traduceri

FERICITUL AUGUSTIN
PREDICI DESPRE VIRTUŢILE CREŞTINE
Colecţia Patristica
Editori fondatori şi coordonatori: Dragoş DÂscA şi Pr. Cezar ŢĂBÂRNĂ
Referenţi ştiinţifici:
Vasile Bîrzu (Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna", Universitatea „Lucian Blaga", Sibiu)
John Behr (St Vladimir's Orthodox Theological Seminary, New York)
Paul Gavrilyuk (St Thomas University, Minnesota)
Alexis Torrance (Notre Dame University, Indiana)
Josiah Trenham (Ss Cyril and Athanasius Orthodox Institute, San Francisco)
Ştefan Munteanu (Institut de Theologie Orthodoxe Saint-Serge, Paris)
traduceri
FERICITUL AUGUSTIN
PREDICI DESPRE VIRTUŢILE CREŞTINE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
AUGUSTIN, sfânt
Predici despre virtuţile creştine Fericitul Augustin; trad. din lb. latină, cuv. Înainte şi note: Anca Meiroşu. iaşi:
Doxologia, 2020
ISBN 978-606-666-889-7
I. Meiroşu, Anca (trad.; pref.; note)
2
Traducere din limba latină, cuvânt înainte şi note ANCA MEIROŞU
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
© DOXOLOGIA, 2020 ISBN: 978-606-666-889-7
DOXOLOGIA Iaşi, 2020
CUPRINS
Cuvânt înainte (Anca Meiroşu) 7
Notă asupra ediţiei 8
Predici despre virtuţile creştine
Predica 53 Despre cuvintele din Evanghelia lui Matei: „Fericiţi cei săraci cu duhul" etc., dar şi despre ce s-a vorbit
cel mai mult: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că ei vor vedea pe Dumnezeu" 9
Predica 53 A Despre cele opt înţelesuri ale Fericirilor din Evanghelie 27
Predica 90 A Despre dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele 41
Predica 344 Despre dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru viaţa lumească 57
Predica 349 Despre iubire şi despre orbul care a primit lumină 69
Predica 350 Despre iubire 77
Predica 350 A Despre iubire şi despre a-L iubi doar pe Dumnezeu 83
Predica 357 Despre lauda păcii 90
Predica 358 Despre pace şi iubire 100
Predica 359 A Despre răbdare şi despre parabola evanghelică a iconomului 111
Predica 359 B Despre ascultare 131
Predica 385 Despre dragostea omului faţă de om 161
Predica 391 Către tineri 171
Predica 392 Către cei căsătoriţi 179
Bibliografie selectivă 187
Cuvânt înainte
Prezentul volum reuneşte o selecţie de lucrări care fac parte dintr-o categorie distinctă a operei Fericitului
Augustin (354-430 d.Hr.), cunoscută sub numele de „predici" (sermones). Rostite cu diverse ocazii, ele se înrudesc
prin propunerea cu obstinenţă a virtuţilor omeneşti, dintre care amintim: credinţa, iubirea, milostenia, răbdarea,
nădejdea, ascultarea. Prin cultivarea lor se dobândeşte pacea, acea stare de echilibru şi de armonie care contribuie la
creşterea şi dezvoltarea comunităţii creştine ameninţate de rebeliunea schismaticilor. Aceia care au alunecat în
ignoranţă şi trăiesc într-o materialitate primejdioasă trebuie învăţaţi să iubească, să fie milostivi, răbdători,
încrezători, supuşi cuvântului divin. Altfel spus, ei trebuie vindecaţi de către cei sănătoşi în duh, pentru că doar
având grijă de sufletul celuilalt, mântuirea unui singur om atrage după sine mântuirea întregii omeniri.
Notă asupra ediţiei
în privinţa traducerii prezentelor lucrări, menţionăm că s-a avut în vedere o redare fidelă a textului latinesc. Au
existat situaţii în care amplitudinea exprimării ne-a obligat la o segmentare pe unităţi de sens, dar au existat şi cazuri
în care concizia exprimării ne-a obligat la reîntregiri de sens, semnalate între paranteze pătrate. În privinţa
numerotării paragrafelor, s-a ţinut seama de felul în care acestea apar indicate în
8
ediţiile folosite pentru fiecare predică în parte. Paragrafele conţin subtitluri care oferă cursivitate ideilor prezentate
şi ghidează cititorul în parcurgerea textului. Aceste subtitluri sunt exprimate, uneori, într-o manieră complexă,
alteori, într-o manieră simplă. Menţionăm că, în formularea unora dintre ele, rol de îndrumător l-a avut ediţia on-
line: http://www.augustin.it. Cât priveşte notele de subsol, acestea se împart în două părţi: a) pe de o parte, este
vorba despre acele note care cuprind trimiterile la Sfânta Scriptură, deja semnalate de Jean Paul Migne în Patrologia
Latina, sau de alţi editori de text menţionaţi în bibliografie; pasajele extrase din Sfintele Scripturi, de care Fericitul
Augustin se foloseşte în mod constant, au fost confruntate cu varianta Bibliei ortodoxe, aprobate de Sfântul sinod;
b) pe de altă parte, este vorba despre o serie de note explicative, prin care am încercat să lămurim diferite aspecte
structurale sau terminologice. În privinţa semnalării unor aspecte inedite din cuprinsul predicilor, ca de exemplu
identificarea unor personaje pe care autorul nu le numeşte (vezi tribunul Marcellinus din Predica 357 etc.), s-a
recurs mai cu seamă la ediţiile: John E. Rotelle, O.S.A. (ed.), Edmund Hill, O.P. translation and notes, The Works
ofSaint Augustine. A Translati for the 21st Century. Part III sermons. Volume III: Sermons 94, New City Press,
Brooklyn, New York, 1991; John E.Roe, O.S.A. (ed.), Edmund Hill, O.P.-translation and notes, t Works of Saint
Augustine. A Translation for the2T' Century. nons III 10 (341-400) on Liturgical Seasons, New City Press, le Park,
New York, 1995. În privinţa locului şi a momentului în care predicile au fost rostite, s-a folosit ediţia: Allan gerald
(ed.), Agostino. Dizionario enciclopedica, edizione itaa a cura di Luigi Alici e Antonio Pieretti, Cittâ Nuova Edit,
Roma, 2007.
Anca Meiroşu
Predica 53
Despre cuvintele din Evanghelia lui Matei: „Fericiţi cei săraci cu duhul" etc., dar şi despre ce s-a vorbit cel mai
mult: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că ei vor vedea pe Dumnezeu"1
Dobândirea fericirii nu ţine doar de dorinţa omului, ci şi de lupta cu sine însuşi
1.1. Sărbătoarea fecioarei sfinte2 care L-a mărturisit pe Hristos şi a meritat mărturie din partea lui Hristos,
fecioară
1 Predica 53, De verbis Evangelii Matthaei: Beati paiiums spiritu etc. sed de hoc maxime quod dictum est: Beati
mundicordes, quoniam chipsi Deum videbunt, a fost rostită la data de 21 ianuarie 413 d.Hr., la Cartagina. Textul
latinesc a fost preluat din Patrologia Latina 38, 364-372.
2
Este vorba despre Sfânta Muceniţă Agnia, care a trăit la sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. Ea este comemorată
de creştinii ortodocşi la data de 21 ianuarie. Pe când era o copilă, în jurul vârstei de 11 ani, a fost cerută în căsătorie
de fiul unui demnitar roman. Agnia l-a refuzat pe acesta, păstrându-şi curăţia. Obligată să ducă ofrande zeilor
păgâni, copila s-a împotrivit, mărturisindu-şi credinţa în Dumnezeu. Ca urmare, a fost închisă într-un lupanar, însă
acolo, printr-o minune, părul i-a crescut până la călcâie, împiedicându-i să se apropie de ea pe cei care voiau să o
atingă. Cei care s-au înverşunat, şi-au pierdut viaţa. Aşa s-a întâmplat şi cu fiul demnitarului roman. Înduioşată de
tatăl defunctului, ea l-a readus la viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu. În ciuda milosteniei sale, Agnia a fost ulterior
aruncată în foc, dar nefiind atinsă de flacără, a fost înjunghiată. Cf. Carolyn Diskant Muir, „Saint Agnes of Rome as
a Bride of Christ: A Northern European Phenomenon, c.1450-1520", în Simiolus: Netherlands Quarterly for the
History ofArt, Vol. 31, Nr. 3 (2004 - 2005), p. 136.
10
care a fost omorâtă în văzul tuturor, dar care a fost încununată [cu slavă] în taină ne îndeamnă să vă vorbim, iubiţi
credincioşi, despre acel discurs de încurajare din Evanghelie, pe care Domnul l-a ţinut acum puţină vreme, numind
multele feluri de [a duce o] viaţă fericită. Nu e nimeni care nu ar vrea [aşa o viaţă]! într-adevăr, nu se poate găsi
nimeni care să nu vrea să fie fericit! O, dar dacă oamenii nu ar refuza lucrarea [aducătoare de răsplată, cu atâta
nesaţ, adică] în felul în care îşi doresc răsplata [ei]! Cine nu aleargă repede când i se zice: „Vei fi fericit"? Să audă
cu plăcere şi când i se zice: „Dacă vei face acest lucru"! Dacă premiul este îndrăgit, să nu se refuze lupta! Şi să se
aprindă sufletul spre săvârşirea grabnică a lucrării, deoarece se oferă o răsplată. Ceea ce voim, ceea ce năzuim, ceea
ce cerem, va veni apoi. Însă pentru ceea ce va veni apoi, ni se comandă să facem ceva acum. Iată, începe să-ţi
aminteşti vorbele divine şi înseşi poveţele evanghelice sau recompensele. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este
împărăţia cerurilor."3 Apoi, împărăţia cerurilor va fi a ta. [însă] acum, să fii sărac cu duhul. Vrei ca apoi împărăţia
cerurilor să fie a ta? Acum, ia seama al Cui eşti tu. Să fii sărac cu duhul! Mă întrebi poate ce înseamnă să fii sărac
cu duhul. Niciun [om] care se făleşte nu este sărac cu duhul. Deci, cel smerit este sărac cu duhul. Înaltă este
împărăţia cerurilor, dar: „Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa"4.
Blândeţea omului atrage bunăvoinţa Domnului
2.2. Ia seama la ce urmează: „Fericiţi cei blânzi spune -, că ei vor moşteni pământul" 5. Tu vrei acum să
stăpâneşti nişte pământ. Vezi să nu te stăpânească pământul! [Dacă] eşti blând, îl vei stăpâni. Vei fi stăpânit de el
[dacă] nu eşti blând! Şi când
 3
Mt. 5,3.
4
Cf. Lc. 14,11.
5
Cf. Mt. 5,5.
11
auzi premiul propus, ca să [ajungi să] stăpâneşti pământul, să nu lărgeşti hăul avariţiei prin care vrei să-l stăpâneşti
acum, după ce vecinul tău a fost dat la o parte prin toate mijloacele. Să nu te amăgească această idee! Cu adevărat
vei stăpâni pământul atunci când te vei uni cu Cel Care a făcut cerul şi pământul. Căci asta înseamnă să fii blând, să
nu-L respingi pe Dumnezeul tău: ca în ceea ce faci bine să-L placi pe El, nu să te placi pe tine, ca în relele pe care le
vei pătimi cu bun temei, El să nu îţi displacă, ci tu să îţi displaci ţie. Şi nu este puţin lucru că îi placi Lui, dar îţi
displaci ţie. Însă plăcându-te tu pe tine, îi vei displăcea Lui.
Dumnezeu îi mângâie pe cei care plâng cu sufletul
III.3. Ia seama la a treia [afirmaţie]; „Fericiţi cei ce plâng, că ei se vor mângâia" 6. În plâns există o lucrare, în
mângâiere există o răsplată. De fapt, cei care plâng trupeşte, ce mângâiere au? Neplăcută mângâiere, de care trebuie
să ne temem! Când cel care plânge este mângâiat, atunci se teme să nu plângă iarăşi. De pildă, provoacă mâhnire un
fiu condus pe ultimul drum, provoacă bucurie un fiu [abia] născut. Pe primul [părintele] l-a dus pe ultimul drum, pe
cel din urmă l-a luat în braţe. Faţă de acela simte durere, faţă de acesta simte teamă. Prin urmare, în privinţa
niciunuia nu simte mângâiere. Va fi adevărată acea mângâiere prin care se va da ceea ce nu se poate pierde, pen tru
ca cei care acum plâng din cauză că rătăcesc [pe pământ], să se bucure apoi că sunt mângâiaţi.
Hristos trebuie să fie mâncarea şi băutura sufletului nostru
IV.4. Să se adauge a patra lucrare şi recompensă: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că ei se vor
6
Cf. Mt. 5,4.
12
sătura"7. Vrei să te saturi. Cu ce? Dacă trupul doreşte saţietatea, odată ce se mistuie mâncarea care te-a săturat, vei
îndura din nou foamea. Spune [Iisus]: „Şi cine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi" 8. Leacul care se foloseşte pe o
rană, dacă o va vindeca, deja [rana] nu mai doare, însă leacul care se foloseşte mpotriva foamei, adică mâncarea, se
foloseşte astfel încât să o potolească într-o anumită măsură. Căci după ce a trecut saţietatea, foamea se întoarce.
Într-adevăr, zilnic se recurge la remediul saţietăţii, dar nu este vindecată rana slăbiciunii. Deci, să flămânzim şi să
însetăm de dreptate ca să ne săturăm de dreptatea însăşi de care acum ne e foame şi sete. Căci ne vom sătura cu acel
lucru de care ne e foame şi sete. Omul nostru dinlăuntru să flămânzească şi să înseteze: căci are mâncarea lui, are
băutura lui. „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer"9, spune [Iisus]. Tu ai pâinea celui care flămânzeşte, doreşte-ţi i
băutura celui care însetează: „Că la Tine este izvorul vieţii"10.
Dumnezeu ne întoarce cu aceeaşi măsură milostenia de care am dat dovadă în timpul vieţii pământeşti
V.5. Ia seama la ce urmează: „Fericiţi cei milostivi, că de ei se va milostivi Dumnezeu" 11. Fă [milostenie] şi [ţi]
se va face: fi milostiv cu aproapele [tău] pentru ca [Domnul] să fie milostiv cu tine. Că te îndestulezi şi te afli [în
acelaşi timp] în nevoie: te îndestulezi cu cele trecătoare, ai nevoie de cele veşnice, tu auzi un om care cerşeşte, [dar]
tu însuţi eşti cerşetorul [în faţa] lui Dumnezeu. Ţi se cere şi ceri [la rândul tău]. Cum te vei purta cu cel care cere de
la tine, aşa se va purta Dumnezeu cu cel care cere de la El [adică cu tine]. Tu eşti şi plin, şi gol:
7
Cf. Mt. 5, 6.
8 Cf. In 4,13.
9
Cf. In 6,41.
10
Ps. 35, 9.
11 C. Mt. 5,7.
13
din plinătatea ta, umple-l pe cel gol, ca să ţi se umple golul cu plinătatea lui Dumnezeu.
Oamenii curaţi cu inima vor ajunge să-L vadă pe Dumnezeu
VI.6. Ia seama la ce urmează: „Fericiţi cei curaţi cu inima adică, cei care sunt cu inima curată -, că ei vor vedea
pe Dumnezeu"12. Acesta este hotarul iubirii noastre, hotar care ne desăvârşeşte, nu care ne sleieşte. Mâncarea se
termină, se termină veşmântul: mâncarea, pentru că se consumă [tot] mâncând, veşmântul pentru că este gata [de a
fi îmbrăcat] prin împletirea de [fire]. Se termină şi una, şi alta: dar hotarul acesta are legătură cu distrugerea, hotarul
acela [al inimii curate] are legătură cu desăvârşirea.
Orice facem, orice facem bine, orice lucru pentru care ne spetim, orice lucru pentru care ne tulburăm în chip
merituos, orice dorim fără de vină, când vom ajunge să-l vedem pe Dumnezeu, nu-l vom mai cere. De fapt, ce lucru
să ceară cel căruia îi este alături Dumnezeu? Sau ce lucru să-i fie îndeajuns aceluia căruia nu îi este îndeajuns
Dumnezeu? Vrem să-L vedem pe Dumnezeu, căutăm să-L vedem pe Dumnezeu, ardem de dorinţă să-L vedem pe
Dumnezeu. Cine nu [vrea acest lucru]? Dar vezi ce s-a zis: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că ei vor vedea pe
Dumnezeu"13. Pregăteşte locul din care să-L vezi. Ca să vorbesc în funcţie de [starea noastră] trupească, de ce vrei
să vezi răsăritul soarelui cu ochii bolnavi14? Să fie sănătoşi ochii şi lumina aceea [îţi] va fi bucurie! Dacă ochii nu
sunt sănătoşi, lumina aceea [îţi] va fi chin. Căci nu ţi se va permite să vezi cu inima întinată ceea ce nu se vede decât
cu inima curată. Eşti dat deoparte, eşti alungat, nu o vei vedea. „Fericiţi
12
C. Mt. 5,8.
13
Cf. Mt. 5, 8.
14
Cum oculis lippis, cu ochi inflamaţi, care curg.
14
cei curaţi cu inima, că ei vor vedea pe Dumnezeu." De câte ori i-a enumerat [Evanghelistul] pe cei fericiţi? De câte
ori [a zis] care [sunt] motivele fericirii [adevărate], care [sunt] lucrările, care [sunt] recompensele, care [sunt]
meritele, care [sunt] premiile? Nu s-a zis nicăieri [altundeva]: „Ei vor vedea pe Dumnezeu". „Fericiţi cei săraci cu
duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei blânzi, că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce plâng, că ei se
vor mângâia. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că ei se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că ei vor
dobândi milostenie."15 Nu s-a zis nicăieri [altundeva]: „Ei vor vedea pe Dumnezeu". Când s-a ajuns la cei curaţi cu
inima, li s-a făgăduit că vor vedea pe Dumnezeu. Din niciun alt motiv decât pentru faptul că acolo sunt ochii cu care
[poate] fi văzut Dumnezeu. Vorbind despre aceşti ochi, Apostolul Pavel afirmă că „ochii inimii voastre au fost
luminaţi [de El]"16. Prin urmare, aceşti ochi, pentru a fi apăraţi de slăbiciunea lor, sunt luminaţi de credinţă. „Atâta
vreme cât suntem în trup, rătăcim [departe] de Domnul. Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere." 17 însă atâta
vreme cât suntem în această [stare de] credinţă, ce se zice despre noi? „Vedem acum prin oglindă în ghicitură, iar
atunci, faţă către faţă."18
Dumnezeu trebuie descoperit cu ochii inimii, nu cu ochii trupeşti
7. Nu se face referire aici la faţa trupească. căci dacă te-ai aprins de dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, îţi vei
pregăti faţa trupească pentru a-L vedea pe Dumnezeu, [dar] vei vrea să vezi tot o astfel de faţă, trupească, a lui
Dumnezeu. Însă dacă de-acum cel puţin ai cunoştinţă duhovnicească despre
15 Cf. Mt. 5, 3-7.
16
Cf. Ef. 1,18.
17
Cf. II Cor. 5,6-7.
18
Cf. I Cor. 13,12.
15
Dumnezeu, încât să nu gândeşti că Dumnezeu este trupesc ieri am dezbătut mai pe îndelete acest lucru dacă totuşi
am izbândit să ducem vreo idee până la capăt -, dacă în inima voastră, ca în templul lui Dumnezeu, am nimicit
imaginea înfăţişării Lui omeneşti, dacă de-acum vă vin bine în minte şi pun stăpânire pe măruntaiele voastre de
dinăuntru cuvintele cu care Apostolul îi dispreţuieşte pe cei care „zicând că sunt înţelepţi, au ajuns neghiobi. Şi au
schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios" 19, [„cugetaţi drept
despre Domnul şi în simplitatea inimii căutaţi-L"]20.
Chipul, mâinile şi picioarele lui Dumnezeu
VII. Dacă de-acum dispreţuiţi o aşa greşeală, dacă o respingeţi, dacă pentru Creator faceţi curat în templul Lui,
dacă vreţi să vină şi să sălăşluiască la voi, „cugetaţi drept despre Domnul şi în simplitatea inimii căutaţi-L" 21. Vedeţi
cui ziceţi, dacă totuşi ziceţi, dacă ziceţi cu adevărat: „Inima mea Ţi-a zis: «Voi căuta faţa Ta»". Să zică şi inima ta.
Şi adaugă tu: „Chipul Tău, Doamne, îl voi căuta" 22. într-adevăr, bine cauţi deoarece cu inima cauţi. Se vorbeşte
despre chipul lui Dumnezeu, se vorbeşte despre braţul lui Dumnezeu, se vorbeşte despre mâna lui Dumnezeu, se
vorbeşte despre picioarele lui Dumnezeu, se vorbeşte despre lăcaşul lui Dumnezeu, se vorbeşte despre scăunelul
picioarelor Lui. Dar nu te gândi la mădulare omeneşti!
Dacă vrei să fii templu al Adevărului, distruge idolul falsităţii. Mâna lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu.
Faţa lui Dumnezeu este ştiinţa lui Dumnezeu. Picioarele lui Dumnezeu sunt prezenţa lui Dumnezeu. Lăcaşul lui
Dumnezeu,
19 Cf. Rom. 1, 22-23.
20
Cf. Înţ. Sol. 1,1.
21
C. Înţ. Sol. 1,1.
22
Cf. Ps. 26,13.
16
dacă vrei, eşti tu. Sau poate vei îndrăzni să negi că Hristos este Dumnezeu? „Nu", spui tu. Îngădui ca Hristos să fie
şi virtutea, şi înţelepciunea lui Dumnezeu? „îngădui", spui tu. Ascultă: „Sufletul celui drept este lăcaşul
înţelepciunii"23. Căci unde are Dumnezeu lăcaşul dacă nu acolo unde locuieşte? însă unde locuieşte dacă nu în
templul Său? De fapt, „sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi" 24. deci, ia seama la felul în care îl primeşti
pe Dumnezeu. „Duh este Dumnezeu. În duh şi în Adevăr trebuie să fie adorat Dumnezeu." 25 Acum, dacă îţi e pe
plac, să intre în inima ta chivotul testamentului şi Dagon26 să cadă. Ascultă acum şi învaţă să-L doreşti pe
Dumnezeu, învaţă cum te poţi pregăti pentru a-L vedea pe Dumnezeu. „Fericiţi cei curaţi cu inima spune -, că ei vor
vedea pe Dumnezeu"27.
VIII. De ce îţi pregăteşti ochii trupeşti? Dacă se va [putea] vedea astfel [cu ochii trupeşti], ceea ce se va vedea se
va afla într-un [singur] loc. Nu se află într-un singur loc Cel Care este pe de-a-ntregul pretutindeni. Fă curat în locul
de unde se poate vedea [Dumnezeu].
23
Cf. Înţ. Sol. 1,1-2.
24
Cf. I Cor. 3,17.
25
Cf. In 4, 24.
26
Cf. I Rg. 5,3. Dagon era zeul fertilităţii şi agriculturii adorat de locuitorii din sudul Palestinei, numiţi filisteni.
Sfânta Scriptură relatează că, în urma unei confruntări, filistenii au furat de la israeliţi Chivotul Legii
(lada sfântă în care erau păstrate Tablele Legii dumnezeieşti şi toiagul lui Aron) şi l-au aşezat în templul lui Dagon.
Două zile la rând au găsit căzută la pământ statuia zeului păgân, lipsită de mâini şi picioare. Mai târziu, ca urmare a
nenorocirilor care s-au abătut asupra lor, filistenii s-au simţit nevoiţi să restituie evreilor Chivotul. Vezi J. Menant,
„Le mythe de Dagon", în Revue de l’histoire des religions, Vol. 11 (1885), pp. 295-301; Itamar Singer, „Towards
the Image of Dagon, the God of the Philistines", în Syria, T. 69, fasc. 3 4 (1992), pp. 431-450.
27
Cf. Mt. 5,8.
17
Fiecărei lucrări omeneşti îi corespunde o recompensă
8. Ascultă şi înţelege (dacă voi putea să explic cu ajutorul Lui): să ne ajute să înţelegem toate lucrările
[omeneşti] şi recompensele mai sus menţionate, modul în care îşi corespund, fiind aşezate alături unele de altele.
Căci în ce loc s-a vorbit despre un premiu căruia să nu îi corespundă o lucrare, cu care să nu se potrivească?
Deoarece smeriţii par ca şi cum sunt străini de împărăţia [cerurilor], spune [Hristos]: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că
a lor este împărăţia cerurilor". Deoarece oamenii blânzi sunt uşor înlăturaţi din pământul lor, spune: „Fericiţi cei
blânzi, că ei vor moşteni pământul". Deja celelalte afirmaţii sunt [uşor de] desluşit, sunt limpezi, se înţeleg de la
sine. Nu au nevoie de un susţinător, au nevoie de [cineva care] să le amintească. „Fericiţi cei ce plâng". Cine plânge
nu doreşte mângâiere? Spune: „Ei se vor mângâia. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate". Cine
flămânzeşte şi însetează de dreptate nu caută saţietatea? Şi „ei se vor sătura", spune [Hristos]. „Fericiţi cei
milostivi." Cine este milostiv dacă nu cel care nădăjduieşte să i se întoarcă de la Dumnezeu din aceeaşi lucrare,
[altfel spus, care nădăjduieşte] ca [Dumnezeu] să împlinească faţă de el lucrarea pe care el o face faţă de un om
sărac? „Fericiţi cei milostivi spune [Hristos] -, că de ei Se va milostivi Dumnezeu."
Cum se face că pentru fiecare afirmaţie a fost aşezată [recompensa] cuvenită şi, în privinţa premiului, nu a fost
dezvăluit nimic care să nu corespundă poveţei? Căci povaţa este să fii sărac în duh; premiul este: să ai împărăţia
cerurilor. Povaţa este să fii blând; premiul este: să stăpâneşti pământul. Povaţa este să verşi lacrimi; premiul este: să
fii mângâiat. Povaţa este să flămânzeşti şi să însetezi de dreptate; premiul este: să te saturi. Povaţa este să fii
milostiv; premiul este: să dobândeşti milostenie. La fel, povaţa este să faci curat în inima [ta]; premiul este: să-L
vezi pe Dumnezeu.
18
Mădularele duhovniceşti şi rolul lor
IX.9. Prin urmare, în privinţa poveţelor şi predicilor, atunci când auzi: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că ei vor
vedea pe Dumnezeu", să nu socoteşti că cei săraci cu duhul nu îl vor vedea sau că nu îl vor vedea cei blânzi, că nu îl
vor vedea cei ce plâng, că nu îl vor vedea cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că nu îl vor vedea cei milostivi.
Să nu consideri că doar cei care sunt cu inima curată îl vor vedea, ceilalţi fiind excluşi de la a-L vedea. Căci toţi
aceştia sunt de fapt aceiaşi [oameni], [oamenii curaţi cu inima]. Ei îl vor vedea, dar nu îl vor vedea pentru că sunt
săraci cu duhul, pentru că sunt blânzi, pentru că plâng, pentru că flămânzesc şi însetează de dreptate, pentru că sunt
milostivi, ci pentru că sunt curaţi la inimă! [Pentru a înţelege mai bine mesajul pe care ni-l transmit Fericirile, putem
face o comparaţie cu] felul în care funcţiile trupului ar fi împărţite diverselor mădulare trupeşti] şi cineva ar zice, de
pildă, [următoarele cuvinte în funcţie de rolul pe care urmează să-l îndeplinească fiecare dintre ele]: „Fericiţi cei ce
au picioare, că ei vor umbla. Fericiţi cei ce au mâini, că ei vor munci. Fericiţi cei ce au glas, că ei vor striga. Fericiţi
cei ce au gură şi limbă, că ei vor vorbi. Fericiţi cei ce au ochi, că ei vor vedea". Tot aşa [Domnul] ne-a învăţat care
[rol] corespunde [fiecărui mădular duhovnicesc], ca şi cum ar pune laolaltă mădularele [noastre] duhovniceşti 28.
Smerenia este potrivită pentru dobândirea împărăţiei cerurilor. Blândeţea este potrivită pentru stăpânirea
pământului. Plânsul se potriveşte cu mângâierea. Foamea şi setea de dreptate se potrivesc cu saţietatea. Milostenia
este potrivită pentru obţinerea milosteniei. Inima curată este potrivită pentru a-L vedea pe Dumnezeu.
28
La fel cum trupul are mădulare cărora le sunt atribuite diverse funcţii şi rămâne sănătos atâta vreme cât se
poate folosi de toate laolaltă, tot aşa în sufletul omului credincios se regăsesc întrepătrunse toate virtuţile creştine,
cu ajutorul cărora îl descoperă pe Dumnezeu.
19
Creştinul are datoria să întreţină permanent focul credinţei
X.10. Deci, dacă dorim să-L vedem pe Dumnezeu, cum va fi curăţat acest ochi? în realitate, cine nu ar avea grijă
de el, cine nu ar căuta să afle cum să cureţe această [parte a trupului] cu care să-L poată vedea pe Cel pe Care îl
doreşte cu toată simţirea? Acest lucru a fost exprimat, avându-L ca martor pe Dumnezeu: „Curăţind inimile lor prin
credinţă"29, spune [Apostolul Petru]. Credinţa în Dumnezeu curăţă inima. Inima curată îl vede pe Dumnezeu. Dar
pentru că acestei credinţe i se pune uneori o limită de către oameni care se amăgesc pe ei înşişi, ca şi cum le-ar fi
suficient să aibă credinţă (unii îşi făgăduiesc lor înşişi că îl vor vedea şi pe Dumnezeu, şi împărăţia cerurilor, având
credinţă, dar trăind rău, [în păcat]), indignat împotriva lor şi mâniat oarecum, Apostolul Iacov zice cu iubire
duhovnicească în Epistola sa: „Tu crezi că Unul este Dumnezeu" 30. Te aprobi pe tine în legătură cu credinţa [pe care
o ai], eşti atent la mulţi necuvioşi care consideră că există mulţi idoli şi tu te bucuri crezând că Unul Singur este
Dumnezeu. „Bine faci. Şi demonii cred şi se cutremură"31. Oare nu îl vor vedea pe Dumnezeu şi ei? îl vor vedea cei
care sunt cu inima curată. Însă cine [poate] să numească duhurile întinate „curate cu inima"? Şi, cu toate acestea,
„cred şi se cutremură".
în inimă, pe lângă credinţă, mai trebuie să fie loc de nădejde şi iubire
11. Credinţa noastră trebuie deosebită de credinţa demonilor. Căci credinţa noastră curăţă inima, însă credinţa lor îi
face vinovaţi. Într-adevăr, ei fac lucrări rele şi din acest motiv
29
Fapte 15, 9.
30
Iac. 2,19.
31
Iac. 2,19.
20
îi zic Domnului: „Şi cu noi ce ai?" 32. Când îi auzi pe demoni zicând acest lucru, socoteşti că ei nu intuiesc? „Ştim
Cine eşti. Tu eşti fiul lui Dumnezeu" 33, spun ei. Zice aceasta [Apostolul] Petru şi este lăudat 34. Zice aceasta demonul
şi este osândit. De unde vine [diferenţa] dacă nu din faptul că ei sunt egali în voce, dar nu în inimă? Prin urmare, să
deosebim credinţa noastră şi să nu fie îndeajuns faptul că avem credinţă. Nu este de acest fel credinţa care curăţă
inima. Spune [Scriptura]: „Curăţind inimile lor prin credinţă" 35. Dar prin ce credinţă, prin care credinţă dacă nu cea
pe care Apostolul Pavel o defineşte atunci când afirmă: „Credinţa care este lucrătoare prin iubire" 36. Această
credinţă se deosebeşte de credinţa demonilor, se deosebeşte de purtările ruşinoase şi depravate ale oamenilor.
„Credinţă", spune. Care credinţă? Cea „care este lucrătoare prin iubire" are nădejde în ceea ce făgăduieşte
Dumnezeu. Nimic mai corect cântărit şi mai desăvârşit ca această definiţie. Deci, trei sunt lucrurile [de care trebuie
să ţinem cont]. Cel ce are credinţa „care este lucrătoare prin iubire" să aibă nădejde în ceea ce făgăduieşte
Dumnezeu. Aşadar, nădejdea este tovarăşa credinţei. Nădejdea este trebuincioasă atâta vreme cât nu vedem ceea ce
credem. Să nu cumva să slăbim [în credinţa noastră] din cauza faptului că nu vedem sau ne pierdem nădejdea. Ne
întristează faptul că nu vedem, dar ne consolează nădejdea că vom vedea. Există nădejde, prin urmare, şi ea este
tovarăşa credinţei. Apoi, [există] şi iubire prin care ne manifestăm dorinţa, prin care încercăm să ajungem la [ceea
ce vrem să vedem], prin care ne înflăcărăm, prin care ne înfometăm şi însetăm. Prin urmare, se adaugă şi aceasta: şi
va exista credinţă, va exista nădejde şi va exista iubire. Cum nu va exista acolo
32
Cf. Lc. 4, 34.
33
Cf. Lc. 4, 34.
34
Cf. Mt. 16,16.
35
Cf. Fapte 15,9.
36
Cf. Gal. 5,6.
21
dragoste când dragostea nu este nimic altceva decât iubire? însăşi credinţa a fost definită ca cea „care este lucrătoare
prin iubire". Dă deoparte credinţa [şi] piere lucrul în care crezi. Dă deoparte iubirea [şi] piere lucrul pe care-l faci.
Căci să crezi [în Dumnezeu] ţine de credinţă, ţine de iubire să faci [un lucru]. Dacă ai credinţă şi nu iubeşti, nu te
mişti înspre o lucrare bună. Şi dacă te mişti, te mişti ca un rob, nu ca un fiu, temându-te de pedeapsă, neiubind
dreptatea. Prin urmare, spun eu, credinţa „care este lucrătoare prin iubire" curăţă inima.
Trebuie să ni-L imaginăm pe Dumnezeu ca fiind fără de margini
X1.12. Şi acum, ce face credinţa însăşi? în multele mărturii ale Scripturilor, în atât de multele lecturi [publice
ale lor], în atât de diferita şi bogata cuvântare de îndemn, ce face [credinţa] dacă nu face ca noi să vedem acum
„prin oglindă în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă" 37? Dar tu să nu te întorci la această faţă [trupească] a ta!
Gândeşte-te la faţa inimii. Sileşte-ţi inima să se gândească la cele cereşti, oblig-o, îndreapt-o [într-acolo]! Renunţă la
orice lucru asemănător trupului, care va apărea în calea [inimii tale] ce se gândeşte [la cele cereşti]. [Dacă] încă nu
poţi zice: „Acesta este [Dumnezeu]", zi cel puţin: „[Dumnezeu] nu este acesta". Când vei zice, de fapt: „Acesta este
Dumnezeu"? Nici [atunci] când Îl vei vedea, pentru că nu se poate spune în cuvinte ceea ce vei vedea! Apostolul
zice că a fost răpit în al treilea cer şi a auzit cuvinte de nespus 38. Dacă sunt cuvinte de nespus, ce este Cel Căruia îi
aparţin cuvintele? Aşadar, ţie, care te gândeşti la Dumnezeu, îţi apare poate [în gând] vreo măreţie minunată şi fără
de margini, sub înfăţişare omenească: ai aşezat-o în faţa gândului tău
37
I Cor. 13,12.
38
Cf. II Cor. 12,2.
22
ca şi cum ai aşezat ceva mare, fără de margini, impunător, răspândit într-o materie imensă. Undeva, ai ajuns la
capătul ei. Dacă ai ajuns la capătul ei, nu este Dumnezeu. Dacă nu ai ajuns, unde este faţa? Tu te gândeşti la o
materie şi, ca să deosebeşti mădularele, defineşti materia. Nu poţi deosebi altfel mădularele dacă nu vei pune un
hotar materiei. Ce faci, minte neghioabă şi trupească? Ai construit o materie impunătoare şi cu atât mai impunătoare
cu cât ai socotit că trebuie cinstit mai mult Dumnezeu. Un alt [om] adaugă un singur cot39 şi o face mai mare.
Reprezentările biblice ale lui Dumnezeu merg dincolo de puterea imaginaţiei omului
XI1.13. „Dar am citit", spui tu. Ce ai citit tu, cel care nu ai înţeles nimic? Şi, totuşi, zic: Ce ai citit? Să nu
respingem un copilaş care se joacă cu mintea [lui]. Zic: Ce ai citit? „Cerul este tronul Meu, însă pământul este
scăunelul picioarelor Mele"40. Aud, şi eu am citit [aceste cuvinte]. Dar tu socoteşti că eşti poate mai puternic pentru
că ai citit şi ai crezut. Şi eu cred ceea ce ai zis. Să credem [amândoi] în acelaşi timp! Ce zic eu? Să căutăm
[amândoi] în acelaşi timp! Iată, păstrează [în minte] ce ai citit şi ai crezut: „Cerul este tronul Meu", adică lăcaşul.
Căci „tron" este [un cuvânt] grecesc41, pe latineşte „lăcaş". „însă pământul este scăunelul picioarelor Mele". Nu ai
citit şi afirmaţia: „Cine a măsurat cerul cu palma?" 42. Socotesc că ai citit acest lucru. Tu îl ştii şi mărturiseşti că îl
crezi. De fapt, amândoi îl citim acolo [în Sfânta Scriptură], amândoi îl credem. Acum gândeşte-te şi învaţă-mă: te
iau ca învăţător şi pe mine copilaş
39
Unitate de măsură care corespunde aproximativ unei jumătăţi de metru.
40
Cf. Is. 66,1.
41
Se referă la originea grecească a cuvântului.
42
Cf. Is. 40,12.
23
mă fac. Învaţă-mă, te implor. Cine este Cel Ce stă în propria palmă?
XIV.14. Iată, tu ai luat formele şi trăsăturile mădularelor lui Dumnezeu din trupul omenesc. Dar poate ţi s-a
strecurat în minte convingerea că am fost făcuţi la trup după asemănarea cu Dumnezeu. Între timp primesc [această
idee] pentru a o analiza, pentru a o discuta, pentru a o cerceta, pentru a o verifica printr-o dezbatere. Dacă îţi e pe
plac, ascultă-mă pentru că şi eu te-am ascultat în ceea ce ţi-a fost pe plac. Dumnezeu şade în cer şi măsoară cerul cu
palma. Acelaşi cer devine lat atunci când şade şi îngust atunci când îl măsoară? Sau Dumnezeu însuşi este atât de
mare când şade pe cer pe cât este în palmă? Dacă este astfel, Dumnezeu nu ne-a făcut după asemănarea Lui, căci noi
avem palma cu mult mai îngustă decât partea trupului pe care stăm aşezaţi. Însă dacă El este pe atât de lat în palma
Lui pe cât este de lat în şederea Lui, [ce mai putem zice despre faptul că] nouă ne-a făcut mădulare inegale! Nu
aceasta este asemănarea [omului cu Dumnezeu]. Deci, un astfel de idol să se ruşineze într-o inimă creştină! în
consecinţă, înţelege cerul cu sensul de „toţi sfinţii", pentru că se zice şi „pământ" cu sensul de „toţi care sunt pe
pământ". „Tot pământul să se închine Ţie."43 Dacă zicem pe drept, referitor la cei care locuiesc pe pământ: „Tot
pământul să se închine Ţie", zicem bine şi referitor la cei care locuiesc în cer: „Tot cerul să Te poarte". Chiar şi
sfinţii care locuiesc pe pământ, umblă în trup pe pământ, [dar] locuiesc cu inima în cer. căci nu degeaba sunt
îndemnaţi să-şi aibă inima sus! Şi odată îndemnaţi, vor răspunde că aşa este. Altfel se zice degeaba: „Dacă aţi înviat
împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de
sus, nu cele de pe pământ"44. deci, pentru că îşi duc viaţa acolo împreună,
43
Ps. 65,3.
44
Cf. Col. 3, 2.
24
şi ei înşişi îl poartă pe Dumnezeu. Şi sunt cer, pentru că sunt lăcaşul lui Dumnezeu. Şi când anunţă cuvintele lui
Dumnezeu, „cerurile descriu slava lui Dumnezeu"45.
Geografia inimii omeneşti
XIV.15. Aşadar, întoarce-te împreună cu mine spre faţa inimii: pe ea pregăteşte-o! înlăuntrul [fiinţei noastre se
află cea] căreia îi vorbeşte Dumnezeu. Urechile, ochii, celelalte mădulare vizibile sunt sălaşul sau instrumentul
Cuiva [Care sălăşluieşte] mai înlăuntru. Deocamdată, Hristos locuieşte mai înlăuntrul omului, prin credinţă. Va
locui acolo prin prezenţa firii Sale divine când vom afla ce este lăţimea, lungimea, înălţimea, adâncimea şi vom afla
iubirea lui Hristos care stă deasupra cunoaşterii, ca să ne umplem de toată plinătatea lui Dumnezeu. Prin urmare,
dacă această interpretare nu îţi displace, roagă-L pe Dumnezeu să înţelegi lăţimea, lungimea, înălţimea, adâncimea.
Nu alerga haotic, [purtat] de închipuirea gândului, printre spaţiile lumeşti şi prin măreţia acestei materii atât de mari,
care poate fi pătrunsă cu simţurile. Ia seama înăuntrul tău la ceea ce zic. Lăţimea constă în fapte bune, lungimea în
răbdare şi în săvârşirea cu perseverenţă a faptelor bune, înălţimea în aşteptarea premiilor venite de sus. De dragul
acestei înălţimi, ţi se zice să ai inima sus! Fă bine şi fii perseverent în facerea de fapte bune de dragul binefacerilor
[pe care le dă] Dumnezeu. Să nu pui niciun preţ pe cele pământeşti pentru ca nu cumva, atunci când pământul acesta
ţi se va tulbura din cauza vreunei răzbunări a înţeleptului, să zici că L-ai adorat pe Dumnezeu fără motiv, că ai făcut
fapte bune fără motiv, că ai perseverat în fapte bune fără motiv. Căci făcând fapte bune ai avut un fel de lăţime [a
inimii]. Perseverând în fapte bune, ai avut un fel de lungime [a inimii]. Dar dobândind cele lumeşti,
45
Cf. Ps. 18,1.
25
nu ai avut înălţimea [inimii]. Ia seama la adâncime: slava lui Dumnezeu este ascunsă în vrerea Sa. „Căci cine a
cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?"46 Şi: „Judecăţile Tale ca o mare genune"47.
Semnificaţia lemnului crucii
XV.16. Prin urmare, acest obicei de a face bine, de a persevera în facerea de lucruri bune, de a le aştepta pe cele
cereşti, acest obicei al lui Dumnezeu de a da slava în mod tainic, prin înţelepciune, nu fără judecată acest obicei de a
nu critica de ce unul are aşa, însă celălalt altfel, căci, de fapt, la Dumnezeu nu există nedreptate -, dacă îţi e pe plac,
leagă-l de crucea Domnului tău. Nu degeaba a ales o asemenea moarte Cel în puterea Căruia stătea moartea sau
viaţa.
Dacă în puterea Lui erau moartea şi viaţa, de ce nu a stat în puterea Lui să moară într-un anume fel? Prin
urmare, nu degeaba a ales crucea pe care să te răstignească pentru lumea aceasta 48. Căci pe cruce, lăţimea înseamnă
lemnul curmeziş unde sunt străpunse mâinile, pentru a semnifica faptele bune. Lungimea constă în bucata de lemn
care duce spre pământ [pornind] de la lemnul [aşezat] curmeziş. Acolo este răstignit trupul şi stă în picioare, ca să
zicem aşa. Şi acest stat în picioare înseamnă perseverenţă. Înălţimea însă constă în lemnul care de la cel curmeziş se
ridică deasupra până la cap pentru ca ea să însemne aşteptarea [darurilor de] sus. Unde este adâncimea dacă nu în
acea parte care a fost înfiptă în pământ? Căci tainică este slava şi se ascunde în nevăzut. Nu se vede, dar de acolo se
înalţă ceea ce vede. După toate aceste lucruri [care au fost spuse], dacă îţi vei da seama de toate, nu doar
înţelegându-le, ci şi practicându-le căci „înţelegerea bună
46
Rom. 11,34.
47
Cf. Ps. 35, 6.
48
Cf. Gal. 6,14.
26
este a tuturor celor ce o fac pe ea"49 întinde-te atunci, dacă poţi, până la afirmarea iubirii lui Hristos, care se ridică
deasupra cunoaşterii. Când vei ajunge acolo, te vei umple de toată plinătatea lui Dumnezeu. Atunci va fi faţă către
faţă. Însă te vei umple de toată plinătatea lui Dumnezeu nu pentru ca Dumnezeu să fie plin de tine, ci pentru ca tu să
fii plin de Dumnezeu. Întreabă atunci, dacă poţi, de faţa [Lui] trupească. Să dispară fleacurile din înfăţişarea pe care
mintea [o are despre Dumnezeu]! Copilul să renunţe la jocuri, să înveţe să înfrunte lucruri mai importante. Şi noi
suntem copii în multe privinţe: şi pe când eram copii într-o mai mare măsură decât suntem acum, cei mai mari ne
îngăduiau. „Căutaţi pacea cu toţi oamenii şi sfinţenia fără de care nimeni nu-L va putea vedea pe Dumnezeu."50
Prin ea se curăţă şi inima deoarece acolo se află credinţa „care este lucrătoare prin iubire". De aceea [se zice]:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că ei vor vedea pe Dumnezeu"51.
49
Cf. Ps. 110,10.
50 Cf. Evr. 12,14.
51
Cf. Mt. 5, 8.
Predica 53 A
Despre cele opt înţelesuri ale Fericirilor din Evanghelie1
Cuvântul Evangheliei trebuie să rodească în noi
1. Iubiţi credincioşi, aţi ascultat Sfânta Evanghelie împreună cu noi, noi care vă vorbim despre acelaşi fragment
care a fost citit cu glas tare. Să vă ajute Domnul ca cele ce zicem să vă fie de folos şi să rodească în purtarea
voastră! Căci orice ascultător al cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se gândească la faptul că [lucrurile] trebuie să
se întâmple pe potriva a ceea ce aude. Şi să nu caute să laude cu limba cuvântul lui Dumnezeu, iar în viaţa [aceasta
lumească] să îl dispreţuiască! Dacă cele ce se zic sunt plăcute atunci când sunt ascultate, cu cât trebuie să fie mai
plăcute atunci când se întâmplă! De fapt, noi suntem deopotrivă cu semănătorii, însă voi sunteţi ogoarele lui
Dumnezeu. Să nu piară sămânţa, recolta să fie bogată! împreună cu noi, L-aţi ascultat pe Domnul Hristos după ce s-
au apropiat de El ucenicii Lui: „Deschizându-Şi gura, îi învăţa pe ei zicând: «Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor
este
1
Predica 53 A, De octo sententiis beatitudinum ex Evangelio, în care Fericitul Augustin interpretează sensurile
celor opt Fericiri prezentate de Iisus în cadrul Predicii de pe munte, nu a fost datată cu precizie. S-ar părea că a fost
rostită în intervalul 405-411 d.Hr. Locul nu ne este cunoscut. Textul latinesc a fost preluat din ediţia: Germain
Morin, „Sermon inedit de S. Augustin sur les huit beatitudes", în Revue Benedictinc 34 (1922), pp. 6-13.
28
împărăţia cerurilor»"2 şi aşa mai departe. Deci, învăţătorul, Unul şi Cel Adevărat, îi învăţa aceste lucruri pe ucenicii
care intrau la El, zicându-le ce am amintit noi pe scurt. Şi voi v-aţi apropiat de noi ca să vă vorbim cu ajutorul Lui şi
să vă dăm învăţătură. Facem [oare] ceva mai bine decât în momentul [acesta] în care vă învăţăm aceste lucruri, pe
care un Mare învăţător le-a zis, făcându-ni-le [astfel] cunoscute?!
Cei săraci cu duhul se smeresc, făcând voia Domnului
2. Să fiţi, aşadar, săraci cu duhul ca a voastră să fie împărăţia cerurilor! De ce vă temeţi să fiţi săraci? Gândiţi-vă
la bogăţia din împărăţia cerurilor. Sărăcia este temută, dar să fie temută nedreptatea! După sărăcia celor drepţi va
veni fericirea cea mare pentru că [ea] înseamnă siguranţă deplină. Aici însă, [pe pământ], cu cât sporeşte bogăţia
care se numeşte aşa, dar nu este bogăţie -, sporeşte şi teama, şi lăcomia [tot] nu se sfâr şeşte. Poţi să îmi dai
[exemplu] de mulţi oameni bogaţi. Dar poţi să îmi dai [exemplu] de unul care este liniştit? El arde [de dorinţă] să
dobândească, tremură să nu piardă. Când este liber un asemenea rob? Este rob cel care slujeşte oricărei stăpâne şi
este liber cel care slujeşte avariţiei?
