lupta aceasta însă n-a fost, după cum scria, singură, ci a avut întotdeauna sprijinul lui Ioannis
cel nebun pentru Hristos. Iar pentru ea nefericirea constă în faptul că n-a priceput niciodată că el era
cel ce se ascundea în spatele unor întâmplări inexplicabile.
„Pe soţul meu, astăzi printre cei vrednici de pomenire, l-am cunoscut pe când eram studenţi la
64
Facultatea de Filosofie. El studia arheologia şi eu, filologia. Anii aceia ne-au fost fără griji. De
îndată ce am terminat facultatea, le-am vorbit părinţilor despre Petru... Tatăl meu avea câteva
obiecţii, cu privire la faptul că Petru nu terminase încă facultatea şi mai avea de susţinut destule
examene. Am rămas însă gravidă (cu Hará) şi părinţii mei au fost siliţi să-l accepte şi să fie de acord
cu căsătoria.
Părinţii lui Petru erau oameni simpli din Komotini. Eram în luna a cincea de sarcină când i-am
cunoscut. Doamna Haroúla, mama sa, era croitoreasă. Tatăl, Alexandru, lucra în construcţii şi ba
avea, ba nu avea de lucru. îi plăcea însă băutura, fiind dependent de ea. Soacra mea era de fapt
aceea care ţinea casa, şi Petru a intrat la facultate datorită ei. Ea şi sora ei din New York îi trimiteau
bani lui Petru pentru studii.
Imediat după căsătorie am născut-o pe Hará. Părinţii mei m-au ajutat să închiriem un apartament
şi au contribuit la mobilarea lui. Petru a promis că-şi va da toate examenele şi apoi o să-şi găsească
de lucru. A cerut un răgaz. La şase luni după naşterea fiicei noastre am rămas din nou însărcinată. O
scoteam greu la capăt. Câţiva bănuţi pe care-i economiseam din meditaţiile pe care le dădeam nu
ajungeau pentru acoperirea tuturor
65
cheltuielilor. Aveam totuşi nădejdea că toate se vor schimba. îmi depusesem dosarul pentru a ocupa
un post în învăţământul secundar şi credeam că, de îndată ce-şi va termina studiile şi îşi va găsi o
slujbă şi Petru, toate se vor îndrepta.
Odată cu naşterea lui Alexandru a venit şi numirea mea într-un post în învăţământul secundar.
Am fost numită profesoară de limba greacă la o şcoală din Argolida. Sub pretextul examenelor pe
care le avea de dat, Petru nu a dorit să mă urmeze. Astfel am fost constrânsă să închiriez o mică
garsonieră şi să-mi las copiii în grija mamei. Mă întorceam la Athena în week-enduri şi când aveam
liber. Zile grele.
Părinţii se întristau din pricina acestor lucruri şi au fost primii care au înţeles că Petru nu era
suficient de matur pentru a-şi asuma frâiele familiei, îi plăcea mult somnul şi să piardă nopţile.
Prima ceartă cu Petru a fost iscată de faptul că folosise banii pe care i-i dădusem pentru plata unor
facturi şi o rată pentru nişte ustensile de uz casnic ca să joace cărţi.
în Argolida am rămas doi ani şi apoi m-am transferat la o şcoală din Pireu. Le-am promis
părinţilor că la întoarcerea mea aveam să-l ajut pe Petru să-şi ia diploma de absolvire şi să-l susţin
pentru a-şi reveni. îl iubeam foarte mult şi credeam
66
că toate se vor îndrepta. Nu voiam să fac ceva ce i-ar fi putut răni pe copii. în decursul şederii mele
în Athena, Petru dădu câteva semne de schimbare. Din cele douăsprezece examene pe care le avea
de dat trecu cinci, şi totul părea că va lua o altă întorsătură. îşi găsise de lucru ca garson în Palaio
Fâliro.
Cu două salarii şi ceva în plus de pe urma meditaţiilor părea că aveam să facem faţă
dificultăţilor. Numai că situaţia asta nu ţinu decât câteva luni. într-o zi Petru veni acasă beat şi
începu să ţipe, nemulţumit de viaţa sa. Am încercat să-l liniştesc, şi atunci începu să mă lovească.
Copiii s-au trezit din pricina tărăboiului şi au început să plângă. Nu mai trăisem niciodată asemenea
lucruri. Aşa că dis-de-dimineaţă am luat copiii şi m-am dus acasă la părinţii mei. De altfel, nu mi-aş
fi putut face apariţia la şcoală fiindcă faţa mea era plină de semnele evidente ale bătăii încasate.
Răposata mea mamă de îndată ce mă văzu îşi ieşi din minţi. Atunci l-am întâlnit pentru prima
dată pe vrednicul de pomenire nebun pentru Hristos Iannis. Stătea pe parapetul de piatră al zidului
curţii, având în mâini două jucării, o păpuşă, pe care i-a dat-o Haroulei, şi o maşinuţă, pentru
Alexandru. Copiii mei îl ştiau, fiindcă, de îndată ce l-au văzut, au alergat în grabă la el, iar el
67
începu să ţopăie... Nu i-am dat importanţă. Cum m-a văzut, mama m-a sfătuit să las copiii în curte şi
i s-a adresat:
iannis, joacă-te un pic cu copiii, ca să vorbesc cu fata mea.
El a dat din cap afirmativ şi, luând maşinuţa din mâinile lui Alexandru, începu să meargă
copăcel. Atunci mama mi-a spus:
n-are, săracul, minţile întregi, dar e un omuleţ fără răutate, vine şi ne ţine de urât, se joacă cu
copiii. Nu-ţi fie teamă de el. Ia povesteşte-mi, de ce eşti răvăşită?
petru, mamă, nu e bărbatul la care-am visat. Acum, cu întârziere, pricep câtă dreptate aţi avut
când v-am vorbit despre el, orbită de patima mea, pe care o consideram iubire şi dragoste. Altfel m-
am aşteptat să decurgă lucrurile, şi altfel s-au desfăşurat. Ieri răul a întrecut orice măsură, m-a bătut
şi uite în ce hal mă aflu. Nici de copii nu i-a păsat. A venit beat acasă, s-a apucat să ţipe şi ne-am
făcut de râs printre vecini...
mi-am dat seama de o vreme că ceva nu e în ordine cu ginerele nostru. Se purta ciudat, şi nu-ţi
ascund faptul că, atunci când tu te aflai în provincie, rar venea să vadă copiii. Tatăl tău se întrista
din pricina acestei stări, dar nu ţi-a spus nimic cu speranţa că Petru o să-şi revină. Din fericire, e
68
plecat la piaţă şi n-a apucat să vadă cum eşti. Că cine ştie ce-ar fi făcut!
Am izbucnit în lacrimi şi m-am aruncat în braţele mamei, întrebând-o ce-o să mă fac. Eram
disperată şi dezamăgită. Mama m-a sfătuit atunci să mă întorc acasă cu copiii şi să-i vorbesc deschis
lui Petru, spre a vedea dacă există vreo speranţă de îndreptare a situaţiei.
fă-ţi cruce şi înăbuşă-ţi supărarea. Vezi dacă există vreo şansă să se pună pe treabă...
Am înţeles că nu voia să mă întâlnesc cu tata în starea în care mă aflam pentru ca lucrurile să nu
se înrăutăţească...
Când am ieşit în curte l-am văzut pe Iannis cel nebun în patru labe şi pe cei doi copii căţăraţi pe
spinarea lui. Atunci Hará a strigat:
mamă, unchiul Iannis este măgăruşul nostru şi ne duce în capătul curţii ca să cumpărăm un pic
de răbdare!
Atunci Iannis cel nebun se apucă să cânte: «Rabdă din plin şi cerul se va face şi mai senin; dă
dovadă de răbdare şi o lămâiţă îţi va înflori în grădiniţă...». Hará se avântă şi ea:
mămică, cu «răbdarea» pe care-o vom cumpăra cerul vom însenina!
mare lucru e răbdarea, Maria mea, mare lucru! Hristos o iubeşte, şi ei i se închină îngerii şi
sfinţii.
69
Câtă răbdare n-a arătat Preasfânta noastră, când şi-a văzut Fiul sus pe cruce! A îndurat suferinţa de
pe urma despărţirii silnice de Fiul ei Cel iubit, de Hristos al nostru, şi a fost răsplătită. S-a
învrednicit să-I trăiască învierea şi să audă clopotele bătând voios. Şi uite, acum se află în veşnicie
dimpreună cu El. Maica Domnului a ajuns cu răbdarea pe care «a cumpărat-o» de la Dumnezeu să
zugrăvească întreg universul în albastrul seninătăţii. Şi eu, sărmanul măgăruş, o caut dimpreună cu
Hará şi Alexandru pe Preasfânta spre a-i da o sărutare şi a-i cere să ne dea două-trei ocale de
răbdare ca să ajungem şi noi zugravi ai cerului...
Asta glăsui şi apoi începu din nou să cânte.
las-o, bre Iannis, cu jalea ei, a zis mama şi, adresându-mi-se, m-a însemnat cu semnul crucii:
«Haide, cu binecuvântarea lui Hristos, să lămureşti lucrurile».
I-am sărutat pe copii, am aruncat o privire iscoditoare asupra acestui cerşetor neobişnuit care se
juca cu ei şi am dat să plec. Atunci el mi-a făcut o plecăciune adâncă şi a început să mă însemneze
cu semnul crucii la fel ca mama. La fel făcură şi copiii.
în starea în care mă aflam, priveliştea din faţa ochilor mei m-a înveselit. îmi venea să râd. Dar
m-am gândit la ceea ce mă aştepta şi am plecat
70
cu capul în pământ spre casă. Pe drum cugetam la cuvintele lui Iannis cel nebun despre răbdare.
Inconştient am început să mă rog Preasfintei să-mi ajute. Trecuseră destui ani de când cerusem
ajutor de la Dumnezeu şi de la Preasfânta. Pe atunci vedeam rugăciunea ca pe ceva lipsit de
importanţă pentru omul contemporan. în Dumnezeu credeam în felul meu; îl socoteam în chip
indefinit o putere superioară. Şi asta într-o vreme în care pentru generaţia mea ateismul era la
modă...
Cu aceste gânduri trecui pragul casei. Eram decisă să-i vorbesc hotărât lui Petru, soţul meu.
L-am găsit dormind încă. Aşa că m-am apucat de diferite treburi prin bucătărie. După aproape o
oră s-a trezit şi el. A venit în bucătărie şi, văzându-mi faţa, m-a întrebat unde mă lovisem. Nu-şi
amintea sau se prefăcea că nu-şi aminteşte nimic despre ceartă. I-am răspuns că el mă lovise, în
timp ce mă privea cu ochi plini de mirare. Mi-a cerut iertare şi mi-a promis că aşa ceva nu se va mai
repeta.
- Am băut pentru că m-au dat afară de la serviciu şi mă gândeam că n-o să mai pot fi de ajutor
familiei...
De atunci Petru nu a mai muncit, dar nici facultatea n-a reuşit s-o termine. Mai avea de dat patru
examene. îi plăcea să-şi petreacă timpul fără
71
rost la cafenea, jucând cărţi sau bând. în ultimii patru ani ai căsătoriei noastre obişnuia să plece la
Komotini pentru intervale mari de timp, ca să-şi ajute, după spusele lui, tatăl la muncile câmpului.
Copiilor nu le arăta nici cel mai mic interes; nici măcar nu mă întreba când, la început, îi dădeam
telefon ca să aflu când avea să se întoarcă la familia sa. Astfel că divorţul a venit foarte firesc când
ajunsesem la vârsta de treizeci şi doi de ani.
La trei ani după divorţ a adormit şi tatăl meu din pricina unei boli incurabile, şi eu m-am mutat
în casa părintească. Au fost multe greutăţi, mai ales economice. Doamna Stamata, mama mea, mă
sfătuia să-mi «refac» viaţa, după cum îndeobşte se spune, să-mi caut un bărbat şi să mă
recăsătoresc. Eu însă mă gândeam la copii.
Iannis cel nebun, mi-amintesc, ne urmărea îndeaproape viaţa. Venea şi le citea copiilor cărţi
bisericeşti, mamei, Psaltirea şi îi explica învăţătura lui Hristos, înfăţişându-i-o original, frumos, în
stilul său. Mama îl iubea pentru că o ajuta şi îi aducea mângâiere. Nu-mi amintesc să fi venit
vreodată la noi fără să fi adus un cadou pentru copii, ceva pentru casă, chiar şi pentru mine.
