Vincentiu Din Lerini Commonitorium

APOLOGETICA
COMMONITORIUM
DESPRE VECHIMEA ŞI UNIVERSALITATEA DREPTEI CREDINŢE ÎMPOTRIVA NELEGIUITELOR
ÎNNOIRI
ALE TUTUROR ERETICILOR
Vincenţiu din Lerini
VINCENŢIU din LERINI
Biserica poate deosebi între erezie si credinţă urmând două 5 3
căi: 1) autoritatea Legii Divine; 2) tradiţia Bisericii Universale. în concepţia vincenţiană, ereticii cad de la înălţimea
adevărurilor dreptei credinţe datorită adâncimii învăţăturilor cuprinse în Sfânta Scriptură. Este absolut necesar ca
interpretarea Sfintei Scripturi să fie făcută după norma sensului bisericesc şi universal, după cum s-a crezut
„totdeauna, pretutindeni şi de către toţi". (Commonitorium XXIV)
Pr. dr. Mircea Florin
CRICOVEAN
VINCENŢIU din LERINI
Colecţia Apologetica
Editori fondatori şi coordonatori:
DRAGOŞ DÂSCĂ şi
PR. CEZAR ŢĂBÂRNĂ
Referenti ştiinţifici:
John Behr (St Vladimirs Orthodox Theological Seminary, New York)
Pr. Philip LeMasters (McMurry University, Abilene;
St Vladimirs Orthodox Theological Seminary, New York)
Traducere din limba latină şi studiu introductiv de
Pr. dr. MIRCEA FLORIN CRICOVEAN
Cuvânt înainte de
Arhid. prof. univ. dr. CONSTANTIN VOICU
Colecţia Apologetica
Seria Izvoare
1
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
DOXOLOGIA Iaşi, 2019
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VINCENŢIU LERINENSIS, sfânt
Commonitorium Vincenţiu din Lerini; trad. din 1b. latină şi studiu introd. de pr. dr. Mircea Florin Cricovean;
cuv. înainte de arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu; carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. ed. reviz. iaşi: Doxologia, 2019
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-666-781-4
I. Cricovean, Mircea Florin (trad.; pref.)
II. Voicu, Constantin (pref.)
2
Imagine coperta 1: împărtăşirea Sfinţilor Apostoli, frescă din interiorul Mănăstirii Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu (cca 1665), Corfu grecia
Texturi coperte: www.freepik.com, by permission.
© Pr. Mircea-Florin Cricovean
© DOXOLOGIA, 2019
ISBN: 978-606-666-781-4
Redactori: Dragoş Dâscă, Petru Cernat Corector: Lia Gociu
Tehnoredactor: Alina Andrei
Design: Ştefan Pintilie
DTP: Leonard Lunguleac
Cuprins
Cuvânt înainte
(Arhid. prof. univ. dr. CONSTANTIN VOICU)
7
Studiu introductiv
(Pr. dr. MIRCEA FLORIN CRICOVEAN) 9
I. Deosebirea dintre dreapta credinţă şi erezie, după Vincenţiu din Lerini 16
1.1. Definiţia ereziei 17
1.2. Cauzele ereziei 18
1.3. Modurile de desfăşurare a ereziei 19
1.4. Combaterea ereziei de către Biserică 21
II. Origen, în lumina lui Vincenţiu din Lerini 26
II.1. Origen profil teologic şi moral 27
II.2. Vincenţiu din Lerini, Commonitorium, XVII, P.L. 50, coli. 660-664 30
III. Sinteză a învăţăturilor eretice, după Vincenţiu din Lerini 34
III.l. Originea ereticilor 36
III.2. Eretici şi erezii 36
III.3. Atitudinea Bisericii faţă de eretici şi erezii 43
IV. Apărători ai dreptei credinţe menţionaţi de
Vincenţiu din Lerini 46
IV.l. Sfinţi Părinţi, apărători ai dreptei credinţe 47
IV.2. Sinodul III Ecumenic din Efes 53
V. Aspecte dogmatice în opera lui Vincenţiu din Lerini 59
V.l. Raportul dintre Biserică, Scriptură şi Tradiţie 59
V.2. Progresul dogmatic în viziunea vincenţiană 63
V.3. Aspecte ale triadologiei, soteriologiei şi hristologiei vincenţiene 65
Vincenţiu din Lerini, Commonitorium 71
Primul Commonitorium 73
Al Doilea Commonitorium 127
Anexe 135
S. Vincentii Lirinensis Commonitorium Primum 137
Secundum Commonitorium 180
Indice de nume 189
Cuvânt înainte
K n premieră pentru teologia patristică românească, apare o I carte despre unul dintre cei mai însemnaţi scriitori
patris
tici apuseni, Vincenţiu din Lerini. Munca asiduă a Părintelui dr. Mircea Cricovean pentru a scoate la lumina
tiparului, pentru prima dată în limba română, textul integral al lucrării Commonitorium scrisă de Vincenţiu din
Lerini a reprezentat o încercare temerară, care s-a dovedit a fi sortită izbânzii.
Dovedind fidelitate faţă de gândirea scriitorului apusean, autorul a reuşit să transmită mesajul acestuia către
cititor într-un mod deosebit. Cartea de faţă se remarcă prin originalitatea analizelor de fond, prin explorarea
ştiinţifică a ariei de extindere a lucrării, cât şi prin ţinuta de expresie literară a textului latin, care l-a apropiat de cei
interesaţi.
Lucrarea de faţă este cuprinsă în două părţi. In prima parte, autorul a adunat câteva studii despre tratatul
vincenţian, pe care le-a publicat în prestigioase reviste de specialitate din ţară. Nu au fost de prisos aceste studii nici
atunci, când au fost publicate pentru prima dată, şi nici acum.
Analizând conţinutul fiecărui studiu în parte, putem conchide că autorul lor a încercat să reveleze, pe cât a fost
cu putinţă, punctele principale care răzbat din scrierea autorului latin. Mai pe larg, subliniem că Părintele a înţeles
foarte bine care a fost punctul just de vedere al lui Vincenţiu în ceea ce priveşte deosebirea dintre dreapta credinţă şi
rătăcirea eretică.
Se arată, în continuare, că orice interpretare a Sfintei Scripturi este imperios necesar să fie făcută în concordanţă
cu Tradiţia Bisericii Universale, potrivit canonului vincenţian care cuprinde
trei elemente: universalitatea, vechimea şi consensul. De asemenea, Părintele Mircea remarcă, pe bună dreptate,
într-un studiu dedicat marelui teolog alexandrin origen că orice interpretare a Sfintei Scripturi, străină de duhul
Bisericii, chiar susţinută de autoritatea unui învăţător, oricât de reprezentativ ar fi acela, este etichetată ca eretică.
Nu este trecută cu vederea nici sârguinţa marilor apărători ai credinţei creştine, norul de mărturii ale Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii care, chiar cu sacrificiul suprem, au luptat împotriva ereticilor, pentru păstrarea nealterată a
adevărului revelat.
în prima parte a lucrării se mai consemnează şi poziţia Bisericii faţă de progresul dogmelor. învăţătura Sfinţilor
Părinţi cu privire la evoluţia dogmelor bisericeşti este axată pe ideea că poate fi acceptată, în sensul de a le explicita,
de a le adânci, pentru o înţelegere dintre cele mai cuvenite. Niciodată însă Biserica nu va putea înlocui dreapta
învăţătură de credinţă cu una nouă care, în final, ar fi dovedită ca o periculoasă inovaţie pentru mântuirea
credincioşilor.
în partea a doua a cărţii, Părintele Cricovean ne dăruieşte traducerea tratatului vincenţian în limba română,
autorul recunoscând că traducerea poate suporta, pe alocuri, unele modificări. Chiar aşa stând lucrurile, traducerea
se înscrie în normele exigenţelor ştiinţifice şi împlineşte, prin apariţia ei, o necesitate de prim ordin, concretizată în
punerea în valoare a memorialului vincenţian. Este justificată afirmaţia Părintelui potrivit căreia, din prisma
teologiei patristice, tratatul vincenţian prezintă o importanţă de prim rang.
Socotim, âşadar, că această carte îşi va dobândi locul binemeritat între contribuţiile teologilor români la
îmbogăţirea tezaurului patristic românesc, concretizându-se într-un prinos de recunoştinţă dedicat amintirii
vieţuitorului din mănăstirea din Lerini, preotul Vincenţiu, din veacul de aur al Bisericii.
Arhid. prof. univ. dr. CONSTANTIN VOICU
Studiu introductiv
Viata
Despre viaţa lui Vincenţiu din Lerini, avem foarte puţine informaţii. Cunoaştem că era gal de naţionalitate şi că a
activat ca preot la mănăstirea din Lerini până la sfârşitul vieţii sale1.
înainte de a deveni slujitor al Bisericii, se presupune că acest Vincenţiu a fost angrenat în viaţa civilă sau
militară a Imperiului Roman. Despre aceste lucruri mărturiseşte el însuşi chiar la începutul celebrei sale lucrări.
Vorbind despre sine, spune următoarele: „După ce câtva timp am fost târâţi în toate părţile de feluritele şi
aprigele vijelii ale ostăşiei lumeşti, prin insuflarea dăruită de Hristos, ne-am refugiat în portul religiei, cel mai sigur
întotdeauna pentru toţi, ca acolo, după lepădarea ifoselor deşertăciunii şi trufiei, împăcându-L pe Dumnezeu prin
jertfa smereniei, să putem scăpa nu numai de naufragiile vieţii prezente, ci şi de văpăile veacului ce va să vină"2.
Vincenţiu din Lerini a trecut la cele veşnice în jurul anului 450, probabil la cumpăna dintre domniile împăraţilor
Teodosie şi
1
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, II2, De la Conciliul de la
Niceea la începuturile Evului Mediu, traducere de Hanibal Stănciulescu, Polirom, Iaşi, 2004, p. 97.
2
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium I, PL 50, col. 639.
Valentinian. Biserica apuseană îl cinsteşte, în fiecare an, la data de 24 mai3 4.
Opera
Dedicându-se slujirii lui Hristos şi lepădând acele secularis miliţii, va decide să alcătuiască, sub pseudonimul
Peregrinus, o lucrare în care să arate cititorilor, prin aştemerea învăţăturilor în scris, ceea ce a primit mai însemnat
de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii5.
Nimic nu îl va împiedica pe cel care a găsit liniştea sufletească în mănăstirea din Lerini, spre împlinirea visului
său. Prin întocmirea acestei lucrări, „voi avea la îndemână spune Vincenţiu ceva cu care şubreda mea memorie
poate fi împrospătată, printr-o necurmată citire"6.
Mai mult de atât, timpul şi locul sunt cei mai buni prieteni care îl îmbie spre începerea şi desăvârşirea acestei
lucrări. Astfel, preotul Vincenţiu, în continuare, mărturiseşte: „Mă încurajează timpul, fiindcă, dacă el răpeşte tot ce
este omenesc, şi noi, la rândul nostru, trebuie să-i răpim ceva ce ne este de folos pentru viaţa veşnică, mai ales când
aşteptarea înfricoşătoare a apropiatei judecăţi dumnezeieşti cere stăruitor să fie sporită râvna pentru religie şi, în
acelaşi timp, viclenia noilor eretici impune multă grijă şi atenţie. Mă îndeamnă şi locul, pentru că noi, fugind de
învălmăşeala şi zarva oraşelor, ne-am aşezat într-o mică gospodărie de ţară, mai retrasă, şi acolo locuim într-o chilie
liniştită
3
Vezi Vincent of Lerins, The Commonitory, în A Select Library ofthe Nicene and Post-Nicene Fathers ofthe
Christian Church, second series, voi. XI, ed. Philip Schaff şi Henry Wace, TT Clark, Edinburgh, 1894, p. 128.
4
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium I, PL 50,1, col. 639.
5
6
de mănăstire, unde, fără vreo mare abatere a gândului, se poate înfăptui ceea ce cântă Psalmistul: «îndeletniciţi-vă şi
cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu» (Ps. 45, 10). însă şi felul planului nostru de viaţă se potriveşte cu aceasta" 7.
Acestea au fost condiţiile în care au apărut memorialele preotului Vincenţiu de la mănăstirea din Lerini.
Lucrarea a fost scrisă în anul 434. Spre acreditarea faptului că această scriere îi aparţine lui Vincenţiu înclină şi
Ghenadie al Marsiliei.
Obiectivele operei sale sunt următoarele:
să discearnă adevărul mântuitor de rătăcirea eretică;
să demonstreze că doctrina creştină poate evolua la fel cum omul trece prin copilărie, maturitate (perioadele
vieţii), sau cum vedem dezvoltarea unei plante — sămânţă, răsad, copac;
să arate că doctrina Bisericii nu va fi înlocuită cu alta nouă, nici cea veche nu va putea fi respinsă;
să arate că doar Biserica poate interpreta Sfânta Scriptura în concordanţă cu Tradiţia Bisericii Universale,
potrivit universalităţii, vechimii şi consensului;
să arate că orice interpretare a Scripturii străină de duhul Bisericii, chiar susţinută de autoritatea unui învăţător,
oricât de cunoscut ar fi acela, este eretică, fiind considerată ca nouă şi nesănătoasă.
Cuprinsul lucrării
Lucrarea, la început, a avut două părţi. Din nefericire, a doua parte a fost pierdută sau, după cum spune
Ghenadie al Marsiliei, a fost furată în timpul vieţii autorului. în ansamblu, tratatul
7
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium I, PL 50, coli. 638-639.
preotului Vincenţiu din Lerini cuprinde treizeci şi trei de capitole. Prima parte, denumită Primul Commonitoriu,
cuprinde douăzeci şi opt de capitole. Al Doilea Commonitoriu cuprinde capitolele XXIX-XXXII. Lucrarea se
încheie cu o concluzie: capitolul al XXXIII-lea.
în prima parte, Vincenţiu arată chiar de la început că acest tratat este întocmit pentru a demasca înnoirile tuturor
ereticilor şi a sublinia importanţa universalităţii dreptei credinţe. Este absolut necesar, afirmă Vincenţiu în al doilea
capitol din lucrare, să fie păzită cu străşnicie regula potrivit căreia credinţa cea dreaptă trebuie să se întemeieze pe
două principii: autoritatea Legii divine şi tradiţia Bisericii Universale.
Următorul capitol înfăţişează modul în care autoritatea Legii divine şi Tradiţia Bisericii Universale pot fi, în
mod practic, puse în aplicare de fiecare mădular al Bisericii.
Istoria Bisericii este martora multor încercări care s-au abătut asupra ei. Capitolul al IV-lea al tratatului
vincenţian oferă, ca exemplu, două mari ispite cărora Biserica a trebuit să le facă faţă. Acestea au fost donatismul şi
arianismul. Cu siguranţă, în aceste confruntări, arată autorul în următoarele două capitole -, Dumnezeu nu a lipsit
Biserica Sa de oameni luminaţi capabili să apere dreapta credinţă. în acest sens, sunt amintiţi episcopul Ambrozie al
Milanului şi episcopul Romei, papa Ştefan.
Capitolul al VH-lea descrie modul în care ereticii îşi pun în aplicare planul ce are ca ţel distrugerea dreptei
credinţe. Cu substanţiale citări din epistolele pauline, Vincenţiu din Lerini subliniază că, de la început, Sfântul
Apostol Pavel a avertizat asupra pericolului eretic. Toţi cei care propovăduiesc alte învăţături decât cele
dintotdeauna ale Bisericii vor fi excluşi din comunitatea creştină. în capitolul al VUI-lea, Vincenţiu se foloseşte de
unele texte pauline prin care se punctează necesitatea îndepărtării din Biserică a celor care s-au abătut de la dreapta
credinţă. în următorul capitol pune accentul pe faptul că principiile trasate de Sfântul Apostol Pavel rămân de o
importanţă majoră şi permanentă.
Pe lângă rolul negativ de tulburare a comunităţilor creştine -, ereziile au şi un rol pozitiv. în capitolul al X-lea,
Vincenţiu din Lerini arată că Dumnezeu îngăduie, uneori, şi ivirea ereziilor în Biserică. Lucrurile acestea se
întâmplă, cu îngăduinţa Părintelui Ceresc, pentru a-i întări în credinţă pe drept-credincioşi.
In următoarele două capitole, analizează răul produs de ereziile născocite de Fotin, Apolinarie şi Nestorie.
Capitolul al XVI-lea este o recapitulare a rătăcirilor lui Fotin, Apolinarie şi Nestorie. Aceste rătăciri sunt raportate la
învăţătura de credinţă dintotdeauna a Bisericii.
Capitolele XIII-XV din acest tratat conţin importante referiri de ordin dogmatic cu privire la Persoanele Sfintei
Treimi, şi în mod special la Ipostasul Fiului lui Dumnezeu. Odată cu întruparea Sa de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria, Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. întruparea este reală şi nu aparentă. în acelaşi
Ipostas, Fiul lui Dumnezeu îşi asumă şi firea omenească. Unitatea de persoană nu s-a realizat după naşterea din
Fecioara Maria, ci chiar în pântecele Fecioarei, susţine preotul Vincenţiu.
Capitolele al XVII-Iea şi al XVIII-lea se referă la marii dascăli din istoria Bisericii unul din Răsărit, Origen, şi
celălalt din Apus, Tertulian care, deşi au fost socotiţi la început străluciţi învăţători ai Bisericii, până la urmă au
ajuns să producă mari ispite în popor prin învăţăturile lor.
Următorul capitol este conceput ca o concluzie a celor arătate până aici în tratatul vincenţian. Se subliniază
faptul că, „dacă vreodată un învăţător s-ar abate de la credinţă, Providenţa divină îngăduie să se întâmple aceasta
spre ispitirea noastră, dacă-L iubim noi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul nostru sau nu!"8.
Următoarele trei capitole, axate pe citate din epistolele pauline, evidenţiază faptul că, prin ivirea unor erezii noi
în sânul
8
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium I, PL 50, XIX, col. 665.
Bisericii, se poate deosebi între grâu şi pleavă, între ceea ce Sfinţii Părinţi au învăţat dintotdeauna şi scornelile celor
care s-au îndepărtat de duhul acestor sfinţi învăţători. Capitolul al XXIV-lea şi al XXV-lea completează cele
enunţate în capitolele XX-XXII.
Capitolul al XXIII-lea tratează asupra cazului când se poate vorbi, în Biserică, despre un progres al dogmei. Este
acceptat doar acel progres care nu schimbă cu nimic învăţătura de până atunci a Bisericii şi care va conduce spre
aceeaşi dogmă, părere si sens.
Capitolele XXV-XXVIII oferă informaţii despre modul în care ereticii încearcă să introducă învăţături noi în
Biserică. Aceşti oameni, după chipul diavolului, se sprijină, la rândul lor, pe autoritatea Sfintei Scripturi. însă ei
prezintă adevărurile de credinţă într-un mod distorsionat.
Ultimele două capitole ale primei părţi din lucrarea vincenţiană subliniază necesitatea cunoaşterii în profunzime
a învăţăturii de credinţă a Bisericii de către fiecare credincios în »,
parte. Spre gustarea din oceanul neotrăvit al adevărului veşnic de credinţă, de un real folos ne sunt, în acest sens,
îndrumările Sfinţilor Părinţi care au rămas în comuniune neîntreruptă cu învăţătura neîndoielnică, sigură şi
definitivă a Bisericii.
Primul capitol din partea a doua a lucrării reprezintă un rezumat al primului Commonitorium.
în vremea preotului Vincenţiu a avut loc Sinodul III Ecumenic de la Efes. Următoarele trei capitole, într-un mod
amplu, fac referiri la dezbaterile acestui sfânt Sinod. Obiectivul principal al părinţilor sinodali a fost precizarea
învăţăturii de credinţă a Bisericii, care a fost afectată de frământări eretice, şi în mod special de învăţăturile
episcopului eretic Nestorie. Sunt evidenţiate, în mod aparte, cuvântarea Sfântului Chirii al Alexandriei şi pasaje din
scrisorile episcopilor Romei Xist şi Celestin.
Ultimul capitol al tratatului vincenţian poate fi considerat o concluzie generală asupra tuturor celor arătate.
Concluzia finală
este şi ideea centrală a lucrării, potrivit căreia nu este îngăduit a se mai adăuga nimic nou vechimii dreptei credinţe.
Datorită faptului că lucrarea preotului Vincenţiu din Lerini prezintă o importanţă majoră pentru teologia
patristică universală, am elaborat, de-a lungul timpului, unele studii în care am încercat să creionăm aspectele
esenţiale ale operei vincenţiene. Acum, revăzute, le inserăm în acest mic volum. în plus, prezenta lucrare conţine
traducerea9 tratatului vincenţian în limba română.
Nu în cele din urmă, am dori să menţionăm că traducerea ar putea suporta modificări importante pe alocuri, dat
fiind că autorul nu este un filolog consacrat, acesta considerând lucrarea ca fiind esenţială din perspectivă teologică.
9
Pentru a încerca o traducere cât mai fidelă, ne-am folosit şi de traducerea în engleză a tratatului vincenţian,
cuprinsă în Vincent of Lerins, The Coninionitory, în A Select Librari of the Nicene and Post nicene Fathers of the
Christian Church, second series, voi. XI, ed. Philip Schaff şi Henry Wace, TT Clark, Edinburgh, 1894, pp. 131-156.
Mulţumirile noastre se îndreaptă, cu precădere, spre remarcabilul latinist conf. univ. dr. Claudiu T. Arieşan, care, cu
bunăvoinţă, a revăzut textul latin şi traducerea acestuia în limba română.
I. Deosebirea dintre dreapta credinţă şi erezie, după Vincenţiu din Lerini1
Vincenţiu din Lerini, care se numeşte pe sine Peregrinus, încearcă să aştearnă pe hârtie ce a primit cu credinţă de la
Sfinţii Părinţi2. Pentru această muncă îi sunt favorabile şi anumite condiţii oferite de loc şi de timp.
în ceea ce priveşte problema timpului, chiar dacă el, de cele mai multe ori, „răpeşte tot ce este omenesc" 3, nici
omul nu trebuie să se lase înfrânt şi, de aceea, trebuie să depună toate eforturile necesare în vederea obţinerii a ceea
ce este de folos pentru viaţa veşnică. Aceasta, mai ales pentru faptul că „viclenia noilor eretici impune multă grijă şi
atenţie"4.
în tinereţe, acordând prea multă grijă „ostăşiei lumeşti, prin insuflarea dăruită de Hristos" 5, s-a refugiat „în
portul religiei, cel mai sigur întotdeauna pentru toţi, ca acolo, după lepădarea ifoselor deşertăciunii şi trufiei,
împăcându-L pe Dumnezeu prin jertfa smereniei" 6, să poată să scăpa şi de „naufragiile vieţii prezente" 7, precum şi
de primejdiile veacului ce va să vină.
Autorul nu-şi propune să scrie într-un „limbaj împodobit şi cizelat, ci într-unul uşor şi înţeles de toţi, încât cele
mai multe puncte să pară mai degrabă notate decât explicate"8. De altfel,
1
Studiu apărut, în revista Teologia, Anul X, nr. 2, 2006, pp. 55-64.
2
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium, PL 50, coli. 637-686.
3
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum I, PL 50, col. 638.
4
5
6
7
8
in acest sens, mitropolitul Nicolae Comeanu surprindea faptul că, atunci când îşi concepeau lucrările, autorii
patristici nu căutau exprimări pretenţioase, ci aveau în vedere „fraze luminoase, sincere, pline de simţire,
nepretenţioase, necăutate"9.
Potrivit lui Vincenţiu, datoria de a scrie într-un stil bogat şi îngrijit ar reveni, mai degrabă, nu celor care trudesc
pentru transmiterea învăţăturilor dreptei credinţe, ci, mai ales, celor care sunt atraşi spre astfel de îndeletniciri „fie
de încrederea în talentul lor, fie motivaţi de slujba pe care o au"10.
Această lucrare pentru Vincenţiu reprezintă un mijloc de amintire commonitorium -, evitându-se posibila uitare
a ceea ce trebuie păzit cu străşnicie.
însemnările celui care se numea pe sine Peregrinus nu trebuie judecate aspru de către sfinţi, adică de creştini. Cu
multă înţelegere şi dragoste, printr-o corectare adecvată, pe alocuri, creştinii vor putea perfecţiona 11 aceste note,
expuse cu buna credinţă a unui istoric obiectiv, care nu-şi arogă dreptul asupra lor.
LI. Definiţia ereziei
Erezia, potrivit cugetării vincenţiene, nu este altceva decât o ştiinţă mincinoasă despre Dumnezeu 12. Se
potriveşte această denumire învăţăturilor eretice, chiar dacă celor ce propovăduiesc neadevăruri despre dreapta
credinţă le place să le considere „ştiinţă"13.
Erezia mai poate fi socotită ca răsculare a unei părţi dintre cei care au deviat de la dreapta credinţă împotriva
universalităţii,
9
Mitropolit Nicolae Corneanu, „Stilul scriitorilor patristici", în voi. Studii patristice. Aspecte din vechea
literatură creştină, Timişoara, 1984, p. 50.
10
11
12
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum I, XXI, PL 50, col. 666.
13
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXI, PL 50, col. 666.
promovare a unei învăţături noi împotriva vechimii sau părere deosebită a unor oameni împotriva a ceea ce cred în
mod unanim credincioşii Bisericii Universale14.
1.2. Cauzele ereziei
învăţătura eretică se naşte ca urmare a unor greşeli în lanţ ale unor oameni. Acestea sunt 15 iscate de anumiţi
factori, precum: 1) socotirea mai presus de Biserică a puterii sau a cutezanţei unui om; 2) introducerea, în
moştenirea lăsată de Sfinţii Părinţi, a unor învăţături periculoase care vor săpa adânc la temelia Bisericii.
De aici, vor decurge şi unele consecinţe6 deosebit de grave:
a) învăţătura de origine divină va fi înlocuită cu învăţătura omenească;
b) vechimea şi adevărata învăţătură a Părinţilor Bisericii vor fi înlocuite de o simplă inovaţie a unei minţi
omeneşti rătăcite;
c) toate rânduielile şi hotărârile Sfinţilor Părinţi vor fi anulate, din cauza curiozităţii omeneşti, care nu se poate
abţine să se menţină în limitele curate şi sacre ale nealteratei vechimi.
Vincenţiu din Lerini socoteşte că aceste lucruri nu trebuie să se mai întâmple. Amintind, ca exemplu, doar
câteva erezii, până în vremea sa, arată că ele au fost cauza a numeroase nenorociri. Din cauza rătăcirilor eretice, au
fost renegate înrudirile prin alianţă, prieteniile, familiile, oraşele. Majoritatea popoarelor din Imperiul Roman au
avut de suferit de pe urma cutezanţelor nelegiuite ale unor oameni care vor fi aspru judecaţi de către Dumnezeu17.
Ereziile au favorizat tensiuni sociale nemaiîntâlnite până atunci în Imperiul Roman 18. Din pricina lor, multe
familii au fost
14
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXVII, PL 50, col. 660.
15
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum IV, PL 50, col. 642.
16
5. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum IV, PL 50, col. 643.
17
18
necinstite, văduvele au fost desconsiderate şi fecioarele întinate. Nu mai puţin au avut de suferit şi cei care făceau
parte din cler. Mulţi dintre episcopi, preoţi şi diaconi au avut de îndurat fie închisoarea, fie exilul, şi nu de puţine ori
au gustat chiar din cupa morţii.
Nu mică este, de asemenea, ispita celor care sunt îndemnaţi spre îmbrăţişarea unor astfel de învăţături
otrăvitoare. De multe ori, în erezie au fost găsiţi oameni care nutreau sentimente alese pentru vechiul lor îndrumător
spiritual19. Aceşti învăţători propovăduiau învăţături străine de Biserică, deşi ştiau foarte bine să-şi ascundă ideile
sub umbra Legii Divine20.
1.3. Modurile de desfăşurare a ereziei
Pentru a-şi masca erezia, ereticii procedează în diverse moduri. Demn de remarcat este că, în primul rând,
ereticii vor căuta să facă apel la autoritatea teologică şi morală a unui scriitor din vechime care şi-a redactat opera
într-un stil oarecum confuz, ca, mai apoi, să se caute interpretări departe de adevărul pe care, de fapt, sfântul scriitor
îşi propunea să-l transmită cititorilor săi21.
Prin acest procedeu, ei doresc să demonstreze că nu sunt cei dintâi care propovăduiesc aceste idei. Ereticii se
mângâie cu ideea că învăţăturile pe care le promovează acum se regăsesc chiar în operele scriitorilor dinaintea lor.
Şi, pe lângă faptul că otrăvesc sufletele credincioşilor cu asemenea inovaţii, ei recurg şi la alte acte reprobabile,
precum acela de a calomnia memoria unui om sfânt, asemănându-se cu răuvoitorii care împrăştie în văzduh cenuşa
unui lucru22.
Ei umblă din casă în casă, din oraş în oraş, pentru a răspândi basmele lor şi, încălcându-şi jurământul cel dintâi
al dreptei
19
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum X, PL 50, col. 650.
20
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXV, PL 50, col. 672.
21
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum VII, PL 50, col. 647.
22
credinţe23, aduc multă pagubă sufletească celor care îi ascultă. Sfântul Apostol Pavel se confrunta cu asemenea
situaţii în timpul apostolatului său. Scriindu-le creştinilor din Roma, el îi îndeamnă aşa: „Şi vă îndemn, fraţilor, să
vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca
aceştia nu slujesc Domnului nostru lisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele frumoase şi măgulitoare, înşală
inimile celor fără de răutate" (Rom. 16,17-18).
Ereticii sunt socotiţi „grăitori în deşert şi înşelători" (Tit 1,10), „stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă" (II
Tim. 3, 8), „îngâmfaţi şi neştiind nimic, dar suferind de boala discuţiilor şi certurilor de cuvinte; care sunt lipsiţi de
adevăr, socotind că evlavia este un mijloc de câştig" (I Tim. 6, 4-5). Vincenţiu din Lerini este pe deplin încredinţat
de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care, referindu-se la învăţăturile acestor încălcători ai dreptei credinţe, spune
că ei „nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora" (II Tim.
3,9)24. Cu toate acestea, dacă în diferite moduri oamenii sunt ispitiţi de cei care s-au preschimbat din oi în lupi 25,
Dumnezeu îngăduie aceste eresuri pentru a Se convinge de iubirea pe care omul o are faţă de Părintele Ceresc26.
Aceşti rătăciti sunt socotiţi instrumente ale diavolului. » 5 »
Diavolul este un cunoscător al Sfintei Scripturi şi, de aceea, prin instrumentele sale, adică prin oamenii care s-au
depărtat de dreapta credinţă, încearcă să folosească pasaje din Sfânta Scriptură pentru a pierde sufletele
binecredincioase. Exemplul cel mai elocvent, în acest sens, este chiar ispitirea Mântuitorului nostru lisus Hristos de
către diavol, imediat după Botezul Capului Bisericii27. La rândul lor, aceşti ucenici ai diavolului ştiau foarte
23
24
25
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XI, PL 50, col. 651.
26
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XIX, PL 50, col. 665.
27
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXVI, PL 50, col. 673.
bine că nu există cale mai uşoară de a înşela buna credinţă a oamenilor decât aceea de a uzita de autoritatea Sfintei
Scripturi28.
1.4. Combaterea ereziei de către Biserică
Biserica poate distinge între erezie şi credinţă pe două căi. Acestea sunt următoarele 29:1) autoritatea Legii
Divine; 2) tradiţia Bisericii Universale. în concepţia vincenţiană, ereticii cad de la înălţimea adevărurilor dreptei
credinţe datorită adâncimii Învăţăturilor cuprinse în Sfânta Scriptură.