Deci, „fericiţi sunt cei săraci cu duhul". Ce înseamnă „săraci cu duhul"? Săraci în vrerea lor, nu în bunurile lor.
Căci cel care este sărac în duh este smerit. Şi Dumnezeu aude suspinele celor smeriţi şi nu dispreţuieşte rugăciunile
lor. De acolo, din smerenie, adică din sărăcie, a început să [ne] încredinţeze Domnul cuvântarea Sa. Găseşti un om
pios, care abundă în lucruri pământeşti şi care totuşi nu este înfoiat de trufie. Găseşti un om care se află în nevoie,
care nu are nimic şi care nu se bazează pe niciun lucru. Acesta din urmă nu are nădejde mai
2
Cf. Mt. 5, 2-3.
29
mare [în Domnul] decât primul; primul este sărac cu duhul, deoarece este smerit. Cel din urmă însă este sărac, dar
nu cu duhul. De aceea, Domnul Hristos, după ce a zis: „Fericiţi sunt cei săraci", a adăugat: „cu duhul". Prin urmare,
oricine aţi fi voi care ne-aţi auzit şi sunteţi săraci, nu căutaţi să fiţi bogaţi.
Avariţia este rădăcina tuturor relelor
3. Ascultaţi-l pe Apostol, nu pe mine. Vedeţi ce a zis: „Este un mare câştig evlavia spune când ea se
îndestulează [cu ce are]. Căci nu am adus nimic în această lume, dar nici nu putem lua ceva [din ea]. Având hrană şi
îmbrăcăminte, să fim mulţumiţi cu ele!"3. Aşadar, nu a zis: „cei care sunt bogaţi", ci spune: „cei care vor să devină
bogaţi" cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi în
pierzanie. Avariţia este rădăcina tuturor relelor. Poftind la ea, unii au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe
dureri4. Aproape că este un cuvânt plăcut „bogăţia" atunci când este auzit. „Cad în ispită" sunt oare cuvinte plăcute?
„Multe pofte nebuneşti şi vătămătoare" sunt oare cuvinte plăcute? „Ruină şi pierzanie" sunt oare cuvinte plăcute?
„S-au străpuns cu multe dureri" sunt oare cuvinte plăcute? Să nu te atragă falsa prosperitate, pentru că [astfel] rămâi
lipit de atât de multe necazuri reale! Dar pentru că Fericitul Apostol [Pavel], prin cuvintele lui, nu i-a îndemnat pe
cei care sunt bogaţi, ci pe cei care nu sunt, să nu vrea să fie ceea ce nu sunt, să vedem şi ce [cuvinte] li se potrivesc
celor pe care i-a găsit deja bogaţi. V-am zis cele ce trebuiau zise. Voi, care sunteţi săraci, aţi auzit. Cei care sunteţi
însă bogaţi aici, [pe pământ], ascultaţi-l tot pe acelaşi Fericit Apostol [Pavel].
3
Cf. I Tim. 6,6-8.
4
Cf. 1 Tim. 6,9-10.
30
Trufia celor bogaţi
4. Scriindu-i lui Timotei, ucenicul său, printre celelalte sfaturi pe care i le-a dat, i-a zis şi aceasta: „Porunceşte-le
celor bogaţi din veacul de-acum"5. Cuvântul lui Dumnezeu i-a găsit deja bogaţi. Dacă i-ar fi găsit săraci, le-ar fi zis
cele pe care le-am amintit. Deci, „porunceşte-le celor bogaţi din veacul de acum să nu se semeţească, nici să-şi pună
nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul Cel viu, Care ne dă din belşug toate, ca să ne bucurăm de ele.
Să fie bogaţi în lucrări de bine, să fie darnici, să fie cu inimă largă, să-şi agonisească lor bună temelie în [veacul]
viitor, ca să dobândească viaţa cea adevărată" 6. Să analizăm puţintel aceste câteva cuvinte. Înainte de toate, spune
el: „Porunceşte-le celor bogaţi să nu se semeţească" căci nimic nu provoacă o aşa trufie în felul în care o face
bogăţia. Bogatul a călcat peste bogăţie, s-a dedicat pe sine lui Dumnezeu, dacă nu a fost trufaş. Bogatul trufaş nu se
predă, ci este posedat. Bogatul trufaş este asemănător diavolului. Ce are, [de fapt], bogatul trufaş când nu îl are pe
Dumnezeu? Apostolul [Pavel] a mai adăugat: „Nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică". [Bogatul]
trebuie să-şi foloseasscă astfel bogăţia, încât să ştie că ceea ce are poate dispărea, prin urmare, să aibă ceea ce nu
poate pierde! Deci, după ce a zis: „Nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică", a adăugat: „ci în
Dumnezeul Cel viu". Fireşte, bogăţia poate dispărea. Şi de-ar dispărea, să fii astfel încât să nu te ducă şi pe tine la
pierzanie!
Psalmul îl sfătuieşte şi îl ia în râs pe bogatul care îşi pune nădejdea în bogăţie: „Deşi se duce omul [făcut] după
chipul lui Dumnezeu"7. În realitate, sigur, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Dar să recunoască faptul că
a fost făcut
5
Cf. I Tim. 6,17.
6
C I Tim. 6,17-19.
7
Cf. Ps. 38, 9.
31
[de Dumnezeu], să piardă ceea ce el însuşi a făcut şi să rămână ceea ce l-a făcut Dumnezeu! „Deşi se duce omul
[făcut] după chipul lui Dumnezeu, totuşi se va tulbura în zadar". Ce înseamnă: „Se va tulbura în zadar"? „Strânge
agoniseală şi nu ştie pentru cine a adunat-o." 8 Cei aflaţi în viaţă iau seama la aceste lucruri, care se referă la cei
morţi. Ei văd că bunurile multora dintre cei morţi nu sunt posedate [cu adevărat] de copiii acestora, ci fie
desfrânându-se, ei prăpădesc ce le-a fost lăsat, fie renunţă la ele din cauza clevetirilor. Şi ce este mai grav: câtă
vreme se caută dobândirea unui lucru, piere şi cel care îl are. Mulţi sunt omorâţi din cauza bogăţiei lor. Iată, ceea ce
aveau au lăsat aici, [pe pământ]. Din moment ce nu au făcut ce li s-a comandat, cu ce chip i s-au arătat [lui
Dumnezeu]? Deci, tu să ai bogăţie adevărată, pe însuşi Dumnezeu, „Care ne dă cu belşug toate, ca să ne bucurăm de
ele".
Bogăţia omului trebuie să însemne înfăptuirea binelui şi dărnicie
5. „Să fie bogaţi în lucrări de bine", spune. Acolo să apară bogăţia, acolo să însămânţeze. Despre asemenea
lucrări vorbea acelaşi Apostol Pavel când afirmă: „Să nu încetăm a face binele, căci vom secera la timpul potrivit" 9.
Ei să pună sămânţa! [Cel care pune sămânţa], încă nu vede ce va obţine: să creadă şi să arunce [sămânţa]! Oare
agricultorul care însămânţează deja vede recolta strânsă? Scoate şi aruncă înaintea lui [boabele de] grâu păstrate
bine, cu atâta osteneală şi cu atâta grijă! El încredinţează pământului seminţele sale: tu nu-ţi încredinţezi lucrările
[tocmai] Lui, Care a făcut cerul şi pământul?! Aşadar, „să fie bogaţi în lucrări de bine. Să fie darnici, să fie cu
8
Cf. Ps. 38, 9-10.
9 Cf. Gal. 6, 9.
32
inimă largă". Ce înseamnă „să fie cu inimă largă"? Să nu ţină bunurile pentru ei.
O, Apostole, le-ai zis şi i-ai învăţat cum să semene: arată-le şi recolta. El o arată. Ascultă şi [care e] recolta. O,
avarule, nu fi leneş la semănat afirm eu ascultă şi [care e] recolta. După ce a zis: „Să fie bogaţi în lucrări de bine, să
fie darnici, să fie cu inimă largă", pentru că a zis doar să arunce [sămânţa], trebuie să zică ce culeg. „Să-şi
agonisească lor bună temelie în [veacul] viitor afirmă ca să dobândească viaţa adevărată." Este trecătoare viaţa falsă,
în care bogăţiile îl desfată [pe om]. Deci, după această viaţă, trebuie să se ajungă la adevărata viaţă. Tu iubeşti ce ai:
pune acel lucru într-un loc mai sigur, ca să nu-l pierzi. Sigur, toată îngrijorarea ta, oricine ai fi tu care îţi iubeşti
bogăţia, nu este decât să nu pierzi ce ai. Ai auzit sfatul Domnului tău. Pe pământ nu există un loc sigur: mută-ţi
[bogăţia] în cer. Voiai să-i încredinţezi celui mai devotat rob al tău ceea ce ai strâns: încredinţează [ce ai strâns]
Domnului tău devotat! Robul tău, deşi îţi este devotat, poate pierde [ce ai strâns] împotriva voinţei lui. Dumnezeul
tău nu poate pierde nimic. Orice îi vei încredinţa, vei afla la El când îl vei afla şi pe El.
Mutarea bogăţiei în Ceruri
6. Pentru că am zis: „Mută [bogăţia] şi aşaz-o în cer", să nu ţi se strecoare [în minte] gândul acela de carne 10 şi
să-ţi zică: „Şi când scot din pământ sau când iau din pământ ce am şi aşez în cer, cum sui? Cu ce maşinării urc acolo
ce am?". Ia seama la cei înfometaţi, ia seama la cei goi, ia seama la cei nevoiaşi, ia seama la rătăcitori, ia seama la
prizonieri: vor fi hamalii tăi, cu care îţi muţi lucrurile în cer. Poate te gândeşti aici, [pe pământ], şi îţi zici în sinea ta:
„Cum vor fi aceştia hamali?". Tot aşa cum eu mă gândeam la felul în care puteam să urc în cer ce am şi nu găseam
[soluţia], la fel mă gândesc cum anume
10
Cogitatio carnalis.
33
urcă ei în cer ceea ce le dau şi, la fel, nu găsesc [soluţia]. Ascultă, prin urmare, ceea ce îţi zice Hristos: „Fă un
contract de transport11. Dă-Mi-l acolo, [pe pământ], şi Eu ţi-l înapoiez aici, [în cer]". Hristos zice: „Dă-Mi ce ai
acolo, [pe pământ], iar Eu îţi voi înapoia ce ai aici, [în cer]". aici, [pe pământ], ai de gând să zici: „Cum o să-I dau
lui Hristos [ce am, aici pe pământ]? Hristos este în cer, şade de-a dreapta Tatălui. Când era în trup aici [pe pământ],
de dragul nostru, S-a învoit să flămânzească, să înseteze, să ducă lipsă de găzduire. [I-au dat să mănânce, să bea, I-
au dat găzduire], toate acestea le-au înfăptuit nişte oameni pioşi, care au fost demni să-L primească în casa lor pe
Domnul lor. Acum, Hristos nu duce lipsă de nimic, Şi-a aşezat trupul nestricăcios de-a dreapta Tatălui. Cum I le dau
aici [pe pământ] Lui, Care nu are nevoie de ele? Ţi-a scăpat ce afirmă [El]: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti prea
mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut"12. El este Cap în cer, dar mădularele le are pe pământ. Mădularul lui Hristos să dea
mădularului lui Hristos. Cel care are să dea celui care se află în nevoie. Eşti mădular al lui Hristos şi ai ce să dai.
Este mădular al lui Hristos şi cel care are nevoie ca tu să-i dai [din ce ai]. Amândoi mergeţi pe un singur drum,
amândoi sunteţi tovarăşi. Săracul are umerii uşori, tu, bogatule, eşti împovărat de bagaje. Din ce te apasă, din ce te
încarcă, dă-i celui care se află în nevoie. Şi pe tine te uşurezi, [şi] vii în ajutor şi tovarăşului [tău]. Sfânta Scriptură
zice: „Săracul şi bogatul se întâlnesc unul cu altul; însă pe amândoi i-a făcut Domnul" 13. Foarte frumoasă această
cugetare: „Săracul şi bogatul se întâlnesc unul cu altul". Unde s-au întâlnit dacă nu în această viaţă? Acesta din
urmă este bine îmbrăcat, primul este zdrenţăros, dar doar atunci când s-au întâlnit. Amândoi s-au născut goi, căci şi
bogatul s-a născut sărac: să
11
În vechime, transportul mărfurilor pe mare se făcea, de obicei, prin încheierea unui contract, traiectidum.
12
Cf. Mt. 25,40.
13
Cf. Pilde 22, 2.
34
nu fie atent la ce a găsit [aici, pe pământ], ci să privească la ce a adus cu el [aici, pe pământ]. Când cel nefericit s-a
născut, ce a adus cu el în afară de goliciune şi lacrimi? De aceea afirmă Apostolul: „Nu am adus nimic în această
lume, dar nici nu putem lua ceva din ea"14. Prin urmare, să trimită înaintea sa ce găseşte atunci când iese [din
această viaţă]. Există [om] sărac, există şi [om] bogat şi s-au întâlnit. Însă pe amândoi i-a făcut Domnul: pe cel
bogat pentru a-i veni în ajutor săracului, pe cel sărac, ca să-l pună la încercare pe cel bogat. Aşa că, „fericiţi cei
săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor" 15. [Deşi] au bogăţie, să nu fie stăpânii ei: să fie săraci şi a lor este
împărăţia cerurilor.
Blândeţea înseamnă acceptarea voinţei lui Dumnezeu
7. „Fericiţi cei blânzi, că ei vor moşteni pământul." 16 Cei blânzi. Cei care nu se împotrivesc voinţei lui
Dumnezeu, aceştia sunt cei blânzi. Cine sunt cei blânzi? Cei care, atunci când le este bine, îl laudă pe Dumnezeu, şi
când le este rău, nu îl ocărăsc pe Dumnezeu. Îl slăvesc pe Dumnezeu în faptele lor bune; se acuză pe sine pentru
păcatele lor. „Ei vor moşteni pământul." Care pământ dacă nu cel despre care zice Psalmul: „Tu eşti nădejdea mea,
partea mea în pământul celor vii"?17
Păcătosul care plânge şi se căieşte va fi mângâiat prin iertare
8. „Fericiţi cei ce plâng, că ei se vor mângâia." 18 Fraţii mei, plânsul este un lucru dureros când înseamnă
suspinul celui
14
Cf. I Tim. 6, 7.
15
Mt. 5, 2-3.
16
Cf. Mt. 5, 5.
17
Ps. 141, 5.
35
care se căieşte. De fapt, orice păcătos trebuie să plângă. Cine este plâns dacă nu cel mort? Şi ce este într-atât de
lipsit de viaţă ca un om nedrept? Un lucru mare [este acesta]: să se plângă pe sine şi să se întoarcă la viaţă. Să
plângă în pocăinţă şi se va mângâia prin iertare.
Săturarea celor care flămânzesc şi însetează de dreptate
9. „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că ei se vor sătura." 19 Aceasta înseamnă că flămânzirea de
dreptate apare aici, pe acest pământ al nostru. Săturarea de dreptate va apărea în alt loc, unde nimeni nu va păcătui:
[este vorba despre] săturarea de dreptate care sălăşluieşte în sfinţii îngeri. Dar noi, care flămânzim şi însetăm de
dreptate, să-I zicem lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta, precum în cer, şi pe pământ"20.
Milostivii vor fi milostiviţi de Dumnezeu
10. „Fericiţi cei milostivi, că ei vor dobândi milostenie."21 într-o ordine perfectă, după ce a zis: „Fericiţi cei ce
flămânzesc şi însetează de dreptate, că ei se vor sătura", a adăugat: „Fericiţi cei milostivi, că de ei Se va milostivi
Dumnezeu"22. Flămânzeşti şi însetezi pentru dreptate. Dacă flămânzeşti şi însetezi, eşti cerşetor [în faţa] lui
Dumnezeu. Prin urmare, stai [ca un] cerşetor în faţa porţii lui Dumnezeu. Şi alt cerşetor stă în faţa porţii tale. Ceea
ce vei face cu cerşetorul tău face şi Dumnezeu cu al Său.
18 Cf. Mt. 5, 4.
19 Cf. Mt. 5, 6.
20
Cf. Mt. 6,10.
21
Cf. Mt. 5,7.
22
Cf. Mt. 5, 7.
36
Pentru a-L primi pe Dumnezeu în inima noastră, mai întâi trebuie să facem curat în ea
11. „Fericiţi cei cu inima curată, că ei vor vedea pe Dumnezeu."23 [Acela care vrea să-L vadă pe Dumnezeu] să
facă toate cele care s-au zis mai sus şi inima lui este curăţată. Are o inimă curată pentru că nu este un prieten
prefăcut şi nu păstrează în inimă duşmănie. Căci Dumnezeu îl încununează pe cel a cărui inimă o vede [astfel].
Orice lucru îţi desfată inima, să nu fie încuviinţat, să nu fie lăudat: şi dacă te gâdilă reaua poftă păcătoasă, să nu te
învoieşti cu ea. Şi dacă mult se înflăcărează, roagă-te la Dumnezeu împotriva ei, ca El să lucreze altceva înăuntru şi
să fie curăţată inima, în care te rogi la Dumnezeu însuşi. Sigur, când vrei să te rogi lui Dumnezeu în camera ta, fă
curat în ea ca Dumnezeu să îţi dea ascultare, fă curat în camera ta [aflată] mai dinăuntrul [trupului].
Uneori, limba tace şi sufletul geme. Lui Dumnezeu I se aduce rugăciune înăuntru, în camera inimii. Să nu existe
nimic acolo care să jignească privirea lui Dumnezeu, nimic care să nu fie pe placul lui Dumnezeu. Dar poate lucrezi
la curăţarea inimii tale: cheamă-L în ajutor pe El, Care nu va refuza să cureţe locul pentru Sine şi Se va învoi să
locuiască la tine. Sau te temi să nu primeşti o putere atât de mare şi să te tulbure în felul în care, de obicei, oamenii
mediocri şi meschini se tem să nu fie siliţi să primească în casa lor alţi trecători mai mari ca ei? Nimic nu este mai
mare ca Dumnezeu, fireşte. Nu te teme de strâmtorare, primeşte-L şi te va mări [în inima ta]. Nu ai ce să-I pui pe
masă? Primeşte-L şi te hrăneşte El. Şi să asculţi mai cu drag lucrul acesta: El te hrăneşte pe tine din El însuşi. El va
fi hrana ta pentru că El însuşi a zis: „Eu sunt pâinea vie ce s-a coborât din cer"24. O astfel de pâine întremează şi nu
se termină
23
Cf. Mt. 5, 8.
24
Cf. In 6,41.
37
[niciodată]. Deci, „Fericiţi cei cu inima curată, că ei vor vedea pe Dumnezeu"25.
Pentru a putea face pace între oameni, trebuie mai întâi să facem pace cu noi înşine
 12. „Fericiţi iubitorii de pace, că fiii lui Dumnezeu se vor chema" 26. Cine sunt iubitorii de pace? Cei care fac
pace. Vezi oameni care nu se înţeleg? Fii între ei mijlocitorul păcii. Spune-i acestuia lucruri bune despre acela, şi
spune-i aceluia lucruri bune despre acesta. Auzi de la altul, ca de la [cineva] mânios, lucruri rele despre unul dintre
ei? Nu le face cunoscute! înăbuşă jignirea auzită de la cel mânios, dă-[i] un sfat sincer de bună înţelegere! Dar dacă
vrei să fii şi împăciuitor între doi prieteni de-ai tăi care nu se înţeleg, începe cu tine însuţi să fii împăciuitor. Trebuie
să te linişteşti pe tine însuţi înlăuntru, acolo unde poate eşti în conflict cu tine din cauza luptei de zi cu zi. Oare nu se
află în conflict cu sine însuşi cel care zicea: „Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci
acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce voiţi" 27? Cuvintele sunt ale Sfântului Apostol [Pavel].
„După omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se
împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele"28.
Prin urmare, dacă înlăuntrul omului însuşi există un oarecare conflict zilnic şi el duce o luptă demnă de laudă ca
puterile mai valoroase să nu fie depăşite de cele fără valoare, ca dorinţa să nu învingă mintea, ca pofta păcătoasă să
nu
25
Cf. Mt. 5,8.
26
Cf. Mt. 5,9.
27
Cf. Gal. 5,17.
28
Cf. Rom. 7,22-23.
38
învingă înţelepciunea, atunci aceasta este pacea dreaptă pe care trebuie să o făureşti în tine, pentru ca ceea ce este
mai bun în tine să poruncească puterilor care sunt fără valoare. Lucrul mai bun din tine este acolo unde se află
chipul lui Dumnezeu. Aceasta se numeşte minte, se numeşte inteligenţă. Acolo arde credinţa, acolo se întăreşte
nădejdea, acolo se aprinde iubirea. Vrei însă ca mintea ta să fie în stare să-ţi învingă dorinţele? Să se supună
[puterii] mai mari29 şi să învingă [puterea] mai mică. Şi în tine va fi pace adevărată, sigură, foarte bine rân duită.
Care este rânduiala păcii acesteia? Dumnezeu porunceşte minţii, mintea porunceşte trupului: nimic nu este mai
rânduit de atât. Dar trupul încă are slăbiciunile lui.
în Rai nu era aşa. A devenit aşa din cauza păcatului, din cauza păcatului care ne înlănţuie cu discordia [dintre
minte şi trup]. A venit Un [Om] fără de păcat ca să împăciuiască sufletul nostru cu trupul nostru şi S-a învoit să ne
dea însemnul duhului. „Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu." 30 „Fericiţi iubitorii
de pace, că ei fiii lui Dumnezeu se vor chema." însă toată această luptă care ne oboseşte din cauza slăbiciunii
[noastre] chiar şi atunci când nu încuviinţăm relele pofte păcătoase, totuşi, într-un anume fel, suntem luaţi prin
surprindere de însăşi confruntarea [cu ele şi] încă nu suntem în siguranţă nu va mai exista atunci când moartea va fi
înghiţită de biruinţă. Ascultă în ce fel nu va mai exista, o zice Apostolul [Pavel]: „Trebuie ca trupul stricăcios să se
îmbrace în nestricăciune şi acest [trup] muritor să se îmbrace în nemurire. Însă când acest [trup] muritor se va
îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care a fost scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»" 31. Războiul s-a
sfârşit şi s-a încheiat prin pace. Ascultă glasul celor care triumfă:
29 Aici se referă la puterea lui Dumnezeu prin comparaţie cu puterea mai mică a omului.
30
Rom. 8,14.
31 C. I Cor. 15, 53-54.
39
„Unde îţi este, moarte, înverşunarea ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?" 32. De-acum glasul acesta este al celor
care biruiesc: niciun vrăjmaş nu va mai rămâne în vreun fel aici, niciun luptător [nu va mai rămâne] înlăuntru,
niciun ispititor nu [va mai rămâne] în afară. Prin urmare, „fericiţi iubitorii de pace, că fiii lui Dumnezeu se vor
chema"33.
Datorită smereniei sale, tâlharul de pe cruce primeşte iertarea lui Hristos
13. „Fericiţi cei ce pătimesc prigonirea pentru dreptate." 34 Această adăugire l-a deosebit pe martir de un tâlhar.
În realitate, şi tâlharul pătimeşte prigonirea pentru relele sale, dar nu caută încununarea [lor], ci plăteşte pedeapsa
cuvenită. Nu pedeapsa face [pe cineva] martir, ci motivul: mai întâi să aleagă motivul şi să suporte pedeapsa liniştit.
Când a pătimit Hristos, într-un singur loc erau trei cruci: El era la mijloc, de o parte şi de alta doi tâlhari. Ia seama la
pedeapsa [lor]: nimic mai asemănător, [toţi pătimind pe cruce]! Totuşi, pe cruce, unul dintre tâlhari a descoperit
Raiul. Hristos, la mijloc, judecând, îl osândeşte pe trufaş, îi vine în ajutor celui smerit. Lemnul acela a fost pentru
Hristos [un fel de] tribunal. Ce face Acela care urmează să judece, Care a putut face aceste lucruri când era judecat
[El însuşi]? îi spune tâlharului, care îşi mărturisise credinţa în [El]: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în
Rai"35. Într-adevăr, [acest tâlhar] se deosebea de celălalt. Ce îi zisese el [Domnului]? „Pomeneşte-mă, Doamne, când
vei ajunge în împărăţia Ta."36 „Cunosc spune faptele mele rele. Cu siguranţă [trebuie] să mă chinui aici încontinuu
până voi
32
Cf. I Cor. 15, 55.
33
Cf. Mt. 5,9.
34
Cf. Mt. 5,10.
 35
Cf. Lc. 23,43.
36
Cf. Lc. 23, 42.
40
ajunge [în împărăţia Ta]!" Şi, pentru că toţi cei care se smeresc vor fi ridicaţi la ceruri, imediat [Hristos] a rostit
sentinţa, i-a dat iertarea. Spune: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai" 37. Dar oare Domnul a fost îngropat pe de-a-ntregul în
aceeaşi zi? După trup, urma să rămână în mormânt. După suflet, urma să rămână în lumea de dincolo nu pentru că
trebuia făcut prizonier, ci pentru că avea să-i dezlege pe prizonieri. Deci, dacă în aceaşi zi, după suflet trebuia să
rămână în lumea de dincolo, după trup trebuia să rămână în mormânt, cum a mai zis: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai"?
Dar oare Hristos întreg nu este suflet şi trup? Ai uitat că „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul"38. Ai uitat că: Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" 39. Prin
urmare, unde nu este înţelepciunea lui Dumnezeu?! Oare nu s-a zis despre ea: „Se întinde cu putere de la un hotar la
altul şi plăcut rânduieşte totul"40? Deci, ca întruchipare a Cuvântului, [Hristos] afirmă: „Astăzi vei fi cu Mine în
Rai"41. „Astăzi spune după suflet cobor în lumea de dincolo, dar după firea [Mea] divină, nu plec din Rai."
îndemnul la reflecţie pe marginea celor ascultate
14. Iubiţi credincioşi, am prezentat pe cât am putut toate fericirile lui Hristos. Văd că, de fapt, voi sunteţi atât de
bucuroşi, încât încă doriţi să mai ascultaţi. Iubirea voastră ne-a dat imbold să zicem multe lucruri şi am putea să mai
zicem altele, dar mai bine este să meditaţi temeinic asupra acelora pe care le primiţi şi să deduceţi învăţătura lor
sănătoasă.
37
Cf. Lc. 23,43.
38
In 1,1.
39
Cf. I Cor. 1,24.
40
Cf. Înţ. Sol. 8,1-4.
41
Cf. Lc. 23,43.
Predica 90 A
Despre dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele1
Credinţa ne ajută să înţelegem mai bine cuvintele lui Hristos din Evanghelie
1. S-a dat adineauri citire unui fragment din Evanghelie 2. Ca şi cum şi noi îl vedem pe Domnul nu cu ochi
trupeşti, ci cu ochii credinţei care este un lucru mai de folos -, să ne asumăm starea sufletească a celui ce întreabă
care este marea poruncă din Lege3. Căci acela care întreba acest lucru, din cauza faptului că nu vedea cu ochii
credinţei, ci cu ochii trupeşti, [încerca să]-L pună la încercare [pe Hristos] mai mult decât încerca să afle de la El [un
răspuns]. Însă noi, care avem credinţă, să căutăm [un răspuns], [altfel spus] să-l găsim căutându-l. Să zicem şi noi:
„Doamne, care este marea poruncă din Lege?" 4. Să zicem [astfel], însă nu prin viclenia celui care îl pune la
încercare [pe Hristos], ci prin dorinţa [de a şti] a celui care învaţă. El ne răspunde acum ceea ce i-a răspuns aceluia.
Dacă
1 Predica 90 A, De dilectione Dei et proximi, a fost rostită cel mai probabil în anul 397 d.Hr. Textul latinesc a
fost preluat din ediţia: Francois Dolbeau, „Sermons inedits de Saint Augustin preches en 397 (2 ' serie)", în Revue
Benedictine 102.1-2 (1992), pp. 66-74.
2
Este vorba despre un fragment din Evanghelia lui Matei, care prezintă momentele succesive intrării lui Iisusîn
Ierusalim. Adunaţi în jurul Lui, saducheii şi fariseii îi adresează tot felul de întrebări.
3
Cf. Mt. 22, 36.
4
C. Mt. 22,36.
42
[omul] acela nu a avut credinţă, a căutat să afle [un răspuns] pentru noi, [care avem credinţă], nu pentru el însuşi.
Dar dacă a avut credinţă, cel care ascultă acum [răspunsul] primeşte mai multă învăţătură decât cel care, punându-L
la încercare [pe Hristos] la acel moment, a putut fi îndreptat [în nedumerirea lui].
Forţa sintetizatoare a marii porunci din Lege
2. De bună seamă, să examinăm întâi felul în care acel [om] a căutat să afle [răspuns] cu privire la o singură
poruncă, dornic să ştie nu care era singura poruncă din Lege, ci care era cea mare. Însă Domnul nu i-a răspuns cu
una, ci cu două porunci. Probabil că acela, după ce a auzit care este marea poruncă, a căutat să afle mai multe
porunci, pe cele care urmează. Dar ca să nu caute mai multe porunci după [aflarea] celei mari, Domnul a mai
adăugat una, a doua, pentru a se împlini prin ea ceea ce se profeţise cu mult înainte: „Căci scurtând şi desă vârşind,
Domnul va îndeplini, pe pământ, Cuvântul"5. Acest lucru se întâmplă acum, se împlineşte prin lectura [acestui
fragment din Evanghelie]. Sunt multe poruncile Legii şi [Legea] [e] ca o pădure [plină de sensuri] greu de înţeles,
[ce] mişună de porunci pe tot cuprinsul paginilor ei. Şi cine ar putea să le ducă la îndeplinire pe cele pe care nimeni
nu e în stare să le ţină minte? însă Domnul Hristos, plin de milostenie, aşa cum a arătat că este mare într-un trup
mic, tot aşa a sintetizat o Lege amplă printr-o poruncă mică [prin întinderea ei, dar mare ca importanţă]! în trupul
mic, îl avem întreg pe Fiul lui Dumnezeu, în poruncile mici [ca întindere, dar mari ca importanţă], păstrăm întreagă
Legea lui Dumnezeu. Milostenia [lui Dumnezeu] a pus hotar lenei [noastre]. Nu te gândi la cum să înveţi pe termen
lung, ci mai degrabă la cum să pui în practică ceea ce ai învăţat repede.
5
Cf. Rom. 9, 28.
43
Marea poruncă trebuie explicată pe înţelesul tuturor
3. Spune [Evanghelia]: „Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot
cugetul tău. Aceasta este întâia şi marea poruncă. Iar a doua spune este la fel ca aceasta. Vei iubi pe aproapele tău ca
pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se sprijină toată Legea şi Proorocii" 6. De ce voiai să te întinzi de-a lungul
ramurilor răspândite [icicolo]? Ţine de rădăcinile acestea şi tot arborele este în mâna ta. Precum vedem, Domnul ne-
a vestit pe scurt acest lucru. Noi suntem obligaţi să zicem mai multe lucruri despre aceste două porunci. Sau poate
nu suntem obligaţi şi este îndeajuns ceea ce am auzit de la Domnul? Sigur, este îndeajuns, dar nu pentru toată
lumea. Căci cu cât cineva este mai mare, cu atât mai mult îi este îndeajuns ceea ce se zice pe scurt. Cei mari caută
lucruri mici. Cei mici, pentru că înţeleg mai puţin, doresc mai multe lucruri. Ne temem să jignim pedanteria celor
dintâi. Nu vrem [nici] să împovărăm slăbiciunea celorlalţi. Totuşi, dacă tăcem, se vaită cei care înţeleg mai puţin. Şi
să ne rabde cei care deja înţeleg pentru ca cei care încă nu înţeleg, să priceapă [şi ei ce zicem] noi.
Porunca referitoare la iubire în Evanghelia lui Matei şi în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
4. O, omule! Ce putea să ţi se zică mai bine, ce putea să ţi se zică mai pe scurt decât să-L iubeşti pe „Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău"? Fă astfel şi fii fără grijă în privinţa
vieţii veşnice şi a vieţii fericite! Dacă îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, tot sufletul, tot cugetul,
nu-ţi mai rămâne din ce să poţi să te iubeşti pe tine însuţi. Iubeşte-L din toată inima şi din tot sufletul şi din tot
cugetul, iubeşte-L pe Dumnezeul tău!
6
Cf. Mt. 22, 37-40.
44
Şi va mai rămâne ceva, [vreo parte], din care să te iubeşti pe tine însuţi? Dacă însă nu va mai rămâne nimic din care
să te iubeşti pe tine însuţi, cum îl vei mai iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, [cum s-a zis] în a doua poruncă?
Iată o problemă! Să auzim alta! Aşa cum am observat pe când se dădea citire fragmentului [din Evanghelie],
Domnul afirmă: „Pe aceste două porunci se sprijină toată Legea şi Proorocii". Pe de altă parte însă, Apostolul Pavel,
dacă aţi fost atenţi când s-a dat citire Epistolei lui zice că împlineşte Legea acel om care îşi va iubi aproapele, fără să
mai adauge prima şi marea poruncă [ce menţionează] ca fiecare să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima şi cu
sufletul şi cu cugetul. El afirmă aşa: „Nu vei săvârşi adulter. Nu vei ucide. Nu vei pofti. Şi orice altă poruncă ar mai
fi, se cuprinde în acest cuvânt. Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dragostea nu face rău aproapelui.
Împlinirea Legii este iubirea"7. aici zice: „Cine îşi iubeşte aproapele, a împlinit Legea 8". Şi dacă ar fi numit vreo trei
porunci: „Nu vei săvârşi adulter. Nu vei ucide. Nu vei pofti", am socoti doar că acestea trei sunt de ţinut minte în
privinţa dragostei pentru aproapele. Însă când a adăugat şi a afirmat: „Şi orice altă poruncă ar mai fi", a inclus totul
în dragostea pentru aproapele. Ce mai rămâne aici pentru a-L iubi pe Dumnezeu? Când auzi [că trebuie să-L iubeşti]
„pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul", pare că nu mai rămâne nimic pentru a-l iubi pe
aproapele. La fel, când auzi acest lucru şi alt lucru şi încă unul şi „orice altă poruncă ar mai fi, se cuprinde în acest
cuvânt. Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi", pare că nu mai rămâne nimic pentru a-L iubi pe Dumnezeu.
Deci, cum afirmă Domnul că nu pe o poruncă, ci pe aceste două porunci se sprijină toată Legea şi Proorocii?
7
Cf. Rom. 13, 9-10.
8 Cf. Rom. 13,8.
45
Pentru a ajunge să-L iubim pe Dumnezeu trebuie să începem prin a-l iubi pe aproapele nostru
5. Prin urmare, pentru a prezenta pe scurt subiectul pe care l-am propus pe cât ne este cu putinţă, cu ajutorul
Domnului -, să începem mai bine de la dragostea pentru aproapele 9. Este cert, suntem oameni, muritori, ignoranţi,
încă nu am devenit egali îngerilor. Suntem drastic separaţi de întovărăşirea cu nestricăciunea şi, din acest motiv, din
cauza acestei deosebiri, Dumnezeu este departe de noi, chiar dacă milostenia Lui ne este aproape. Cine suntem,
aşadar, şi prin care puteri ale cugetului nostru să îndrăznim să-L reprezentăm pe Domnul? îl avem pe aproapele
[nostru].9 Întoarce-te acum spre el ca să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul! O,
omule, „dacă pe fratele pe care îl vezi, nu îl iubeşti, pe Dumnezeu, pe Care nu îl vezi, cum vei putea să-L
iubeşti?”10 Recunoaşteţi cuvintele extrase din predica Apostolului Ioan. Aşadar, ni s-a poruncit să începem de la
aproapele [nostru] pentru a ajunge la Dumnezeu.
La fel ca oamenii, animalele manifestă dragoste unele faţă de altele
6. Dar cineva îmi va zice: „îl iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele nu prin vorbe, ci prin fapte". Dovedeşte! „îl
iubesc pe aproapele", spune. Ce lucru mare faci? Nu vezi cum dragostea reciprocă triumfă [şi] în cazul animalelor,
[care sunt] lipsite de raţiune, cum păsările tânjesc să fie împreună cu păsări de felul lor şi cum le displace
singurătatea? Nu vezi în ce fel animalele doresc să se urmeze unul pe altul pe cărare şi este foarte greu ca unul să fie
separat de altul din moment ce
9 Autorul anunţă că mai întâi va ţine o cuvântare despre dragostea pentru aproapele, pentru ca mai apoi să
ajungă la dragostea pentru Dumnezeu.
10 C. 1 In 4,20.
46
au împărţit [acelaşi] adăpost? Prin urmare, ce lucru mare faci tu ca om dacă vrei să fii împreună cu alt om? Până
acum, acelaşi lucru îl fac [şi] animalele11. Nu ştiu dacă divinitatea cere o astfel de dragoste din partea noastră.
Poate zici: „Eu îl iubesc pe aproapele meu, căci îl iubesc pe fiul meu şi îl iubesc ca pe mine însumi". Este uşor de
făcut şi acest lucru. Tigrii îşi iubesc puii. De fapt, ei nu s-ar înmulţi dacă nu s-ar iubi unul pe altul. Treci peste cele
care ţi-au fost date ca să stea în puterea ta”. Nimic din acestea nu a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu
l-a făcut pe om după chipul Lui „ca să stăpânească peştii mării şi zburătoarele cerului şi toate târâtoarele ce se târăsc
pe pământ"!12 Uită-te la cele pe care le ai în stăpânire. Şi uită-te la faptul că tu ai fost modelat de departe altfel,
[semănând] Creatorului prin dragostea pentru chipul Lui. În fine, cum dovedeşti că îl iubeşti pe fiul tău? Spun [aşa]:
pe însuşi fiul tău, cum dovedeşti că îl iubeşti? Prin faptul că [intenţionai] să-i păstrezi moştenirea pe care nu o va
putea poseda împreună cu tine?13 căci nu o deţine împreună cu tine, ci acest lucru se va întâmpla din cauză că tu te
stingi, [pleci din această lume]. Nu îţi aminteşti că deja înaintea ta tatăl tău a trecut în posesia acelei moşteniri [de
demult]? Şi dacă ea se transmite din vechime, [din generaţie în generaţie], şi bunicul a trecut în posesia ei. Toţi sunt
trecători, nimeni nu rămâne permanent [în posesia ei]. Prin urmare, laşi lucruri muritoare unui muritor sau, ceea ce
este mai precis de atât, nu ştii pentru cine le aduni. Şi te făleşti că îţi iubeşti fiul!
11
Se referă aici la regnul animal.
12
Cf. Fc. 1, 26.
13
Iubirea nu trebuie confundată cu grija excesivă pentru averile pământeşti şi cu teama de a le pierde.
47
Sensul creştinesc al iubirii de sine
7. „Le vor vesti fiilor lor spune ca să-şi pună în Dumnezeu nădejdea lor."14 Dacă îl iubeşti în acest fel, atunci îl
iubeşti [cu adevărat]. Dacă îl iubeşti în alt fel, cu atât mai puţin îl iubeşti, pentru că nu te iubeşti nici pe tine. Fără
îndoială că este aşa, căci ce ai auzit? „Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." 15 Statornicesc această regulă.
Dimpotrivă, nu o statornicesc, ci o recunosc. Am grijă de ea şi reamintesc că ea a fost statornicită pentru noi toţi.
Regula este aceasta: „Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Nu mai zic să îi iubeşti ca pe tine însuţi pe fiul, pe
soţul, soţia, pe vecinul care îţi este prieten, pe vecinul care îţi este [doar] cunoscut. Poate răspunzi: „II iubesc [pe
fiecare dintre ei în parte]".
Mai întâi te întreb dacă te iubeşti pe tine însuţi. Aici stă toată puterea poruncii, în aceasta constă toată problema
căci nu vei putea să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi dacă încă nu te iubeşti pe tine însuţi. Spui: „Există cineva
care nu se iubeşte pe sine însuşi?". Eu aş vrea să-l găsesc pe cel care se iubeşte pe sine însuşi. Eu nu sunt atent la
felul cum rătăceşte o creatură, ci la ce ne învaţă Creatorul. Ne cunoaşte mai bine Cel Care ne-a făcut. Aşadar, să-L
ascultăm! Din moment ce ziceai: „Mă iubesc pe mine însumi", chiar dacă ţi-aş fi cerut să dovedeşti, mi-ai fi
răspuns: „Când flămânzesc, îmi întremez trupul pentru că mă iubesc pe mine însumi. Nu vreau să mă ostenesc prin
muncă pentru că mă iubesc pe mine însumi. Nu vreau să mă strâmtorez prin sărăcie pentru că mă iubesc pe mine
însumi. Nu vreau să mă îmbolnăvesc16 pentru că mă iubesc pe mine însumi. Nu vreau să simt durere pentru că mă
iubesc pe mine însumi". Vrei să auzi ce zice Cel Care te-a făcut? Uită-te doar la cât de mult te iubeşti pe tine, [uită-
te
14
C. Ps. 77,8-9.
15
Cf. Mt. 22,39.
16
Febrio, febrire, „a avea febră".
48
şi vezi] dacă nu cumva iubeşti nedreptatea. Căci „cel ce iubeşte nedreptatea îşi urăşte sufletul" 17. Nu te întreb eu,
întreabă-te singur. Dacă vrei să sporeşti răul cuiva, dacă vrei să-i fie altcuiva rău ca să-ţi fie ţie bine, dacă vrei aşa,
dacă vrei acest lucru, în mod cert iubeşti nedreptatea, îţi urăşti sufletul. Prin urmare, dacă îţi urăşti sufletul, nu ţi-l
las în grijă pe aproapele tău ca să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Să las în grija ta pe un alt om ca să cercetez doi oameni?
Tu, cel care te-ai pierdut pe tine, ai de gând să mă izbăveşti pe mine? Aşa că mai întâi iubeşte-te pe tine însuţi, ca să
ştii să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi.
Ura de sine se reflectă în purtarea faţă de semeni
8. Aştepţi să auzi de la mine cum să te iubeşti pe tine? Să-L ascultăm mai degrabă pe El, Care te-a făcut şi pe
tine, şi pe mine. Iată cum să te iubeşti pe tine însuţi: ia seama la marea poruncă pentru a te iubi pe tine însuţi. În
realitate, este necesar ca tu să vrei să-l aduci pe cel pe care-l iubeşti la ceea ce iubeşti. Şi tu iubeşti nedreptatea!
Intenţionezi să-l duci acolo pe cel pe care-l iubeşti ca pe tine însuţi. Dinaintea ochilor tuturor, au fost aşezate cele
mai multe preocupări omeneşti, fie rele, fie bune. Să zicem că] ai o pasiune pentru conducătorul de care. Îi atragi pe
toţi cei pe care îi iubeşti ca să-l privească împreună cu tine, ca să-l iubească împreună cu tine, ca să-l aclame
împreună cu tine, ca să-şi piardă minţile pentru el, împreună cu tine. Dacă nu îl vor iubi, îi insulţi, îi faci neghiobi, la
fel cum eşti tu însuţi. Şi dacă nu vrei să-i dai celui pe care îl iubeşti jumătate [din ceea ce ai tu], vrei să aibă atât cât
ai tu însuţi. Căci nu vrei ca el să se îmbogăţească pe paguba ta, nu-i vrei binele în detrimentul binelui tău. De ce?
Pentru că socoteşti că binele înseamnă aur. Consideri că eşti o persoană importantă pentru că ai aur.
17 Cf. Ps. 10, 5.
49
Vrei ca aurul să crească, nu vrei să descreşti tu. De ce iubeşti lucrul acesta, deşi te micşorezi prin paguba [pe care ţi-
o aduce]? În toate acestea iubeşti nedreptatea, îţi urăşti sufletul. Când fără teamă vrei să îl tragi după tine pe
aproapele pe care îl iubeşti ca pe tine însuţi, trage-l înspre acel lucru bun pe care nu îl strâmtorează nicio tovărăşie
mare! Indiferent cât de mulţi oameni vor poseda acel lucru bun, el rămâne întreg în toţi dintre ei şi în fiecare în
parte. Dacă nu vei iubi un asemenea lucru bun, cum îl vei iubi pe aproapele ca pe tine însuţi?
Iubirea faţă de Dumnezeu îl poartă pe om în locul în care nu poate pieri niciodată
9. Ce este acel lucru bun? în prima şi marea poruncă, zice aşa: „Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău". Când vei începe să-L iubeşti pe Dumnezeu, atunci te iubeşti pe
tine. Nu te teme! Oricât îl vei iubi pe Dumnezeu, nu o vei face [niciodată] prea mult. Măsura pentru a-L iubi pe
Dumnezeu nu are măsură. Prin urmare, iubeşte-L din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul pentru că nu
ai mai mult de-atât. De fapt, ai [cu adevărat] ceva mai mult în afară de persoana ta întreagă din care [să ţâşnească
iubirea] pentru Dumnezeul tău? Nu te teme că pieri din cauza faptului că nu îţi mai rămâne nimic din care să te
iubeşti pe tine însuţi. Nu pieri pentru că, iubindu-L cu totul pe Dumnezeu, te vei afla acolo unde nu [poţi] pieri.
Dacă [aflându-te] acolo, vei revărsa mai multă iubire spre tine, nu te vei mai afla în El, ci în tine. Deci, atunci pieri,
pentru că te vei afla în ceea ce piere. Dacă vrei să nu pieri, să rămâi în Cel Care nu poate pieri! Puterea dragostei se
află în ceea ce [nu poate pieri], ardoarea iubirii se află în ceea ce [nu poate pieri]18. Să le
18
Cf. I In 4,16: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne
întru el".
50
observăm pe acestea în preocupările respingătoare şi ruşinoase [ale unor oameni] 19. Toţi cei care îndrăgesc un
[anumit] conducător de care sunt prinşi de spectacol, nu se regăsesc decât în cel pe care îl privesc. Cel care îl
îndrăgeşte nu se uită deloc la sine însuşi, nu ştie unde se află. De aceea, [omul] pe care această preocupare îl
înflăcărează mai puţin, care stă lângă el şi îl vede atât de aprins, zice: „Şi-a ieşit din sine". Şi tu, dacă este posibil, să
nu vrei să fii cu tine, fiindcă eşti în Dumnezeu. Dacă vei fi cu tine, te laşi în grija ta [şi] vei pieri, [pentru că] nu eşti
în stare să te salvezi [singur].
întoarcerea la sine înseamnă întoarcerea la Creatorul nostru
10. Vă amintiţi cum a plecat şi s-a pierdut cel care a zis tatălui său care voia să-l salveze: „Dă-mi partea ce mi se
cuvine din avere"20. Iată, a plecat! Iată, a risipit totul! Iată, a păscut porci! Iată, s-a secătuit în sărăcie. Depărtat de
tatăl lui, el vrea să fie împreună cu el însuşi. [Dar] vrând să fie împreună cu el însuşi, nu a rămas nici măcar cu sine.
Dacă aluneci de lângă Dumnezeul tău, [cât] mai curând aluneci şi de lângă tine însuţi. Şi ieşi din tine şi te laşi în
urmă şi pe tine. De aceea li se zice unora ca aceştia: „Păcătoşilor, întoarceţi-vă la inima [voastră]!", întoarceţi-vă la
voi ca să vă puteţi întoarce şi la Cel Care v-a făcut pe voi.
Ce s-a zis şi despre cel care se afla în nevoie, care s-a părăsit şi pe sine după ce şi-a părăsit tatăl? „Şi, întors la
sine,
19
Fericitul Augustin prezintă felul în care anumiţi oameni îşi creează idoli muritori faţă de care nutresc, în mod
necreştinesc, o afecţiune fără de margini. Dat fiind faptul că iubirea atotcuprinzătoare nu poate sălăşlui decât în ceea
ce nu piere niciodată, omul trebuie să înţeleagă că iubirea faţă de sine sau faţă de aproapele lui nu reprezintă decât o
etapă intermediară în marea călătorie a iubirii de Dumnezeu.
20
Cf. Lc. 15,12.
51
a zis..."21. „întors la sine" [zice Sfânta Scriptură]: tu vezi că el se lăsase în urmă şi pe sine. Bine, fiule, te-ai
îndreptat, te-ai întors la tine însuţi. Nu rămâne în tine însuţi, ca să nu te pierzi din nou! Şi [fiul acela din Sfânta
Scriptură], în parte corectat [în purtarea lui], îşi aminteşte de acest lucru. Îndată ce s-a întors la sine, nu a voit să
rămână în sine însuşi pentru că „întors la sine", a zis: „Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu" 22, întors la sine cum
se cuvine, a înţeles că trebuia să se afle acolo de unde a plecat. A înţeles că era [fiu], chiar dacă nu a meritat să mai
fie [de atunci încolo].