îmi aduc aminte că odată corectam nişte teste la limba greacă veche. S-a apropiat de mine în
timp ce eu corectam testul unui copil obraznic,
72
care făcea întotdeauna gălăgie în timpul lecţiei. Era de-ajuns numai să-i citesc numele pe foaie, că şi
luam foc.
ah, bre Maria, ce-am avut de tras venind la voi acasă! Nişte copii nestăpâniţi din cartier au
început să mă înjure, să ţipe, să mă lovească cu picioarele. Erau copii buni, dar au ajuns să se poarte
cu cruzime fiindcă acasă nu-L au pe Hristos. Părinţii se ceartă şi nu le poartă de grijă. Mi-a fost milă
de ei în timp ce mă loveau. I-am spus Preasfintei să-i povăţuiască, iar lui Hristos să-i îmbrăţişeze ca
să nu se piardă sufleţelele lor. «Ocărâţi fiind, binecuvântăm», spune Pavel, Apostolul Domnului (1
Cor. 4, 12). Am mulţumit în parte fiecăruia deoarece mi-au amintit cuvintele Apostolului şi i-am
însemnat cu semnul crucii. Tu, Maria, care ai de-a face cu mulţi copii, îmi închipui ce probleme ai
de înfruntat în clasă...
nu-ţi mai spun, Iannis, ce trag! Uite, testul ăsta pe care-l corectez acum aparţine unui elev de-al
meu neascultător. Imaginează-ţi că nici măcar nu-mi vine să-l citesc.
ah, Maria mea, de-ai şti ce trage Dimitrie acasă... Locuieşte cu bunica sa. Părinţii sunt divorţaţi,
şi sărmanul de el izbucneşte la şcoală...
îl ştii pe Dimitrie?, l-am întrebat cu nedumerirea zugrăvită pe faţă.
73
din întâmplare o cunosc pe bunica lui. Locuiesc într-o garsonieră în Pireu... De iubire are nevoie
Dimitrie, dar asta-i lipseşte.
Cuvintele răposatului Iannis m-au făcut să văd testul cu alţi ochi. I-am pus notă şi am luat seama
la greşeli, care erau destule. în ziua următoare i-am cerut lui Dimitrie să vină la cancelarie ca să-i
fac cunoscut rezultatul testului. Mi-am exprimat intenţia de a-l ajuta un pic, oferindu-i câteva
meditaţii. Iniţial se arătă nehotărât, dar în final acceptă. Aşa am cunoscut-o şi pe bunica lui. Biata de
ea ar fi făcut orice ca să-mi mulţumească. Ce plăcinte, ce dulciuri! Şi ce nu făcea! Chiar mi-a şi
împletit ceva! în trei luni, Dimitrie ajunsese printre cei mai buni din clasă. Schimbarea
fundamentală a comportamentului său a contribuit la transformarea atmosferei din clasă. La lecţie
toate se desfăşurau în linişte acum.
Ceea ce am constatat însă ulterior era că bunica nu-l cunoştea pe vrednicul de pomenire Ioannis.
Şi Dimitrie, pe care l-am întrebat, dat fiind că acum câţiva ani a luat-o pe Haroula mea şi acum mi-e
ginere, mi-a răspuns că pe răposat l-a cunoscut pentru întâia oară în casa mea părintească. Cu
aceeaşi ocazie mi-a spus, de asemenea, că la luarea deciziei de a se căsători cu Haroula el a jucat un
rol foarte important. Ciudate lucruri...
74
Eu socoteam că neîndoielnic răposatul o cunoştea pe bunică, deoarece mi-a dat de multe ori
diferite alimente, haine, chiar şi bani pentru a i le duce ei. Dar mă ruga să nu-i destăinui persoana
care i le trimitea, fiindcă era o femeie demnă şi n-ar fi acceptat.
să-i spui că sunt din partea doamnei Stamata, mama dumitale, întru pomenirea tatălui tău, că,
dacă o să-i spui că sunt de la mine, o să le trimită înapoi. Nici măcar să n-o saluţi din partea mea,
fiindcă e foarte inteligentă şi o să-şi dea seama cine se ascunde în spatele bunătăţilor pe care i le
duci.
Tocmai acest amănunt m-a făcut să cred că răposatul o cunoştea foarte bine pe bunică şi familia
ei. Şi de asta mă purtam întocmai cum mă sfătuia. La asta contribuia de altfel şi prietenia care se
legase între răposat, Dimitrie, Haroula şi Alexandru. Mai concret, Dimitrie, ca să nu mă poarte pe
drumuri poate se simţea prost că treceam pragul modestei lor case -, a propus să vină pentru
meditaţii la mine acasă. Am fost de acord şi prin urmare venea la noi de două ori pe săptămână. Mi-
a cunoscut copiii şi au devenit numaidecât prieteni. Vedeam de multe ori cum stăteau de vorbă cu
mama şi cu vrednicul de pomenire Ioannis şi am avut impresia că se cunoşteau...
75
Mai târziu, Dimitrie a intrat la facultate în Pireu şi a studiat ştiinţe economice. Şi-a făcut stagiul
militar şi şi-a găsit de lucru la o bancă. Datorită prieteniei cu Hará şi Alexandru îl vedeam adeseori.
Cu un an înaintea morţii mamei a venit vesel să-mi ceară mâna Haroúlei. La început am ezitat, dar,
cunoscându-i caracterul deosebit şi nobleţea, am fost numaidecât de acord cu căsătoria lor. De
altfel, înţelesesem că fiica mea îl iubea. Nunta lor a avut loc cu trei luni înaintea morţii mamei mele.
Dimitrie şi Hará mi-au dăruit şi prima nepoţică, pe Maria. Nu ştiu cum ar fi evoluat lucrurile fără
intervenţia lui Ioannis! Ginerele mi-a dezvăluit de curând că, în general, era împotriva căsătoriei şi a
întemeierii unei familii, dar s-a lăsat convins de Iannis, care îl sfătuia aşa spre a avea parte de
binecuvântarea lui Dumnezeu. Detaliile le cunosc doar el însuşi şi Hará, care au promis să le
consemneze în scris şi cu prima ocazie să mi le trimită...”
Moartea soţului meu Petru
„La treisprezece ani după ce am divorţat de Petru s-a întâmplat ceva zguduitor. Am conştientizat
lucrul petrecut atunci de-abia alaltăieri, când l-am auzit pe domnul Anastasie istorisindu-ne diferite
76
întâmplări ce priveau relaţia sa cu răposatul. De cum am priceput că Ioannis cel nebun pentru
Hristos a fost un sfânt, am scormonit prin memorie şi iată ce mi-am amintit:
într-o zi, când mama îi gătise ceva foarte simplu să mănânce, răposatul se întoarse şi mă întrebă:
maria, dacă ai afla că soţul tău e grav bolnav şi că ar avea nevoie de tine, ce-ai face?
întrebarea m-a luat prin surprindere. Ştiam că soţul meu este în Komotini. în toţi aceşti ani nu
dăduse nici măcar un telefon să întrebe de mine sau de copii. Nici părinţii săi nu s-au interesat de
nepoţeii lor. Atât Alexandru, cât şi Hará nu voiau deloc să audă de tatăl lor. Iar mama îl socotea
răspunzător de moartea tatălui meu, dar întotdeauna zicea: «Să-l ierte Dumnezeu pentru răul pe care
ni l-a făcut...». în schimb, eu i-am răspuns răposatului stingherită:
nu ştiu, Iannis. Chiar de-aş vrea să-l ajut, tot n-aş putea, deoarece copiii mei nu vor să-i audă
nici măcar numele.
lasă ce gândesc copiii. Tu ai putea să-l ierţi?
cu toate că mi-a făcut multe, acum, după atâţia ani, cred că era imatur pentru căsătorie, dar şi eu,
că tot vorbim, am făcut din pricina lipsei de experienţă multe greşeli şi fapte nechibzuite, însă odată
cu trecerea anilor îţi dai seama...
77
iertarea, Maria mea, însoţeşte şi urmează de-a pururi pe cei ce vor să-I fie credincioşi lui
Hristos. Aşadar, cine e în preajma lui Hristos învaţă şi rânduiala Lui vrednică de cinstire: iertarea,
iubirea, mila, răbdarea, jertfa, milosârdia... Iertarea deschide calea milosârdiei şi iubirii, şi atunci se
revarsă mila şi toate celelalte binecuvântări ale Bunului nostru Dumnezeu. Dacă iertarea n-ar fi fost
în rânduiala lui Dumnezeu, spunea răposata mea măicuţă, atunci lumea ar fi fost de mult nimicită.
Ne aflăm sprijinul în milosârdul nostru Domn şi nădăjduim ca prin El să nu ajungem în iad. Uite,
Maria mea, odată am văzut-o (iertarea) şezând lângă părintele Vasile. M-am apropiat şi m-am uitat
la ea. Era ca soarele de strălucitoare. M-am îndrăgostit într-atât de ea, încât de atunci n-a trecut o zi
fără s-o caut. De fiecare dată când o văd şezând lângă părintele Vasile, îi cer mâna. Cât mi-aş dori
să devină soaţa mea sempiternă! într-o zi i-am spus-o şi părintelui Vasile, şi el mi-a răspuns:
«Nebunia ca norul zboară...». Oare-i nebunie curată s-o iubesc? Uite, şi stareţul acela din nordul
Eviei, părintele Iacov Tsalikis a iubit-o. Atât de mult, că întotdeauna purta de grijă ca, atunci când
vorbea cu cei ce veneau la el după binecuvântare, s-o aibă alături. «Mă iertaţi», rostea înainte de
orice altceva. Adicătelea mai întâi făcea
78
loc reginei-iertare să stea lângă el. De aceea şi Hristos i-a dat o răsplată asemenea celei date
săracului Lazăr. L-a făcut împărat. Acum are mare îndrăzneală la Dumnezeu şi soleşte dimpreună
cu regina-iertare pentru întreaga lume...
Nu ştiai când să-l iei în serios pe răposat sau când să te-apuci de râs. Era o prezenţă plăcută
chiar şi la necaz... deşi, mărturisesc, de multe ori socoteam cele spuse de el fără nici o noimă.
La trei sau patru luni după discuţia noastră, am primit un telefon de la o verişoară a lui Petru.
Mi-a dat de ştire că Petru suferă de «boala cea blestemată» (cancer). Mi-a mai spus că în ultimii doi
ani e mereu prin spitale şi din pricina chimioterapiei era cu totul la pământ. îmi telefonase din cauză
că trebuia să vină pentru tratament la Clinica de Oncologie «Sfântul Sava» şi avea nevoie de ajutor.
Nu vă ascund că aş fi vrut să întreb mai multe, să ţip, să mă revolt. M-am gândit să arăt indiferenţă,
dar un impuls lăuntric mă împingea să-i fiu alături.
«Bine», i-am răspuns, «o să văd ce pot face!». După ce am închis telefonul, nenumărate gânduri
începură să mă chinuie: «Fii nepăsătoare, aşa cum şi el a fost cu tine şi cu copiii săi. Nu are rost să-
ţi pierzi vremea. Cum şi-a aşternut, aşa va dormi. Dacă o să afle copiii tăi că-l ajuţi, o să facă
tărăboi...».
79
Aceasta era o parte a gândurilor. Un glas însă îmi şoptea: «E şi Petru om, şi cu el ai adus pe
lume doi îngeraşi. Orice a făcut, să fie iertat, mai ales acum când pleacă din viaţa aceasta».
Doamna Stamata înţelesese că ceva mă frământă şi a dorit să afle mai multe despre telefonul
primit. N-am rezistat şi am izbucnit în plâns, aruncându-i-mă în braţe. Din fericire, copiii lipseau. I-
am vorbit despre ceea ce mă apăsa, şi ea mi-a spus:
fiica mea, mai presus de orice noi suntem creştini ortodocşi şi prin urmare dăm socoteală în
fiece clipă şi ceas lui Hristos, şi nu oamenilor. Se poate ca Petru să se fi purtat urât cu tine, dar şi tu
ai datoria sacră de a-l ierta şi de a-l ajuta pe cât îţi stă în putinţă. Uite, ia şi de la mine 10.000 de
drahme pentru Petru. Fireşte, nu e nevoie să afle ceva copiii, deşi ar fi bine ca şi ei să fie lângă el
acum, în ceasul suferinţei...
Mama mea, trebuie să mărturisesc, se schimbase radical. La schimbarea ei a jucat un rol
important răposatul, care citea adesea Psaltirea împreună cu ea!