Este absolut necesar ca interpretarea Sfintei Scripturi să fie făcută după-norma sensului bisericesc şi universal,
după cum s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi30.
Corpul întreg al Bisericii trebuie să fie păzit de uneltirile unui grup restrâns dintre mădularele sale, care s-au
îndepărtat în mod voit de credinţa cea adevărată 31. Atunci când prin învăţăturile eretice este afectată întreaga
Biserică, se vor face trimiteri la vechimea credinţei32. în cazul în care chiar înăuntrul vechimii se vor găsi indicii cu
privire la învăţătura eretică, Biserica trebuie să facă apel la învăţătura Sinoadelor Ecumenice. Bineînţeles, şi aici se
are în vedere dacă ele s-au pronunţat în ceea ce priveşte punctele la care fac referire ereticii33.
Atunci când nu se va proba cu autoritatea unui sinod ecumenic, va trebui să se recurgă la părerile strămoşilor
care au rămas, pe mai departe, în comuniune şi în credinţa Bisericii Universale. Aceasta doar dacă ei, în acelaşi
sens, au păstrat dreapta credinţă, au scris despre aceasta şi au învăţat în acord cu ceea ce a propovăduit dintotdeauna
Biserica34.
28
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXV, PL 50, col. 672.
29
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum II, PL 50, col. 640.
30
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum II, PL 50, col. 640.
31
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum III, PL 50, col. 641.
32
33
34
Pentru ierarhie, cât şi pentru poporul drept-credincios, în privinţa păstrării adevăratei credinţe există o datorie de
o importanţă majoră. Ierarhia are datoria de a învăţa numai ceea ce a primit de la înaintaşi, iar poporul
binecredincios de a apăra ceea ce a primit ca dreaptă învăţătură 35. în acest sens, Vincenţiu ne oferă două exemple de
apărători ai dreptei credinţe, în persoana episcopului Ambrozie al Milanului şi a papei Ştefan, care nu au transmis
mai departe propriile lor învăţături sau păreri cu privire la dreapta credinţă, ci pe cele existente dintotdeauna în
Biserică36.
Trebuie să menţionăm că păzitorul credinţei celei drepte nu este numai ierarhia, ci întreg poporul binecredincios.
Edificatoare, în acest sens, credem că sunt cuvintele renumitului teolog George Florovski, care spune următoarele:
„Ierarhii au primit această putere de a învăţa, nu de la oamenii Bisericii, ci de la Marele Preot, lisus Hristos, în Taina
Hirotoniei. Această învăţătură îşi găseşte însă limitele în exprimarea întregii Biserici. Biserica este chemată să dea
mărturie despre această experienţă, care este o experienţă inepuizabilă, o viziune duhovnicească. Un episcop al
Bisericii, episcopus in ecclesia, trebuie să fie un învăţător. Numai episcopul a primit puterea şi autoritatea deplină
de a vorbi în numele turmei sale. Ultima primeşte dreptul de a vorbi prin episcop. Dar pentru aceasta trebuie să
cuprindă Biserica în lăuntrul său; el trebuie să-i facă lămurită experienţa şi credinţa. [...] Episcopul primeşte deplina
putere de a învăţa nu de la turma sa, ci de la Hristos prin Succesiunea Apostolică. Dar puterea deplină i-a fost
încredinţată pentru a depune mărturie despre experienţa catholică a trupului Bisericii. El este hotărnicit în limitele
acestei experienţe şi, prin urmare, în probleme de credinţă, oamenii trebuie să judece în privinţa învăţăturii lui.
Datoria supunerii încetează atunci când episcopul
35
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum IX, PL 50, coli. 649-650.
36
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum V, PL 50, col. 644.
se abate de la norma catholică, iar oamenii au dreptul de a-l în- mui şi chiar de a-i determina depunerea"37.
Biserica nu a căutat niciodată dogme noi. Ea nu a dogmatizat de dragul de a dogmatiza. Atunci când s-a ajuns la
acest lucru, s-a datorat atacurilor eretice cărora trebuie să li se pună stavilă 38. Dacă a fost înregistrat un progres
dogmatic de-a lungul timpului, acesta întotdeauna a trimis la rămânerea la aceeaşi dogmă, la acelaşi înţeles şi la
aceeaşi părere, fără a fi puşi în situaţia unor cât de mici schimbări de formă sau de fond39.
Vincenţiu este de părere că orice înnoire în acest domeniu ar reprezenta o palmă pentru trecutul Bisericii. Adică
am fi în situaţia neadevărată că, până la momentul în care este consemnată înnoirea în materie de credinţă, Părinţii
noştri ar fi trăit în ignoranţă. Nimic mai fals decât aceasta40.
Cel care trăieşte în ignoranţă este acela care aduce înnoiri în cadrul Bisericii, despărţindu-se de trecut şi de
Tradiţia Bisericii41. Aceasta întrucât Biserica nu poate să propovăduiască decât acelaşi adevăr dintotdeauna. în acest
sens îndemna şi Sfântul Apostolul Pavel, care spunea: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă
cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. lisus Hristos, ieri şi azi
şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsati furati de învăţăturile străine de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har
inima voastră..." (Evr. 13, 7-9). Atunci când Apostolul Neamurilor, Sfântul Pavel, îi porunceşte episcopului Timotei
să-şi apere dreapta credinţă, prin persoana ucenicului său înţelege că această menire va reveni de drept întregii
Biserici răspândite pe tot pământul42.
37
Pr. George Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiţia trupul viu al lui Hristos, traducere de Florin Caragiu şi
Gabriel Mândrilă, Editura Platytera, Colecţia Isihasm, Bucureşti, 2005, pp. 66-67.
38
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIII, PL 50, col. 668.
39
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIII, PL 50, col. 668.
40
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIV, PL 50, col. 670.
41
42
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXII, PL 50, col. 667.
Prin urmare, nu trebuie să cinstim şi să păstrăm decât ceea ce Biserica a păstrat încă din vechime 43 44. Atunci
când în sânul Bisericii apar învăţături eretice, acestea trebuie să fie combătute, în ce priveşte combaterea ereziei,
trebuie să se ţină seama de cateva aşezăminte.
în primul rând, este necesar să se caute părerile vechilor dascăli care se potrivesc între ele, în conformitate cu
regula de credinţă. De asemenea, trebuie să se ţină seama şi de criteriul după care se aleg dascălii de referinţă ai
Bisericii. Vincenţiu propune pentru aceasta câteva condiţii. Acestea sunt următoarele:
a) sfinţenia vieţii;
b) statornicia în credinţă;
c) comuniunea permanentă cu cei binecredincioşi;
d) moartea întru dreapta credinţă sau suferirea morţii martirice pentru Domnul nostru lisus Hristos.
La aceste condiţii, mai adăugăm aceea că este necesar să se observe dacă învăţătura lor este definitivă, sigură şi
neîndoielnică, având valoarea unui Sinod Ecumenic. In acest sens, un autor consemna următoarele: „Adevărul este
măsura prin care putem evalua valoarea «părerii generale». Experienţa catholică poate fi exprimată chiar şi de către
cei puţini, chiar şi de către mărturisitorii solitari ai credinţei; iar aceasta este îndeajuns. Strict vorbind, pentru a putea
recunoaşte şi exprima adevărul catholic nu avem nevoie de adunare şi votare ecumenică, universală; nu avem
nevoie nici chiar de «sinod ecumenic» [...]. Metodele istorice şi practice de recunoaştere a tradiţiei sfinte şi catholice
pot fi multe; cea a întrunirii sinoadelor ecumenice este numai una dintre ele, şi nu singura. Aceasta nu înseamnă că
este inutil a convoca sinoade şi conferinţe. Se poate însă întâmpla ca pe parcursul desfăşurării sinodului adevărul să
fie exprimat de către minoritate. Şi ceea ce este încă şi mai important, adevărul poate fi revelat chiar şi fără un
sinod. Părerile părinţilor şi învăţătorilor
43
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XX, PL 50, coli. 665-666.
44
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXVIII, PL 50, col. 664.
ecumenici ai Bisericii au adesea o valoare spirituală şi o finalicate mai mare decât definiţiile anumitor sinoade. Şi
aceste opinii a necesită să fie verificate şi acceptate prin «acordul universal». Dimpotrivă, chiar ei înşişi sunt
criteriul şi cei care pot dovedi adevărul. Despre aceasta, Biserica depune mărturie prin receptarea tăcută. Valoarea
decisivă constă în catholicitatea lăuntrică, ar nu în universalitatea empirică. Părerile părinţilor sunt acceptate nu ca o
supunere formală faţă de autoritatea exterioară, ci datorită evidenţei interioare a adevărului catholic. întregul trup al
Bisericii are dreptul de a-l verifica sau, pentru a fi mai exact, dreptul, şi nu numai dreptul, ci şi datoria de a-l
adeveri"45.
Intre învăţătorii pe care Vincenţiu din Lerini îi propune pentru apărarea adevărului universal nu trebuie să se
facă nici o ierarhizare valorică. Scriitorul apusean consideră că ei trebuie să fie uniţi prin credinţă şi egali prin
umilinţă46.
Putem spune că preotul Vincenţiu de la mănăstirea din Lerini, scriitor bisericesc care a trăit aproximativ în
perioada de la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, susţinea că poate fi adevărată doar acea
credinţă care este universală şi mărturisită pretutindeni. în ceea ce priveşte învăţătura promovată doar în cercuri
restrânse, aceasta nu poate fi evaluată decât ca o învăţătură eretică47.
Regula pe care a propus-o Bisericii preotul Vincenţiu cu privire la deosebirea între dreapta credinţă şi erezie este
considerată de către unul dintre marii noştri teologi 48 răsăriteni ca insuficientă. Aceasta deoarece, de multe ori, se
poate întâmpla ca deţinerea adevărului să-l posede minoritatea şi nu majoritatea. El este de părere că regula
vincenţiană poate provoca o sumedenie
45
Pr. George Florovski, Biserica, Scriptura, Tradiţia trupul viu al lui Hristos, pp. 64-65.
46
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXVIII, PL 50, coli. 675-676.
47
Niceea la începuturile Evului Mediu, p. 97.
48
Pr. George Florovski, Biserica, Scriptura, Tradiţia trupul viu al lui Hristos, pp. 63-64.
de neajunsuri cu implicaţii dogmatice, ecleziologice şi juridice deosebit de grave.
Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm nici contextul politic şi religios în care Vincenţiu îşi scria opera. El a
dorit să evidenţieze că orice problemă apărută în sânul Bisericii trebuie rezolvată prin apelul neîntrerupt la
autoritatea Părinţilor care au rămas fideli comuniunii şi credinţei. Dovedindu-se învăţători vrednici de urmat în ceea
ce priveşte învăţătura adevărată şi universală a Ecclesiei, Sfinţii Părinţi sunt în măsură să ne ofere cuvântul vieţii
veşnice ferit de inovaţia eretică.
II. Origen, în lumina lui Vincenţiu din Lerini49
Printre numeroşii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti pe care preotul Vincenţiu din Lerini îi prezintă în lucrarea
sa Commonitorium50, în raport cu doctrina lor care s-a înscris sau nu în canonul propus de el, se află şi marele
teolog şi scriitor bisericesc Origen.
Pentru Vincenţiu din Lerini, a fi adept al Bisericii Universale înseamnă ca doctrina pe care cineva o susţine să se
înscrie în ceea ce Ecclesia consideră universal şi mărturisit pretutindeni. Dacă nu erau îndeplinite aceste condiţii,
mărturisirea de credinţă a celui care o promova era considerată eretică.
Având în vedere cele enunţate, vom vedea că între cei socotiţi în afara Bisericii a fost numărat şi Origen, cu
toate că acesta este cel mai mare gânditor51 şi teolog creştin din toate timpurile.
în cele ce urmează, ne propunem să conturăm imaginea marelui teolog alexandrin Origen, potrivit celor enunţate
de
49
Studiu apărut în revista Orizonturi teologice, 2005, nr. 3, Oradea, pp. 70-79.
50
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum PL 50, coli. 637-686.
51
Vincenţiu, şi apoi, în finalul studiului nostru, să oferim şi traducerea în limba română a capitolului în care sunt
cuprinse reflecţiile asupra acestui titan al creştinismului.
II.l. Origen profil teologic şi moral
După ce în capitolele anterioare din lucrarea amintită Vincenţiu a prezentat diferiţi eretici, pe aceeaşi linie, cu o
oarecare temere ca greşelile marilor învăţători din Biserică să nu devină poticneală pentru binecredincioşi, expune
viaţa şi doctrina lui Origen.
In concepţia sa, pericolul pentru cei credincioşi este sporit în raport cu erudiţia, cu talentul celui care, fiind
socotit un punct de reper în Biserică, a căzut în grave greşeli doctrinare. Lucrul acesta îl mărturiseşte, îndestul,
Sfânta Scriptură şi istoria Bisericii creştine. Foarte mulţi dintre cei care au fost socotiţi reprezentativi pentru cauza
creştină au fost dovediţi ca fiind străini de ceea ce Biserica a învăţat pretutindeni, întotdeauna şi a fost crezut de
către toti.
Aceste probleme nu trebuie lăsate în negura uitării, pentru motivul întemeiat că toţi cei binecredincioşi vor
trebui să aibă puterea să facă, la momentul cuvenit, deosebirea între ceea ce trebuie sau nu trebuie să fie primit în
cele ce privesc credinţa.
Poate exista riscul ca, datorită preţuirii de care se bucură cel pe care oamenii îl socotesc învăţător al Bisericii, să
primească cele propovăduite de el şi, în acest mod, să se depărteze de credinţa cea adevărată împreună cu
învăţătorul lor.
Cu siguranţă, aceste lucruri s-au petrecut şi înainte, cât şi după Origen. Dar, datorită celebrităţii sale, înstrăinarea
de dreapta credinţă pe care a iscat-o el nu poate fi comparată, ca gravitate, cu nici o altă nenorocire la care au
contribuit alţi eretici ai Bisericii.
Vincenţiu din Lerini aduce în sprijinul afirmaţiilor sale unele argumente care, deşi la prima vedere pot fi socotite
pozitive în
ceea ce-l priveşte pe Origen, în final sunt factori decisivi care contribuie la o aşa de mare rătăcire în Biserică.
Următoarele lucruri pun într-o lumină favorabilă personalitatea lui Origen:
datorită excepţionalelor sale capacităţi intelectuale, a fost dintotdeauna socotit „una dintre cele mai remarcabile
personalităţi ale literaturii teologice din primele veacuri creştine"52;
provine dintr-o familie de martiri. Tatăl său, Leonida, a suferit moarte de martir, în timpul persecuţiei
împăratului roman Septimiu Sever (193-211);
în timpul persecuţiilor întreprinse de către împăraţii Septimiu Sever şi Maximin, a reuşit să scape cu viaţă din
mâna persecutorilor prin fugă;
rămas fără nici un ajutor material, după moartea tatălui său, va trebui încă din fragedă copilărie să muncească
pentru a-şi întreţine familia compusă din mama şi cei şase fraţi şi surori mai mici decât el;
deşi a fost preocupat tot timpul să-şi petreacă viaţa în castitate, va interpreta greşit cuvintele Mântuitorului,
Care spunea că „sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut
fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor" (Mt. 19,12). Astfel, şi pentru
faptul că încă de tânăr la doar 18 ani -, devenind conducătorul şcolii catehetice din Alexandria, pentru a-şi desfăşura
fără primejdie activitatea la catedră, având în vedere că această şcoală de mare prestigiu era frecventată şi de femei
dornice de învăţătură, s-a castrat.
Pe de altă parte însă, toate aceste lucruri, potrivit opiniei lui Vincenţiu, s-au transformat într-o mare ispită pentru
credincioşi. Aşa de mare a fost influenţa asupra credincioşilor vremii încât, chiar dacă magistrul lor s-a dovedit a fi
în greşeală, au preferat, datorită calităţilor intelectuale ale dascălului alexandrin,
52
Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, Pr. conf. univ. dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie. Manual pentru
seminariile teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 108.
-â persiste în învăţăturile pe care acesta le propovăduia. Mulzme însemnată de discipoli susţinea că „preferă să
greşească cu Origen, decât să aibă dreptate cu alţii"53.
Ceea cei se impută, îndeosebi, marelui dascăl alexandrin este faptul că a propovăduit învăţătura despre
preexistenţa sunetelor şi restaurarea universală. Fiind adeptul interpretării cegorice a textului Sfintei Scripturi, s-a
făcut vinovat de a-i îndemna şi pe alţii, care îi purtau admiraţie pentru elocinţa şi far-.ecul său personal, de a prefera
în locul vechii credinţe o învăţătură nouă cu caracter păgân.
Foarte mulţi au încercat să reabiliteze imaginea marelui reolog alexandrin. Este de remarcat faptul că Vincenţiu
nu dezaprobă acest lucru. Preotul din Lerini presupune că ar fi posibil ca multe din lucrările lui să fi fost falsificate,
într-o oarecare măsură, de către ereticii interesaţi în a răspândi lucruri noi în afara celor propovăduite pretutindeni şi
de către toţi cei din Biserică.
Rămâne însă ca un fapt negativ faptul că scrierile respective publicate sub numele lui Origen sunt cauza multor
necazuri în Biserică.
Aceste cărţi, în care sunt regăsite multe învăţături eretice, sunt citite de foarte mulţi credincioşi, chiar dacă nu au
fost, în totalitate, scrise de el. Lucrările acestea sunt prezentate ca aparţinând lui Origen. De aici, având în vedere
autoritatea lui Origen, este posibil ca foarte mulţi dintre cei care le vor citi să se afle, mai apoi, în profunde greşeli
şi, prin urmare, să fie pricinuitoare de mari neajunsuri Bisericii.
53
„Quotus enim quisque tanti ingenii, tantae doctrinae, tantae gratiae virum aut facile deponeret, ac non illa
potius uteretur sententia, sed cum Origene errare malle, quam cum aliis vera sentire?", cf. S. Vincentii Lirinensis,
Commonitorium Primum, PL 50, col. 663.
IL2. Vincenţiu din Lerini, Commonitorium, XVII, PL 50, coli. 660-664
Despre dascălul alexandrin, Vincenţiu din Lerini ne oferă informaţii în capitolul al XVII-lea din binecunoscuta
sa lucrare, Commonitorium. Redăm, în continuare, traducerea acestui capitol:
„Spuneam, aşadar, mai sus, că în Biserica lui Dumnezeu greşeala unui învăţător este ispită pentru popor; şi cu
atât mai mare este ispita, cu cât mai învăţat este acela care greşeşte. Arătam aceasta cu mărturii din Scriptură, apoi
cu exemple din istoria Bisericii, amintind, desigur, pe acei bărbaţi care, după ce câtva timp au fost socotiţi drept-
credincioşi, în cele din urmă au căzut într-o sectă străină sau ei înşişi şi-au întemeiat o erezie personală. Fără
îndoială, este o problemă de seamă, de folos să fie cunoscută şi a cărei reînnoită cercetare este necesară; problemă
pe care necontenit suntem datori să o lămurim prin exemple importante şi să o întipărim în suflete, pentru ca toţi cei
cu adevărat dreptcredincioşi să ştie că trebuie să-i primească pe învăţători împreună cu Biserica, nu să părăsească
credinţa Bisericii împreună cu învăţătorii.
Deşi în acest fel de ispită pe mulţi am putea să-i cităm, socotesc totuşi că aproape nimeni nu poate fi comparat
cu Origen în privinţa ispitei provocate. Căci în omul acesta s-au găsit daruri atât de multe, atât de strălucite, atât de
rare, atât de minunate, încât la început oricine putea uşor socoti că trebuie să se încreadă în toate afirmaţiile lui.
Pentru că dacă felul de viaţă aduce cuiva prestigiu, el a fost de o mare sârguinţă, de o mare castitate, răbdare şi
perseverenţă. Căci, dacă este vorba de neam sau cultură, cine este mai nobil decât el, care în primul rând s-a născut
într-o casă căreia martiriul îi dăduse un renume şi care apoi, pentru Hristos, lipsit nu numai de tată, ci chiar de orice
mijloace materiale, atât s-a îmbunătăţit prin nevoinţele unei sfinte sărăcii, încât — se spune — adesea a suferit
pentru mărturisirea Domnului?
insă acestea nu erau singurele lui calităţi, care toate după aceea i eau să devină ispită, ci el dispunea de o mare
putere a minţii, minte atât de profundă, atât de ascuţită, atât de aleasă, încât i T oape pe toţi îi întrecea cu prea mult.
Atât de strălucită îi era ■ ăţătura şi întreaga cultură, încât din filosofia divină puţine cruri erau, iar din cea
omenească aproape nici unul, pe care; să nu le fi aprofundat. Când lucrările sale ştiinţifice în limba treacă îi
îngăduiau, s-a ocupat şi cu studii ebraice. însă ce să spun de elocinţa sa, al cărei limbaj era atât de încântător, atât de
plăcut, atât de dulce, încât mi se pare că din gura lui nu au curs cuvinte, ci mai degrabă miere. Câte chestiuni
anevoie de Lămurit nu le-a limpezit el prin forţa sa dialectică? Câte lucruri greu de rezolvat nu a făcut el să pară
foarte uşoare? Sau poate ei şi-a sprijinit afirmaţiile numai pe o înlănţuire de argumente? Tocmai dimpotrivă,
niciodată n-a existat un învăţător care să fi folosit mai multe citări din dumnezeiasca Lege. Sau, cred eu, a scris oare
puţin? Nimeni dintre muritori n-a scris mai mult, încât mi se pare că toate operele sale nu numai că nu pot fi citite,
dar nici măcar procurate. Şi, ca să nu îi lipsească nici un mijloc al ştiinţei, a avut şi zile din belşug. Dar poate nu a
fost destul de norocos în privinţa ucenicilor săi? Cine, oare, a fost cândva mai norocos? Căci de la sânul lui au ieşit
mulţime de învăţă- », tori, nenumăraţi preoţi, mărturisitori şi martiri. în sfârşit, cine ar putea descrie de câtă
admiraţie s-a bucurat, cât de mare i-a fost faima, cât de mare popularitatea? Oare care om, ceva mai râvnitor în ale
religiei, nu a alergat Ia el, din părţile cele mai îndepărtate ale lumii? Care creştin nu l-a venerat aproape ca pe un
profet, care filosof nu l-a cinstit ca pe profesorul său? Iar cât de mult a fost respectat nu numai de simpli particulari,
ci chiar de puterea imperială, atestă istoria, care relatează că mama împăratului Alexandru l-a invitat la sine, fără
îndoială pentru cereasca înţelepciune cu care era dăruit şi pe care o iubea cu înflăcărare. O mărturie similară o oferă
chiar scrisoarea lui pe care, cu autoritatea de dascăl creştin, a trimis-o împăratului Filip, cel dintâi împărat roman
care a fost creştin. Cât despre ştiinţa
sa de necrezut, dacă cineva nu ne dă nouă crezare, fiindcă aducem o mărturie creştină, cel puţin să accepte
asigurarea filosofilor, care este o recunoaştere din partea păgânilor. Căci spune acel necredincios Porfir că, provocat
de faima acestuia, a pornit la Alexandria fiind aproape copil, unde l-a văzut deja bătrân şi în adevăr ca pe un bărbat
mare şi vestit, care zidise cetatea întregii ştiinţe. Mai degrabă ar trece ziua decât aş putea eu să enumăr măcar în cea
mai mică parte calităţile excepţionale ale acestui om. însă toate acestea slujeau nu numai faimei religiei, ci şi
agravării ispitei. Căci, oare, câţi oameni şi care va fi fost acela? puteau să se lipsească aşa de uşor de un bărbat de o
inteligenţă atât de mare, de o erudiţie atât de vastă, înzestrat cu atâta farmec şi să nu folosească mai degrabă maxima
aceea că: «Preferă să greşească cu Origen, decât să aibă dreptate cu alţii»? Şi ce aş putea să spun mai mult?
Lucrurile au ajuns până acolo că ispita, pornind de la o personalitate atât de înaltă, de la un dascăl atât de renumit,
de la un profet atât de mare, ispită nu simplu omenească, ci, cum a arătat sfârşitul, extrem de primejdioasă, pe foarte
mulţi i-a abătut de la puritatea credinţei. De aceea, Origen acesta, atât de mare şi vestit, deoarece abuzează prea
semeţ de harul lui Dumnezeu, fiindcă se lasă peste măsură dus de geniul său şi se încrede prea mult în el însuşi,
deoarece preţuieşte puţin vechea simplitate a religiei creştine, întrucât îndrăzneşte să spună că el ştie mai mult decât
toţi, pentru că, nesocotind tradiţiile bisericeşti si învăţăturile celor vechi, interpretează într-un fel nou unele pasaje
din Sfânta Scriptură, s-a făcut vinovat încât şi despre el să se spună Bisericii lui Dumnezeu: «Dacă se va ridica în
mijlocul tău prooroc», şi puţin mai departe: «Să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia», şi la fel: «Căci vă
ispiteşte pe voi Domnul Dumnezeul vostru dacă-L iubiţi sau nu».
într-adevăr, nu o simplă ispită, ci una chiar mare era aceea ca, pe nesimţite şi puţin câte puţin, Biserica
încredinţată lui şi care ţinea la el dinadmiraţie pentru geniul, ştiinţa, elocinţa, purtarea şi farmecul lui personal
deodată să treacă de la vechea religie la
nouă învăţătură păgână, întrucât ea nu bănuia nimic, nu se nemea de nimic în privinţa lui. Dar, va spune cineva,
cărţile lui. rigen au fost falsificate. Nu mă opun, ba chiar prefer să fi fost i -a. Căci aceasta s-a spus şi s-a scris de
către unii, nu numai zrept-credincioşi, ci chiar eretici. Acum însă trebuie să luăm iminte că, chiar dacă el nu le-a
produs, cărţile răspândite sub —urnele lui totuşi produc o mare ispită. Acestea, pline de nu- eroase săgeţi ale
blasfemiei, sunt citite şi gustate nu ca ale al- --ia, ci ca ale lui, încât chiar dacă nu a fost intenţia lui Origen să dea
naştere la vreo rătăcire, totuşi autoritatea lui Origen pare să aibă puterea de a determina pe cineva să greşească54".
Preotul Vincenţiu din Lerini doreşte să arate că Bisericii Universale îi revine marea sarcină de a fi apărătoarea
credinţei celei adevărate. Credinţa cea adevărată nu poate fi caracterizată prin aceea că noi am putea să o alegem său
să-i stabilim conţinutul.
Pe întreg parcursul lucrării, Vincenţiu subliniază faptul că noi suntem datori să păstrăm sensul normei de
credinţă curat de orice rătăcire şi nimic să nu adăugăm după bunul nostru plac.
în decursul istoriei, ereticii, prin învăţăturile lor, prin elocinţa care de cele mai multe ori îi caracteriza, au creat
diferite tensiuni în Biserică. Aceste mari neajunsuri create de rătăcirile eretice fac imperios necesar ca norma
sensului bisericesc şi universal să fie atent păzită.
Preotul Vincenţiu propune ca elemente constitutive ale normei bisericeşti unele condiţii după care se poate
recunoaşte credinţa cea adevărată de erezie. Acestea sunt:
universalitatea;
vechimea;
unanimitatea.
Ereticii vor putea fi reprimiţi în comuniunea Bisericii, dacă vor dovedi că şi-au lepădat învăţăturile deşarte. însă,
până atunci,
54
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVII, PL 50, coli. 660-664.
ei nu pot fi consideraţi decât nişte instrumente ale diavolului, prin care răul unei rătăciri este răspândit în Biserică.
Chiar dacă un oarecare învăţător renumit al Bisericii a căzut în grave greşeli cu privire la dreapta credinţă,
membrii Bisericii vor trebui să înţeleagă faptul că nimic nu poate fi socotit mai presus de ceea ce Biserica a învăţat
încă din vechime. Aceasta este absolut necesar a fi păstrat cu stricteţe, pentru a nu exista riscul ca prin
propovăduirea unei învăţături străine să te desparţi de trecutul şi de întreaga Tradiţie a Bisericii.
în ceea ce-l priveşte pe Origen, dincolo de faptul că în secolul al Vl-lea unii s-au grăbit să-l socotească între
eretici, teologia actuală a Bisericii nu trebuie să ignore faptul că el reprezintă „un adevărat geniu al interpretării
Sfintelor Scripturi şi un luptător neînfricat pentru afirmarea adevărurilor Evangheliei lui Hristos"55.
III. Sinteză a învăţăturilor eretice, după Vincenţiu din Lerini56 57
In lucrarea sa Commonitorium37, Vincenţiu din Lerini oferă o consistentă listă cu diferiţi eretici care, în decursul
timpului, au provocat mult rău Bisericii. Bineînţeles, putem spune că această listă a ereticilor este prezentată în
paralel cu cea a Sfinţilor Părinţi sau scriitori bisericeşti care au fost amintiti la lucrările Sinodului 5 »
III Ecumenic de la Efes58. în acest sens, preotul Vincenţiu mărturiseşte: Et ud adfinem rerum nihil deeset, tam
nomina et numerum (licet ordinem fuissemus obliti) edidimus eorum partum juxta quorum
55
Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, Pr. conf. univ. dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie. Manual pentru
seminariile teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 109; a se vedea şi la Pr. George Florovski, Biserica, Scriptura,
Tradiţia trupul viu al lui Hristos, p. 151.
56
Studiu apărut în revista Altarul Reîntregirii, Alba lulia, nr. 3,2006, pp. 15-31.
57
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum, PL 50, coli. 637-686.
Tern concinentem sibi concordemque sententiam et legis sacree:.oquia exposita sunt, et divini dogmatis regula
constabilita est: s, ad confirmandam memoriam, hic quoque recensere nequaquam. rerfluum est59.
Intre marii apărători ai dreptei credinţe, preotul Vincenţiu menţionează pe „Sfântul Petru, episcopul Alexandriei,
îniţător foarte distins şi martir prea fericit; Sfântul Atanasie, piscop al aceluiaşi oraş, învăţător de toată încrederea şi
foarte -mălucit mărturisitor; Sfântul Teofil, de asemenea episcop al aceluiaşi oraş, bărbat destul de vestit prin
credinţă, viaţă şi -inţă, căruia i-a urmat Chirii cel vrednic de mare cinstire, care 2 cum dă strălucire Bisericii din
Alexandria. Si ca să nu se considere că aceasta este doctrina unui singur oraş şi a unei singure provincii, au fost
aduse şi acele lumini ale Capadociei, Sfântul Grigorie din Nazianz, episcop şi mărturisitor; celălalt Sfânt Grigorie,
episcop al Nyssei, întru totul vrednic de fratele său Vasile, prin meritul credinţei, trăirii şi înţelepciunii"60.
Din partea de Apus a Imperiului Roman, Vincenţiu îi amin-:eşte pe Sfinţii Felix şi lulius, episcopi ai Romei, pe
Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei şi pe Ambrozie al Miianului 61. Această înşiruire de nume ale apărătorilor ai
dreptei credinţe s-a făcut cu scopul de „a se dovedi că nu numai Grecia şi Răsăritul au gândit totdeauna aşa", în ce
priveşte problemele legate de legiuita religie62.
58
Niceea la începuturile Evului Mediu, p. 97; Pr. prof. loan Mihălcescu, Sinodul III Ecumenic din Efes (431), Bucu-
reşti, 1931, pp. 14-52.