Iubindu-ne semenii, îi purtăm cu noi mai aproape de Dumnezeu
11. Dacă vei îndrăgi binele, dacă îl vei iubi, ţi-l încredinţez pe aproapele [tău]. Căci văd încotro tinzi şi unde vei
vrea [să rămâi]. Să te duci într-acolo [spre bine], şi [atunci] nu îl poţi duce altundeva pe cel pe care îl iubeşti ca pe
tine însuţi. Acum te iubeşti şi pe tine însuţi. Du-l [într-acolo] pe aproapele tău, trage-l după tine, răpeşte-l, stăruieşte
pe lângă el în mod favorabil23. De s-ar vărsa zorii zilei [în care se ţine] un spectacol public, tu, îndrăgind un
gladiator care luptă cu fiarele, nu ai cădea într-un meritat somn, nici nu ai rata momentul de a merge la amfiteatru.
Şi după ce a venit momentul de a merge [acolo], l-ai îmboldi pe aproapele tău moţăind probabil şi dornic mai de -
grabă să doarmă decât să meargă [acolo] provocându-i foarte mare neplăcere; ai insista pe lângă [acest] leneş! Ai
vrea, dacă ar fi cu putinţă, să-l răpeşti din patul [lui] şi să-l aşezi în amfiteatru. Şi nu i-ai provoca neplăcere dacă nu
[ai ajunge până în punctul de a-i] zdruncina somnul. Fiindu-i somnul zdruncinat, s-ar urni [totuşi] cu toată hotărârea
şi ţi-ar mulţumi pentru
21
C. Lc. 15,17.
22
Cf. Lc. 15,18.
23
Cf. II Tim. 4,2.
52
neplăcerea pe care i-ai provocat-o. Şi poate, după ce el a fost răpit [din patul lui] [şi dus] la amfiteatrul spre care
amândoi în grabă aţi merge, după ce a fost învins cel pe care îl iubeaţi, v-aţi întoarce tulburaţi. Iubeşte-L cu toată
fiinţa ta pe Dumnezeu, din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Doar aşa, aşa te vei iubi pe
tine însuţi. Doar în acest unic mod îl iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. Îl răpeşti ca să-l duci spre El, în privinţa
Căruia nu poţi roşi niciodată24.
Iubind dreptatea, îl iubim pe Dumnezeu
12. Prin urmare, a fost necesar să [ni] se încredinţeze aceste două porunci pentru că cel care îşi iubeşte aproapele
nu îl iubeşte cu adevărat, dacă nu îl iubeşte mai întâi pe Dumnezeu. Când îl iubeşte pe Dumnezeu, nu iubeşte
nedreptatea ca să nu-şi urască sufletul, iubind nedreptatea. deci, dacă nu iubeşte nedreptatea, să iubească dreptatea şi
acolo, [în dreptate], îl iubeşte pe Dumnezeu. Să nu-L caute pe El cu ochii, ca să zicem aşa. Să-l caute cu [propriul]
cuget, cu inima şi cu voinţa să-l iubească mai mult! Să nu-şi aşeze dinainte un lucru care nu este Dumnezeu, ca să
nu ajungă să-l iubească pe acela care nu este Dumnezeu. Să nu iubească o reprezentare falsă ca să nu ne rătăcim în
această reprezentare şi să ni-L imaginăm pe Dumnezeu pe potriva simţirii [noastre] trupeşti şi să ni-L închipuim
cum am vrea. Separându-ne de reprezentările de acest fel, Scriptura afirmă: „Dumnezeu este iubire"25.
Aşadar, dacă iubeşti, iubeşte-L pe Cel Care [îţi dă putere] să iubeşti şi [atunci] îl iubeşti [cu adevărat] pe
Dumnezeu. Nu ai auzit? „Cel ce iubeşte nedreptatea, îşi urăşte
24
Prin felul în care se raportează la creaţia Sa, la omenirea pentru care S-a răstignit pe cruce, călcând moartea şi
înviind, Dumnezeu sădeşte în noi sentimentul recunoştinţei în antiteză cu ruşinea, dezamăgirea provocate de
înfrângerea conducătorului de care.
25
Cf. I In 4,16.
53
sufletul."26 Dacă iubeşti, iubeşte-L şi pe Acesta Care [îţi dă putere] să iubeşti şi [atunci] îl iubeşti [cu adevărat] pe
Dumnezeu. Iubirea este locul din care îl iubeşti. Ţii la El cu iubire. Ţine la iubirea [pe care o simţi pentru El] şi
[atunci, deja ai început] să-L iubeşti pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire şi „cel ce rămâne în iubire
rămâne în Dumnezeu"27! Prin urmare, era nevoie să ne fie încredinţate două porunci. căci ar fi fost îndeajuns una:
„Vei iubi pe aproapele ca pe tine însuţi", dar pentru ca omul să nu rătăcească în dragostea pentru aproapele dat fiind
faptul că rătăcea în dragostea pentru sine însuşi domnul a voit să modeleze în dragostea ta pentru Dumnezeu
dragostea prin care să te iubeşti pe tine însuţi. Şi atunci l-a lăsat în grija ta pe aproapele pe care să-l iubeşti ca pe tine
însuţi.
Iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru aproapele sunt strâns legate
13. Aşadar, acum, dacă îţi este pe plac, să-ţi fie îndeajuns şi o singură poruncă a Apostolului. Acum că ai înţeles
două porunci, îţi este îndeajuns şi una. Căci înainte să înţelegi două, una nu îţi este îndeajuns. Începi să te iubeşti
greşit pe tine însuţi şi îl iubeşti greşit pe cel pe care îl iubeşti ca pe tine însuţi. Şi nu trebuie să se zică: „Iubeşti
greşit", ci: „Nu iubeşti". Prin urmare, „nu vei săvârşi adulter, nu vei ucide, nu vei pofti" 28. Acolo unde se află totul,
[unde este Dumnezeu], acolo El te cheamă pe tine la tine însuţi. căci poţi să nu săvârşeşti adulter de teama pedepsei,
dar nu din dragostea pentru dreptate. „Nu vei ucide." Poţi şi să vrei să ucizi, dar te temi de pedeapsă. Nu va exista
crimă în mâna ta, dar în inima ta te vei şti vinovat.
26
C. Ps. 10,5.
27
Cf. Ps. 10,5.
28
Cf. Rom. 13, 9.
54
Vrei să ucizi un om, dar te temi. Vrei să-l ucizi, [cu alte cuvinte], încă nu ţi-e drag [gândul] de a-l lăsa în viaţă.
Înlăuntrul tău să stea ceea ce faci [în afară], acolo să stea, unde vede [totul] Cel Care aşază cununa 29. Acolo luptă,
acolo învinge, acolo tu ai pe Cel Care te priveşte. Deci, „nu vei săvârşi adulter, nu vei ucide, nu vei pofti. Şi orice
altă poruncă ar mai fi se cuprinde în acest cuvânt. Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" 30. [înseamnă că] îl
iubeşti şi pe Dumnezeu. Căci nu poţi să îl iubeşti pe aproapele fără să-L iubeşti pe Dumnezeu, a doua poruncă îi
urmează celei dintâi31. Să se respecte prima poruncă şi o trage după ea pe a doua. Nu poate exista a doua fără prima.
Tu, cel care te gândeai la amândouă, împlineşte una din ele! Nu poţi să împlineşti una fără să te referi la amândouă.
Căci şi a doua se numeşte „a doua" pentru că îi urmează [celei dintâi]. Urmează, deci: „Iubeşte-l pe aproapele ca pe
tine însuţi". Mie îmi este îndeajuns. Nu vei putea să gândeşti acelaşi lucru şi cu privire la Dumnezeu? Cum începi să
te iubeşti pe tine însuţi? „Dragostea nu face rău aproapelui, împlinirea Legii este iubirea." 32 Dar unde este iubirea?
în dragostea pentru Dumnezeu şi în dragostea pentru aproapele. Alege ce dragoste vrei. Alegi dragostea pentru
aproapele: nu va fi adevărată dacă nu-L iubeşti pe Dumnezeu. Alegi dragostea pentru Dumnezeu: nu va fi adevărată
dacă nu se subînţelege şi [dragostea pentru] aproapele.
55
Dacă nu avem puterea de a iubi,
atunci trebuie să o cerem de la Dumnezeu
14. Însă [dacă] nu ai încă dragoste [în tine]: oftează, crede, cere, dobândeşte. Ceea ce se porunceşte, ceea ce
Legea comandă, credinţa dobândeşte. Dacă deja ai ceea ce [credinţa] dobândeşte, „ce ai, pe care să nu-l fi primit?" 33
Dacă încă nu ai, cere ca să primeşti. Iubirea este cea pe care o cerem. Dacă încă nu o avem, să o cerem ca să nu
rămânem lipsiţi de ea. Cum o vom primi de la noi înşine, noi care, fiind răi, nu am meritat nimic bun? O vom primi
de la El Căruia sufletul nostru îi zice: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
Pe Cel Ce Se arată milos faţă de toate fărădelegile tale" 34. Acest lucru se întâmplă la botez. Dar dacă s-ar întâmpla
doar acest lucru, cum am mai rămâne noi [apoi]? Urmează însă: „Cel Ce vindecă toate bolile tale" 35. După ce bolile
au fost vindecate, nu vom mai refuza pâinea noastră. Vezi, deci, ce urmează după ce bolile au fost vindecate: „Cel
Ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta"36. Acest lucru se întâmplă deja la învierea morţilor. Şi ce urmează după ce
suntem izbăviţi din stricăciunea vieţii noastre? „Cel ce te încununează" 37. Poate pentru meritele tale? Fii atent la ce
urmează: „Cel ce te încununează în îndurare şi în milostenie"38. „Căci judecata este fără milostenie pentru cel care
n-a fost milostiv."39 Prin urmare, după ce au fost îndepărtate păcatele, vindecate bolile, viaţa noastră salvată de la
stricăciune, cununa noastră oferită în milostenia Lui, ce vom face? Ce vom avea? „Pe Cel Ce satură
29
Este vorba despre binefacerile lui Dumnezeu, primite de om în schimbul respectării poruncilor.
30
Cf. Rom. 13, 9.
31
Cf. Mt. 22,37-39: „El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi
cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca
pe tine însuţi".
32
Cf. Rom. 13,10.
33
C. I Cor. 4,7.
34
Cf. Ps. 102,2-3
35
Cf. Ps. 102,3.
36
C. Ps. 102,4.
37
Cf. Ps. 102, 4.
38
C. Ps. 102,4.
39
Cf. Iac. 2,13.
56
de bunătăţi, nu de răutăţi."40 Erai lacom. Nu te săturai cu aur pentru că lacomul nu se satură cu aur. Să fii drept şi te
vei sătura de Dumnezeu. Nimic nu te satură pe deplin în afară de Dumnezeu. Nimic nu îţi este îndeajuns în afară de
Dumnezeu. „Arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns." 41 Aşadar, să iubim lucrările milosteniei, numai să se
vindece bolile noastre! Aceasta pentru ca, după ce au fost vindecate, să prindă putere dorinţele noastre. Şi să prindă
putere aşa vindecate. Întărite, să se îndestuleze ca să se facă judecata noastră, dar cu milostenie! Căci este aspră o
judecată fără milostenie. Este greu ca El să nu găsească în tine ce să pedepsească. Deja ţi-ai făcut ţie pe plac. El
cunoaşte ceea ce ţie îţi scapă, găseşte în tine ce ascundeai sau poate ceea ce chiar nu ştiai că există. Aşadar, să ne
sârguim în lucrările milosteniei şi să-l iubim pe aproapele nostru [chiar şi] în nevoia [aceasta] de lucruri vremelnice,
ca să merităm să auzim o judecată milostivă!
40
Cf. Ps. 102, 5.
41
Cf. In 14, 8.
Predica 344
Despre dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru viaţa lumească1
Lupta dintre dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru viaţa lumească
1. În această viaţă, în orice ispită se iau la luptă două [feluri de] dragoste: dragostea pentru viaţa lumească şi
dragostea pentru Dumnezeu. Şi aceea care va învinge dintre cele două îl trage în acel loc, cu putere, ca să zicem aşa,
pe cel care iubeşte. De fapt, nu ajungem la Dumnezeu în zbor sau pe jos, ci prin simţăminte. Şi, iarăşi, nu ne legăm
de pământ prin noduri trupeşti şi lanţuri, ci prin simţăminte [care sunt însă] opuse între ele. Hristos a venit să
schimbe dragostea şi să facă din iubitorul de pământ iubitorul vieţii cereşti. S-a făcut om de dragul nostru Cel care
ne-a făcut pe noi oameni. Şi Şi-a luat Dumnezeu [înfăţişare de] om ca să-i facă pe oameni dumnezei.
O întrecere ne-a fost propusă aici: aceasta este lupta cu trupul, aceasta este lupta cu diavolul, aceasta este lupta
cu viaţa lumească. Dar să avem încredere, căci El, Care a anunţat confruntarea, nu o priveşte fără să ne dea ajutorul
Său, nici nu ne îndeamnă să ne-o imaginăm pe potriva puterilor noastre. Cine şi-o imaginează pe potriva forţelor
sale pentru că este om,
1 Predica 344, De amore Dei et amore saeculi, tratează despre dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru
viaţa lumească. A fost rostită probabil în anul 428 d.Hr. Textul latinesc a fost preluat din Patrologia Latina 39,
1512-1517.
58
fireşte, şi-o imaginează pe potriva puterilor omului şi „blestemat fie omul care se încrede în om"2. Arzând prin
flacăra dragostei pioase şi sfinte, martirii au ars negreşit fânul cărnii prin vigoarea minţii. Însă ei au ajuns cu duhul
nevătămat la Cel Care i-a aprins. Cu toate acestea, trupului care dispreţuieşte [lucrurile pământeşti] i se va garanta
cinstea datorată la învierea morţilor. Din acest motiv a fost semănat în josnicie, ca să renască în slavă.
Iubirea pentru Dumnezeu trebuie să depăşească dragostea pe care o arătăm faţă de semenii noştri
2. Celor ce s-au aprins de această dragoste, sau mai degrabă ca să se aprindă de această dragoste, [El] le zice:
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-
Mi va urma Mie nu este vrednic de Mine" 3. El nu a furat dragostea de părinţi, de soţie, de fii, ci a aşezat-o în ordine.
Nu a zis: „Cine iubeşte", ci: „Cine iubeşte mai mult decât pe Mine". Zice acest lucru Biserica, în „Cântarea
Cântărilor": „Mie mi-a dat poruncă de iubire"4. Iubeşte-ţi tatăl [pământesc], dar nu-l iubi mai mult decât pe Domnul.
Iubeşte-l pe cel care ţi-a dat viaţă, dar nu-l iubi mai mult decât pe Creatorul tău. Tatăl [pământesc] ţi-a dat viaţă, dar
nu te-a zămislit el. Căci, pe când a răspândit sămânţa, el nu ştia cum va arăta cel care urma să i se nască. Tatăl
[pământesc] te-a hrănit, dar nu el ţi-a pregătit ţie, care erai înfometat, pâine din [trupul] lui. În sfârşit, indiferent ce-ţi
pune deoparte pe pământ, tatăl moare pentru ca tu să îi urmezi. Prin moartea sa, el va face loc vieţii tale. Însă
Dumnezeu-Tatăl păstrează pentru tine ceva ce păstrează împreună cu Sine, pentru ca împreună cu [EI], cu însuşi
Tatăl, să ai parte de
2
Cf. Ier. 17, 5.
3
Cf. Mt. 10,37-38.
4
Cf. Cânt. 2, 4.
59
moştenire. Şi să nu aştepţi, asemeni unui urmaş, ca El să moară, ci să stai lipit de Cel Care va rămâne pe veci. Pe
veci ai să rămâi în El.
Aşa că iubeşte-ţi tatăl, dar nu-l iubi mai mult decât pe Dumnezeul tău. Iubeşte-ţi mama, dar nu o iubi mai mult
decât [iubeşti] Biserica, care te-a născut pentru viaţă veşnică. Apoi din dragostea de părinţi cântăreşte cu câtă
[dragoste] ar trebui să-L preţuieşti pe Dumnezeu şi [să preţuieşti] Biserica. Căci dacă trebuie preţuiţi mult cei care i-
au dat viaţă unuia care va muri, cu câtă iubire trebuie preţuiţi cei care au dat viaţă unuia care va ajunge la veşnicie,
care va rămâne în veşnicie! Iubeşte-ţi soţia, iubeşte-ţi copiii potrivit [învăţăturii lui] Dumnezeu, ca să le vii în ajutor:
să-L cinstească pe Dumnezeu împreună cu tine. Când te vei uni cu El, nu te vei teme de nicio despărţire. Din acest
motiv, nu trebuie să îi preţuieşti pe ei mai mult decât pe Dumnezeu. Îi preţuieşti complet greşit dacă nu ai avut în
vedere ca, alături de tine, să îi călăuzeşti spre Dumnezeu. Poate va veni vremea martiriului. Tu vrei să îl mărturiseşti
pe Hristos. După ce L-ai mărturisit pe Hristos, vei înfrunta probabil o pedeapsă trecătoare, vei înfrunta o moarte
trecătoare. Tatăl sau soţia sau copilul îţi alină [suferinţa] ca să nu mori şi, alinându-ţi [suferinţa], îţi provoacă [de
fapt] moartea. Dacă nu îţi provoacă moartea, în acel moment îţi va veni în minte: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe
mamă ori pe fii mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine".
Voinţa duhului trebuie aşezată înaintea voinţei trupului
3. Dar simţirea trupească este înduioşată de alinarea lor şi, într-un anume fel, slăbiciunea omenească cedează.
Tu leagă la spate cutele veşmântului larg, înarmează-te cu virtute. Dragostea pentru trup te chinuie? Ia crucea şi
urmează-L pe Domnul. Şi însuşi Mântuitorul tău, deşi este Dumnezeu în trup,
60
deşi este Dumnezeu cu trup, a făcut totuşi dovada simţirii omeneşti când a afirmat: „Tată, de este cu putinţă, treacă
de la Mine paharul acesta!"5. Ştia că acest pahar nu putea să treacă. El venise ca să îl bea. Acel pahar trebuia băut
din voinţă, nu de nevoie. El era atotputernic: dacă ar fi voit, sigur paharul ar fi trecut [de la El], pentru că El este
Dumnezeu împreună cu Tatăl, şi El şi Dumnezeu-Tatăl sunt Dumnezeu Unul. Dar, din înfăţişarea de rob, din ceea
ce a luat de la tine spre binele tău, El a slobozit vocea omului, vocea cărnii. El S-a învoit să te preschimbe pe tine în
El ca să zici cuvintele şovăielnice [spuse] de El, ca în El să ajungi la fapte curajoase. El ţi-a arătat voinţa prin care
poţi fi ispitit. Şi te-a învăţat imediat ce fel de voinţă trebuie considerată superioară acestei voinţe. El spune: „Tată,
de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta"! Aceasta este voinţa omenească, îl port în mine pe om, vorbesc
din postura unui rob. „Tată, de este cu putinţă, treacă acest pahar". Vocea este a cărnii, nu a duhului, vocea este a
slăbiciunii, nu a divinităţii. „De este cu putinţă, treacă paharul acesta!" Aceasta este voinţa despre care zice şi
[Apostolul] Petru: „Însă când vei îmbătrâni, altul te va încinge şi te va lua şi te va duce unde nu voieşti"6.
Şi biruinţa martirilor în ce a constat? Că au pus voinţa duhului înaintea voinţei trupului. Ei iubeau această viaţă
şi o considerau fără însemnătate [în acelaşi timp]. Se gândeau la cât de mult trebuie iubită viaţa veşnică dacă viaţa
vremelnică este aşa de iubită! Cine e pe punctul de a muri nu vrea să moară. Şi totuşi inevitabil va muri, deşi vrea
încontinuu să nu moară. Nu [poţi] face nimic în privinţa faptului că nu vrei să mori, nu izbândeşti nimic, nimic nu
obţii cu forţa. Nu ai nicio putere de a îndepărta inevitabilul morţii. [Momentul] de care te temi va veni chiar dacă nu
vrei. [Momentul] pe care îl amâni se va
5
Cf. Mt. 26,39.
6
Cf. In 21,18.
61
înfăţişa chiar dacă i te împotriveşti. Desigur, îţi dai osteneala să îl amâni. Oare cum să-l amâni? Dacă cei care iubesc
această viaţă [pământească] îşi dau osteneala ca să amâne moartea, cât trebuie să se străduiască ca ea să fie
înlăturată? Nu vrei să mori, este limpede. Schimbă [direcţia] dragostei şi ţi se lămureşte [înfăţişarea] morţii, nu cea
care te va ajunge împotriva voinţei tale, ci aceea care va lipsi, [chiar] dacă [vei ajunge] să o doreşti.
Există două feluri de moarte:
prima, trecătoare, şi a doua, veşnică
4. Aşadar, vezi dacă dragostea a vegheat destul de mult în inima ta, dacă a scăpărat scânteia din cenuşa cărnii,
dacă ceva puternic se descoperă în inima ta, care nu doar să nu fie stins de vântul ispitei, ci care să crească şi mai
viguros, [vezi] dacă n-ai să arzi precum câlţii care se sting la o singură adiere uşoară, dar ai să arzi precum stejarul,
ai să arzi precum cărbunele ca să te stârneşti, mai degrabă, printr-o adiere. Vezi [că există] două [feluri de] moarte:
una trecătoare, prima, alta veşnică, a doua. Prima moarte este pregătită tuturor oamenilor; cea de-a doua este
pregătită doar celor răi, necuvioşi, lipsiţi de credinţă, profanatori şi oricui altcuiva care se împotriveşte sănătoasei
învăţături [creştine]. Ia seama, aşază în faţa ta aceste [două feluri de] moarte. Nu vrei să pătimeşti niciuna din ele.
[O], dacă ar fi cu putinţă să se întâmple aşa!
Ştiu, iubeşti să trăieşti, nu vrei să mori. Şi ai vrea să treci din această viaţă spre cealaltă viaţă aşa încât să înviezi
nu din morţi, ci din [om] viu să fii preschimbat în ceva mai bun. Ai vrea acest lucru, simţirea omenească năzuieşte
acest lucru. Nu ştiu în ce fel însuşi sufletul năzuieşte acest lucru prin voinţă şi dorinţă. Pentru că, preţuind viaţa, el
urăşte moartea şi pentru că nu îşi urăşte trupul, nici nu vrea să i se întâmple acestuia ceea ce urăşte. „Căci nimeni
vreodată nu şi-a urât trupul
62
său."7 Apostolul [ne] arată acest [fel de] simţire când zice: „Avem lăcaşuri de la Dumnezeu, casă nefăcută cu mâna,
veşnică, în ceruri. Căci de aceea şi suspinăm dorind să ne îmbrăcăm pe deasupra cu locuinţa noastră cea din cer" 8.
Spune: „Nu voim să fim despuiaţi de [haina de carne], ci să fim îmbrăcaţi [cu cealaltă pe deasupra], ca ceea ce este
muritor să fie înghiţit de viaţă"9. Nu vrei să te despoi, dar trebuie să te despoi. Trebuie totuşi să faci acest lucru
pentru ca, despuiat prin moarte de haina cărnii, să te găseşti îmbrăcat cu platoşa credinţei. [Apostolul] vine din urmă
[şi] adaugă: „În cazul în care totuşi suntem găsiţi şi îmbrăcaţi, iar nu goi"10. Căci prima moarte te va despuia de trup.
Între timp, el trebuie pus bine şi reprimit la timpul lui, [chiar dacă] vrei sau nu vrei acest lucru. Nu pentru că vrei vei
învia, sau pentru că nu vrei nu vei învia. Sau dacă nu crezi în înviere, din cauza asta nu vei învia. Trebuie mai
degrabă ca tu, cel care vei învia fie că vrei ori nu vrei, să te comporţi în aşa fel încât, înviind, să ai [pe mai departe]
ceea ce îţi doreşti. Pentru că însuşi Domnul Iisus a zis: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui.
Şi vor ieşi, fie că sunt buni, fie că sunt răi" 11. „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi" şi vor fi scoşi
afară din măruntaiele [pământului]. Nicio făptură moartă nu va rămâne pe loc la auzul vocii vii a Creatorului. El
spune: „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi". Când a afirmat: „toţi", a făcut oarecum o confuzie şi
i-a amestecat.
Dar ascultă deosebirea [dintre ei], ascultă şi separarea [dintre ei]. Spune: „Cei ce au făcut cele bune spre învierea
vieţii, cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii" 12. Necuvioşii vor învia pentru a îndura această osândă, care se
numeşte „cea
7 Cf. Ef. 5, 29.
8 Cf. II Cor. 5,1-2.
9 Cf. II Cor. 5,1-2.
10 Cf. II Cor. 5, 3.
11 Cf. In 5, 28-29.
12 Cf. In 5, 28-29.
63
de-a doua moarte". Aşadar, creştine, de ce te temi de prima? Ea va veni şi dacă nu o vrei, şi va fi aici şi dacă i te
împotriveşti. Poate că te salvezi de barbari, ca să nu te ucidă. Te salvezi cu un preţ mare, nu îţi economiseşti deloc
averea şi îi privezi [de ea] pe copiii tăi. Şi, o dată izbăvit, vei muri a doua zi. Trebuie să te izbăveşti de diavol care te
târăşte împreună cu el la a doua moarte, unde necuvioşii, aşezaţi în partea stângă, vor auzi: „Mergeţi, blestemaţilor,
în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui"13. Trebuie să te izbăveşti de la această a doua moarte.
Vei răspunde: în ce fel? Nu căuta ţapi şi tauri, în fine, nu-ţi sparge cufărul cu bani, nu zice în sufletul tău: „Aveam
bani ca să mă izbăvesc de barbari". Ca să te izbăveşti de la a doua moarte, trebuie să ai dreptate 14! Barbarul ar fi
putut să îţi ia banii înainte şi apoi să te facă prizonier, încât să nu mai ai cum să te salvezi din moment ce el posedă
tot ce ai tu şi pe tine. Tu nu îţi [poţi] pierde dreptatea împotriva voinţei tale. Ea rămâne în vistieria din străfundul
inimii. Păstreaz-o, stăpâneşte-o, datorită ei vei fi izbăvit de la a doua moarte. Această a doua moarte nu va exista
dacă nu o vrei deoarece [dreptatea] prin care eşti izbăvit de la această moarte va exista dacă tu vei vrea. Voinţa
dobândeşte dreptate de la Domnul şi o soarbe pe aceasta ca din izvorul său. Nimănui nu i se interzice să se apropie
de acest izvor dacă se apropie cu demnitate. În sfârşit, uită-te la ajutorul [pe care îl ai]. Banii de argint te-au izbăvit
de barbari. Banii te-au izbăvit de la prima moarte. De la a doua moarte te-a izbăvit sângele Domnului tău. El a avut
sânge din care să ne izbăvească pe noi. Şi a primit sânge ca sângele pe care l-a vărsat să fie spre salvarea noastră.
Sângele Domnului tău s-a dat pentru tine, dacă îl vrei. În caz că nu vei vrea să fie pentru tine, nu s-a dat pentru tine.
Căci poate
13
Cf. Mt. 25,41.
14
iustitia, -ae, cu sensul de „conduită corectă", în acord cu învăţătura creştină.
64
tu zici: „Dumnezeul meu a avut sânge prin care m-a izbăvit. Dar pentru că a pătimit deja, l-a dat pe tot. Ce să-I mai
rămână să dea şi pentru mine?".
în aceasta constă măreţia gestului, că a dat o dată, dar a dat pentru toţi. Sângele lui Hristos este mântuire pentru
cel care-l vrea, chin pentru cel care nu-l vrea. Prin urmare, de ce ai dubii că eşti scutit de la a doua moarte tu, care
nu vrei să mori? Eşti scutit de ea dacă vrei să îţi iei crucea şi să-L urmezi pe Domnul pentru că El Şi-a luat-o pe a Sa
şi a căutat robia.
Dragostea pentru viaţa lumească nu trebuie să încalce limita existenţei omeneşti pe care Dumnezeu a rânduit-o
pentru fiecare în parte
5. Fraţii mei, cei care iubesc aşa [cum am văzut] viaţa trecătoare nu vă îndeamnă foarte mult, [prin
comportamentul lor nepotrivit], să iubiţi întru totul viaţa veşnică? Câte nu fac oamenii pentru a mai trăi câteva zile
în plus! Cine va putea enumera încercările şi eforturile tuturor celor care vor să mai trăiască, dar care mor puţintel
după aceea? Câte nu săvârşesc pentru chiar aceste câteva zile! Pentru viaţa veşnică numai, ce săvârşim noi? Ce voi
zice [că facem] pentru a răscumpăra câteva zile şi pe pământ? Zic „câteva zile" dacă cel scutit [de moarte] va fi
bătrân. Zic „câteva zile" în cazul în care copilul, scutit [de moarte], va ajunge [un bătrân] neputincios. Nu zic că
[dacă] azi este răscumpărat, mâine poate va muri. Iată, câte nu fac în privinţa [acestei] nesiguranţe, câte nu fac din
cauza câtorva zile nesigure! Câte nu-şi închipuie! Dacă ar ajunge pe mâna medicilor din cauza bolii trupului şi
nădejdea sănătăţii depline ar fi pusă la îndoială de specialişti şi de cunoscători, dacă un medic oarecare ar fi în stare
să-l scutească [de moarte] pe cel lipsit de nădejde, câte nu i s-ar mai făgădui! în sfârşit, câte lucruri nesigure îi
comunică! Ca să trăiască încă puţin timp, i se ia lucrul din care se trăieşte. Însă dacă ar încăpea pe
65
mâna duşmanului sau a prădătorului, şi dacă tatăl ar fi ţinut captiv, copiii aleargă ca să nu fie ucis, ca să fie izbăvit.
Şi plătesc salvarea lui cu ceea ce urma să le rămână lor din avere, ca să-l poată lua cu ei. Ce ambiţii! Ce rugăciuni!
Ce încercări! Cine să explice aceasta? Şi, totuşi, vreau să zic ceva mai grav şi, dacă nu s-ar întâmpla, mai lipsit de
crezare. Ce zic? Că oamenii dau bani pentru a trăi, că nu-şi îndepărtează [răul din ei]. Cât mai plătesc pentru a mai
trăi puţintel, câteva zile, şi acestea nesigure! Cât mai plătesc pentru a mai trăi cu teamă, cu suferinţă! Câte nu dau
[în schimb]! Vai de neamul omenesc! Am zis că, pentru a trăi, ei plătesc ceva din care să trăiască: lucru care,
ascultaţi, este mai rău, este mai grav, este mai mârşav, precum am zis, incredibil dacă nu s-ar întâmpla! Pentru a li
se îngădui să mai trăiască puţintel, ei dau şi acel lucru din care ar putea trăi mereu.
Ascultaţi ce am zis şi înţelegeţi. Până acum acest subiect a fost nepătruns. Şi, totuşi, el îi impresionează pe mulţi
cărora deja Domnul le-a clarificat sensul, deşi era de nepătruns. Lasă-i [deoparte] pe cei care dau şi pierd lucrul din
care pot trăi [cu adevărat] pentru a li se permite să mai trăiască puţintel. Ia seama la aceia care, pentru a li se permite
să mai trăiască puţintel, pierd lucrul din care pot trăi veşnic. Despre ce este vorba? Se numeşte „credinţă",
„smerenie" se numeşte. Aceasta valorează cât toţi banii prin care se dobândeşte viaţa veşnică. Va veni un duşman
înfiorător pe neaşteptate şi nu-ţi va zice: „Dă-mi banii ca să trăieşti în continuare", ci îţi va zice: „Leapădă-te de
Hristos ca să trăieşti în continuare". Lucru pe care dacă-l vei face ca să ţi se îngăduie să mai trăieşti puţintel, pierzi
lucrul din care ai putea trăi veşnic. Pentru tine care te temeai de moarte, asta înseamnă să iubeşti viaţa? Om bun, de
ce te temeai de moarte dacă nu pentru că iubeşti viaţa? Hristos este viaţa. De ce mai doreşti o bucată mică de viaţă,
ca să o pierzi pe cea sigură? Oare nu ţi-ai pierdut cumva credinţa? Dar nu ai avut ce să pierzi... Ţine-te, aşadar, de
lucrul din care să trăieşti veşnic. Fii atent
66
la aproapele tău, la câte face ca să mai trăiască un pic. Fii atent şi la cel care s-a lepădat de Hristos! Cât de mult rău
a făcut pentru cele câteva zile de viaţă. Şi tu nu vrei să dispreţuieşti aceste câteva zile de viaţă în plus, ca să nu mai
mori nicicând şi să trăieşti pe vecie, ca să fii păzit de Mântuitorul tău, ca să fii comparat cu îngerii din veşnica
împărăţie? Ce ai iubit? Ce ai pierdut? Nu ţi-ai luat crucea ca să-L urmezi pe Domnul!
Pierderea sufletului şi găsirea lui în numele lui Hristos
6. Vezi cât de prevăzător te vrea Cel Care ţi-a zis ţie: „Ia-ţi crucea şi urmează-Mă. Cel ce-şi va găsi sufletul
spune îl va pierde. Şi cel care îl va pierde pentru Mine, îl va găsi". Cel ce şi-l va găsi, îl va pierde. Cel care şi-l va
pierde, îl va găsi. Ca să îl pierzi, mai întâi trebuie să îl găseşti. Şi, deşi îl vei pierde, la final trebuie să-l găseşti din
nou. De două ori îl găseşti şi, la mijlocul drumului, se trece printr-o singură pierdere. Nimeni nu poate să-şi piardă
sufletul pentru Hristos dacă mai întâi nu şi l-a găsit. Şi nimeni nu-şi poate găsi sufletul în Hristos dacă nu şi l-a
pierdut mai întâi. Găseşte-l ca să îl pierzi. Pierde-l ca să îl găseşti. Cum o să-l găseşti mai înainte, ca să ai ce pierde?
Când te gândeşti că într-o anumită măsură eşti muritor, când te gândeşti că El te-a făcut şi ţi-a creat sufletul suflând
peste tine! Şi vei vedea că îl datorezi Celui Care ţi l-a dat: trebuie să i-l înapoiezi Lui, Celui Care ţi l-a oferit.
Sufletul trebuie să fie păzit de Cel Care ţi l-a hotărât. Ţi-ai găsit sufletul tu, cel care ţi l-ai găsit în credinţă. Căci ai
avut credinţa aceasta şi ţi-ai găsit sufletul. Erai pierdut înainte să ai credinţă. Ţi-ai găsit sufletul: mort fuseseşi în
lipsa [ta] de credinţă, ai înviat în credinţă. Eşti la fel cu cel de care se zice: „Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a
aflat"15. Prin urmare, ţi-ai găsit sufletul în credinţa
15
Cf. Lc. 15,32.
67
adevărată dacă ai înviat din moartea lipsei de credinţă. Altfel spus, ţi-ai găsit sufletul. Pierde-l şi sufletul să-ţi fie
sămânţă. Că şi agricultorul, treierând şi vânturând, a găsit grâu. Şi pierde grâul, semănându-l din nou. În arie se
găseşte ceea ce pierise sub formă de sămânţă. Piere sub formă de sămânţă ceea ce se găseşte sub formă de recoltă.
Prin urmare, cel ce îşi va găsi sufletul, îl va pierde. De ce este leneş la semănat cine se preocupă să adune [rodul]?
Viaţa în Hristos este veşnică
7. Totuşi, vezi unde îţi găseşti [sufletul] şi de ce îl pierzi. Căci unde l-ai găsi dacă nu ţi-ar face lumină Cel
Căruia i se zice: „Tu vei aprinde făclia mea, Doamne" 16? Prin urmare, l-ai găsit deja pentru că El îţi aprinde făclia.
Vezi de ce îl pierzi căci nu trebuie pierdut ici-colo ceea ce s-a găsit cu atâta conştiinciozitate. [Hristos] nu afirmă:
„Cel ce îl va pierde, îl va găsi", ci: „Cel ce îl va pierde pentru Mine". Dacă, de exemplu, ai privi la trupul unui
negustor naufragiat pe ţărm? îţi dau lacrimile şi, plin de milă, zici: „Vai de acest om!". Şi-a pierdut sufletul pentru
aur. E bine că-l plângi, e bine că simţi milă pentru el. Îi dai plânsul tău celui căruia nu îi oferi şi ajutorul. Într-
adevăr, o fi putut el să-şi piardă sufletul pentru aur, [dar] nu va putea să îl [re]găsească datorită aurului. A fost în
stare să-şi păgubească sufletul, [dar] s-a dovedit mai puţin în stare să şi-l [re]câştige. Nu trebuie să se ia în calcul ce
anume a pierdut, ci de ce a pierdut. Dacă din cauza avariţiei [a pierdut], iată unde-i zace trupul, unde este ceea ce îi
era drag! Şi totuşi, avariţia i-a comandat şi din cauza aurului i-a fost pierdut sufletul. Datorită lui Hristos, sufletul nu
piere, nici nu [poate] să piară. Neghiobule, nu te îndoi: ascultă sfatul Creatorului! El însuşi te-a plămădit ca să-L
cunoşti, El, Cel Care te-a făcut înainte
16 Cf. Ps. 17,31.
68
ca tu să fii cel care îl cunoşti. Ascultă, nu sta la îndoială, pierde-ţi sufletul pentru Hristos! îi încredinţezi Creatorului
credincios ceea ce ţi se zice că [trebuie] să pierzi. Tu îl vei pierde, sigur, dar îl primeşte El, Căruia nimic nu îi piere.
Dacă iubeşti riaţa, pierde-o ca să o găseşti. Pentru că atunci când o vei găsi, nu vei mai avea ce să pierzi, nu vei mai
avea motiv pentru care să o pierzi. într-adevăr, este găsită viaţa aceea care nu poate pieri deloc. Că şi Hristos,
născându-Se, murind şi înviind, ţi-a dat un exemplu: „Trezindu-Se din morţi, nu mai moare şi moartea nu va mai
avea stăpânire asupra Lui"17.
17
Cf. Rom. 6,9.
Predica 349 Despre iubire şi despre orbul care a primit lumină1
De câte feluri este iubirea
1.1. Apostolul ne vorbea despre iubire puţin mai înainte, când se dădea citire Epistolei sale. Şi ne-a încredinţat-o
astfel, încât să înţelegem că toate celelalte lucruri, chiar dacă sunt mari daruri de la Dumnezeu, nu ne sunt de folos
la nimic în absenţa ei. Însă când ea există [în om], nu poate exista singură. Aşadar, să vă prezentăm şi noi, iubiţi
credincioşi, o predică despre iubire. Una este iubirea divină, alta este iubirea omenească. Una este iubirea
omenească îngăduită, alta este iubirea omenească neîngăduită. Despre aceste trei tipuri de iubire sau dragoste la
latini, ea are două nume2, în greceşte se zice: ăyânri voi spune ceea ce Domnul îmi va trimite în dar [să spun]. Deci,
aceasta este prima împărţire pe care am făcut-o. Am zis că există o iubire omenească, alta divină. Am împărţit-o pe
cea omenească în două, că una este cea îngăduită, alta este cea neîngăduită. Prin urmare, mai întâi vă vorbesc despre
cea îngăduită, care nu este criticată. Apoi, despre cea neîngăduită, care este blamată. În al treilea rând, despre cea di-
vină care ne duce în împărăţia [cerurilor].
1 Predica 349, De charitate et de caeco illuminato, a fost rostită cel mai probabil în anul 412 d.Hr. Textul
latinesc a fost preluat din Patrologia Latina 39,1529-1533.
2
are în vedere termenii menţionaţi mai devreme, caritas şi dilectio.
70
Comparaţia între iubirea pe care o simt oamenii şi iubirea pe care o simt animalele sălbatice
II2. Ca să comunic pe scurt ideea, este îngăduită iubirea omenească arătată faţă de soţie. Este neîngăduită cea
arătată faţă de o desfrânată sau faţă de soţia altcuiva. De fapt, [chiar şi] în for şi în pieţe este preţuită mai mult
iubirea îngăduită decât [iubirea pentru] o desfrânată. În casa lui Dumnezeu, în templul lui Dumnezeu, în cetatea lui
Hristos, în trupul lui Hristos, dragostea pentru o desfrânată îl duce pe cel care iubeşte şi în iad. Prin urmare, aveţi
iubire îngăduită! Este omenească. Ei bine, precum am zis, este îngăduită. Însă nu numai că este îngăduită astfel
încât să fie permisă, ci este îngăduită în aşa fel încât, dacă va lipsi, să fie criticată. Să vi se îngăduie să-i iubiţi cu
iubire omenească pe soţi, pe soţii, pe copii, pe prietenii voştri, pe concetăţenii voştri. Toate aceste persoane resimt
necesitatea unei legături şi, într-un fel, se lipesc unele de altele prin iubire. Dar vedeţi că pot simţi această iubire şi
cei necuvioşi, adică păgânii, iudeii, ereticii. Care din ei nu îşi iubeşte soţia, copiii, fraţii, vecinii, rudele, prietenii şi
aşa mai departe? Aşadar, este o iubire omenească aceasta. Dacă cineva se sălbăticeşte printr-o aşa răutate, încât îşi
pierde şi sentimentul omenesc al dragostei, şi dacă nu şi-ar mai iubi copiii şi nu şi-ar mai iubi soţul, soţia, nu trebuie
considerat om.
în realitate, nu trebuie lăudat cel care îşi iubeşte copiii. Dar trebuie blamat cel care nu şi-i iubeşte. Să vedem,
până în acest punct, cine mai împărtăşeşte acest tip de dragoste. Şi fiarele îşi iubesc puii: şerpii şi-i iubesc, tigrii şi-i
iubesc, leii şi-i iubesc. Căci nu există niciun animal sălbatic care să nu le murmure puilor şoapte dulci. Deşi îi
înfricoşează pe oameni, celor mici le poartă de grijă. Leul rage în pădure ca nimeni să nu treacă prin ea. [Când] intră
în peştera unde îşi ţine puii, abandonează toată furia din cruzimea lui. O lasă afară, nu intră [în peşteră] cu ea. Prin
urmare, cine nu îşi iubeşte copiii,
71
este mai rău şi decât leul. Acestea sunt simţăminte omeneşti şi sunt îngăduite.
Iubirea omenească neîngăduită
III.3. Feriţi-vă de iubirea neîngăduită! Sunteţi mădularele lui Hristos şi trupul lui Hristos sunteţi. Ascultaţi-l pe
Apostolul [Pavel] şi înfricoşaţi-vă. Căci nu a putut să zică mai sobru, nu a putut să-i îndepărteze pe creştini de
iubirea desfrânată într-un mod mai vehement, mai aspru decât acolo unde a zis: „Luând, deci, mădularele lui Hristos
le voi face mădularele unei desfrânate?" 3. Însă ca să zică acest lucru, afirmă mai sus: „Nu ştiţi că cel ce se lipeşte de
o desfrânată este un singur trup cu ea?"4. Şi a dat mărturie din Scriptură ceea ce a fost scris acolo: „Şi vor fi doi într-
un singur trup"5. S-a zis aceasta prin voia lui Dumnezeu, dar s-a zis în legătură cu bărbatul şi cu soţia lui, caz în care
este îngăduită iubirea, caz în care este permisă, fiind cinstită. Nu s-a zis în legătură cu împrejurările în care este
ruşinoasă, neîngăduită, blamabilă din toate punctele de vedere. Precum trupul devine unul în împreunarea îngăduită
dintre bărbat şi soţia lui, tot aşa trupul devine unul în împreunarea neîngăduită dintre o desfrânată şi cel care umblă
după ea. Deci, când trupul devine unul, [atunci] să te înfricoşeze, să te îngrozească ceea ce [Apostolul Pavel] a
adăugat: „Luând, deci, mădularele lui Hristos". Ia seama, creştine, la mădularele lui Hristos! Nu lua seama la
mădularele lui Hristos din alt om, ci din tine, care ai fost răscumpărat cu sângele lui Hristos. „Luând, deci,
mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate". Cel pe care nu-l înfioară acest lucru, [trebuie] să se
înfioare totuşi [de judecata lui] Dumnezeu.
3
Cf. I Cor. 6,15.
4
Cf. I Cor. 6,16.
5
Cf. Fc. 2,24.
72
O iubire omenească neîngăduită nu îşi are locul lângă iubirea pentru Hristos
IV.4. Pe scurt, vă implor, fraţii mei! Iată, să zicem că Dumnezeu le-a făgăduit unora ca aceştia că nu-i va
pedepsi şi că a zis: „Mă voi milostivi de cei care vor face asemenea lucruri. Nu îi voi osândi", ceea ce nu este
adevărat. Să ne imaginăm că Dumnezeu a zis aşa. Şi, după ce a făgăduit că nu-i va pedepsi, îşi mai ia fiecare
mădularele lui Hristos şi face din ele mădularele unei desfrânate? Nu face aşa dacă în el există dragoste divină, al
treilea [tip de iubire pe care l-am menţionat]. În realitate, am amintit trei tipuri de dragoste. Am promis că voi spune
ceea ce Domnul îmi dă [să spun] despre toate trei: despre cea omenească îngăduită, despre cea omenească
neîngăduită şi, în plus, despre cea supremă, [care este] divină.
Să aducem în faţă iubirea divină şi să o aşezăm dinaintea tipurilor de iubire omenească şi să zicem: „Iată,
aceasta este iubirea omenească îngăduită, arătată faţă de o soţie, faţă de fiice şi faţă de alte rude, în viaţa aceasta
pământească. Iat-o pe cealaltă, iubirea neîngăduită, arătată faţă de o desfrânată, faţă de slujitoarea altcuiva, faţă de
fiica altcuiva (care nu a fost peţită sau făgăduită în căsătorie), faţă de soţia altcuiva. Înaintea ta există două tipuri de
iubire: cu care din ele vrei să rămâi? Cel care alege să rămână cu cea omenească îngăduită, fireşte, nu rămâne cu cea
omenească neîngăduită. Nimeni să nu-şi zică: „Le păstrez pe ambele". Dacă le păstrezi pe amândouă, acceptând
dragostea desfrânatei, faci într-un fel o nedreptate stăpânei casei, care locuieşte acolo, adică iubirii divine. Căci
socotesc că dacă eşti un bărbat căsătorit şi iubeşti o desfrânată, nu o trimiţi în casa ta ca să locuiască împreună cu
stăpâna casei, [adică cu soţia ta]. Nu mergi tu până-ntr-acolo! Cauţi întunericul, cauţi ascunzişuri, nu îţi mărturiseşti
ruşinea. Dar [este vorba aici] şi despre cei care nu au soţii şi umblă după desfrânate, ca să zicem aşa, într-un mod
mai îngăduit (am zis: „ca
73
să zicem aşa" pentru că şi ei sunt osândiţi, dacă sunt credincioşi). Socotesc că adolescentul nu are încă soţie: dacă
iubeşte o desfrânată, nu o pune să locuiască împreună cu sora lui, nu o pune să locuiască împreună cu mama lui, ca
să nu ştirbească decenţa omenească, să nu jignească frumuseţea sângelui lui. Prin urmare, dacă pe desfrânata pe care
o iubeşti nu o pui să locuiască împreună cu mama ta, împreună cu sora ta ca să nu jigneşti frumuseţea sângelui tău,
precum am zis, dai prilejul [totuşi] ca dragostea pentru o desfrânată să locuiască în inima ta împreună cu dragostea
pentru Dumnezeu şi jigneşti frumuseţea sângelui lui Hristos?
Orbul credincios îşi recapătă vederea în urma rugăminţii adresate lui Hristos
V.5. Iubiţi-L pe Dumnezeu! Nu veţi găsi nimic mai bun [ca El]. Iubiţi argintul pentru că este mai bun decât
fierul şi arama. Iubiţi mai mult aurul pentru că este mai bun decât argintul. Iubiţi mai mult pietrele preţioase pentru
că depăşesc şi valoarea aurului. În fine, iubiţi lumina pe care se înspăimântă să o lase în urmă oricine se teme de
moarte! [Iarăşi] spun, iubiţi lumina cum a dorit-o printr-o dragoste imensă cel care a strigat după Iisus: „Fiul lui
David, fie-Ţi milă de mine!"6. Orbul striga în timp ce Hristos [trecea pe lângă el], căci îi era frică să nu treacă şi să
nu-l tămăduiască. Şi cât [de tare] striga? Deşi mulţimea îi interzicea să mai strige, striga atât de tare, încât nu tăcea.