M-am dus la spital şi l-am căutat. M-am întâlnit în faţa salonului, în care era internat, cu sora,
soţul ei şi o verişoară a sa. S-au mirat la vederea mea. Am aflat că după divorţ Petru căzuse pradă
80
jocului de cărţi şi băuturii. Nu şi-a întemeiat o altă familie şi se întreţinea cu micul venit de pe urma
unor pământuri pe care le dădea în arendă. Ambii părinţi muriseră. în ultimii ani sora sa îl luase în
grijă. Le-am vorbit şi eu despre ale mele şi am întrebat de starea lui.
în ultimele luni Petru te caută cu insistenţă, Maria. De asta te-am sunat. Dar mi-e teamă ca nu
cumva, văzându-te, starea să i se înrăutăţească din pricina emoţiei, a spus Hrysoula, verişoara lui.
e mai bine să-l vadă, interveni cumnatul său.
«Preasfântă, ajută-mi!», am murmurat intrând în salon. Cum l-am văzut, nu m-am putut abţine.
Am început să plâng. L-am îmbrăţişat şi i-am luat mâna la piept, urându-i să dea dovadă de curaj.
Nu vă ascund că, dacă l-aş fi întâlnit pe stradă, nu l-aş fi recunoscut. Trăsăturile i se schimbaseră cu
totul.
Ochii i s-au înecat în lacrimi şi l-am auzit rostind cu greu:
iartă-mă, Maria! Ţi-am făcut mult rău. Cum o duc copiii, mama, tatăl tău?
sunt bine cu toţii, am răspuns jenată.
I-am ascuns moartea tatei ca să nu-l întristez. Cu o voce tremurândă începu să-şi ceară iertare.
am fost un beţiv şi o adevărată lichea. N-am vrut să mă vadă aşa copiii, nici tu, Maria. Am vrut
81
să nu stric imaginea celor dintâi ani. De aceea n-am mai luat legătura cu voi. Dar întotdeauna v-am
iubit. Nişte pământuri şi casa părintească pe care le-am moştenit de la părinţi le-am trecut pe
numele copiilor. Vreau să plec împăcat din lumea asta.
nu te gândi la astea, Petre. încearcă să-ţi recapeţi speranţa. Dumnezeu o să te ajute să te faci
bine.
speranţa s-a stins atunci când ispita m-a îndepărtat de voi. De atunci egoismul m-a orbit,
ajungând pricina pentru care mi-am distrus familia.
Am discutat foarte multe în scurtul răstimp. Am văzut cum suferea şi mi-a fost greu să mai
zăbovesc. Discret, i-am dat Hrysoúlei un plic cu 50.000 de drahme şi i-am spus că pentru orice au
nevoie să nu ezite să mă sune. în fiecare zi îmi făceam timp pentru a trece pe la spital. Medicii mă
informau de metastazele succesive ale bolii şi nu-i mai dădeau prea mult timp de viaţă. Acum eu
eram preocupată de cum aveau să reacţioneze copiii. Petru cerea insistent să-i vadă. Mama m-a
sfătuit să las lucrurile în seama lui Dumnezeu.
într-adevăr, într-o după-amiază, când a sunat acasă Hrysoúla, a răspuns Hará. Hrysoúla se folosi
de ocazie pentru a i se prezenta şi apoi i-a vorbit de boala tatălui ei şi de dorinţa lui de a o vedea
82
înainte de a închide ochii. Ea l-a luat pe Alexandru şi l-au vizitat la spital. S-au purtat cu tatăl lor ca
şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, în timp ce Petru îi săruta şi le cerea întruna să-l ierte pentru
purtarea sa. La o săptămână după întâlnirea cu copiii, Petru a plecat la cer vesel după ce mai întâi s-
a spovedit preotului spitalului şi a primit dumnezeiasca împărtăşanie. La înmormântare ne-am
reunit cu toţii ca o familie. Numai mama mea n-a putut să vină din pricina problemelor serioase de
sănătate cu care se confrunta.
Răscolind acum din nou prin amintiri, am scos la iveală cuvintele şi îndemnurile lui Iannis cel
nebun, care m-a ajutat să-mi însuşesc această purtare... cu siguranţă, n-aş fi reuşit să mă port în felul
acesta dacă nu m-ar fi pregătit dinainte pe măsură.”
Viaţa secretă a lui Iorgu, camionagiul derbedeu
obişnuim de multe ori, chir-Anastasie, să luăm unele întâmplări din viaţa noastră drept simple
coincidenţe şi să recurgem, pentru a le interpreta, la ceea ce numim „noroc”. E, într-adevăr, tragic
să nu pricepem că în spatele a tot ce ni se întâmplă în viaţă Se ascunde Dumnezeu, Care descurcă
iţele întregului univers. Căci numai întâmplătoare n-a fost venirea mea în acest cartier primitor, ce
mi-a schimbat pe deplin viaţa. Până şi alegerea lui Iorgu, şoferul necunoscut pe care l-am luat
pentru a-mi transporta lucrurile, n-a fost întâmplătoare. Şi asta fiindcă, aşa cum el însuşi
mărturiseşte, a ajuns să fie pricina îndreptării lucrurilor ce stăteau cu totul rău. Asta l-a ajutat să
biruiască ignoranţa ce pusese stăpânire pe el, astfel
84
încât să vadă cu ocheanul, de departe, locul fericirii sale, Biserica lui Hristos. Şi eu am fost primul
care din pricina veşmântului ignoranţei am fost condus la desfrânare, la miasma vieţii demonice ce
are drept reazem patima şi plăcerea oarbă, care dau naştere iluziei de început a fericirii, dar în
esenţă duc la pierzanie şi distrugere...
Povestea viitorului nostru cumnat, domnule Anastasie, consemnată în scrisoarea de faţă, este
într-adevăr neobişnuită. Iar elementul care o face tulburătoare este tocmai descoperirea capcanei în
care, din păcate, astăzi cad mulţi oameni, din toate păturile societăţii. Fiindcă veşmântul ignoranţei
nu face deosebire între bogaţi şi săraci. Este o poveste ce ne arată forţa peste timp a intervenţiilor
vindecătoare petrecute în sufletul fiecărui om grav bolnav. Şi, cât priveşte sufletul omenesc, boala
este încălcarea voii Dumnezeului Treimic, Singurul adevărat. Boala este apostazia şi renegarea lui
Dumnezeu de către om, aplecarea sa conştientă spre păcat...
„Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor...”, se spune în Psalmul întâi, în
prima rugăciune a profetului şi regelui David către Dumnezeu. Ne-am întrebat de ce sfântul profet
şi împărat spune asta atât de lămurit. într-adevăr, cât de mult îmi doresc ca acest verset biblic să fie
85
călăuza de-a lungul întregii mele vieţi! Cât de diferită ar fi lumea noastră dacă am păşi pe cărarea
adevărului însemnată de Hristos prin răstignirea Sa, spre a fi uşor de deosebit de fiecare dintre noi!
Asta-i spunea Constantin domnului Anastasie în timp ce-i înmâna scrisoarea care cuprindea
istorisirea întâlnirii lui Iorgu camionagiul cu Iannis cel nebun pentru Hristos, pe care el o aşternuse
la cererea venită din partea lui Iorgu.
Pe chipul domnului Anastasie se zugrăvi atunci mirarea, dar şi curiozitatea. Ce anume l-ar fi
putut lega pe Iorgu camionagiul de vrednicul de pomenire nebun pentru Hristos? Constantin,
înţelegându-i nedumerirea, sporită şi de menţionarea-rugăminte în testament de către răposat a
năşiei dintre cei doi, i-a explicat:
toate au început odată cu descoperirea lui Iannis cel nebun, din pricina remarcii ironic-
ofensatoare a lui Iorgu la adresa mea, când m-am mutat în cartierul de aici. O descoperire, care a
fost ca o încercare pentru viaţa lui Iorgu, făcându-l să creadă că Iannis cel nebun era mag. întrebarea
firească, adresată răposatului: „Dar tu ce eşti, vrăjitor?” şi răspunsul celui din urmă: „Da, Iorgule,
am fost «vrăjit» de dragostea lui Hristos” au reprezentat începutul convertirii sale minunate întru
Hristos,
86
dar şi al prieteniei ulterioare dintre noi, ca o pecetluire a întâlnirii noastre deloc întâmplătoare...
Domnul Anastasie i-a înapoiat scrisoarea lui Constantin cu rugămintea de a o citi. De faţă erau
fiica sa Maria şi ginerele Grigore, care veniseră din Karditsa spre a lua parte la slujba de pomenire,
şi Mihale, farmacistul, cu viitoarea logodnică.
Din tribuna suporterilor, mijlocaş pe terenul de fotbal al cerului
„Mă numesc Iorgu... M-am născut într-un sat din Messinia, dar de la vârsta adolescenţei am
venit la Athena ca să lucrez. Cu greu am terminat clasa a treia de gimnaziu. Nu prea mi-a plăcut
cartea. Un unchi de-al meu, care avea o tarabă în piaţa de legume şi fructe, m-a luat să lucrez pentru
el. îmi începeam lucrul în zori şi terminam în jurul amiezii. Vindeam diferite zarzavaturi.
îndeletnicirea mea zilnică erau, în afara muncii, echipa Olympiakos şi femeile.
Cu echipa de fotbal Olympiakos am stabilit o legătură sufletească ce avea să-mi înrâurească
aproape întreaga viaţă. Evoluţia echipei a jucat într-un mod ciudat un rol esenţial în viaţa mea de zi
cu zi. Mă bucuram şi chefuiam cu ocazia victoriilor: beam, dansam, ţipam. Eram dezamăgit şi
87
deznădăjduit din pricina înfrângerilor şi spărgeam totul. Mă certam, mă izolam de ceilalţi. Chiar şi
la muncă ajungeam cu greu.
Nu vă ascund că era nevoie de o simplă vorbă răutăcioasă ca să mă enervez şi să mă cert cu
clienţii. Eram sucit, dar mă simţeam mândru fiindcă eram membru al «Gate 7». Am fost pe stadion
şi chiar în galeria cu pricina la meciul cu AEK, din cauza căruia au murit atâţia tineri, doi dintre ei
fiindu-mi prieteni foarte apropiaţi 1. Aş fi putut şi eu să-mi fi aflat sfârşitul, dacă nu întârziam să
cobor. Şi întârzierea mea s-a datorat unei discuţii despre joc pe care o deschisesem cu o persoană în
vârstă, «suporter al lui Olympiakos vopsit», cum îl numim în jargonul nostru fotbalistic, cu Moş-
Mitsos din Kastela. Amicii mei plecaseră, după ce le-am spus că aveam să ne întâlnim afară ca să ne
răfuim cu suporterii echipei adverse. Asta m-a scăpat în adevăratul sens al cuvântului. Moartea lor
m-a zguduit şi m-a făcut s-o mai răresc cu stadionul. Dar nu pentru mult timp. Eram în clasa
suporterilor fanatici şi m-am îngrijit ca acest element să-i fie transmis şi fiului meu. îmi divinizam
echipa.
1
Este vorba, probabil, de accidentul din 8 februarie 1981, când, la finalul meciului,
câştigat cu 6-0 de Olympiakos, şi-au aflat moartea 21 de suporteri din cauza înghesuielii la
ieşirea, spre finalul meciului, din tribuna ale cărei porţi încă nu fuseseră deschise (n. trad.).
88
Eram, cum se spune, un derbedeu. Spărsesem vitrinele unor magazine. Adeseori pregăteam
ambuscade suporterilor echipelor adverse, mai ales celor ai lui Panathinaicos, ca să-i rupem în
bătaie. Eram atât de fanatic, că aş fi fost în stare să şi ucid pentru echipă. Eram întru totul dependent
de ea, ca toxicomanii faţă de narcotice.
Cealaltă preocupare a mea erau femeile. Aproape toţi banii, la vremea adolescenţei, îi cheltuiam
la bordel şi prin baruri cu femeile. Statutul prietenilor mei mă făcea să văd fiecare femeie ca pe un
vas mişcător al plăcerii. Le socoteam slabe şi încuiate şi nu vă ascund că de multe ori le violentam,
în relaţiile cu ele predomina manifestarea forţei şi a egoismului masculin.
Biserica - «opoziţie»
După cum v-aţi dat seama, dacă le veţi avea pe toate acestea în vedere, era firesc să văd Biserica
drept făcând «opoziţie» modului meu de viaţă desfrânat. Legătura cu biserica, atât cât e, se
datorează mamei şi soţiei.
nu ţi-e teamă de Dumnezeu, măi copile?, mă dojenea sărmana mamă, când începu să-mi vadă
apucăturile.
89
să rămâi tu, măi mamă, o viaţă întreagă cu poveştile popilor. Nu vezi că viaţa merge înainte?
Străduieşte-te, bre, să petreci şi s-o duci bine şi lasă la o parte cele privitoare la Dumnezeu. L-ai
văzut tu vreodată pe Dumnezeu?