59
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum II, PL 50, col. 680. „Şi ca nimic să nu lipsească spre
adeverirea faptelor, am arătat atât numele, cât şi numărul acelor Părinţi (deşi am uitat ordinea), după a căror părere,
exprimată cu un singur glas şi în concordanţă, au fost interpretate cuvintele Legii Sfinte şi, totodată, stabilită regula
dumnezeieştii dogme. Pentru împrospătarea memoriei, nu este nicidecum de prisos a da numele acelora şi aici".
60
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXX, coli. 680-681.
61
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXX, col. 681.
62
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXX, coli. 681-682.
în cele ce vor urma, ne propunem să facem unele referiri la ereticii şi învăţăturile lor, amintiţi de preotul
Vincenţiu în lucrarea sa.
III.l. Originea ereticilor
înainte de a-i prezenta pe ereticii amintiţi de Vincenţiu din Lerini, consemnăm că autorul acestor memoriale
consideră că învăţătorii mincinoşi îşi au originea în personajul biblic Ham. Acesta a fost fiul lui Noe. Ham a
nesocotit respectul filial atrăgând asupra sa blestemul pronunţat contra păcatului său63.
Spre deosebire de ceilalţi fii ai patriarhului Noe, Ham va pângări cu ochii săi goliciunea propriului părinte. In
mod asemănător, urmaşii acestui fiu blestemat al patriarhului Noe, ereticii, s-au dovedit a fi iubitori ai schimbării
credinţei şi pângăritori ai religiei Sfinţilor Părinţi.
Dacă ar fi să caracterizăm persoana şi opera unui eretic potrivit preotului de la mănăstirea din Lerini, atunci vom
spune că acesta se distinge prin aceea că a lepădat cugetul bun, a căzut din credinţă şi a început să grăiască ceea ce
nu se cuvine. In plus, cuvintelor otrăvite ale ereticilor, au adus atâtea nelegiuiri care pot fi asemănate cu un cancer
ca putere distructivă64.
IIL2. Eretici si erezii
Prezentăm, în continuare, pe unii dintre cei pe care Vincenţiu din Lerini, în lucrarea sa, îi numără între eretici,
pentru că nu au acceptat norma sensului bisericesc şi universal. Aceştia sunt următorii:
Simon Magul despre el, Vincenţiu din Lerini scrie că a cutezat să susţină că Dumnezeu Creatorul este autorul
răului,
63
64
încât a permis ca natura omenească să fie aţâţată de furiile r 7 rănilor şi astfel să fie târâtă în prăpastia tuturor
ticăloşiilor65;
Agripin episcop cartaginez care s-a distins printr-un 7 x z sebit respect în faţa contemporanilor; în cele din
urmă, îm- 7 mva tuturor regulilor Bisericii Universale şi a celor împreună rel colegi de episcopat, a susţinut
necesitatea rebotezării66;
Novaţian67este cunoscut ca întemeietorul unei secte ri- -: rişte la Roma, ce propovăduia că pe cei care au căzut
de la cresmţă şi pe cei cu păcate grave Biserica trebuie să-i excludă pentru:deauna din rândurile ei. Mai susţinea că
Dumnezeu este atât ie crud încât mai bine prefera moartea păcătosului decât ca el â se întoarcă şi să fie viu68;
Sabelie69 este un eretic antitrinitar care învăţa că Tatăl, Hui şi Sfântul Duh nu sunt altceva decât simple
manifestări ale aceluiaşi principiu. Vincenţiu îl numeşte sceleratum deoarece a îndrăznit să amestece Treimea
Unităţii70;
Donat71 episcop al Cartaginei, susţinea că Biserica, pentru a păstra adevărul de partea ei, trebuie să-i excludă pe
marii păcătoşi. Mai mult de atât, donatiştii învăţau că validitatea tainelor este dependentă de vrednicia celui care le
săvârşeşte. Vincenţiu menţionează că în timpul arhipăstoririi acestui Donat o parte însemnată din Africa se va
prăbuşi în acest delir iscat de el72;
Arie73eretic, primul din istoria Bisericii care a fost condamnat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea din anul
325. Considera că Fiul lui Dumnezeu nu este decât un instrument al lui Dumnezeu Tatăl prin care s-a făcut lumea şi
nu poate fi socotit Dumnezeu adevărat. Fiul trebuie trecut, spunea el, în
65
66
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum VII, col. 645.
67
68
69
70
71
72
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum VII, coli. 641-642.
73
rândul creaturilor. Din cauza învăţăturilor sale, s-a creat aşa de mare confuzie în Biserică încât „s-au clătinat nu
numai lucrurile neînsemnate, ci chiar cele mari"74;
Eunomie75 a întemeiat partidul arian al anomeilor. Susţinea că Fiul este întru totul neasemănător Tatălui. Fiul
lui Dumj
nezeu, spunea el, este creat din nimic;
Macedonie76 episcop la Constantinopol în 342-346, a fost cel care a continuat lupta împotriva învăţăturii drepte
despre Sfânta Treime. A considerat că Sfântul Duh nu poate fi socotit decât în rândul creaturilor. învăţătura sa a fost
condamnată de Sinodul al Il-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381;
Fotin77 originar din Ancira, a întemeiat o erezie asemănătoare cu cea a lui Sabelie şi Pavel de Samosata. Acesta,
după ce s-a bucurat de sprijinul celor din Panonia, a scris numeroase cărţi, dintre care unele în limba latină, altele în
limba greacă, prin care a început să răspândească învăţăturile sale eretice78. Episcopul Fotin din Sirmium susţinea că
există un singur Dumnezeu şi trebuie să fie mărturisit în mod asemănător cu credinţa iudeilor. Prin urmare, spune el,
nu poate fi vorba de o Treime, întrucât nu există o Persoană a lui Dumnezeu Fiul sau a Duhului Sfânt. Această
propovăduite are serioase implicaţii hristologice şi soteriologice, deoarece, potrivit învăţăturii episcopului de
Sirmium, Sfânta Treime nu este recunoscută 79. Cel care S-a născut din Fecioara Maria este un simplu om. Aşadar,
potrivit doctrinei sale, va trebui să cinstim ca Dumnezeu adevărat numai pe Dumnezeu Tatăl, întrucât Hristos nu
poate fi socotit decât un simplu om80. Vincenţiu din Lerini conchide în privinţa
74
75
76
77
78
79
80
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum VII, col.654.
L Fotin: Anathema igitur Photino non recipienti plenitudinem Tznitatis81;
Apolinarie82 eretic, susţinea că Hristos nu a avut suflet menesc şi că Logosul a luat locul acestuia 83. Apolinarie a
pro-?cat multe supărări Bisericii. Vincenţiu arată în lucrarea sa că -.polinarie a scris foarte mult, opera lui numărând
nu mai puţin ie treizeci de cărţi. Episcopul din Laodiceea a reuşit, prin scrierile sale, să-l combată pe discipolul lui
Plotin, Porfir (233-305), considerat drept unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului 84. învăţătura sa
este eretică, deoarece susţine că n Trupul Domnului nostru lisus Hristos nu a existat niciodată sufletul omenesc. Mai
mult de atât, Apolinarie propovăduia că Domnul Şi-a luat, la întrupare, Trupul din cer şi nicidecum din Fecioara
Maria. în teologia lui Apolinarie existau foarte multe oscilaţii. în acest sens, episcopul din Laodiceea afirma că
uneori Trupul Mântuitorului este fie împreună veşnic cu Dumnezeu, fie este făcut din Dumnezeirea Cuvântului. Nu
putea să admită că în Hristos pot exista două esenţe, dintre care una este dumnezeiască, iar cealaltă este omenească.
El credea că „însăşi natura Cuvântului a fost împărţită, ca şi cum o parte din ea ar fi rămas în Dumnezeu, alta însă s-
ar fi transformat în trup. Aşa că, deşi adevărul spune că Hristos este unul din două substanţe, ereticul acela, contrar
adevărului, afirmă că dintr-o unică divinitate a lui Hristos au fost făcute două substanţe" 85. Pentru că Apolinarie îşi
menţinea învăţătura potrivit căreia în Hristos s-ar fi petrecut o transformare şi, prin aceasta, o alterare a
Dumnezeirii, anulându-se calitatea de om deplin Fiului lui Dumnezeu, Biserica a aruncat anatema asupra lui86;
81
82
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum II, col. 640.
83
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XIII, col. 655.
84
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XI, col. 653.
85
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XII, col. 654.
86
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVI, col. 659.
Priscilian87 de origine spaniolă, este autorul unui sistem doctrinar înrudit cu maniheismul;
lovinian88 călugăr, susţinea că mântuirea poate fi obţinută numai prin credinţă. în concepţia sa, postul, asceza şi
fecioria nu au nici un merit. De asemenea, nu admitea pururea fecioria Maicii Domnului;
Pelagie89 călugăr, susţinea că nu există păcat originar şi, mai mult de atât, omul datorită propriei sale voinţe
poate să săvârşească binele90. învăţăturile pelagienilor sunt asemănate cu unele plăgi, precum cele căzute peste
egipteni, adică cu „unele broaşte, ţânţari si tăuni" care nu fac altceva decât să aducă mare nenorocire peste
binecredincioşi91. împreună cu patriarhul Nestorie, a fost condamnat de Sinodul Ecumenic de la Efes;
Celestius92 eretic, va tăgădui că neamul omenesc poate fi legat de vina neascultării lui Adam93;
Origen94 dascăl renumit al Bisericii, până la urmă va ajunge să fie socotit în rândul ereticilor deoarece, prin
învăţăturile sale, i-a îndepărtat pe foarte mulţi credincioşi de la puritatea credinţei95. Spre deosebire de tradiţia
Bisericii, Origen va îndrăzni să interpreteze într-un mod nou unele pasaje din Sfânta Scriptură şi, astfel, s-a ajuns să
treacă de la vechea religie la o altă învăţătură, pe care Vincenţiu o caracterizează ca pe o „nouă învăţătură păgână" 96.
Vincenţiu îşi doreşte ca Origen să nu fi scris el personal cărţile care îl înfierează. Cu toate acestea, va trebui să se
ţină seama de faptul că aceste cărţi publicate sub numele lui provoacă o mare ispită. Aceste cărţi, „pline de
87
88
89
90
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIV, col. 670.
91
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum IX, col. 650.
92
93
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIV, coli. 670-671.
94
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVII, coli. 660-664.
95
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVII, col. 663.
96
-meroase săgeţi ale blasfemiei, sunt citite şi gustate nu ca ale. -:a, ci ca ale lui, încât chiar dacă nu a fost intenţia lui
Origen. dea naştere vre unei rătăciri, totuşi autoritatea lui Origen 7 ire să aibă puterea de a determina pe cineva să
greşească"97;
Tertulian98 spre bătrâneţe, acest înverşunat apărător al TTeştinismului, a trecut la secta montanistă. Dacă la
greci scriirul alexandrin Origen poate fi socotit cel mai mare, în rândul: -inilor Tertulian se bucura de aceeaşi
cinstire. Datorită cali- 1 rJor sale intelectuale, a combătut diferiţi eretici. în acest sens, cenţiu îi aminteşte pe
Marcian şi pe toţi cei care au urmat 7 irerilor dochetiste, adică pe Appelles, Praxeas şi Hermogen. De asemenea,
datorită ascuţimii minţii sale, au fost combătuţi -deii, păgânii, gnosticii şi toţi ceilalţi care se declarau duşani ai
Bisericii. Cu toate aceste lucruri pozitive pe care le şiră Vincenţiu cu privire la marele Tertulian, până Ia urmă:
serica nu poate decât să-l considere în rândul ereticilor, -ceasta deoarece dascălul apusean a sprijinit învăţătura lui
ontan şi va considera „drept profeţii adevărate visele nebune ile unor femei smintite cu privire la o nouă dogmă"99;
Nestorie100 la început, preot în Antiohia. Remarcându-se 7 -intr-o viaţă morală exemplară, este ales patriarh în
Constanmopol. Aici, încetul cu încetul, se va abate de la dreapta credinţă. Va învăţa că există două persoane în
Hristos. Datorită ereziei sale, va fi condamnat de Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes. ■ incentiu face trimiteri
amănunţite la Nestorie în mai multe ocuri din lucrarea sa. Astfel, Vincenţiu arată că, după ce preotul Nestorie a
ajuns patriarh, în viaţa acestuia s-a petrecut o schimbare majoră. Dintr-o dată, din apărător al dreptei credinţe se
transformă în cel ce desconsideră învăţătura dintotdeauna a Bisericii. Vincenţiu scrie sugestiv despre patriarhul
Nestorie că se va transforma „pe neaşteptate din oaie în lup"101.
97
98
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVII, coli. 664-665.
99
100
101
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XI, col. 651.
Cel care se opunea tuturor ereziilor devine promotorul uneia dintre cele mai mari erezii din istoria Bisericii.
Vincenţiu îl caracterizează pe Nestorie ca pe cel „care întotdeauna a fost mai mult admirat decât folositor, mai mult
faimos decât cunoscător, pe care îl făcuse mare, pentru câtva timp, în opinia mulţimii mai mult favoarea omenească
decât harul dumnezeiesc"102. Nestorie va propovădui că există două persoane în Dumnezeu Fiul. Vincenţiu scrie că
Nestorie susţinea că există „doi fii ai lui Dumnezeu, doi Hristoşi, unul Dumnezeu, celălalt om; unul născut din
Tatăl, celălalt din mamă. Şi de aceea, susţinea el, Sfânta Fecioară Maria nu trebuie să fie numită Născătoare de
Dumnezeu (©EOTOKOI;), ci Născătoare de Hristos (XQLUTOTOKOC;)"103. Nestorie susţinea că „în timpul zămislirii
sau naşterii din Fecioară, şi încă un timp oarecare după aceea, au fost doi Hristoşi. Cu alte cu vinte, Hristos S-ar fi
născut la început ca om obişnuit, om pur şi simplu, nefiind încă unit cu Cuvântul în unitatea persoanei; apoi
persoana Cuvântului care lua trup s-ar fi coborât asupra lui şi, deşi acum rămâne primit în mărirea lui Dumnezeu,
totuşi o vreme se pare că nu a fost nici o deosebire între el şi ceilalţi oameni" 104. Prin urmare, si în cazul acestui
eretic, Vincenţiu din Lerini scrie asa: Anathema Nestorio neganti ex Virgine Deum natum, adserenti duos Christos,
etexplosa Trinitatis Fide, quatemitatem nobis introducenti105.
Preotul Vincenţiu ar fi putut să prezinte în opera sa şi alte exemple de eretici, dar, din dorinţa economiei lucrării
sale, se limitează la exemplele acestea. El se motivează arătând că „din toate acestea se arată destul de evident şi
clar că aproape la toate ereziile există, ca să zicem aşa, acest obicei şi regulă, ca întotdeauna să-şi găsească bucuria
în înnoirile nelegiuite, să
102
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XI, coli. 651-652.
103
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XII, col. 655.
104
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XII, col. 655; a se vedea şi cap. XIII, col. 655.
105
„Anatema lui Nestorie, care neagă că Dumnezeu S-a născut din Fecioara, susţine că au fost doi Hristoşi şi,
lepădând credinţa în Treime, introduce o cvaternitate", vezi ibidem, XVI, col. 659.
■ = socotească hotărârile din vechime şi, prin obiecţiunea unei scmţe mincinoase, să se abată de la credinţă"106.
Preotul de la mănăstirea din Lerini nu şi-a propus, de altfel,: prezinte lista completă a tuturor ereziilor, aşa după
cum el suşi mărturiseşte, ci doar să înfăţişeze câteva exemple „din; e să se dovedească lămurit ceea ce spune Moise,
şi anume i dacă vreodată un prooroc în tălmăcirea tainelor proorocilor r rearcă să introducă ceva nou în Biserică,
lucrul acesta Provisenţa lui Dumnezeu îl îngăduie să se întâmple, pentru ispitirea -rastră"107.
III.3. Atitudinea Bisericii fată de eretici si erezii » 9
Biserica alcătuită din mădularele credincioase învăţăturii apostolice nu trebuie să se teamă atunci când are de
înfruntat - "tele învăţături eronate ale ereticilor. Preotul Vincenţiu con-.mna faptul că „din atât de multe şi
importante exemple, pe ieasupra şi din celelalte de acest fel, atât de mari, luate din în- -amplările bisericeşti trebuie
să observăm şi [...] să vedem mai dar decât lumina zilei că, dacă vreodată un învăţător s-ar abate de la credinţă,
Providenţa divină îngăduie să se întâmple aceasta spre ispitirea noastră, dacă-L iubim noi pe Dumnezeu din toată
mima şi din tot sufletul nostru sau nu!"108.
Având în vedere această situaţie, Vincenţiu este de părere că viclenia noilor eretici presupune multă grijă şi
atenţie109. Din cele petrecute în decursul timpului, am putut observa că ereticii au provocat numeroase rătăciri care
au dus la atâtea tensiuni în viaţa Bisericii. Potrivit lui Vincenţiu, ereticii reprezintă o oarecare fracţiune 110, iar, dacă
îşi vor lepăda trufia, învingând-o prin smerenie, vor putea reveni în Biserică111.
106
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVI, coli. 671-672.
107
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVI, col. 654.
108
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XIX, col. 665.
109
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum I, col. 639.
110
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum V, col. 645.
111
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum I, col. 639.
împotriva elocinţei eretice112, Biserica va trebui să facă, în mod constant, trimitere la norma sensului bisericesc
şi universal. Se ştie că elementele constitutive pe care preotul Vincenţiu le propune sunt universalitatea, vechimea şi
unanimitatea113.
Pentru a putea fi pregătită Biserica împotriva ereticilor care au dat dovadă de o solidă pregătire teologică 114,
Vincenţiu consemnează modul în care se poate folosi învăţătura Sfinţilor Părinţi.
în primul rând, scriitorul latin consideră că trebuie căutată, în permanenţă, vechea unanimitate a Sfinţilor Părinţi
în problemele majore ce privesc regula de credinţă115. Se precizează faptul că nu toate ereziile vor putea fi
combătute în felul acesta. Va trebui să se ţină seama şi de faptul dacă acea erezie este mai veche sau mai nouă.
Ereziile mai vechi trebuie combătute prin autoritatea Scripturii. în cazul în care ereziile au fost deja combătute
prin autoritatea sinoadelor ecumenice, ele intră sub autoritatea lucrului judecat şi vor trebui, pe viitor, evitate.
în ce priveşte noile erezii, este absolut necesar ca, după ce se constată apariţia uneia, să fie adunate părerile
strămoşilor cu ajutorul cărora vor fi demascaţi noii nelegiuiţi.
Biserica trebuie să aibă în vedere doar învăţăturile acelor Părinţi care au trăit viaţa în sfinţenie şi statornicie în
dreapta credinţă. Mai mult de atât, învăţătura acestor corifei ai Bisericii trebuie să fie neîndoielnică, absolută, sigură
şi definitivă. La această învăţătură trebuie să fie atentă Biserica şi să o impună. Cel care nu respectă această
învăţătură a Bisericii se autoexclude din comunitatea Sfinţilor Părinţi care au fixat regula de credinţă116.
Cum am văzut mai sus, Vincenţiu din Lerini ne prezintă informaţii substanţiale despre cei mai de seamă eretici
împotriva
112
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum VI, col. 646.
I13
114
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXV, coli. 672-673.
115
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXVIII, col. 675.
1,6
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXVIII, col. 677.
irora Biserica a trebuit să ia măsuri ferme. Deoarece preotul -.cenţiu a trăit cam până prin anul 435 117, este firesc
ca, din 7-net de vedere cronologic, lista ereticilor să se încheie cu ere- 7—1 Nestorie, care a fost condamnat de
Sinodul Ecumenic de. Eres din 431.
Pentru Vincenţiu din Lerini, mădular al Bisericii poate fi i rar cel care mărturiseşte si, în cazul învăţătorilor
bisericeşti, 7 ■?povăduieşte credinţa acceptată pretutindeni. Cei care se r separa de această învăţătură sunt
consideraţi o simplă - cţiune şi sunt trecu ţi în rândul ereticilor. Este cazul unor —ari învăţători ai Bisericii precum
Origen la greci şi Tertulian a apuseni118.
Este de observat faptul că foarte mulţi dintre învăţătorii de amă au fost trecu ţi în rândul ereticilor deoarece,
încrezân-: - -se în propriile puteri, au interpretat Sfânta Scriptură după 7 anul plac. în acest moment, a fost nevoie de
intervenţia Bisendi, întrucât ereticii interpretau în moduri contradictorii rfânta Scriptură. Biserica a trebuit să-şi
impună punctul de vezere în ceea ce priveşte dreapta credinţă, deoarece „numai înâţătura Bisericii poate exprima
judecăţi definitive în chestiuni dogmatice"119.
După cum mărturiseşte acest preot de la mănăstirea din Lerini, împărtăşim punctul de vedere potrivit căruia
Biserica emitea dogme doar atunci când era pusă în faţa pericolului eretic. Spunem aceasta întrucât, până atunci, nu
fusese nevoie, deoarece chiar dacă în decursul secolelor s-a putut vorbi de un 7rogres dogmatic, Biserica a rămas la
aceeaşi învăţătură apostolică, păstrându-i întru totul acelaşi înţeles. Aceasta în ciuda faptului că, uneori, se credea că
se înregistrează unele schimbări.
1I7
II8
119
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, II2, De la Conciliul de
la Niceea la începuturile Evului Mediu, p. 97.
Pentru argumentarea celor afirmate, redăm, la final, un pasaj din celebra lucrare a preotului Vincenţiu din
Lerini: „Biserica lui Hristos însă, păzitoare atentă şi prevăzătoare a dogmelor încredinţate ei, nu schimbă niciodată
nimic în ele, nimic nu scoate, nimic nu pune; nu taie ce este necesar, nu adaugă ce este de prisos; nu renunţă la ale
sale, nu-şi însuşeşte cele străine. Cu toată silinţa numai spre aceasta se străduieşte, ca vechile învăţături, dacă cumva
au fost schiţate şi începute, ea, printr-o fidelă şi înţeleaptă expunere, să se ocupe cu grijă de ele şi să le şlefuiască.
Dacă deja sunt într-o oarecare formă şi clare, să le consolideze, să le întărească; dacă au fost confirmate şi definite,
ea să le păstreze. în sfârşit, ce altceva s-a silit ea să facă uneori prin hotărârile sinoadelor decât ca tot ceea ce mai
înainte era crezut pur şi simplu, după aceea să fie crezut mai exact; ceea ce mai înainte era cultivat cu totul în linişte,
după aceea să fie perfecţionat mai cu grijă? Biserica Universală, zic eu, provocată de inovaţiile ereticilor, a obţinut
întotdeauna prin hotărârile sinoadelor aceasta şi nimic mai mult ca învăţătura, pe care o primise mai înainte de la
strămoşi prin tradiţie, să o consemneze apoi prin urmaşi şi în documente scrise, cuprinzând mult în puţine cuvinte şi
de cele mai multe ori, pentru o mai clară înţelegere, redând printr-un nou cuvânt specific un sens al credinţei care nu
era nou"120.
IV. Apărători ai dreptei credinţe menţionaţi de Vincenţiu din Lerini121
Biserica în întregul ei are misiunea să-şi apere învăţătura de credinţă, care este de origine apostolică. Nimeni nu
are
120
121
Studiu apărut în revista, Teologia, Anul X, nr. 3,2006, Arad, pp. 35-49.
: raptul să schimbe credinţa dintotdeauna a Bisericii. Apostolul Fxvel îi îmbărbăta pe cei cărora le scria sau îi onora
cu pre-: a sa să nu ignore învăţătura dreaptă şi apostolică, ştiut fiind 2 că oricine ar căuta să schimbe credinţa o dată
transmisă 2 cădea sub osânda Bisericii122.
Apărarea dreptei credinţe este nu numai o obligaţie morală, ana religioasă care se referă, în mod egal, la toţi
dreptmă- creştini123. între cei care, au înţeles printre primii, că apă- 2 ea dreptei credinţe reprezintă atât o îndatorire
morală, cât
ma religioasă, se numără Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
în continuare, vom înfăţişa, potrivit celor menţionate de 7 neotul Vincenţiu din Lerini în binecunoscuta sa
lucrare, pe: mai de seamă Părinţi ai Bisericii care au depus eforturi concerabile pentru păstrarea nealterată a
adevărului revelat.
IV.l. Sfinţi Părinţi, apărători ai dreptei credinţe
între cei mai de seamă apărători ai dreptei credinţe contra. reziei ariene, preotul Vincenţiu din Lerini îl numără
pe Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului. Acest vrednic apărător al valorilor creştine din Apus 124 a protejat
învăţătura de credinţă 2 Bisericii atât în faţa ereticilor şi a păgânilor, cât şi în faţa curţii imperiale din vremea
aceea125. în ceea ce-I priveşte pe Sfântul Ambrozie, preotul Vincenţiu referindu-se la acest titan al epocii 7 atristice
scria următoarele: „Dar poate noi născocim acestea Elin ură pentru noutate şi din iubire pentru vechime. Cine so-
coteşte astfel, să-l creadă cel puţin pe Sfântul Ambrozie, care,
122
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum VIII, PL 50, col. 649.
23
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum IX, PL 50, coli. 649-650.
124
Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, Teologia scrisorilor ambroziene, ediţia a doua revăzută, Editura Emia, Deva,
2006, pp. 29-32.
125
Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, „Sfântul Ambrozie al Milanului şi împăratul Graţian în lumina
corespondenţei ambroziene", în Orizonturi teologice, nr. 1,2004, pp. 79-85.
în cartea a doua către împăratul Graţian, deplângând cruzimea timpului, spune: «O, Atotputernice Dumnezeule, noi
deja am ispăşit destul cu exilul nostru şi cu sângele nostru uciderea mărturisitorilor, surghiunul episcopilor şi crima
unei nelegiuiri atât de mari. A devenit destul de clar că aceia care au vătămat credinţa nu pot fi în siguranţă» 126. Tot
astfel spune şi în cartea a treia a aceleiaşi opere: «Aşadar, să păstrăm poruncile strămoşilor şi să nu îndrăznim a rupe
peceţile moştenite cu cutezanţa omului incult. Cartea aceasta profetică nu au îndrăznit să o deschidă nici bătrânii,
nici puterile, nici îngerii, nici arhanghelii; numai lui Hristos I s-au rezervat prerogative de a o tălmăci. Cine dintre
noi s-ar încumeta să rupă peceţile cărţii preoţeşti, pecetluită de mărturisitori şi sfinţită deja prin mucenicia multora?
Cei ce au fost constrânşi să-i rupă peceţile au pecetluit-o totuşi mai pe urmă, după ce şi-au condamnat greşeala; cei
care nu au îndrăznit să o vatăme au devenit mărturisitori şi mucenici. Cum putem tăgădui credinţa acelora, a căror
biruinţă o preamărim»127. Desigur o preamărim, spun eu, o, venerabile Ambrozie, desigur o preamărim şi, lăudând-
o, o admirăm! Căci cine este atât de nebun încât, chiar dacă nu poate să-i ajungă, să nu dorească a-i urma pe aceia
pe care nici o violenţă nu a putut să-i abată de la apărarea credinţei strămoşilor: nici ameninţările, nici ademenirile,
nici dragostea de viaţă, nici teama de moarte, nici palatul imperial, nici garda, nici împăratul, nici imperiul, nici
oamenii, nici demonii? Pe aceştia, zic eu, pentru străduinţa lor în apărarea religiei din vechime, Domnul i-a socotit
vrednici de un dar atât de mare, încât prin ei a ridicat Bisericile doborâte, a redat viaţă popoarelor amorţite
duhovniceşte, a pus iarăşi pe capul episcopilor coroanele trântite la pământ, a şters acele ticăloase scrieri, sau mai
degrabă mâzgălituri ale nelegiuirii noi, cu ajutorul unui izvor de lacrimi credincioase dat din cer episcopilor; în
sfârşit, lumea
126
Sfântul Ambrozie al Miianului, De fide II, 16,141, PL 16, col. 613.
127
Sfântul Ambrozie al Miianului, De fide III, 15,128; PL 16, col. 639.
.7 : ape întreagă, încă zguduită de cumplita furtună iscată de eaşteptata erezie 128, a rechemat-o de la noua rătăcire la
veea credinţă, de la nebunia noutăţii la vechea sănătate, de la —irea noutăţii la lumina cea veche. Dar, în această
bărbăţie. 7 roape dumnezeiască a mărturisitorilor, trebuie să luăm în: "sideraţie în mod cu totul deosebit şi acest
lucru, că atunci ■ însăşi vechimea Bisericii ei nu au luat apărarea unei oarecare -acţiuni, ci a universalităţii" 129.
Pe lângă Sfântul Ambrozie al Miianului, care a luptat îmc:riva celor care doreau să falsifice învăţăturile Sfinţilor 5 »
irinţi, se numără şi alţi mari Dascăli ai Bisericii. Lucrurile acesta se înscriu în ordinea firească întrucât nu este
„îngăduit ca ■ şte bărbaţi atât de mari şi vestiţi să susţină cu atâta trudă pă- ■ "Ie nestatornice şi contradictorii ale
unuia sau doi oameni, cu chiar să lupte pentru vreo înţelegere întâmplătoare a unei —ici provincii; ci, conducându-
ne după hotărârile şi definiţiile -uturor episcopilor sfintei Biserici, moştenitori ai adevărului 2 nostolic şi universal,
au preferat să se sacrifice pe ei înşişi decât:edinţa vechii universalităţi. De aceea, s-au şi învrednicit să; ungă la atâta
glorie, încât, pe bună dreptate, sunt socotiţi nu " jmai mărturisitori, ci chiar căpetenii ale mărturisitorilor"130.
Un alt exemplu demn de urmat, pe care Vincenţiu îl aminreşte pentru înaintaşi în vederea apărării dreptei
credinţe, este episcopul Romei, papa Ştefan (253-257). Acest episcop constiruie şi el o măreaţă pildă deoarece,
precum un candelabru cu şapte braţe care luminează în întuneric, a arătat un exemplu demn de urmat tuturor celor
care ar fi ispitiţi de palavrele celor care se complac în nenumărate rătăciri. Exemplul acesta vine chiar din partea
scaunului apostolic.
Numele acestui episcop latin se leagă de rătăcirea lui Agripin, episcopul Cartaginei, care a susţinut că, în unele
situaţii, rebotezarea este absolut necesară. în această situaţie, „papa Ştefan,
128
Este vorba de arianism.
129
130
COMMONITORIUM
cel de fericită amintire, întâistătătorul scaunului apostolic, s-a împotrivit în adevăr cu ceilalţi colegi ai săi, totuşi mai
mult decât ceilalţi, socotind, cred eu, vrednic lucru să-i depăşească pe toţi şi prin devotamentul pentru credinţă pe
cât îi întrecea prin autoritatea rangului său"131.
Văzând că acestă erezie începe să prindă contur, a adresat o scrisoare Bisericii din Africa, în care dispunea ca
nici o înnoire să nu fie adusă în detrimentul vechii şi dreptei credinţe apostolice. Episcopul Romei, papa Ştefan,
„socotea că pietatea prin natura ei nu admitea nimic altceva, decât ca toate cele primite de la părinţi printr-o anumită
credinţă, prin aceeaşi credinţă să fie lăsate moştenire fiilor, şi că noi nu trebuie să ducem religia unde voim noi, ci
mai degrabă să o urmăm unde ne duce ea, şi că acest lucru este propriu modestiei şi seriozităţii creştine, de a nu
încredinţa urmaşilor părerile noastre, ci de a păstra ceea ce am primit de la strămoşi"132.