A învins [mulţimea] care îi era potrivnică, L-a oprit în loc pe Mântuitor. În ciuda mulţimilor care făceau zgomot şi
care îi interziceau să mai strige, Iisus a stat în loc, l-a chemat şi i-a zis: „Ce voieşti să îţi fac?". Spune [orbul]:
„Doamne, să văd". „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit"7.
6
Cf. Lc. 18,38.
7
Cf. Lc. 18,41-42.
74
Iubiţi-L pe Hristos, doriţi lumina care este Hristos. Dacă [orbul] a dorit lumina trupului, cu cât mai mult trebuie
să vă doriţi voi lumina inimii! Nu prin voce să-L strigăm [pe Hristos], ci prin purtarea [noastră dreaptă]! Să trăim în
sfinţenie, să nu dăm o mare însemnătate lumii [acesteia, trecătoare]: nimic să nu fie al nostru din tot ceea ce este
trecător. Când vom trăi aşa, oamenii acestei vieţi pământeşti ne vor înfiera ca şi cum ne-ar iubi. Ei iubesc pământul,
au gust de ţărână, nu trag nimic, [nicio învăţătură] legată de cele cereşti, nu se bucură de adierile nestânjenite venite
din inimă, ci se bucură de cele [respirate] pe nări. Ne vor înfiera fără îndoială şi dacă vor vedea că noi dispreţuim
lucrurile omeneşti, lucrurile pământeşti, vor zice: „De ce pătimeşti? De ce te comporţi ca un nebun?". Mulţimea se
împotriveşte ca orbul să strige. [Prin urmare], sunt şi unii creştini care resping traiul creştinesc, pentru că şi
mulţimea aceea mergea împreună cu Hristos, dar îl respingeau pe omul care I se adresa cu voce tare lui Hristos şi
care dorea lumină prin bunăvoinţa lui Hristos însuşi. Există astfel de creştini. Dar noi să îi învingem, să trăim în
sfinţenie şi viaţa însăşi să ne fie vocea [cu care-L strigăm] pe Hristos. El Se va opri în loc, pentru că El stă în loc.
Sensul trecerii lui Hristos prin lumea pământească
VI6. Şi aici este un mare mister. Când orbul a strigat, Hristos era în trecere. Când l-a tămăduit, El a stat în loc.
Trecerea lui Hristos să ne atragă atenţia, ca să-L strigăm. Ce trecere este trecerea lui Hristos? El a trecut prin orice
lucru vremelnic pe care l-a suportat pentru noi. S-a născut, a trecut [prin această etapă]. Oare Se mai naşte?! [Nu], A
crescut, a trecut [prin această etapă]. Oare mai creşte? [Nu]. A supt lapte. Oare mai suge lapte? [Nu]. Obosit, a
dormit. Oare mai doarme? [Nu]. A mâncat şi a băut. Oare mai face acest lucru? [Nu]. În sfârşit, a fost prins, a fost
legat, a fost lovit, a fost încununat cu spini, a fost pălmuit
75
[şi] culcat la pământ, a fost murdărit cu salivă, a fost atârnat pe crucea din lemn, omorât, străpuns cu sabia, îngropat.
A înviat. Este încă în trecere. Se urcă la cer, şade de-a dreapta Tatălui 8. S-a oprit în loc. Strigă cât poţi: îţi dă lumină
acum9. căci El stătea în loc în El însuşi: „Cuvântul era la Dumnezeu", fireşte, pentru că nu suferea transformare. „Şi
Dumnezeu era Cuvântul."10 „Şi Cuvântul S-a făcut trup."11 Trupul a făcut multe în treacăt şi a pătimit. Cuvântul a
stat în loc. Inima este luminată de acest Cuvânt deoarece trupul, pe care Cuvântul l-a primit, este cinstit de Cuvânt.
Dă deoparte Cuvântul, ce este trupul? Este ceea ce este trupul tău. Însă, pentru ca trupul lui Hristos să fie cinstit
[cum se cuvine], „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit în noi" 12. Prin urmare, să strigăm [către Hristos] şi să trăim
în sfinţenie!
Iubirea pentru Hristos
VII.7. Iubiţi-vă copiii, iubiţi-vă soţii, soţiile chiar dacă îi iubiţi după obiceiurile vieţii pământeşti! Trebuie să-i
iubiţi după legea lui Hristos ca să le veniţi în ajutor după legea lui Dumnezeu. Şi să nu-L iubiţi decât pe Hristos, Cel
din ei! Şi să huliţi la ai voştri faptul că nu vor vrea să-L aibă pe Hristos în ei, dacă se va întâmpla.
Aceasta este iubirea divină. La ce le va folosi lor iubirea voastră trecătoare şi muritoare? Cu toate acestea, şi
când îi
8
Autorul aşază trecerea lui Hristos prin viaţa pământească în relaţie cu etapele inerente existenţei omeneşti:
naştere, creştere, moarte. Oprirea în loc a lui Hristos este asimilată, pe de o parte, exercitării atributelor Sale divine
(moment semnificativ în episodul tămăduirii orbului), iar pe de altă parte, învierii.
9
Deşi vede cu ochii trupeşti, omul este considerat orb atâta vreme cât nu-şi deschide inima, cât nu învaţă să
iubească. Cerând îndurare de la Dumnezeu, va primi ajutorul sperat prin slava ce se va revărsa asupra lui.
10
Cf. In 1,1.
11
Cf. In 1,14.
12
Cf. In 1,14.
76
iubiţi omeneşte, iubiţi-L mai mult pe Hristos! Nu zic să nu îţi iubeşti soţia, dar iubeşte-L mai mult pe Hristos! Nu
zic să nu-ţi iubeşti tatăl, nu zic să nu-ţi iubeşti copiii, dar iubeşte-L mai mult pe Hristos! Ascultă ce zice El, ca să nu
socoteşti că sunt cuvintele mele: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de
Mine"13. Când auzi: „Nu este vrednic de Mine", nu te temi? Cel despre care zice Hristos: „Nu este vrednic de
Mine", nu este împreună cu El. Cel care nu va fi cu el, unde va fi? Dacă nu-ţi place să fii cu El, teme-te să fii fără
El. De ce: „Teme-te să fii fără El"? Pentru că vei fi împreună cu diavolul dacă nu vei fi cu Hristos. Şi unde va fi
diavolul? Ascultă-L pe Hristos însuşi: „Duceţi-vă în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui" 14.
Dacă nu te aprinzi de focul cerului, teme-te de focul gheenei. Dacă nu-ţi place să fii printre îngerii lui Dumnezeu,
teme-te să fii printre îngerii diavolului. Dacă nu-ţi place să fii în împărăţia [cerurilor], teme-te să fii în vatra focului
arzător care nu se stinge, care este veşnic. Frica să te stăpânească mai întâi şi va exista acolo dragoste. Frica să-ţi fie
îndrumător. Să nu rămână în tine, ci să te conducă la iubire ca la un profesor!
13
Cf. Mt. 10,37.
14
Cf. Mt. 25,41.
Predica 350
Despre iubire1
Iubirea este rădăcina tuturor lucrurilor bune
1. Fraţii mei, cel a cărui inimă este plină de iubire înţelege fără vreo greşeală şi păzeşte fără vreun efort
învăţătura adâncă, bogată şi foarte cuprinzătoare a Sfintelor Scripturi. Pentru că zice Apostolul: „însă împlinirea
legii este iubirea"2. Şi într-un alt loc: „Iar ţinta poruncii este iubirea din inimă curată şi din cuget bun şi din credinţă
nefăţarnică"3. Care este ţinta poruncii dacă nu realizarea poruncii? Şi ce este săvârşirea poruncii dacă nu împlinirea
legii? Aşadar, ceea ce s-a zis acolo: „împlinirea legii este iubirea", s-a zis şi aici: „Ţinta poruncii este iubirea". Şi nu
poate deloc exista vreo îndoială că templul lui Dumnezeu este omul, în care locuieşte iubirea. Căci şi [Apostolul]
Ioan zice: „Dumnezeu este iubire"4. Zicându-ne Apostolii aceste lucruri şi punând în valoare superioritatea
[sentimentului numit] iubire, nu au putut să ne transmită altceva decât ceea ce au mâncat împreună5. Chiar Domnul,
hrănindu-i din cuvântul Adevărului, din cuvântul iubirii, care este El însuşi, Pâinea cea Vie, Care din cer coboară,
spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul"6. Şi din
1 Predica 350, De charitate, a fost rostită în intervalul 425-430 d.Hr. Textul latinesc a fost preluat din Patrologia
Latina 39,1533-1535.
2
Cf. Rom. 13,10.
3
I Tim. 1, 5.
4
Cf. I In 4,8.
5
Aluzie la Cina cea de Taină şi la metafora hranei spirituale.
6
Cf. In 13,34.
78
nou: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul" 7. El, Care a venit să
anuleze stricăciunea cărnii prin dispreţuirea [chinului de pe] cruce şi să dezlege vechiul lanţ al morţii noastre prin
noutatea morţii Sale, l-a înnoit pe om prin poruncă nouă. Căci moartea omului era un lucru vechi. Ca acest lucru să
nu aibă mereu putere asupra omului, s-a făcut un lucru nou, prin moartea lui Dumnezeu. Dar pentru că a murit în
trup, nu în starea Sa divină, nu a îngăduit ca moartea cărnii să fie veşnică, [acest lucru săvârşindu-se] în numele
vieţii veşnice a stării Sale divine. Aşadar precum zice Apostolul: „A murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru
îndreptarea noastră"8. Deci, Cel Care a adus noutatea vieţii împotriva morţii celei vechi, Acela a opus vechiului
păcat o poruncă nouă. De aceea, oricine eşti tu, [dacă] vrei să distrugi vechiul păcat, înlătură lăcomia [din tine] prin
noua poruncă şi apără iubirea! Căci la fel cum lăcomia este rădăcina tuturor lucrurilor rele, la fel şi iubirea este
rădăcina tuturor lucrurilor bune.
Lectura Sfintelor Scripturi sădeşte în noi sentimentul iubirii
2. Iubirea prin care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele [nostru] posedă fără teamă toată măreţia şi întinderea
cuvintelor divine. Căci Unul învăţător ceresc ne dă învăţătură şi zice: „Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Şi îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două
porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii" 9. Aşadar, dacă nu ai vreme să te uiţi cu atenţie la toate paginile sfinte,
să explici toate învelişurile predicilor10,
7
Cf. In 13, 35.
8
Rom. 4, 25.
9 Cf. Mt. 22,37-40.
10
Se referă aici la sensurile figurate ale mesajului biblic.
79
să pătrunzi toate tainele Scripturilor, păstrează iubirea de care toate depind. Astfel, vei păstra [în suflet] ceea ce ai
învăţat acolo. Vei păstra [în suflet] şi ceea ce nu ai învăţat încă. De cunoşti iubirea, cunoşti ceva de care depinde
ceea ce poate nu cunoşti [încă]. Iubirea se manifestă şi în ceea ce înţelegi din Scripturi, [dar] se ascunde [şi] în ceea
ce nu înţelegi. Aşadar, cel ce se poartă cu iubire păstrează şi ceea ce se manifestă, şi ceea ce se ascunde în
cuvântările divine.
îndemnul la iubire
3. Din acest motiv, fraţilor, căutaţi iubirea, lanţul dulce şi sănătos al sufletelor. Fără de ea, bogatul este sărac şi
cu ea, săracul este bogat. Ea îndură în situaţii potrivnice şi se îndulceşte în situaţii favorabile. În pătimirile crude, ea
este puternică. În lucrările bune, ea este surâzătoare. În ispită, ea este foarte prevăzătoare, în ospeţie, ea este foarte
darnică. Între fraţi adevăraţi, ea este foarte veselă, între fraţi prefăcuţi, ea este foarte răbdătoare. În jertfa lui Abel
este recunoscătoare, în potopul lui Noe este liniştită, în rătăcirile lui Avraam este foarte credincioasă, în jignirile
aduse lui Moise este foarte indulgentă, în necazurile lui David, foarte docilă. În cazul celor trei tineri, aşteaptă cu
nevinovăţie flăcări blânde11. În cazul Macabeilor, îndură cu putere flăcările sălbatice12. În cazul Suzanei, iubirea este
castă faţă de bărbat, în Ana [iubirea] este castă după [moartea] bărbatului, în Maria [iubirea] este castă în lipsa
vreunui bărbat. În cazul Apostolului Pavel, iubirea este nestânjenită pentru a-şi susţine cauza, umilă în cazul
Apostolului Petru, pentru a se supune. Este omenească în creştini pentru a se mărturisi, divină în Hristos pentru a
ierta. Dar pot eu să zic ceva mai important şi mai plin de sens în legătură cu iubirea decât
11 Dan. 3.
12
Cf. II Mac. 7.
80
laudele pe care Domnul le intonează prin gura Apostolului? El face dovada mijlocului celui mai distins [de a le
transmite], zicând: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar iubire nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare
sau chimval răsunător. Şi de voi avea darul profeţiei şi tainele toate le voi cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de voi avea
toată credinţa încât astfel să mut munţii, iar iubire nu am, nimic nu sunt. Şi de voi da toată avuţia mea şi de voi
împărţi săracilor toate ale mele şi de voi încredinţa trupul meu ca să fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Iubirea este generoasă, iubirea este binevoitoare. Iubirea nu pizmuieşte, nu face strâmbătate, nu se trufeşte, nu se
poartă cu necuviinţă, nu caută cele ce sunt ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le suferă. Iubirea nu
cade niciodată"13.
Cât de mare este iubirea! Sufletul literaturii [sfinte], virtutea profeţiei, existenţa tainelor, temelia cunoaşterii,
rodul credinţei, bogăţia săracilor, viaţa muritorilor. Ce lucru este pe atât de plin de generozitate pe cât este moartea
pentru cei necuvioşi? Ce lucru este pe atât de binevoitor pe cât este iubirea pentru vrăjmaşi? Este singura pe care
fericirea altcuiva nu o apasă pentru că nu pizmuieşte. Este singura pe care fericirea nu o scoate la iveală, pentru că
nu se trufeşte. Este singura pe care cugetul cel rău nu o împunge, pentru că nu face strâmbătate. Este liniştită printre
jigniri, în ură este politicoasă, în mânie, este paşnică, în viclenie este nevinovată. Suspină printre nedreptăţi, respiră
în Adevăr. Ce este mai puternic decât ea, nu în privinţa răsplătirii nedreptăţilor cu aceeaşi monedă, ci în privinţa
trecerii lor cu vederea? Ce are mai multă credinţă ca ea, nu în scopul [dobândirii] deşertăciunii, ci în scopul
[dobândirii] veşniciei? De fapt, pe toate le îndură în viaţa prezentă
81
întrucât le crede pe toate care au legătură cu viaţa viitoare. Şi le suferă pe toate care sunt statornicite aici, [în viaţa
pământească], pentru că le nădăjduieşte pe toate care sunt făgăduite acolo. Pe bună dreptate nu cade niciodată. Prin
urmare, căutaţi iubirea şi oferiţi-o cu sfinţenie, gândindu-vă la rodul dreptăţii. Şi, în laudele care i se aduc, orice veţi
găsi voi mai plin de însemnătate decât mi-a fost mie cu putinţă să spun, să se regăsească în purtarea voastră. Căci
trebuie ca predica unui vârstnic să fie nu doar sobră, ci şi scurtă.
13
Cf. I Cor. 13,1-8.
Predica 350 A Despre iubire şi despre a-L iubi doar pe Dumnezeu1
Lăcomia îl îmbătrâneşte pe om, iubirea îl înnoieşte
1. Iubiţi credincioşi, nu trecem cu vederea faptul că zi de zi inimile [voastre] se hrănesc pe săturate cu
îndemnurile din lecturile divine şi cu hrana cuvântului lui Dumnezeu. Totuşi, de dragul nevoii de iubire care ne
aprinde pe unii faţă de ceilalţi, trebuie să zicem câte ceva, iubiţi credincioşi. Ce altceva [putem să zicem] decât
despre iubirea însăşi? Dacă va voi cineva să vorbească despre ea, nu alege pentru sine lectura căreia să-i dea citire,
tocmai pentru a da prilejul unor dezbateri pe marginea iubirii. Căci orice pagină, oricare este deschisă, glăsuieşte
despre iubire. Domnul ne este martor şi încă din Evanghelie ni se aminteşte aceasta. Pe când a fost întrebat care erau
cele mai importante porunci din Lege, a răspuns: „Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot
sufletul tău şi din tot cugetul tău"2 şi „Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" 3. Şi ca să nu cauţi altceva în
paginile sfinte, a adăugat, afirmând: „Pe aceste două porunci se sprijină toată Legea şi Proorocii" 4. Dacă toată Legea
şi Proorocii se sprijină
1
Predica 350 A, De charitate et de solo arnando Deo, a fost rostită mai devreme de anul 399 d.Hr. Textul
latinesc a fost preluat din ediţia Adalbert Hamman (ed.), Patrologiae cursus completus. Series Latina,
Supplementum II, Ed. Gamier Freres, Paris, 1960,449-452.
2
Cf. Mt. 22, 37.
3
Cf. Mt. 22, 39.
4
Cf. Mt. 22,40.
84
pe aceste două porunci, cu cât se sprijină mai mult pe ele Evanghelia?!
Iubirea îl înnoieşte pe om căci la fel cum lăcomia îl îmbătrâneşte pe om, aşa îl înnoieşte iubirea. De aici, oftând
[omul] în lupta cu lăcomia, afirmă: „îmbătrânit-am între toţi vrăjmaşii mei" 5. Însă Domnul însuşi dă de înţeles acum
că iubirea ţine de omul cel nou: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul" 6. Prin urmare, dacă Legea şi
Proorocii se sprijină pe iubire, deoarece se pare că Vechiului Testament i s-a conferit valoare prin Lege şi Prooroci,
cu cât mai mult se sprijină pe iubire Evanghelia, care este foarte limpede numită „Noul Testament"! El nu are
legătură decât cu iubirea din moment ce Domnul a spus că porunca Sa nu este decât „să vă iubiţi unii pe alţii"! Şi a
numit „nouă" porunca aceasta, şi a venit spre înnoirea noastră, şi ne-a făcut oameni noi, şi ne-a făgăduit o nouă
moştenire, şi aceasta veşnică!
Relaţia dintre iubirea pentru Dumnezeu şi frica faţă de Dumnezeu apare diferit reprezentată în Vechiul şi în
Noul Testament
2. Dacă poate vă gândiţi cum anume i se mai zice Legii şi „Vechiul Testament" şi cum se sprijină ea pe iubire
deşi iubirea îl înnoieşte pe om şi are legătură cu omul cel nou -motivul este acesta: se foloseşte ca [denumire]
„Vechiul Testament" pentru că acolo [se face referire la o] făgăduinţă care este de natură pământească şi Domnul
promite o împărăţie pământească celor care îl cinstesc. Dar au existat şi atunci iubitori de Dumnezeu, cei care să-L
iubească gratuit şi care să-şi cureţe inimile lor în El printr-un suspin neprihănit. Fiindu-le îndepărtat vălul vechilor
făgăduinţe, au ajuns la preînchipuirea Noului Testament ce avea să vină şi au înţeles că toate cele ce
5
Cf. Ps. 6,7.
6
Cf. In 13, 34.
85
au fost poruncite sau făgăduite în Vechiul Testament, după legea omului vechi, erau preînchipuiri ale Noului
Testament. Domnul avea să le împlinească în vremea din urmă căci zice Apostolul foarte limpede: „însă toate
acestea li s-au întâmplat acelora ca preînchipuiri. Au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile
veacurilor"7.
Aşadar, Noul Testament era vestit într-un mod tainic şi era vestit în vechile preînchipuiri. Însă apropiindu-se
vremea Noului Testament, el a început să fie propovăduit limpede şi să se povestească şi să se prezinte acele
preînchipuiri în felul în care se înţelegea Noul Testament când Vechiul Testament l-a făgăduit. Deci, Moise era
vestitorul Vechiului Testament. Dar [Moise], cel care vestea Noul Testament, îşi dădea seama [de importanţa]
Noului Testament; a anunţat Vechiul Testament poporului trupesc, el însuşi a înţeles în duh Noul Testament.
Apostolii însă erau vestitorii şi erau şi slujitorii Noului Testament, dar nu pentru că atunci nu exista ceea ce s-a
manifestat apoi prin ei. Aşadar, în Vechiul Testament exista iubire, în Noul Testament există iubire. Dar în Vechiul
Testament, iubirea era mai tainică, teama era mai la vedere. Însă în Noul Testament, iubirea se manifestă mai clar,
teama este mai mică. De fapt, pe cât creşte iubirea, pe atât scade teama. Într-adevăr, crescând iubirea, sufletul
devine mai liniştit. Acolo unde există o linişte deplină, nu există nicio teamă, căci zice Apostolul Ioan: „Iubirea
desăvârşită alungă frica"8.
Iubirea sălăşluieşte în rădăcina omului. La fel ca în cazul plantelor, ea este nevăzută, dar dă rod
3. Prin urmare, despre iubire vorbind noi cu voi, [credincioşi cu suflet] curat, am acceptat şi prilejul de a discuta
7
C. I Cor. 10,11.
8
C IIn4,18.
86
despre prezentul Psalm9 căci, aşa cum am zis, oricărei pagini dumnezeieşti, [din Sfânta Scriptură], i s-ar da citire 10,
nu ne-ar îndemna la nimic altceva decât la iubire. Vedeţi voi, dacă vorbele divine au vreun rol, nu au decât rolul de
a sădi în noi iubirea. Vedeţi voi, dacă ele fac ceva, nu fac decât să ne aprindă, să ne înflăcăreze, să râvnim, să oftăm,
să suspinăm până ajungem la destinaţie. Trudind oamenii pe pământ şi fiind statorniciţi printre ispite, observă
adeseori, cu inimă de muritor şi cuget slab, cum cei răi obişnuiesc să-i depăşească aici, [pe pământ], după legea
vremii acesteia şi cum se fălesc cu o fericire trecătoare. Gândul acesta însă îi ispiteşte de obicei pe robii lui
Dumnezeu, ca şi cum L-ar cinsti fără de motiv din moment ce ei văd că le lipseşte ceea ce întrezăresc din abundenţă
la necuvioşi. Deci, astfel fiind statorniciţi oamenii, pentru ca cei necuvioşi şi ticăloşi să nu ne mai pară demni de a fi
luaţi ca exemplu, Sfântul Duh, care vede dinainte ispita noastră, preschimbă cu atât mai mult dragostea,
[consideraţia noastră pentru ei], cu cât vedem mai mult că ei sunt fericiţi după regulile acestei vieţi pământeşti; căci
ei se făleau prin dragostea pentru asemenea lucruri [pe care le posedau din belşug]. Începutul Psalmului este aşa:
„Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu fi gelos pe cei ce fac fărădelegea! Căci ca iarba curând se vor usca şi ca
verdeaţa păşunii curând se vor trece"11. Oare iarba nu înfloreşte niciodată? înfloreşte, dar înfloreşte pentru scurtă
vreme. Curând i se va usca floarea. Aerul rece face ca ea să înflorească 12. Venirea Domnului Iisus Hristos va fi ca
un fel de anotimp cald al anului. Vremea aceasta este ca un fel de anotimp rece al anului.
 9
Este vorba despre Psalmul 36.
10
Este vorba despre lectura duminicală a Evangheliei, din cadrul slujbei.
11
C. Ps. 36,1-2.
12
Anotimpul rece este privit ca un segment de timp trecător, dar necesar pentru viaţa plantei pentru că precedă
înflorirea. Prin extensie, „frigul", care se manifestă în viaţa omului sub forma suferinţei sau a nemulţumirii,
deşteaptă în el nevoia de Hristos, a Cărui venire este asociată luminii şi căldurii.
87
Dar să ne păzim să nu ni se răcească iubirea în anotimpul rece al anului! Recompensa noastră încă nu s-a arătat:
este frig la suprafaţă, cald la rădăcină. Căci aşa cum arborii înfrunzesc vara şi sunt frumoşi, sunt roditori, iarna par
uscaţi. Oare nu tot ce vezi vara pe ramuri exista şi iarna? Exista, dar era ascuns în rădăcină! Deci, recompensa
noastră, care ni se promite, încă nu a venit. Să vină vara noastră! încă nu a venit, este ascunsă. Mai bine zicem că nu
se arată decât că nu există. Apostolul afirmă deschis: „Căci voi aţi murit"13, ca şi când le vorbea arborilor pe timp de
iarnă. Dar ca să aflaţi că la suprafaţă părea moartă, însă măruntaiele erau vii, el a adăugat imediat şi a afirmat „Şi
viaţa voastră a fost ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu"14. Pare că locuim pe acest pământ: luaţi seama la locul în
care ne-am înfipt rădăcina! Rădăcina dragostei este împreună cu Hristos, este întru Dumnezeu. Acolo se află bogăţia
recompensei noastre. Dar nu s-a arătat până acum.
Fericirea pământească este iluzorie
4. Ce urmează însă [în cuvintele Apostolului Pa vel]? „Când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci
şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă"15. Prin urmare, acum este vreme de oftat, atunci vreme de veselit.
Acum este vreme de râvnit, atunci vreme de a lua în stăpânire. Acum nu există ceea ce ne dorim, dar să nu slăbim în
dorinţă. Dorinţa să ne ocupe timpul pentru că Cel Care ne-a făgăduit aceste lucruri nu ne păcăleşte.
Fraţilor, noi nu zicem: „Nimeni să nu se răcească [în iubirea lui faţă de cele duhovniceşti]", ci: „Nimeni să nu
piardă căldura [în iubirea lui faţă de cele duhovniceşti]". Şi dacă iubitorii vieţii pământeşti îi insultă pe robii lui
Dumnezeu
13
Cf. Col. 3, 3.
14 Cf. Col. 3,3.
15
Cf. Col. 3, 4.
88
[astfel]: „Iată lucrurile pe care noi le avem şi de care ne bucurăm", în ce constă fericirea voastră? Voi nu aveţi ce să
vedeţi, ci aveţi ce să credeţi. Dar cei cărora nu li se dă o dovadă, nu cred. Bucuraţi-vă pentru că aţi crezut! Mai mult
vă veţi bucura atunci când veţi vedea! Şi dacă oftaţi că nu aţi putut să arătaţi acum [ceea ce aveţi], oftatul durerii
voastre va fi de folos mântuirii voastre, dar şi slavei veşnice. Ei nu au ce să ne arate ca pe un lucru măreţ.
Pare că fericirea lor este a vremii acesteia, a noastră este a vremii viitoare. Dar [putem] zice mai precis că nici
fericirea vremii acesteia nu este a lor, nici cea a vremii viitoare nu va fi a lor. Nu vor ajunge la fericirea adevărată
din viitor pentru că ei iubesc fericirea cea mincinoasă din prezent. Însă dacă şi-ar neglija falsa fericire din prezent şi
şi-ar neglija averea, să găsească ce să facă cu ele şi vor afla ce să-şi cumpere cu ele. Să asculte sfatul Fericitului
Apostol, pe care i-l dă lui Timotei, pentru a-l trimite mai departe ca învăţătură celor bogaţi: „Porunceşte-le celor
bogaţi din veacul de acum să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în
Dumnezeul Cel viu, Care ne dă cu belşug toate, ca să ne bucurăm de ele. Să fie bogaţi în lucrări de bine, să fie
darnici, să fie cu inimă largă, să-şi agonisească lor bună temelie în [veacul] viitor, ca să dobândească adevărata
viaţă"16. Aşadar, fraţilor, dacă Apostolul i-a abătut de la planul lor pământesc pe cei care păreau fericiţi cu
posesiunile lor din prezent şi i-a întors spre cer, înseamnă că nu a voit ca ei să se bucure de cele prezente, ci [a voit
ca ei] să le nădăjduiască pe cele viitoare. Dacă Apostolul le zice aceste lucruri celor care au astfel de posesiuni, cu
cât mai mult cel care a înţeles că nu are nimic [cu adevărat] pe pământul acesta trebuie să-şi întindă toată inima spre
ceea ce urmează să vină! De fapt, el nu are nimic zadarnic, nimic care să-l împovăreze, nimic care să-l îndatoreze,
nimic care să-l
16
Cf. I Tim. 6,17-19.
89
poticnească. Însă, pentru a fi mai precişi, se desăvârşeşte ceva şi în vremea aceasta, în robii lui Dumnezeu: „Ca unii
care n-au nimic, dar toate le stăpânesc"17. Să nu numeşti „al tău" vreun lucru şi toate ale tale vor fi. Dacă te vei lipi
de ceva, fie şi în parte, pierzi totul. Sărăcia îţi ajunge pe cât ţi-ar ajunge bogăţia, [dacă ai avea-o].
17
Cf. II Cor. 6,10.
Predica 357
Despre lauda păcii1
Pacea sporeşte cu cât sunt mai mulţi cei care o cultivă
1. Iubiţi credincioşi, este vremea de a vă îndemna să iubiţi pacea pe potriva puterilor pe care vi le dă Domnul, şi
de a vă
1
Predica 357, de laude pacis, a fost rostită la data de 17 mai 411 d.Hr., la Cartagina. Textul latinesc a fost
preluat din Patrologia Latina 39,1582- 1586. Anul 411 aduce, în contextul tensiunilor dintre creştini şi donatişti
(membrii unei mişcări schismatice, apărute în secolul al IV-lea d.Hr.), Sinodul de la Cartagina, prezidat de tribunul
Marcellinus, apropiat al Fericitului Augustin. Predica susţinută de autorul nostru anticipează cu câteva zile marele
eveniment în cadrul căruia avea să se stabilească faptul că donatiştii deviau de la dreapta credinţă, fapt care îi plasa
în ilegalitate. Presimţind parcă ceea ce avea să se întâmple căci donatiştii, constrânşi să se întoarcă sub autoritatea
episcopilor creştini, răspund cu acte de violenţă, înăbuşite în sânge de autorităţile romane Fericitul Augustin face
apel la abordarea cu calm a disensiunilor. Pacea, tema centrală a predicii, reprezintă fundamentul pe care trebuie să
se clădească relaţiile dintre oameni. Datoria fiecăruia dintre noi este de a o căuta, de a o păstra şi de a o cultiva în
sânul comunităţii în care trăieşte, contribuind astfel la desăvârşirea profilului Bisericii Creştine. Pentru mai multe
detalii despre contextul istoric menţionat, a se vedea Brent D. Shaw, Sacred Violence: African Christians and
Sectarian Hatred in the Age of Augustine, Cambridge University Press, 2011; Charles A. Frazee, „Late Roman and
Byzantine Legislation on the Monastic Life from the Fourth to the Eighth Centuries", în Church History, Vol. 51,
Nr. 3 (Sept., 1982), pp. 263-279; Maureen A. Tilley, „Dilatory Donatists or Procrastinating Catholics: The Trial at
the Conference of Carthage", în Church History, Vol. 60, Nr. 1 (Mar., 1991), pp. 7-19; T.D. Barnes, „The
Beginnings of Donatism", în The Journal of Theological Studies, New Series, Vol. 26, Nr. 1 (Apr., 1975), pp. 13-
22.
92
ruga Lui cu stăruinţă pentru pace! Pacea să fie preferata noastră şi prietena [noastră]! împreună cu ea inima noastră
să fie un adăpost cast, împreună cu ea odihna să [ne] fie plină de nădejde şi nu o întovărăşire amară, împreună cu ea
îmbrăţişarea să [ne] fie dulce şi prietenia de nezdruncinat. Este mai greu să lauzi pacea decât să ai pace. Căci dacă
vrem să o lăudăm, ne dorim puteri, căutăm idei, cântărim cuvinte. Dacă însă vrem să avem pace, o avem şi o
posedăm fără nicio trudă. Cei care iubesc pacea trebuie lăudaţi. Însă cei care o urăsc, trebuie potoliţi pentru moment
prin învăţătură şi tăcere mai degrabă decât provocaţi prin critici.
Adevăratul iubitor de pace este iubitorul vrăjmaşilor ei. De exemplu: dacă ai iubi lumina aceasta, nu te-ai mânia
pe cei orbi, ci te-ai întrista pentru ei. Căci, privindu-i, ai şti ce lucru bun ai căpăta şi, din acest motiv, de ce lucru
bun ar fi ei lipsiţi. Ţi-ar părea demni de milă. Şi, dacă ai avea mijloace, dacă ai avea pricepere, dacă ai avea leac, ai
alerga spre ei să-i vindeci mai degrabă decât să-i blamezi. La fel, dacă eşti iubitor de pace, indiferent cine eşti, fie-ţi
milă de cel care nu iubeşte ce iubeşti tu, care nu are ce ai tu. Pentru că lucrul pe care tu îl iubeşti este de o aşa natură
încât tu nu îl invidiezi pe cel care îl posedă împreună cu tine. Împreună cu tine are pace şi ţie nu ţi se strâmtorează
proprietatea. Oricare ar fi terenul pe care îl iubeşti, este greu să nu-l invidiezi pe cel care îl are. Apoi, dacă cumva îţi
vine în minte să împarţi pământul pe care îl ai în posesie cu prietenul tău ca să ţi se laude bunăvoinţa, ca să se ducă
vorba de iubirea [pe care o nutreşti] faţă de el în aceste lucruri pământeşti, deci, dacă îţi doreşti să împarţi cu
prietenul tău proprietatea ta pământească sau o moşie sau o casă sau un lucru de acest fel, îl împarţi cu el şi îl
accepţi pe el în tovărăşie şi te bucuri împreună cu el. Te gândeşti să îl accepţi pe al treilea, poate şi pe al patrulea.
Acum iei seama pe câţi îi încape, pe câţi îi îngăduie fie casa, pentru a fi locuită, fie ogorul, pentru a-i hrăni. Şi zici:
„Pe al cincilea nu îl mai încape, al şaselea nu poate locui
93
cu noi. Cum se poate întreţine al şaptelea dintr-o proprietate atât de mică?". Deci, nu tu îi elimini pe ceilalţi, ci
strâmtorarea. Iubeşte pacea, [caută să] ai pace, ia în posesie pacea2, primeşte la tine câţi [oameni] poţi pentru a lua în
posesie pacea. Cu cât o vor poseda mai mulţi, cu atât se va întinde mai mult. Într-o casă pământească nu încap mulţi
locuitori. În schimb, cu cât sunt mai mulţi locuitori care posedă pacea, aceasta sporeşte.
A iubi pacea înseamnă a avea pace
2. Cât de bine este să iubeşti! Căci a iubi înseamnă a avea. Cine nu vrea să sporească ceea ce are? Dacă vrei ca
puţini oameni să trăiască în pace cu tine, pacea îţi va fi de scurtă durată. Dacă vrei ca proprietatea ta să sporească,
adaugă-i un proprietar [în plus]. Câţi dintre voi găsesc că e limpede lucrul acela pe care i-am zis: „Este un lucru bun
să iubeşti pacea şi chiar faptul de a o iubi înseamnă a o avea"? Cu ce glas să se mai aducă laudă, cu ce cuget să se
mai reflecte [asupra acestui lucru]? A iubi înseamnă a avea. Ia în calcul celelalte lucruri pentru care oamenii se
inflamează din lăcomie. Vezi pe altul că iubeşte terenurile, argintul, aurul, copiii numeroşi, casele scumpe şi
împodobite, moşiile cele mai frumoase şi cele mai scumpe. Iubeşte aceste lucruri? Le iubeşte! Oare deja le are cel
ce le iubeşte? Se poate întâmpla ca cel ce iubeşte toate acestea să fie sărac. Când nu are, le iubeşte, arde de dorinţă
să le aibă. Însă când va începe să le aibă, este îngrozit de teama de a nu le pierde. Iubeşte funcţia publică, iubeşte
puterea. Câţi oameni din popor râvnesc să primească puterea? Şi adesea sunt surprinşi de ultima lor zi pe pământ
mai înainte să ajungă la ceea ce iubesc. Câtor oameni le este limpede că atunci când vei iubi, vei avea
2
Joc de cuvinte prin care Fericitul Augustin face diferenţa între luarea în posesie a unui bun concret, pământesc,
tangibil şi cultivarea păcii, a bunei înţelegeri între oameni. Dacă împărţirea bunurilor pământeşti duce la
descreşterea lor, împărţirea păcii duce la sporirea ei.
94
[ce iubeşti]? Nu cauţi cu bani ceea ce iubeşti. Nu mergi la stăpân pentru ca, prin intermediul lui, să ajungi la ceea ce
iubeşti. Iată, unde stai, iubeşte pacea şi ceea ce iubeşti este împreună cu tine. Lucrul acesta ţine de inimă. Şi nu
împărţi pacea cu prietenii tăi în felul în care împarţi pâinea deoarece dacă vrei să o împarţi, cu atât mai puţină
devine pâinea din care dai cu cât sunt mai mulţi cei care rup din ea. Însă pacea se aseamănă cu pâinea aceea care
sporea în mâinile ucenicilor Domnului, prin ruperea şi împărţirea ei.
Avem datoria de a-i vindeca pe cei cu sufletul bolnav
3. Prin urmare, aveţi pace, fraţilor! Dacă vreţi să-i atrageţi la ea pe ceilalţi, aveţi-o voi primii, păstraţi-o voi
primii! În voi să clocotească ceea ce aveţi ca să-i aprindă [şi] pe alţii! Ereticul urăşte pacea şi [cel ce are] un ochi
bolnav urăşte lumina3. Oare de aceea este rea lumina, pentru că [cel ce are] un ochi bolnav nu o poate suporta? [Cel
ce are] un ochi bolnav urăşte lumina, însă, cu toate acestea, ochiul a fost creat pentru [a primi lumina]. Cei care
iubesc pacea îşi dau osteneala şi vor ca ceea ce iubesc să posede împreună cu alţii, pentru ca, adăugându-se un alt
proprietar, proprietatea lor să sporească. Aşadar, să-şi dea osteneala să-i vindece pe cei cu ochii bolnavi prin orice
mijloace, prin orice efort. Este vindecat cel care nu vrea [să fie vindecat]. El nu vrea [să fie vindecat] până în
momentul în care se vindecă. Dar atâta vreme cât va vedea lumina, [lumina] îl va desfăta. Închipuieşte-ţi că se
aprinde, [că se supără]. Nu îl obosi insistând. Aşteaptă, iubitor al păcii, şi desfătează-te tu mai întâi cu frumuseţea
îndrăgitei tale [păci]. Şi înflăcărează-te pentru a-l atrage [şi] pe altul acolo. Să vadă el ce vezi tu, să iubească ce
iubeşti tu, să păstreze ce păstrezi tu! îţi vorbeşte [pacea] ta
3
Ereticul este asemănat unui om bolnav de ochi, care nu poate privi lumina Adevărului.
95
îndrăgită, pe care o preţuieşti. Îţi spune: „Iubeşte-mă şi [astfel] pe loc mă iei în stăpânirea ta. Adu-i cu tine pe cei pe
care poţi, ca să mă iubească. Eu voi fi pură şi voi rămâne întreagă. Adu-i pe cei pe care poţi. Să mă găsească, să mă
păstreze, să se bucure pe deplin de mine! Dacă această lumină nu se strică, deşi o văd mulţi [oameni], pe mine mă
strică mulţi oameni care mă iubesc? Dar nu vor să vină, că nu au cu ce să mă poată vedea! Nu vor să vină pentru că
strălucirea păcii respinge boala neînţelegerii". Ia seama la vorba demnă de milă a celor bolnavi de ochi. Li se
vesteşte lor: „S-a decis ca cei creştini să aibă pace". După ce s-a primit o astfel de veste, ei îşi zic între ei: „Vai
nouă! De ce? Vine buna înţelegere". Ce înseamnă asta? Ce înseamnă cuvintele: „Vai nouă! Vine buna înţelegere".
Aţi zice cu mult mai întemeiat: „Vai nouă? Vine neînţelegerea". Ferească Dumnezeu să vină neînţelegerea! Ea este
întunericul celor care văd. Trebuie să ne bucurăm, fraţilor, căci vine buna înţelegere. De ce te-ai înfricoşat? „Vine
buna înţelegere", s-a zis. Oare s-a zis: „Vine vreo sălbăticiune, vine vreun incendiu"? Vine buna înţelegere, vine
lumina. Dacă [cel cu ochiul bolnav] vrea să vă răspundă, spunând adevărul, vă va zice: „Nu m-am înfricoşat că vine
sălbăticiunea căci nu sunt fricos. Dar m-am înfricoşat că vine lumina. Am ochiul bolnav". Aşadar, trebuie să ne dăm
osteneala pentru a-i vindeca. Trebuie să împărţim cu ei acel lucru care nu se strâmtorează prin împărţire. Trebuie să-
l împărţim după puterile noastre, atât cât suntem în stare, cât ne dă Dumnezeu.
înainte de a-i vindeca pe cei cu sufletul bolnav, trebuie să îi iertăm, îndepărtând astfel orice motiv de ceartă
4. Prin urmare, preadragii mei, iubiţi credincioşi, vă îndemn să le arătaţi acestora blândeţe creştinească şi
nesfârşită. Acum se insistă asupra necesităţii vindecării [celor bolnavi].
96
Ochii sfinţilor clocotesc4. Trebuie vindecaţi cu grijă, trebuie să ne ocupăm de ei cu calm. Nimeni să nu stârnească
ceartă cu vreunul. Nimeni să nu vrea acum să-şi apere credinţa prin vorbe de ocară ca din ceartă să nu se nască
scânteia [urii], ca să nu li se ofere un prilej celor care caută un prilej! În plus, auzi o jignire, îngădui-o [răbdător],
[fă-te că] a trecut. Adu-ţi aminte că trebuie să vindeci. Vedeţi cât de blajini sunt doctorii cu cei pe care îi vindecă
prin [leacuri] aspre. Ei aud jignirea, oferă leacul şi nu întorc jignirea cu jignire. Să fie cuvânt pentru cuvânt, ca să nu
fie doi care se ceartă: unul trebuie să se vindece, altul vindecă. Să suportaţi [jignirile], vă implor, fraţii mei! „Dar nu
suport spune cineva că blasfemiază Biserica." Biserica te roagă să suporţi faptul că este blasfemiată. Spune: „Cineva
îl calomniază pe episcopul meu. Aduce învinuiri privitoare la episcopul meu, şi eu tac?" Să aducă învinuiri şi taci,
nerecunoscându-le, dar suportându-le. Dacă, pentru acel moment, nu te amesteci, îi faci o favoare episcopului tău.
Înţelege momentul. Să fii prevăzător! Câţi îl blasfemiază pe Dumnezeul tău? Tu auzi şi El nu aude [oare]? Tu ştii şi
El nu ştie [oare]? Şi, totuşi, „face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi şi trimite ploaie peste cei drepţi şi
peste cei nedrepţi" El arată ce e răbdarea, amână manifestarea puterii Sale. La fel şi tu, recunoaşte momentul
[favorabil]. Nu provoca ochii bolnavi ca să-i tulburi.
Eşti iubitor de pace? Stai în inima ta liniştit alături de [pacea] ta îndrăgită. „Şi ce să fac?" Ai ce să faci. Înlătură
discuţiile în contradictoriu, întoarce-te la rugăciunile tale. Nu îl respinge prin jigniri pe cel care te jigneşte, ci roagă-
te pentru el. Vrei să-i vorbeşti, dar [să spui ceva] împotriva lui. Vorbeşte-I lui Dumnezeu în favoarea lui. Nu îţi zic
că [ar fi bine] să taci. Dar alege mai degrabă unde să-i vorbeşti aceluia, în faţa căruia să-i
4
Cu ironie, Fericitul Augustin îi numeşte „sfinţi" pe cei bolnavi în duh.
5
Cf. Mt. 5,45.
97
vorbeşti tăcut, cu buzele strânse, cu inima strigând. Acolo unde nu te vede [vrăjmaşul], acolo să fii de folos pentru
el! însă răspunde-i cu pace [în suflet] celui care nu iubeşte pacea şi vrea să se certe: „Orice ai vrea să zici, indiferent
cât de multă ură ai, chiar dacă [mă] vei detesta, [tot] fratele meu eşti. De ce te comporţi aşa pentru a nu mai fi fratele
meu? Pe scurt, bun, rău, că vrei, că nu vrei, eşti fratele meu". Şi el: „Vrăjmaşule, de unde sunt eu fratele tău? Eu îţi
sunt duşman!". „Aşa cum zici aceste lucruri, eşti totuşi fratele meu." Pare uimitor: urăşte, detestă şi este fratele
[meu]? Vrei să-i dau crezare lui, care nu ştie ce vorbeşte? Lui îi doresc sănătate, îi doresc să vadă lumina şi să-şi
recunoască fratele, [pe mine]. Deci, vrei să-i dau crezare lui - [să cred] că nu sunt fratele lui, că el mă detestă, că mă
urăşte şi să nu dau mai degrabă luminii aceleia? Să auzim ce zice lumina însăşi. Citeşte [cuvintele] profetului:
„Ascultaţi cuvântul Domnului voi, cei ce vă temeţi"6. Vorbeşte Duhul Sfânt prin profetul Isaia: „Ascultaţi cuvântul
Domnului voi, cei ce vă temeţi". Ziceţi: „Sunteţi fraţii noştri" şi celor care vă urăsc, şi celor care vă detestă. Ce
înseamnă acest lucru? Lumina a strălucit, [ne]-a arătat frăţietatea. Şi cel cu ochiul bolnav zice încă: „închide
fereastra"! Oferă luminii ochii tăi! Recunoaşte-l pe fratele tău care s-a aşezat în întuneric, pe el care nu a fost pus să
stea în întuneric. Şi zi-i, zi-i liniştit cuvintele lui Dumnezeu, nu pe ale mele. Zice Dumnezeu: „Ziceţi: Sunteţi fraţii
noştri". Cui? „Celor care vă urăsc". Căci ce lucru uimitor ar fi dacă le ziceţi aceasta celor care vă iubesc pe voi?
„Celor care vă urăsc, şi celor care vă detestă." De ce să facem acest lucru? Ascultă şi observă rodul [care se naşte
din această] situaţie. [Comportă-te] ca şi cum te-ai fi adresat Domnului Dumnezeului tău şi i-ai fi zis: „Doamne,
cum să-i zic: «Eşti fratele meu tu, cel care mă urăşti, care mă deteşti?» Zi-mi Tu motivul". „Ca numele Domnului să
fie cinstit. Să apară ca din bucurie. Însă ei
6
Cf. Is. 35,4.
98
să roşească!"7 Uită-te la rodul răbdării, la rodul blândeţii celei mari, te implor. Ziceţi: „Sunteţi fraţii noştri". De ce?
Ca numele Domnului să fie cinstit. Pentru care motiv nu te recunoaşte frate însă? Pentru că numele omului a adus
cinstire omului. Prin urmare, zi: „Fratele meu, deşi mă urăşti, deşi mă deteşti, eşti fratele meu". Recunoaşte în tine
însemnul Tatălui meu. Este cuvântul Tatălui nostru. Frate, deşi te porţi rău, deşi te porţi într-un mod conflictual, tu
eşti fratele meu. De fapt, şi tu zici, ca şi mine: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri" 8. Zicem un singur lucru. De ce nu
sălăşluim într-Unul [Dumnezeu]? Te rog, frate, recunoaşte ce zici împreună cu mine şi huleşte ceea ce faci
împotriva mea. Ai grijă la cuvintele care ies din gura ta. Ascultă-te pe tine, nu pe mine. Vezi Cui zicem: „Tatăl
nostru Care eşti în ceruri". Nu este prieten, nu este vecin, ci [este] Acela Căruia îi zicem aceste cuvinte, [Care] ne
porunceşte să ne înţelegem. La fel, avem un singur glas pe lângă Tatăl. De ce nu avem împreună o singură pace?