Ea clătina din cap şi tăcea. Doar mă însemna cu semnul crucii. Un caracter ca al mamei avea şi
soţia mea. O cunoscusem la piaţa de fructe şi legume. îl însoţise de câteva ori pe tatăl ei, care avea o
tarabă cu zarzavaturi în Halandri. Unchiul meu m-a văzut făcându-i ochi dulci şi m-a apostrofat:
fata asta e pentru familie, aşa că pune-ţi pofta-n cui. Ourania nu-i de nasul tău.
 într-o zi un client a necăjit-o foarte tare, în timp ce tatăl ei se dusese să facă nişte achiziţii la o
altă platformă de încărcare. Nu ştiu ce m-a apucat şi l-am luat de guler. L-am aruncat la pământ şi a
început o ceartă urâtă. M-am lovit şi eu la cap, căzând odată cu el, şi m-am umplut de sânge.
Unchiul m-a dus la spital pentru primul ajutor şi medicii au socotit că trebuie să rămân internat,
fiindu-le teamă să nu fi păţit ceva grav.
în aceeaşi seară, Ourania a venit la spital cu tatăl ei pentru a-mi mulţumi. Ourania îi povestise
cele întâmplate. M-au invitat la masă acasă la ei. Acesta a fost începutul. După trei luni eram
căsătoriţi. Socrul meu avea în afara tarabei cu zarzavaturi
90
şi un camion pentru uz public, pe care mi l-a dat ca zestre, ca să nu mai fiu nevoit să lucrez nopţile
la piaţa de fructe şi legume. Fără să prind de veste, m-am trezit cu familie. Mama se bucura fiindcă
Ourania, dincolo de bunătatea deosebită, era şi foarte apropiată de biserică. Nu lipsea de la biserica
Preasfintei Marmariotissa1, pricină din care de nenumărate ori ajungeam la discuţii.
când o să te trezeşti, măi Ourania, din letargia asta?, o mustram.
Ea tăcea, la fel ca mama. Era răbdătoare şi îmi suporta ciudăţeniile şi nebuniile. Mai mult, mă
sprijinea ca să-mi înfrunt dezamăgirile. Cu Ourania am dobândit doi copii, un băiat şi o fată,
Antonie şi Teodora.
Fireşte, felul meu de a gândi despre femei mă împiedica să mă comport cu ea onest. De multe
ori o luam razna şi o înşelam. Am ajuns până acolo încât aveam o relaţie erotică cu verişoara ei,
care era căsătorită! în faţa patimii şi a mentalităţii de a considera fiecare femeie un vas al plăcerii nu
mai conta nimic. Tocmai în aceeaşi perioadă au început şi problemele noastre financiare, de vreme
ce verişoara ei îmi cerea mereu bani ca să
1
Una dintre cele mai vechi biserici din Athena, fiind un mausoleu păgân transformat în
biserică la mijlocul sec. al III-lea (n. trad.).
91
justifice înaintea soţului faptul că lucra ca vânzătoare ambulantă! Cu exactitate matematică se
destrămau două familii. Nu vă ascund că în afara primejdiei de a fi descoperit simţeam continuu
cum laţul se strângea în jurul gâtului meu din ce în ce mai tare. Eram în impas pentru prima dată.
Şi, de parcă nu erau de ajuns acestea, fiica mea a prezentat pe neaşteptate simptome de suflu
sistolic. Medicii de la spitalul Onâseios ne spuneau că nu e cu putinţă să evităm intervenţia
chirurgicală. Soţia mea însă îşi avea nădejdea în Hristos şi în Preasfânta şi se ruga ca Theodoritsa
noastră să nu aibă parte de asemenea peripeţii. în cele din urmă s-a făcut bine, spre surprinderea
noastră a tuturor, până şi a medicilor! Ourania vorbea de o minune, însă eu puneam vindecarea pe
seama medicamentelor care îi fuseseră administrate... Atâta minte aveam!
Vedeam bunătatea Ouraniei şi-mi venea să mă iau singur la palme. încercam disperat să-i găsesc
un cusur soţiei, ca să-mi justific faptele netrebnice. O lăsam fără bani, spunându-i că treburile nu
mergeau bine. îmi vărsam amarul asupra copiilor fără ca ei să fie vinovaţi. Iar biata de ea zicea:
nu contează, Iorgule! Dumnezeu n-o să ne părăsească. Dumnezeu o să ne dea! Tu să fii sănătos.
92
îngerul lui Dumnezeu Ioannis cel nebun pentru Hristos
Şi, într-adevăr, Dumnezeu a dat să fac acest transport binecuvântat în cartierul îngerului Ioannis.
Că pentru mine răposatul a fost îngerul păzitor care m-a tras din groapa desfrânării. Numai nebun
nu era; ci peste măsură de înzestrat, căci vedea cu alţi ochi. Singura lui nebunie iubirea faţă de
Hristos.
Cuvintele sale despre vindecarea minunată a fiicei mele m-au zguduit. Am luat camionul ca să
mă întorc acasă, dar în mintea mea se învârteau cuvintele răposatului. M-am oprit la biserica Sfintei
Ana ca să aprind o lumânare pentru Hristos, spre a-I mulţumi pentru fiica mea. Intrând în locaş, m-
am prăbuşit. M-am pus ca un copilaş pe plâns, retrăgându-mă într-un colţ ca să nu mă vadă nimeni.
Din fericire, în biserică nu se aflau decât un bătrân şi trei bătrâne. Era ora Vecerniei. Am plâns
pentru destulă vreme... Văzându-l pe Hristos în icoană, I-am spus:
mi-am nenorocit viaţa! Ia aminte şi ajută-mă, chiar dacă eu nu fac nici măcar o decară!
Trăiam un simţământ ciudat, o stare de bine pe care nu o mai simţisem niciodată în viaţă. «Bre,
te
93
pomeneşti că mama avea dreptate în privinţa bisericii...», îmi ziceam ieşind din lăcaş.
Vizavi, unde parcasem camionul se afla o florărie. Nu ştiu cum mi-a venit, dar m-am dus şi i-am
cumpărat nişte flori Ouraniei. Am ajuns acasă cu totul schimbat. Am îmbrăţişat-o pe Ourania, am
sărutat copiii. I-am mărturisit că am aprins o lumânare la Sfânta Ana pentru vindecarea Teodorei. I-
am vorbit despre răposatul şi de cele ce mi-a împărtăşit despre Teodora. Mi-a cerut s-o duc ca să-l
întâlnească. Atunci m-a cuprins frica.
ei!, l-am întâlnit în celălalt capăt al Athenei. Cum să dau eu acum de el, nu ştiu unde anume stă.
O să văd totuşi ce pot face..., i-am răspuns stânjenit şi stăpânit de teama că soţia avea să afle de
viaţa mea desfrânată...
Cerşetor la Marmariâtissa
în dimineaţa zilei următoare, într-o sâmbătă, dacă-mi amintesc bine, soţia mea se trezi ca să
meargă la biserică. Mă apucă şi pe mine dorinţa de a o urma, deşi nu erau Paştile (fiindcă doar de
Paşti obişnuiam să merg în ultimii ani). Nu vă puteţi imagina cum m-am simţit când l-am văzut pe
răposatul şezând în faţa bisericii Marmariotissa şi cerşind!
94
un cerşetor nou. Cine ştie bietul de el ce nevoi are, se întoarse spre mine Ourania.
Am întrebat-o dacă îl cunoaşte şi dacă l-a mai văzut... Ea s-a uitat la mine ciudat; nu pricepea
ce-o întrebam. «Nu!», mi-a răspuns sec. Ourania i-a dat 100 de drahme şi a intrat în biserică. Eu am
rămas un pic în urmă, uitându-mă la el.
am venit din cealaltă parte a Athenei ca să-ţi spun că I-ai adus foarte multă bucurie lui Hristos
ieri, când ai aprins lumânarea la Sfânta Ana. Nu-ţi fie teamă, Domnul a ascultat rugăciunile mamei
tale şi ale Ouraniei şi te-a adus la Sine. Acum o să vezi că toate vor deveni frumoase. Tu doar caută
un preot bun ca să te spovedeşti.
Nu vă ascund că noile lui descoperiri m-au tulburat. Cine era acest cerşetor şi de unde apăruse?
Ce vrea de la mine de mă urmăreşte până în cartierul meu? Nu cumva mă pedepseşte Dumnezeu şi a
trimis pe cineva ca să mă chinuiască? O mulţime de asemenea gânduri îmi treceau prin minte în
timp ce îl priveam cu nedumerire. Ca şi când mi-ar fi priceput gândurile, s-a întors spre mine:
nu-ţi chinui, Iorgule, mintea. Răspunsurile pe care le cauţi vor veni foarte repede. Acum e
nevoie să pricepi doar un singur lucru, şi acesta are de-a face cu iubirea lui Hristos faţă de tine, de
mine şi de întreaga lume... Acum îndreaptă-te
95
spre «terenul de fotbal» al lui Hristos şi roagă-te să dai cât mai multe goluri. De tine depinde să
devii golgheter.
Discuţia ne-a fost întreruptă brusc de Ourania care, neliniştită din pricină că nu intrasem odată
cu ea, a ieşit să vadă ce se întâmplă. M-a văzut vorbind cu cerşetorul şi s-a mirat.
vin, vin!, şi m-am îndreptat spre ea imediat ce am văzut-o.
Răposatul îi zâmbi, arătându-i că totul e în ordine, şi ea se întoarse în biserică. La auzul tuturor
acestor lucruri mi s-a tăiat glasul. însă tot ce-am putut să-l întreb pe Iannis cel nebun a fost unde aş
putea să-l găsesc.
vino mâine pe strada Lenorman, la 6:00 p.m., la Cel Răstignit, ca să-ţi fac cunoştinţă cu un preot
foarte bun, care o să te antreneze ca să ajungi un bun golgheter.
dar ce este «Cel Răstignit»?, am întrebat.
e o biserică în construcţie.
Apoi am intrat în biserică, am aprins o lumânare şi m-am aşezat lângă Ourania. Ea mi-a arătat
politicos că locul bărbaţilor se află în partea dreaptă. Nu ştiam absolut nimic despre astfel de lucruri.
M-am dus şi m-am aşezat lângă trei bărbaţi mai în vârstă decât mine. Cu toate aceste întâmplări vă
puteţi imagina cum mă simţeam.
96
Stăteam în picioare şi mă uitam la biserică, la preot, la psalt. De mic nu mai stătusem în biserică
atâta vreme. Era totuşi prima dată când nu mi-a displăcut. Cu mintea însă eram într-un mod ciudat
la acest personaj, adică la Iannis cel nebun. Aşa-l consideram pe-atunci.
Bre, te pomeneşti c-o fi vreun detectiv angajat de soţia mea care s-a pus să mă scoată din minţi!
La gândul acesta mintea mi s-a întunecat. Am ieşit afară să-l întâlnesc, dar dispăruse. «Nu contează,
o s-o trag de limbă pe Ourania», m-am gândit.
 Gândul acesta se risipi numaidecât când, imediat după slujba de la biserică, Ourania a fost cea
dintâi care m-a întrebat ce am discutat cu cerşetorul necunoscut.
sper că nu te-ai luat de sărmanul om. Mie mi-a părut cumsecade...
Primul antrenament... pe terenul de fotbal al Domnului
în urma discuţiei am constatat că nu avea nici o legătură cu cele petrecute. Astfel că în ziua
următoare mă aflam pe strada Lenorman, la Cel Răstignit. Am intrat şi am aprins o lumânare. L-am
văzut pe vrednicul de pomenire discutând cu un
97
părinte în vârstă. Am aşteptat să termine. El s-a întors şi m-a văzut.
bine-ai venit, flăcăule! Vino să faci cunoştinţă cu părintele. O să te înveţe felul în care poţi da
gol pe stadion. Este un antrenor cu experienţă. Haide, eu vă las pentru cel dintâi antrenament.
Atunci s-a întors spre preot:
iorgu este ultima achiziţie a echipei lui Hristos. Are calităţile necesare pentru a ajunge cel mai
bun golgheter.
Părintele n-a dat cine ştie ce importanţă cuvintelor răposatului. S-a apropiat de mine şi mi-a
zâmbit:
haide, Iorgu, ia loc ca să discutăm.
Deşi scopul meu fusese să-l interoghez pe Iannis cel nebun, am ajuns să mă mărturisesc pentru
prima dată în viaţă. Prima mea iniţiere în taina dumnezeieştii spovedanii, primul meu antrenament
în atletismul Dumnezeului Treimic, cum îl numea răposatul ceea ce n-o să uit niciodată. Şi asta nu
doar pentru că mă simţeam uşurat, ci mai ales pentru că intrasem pe un alt stadion decât pe cel
numit Karaiskaki, unde obişnuiam să mă duc. Era stadionul lui Hristos.