în urma strădaniilor acestui episcop, spune Vincenţiu, s-a reuşit ca vechimea să fie păstrată şi înnoirea
respinsă133. Cu toate acestea, lucrurile nu au evoluat chiar aşa cum ar fi dorit episcopul Ştefan. Aceasta deoarece
Biserica din Cartagina socotea că ereticii şi schismaticii trebuie să fie neapărat botezaţi sau, mai corect spus,
rebotezaţi, întrucât Taina Botezului nu poate să fie validă decât în Biserică 134. De cealaltă parte, Ştefan al Romei
credea de cuviinţă ca ereticii şi schismaticii să fie reprimiţi în Biserică doar prin punerea mâinilor episcopului.
Episcopul Ciprian nu recunoaşte supremaţia papei Ştefan şi, prin urmare, în ciuda protestelor papei, având temei
hotărârea sinoadelor de la Cartagina din 255 şi 256, va statornici în Biserica Africii rebotezarea ereticilor şi a
schismaticilor135. Episcopul
131
132
133
134
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, I, Editura Trinitas, Iaşi, 1999, p. 121.
135
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, p. 120; despre aceste probleme a se vedea şi la Hans Freiherr von
Campenhausen, Părinţi latini ai Bisericii, I,
50
î şi cel din Cartagina, cu toate că au rămas pe poziţii diferite, ■. ar rupe comuniunea unul cu altul. Sinodul din
Arelate: anul 314 şi Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325 ■ stabili că botezul ereticilor poate fi recunoscut
dacă a fost. ărşit în numele Sfintei Treimi, avându-se în vedere că taina: x ne validă prin ea însăşi şi nu prin
vrednicia sau nevrednicia.. care o săvârseste136.
Despre această dispută baptismală, cu o profundă notă de -biectivitate, preotul Vincenţiu consemna că dorinţa,
ca cei au căzut din dreapta credinţă să fie din nou trecuţi prin. r-ie Botezului nu a fost lipsită de sprijinitori. De
partea celor re susţineau rebotezarea ereticilor, în primul rând „le-a stat a dispoziţie atâta putere a spiritului, atâta
puhoi de elocinţă, n număr atât de mare de apărători, atâta asemănare cu adei i al, atâtea cuvinte ale Legii divine,
însă, desigur, înţelese în ip nou şi greşit, încât mi se pare că toată acea conspiraţie cu un chip nu ar fi putut să fie
nimicită, dacă noua mărturisire: e credinţă, oricât a fost de primită, de apărată şi lăudată, nu -ar fi stins ea singură
din pricina unui efort atât de mare"137.
Este firesc să constate că, peste două secole, hotărârea si- ■ adelor din Cartagina cu privire la cei care cădeau
din dreapta credinţă, aşa după cum am arătat mai sus, urma să fie abrogată de Sinodul Ecumenic de la Niceea. O
oarecare antipatie transrare din cele scrise de Vincenţiu în ceea ce îl priveşte pe episcopul Ciprian al Cartaginei.
Redăm paragraful care face referire la acest episcop cartaginez: „Care a fost influenţa sinodului african sau a
hotărârii ui? Din mila lui Dumnezeu, nici una; ci totul ca un vis, ca o Traducere din germană de Maria-Magdalena
Anghelescu, revăzută de Anca lanolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 79-87; Henry Chadwick, -
ugustin, traducere din limba engleză de loan-Lucian Muntean, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 106.
136
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, p. 120.
137
51
poveste, ca un lucru de prisos, a fost anulat, respins, călcat în picioare. Şi, o, ciudată schimbare a lucrurilor! Autorii
aceleiaşi păreri sunt socotiţi drept-credincioşi, pe când cei ce o practică sunt declarati eretici. învăţătorii sunt
achitati, si ucenicii sunt condamnaţi. Cei care au scris cărţile vor fi fiii împărăţiei, însă pe apărătorii lor gheena îi va
primi. Căci cine este aşa de nebun să se poată îndoi că preafericitul Ciprian, acea lumină a tuturor episcopilor şi
martirilor, va împărăţi cu cei împreună cu el în veac, împreună cu Hristos? Sau, dimpotrivă, cine este atât de
nelegiuit, încât să poată tăgădui că donatiştii şi ceilalţi ciumaţi, care, sprijiniţi pe autoritatea aceluiaşi sinod, se
fălesc cu rebotezarea, vor arde cu diavolul în focul cel veşnic?"138.
De altfel, Biserica întreaga este apărătoarea tradiţiei şi a credinţei celei drepte. Interpretând unele pasaje din
epistolele către Timotei aparţinătoare Sfântului Apostol Pavel, prin care i se arată tânărului episcop că este dator a
păstra dreapta credinţă aşa cum a primit-o, Vincenţiu din Lerini conclude că nu numai despre acest episcop este
vorba, care ar avea o obligaţie fată de păstrarea neştirbită a învăţăturii de credinţă, ci se face referire la întreaga
comunitate.
Cercetând cu atenţie pasajul epistolei Sfântului Apostol Pavel (I Timotei 6, 20-21), Vincenţiu din Lerini de
părere că destinatarul epistolei ştia mai dinainte că vor exista rătăciri de care era îndurerat. Din cauză că rătăcirile
sunt iminente, Biserica în întregul ei, ierarhie şi popor, are îndatorirea să fie pe deplin încunoştinţată despre dreapta
cinstire a lui Dumnezeu139.
în dorinţa de a se păstra nealterată învăţătura de credinţă, trebuie, în mod constant, să se facă apel la autoritatea
Legii divine si a tradiţiei Bisericii Universale140.
»»
138
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum VI, coli. 646-647.
139
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXII, col. 667.
140
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum III, col. 641.
IV.2. Sinodul III Ecumenic din Efes
Un loc aparte în lucrarea lui Vincenţiu din Lerini îl ocupă ■ dul III Ecumenic de la Efes. Hotărârile unui sinod
ecumenic - t în măsură să exprime învăţătura oficială a Bisericii.
Credincioşii Bisericii, spune Vincenţiu din Lerini, pot să-şi: edească adevărata credinţă făcând referiri, în primul
rând, =:oritatea dumnezeieştii Scripturi şi, mai apoi, la tradiţia: aricii Universale 141. Sfânta Scriptură ar fi suficientă
şi ea penca membrii Bisericii să se poată bucura de frumuseţea du- răcească a tuturor învăţătorilor de credinţă. Cu
toate acestea,: cauză că unele dintre mădularele Bisericii interpretează mtele divine după placul lor: de aici, ei
născocind diferite răciri, se impune, totuşi, ca interpretarea Sfintei Scripturi să ■. făcută doar după norma sensului
bisericesc, mai cu seamă ■ ceea ce priveşte temeliile întregii dogme a creştinilor drept- —edincioşi.
în ceea ce priveşte dreapta propovăduire, trebuie să se;2ă în vedere atât consensul universalităţii, cât si cel al
vechimii, centru a nu exista riscul, spune Vincenţiu din Lerini, de a ne separa de unitatea Bisericii şi a trece în vreo
fracţiune schismatică,; doptând punctul de vedere al inovaţiilor eretice.
Pentru a ne verifica în permanenţă dreapta credinţă, va crebui să cercetăm dacă cele crezute de noi sunt sprijinite
pe ratoritatea unui sinod ecumenic sau, în cazul în care nu am rutea beneficia de hotărârile unui sinod ecumenic, să
ne prelevăm măcar de acele păreri ale Sfinţilor Părinţi care s-au bururat de unitatea credinţei si a comuniunii în
Biserică. Dacă » J
ceea ce Sfinţii Părinţi au învăţat se dovedeşte că se înscrie perfect pe linia ortodoxă a Bisericii, atunci propovăduirea
acestora să fie considerată „fără nici o ezitare, ca învăţătura adevărată şi universală a Bisericii"142.
141
S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIX, col. 677.
142
Dorind să motiveze cele afirmate, preotul Vincenţiu de la mănăstirea din Lerini aduce ca exemplu hotărârile
Sinodului III Ecumenic de la Efes din anul 431. Acest sinod şi-a început lucrările la data de 22 iunie 431 şi a avut ca
obiectiv principal combaterea ereziei patriarhului Nestorie143.
Consemnăm faptul că, la un sinod din Rimini, aproximativ patru sute de episcopi din Apus au semnat, siliţi fiind
de prefecţii imperiali arieni, o formulă semiariană prin care se mărturisea că Dumnezeu Fiul este întru totul
asemănător lui Dumnezeu Tatăl144. Acum, sub protecţia lui Bassus şi Antiochus, sub preşedinţia episcopului Chirii
al Alexandriei, Părinţii sinodali vor stabili cele legiuite în legătură cu adevărata închinare pe care trebuie să o
aducem Sfintei Treimi.
Despre acestea, preotul Vincenţiu spune următoarele: „Ca să nu pară că am afirmat acestea mai mult dintr-o
presupunere personală decât pe temeiul autorităţii Bisericii, ne-am folosit de exemplul sfântului sinod care s-a ţinut
acum trei ani în Asia, la Efes, sub consulatul preastrăluciţilor bărbaţi Bassus şi Antiochus. Când la acesta s-a
discutat despre stabilirea regulilor de credinţă, spre a nu se strecura şi acolo vreo nelegiuită inovaţie, în felul abaterii
de la credinţă întâmplate la sinodul de la Ariminum145, s-a părut tuturor episcopilor care se adunaseră acolo, cam în
număr de două sute, că lucrul cel mai potrivit cu dreapta credinţă, cel mai de nădejde şi mai nimerit de făcut este să
fie aduse la cunoştinţa generală părerile Sfinţilor Părinţi, dintre care se ştie că unii au fost martiri, altii mărturisitori,
dar că toţi au fost şi au rămas până la sfârşit episcopi dreptcredincioşi, pentru ca, desigur, prin hotărârea lor
unanimă, să
143
Pr. prof. dr. loan I. Rămureanu, Istoria bisericească universală. Manual pentru institutele teologice ale
Bisericii Ortodoxe Române, voi. I (1-1054), Ediţia a Il-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1975, şi ediţia a IlI-a,
Bucureşti, 1987; a se vedea şi la Pr. Prof. loan Mihălcescu, Sinodul III Ecumenic din Efes (431), Bucureşti, 1931.
144
145
Act. Rimini.
se confirme formal şi solemn sfinţenia vechii dogme şi să fie esândită blasfemia nelegiuitei inovaţii. După ce s-a
procedat astfel, acel ticălos Nestorie pe bună dreptate a fost declarat po-.-nic al vechii şi universalei credinţe, iar
sfântul Chirii, socotit deplin acord cu sfânta vechime. Şi ca nimic să nu lipsească sere adeverirea faptelor, am arătat
atât numele, cât şi numărul acelor Părinţi — deşi am uitat ordinea — după a căror părere, exc rimată cu un singur
glas şi în concordanţă, au fost interpre- 73te cuvintele Legii Sfinte şi totodată stabilită regula dumnez eieştii dogme.
Pentru împrospătarea memoriei, nu este niciderm de prisos a da numele acelora şi aici"146.
In următorul capitol147, Vincenţiu din Lerini aminteşte numele acelor bărbaţi care, deşi nu mai erau în viaţă, prin
scrierile lor ra adus o însemnată contribuţie la stabilirea corectă a învăţă- ■rii de credinţă. Redăm, în continuare, pe
cei amintiţi de preotul Vincenţiu. Aceştia sunt împărţiţi pe provincii. Din Alexandria, sunt menţionaţi următorii:
episcopul Petru al Alexandriei. Acesta a suferit moarte martirică în jurul anului 300 în timpul domniei
împăratului Maximin. Vincenţiu din Lerini îl caracterizează pe acest episcop al Alexandriei „învăţător foarte distins
şi martir preafericit"148;
Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei. Se cunoaşte faptul că Sfântul Atanasie (326 -12 mai 373) a fost socotit
campionul ortodoxiei niceene, datorită luptei sale permanente împotriva arianismului. Nu se greşeşte deloc atunci
când Atanasie este considerat „învăţător de toată încrederea şi foarte strălucit mărturisitor"149;
Teofil, episcop al Alexandriei. Pe acest episcop ambiţios, care a cauzat atâta rău Sfântului loan Gură de Aur,
Vincenţiu nu
146
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIX, coli. 678-680.
147
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXX, coli. 680- 682.
148
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXX, col. 680.
149
se zgârceşte a-l lăuda, considerându-l ca fiind „bărbat destul de vestit prin credinţă, viaţă şi ştiinţă"150;
Vincenţiu din Lerini nu-i aminteşte doar pe cei dintr-o singură provincie, pentru a nu se crede că Biserica este
dominată de doctrina unei singure comunităţi. Spre exemplificare, Vincenţiu aminteşte şi de câteva lumini în
materie de doctrină ale Bisericii din provincia Capadocia. Având în vedere, aşadar, şi al ţi corifei ai Bisericii, din
Capadocia îi aminteşte pe cei mai reprezentativi. Aceştia sunt următorii: 3
Sfântul Grigorie din Nazianz, „episcop şi mărturisitor" 151 care a luptat împotriva arianismului. Mai multe pasaje
din opera acestuia au fost citate la lucrările Sinodului III Ecumenic de la Efes;
Sfântul Grigorie al Nyssei, care poate fi socotit cel mai profund dintre teologii capadocieni, prin viaţa şi
activitatea sa făcându-se „întru totul vrednic de fratele său Vasile"152;
Sfântul Vasile este numit „mare" pentru tot ceea ce a realizat, adică „prin meritul credinţei, trăirii, curăţiei şi
înţelepciunii"153.
Vincenţiu din Lerini aminteşte însă si de alti mărturisitori » 3 3 3
care, de data aceasta, nu mai aparţin Răsăritului, ci Apusului, cu intenţia de a se arăta faptul că „nu numai Grecia şi
Răsăritul au gândit totdeauna aşa"154, ci Biserica în întregimea ei.
Din „capitala lumii"155, adică de la Roma, au fost aduse, ca mărturii, două exemple. Mai întâi este pomenit
Sfântul Felix156, episcop al Romei în 269-274, care a suferit moarte martirică în timpul împăratului Aurelian. De
asemenea, este menţionat şi Sfântul lulius, episcopul Mediolanului, în 337-352, care s-a remarcat prin lupta sa
neobosită împotriva arianismului. între
150
151
152
153
154
155
156
. 7 urătorii dreptei credinţe, mai sunt menţionaţi episcopul Ciprian. Cartaginei şi Sfântul Ambrozie al Milanului,
întrucât era ner=sar „să nu-şi dea mărturia numai capitala lumii, ci şi laturile" 157 —ii, despre ceea ce însemna
veritabila învăţătura a Bisericii.
în finalul acestui capitol, în care îi aminteşte pe cei citaţi la. zrările sinodului, preotul Vincenţiu mai
menţionează: „Deci:eştia toţi, după numărul sfânt al Decalogului, au fost citaţi la î ca învăţători, sfătuitori, martori şi
judecători. Acest sfânt mod, păstrând învăţătura acelora, urmându-le sfatul, cre- 7 ând mărturia lor, ascultând de
judecata lor, s-a pronunţat cu: -. ire la regulile de credinţă, fără silă, fără păreri preconcepute părtinire. Deşi s-ar fi
putut cita un număr şi mai mare de irinţi, nu a fost nevoie, deoarece nici nu se cădea să fie ocupat 7 — pul necesar
dezbaterilor cu mulţimea martorilor şi, în acelaşi cmp, nimeni nu se îndoia că aceşti zece ar fi gândit la fel ca toţi rr
Jalţi colegi ai lor"158.
Lucrările Sinodului III Ecumenic de la Efes l-a avut ca pre- dinte pe Sfântul Chirii al Alexandriei 159. Despre
episcopul 2 exandrin, preotul Vincenţiu spune că, în timpul arhipăstoririi sale, a dăruit strălucire, prin cinstea sa,
Bisericii din Alexandria160.
Un capitol din lucrarea preotului Vincenţiu este dedicat 7 edoariei Sfântului Chirii al Alexandriei. După ce s-a
citit scrisoarea episcopului Capreolus al Cartaginei, Sfântul Chirii a conchide: „Şi această scrisoare a venerabilului
şi preapiosului miscop Capreolus al Cartaginei, care a fost citită, trebuie să fie mserată printre actele autentice.
Părerea lui este clară. El vrea za dogmele vechii credinţe să fie întărite, iar cele noi şi inutil âscocite şi în mod
nelegiuit răspândite să fie dezaprobate şi
■7 Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXX, col. 682.
58
9
Arhimandrit dr. Timotei Traian Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chirii al Alexandriei în lumina
tendinţelor actuale de apropiere dintre Biserica Or-:ioxă şi Vechile Biserici Orientale, Timişoara, Editura
Mitropoliei Banatului, 1973, p. 12.
“Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXX, col. 680.
condamnate. Toţi episcopii au strigat: «Acesta este glasul tuturor, aceasta toţi o spunem, aceasta este dorinţa
tuturor»"161.
De asemenea, preotul Vicenţiu adaugă lucrării sale încă un capitol. în acesta sunt cuprinse unele pasaje din
scrisorile episcopilor Romei Celestin (422-432) şi Sixt (432-440), prin care, în mod deosebit, s-au luat măsuri
împotriva doctrinei hristologice a patriarhului Nestorie162. învăţăturile lui Nestorie se deosebeau radical de vechea
învăţătură a Bisericii.
Reprezentanţii Scaunului Apostolic susţineau, în acord cu ceilalţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, că spiritul de înnoire
nu poate fi tolerat în cadrul vechimii dreptei credinţe. Este demn de reţinut faptul că nu ceea ce este vechi a fost
împotriva noului, ci ceea ce s-a căutat a fi nou în Biserică era în pericol să înlăture dreapta credinţă. în acest sens,
papa Celestin concludea: „Nu vechimea să înceteze a zdrobi inovaţia, ci dimpotrivă inovaţia să înceteze a ataca
vechimea"163. Prin ceea ce s-a hotărât de Sfinţii Părinţi sinodali la Efes, nimic nou nu s-a adus în credinţă. Adică
Sfinţii Părinţi, cu multă evlavie faţă de trecut, au reuşit să apere dogmele sfinte ale vechimii şi să condamne toate
inovaţiile nelegiuite164.
Cei care se vor opune celor hotărâte de Sfinţii Părinţi vor fi acuzaţi că necinstesc ceea ce aceşti corifei ai
Bisericii au apărat cu atât de multe sacrificii, adică însăşi vechimea „sacră şi unanimă în Hristos"165. Tot ceea ce
Sfinţii Apostoli sau episcopii adunaţi în sinod au hotărât cu privire la dreapta credinţă nu poate să fie schimbat de
nimeni şi de nimic, deoarece a fost pecetluit de „consensul sacrosanct al universalităţii şi vechimii" 166. Datoria celor
care sunt fii drept-credincioşi, pentru a-şi dovedi legiuita legitimitate faţă de Biserica mamă, este de a păstra, pe mai
departe,
161
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXXI, col. 682.
162
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXXII, col. 683.
163
164
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIX, col. 680.
165
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXXIII, coli. 684-685.
166
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXXII.
: reapta credinţă a Sfinţilor Părinţi şi „să se alipească de ea, să ară în ea, iar ticăloasele înnoiri ale nelegiuirilor,
dimpotrivă, - 1 le blesteme, să se îngrozească de ele, să le combată, să le ur- — ărească"167.
Aspecte dogmatice în opera lui Vincenţiu din lerini168
Problemele de ordin dogmatic pe care le vizează tratatul? rectului Vincenţiu din Lerini nu sunt sistematizate în
lucrarea a Cu toate acestea, în opera vieţuitorului de la mănăstirea din Lerini, găsim importante elemente de ordin
dogmatic pe care -e propunem să le înfăţişăm în cele ce urmează.
V.l. Raportul dintre Biserică, Scriptură şi Tradiţie
Din capul locului, trebuie să facem precizarea că între Sfânta Scriptură şi Tradiţie nu există contradicţie în ceea
ce priveşte transmiterea adevărurilor de credinţă. Ambele căi de Transmitere a adevărului revelat se raportează la
Biserică.
Păstrător fidel al liniei ortodoxe, Vincenţiu din Lerini susţine, pe bună dreptate, că autoritatea de a interpreta
Sfânta Scriptură nu o are decât Biserica. Pentru transmiterea adevărului revelat, Biserica se foloseşte de două căi.
Acestea sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ceea ce am primit prin Sfânta Scriptură ca adevăr mântuitor, se
aprofundează de către Biserică,
167
168
Studiu apărut în revista Altarul Banatului, Anul XVII (LVI), serie nouă, nr. 10-12, octombrie-decembrie,
2006.
prin Sfânta Tradiţie. în acest context, Vincenţiu din Lerini arată că învăţătura pe care Biserica trebuie să o păstreze
este cea primită ca urmare a transmiterii nealterate a adevărului de-a lungul generaţiilor succedate una câte una.
în acest sens, preotul Vincenţiu susţine că Biserica, dacă nu şi-ar păstra nealterat unicul mesaj de mântuire, ar
însemna că până acum ar fi fost într-o deplină ignoranţă. Pentru a susţine cele afirmate, redăm un pasaj din lucrarea
vincenţiană:
„Să revenim, dar, la Apostol: «O, Timotei, zice el, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de
nelegiuitele înnoiri de cuvinte» (I Tim. 6, 20). Depărtează-te, zice, ca de viperă, ca de scorpie, ca de vasilisc, ca nu
cumva să te vatăme nu numai prin atingere, dar chiar prin vederea şi răsuflarea lor. Ce înseamnă a te depărta? «Cu
unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă» (I Cor. 5,11). Ce înseamnă: depărtează-te? «Dacă cineva vine la voi, si nu
aduce această învăţătură»? Care învăţătură decât cea dreaptă şi universală care, datorită transmiterii nealterate a
adevărului de-a lungul generaţiilor succedate una câte una, rămâne una şi aceeaşi şi va rămâne fără sfârşit până în
veci? Ce se mai spune apoi? «Să nu îi primiţi în casă, şi să nu îi ziceţi bun venit» (II In 10,11). Căci cel ce îi spune
«bun venit» se face părtaş la faptele lui cele rele. «Depărtează-te, zice, de nelegiuitele înnoiri de cuvinte». Ce
înseamnă «nelegiuite»? Cele ce nu au nimic sfânt, nimic pios, cele cu totul străine de sanctuarele Bisericii, care este
templul lui Dumnezeu. «De nelegiuitele înnoiri de cuvinte», zice. înnoiri de cuvinte, adică înnoiri în dogme, în
lucruri, în păreri, înnoiri potrivnice vechimii şi trecutului. Dacă acestea ar fi primite, ar urma să fie vătămată
credinţa Sfinţilor Părinţi întreagă sau în mare măsură; ar trebui să se spună deschis că toţi credincioşii din toate
timpurile, toţi sfinţii, toţi cei curaţi, înfrânaţi, feciorelnici, toţi clericii, diaconi şi preoţi, atâtea mii de mărturisitori,
atâtea oşti de martiri, atât de multe şi vestite oraşe şi popoare, atâtea insule, provincii, regi, neamuri, în sfârşit
aproape întregul pământ încorporat lui Hristos Care este Capul,
— p de atâtea secole ar fi fost cuprins de neştiinţă, ar fi rătăcit, - fi hulit, nu ar fi ştiut să creadă"169.
Un teolog surprindea faptul că Vincenţiu din Lerini face —miteri la „dubla «ecumenicitate» a credinţei creştine
— în:: nu şi timp"170. Cele trei elemente din canonul vincenţian,; 2. că universalitatea, vechimea şi consensul, prin
ele însele, sunt suficiente decât în relaţie unul cu celălalt. Aceste eleente se condiţionează şi se completează
reciproc171.
Sfânta Scriptură nu poate avea întâietate faţă de Biserică. I atoria de a explicita adevărul mântuitor îl are doar
Biserica. ceasta întrucât, aşa după cum am arătat şi din cele citate mai - 2 din lucrarea vincenţiană, Biserica este
condusă chiar de către Hristos, Care este Capul ei.
Biserica, în totalitatea ei, are dreptul să se pronunţe asupra 2 âevărului revelat. Acesta însă nu va putea,
niciodată, să fie nul nou. Interpretarea Sfintei Scripturi este un lucru anevoios. E.serica este în măsură să
interpreteze Sfânta Scriptură avân-: --se în vedere norma sensului bisericesc şi universal după am s-a crezut
totdeauna, pretutindeni şi de către toţi172.
Vincenţiu din Lerini arată că „în însăşi Biserica Universală -ebuie să ne îngrijim foarte mult a păstra ceea ce s-a
crezut pretutindeni, totdeauna şi de toţi. Căci cu adevărat şi propriu-zis aniversai» este numai acel lucru pe care îl
indică chiar valoarea? etimologia cuvântului, care cuprinde aproape totul în mod aniversai. însă aceasta va avea loc
numai dacă ne vom conduce a apă universalitate, vechime şi unanimitate. însă universalitatea:■ vom urma numai
dacă mărturisim că acea credinţă este adevărată pe care o mărturiseşte întreaga Biserică de pe tot pământul; rar
vechimea aşa o urmăm, dacă nu ne depărtăm nicidecum de
169
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIV, PL 50, col. 670.
170
Pr. George Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiţia trupul viu al lui Hristos, p. 119.
171
Pr. George Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiţia trupul viu al lui Hristos, p. 120.
172
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum col. 641.
acele idei despre care s-a dovedit că au fost respectate de sfinţii noştri strămoşi şi părinţi; la fel şi în privinţa
unanimităţii, o urmăm dacă chiar în vechime ne vom alătura definiţiilor şi părerilor tuturor, sau cel puţin aproape ale
tuturor episcopilor şi dascălilor Bisericii"173.
Prin urmare, putem spune, fără să greşim, că în acest raport dintre Biserică, Scriptură şi Tradiţie, Trupului lui
Hristos îi revine sarcina de păzitor fidel al adevărului veşnic de credinţă care se cuprinde atât în Sfânta Scriptură, cât
şi în Sfânta Tradiţie.
într-un capitol din lucrarea vincenţiană, se face rezumatul tratatului care sprijină afirmaţia noastră. Acolo, se
arată următoarele: „Adevărata credinţă se poate dovedi în două feluri: mai întâi prin autoritatea dumnezeieştii
Scripturi, apoi prin tradiţia Bisericii Universale; nu pentru că Scriptura singură nu ar fi suficientă în toate
problemele, ci deoarece cei mai mulţi, interpretând cuvintele divine după placul lor, născocesc felurite păreri şi
rătăciri, şi de aceea este necesar ca interpretarea Scripturii cereşti să fie condusă după o singură regulă, a sensului
bisericesc, mai ales în acele chestiuni pe care se sprijină temeliile întregii dogme a drept-credincioşilor. De
asemenea, am spus că în Biserica însăşi trebuie să se tină seamă de consensul universalităţii si, în acelaşi timp de cel
al vechimii, ca nu cumva să ne desprindem de întregul unităţii spre a trece în vreo fracţiune schismatică, sau din
religia vechimii să ne aruncăm în inovaţiile ereziilor. în acelaşi timp am arătat că chiar înlăuntrul vechimii Bisericii
trebuie să fie respectate cu străşnicie şi râvnă două lucruri, de care ar trebui să se ţină strâns legaţi toţi cei care nu
vor să devină eretici: în primul rând, a se vedea dacă s-a hotărât ceva din vechime de către toţi episcopii Bisericii
Universale, prin autoritatea unui sinod ecumenic; în al doilea rând, dacă s-ar ivi o oarecare problemă nouă, pentru
care nu s-ar găsi câtuşi de puţin o astfel de hotărâre, trebuie să se recurgă la părerile Sfinţilor Părinţi, însă numai la
ale acelora care, rămânând fiecare în vremea şi la
173
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum II, col. 640.
C.L său, până la sfârşit în unitatea comuniunii şi a credinţei, «u dovedit învăţători vrednici de urmat, şi tot ce s-
ar descoperi au păstrat ei în unul şi acelaşi sens şi în deplin acord să fie raderat, fără nici o ezitare, ca învăţătură
adevărată şi universală a z.sericii"174.
V.2. Progresul dogmatic în viziunea vincenţiană
Biserica, prin explicitarea adevărurilor de credinţă, nu tace altceva decât să pătrundă în adâncimea frumuseţii
tainice; acestor vechi învăţături. Adevărul revelat Biserica nu poate si îl sporească. El este unul singur. Biserica are
rolul de a exc ma si de a clarifica învăţătura de credinţă175.
»ii
Vincenţiu din Lerini spunea că niciodată dogmele Bisericii vor putea fi schimbate. Acestea, cel mult, vor putea
fi oarecum: plicitate, adâncite. Chiar dacă cineva ar putea să spună ceva -: u, aceasta nu va putea duce la concluzia
că a adus în învăţă- -ra Bisericii lucruri noi. Truda teologului trebuie să aibă obiec-
ail ca, prin explicaţia sa, „cele ce mai înainte erau crezute ai confuz să fie înţelese mai clar" 176. în progresul
dogmatic, se va urmări ca unele lucruri care înainte se aflau oarecum în mbră, fără să fie înţelese aşa cum ar fi fost
de cuviinţă, acum sa fie puse într-o nouă lumină. Cu toate acestea, se va avea grijă să fie păstrată legătura cu
vechimea învăţăturii Bisericii, pentru ca atunci când se vor explicita aceleaşi lucruri „într-un fel nou" 177, să nu se
spună „totuşi lucruri noi"178.
Vincenţiu din Lerini crede că progresul dogmatic nu poate â oprit de către Biserică. In acest context arată
următoarele: „Dar
74
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIX, coli. 677-678.
175
Pr. prof. dr. Ion Bria, Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Sibiu, 1996, pp. 97-100.
176
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXII, PL 50, col. 667.
177
178
poate că cineva are să spună «Oare în Biserica lui Hristos nu va avea loc nici un progres al religiei?». Desigur, va
avea, şi chiar foarte mare. Căci cine este aşa de pizmaş şi cu ură împotriva lui Dumnezeu, ca să încerce a împiedica
acest lucru"179. Cu toate acestea, progresul dogmei nu trebuie confundat cu schimbarea. Statornicia în aceeaşi
dogmă, părere şi sens, va trebui observată atent de către Biserică. „Totuşi aşa să decurgă spune Vincenţiu încât
pentru credinţă progresul acesta să fie progres, iar nu schimbare. Căci prin progres se înţelege ca un lucru să fie
sporit în sine, pe când schimbarea este transformarea unui lucru în altul. De aceea, se cade să crească şi să
progreseze mult şi puternic cunoaşterea, ştiinţa, înţelepciunea, atât a fiecăruia în parte, cât şi a tuturor, atât aceea a
unui singur om, cât şi a Bisericii întregi, potrivit treptelor vârstei şi a timpurilor, însă exclusiv în felul lor, adică în
aceeaşi dogmă, în acelaşi sens, în aceeaşi părere"180.
Pentru a lămuri în ce fel se poate vorbi de un progres al dogmei în Biserică, Vincenţiu din Lerini se foloseşte de
unele exemple din viaţa omului şi din natura înconjurătoare. Scopul progresului dogmatic este acela ca, în timp,
înţelegerea noastră cu privire la adevărul revelat să atingă măreţia, fiind deplină şi perfectă. Aşa că „este permis ca
acele străvechi dogme ale filosofici cereşti cu trecerea timpului să fie dezvoltate mai departe, să fie şlefuite, poleite,
dar este interzis să fie schimbate, interzis să fie ciopârţite, să fie mutilate"181.
Adevărurile de credinţă ale Bisericii au nevoie „să primească limpezime, lumină, distincţie, însă trebuie să îşi
păstreze deplinătatea, particularitatea"182. Iată de ce Bisericii îi revine dificila misiune de a hotărî între ceea ce ţine
de progresul dogmatic şi de înnoire.
179
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XXIII, col. 667.