Singura comoară de care putem fi siguri este cea pe care o aşezăm în ceruri
5. Ziceţi asemenea cuvinte cu înflăcărare, ziceţi-le cu calm! Ziceţi-le arzând de entuziasmul iubirii, nu cu
aroganţa neînţelegerii. Şi rugaţi-vă Domnului împreună cu noi în acest post sfânt. Cele ce acum I le dăm lui
Dumnezeu, să I le dăm şi cu acest motiv. Căci postim cu sfinţenie după Rusalii. Şi, fireşte, am posti chiar dacă nu ar
exista acest prilej. Deci, ce datorăm fraţilor noştri care trebuie vindecaţi şi mântuiţi, pe care îi avem în grijă în
numele Domnului Dumnezeului nostru, Doctorul nostru? Ei, care ni se oferă pentru a fi vindecaţi fără ca noi să ne
însuşim mâna Doctorului? Ei bine, ce facem? Doctorului
99
să ne rugăm noi, cei ce postim cu inima smerită, cu mărturisire pioasă, cu teamă frăţească. Să-I arătăm Domnului
smerenie, să le arătăm fraţilor iubire. Să sporească faptele noastre de milostenie prin care să fie ascultate mai uşor
rugăciunile noastre! Faceţi un obicei din a fi primitori. Este vremea, vin robii lui Dumnezeu. Vreme este, prilej este,
de ce să se piardă? Ia seama la ce ai în podul casei tale. Ia seama şi ce depozitezi sus, [în cer], ce îţi este de ajutor:
[este, de fapt] singura comoară de care eşti sigur. Aşază sus [comoara ta], încredinţeaz-o nu robului tău, ci
Domnului tău. Oare te temi că hoţul se furişează acolo, că spărgătorul de case dă buzna înăuntru, că duşmanul îţi
răpeşte cu furie bunurile? Fă în aşa fel încât să ai ce să-ţi fie dat înapoi. Nu ţi se dă înapoi ce ai oferit, [vei primi
mult mai mult]. Domnul te vrea zaraful Lui, nu al aproapelui tău.
7
Cf. Is. 66,5.
8
Cf. Mt. 6, 9.
Predica 358
Despre pace şi iubire1
Pacea, un deziderat al Bisericii Creştine
1. Rugăciunile voastre sfinte să fie de folos grijii noastre [a episcopilor, pe care o avem] pentru voi şi pentru
vrăjmaşii noştri şi ai voştri, pentru sănătatea tuturor, pentru linişte, pentru pacea comună, pentru unitatea pe care
Domnul a poruncit-o, pe care Domnul o iubeşte. [Rugăciunile să fie de folos] ca să vă vorbim despre pace şi vouă în
mod repetat şi să ne bucurăm împreună cu voi. De fapt, dacă iubim permanent, permanent trebuie să vorbim despre
pace şi iubire. Cu atât mai mult, deci, în vremea aceasta, când pacea este preţuită de o aşa manieră 2, încât datoria de
a iubi şi de a o păstra este pusă în pericol de cei care s-au aliat [împotriva noastră], cărora, [totuşi], nu le întoarcem
răul cu rău3! Şi, precum a fost scris, cu cei care urăsc pacea suntem împăciuitori şi pentru că [încercăm] să le vorbim
lor, vor să ne domine fără motiv. Aşadar, cei care sunt aşa riscă între iubirea pentru pace şi tulburarea cea
1
Predica 358, De pace et charitate, a fost rostită în luna mai a anului 411 d.Hr., la Cartagina. Textul latinesc a
fost preluat din Patrologia Latina 39, 1586-1590. Elogiul adus păcii în predica 357 este acum însoţit de un elogiu
adus iubirii pentru semenii noştri.
2
Pe un ton sarcastic, autorul zugrăveşte tensiunile religioase existente în vremea sa, cauzate de diferitele
schisme sau de dorinţa de îndestulare care-i transformă pe unii oameni în vrăjmaşii semenilor lor. Aşa cum se va
vedea, acestea sunt cele două puncte de referinţă în jurul cărora se construieşte predica.
3
Cf. I Pt. 3,9.
102
ruşinoasă. Şi nu fac acest lucru [nu-şi duc dorinţa, intenţia la bun sfârşit] tocmai ca să fie neînvinşi, căci nu vor să
fie învinşi. Căci aceia care nu vor să fie învinşi de adevăr, sunt învinşi de greşeală. O, dacă mai degrabă le-ar prisosi
iubirea în locul duşmăniei! Ar ieşi biruitori pentru că s-ar lăsa învinşi! În favoarea Bisericii Universale, noi îi
invităm pe vrăjmaşii ei la pace şi la împăcare, nu prin intermediul părerilor omeneşti, ci prin mărturii divine. Iubim
[Biserica], o respectăm, o apărăm. Cum să mă port cu cel care, în numele unei părţi, face declaraţii şi se ceartă cu
toată comunitatea? Oare nu este bine pentru el să fie învins? Pentru că, dacă va fi învins, va păstra totul. Dacă va
învinge, va rămâne în posesia unei părţi 4. Ba mai bine spus, „dacă i se va părea că învinge el", căci nu învinge decât
adevărul. Biruinţa adevărului este iubirea.
Dumnezeu nu a lăsat omul să stăpânească pământul de unul singur, ci împreună cu semenii lui
2. Prin urmare, de ce, fraţilor, prin multe cuvinte [din care unele] şi ale mele, vă voi face să apreciaţi Biserica
Universală care dă rod şi creşte pe cuprinsul întregului pământ? Avem la dispoziţie cuvintele Domnului în apărarea
ei şi în apărarea noastră! Spune [Sfânta Scriptură]: „Domnul a zis către mine: «Fiul Meu eşti tu. Eu, astăzi, te-am
născut! Cere de la Mine şi-ţi voi da neamurile ca moştenire şi, în stăpânire, marginile pământului»"5. Deci, fraţilor,
pentru care motiv să ne certăm în privinţa stăpânirii şi nu citim cu glas tare Scrierile Sfinte 6 mai degrabă? Să creadă
[ascultătorii] că am venit la un judecător. Este un conflict în privinţa stăpânirii [unui pământ]. Dar acest
4
Aluzie la universalitatea Bisericii Creştine în raport cu marginalitatea schismaticilor.
5
Cf. Ps. 2, 7-8.
Cu referire la Sfânta Scriptură.
103
conflict nu ţine de ceartă, ci de dragoste. într-un cuvânt, cel care se ceartă pentru stăpânirea pământului se ceartă cu
scopul de a-şi elimina adversarul. Noi, [în schimb], cu scopul de a-l pune în stăpânire. Cel care se ceartă pentru
stăpânirea pământului, atunci când îl va auzi pe adversar zicând: „Vreau să stăpânesc [pământul]", răspunde: „Nu îţi
îngădui". Însă eu îi zic fratelui [meu]: „Vreau să-l stăpânesc împreună cu tine". Certându-se cu mine, el zice: „Nu
vreau". Aşadar, nu mă tem că Domnul mă dispreţuieşte şi mă dojeneşte precum pe fraţii aceia sau pe fratele acela
care I s-a adresat în mulţime şi a afirmat: „Doamne, zi-i fratelui meu să împartă cu mine moştenirea". Imediat,
Domnul, mustrându-l pentru că ura împărţirea, spune: „Zi, omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor de
moştenire între voi? Eu vă zic vouă: păziţi-vă de toată lăcomia". Nu mă tem de această mustrare. Eu mă adresez
Domnului meu, recunosc, mă adresez Lui. Totuşi, nu Ii zic: „Doamne, zi-i fratelui meu să împartă cu mine
moştenirea", ci îi zic: „Doamne, zi-i fratelui meu să păstreze cu mine unitatea [moştenirii]". Iată, citesc cu glas tare
actele acestei proprietăţi nu pentru a o stăpâni doar eu, ci pentru a-l convinge pe fratele meu care nu vrea să o
stăpânească împreună cu mine. Iată actele, frate! „Cere de Ia Mine spune [Sfânta Scriptură] şi-ţi voi da neamurile ca
moştenire şi, în stăpânire, marginile pământului". Acest lucru I s-a zis lui Hristos. Ni s-a zis, deci, nouă pentru că
noi suntem mădularele lui Hristos. De ce alergi într-o singură parte? Sau rămâi într-o singură parte? Iată, păstrează
tot ce este [consemnat] în acte. Cauţi hotarul proprietăţii tale între cine şi cine se întinde în felul în care, de obicei,
prin intermediul documentelor sunt căutaţi proprietarii între care există linii despărţitoare. Cel Care ţi-a dat toate
hotarele7 nu a lăsat nicio linie despărţitoare [între voi].
7 Cu sensul de „pământul întreg".
104
îndemn la credinţa în Dumnezeu şi la păstrarea unităţii moştenirii pe care ne-a lăsat-o
3. Ascultă o altă mărturie din Scrierile Sfinte. Se zice despre Domnul Hristos, reprezentat în chipul lui Solomon:
„Va domni de la o mare până la alta şi de la râu până la marginile lumii, înaintea Lui vor îngenunchea etiopienii şi
vrăjmaşii lui ţărâna vor linge. Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi din Saba
prinoase vor aduce. Şi se vor închina Lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji Lui"”. Când se zicea
acest lucru, se [şi] credea. Când acest lucru se împlineşte, este negat. Aşadar, păstrează împreună cu mine
moştenirea „de la o mare până la alta şi de la râu", adică de la Iordan acolo unde a început suveranitatea lui Hristos -
„până la marginile lumii". De ce nu vrei? De ce eşti vrăjmaşul făgăduinţei şi moştenirii, bogăţiei tale? De ce nu
vrei? Din cauza lui Donatus? Din cauza lui Cecilian? Cine a fost Donatus? Cine a fost Cecilian? Oameni, fireşte.
Dacă au fost buni, au fost buni din bunătatea lor, nu a mea. Şi dacă au fost răi, au fost, deci, răi din răutatea lor, nu a
mea. Tu primeşte-L pe Hristos şi ia aminte la Apostolul Lui, care este plin de iubire pentru Hristos: „Nu cumva s-a
răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?" 9. Însă, ca să zică acest lucru, vezi ce anume l-a
îngrozit: „Fiecare dintre voi zice: «Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt
al lui Hristos!» Oare S-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele
lui Pavel?"10. Dacă nu în numele lui Pavel, mult mai puţin în numele lui Cecilian! Şi mult mai puţin în numele lui
Donatus, ceea ce este cu mult mai justificat! Şi totuşi, după mărturiile Apostolilor, după manifestarea şi răspândirea
Bisericii în toată lumea, încă mi
8
Cf. Ps. 71, 8-11.
9 Cf. I Cor. 1,13.
10
Cf. I Cor. 1,12-13.
105
se zice: „Nu renunţ la Donatus, nu renunţ la nu-ştiu-care Gaius, Lucius, Parmenianus" 11. O mie de nume, o mie de
dezbinări. Urmând un om, te vei lipsi de atâta moştenire despre care ai auzit adineauri: „De la o mare până la alta,
de la râu până la marginile lumii". De ce nu o păstrezi? Pentru că iubeşti omul. Ce este omul dacă nu un animal
raţional făcut din ţărână? Deci, din acest motiv, [ne] eşti vrăjmaş, pentru că lingi ţărână. Priveşte mai degrabă cu
dispreţ această purtare! Nu linge ţărâna, ca să-ţi pui nădejdea în Cel Care a făcut cerul şi pământul. Aceasta este
nădejdea noastră, acestea sunt mărturiile: „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit şi a chemat pământul de la
răsăritul soarelui până la apus"12. Nu rămâne [ataşat] de pământ, ci rămâi acolo de unde a fost chemat pământul.
împăcarea cu fraţii care s-au îndepărtat de cuvântul lui Dumnezeu este posibilă doar după ce aceştia se căiesc
pentru greşeala lor
4. Şi cine poate să citească cu glas tare toate mărturiile stăpânirii acesteia, care provin din Scrierile Sfinte? De
ce, deci, nu se întorc spre Biserică, dacă nu pentru faptul că aceasta este însăşi vocea Bisericii: „Să se întoarcă spre
mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale" 13. Biserica a avut grijă de ceea ce s-a zis în Psalm. Aţi
auzit adineauri; cuvintele de mai devreme sunt în urechile şi în inimile voastre: „La toată desăvârşirea am văzut
sfârşit"14. Ce înseamnă: „La toată desăvârşirea am văzut sfârşit"? Desăvârşire, perfecţiune, nu secătuire. Şi sfârşitul
este al perfecţiunii, nu al distrugerii. „La toată desăvârşirea am văzut sfârşit. Porunca Ta este foarte întinsă.15"
11 Cunoscut exponent al donatiştilor.
12
Cf. Ps. 49,1-2.
13
Ps. 118, 79.
14
Cf. Ps. 118, 96.
15
Ps. 118,96.
106
„La toată desăvârşirea am văzut sfârşit." Ce este acest sfârşit? „Porunca Ta este foarte întinsă." Acum voi ziceţi
împreună cu mine că sfârşitul este al poruncii. Cu toţii aţi zis că, ascultând, aţi avut mereu de câştigat! „Ţinta
poruncii este iubirea din inimă curată." Hotarul care ne desăvârşeşte, nu care ne sleieşte. Acest hotar este întins
pentru că este o poruncă a lui Dumnezeu, Căruia I s-a zis: „Porunca Ta este foarte întinsă". „Poruncă nouă dau
vouă: Să vă iubiţi unul pe altul."16 Vezi întinderea acestei porunci. Unde este întinderea? Oare nu cumva în carne?
Mai degrabă în inimă! Căci dacă întinderea ar fi şi în carne, ascultătorii sârguincioşi nu ar răbda strâmtoarea [de
aici]! întinderea este în inimă. Priveşte unde se află întinderea aceasta, dacă se află în locul din care priveşti tu. Şi de
acolo ascultă-l pe Apostol. Cât de întinsă este porunca iubirii! „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile
noastre."17 Nu a zis: „s-a închis", ci „s-a vărsat". Căci cuvântul „închis" sună ca şi cum acolo ar fi un loc strâmtorat.
Cuvântul „vărsat" introduce ideea de întindere. Deci, „porunca Ta este foarte întinsă". Doamne, Dumnezeul nostru,
dă-ne voie să-i invităm pe fraţii noştri la stăpânirea păcii prin această întindere [a poruncii Tale].
Vreţi să fiţi episcopi? Să fiţi împreună cu noi! Poporul nu vrea doi episcopi? Să fiţi fraţii noştri în această
moştenire! Să nu punem piedică păcii lui Hristos din cauza funcţiilor noastre! Ce fel de funcţie avem de gând să
primim în pacea cerească dacă acum ne-o apărăm printr-o ceartă pământească? Să se dărâme peretele greşelii şi să
fim împreună! Recunoaşte-mă ca frate. Eu te recunosc ca frate, însă [doar] după ce discordia [dintre noi] a fost
înlăturată, după ce greşeala a fost înlăturată, după ce neînţelegerea a fost înlăturată. [Dacă] această problemă este
îndreptată, tu eşti [fratele] meu. Sau nu vrei să fii al meu? Eu, dacă te îndrepţi, vreau să fiu al tău. Aşadar, fiind
îndepărtată greşeala dintre noi, care este ca un perete, ca un
16
Cf. In 13, 34.
17
Cf. Rom. 5,5.
107
zid al contrazicerii şi al dezbinării, să fii fratele meu şi eu să fiu fratele tău, pentru ca amândoi să fim ai Lui. căci
Domnul este şi al meu, şi al tău.
Fundamentul Bisericii creştine este dragostea pentru pace
5. Zicem aceste lucruri cu dragoste pentru pace, nu cu neîncredere în adevăr. Am răspuns în scris [declarând
acest] lucru18. Voi aţi citit intenţia noastră, anume că nu fugim de dezbaterea ce trebuie să se stârnească. Ba
dimpotrivă! Insistăm să se stârnească! Şi când voi dovedi [a cui este] proprietatea, voi împărţi cu acela moştenirea.
Să vină neînfricat, să vină liniştit, să vină învăţat! Nu vreau să îl judec dinainte cu autoritate. Să deschidem ochii
către Cel Care nu poate greşi. El însuşi să ne înveţe ce este Biserica, aţi auzit mărturiile Lui. Vina omenească nu o
întinează pe ea. Pe ea nu o poate răscumpăra dreptatea omenească. Şi totuşi, chiar dacă una este acuzaţia care i se
aduce Bisericii, alta care se aduce oamenilor şi sunt diferite complet între ele, nu ne temem de acuzaţia adusă unor
oameni pe care [vrăjmaşii noştri] i-au învinuit şi pe care nu i-au putut convinge. Îi ştim nevinovaţi, citim despre ei
că sunt nevinovaţi. Dacă nu ar fi nevinovaţi, nu am pune temelia Bisericii pe acuzaţia lor. Şi nu am zidi-o pe nisip,
îndepărtându-ne de piatră, pentru că spune [Sfânta Scriptură]: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile
iadului nu o vor birui"19. „Iar piatra era Hristos."20 „Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi?" Păstraţi
18
Este vorba despre răspunsul oferit tribunului Marcellinus, cu care se pare că autorul avusese un schimb de
scrisori. Cf. John E.RotelIe, O.S.A. (ed.), Edmund Hill, O.P.-translation and notes, The Works of Saint Augustine.
A Translation for the 21“ Century. Sennons III 10 (341-400) on Liturgical Seasons, New City Press, Hyde Park,
New York, 1995, p. 194.
19 Cf. Mt. 16,18.
20
Cf. I Cor. 10, 4.
108
în minte aceste lucruri, iubiţi-le şi ziceţi-le [mai departe] în frăţie şi pace!
îndemn la pace, iubire, smerenie
6. Niciunul dintre voi să nu intre cu forţa în locul adunării, fraţii mei! Mai mult, dacă este cu putinţă să se
întâmple, evitaţi să treceţi chiar şi prin acest loc ca nu cumva să se găsească vreo cale spre conflict şi spre ceartă sau
să se ivească vreun prilej [în acest sens]. Şi găsesc acest prilej cei ce caută un prilej! [Spun acestea] mai ales pentru
că cei care se tem puţin de Dumnezeu sau sunt indiferenţi la avertismentul nostru sau iubesc cele din prezent,
trebuie cel puţin să se teamă de asprimea stăpânirii lumeşti. Aţi citit documentul (prezentat public), care aparţine
unui bărbat vestit21. Nu a fost prezentat pentru voi, cei care vă temeţi de Dumnezeu şi care nu dispreţuiţi
avertismentul episcopilor voştri, ci ca nu cumva cineva să neglijeze aceste lucruri, ca nu cumva cineva să le
dispreţuiască. Deci, să ia aminte cei care simt aşa, ca nu cumva să li se întâmple ceea ce a zis Apos tolul: „Căci
dregătorii nu sunt de temut pentru fapta bună, ci pentru cea rea"22.
Să evităm orice vrajbă, orice prilej de vrajbă! Poate veţi zice: „Suntem atenţi la ceea ce vom face". Trebuie să vă
impunem ceva poate, [anume] să vă asumaţi din plin sarcina smereniei. Nu facem această dezbatere pentru voi. Voi
rugaţi-vă pentru noi! Şi ajutaţi rugăciunile voastre cu post şi fapte de milostenie, precum v-am sfătuit mai-nainte.
Adăugaţi la ele aripi prin care să zboare spre Dumnezeu. Luându-vă această îndatorire, poate ne veţi fi mai de folos
nouă decât vă suntem noi vouă. Căci nimeni dintre noi nu şi-a atribuit de la sine o putere în această dezbatere. În
Dumnezeu stă toată nădejdea. Şi nu
21
Se referă la tribunul Marcellinus şi la anunţul privitor la Sinodul din Cartagina.
22
Cf. Rom. 13, 2-3.
109
suntem mai buni decât Apostolul care zice: „Rugaţi-vă pentru noi". El spune: „Rugaţi-vă pentru mine, ca să mi se
dea mie cuvânt"23. Prin urmare, pentru noi vă rugaţi Lui, Celui în Care ne-am pus nădejdea, ca să vă bucuraţi de
dezbaterea noastră. Ţineţi minte aceste lucruri, fraţilor, vă implorăm în numele Domnului însuşi, al Făuritorului
păcii, al întemeietorului păcii, al Săditorului păcii! Vă rugăm să vă rugaţi Lui cu pace [în suflet], să-I cereţi iertare
cu pace [în suflet], şi să vă amintiţi că sunteţi fiii Celui Care a zis: „Fericiţi iubitorii de pace că ei fiii lui Dumnezeu
se vor chema"24.
23
Cf. Ef. 6,19.
24
C. Mt. 5,9.
Predica 359 A
Despre răbdare şi despre parabola evanghelică a iconomului1
Nădejdea omului este ca o ancoră înfiptă într-un teren solid
1. Atâta vreme cât ne aflăm în această viaţă lumească, dacă ne îngrijim să avem inimile sus, nu ni se va
împotrivi faptul că umblăm pe pământ. Căci pe pământ umblăm în acest trup, însă fixându-ne sus nădejdea noastră,
am aşezat-o ca pe o ancoră într-un [teren] solid. Oricum, rezistenţa la valurile acestei lumi nu se datorează faptului
că ancora, nădejdea noastră, a fost fixată în numele nostru, ci în numele Lui 2. Căci Cel Care ne-a făcut să
nădăjduim, nu ne va amăgi, încredinţându-ne lucrul [pe care îl năzuim] în schimbul nădejdii [noastre], precum
afirmă Apostolul: „Nădejdea care se vede nu e nădejde. Cine vede [ceea ce nădăjduieşte], ce nădăjduieşte?" [şi]
spune el [în continuare]: „însă dacă nu vedem lucrul pe care îl nădăjduim, îl aşteptăm prin nădejde"3.
1
Predica 359 A, Ser no de patientia et de lectione Evangelii de villico, tratează despre răbdare şi despre parabola
evanghelică a iconomului. Locul şi anul nu ne sunt cunoscute. Textul latinesc a fost preluat din ediţia: Cyrille
Lambot, „Nouveaux Sermons de S. Augustin l-HI, «De lectione Evangelii»", în Revue Benedictine, 49 (1937), pp.
258-270.
2
revine asupra unei imagini recurente în opera sa, în care viaţa este înfăţişată ca o călătorie pe mare. Nădejdea,
ancora înfiptă în terenul solid, reprezintă simbolul tenacităţii, al stabilităţii emoţionale care îi permite călătorului să-
şi reia drumul ca urmare a întăririi relaţiei sale cu Dumnezeu.
3
Cf. Rom. 8, 24-25.
112
Răbdarea este necesară în situaţiile potrivnice
2. Despre această răbdare, pe care Domnul [ne]-o dăruieşte, vreau să vă vorbesc, iubiţi credincioşi. Zice şi
Domnul Iisus Hristos într-un fragment din Evanghelie: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre"4. Şi
într-un alt fragment se zice: „Vai celor ce aţi pierdut răbdarea!" 5. Fie că se numeşte răbdare, fie îndurare, fie
îngăduinţă, înseamnă acelaşi lucru prin mai multe cuvinte. Însă noi să ne fixăm în cuget nu diversitatea sunetelor, ci
unitatea sensului însuşi şi ceea ce numim în afară, să avem pe dinăuntru. Trăieşte cu răbdare aici [pe pământ] cel
care cunoaşte faptul că duce o viaţă rătăcitoare în această lume, indiferent de ţinutul care i s-a stabilit după trup; cel
care ştie că are o patrie veşnică în ceruri; cel care are credinţă că acolo există tărâmul vieţii fericite (la care aici i se
îngăduie să râvnească, dar nu i se îngăduie să îl aibă) şi care arde de o dorinţă atât de bună, atât de sfântă, atât de
curată! Nu pare că răbdarea este necesară în situaţii favorabile, ci în situaţii potrivnice6. Nimeni nu e răbdător,
[nimeni] nu tolerează ceea ce îl desfată 7. Dar tolerăm orice este dur şi amar, îndurăm cu răbdare orice este dur şi
amar. Şi din acest motiv răbdarea nu este necesară fericirii, ci nefericirii. Cu toate acestea, precum începusem să zic,
oricine se înfierbântă de dorinţa vieţii veşnice, în orice ţinut s-ar afla, [fie şi] într-o stare de fericire, este necesar să
trăiască cu răbdare pentru că tolerează cu greu rătăcirea sa până când ajunge la patria dorită, după ce a arătat iubire
faţă de ea. Una este să iubeşti ce îţi doreşti, alta este să iubeşti ce vezi. Căci şi cel care doreşte, iubeşte, şi cel care
vede, iubeşte, şi cel care doreşte, iubeşte să ajungă [la ceea ce doreşte], şi cel care vede, iubeşte să rămână [alături
de ceea ce iubeşte]. Dacă din credinţă însă arde aşa dorinţa sfinţilor, ce se va întâmpla la vederea [lucrului dorit]?
Dacă iubim aşa, atunci când credem într-un lucru pe care încă nu îl vedem, cum iubim când îl vom vedea?
113
Cele trei mari virtuţi ale omului sunt: credinţa, nădejdea, iubirea
3. Apostolul zice că sunt trei [virtuţi] care trebuie zidite mai cu seamă înlăuntrul omului. Pe acestea le
recomandă: credinţa, nădejdea, iubirea. În timp ce le lăuda pe toate trei, afirmă la capăt de tot: „Însă mai mare dintre
acestea este iubirea"8, „Căutaţi iubirea"9.
Prin urmare, ce este credinţa? Ce este nădejdea? Ce este iubirea? Şi de ce iubirea este mai mare? Aşa cum a fost
definită într-un fragment din Scripturi, credinţa este „sprijinul celor care nădăjduiesc, dovedirea lucrurilor care nu se
văd"10. Cel care nădăjduieşte la ceva ce încă nu are, prin credinţă se aseamănă celui care îl posedă. căci afirmă
[Apostolul]: credinţa este „sprijinul celor care nădăjduiesc"; ea nu este încă lucrul pe care îl vom deţine, ci credinţa
însăşi stă în numele lui. [Nu se poate zice] că nu deţine nimic cel care deţine nădejdea sau că este gol cel care este
plin de credinţă. Din acest motiv, este mare recompensa [aceluia care are] credinţă pentru că nu vede şi [totuşi]
crede. Dacă ar vedea, care ar mai fi recompensa? Din acest motiv, Domnul, după ce a înviat din morţi şi S-a arătat
ucenicilor Săi, nu trebuia doar văzut cu ochii, ci atins şi cu mâinile 11. Dar când i-a convins pe oamenii [adânciţi în]
părerile
4
Lc. 21,19.
5
Cf. Înţ. Sir. 2,15.
6 Res prosperae în opoziţie cu res adversae.
7
Cu referire la faptul că numai lucrurile rele pot fi îndurate, cele bune fiind trăite cu plăcere de oameni.
8
Cf. I Cor. 13,13.
9 Cf. I Cor. 14,1.
10
Cf. Evr. 11,1.
11 Cf. Lc. 24, 39-40.
114
lor că este El, Cel Care a înviat, Cel Care atârna pe cruce cu puţin înainte, a rămas cu ei câteva zile, atât cât I S-a
părut suficient pentru a confirma [ceea ce prorocea] Evanghelia şi pentru a întări credinţa în înviere; şi nu S-a înălţat
la cer pentru a [putea] fi văzut, ci pentru a se [putea] ajunge la El prin credinţă. Dacă ar fi fost aici mereu şi ar fi fost
vizibil ochilor noştri, nu ar mai fi existat lauda adusă credinţei. Însă acum i se zice omului: „Crede". Şi [omul] vrea
să vadă. I se răspunde: „[Tocmai] ca să vezi la un moment dat, crede între timp". Credinţa este meritul, vederea este
premiul. Dacă vrei să vezi înainte să crezi, ceri recompensa înaintea lucrului. Ceea ce vrei să ai are un preţ. Vrei să-
L vezi pe Dumnezeu. Credinţa este premiul unui bun atât de valoros! Vrei să ajungi la El şi nu vrei să mergi [până
acolo]? Vederea înseamnă dobândire. Credinţa înseamnă cale. Cine neagă truda drumului, cum mai caută bucuria
dobândirii?
Prin credinţă, nădejde şi iubire se construieşte realitatea
4. Credinţa nu slăbeşte pentru că la bază există nădejdea, îndepărtează nădejdea şi credinţa slăbeşte. Cum îşi
mişcă picioarele în mers ca să zic aşa cel care nu nădăjduieşte că poate ajunge la [ceea ce doreşte]? Dacă ai despărţit
însă dragostea [lui] şi de credinţă, şi de nădejde, în ambele cazuri, la ce-i foloseşte că are credinţă, la ce-i foloseşte
că nădăjduieşte dacă nu iubeşte? Ba dimpotrivă, nici nu poate să nădăjduiască la ceva ce nu iubeşte.
într-adevăr, dragostea aprinde nădejdea, nădejdea străluceşte prin dragoste. Dar când vom ajunge la cele pe care
prin credinţă le-am nădăjduit, nevăzându-le, care va mai fi credinţa lăudată atunci? De bună seamă, dacă nădejdea
este „dovedirea lucrurilor care nu se văd"12, când le vom vedea, nu se va mai
12
Cf. Evr. 11,1.
115
numi credinţă căci vei vedea, nu vei mai crede [doar]. La fel şi cu nădejdea. Când va apărea lucrul [pe care îl
nădăjduieşti], nu mai nădăjduieşti. „Cum nădăjduieşte cineva ceea ce vede?" 13 Iată, când vom ajunge [la ceea ce
nădăjduim], credinţa se termină, nădejdea se termină. Ce se întâmplă cu iubirea? Credinţa se preschimbă în vedere,
nădejdea se preschimbă în realitate. De-acum vederea va fi şi realitate, nu [doar] credinţă şi nădejde. Ce se întâmplă
cu iubirea? Oare se poate ea termina? Dacă iubirea deja se înflăcăra pentru lucrul care nu se vedea, fireşte, atunci
când îl va vedea, se va înflăcăra mai tare. Deci, bine s-a zis: „Însă mai mare dintre acestea este iubirea" 14 deoarece
credinţei îi urmează vederea, nădejdii îi urmează realitatea, iubirii [însă] nu-i urmează niciun lucru. Ea creşte, ea se
măreşte, ea se desăvârşeşte prin contemplaţie.
În viaţa lumească, toţi rătăcim printre ispite
5. De aici reiese că, dorind să vedem chipul lui Dumnezeu, suspinând după patria fericirii eterne, odată ce ne-am
definit dorinţa, oare nu vom considera nefericită rătăcirea noastră pe pământ indiferent cu câtă fericire ne
înconjurăm în viaţa lumească, indiferent cu câtă bogăţie, netrebuincioasă pe deasupra, ne îndestulăm? Şi îl
implorăm pe Dumnezeu tocmai din cauza nefericirii, zicând mereu: „Doamne, izbăveşte-mă pe mine" 15. Cel sărac
zice: „Izbăveşte-mă pe mine" şi tu socoteşti că el zice să fie izbăvit de sărăcie. Cel bogat zice: „Izbăveşte-mă pe
mine"; poate e bolnav. Dimpotrivă, este sănătos şi este bogat şi strigă: „Izbăveşte-mă pe mine". Afirmaţia aceasta nu
provine decât din rugăciunea [care] zice: „Izbăveşte-ne pe noi de cel rău" 16. Este necesar ca în orice împrejurare
bună s-ar găsi,
13
Cf. Rom. 8, 24.
14
Cf. I Cor. 13,13.
15
Cf. Ps. 7,1.
16
Cf. Mt. 6,13.
116
creştinul să-L invoce [pe Dumnezeu]: „Izbăveşte-ne pe noi de cel rău". Dacă strigă: „Izbăveşte-ne pe noi de cel
rău"17, există un motiv pentru care să fie izbăvit. Dacă este un motiv pentru care să fie izbăvit, atunci se află într-o
situaţie rea. Dacă se află într-o situaţie rea, indiferent câte lucruri bune ar avea cu care să se desfete, are de îngăduit
până să se bucure pe deplin de Dumnezeu. Aşadar, în această viaţă lumească, toleranţa le este necesară celor săraci,
celor bogaţi, celor sănătoşi, celor bolnavi, celor căzuţi prizonieri, celor liberi, celor care rătăcesc, celor stabiliţi în
patria lor. Îngăduinţa este necesară pentru că toţi sunt în treacăt prin lume. Şi până sunt izbăviţi de această rătăcire şi
iau parte la Adevărul şi la viaţa neschimbătoare [de dincolo de moarte] după care au suspinat rătăcitori, se regăsesc
printre ispite şi strigă către Dumnezeu cu inimă curată: „Izbăveşte-ne pe noi de cel rău"18.
Fericirea înseamnă sănătate şi cumpătare
6. Însă oamenii nefericiţi îi văd pe cei care, în viaţa lumească, sunt numiţi fericiţi. Şi vor să fie ca ei. Şi socotesc
că atunci când vor fi ca ei, nu se vor mai afla în necaz. Gândirea aceasta este perfidă şi nu este creştină, este plină de
poftă păcătoasă, nu de credinţă. Ei socotesc că nu există nimic pentru ei după viaţa aceasta. Eu nu zic că este fericit
cel care, în această viaţă, a strâns din belşug bunuri de tot felul doamne, fereşte să zic aşa ceva! ci că atâta vreme cât
cineva socoteşte că nu există nimic după viaţa aceasta, niciodată nu este fericit. Căci raţiunea ne convinge, adevărul
ne convinge de faptul că nimeni nu poate fi fericit aici [pe pământ]; zic „fericit" [judecând] după cum judecă
înţeleptul, nu după cum judecă avarul! Şi, iată, când voi prezenta problema aşa, orice om va judeca că poate fi
fericit.
17
C. Mt. 6,13; Lc. 11,4.
18 Cf. Mt. 6,13; Lc. 11,4.
117
Şi încep să-l întreb dacă se găseşte cineva fericit pe acest pământ. Oare zic eu: „Fericit este cel care este sănătos,
care este bogat, care este demn de cinste, care trăieşte în siguranţă cu ai săi?". Nu zic aşa, ci: „Fericit este cel care nu
duce lipsă [de nimic]". Imediat mi se răspunde: „Deci, este fericit cel bogat pentru că nu duce lipsă [de nimic]".
Dacă nu duce lipsă [de nimic], nu îşi doreşte [nimic]. Dacă îşi doreşte ceva [înseamnă că] duce lipsă de ceva. Tu ia
seama la averea lui, eu mă adresez dorinţelor lui.
Cum nu duce lipsă [de nimic] cel care are puţin şi doreşte să aibă mai mult? Vezi că toate cele pe care le-a strâns
ca să fie ale lui, sunt lemne pentru flacăra [dorinţelor] care creşte din ele, nu care este îndestulată de ele. Dacă, prin
urmare, cu cât are mai mult, îşi doreşte mai fierbinte [să aibă în continuare], nu îţi zic ţie că este în nevoie, ci că este
mai în nevoie decât cerşetorul. Pofta păcătoasă a cerşetorului este îndestulată de câţiva bani, [pe când] pofta
păcătoasă a omului avar nu este îndestulată nici de o lume întreagă! Răspunsul care vine de la tine acum poate [fi]:
„Ce, dacă nu caută altceva decât ceea ce are?19". Dacă îl voi găsi pe acel om care a stabilit măsura [unui viciu]
nemărginit, care a putut sa zică lăcomiei: „Până aici!", îl laud, mult îl mai felicit! [Este nevoie] de puteri mari, de o
stăpânire mare a minţii să te apropii de măsură, să frângi nesaţul, să te reţii de la pofta păcătoasă, să stabileşti un
hotar desfătării fierbinţi. Este o mare virtute, recunosc, o mare virtute! Cu toate acestea, nu îl mai numesc fericit
raportându-mă la definiţia fericirii pe care o dădeam [mai devreme]. Ce am zis? Cine este fericit? Cine nu este în
nevoie. Iată, acesta nu este în nevoie: şi abundă în bunuri de toate felurile şi nu caută nimic mai mult, încă întreb:
Nu vrea să aibă mai mult? Mi se răspunde: „Nu vrea să aibă [mai mult]". Nu se teme că pierde ce are? Mi se
răspunde:
19
Autorul subliniază că este aproape imposibil de găsit o persoană care să nu îşi dorească mai mult decât are.
118
„Se teme". Deci, cum nu e în nevoie dacă e în nevoie de siguranţă, [deşi] acum nu e în nevoie de avere? Şi cine este
acela care să se asigure că, în această lume, nu-i poate pieri ceea ce are în posesie? Cine este acela de la care să
primească siguranţă în legătură cu bunurile care se destramă şi se duc? Mulţi au adormit bogaţi, dar s-au trezit
săraci. Deci, nimeni nu îi [poate] da această siguranţă. Şi ştie şi el şi de aceea se teme. Trebuie ca sufletul său să
crească, să prindă puteri mai zdravene, să îl ajungă o vigoare mai mare pentru ca, aşa cum a pus hotar poftei
păcătoase, tot aşa să nu se teamă că pierde ce are şi să-şi întărească astfel inima ca să poată să zică, în caz că i-au
dispărut toate bunurile: „Gol am ieşit din pântecele maicei mele, gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat,
Domnul a luat. Precum i-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat!" 20. Acesta a fost un
mare atlet al lui Dumnezeu pentru că a luptat cu un adversar mare! Aşadar, să ne imaginăm un om într-atât de
îngăduitor, încât să nu se fălească nici cu bunurile pe care le are, nici să se descurajeze după ce i-au dispărut şi le-a
pierdut la un moment dat, ci, avându-le, să se poarte aproape ca unul care nu le are, să se folosească de această lume
ca şi cum nu s-ar folosi de ea, să-şi aibă ca avere mare chiar voinţa Domnului lui, precum cel pe care l-am amintit:
„Precum i-a plăcut domnului spune aşa s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat!". Că sunt bogat, este voinţa
Dumnezeului meu, că sunt sărac este voinţa Dumnezeului meu. Vedeţi cum a împlinit el ceea ce toţi cântă, dar
puţini fac: „Voi binecuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea" 21. Ce înseamnă: „în toată
vremea"? Şi când este bine, şi când este rău. Acesta este sensul expresiei „în toată vremea", adică „mereu".
într-adevăr, este bogat cel ce este bogat lăuntric, nu în casa lui, ci în gândurile lui, în conştiinţă, nu în cufărul [cu
bani].
20
Cf. Iov 1,21.
21 C. Ps. 33,1.
119
Asemenea bogăţii nu-i pot dispărea nici măcar unui naufragiat! Căci poate ieşi din valurile vieţii şi gol, şi plin [pe
dinăuntru]. Socotesc că l-am descoperit pe cel fericit: dacă cel care nu se află în nevoie este fericit, de ce să nu fie
fericit oricine va fi astfel pe pământ? Socotesc că l-am descoperit şi pe un astfel de om aflat în nevoie: dacă se află
în nevoie până la acest moment înseamnă că încă nu este fericit. Iată: nu îşi doreşte nimic; iată: pierde din bunuri
liniştit, împrejurările favorabile nu îl fac să se trufească, împrejurările potrivnice nu îl slăbesc. Cum nu este fericit
încă? Dacă voi descoperi [însă] că se află în nevoie, nu îndrăznesc să-l declar fericit. Cineva afirmă: „De unde ai de
gând să-l iei şi pe cel aflat în nevoie?". Am de unde să-l iau cu siguranţă! Dacă el crede în Dumnezeu, încă este în
nevoie, încă este cerşetor [în faţa] lui Dumnezeu. Se poate ca un asemenea om să nu zică în rugăciunea lui:
„Izbăveşte-ne pe noi de cel rău", dar zice: „Sunt în nevoie". De ce anume are nevoie? De viaţă veşnică. Încă nu o
are. Îşi duce traiul printre ispite. Iată-l pe însuşi Iov, provocat să-l iubească în mod necondiţionat pe Dumnezeu.
Căci la aceasta l-a provocat diavolul după ce şi-a pierdut toate bunurile, după ce i-a dispărut mângâierea copiilor,
rămânându-i doar soţia care îl ispitea, nu îl consola. Şi a fost lovit de o boală gravă din cap până la picioare ca să i
se ia şi [aşa-zisa] avere a săracului. Căci averea săracului este sănătatea pe care, atunci când bogatul nu o are, amar
este tot ce are! Poţi găsi un sărac căruia nu îi este necesară averea bogatului. [în schimb], nu găseşti un bogat căruia
nu îi este necesară şi averea săracului! Lui Iov i-a dispărut averea săracilor, adică sănătatea: a fost lovit de o boală
gravă din cap până la picioare. Totuşi, nu a fost adus până acolo [încât să spună că] Dumnezeu [a lucrat] fără
înţelepciune şi că, aflându-se în necaz, nu-L mai place pe Dumnezeu! Mereu L-a plăcut pe Dumnezeu! Noua Evă îl
îndemna la hulă cu instinctul de şarpe cu care el lupta pe nevăzute: „Zi ceva împotriva lui Dumnezeu spunea şi
mori". Şi el [zicea]: „Ai vorbit ca una
120
din femeile nebune! Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, nu le îndurăm şi pe cele rele?"22. Ea era Eva, dar
el nu era Adam. Adam a fost învins în Rai; Iov a învins printre injurii. Totuşi, printre cele pe care le pătimea, afirmă
undeva: „Oare viaţa pe pământ nu este o ispită?". deci, aşezat în această viaţă omenească, fără îndoială fusese aşezat
în ispită. Voia să se elibereze de această ispită. Până atunci şi el avusese nevoie de o viaţă în care nu exista ispită.
Dacă era în nevoie [înseamnă] că încă nu era fericit. Şi din acest motiv, pe oricare om îl vei prezenta aici [ca fiind
fericit], îl vei descrie, îl vei înfăţişa, vei căuta ceva ce nu găseşti. Nimeni nu poate fi fericit pe acest pământ.
Veşmântul de carne trebuie lepădat atunci când porunceşte Dumnezeu
7. Ce îmi propusesem? Să vorbesc despre răbdare. Iubiţi credincioşi, dacă nu aţi uitat, îmi propusesem acest
subiect. Aşadar, ce virtute mare mai este răbdarea! Datorită ei supravieţuim în această fericire pământească. Oricine
nu o va avea, slăbeşte. Oricine slăbeşte pe drum, nu va ajunge la patria dorită. Vedeţi cât este de adevărat că „în
răbdarea noastră dobândim sufletele noastre"23.
8. Prin urmare, când trăim aici [pe pământ], indiferent cât de fericiţi trăim, să trăim cu răbdare. Însă cu toţii sau
aproape toţi ne temem că murim. Boala poate să apară, poate să nu apară. Dispariţia celor dragi este de temut: ei pot
să dispară, pot şi să nu dispară. Indiferent de ce necaz te vei teme pe pământul acesta, necazul poate să existe şi
poate să nu existe. Moartea nu poate să nu existe. Ea poate fi amânată, [însă] nu poate fi înlăturată. Şi totuşi, toţi
lucrează la amânarea ei, stau de veghe, se apără,
22
Cf. Iov 2,10.
121
închid porţile, navighează, ară. Pe pământ, acasă, oriunde ar lucra, din acest motiv lucrează: nu pentru a nu mai
muri, ci pentru a muri puţin mai târziu. Preadragii mei, luaţi în seamă câtă muncă este depusă de toţi oamenii pentru
a muri mai târziu. Dacă depunem atâta muncă pentru a muri mai târziu, ce [muncă] trebuie depusă pentru a nu mai
muri niciodată? însăşi teama de moarte cu care se luptă fiecare suflet în parte, şi aceasta se numără printre cele ce
trebuie îndurate şi tolerate şi trăite cu răbdare. Într-adevăr, vedeţi ce afirmă Apostolul: „Suspinăm îngreuiaţi pe
acest pământ sub povara cărnii stricăcioase de care nu vrem să fim dezbrăcaţi spune ci să fim îmbrăcaţi pe deasupra,
ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă"24. De fapt, suntem îngreuiaţi afirmă el de povara cărnii stricăcioase şi
gemem sub acest trup şi nu vrem să fim dezbrăcaţi. Ce înseamnă că nu vrem să fim dezbrăcaţi? Nu vrem să lăsăm
jos acest cadavru sub care gemem. Nu vrem să-l lăsăm jos. O, îndatorire nefericit de dulce! „Suspinăm îngreuiaţi",
spune el. Deci, lasă-l jos de bunăvoie dacă gemi sub povara [lui]. „De care nu vrem să fim dezbrăcaţi", spune el.
Dar de ce? Ca „să fim îmbrăcaţi". Ca să duci două poveri? „Nu", spune el. Dar pentru care motiv? „Ca ceea ce este
muritor să fie înghiţit de viaţă." Căci noi vrem să ajungem la viaţa veşnică. Vrem să ajungem acolo unde nimeni să
nu moară, dar nu vrem [să ajungem acolo] prin moarte. Dacă ar fi posibil, să fim răpiţi acolo când suntem în viaţă şi
cât suntem în viaţă trupul nostru să fie schimbat în acea formă duhovnicească în care trebuie să fie schimbat când
înviem. Cine nu şi-ar dori acest lucru? Nu l-ar vrea orice om? însă aceluia care vrea altceva i se zice: „Mută-te".
Aminteşte-ţi ce ai cântat în Psalm: „Chiriaş sunt eu pe pământ"25. Dacă eşti chiriaş, rămâi în casă străină. Dacă
23
Cf. Lc. 21,19.
24
Cf. II Cor. 5,4.
25
Inquilinus ego sum in terra. Cf. Ps. 118,19: „Străin sunt eu pe pământ,
să nu ascunzi de la mine poruncile Tale".
122
rămâi în casă străină, când Domnul Dumnezeu va porunci, te muţi. Şi este inevitabil ca Domnul Dumnezeu să îţi
poruncească să te muţi la un moment dat. Nu ţi-a stabilit durata şederii căci nu a încheiat nimic scris cu tine. Când
rămâi gratis [aici, pe pământ], mutarea ta este la porunca Lui. Şi toate acestea trebuie tolerate şi de aceea răbdarea
este necesară.
Parabola iconomului nedrept
9. Slujitorul acela [din Evanghelie] a văzut că stăpânul lui intenţiona să-i poruncească să plece din activitatea
[pe care o desfăşura] şi s-a gândit la viitor şi şi-a zis în sinea lui: „Stăpânul meu intenţionează să mă scoată din
activitate. Ce să fac? Să sap nu pot, să cerşesc mă ruşinez". Dintr-o parte îl dă înapoi munca, din cealaltă parte îl dă
înapoi ruşinea. Dar, deşi este agitat, nu-i lipseşte hotărârea. Spune: „Am găsit ce să fac". A chemat datornicii
stăpânului său, le-a pus în faţă înscrisurile: „Zi tu, cât îi datorezi?". Iar acela: „O sută de măsuri de untdelemn".
„Aşază-te repede, scrie «cincizeci». Ia-ţi garanţia." Şi altuia [îi spune]: „Tu cât îi datorezi?" „O sută de măsuri de
grâu." „Aşază-te, scrie repede «optzeci». Ia-ţi zapisul."26 A zis aceasta: „Când mă va scoate pe mine din activitate
stăpânul meu, ei mă vor primi şi nevoia nu mă va constrânge nici să sap, nici să cerşesc".
10. De ce a propus Domnul Iisus Hristos această asemănare? Căci nu i-a plăcut slujitorul cel înşelător! Acela îşi
înşela stăpânul. A luat [bani] care nu erau ai lui [şi] i-a folosit. Pe deasupra, i-a luat şi pe ascuns. L-a păgubit pe
stăpânul său pentru ca, după [ieşirea din] activitatea [pe care o desfăşura], să-şi pregătească un loc liniştit şi sigur.
De ce a propus Domnul [un aşa exemplu]? Nu pentru că slujitorul l-a înşelat [pe stăpân], ci pentru că a avut în grijă
viitorul. A propus [un aşa exemplu]
26
Cf. Lc. 16,1-7.
123
ca să-l facă să roşească pe creştinul căruia îi lipseşte gândirea, dacă talentul înşelătorului este cumva lăudat. Căci a
adăugat aşa: „Iată, fiii veacului acestuia sunt mai prevăzători decât fiii luminii" 27. Ei înşală ca să aibă grijă de
viitorul lor. Ce viaţă, de fapt, a avut în grijă iconomul acela? Cea în care urma să treacă [plecând din activitatea pe
care o desfăşura], conformându-se [poruncii stăpânului lui], Acela a avut în grijă viaţa care trebuie să se termine, tu
nu o ai în grijă pe cea pentru vecie? Deci, nu îndrăgiţi înşelăciunea, ci: „Faceţi-vă prieteni, faceţi-vă prieteni cu
bogăţia nedreaptă"28, afirmă el.
11. „Bogăţiei" i se zice printr-un cuvânt evreiesc „mammona", de unde şi în limba punică la „câştig" se zice
„mamon". deci, ce facem? Ce a poruncit Domnul? „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când vor
începe să vă slăbească puterile, să vă primească în corturile cele veşnice." Este uşor de înţeles că trebuie dat de
pomană, că trebuie oferit celor în nevoie pentru că Hristos primeşte prin ei. Acest lucru l-a zis Hristos însuşi: „Când
aţi făcut unuia dintre ai mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" 29. La fel a zis în alt fragment: „Cel ce va da unuia dintre
ucenicii Mei numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde recompensa sa"30.