Când am ieşit din biserică eram cu totul altcineva. L-am văzut pe aşa-zisul nebun scoţând o
carte dintr-o pungă de plastic. Mi-a făcut-o cadou. Era
98
despre viaţa Sfântului Porfirie Kavsokalyvitul. Cartea m-a ajutat nespus în noua pagină a vieţii mele
pe care o deschideam. Mi-amintesc că, imediat ce m-a zărit, Iannis cel nebun începu să strige:
ăsta-i cel mai bun transfer de golgheter din ultimii zece ani. O adevărată stea de pe cer.
Mai mult, a luat-o la fugă înspre copiii care băteau mingea în curtea bisericii. Aceia au fost
cuprinşi de uimire când l-au văzut luând mingea şi încercând să şuteze. Din pricina avântului pe
care şi-l luase căzu jos, şi copiii se puseră pe râs. S-a ridicat imediat şi s-a îndreptat spre mine.
nu sunt un bun fotbalist, ca să dau gol, zise râzând, în timp ce-şi scutura nisipul de pe haine.
Nădăjduiesc că se va găsi totuşi un bun creştin care să-mi tragă un şut zdravăn. Că numai aşa o să
izbutesc să mă prind în plasa porţii lui Hristos, asemenea mingii.
Spunea multe lucruri, pe atunci de neînţeles pentru mine, şi râdea. în ziua aceea l-am dus acasă.
în camion ţipa de parcă era pe stadion.
iorgu de astăzi a îmbrăcat definitiv tricoul nu al echipei Olympiakos, ci al Cerului. Dacă vei
deveni sau nu un jucător bun şi vei da goluri depinde exclusiv de tine. Uite, ia foaia asta de hârtie.
în ea e descris campionatul Cerului. Fii cu luareaminte pentru a juca bine aici şi a umple plasele cu
multe goluri.
99
Foaia cuprindea cele zece porunci.
să ştii, de asemenea, că picioarele tale vor deveni puternice şi de nebiruit cu ajutorul smereniei
şi al jertfei. Iar smerenia şi jertfa o să le înveţi de la părintele antrenor, la dumnezeiasca spovedanie
şi la dumnezeiasca împărtăşanie. Cred că o să ajungi un foarte bun centru înaintaş!...
Mi-a mai înşirat destule, dar nu mi le amintesc. Mă surprindeau cunoştinţele lui de fotbal. în
ziua aceea m-am simţit foarte rău. Şi asta, fiindcă în camion, în faţă, pusesem să apară, când
porneam motorul, formele a două femei goale. Era prima dată când mi se făcea ruşine, deşi până
atunci mă mândream cu ele. Fireşte, plătisem destul de mult pentru asta. Cum m-am întors acasă,
primul lucru pe care l-am făcut a fost să le scot şi să le arunc. Apoi i-am spus soţiei că mă
spovedisem. Nu-i venea să-şi creadă urechilor, în timp ce eu îi povesteam despre Iannis cel nebun.
Am îmbrăţişat-o şi i-am cerut iertare. M-au podidit lacrimile. A plâns şi ea.
De atunci am avut parte de o relaţie foarte strânsă cu răposatul. A cunoscut-o pe Ourania şi pe
copii.
 L-am întrebat, bineînţeles, cum aflase toate câte mi le descoperise. Şi el mi-a răspuns foarte
firesc:
100
uite, l-am văzut pe îngerul tău păzitor, care stătea deoparte şi plângea şi l-am întrebat de ce
plânge... însă acum e foarte bucuros!
împreună am fost în pelerinaje în multe locuri, precum în Nea Mâkri la Sfântul Efrem, în Milesi,
la Sfântul Ioan în Vouliagmeni, în Karea, la Cuviosul Meletie. îl duceam la Spitalele
Evanghelismos, de Pediatrie, Ipokrateio ş.a..
Ceea ce ştiu e că mulţumită acestui înger trimis de Dumnezeu mi-a fost salvată familia. Nici nu
trecuse o lună de când îl cunoscusem şi toate lucrurile urmau deja un alt curs. Prietenii mei
crezuseră că fusesem atras de vreo erezie.
bre, nu cumva te-ai făcut milenarist şi ai intrat în vreo organizaţie ciudată?, mă întrebau.
Am constatat cum treptat toate se schimbau în jurul meu. Dacă altădată înjuram şi-mi făcea
plăcere, acum nu suportam s-aud o înjurătură. Am aruncat până şi casetele cu manele (un gen de
cântece specifice, de obicei, localurilor de noapte cu proastă reputaţie). Societatea naţională de
energie electrică mi-a închiriat camionul şi acum aveam un venit stabil. Dacă înainte nu suportam s-
ascult psalmodii, acum începură să-mi placă. Până şi mama s-a arătat surprinsă de această
transformare bruscă şi s-a dus cu mintea la ce e mai rău. S-a liniştit numai când i-am spus că Hristos
101
i-a ascultat rugăciunile... şi m-a văzut mergând la biserică.
în ultimele luni am luat legătura cu Constantin, căruia i-am cerut iertare, şi cu Ecaterina. Am
devenit buni prieteni. M-au învăţat să citesc Psaltirea şi-mi trimit diferite cărţi cu vieţi de sfinţi. Din
Psaltire îmi place să repet în fiecare zi: «Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am
ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat
nelegiuirea păcatului meu» (Ps. 31, 5-6).
Acum, când a adormit acest înger, pe care Dumnezeu l-a trimis în calea mea căci el a fost
îngerul meu păzitor -, un singur lucru cer în rugăciunile mele către Hristos: să-mi tragă de acolo de
sus, unde se află, un şut straşnic ca să marchez, să fiu eu însumi un «gol» şi să mă încurc şi eu în
plasele porţii Dumnezeului Treimic. Căci, aşa cum zicea vrednicul de pomenire Iannis, poarta e
Raiul şi veşnicia, iar mingea însăşi viaţa noastră.”
Formarea creştinească a mariei prin mijlocirea nebunului
Atmosfera încordată, încărcată emoţional, după citirea scrisorii lui Iorgu, a fost întreruptă de
intervenţia mariei, fiica domnului Anastasie.
îmi pare că după toate câte am auzit va începe să-mi placă fotbalul, care până astăzi mi-era
antipatic... Trebuie să învăţ să dau şi eu gol!
Atunci Grigore, soţul ei, a spus zâmbind:
dacă vrei, pot să-ţi fiu impresar şi să mă ocup de eventualitatea unui transfer, mai ales acum,
când fotbalul feminin e în vogă.
să fii, dar cu o condiţie: stadionul pe care vom concura să fie al Cerului şi „mingiuca”, aceeaşi
cu cea pe care vrednicul de pomenire i-a dat-o lui Iorgu!
103
i se spune minge, nu mingiucă. Cu „mingiuca” ne amuzam jucând „merele” nu fă confuzie între
ele, se avântă Mihale cu replica.
Au râs cu toţii din pricina dialogului ce-a urmat. Domnul Anastasie găsi atunci ocazia spre a se
adresa mariei:
maria, spune-i lui Constantin şi Caterinei despre jocul pe care-l jucaţi cu răposatul când erai
mică, cel cu vieţile sfinţilor... Le-am promis că o să-ţi cer să scrii despre el, dar cu toate cele
petrecute am uitat.
te referi la „rodia Preasfintei”?
da, la el mă refer... cu vieţile sfinţilor...
tată, te-ai întrebat vreodată de ce răposatul a numit jocul acesta „rodia Preasfintei”?
nu, nu m-am gândit. Am socotit numele o sminteală de-a lui, asemenea celor cu care ne
obişnuise Ioannis.
şi totuşi, tată, numele nu era deloc întâmplător. Rodia are înăuntru zeci de seminţe dulci? Ei
bine, aceste seminţe reflectă jertfa dulce, mărturisirea şi martiriul sfinţilor noştri. Mântuirea lor,
spunea Ioannis, s-a înfăptuit, adică a fost cu putinţă, mulţumită pântecelui primitor de Dumnezeu al
Preasfintei noastre puntea care ne trece de pe pământ la cer, începutul minunilor lui Hristos, scara
cerească pe care S-a pogorât Dumnezeu
104
astfel încât au reuşit să câştige veşnicia. Prin urmare, Purureafecioara Maria, numele celei pe
care cu nevrednicie îl port, s-a făcut vasul fericirii şi al bucuriei veşnice.
trebuie să înflorească din nou rodia, Maria, şi universul să se umple în întregime cu rodiile cele
dulci ale Preasfintei spre a bineplăcea Tatălui şi Unuia-Născut Fiului Său şi Sfântului Duh, Treimii
noastre Celei Sfinte şi Deofiinţă. Hristos n-a părăsit pământul, cum cred unii. Dimpotrivă, acum se
îngrijeşte şi mai mult de via Sa. A aruncat seminţe în toate neamurile pământului, care nu vor
întârzia să răsară, astfel încât omenirea să ajungă o singură turmă cu un singur Păstor: Iisus Hristos.
E foarte aproape ziua, Maria mea, când vor ieşi mlădiţele şi va curge vinul cel dulce al Sfintei
Ortodoxii în toată lumea. Va veni ziua când îşi vor primi lecţia toţi cei care nu doar s-au împotrivit
Legii Domnului, dar au şi încercat s-o desfiinţeze şi s-o impună pe a lor; să le dea duhurilor celor
rele dreptul de a chivernisi! Niciodată însă ura n-a biruit asupra iubirii. Niciodată minciuna nu s-a
impus în detrimentul adevărului. Pare că domină, dar nu e aşa. Asta credea şi unul dintre marii regi
ai pământului, marele profet David, până să ajungă a pricepe planul Domnului. Iată ce zice în
rugăciunile sale, în Psalmii, de care duhurile
105
rele, când îi aud, fug numaidecât: Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă. Iar
mie, puţin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puţin a fost de nu s-au poticnit paşii mei. Că am
pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoşilor (...). Gândesc şi vorbesc cu vicleşug,
nedreptate grăiesc de sus (...). Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi”.
Iar eu am zis: „Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile
mele (...). Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi:
Într-adevăr prin vicleniile lor le-ai pus lor rele şi i-ai doborât când se trufeau. Cum au ajuns de s-
au pustiit? S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor... (Ps. 72). Se întreba şi împăratul David,
ca şi noi astăzi, în legătură cu atotputernicia mincinoasă a răului, dar, pentru că a avut credinţă,
Dumnezeu i-a arătat care este sfârşitul celor ce în mod conştient şi cu luciditate aleg o viaţă departe
de Dumnezeul Treimic.
Iar la sfârşitul psalmului, când a văzut ce-i aşteaptă pe unii ca aceştia, adaugă: Iar mie a mă lipi
de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile
fiicei Sionului. Să nu uiţi în viaţa ta alipirea de Dumnezeu. Fiindcă această alipire te face
106
părtaş Cerului şi celor săvârşite în el; te face bucuros şi fericit. Alipirea de Dumnezeu te aşază în
timpul veşniciei, care e diferit de timpul măsurat de ceasurile pe care le purtăm la mână. Este timpul
duhurilor şi al îngerilor, timpul Părinţilor şi al tuturor celor care au izbândit să urce în carul
Domnului nostru.
Să ştii, aşadar, buna mea Maria, că ura, nedreptatea şi minciuna nu s-au înstăpânit, fiindcă ele se
spulberă în faţa puterii lui Hristos, Carele a înviat, şi a crucii de viaţă purtătoare, ce zdrobeşte
duhurile rele şi pe necuratul satana. Aşa se vor spulbera şi neamurile care au ridicat stindardul de
luptă, având ca drapel ura şi nedreptatea.
Pământul îşi va primi în curând chipul frumos şi rodiile Preasfintei vor rodi pentru a îndulci cu
roadele jertfei întreaga lume, ca în vremea împăratului Constantin şi a sfintei sale mame Elena...
Toate lucrurile acestea, privitoare la „rodiile Preasfintei”, mi le-a explicat la vârsta adolescenţei,
adică atunci când începeam să mă maturizez, unchiul Ioannis. Dar înainte de a vă vorbi despre joc,
socotesc că ar merita, dacă sunteţi de acord, să vă arăt felul în care acest sfânt om al lui Hristos
percepea maturizarea; cât de frumos ne-a educat în legea lui Dumnezeu, folosindu-se de acest joc!