180
181
182
Preotul Vincenţiu este pe deplin încredinţat că Biserica 7 păzitoarea atentă şi prevăzătoare a dogmelor
încredinţate; nu va schimba niciodată nimic din ele, nimic nu va scoate, ™JC nu va pune. Biserica nu va adăuga însă
nimic din ceea ce 5 de prisos vechii învăţături de credinţă.
Biserica are intenţia ca adevărurile de credinţă „să le condeze, să le întărească; dacă au fost confirmate şi
definite, ea SE je păstreze"183. Biserica, în decursul existenţei sale pământeşti, confruntat cu diverse erezii şi, din
cauza lor, a trebuit să fixeze devăratul sens şi înţeles al interpretării Sfintei Scripturi.
Bisericii i se cuvine laudă, deoarece „ceea ce mai înainte Îcrezut pur şi simplu, după aceea să fie crezut mai
exact"184. mcenţiu punctează faptul că Biserica nu a dogmatizat mai =ult decât a fost necesar în vederea apărării
dreptei credinţe: z atacurile eretice.
Din cauza provocărilor eretice, Biserica „a obţinut tot- cauna prin hotărârile sinoadelor ca învăţătura pe care o
pri- —ase mai înainte de la strămoşi prin tradiţie, şi nimic mai mult, o consemneze apoi pentru urmaşi în documente
scrise, cu- 7 cnzând mult în puţine cuvinte şi de cele mai multe ori, pentru mai clară înţelegere, redând printr-un nou
cuvânt specific - sens al credinţei care nu era nou"185.
V.3. Aspecte ale triadologiei, soteriologiei şi hristologiei vincenţiene
Nu putem vorbi de o concepţie proprie a preotului Vincenţiu din Lerini cu privire la Ipostasul divino-uman al
Mântuitorului.-.ostru lisus Hristos. Cu toate acestea, atunci când scria acest Tratat, avându-se în vedere contextul
secolelor al IV-lea şi al V-lea
183
184
185
din perioada patristică, învăţătura despre Persoana Mântuitorului era problema majoră cu care se confruntau Sfinţii
Părinţi ai Bisericii186.
Vincenţiu din Lerini era preocupat, în primul rând, să înfăţişeze, din punct de vedere cronologic, ereziile cu care
s-a confruntat Biserica până în vremea sa. Spre această concluzie ne îndreptăţeşte menţiunea potrivit căreia se arată
că doreşte ca învăţăturile lăsate de către Sfinţii Părinţi să le înfăţişeze mai degrabă cu buna credinţă caracteristică
istoricului decât cu pretenţia de autor, însă având grijă să surprindă tot ce este necesar pentru o privire de ansamblu,
cât mai obiectivă187, asupra epocii.
Cu toate acestea, atunci când aminteşte în lucrarea sa de ereziile provocate de Nestorie, Apolinarie şi Fotin,
regăsim idei dogmatice care vizează atât Sfânta Treime, la modul general, cât şi precizări, în mod special, în
legătură cu Ipostasul Domnului nostru lisus Hristos.
în ceea ce priveşte învăţătura despre Sfânta Treime, Vincenţiu din Lerini arată că Biserica dintoteauna a cinstit o
singură Dumnezeire în deplinătatea Treimii şi a susţinut egalitatea Persoanelor Treimii în una şi aceeaşi mărire188.
în ceea ce priveşte Persoana lui lisus Hristos, Biserica consideră că în lisus Hristos există o singură persoană
alcătuită din două naturi sau substanţe. Mergând mai în amănunt, Biserica învaţă că în Dumnezeu există o singură
substanţă, dar sunt Trei Persoane distincte. în lisus Hristos sunt două naturi şi un singur Ipostas. Este exclus, prin
urmare, ca în lisus Hristos să existe mai multe persoane.
în Sfânta Treime, Persoana Tatălui este diferită de cea a Fiului şi a Sfântului Duh. Nu se poate spune însă acelaşi
lucru despre
186
Pr. prof. loan G. Coman, „Şi Cuvântul Trup S-a făcut." Hristologie şi mariologie patristică, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, pp. 59-92.
187
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum I, col. 639.
188
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XIII, col. 655.
. sau substanţa Sfintei Treimi. Aici Biserica învaţă că natura ♦,
Tmlui si a Fiului si a Sfântului Duh este una si aceeaşi. », »,
Persoana Fiului lui Dumnezeu constă dintr-o substanţă: nlă si diferită. Una este dumnezeiască si cealaltă este
ome- » 5
t—scă. Una îşi are originea în Dumnezeu Tatăl, pe când Cealaltă are originea din Maica Fecioară. Firea Divină este
de aceeaşi Tsnicie şi egală cu Tatăl. Firea umană este supusă naturii divine. 2 -;ar aşa stând lucrurile, nu se poate
vorbi de un Hristos, 7 mnnezeu şi un altul om. Atunci când vorbim despre Hristos nţelegem Dumnezeu adevărat şi
Om adevărat. Vincenţiu aliniază faptul că lisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, are msolută Dumnezeire şi, ca Fiu
al omului, are deplină umanitate.
La rândul ei, umanitatea deplină a Mântuitorului nostru 1 sus Hristos este formată din trup şi suflet. Sufletul este
întru tul asemănător celui omenesc, dotat cu inteligenţă şi cu fa- tatea de a gândi şi raţiona. Aşa îl înţelege Biserica
pe Cel ce —te Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru. fin urmare, în Ipostasul Mântuitorului
trebuie să se păstreze ecare proprietate în parte, fără să fie adusă o atingere oarecare unităţii.
Fiul lui Dumnezeu, din iubire faţă de om, S-a făcut om adeirat, nu aparent189. lisus Hristos, pe de altă parte, a
fost o singură ersoană chiar din momentul zămislirii în sânul Fecioarei Maria. nitatea de Persoană, în Fiul lui
Dumnezeu, nu s-a realizat si u esăvârşit după naşterea din Fecioara Maria, ci chiar în pântecele -edoarei Maria.
Hristologia nu poate fi despărţită de mariologie. Spunem că Cel care S-a Născut din Fecioara Maria a dat acesteia -e
pe urmă calitatea de Născătoare de Dumnezeu. Prin urmare,: mul poate fi socotit Fiul lui Dumnezeu, pe de o parte,
şi Dumnezeu Fiul Fecioarei, pe de altă parte190.
Biserica este singura în măsură să propovăduiască adevărul mântuitor pe care îl are chiar de la Capul ei, Domnul
nostru lisus
189
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XIV, col. 657.
190
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVI, col. 659.
Hristos. Cele două izvoare ale Bisericii din care ea îşi adapă credincioşii în vederea obţinerii mântuirii sunt
Sfânta Scriptură si Sfânta Tradiţie.
în ceea ce priveşte progresul dogmatic, preotul Vincenţiu din Lerini, folosindu-se de unele exemple din viaţa
omului şi din natura înconjurătoare, a lăsat Bisericii una dintre cele mai frumoase explicări şi interpretări ce au ca
obiect lămurirea progresului şi dezvoltării dogmelor credinţei creştine.
în acord cu câteva aspecte de ordin dogmatic, care fac referire la învăţătura despre Sfânta Treime, Persoana
Divinoumană şi soteriologie, conchidem chiar cu cuvintele scriitorului apusean. Acesta spune următoarele: „Ferice
de Biserica Universală, care cinsteşte un Dumnezeu în deplinătatea Treimii şi tot astfel egalitatea Treimii într-o
dumnezeire unică, încât nici unitatea substanţei nu amestecă caracterul propriu al persoanelor, nici deosebirea
persoanelor Treimii nu rupe unitatea Dumnezeirii. Ferice de Biserică, zic eu, care crede că în lisus Hristos sunt două
substanţe adevărate şi perfecte, însă o singură persoană, aşa încât nici deosebirea firilor nu împarte unitatea
persoanei, nici unitatea persoanei nu încurcă deosebirea substanţelor. Ferice de Biserică, zic, care, pentru a arăta că
este şi a fost totdeauna un singur Hristos, învaţă că omul a fost unit cu Dumnezeu nu după naştere, ci chiar în sânul
mamei. Ferice de Biserică, afirm, care gândeşte că Dumnezeu S-a făcut om nu prin schimbarea naturii, ci în chip de
persoană, însă nu o persoană aparentă şi trecătoare, ci substanţială şi permanentă. Ferice de Biserică, zic, care
declară că această unitate de persoană are atâta putere încât din pricina ei, printr-o minunată şi negrăită taină,
omului ea îi atribuie cele dumnezeieşti şi în acelaşi timp lui Dumnezeu cele omeneşti. Căci pe temeiul acestei unităţi
de persoană, potrivit naturii dumnezeieşti, a coborât din cer, iar pe de altă parte, crede că Dumnezeu, potrivit naturii
omeneşti, S-a născut pe pământ, a pătimit şi a fost răstignit. în sfârşit, din pricina aceleiaşi unităţi, ea mărturiseşte că
omul este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Fiul Fecioarei. Aşadar, fericită şi
-erabilă mărturisire, binecuvântată şi preasfântă şi întru totul -ednică de comparat cu acea sublimă cântare de laudă a
în-: -"-or, care printr-o întreit sfântă cântare preamăreşte pe Unicul. mn Dumnezeu. Căci Biserica mai ales de aceea
vesteşte cu e unitatea lui Hristos, ca să nu depăşească Taina Treimii"191.
Pr. dr. MIRCEA FLORIN CRICOVEAN
1,1
Vincentii Lirinensis, Commonitorium Primum XVI, col. 659.
Primul Commonitorium
A ncepe tratatul lui Peregrinus despre vechimea şi universajlitatea dreptei credinţe împotriva nelegiuitelor înnoiri
ale tuturor ereticilor1.
I Prefaţă
Deoarece Scriptura spune şi îndeamnă: „întreabă pe r ârinţii tăi, şi-ţi vor spune; pe bătrânii tăi, şi-ţi vor da de
ştire"2, -z de asemenea: „Pleacă-ţi urechea ta la cuvintele înţelepţilor" 3 tot astfel: „Fiul meu, nu uita învăţătura
aceasta, ci inima ta să z ăzească sfaturile mele" 4, mi se pare mie, Peregrinus5, cel mai ■einsemnat dintre toţi
slujitorii lui Dumnezeu, că prin ajutorul ui Dumnezeu va fi un lucru nu de prea mic folos, dacă voi aşterne în scris
ce-am primit cu credinţă de la Sfinţii Părinţi, desigur foarte necesare pentru propria-mi slăbiciune. în felul a zesta,
voi avea la îndemână ceva cu care şubreda mea memorie poate fi împrospătată, printr-o necurmată citire.
1
Acesta este titlul lucrării în manuscrisele existente.
2
Deut. 32,7.
3
Pilde 22,17.
4
Pilde 3,1.
Pseudonim folosit de autor din anumite motive. Se poate traduce prin:.Cel venit din altă parte"; cf. Gheorghe
Guţu, Dicţionar latin-român, Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 968.
Spre această muncă mă încurajează nu numai folosul nădăjduit de la lucrare, ci şi chibzuirea asupra timpului şi
înlesnirea oferită de loc. Mă încurajează timpul, fiindcă, dacă el răpeşte tot ce este omenesc, şi noi, la rândul nostru,
trebuie să-i răpim ceva ce ne este de folos pentru viaţa veşnică, mai ales când aşteptarea înfricoşătoare a apropiatei
judecăţi dumnezeieşti6 cere stăruitor să fie sporită râvna pentru religie şi, în acelaşi timp, viclenia noilor eretici
impune multă grijă şi atenţie.
Mă îndeamnă şi locul, pentru că noi, fugind de învălmăşeala şi zarva oraşelor, ne-am aşezat într-o mică
gospodărie de ţară7, mai retrasă şi acolo locuim într-o chilie liniştită de mănăstire, unde, fără vreo mare abatere a
gândului, se poate înfăptui ceea ce cântă Psalmistul: „Indeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu" 8. însă şi
felul planului nostru de viaţă se potriveşte cu aceasta. Căci, după ce câtva timp am fost târâţi în toate părţile de
feluritele şi aprigele vijelii ale ostăşiei lumeşti 9, Prin insuflarea dăruită de Hristos, ne-am refugiat în portul religiei,
cel mai sigur întotdeauna pentru toţi, ca acolo, după lepădarea ifoselor deşertăciunii şi trufiei, împăcându-L pe
Dumnezeu prin jertfa smereniei, să putem scăpa nu numai de naufragiile vieţii prezente, ci şi de văpăile veacului
care va să vină.
Acum însă, în numele Domnului, voi pomi la lucru, ca adică învăţăturile lăsate de strămoşii noştri şi date nouă
în păstrare să le înfăţişez mai degrabă cu buna credinţă a istoricului, decât cu pretenţie de autor, păstrând totuşi
regula aceea a scrisului, ca nicidecum să nu prind totul, ci numai ceea ce este necesar, şi aceasta nu într-un limbaj
împodobit şi cizelat, ci într-unul uşor şi înţeles de toţi, încât cele mai multe puncte să pară mai degrabă notate decât
explicate.
6
Această părere, despre sfârşitul lumii şi o apropiată judecată generală, revine adesea în scrierile Sfinţilor
Părinţi.
7
Să fi avut Vincenţiu un conac la ţară şi nu în localitatea Lerini, când a scris aceste rânduri?
8
Ps. 45,10.
9
Sintagma latină saecularis militiae ne poate duce cu gândul la orice îndeletnicire care ar fi incompatibilă cu
viaţa pe care cineva o închină doar lui Dumnezeu.
Să scrie într-un stil bogat şi îngrijit cei care sunt atraşi spre astfel de ocupaţie, fie de încredere în talentul lor, fie
motivaţi de slujba pe care o au. Mie însă îmi va fi de ajuns dacă pot să pregătesc pentru mine însumi un
commonitorium10, spre a-mi ajuta memoria, sau mai degrabă pentru uitarea mea, pe care puţin câte puţin, tot
gândindu-mă la ceea ce am învăţat, mă voi strădui, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l îmbogăţesc şi să-l completez în
fiecare zi. Pe deasupra, lucrul acesta tocmai de aceea l-am amintit mai înainte pentru ca, dacă întâmplător lucrarea,
scăpată din mâinile noastre, va ajunge în acelea ale sfinţilor 11, să nu se grăbească a dojeni unele pasaje din ea care,
cum şi ei văd, trebuie perfecţionate, prin corectarea făgăduită.
II
Care este criteriul general pentru deosebirea adevărului religios de rătăcire
Aşadar, căutând să aflu cu multă râvnă si cu cea mai mare atenţie, de la cât mai mulţi bărbaţi vestiţi prin
sfinţenia şi învăţătura lor, cum aş putea pe o cale sigură şi oarecum generală şi dreaptă să fac deosebire între
adevărul dreptei credinţe şi minciuna ticăloasei erezii, aproape de la toţi am primit întotdeauna acelaşi răspuns, şi
anume că, dacă eu sau oricare altul ar vrea să descopere înşelăciunile ereticilor care apar, să evite cursele lor şi să
rămână sănătos şi curat în credinţa sănătoasă, acela trebuie (cu ajutorul lui Dumnezeu) să-şi întărească credinţa în
două feluri: evident mai întâi prin autoritatea Legii divine, în al doilea rând prin tradiţia Bisericii Universale.
Aici cineva ar putea să întrebe: de vreme ce canonul Scripturilor este desăvârşit şi suficient şi prea destul în
toate privinţele, de ce mai este nevoie să i se adauge autoritatea interpretării
10
Commonitorium = instrucţiuni scrise sau mijloace de amintire a ceea ce trebuie păzit cu mare atenţie spre a nu
fi lăsat în uitare.
11
Adică, în mâinile creştinilor care se împărtăşesc cu Sfintele Taine. Sfintele Taine reprezintă „Sfintele
Sfinţilor".
Bisericii? Este nevoie, fiindcă, desigur, din pricina adâncimii ei, nu toţi folosesc Sfânta Scriptură în unul şi acelaşi
sens, iar cuvintele ei unul le explică într-un fel, altul în alt fel, încât se pare că aproape câţi oameni sunt, tot atâtea
păreri pot fi scoase din ea.
Căci într-un fel o explică Novaţian12, în altul Sabelie13, în altul Donat14, în altul Arie15, Eunomie16, Macedonie17,
într-un chip Fotin18, Apolinarie19, Priscilian20, în altul lovinian21, Pelagie22, Celestin23 şi, în fine, altfel Nestorie24.
12
Novaţian este întemeietorul unei secte rigoriste. Această sectă îi excludea din Biserică pe cei care s-au abătut
de la dreapta credinţă sau erau sub sarcina unor păcate deosebit de grele.
13
Sabelie era un eretic antitrinitar. El propovăduia că cele Trei Persoane Dumnezeieşti sunt simple manifestări
ale lui Dumnezeu Tatăl.
14
Donatiştii, urmaşii episcopului Donat, credeau că Biserica nu mai poate fi socotită că deţine adevărul, dacă
nu-i exclude pe cei care au săvârşit păcate grele. Mai mult de atât, ei susţineau că validitatea Tainelor depinde de
viaţa curată a celui care săvârşeşte Sfintele Taine. Cei care îmbrăţişau credinţa lor trebuiau botezaţi din nou.
15
Prin negarea dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu, Arie aducea grave atingeri învăţăturii Bisericii cu privire la
dogma despre întrupare şi la învăţătura acesteia despre problema soteriologică.
16
Eunomie a fost episcop al Cizicului. El a fost întemeietorul grupării semiariene a anomeilor. Aceştia susţineau
că Fiul este neasemănător Tatălui, fiind creat ex nihilo.
17
Macedonie a tăgăduit dumnezeirea Duhului Sfânt. A fost condamnat de Sinodul II Ecumenic de la
Constantinopol din anul 381.
18
Originar din localitatea Ancira din Asia Mică, Fotie, ca episcop de Sirmium, a întemeiat o erezie
asemănătoare cu a lui Sabelie şi Pavel de Samosata. El a tăgăduit Persoana Dumnezeiască a Fiului şi a Duhului
Sfânt.
19
Apolinarie susţinea că Hristos nu Şi-a însuşit suflet omenesc. Logosul a înlocuit sufletul omenesc. A fost
condamnat de Sinodul al II-lea Ecumenic de Ia Constantinopol.
20
Priscilian, episcop spaniol, era un spirit subtil şi cultivat. El este autorul unui corpus doctrinar înrudit cu
maniheismul.
21
Călugărul lovinian era de părere că mântuirea se obţine doar prin credinţă. Postul, asceza şi fecioria, în
concepţia lui, nu au nici o relevanţă. De asemenea, nu recunoştea pururea fecioria Maicii Domnului.
22
Pelagie, călugăr britanic, tăgăduia păcatul originar şi afirma atotputernicia voinţei: omul poate tot timpul prin
sine însuşi să vrea şi să facă binele. A fost condamnat de Sinodul Ecumenic de la Efes.
De aceea, din pricina tertipurilor atât de mari ale unei aşa de felurite rătăciri, este cel mai necesar ca în tâlcuirea
cărţilor profetice şi apostolice firul conducător să fie tras după norma sensului bisericesc si universal. La fel, în
însăsi Biserica Universală trebuie să ne îngrijim cel mai mult a păstra ceea ce s-a crezut pretutindeni, totdeauna şi de
toţi.
Cu adevărat şi în mod propriu universal este numai acel lucru pe care ni-l indică tocmai valoarea şi etimologia
cuvântului, care cuprinde aproape totul în mod universal. Dar acestea vor fi numai dacă ne vom conduce după
universalitate, vechime şi unanimitate.
Universalitatea însă o vom urma numai dacă mărturisim că acea credinţă este adevărată pe care o mărturiseşte
întreaga Biserică de pe tot pământul; iar vechimea aşa o urmăm, dacă nu ne depărtăm în nici un chip de acele idei
despre care s-a dovedit că au fost respectate de Sfinţii noştri strămoşi şi părinţi; la fel, şi în privinţa unanimităţii, o
urmăm dacă chiar în vechime ne vom alătura definiţiilor şi părerilor tuturor, sau cel puţin aproape ale tuturor
episcopilor şi dascălilor Bisericii.
III
Cum trebuie aplicat acest criteriu în practică
Atunci, aşadar, ce va face un creştin drept-credincios, când o mică parte a Bisericii se va desprinde de
comuniunea credinţei universale? Desigur, ce altceva decât să prefere mădularului cangrenat şi putred corpul întreg
care este sănătos?
23
Celestin, elevul şi prietenul lui Pelagie, este numit de Vincenţiu „monstruos" prodigiosus pentru că se născuse
famen.
24
Preot la Antiohia, renumit pentru elocinţa şi severitatea sa morală, ajungând patriarh la Constantinopol, se
abate de la adevărata doctrină, mărturisind două persoane în Hristos. A fost condamnat de Sinodul al III-lea
Ecumenic de la Efes. A murit în exil.
Ce va face când vreo molimă încearcă să infecteze nu doar o singură părticică, ci în acelaşi timp întreaga Biserică?
Atunci la fel va fi prevăzător să se alipească de vechime care, fără îndoială, de acum nu mai poate fi amăgită de
nici o noutate mincinoasă. Ce va face când chiar înăuntrul vechimii s-ar descoperi vreo rătăcire a doi sau trei
oameni, sau şi a unei cetăţi, ba chiar a unei provincii? Atunci se va îngriji din răsputeri ca mai presus de cutezanţa
sau neştiinţa câtorva să pună hotărârile unui sinod ecumenic dacă sunt ţinut în vechime în numele Bisericii
Universale. Ce va face dacă se iveşte ceva de aşa natură, încât să nu se descopere nimic asemănător? Atunci se va
sili să compare între ele părerile strămoşilor, să le consulte şi să le întrebe, însă numai pe ale acelora care, deşi
trăind în timpuri şi locuri diferite, au rămas totuşi în comuniune şi în credinţa Bisericii Universale şi s-au dovedit
dascăli vrednici de crezare; şi ceea ce se va afla că au ţinut, au scris sau au învăţat clar, adesea şi stăruitor nu numai
unul sau doi, ci toţi deopotrivă şi în acelaşi consens, să înţeleagă că şi el trebuie să creadă fără nici o îndoială.
IV
Exemple date: donatismul şi arianismul
însă, pentru a deveni şi mai clare cele spuse, trebuie să le ilustrăm una câte una prin exemple şi să le expunem
mai dezvoltat, ca nu cumva, dintr-o excesivă dorinţă de concizie, importanţa acestor lucruri să se piardă din pricina
grabei în vorbire.
în timpul lui Donat, cel de la care îşi trag numele donatiştii, o mare parte din Africa s-a prăbuşit în delirul
rătăcirii lui şi, uitând de numele de creştin, de religie, de mărturisirea de credinţă făcută, au pus mai presus de
Biserică cutezanţa nelegiuită a unui singur om. Atunci, din toţi cei aflaţi în Africa,
numai cei care au lepădat schisma şi s-au alăturat Bisericilor lumii au putut să se mântuiască în sanctuarele dreptei
credinţe, lăsând, într-adevăr, urmaşilor un exemplu strălucit, anume cum trebuie de acum înainte, potrivit unui
obicei bun, să fie în locul nebuniei unuia sau numai a câtorva preferată credinţa sănătoasă. La fel, când otrava
arienilor îmbolnăvise nu o mică parte a lumii, ci aproape întregul pământ, şi în aşa fel că aproape toţi episcopii
vorbitori de limbă latină au fost înşelaţi, unii cu forţa, alţii prin vicleşug, un fel de întuneric s-a lăsat asupra minţilor,
de nu mai ştiau, într-o atât de mare încurcătură a lucrurilor, ce cale trebuiau să urmeze. Atunci oricine s-a dovedit
adevărat iubitor şi închinător al lui Hristos, preferarând credinţa cea veche în locul abaterii noi de la credinţă, a
rămas neatins de orice infecţie a acestei molime. In acest timp primejdios s-a dovedit suficient şi cu destulă priso -
sinţă câtă nenorocire aduce introducerea unei dogme noi. Atunci s-au clătinat nu numai lucrurile neînsemnate, ci
chiar cele mai mari. într-adevăr, nu numai înrudirile prin alianţă, cele de sânge, prieteniile, familiile, ci şi oraşele,
popoarele, provinciile, naţiunile, în sfârşit, întregul Imperiu Roman a fost zguduit din temelii şi tulburat. Căci, după
ce inovaţia aceea ticăloasă a arienilor, întocmai ca Bellona 25 sau o Furie, încătuşase înainte de toţi pe împărat 26 şi
supuse apoi noilor legi toate autorităţile palatului, n-a încetat după aceea nicidecum să învălmăşească şi să zgâlţâie
toate lucrurile particulare şi publice, sfinte şi profane, nefăcând nici o deosebire a binelui şi adevărului, ci lovind ca
de sus pe câţi a poftit. Atunci au fost necinstite soţii, văduve despuiate de veşmintele de doliu, fecioare pângărite,
clerici risipiţi, diaconi biciuiţi, episcopi duşi în surghiun, temniţele pentru sclavi, închisorile şi ocnele umplute
25
Bellona, la romani, era zeiţa războiului; Furiile erau zeiţele răzbunării şi ale blestemului.
26
După Sinodul de la Niceea, arianismul a fost favorizat întrucâtva chiar
de împăratul Constantin. Fiul său Constanţiu (337-361) l-a susţinut făţiş. Valens
(365-378) a fost un înrăit arian.
cu sfinţi. Majoritatea dintre ei, fiindu-le interzise oraşele, au fost izgoniţi şi exilaţi în pustiuri, în peşteri, printre
animale sălbatice şi, chinuiţi de goliciune, foame şi sete, au fost istoviţi şi distruşi 27. Şi toate acestea oare din care
altă pricină, decât numai şi numai fiindcă în locul învăţăturii cereşti este introdusă superstiţia omenească, deoarece
vechimea bine întemeiată este surpată de o inovaţie nelegiuită, fiindcă rânduielile de mai înainte sunt călcate,
fiindcă hotărârile Părinţilor sunt anulate, fiindcă aşezămintele strămoşilor sunt desfiinţate, fiindcă pofta unei
blestemate şi de curând ivite curiozităţi nu se poate menţine în limitele atât de curate ale sacrei şi nealteratei
vechimi?
V
Mărturia lui Ambrozie. Lauda acelora care în cursul disputelor cu arienii s-au ţinut de vechea credinţă
Dar poate născocim noi acestea din ură pentru noutate şi din iubire pentru vechime. Cine socoteşte astfel să-l
creadă cel puţin pe Sfântul Ambrozie, care în cartea a doua către împăratul Graţian 28, deplângând cruzimea
timpului, zice: „O, Atotputernicule Dumnezeule, noi deja am ispăşit destul cu exilul nostru şi cu sângele nostru
uciderea mărturisitorilor, surghiunul episcopilor şi crima unei nelegiuiri atât de mari. A devenit destul de clar că
aceia care au vătămat credinţa nu pot fi în siguranţă". Tot astfel spune şi în cartea a treia a aceleiaşi opere 29: „Deci să
păstrăm poruncile strămoşilor şi să nu îndrăznim a rupe peceţile moştenite cu cutezanţa omului incult. Cartea aceea
profetică n-au îndrăznit să o deschidă nici bătrânii, nici puterile, nici îngerii, nici arhanghelii 30; numai lui Hristos I s-
a rezervat
2 7
Că această descriere despre atrocităţile comise de arieni nu este exagerată, se poate vedea şi din alte
documente ale timpului.
28
De Fide II, 16,141, PL 16, 613.
29
De Fide III, 15,128, PL 16, 639.
“Apoc.5,1.
putinţa de a o tălmăci. Cine dintre noi s-ar încumeta să rupă peceţile cărţii preoţeşti 31, pecetluită de mărturisitori şi
sfinţită deja prin mucenicia multora? Cei care au fost constrânşi să-şi rupă peceţile au pecetluit-o totuşi mai pe
urmă, după ce şi-au condamnat greşeala32; cei care n-au îndrăznit s-o vatăme au devenit mărturisitori şi mucenici.
Cum putem tăgădui credinţa acelora, a căror biruinţă o preamărim?". Desigur, o preamărim, spun eu, o, venerabile
Ambrozie, desigur o preamărim şi, lăudând-o, o admirăm! Căci cine este atât de nebun încât, chiar dacă nu poate să-
i ajungă, să nu dorească a-i urma pe aceia pe care nici o silă n-a putut să-i abată de la apărarea credinţei strămoşilor:
nici ameninţările, nici ademenirile, nici dragostea de viaţă, nici teama de moarte, nici palatul imperial, nici oamenii,
nici demonii? Pe aceştia, spun eu, pentru stăruinţa lor în apărarea religiei din vechime, Domnul i-a socotit vrednici
de un dar atât de mare, încât prin ei a ridicat Bisericile doborâte, a redat viaţă popoarelor amorţite duhovniceşte, a
pus iarăşi pe capul episcopilor coroanele zvârlite la pământ, a şters acele ticăloase scrieri, sau mai degrabă
mâzgălituri, ale nelegiuirii noi, cu ajutorul unui izvor de lacrimi credincioase dat din cer episcopilor; în sfârşit,
lumea aproape întreagă, încă zguduită de cumplita furtună iscată de neaşteptata erezie, a rechemat-o de la noua
rătăcire la vechea credinţă, de la nebunia noutăţii la vechea sănătate, de la orbirea noutăţii la lumina cea veche 33.
însă în această bărbăţie aproape dumnezeiască a mărturisitorilor, trebuie să luăm în consideraţie în mod cu totul
deosebit şi acest lucru, că atunci în însăşi vechimea Bisericii ei n-au luat apărarea unei oarecare fracţiuni, ci a
universalităţii. Căci nu era îngăduit ca nişte bărbaţi atât de mari si vestiti să susţină cu atâta trudă, » » »
31
Prin ruperea peceţilor cărţii preoţeşti, Ambrozie înţelege tăgăduirea sau falsificarea învăţăturii moştenite de la
Sfinţii Părinţi.
32
Se face aluzie la Sinodul de la Rimini.
33
Aceste elogii le merită mai ales Sfântul Atanasie şi Sfântul Ilarie de Pictavium, luptători neînfricaţi împotriva
arianismului.
părerile nestatornice şi contradictorii ale unuia sau doi oameni, sau chiar să lupte pentru vreo înţelegere
întâmplătoare a unei mici provincii; ci, conducându-se după hotărârile şi definiţiile tuturor episcopilor Sfintei
Biserici34, moştenitori ai adevărului apostolic şi universal, au preferat mai degrabă să se sacrifice pe ei înşişi decât
credinţa vechii universalităţi. De aceea s-au şi învrednicit să ajungă la atâta slavă, încât — pe bună dreptate — sunt
socotiţi nu numai mărturisitori, ci chiar căpetenii ale mărturisitorilor.
VI
Exemplul papei Ştefan, cu privire la botezul ereticilor
Aşadar, măreaţă este această pildă a acelor sfinţi şi cu adevărat dumnezeiască, şi toţi drept-credincioşii trebuie
să şi-o reamintească printr-o neobosită meditaţie, deoarece, ca un candelabru cu şapte braţe 35, strălucind de şapte ori
luminat de Duhul Sfânt, aceia au arătat urmaşilor pilda cea mai strălucită, în ce chip şi ei de acum înainte, ori de
câte ori au în faţă palavrele rătăcirii, vor putea să strivească îndrăzneala nelegiuitei noutăţi cu autoritatea sacrei
vechimi.