Înţelegem că pomenile trebuie făcute şi mai înţelegem să nu petrecem mult timp alegându-i pe cei cărora le facem
pomeni pentru că nu putem să ne reprimăm simţămintele. Când faci pomeni tuturor, atunci vei ajunge la cei puţini,
care sunt demni de ele. Eşti gazdă bună, îţi pregăteşti casa pentru călători: să fie primit şi cel nedemn ca să nu fie dat
afară cel demn! Căci nu poţi fi judecătorul şi examinatorul inimii tale. Cu toate acestea, şi dacă ai putea fi: „[Acesta]
este rău", „[Acesta] nu este bun", adaug: „Până acum, este vrăjmaşul tău".
27
Cf. Lc. 16,8.
28
Cf. Lc. 16, 9.
29
Cf. Mt. 25,40.
30
Cf. Mt. 10, 42.
124
„Dacă vrăjmaşul tău va fi flămând, dă-i de mâncare '31 Dacă trebuie să faci bine şi vrăjmaşului tău, cu atât mai mult
trebuie să faci bine celui pe care nu-l cunoşti pentru că, deşi este rău, totuşi, nu îţi este vrăjmaş. Înţelegem aceste
lucruri pentru că cei care procedează aşa fac rost de prieteni care îi primesc în corturile veşnice când vor fi daţi afară
din activitatea [pe care o desfăşoară]. Căci toţi suntem iconomi şi am fost însărcinaţi să facem ceva în această viaţă,
din care să dăm socoteală Marelui Cap al familiei. Şi aceluia care a fost însărcinat cu mai multe, i se cere o
socoteală mai mare. Când s-a dat prima citire, pe mulţi i-a îngrozit, şi cel mai tare i-a îngrozit pe cei care sunt în
fruntea popoarelor, fie că sunt bogaţi, fie că sunt regi, fie că sunt împăraţi, fie că sunt judecători, fie că sunt
episcopi, fie prelaţi bisericeşti. Fiecare în parte va da socoteală de activitatea sa capului familiei. Activitatea este
vremelnică, recompensa celui care face activitatea este veşnică. Dar dacă ducem la bun sfârşit activitatea aceasta
pentru a da bună socoteală, suntem siguri că vom fi însărcinaţi cu misiuni mai mari care vor urma misiunilor mai
mici. Stăpânul îi spune slujitorului său care îi dă socoteală bună în legătură cu banii pe care îi primise ca să îi
rânduiască: „Să fii stăpân peste cinci cetăţi" 32. Stăpânul ne cheamă la misiuni mai mari, dacă ne vom descurca bine.
Dar pentru că este greu ca în activităţile mari să păcătuieşti puţin, din acest motiv trebuie dat de pomană în
continuare pentru ca, atunci când vom da socoteală, să nu-L considerăm [pe Stăpânul nostru] un judecător aspru, cât
mai degrabă un tată milostiv. Dacă va începe să cerceteze toate faptele noastre, va găsi multe pe care să le
osândească. Trebuie ca pe acest pământ să venim în ajutorul celor nefericiţi ca să se împlinească în noi ce s-a scris:
„Fericiţi cei milostivi, că Dumnezeu se va milostivi de ei"33. Într-un alt fragment
31 C. Rom. 12, 20.
32
Cf. Lc. 19,19.
33
Cf. Mt. 5, 7.
125
însă: „Judecata este fără milostenie pentru cel care n-a făcut milostenie"34.
Prin milostenie curată se dobândeşte împărăţia cerurilor
12. „Faceţi-vă, deci, prieteni."35 Fiecare să-şi facă prieteni de unde poate. Nimeni să nu zică: „Sunt sărac".
Nimeni să nu zică: „Să facă milostenie cei bogaţi". Cei care au mai mult, din cele mai multe pe care le au să facă
milostenie mai mare. Oare săracii nu au de unde să facă milostenie? Zacheu a fost bogat, Petru sărac. Primul
cumpără împărăţia cerurilor cu jumătate din averea lui, al doilea cumpără împărăţia cerurilor doar cu o plasă de
pescuit şi o bărcuţă. Nu din cauză că a cumpărat-o Zacheu, lui Petru nu i-a mai rămas ce să cumpere! împărăţia lui
Dumnezeu nu este de vânzare într-o aşa măsură încât, atunci când unul o va cumpăra, celălalt să nu mai aibă ce să
cumpere. Iată, părinţii au cumpărat-o şi ne-au dat prilejul să o cumpărăm şi noi [la rândul nostru]. Oare ei au
cumpărat ceva, noi altceva? Este vorba de acelaşi lucru! împărăţia cerurilor se poate cumpăra mereu. Ea se oferă
spre vânzare până la sfârşitul veacului. Nu te teme să fii dat deoparte din cauza creşterii [preţului]. Nu se întâmplă
ca tu să zici: „Acela are de gând să o cumpere căci are exact cât eu nu am". Îţi răspunde cel care ţi-a propus
vânzarea: „Adu ceea ce ai. Este îndeajuns ce ai ca să cumperi şi tu". Am zis că lui Petru i-a fost îndeajuns că avea o
bărcuţă. I-a fost îndeajuns văduvei care a lăsat doi bani în vistieria templului. Doi dinari a lăsat şi a cumpărat totul,
căci mult a lăsat cea care nu a lăsat nimic pentru sine. Şi referitor la ce am zis puţin mai înainte: Ce este mai ieftin
decât un pahar cu apă rece? Şi împărăţia cerurilor [poate] avea acest preţ!
34
Cf. Iac. 2,13.
35
Cf. Lc. 16,9.
126
Oricine nu va avea bărcuţă şi plasă de pescuit, oricine nu va avea averea lui Zacheu, oricine nu va avea doi dinari,
aşa cum i-a avut văduva, are cel puţin un pahar cu apă rece 36. De aceea socotesc că s-a adăugat „rece", ca să nu ai în
grijă lemnele [pentru încălzit]. Dar poate acum nu găseşti nici un pahar cu apă rece pe care să i-l întinzi celui însetat.
Nu găseşti, dar pătimeşti împreună cu cel însetat. Dumnezeu vede ce ai înlăuntru. El nu vede puterea din mâna ta,
însă vede voinţa din inima ta. Şi tu ai cumpărat [astfel] împărăţia cerurilor, stai liniştit. Luarea în stăpânire a
împărăţiei cerurilor se numeşte „pace": „Pacea buneivoiri fie pe pământ, între oameni!"37.
Bogăţia nedreaptă
13. Fraţilor, să ne întoarcem însă la ce ne referisem în treacăt [mai devreme]. Ce vrea să însemne: „bogăţia
nedreaptă"? Ce avertisment a voit să ne dea Domnul? Trebuie cumva să facem înşelăciune ca să avem de unde da de
pomană? Mulţi fac asta, dar nu fac bine. Fură mult şi de acolo dau ceva de pomană şi socotesc că păcatele le sunt
iertate ca şi cum l-ar fi păcălit pe judecător. Cel căruia îi dai, se bucură, dar cel de la care iei, se plânge [de tine].
Dumnezeu ascultă în mijlocul lor. „La El nu există părtinire faţă de vreo persoană." 38 El îl aude mai mult pe cel care
se plânge de tine decât pe cel care îţi mulţumeşte.
Aşadar, prin faptul că Domnul a menţionat „bogăţia nedreaptă", nimeni să nu se convingă pe sine că pentru a da
de pomană trebuie să caute să facă înşelăciune, jaf, să prăduiască, şi alte lucruri neplăcute de acest fel. Atunci, de ce
afirmă: „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă"? Fraţilor, eu nu înţeleg altceva decât că bogăţia este aur, adică
„avere". Să vorbim acum pe latineşte ca să înţelegeţi. Există avere adevărată şi
36
Cf. Mt. 10,42.
37
Cf. Lc. 2,14.
38 Cf. Rom. 2,2.
127
avere falsă. Nedreptatea numeşte averea „avere falsă" pentru că adevărata avere există doar la Dumnezeu.
Adevărata avere se găseşte la îngeri care nu duc lipsă [de nimic]. Noi însă părem că avem avere, [dar] o căutăm ca
pe un fel de leac la slăbiciunea noastră. Dacă am fi sănătoşi, adică dacă [am trăi în starea] aceea de nemurire la care
vom ajunge [după viaţa pământească], nu am mai căuta această avere. Nedreptatea numeşte „avere" această „falsă
avere". De aceea Dumnezeu a zis: „Faceţi-vă prieteni cu averea nedreaptă", [înţelegând prin aceasta] nu cu averea
nedreaptă pe care o strângi prin nedreptate, ci cu averea pe care nedreptatea o numeşte simplu „avere", deşi nu
există avere adevărată!
Fericirea nu constă în averile pământeşti
14. Ascultaţi cum numeşte nedreptatea această avere, care nu este avere adevărată. Zice Psalmul undeva: „La un
moment dat, vrând să scape de nişte fii străini, un om suspină şi îi zice Domnului: «Scapă-mă de mâna fiilor străini
a căror gură a rostit trufaş şi a căror mână dreaptă este mâna dreaptă a nedreptăţii»". Nu vorbesc decât despre
înşelăciune şi pentru înşelăciune se pregătesc cei despre care afirmă: „Mâna lor dreaptă este mâna dreaptă a
nedreptăţii". Nu are de gând să-l cheme sau să-l numească pe niciunul „hoţ"? Ce are însă de gând să zică? „Fiii lor
sunt precum vajnicii pomi tineri, fiicele lor sunt frumoase şi împodobite, asemănându-se cu un templu. Cămările lor
sunt pline, dau pe dinafară de belşug. Boii lor sunt graşi, oile lor sunt rodnice, se înmulţesc în pajiştile lor. Nicio
gaură în gard şi niciun zgomot în curţile lor." Câtă fericire trecătoare a descris [acest om]! Deci, unde este
nedreptatea? Unde este trufia? Ascultă ce urmează: „Au numit fericit neamul care le are pe toate acestea". Iată de
unde vine nedreptatea! Au numit fericit neamul care abundă în toate acestea. Nu au văzut o altă fericire, nu au
căutat alta care să fie cea adevărată. Şi-au consumat toată dorinţa în fericirea pământească. Nu au
128
vrut să-şi ridice inima sus. Dar cel care suspină şi vrea să fie scăpat de unii ca ei, ce zice? După ce a vorbit despre
fiii străini nedrepţi, [spune]: „Au numit fericit neamul care le are pe toate acestea", ca şi cum ar fi fost întrebat: „Tu
cine zici că e fericit?"„Fericit neamul al cărui Domn este însuşi Dumnezeu!" Iată adevărata avere. Cealaltă este
averea nedreptăţii. Oricine are averea nedreptăţii, să-şi facă prieteni înainte să iasă din activitatea sa [pe care o
desfăşoară]. Dacă de acolo şi-a făcut prieteni, bine se foloseşte de ei. Nu are avere? Are altă avere adevărată: îl
consideră pe Dumnezeu averea lui. Cine e făcut din pământ, calcă pe pământ şi la final iubeşte averea
[pământească]. Domnul îi spune unui bogătaş care îşi iubea mult proprietăţile: „îţi iubeşti proprietăţile? Mută-le
unde îţi zic. Nu vreau să le pierzi". Dar ce înseamnă aceasta? [înseamnă]: „ Adunaţi-vă comori în cer, unde hoţul nu
intră şi nici molia nu le strică"39. Prin faptul că îţi iubeşti averea, eşti pe cale să o pierzi. Mut-o acolo unde nu o
pierzi. Aşaz-o acolo unde vei ajunge [şi tu].
împărţirea averii strânse din cămătărie
15. „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca să vă primească în corturile cele veşnice." Astfel să fie
prezentată acestă cugetare. Socoteşte că bogăţia nedreptăţii este banul ce provine din înşelăciune. Tatăl tău şi-a
câştigat-o prin camătă. Te-a făcut bogat. Cămătăria tatălui tău să nu-ţi placă! Nu fi moştenitorul nedreptăţii, dar să
fii moştenitorul banului nedreptăţii! Să nu-l imiţi şi tu pe tatăl tău, practicând cămătăria. Acum, în casă, sunt însă
mulţi bani care vin de acolo! Fă-ţi prieteni cu bogăţia nedreaptă, nu ca să faci înşelăciune acum şi de acolo să dai
mai departe, ci ca să dai ceea ce deja s-a pus deoparte din înşelăciune. Dacă tatăl tău a învăţat să ia de la alţii, tu
învaţă să dăruieşti.
39. Mt. 6,20.
129
Maniera corectă de împărţire a averii
16. De ce se vorbeşte însă despre cincizeci la sută, despre optzeci la sută? Cincizeci la sută a vrut să însemne „pe
jumătate". Aşa a făcut Zacheu. „Iată, jumătate din lucrurile mele le dau săracilor" 40. Optzeci la sută a vrut să
însemne două zecimi, căci dacă dai [cuiva] douăzeci dintr-o sută ca să rămână optzeci, înseamnă că dai două zecimi.
De ce dădeau o zecime? Însă Domnul a zis în Evanghelie: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
fariseilor şi a cărturarilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor"41. Aşadar, dacă dreptatea fariseilor şi a cărturarilor era
să dea o zecime, cum va prisosi dreptatea ta dacă nu dai cel puţin două zecimi? „Să prisosească" înseamnă „să dai
ceva în plus".
îndemn la căutarea fericirii veşnice
17. Prin urmare, îţi faci prieteni, îţi întăreşti nădejdea, îţi exersezi dorinţa, îngădui răbdător lucrurile din prezent,
fie ele favorabile sau potrivnice, deoarece acela care îşi caută fericirea Sus, îngăduie şi fericirea de aici,
[pământească]. [Spunem că] fericirea [pământească] este îngăduită pentru că atâta vreme cât călătorim [prin lume],
este interpretat ca lucru rău orice ne separă de Dumnezeu. Şi duce o bătălie mai mare sufletul ce luptă împotriva
fericirii ca să nu se dea stricăciunii decât cel care luptă împotriva nefericirii ca să nu se dea bătut. Deci, prin răbdare,
odată ce se sfârşeşte veacul acesta sau odată ce se sfârşeşte scurta noastră viaţă, spre al cărei capăt fiecare se în-
dreaptă grăbit, ne vom afla liniştiţi în corturile veşnice, pentru că ne-am făcut prieteni cu bogăţia nedreaptă.
40
Cf. Lc. 19,8.
41
Cf. Mt. 5,20.
Predica 359 B
Despre ascultare1
Motivul deplasării Fericitului Augustin din Hippona în Cartagina
1. Ieri, ne-am tulburat atât noi, cât şi voi. Mărturisesc că tulburarea aceasta, mai mult a noastră decât a voastră,
dar provocată de voi, a cerut tăcere. Dar pentru că iubirea faţă de domnul şi fratele nostru, [Aurelius]2, este cea care
porunceşte şi este nevoie să o slujim -, ne dorim ca Dumnezeu să Se învoiască a vă da rodul purtării voastre. Căci în
voi există şi dorinţa de a asculta, în voi există şi ascultare. Noi vă slujim în numele lui Hristos pentru că îl slujim pe
Hristos ale Cărui mădulare sunteţi. Totuşi, fac o mărturisire de credinţă în faţa lui Dumnezeu, înaintea Lui şi
înaintea voastră. Gândul meu este vocea care ajunge la urechile Lui. Pe El îl chem ca martor în sufletul meu: în
această cetate, ca să vă vorbesc despre ceva ce ne dă Domnul, nu m-a adus decât iubirea extraordinar de mare a
episcopului vostru, nu iubirea prin care îl preţuim noi, ci mai degrabă cea prin care simţim că suntem iubiţi de el,
fără să ne
1
Predica 359 B, Sermo eiusdem de oboedientia, abordează tema ascultării creştineşti şi a fost rostită la data de
23 ianuarie 404-405 d.Hr., la Cartagina. Textul latinesc a fost preluat din ediţia: Francois Dolbeau, „Nouveaux
sermons de saint Augustin pour la conversion des paîens et des donatistes (III)", în Revtte des Etudes
Augustiniennes, 38 (1992), pp. 50-79.
2
Este o referire la Sfântul Aurelius, care a fost episcop de Cartagina. Invitaţia adresată Fericitului Augustin vine
ca urmare a dorinţei lui Aurelius de a restabili liniştea în cetatea dezbinată de donatişti.
132
păcălească. Căci deşi ne veţi cunoaşte, nu ne veţi putea cunoaşte în niciun fel aşa cum noi înşine ne cunoaştem unul
pe altul, noi cei care vă slujim vouă în iubirea pentru Hristos. Vă iubim şi pe voi, fireşte, şi vedeţi şi voi, Dumnezeu
ştie. Cu toate acestea, preadragii [mei], să ştiţi o spun înaintea Lui Hristos dacă aţi dori mai multe lucruri decât
doriţi şi aţi simţi în sufletul episcopului vostru reavoinţă împotriva noastră, fie ea cât de mică, nu ne-aţi mai vedea
acum aici.
2. El a binevoit să ne trimită recent o anume scrisoare ca să spună că, dacă am socoti fie să amânăm venirea
noastră, fie să rămânem în dubiu între a veni sau a nu mai veni deloc, am jigni iubirea care se numeşte „Dumnezeu".
Luaţi aminte la starea precară a sănătăţii noastre pusă la încercare pe drumuri atât de lungi, în mijlocul iernii. Luaţi
în calcul altceva, iubiţi credincioşi! Fruntaşul Numidiei, fericitul şi venerabilul Xanthippus3, aflat la o vârstă
înaintată, a anunţat [organizarea] unei adunări în [cetatea] Constantina4, la data de 28 ianuarie. Fruntaşul Numidiei i-
a anunţat, [deci], pe episcopii Numidiei [de organizarea] unei adunări [în această provincie], în care ne aflăm şi noi 5.
Cred că ştiţi, iubiţi credincioşi, că episcopul Constantinei este apropiat de noi. Căci se hrăneşte cu cuvântul lui
Dumnezeu şi a fost preot în municipiul Tagaste, de unde, mai apoi, a devenit episcop al Constantinei. Nu putem să
vă spunem cu ce scrisori a voit să mă atragă să vin la Constantina: odată ce sinodul a fost anunţat, mi-a îndepărtat
toate amânările şi şovăielile. Şi, totuşi, preadragii mei, de la domnul
3
Xanthippus era arhiepiscopul Numidiei.
4
Cetatea a purtat numele de Cirta până în secolul al IV-lea d.Hr., când a fost distrusă. Ea a preluat denumirea de
„Constantina" datorită eforturilor de reabilitare iniţiate de Constantin cel Mare. Actualmente, se găseşte pe teritoriul
Algeriei.
5
Folosind pluralul majestăţii, manieră de exprimare la care adesea recurge, Fericitul Augustin se referă la faptul
că el s-a născut şi locuieşte în provincia Numidia. Aici, el a fost hirotonit episcop al cetăţii Hippona, în anul 396.
133
şi fratele meu Aurelius, episcopul vostru, a ajuns la mine, smerit cum sunt, o asemenea scrisoare care a învins prin
sobrietatea şi prin greutatea afirmaţiilor ceea ce hotărâsem dinainte. Şi, după ce am lăsat toate celelalte lucruri
deoparte, scrisoarea aceasta nu doar m-a adus la voi, ci m-a luat pe sus [într-un fel şi m-a adus aici]. Pentru că a
considerat potrivit să-mi poruncească nu doar prin multa încredere pe care o are în mine, ci şi prin multe ameninţări
nu venite din partea lui, ci de la Dumnezeu -, m-am gândit să zic că accept atâta vreme cât vin aici prin voinţa lui,
adică a lui Dumnezeu aflată în el. Aş putea, prin scrisoarea lui, să justific plecarea mea de lângă domnul meu,
Xanthippus, aflat la o vârstă înaintată, ca nu cumva acesta [din urmă] să se supere pe mine pe motiv că am hotărât
să vin aici [în Cartagina] după ce am părăsit sinodul organizat în Numidia, unde îmi cerea, printr-o dispoziţie, să-i
fiu alături.
Prezentarea motivelor indignării Fericitului Augustin
3. Care este rostul tuturor lucrurilor pe care le-am zis până acum? Ieri, vedeam cu ochii mei că este loc liber
lăsat de fraţii noştri, loc liber şi pentru urechile, şi pentru limba noastră 6. Nu noi am dat ideea ca discursul să se ţină
de preferinţă acolo, căci am considerat că mai degrabă ei, [credincioşii], trebuie să se supună, să vină la episcop şi
nu episcopul să vină în acel loc, iscând un mare deranj pentru mulţimea mai mare care deja se înghesuise în jurul
absidei din grija de a auzi câte ceva. Cu mult mai mare era mulţimea care trebuia adusă din acele locuri [din spate]
într-aceste locuri [din faţă]. Dar trebuiau oare dispreţuiţi bărbaţii? Ce trebuia să se întâmple cu partea mai slabă?7
6
Aluzie la cuvântarea ţinută cu o zi înainte, indiciu care arată că, de la venirea în Cartagina, Fericitul Augustin
rostise mai multe discursuri. El a interpretat retragerea credincioşilor în spatele bisericii ca pe o lipsă de încredere în
persoana şi în mesajul lui.
7
Se referă la femei.
134
Fără îndoială, femeile, după ce au început să se înghiontească din dorinţa de a se apropia, oare nu făceau şi zgomot
mai mare şi nu aş fi auzit murmurul care nu se cuvine deloc în biserică? deci, doar asta era problema: ca acei câţiva
oameni, care se sprijineau de porţi8, să binevoiască să intre în spaţiul apropiat de locul în care ţineam discursul. Era
greu lucrul pe care-l ceream? însă nu au voit să audă acest lucru şi s-a iscat un freamăt şi ne-[a provocat] o tristeţe
mare pe care Dumnezeu a binevoit să o şteargă acum prin cuvântarea ţinută de episcopul vostru demn de respect.
De altfel, fraţilor, vă îndemnăm să nu socotiţi că el nu m-a lăsat să ţin cuvântarea acolo unde unii [oameni] o cereau
cu atâta înverşunare şi pe care o pretindeau cu nelinişte. Iată pentru care motiv am zis toate aceste lucruri. Dacă am
fi simţit o cât de mică reţinere în inima fratelui nostru preafericit, nu am fi intrat în această cetate, mai ales în pofida
problemelor urgente pentru care era necesar [să mă aflu în altă parte]!
Fericitul Augustin subliniază importanţa invitaţiei adresate de Aurelius
4. Cum adică? Iubiţi credincioşi, nu vă amintiţi că am ţinut un discurs împotriva susţinătorilor lui Donatus,
vreme de patru zile încontinuu, din acel loc, din mijlocul porţilor? 9 Oare [episcopul vostru] s-a aşteptat să cereţi
acest lucru? Oare nu i-am sugerat noi însă? El a văzut că trebuia făcut [acest lucru] şi l-a făcut. [Acum] nu a văzut
că trebuie făcut; nu l-a făcut.
8
Un fel de gărduleţ din lemn care separa clerul şi corul de mulţimea credincioşilor. Cf. Francis D.K.Ching, A
Visual Dictionary ofArchitecture, published by John Wiley Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, 2012, p. 27, a se
vedea cancelli.
9
Fericitul Augustin este nemulţumit de faptul că, înghesuindu-se, aceştia creează dezordine şi îi împiedică să
ajungă în faţă pe cei care doresc să-i asculte discursul. Cu alte ocazii însă, el însuşi se deplasase în mijlocul lor
pentru a se face auzit, gest cu care Aurelius fusese de acord.
135
Dar poate voi ziceţi: „Ce lucru măreţ sau dificil ceream?". Şi dacă este lucru puţin ceea ce cereaţi, nu este lucru
puţin ascultarea pe care de la voi o pretindem. Din acest loc, vă voi vorbi mai degrabă căci i-am auzit pe unii fraţi că
zic: „Iată, el a susţinut că trebuie să le slujim celor slabi. A susţinut acest lucru cu o zi în urmă, nu l-a mai susţinut în
altă zi. Deci, ar fi trebuit să se pună în slujba noastră. De ce a plecat?". Vă spun, fraţi plini de sfinţenie, de ce am
plecat. Trebuie să mă ierte mai mult pe mine acela de la care am plecat, chiar dacă nu mi-a poruncit [să rămân] 10.
Însă hotărârea mea a fost de aşa natură, încât nici măcar nu l-am consultat ca să nu îmi interzică [să plec]. Şi, fireşte,
dacă l-aş fi consultat şi mi-ar fi interzis [să plec], nu aş mai fi putut decât să mă supun lui: trebuia să nu plec. Prin
urmare, am preferat să-i cer iertare pentru că am plecat fără să-l consult sau să îmi poruncească ceva decât să nu fac
ceea ce socoteam că trebuie făcut.
Fericitul Augustin vorbeşte despre eforturile depuse de Aurelius în scopul bunei comuniuni dintre Biserică şi
enoriaşi
5. Acum ascultaţi motivul pentru care am socotit că trebuia să fac aşa. Cum o fi dat acest popor mereu ascultare
episcopului lui când este de faţă, nu o ştim doar noi, ci şi toată Africa şi poate tot pământul (în funcţie de cât este de
cunoscută Biserica cetăţii acesteia)! Cu toţii ştim ce dezmăţ şi ce dezordine de femei şi bărbaţi a fost aici, pentru că
şi noi am luat parte în trecut la declinul ei. Domnul a făcut posibil prin slujitorul Său, ca femeile şi bărbaţii să nu se
mai amestece, participând împreună la priveghere. Pe când eram copil [şi] învăţam în această cetate, luând parte la
priveghere, eram atent la amestecul femeilor cu bărbaţi obraznici, când castitatea le era pusă cumva la încercare cu
acest prilej! Cu câtă cinste se stă la slujba de
10
Este vorba despre Xanthippus.
136
seară acum, cu câtă puritate, cu câtă sfinţenie! Această conştiinciozitate care a fost instituită nu va putea să nu placă
celor împotriva cărora a fost instituită! Chiar cei necinstiţi, cei lipsiţi de bun simţ, cei care ţintesc la castitatea cuiva
pot să simtă ca o durere această conştiinciozitate, nu pot să o învinovăţească însă. Dar numai acest lucru [bun] s-a
întâmplat, pentru ca doar de el să ne bucurăm cumva? Felul în care s-a avut în grijă [totul], atenţia mare care s-a
acordat [acestei situaţii], insistenţa mare cu care [toate eforturile] s-au dus la bun sfârşit, pentru ca acei [oameni]
care odată intraţi, urmau să ocupe locuri diferite să intre [chiar] prin locuri diferite! Aceasta, pentru ca nu cumva
intrând prin locuri strâmte să înceapă ceea ce se pregăteau să facă mai apoi. Ce [cuvinte] obişnuiesc să le adreseze
femeilor căsătorite servitorii necinstiţi şi obraznici când trec prin faţa lor! Cât de atent au fost privite aceste fapte, cu
câtă forţă au fost zădărnicite! În biserica din Mappalia, la rememorarea [detaliilor istorice] despre fericitul episcop şi
martir Ciprian, câte astfel de fapte obişnuiau să se întâmple! Dacă ne-am aminti, poate că încă am simţi durere!
Dacă am uita, i-am mulţumi mai puţin lui Dumnezeu.
Iubirea voastră, fraţilor, se reînnoieşte împreună cu noi: eu amintesc binefacerile pe care Dumnezeu vi le-a făcut
vouă prin mijlocirea episcopului vostru. Acolo unde răsunau cântecele necinstite, acum se intonează imnuri. Acolo
unde era în atenţie desfrânarea, acum este în atenţie sfinţenia. În sfârşit, acolo unde Dumnezeu era jignit, acum este
înduplecat. Fac apel la voi, iubiţi credincioşi, să nu uitaţi aceste lucruri: sunt recente, pot fi comparate. Ieri au fost,
azi nu mai sunt. Când însă ar fi putut episcopul vostru să ducă la împlinire acestea dacă nu ar fi avut un popor
supus? în plus, ca să vă spun ceva şi nu ceva lipsit de însemnătate am să vorbesc despre folosul ascultării voastre.
Dacă entuziasmul vostru nu ar fi corespuns strădaniei episcopului vostru, în ce fel s-ar fi putut realiza un asemenea
lucru? Deci, milostenia lui Dumnezeu s-a aflat atât în conştiinciozitatea lui, cât şi în ascultarea voastră! Pe când
aflam aceste
137
lucruri, pe când aflam de felul în care obişnuiţi să rămâneţi supuşi, pe când vă dădeam celorlalţi ca exemplu demn
de urmat, încât ziceam comunităţilor mici de la ţară care protestau şi opuneau rezistenţă episcopilor lor: „Mergeţi,
vedeţi comunitatea [creştină] din Cartagina", deci, pe când ne bucuram mai din plin de bunul vostru exemplu, cum a
putut, fraţilor, să ne întristeze neascultarea voastră de ieri, ca şi cum vizitele noastre dese v-ar fi învăţat
neascultarea?
Ascultarea presupune răbdare
6. Prin urmare, iubiţi credincioşi, să ne daţi atenţie. Pe mine, deşi coborât [din amvon], m-a afectat suferinţa
îndatoririi mele [neduse până la capăt]. Mi-aţi cerut să ascultaţi. Ce [ar fi putut să] construiască un vorbitor atunci
când ascultătorul ameninţa cu prăpădul? Voi spuneţi: „De ce prăpăd? Ce lucru mare ceream? Ce lucru rău căutam?".
Am să vă zic ce prăpăd, am să vă zic [ce anume] ca să vă temeţi, nu ca să vă prăbuşiţi. Nu ştiţi că incendiul se iscă
dintr-o scânteie? Nu ştiţi că picăturile foarte mici umplu râurile şi duc de râpă terenurile? Să nu vi se pară că
neascultarea este un păcat uşor. Pe scurt, să zicem [aşa]: nu era nimic diferit în faptul că aţi fi ascultat discursul de
aici ori de acolo, deoarece în jurul nostru era spaţiu care putea fi ocupat de mulţime şi ştim acest lucru, şi îl ştiţi şi
voi. Ce v-a mai împiedicat de nu aţi voit să treceţi în partea aceasta, [înspre mine], în afară de simpla încăpăţânare?
„Fie se întâmplă doar lucrul pe care îl vrem, fie să nu se întâmple ceea ce vreţi voi". Noi voiam să ascultaţi, şi ceea
ce noi voiam era de folos tuturor. Însă unii, pentru că stăteau lipiţi de porţi, nefiindu-le acceptată intenţia lipsită de
discernământ, mai şi strigau: „Să se dea plecarea!"11. Desigur, cât de departe eraţi şi cât de încet am zis:
11
Această lipsă de politeţe venea din partea celor care cereau plecarea rapidă a catehumenilor, adică a celor care
încă nu primiseră botezul creştin şi care, din acest motiv, erau primiţi în biserică doar la prima parte a slujbei
religioase. Prima parte se încheia, de obicei, cu citirea unui fragment din Evanghelie. Cf. Francois Dolbeau, „Les
sermons de Saint Augustin decouverts â Mayence. Un premier bilan", în Comptes revus des seances de 1'Academie
des Inscriptions et Belles-Lettres, 137 annee, Nr. 1,1993, p. 162. Este posibil ca printre cei care tulburau liniştea să
se fi strecurat şi simpatizanţi donatişti, fapt confirmat de sobrietatea cu care Fericitul Augustin respinge, pe
parcursul predicii, ideile acestora. Potrivit uneia din ele, clericii care în timpul persecuţiilor renunţaseră public la
religia creştină pentru a-şi salva viaţa nu puteau fi reprimiţi în sânul Bisericii. Ei erau catalogaţi drept inacceptabili
din cauza comportamentului neadecvat, iar această convingere punea sub semnul întrebării valoarea serviciului
religios oficiat de ei. Cf. David E.Wilhite, Ancient African Christianity, Routledge, London and New York, 2017;
W.H.GFrend, „The Donatist Church", în The Journal ofTheological Studies, New Series, Vol. 4, Nr. 2 (Oct., 1953),
pp. 255-258.
138
„Să se dea plecarea"! Şi, iată, aţi auzit toţi pentru că aţi tăcut răbdători. Ce [se întâmpla] dacă voiam să punem la
încercare chiar ascultarea voastră? Cineva afirmă: „Cum aţi fi pus-o la încercare într-o situaţie de mică
însemnătate?". Dacă într-o situaţie de mică însemnătate nu v-aţi supus, vă veţi supune într-o situaţie de o mai mare
însemnătate? Nu aţi citit [cuvintele] Domnului, Care zice: „Cel care este credincios în puţin, şi în mult este
credincios. Şi cel ce este necredincios în puţin, şi în mult este necredincios"12.
Din cauza lipsei de ascultare, omul a fost alungat din Rai
7. Vreţi să ştiţi ce rău este în lipsa de ascultare? Din cauza aceasta am zis: „Ascultătorul ameninţa cu prăpădul".
Dumnezeu le-a sădit pe toate bune în Raiul lui. Dacă le-a făcut pe toate bune peste tot în lume, Scriptura zicând: „Şi
a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte" 13, dacă pe toate le-a făcut bune, cu cât mai mult a
hotărât să fie mai pline de
12
Cf. Lc. 16,10.
13
C. Fc. 1,31.
139
veselie cele din Rai! Deci, când pe toate le-a sădit bune, ce vrea să zică: „Nu atinge pomul acesta"? Nu ştiţi că
obişnuiesc să pună întrebări începând de aici oamenii care nu pot vedea nici cât este de bună ascultarea, nici cât este
de rea neascultarea?
Iată, toate erau bine sădite. „Nu atinge", afirmă Dumnezeu. „Ce nu [trebuie] să ating? Ai aşezat aici ceva rău?
Dacă ai aşezat aici ceva rău, dă-l deoparte şi nu-mi interzice să ating." „Nu atinge pomul acesta", spune. Fireşte,
dacă nu ar fi bun, nu s-ar afla în Rai. Oare socotiţi că Dumnezeu a umplut pământul cu toate lucrurile bune în afară
de Rai şi în Rai a sădit răul? Desigur, celelalte lucruri bune erau şi pe pământ, dar în Rai erau mai bune, cu
siguranţă. Totuşi, dat fiind faptul că printre toate cele bune care erau aşezate în Rai, era mai bună ascultarea,
Dumnezeu a interzis [ceva], pe de o parte ca nu cumva, neinterzicând nimic, [să nu se creadă că] nu stăpânea El
[peste toate]. Şi ce? Poate cineva socoteşte că Dumnezeu a voit să stăpânească pe potriva orgoliului Său? Stăpânirea
lui Dumnezeu nu îi este de folos lui Dumnezeu, ci aceluia care este stăpânit. El nu este mai mic pentru aceia dintre
noi care îl dispreţuiesc, nici nu este mai mare pentru aceia dintre noi care îl slujim. Nu Lui, ci nouă ne este de folos
să ne aflăm sub [stăpânirea Unui] aşa Domn. Cel Care vrea să ne stăpânească, vrea acest lucru în folosul nostru, nu
al Său. El nu are nevoie de niciun bun de-al nostru, noi avem nevoie de toate cele bune ale Lui şi de El însuşi,
Dumnezeul nostru, cel mai de preţ bun! într-adevăr, cel mai de preţ bun al nostru şi cel mai valoros, în raport cu
care nimic nu este mai bun, este însuşi Dumnezeu. Priveşte la sluga care mărturiseşte acest lucru, ascultă-i
[cuvintele] din Psalm: „i-am zis Domnului: «Dumnezeul meu eşti Tu, că nu ai nevoie de bunătăţile mele»" 14. Deci,
Dumnezeu a interzis ceva ca să statornicească o poruncă, ca să I se slujească Celui Care stăpâneşte, ca ascultarea să
se deosebească de
14 Cf. Ps. 15,2.
140
neascultare ca virtutea de viciu. Şi a fost numit pomul acela „pomul cunoaşterii binelui şi răului" nu pentru că acolo
atârnau roadele binelui şi răului, ca să zicem aşa, ci a fost numit „pomul cunoaşterii binelui şi răului" pentru că,
dacă omul l-ar fi atins trecând peste poruncă, ar fi luat la cunoştinţă prin acel pom de diferenţa dintre ascultare, care
este un lucru bun, şi neascultare, care este un lucru rău. După ce porunca a fost dispreţuită, din acel pom a ieşit
moartea. Dacă porunca ar fi fost respectată, ar fi ieşit nemurirea. Vedeţi, prin urmare, că neascultarea este un lucru
foarte rău, fraţii mei: ea a fost prima cădere a omului.
Hristos ne-a arătat că ascultarea înseamnă nemurire
8. Vrem să ne ridicăm din această alunecare [în păcat]. De ce reluăm motivul pentru care am căzut? Să fie
suficient Adam. A venit Hristos. „în Adam toţi mor. În Hristos toţi vor învia." 15 De la Adam [s-a transmis] în
neamul omenesc rădăcina răului, neascultarea. În Hristos, ascultarea este rădăcina nemuririi. Din acest motiv, Adam
a fost pentru noi făptuitorul şi exemplul neascultării, Hristos însă [a fost făptuitorul şi exemplul] ascultării. Şi în ce
fel a fost Hristos [făptuitorul şi exemplul] ascultării? Deşi îi este egal Tatălui, El zice că îi slujeşte Tatălui. [Dragi]
creştini16, cu siguranţă cunoaşteţi la fel [de bine] ca mine credinţa creştină17. Vă amintiţi: „Eu şi Tatăl una suntem"18.
Cunoaşteţi: „Cine mă vede pe Mine, pe Tatăl îl vede" 19. Cunoaşteţi: „Şi Cuvântul era la Tatăl şi Dumnezeu era
Cuvântul"20. Cunoaşteţi: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi
15
Cf. I Cor. 15, 22.
16
Catholici.
17
Catholica fides.
18 Cf. In 10,30.
19 Cf. In 14, 9.
20 Cf. In 1,1.
141
El întocmai cu Dumnezeu"21. căci pentru Hristos, a fi întocmai cu Tatăl nu este o ştirbire, ci este [chiar] firea [Lui]:
Cel pentru care a fost o ştirbire, a căzut stând în picioare. Cel pentru Care a fost firea însăşi, a rămas pe loc chiar
dacă a coborât [din cer]. Să ne explice însă Apostolul Pavel valoarea ascultării Domnului şi Mântuitorului nostru,
Iisus Hristos. Merită să ne amintim şi să ascultăm tot capitolul chiar. Iată, priveşte-L în chipul lui Dumnezeu pe
Fiul, [Care este] întocmai cu Tatăl, şi citeşte cele ce urmează: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El
întocmai cu Dumnezeu"22. Dar ce a făcut? „S-a deşertat pe Sine." 23 Cum S-a deşertat? Mă tem că a pierdut
asemănarea [cu Tatăl]? Nu bănui aşa: Ascultă ce urmează, ascultă motivul pentru care S-a deşertat, ascultă pentru că
nu S-a deşertat pierzând ceea ce era [El însuşi], ci primind ceea ce nu era [El însuşi], „S-a deşertat pe Sine", spune
[Apostolul], Cum? Te rog, zi acum. „Luându-Şi chip de rob." „Cine Şi-a luat chip de rob?" „Cel Care, fiind acolo
Dumnezeu în chip, aici îşi ia chip de rob făcut asemenea omului, făcut, fireşte, în mama care L-a făcut, făcut
asemenea omului şi aflat ca omul la înfăţişare." Dar vorbeam despre ascultare. Am zis deja multe şi nu am auzit
[cuvântul] „ascultare". Am auzit: „S-a deşertat pe Sine", am auzit: „Luându-Şi chip de rob", am auzit: „făcut
asemenea omului", dar dovedeşte tu că a făcut acest lucru prin ascultare. În sfârşit, ascultă: „S-a făcut asemenea
omului şi la înfăţişare S-a aflat ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte"24.
21
Filip. 2,6.
22
Filip. 2, 6.
23
Cf. Filip. 2, 7.
24 Cf. Filip. 2, 6-8.
142
Hristos S-a supus atât părinţilor pământeşti, cât şi Tatălui ceresc
9. Să ne uităm la stăpânul robului. Stăpânul se supune, robul îl dispreţuieşte? Nimeni să nu zică în cugetul lui:
„Dar acela a făcut aşa pentru că este stăpân". Ce a făcut El [doar] pentru că este Stăpân? Eu ţi-am zis ţie acest lucru:
„Aprinde soarele [pentru ca] luna să treacă prin etapele de creştere şi descreştere. Fă ca stelele să strălucească pe
cer, ca râurile să ţâşnească din pământ, ca animalele să umble, ca păsările să zboare, ca peştii să înoate". Oare la
final am zis aşa: „Deschide ochii orbului, desfundă urechile surdului, alungă febra bolnavului, readu la viaţă trupul
mortului"? Nu zic nimic din acestea: El le-a făcut ca Dumnezeu.
Eu cer de la tine ascultarea de care El a dat dovadă ca rob. Spun [din nou]: eu cer ascultare. Tu vei fi asemenea
Lui prin nemurire, El a fost făcut asemenea ţie prin ascultare. El îţi va da viaţa Lui, deoarece a primit moartea ta.
Dar zici: „El I S-a supus Tatălui". Tu ai fi recomandat să I Se supună cui? Căci El I S-a supus lui Dumnezeu Tatăl
ca unui egal. Sau consideri că există o deosebire pentru că El I S-a supus lui Dumnezeu Tatăl, iar ţie ţi se zice:
„Supune-te episcopului tău?". Cine ţi l-a aşezat dinainte pe episcopul căruia să i te supui? Oare ai uitat Evanghelia:
„Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă"25. „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă
primeşte pe Mine, primeşte pe Cel Ce M-a trimis pe Mine."26
în sfârşit, zici: „El i-a slujit Tatălui". Dacă ţi-a slujit şi ţie, [ce mai zici atunci]? Oare eşti şi tatăl, şi mama Lui?
El a binevoit să aibă aici o mamă, nu un Tată, pentru a arăta că ambele Sale origini sunt minunate: cea divină şi cea
omenească: divină, fără mamă, omenească fără Tată. Şi totuşi El a fost un copil supus părinţilor. În copilărie, El S-a
supus părinţilor,
25
Cf. Lc. 10,16.
26
Mt. 10,40.
143
[El], Care în măreţia Sa divină, era Stăpân peste părinţi. Citiţi Evanghelia! Totuşi, tu nu eşti mama Lui, deşi şi ţie ţi-
a slujit. Ne-a învăţat să slujim nu doar prin cuvânt, ci şi prin exemplu. A fost lucru puţin ca Domnul să le zică
ucenicilor Lui: „Slujiţi unul altuia"27? Domnul porunceşte să se întâmple aşa. Oricum, a trebuit să fie suficient,
pentru că a poruncit Domnul. Dar trebuia să se aştepte [cineva] ca [Domnul] să îi arate ce poruncea? Ar îndrăzni să
pretindă careva dintre noi ca Domnul nostru să îndeplinească ceea ce a poruncit înainte? Şi cu toate acestea, deşi
nimeni dintre noi nu îndrăzneşte să pretindă [aceasta], El le-a oferit ucenicilor Săi exemplul Său, pentru a-şi sluji
unii altora. „Oricare dintre voi spune vrea să fie întâiul, vă va fi rob." 28 Şi, imediat pentru ca ucenicii să nu se
mâhnească [la auzul] numelui de „rob" şi să-I zică: „Deci, Doamne, vom fi robii pe care i-ai răscumpărat? Vom fi
robii pentru care îţi verşi sângele? Oare nu recunoaştem în sângele Tău binefacerea libertăţii noastre, plătită pentru
noi?" le-a mângâiat trufia mâhnită probabil, încă netămăduită: „Va fi robul vostru spune după cum Fiul Omului nu a
venit să I se slujească, ci ca să slujească" 29. Iată, El S-a făcut şi slujitorul nostru, şi noi nu suntem mama Lui! Sau
poate îi suntem şi mamă? „Cei care fac voia Mea, aceştia sunt fraţii Mei şi mama Mea."30
Hristos ne slujeşte şi ne comandă în acelaşi timp
10. „Dar iată spune cineva episcopul meu să primească exemplul de la Domnul meu şi să îmi slujească." Iubiţi
credincioşi, vă zic: Dacă nu [v]-ar sluji, nu [v]-ar comanda. Cine poate [înţelege], să înţeleagă. [Vă] slujeşte cel care
[vă] comandă
27
Cf. Gal. 5,13.
28
Cf. Mt. 20, 27.
29
Cf. Mt. 20, 28.
30
Cf. Mt. 12,49-50.
144
ceea ce este folositor. Slujeşte cu atenţie, cu grijă, cu amabilitate, în sfârşit, slujeşte cu iubire. Căci şi El, Cel Care a
fost făcut slujitor aici, [pe pământ], le comanda ucenicilor Lui. Ascultaţi-L cum comandă şi pe ei cum îi slujesc:
„Unde voieşti să-Ţi pregătim Paştile?"31. Şi îi trimite pe cei pe care îi vrea unde vrea. El porunceşte unde vrea să I se
pregătească [Paştile], Ceea ce El comanda se ducea la îndeplinire şi, totuşi, El [le] slujea lor mai mult. căci nu a
minţit zicând: „După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească" 32. Cum [adică] nu a venit să I
se slujească, ci ca să slujească? Iată, îi văd pe ucenici alergând, pregătind Paştile, aranjând cina. Cum, El nu a venit
să I se slujească, ci ca să slujească? Dar ce să slujească? Urmează: „Şi să-Şi dea sufletul pentru prietenii Lui" 33.
Vreţi să ştiţi în ce anume ne-a slujit nouă? Din acel moment [am căpătat viaţă], trăim astăzi şi ne hrănim din
bucatele Lui, pe care El ni le-a servit34 atunci.
Parabola mânzului legat pe care n-a şezut nimeni până la Hristos
11. Spune: „Mergeţi în satul care este în faţa voastră. O să găsiţi acolo, legat, mânzul unei măgăriţe pe care
nimeni n-a şezut. Aduceţi-l şi dacă vă vor zice: «Ce faceţi? Unde duceţi mânzul?», răspundeţi: «Domnul are
trebuinţă de el» şi vi-l vor lăsa"35. Au auzit, au mers, au făcut. Oare a rămas cineva care să zică: „De ce vrea să I se
aducă mânzul?" Şi nici: „Poate că Acela care îi învia pe morţi Şi-a pierdut puterile umblând". Ascultă, robule: fă ce
îţi porunceşte El, Care cu siguranţă te
31
C. Mt. 26,17.
32
Cf. Mt. 20, 28.
33
C Mt. 20, 28.
34
Cu trimitere la oferirea trupului şi sângelui lui Hristos în cadrul Cinei celei de Taină.
35
Cf. Lc. 19,30-31.
145
vrea mântuit, Care îţi poartă grija mântuirii. A căuta motivul pentru care El a comandat ceva înseamnă a discuta, nu
a te supune. Mai întâi să fii un supus devotat ca să fii [mai apoi] un vorbitor pe măsură! „Spălaţi-vă! Să fiţi curaţi!"
sunt vorbele Celui Care comandă. „Îndepărtaţi nevrednicia din sufletele voastre şi din faţa ochilor Mei" sunt
cuvintele Celui Care comandă. „învăţaţi să faceţi bine, judecaţi în favoarea orfanului, îndreptăţiţi-o pe văduvă!" Ai
făcut cele ce a comandat? „Şi veniţi, să discutăm", zice Domnul. Mânzul a fost dezlegat din satul care era în faţa lor.
Ce înseamnă satul din faţa ucenicilor dacă nu lumea aceasta? „Mergeţi în satul care este în faţa voastră." Lumea
aceasta este în faţa ucenicilor, minciuna în faţa adevărului, pofta în faţa castităţii, neascultarea în faţa ascultării.
În acest sat care înseamnă lumea, era legat mânzul pe care nimeni nu şezuse. Cine este acest mânz legat în satul
aflat în faţă, [mânz] pe care nimeni nu şezuse, cine este dacă nu poporul păgânilor legat cu lanţul diavolului? Pe
acesta nimeni nu şezuse pentru că nu adusese [în spate] niciun profet! Este dezlegat, este adus, îl poartă în spate pe
Dumnezeu. Este mânat de Domnul, dus pe cale de Domnul, este mustrat de Domnul cu biciul. Şi în cei care s-au
supus să aducă mânzul a existat ascultare, şi în cei care au lăsat imediat mânzul [să plece], auzind că Domnul are
trebuinţă de el, a existat ascultare. Înţelege-i cum vrei pe aceşti oameni. Poate au existat nişte puteri potrivnice care
au legat mânzul. Poate oamenii care l-au legat îi reprezintă pe diavol şi pe îngerii lui 36, prin care poporul păgânilor
fusese ţinut în frâu de superstiţia cea primejdioasă. Totuşi, puterea Celui Care comandă este atât de mare, încât nici
ei nu îndrăznesc să-l ţină în loc pe cel de care Domnul zice că are trebuinţă. Ce sunteţi, fraţii mei? Ce vreţi să fiţi?