Putea să prefacă grădina, curtea, camera copiilor
107
într-o sală de curs. Când venea acasă la noi nu-mi mai păsa de televizor sau de jocurile mele. Uitam
de toate. Unchiul Ioannis avea infinit mai multe de dăruit... Modul în care risipea cu Evanghelia
valurile cumplite ale instinctelor şi îndoielilor, ce tulbură sufletul la vârsta adolescenţei, nu era doar
original, ci cu totul unic. Eu cred că mari sociologi şi psihologi ai vremurilor noastre n-ar putea
decât să-l invidieze.
Să vă vorbesc despre plasa de protecţie pe care o ţesea în jurul nostru asemenea unei pânze de
păianjen, punând în slujba acestui demers natura şi mediul înconjurător. Să vă vorbesc despre
imboldul pe care ni-l dădea spre a urma înainte de toate voia lui Dumnezeu mai presus de orice,
fiindcă cea mai fascinantă călătorie a omului, aşa cum zicea, este a se învrednici să călătorească în
tovărăşia îngerilor din Cer. Iar călătoria aceasta reuşesc să o facă doar sfinţii, adică cei ce se alipesc
de Dumnezeu ca albina de miere şi-şi aleg drept scop şi ţintă mântuirea. Când omului îi pasă de
mântuirea sufletului, atunci intră în împărăţia cunoştinţei şi păşeşte asemenea profeţilor, Preasfintei
şi apostolilor pe calea iubirii, adevărului şi vieţii. Şi calea aceasta are o tăbliţă şi un nume iisus
Hristos: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
108
ne-ai stârnit curiozitatea cu toată această introducere şi în nici un fel n-am putea să nu fim de
acord să te ascultăm, îi replică Constantin.
Discuţia fu întreruptă de sunetul unui telefon. Domnul Anastasie ridică receptorul. La celălalt
capăt era brutarul, domnul Apostol, care sunase ca să întrebe câteva lucruri privitoare la pregătirile
pentru parastasul de patruzeci de zile. Domnul Anastasie i-a făcut cunoscut ceea ce se discuta şi l-a
invitat şi pe el. Cinci minute mai târziu brutarul trecea pragul casei domnului Anastasie. Pauza
aceasta fu binevenită pentru ca Maria şi mama ei să aducă şi alte dulciuri şi răcoritoare, după obicei.
Se pare că cea din urmă abia acum pricepea binele făcut familiei sale de nebunul pentru Hristos,
fiindcă asculta asemenea unei şcolăriţe cele câte spunea Maria şi îşi făcea întruna semnul crucii.
smintitul nu arăta deloc c-ar fi ştiut atâtea lucruri. Şi, dacă-ţi imaginezi, îl priveam de sus pe
sărmanul de el ca pe cineva foarte de jos, îi împărtăşi soţului ei.
sărmani şi „fripţi”, aş zice, suntem noi. El ştia de ce trăia, în timp ce noi abia acum învăţăm care
e viaţa adevărată, adăugă, întorcându-se să-i ureze bun venit lui chir-Apostol, care tocmai sosise.
Cum intră, acela le vorbi despre marea schimbare a băcanului spre Hristos şi despre felul în
109
care i-a înrâurit viaţa Iannis cel nebun. Zâmbind, Constantin l-a poftit să se aşeze şi să asculte ceea
ce Maria, nerăbdătoare, avea de împărtăşit.
Bătăile unei inimi de adolescentă...
unchiul Iannis, aşa-l strigam eu de mică, începuse să ne clădească universul sufletesc, atât al
meu, cât şi al fratelui meu, aşezând ca temelie învăţăturile Evangheliei şi ale Sfintei Scripturi de la o
vârstă foarte fragedă. De remarcat că tuturor jocurilor cu care ne amuzam el le oferea un veşmânt
(sens) evanghelic. îmi spunea, aşadar, că de voi reuşi să mă îmbrac în fiecare dimineaţă în
veşmintele Preasfintei, n-o să am parte în viaţă de nici o dezamăgire fiindcă o să cresc asemenea
unei împărătese. Atunci eu îi ceream să-mi aducă astfel de haine sau să-i spună mamei unde se
vând, ca să ne ducem repejor să le cumpărăm. El râdea şi-mi răspundea:
Tu, prinţeso, porţi numele Preasfintei, şi de asta va trebui s-o rogi pe ea însăşi să-ţi trimită din
cer veşminte împărăteşti, care lucesc ca stelele şi nu-s de vânzare prin magazine. Haide acum să-i
cerem să-ţi trimită un veşmânt frumos, spre a-ţi îmbrăca sufletul. Când sufletul ţi se va înveşmânta
110
minunat, atunci şi trupul îţi va străluci ca soarele. Ştii, sufleţelul ţi-a fost făurit de Părintele ceresc
dimpreună cu mii de veşminte lucitoare ce sclipesc şi ne arată calea spre Rai, adică spre locul pe
care Tatăl ceresc l-a înălţat pentru Preasfânta, sfinţi şi îngeri, dar şi pentru oamenii care în viaţa lor
vor purta veşminte împărăteşti asemenea celor ale preadulcii noastre Preasfinte.
dar eu nu-mi văd cu ochii sufletul ca să-l îmbrac, ca pe păpuşa mea, îi spuneam.
nu-l vedem, precum mâinile şi faţa, însă el ne rânduieşte calea acasă şi la şcoală, la
Universitatea, unde vei merge, şi în familia pe care ţi-o vei întemeia...”.
Apoi îngenuncheam şi ne rugam Preasfintei. Mi-amintesc că întotdeauna în timpul acestor
rugăciuni plângea sfâşietor. Plângeam şi eu, fără să ştiu de ce. Când îl întrebam de ce plânge, îmi
răspundea:
„Plâng de mulţumire, fiindcă Preasfânta te ascultă şi aleargă cu bucurie să-ţi pregătească
garderoba în Ceruri. Uite, am văzut-o cum îţi ducea o rochie lungă, de un roşu purpuriu, ca cea pe
care-o purtau soţiile împăraţilor. Şi de-ai vedea ce casă mare îţi pregăteşte în Rai! Să vezi ce soţ
bun, un rege, îţi va alege şi ce copii binecuvântaţi o să-ţi dăruiască! O casă chiar lângă părinţii tăi.
111
Vai-vai, ce frumoasă e! Voieşte, Maria mea, de vreme ce-i porţi şi numele, să te primească în vesela
ei curte împărătească... O-ho-ho, ce lucruri mari îţi pregăteşte!”
îmi descria încontinuu, în amănunt, încăperile casei, curtea cu frumoşii trandafiri şi copacii cei
minunaţi... Aveam impresia că le vedea pe toate înaintea ochilor. îmi vorbea de viitorii mei vecini,
de sfinţi şi îngeri, profeţi şi apostoli, de martiri şi mărturisitori. Mă conducea duhovniceşte prin
locurile fermecătoare, sublime, minunate ale Raiului. îmi vorbea de Ioan înaintemergătorul.
„Casa lui, Maria, nu e foarte departe de a ta. Fireşte, Sfântul Ioan trece adeseori pe la conacul
tău cu un coş plin de roadele pocăinţei din grădina sa”.
Pe zi ce trecea îmi creştea dorinţa de a intra în conacul din Rai. Unchiul Ioannis îmi cultiva
metodic această dorinţă cu ajutorul frumoaselor istorisiri despre vieţile sfinţilor.
Mi-amintesc cum, atunci când îmi aducea o icoană spre a mă închina ei, făcea o plecăciune
adâncă: „Vino să ne închinăm sfântului şi să-l rugăm să ne istorisească viaţa sa”. Astfel, am învăţat
de mică despre Sfântul Gheorghe şi i-am admirat curajul... Eram de asemenea dornică să ascult
întâmplările din viaţa Sfintei Ecaterina şi cum i-a
112
răzbit pe înţelepţi. Să ascult cu nesaţ viaţa Sfintei Paraschiva. Cât o priveşte mai ales pe Sfânta
Ecaterina, îmi atrăgea atenţia asupra uimitoarei ei ştiinţe de carte pe care o dobândise de pe urma
legăturii strânse cu Cerul. Eram cutremurată când auzeam cu cât curaj înfruntase Sfânta Parascheva
martiriul, dar şi cu câtă îndrăzneală îl mărturisise pe Hristos. El juca rolul înţeleptului, iar pe mine
mă punea să-l joc pe cel al Sfintei Ecaterina. îmi punea întrebări simple, de felul: „De ce Dumnezeu
e nevăzut şi când Se face văzut?” şi mă ajuta să răspund. Niciodată nu mă recompensa cu acel
„bravo!”, ci mă învăţa ca după fiecare răspuns corect să zic: „Slavă lui Dumnezeu, slavă şi Unuia-
Născut Fiului Său, Iisus Hristos, slavă şi Sfântului Duh, Carele luminează mintea şi inima ca să dau
răspunsul corect!”. „Aşa”, îmi zicea, „fac nevăzuţii îngeri. Aşa trebuie să faci şi tu, care eşti un
îngeraş văzut”. într-un mod neobişnuit mă iniţia în viaţa Cerului, acolo unde, după cum spunea,
toate sunt rânduite pe temeiul legii iubirii.
îmi cultiva, de asemenea, virtuţile şi totodată mă învăţa să le enumăr. Dintre toate, cele dintâi
erau milostenia şi adevărul care merg înaintea Domnului. Apoi, smerenia şi jertfa. După aceea,
iubirea, răbdarea, postul, cuminţenia, cumpătarea... M-a învăţat să cer de la Hristos să-mi arate
113
în fiecare zi care e voia Sa. „Dacă înveţi să faci voia lui Hristos, atunci o să fii de-a pururi voioasă şi
fericită ca un îngeraş. Ei, după cât se pare, Hristos şi Preasfânta vor veni să te ia într-o călătorie la
cer, ca să-ţi vezi conacul pe care ţi-l pregătesc, bună prinţesă”. Aceleaşi lucruri îi spunea şi lui
Mihale.
Eroi şi modele pentru mine şi Mihale au fost sfinţii, Preasfânta şi îngerii. Mi-amintesc cum
odată fratele meu era în clasa a cincea şi nu reuşea să rezolve o problemă de matematică. Atunci
unchiul Ioannis l-a îndemnat să se roage Sfântului Vasile, care studiase matematica la şcolile
Athenei antice. Lui Mihale i s-a părut o glumă. Atunci el însuşi a îngenuncheat şi s-a rugat Sfântului
Vasile. Apoi a cerut o coală de hârtie şi i-a scris rezolvarea ecuaţiei sub ochii plini de uimire ai lui
Mihale. Fratele meu n-a mai fost în stare să scoată o vorbă...
mi-amintesc episodul foarte bine! întâmplarea minunată de atunci m-a urmărit întreaga viaţă şi
încă mă mai urmăreşte, interveni Mihale. Ţi-aminteşti, tată, cum m-ai apostrofat, zicându-mi că m-
am ţicnit când ţi-am făcut cunoscut faptul că Sfântul Vasile ştie să rezolve până şi ecuaţii?
pe-atunci n-aveam minte şi mi-era teamă că te afli prea mult sub influenţa lui Iannis cel nebun.
De aceea nici nu-l lăsam să vină prea des.
114
Eram atât de nechibzuit, încât ajunsesem să cred că o să vă facă şi pe voi să vă smintiţi!, răspunse
domnul Anastasie.
măcar să fi moştenit şi noi nebunia pentru Hristos!, adăugă Maria. Tată, unchiul Ioannis a fost
un adevărat înger păzitor pentru familia noastră. Află că el este pricina pentru care programele de la
televizor nu ne atrăgeau deloc. El numea televizorul „lup în piele de oaie”, care intră prin acoperiş
în casele creştinilor ca să le surpe dinăuntru. Nu le pune dinainte decât eroi falşi şi seamănă
„necurăţii” pe ogoarele creştine, infestându-le.
„Maria mea, televizorul îţi picură otrava lâncezirii, ducându-te la o moarte lentă. Dacă ar şti
părinţii câtă pagubă le face copiilor nevinovaţi televizorul, l-ar arunca pe geam. Acesta nu poate
oferi nimic educativ, formator; e şcoala necuratului satan... Şcoala Dumnezeului Treimii sunt Sfânta
Scriptură şi Vieţile sfinţilor."
într-o zi îi vorbeam lui Mihale în curte despre un coleg de şcoală, Panait, care mi-a declarat că
mă iubeşte şi e îndrăgostit de mine! Mai mult, o prietenă de-a mea, Asimina, de la aceeaşi şcoală,
îmi vorbea zilnic despre el, ca şi cum ar fi fost de partea lui. Eu i-am răspuns firesc că şi eu îl iubesc
ca pe toţi ceilalţi copii. Mi-a zâmbit: „Vreau să fim împreună...”! Nu aveam decât zece ani pe
atunci.