Şi, fără îndoială, lucrul acesta nu este nou. Căci în Biserică întotdeauna a avut putere acest obicei ca, dacă
cineva era mai pios, să se împotrivească şi mai cu râvnă noilor născociri. Totul este plin de astfel de exemple. Dar
ca să nu lungim vorba, vom lua unul dintre ele, şi aceasta în primul rând de la scaunul apostolic, ca toţi să vadă mai
clar ca lumina zilei cu cât zel, cu câtă încordare au apărat întotdeauna fericiţii urmaşi ai fericiţilor apostoli curăţenia
credinţei o dată admisă ca adevărată. Aşadar, odinioară Agripin, episcopul Cartaginei, cel de venerabilă memorie,
34
Vincenţiu are aici în vedere hotărârile Sinodului de la Niceea.
35
leş. 25,31.
rentru prima dată dintre toţi muritorii, contrar dumnezeieştii Scripturi, contrar regulii Bisericii Universale, contrar
tuturor episcopilor colegi, contrar obiceiurilor şi orânduielilor strămoşilor, afirma necesitatea rebotezării. Această
părere greşită a adus atâta rău, încât nu numai ereticilor le-a adus o pildă de vătămare a credinţei, ci chiar unor
drept-credincioşi le-a dat prilejul să rătăcească.
Când, drept urmare, toţi din toate părţile au ridicat strigăte Împotriva noutăţii faptului şi toţi episcopii de
pretutindeni se opuneau fiecare după măsura zelului său, atunci papa Ştefan, cel de fericită amintire, întâistătătorul
scaunului apostolic, s-a împotrivit în adevăr cu ceilalţi colegi ai săi, totuşi mai mult decât ceilalţi, socotind, cred eu,
vrednic lucru să-i depăşească pe toţi şi prin devotamentul pentru credinţă pe cât îl întrecea prin autoritatea rangului
său. în sfârşit, în scrisoarea pe care a adresat-o atunci Africii, a dispus următoarele: „Nu trebuie adusă nici o înnoire
la ceea ce ni s-a încredinţat". într-adevăr, ca un bărbat sfânt şi înţelept, vedea că pietatea prin natura ei nu admitea
nimic altceva, decât ca toate cele primite de la părinţi printr-o anumită credinţă, prin aceeaşi credinţă să fie lăsată
moştenire fiilor, şi că noi nu trebuie să ducem religia unde voim noi, ci mai degrabă să o urmăm unde ne duce ea, şi
că acest lucru este propriu modestiei şi seriozităţii creştine, de a nu încredinţa urmaşilor părerile noastre, ci de a
păstra ceea ce am primit de la strămoşi. Dar care a fost atunci sfârşitul întregii probleme? Care altul, desigur, decât
cel mereu repetat şi obişnuit? De bună seamă a fost păstrată vechimea şi respinsă înnoirea. Dar poate atunci
născocirile acestea recente au fost lipsite de sprijinitori? Ba chiar dimpotrivă; le-a stat la dispoziţie atâta putere a
duhului, atâta revărsare de elocinţă, un număr atât de mare de apărători, atâta asemănare cu adevărul, atâtea cuvinte
ale Legii divine, însă, desigur, înţelese în chip nou şi greşit, încât mi se pare că toată acea conspiraţie cu nici un chip
nu ar fi putut să fie nimicită, dacă noua mărturisire de credinţă, oricât a fost de primită, de apărată şi de lăudată, nu
s-ar fi stins ea singură din
pricina unui efort atât de mare. în cele din urmă, ce s-a întâmplat? Care a fost influenţa sinodului african sau a
hotărârii lui? Din mila lui Dumnezeu, nici una; ci totul ca un vis, ca o poveste, ca un lucru de prisos, a fost anulat,
respins, călcat în picioare. Şi, o, ciudată schimbarea lucrurilor! Autorii aceleiaşi păreri sunt socotiţi drept-
credincioşi, pe când cei ce o practică sunt declaraţi eretici. învăţătorii sunt achitaţi şi ucenicii sunt condamnaţi. Cei
care au scris cărţile vor fi fiii împărăţiei, însă pe apărătorii lor gheena îi va primi. Căci cine este aşa de nebun, încât
să se poată îndoi că preafericitul Ciprian, acea lumină a tuturor episcopilor şi martirilor, va împărăţi cu ceilalţi
colegi ai săi în veac, împreună cu Hristos? Sau, dimpotrivă, cine este atât de nelegiuit, încât să poată tăgădui că
donatiştii şi ceilalţi ciumaţi, care, sprijiniţi pe autoritatea aceluiaşi sinod, se fălesc cu rebotezarea, vor arde cu
diavolul în focul cel veşnic?
VII
Cum lucrează ereticii pentru a-şi ascunde rătăcirea. Sfântul Apostol Pavel i-a dat pe faţă mai dinainte
Judecata aceasta, în adevăr, mi se pare că de la Dumnezeu a pornit, mai cu seamă din cauza înşelătoriei acelora
care, uneltind să ticluiască o erezie sub nume străin, caută de cele mai multe ori să-şi procure scrierile vreunui autor
vechi, redactate puţin mai confuz, care prin lipsa lor de claritate s-ar potrivi oarecum cu învăţătura lor. în felul
acesta, ei vor să pară că nu sunt cei dintâi, nici singurii care se gândesc la toate acele idei pe care le prezintă. Eu
socotesc ticăloşia acestora vrednică de o îndoită ură: mai întâi, deoarece nu se tem să dea şi altora să bea otrava
ereziei, apoi şi pentru motivul că defăimează memoria unui om sfânt, ca şi cum cu mână nelegiuită ar împrăştia în
vânt o cenuşă deja stinsă. Căci nişte păreri care ar fi trebuit îngropate în tăcere ei le împrospătează şi le răspândesc
pretutindeni.
Ei calcă întru totul pe urmele învăţătorului lor Ham, care nu -.umai că a neglijat să acopere goliciunea venerabilului
Noe, ci chiar a arătat-o şi altora, spre a-şi bate joc de el. De aceea, pentru nesocotirea respectului filial, şi-a atras
vina ca şi urmaşii săi să fie supuşi blestemului pronunţat asupra păcatului său. Căci el intru totul s-a deosebit de
fericiţii săi fraţi, care nu au voit să pângărească cu ochii lor goliciunea venerabilului părinte, nici să o expună vederii
străinilor, ci întorşi cu spatele, precum stă scris, au acoperit-o. Adică, ei nici nu au încuviinţat, nici nu au dezvăluit
greşeala omului sfânt. Drept urmare, au şi fost dăruiţi cu o sfântă binecuvântare ce se cobora şi asupra urmaşilor.
Dar să revenim la subiect. Aşadar, cu mare teamă trebuie să ne îngrozim de nelegiuirea schimbării de credinţă şi
pângăririi religiei, greşeală de la care ne opreşte nu numai disciplina orânduirii bisericeşti, ci şi severitatea
cuvintelor sprijinite pe autoritatea apostolică.
Căci este ştiut de toţi cât este de grav, cât de sever, cât de vijelios se porneşte Sfântul Apostol Pavel împotriva
unora care, cu o uimitoare uşurinţă, trecuseră prea repede de la cel care îi chemase la Harul lui Hristos, la altă
Evanghelie, care nu este alta; care îşi grămădiseră învăţătorii după poftele lor, întorcându-şi auzul de la adevăr şi
abătându-se către basme; care îşi agonisesc osândă, deoarece şi-au călcat jurământul dintâi; pe care îi amăgiseră cei
despre care acelaşi apostol scrie fraţilor din Roma: „Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei care fac dezbinări şi
sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului
nostru lisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbe frumoase şi măgulitoare, înşală inimile celor fără de răutate" 36.
„Aceştia se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu
învăţând şi ne-putând ajunge la cunoaşterea adevărului."37 „Grăitori în deşert şi înşelători [...],
36
Rom. 16,17-18.
37
II Tim. 3, 6-7.
care răzvrătesc case întregi, învăţând, pentru câştigul urât, cele ce nu se cuvine." 38 „Oameni stricaţi la minte şi
netrebnici pentru credinţă"39, „îngâmfaţi şi neştiind nimic, dar suferind de boala discuţiilor şi certurilor de cuvinte;
care sunt lipsiţi de adevăr, socotind că evlavia este un mijloc de câştig" 40. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşi,
umblând din casă în casă: şi nu numai leneşi, ci şi guralivi şi iscoditori, grăind cele ce nu se cuvin 41; care, lepădând
cugetul bun, au căzut din credinţă 42; ale căror deşarte vorbiri lumeşti mult folos aduc nelegiuirii şi cuvântul lor va
roade ca un cancer43. La fel însă li se potriveşte când se scrie despre ei aşa: „Dar nu vor merge mai departe, pentru
că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi acelora"44.
VIII
Apostolul loveşte cu anatema pe vestitorii altei Evanghelii
Aşadar, pentru că oameni din aceştia, cutreierând provinciile şi oraşele şi răspândind pentru bani rătăciri,
ajunseseră şi la galateni, şi galatenii ascultându-i, cuprinşi de un fel de greaţă pentru adevăr, erau încântaţi de
murdăria noii rătăciri şi lepădau mana cerească a învăţăturii drepte şi apostolice, atunci autoritatea puterii apostolice
astfel s-a vădit încât cu cea mai mare asprime a hotărât, zicând: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti
altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o -, să fie anatema!"45. De ce zice: „chiar dacă noi" şi nu zice mai
degrabă „chiar dacă eu"? Asta înseamnă chiar dacă Petru,
“Tit 1,10-11.
39
II Tim. 3,8.
40
1 Tim. 6, 4-5.
41
1 Tim. 5,13.
42
1 Tim. 1,19.
43
II Tim. 2,16-17.
44
II Tim. 3, 9.
45
Gal. 1, 8.
chiar dacă Andrei, chiar dacă loan, chiar dacă, în sfârşit, întreaga ceată a Apostolilor ar vesti altă Evanghelie decât
aceea pe care v-am vestit-o eu, să fie anatema! înfricoşătoare oprelişte pentru a-i îmbărbăta să stăruie în credinţa
dintâi! Nu s-a cruţat nici pe sine, nici pe ceilalţi Apostoli! Şi aceasta este incă prea puţin: „Chiar dacă un înger din
cer v-ar vesti, zice el, o altă Evanghelie decât aceea pe care eu v-am vestit-o, să fie anatema!". Pentru paza credinţei,
o dată transmise, nu fusese de ajuns să amintească domeniul fiinţelor omeneşti, fără să fi cuprins şi măreţia
duhurilor îngereşti: „Chiar dacă noi zice el sau înger din cer". Nu pentru că îngerii sfinţi şi cereşti ar putea păcătui şi
ei, ci vrea să spună: chiar de s-ar întâmpla ceea ce nu se poate întâmpla, oricine ar căuta să schimbe credinţa o dată
predanisită, să fie anatema. Dar poate o fi spus cuvintele acestea de formă, dându-le drumul mai mult dintr-o
dezlănţuire omenească decât dintr-o insuflare dumnezeiască? Departe de noi acest gând! Căci el continuă, şi tocmai
acest lucru îl întipăreşte în inimi, prin enorma greutate a unei repetate recomandări: „Precum v-am spus mai înainte,
vă spun şi acum iarăşi. Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât a-ţi primit să fie anatema"46. Nu a spus: dacă
cineva vă va propovădui altceva decât aţi primit, să fie binecuvântat, să fie lăudat, să fie primit, ci zice: „să fie
anatema", adică despărţit, alungat, exclus, ca nu cumva cumplita boală a unei singure oi să molipsească, printr-un
amestec otrăvitor, nevinovata turmă a Domnului Hristos.
IX
Importanţa universală şi permanentă a principiilor date de Sfântul Pavel
Dar poate numai galatenilor li s-a poruncit aceasta. Aşadar, şi cele amintite mai departe în această epistolă au
fost impuse numai galatenilor, de pildă: „Dacă trăim cu duhul, cu duhul să
46
Gal. 1, 9.
şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii" 47 şi
celelalte. Dar dacă părerea aceasta este absurdă şi poruncile acestea au fost date la fel tuturor, rezultă că atât
îndatoririle morale, cât şi precauţiile relative la credinţă îi cuprind în mod egal pe toţi. Şi, precum nimănui nu îi este
îngăduit să întărâte pe altul sau să-l pizmuiască, tot astfel nimănui nu îi este îngăduit să primească altă Evanghelie
decât cea propovăduită de Biserica drept-credincioasă pretutindeni. Sau poate numai atunci se poruncea să fie
anatema cel ce ar propovădui altă Evanghelie decât cea vestită; acum însă nu se mai porunceşte. Atunci şi cele
spuse tot acolo: „Zic dar: cu duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului" 48, numai pentru atunci erau poruncite,
acum însă nu. Dacă la fel de nelegiuit şi de primejdios este a crede aşa ceva, inevitabil este ca, după cum acestea
trebuie să fie respectate de toţi în toate epocile, tot aşa pentru toate epocile au fost impuse şi cele hotărâte cu privire
la păstrarea neschimbată a credinţei. Prin urmare, niciodată nu s-a permis creştinilor drept-credincioşi, nu li se
permite şi nu li se va permite să propovăduiască altceva în afară de ceea ce au primit; şi aruncarea anatemei asupra
celor ce vestesc altceva decât cele o dată primite întotdeauna a fost,, este şi va fi necesară. în aceste condiţii, este,
oare, cineva atât de îndrăzneţ, încât să vestească altceva decât s-a vestit în Biserică, sau aşa de uşor la minte încât să
primească altceva decât ceea ce a primit de la Biserică? Strigă şi repetat strigă, şi strigă tuturor şi întotdeauna, şi
pretutindeni, prin epistolele sale, strigă acest „vas ales"49, acest „învăţător al păgânilor", această trâmbiţă a
apostolilor, acest crainic al pământului, acest cunoscător al cerului, să fie anatema oricine va vesti o nouă învăţătură.
însă împotrivă vociferează unele broaşte, ţânţari şi tăuni50, cum
47
Gal. 5, 25-26.
48
Gal. 5,16.
49
Deut. 13,3.
50
Metafore inspirate din istorisirea plăgilor Egiptului (leş. 8).
sunt pelagienii, şi acestea le spun drept-credincioşilor: luându-ne pe noi drept sfătuitori, drept conducători, drept
tâlcuitori, să condamnati ceea ce ţineţi, să ţineţi ceea ce ati condamnat, să aruncaţi vechea credinţă, orânduielile
părinteşti, cele date în păstrare de străbuni, şi să primiţi: oare ce? Mi-e groază să vorbesc. Căci spusele lor sunt atât
de trufaşe încât nu numai susţinerea, ci chiar combaterea lor nu mi se pare posibilă fără păcat.
X
De ce Dumnezeu îngăduie uneori ca oameni de seamă ai Bisericii să dea naştere la erezii
Dar va zice cineva: de ce foarte adesea Dumnezeu îngăduie ca unele persoane din sânul Bisericii să vestească
lucruri noi? întrebare justificată şi vrednică de a fi dezbătută mai cu grijă şi mai pe larg, de care trebuie să ne
achităm nu după propria noastră minte, ci sprijiniţi pe autoritatea legii divine şi pe învăţătura Bisericii. Să-l
ascultăm, aşadar, pe Moise cel sfânt; el însuşi să ne înveţe de ce uneori bărbaţi învăţaţi, şi care pentru darul ştiinţei
sunt numiţi de Apostol chiar prooroci, sunt lăsaţi câteodată să prezinte dogme noi, pe care Vechiul Testament, în
limbaj alegoric, a obişnuit să le numească „alţi dumnezei", pentru că, desigur, părerile acestora sunt cinstite de
eretici cum sunt cinstiţi zeii de păgâni. Aşadar, scrie fericitul Moise în Deuteronom: „De se va ridica în mijlocul tău
unul care să spună că a avut vise" 51, adică un învăţător rânduit în Biserică, despre care ucenicii sau ascultătorii săi
cred că învaţă după vreo descoperire. Ce scrie mai departe? „Şi va prooroci semne şi minuni şi se vor împlini ce ţi-a
grăit". Desigur, aici ne este pus înainte un învăţător mare şi înzestrat cu atâta ştiinţă încât adepţilor săi li se pare că
el cunoaşte nu numai lucrurile omeneşti, dar că poate să le prevadă şi pe cele mai presus de om. Astfel de oameni,
51
Deut. 13,1-3.
se fălesc de obicei ucenicii lor, au fost Valentin 52, Donat, Fotin, Apolinarie şi alţii de felul acesta. Şi după aceea ce
mai spune? „Şi-ţi va zice: să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu îi ştii, şi să le slujim acelora". Ce sunt aceşti
„alţi dumnezei" dacă nu rătăciri străine, pe care „nu le ştiai", adică noi şi neauzite? „Şi să le slujim acelora", adică să
Ie credem, să le urmăm. Ce mai spune, în sfârşit? „Să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale celui văzător
de vise". Şi pentru ce, te rog, nu este împiedicată de Dumnezeu propovăduirea unei învăţături pe care El ne interzice
să o ascultăm? „Pentru că, zice, «prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca sa vadă dacă-L iubiţi pe El
sau nu din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru»".
Motivul este arătat mai clar decât lumina soarelui, de ce Pronia divină îndură câteodată ca unii învăţători ai
Bisericii să propovăduiască învăţături noi: „Pentru ca să vă ispitească Domnul Dumnezeul vostru". Şi, desigur, mare
este ispita când acela pe care tu îl socoteşti prooroc, ucenic al proorocilor, învăţătorul şi apărătorul adevărului, pe
care l-ai îmbrăţişat cu cel mai mare respect şi dragoste, deodată începe să introducă în ascuns rătăciri primejdioase,
pe care nici nu le poţi observa repede, de vreme ce încă eşti dus de prejudecată în favoarea învăţăturilor lui
anterioare, nici nu te consideri îndatorat să le condamni cu uşurinţă, pentru că eşti încă reţinut de afecţiunea pentru
vechiul tău dascăl.
XI
Cuvintele lui Moise se potrivesc lui Nestorie, Fotin şi Apolinarie
Aici poate ar pretinde cineva ca afirmaţiile făcute pe temeiul cuvintelor lui Moise să fie încununate prin câteva
exemple din istoria Bisericii. Cerere dreaptă, căreia nu trebuie să întârziem
52
Valentin, originar din Egipt, a fost reprezentantul remarcabil al gnosticismului. Pe la anul 140, îşi predica
ideile la Roma.
mult a-i da curs. Căci, pentru a începe de la fapte apropiate şi cunoscute, cât de primejdioasă socotim că a fost
recenta ispită, când acel nefericit Nestorie, schimbat pe neaşteptate din oaie in lup, a început să sfâşie turma lui
Hristos, pentru că tocmai cei atacaţi de el în mare parte îl credeau încă oaie şi, de aceea, erau cu atât mai expuşi
muşcăturilor lui? Căci cine ar fi crezut că uşor greşeşte acela, pe care îl vedeam ales prin hotărârea atât de înaltă a
curţii imperiale, cerut cu atâta ardoare de preoţi; care, deoarece se bucura de marea iubire a celor cucernici, de o
extraordinară favoare din partea poporului, zilnic tâlcuia în cuvântări publice cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi
combătea toate rătăcirile vătămătoare ale iudeilor şi ale păgânilor? în sfârşit, cum nu âr fi inspirat oricui încredere că
învaţă ceea ce este drept, susţine ceea ce este drept, cugetă ceea ce este drept acela care, pentru a deschide calea
numai şi numai ereziei sale, se îndârjea împotriva tuturor ereziilor? însă aici se împlinea ceea ce spunea Moise: „Vă
ispiteşte pe voi Domnul Dumnezeul vostru, dacă îl iubiţi pe El sau nu" 53. Şi ca să-l lăsăm la o parte pe Nestorie, care
totdeauna a fost mai mult admirat decât folositor, mai faimos decât cunoscător; pe care îl făcuse mare, pentru câtva
timp, în opinia mulţimii, mai mult favoarea omenească decât harul dumnezeiesc, îi vom aminti mai ales pe aceia
care, înzestraţi cu multe calităţi şi multă silinţă, au fost pentru drepcredincioşi o ispită nu mică. Aşa se aminteşte de
strămoşii noştri despre Fotin, că a ispitit în Panonia Biserica din Sirmium, unde, după ce fusese chemat la vrednicia
de episcop cu mare simpatie din partea tuturor şi câtva timp şi-a îndeplinit slujba ca un drept-credincios, deodată, ca
acel rău prooroc sau văzător de vise pe care nouă ni-l arată Moise, a început să convingă poporul lui Dumnezeu care
îi fusese încredinţat să urmeze „alţi dumnezei", adică rătăciri străine, de care acela nu ştia nimic mai înainte. Aşa
ceva însă se întâmplă des. Dar nenorocirea era că pentru o nelegiuire atât de mare el nu dispunea de mijloace
53
Deut. 13, 3.
neînsemnate. Pentru că era şi tare prin facultăţile intelectuale, şi remarcabil prin bogăţia învăţăturii, şi în acelaşi
timp cuceritor prin darul vorbirii, căci în amândouă limbile vorbea şi scria curgător şi cu gravitate. Aceasta se
dovedeşte din cărţile sale, pe care le-a scris parte în greceşte, parte în latineşte. însă, din fericire, oile încredinţate
lui, foarte vigilente şi prevăzătoare pentru dreapta lui credinţă, repede s-au gândit la cuvintele lui Moise care le
preveneau, şi deşi admirau elocinţa profetului şi păstorului lor, nu le-a rămas totuşi necunoscută ispita pornită de la
el. Căci dacă mai înainte îl urmau ca pe berbecul turmei, după aceea au început să fugă de el ca de un lup.
Şi nu numai din pilda lui Fotin, ci şi din aceea a lui Apolinarie, cunoaştem primejdia acestei ispite apărute în
Biserică şi, totodată, suntem sfătuiţi să păzim credinţa şi să o păstrăm mai cu zel. Căci şi el a produs ascultătorilor
săi mare zbucium şi straşnice supărări, deoarece într-o parte îi trăgea autoritatea Bisericii, într-alta îi trăgeau înapoi
legăturile cu învăţătorul lor şi, nesiguri şi oscilând într-o parte şi alta, nu se decideau ce tre buie să aleagă. Dar poate
că el era un om din aceia care merită să fie dispreţuit cu uşurinţă? Dimpotrivă, era atât de mare şi vestit, încât
extrem de repede era crezut de foarte mulţi. Căci cine i-ar fi fost superior, prin ascuţimea minţii, prin măiestria
cuvântului, prin erudiţie? Câte erezii a înăbuşit prin numeroasele sale scrieri, câte rătăciri vrăjmaşe credinţei a
combătut o dovedeşte acea celebră şi foarte valoroasă operă în nu mai puţin de treizeci de cărţi în care, prin
greutatea zdrobitoare a probelor, a făcut de ocară absurdele calomnii ale lui Porfir 54. Ne-ar lua mult timp să amintim
toate operele lui, prin care, fără îndoială, ar fi putut să semneze cu cei mai mari ziditori ai Bisericii, dacă, din cauza
acelei nelegiuite patimi a curiozităţii eretice, nu s-ar fi ivit nu ştiu ce lucru nou, prin care, ca şi cum ar fi fost un
amestec dătător
54
Porfir a trăit în 233-305, fiind cunoscut ca unul dintre marii filosofi neoplatonici. A fost discipolul lui Plotin.
Este considerat cel mai înverşunat duşman al creştinismului. Pentru combaterea învăţăturii creştine, Porfir va scrie
opera Aoyoi, în cincisprezece cărţi.
de lepră, şi-a pângărit toate lucrările şi, în acelaşi timp, a făcut ca învăţătura lui să fie numită nu zidire, ci mai
degrabă ispitire a Bisericii.
XII
Amănunte despre ereziile lui Fotin, Apolinarie şi Nestorie
Aici, poate, se cere de la mine să prezint ereziile celor pe care i-am amintit mai sus, adică a lui Nestorie, a lui
Apolinarie şi a lui Fotin. De fapt chestiunea aceasta nu aparţine subiectului pe care îl tratăm acum. Căci noi nu ne-
am propus să ne ocupăm de rătăcirile tuturor aparte, ci să înfăţişăm câteva exemple, din care să se dovedească
evident şi lămurit ceea ce spune Moise, si anume că dacă vreodată un învăţător al Bisericii, fie el chiar prooroc în
tălmăcirea tainelor proorocilor, încearcă să introducă ceva nou în Biserică, lucrul acesta Pronia lui Dumnezeu îl în-
găduie să se întâmple pentru ispitirea noastră. Aşadar, va fi de folos să prezint pe scurt, ca o digresiune, ce gândesc
ereticii mai sus amintiţi, adică Fotin, Apolinarie şi Nestorie.
Deci iată care este învăţătura lui Fotin. El zice că Dumnezeu este unic şi solitar şi că trebuie să-L mărturisim în
felul iudeilor. Tăgăduieşte deplinătatea Treimii şi nu socoteşte că există o persoană a lui Dumnezeu Cuvântul sau a
Duhului Sfânt. Iar Hristos, susţine el, este numai un simplu om, căruia îi atribuie începutul din Maria, şi în toate
chipurile stabileşte dogma că noi trebuie să cinstim numai persoana lui Dumnezeu Tatăl şi pe Hristos numai ca om.
Aşadar, aceasta este doctrina lui Fotin.
Iar Apolinarie se laudă în adevăr că el oarecum este de acord cu unitatea Treimii — şi totuşi aceasta nu o face cu
deplina sănătate a credinţei; însă privitor la întruparea Domnului aduce hulă printr-o mărturie deschisă. Căci el
spune că în trupul Mântuitorului nostru nu a existat deloc suflet omenesc sau,
desigur, a fost unul din acelea care nu avea minte sau raţiune. Insă chiar trupul Domnului, afirma el, nu a fost primit
din trupul Fecioarei Maria, ci a coborât din cer în Fecioara. Si şovăind el mereu şi nesigur, spunea când că acest trup
este împreună veşnic cu Dumnezeu Cuvântul, când că este făcut din Dumnezeirea Cuvântului. Căci el nu voia să
accepte că în Hristos sunt două substanţe: una dumnezeiască, alta omenească; una din Tatăl, cealaltă din mamă; ci
socotea că însăşi natura Cuvântului a fost împărţită, ca şi cum o parte din ea ar fi rămas în Dumnezeu în trup. Aşa
că, deşi adevărul spune că Hristos este unul din două substanţe, ereticul acela, contrar adevărului, afirmă că dintr-o
unică divinitate a lui Hristos au fost făcute două substanţe. Aşadar, aceasta este erezia lui Apolinarie. Nestorie însă,
atins de o boală opusă, prefăcându-se că deosebeşte două substanţe în Hristos, pe neaşteptate introduce două
persoane şi printr-o nemaivăzută fărădelege vrea să fie doi fii ai lui Dumnezeu, doi Hristoşi, unul Dumnezeu,
celălalt om; unul născut din Tatăl, celălalt din mamă. Si de aceea, susţine el, Sfânta Fecioară Maria nu trebuie să fie
numită Născătoare de Dumnezeu (EOTOKOQ), ci Născătoare de Hristos (XPITOTOKO;); deoarece, bineînţeles, din ea
nu S-a născut Acel Hristos Care era Dumnezeu, ci acela care era om. Dacă însă cineva se gândeşte că acesta spune
în scrierile sale că există un singur Hristos şi că propovăduieşte o singură persoană a lui Hristos, să nu creadă cu
uşurinţă. Căci sau a inventat aceasta cu gând de înşelăciune, ca prin cele bune mai uşor să înduplece la cele rele,
precum spune apostolul: „Prin ceea ce a fost bun mi-a adus mie moartea" 55; sau, cum am spus, se laudă pentru a
înşela, când spune în unele locuri ale scrierilor sale că el crede într-un singur Hristos şi într-o singură persoană, sau
în mod sigur socoteşte că abia după naşterea din Fecioară s-ar fi unit cele două persoane într-un singur Hristos, în
aşa fel încât afirmă cu tărie că în timpul zămislirii sau naşterii din Fecioară, şi încă un timp oarecare după aceea, au
fost
55
Rom.7,13.
doi Hristoşi. Cu alte cuvinte, Hristos S-ar fi născut la început ca om obişnuit, om pur şi simplu, nefiind încă unit cu
Cuvântul in unitatea persoanei; apoi, persoana Cuvântului Care lua mjp S-ar fi coborât asupra Lui şi, deşi acum
rămâne primit în mărirea lui Dumnezeu, totuşi o vreme se pare că nu a fost nici o deosebire între El si ceilalţi
oameni.
1»
XIII
Expunere amănunţită a dogmei Bisericii Universale despre Treime şi Persoana lui Hristos
Aşadar, iată ce latră, ca nişte câini turbaţi, Nestorie, Apolinarie şi Fotin, împotriva dreptei credinţe: Fotin,
nerecunoscând Treimea; Apolinarie, numind schimbătoare natura Cuvântului, nerecunoscând două substanţe în
Hristos şi făgăduind sau întregul suflet al lui Hristos, sau, în orice caz, mintea şi raţiunea acestui suflet 56, şi
susţinând că locul sufletului raţional l-a luat Cuvântul; Nestorie, afirmând cu tărie că, sau întotdeauna, sau câtva
timp, au fost doi Hristoşi.
însă Biserica Universală, care cugetă ceea ce este adevărat şi despre Dumnezeu, şi despre Mântuitorul, nu aduce
hulă nici împotriva tainei Treimii, nici împotriva întrupării lui Hristos. Căci ea cinsteşte atât o singură Dumnezeire
în deplinătatea Treimii, cât şi egalitatea Treimii în una şi aceeaşi mărire. Ea mărturiseşte un singur lisus Hristos, nu
doi, şi pe Acelaşi îl socoteşte deopotrivă şi Dumnezeu, şi om. Crede că în Hristos există cu adevărat o singură
persoană, însă două substanţe; două substanţe, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu este supus schimbării, ca El
însuşi să Se preschimbe în trup; o singură persoană, ca nu cumva mărturisind doi fii să pară că cinstim o
“Filosofia platonică are despre om o concepţie trihotomică: 1. trup, 2. suflet animal, 3. suflet raţional. Admiţând
această împărţire în trei, Apolinarie îi făgăduia lui Hristos sufletul raţional.
Cvaternitate, nu o Treime. însă merită osteneala ca lucrul acesta iarăşi şi iarăşi să-l examinăm cât mai clar şi mai
amănunţit. în Dumnezeu este o singură substanţă, dar trei persoane; în Hristos există două substanţe, însă o singură
persoană. în Treime sunt mai multe persoane, nu mai multe substanţe; în Mântuitorul sunt mai multe substanţe, nu
mai multe persoane.