Cei care-l dezleagă pe mânz sau mânzul? Ferească Dumnezeu să fiţi cei
36
Cf. Mt. 25,41.
146
care au legat mânzul şi totuşi, nici ei nu L-au respins [pe Hristos]. Deci, ce vreţi să fiţi, fraţii mei? Cei care l-au
dezlegat pe mânz sau chiar mânzul? Voi nu îndrăzniţi să vă atribuiţi rolul celor care l-au dezlegat pe mânz:
Apostolii au făcut acest lucru. Rolul acesta este al conducătorilor [voştri]: noi îl susţinem cu toată amabilitatea, prin
puterea pe care Domnul binevoieşte să ne-o dea. Vă vorbim [vouă] datorită acestei amabilităţi. Voi sunteţi mânzul,
supuneţi-vă celor care vă călăuzesc spre a-L purta [în spate pe] Domnul. Oricum, preadragii mei, gândiţi-vă în ce fel
ucenicii l-au dezlegat pe mânz şi l-au dus la Domnul. Ei îi arătau drumul, el îi urma. Nu îl trăgeau şi el nu dădea din
picioare. Şi, totuşi, că tot vorbim despre supunerea noastră, atunci când ucenicii îl duceau pe mânz la Domnul, ei îl
slujeau mai degrabă! La fel şi noi vă slujim vouă când vă ducem spre Domnul, pentru că vă învăţăm ascultarea şi vă
dăm sfaturi. Dacă nu am fi slujit slăbiciunii voastre, astăzi nu ne-aţi auzi [discursul].
Ascultarea este fiica iubirii
12. Fireşte, preadragii mei, şi noi suntem oameni. Şi noi, [care] vă ducem pe voi [în spate], suntem slabi. Ne-aţi
tulburat ieri şi ne-am temut pentru voi chiar în tulburarea aceasta, ca să nu mâhniţi duhul lui Dumnezeu din noi, prin
care vă slujim. Cum consideraţi, fraţilor, faptul că eu deja stau [în faţa voastră] şi intenţionez să vă vorbesc? Cum
consideraţi că eu, aşteptând [să vă supuneţi], am putut să mă tulbur? Deja am amintit cât de supuşi sunteţi de obicei,
dar în prezenţa noastră aţi fost neascultători, ca şi cum noi v-am învăţa neascultarea, ca şi cum noi nu vă ţinem de
frâie atât cât putem, ca să vă ducem spre Domnul. Şi totuşi, preadragii mei, ce aţi auzit de la episcopul vostru este
adevărat: oricât de mare ar fi grija voastră pentru voi înşivă sau [a altora] în raport cu voi, oare poate fi mai mare
decât a lui, care vă slujeşte în mod particular, care
147
stă înaintea voastră în aşa fel încât să se aplece [înaintea voastră]? Părem că stăm înaintea voastră din locul înalt în
care ne aflăm: totuşi, este atât de mare povara afecţiunii şi a grijii [pentru voi], încât ne face să stăm sub tălpile
voastre. În sfârşit, călcaţi peste noi37 şi trăiţi.
Ce este, fraţilor, ce este virtutea slujitorului lui Dumnezeu, indiferent care este ea, dacă [nu are] ascultare? Ce
este ascultarea, de fapt? Vouă vă este dragă iubirea. [Ascultarea] este fiica iubirii. Fiica iubirii este ascultarea. Însă
nu poate exista iubire stearpă. într-un cuvânt, nimeni să nu vă înşele, nimeni să nu zică: „Nu am ascultare, dar am
iubire". Nu ai deloc iubire. Oriunde se va afla mama aceasta, ea naşte. Dacă se află acolo, a născut deja. Dacă nu a
născut, nu se află acolo. Fraţilor, rădăcina este ascunsă, rodul la vedere. Nu cred că se fixează în sol ceva dacă nu
văd ce atârnă pe creangă. Ai iubire? Arată-mi rodul ei: să văd ascultarea, să mă bucur de ea, să îmbrăţişez odrasla ca
să o cunosc pe mama [ei].
Puterea lui Dumnezeu se află deasupra tuturor puterilor lumeşti
13. Iată câte virtuţi mari par să aibă şi falşii [martiri]! Ieri am auzit laudele aduse unui martir adevărat 38. Ce
chinuri a îndurat, cât de mari, cât de multe, cât de dure! Să-i fi lipsit iubirea?! Este o [curată] nebunie [să credem
astfel]! De ce îl lăudăm, de ce ţinem cuvântări despre el, de ce ne bucurăm alături de el dacă nu pentru că vedem în
ce Biserică, prin ce credinţă a rezistat el regelui care îi comanda? Nu pentru că i-a rezistat celui care îi comanda, ci
pentru că i-a rezistat lucrului pe care i l-a comandat, lucru căruia, dacă i s-ar fi supus, ar fi fost un
37 Autorul ironizează lipsa de respect a unora dintre credincioşi, care nu recunosc autoritatea episcopală.
38
Este vorba despre Sfântul Vincenţiu, care apare menţionat în paragraful următor.
148
păcat. Nu trebuie numită „ascultare" când se comandă ceva primejdios şi profanator. Cum, de fapt, nu este credinţă
acolo unde falsul este crezut, tot aşa nu este ascultare acolo unde se comandă ceva nefolositor. Cum să-l fi numit
„ascultător" pe cel care crede în om, dar îl dispreţuieşte pe Dumnezeu? în această lume, puterile se află într-o ordine
şi deasupra tuturor puterilor stă puterea divină. Nu ai mai fi ascultător dacă supunându-te poate ca rob tatălui tău, l-
ai dispreţui pe stăpânul tău. Zic aşa: dacă poate ai fi rob, şi tatăl tău, [care este] şi tovarăşul tău de robie, ţi-ar
comanda ceva, faţă de care stăpânul tău îţi comandase diferit şi te-ai supune mai repede tatălui tău decât stăpânului,
oare nu te-aş numi „neascultător" şi „călcător de reguli"? Căci trebuie ascultat mai mult acela care are o putere mai
mare, care are o putere legitimă. Aşadar, nu te-aş numi „ascultător" dacă te-ai supune administratorului în de-
favoarea proconsulului, dacă te-ai supune proconsulului în defavoarea imperatorului. La fel, nu îl numesc
„ascultător" pe cel care se supune imperatorului în defavoarea lui Dumnezeu.
Martiriul Sfântului Vincenţiu
14. Prin urmare, de ce este ascultător, de ce este sfânt, de ce merită cununa cea adevărată [Sfântul] Vincenţiu, de
ce este învingătorul atâtor suferinţe şi rezonează cu numele lui? De ce? Vedeţi cine comanda, cui comanda, ce
comanda. Imperatorul comanda. Îi comanda creştinului. Îi comanda să ardă tămâie în cinstea idolilor. Dacă iei în
considerare funcţia celui care comanda, [atunci] un imperator îi comanda unui om din provincie. Când aud cine a
comandat, cui a comandat, aproape că această situaţie se potriveşte cu ascultarea. Dar aşteaptă, ia în considerare ce
a comandat, [anume] „arderea de tămâie în onoarea idolilor". Un om din provincie se supune imediat dacă o putere
mai mare nu îi comandă opusul. În realitate, ascute-ţi auzul, ascultă două voci: ascultă una din tribunal,
149
pe cealaltă ascult-o din cer. Pe care ai auzit-o din tribunal? „Cel care nu va jertfi zeilor, va fi pedepsit." Pe care ai
auzit-o din cer? „Cel care jertfeşte zeilor, va fi nimicit." 39 Aici să se probeze ascultarea ta, martirule. Fă deosebirea
între voci, separă o putere de alta. Pe cel care comandă îl vezi. Teme-te mai degrabă de cel care interzice. Aceasta
este cununa martirului, aceasta este biruinţa. După ce diavolul a fost învins şi a fost călcat în picioare, martirul s-a
temut de amăgirile lui, ale celui pe care îl dispreţuise când era furios. El însuşi a rostit acest lucru precum s-a auzit
din lucrurile care s-au citit. A rostit acest lucru prin vocea sa: când diavolul care se înfuria aproape că a vrut să îl
compătimească, atunci i s-a părut că trebuie să se păzească cel mai mult. Căci mai mult îi dăuna milostenia
amăgitoare decât furia sinceră. Nu i-a fost frică de leu, [de duşmanul care] se zbuciuma cu mânie. Nu a ţinut sub
tăcere faptul că s-a temut de balaur, [de duşmanul care] cu amăgire îl compătimea. [Diavolul] este, de fapt, leul şi
balaurul de care s-a zis: „Vei călca peste leu şi peste balaur"40.
Răul poate lua chipul unui leu care răcneşte sau a unui balaur care doarme
15. Aşadar, nimeni să nu zică, preadragii mei fraţi, nimeni să nu zică, pentru că oricine care zice aşa greşeşte:
anume că acum Biserica nu pătimeşte prigonirea, că imperatorii [au îmbrăţişat credinţa] creştină [şi] au de gând să
dea socoteală despre puterea lor lui Dumnezeu, că dau comenzi în apărarea Bisericii, că veghează la prosperitatea
ei. Apoi, nimeni să nu zică faptul că Biserica nu pătimeşte prigonirea. Nu pătimeşte din cauza leului, dar balaurul nu
doarme. L-am auzit pe leul acela în pătimirea sinceră a sfinţilor. [Apostolul] Petru amintea
39
Cf. ieş. 22, 20.
40
Cf. Ps. 90,13.
150
de el, îndemnându-i pe martiri la biruinţă triumfătoare. El spune: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un
leu, căutând pe cine să înghită" 41. Pe atunci, erau nişte ameninţări oribile şi o furie mare a neamurilor împotriva
sfinţilor lui Dumnezeu, pe atunci era un avânt de comenzi potrivnice [creştinismului] şi un mare zbucium de puteri:
leul răcnea, dar nici balaurul nu stătea liniştit.
L-aţi ascultat pe [Apostolul] Petru îndemnându-[ne] împotriva leului. Ascultaţi-l şi pe [Apostolul] Pavel care ne
pune la adăpost de balaur. El spune: „V-am logodit cu un singur bărbat". Mulţi voiau să fie bărbaţii unei singure
femei. Însă gândiţi-vă, fraţilor, gândiţi-vă ce i se întâmplă unei femei care stă cu mulţi bărbaţi. O fac să devină ceea
ce trebuie considerat ca fiind ruşinos: nu trebuie numit acel lucru, ca să nu stârnească dezgustul! Prin urmare, erau
mulţi bărbaţi care voiau să fie ai unei singure femei. Dar [Apostolul Pavel], prieten al Mirelui şi arătând iubire în
folosul Lui, nu al său însuşi, spune: „V-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară
neprihănită. Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit-o pe Eva, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de
la curăţia lui Dumnezeu, care este în Hristos" 42. Se temea ca ea să fie pângărită nu de furia leului, ci de amăgirea
balaurului. [Apostolul] Petru te-a avertizat să nu vindeci leul de dragul lui Dumnezeu. [Apostolul Pavel] te
avertizează să stai de veghe înaintea balaurului de dragul lui Dumnezeu şi în Dumnezeu să calci peste leu şi peste
balaur.
Martirii falşi au fost creaţi prin ispită
16. Vreţi să ştiţi care este acest balaur, cât de mult trebuie ocolite capcanele lui, cât de mare este viclenia
[acestui] duşman?
41
C. I Pt. 5, 8.
42
Cf. II Cor. 11,2-3.
151
Iată, aproape şase mii de ani a lucrat la ispitirea sfinţilor. El a făcut mulţi zei falşi împotriva lui Dumnezeu Unul şi
Adevărat. Dar a venit Unicul Fiu al lui Dumnezeu, prorocit de vestitorii trimişi [înaintea Lui]. A venit Fiul lui
Dumnezeu, a dezlegat lucrarea diavolului ca şi cum ar fi fost funia mânzului aceluia. A dat învăţătură prin cuvânt, a
întărit-o prin exemplul [Lui]. El ni L-a arătat pe Dumnezeu Unul, Cel Adevărat Care trebuie venerat, adorat. Şi nu
ni i-a arătat [spre cinstire] pe îngeri în locul Lui, deoarece iubindu-L pe Dumnezeu şi domnind în ei mai ales
iubirea, şi îngerii vor să fie iubiţi împreună cu Dumnezeu, nu în locul lui Dumnezeu. Deci, după ce ne-a învăţat
aceste lucruri, învăţătura creştină ne-a mai învăţat că sfinţii trebuie să moară, dacă va fi nevoie, pentru această
învăţătură. Pentru care învăţătură? Care „are iubire din inimă curată şi cuget bun şi credinţă nefăţarnică" 43. Ne-a
învăţat că pentru aceasta îşi dau viaţa sfinţii lui Dumnezeu şi i-a încredinţat Bisericii pentru a-i respecta. Cum să-i
respectăm? „în faţa Domnului, moartea celor drepţi este plină de însemnătate." Reiese de aici că este plină de
însemnătate moartea lui Petru, că este plină de însemnătate moartea lui Pavel, că este plină de însemnătate moartea
lui Vincenţiu, că este plină de însemnătate moartea lui Ciprian. De ce este plină de însemnătate? Că este din iubire
curată şi cuget bun şi credinţă nefăţarnică. Însă şarpele a văzut aceasta. A văzut şarpele din vechime că martirii sunt
cinstiţi, că templele sunt abandonate. Veghind împotriva noastră cu viclenie şi venin, a făcut martiri falşi pentru că
nu a putut să facă zei falşi pentru creştini. O, voi, mlădiţă creştină, comparaţi-i puţin împreună cu noi pe aceşti
martiri falşi cu adevăraţii martiri şi faceţi deosebirea cu evlavioasă credinţă [între lucrurile] pe care diavolul
încearcă să le amestece printr-o minciună veninoasă!
43
Cf. I Tim. 1,5.
152
Martirii sunt încununaţi de motivul pentru care pătimesc, nu de greutatea pedepsei lor
17. El vrea să umbrească deosebirea dintre adevăraţii şi falşii martiri. El vrea să stingă ochiul inimii ca să nu
discernem aceste lucruri. El a voit să [se întoarcă] împotriva lor [pornind] de la asemănarea înfăţişării lor. Dar noi,
[întorcându-ne] împotriva diavolului, să-l aşteptăm pe Apostolul care zice despre unii oameni: „Având înfăţişarea
smereniei, dar tăgăduind valoarea ei"44. Care este valoarea smereniei? Iubirea. Ea este mama ascultării. Prin urmare,
luaţi seama la înfăţişarea prin care diavolul încearcă să îi pună pe martirii falşi alături de adevăraţii martiri. „Iată
spune şi ei pătimesc prigonirea." O, vrăjmaşule, încă greşeşti! Spune: „Ei pătimesc prigonirea". Aşază-i faţă în faţă
cu hoţii, asasinii, patricizii, cei care săvârşesc adulter, vrăjitorii: oare şi aceştia toţi pătimesc prigonirea? Oare
Domnul meu, pe care îl vreau [Domn al meu], nu a prevăzut [aceasta] şi, prevăzând [aceasta], nu te-a avertizat? Şi
este şi Domnul tău, că vrei sau nu vrei, pentru că este şi al meu, chiar dacă nu aş fi voit. Dar este Domnul meu spre
binele meu, pentru că vreau acest lucru. Dacă nu aş fi vrut acest lucru, ar fi fost spre necazul meu. Prietene vechi,
oare El nu a fost prevăzător cu tine când, încurajându-i pe ucenicii Lui la slava pătimirii, a spus: „Fericiţi cei ce
pătimesc prigonirea pentru dreptate"45. De unul singur, Cuvântul a vegheat împotriva tuturor răutăţilor tale,
împotriva îndrăznelii tale de a le reda în două sau trei sau mai multe graiuri: „pentru dreptate". Pentru acest Cuvânt
ucigaşii pătimesc prigonirea şi nu sunt martiri, pătimesc adulterul şi nu sunt martiri. Arată-ni-i tu acum pe martirii
tăi. Te făleşti cu faptul că pătimesc, eu te întreb de ce pătimesc. Tu le lauzi pedeapsa, eu cercetez motivul. Spun că
le cercetez motivul, caut motivul. Zi-mi de ce pătimeşte cel despre care
44
Cf. I Tim.3,5.
45
Cf. Mt. 5,10.
153
răspândeşti zvonul că pătimeşte. Pentru dreptate? Acesta este motivul [care îi îmboldeşte] pe martiri, dă mai departe
această învăţătură. Nu pedeapsa îi încununează pe martiri, ci motivul [pentru care ei pătimesc].
Deosebirea între adevăraţii şi falşii martiri
18. O, ispititor potrivnic şi viclean! Martirii adevăraţi au strigat împotriva falşilor martiri într-un Psalm:
„Judecă-mă, Dumnezeule, şi deosebeşte dreptatea mea de neamul necuvios"46. „Judecă-mă" spune - „şi deosebeşte
dreptatea mea." Vedeţi, preadragii mei, câte a trecut cu vederea [adevăratul martir]: a voit ca dreptatea să se
deosebească de a celorlalţi. El se deosebeşte prin motiv. Adevăratul martir nu a zis: „Deosebeşte postul meu". Căci
şi ceilalţi postesc la fel. Nu a zis: „Deosebeşte faptele mele pe care le fac pentru cei săraci". Căci şi ei le fac. Nu a
zis: „Deosebeşte botezul meu". Şi ceilalţi au parte de acelaşi botez. Nu a zis: „Deosebeşte însemnul credinţei mele".
Şi ei îl mărturisesc pe acelaşi. S-a regăsit pe sine în toţi aceştia. S-a rugat doar ca dreptatea sa să se deosebească de a
celorlalţi. „Deosebeşte dreptatea mea." Eu postesc. Şi el posteşte. Dar de ce postesc eu, de ce posteşte el? Eu, pentru
Hristos. „Dar şi eu -spune el tot pentru Hristos." într-adevăr pentru Hristos? Dacă posteşti pentru Hristos, cred că
posteşti şi pentru cuvintele lui Hristos. Dacă o faci împotriva cuvintelor lui Hristos, eşti sigur împotriva lui Hristos.
Spune: „Şi care sunt cuvintele lui Hristos împotriva cărora pătimesc eu?". Aşa de nebun eşti în falsa ta pătimire,
încât inima ta a decăzut de la propovăduirea Adevărului? Priveşte-L pe Domnul meu şi al tău, pe care îl mărturiseşti
împreună cu mine, deşi nu crezi în El!
49
Cf. Ps. 42,1.
154
Respectul de care trebuie să se bucure Biserica, în calitate de mireasă a lui Hristos
19. Vezi dacă Hristos nu a voit să Se arate pe Sine şi Biserica Sa pentru ca invitaţii la nuntă, îmbrăcaţi cu haină
de nuntă, să nu greşească în privinţa niciunuia, nici a Mirelui, nici a miresei. Cum S-a arătat pe Sine Mirele?
„Trebuia ca Hristos să pătimească şi să învieze a treia zi." 47 Eu îl recunosc pe Mire: aşa au zis şi profeţii, aşa au zis
robii Lui care au fost trimişi înaintea Lui ca să-i invite pe oameni la nuntă. „Trebuia ca Hristos să pătimească şi să
învieze a treia zi." Aşa S-a arătat El pe Sine. A demonstrat celor care se îndoiau că acest lucru s-a împlinit în El,
potrivit [cuvintelor] profeţilor. Ce se spune despre mireasă? Oare a trecut-o sub tăcere? [Nu], şi pe ea [ne]-o arată
imediat. De fapt, El vedea că ea este de acum dorită, ca urmare [a uniunii dintre ei]. Spune [Apostolul Luca]:
„Trebuia ca Hristos să pătimească şi să învieze a treia zi". Iată, eu îl văd pe Mire, iată, îl recunosc. Ce se spune
despre mireasă? „Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa şi iertarea păcatelor la toate neamurile, începând
de la Ierusalim."48 Recunoaşte această Biserică menţionată prin gura lui Hristos, anunţată prin vestirea pe care ne-au
dat-o profeţii. Recunoaşte-o! Dacă eşti martir, respect-o. Dă-ţi sângele între zidurile ei şi pentru ea. Dă înapoi ceea
ce ţi s-a oferit înainte. Ascultă-L pe Apostolul Ioan. Spune: „Din acest motiv, Hristos Şi-a pus sufletul Său pentru
noi, şi noi suntem datori să ne punem sufletele pentru fraţi"49. Trezeşte-te! „Pentru fraţi", nu împotriva fraţilor. La ce
bun că îl mărturiseşti pe Mire, că îl cinsteşti pe capul familiei, în vreme ce pe soţia Lui, nu zic că o neglijezi, ci o
acuzi de false ticăloşii? Tu, omule, ai o soţie pe care nu ai răscumpărat-o cu sângele tău. Totuşi, o iubeşti în aşa fel,
încât, dacă
47
Cf. Lc. 24,46.
48
Cf. Lc. 24,47.
49
Cf. I In 3,16.
155
cineva ar zice despre soţia ta vreo ticăloşie chiar dacă acel om te-ar respecta, ţi-ar păzi casa zi de zi, ţi s-ar arunca la
picioare, ar continua cu tot felul de aprecieri, nu ar înceta să te laude niciodată şi nicăieri tot ce ţi-a slujit el s-ar
risipi!
Credinţa adevărată rezistă în faţa celor mai chinuitoare pedepse
20. Aşadar, să se arate şi să se compare mărturiile martirilor adevăraţi cu ale celor falşi. Să ne reprezentăm
dinaintea ochilor noştri ceea ce tâlcuiam ieri. Căci am văzut un soi de spectacol foarte plăcut: am văzut un martir
care se lupta împotriva cuiva care gândea necuvios. Am văzut o credinţă adevărată care nu a cedat niciunei pedepse.
L-am văzut pe [Sfântul] Vincenţiu învingător peste tot. L-am văzut. Am fost prezenţi acolo. Acea lectură a vorbit cu
inima noastră: ne-a fost pe plac. Şarpele, invidios pe martiri, vipera aceea amăgitoare de care s-a păzit [Sfântul]
Vincenţiu, pentru că nu putea să găsească o vină pentru pătimirea lui, a stârnit revolta împotriva noastră. Să
recunoască şi să se căiască cei care i-au oferit în ajutor limba lor! Ce voiau, de fapt, să zică acele voci: „Dă
plecarea!", „Plecarea!", „Dă plecarea!" dacă nu cumva ca acel martir să nu fie lăudat mai pe îndelete un pic?
Prin urmare, să se compare mărturiile martirilor adevăraţi cu ale celor falşi. Tu zici că eşti martir pentru că
rezişti unei autorităţi. O autoritate care comandă ce? Iată, eu aud ce li se comanda adevăraţilor martiri. Să aud şi ce
ţi se comandă ţie. Văd cu câtă slavă au refuzat [să facă ce li se comanda] pentru că văd că nu au vrut [să facă]. Arată
ce nu vrei [să faci]. Aş compara vocile voastre, să văd ce ar trebui să iau ca model, ce ar trebui să urmez. „Arde
tămâie pentru zei." „Nu vreau." Am auzit vocea plină de slavă a martirului adevărat. Să auzim şi din cealaltă parte.
„înţelege-te cu fratele tău." O, voce îngrozitoare demnă de osândă nu doar din partea lui Dumnezeu,
156
suprema [putere], ci şi din partea puterilor omeneşti! „înţelege-te cu fratele tău." „Nu vreau!" [Atunci], cu siguranţă
pătimeşti împotriva lui Hristos.
Răul sădeşte în inima omului cearta cu semenii lui
21. Deschide Evanghelia. Citeşte: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău
are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, şi mergi întâi să te împaci cu fratele tău, şi apoi vino şi adu darul tău" 50.
Spune: „Dacă îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta". Ce poate să aibă împotriva ta? L-ai jignit, ai
făcut ceva nedrept împotriva lui. „Mergi să te împaci cu fratele tău": primesc darul de la cei care se află în bună
înţelegere. De ce aduci dar la altarul lui Dumnezeu, deşi în inima ta sălăşluieşte diavolul? Cine a semănat acolo
neînţelegere? Cine a sădit-o? În sfârşit, cine locuieşte acolo? Oare nu cumva semănătorul veşnic al neînţelegerilor,
părintele discordiei, izvorul certurilor? Dacă Hristos a zis acest lucru despre doi oameni, El [ne]-a stârnit o mare
grijă, o mare teamă! A cerut înţelegere ca şi cum ar fi zis: „Tu oferi ceva, eu îţi poruncesc altceva. Primesc şi ce ai
adus dacă îndeplineşti ce am poruncit". Dacă a zis aceste lucruri [referindu]-Se la doi oameni, cu cât mai mult le va
zice [referindu]-Se la două popoare! Dacă a avea un astfel de motiv împotriva unui om este primejdios şi funest, cu
cât este mai primejdios şi mai funest să ai un astfel de motiv împotriva lumii întregi, împotriva acelei mirese a lui
Hristos, răspândită prin toate neamurile, începând de la Ierusalim51!
50
Cf. Mt. 5, 23-24.
51
C Lc. 24,47.
157
Fericitul Augustin respinge convingerile donatiştilor
22. Dacă poate tu ai un motiv pentru care eşti împotriva mea? Domnul afirmă: „Dacă îţi vei aduce aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta". Îmi vei zice, deci, mie: „Fratele tău are ceva împotriva ta. Eu am ceva împotriva
ta. Tu nu ai nimic împotriva mea". Prin urmare, să cercetăm: dacă se va găsi la mine motivul, eu îl îndreptez. Dacă
se va găsi la tine, îndreptează-l tu. Prezintă-mi motivul pentru care eşti împotriva mea. Eu îţi zic degrabă motivul
pentru care sunt împotriva ta. Motivul pentru care sunt împotriva ta este cel pe care Domnul meu îl are împotriva ta.
Tu spui nişte ticăloşii împotriva doamnei Lui şi doamna Lui este, prin sfinţii şi prin credincioşii Lui, a întregii lumi.
Ei îi aduci tu vină. Oare ai aflat ceva, oare [i]-ai [devenit] judecător? În care tribunal şedeai când înainte ţi-a stat
lumea întreagă, care trebuia ascultată? Nu ai aflat motivul pentru care vecinul tău [e împotriva ta]. Cum [ai putut] să
judeci cu [aşa] o convingere lumea întreagă? Eu dau glas faptelor, arăt care au fost trădătorii, îi citesc pe cei care au
stat la judecată împotriva lui Cecilian 52 cel nevinovat şi şi-au mărturisit ticăloşiile. Arhivele publice anunţă că
înaintaşii voştri de seamă au cerut imperatorului Constantin trimiterea în judecată a lui Cecilian, episcop al cetăţii
acesteia. Totuşi, nu îţi atribui ţie fărădelegea înaintaşilor tăi. Toate [aceste] fapte sunt în favoarea mea. Nu îţi
reproşez ţie fărădelegile altora. Însă tu nu ai nimic de prezentat prin care să-i învinovăţeşti în vreun fel pe înaintaşii
mei. Şi mă învinuieşti pe mine care m-am născut mult după aceea! Deci spune -, dacă nu îmi atribui mie faptele
52 Cecilian a devenit episcop al Cartaginei în 312 d.Hr. Nerecunoscut de donatişti din cauza lipsei de
transparenţă în numirea lui (dar mai ales a profilului îndoielnic al lui Felix din Abtuni, singurul episcop care a
participat la ceremonie), el a ajuns pe mâna autorităţilor şi judecat. Constantin cel Mare intervine în această
problemă şi îl achită. Cf. Michael Kulikowski, The Triumph of empire. The Roman World from Hadrian to
Constantine, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2016, pp. 237-238.
158
înaintaşilor mei, de ce îmi atribui faptele tale? „Care fapte ale mele?" Faptul că nu eşti în acord cu mine. „Şi ce este
rău în a nu fi de acord cu tine?" Nu am zis oare că am un motiv pentru care sunt împotriva ta, cel pe care Domnul
meu îl are împotriva ta? Ascultă-L pe El vorbind: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea"53.
îndemnul la ascultare şi la alungarea vrajbei dintre credincioşi
23. Aşadar, preadragii mei, silindu-ne entuziasmul vostru să vindecăm tristeţea zilei de ieri atât cât am putut, şi
am putut dincolo de limite -, am fost mai vorbăreţi poate decât o cerea neputinţa [trupului] de a sta în picioare atât în
cazul nostru, cât şi al vostru. Însă vă îndemn în mod special (şi cu aceasta închei cuvântarea) ca inimile noastre să se
împace unele cu altele. Pentru că am amintit cuvântul Domnului, care nu trebuie ascultat cu nepăsare: „Dacă îţi vei
aduce darul tău la altar, mergi întâi să te împaci cu fratele tău" 54. În primul rând şi în mod special, să nu socotiţi că
episcopul vostru, ori ieri, ori altcândva vreodată s-a supărat din cauza urii faţă de voi, ci din iubire faţă de voi: din
pieptul lui niciodată nu iese afară ceea ce vi se cere vouă de dragul lui Hristos. Să se limpezească norii zilei de ieri,
ca în grija noastră să stea nu numai iubirea care niciodată nu a lipsit, ci şi bucuria cea de odinioară, [care] să fie
chemată înapoi: aşa v-am îndemnat în Hristos, să slujim spre folosul celor slabi, nu să slujim voinţei lor dăunătoare!
Preadragii mei, trebuie să îi slujim celui neputincios. Atunci când poate cere mâncare ori când refuză mâncarea, deşi
tu, deranjat şi îngrijorat sau purtându-te oarecum necuviincios, îl sileşti să mănânce ca să nu moară, faptul că aşa i
se slujeşte unui om
159
neputincios nu [înseamnă] că trebuie să-i dai şi otravă dacă o va cere! Prin urmare, nu vă obişnuiţi cu răul mare al
neascultării. Nici să zică cineva iarăşi: „De ce? Noi am cerut otravă că am voit să mutăm pupitrul din acel loc aici?".
Neascultarea este otravă, ea a ucis primul om. Fraţilor, oare vă învinovăţim că aţi cerut acest lucru? Iubiţi
credincioşi, vă spunem sincer că dacă aţi fi cerut şi mai mult cumva, totuşi nu ne-aţi fi putut displăcea în felul în
care ne-aţi displăcut din cauză că v-aţi înfuriat şi aţi zis: „Să se dea plecarea!". Pentru această faptă vrem să vă căiţi.
Când cereţi [ceva], dacă pare un lucru [potrivit], vi se acceptă. Dacă nu pare un lucru [potrivit], preschimbaţi
cererea voastră în supunere. Dacă veţi vrea să izbucniţi, totuşi, cu furie, cu gălăgie, jignindu-i pe cei care vă slujesc
vouă în Hristos cu atâta grijă, aceasta este deja otravă, dacă nu este totuşi moartea însăşi. Nu faceţi aşa, fraţilor, vă
rugăm, vă implorăm. Faceţi deosebirea între Biserica lui Dumnezeu şi sălile de teatru! Aici se obişnuieşte
pedepsirea acelor fapte rele care se întâmplă în sălile de teatru; aici se obişnuieşte tămăduirea lor; se obişnuieşte
prezentarea lor la spovedanie şi la pocăinţă, nu aducerea lor înăuntru [cu un alt scop]. Dumnezeu să alunge şi din
inimile voastre, şi din durerea noastră - [gândul] învrăjbirii, al [discuţiilor] zgomotoase [în contradictoriu], al
purtării asupritoare aici, [în Biserică], şi să ne bucurăm mereu de ascultarea voastră!
53
Cf. Mt. 12, 30.
54
C. Mt. 5,23-24.
Predica 385
Despre dragostea omului faţă de om1
Există mai multe tipuri de dragoste
1.1. Fraţi preaiubiţi, nu doar în Noul Testament, ci şi în Vechiul Testament ni se atrage atenţia la cum trebuie să
înţelegem iubirea desăvârşită! Căci astfel a zis Domnul însuşi în Evanghelie: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi"2. Aşadar, să ne îngrijim atât cât se cuvine de dragostea omului faţă de om: pentru că există [mai multe] tipuri
de dragoste [specifice] oamenilor făţarnici. Cu făţărnicie îl iubeşte pe celălalt acela care şi pe sine se iubeşte cu
făţărnicie. Însă cine se iubeşte pe sine cinstit, şi pe celălalt îl iubeşte cinstit. De pildă, există dragoste scandaloasă,
detestabilă: dragostea adulterilor, dragostea pervertitorilor. [Acestea sunt] tipuri de dragoste întinată. Toate legile
omeneşti şi legile divine detestă dragostea rea3. Prin urmare, dă-o deoparte pe cea neîngăduită! Să o căutăm pe cea
îngăduită!
1
Predica 385, De amore hominis in hominem, nu are o dată de apariţie cunoscută. Nici în privinţa locului în
care a fost rostită nu există dovezi. Textul latinesc a fost preluat din Patrologia Latina 39,1690-1695.
2
Cf. Mt. 22, 39.
3
Dragostea rea este paravanul după care se ascund păcătoşii, cu precădere cei care săvârşesc adulter şi cei care,
prin purtarea şi atitudinea lor, strică bunele moravuri ale celorlalţi.
162
Ca să ajungă să-şi iubească vrăjmaşul, omul trebuie să urce treptele iubirii
2. Dragostea îngăduită îşi trage obârşia din căsătorie, dar ea este încă trupească. Vedeţi că este comună cu cea a
animalelor. Şi păsările care cântă se împrietenesc şi-şi fac cuiburi, împreună clocesc ouăle, împreună îşi hrănesc
puii. Această dragoste este îngăduită în cazul oamenilor, dar vedeţi că e trupească.
Al doilea tip de dragoste este faţă de odrasle, dar şi ea este încă trupească: căci nu trebuie lăudat cine-şi iubeşte
odraslele, ci detestat cine nu le iubeşte. [Oare sunt în apărarea] unui lucru însemnat având de gând să laud la om
ceea ce [până la urmă] văd la un tigru? Şerpii îşi iubesc puii, leii şi lupii îşi iubesc puii. Deci, nu socoti un lucru
mare faptul că-ţi iubeşti odraslele: până acum, în dragostea aceasta, te compari cu şerpii. Dacă nu le-ai iubi, şerpii ar
ieşi victorioşi4. Acum vorbesc despre tipurile de dragoste cinstită. Pe cele scandaloase le-am exclus. Un alt fel de
dragoste, care este cea pentru cei apropiaţi, de-abia acesta pare specifică oamenilor, dacă nu este specifică
obişnuinţei. Căci este mai mare dragostea care se extinde dincolo de cei apropiaţi decât cea care se păstrează între
cei apropiaţi. Cine îi iubeşte pe cei apropiaţi lui, încă îşi iubeşte sângele său. Să-i iubească pe alţii care nu-i sunt
apropiaţi, să-i sară în ajutor străinului: atunci se lărgeşte mult acest tip de dragoste. Creşte însă mult ca să ajungă de
la părinte la odrasle, de la odrasle la cei apropiaţi, de la cei apropiaţi la străini, de la străini la vrăjmaşi. Dar ca să
ajungă aici, are multe trepte [de urcat].
4
Dacă oamenii nu şi-ar iubi copiii, s-ar clasa pe o treaptă inferioară animalelor.
163
Prietenia desăvârşită este fundamentul iubirii desăvârşite
3.3. Prin urmare, luaţi aminte la ce zic despre prietenie. După ce am dat deoparte prietenia care nici nu trebuie
numită „prietenie", anume aceea pe care o leagă conştiinţa cea rea, zicem că există prieteni, există oameni care
săvârşesc în mod egal fapte rele şi, din acest motiv, ei par uniţi [între ei] pentru că sunt legaţi de conştiinţa cea rea.
Aşadar, după ce am dat deoparte prietenia aceasta de ocară, mai există o anume prietenie, tot trupească, care se
datorează obiceiului de a locui, de a discuta, de a trăi împreună, [prietenie care-l face] pe om să se întristeze când
este părăsit de prietenul [lui] cu care obişnuieşte să discute şi să aibă o relaţie. Se întâlnesc doi oameni, merg îm-
preună trei zile şi deja nu mai vor să se despartă. Şi aceasta este, de fapt, dulceaţa cinstită a unei prietenii. Dar să
discutăm în continuare despre prietenia [desăvârşită] pentru că suntem în căutarea treptelor dragostei desăvârşite. Şi
să vedem cum vom ajunge până la o atare prietenie pe care am menţionat-o. Prietenia [care se naşte din] obişnuinţă,
nu din raţiune, este comună şi animalelor. Doi cai mănâncă împreună, doresc [să stea] împreună. Dacă într-o zi,
unul merge înaintea [celuilalt], celălalt se grăbeşte, ca şi cum ar dori să fie cu prietenul lui. Cu greu este stăpânit de
călăreţ şi, prin elanul lui, îl atrage până spre locul în care [vrea] să ajungă. Când a ajuns la cel care mergea înaintea
lui, se potoleşte. O forţă Îl ghida, era purtat într-acolo de forţa dragostei. A venit ca şi cum [s-ar fi întors] la locul lui
şi s-a liniştit. Şi acest fel de prietenie, [care se naşte din] obişnuinţă, încă este comună animalelor. Să ne ridicăm şi
deasupra ei! Există o altă prietenie, superioară, [care nu se naşte din] obişnuinţă, ci din raţiune, prin care iubim un
om pentru credinţa şi bunăvoinţa lui - [pe care, la rândul nostru, le arătăm faţă de el] în această viaţă de muritori.
Faţă de această prietenie vom descoperi ceva mai înalt care este de natură divină.
164
Să înceapă omul a-L iubi pe Dumnezeu şi nu va iubi [în alt om] decât pe Dumnezeu!
Prietenii trebuie iubiţi pentru ceea ce sunt ca oameni
IV.4. Iubiţi credincioşi, mai întâi să luaţi seama: dragostea din cadrul prieteniei trebuie să fie gratuită. Căci nu
trebuie să ai un prieten sau să-l iubeşti ca să îţi dea ceva. Dacă îl iubeşti din acest motiv, ca să îţi dea fie bani, fie
vreun alt bun vremelnic, nu îl iubeşti pe el, ci ceea ce el îţi dă. Un prieten trebuie iubit în mod gratuit, pentru el
însuşi, nu pentru altceva. Dacă regula prieteniei te îndeamnă să iubeşti gratuit un om, cât mai trebuie iubit
Dumnezeu în mod gratuit, [Dumnezeu] Care comandă să-l iubeşti pe om! Nimic nu este mai plăcut ca Dumnezeu.
Căci într-un om există lucruri care rănesc: totuşi, în numele prieteniei, de dragul prieteniei, te sileşti pe tine să rabzi
şi aceste lucruri, care [există] într-un om [şi] care rănesc. Aşadar, dacă nu trebuie să destrami prietenia cu un om din
cauza unor lucruri care trebuie răbdate, atunci care lucruri trebuie să constrângă prietenia cu Dumnezeu, ca să fie
destrămată de tine? Nu găseşti nimic mai plăcut ca Dumnezeu.
Dumnezeu nu are cum să te rănească dacă nu îl răneşti. Nimic nu este mai frumos ca El, nimic mai dulce ca El.
Dar tu intenţionezi să-mi zici mie: „Nu îl văd. Cum am să-L iubesc pe Cel pe Care nu-L văd?". Iată cum înveţi să-l
iubeşti pe Cel pe Care nu-L vezi: îţi arăt acum locul din care să încerci să vezi ceea ce cu aceşti ochi [trupeşti] nu
poţi vedea. Iată, tu îţi iubeşti prietenul. Ce iubeşti la el? îl iubeşti gratuit. Dar poate că acest prieten al tău este un om
în vârstă, ca să las deoparte alte lucruri. Căci se poate întâmpla să ai un prieten în vârstă. Ce iubeşti la un om în
vârstă? Trupul gârbovit, capul alb, liniile de pe frunte, maxilarul încleştat? Din cauza bătrâneţii, nimic nu este mai
pocit decât trupul pe care îl vezi. Şi, totuşi, iubeşti altceva, dar trupul pe care îl vezi, nu-l iubeşti pentru că este
pocit. Din ce parte vezi tu ceea ce iubeşti? De fapt, dacă te-aş întreba
165
de ce îl iubeşti, tu ai să-mi răspunzi: Omul este credincios. Prin urmare, iubeşti credinţa. Dacă iubeşti credinţa,
credinţa se vede cu aceiaşi ochi cu care se vede Dumnezeu. Deci, începe să-L iubeşti pe Dumnezeu şi îl vei iubi pe
om de dragul lui Dumnezeu!
Trebuie să-L cinstim pe Dumnezeu fără a aştepta nimic în schimb
IV.5. Ascultaţi o mărturie importantă! Diavolul este, fireşte, învinuitorul celor sfinţi5. Şi pentru că îi convoacă
dinaintea unui asemenea Judecător pe Care nu îl poate amăgi, nu poate să aducă împotriva noastră nişte învinuiri
false. A aflat cărui judecător îi face [aceste] declaraţii. Deci, pentru că nu poate să declare lucruri false împotriva
noastră, caută să le declare pe cele adevărate. Din acest motiv ne ispiteşte, ca să aibă ce să declare. Acesta este, prin
urmare, adversarul nostru, care ne învinuieşte pentru împărăţia cerurilor, care nu vrea să fim acolo de unde el a fost
aruncat: „Oare degeaba spune îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu?" 6. Suntem invitaţi de adversar să Îl cinstim în mod
gratuit pe Dumnezeu atunci când, căutând el să invoce un motiv, a socotit că a găsit un fel de lucru important,
pentru că a zis: „Oare degeaba îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu?". [El a zis aşa] nu pentru că vedea inima lui [Iov], ci
pentru că vedea bogăţiile lui. Trebuie să ne ferim să nu Îl iubim pe Dumnezeu pentru răsplata [pe care o primim de
la El]7. Ce, ai de gând să-L iubeşti pe Dumnezeu pentru răsplata [pe care o primeşti de la El]? Ce răsplată este cea
pe care ţi-o va da Dumnezeu? Orice altceva îţi va da, este mai mic decât El. [Dacă vrei] să primeşti de la El ceva,
[înseamnă că] nu Îl cinsteşti în mod gratuit. Cinsteşte-L în mod gratuit şi îl vei primi pe El. Căci
5
Cu sensul de „oameni care au credinţă".
6
Cf. Iov 1, 9.
7
Nu trebuie să aşteptăm recompense în schimbul iubirii noastre pentru Dumnezeu.
166
Dumnezeu veghează pentru tine ca să te bucuri de El. Şi dacă iubeşti lucrurile pe care El le-a făcut, cum este Cel
Care le-a făcut? Dacă lumea este curată, cum este Meşterul lumii? Desprinde-ţi, deci, inima, din iubirea pentru
creaţie ca să o prinzi de Creator şi să zici ceea ce a fost scris în Psalm: „Iară mie a mă lipi de Dumnezeu bine este"8.
Iubirea pentru Dumnezeu depăşeşte iubirea pentru creaţie
V.6. Dacă însă îl vei părăsi pe El, Care te-a făcut, şi iubeşti lucrurile pe care le-a făcut, după ce L-ai părăsit pe
El, Care te-a făcut, [se zice că] eşti desfrânat. Aşa ne arată Epistola lui Iacov, numindu-i desfrânaţi [pe cei care se
poartă astfel]. De unde desfrânaţi? întrebi de unde? Spune: „Nu ştiţi că prietenia lumii acesteia îi este vrăjmaşă lui
Dumnezeu? Oricine, deci, va voi să fie prietenul vieţii lumeşti se face vrăjmaş lui Dumnezeu" 9. [Apostolul] a
descris ceea ce a zis: „desfrânaţi". Este desfrânat sufletul care iubeşte creaţia, după ce Creatorul a fost părăsit 10. Căci
nimic nu este mai pur decât iubirea Lui, nimic mai plăcut. Vei săvârşi lucruri degradante dacă, prin amplificarea
[iubirii pentru creaţie], El a fost părăsit. O, sufletule! Ca să fii demn de îmbrăţişarea Lui, renunţă la acestea şi
prinde-te de El [cu iubire gratuită]. De aceea, de fapt, a zis Psalmul: „Iară mie a mă lipi de Dumnezeu bine este". Cu
un rând mai înainte a zis aşa: „Nimicit-ai pe toţi cei ce se leapădă de Tine" 11. Şi arătând oarecum ce este depravarea,
a adăugat: „Iară mie a mă lipi de Dumnezeu bine este". [Cu alte cuvinte]: „Nimic altceva nu vreau decât pe El, să
mă prind de El. Acesta este lucrul meu
8
C Ps. 72, 27.
9
Cf. Iac. 4, 4.
10
atrage atenţia că sufletul omenesc decade atunci când renunţă la iubirea pentru Dumnezeu în favoarea iubirii
creaţiei.
11 C Ps. 72, 26.
167
de valoare, acesta este bunul meu gratuit". Şi de aceea se numeşte „slavă", pentru că este evident că este gratuit. Prin
urmare, când vei începe să-L iubeşti pe Dumnezeu în mod gratuit, eşti în siguranţă pentru că îţi iubeşti gratuit şi
prietenul şi îl iubeşti cu scopul ca, împreună cu tine, să-L iubească pe Dumnezeu. Fiţi atenţi la prietenia banală, de
la care am început, prin care am urcat trepte, fiţi atenţi la ea. Soţul îşi iubeşte soţia şi soţia îşi iubeşte soţul. Fără
îndoială, şi el vrea ca ea să fie sănătoasă, şi ea vrea ca el să fie sănătos. Ea vrea să-l aibă teafăr, vrea să-l aibă fericit.
Îl iubeşte pentru că ea însăşi vrea să fie teafără şi fericită. Ceea ce vrea pentru sine, vrea şi pentru el. Îşi iubeşte
odraslele. Cine vreodată vrea altceva decât să aibă odrasle sănătoase? îşi iubeşte prietenul. Cine nu vrea să-şi aibă
[prietenul] teafăr? [Oricine vrea acest lucru] în mod special! Dacă cumva se abate ceva asupra lui, îşi pierde
echilibrul, se mâhneşte, se tulbură, aleargă ca să nu i se întâmple ceva rău, plânge pentru că i s-a întâmplat. Până la
urmă, ce vrea? Vrea să-l aibă sănătos. Aşadar, dacă fiecare om care iubeşte vrea ca ceea ce iubeşte să aibă sănătate,
dacă înţelege care este adevărata sănătate, începe să o iubească înlăuntrul lui şi se sileşte să o iubească pe cea
adevărată şi în cazul prietenului lui.
Folosit îndelung, orice leac pământesc îşi pierde efectul. În schimb, credinţa tămăduieşte pe vecie
VI.7. Dacă Îl cauţi pe Dumnezeu cu ochi trupeşti, uită-te la cei trei tineri eliberaţi din foc 12. Dacă îl cauţi pe
Dumnezeu
12
Cf. Dan. 3. Episodul biblic face referire la statuia idolului care a fost ridicată în câmpia Dura din Babilon, la
porunca regelui Nabucodonosor. Toate neamurile din împrejurimi au venit să se închine în faţa colosului aurit, însă
trei iudei credincioşi lui Dumnezeu s-au abţinut de la a face acest lucru. Este vorba despre: Şadrac, Meşac şi Abed-
Nego. Ca urmare a refuzului lor, au fost legaţi şi aruncaţi într-un cuptor arzător. Au reuşit să scape nevătămaţi
datorită ajutorului lui Dumnezeu, Care, în chip neasemuit de frumos, ar fi fost văzut în mijlocul lor, călcând peste
flăcări.
168
prin credinţă, uită-te la Macabeii încununaţi în foc13. Aşadar, sănătatea [care se dobândeşte prin credinţă] trebuie
iubită, cealaltă [trupească] trebuie folosită. E nevoie să ne folosim de ea căci este trecătoare. Fraţilor, cea de care
vorbesc doctorii nu este sănătatea cea adevărată. [Sănătatea trupească] ne uşurează într-un fel [condiţia] căci boala
este permanentă în acest trup fragil. Socotiţi că un om este bolnav atunci când are febră şi este sănătos când îi e
foame? Este sănătos, [cel puţin aşa] se zice. Vrei să vezi cât de rău este să-i fie foame? Lasă-l fără medicament14
şapte zile. Se sfârşeşte. Dar pentru că îi dai medicamentul în fiecare zi, el trăieşte. Însă medicamentul pentru foame
este mâncarea. Medicamentul pentru sete este băutura. Medicamentul pentru oboseală este somnul. Medicamentul
pentru statul jos este umbletul. Medicamentul pentru umblet este statul jos. Medicamentul pentru slăbirea puterilor
este dormitul. Medicamentul pentru dormit este veghea. Şi ia seama la cât este trupul omenesc de delicat: cel ce ia
acest leac de care am vorbit, dacă îl va lua încontinuu, se istoveşte. Tu căutai leacul mâncării prin faptul că erai
flămând. Iată leacul mâncării: mâncând, prinzi putere. Dacă vei prinde putere mai mare, te vei istovi mai mult.