115
M-am simţit ciudat în faţa propunerii sale şi am luat-o la sănătoasa... Atitudinea mea l-a luat
prin surprindere. Asta-i povesteam lui Mihale când l-am zărit pe unchiul Ioannis apropiindu-se de
noi. Cum l-am văzut, i-am dat de veste cu bucurie că Hristos mi-a trimis un prinţ frumos. El râse
zgomotos. în loc de vreo observaţie, ne-a făcut semn să-l urmăm în grădina blocului, unde se aflau
doi portocali obişnuiţi, unul de Sevilla (amar) şi alţi câţiva copaci. Era la începutul toamnei. începu
să rupă şi să ne dea, probabil din fructul portocalului amar, să gustăm, cu precizarea că asta e o
parte a jocului pe care-l vom juca... Fructul era amar şi înecăcios. Nu se putea mânca. El însă insista
să-l mâncăm. Eu l-am aruncat, nu-l puteam mânca. Atunci îmi spuse:
Maria, bebeluşului (păpuşii), pe care ţi l-a cumpărat mama ta, ce mâncare îi dai, carne sau lapte?
lapte, pentru că e foarte mic.
dacă-i vei da carne, sărmanul o să se înece, şi atunci tu o să plângi. Prin urmare, trebuie să
aştepţi să crească pentru a-i da mâncare obişnuită... fiindcă stomacul lui încă nu e puternic. Acum te
întreb: de ce nu ai mâncat portocala?
era amară şi înecăcioasă, nu se putea mânca.
într-adevăr, Maria, nici Mihale, nici eu n-am mâncat-o. Dacă le-am fi mâncat, ne-ar fi durut
116
burta şi ne-am fi îmbolnăvit. Vom aştepta, aşadar, cu toţii să jucăm jocul când portocalele din
grădină or să se coacă. Când se vor face dulci şi gustoase, o să vină prinţesa Maria, şi prinţul
Mihail, şi Ioannis cel nebun să le mănânce. Arată-mi palma, Maria.
Mi-am întins mâna spre el. El mi-a luat-o şi a aşezat-o lângă a sa. Apoi s-a întors spre Mihail,
cerându-i să facă acelaşi lucru.
nu, a ta este mai mare, a spus fratele meu.
ei, Maria, când mâna ta va ajunge la fel de mare ca a mea, atunci Dumnezeu o să-ţi trimită
prinţul pe care ţi-l pregăteşte. Că, dacă ţi l-ar trimite de acum, l-ai refuza, aşa cum ai refuzat
portocala. Şi ai fi chiar în primejdie să te doară burtica. Aşadar, ca să nu te doară burtica, să-i
iubeşti pe toţi colegii şi colegele tale ca pe Hristos şi pe Preasfânta şi pe sfinţi.”
în felul acesta deosebit şi simplu mi-a dat răspunsul, lămurindu-mă cum să fac faţă primelor
bătăi de inimă ce mă tulburau. în ziua următoare i-am spus colegului meu: „Panait, încă nu suntem
decât nişte portocale necoapte. Nu putem fi împreună fiindcă o să ne doară burta!”. Sunt convinsă
că el mă va fi socotit scrântită, dar nu s-a mai apropiat niciodată de mine cu gând viclean. Şi
minunat este că de atunci nimeni altcineva nu
117
m-a mai deranjat vreodată pe mine, ca fată, cu astfel de lucruri. Vedeam cum unii mă priveau, dar
niciodată nu m-au supărat... Ca şi cum cineva i-ar fi împiedicat. în sinea mea nutream convingerea
pe care mi-a cultivat-o unchiul Ioannis, anume că Hristos, când va socoti că a venit plinirea vremii,
va trimite pe cel mai potrivit. Astfel, nu am fost nicicând neliniştită din această pricină. Dimpotrivă,
aş spune că mama se neliniştea mai abitir din cauza asta...
aşa e! Mi-era teamă să nu te faci călugăriţă, văzând cât erai de absorbită de lecţiile tale!,
interveni mama ei. Nu m-am liniştit decât atunci când mi-am văzut ginerele trecându-mi pragul
casei şi cerând-o pe Marâki a mea în căsătorie.
şi trebuie să amintesc că, înainte cu o lună ca Grigore să se apropie de mine, unchiul Ioannis mi-
a prevestit minunatul fapt:
„Maria, azi am văzut-o pe Preasfânta zâmbind. Mi-a spus că Cerul se bucură de sporirea ta în
Hristos şi că Domnul te-a binecuvântat acum să întemeiezi o familie. A binecuvântat şi un prinţ,
care să-ţi fie pereche; un flăcău bun şi credincios, precum trebuie să fie un adevărat împărat”.
La început n-am acordat nici o importanţă cuvintelor lui. Le-am trecut cu vederea, zicând că
intenţionez să mă căsătoresc după terminarea studiilor.
118
El zâmbea... Cuvintele sale s-au adeverit câteva săptămâni mai târziu, odată cu cererea în căsătorie
din partea lui Grigore. Cerere pe care eu am pus-o în legătură cu spusele unchiului Ioannis, care mi-
au oferit o şi mai mare siguranţă în privinţa deciziei mele.
Iar fratelui meu i-a spus că o să dobândească un frate şi că o să ajungă în scurt timp unchi.
chiar aşa e, întări atunci Mihale emoţionat. De aceea am şi întrebat atunci când mi-aţi dat telefon
la unitatea unde-mi satisfăceam stagiul militar ca să-mi faceţi cunoscută vestea cererii în căsătorie
care e părerea vrednicului de pomenire Ioannis.
Domnul Anastasie şi soţia sa îşi pierduseră graiul. De-abia acum pricepeau rolul decisiv şi
ziditor jucat de Iannis cel nebun în educarea şi formarea copiilor lor. De-abia acum înţelegeau de ce
n-au avut probleme cu copiii lor la vârsta adolescenţei, ca ceilalţi părinţi. Acum înţelegeau pricina
maturităţii de care copiii dădeau dovadă în privinţa multor probleme de familie. Acum îşi explicau
motivele pentru care erau gata în orice clipă să se ofere dezinteresat aproapelui, fie prieten, vecin
sau coleg de şcoală. Căci Maria şi Mihale îşi ofereau jucăriile, cărţile, hainele şi alte obiecte
personale cu mare bucurie şi fără să le
119
pese de preţ ceea ce rareori întâlneşti la copii; de obicei, aceştia dau dovadă de un mare simţ al
posesiunii.
dragul meu Anastasie, ţi-aminteşti ce scandal i-ai făcut lui Mihale, când ai aflat că i-a dat unui
emigrant sărac haina nouă de piele cu care era îmbrăcat?, i-a spus soţia.
mamă, nu-i momentul potrivit să vorbeşti despre aceste lucruri, a întrerupt-o vădit jenat Mihale.
Nu reuşi însă să adauge nimic mai mult, fiindcă se emoţionase foarte tare din pricina celor
istorisite de Maria. Cu greu izbuti să articuleze:
maria, vorbeşte despre Psaltire şi versetele care-i plăceau să le rostească.
la care te referi, la „Nu se mântuieşte împăratul cu oştire multă şi uriaşul nu se va mântui cu
mulţimea tăriei lui” (Ps. 32, 16), sau la „fericit bărbatul care nădăjduieşte în El” (Ps. 33, 8)?
nu, mă refer la cele în care se spune să nu-i pizmuim pe cei fărădelege şi vicleni. Cred că se află
în Psalmul 36.
da, sunt în Psalmul 36, fiindcă îi ştiu foarte bine versetele, se avântă chir-Apostol băcanul.
Cu toţii se întoarseră brusc spre el, aţintindu-şi privirea asupra sa, care începuse să rostească pe
dinafară psalmul cu pricina.
120
Brutăria lui chir-Apostol - „afacerea ” lui Hristos
„Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor
usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece. Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte
pământul şi hrăneşte-te cu bogăţia lui...” (Ps. 36, 1-3).
Vreme de cinci minute domnul Apostol recită versetele din psalmul respectiv, însă, cum rosti
„iar dreptul se îndură şi dă”, îl podidi plânsul. Lacrimile îi inundară chipul.
iertaţi-mă! Psalmul acesta a fost statutul după care a funcţionat băcănia mea. A purtat semnătura
vrednicului de pomenire Iannis. Tot ce se întâmpla la băcănie avea legătură cu psalmul de care
vorbim. Răposatul făcea o legătură directă între el şi unele dintre parabolele Domnului, ca, de pildă,
cea a săracului Lazăr şi a bogatului.
121
M-am emoţionat amintindu-mi de năzbâtiile răposatului Ioannis... Când l-am luat în slujba mea, am
fost foarte circumspect. Toţi mă sfătuiau să-l ţin sub observaţie întrucât este smintit. Aşa că l-am
pus să ajute la diferite munci, dar el era foarte grijuliu. Dintru început mi-a spus că I-a făgăduit lui
Dumnezeu ca în fiecare dimineaţă de sâmbătă să se ducă la biserică. Încet-încet mi-a câştigat
încrederea. M-a impresionat foarte tare faptul că la început refuza să ia salariul întreg.
„Chir-Apostole, nu mă înţelege greşit. Dă-mi numai strictul necesar, ca să-mi plătesc curentul şi
să cumpăr câteva alimente pentru mine şi mama, iar restul păstrează-l. Tu ai mai multă nevoie de
bani. O să-mi dai când o să-ţi pui la punct cuptorul şi o să achiţi maşinile cumpărate”.
Atitudinea lui mi se părea sminteală, dar m-a ajutat să fac faţă cheltuielilor, care la început au
fost destul de multe. Grei ani! Achitam aparatele şi maiştrii, furnizorii şi partenerii de afaceri.
Orele în care lipsea fiindcă mergea la biserică răposatul le suplinea cu vârf şi îndesat. A învăţat
foarte uşor treaba. Astfel că în câteva luni devenise un brutar desăvârşit, aşa cum se cuvine.
Plămădea, pregătea cuptorul şi cocea pâinea... Punctul în care am avut necontenit diferenţe în
primele luni a fost legat de creşterea greutăţii franzelei.
122
O să-mi dai lucrurile peste cap, bre smintite. Am spus să aibă fiecare franzelă o anumită
greutate...
ei, n-o să se prăbuşească cuptorul dacă pun câteva grame în plus, chir-Apostole. Fă-le cartierului
cadou de început de afacere. O să vezi cât de mult o să aprecieze asta clienţii. Nu e corect să le dăm
mai puţin decât plătesc.”
Eu îmi ieşeam din fire. Eram mai iute la mânie şi-l muştruluiam. Dar el, în loc să-mi răspundă,
îmi recita Psalmul 36. îl rostea atât de tare, că şi clienţii se speriau. Mi-era teamă să nu fim înţeleşi
greşit şi-l opream: „Nebunia ta n-are margini!”. Ei, nu reuşeam s-o scot la capăt cu Iannis cel nebun.
Ştia întotdeauna în ce fel putea să detensioneze atmosfera.
„Nebunia” pe care o vădea funcţiona inhibitiv pentru certurile noastre, punându-le capăt.
Mulţumită răposatului am învăţat cum să-mi pun pe picioare afacerea. De câte ori a fost nevoit să
iasă în faţă, la vânzare, am constatat că profitul creştea. La început, am crezut că adăuga la banii din
casă din propriii bani. De aceea îl supravegheam. Astfel am observat felul în care trata pe fiecare
client în parte. Pe toţi îi întâmpina cu un cuvânt bun şi cu un zâmbet larg. înainte de a-i spune ce
doreau, el le oferea un covrigel. „încercaţi
123
noul nostru produs, pe care chir-Apostol l-a făcut cu râvnă numai pentru cartierul nostru!”. Mulţi
cumpărau în afară de pâine şi produse de patiserie pe care răposatul li le recomanda.
Nu era doar un bun brutar, ci şi un foarte bun vânzător. De aceea, deşi la început fusesem
supărat din pricina sâmbetelor şi a sărbătorilor în care lipsea ca să meargă la biserică, mai apoi nu
m-am mai simţit afectat fiindcă îşi recupera orele ca vânzător cu mult peste măsură. Niciodată în
toţi aceşti ani nu mi-a cerut o mărire de salariu. Totuşi, m-a învăţat în felul lui aparte să fac
angajaţilor măriri de salariu din proprie iniţiativă. O parte din salariul său, aşa cum am constatat mai
târziu, îl cheltuia spre a cumpăra pâine şi lapte pentru săracii şi pensionarii cu pensii mici din
cartier.
într-un timp luasem hotărârea de a deschide brutăria şi duminica, aşa cum obişnuiesc mulţi
dintre confraţii mei.