In ce chip în Treime pot fi mai multe persoane, iar nu mai multe substanţe? Deoarece, desigur, alta este persoana
Tatălui, alta a Fiului şi alta a Duhului Sfânt, însă cu toate acestea natura Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt nu este
diferită, ci una şi aceeaşi. De ce în Mântuitorul substanţele sunt diferite, nu persoana? Deoarece, fără îndoială, una
este substanţa Dumnezeirii, alta a omenirii; totuşi Dumnezeirea şi omenirea nu sunt persoane diferite, ci unul şi
acelaşi Hristos şi Fiu al lui Dumnezeu, una şi aceeaşi persoană a unuia şi aceluiaşi Fiu al lui Dumnezeu: aşa cum la
om una este trupul, alta sufletul, însă sufletul şi trupul sunt unul şi acelaşi om. La Petru sau la Pavel altceva este
trupul, altceva sufletul; totuşi nu sunt doi Petru, trupul unul, sufletul altul, ci unul şi acelaşi Petru, unul şi acelaşi
Pavel, constând dintr-o natură dublă şi diferită, a sufletului şi a trupului. La fel deci în unul şi acelaşi Hristos sunt
două substanţe, însă una dumnezeiască, alta omenească; una din Dumnezeu Tatăl, alta din Maica Fecioară; una de
aceeaşi veşnicie şi egală cu Tatăl, alta temporară şi mai mică decât Tatăl; una de aceeaşi natură cu Tatăl, alta de
aceeaşi natură cu mama, totuşi unul şi acelaşi Hristos în ambele substanţe. Aşadar, nu este un Hristos Dumnezeu şi
altul om; unul necreat, altul creat; nu există unul nesupus suferinţei, altul supus suferinţei; imul egal cu Tatăl, altul
mai mic decât Tatăl; unul născut din Tatăl, altul din mamă; ci unul şi acelaşi Hristos, Dumnezeu şi om; acelaşi
necreat şi creat, acelaşi neschimbat şi nesupus suferinţei, acelaşi schimbat şi supus suferinţei; acelaşi şi egal cu, şi
mai mic decât Tatăl; acelaşi născut din Tatăl înainte de veci, acelaşi născut în timp din mamă, Dumnezeu desăvârşit,
Om desăvârşit. Ca Dumnezeu, are absolută Dumnezeire, ca Om, deplină umanitate. Deplină umanitate
zic, care adică are, în acelaşi timp, suflet şi trup, însă trup adevărat ca al nostru, primit de la mamă; iar sufletul dotat
cu inteligenţă şi având facultatea de a gândi şi raţiona. Deci în Hristos este Cuvântul, sufletul şi trupul, însă toate
acestea sunt un singur Hristos, un singur Fiu al lui Dumnezeu şi un singur Mântuitor şi Răscumpărător al nostru.
Unul singur, nu prin nu ştiu ce amestec stricăcios din Dumnezeu şi omenire, ci printr-o unitate neştirbită şi unică în
felul ei a persoanei.
Căci această unire nu a prefăcut şi schimbat pe una în alta aceasta este greşeala arienilor -, ci mai degrabă astfel
le-a îmbinat pe amândouă laolaltă încât, rămânând totdeauna în Hristos, caracterul unic al uneia şi aceleiaşi
persoane, se menţine în veci şi proprietatea fiecărei naturi. Datorită acestui fapt, desigur, Dumnezeu nu începe
niciodată să devină trup şi niciodată trupul nu încetează să fie trup. Lucrul acesta este demonstrat şi prin exemplul
condiţiei umane. Căci nu numai în prezent, dar şi în viitor, orice om va fi alcătuit din suflet şi trup, totuşi niciodată
nici trupul nu se va schimba în suflet, nici sufletul în trup. însă, de vreme ce orice om urmează să trăiască fără
sfârşit, în fiecare în mod necesar va dura fără sfârşit deosebirea dintre ambele substanţe. La fel şi în Hristos, fiecărei
dintre cele două substanţe trebuie să i se păstreze proprietatea, totuşi fără atingerea umanităţii.
XIV
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om adevărat, nu aparent
însă când rostim mai des cuvântul „persoană" şi zicem că Dumnezeu S-a făcut om „în persoană", trebuie să ne
îngrijim foarte mult ca nu cumva să părem a spune că Dumnezeu Cuvântul a primit însuşirile firii noastre pur şi
simplu imitând faptele noastre şi că tot ceea ce aparţine felului de viaţă omenesc
97
a săvârşit ca om aparent, nu ca unul adevărat, după cum se întâmplă de obicei la teatru, unde un actor reprezintă în
scurt timp mai multe personaje, fără ca el să fie vreunul din ele. Căci, ori de câte ori este asumată imitarea unei
acţiuni străine, asa sunt redate funcţiile şi faptele altora, încât interpreţii nu sunt aceia pe care îi interpretează. într-
adevăr ca să ne folosim de nişte exemple de la serbările păgâne şi de la manihei -, când un actor tragic joacă un rol
de preot sau de rege, el nu este nici preot, nici rege. Căci odată terminată piesa, încetează în acelaşi timp şi
personajul pe care şi l-a asumat actorul. însă departe de noi o astfel de batjocură nelegiuită şi criminală! Nebunia
aceasta să rămână maniheilor care, ca nişte propovăduitori de năluci, afirmă că Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu
însuşi, nu a fost o persoană omenească după substanţă, ci a simulat-o printr-o viaţă şi fapte aparente. însă dreapta
credinţă afirmă că Fiul lui Dumnezeu astfel S-a făcut om, încât natura noastră nu a primit-o în mod întâmplător şi
înşelător, ci cu adevărat şi în realitate, nu în aparenţă, iar faptele omeneşti nu le-a imitat ca pe ceva străin, ci,
dimpotrivă, le săvârşea ca pe ale sale proprii, şi absolut tot ce reprezenta chiar era; după cum şi noi, în faptul că
vorbim, gândim, trăim, subzistăm, nu imităm oamenii, ci suntem oameni. Căci nici Petru şi loan, ca să-i numesc mai
ales pe ei, nu erau oameni prin imitare, ci printr-o existenţă reală. Nici Pavel nu se prefăcea că este apostol şi nu
juca rolul lui Pavel, ci era apostol şi rămâne Pavel în mod neschimbat. Tot astfel şi Dumnezeu Cuvântul, luând trup
şi posedându-l, vorbind, lucrând, suferind cu trupul, totuşi fără vreo stricăciune a naturii Sale dumnezeieşti -, a
binevoit să facă toate acestea nu pentru a imita un om desăvârşit sau pentru a-l simula, ci pentru a-l prezenta vederii,
încât El nu numai că părea sau era socotit adevărat, dar chiar era şi rămânea ca atare. Aşadar, precum sufletul unit
cu trupul, totuşi netransformat în trup, nu îl imită pe om, ci este om, şi om nu în aparenţă, ci în mod substanţial, tot
astfel şi Dumnezeu Cuvântul, unindu-Se cu omul fără nici o schimbare din partea Sa, S-a făcut Om nu prin
amestecare,
nu prin imitare, ci prin substanţă. Prin urmare, să respingem cu totul acel fel de a înţelege „persoana" ca asumată
printr-o imitare prefăcută, când întotdeauna altul eşti şi altceva simulezi, când interpretul nu este niciodată acela pe
care îl interpretează. Aşadar, departe de noi ideea că Dumnezeu Cuvântul a primit persoana unui om în acest chip
înşelător, ci mai degrabă să credem că, rămânându-I substanţa neschimbată şi primind în Sine natura unui om
desăvârşit, El însuşi S-a făcut Trup, El însuşi a devenit o persoană omenească nu simulată, ci adevărată, nu imitată,
ci substanţială, în sfârşit nu una care înceta odată cu terminarea acţiunii, ci care rămânea pentru totdeauna în
substanţă.
XV
Hristos a fost o singură persoană chiar din momentul zămislirii în sânul Fecioarei
Aşadar, unitatea aceasta de persoană nu s-a realizat şi desăvârşit nicidecum după naşterea din Fecioară, ci chiar
în sânul Fecioarei. întru adevăr, noi trebuie să fim foarte atenţi ca să-L mărturisim pe Hristos nu numai unul, ci chiar
că întotdeauna a fost unul, deoarece ar fi fost o blasfemie de nesuportat ca, deşi recunoşti că acum Acesta este unul,
totuşi să susţii cu tărie că altădată nu a fost unul, ci doi; unul după botez, doi în momentul naşterii. Această
groaznică nelegiuire, desigur, nu o putem evita altfel decât mărturisind că omul a fost unit cu Dumnezeu în unitatea
persoanei nu după înălţare, nici după înviere, nici după botez, ci chiar în mamă, chiar în sânul ei, ba chiar, în sfârşit,
la zămislirea Sa feciorelnică. Pe temeiul acestei unităţi a persoanei, cele ce aparţin lui Dumnezeu sunt puse pe
seama omului, iar cele proprii omului sunt atribuite lui Dumnezeu. Căci aşa se explică de ce Scriptura spune, pe de
o parte că, Fiul Omului S-a pogorât din cer57, iar pe de altă parte, că
57
C. In 3,13.
Domnul măririi a fost răstignit pe pământ58. Tot aşa se explică de ce se spune că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a
fost făcut59, însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu a fost împlinită, însăşi ştiinţa Sa a fost creată, cu toate că numai
Trupul Domnului a fost făcut, numai Trupul Domnului a fost creat, aşa cum la prooroci s-a spus că mâinile şi
picioarele Sale au fost străpunse60.
în urma acestei unităţi de persoană, spun eu, s-a întâmplat, pe temeiul unui mister asemănător, şi acel fapt ca,
deoarece trupul Cuvântului S-a născut din mamă neprihănită, chiar naşterea lui Dumnezeu Cuvântul să fie crezută
perfect corespunzătoare dreptei credinţe, pe când tăgăduirea ei ar fi o mare nelegiuire. Aşa stând lucrurile, departe
de oricine încercarea de a o păgubi pe Sfânta Maria de binecuvântările harului dumnezeiesc şi de o mărire
deosebită. Căci printr-un dar deosebit al Domnului şi Dumnezeului nostru, al Fiului ei însă, ea trebuie să fie
proclamată, întru totul după adevăr şi preafericind-o, drept Născătoare de Dumnezeu - 0£OTOKO;, Născătoare de
Dumnezeu. însă nu cum şi-o închipuie o nelegiuită erezie, care susţine că ea trebuie numită Maica lui Dumnezeu cu
simplu titlu onorific, deoarece de bună seamă a născut pe omul care apoi a devenit Dumnezeu, aşa cum pe o femeie
o numim mama unui preot sau episcop, ci a unui om care mai târziu a devenit preot sau episcop. Nu în felul acesta,
zic eu, este Sfânta Maria Născătoare de Dumnezeu, ci mai ales pentru că aşa după cum s-a spus mai înainte chiar în
sfinţitul ei pântece s-a săvârşit acea preasfântă taină, prin care, datorită unei unităţi de persoane speciale şi unice,
după cum Cuvântul în trup este trup, la fel şi omul este Dumnezeu în Dumnezeu.
58
Cf. I Cor. 2, 8.
59
Cf. In 1,14.
“C.Ps. 21,18.
XVI
Recapitularea rătăcirilor lui Fotin, Apolinarie şi Nestorie, confruntate cu învăţătura Bisericii drept-credincioase
Acum însă, pentru împrospătarea memoriei noastre, să repetăm cât mai pe scurt şi concis toate cele spuse mai
înainte despre amintitele erezii şi despre dreapta credinţă, pentru ca, evident, prin repetiţie să fie mai bine înţelese şi
în acelaşi timp, odată întipărite, să fie păstrate mai puternic.
Aşadar, anatema lui Fotin, care nu primeşte deplinătatea Treimii şi pe Hristos îl declară simplu om. Anatema lui
Apolinarie, care afirmă în Hristos o transformare şi, prin aceasta, o stricăciune a Dumnezeirii anulându-i calitatea de
om deplin. Anatema lui Nestorie, care, negând că Dumnezeu S-a născut din Fecioara, susţine că au fost doi Hristoşi
şi, lepădând credinţa în Treime, introduce o Cvaternitate. însă ferice de Biserica Universală, care cinsteşte un
Dumnezeu în deplinătatea Treimii şi tot astfel egalitatea Treimii într-o Dumnezeire unică, încât nici unitatea
substanţei nu confundă caracterul propriu al persoanelor, nici deosebirea persoanelor Treimii nu rupe unitatea
Dumnezeirii. Ferice de Biserică, zic eu, care crede că în Hristos sunt două substanţe adevărate şi desăvârşite, însă o
singură persoană, aşa încât nici deosebirea firilor nu împarte unitatea persoanei, nici unitatea persoanei nu încurcă
deosebirea substanţelor. Ferice de Biserică, zic, care, pentru a arăta că este şi a fost întotdeauna un singur Hristos,
învaţă că omul a fost unit cu Dumnezeu nu după naştere, ci chiar în sânul mamei. Ferice de Biserică, spun, care
gândeşte că Dumnezeu S-a făcut om nu prin schimbarea naturii, ci în chip de persoană, însă nu o persoană aparentă
şi trecătoare, ci substanţială şi permanentă. Ferice de Biserică, zic, care declară că această unitate de persoană are
atâta putere încât din pricina ei, printr-o minunată şi negrăită taină, omului ea îi atribuie cele dumnezeieşti si, în
acelaşi
timp, lui Dumnezeu cele omeneşti. Căci pe temeiul acestei unităţi de persoană, pe de o parte, ea nu tăgăduieşte că
omul, potrivit naturii dumnezeieşti, a coborât din cer, iar pe de altă parte, crede că Dumnezeu, potrivit naturii
omeneşti, S-a născut pe pământ, a pătimit şi a fost răstignit. în sfârşit, din pricina aceleiaşi unităti, ea mărturiseşte că
omul este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Fiul Fecioarei. Aşadar, fericită şi venerabilă mărturisire, binecuvântată şi
preasfântă şi întru totul vrednică de comparat cu acea sublimă cântare de laudă a îngerilor care, printr-o întreit sfântă
cântare, preamăresc pe unicul Domn Dumnezeu. Căci Biserica mai ales de aceea vesteşte cu tărie unitatea lui
Hristos, ca să nu depăşească misterul Treimii. Acestea fie spuse ca o digresiune. Altă dată, dacă vrea Dumnezeu, va
trebui să le tratăm şi să le explicăm mai amănunţit. Acum să ne întoarcem la subiectul principal.
XVII
Origen, prin rătăcirile sale, a fost o mare ispită pentru drept-credincioşi
Spuneam, aşadar, mai sus, că în Biserica lui Dumnezeu greşeala unui învăţător este ispită pentru popor; şi cu
atât mai mare este ispita, cu cât mai învăţat este acela care greşeşte. Arătam aceasta cu mărturii din Scriptură, apoi
cu exemple din istoria Bisericii, amintind, desigur, pe acei bărbaţi care, după ce câtva timp au fost socotiţi drept-
credincioşi, în cele din urmă fie au căzut într-o sectă străină sau ei înşişi şi-au întemeiat o erezie personală. Fără
îndoială, este o problemă de seamă, de folos să fie cunoscută şi a cărei reînnoită cercetare este necesară; problemă
pe care necontenit suntem datori să o lămurim prin exemple importante şi să o întipărim în suflete, pentru ca toţi cei
cu adevărat drept-credincioşi să ştie că trebuie să-i primească pe
învăţători împreună cu Biserica, nu să părăsească credinţa Bisericii împreună cu învăţătorii.
Deşi în acest fel de ispită pe mulţi am putea să-i cităm, socotesc totuşi că aproape nimeni nu poate fi comparat
cu Origen în privinţa ispitei provocate. Căci în omul acesta s-au găsit daruri atât de multe, atât de strălucite, atât de
rare, atât de minunate, încât la început oricine putea uşor socoti că trebuie să se încreadă în toate afirmaţiile lui.
Pentru că, dacă felul de viată aduce cuiva prestigiu, el a fost de o mare suferinţă, de o mare castitate, răbdare şi
perseverenţă. Căci, dacă este vorba de neam sau cultură, cine este mai nobil decât el, care în primul rând s-a născut
într-o casă căreia martiriul îi dăduse un renume si care apoi, pentru Hristos, lipsit nu numai de tată, ci chiar de orice
mijloace materiale, atât s-a îmbunătăţit prin nevoinţele unei sfinte sărăcii, încât se spune adesea a suferit pentru
mărturisirea Domnului? însă acestea nu erau singurele lui calităţi, care toate după aceea aveau să devină ispită, ci el
dispunea de o mare putere a minţii, o minte atât de profundă, atât de ascuţită, atât de aleasă, încât aproape pe toţi îi
întrecea cu prea mult. Atât de strălucită îi era învăţătura şi întreaga cultură, încât din filosofia divină puţine lucruri
erau, iar din cea omenească aproape nici unul, pe care el să nu le fi aprofundat. Când lucrările sale ştiinţifice în
limba greacă îi îngăduiau, s-a ocupat şi cu studii ebraice. însă ce să spun de elocinţa sa, al cărei limbaj era atât de
încântător, atât de plăcut, atât de dulce, încât mi se pare că din gura lui nu au curs cuvinte, ci mai degrabă miere.
Câte chestiuni anevoie de lămurit nu le-a limpezit el prin forţa sa dialectică? Câte lucruri greu de rezolvat nu a făcut
el să pară foarte uşoare? Sau poate el şi-a sprijinit afirmaţiile numai pe o înlănţuire de argumente? Tocmai
dimpotrivă, niciodată n-a existat un învăţător care să fi folosit mai multe citări din dumnezeiasca Lege. Sau, cred eu,
a scris puţin? Nimeni dintre muritori n-a scris mai mult, încât mi se pare că toate operele sale nu numai ca nu pot fi
citite, dar nici măcar procurate. Şi, ca să nu îi lipsească nici un mijloc al ştiinţei, a avut şi zile din belşug. Dar poate
nu a fost destul de norocos în privinţa ucenicilor săi? Cine,
oare, a fost cândva mai norocos? Căci de la sânul lui au ieşit nenumăraţi învăţători, mulţime de preoţi, mărturisitori
şi martiri, în sfârşit, cine ar putea să descrie de câtă admiraţie s-a bucurat, cât de mare i-a fost faima, cât de mare
popularitatea? Oare care om, ceva mai râvnitor în ale religiei, nu a alergat la el, din părţile cele mai îndepărtate ale
lumii? Care creştin nu l-a venerat aproape ca pe un profet, care filosof nu l-a cinstit ca pe profesorul său? Iar cât de
mult a fost respectat nu numai de simpli particulari, ci chiar de puterea imperială, atestă istoria, care relatează că
mama împăratului Alexandru l-a invitat la sine, fără îndoială pentru cereasca înţelepciune cu care era dăruit şi pe
care ea o iubea cu înflăcărare. O mărturie similară o oferă chiar scrisoarea lui pe care, cu autoritatea de dascăl
creştin, a trimis-o împăratului Filip, cel dintâi împărat roman care a fost creştin. Cât despre ştiinţa sa de necrezut,
dacă cineva nu ne dă nouă crezare, fiindcă aducem o mărturie creştină, cel puţin să accepte asigurarea filosofilor,
care este o recunoaştere din partea păgânilor. Căci spune acel necredincios Porfir că, provocat de faima acestuia, a
pornit la Alexandria fiind aproape copil, unde l-a văzut deja bătrân şi în adevăr ca pe un bărbat mare şi vestit, care
zidise cetatea întregii ştiinţe. Mai degrabă ar trece ziua decât aş putea eu să enumăr măcar în cea mai mică parte
calităţile excepţionale ale acestui om. însă toate acestea slujeau nu numai faimei religiei, ci şi agravării ispitei. Căci,
oare, câţi oameni şi care va fi fost acela? puteau să se lipsească aşa de uşor de un bărbat de o inteligenţă atât de
mare, de o erudiţie atât de vastă, înzestrat cu atâta farmec şi să nu folosească mai degrabă maxima aceea că:
„Preferă să greşească cu Origen, decât să aibă dreptate cu alţii". Şi ce aş putea să spun mai mult? Lucrurile au ajuns
până acolo că ispita, pornind de la o personalitate atât de înaltă, de la un dascăl atât de renumit, de la un profet atât
de mare, ispită nu simplă omenească, ci, cum a arătat sfârşitul, extrem de primejdioasă, pe foarte mulţi i-a abătut de
la puritatea credinţei. De aceea Origen acesta, atât de mare şi vestit, deoarece abuzează prea semeţ de harul lui
Dumnezeu, fiindcă se lasă peste măsură dus de geniul său şi se încrede prea mult în el
nsuşi, deoarece preţuieşte puţin vechea simplitate a religiei creşune, întrucât îndrăzneşte să spună că el ştie mai mult
decât toţi, pentru că, nesocotind tradiţiile bisericeşti şi învăţăturile celor vechi, interpretează într-un fel nou unele
pasaje din Sfânta Scriptură, s-a făcut vinovat încât şi despre el să se spună Bisericii lui Dumnezeu: „Dacă se va
ridica în mijlocul tău prooroc", şi puţin mai departe: „Să nu asculţi cuvintele proo-rocului aceluia", şi la fel: „Căci
vă ispiteşte pe voi Domnul Dumnezeul vostru dacă-L iubiti sau nu"61.
într-adevăr, nu o simplă ispită, ci una chiar mare era aceea ca, pe nesimţite şi puţin câte puţin, Biserica
încredinţată lui şi care ţinea la el din admiraţie pentru geniul, ştiinţa, elocinţa, purtarea şi farmecul lui personal
deodată să treacă de la vechea religie la o nouă învăţătură păgână, întrucât ea nu bănuia nimic, nu se temea de nimic
în privinţa lui. Dar, va spune cineva, cărţile lui Origen au fost falsificate. Nu mă opun, ba chiar prefer să fi fost aşa.
Căci aceasta, s-a spus şi s-a scris de către unii, nu numai drept-credincioşi, ci chiar eretici. Acum însă trebuie să
luăm aminte că, chiar dacă el nu le-a scris, cărţile răspândite sub numele lui totuşi produc o mare ispită. Acestea,
pline de numeroase săgeţi ale blasfemiei, sunt citite şi gustate nu ca ale altuia, ci ca ale lui, încăt chiar dacă nu a fost
intenţia lui Origen să dea naştere la vreo rătăcire, totuşi autoritatea lui Origen pare să aibă puterea de a determina pe
cineva să greşească.
XVIII
Exemplul lui Tertulian
Şi cu Tertulian lucrurile stau la fel. Deoarece, precum pe Origen la greci, aşa şi pe acesta la latini trebuie să-l
socotim, fără a mai sta la îndoială, cel dintâi dintre ai noştri. întru adevăr, cine a fost mai erudit decât bărbatul
acesta? Cine a fost mai iscusit în
61
Deut. 13,1-3.
cele dumnezeieşti şi omeneşti? Desigur, cu o minte uimitor de largă, a îmbrăţişat toată filosofia şi toate şcolile
filosofice, fondatorii şi partizanii şcolilor şi toate sistemele lor, întreaga varietate a evenimentelor istorice şi a
preocupărilor ştiinţifice. Oare nu a strălucit el printr-o inteligenţă atât de profundă şi vehementă, încât aproape tot ce
şi-a propus să cucerească a pătruns cu agerimea sa ori a zdrobit cu profunzimea combaterii sale? Mai departe, în
fine, cine ar putea să descrie calităţile vorbirii sale, în care se găseşte nu ştiu ce forţă irezistibilă de argumentare,
încât pe cei pe care nu a putut să-i convingă îi constrânge să fie de acord cu el? în vorbirea lui se găsesc aproape tot
atâtea idei câte cuvinte; câte propoziţii, atâtea victorii. Ştiu aceasta Marcion, Apelles, Praxeas, Hermogen, iudeii,
păgânii, gnosticii si ceilalţi, ale căror blasfemii le-a nimicit, ca si cu nişte trăsnete, cu greutatea scrierilor sale multe
şi importante. Totuşi şi acesta, până la urmă, acest Tertulian, zic, puţin legat de învăţătura adevărată, adică de
credinţa veche si universală, si mult mai elocvent decât fericit, schimbându-şi apoi ideile, a făcut în cele din urmă
ceea ce scria într-un loc despre el fericitul mărturisitor Ilarie 62: „Prin rătăcirea care a urmat, a lipsit de autoritate
scrierile sale vrednice de laudă". Şi el a fost în Biserică o mare ispită. Dar despre el nu voi vorbi mai mult. Voi
aminti numai că Tertulian, sprijinind împotriva poruncii lui Moise proaspetele aiureli ale lui Montan ivite în
Biserică şi considerând profeţii adevărate visele nebune ale unor femei smintite cu privire la o nouă dogmă, s-a
făcut vinovat astfel încât şi despre el şi scrierile lui să se spună: „De se va ridica din mijlocul tău prooroc", şi îndată
după aceea: „Să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia". De ce? „Pentru că, spune el, vă ispiteşte Domnul
Dumnezeul vostru dacă-L iubiţi sau nu"63.
“Ilarie, Comm. in Mattheum V, 1, PL 9, col. 943.
“Deut. 13,1-3.
XIX
Scurtă concluzie a celor spuse mai înainte
Aşadar, din atât de multe şi mari exemple, şi pe deasupra şi din celelalte de acest fel, atât de mari, luate din
întâmplările bisericeşti, trebuie să observăm şi, potrivit poruncilor Deuteronomului, să vedem mai clar decât lumina
zilei că, dacă vreodată un învăţător s-ar abate de la credinţă, Providenţa divină îngăduie să se întâmple aceasta spre
ispitirea noastră, dacă-L iubim noi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul nostru sau nu!
XX
La ivirea unei noi erezii se curăţă grâul de pleavă
Asa stând lucrurile, acela este creştin adevărat si autentic, ii
care iubeşte adevărul lui Dumnezeu, Biserica „Trupul lui Hristos", care nu pune nimic mai presus de dumnezeiasca
religie şi de dreapta credinţă, nici autoritatea, nici prietenia, nici geniul, nici elocinţa, nici filosofia vreunui om,
[acela este creştin adevărat care] nesocotind toate acestea, legat de credinţă puternic şi de neclintit, care se hotărăşte
să păstreze şi să creadă numai ceea ce a cunoscut că a păstrat Biserica drept-credincioasă în mod universal din
vechime; însă tot ce vede apoi că se introduce de un singur om, în afara tuturor sau împotriva tuturor sfinţilor o
doctrină nouă si nemaiauzită el îsi dă seama că nu, i i
are nici o legătură cu religia, ci mai degrabă cu ispita, instruit fiind mai ales de cuvintele Sfântului Apostol Pa vel.
Iată deci ce scrie el în Epistola întâi către Corinteni: „Căci trebuie să fie între voi eresuri, ca să se încredinţeze între
voi cei încercaţi"64. Ca şi cum ar zice: Pentru aceasta nu sunt nimiciţi întemeietorii ereziilor,
64
1 Cor. 11,19.
ca să se vădească cei încercaţi, adică spre a se arăta fiecare cât de puternic şi fidel şi neclintit este în iubirea pentru
dreapta credinţă. Şi de fapt, când apare câte o inovaţie, imediat se observă greutatea boabelor de grâu şi uşurinţa
plevei. Atunci fără mare osteneală este alungat de pe arie tot ce nu este reţinut pe ea de o oarecare greutate. Căci
unii zboară îndată de acolo; alţii însă, numai scuturaţi, se tem să nu piară şi, în acelaşi timp, se ruşinează să se
întoarcă răniţi, pe jumătate morţi şi pe jumătate vii, deoarece ei doar atâta cantitate de otravă au înghiţit, că nici nu
ucide, nici nu se poate mistui; nici nu-i sileşte să moară, nici nu îi lasă să trăiască. Ce stare vrednică de milă! De ce
griji sunt frământaţi! De ce furtuni sunt hărţuiţi! Căci ba sunt târâţi de rătăcirea năvalnică unde îi duce vântul; ba,
după ce şi-au revenit, sunt aruncaţi înapoi ca nişte valuri contrarii; ba dintr-o îndrăzneală nesocotită aprobă lucruri
ce par nesigure, ba din pricina unei temeri absurde se sperie şi de ceea ce este sigur, nehotărâţi încotro să meargă, pe
unde să revină, ce să dorească, de ce să fugă, ce să păstreze, ce să respingă. Desigur, zbuciumul acesta al unei inimi
îndoielnice şi prea şovăitoare este pentru ei, dacă se pricep, leacul îndurării lui Dumnezeu. Pentru aceasta, în afara
portului atât de sigur al dreptei credinţe sunt zgâlţâiţi şi biciuiţi şi aproape răpuşi de felurite furtuni ale gândurilor,
pentru ca să se strângă pânzele întinse spre larg ale minţii lor trufaşe pe care, spre nenorocirea lor, le expuseseră
vânturilor înnoirilor, şi să se întoarcă la limanul cu totul sigur al blândei si bunei lor maici si să rămână acolo, si mai
întâi să verse valurile acelea amare şi tulburi ale rătăcirilor, ca apoi să poată bea din izvoarele de apă vie şi
săltătoare. Spre binele lor să se dezveţe de ceea ce învăţaseră spre nenorocirea lor şi din toată învăţătura Bisericii,
ceea ce poate fi înţeles cu mintea să înţeleagă, iar ceea ce nu poate fi înţeles să creadă!
XXI
Sfântul Apostol Pavel condamnă învăţăturile noi
Pentru că situaţia este aceasta, iară şi iară depănând şi cumpănind în mintea mea aceleaşi lucruri, nu mă pot mira
pe deplin de atâta nebunie din partea unor oameni, de atâta necredinţă a minţii lor orbite, în sfârşit, de atâta poftă de
a se rătăci, încât nu sunt mulţumiţi cu regula de credinţă transmisă şi primită din vechime, ci, zi de zi, aleargă după
noutăţi şi iarăşi noutăţi, şi ard întotdeauna de dorinţa de a adăuga ceva religiei, de a schimba, de a scoate ceva din
ea, ca şi când nu ar fi învăţătură cerească care este îndestul că a fost descoperită -, ci o rânduială pământească, care
nu poate fi dusă altfel la desăvârşire, decât numai printr-o continuă îmbunătăţire, ba, mai degrabă, prin critică, deşi
dumnezeieştii prooroci strigă: „Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi" 65 şi: „Să nu judeci mai
presus de cel ce judecă"66, sau şi acel cuvânt al apostolului, prin care toate înnoirile criminale ale oricăror erezii au
fost si trebuie să fie necontenit retezate, ca de o sabie duhovnicească: „O, Timotei, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat,
depărtându-te de nelegiuitele înnoiri de cuvinte şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe care unii mărturisind-o, au
rătăcit de la credinţă"67. Şi după aceasta se mai găsesc unii oameni cu o înfăţişare aşa de aspră şi învechită, cu atâta
neruşinare ca fierul nicovalei, cu atâta îndărătnicite tare ca oţelul, că nu cedează sub marea masă a cereştilor
cuvinte, nu sunt copleşiţi de atâta greutate, nu sunt striviţi de nişte ciocane aşa de năpraznice, nu sunt fărâmiţaţi de
nişte fulgere aşa de grozave? „Depărtează-te, zice, de nelegiuitele înnoiri de cuvinte". N-a zis: „De vechile
învăţături", nu a zis „de părerile străbunilor"; ba, dimpotrivă, a arătat lămurit ce urmăreşte. Căci dacă trebuie evitată
înnoirea, atunci trebuie păstrată vechimea; şi dacă înnoirea este nelegiuită,
65
Pilde 22, 28.
“înţ. Sir. 8,14.
67
I Tim. 6,20-21.
atunci învăţăturile străbune sunt sfinţite. „Depărtează-te", zice, „şi de împotrivirile şiinţei mincinoase". Intr-adevăr,
numele de stiintă mincinoasă se referă la învăţăturile ereticilor, chiar dacă neştiinţa se împopoţonează cu denumirea
de ştiinţă, negura cu cea de seninătate, întunericul cu cea de lumină. „Pe care, zice, unii mărturisind-o, au rătăcit de
la credinţă". Ce altceva au mărturisit, decât nu ştiu ce învăţătură nouă si necunoscută? Căci să-i ascultăm pe aceştia
cum spun: „Veniţi voi, neînţelepţilor şi nenorociţilor, care de obicei vă numiţi drept-credincioşi, şi învăţaţi
adevărata credinţă, pe care nimeni în afară de noi nu o pricepe, care multe veacuri mai înainte a fost necunoscută, de
curând însă a fost descoperită şi scoasă la lumină. însă învăţaţi-o pe furiş, în taină, vă va încânta". Şi la fel mai spun
ei: „Şi după ce o veţi învăţa, propovăduiţi-o în ascuns, ca să nu audă lumea, să nu ştie Biserica. Deoarece pentru
puţini oameni este îngăduit să pătrundă taina unui secret atât de mare". Oare, nu avem aici cuvintele acelei
curtezane, care în Pildele lui Solomon cheamă la ea pe trecătorii care îşi văd de drumul lor? „Cine zice este
neînţelept, să intre la mine"68. însă pe cei nevoiaşi la minte îi îndeamnă spunând: „Apa furată e mai plăcută şi pâinea
tăinuită are gust mai bun"69. Şi ce mai urmează? „însă acela nu ştie că fiii pământului la ea pier."70 Cine sunt acei fii
ai pământului? Ne lămureşte apostolul: „Cei ce au rătăcit de la credinţă".