Căutai băutura, leac pentru sete, tu, cel care te chinuia! însetând, [acum], bând mult, te sufoci. Ai obosit umblând,
vrei să stai jos: stai jos încontinuu, vezi dacă nu vei obosi. Prin urmare, orice medicament va lua [omul] ca să alunge
ceva, dacă îl va lua continuu, se istoveşte.
Adevărata sănătate a omului este viaţa veşnică
VII.8. Prin urmare, fraţilor, ce fel de [sănătate] este sănătatea aceasta trecătoare, fragilă, pieritoare, zadarnică?
Adevărat
13
Cf. II Mac. 7. Autorul îi menţionează aici pe cei şapte bărbaţi de neam ales care au fost măcelăriţi şi arşi din
ordinul împăratului Antioh, pentru că au refuzat să mănânce carne de porc, păzind astfel legea evreiască.
14
Se referă la mâncare.
169
s-a zis într-un fel: „Ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă" 15. „Cel ce, în viaţa aceasta, îşi iubeşte
sufletul, îl va pierde; iar cel ce îşi va urî sufletul în viaţa aceasta pământească, îl păstrează pentru viaţa veşnică."16
Ce fel de [viaţă] este viaţa veşnică? Adevărata sănătate. Dacă ţi-ai dat interesul ca prietenul tău, pe care îl iubeai în
această viaţă pământească, să fie sănătos, pentru că tu acum îţi doreşti o sănătate care este veşnică, ţii la sănătatea
veşnică a prietenului tău. Vrei să-i dai prietenului tău totul, oricât de mult ar fi. Vrei să-i dai [totul], ca împreună cu
tine să-şi păstreze sănătatea veşnică. Iubeşti dreptatea, vrei ca el să fie drept. Iubeşti să fii supus lui Dum nezeu, vrei
să fie şi el supus lui Dumnezeu. Iubeşti viaţa veşnică, vrei ca împreună cu tine să stăpânească acolo pe vecie.
Vezi că te prigoneşte [ca] un vrăjmaş: este nedreptatea cea care te prigoneşte. Trebuie să te mâniezi pe el cu
milostenie. Sufletul lui are febră. Prin urmare, în viaţa aceasta pământească, după obiceiurile vieţii pământeşti, cel
care îşi iubeşte prietenul la fel de mult cum îşi iubeşte sufletul, vrea să îndepărteze febra de la el. Face aceasta de
dragul sănătăţii din prezent [a prietenului lui], pe care îl iubeşte la fel ca pe sine. La fel tu, indiferent de persoana la
care ţii, ţine la ea de dragul vieţii veşnice. Când vei da de mânie, de indignare, de ură, de nedreptate, să încerci să-i
alungi boala din suflet aşa cum prietenul din [această] viaţă pământească îi alungă boala trupească. Iubeşte-l ca să-l
faci [să ajungă] la ceea ce şi tu eşti. Şi în tine va sălăşlui iubirea desăvârşită. Dacă o vei găsi, cu acest unic scop
iubeşte-ţi soţul, iubeşte-ţi odrasla, iubeşte-ţi aproapele, iubeşte-ţi vecinul, iubeşte-l pe străin, iubeşte-l pe vrăjmaş şi
va sălăşlui în tine iubirea desăvârşită. Dacă va exista iubire desăvârşită, învingi lumea şi stăpânitorul lumii este
alungat17. Căci aţi auzit ce afirmă
15
Cf. Iac. 4,14.
16 Cf. In 12,25.
17
Cf. In 14, 30.
170
Domnul: „Stăpânitorul lumii acesteia a fost scos afară"18, pentru că urma să pătimească El, [Hristos], şi, prin
pătimirea Sa, urma să dăruiască oamenilor dragoste. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui
să şi-l pună pentru prietenii săi."19 Aşadar, ca să fie iubit, mai întâi a iubit. Pentru ca nimeni să nu se teamă să moară
în numele Lui, mai întâi a murit pentru toţi. Ca să zidească iubire în inimile oamenilor, l-a scos pe diavol afară.
Afară unde? Afară din inimile oamenilor. Lăcomia îl trimite pe diavol în oameni, iubirea îl scoate afară.
Doar cultivându-şi virtuţile, omul dobândeşte milostenia lui Dumnezeu
VIII.9. Iar noi, fraţilor, cugetând cu mare grijă la treptele iubirii descrise mai sus, să nu îi întoarcem Domnului
lucruri rele în schimbul lucrurilor bune [pe care le primim de la El]. Şi pentru că prin venirea Sa, El l-a legat pe cel
puternic adică pe diavol şi pe noi toţi care i-am fost vas, ne-a eliberat de puterea aceluia, prin slava Sa, sloboziţi de
tot răul, să ne dăm silinţa să ne umplem din belşug cu lucruri bune, temându-ne de ceea ce însuşi Domnul a zis:
„Când duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi nu găseşte. După aceasta,
întors, găsind goală casa de unde a ieşit, a luat cu el şapte duhuri mai rele decât el; şi s-au făcut cele de pe urmă ale
omului aceluia mai rele decât cele dintâi"20. Aşadar, ca să nu pătimim nici noi ceva asemănător, pe cât ne stă în
putinţă, să fim atenţi la adunarea virtuţilor în locul viciilor, ca să putem ajunge la milostenia lui Dumnezeu.
18
Cf. In 12, 31.
19 In 15,13.
20 Cf. Lc. 11,24-26.
Predica 391
Către tineri1
Nicio vârstă nu duce lipsă de ispite, nici măcar copilăria
1. Predica mea vă este [adresată] vouă, o, tineri [aflaţi în] floarea vârstei, [în] primejdia cugetului. Nicio clipă şi
nicio vârstă prin care trece carnea stricăcioasă nu pot duce lipsă de ispite! Şi fiecare om virtuos îşi petrece viaţa în
primejdii [şi] îşi dă osteneala în luptă pentru a nu fi depăşit de adversar atâta vreme cât se încaieră cu el de pe
poziţia de muritor, [care este] precum un teren nisipos2! căci îndată ce se naşte omul în veacul [acesta], prin anunţul
vocii sale plângăcioase, intră într-o viaţă plină de necaz ca un profet al trudei sale viitoare. El poate fi şi ispitit deja,
chiar dacă nu încă în sufletul lui, totuşi în sufletul părinţilor săi sau al oricărui alt om, [pentru că] în mâinile lor zace
slăbiciunea sa ce trebuie hrănită. Şi [poate] fi atras prin şiretlicurile diavolului sau [poate] fi atras prin legăturile
odioaselor leacuri sau prin riturile nelegiuite ale popoarelor [păgâne]; sau, dacă cumva moartea este aproape, prin
neatenţia la lepădarea [de diavol] din cadrul botezului, [grijă] care l-ar [putea] salva. Şi, pentru a exprima pe scurt
[ideea]: [copiii], la vârsta aceea [mică], sunt ispitiţi când sunt iubiţi
1 Nu cunoaştem locul şi data la care a fost rostită Predica 391 adresată tinerilor, Ad iuvenes. Textul latinesc a
fost preluat din Patrologia Latina 39, 1706-1709.
2
Stadium, -ii, terenul pe care se desfăşurau întrecerile sportive din Antichitate.
172
de ai lor [părinţi] în lumea [pământească], dar sunt neglijaţi în Hristos! Căci [vârsta aceea mică] târăşte după sine
mlădiţa morţii şi prinde rădăcini în rana păcatului, pe care dintele otrăvit al şarpelui a pricinuit-o primului om. Din
el ne tragem noi obârşia stricăciunii. Din acest motiv Sfântul Iov zice că nimeni nu este neîntinat de mizeriile
păcatului, nici măcar pruncul care are o singură zi pe pământ. Dar ce să zic despre cel abia născut? Pentru că David
strigă şi zice cu voce îndurerată: „în fărădelegi am fost zămislit şi în păcate m-a zămislit maica mea" 3. Botezarea
copiilor [născuţi] de curând ar părea inutilă dacă nu ar fi murit cu toţii 4 în Adam şi dacă păcatul originar nu s-ar
scurge prin măruntaiele părinţilor până la rodul urmaşului, pe drumeagul [condiţiei de] muritor. În acest timp,
Domnul atotputernic, prin legea sa poruncitoare, dă formă şi făpturii muritoare şi [tot El], Cel mai Bun Părinte al
Milosteniei, îi oferă nemurirea prin harul renaşterii [duhovniceşti].
Viciile bătrâneţii
2. Dacă nici copilăria omului muritor nu duce lipsă de ispite din cauza lanţului stricăciunii, ce să mai zic despre
celelalte vârste? Oare a fost exclusă bătrâneţea, [când] şi carnea este de-acum asemănătoare cadavrului, sângele şi
mădularele neîngăduitei pofte păcătoase s-au răcit şi în trupul obosit şi aproape mort, materia ispitei s-a ofilit?
Dimpotrivă! în cazul celor mai mulţi dintre bătrânii vicioşi, vâltoarea lăcomiei şi prăpastia nesătulă a pântecului şi a
gâtlejului sunt pe atât de mari comparabile cu înţelepciunea prin care se înseninează bătrânii cei virtuoşi -, încât se
îngroapă într-o mare patimă pentru vin! Ca şi cum, în aceştia, măruntaiele uscate şi stoarse de zeamă se încovoaie
pentru a fi udate de vărsarea băuturii, pentru a recupera vigoarea de odinioară!
3
Cf. Ps. 50, 6.
4
Prin extensie, cu referire la tot neamul omenesc.
173
Ce este lăcomia? Aceasta este rădăcina tuturor relelor. Desigur, în bătrânii fără vlagă, ea arde cu atâta
înflăcărare spre dobândirea [lucrurilor dorite], cu cât este părăsită mai repede atunci când se dobândeşte [ceea ce s-a
dorit]. O sminteală care [ne] minunează, fără doar şi poate. [Lăcomia] se grăbeşte să se împovăreze cu nişte
cheltuieli mai apăsătoare când deja a ajuns la locul spre care tindea.
Furtunile de ispite copleşesc tinereţea
3. Prin urmare, vârstele copilăriei şi [cea a] bătrâneţii nu sunt scutite de ispite: una din ele, adică cea a copilăriei,
aproape că încă nu şi-a făcut intrarea în această viaţă, cealaltă deja iese din această viaţă. Puţin mai devreme, una
din ele nici nu exista. Puţin mai încolo, una din ele nu va mai exista. [Dacă lucrurile stau aşa], ce trebuie să se
înţeleagă, ce trebuie să se zică despre înflăcărarea vârstei tinere care a fost aşezată în mijlocul lor? 5 Ea deja s-a
depărtat de slăbiciunea copilăriei, dar încă nu a intrat în lâncezeala bătrâneţii. Este agitată de mai multe şi mai mari
furtuni de ispite, este acoperită de asaltul mai des al valurilor veacului care se revarsă. Îşi atribuie puteri, se laudă cu
meritul frumuseţii, fie îşi doreşte fierbinte să strălucească prin fastul lucrurilor vremelnice, fie se bucură [de ele].
Aşadar, pentru tineri, orice învăţătură pe care le-a dat-o adevărul este o otravă [venită din partea] celor răi,
momeala este orice îndemn al diavolului. Dar amărăciunea dreptăţii este un leac pentru rana [cauzată de] vârstă;
dulceaţa nedreptăţii este o capcană [pusă la cale de] lipsa de judecată. La aceasta face trimitere ceea ce s-a scris:
„Sunt mai dulci rănile [pricinuite] de un prieten decât sărutările voite ale duşmanului"6.
5
Fericitul Augustin împarte existenţa omenească în trei etape: aetas puerilis, aetas iuvenilis, aetas senilis.
6
Cf. Pilde 27,6.
174
Ceea ce afirmă David: „Cel drept mă va certa cu milostenie şi mă va mustra, însă untdelemnul păcătosului să nu
ungă capul meu"7.
Să frigă adevărul şi, totuşi, să vindece! Căci linguşeala adulterului [este] untdelemnul păcătosului: mângâie, dar
înşală. Trufia slăbeşte acolo [în adevăr], dar [în minciună], viaţa se scurge. Profetul vorbeşte de pe poziţia celui care
caută deja un doctor, care suportă mâna tămăduitorului, deşi [îi provoacă] durere cruntă, care doreşte ca boala lui să
se vindece mai degrabă decât să fie el lăudat. Este primejdioasă rana tinereţii pentru că se aprinde prin pofte, se
umflă prin nădejde, se continuă prin plăceri. Dar aceasta este nădejdea celor deznădăjduiţi, nădejdea lucrurilor
destinate pieirii, care nu dezleagă sufletul nefericit de starea lui, ci o agravează. Şi [tot ea] face sufletul să nu reziste
la atingerea adevărului. Pentru că deznădăjduieşte în privinţa nemuririi sale, [tânărului] să-i placă să zică: „Să
mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri", să-i placă şi aceia care îşi zic aceste lucruri? Să-i displacă să zică sau să
dea ascultare [cuvintelor]: „Să fiţi sobri, drepţi, şi să nu păcătuiţi"? să-i placă blândeţea primejdioasă a duşmanului?
Să-i displacă asprimea sănătoasă a doctorului? Este foarte de temut această depravare, această nebunie la vârsta
tinereţii!
Desfrâul, cauza pornirilor violente
4. De aici se naşte maniera [greşită] de a se exprima a oamenilor care îşi pierd minţile în [săvârşirea] de fapte
scandaloase, şi de acolo mai departe a celor care se înăspresc în ticăloşii. Căci au zis greşit, gândind în sinea lor:
„Este scurt şi silnic timpul vieţii noastre şi nu este leac pentru sfârşeala omului; nu s-a aflat nimeni care s-a întors
din lumea de dincolo". Şi puţin mai departe: „Deci, veniţi, să ne bucurăm de lucrurile
7
Cf. Pilde 14,5.
175
bune care sunt şi să ne folosim cu iuţeală de făptură, ca la tinereţe. Să ne îndestulăm cu vin rafinat şi cu miresme", şi
restul cuvintelor cusute în acelaşi fragment ale celui care se bucură de desfrâu, [cuvinte care au legătură] cu
deznădejdea oamenilor faţă de viaţa veşnică şi cu nădejdea pe care şi-o pun în stricăciunea cărnii vremelnice ca într-
un teren nisipos [asaltat de] şuvoi. Vedeţi însă la ce fapte rele şi la ce ticăloşii grozave se ajunge din cauza acestor
necumpătate desfătări şi din cauza viermilor putrezitelor fapte scandaloase! Epuizaţi şi mai cu seamă răvăşiţi de
amăgirile necumpătatelor mârşăvii ruşinoase, atâta vreme cât adevărul dur îi contrazice, ei îl urăsc: „Deci spun ei -,
să-l asuprim pe cel sărac, [dar] drept, şi să nu o cruţăm pe văduvă şi nici să-i respectăm pe bătrânii cu părul alb,
semn al vârstei înaintate. Puterea noastră să fie legea dreptăţii, fiindcă ceea ce este slab se dovedeşte lipsit de folos.
Deci, să-i venim de hac celui drept pentru că nu ne este de folos şi pentru că este potrivnic acţiunilor noastre".
O asemenea lipsă de smerenie au avut în cuget iudeii faţă de Domnul nostru Iisus Hristos. Se descoperă foarte
clar aceasta în cuvintele următoare (căci puţin mai încolo ei zic): „Făgăduieşte că are ştiinţa lui Dumnezeu şi Se
numeşte Fiul lui Dumnezeu". Apoi, puţin mai încolo ei zic iarăşi: „Să-L punem la încercare prin ocară şi tortură ca
să-I aflăm sfiala. Să-L condamnăm la cea mai ruşinoasă moarte pentru că, [aşa cum reiese] din predicile Lui, va fi
ajutat". Dar daţi atenţie părerii pe care Duhul Sfânt o manifestă faţă de aceştia, când adaugă numaidecât: „Au gândit
acestea şi au greşit. Căci răutatea lor i-a orbit". Vedeţi, aşadar, din ce josnicie s-au ridicat toate faptele îngrozitoare,
care, la oamenii ticăloşi, sunt de temut. De fapt, ce este mai binevoitor decât desfrâul? Ce este mai dur decât
cruzimea aceasta? Odată ziceau: „Să ne bucurăm de lucrurile bune care sunt şi să ne folosim cu iuţeală de făptură,
ca la tinereţe. Şi să nu ne-o ia înainte floarea timpului şi pretutindeni să lăsăm însemnele veseliei". Acum zic: „Să-l
asuprim pe cel
176
sărac, să nu o cruţăm pe văduvă şi nici să-l respectăm pe cel bătrân. Să-i venim de hac celui drept. Să-l punem la
încercare prin ocară şi tortură. Să-l condamnăm la cea mai ruşinoasă moarte". Nebunia urmează vinului, chinurile
urmează miresmelor, sângele urmează trandafirilor, mânia urmează veseliei. Domnul a fost legat, bătut şi ucis de
asemenea oameni. Cine s-ar fi temut că de la coroanele înflorite [se trece] la însângeratele lanţuri? Cine ar fi
prevăzut că de la băuturile dulci [se trece] la durerile cele mai aprige? Cine ar fi ştiut dinainte că din pajiştile
domoale [se trece] la lemnul crucii într-atât de înfiorător? Şi, totuşi, în acel desfrâu, nicio vârstă nu a fost comparată
cu floarea timpului în afară de tinereţe. Ei au zis aşa: „Să ne folosim cu iuţeală de făptură, ca la tinereţe".
Căutarea înţelepciunii, datorie a omului tânăr
5. O, tineri, vă sfătuim şi vă îndemnăm aşadar să vă lăsaţi seduşi de frumuseţea adevăratei virtuţi. Nicio
frumuseţe pământească, nicio scânteiere de metale, niciun codru încântător, nicio floare împurpurată, nicio podoabă
a cărnii, fie ea naturală sau adăugată [de om], niciun sunet de corzi sau de fluiere, oricare ar fi ele, niciun miros
plăcut, nicio aromă dulce, nicio îmbrăţişare nu se compară cu frumuseţea, cu suflul, cu farmecul, cu hrana
înţelepciunii. Vă interzicem să iubiţi aceste lucruri în mod ruşinos, nu vă interzicem iubirea în sine.
Vreţi să iubiţi? Iubiţi înţelepciunea, daţi-vă osteneala ca să ajungeţi la ea. Ca să nu vă îngrozească înfăţişarea ei,
faceţi ordine înlăuntrul vostru, ca oameni. Aşa cum ochii neruşinaţi caută la podoabele trupului, aşa înţelepciunea
caută la podoabele inimii. Şi să nu trageţi aceste podoabe din bogăţiile voastre pentru că ea îi urăşte pe trufaşii
dornici să se fălească cu ele ca şi cum ar fi ale lor: „însă ce ai, pe care să nu-l fi primit?"8.
8
C. I Cor. 4,7.
177
Prin urmare, ea [îţi] dăruieşte lucrul pentru care să te placă [mai apoi]. Preţuieşte-o numai şi te va sluji. Cuprinde-o
şi te va înălţa. Cinsteşte-o şi te va îmbrăţişa pentru a-ţi pune pe cap coroana recunoştinţei. „Este luminoasă
înţelepciunea şi nu păleşte niciodată. Şi cei care o preţuiesc o descoperă uşor." 9 Propuneţi-vă să vi se adauge vouă,
suspinaţi pentru ea, înflăcăraţi-vă pentru ea, mistuiţi-vă pentru ea. Leapădă-te de tine pentru ca nu cumva, plăcându-
te tu pe tine, să te lepezi de ea. „Prietenia ei nu este amară." Dacă sunteţi iubitori, iubiţi-o. Dacă sunteţi frumoşi, fiţi
pe placul lui Dumnezeu. Dacă sunteţi tineri, învingeţi-l pe diavol. Îngerul l-a numit pe Daniel „om plăcut al lui
Dumnezeu"10. Dorinţele lui nu erau decât să contemple cu ardoare frumuseţea înţelepciunii. Pentru că în tinereţe
călcase peste voluptate; captiv fiind, strivise trufia regilor şi, [deşi era] închis [laolaltă cu] leii, le-a închis fălcile”.
Trupul omenesc este ca iarba care se ofileşte
6. Şi să nu consideraţi voi, fete tinere, că această predică vă este străină. Vă zic vouă aceste lucruri nu ca să vă
încurc, ci vă sfătuiesc ca pe fetele mele cele mai dragi: fugiţi de dorinţele tinereşti! Dacă sunteţi măritate, gândiţi-vă
la Suzana, dacă sunteţi văduve, gândiţi-vă la Ana, dacă sunteţi fecioare, gândiţi-vă la Maria. Nu vă prezentaţi în
public ca să căutaţi moartea în casa vieţii, dornice de a arăta ochilor bărbăteşti floarea [care] vi [se va preschimba
în] fân [în scurtă vreme]. căci toată carnea este fân şi faima omului este ca florile de fân. Deci, ce veţi face când
fânul se va usca, floarea va cădea moartă? Socotiţi însă că cenuşa voastră va fi găsită cu greu de cuvântul Domnului,
care rămâne pe veşnicie, pe care îl dispreţuiţi acum, [aflându-vă] în puterea vârstei trufaşe?
9 Cf. înţ. Sir. 6,23.
10
Cf. Dan. 10,11.
11
Cf. Dan. 6,17-28.
178
Iată, din nou zic şi vă iau ca martori: fugiţi de dorinţele tinereşti! Dacă auziţi acest lucru, dacă vă supuneţi, dacă
primiţi cuvântul [meu] cu cinste şi cu teamă ca şi cum ar fi al lui Dumnezeu, nu doar că veţi fi frumoase înaintea lui
Dumnezeu, dar veţi fi şi sănătoase. Însă dacă veţi face glume, poate şi deşuchiate, referitoare la acest avertisment,
vă veţi provoca răni mortale cu instrumentele medicului [care încearcă să vindece]. Cu siguranţă, iudeii L-au
răstignit pe cruce pe Domnul. Când auzim aceasta, ne înspăimântăm, o uriaşă oroare ne însoţeşte. Dar pe când se
gândeau la desfrâul lor, ei reflectau la singurătatea câmpurilor cu bunătăţi, zicând: „Să nu fie pajişte prin care să nu
treacă desfrâul nostru". Prin urmare, dacă L-ar găsi pe pământ, în ce fel L-ar cruţa pe Hristos cel care alege stârnirea
poftelor sale nu pe singuraticele pajişti, ci în bisericile cele mai aglomerate ale Celui Care domneşte în cer?
Iată, vă iau ca martori şi zic pentru a treia oară: fugiţi de dorinţele tinereşti! Umpleţi-vă de dorinţele lui Daniel.
Fiii [mei], alegeţi învăţătura [încă] de la vârsta tinereţii voastre şi veţi descoperi înţelepciunea până [veţi ajunge]
albi [de bătrâneţe].
Predica 392
Către cei căsătoriti1
Căderea în ispita răului împilează la pământ neamul omenesc
1.1. L-am ascultat pe Apostolul care ne zice: „în apărarea lui Hristos, avem rolul de soli, îndemnându-vă să vă
împăcaţi cu Dumnezeu"2. Nu ne-ar îndemna să ne împăcăm [cu Dumnezeu] dacă nu i-am fi fost duşmani. Deci,
toată lumea era duşmanul Mântuitorului [şi] prietenul celui care ţine prizonieri, adică [toată lumea era] duşmanul lui
Dumnezeu [şi] prietenul diavolului. Şi tot neamul omenesc era împilat la pământ ca femeia [din Evanghelie]. Acum,
luând aminte la aceşti niscaiva duşmani, [cineva] strigă la ei şi îi zice lui Dumnezeu: „Au împilat sufletul meu" 3.
Diavolul şi vestitorii lui au împilat la pământ sufletele oamenilor, adică [au făcut în aşa fel încât ei] să se aplece spre
cele ce sunt vremelnice şi pământeşti, să nu le caute pe cele înalte. Căci zice Domnul despre femeia [din
Evanghelie] care se legase de satana, iată, de optsprezece ani: şi că trebuia să fie dezlegată de lanţul ei, şi [că
trebuia] să fie dezlegată într-o zi de sâmbătă. Însă cine îi aducea false învinuiri Celui Care a ridicat-o [de la pământ],
dacă nu cei care
1 Predica 392 adresată celor căsătoriţi, Ad coniugatos, a fost rostită cu ocazia sărbătorii Paştelui, însă anul nu ne
este cunoscut. Textul latinesc a fost preluat din Patrologia Latina 39,1709-1713.
2
Cf. II Cor. 5, 20.
3
Cf. Ps. 56,8.
180
erau împilaţi? Pentru că, neînţelegând nici cele ce poruncea Dumnezeu, priveau cu inimă pământească. Ei
sărbătoreau în carne taina sâmbetei [şi] nu vedeau în duh.
Desfrânarea nu este îngăduită nici femeilor, nici bărbaţilor
2.2. Ascultaţi, preadragii mei, mădulare ale lui Hristos şi fii ai mamei creştine 4. Să asculte credincioşii ceea ce le
zic celor care aspiră la credinţă. Să asculte cei care aspiră la credinţă ceea ce le zic credincioşilor. Să asculte cei care
fac pocăinţă ceea ce le zic celor care aspiră la credinţă şi celor credincioşi. Să asculte catehumenii ceea ce le zic
credincioşilor şi celor care aspiră la credinţă şi celor ce fac pocăinţă. Să asculte toţi: toţi să se teamă, nimeni să nu
dispreţuiască [aceste cuvinte]. Ascultarea voastră să-mi fie mângâiere, să nu vă fie mărturie durerea mea. Celor care
aspiră la credinţă le zic: Nu este îngăduit să vă desfrânaţi. Să vă fie îndeajuns soţiile sau nici soţiile [dacă nu le
aveţi]: nu este îngăduit să aveţi concubine. Să audă Dumnezeu dacă voi sunteţi surzi. Să audă îngerii Lui, dacă voi
dispreţuiţi [aceste cuvinte]. Nu vă este îngăduit să aveţi concubine. Şi dacă nu aveţi soţii, tot nu vă este îngăduit sa
aveţi concubine pe care să le lăsaţi apoi ca să vă luaţi soţii. Cu cât vă va fi mai mare ocara dacă veţi vrea să aveţi şi
concubine, şi soţii!! Nu vă este îngăduit să aveţi soţii ai căror dintâi soţi să trăiască. Nici vouă, femeilor, nu vă este
îngăduit să aveţi bărbaţi ale căror dintâi soţii trăiesc. Aceste căsătorii sunt adulter, nu prin legea forului, ci prin legea
cerului. Nu vă este îngăduit să o luaţi [în căsătorie] nici pe femeia care s-a despărţit de soţ, fiind repudiată, atâta
vreme cât soţul [ei] este în viaţă. Este îngăduit să lăsaţi soţia adulteră doar din motivul desfrânării, dar nu este
îngăduit să luaţi alta [în căsătorie] cât ea este în viaţă. Iar vouă,
181
femeilor, nu vă este permis, nu vă este îngăduit să aveţi drept soţi nici pe acei bărbaţi ale căror soţii s-au despărţit de
ei, fiind repudiate. Acesta este adulter, nu este căsătorie! [Dacă] îl dispreţuiţi pe Augustin, cel puţin, temeţi-vă de
Hristos! Fiii mei, nu imitaţi şleahta celor răi, a necredincioşilor. Nu le urmaţi pe drumuri late, a căror margine duce
la moarte. Cine se va boteza sau va face jurământ în faţa lui Dumnezeu pentru înfrânarea sa, fie să rămână cu soţia
lui, fie să îşi ia soţie dacă nu are.
Creştinul trebuie să facă pocăinţă în Biserică, nu doar în inima lui
III.3. Ascultaţi-mă, credincioşilor, adică [voi, oameni] botezaţi. De ce să muriţi [dacă] de-abia aţi renăscut? Voi,
cei botezaţi, nu ştiţi că pieriţi când mergeţi pe drumuri întortocheate şi alunecoase şi necurate? Pieriţi, fiii mei,
credeţi-mă. Nu vreţi să [mă] credeţi? Ce vă fac eu? Voi, care sunteţi credincioşi şi mă ascultaţi, dacă cumva aţi
săvârşit [asemenea fapte], nu le adăugaţi altele! Şi rugaţi-vă pentru ca Dumnezeu să vă ierte.
Dacă nu aţi putut sau nu aţi vrut să aveţi devotament conjugal sau înfrânare şi v-aţi abătut de la principiul
legăturii conjugale sau al înfrânării făgăduite prin jurământ, pocăiţi-vă cu durere şi smerenie. Zic mai clar: Nimeni
să nu zică: „Nu am înţeles". Dacă v-aţi împreunat cu altă femeie, în afara soţiilor voastre, după ce le-aţi întinat pe
soţiile voastre printr-o împreunare neîngăduită, v-aţi întinat pe voi. Faceţi pocăinţa care se face în Biserică pentru ca
Biserica să se roage pentru voi. Nimeni să nu zică în sinea lui: „Fac pocăinţă în taină, în prezenţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu care mă iartă ştie [despre aceste lucruri] că eu fac pocăinţă în inima mea". Aşadar, s-a zis fără motiv:
„Cele ce veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate în cer"5?
 4
Se referă la Biserica Creştină.
5
Cf. Mt. 18,18.
182
Aşadar, în zadar au fost date cheile Bisericii lui Dumnezeu? Anulăm Evanghelia, anulăm cuvintele lui Hristos?
[Dacă] vă promitem vouă ceva ce El neagă, oare nu vă păcălim?! Iov zice: „Nu m-am ruşinat să mărturisesc
păcatele mele în faţa mulţimii". Zice acestea aşa un om drept, aur al tezaurului divin, încercat pe un aşa drum! Şi mi
se împotriveşte mie fiul ciumei şi se ruşinează din cauza capului lui trufaş, a minţii încurcate, să îndoaie genunchiul
sub binecuvântarea lui Dumnezeu? Ba chiar poate nu trebuie pus sub semnul îndoielii acest fapt. De aceea
Dumnezeu a vrut ca imperatorul Teodosiu să facă pocăinţă publică în faţa poporului, mai ales pentru că păcatul lui
nu a putut rămâne ascuns. Ceea ce nu l-a făcut să roşească pe imperator îl face să roşească pe senator? Ceea ce nu l-
a făcut să roşească pe imperator nu-l face să roşească nici pe senator, ci doar pe un membru al curţii imperiale?
Ceea ce nu l-a făcut să roşească pe imperator îl face să roşească pe un om din popor sau pe un negustor? Ce trufie
este aceasta? Oare nu ar fi ea singură îndeajuns gheenei, deşi nu ar fi vorba despre niciun adulter la mijloc?
învăţătura creştină condamnă adulterul
IV.4. În sfârşit, fraţii mei, mă ascultă bărbaţi, mă ascultă femei, ce vă mâniaţi pe mine? Măcar să faceţi ceea ce
s-a scris: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi" 6. Trebuie să mă tem să nu mi se întâmple ceea ce i s-a întâmplat Apostolului
Pavel? Dacă aţi fost atenţi adineauri, pe când i se dădea citire, aţi auzit: „Prin urmare, propovăduindu-vă adevărul,
am fost făcut duşmanul vostru"7. Şi dacă este aşa, aşa să fie. Dacă e nevoie să fiu duşmanul vostru, aleg să fiu mai
bine duşmanul vostru decât să fiu duşmanul dreptăţii. Le recomand şi soţiilor voastre să
6
Cf. Ps.4,4.
7
Cf. Gal. 4,16.
183
vă supravegheze. Ele sunt fiicele mele aşa cum şi voi sunteţi fiii mei. Să mă asculte: să-şi iubească bărbaţii cu
ardoare, să nu slujească slavei deşarte prin care doamnele obişnuiesc să fie lăudate de soţii lor nedevotaţi, pentru că
[astfel] îndură cu suflet liniştit lipsa de devotament a bărbaţilor lor. Nu vreau ca femeile creştine să aibă o răbdare
de acest fel.
într-un cuvânt, să-şi iubească bărbaţii cu ardoare nu pentru trupul lor, ci pentru sufletul lor. Desigur, eu vă
sfătuiesc, eu vă învăţ, eu vă comand: episcopul comandă, Hristos comandă prin mine. În faţa lui, a Celui care ştie,
arde inima mea. Spun: eu comand. Nu permiteţi bărbaţilor voştri să se desfrâneze. Adresaţi-vă Bisericii [ca să luaţi
atitudine] împotriva lor. Nu zic să vă adresaţi judecătorilor publici, proconsulului, înlocuitorului lui, însoţitorului
lui, imperatorului, ci lui Hristos. În toate celelalte, să fiţi slujnicele bărbaţilor voştri, supuse până la respect. În voi să
nu existe niciun fel de încăpăţânare, nicio trufie, nicio îndrăzneală jignitoare, nici vreo nesupunere: într-un cuvânt,
serviţi-i ca nişte slujnice. Dar când se va ajunge la acea discuţie în care fericitul Apostol v-a comparat pe unii cu
alţii, zicând: „Bărbatul să-i întoarcă soţiei datoria, la fel şi soţia bărbatului"8, a adăugat: „Soţia nu este stăpână pe
trupul ei, ci bărbatul"9. Ce te făleşti? Ascultă ce urmează: „La fel nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci
femeia"10. Când se va ajunge la această [discuţie], strigaţi pentru dreptul vostru. Soţul îţi vinde aurul pentru nevoia
sa: Să înduri, femeie! Să înduri, slujnico! Nu te certa, nu îl contrazice! Indiferenţa pe care o arăţi faţă de aurul tău
este pentru bărbatul tău o desfătare. Dacă pentru nevoia sa, care este şi a ta (căci nu poate fi a lui fără să fie a ta dacă
ai în tine iubirea care trebuie să existe într-o soţie), soţul tău îţi vinde casa de la ţară, să înduri aceasta cu răbdare.
8
Cf. I Cor. 7,3.
9
Cf. I Cor. 7,4.
10
C I cor. 7,4.
184
Şi dacă stă în dubiu, oferă-i-o tu. Fii indiferentă faţă de toate, de dragul bărbatului tău. Dar doreşte-ţi să fie loial,
luptă pentru loialitatea lui. În timp ce tu înduri cu răbdare, poate să piară casa ta de la ţară, nu să piară sufletul lui.
Purtarea soţului trebuie să fie ireproşabilă, pentru ca soţia să-i urmeze în tot ceea ce face
V.5. Nu le zic bărbaţilor să le iubească cu ardoare pe soţiile lor. Ştiu că fac aşa, am aflat. Cine să îndure o soţie
devenită [adulteră]? Şi i se mai porunceşte femeii să îndure un bărbat [devenit] adulter! O, dreptate! Te întreb eu:
De ce? De ce? „Pentru că eu sunt bărbat." Eşti bărbat? în putere să-ţi probăm bărbăţia. Eşti bărbat? învinge-ţi pofta.
În ce fel este bărbat dacă soţia este mai puternică decât el? Adevărat este, bărbatule, tu eşti capul femeii. Dacă el
este capul, să fie călăuza, soţia să-i urmeze. Bărbatul este capul femeii, dar [putem spune aşa] acolo unde o casă a
fost chivernisită bine. Dacă eşti cap, să fii călăuză; femeia să-şi urmeze capul. Dar vezi încotro mergi. Nu merge
acolo unde nu vrei să fii urmat: nu merge acolo unde te temi de tovarăşa [ta], ca să nu cădeţi în acelaşi timp în
capcana adulterului, ca să nu o înveţi pe ea ce faci atunci când faci. Dacă amândoi cădeţi în acelaşi timp în capcana
adulterului, te doare sufletul. Să te doară pe tine dacă doar tu singur cazi. [Dacă] îţi iubeşti fierbinte [soţia], nu vrei
să cadă şi ea. Teme-te, nu cădea! însă voi, femei foarte devotate, nu-i imitaţi pe bărbaţii voştri nedevotaţi. Doamne,
fereşte! Ori să trăiască alături de voi, ori să piară de unii singuri. O femeie nu îi datorează devotamentul unui soţ
nedevotat, dar i-l datorează lui Dumnezeu, i-l datorează lui Hristos. Să nu facă acest lucru pentru acel [bărbat] care
nu merită, ci pentru Hristos să-l facă. Să ia în calcul preţul ei, să strângă actele de căsătorie. În fine, acela care
cumva se indignează pentru că discut asemenea aspecte, să creadă ce-i place lui. Căci eu ştiu, cei care dau dovadă
de înţelepciune,
185
mă iubesc. Că nu fără motiv a fost scris: „Ceartă-l pe cel înţelept şi el te va iubi. Ceartă-l pe cel nepăsător şi-i va
creşte ura faţă de tine"11. Nu a zis: „i se va deştepta ura", ci „îi va creşte" pentru că el avea deja ură. Aşadar, ştiu că
cei înţelepţi mă iubesc în ceea ce spun. Să se abţină de la împărtăşanie cei care ştiu că le-am aflat păcatele, pentru a
nu fi aruncaţi în afara porţilor, însă îi chem în faţa lui Dumnezeu pe cei ale căror păcate nu le ştiu. Să facă pocăinţă
şi ei şi să se abţină mai apoi de la murdarele lor desfrânări.
Alegerea pildelor demne de urmat se face în Biserică
VI.6. Le zic celor care fac pocăinţă: Ce înseamnă ce faceţi voi? Să ştiţi, nimic nu faceţi: la ce bun că vă smeriţi,
dacă nu vă schimbaţi [purtarea]? Le zic catehumenilor: Înflăcăraţi-vă de voinţă pentru a dobândi harul. Dar alegeţi
pentru voi, în Biserica lui Dumnezeu, pe cine să imitaţi. Dacă nu veţi găsi, o, vai de mine, o, Dumnezeul meu! Ce
înseamnă ce zic: „Dacă nu veţi găsi?". Oare să nu găsiţi voi pe nimeni în poporul credincioşilor? Am botezat atâţia
oameni în zadar, vreme de atâţia ani, dacă nu sunt în popor cei care să slujească învăţăturii primite, care să păzească
ce au auzit?! Doamne, fereşte, nu pot crede una ca asta... Mai bine nu aş fi episcopul vostru dacă aşa stau lucrurile.
Dar eu nădăjduiesc că există, cred că există. De aceea starea mea este nefericită, pentru că sunt nevoit să-i cunosc pe
majoritatea adulterilor; nu pot să-i cunosc pe cei curaţi. Ascuns este motivul care să mă bucure, public este motivul
care să mă mistuie. Prin urmare, doriţi harul lui Dumnezeu, alegeţi pe cei pe care să îi imitaţi, cu care să trăiţi, cu
care să purtaţi discuţii dulci de iubire [creştinească]. Nu acceptaţi cârtelile răutăcioase. „Discuţiile rele strică
obiceiurile bune."12 Trăiţi ca spicele de
11 C. Pilde 9, 8.
12
Cf. I Cor. 15, 33.
186
grâu între neghină: înduraţi chinurile acestui veac precum boabele de grâu în bătătură. O să vină Cel Care îi
vântură13 pe cei buni, [deosebindu-i] de cei răi, însă în vremea aceasta, nimeni [altcineva] să nu-i separe la
întâmplare.
13
Ventilator.
Bibliografie selectivă
a. Surse primare
a.1. Ediţii şi traduceri
Dolbeau, Francois, „Nouveaux sermons de saint Augustin pour la conversion des paîens et des donatistes (III)", în
Revue des Etudes Augustiniennes, 38 (1992), pp. 50-79.
Id., „Sermons inedits de Saint Augustin preches en 397 (2” serie)", în Revue Benedictine, 102.1-2 (1992), pp. 44-
74.
Hamman, Adalbert (ed.), Patrologiae cursus completus. Series Latina, Supplementum II, Ed. Gamier Freres, Paris,
1960.
Lambot, Cyrille, „Nouveaux Sermons de S. Augustin I-III, «De lectione Evangelii»", în Revue Benedictine, 49
(1937), pp. 233-278.
Migne, Jean Paul, Patrologia Latina 38, 39.
Morin, Germain, „Sermon inedit de S. Augustin sur les huit beatitudes", în Revue Benedictine, 34 (1922), pp. 1-13.
Rotelle, John E., O.S.A. (ed.), Hill, Edmund, O.P. translation and notes, The Works of Saint Augustine. A
Translation for the 2T‘ Century. Part IlI-Sermons. Volume III: Sermons 51-94, New City Press, Brooklyn, New
York, 1991.
Id., The Works of Saint Augustine. A Translation for the 2T Century. Sermons III 10 (341-400) on Liturgical
Seasons, New City Press, Hyde Park, New York, 1995.
San Agustin, Obras completas. X, Sermones (2), 51-116. Sobre los Evangelios Sinopticos, traducdon de Lope
Cilleruelo, Moises
188
M. A. Campelo, Carlos Moran y Pio de Luis, notas de Pio de Luis, Biblioteca de autores cristianos, Madrid, 1983.
Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Preafericitului Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
a.2. Resurse on-line:
http://www.augustinus.it
http://www.documentacatholicaomnia.eu.
b. Surse secundare
b.1. Dicţionare, enciclopedii
Ching, Francis D.K., A Visual Dictionary of Architecture, published by John Wiley Sons, Inc., Hoboken, New
 Jersey, 2012.
Ernout, Alfred et Meillet, Antoine, Dictionnaire etymologique de la langue latine, Ed. Klincksieck, Paris, 2001.
Fitzgerald, Allan (ed.), Agostino. Dizionario enciclopedica, edizione italiana a cura di Luigi Alici e Antonio Pieretti,
Cittă Nuova Editrice, Roma, 2007.
Glare P.G.W., Oxford Latin Dictionary, Ed. Clarendon Press, Oxford, 1982.
Guţu Gheorghe, Dicţionar latin-român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003.
b.2. Studii
Battenhouse Roy W., A Companion to the Study ofSaint Augustine, Oxford University Press, Oxford, 1955.
189
Kulikowski, Michael, The Triumph ofEmpire. The Roman World front Hadrian to Constantine, Harvard University
Press, Cambridge, Massachusetts, 2016.
Lancel, Serge, Saint Augustine, Ed. Fayard, Paris, 1999.
Shaw, Brent D., Sacred Violence: African Christians and Sectarian Hatred in the Age of Augustine, Cambridge
University Press, 2011.
Teubner Jonathan D., Prayer after Augustine: A Study in the Development of the Latin Tradition, Oxford University
Press, Oxford, 2018.
Wilhite, David E., Ancient African Christianity, Ed. Routledge, London and New York, 2017.
b.3. Articole
Bames, T. D., „The Beginnings of Donatism", în The Journal of Theological Studies, New Series, Vol. 26, Nr. 1
(Apr., 1975), pp. 13-22.
Dolbeau, Francois, „Les sermons de Saint Augustin decouverts să Mayence. Un premier bilan", în Comptes rendus
des seances de L’Academie des Inscriptions et Belles-Lettres, 137e annee, Nr. 1,1993, pp. 153-171.
Frazee, Charles A., „Late Roman and Byzantine Legislation on the Monastic Life from the Fourth to the Eighth
Centuries", în Church History, Vol. 51, Nr. 3 (Sept., 1982), pp. 263-279.
Frend, W.H.C., „The Donatist Church", în The Journal of Theological Studies, New Series, Vol. 4, Nr. 2 (Oct.,
1953), pp. 255-258.
Menant, J., „Le mythe de Dagon", în Revue del'histoire des religions, Vol. 11 (1885), pp. 295-301.
190
Muir, Carolyn Diskant, „Saint Agnes of Rome as a Bride of Christ: A Northern European Phenomenon, c. 1450-
1520", în Simiolus: Netherlands Quarterly for the History ofArt, Vol. 31, Nr. 3 (2004-2005), pp. 134-155.
Singer, Itamar, „Towards the Image of Dagon, the God of the Philistines", în Syria, T. 69, fasc. 3 4 (1992), pp. 431-
450.
Tilley, Maureen A., „Dilatory Donatists or Procrastinating Catholics: The Trial at the Conference of Carthage", în
Church History, Vol. 60, Nr. 1 (Mar., 1991), pp. 7-19.
Willis Geoffrey Grimshaw, „Saint Augustine and the Donatist Controversy" în The Journal ofTheological Studies,
New Series, Vol. 3, Nr. 1 (1952), pp. 125-127.
În colecţia Patristica, seria Traduceri, au apărut:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov
3. Sfântul Roman Melodul, Imne teologice
4. Sfântul Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi
5. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia
7. Sfântul Simeon Noul Teolog, 24 de Cuvinte despre viaţa duhovnicească
8. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel
9. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel (vol. I)
10. Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt despre dreapta credinţă. Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea
Trisaghionului
11. Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor (vol. I)
13. Sfântul Leandru al Sevillei, Despre rânduiala fecioarelor şi dispreţuirea celor lumeşti
14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele şapte cuvântări encomiastice în cinstea Apostolului Pavel
15. Sfântul Efrem Sirul, Erminii scripturistice
16. Sfântul Efrem Sirul, Despre cea de-a Doua Venirea Domnului nostru Iisus Hristos
17. Sfântul Efrem Sirul, Cuvântări de laudă la sfinţi
23. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări praznicale şi morale
24. Sfântul Nil al Andrei, Epistole
25. Fericitul Augustin, Despre răbdare. Despre adulter
26. Sfântul Grigorie de Nazianz, Hristos pătimind. Tragedie la Pătimirile cele mântuitoare ale Domnului nostru
Iisus Hristos
27. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistola către Romani
28. Fericitul Augustin, Predici despre virtuţile creştine
În curs de apariţie:
Sfântul Efrem Sirul, Cuvântări parenetice
Fericitul Teodoret al Cirului, Eranistes
Sfântul Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului, Despre pocăinţă
Fericitul Augustin, Predici despre martiri
În seria Studii, au apărut:
1. Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus
2. Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice
3. Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere
4. Ioannis G. Kourembeles, Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul. Opinia istorico-dogmatică
contemporană şi teologia poetică
5. Hannah Hunt, Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor bizantini şi sirieni
6. Pr. dr. Roger Coresciuc, Omiliile Sfântului Grigorie Palama. Analiză omiletică
7. Pr. Stephane Bigham, Sfântul Epifanie al Salaminei în controversa iconoclastă. Respingerea unor ipoteze
teologice moderne
8. Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Lumea duhovnicească a Sfântului IsaacŞirul
9. Alexis Torrance, Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la Părinţii răsăriteni şi organizarea vieţii creştine (cca
400-650 d.Hr.)
10. GregPeters, Sfântul Petru Damaschinul monah bizantin şi teolog duhovnicesc
11. Pr. Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă
12. Paul L. Gavrilyuk, George Florovsky şi renaşterea religioasă rusă
13. Pr. John Anthony McGuckin, Dicţionar de teologiepatristică
14. George P. Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieţii şi scrierilor sale
15. Norman Russell, învăţătura despre îndumnezeire în tradiţia patristică greacă
16. Augustine Casiday, Tradiţie şi teologie în scrierile Sfântului Ioan Casian
17. Dimitrios Tselenghidis, Har şi libertate în tradiţia patristică a sec. al XlV-lea
18. Daniel J. Sahas, Sfântul Ioan Damaschinul despre Islam - „erezia ismaeliţilor"
19. Jean-Claude Larchet, Viaţa şi opera teologică a lui Grigorie al II-lea Cipriotul
20. Pr. John Behr, Ascetism şi antropologie la Sfântul Irineu de Lyon şi Clement Alexandrinul
21. Nestor Kavvadas, Pneumatologia Sfântului Isaac Sirul
22. Pr. Josiah Trenham, Căsătorie şi feciorie în opera Sfântului Ioan Gură de Aur
23. Hans Urs von Balthasar, Liturghia cosmică. Universul în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul
24. Stephen J. Shoemaker, Fecioara Maria în credinţa şi evlavia creştină primară
25. Eirini A. Artemi, învăţătura despre Sfânta Treime a Sfântului Isidor Pelusiotul şi influenţa sa asupra teologiei
Sfântului Chiril al Alexandriei
26. Paul L. Gavrilyuk, Cateheză şi catehumenat în primele veacuri ale Bisericii
în curs de apariţie:
Laurence Decousu, Pierderea Duhului Sfânt şi redobândirea Sa în Biserica primară. Reprimirea ereticilor şi a
penitenţilor în Apus din secolul al III-lea până la Sfântul Grigorie cel Mare
Redactor: Dragoş Dâscă Corector: Ovidiu Clapa Tehnoredactor: Ştefan Adăscăliţe Copertă: Ştefan Pintilie citP:
Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 http: edituradoxologia.ro
E-mail: editura@doxolcgia.ro
Editura.Doxologia