„Domnul nu voieşte aşa ceva, domnule Apostol! Nu voieşte! El a spus să lucrăm şase zile pe
săptămână şi pe a şaptea să I-o afierosim lui Dumnezeu. Să nu-L rănim pe Hristos! Să nu-I batem şi
noi încă un piron! Nu-i oare păcat?”
Pentru a mă convinge îmi înşira multe altele. A ajuns până acolo încât mi-a propus să lucreze
două-trei zile fără plată, pentru a acoperi câştigurile
124
pe care le-ar fi scos brutăria dacă ar fi fost deschisă şi duminica. Toate acestea aveau loc în vremea
în care brutăria fusese sub ameninţarea inundaţiei. Aş fi avut parte de o pagubă uriaşă dacă Iannis
cel nebun n-ar fi curăţat gurile de canalizare. Minunea petrecută atunci m-a cuminţit, căci în depozit
aveam foarte multă marfă. Aş fi avut parte de-un mare rău. Mă uitam la pagubele provocate altora
de ploaie şi nu mă opream din făcut semnul crucii.
Când în ziua următoare ploii catastrofale a venit vrednicul de pomenire la brutărie, nu numai că
nu eram supărat pentru lipsa nemotivată de la serviciu, ci simţeam nevoia să-i mulţumesc pentru
fapta sa.
Ca şi când mi-ar fi priceput gândul, mi-a spus: „Chir-Apostole, ai văzut ce-a ieşit de pe urma
căutării celor două sutare? Dacă nu le-aş fi pierdut, cum aş fi putut să-mi dau seama că gurile de
canalizare erau înfundate, ca să le desfund? Două sutare ne-au salvat de catastrofă... Ai văzut ce
pune Domnul la cale ca să ne salveze!?”
Apoi se apucă iarăşi de nebuniile lui. O făcea dinadins, aşa cum îmi dau seama acum, ca să-şi
ţină ascunse harismele. într-o zi veni ţinând în mână o ramă în care pusese două-trei pagini
fotocopiate de el. Cu un cui o atârnă pe perete. înrămase Psalmul 36.
125
ce-i asta?, l-am întrebat.
este statutul de funcţionare al cuptorului nostru. Mi l-a dat Preasfânta, zicându-mi că, de-l
urmăm, acţiunile afacerii vor ajunge la preţ maxim, mi-a răspuns.
Eu am luat-o şi pe asta drept una dintre nebuniile lui. După ce plecă, am dat jos cadrul de pe
perete, ca să văd ce soi de statut de funcţionare este. L-am citit cu mare atenţie. Am simţit cum mă
străbate un frison şi am fost convins că într-adevăr Preasfânta i l-a dat smintitului pentru mine. Nu
ştiam că e una dintre rugăciunile profetului David. Nu eram în cele mai bune relaţii cu Biserica. în
seara aceea l-am luat acasă. Nu ştiu ce m-a apucat şi am început să-l tot citesc... Eram uimit de mine
însumi. în ziua următoare, răposatul îmi zice:
cum a decurs, chir-Apostole, citirea? E cum trebuie statutul Preasfintei, sau să-i spunem
profetului David, care l-a scris, să-l mai schimbe un pic?
Imaginaţi-vă surprinderea mea. Ca să-mi ascund tulburarea, fiindcă erau şi alţi angajaţi de faţă,
m-am mulţumit să-i răspund doar atât: „Nu, e bine aşa cum e!”. Adevărul e că mă apucasem să
urmez pilda bunătăţii vrednicului de pomenire şi încet-încet începeam să acord în viaţa mea
întâietate
126
milosteniei şi dreptăţii. Spiritul de jertfă al răposatului mă împingea să merg în ritmuri diferite de
cele obişnuite în societatea noastră. Te făcea să vrei să guşti şi să doreşti aprig o lume paradisiacă.
Am trăit multe întâmplări minunate, pe care la început le-am luat drept coincidenţe, ca apoi să văd
în ele măreţia iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Mi-e teamă că n-aş părea decât că vorbesc despre
mine dacă aş înşira câteva dintre ele.
Din nefericire, am priceput destul de târziu adevărata valoare a răposatului fiindcă el şi-o
ascundea cu mare grijă. Cel puţin, am reuşit în preajma sa să mă apropii de Dumnezeul Treimic, să-
I descopăr gândurile şi planurile mele şi să nădăjduiesc, după cuvântul profetului David. Dar cel
mai preţios lucru pe care l-am învăţat de la răposatul sfânt al lui Dumnezeu a fost că am reuşit să
văd pe fiecare om ca pe un chip al lui Dumnezeu şi ca pe o cercetare a Sa. Iar asta este foarte
important pentru mine, fiindcă mântuirea noastră în Hristos se află în mâinile semenilor, aproapelui
nostru...
iubirea jertfelnică faţă de aproapele, domnule Apostol, spunea acest om sfânt al lui Dumnezeu,
deschide drum veşniciei deoarece te face să-L descoperi pe Hristos. Te conduce în siguranţă pe
calea jertfei Sale. Calci pe urmele pe care le-a lăsat urcând spre Golgota. Astfel ajungi uşor la
127
crucea mărturiei, şi prin ea la înviere şi mântuire. Şi o să vezi că în scurt timp iubirea aceasta
jertfelnică, prin mijlocirea sfintei noastre Ortodoxii, care păstrează neatinsă comoara adevărului, va
acoperi întreg pământul spre a-l face frumos ca o lebădă şi a se slăvi în toată lumea numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
în loc de epilog
Prima parte a descrierii vieţii minunate a lui Ioannis cel nebun pentru Hristos (cunoscut în
cartierul său drept Iannis cel nebun pentru Hristos) a ajuns tema multor discuţii dintre cititori. Cele
mai multe dintre ele au fost pozitive şi ziditoare duhovniceşte. Au ajutat la deschiderea unor inimi
închise desăvârşit. Au contribuit la iniţierea unor frumoase călătorii duhovniceşti, ce au avut ca
punct de plecare abordarea dezinteresată a semenilor, după pilda vrednicului de pomenire nebun
pentru Hristos Iannis. Au reîmprospătat sinceritatea relaţiei cu Dumnezeul Treimic. Au dus la
cultivarea uitatei virtuţi a smereniei ce năruieşte zidurile egoismului, conducând de la izolare la
comunicare. Au întărit iubirea faţă de arca mântuirii, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Au dat o
lovitură foarte grea uitării şi necunoaşterii Dumnezeului Treimic care sunt provocate de necredinţă
şi indiferenţă faţă de celălalt. S-au trezit din letargia
129
demonică conştiinţe adormite, care erau înfăşurate în veşmântul unei nevoi de recunoaştere socială
meschine şi al acelei „cumsecădenii” urâte lui Dumnezeu.
în afara discuţiilor de mai sus, mai există şi alte dezbateri şi abordări — bine intenţionate, am
vrea să credem -, ce se întemeiază pe curiozitatea umană şi au fost suscitate de alegerea noastră de a
nu da numele cartierului unde a trăit şi al locului său de origine. Alegerea noastră a avut ca scop
îndepărtarea primejdiei de a provoca tulburare în rândul celor care au avut fericirea de a-l întâlni,
petrece cu el şi, în genere, de a cunoaşte minunata nebunie a acestui om sfânt, care ar putea să se
afle la uşa de alături.
Scopul nostru, când, iniţial, am prezentat în ziarul Stylos Orthodoxias şi pe pagina web
www.orthodoxia.gr câteva aspecte ale vieţii lui Ioannis cel nebun pentru Hristos, n-a fost acela de a
obţine încă o canonizare, nici impresionarea temporară a cititorilor, ci de a arăta că Dumnezeu nu l-
a părăsit pe om, aşa cum mulţi vor să creadă. Dimpotrivă, continuă, poate mai mult decât alte dăţi,
să-l întărească şi să-i ofere minuni prin mijlocirea oamenilor curaţi şi simpli în credinţă, care în
tăcere şi departe de luminile publicităţii păşesc, mărturisesc şi îl împărtăşesc pe Hristos Cel înviat.
130
Nu ştiu în ce măsură am reuşit să ne atingem scopul. Acest lucru se va vedea mai târziu. Avem
totuşi credinţa că am izbutit, chiar şi într-o mică măsură, să semănăm în Via Domnului sămânţa cea
bună, pe care a purtat-o şi a răsădit-o în cartierul său Ioannis, fericitul rob al Domnului. Sămânţa
aceasta a încolţit în cartierul vrednicului de pomenire, şi primele roade deja bucură Cerul. E prima
recoltă bună care marchează întoarcerea paginii.
Ne dorim şi ne rugăm, bunii mei creştini, să rodească în ogoarele inimilor voastre acelaşi cuvânt
evanghelic şi adevărat. Ne dorim ca pilda lui Iannis cel nebun să contribuie la întărirea paşilor noştri
spre mântuirea în Hristos, care a fost, este şi va rămâne ţelul fiecărui om. Şi tocmai acest lucru
avem buna nădejde că vom întări prin lucrarea de faţă, care nu cuprinde totalitatea scrisorilor, ce i-
au fost înmânate smeritului părinte şi curatului levit al lui Dumnezeu de către domnul Anastasie, ci,
după părerea noastră, cea mai importantă şi esenţială parte a lor.1
1
Anumite scrisori au fost prezentate parţial, altele, omise. Printre acestea se numără d. ex.,
cele ale părinţilor lui Dimitrie, ale lui Mihale, fiul domnului Anastasie, ale lui Caliope, ale
domnului Apostol (relatarea unor minuni) şi ale lui Constantin. Şi aceasta atât din pricină că
se suprapuneau cu cele pe care deja le-am expus sau cuprindeau elemente ce ofereau o
imagine mai clară şi ar fi dat în vileag cartierul vrednicului de pomenire Ioannis. Acest fapt
ne-ar face să încălcăm făgăduinţa dată părintelui, dar şi domnului Anastasie, că vom păstra
sub pecetea tainei identităţile persoanelor implicate, în scopul evitării unor probleme
neprevăzute.
131
Poate în viitor, când Domnul va îngădui, o pană mai iscusită decât a mea va aduce şi alte date şi
mărturii, mai bogate decât cele prezentate de noi în aceste două volume. Fraţi creştini, iertaţi-mi, vă
rog, eventualele omisiuni şi greşeli şi rugaţi-vă ca şi cel de-al doilea volum să ne înmoaie, asemenea
celui dintâi, împietritele inimi, spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin!
132
Cuprins
Prolog 5
Privighetoarea, corbul şi binecuvântarea 11
Dumitrache pe urmele lui Iannis cel nebun 21
Domnul Pandele, bătătorul, Psaltirea şi binecuvântările 31
Călătoria la Thessalonic şi prima minune 47
La biserica Sfântul Dimitrie 53
întoarcerea la Athena 58
Divorţul mariei 64
Moartea soţului meu Petru 76
Viaţa secretă a lui Iorgu, camionagiul derbedeu 84
Din tribuna suporterilor, mijlocaş pe terenul de sport al cerului 87
Biserica - «opoziţie» 89
îngerul lui Dumnezeu Ioannis cel nebun pentru Hristos 93
Cerşetor la Marmariotissa 94
Primul antrenament... pe terenul de fotbal al Domnului 97
133
Formarea creştinească a mariei prin mijlocirea nebunului 103
Bătăile unei inimi de adolescentă 110
Brutăria lui chir-Apostol - „afacerea” lui Hristos 121
în loc de epilog 129
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare:
SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro
www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă
Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Tipar: ARTPRINT
E-mail: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33
Scopul istorisirii acestor episoade din viaţa lui Iannis cel nebun pentru Hristos nu este acela de a
obţine încă o canonizare, nici de a-i impresiona fie şi temporar pe cititori, ci de a arăta că Dumnezeu
nu l-a părăsit pe om, aşa cum mulţi vor să creadă. Dimpotrivă, continuă, poate mai mult decât alte
dăţi, să-l întărească şi să-i ofere minuni prin mijlocirea oamenilor curaţi şi simpli în credinţă, care,
în tăcere şi departe de luminile publicităţii, păşesc, mărturisesc şi îl împărtăşesc pe Hristos Cel
înviat.
„Jertfa este să te gândeşti că prin fiecare faptă săvârşită de tine trebuie să te afli în rânduială cu
Dumnezeu. Jertfa înseamnă a nu-L întrista, răni sau lovi pe Hristos. Iar pe Hristos îl răneşti când
ocărăşti, minţi, când, încercând să-ţi satisfaci o dorinţă, îţi nedreptăţeşti aproapele, părinţii, fratele."
9 789731 368436