XXII
Continuarea aceluiaşi subiect
însă merită osteneala să cercetăm şi mai cu grijă pasajul acela întreg al apostolului: „O, Timotei, zice, păzeşte
ceea ce ţi
68
Pilde 9, 16.
69
Pilde 9,17.
70
Pilde 9,18.
s-a încredinţat, depărtându-te de nelegiuitele înnoiri de cuvinte"71. Această exclamaţie, „o", este totodată semnul
preştiinţei şi iubirii sale. Căci el prevedea că vor fi rătăciri, de care era chiar mai înainte îndurerat. Cine altul este
Timotei în vremea noastră, decât în general întreaga Biserică sau în special întregul corp al întâistătătorilor ei, care
trebuie să cunoască ei înşişi în întregime ştiinţa curată a cinstirii lui Dumnezeu şi să o răspândească şi altora? Ce
înseamnă: „Păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat"? Păzeşte de hoţi, de duşmani, ca nu cumva, când dorm oamenii, ei să
semene neghina peste sămânţa cea bună de grâu pe care a semănat-o Fiul Omului în ţarina Sa 72. „Păzeşte, zice, ceea
ce ţi s-a încredinţat". Ce înseamnă: „Ceea ce ţi s-a încredinţat"? Adică ceea ce ţi s-a dat în seamă, nu ceea ce ai
descoperit tu; ceea ce ai primit, nu ceea ce ai născocit tu; nu o chestiune de inteligenţă, ci de doctrină; nu de opinie
proprie, ci de tradiţie generală; ceva transmis ţie, nu dat la iveală de tine; pentru care nu trebuie să fii autor, ci numai
păzitor; nu fondator, ci partizan; nu un lucru pe care îl conduci, ci pe care îl urmezi. „Păstrează, zice, ceea ce ţi s-a
încredinţat!" Talantul73 dreptei credinţe păstrează-l neştirbit şi fără cusur. Ceea ce ţi s-a încredinţat, aceasta să
rămână la tine, aceasta să se transmiţi mai departe. Aur ai primit, aur să dai la rândul tău! Nu vreau să-mi pui unele
în locul altora: în locul aurului nu vreau să-mi strecori, fără ruşine, plumb sau, cu gând de înşelăciune, aramă. Nu
vreau aparenţa aurului, ci aur autentic. O, Timotei, o, ierarhule, o, tâlcuitorule al Scripturilor, o, învăţătorule, dacă
darul lui Dumnezeu te-a făcut potrivit spre aceasta, prin inteligenţă, prin experienţă, prin învăţătură, să fii un
Beţaleel74 al tabernaculului duhovnicesc. Şlefuieşte preţioasele pietre ale dumnezeieştii dogme; potriveşte-le cu
credincioşie, aranjează-le cu
71
ITim. 6, 20.
72
Cf. Mt. 13, 24 ş.u.
73
Cf. Mt. 15,15.
74
Cf. leş. 31, 2-11.
înţelepciune, adaugă-le strălucire, farmec, frumuseţe. Prin explicaţia ta, cele ce mai înainte erau crezute mai confuz
sunt înţelese mai clar. Mulţumită ţie, urmaşii se fericesc că pricep ceea ce străbunii cinsteau fără să fi înţeles. Totuşi
învaţă şi pe alţii aceleaşi lucruri pe care le-ai învăţat tu, încât, când spui ceva într-un fel nou, să nu spui totuşi lucruri
noi!
XXIII în ce măsură se poate vorbi de un progres al dogmei
Dar poate că cineva are să spună: „Oare în Biserica lui Hristos nu va avea loc nici un progres al religiei?"75.
Desigur, va avea loc, şi chiar unul foarte mare. Căci cine este aşa de invidios şi cu ură împotriva lui Dumnezeu,
ca să încerce a împiedica acest lucru? Totuşi aşa să decurgă, încât pentru credinţă progresul acesta să fie progres, iar
nu schimbare. Căci prin progres se înţelege ca un lucru să fie sporit în sine, pe când schimbarea este transformarea
unui lucru în altul. De aceea, se cade să crească şi să progreseze mult şi puternic cunoaşterea, ştiinţa, înţelepciunea,
atât a fiecăruia în parte, cât şi a tuturor, atât aceea a unui singur om, cât şi a Bisericii întregi, potrivit treptelor vârstei
şi a timpurilor, însă exclusive în felul lor, adică în aceeaşi dogmă, în acelaşi sens, în aceeaşi părere. Religia
sufletelor să imite felul de a se dezvolta al trupurilor. Acestea cu anii îşi dezvoltă şi îşi întind membrele, totuşi
rămân aceleaşi care erau. Există o mare deosebire între înflorirea copilăriei şi maturitatea bătrâneţii; însă, cu toate
acestea, bătrânii sunt tot aceia care au fost tineri. Asa că, oricât s-ar schimba statura şi înfăţişarea unui om, natura lui
rămâne însă una şi aceeaşi, persoana una şi aceeaşi. Mici sunt membrele sugarilor, mari ale tinerilor, totuşi ele sunt
aceleaşi. Câte membre avea
75
Religionis, „cunoaşterea lui Dumnezeu".
copilul, tot atâtea are şi bărbatul, şi dacă cumva sunt unele care apar în vârstă mai matură, ele deja au fost create în
chip de germene, încât după aceea la bătrâni nimic nu iese la iveală care să nu fi fost în stare ascunsă la copii. De
aceea nu mai este îndoială că aceasta este regula legitimă şi dreaptă a progresului, aceasta este ordinea precisă şi
foarte frumoasă a creşterii, când numărul anilor dezvoltă la cei ce devin mai bătrâni numai acele părţi şi forme pe
care înţelepciunea Creatorului le schiţase la copil. Este cert faptul că, dacă înfăţişarea omului s-ar schimba în
continuare într-o plăsmuire străină de specia sa sau, în orice caz, i s-ar adăuga sau scădea ceva din numărul
membrelor, atunci întregul corp ar trebui să piară sau să devină monstrous sau, fără îndoială, sa fie slăbit. Tot aşa şi
dogma religiei creştine trebuie să urmeze aceste legi ale progresului, adică cu anii să se întărească, cu timpul să se
dezvolte, cu vârsta să atingă măreţia, totuşi să rămână nealterată şi neatinsă, şi prin toate dimensiunile părţilor ei şi,
ca să zicem aşa, prin toate mădularele şi simţurile ei proprii să fie deplină şi perfectă, căci ea nu trebuie să admită
nici o schimbare, să nu tolereze micşorare a proprietăţii ei, nici o variaţie în înţelegerea ei. De pildă: strămoşii noştri
în vechime au semănat în acest ogor al Bisericii sămânţa de grâu a credinţei. Ar fi prea nedrept şi nepotrivit ca noi,
urmaşii lor, să recoltăm în locul adevărului autentic produs de grâu rătăcirea apocrifă, zămislită de neghină.
Dimpotrivă, este drept şi corespunzător de vreme ce începutul şi sfârşitul nu trebuie să fie în dezacord ca noi să
culegem din holda de grâu curat a învăţăturii şi roada dogmei curate. în felul acesta, deşi în cursul vremii se
dezvoltă ceva din acea sămânţă primordială, apoi înfloreşte şi ajunge la coacere, nimic totuşi nu-i este îngăduit să se
schimbe din proprietatea seminţei. Cu toate că se adaugă aparenţă, formă şi caracter deosebit, totuşi natura fiecărei
specii să rămână aceeaşi. Aşadar, ferească Dumnezeu ca puieţii aceia de trandafiri ai gândirii drept-credincioase să
se preschimbe în scaieţi şi mărăcini! Ferească Dumnezeu, zic, ca în acest rai duhovnicesc din copăceii de scorţişoară
şi balsam
să se nască neghină şi mătrăgună! Prin urmare, tot ce s-a semănat în Biserica aceasta, care este ogorul lui
Dumnezeu, tot aceea să fie cultivat şi îngrijit prin hărnicia fiilor, tot aceea să înflorească şi să ajungă la maturitate,
tot aceea să progreseze şi să se desăvârşească. Căci este permis ca acele străvechi dogme ale filosofiei cereşti, cu
trecerea timpului, să fie dezvoltate mai departe, să fie şlefuite, poleite, dar este interzis să fie schimbate, interzis să
fie ciopârţite, să fie mutilate. Este îngăduit să primească limpezime, lumină, distincţie, însă trebuie să-şi păstreze
deplinătatea, particularitatea. Căci dacă o singură dată s-ar îngădui o astfel de cutezanţă din partea rătăcirii
nelegiuite, mi-e groază să spun cât de mare primejdie ar urma din aceasta, ca religia să fie distrusă, să fie nimicită.
Căci imediat părăsită orice parte a dogmei dreptei credinţe, după aceea va fi lepădată şi alta şi iarăşi alta, şi în
continuare când aceasta, când aceea, ca şi când lucrul acesta ar fi îndătinat şi legal. Şi apoi, dacă părţile au fost
respinse una câte una, ce altceva va urma decât ca şi întregul să fie respins la fel? Şi dacă, pe de altă parte, cele noi
vor începe să se amestece cu cele vechi, cele străine cu cele ale casei, cele necurate cu cele sfinte, atunci năravul
acesta urmează să se extindă peste tot, ca după aceea în Biserică să nu mai rămână nimic nestins, nimic nemicşorat,
nimic nepângărit, ci în continuare, ceea ce mai înainte fusese sanctuarul adevărului curat şi neştirbit să devină casă
de întâlnire a rătăcirilor ticăloase şi neruşinate. Dar îndurarea lui Dumnezeu să abată de la minţile » credincioşilor
săi această nelegiuire şi turbarea aceasta să aparţină numai nelegiuiţilor.
Biserica lui Hristos însă, păzitoare atentă şi prevăzătoare a dogmelor încredinţate ei, nu schimbă niciodată nimic
în ele, nimic nu scoate, nimic nu pune; nu taie ce este necesar, nu adaugă ce este de prisos; nu renunţă la ale sale,
nu-şi însuşeşte cele străine. Cu toată silinţa numai spre aceasta se străduieşte, ca vechile învăţături, dacă cumva au
fost schiţate şi începute, ea, printr-o fidelă şi înţeleaptă expunere, să se ocupe cu grijă de ele şi să le şlefuiască. Dacă
deja sunt într-o oarecare formă
şi clare, să le consolideze, să le întărească; dacă au fost confirmate şi definite, ea să le păstreze. în sfârşit, ce altceva
s-a silit ea să facă uneori prin hotărârile sinoadelor, decât ca tot ceea ce mai înainte era crezut pur şi simplu după
aceea să fie crezut mai exact; ceea ce mai înainte era cultivat cu totul în linişte după aceea să fie perfecţionat mai cu
grijă? Biserica Universală, zic eu, provocată de inovaţiile ereticilor, a obţinut întotdeauna prin hotărârile sinoadelor
aceasta şi nimic mai mult ca învăţătura, pe care o primise mai înainte de la strămoşi prin tradiţie, să o consemneze
apoi pentru urmaşi şi în documente scrise, cuprinzând mult în puţine cuvinte şi de cele mai multe ori, pentru o mai
clară înţelegere, redând printr-un nou cuvânt specific un sens al credinţei care nu era nou.
XXIV Continuarea tâlcuirii cuvintelor Sfântului Apostol Pavel
Dar să revenim la apostol: „O, Timotei, zice el, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de nelegiuitele
înnoiri de cuvinte"76. Depărtează-te, zice, ca de viperă, ca de scorpie, ca de vasilisc, ca nu cumva să te vatăme nu
numai prin atingere, dar chiar prin vederea şi răsuflarea lor. Ce înseamnă: a te depărta? „Cu unul ca acesta nici să nu
şedeţi la masă."77 Ce înseamnă: depărtează-te? „Dacă cineva vine la voi, şi nu aduce această învăţătură." 78 Care
învăţătură decât cea dreaptă şi universală care, datorită transmiterii nealterate a adevărului de-a lungul generaţiilor
succedate una câte una, rămâne una şi aceeaşi şi va rămâne fără sfârşit până în veci? Ce se mai spune apoi? „Să nu-l
primiţi în casă şi să nu-i ziceţi bun venit"79. Căci cel ce îi
76
ITim. 6, 20.
77
1 Cor. 5,11.
78
II In 10,11.
II In 10,11.
spune: „Bun venit!" se face părtaş la faptele lui cele rele. „Depărtează-te, zice, de nelegiuitele înnoiri de cuvinte."
Ce înseamnă „nelegiuite"? Cele ce nu au nimic sfânt, nimic pios, cele cu totul străine de altarele Bisericii, care este
templul lui Dumnezeu. „De nelegiuitele înnoiri de cuvinte", zice. înnoiri de cuvinte, adică înnoiri în dogme, în
lucruri, în păreri, înnoiri potrivnice vechimii şi trecutului. Dacă acestea ar fi primite, ar urma să fie vătămată
credinţa Sfinţilor Părinţi întreagă sau în mare măsură; ar trebui să se spună deschis că toţi credincioşii din toate
timpurile, toţi sfinţii, toţi cei curaţi, înfrânaţi, feciorelnici, toţi clericii, diaconi şi preoţi, atâtea mii de mărturisitori,
atâtea oşti de martiri, atât de multe si vestite oraşe si popoare, atâtea insule, provincii, regi, neamuri, în sfârşit
aproape întregul pământ, încorporat lui Hristos Care este Capul, timp de atâtea secole ar fi fost cuprinşi de neştiinţă,
ar fi rătăcit, ar fi hulit, nu ar fi ştiut să creadă.
„Depărtaţi-vă, zice, de nelegiuitele înnoiri de cuvinte", pe care drept-credincioşii nu s-au gândit niciodată să le
primească şi să le urmeze, ci numai ereticii. Şi, de fapt, ce erezie s-a ridicat vreodată altfel decât sub un anumit
nume, într-un anumit loc, într-un anumit timp? Cine a întemeiat vreodată o erezie fără să se fi desprins mai înainte
de unanimitatea adoptată de Biserica drept-credincioasă în mod universal şi din vechime? Că aşa stau lucrurile,
exemplele o dovedesc mai clar ca lumina zilei, într-adevăr, cine vreodată mai înainte de nelegiuitul acela de Pelagie
a îndrăznit să îi atribuie liberului arbitru atâta putere încât socotea că harul lui Dumnezeu nu este necesar pentru a-l
sprijini în cele bune în cursul fiecărei fapte? Cine înainte de monstruosul ucenic al acestuia, Celestius, a tăgăduit că
întregul neam omenesc este legat de vina neascultării lui Adam? Cine, înainte de nelegiuitul Arie, a îndrăznit să
sfâşie unitatea Treimii? Cine, înainte de ticălosul Sabelie, a cutezat să amestece Treimea Unităţii? Cine înainte de
preagroaznicul Novaţian a zis că Dumnezeu este crud, deoarece ar prefera mai degrabă pieirea muritorului, decât să
se întoarcă şi să fie viu. Cine, înainte de
Simon Magul, lovit de pedeapsa apostolului (de la care, printr-o scurgere neîntreruptă şi ascunsă, s-a revărsat acea
veche mlaştină de mârşăvii până la Priscilian, din zilele noastre), a cugetat să spună că Dumnezeu Creatorul este
autorul răului, adică al crimelor, al nelegiuirilor şi al ticăloşiilor noastre? Deoarece, afirmă el, Dumnezeu a creat cu
mâinile Sale natura omenească în aşa fel încât ea, dintr-o pornire proprie şi din imboldul unei voinţe fatal
determinate, nu poate nimic altceva decât să păcătuiască, pentru că, aţâţată şi aprinsă de furiile tuturor patimilor,
este târâtă de o necesară poftă în prăpastia tuturor ticăloşiilor. Nenumărate sunt exemplele de felul acesta, pe care
din dorinţa de scurtime le lăsăm la o parte. Totuşi din toate acestea se arată destul de clar că aproape la toate ereziile
există, ca să zicem aşa, acest obicei şi regulă, ca întotdeauna să îşi găsească bucuria în înnoirile nelegiuite, să
nesocotească hotărârile din vechime şi, prin obiecţiunile unei ştiinţe mincinoase, să se abată de la credinţă. însă
drept-credincioşii, din contră, au această calitate, de a păstra cele lăsate şi date lor în păstrare de Sfinţii Părinţi, de a
osândi nelegiuitele înnoiri şi, după cum am spus-o şi a repetat apostolul, să strige „anatema" „oricui propovăduieşte
altceva decât a fost primit"80.
XXV
Să fim cu atentie când ereticii citează din Sfânta Scriptură
Aici poate vă întrebaţi dacă şi ereticii se folosesc de mărturiile dumnezeieştii Scripturi. Fără îndoială se folosesc,
şi încă foarte mult. Căci poţi să îi vezi cum zboară prin toate scrierile Legii sfinte, prin cărţile lui Moise şi ale
Regilor, prin Psalmi, prin Apostoli, prin Evanghelii, prin Profeţi. Căci fie între ai lor, fie în faţa străinilor, fie în
particular, fie în public, fie în cuvântări
“Gal. 1,9.
sau în cărţi, la ospeţe sau în pieţele publice, aproape niciodată nu vorbesc ceva de la ei, fără să încerce a îmbrăca şi
cu cuvintele Scripturii. Citeşte cărticelele lui Pavel de Samosata, Priscilian, Eunomie, lovinian şi ale celorlalţi
ciumaţi; poţi să vezi în ele o îngrămădire uriaşă de exemple, că nu îi lăsată aproape nici o pagină care să nu fie
sulemenită şi colorată cu texte din Noul şi Vechiul Testament. Dar cu atât mai mult trebuie să ne ferim şi să ne
temem de ei, cu cât mai în taină se ascund sub umbra Legii divine. Căci ei ştiu că duhoarea lor nu are să placă
nimănui aşa repede, dacă este împrăştiată naturală şi fără amestecuri. Şi de aceea o stropesc oarecum cu mireasma
cuvântului ceresc, pentru ca aceluia care ar respinge uşor rătăcirea omenească să îi vină greu a nesocoti cuvintele
divine. Şi astfel ei, de obicei, se poartă ca oameni care, voind să dea copiilor un pahar cu medicament, mai întâi ung
cu miere marginea paharului, pentru ca vârsta naivă, gustând mai înainte dulceaţa, să nu se mai teamă de
amărăciune. De aceasta se îngrijesc şi cei care etichetează cu numele de „medicament" buruieni rele şi băuturi
vătămătoare, ca aproape nimeni, citind numele leacului scris deasupra, să nu presupună că este otravă. De aceea şi
Mântuitorul strigă: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haină de oaie, iar pe dinăuntru sunt lupi
răpitori"81. Ce înseamnă haină de oaie, dacă nu cuvintele proorocilor şi apostolilor, din care aceştia, oarecum cu o
nevinovăţie de oaie, au alcătuit un fel de blană pentru acel Miel fără prihană, Care ridică păcatele lumii? 82 Cine sunt
lupii răpitori, dacă nu învăţăturile sălbatice şi nebune ale ereticilor, care tot timpul atacă ţarcurile Bisericii şi sfâşie
turma lui Hristos în orice chip pot? însă spre a se furişa mai cu viclenie la oile neprevăzătoare, leapădă înfăţişarea de
lup, deşi cruzimea de lup rămâne, şi se înfăşoară în cuvintele Legii divine, ca într-un fel de piele de oaie, ca dacă
cineva simte mai întâi moliciunea lânii, să nu se mai teamă de ascuţişul dinţilor.
81
Mt. 7,15.
82
1 Pt. 1,19; Ini, 29.
însă ce spune Mântuitorul? „După roade îi veţi cunoaşte?" 83, adică: de îndată ce vor începe nu numai să citeze acele
cuvinte divine, ci să le şi explice, nu numai a jongla cu ele, ci chiar să le tâlcuiască; atunci va fi recunoscută acea
amărăciune, atunci va fi simtită acea acreală, acea turbare: atunci otrava cea nouă îsi va împrăştia mirosul; atunci
nelegiuitele înnoiri se vor descoperi; atunci pentru prima oară poţi să vezi că gardul este stricat, pietrele de hotar
puse de părinţi sunt mutate, că dreapta credinţă este doborâtă, că dogma Bisericii este sfâşiată.
Pe unii ca aceştia îi loveşte Apostolul Pavel în Epistola a doua către Corinteni, zicând: „Unii ca aceştia sunt
apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos" 84. Ce înseamnă: „Iau chip de apostoli ai
lui Hristos?". Citau apostolii exemple din Legea divină; citau şi ei. Arătau apostolii părerile proorocilor, nu mai
puţin le arătau şi ei. însă după ce au început să explice cu totul altfel cuvintele pe care le citaseră la fel ca apostolii,
atunci s-au deosebit cei cinstiţi de cei şireţi, cei sinceri de cei prefăcuţi, cei drepţi de cei perverşi; în sfârşit, atunci se
deosebiră apostolii adevăraţi de cei mincinoşi. „Şi nu este de mirare, zice el, deoarece însuşi Satana se preface în
înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii" 85. Aşadar, după
învăţătura Apostolului Pavel, ori de câte ori fie apostolii mincinoşi, fie învăţătorii mincinoşi citează fraze din Legea
divină, pe care, interpretându-le greşit, încearcă să îşi sprijine rătăcirile lor, nu este îndoială că ei urmează
maşinaţiile viclene ale dascălului lor. Si acestea de, » J
bună seamă el nu le-ar născoci, dacă nu ar şti că, în genere, nu există cale mai uşoară pentru a înşela decât să fie
invocată autoritatea cuvintelor divine când trebuie strecurată înşelăciunea nelegiuitei rătăciri.
“Mt. 7,16.
“II Cor. 11,13.
85
II Cor. 11,14-15.
XXVI
Când ereticii îşi sprijină rătăcirile pe texte scripturistice, îl imită pe Satana
Dar, veţi zice, cum să facă dovada că diavolul obişnuieşte să se folosească de pasaje din Legea divină? Să
citească Evanghelia, în care este scris: „Atunci diavolul L-a pus în sfânta cetate (este vorba de Domnul, Mântuitorul
nostru), L-a pus pe aripa templului şi l-a zis: «Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este că
îngerilor Săi a poruncit pentru Tine să vegheze asupra Ta în toate căile Tale, şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva
să-Ţi izbeşti de piatră piciorul Tău»"86. Ce va face cu bieţii oameni dacă pe însuşi „Domnul măririi" 87 a căutat să îl
prindă cu mărturii din Scriptură? „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zice el, aruncă-Te jos". Pentru ce? „Căci scris este",
zice. Noi trebuie să fim foarte atenţi la învăţătura ce se desprinde din acest pasaj şi să o reţinem, pentru ca, luând în
consideraţie un exemplu atât de important al autorităţii evanghelice, ori de câte ori vom vedea că unii citează
cuvintele apostolilor sau proorocilor împotriva dreptei credinţe, să nu ne îndoim câtuşi de puţin că prin ei vorbeşte
diavolul. Căci după cum atunci căpetenia diavolilor vorbea Capului Bisericii, tot astfel şi acum membrele vorbesc
membrelor, adică membrele diavolului membrelor lui Hristos, necredincioşii către credincioşi, nelegiuiţii către cei
pioşi, ereticii către drept-credincioşi. Şi ce spun ei, în sfârşit? „Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos", adică
dacă vrei să fii fiul lui Dumnezeu şi să primeşti moştenirea împărăţiei cereşti, aruncă-Te jos, adică din înălţimea
acestei Bisericii care este socotită chiar templu al lui Dumnezeu, părăseşte doctrina şi tradiţia. Şi dacă cineva în-
treabă pe vreunul din ereticii care caută să îl înduplece la unele
“Mt. 4, 5ş.u.
87
1 Cor. 2, 8.
ca acestea: cu ce dovedeşti, cu ce arăţi că trebuie să părăsesc credinţa universală şi veche a Bisericii drept-
credincioase? îndată îţi va răspunde: „Căci scris este". Şi pe loc îţi înşiră o mie de mărturii, o mie de exemple, o mie
de temeiuri, din Lege, din Psalmi, din Apostoli, din Prooroci, prin care, tălmăcite într-un mod nou şi greşit,
nenorocitul suflet este prăvălit din cetăţuia dreptei credinţe în prăpastia ereziei.
în sfârşit, într-un chip uimitor ei au obişnuit să amăgească oamenii neprevăzători cu promisiuni de felul celor ce
urmează. Căci îndrăznesc să tăgăduiască şi să înveţe că în Biserica lor, adică în mica adunare a comunităţii lor, ar fi
un har al lui Dumnezeu mare, special şi cu totul personal, de aşa fel că fără nici o osteneală, Fără nici o sforţare,
chiar dacă nu cer, chiar dacă nu caută şi bat, toţi care fac parte din numărul lor aşa sunt înzestraţi de Dumnezeu cu
har, încât, purtaţi pe braţele îngerilor, adică vegheaţi de ocrotirea îngerilor, nu pot niciodată să-şi lovească piciorul
de piatră, cu alte cuvinte să fie ademeniti la rău. i
XXVII
Deoarece şi ereticii invocă Sfânta Scriptură, cum poate drept-credinciosul să cunoască adevăratul sens al acesteia?
Dar, va spune cineva: dacă şi diavolul şi ucenicii lui, dintre care unii sunt apostoli mincinoşi, alţii prooroci
mincinoşi şi toti cu desăvârşire eretici, se folosesc de cuvinte, de sentinţe si făgăduieli divine, ce vor face oamenii
dreptei credinţe, fiii maicii noastre Biserica? în ce mod, în Sfintele Scripturi, vor face deosebire între adevăr şi
minciună? Neîndoielnic, cum am spus la începutul acestui Commonitorium, ei se vor îngriji să facă ceea ce ne-au
lăsat drept rânduială bărbaţii sfinţi şi învăţaţi, ca adică dumnezeieştile Scripturi să fie tâlcuite după tradiţia Bisericii
Universale şi conform rânduielilor dreptei credinţe. De asemenea, în această Biserică drept-credincioasă şi
apostolească ei trebuie să urmeze universalitatea, vechimea, unanimitatea. Şi dacă uneori o parte s-a răsculat
împotriva universalităţii, o inovaţie împotriva vechimii, o părere deosebită a unuia sau a câtorva rătăciţi împotriva
unanimităţii tuturor drept-credincioşilor, sau, în orice caz, a marii majorităţi, drept-credincioşii să prefere atunci
învăţăturii rătăcite a unei părţi credinţa curată a universalităţii; şi în însăşi această universalitate să pună mai presus
de înnoirea nelegiuită credinţa din vechime, şi la fel în însăşi această vechime să pună mai presus de cutezanţa unuia
sau a unui mic număr în primul rând hotărârile generale dacă sunt cumva -, luate la un sinod ecumenic. în sfârşit,
dacă nu există, să urmeze ceea ce este foarte apropiat, adică părerile celor mai mulţi şi mai mari dascăli ai Bisericii,
care se potrivesc între ele. Dacă acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt respectate cu sfinţenie, cu chibzuinţă şi
grijă, vom putea descoperi fără mare greutate rătăcirile primejdioase ale ereticilor care se ivesc.
XXVIII
Cum să folosim învăţătura Sfinţilor Părinţi 5 » »
împotriva ereticilor
Acum mă gândesc că este logic să demonstrez cu exemple în ce mod trebuie să fie descoperite şi condamnate
nelegiuitele inovaţii ale ereticilor prin citarea şi compararea părerilor vechilor dascăli care se potrivesc între ele.
Totuşi această veche unanimitate a Sfinţilor Părinţi trebuie să fie căutată cu mare zel » »
şi urmărită nu în toate problemele mărunte ale Legii divine, ci, desigur, în mod deosebit numai în privinţa regulii de
credinţă. Dar nu întotdeauna şi nici nu pot fi combătute în felul acesta toate ereziile, ci numai cele noi şi de curând
apărute; anume îndată ce se ivesc, înainte de a câştiga timpul să falsifice regulile
credinţei vechi, înainte de a încerca, prin răspândirea mai departe a veninului, să falsifice scrierile străbunilor. însă
ereziile deja răspândite şi înrădăcinate nu vor fi combătute pe această cale, deoarece, după o îndelungată trecere de
timp, au avut destule prilejuri să se bucure de roadele adevărului. Şi de aceea toate acele nelegiuiri mai vechi, fie ale
schismelor, fie ale ereziilor, nu trebuie să fie combătute, dacă nevoia cere, decât prin autoritatea Scripturii; sau, de
vreme ce deja au fost combătute şi osândite în vechime de sinoadele ecumenice ale drept-credincioşilor episcopi, să
fie evitate. Şi astfel de îndată ce cangrena provocată de răul vreunei rătăciri a început să iasă la iveală şi să fure,
pentru a se apăra, unele cuvinte din Legea Sfântă, tălmăcindu-se fals şi amăgitor, atunci, pentru interpretarea
Scripturii, trebuie să adunăm părerile strămoşilor, cu ajutorul cărora să fie demascat şi condamnat fără nici o
şovăială tot ce apare nou şi deci nelegiuit. însă trebuie să confruntăm numai părerile acelor Părinţi care, trăind cu
sfinţenie, înţelepciune şi statornicie în credinţă şi comuniune cu drept-credincioşii, învăţând bine pe altii si
rămânând neclintiti, s-au învrednicit să moară cu credinţă în Hristos, sau să aibă fericirea de a fi ucişi pentru El.
Totuşi si acestora să le dăm crezare numai cu această condiţie:,, »
să fie considerat neîndoielnic, sigur şi definitiv numai ceea ce toţi, sau cei mai mulţi, în unul sau acelaşi sens, au
primit, au păstrat, au transmis şi astfel au întărit limpede, adesea şi statornic, ca şi cum un sinod de învăţători s-ar fi
înţeles între ei. însă orice idee a cuiva în afara tuturor sau chiar împotriva tuturor, fie el sfânt şi învăţat, fie
mărturisitor şi martir, să fie nesocotită printre părerile mărunte personale, secrete şi particulare, şi lipsită de
autoritatea unei opinii comune, publice şi generale, ca nu cumva, primejduindu-se mântuirea veşnică, să lepădăm
străvechiul adevăr al dogmei universale şi, după obiceiul nelegiuit al ereticilor, să urmăm rătăcirea nouă a unui
singur om. Dar ca nimeni să nu creadă că îi este permis să nesocotească cu uşurinţă consensul sfânt al acestor Sfinţi
Părinţi, apostolul spune în Epistola întâi către Corinteni: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în
Biserică: întâi apostoli dintre care şi el era unul al doilea prooroci aşa cum citim în Faptele Apostolilor că a fost
Agav -, al treilea învăţători" 88, care acum se numesc tâlcuitori, pe care acelaşi apostol îi numeşte uneori prooroci,
pentru că prin ei sunt descoperite popoarelor tainele proorocilor. Deci oricine îi desconsideră pe aceşti rânduiţi de
sus în Biserica lui Dumnezeu după timp şi loc, când ei sunt în deplin acord în Hristos, cu privire la sensul unei
dogme a dreptei credinţe, nu desconsideră un om, ci pe Dumnezeu. Şi ca nimeni să nu vină în contrazicere cu
unitatea lor care chezăsuieste adevărul, acelaşi apostol îndeamnă mai insistent, zicând: „Vă îndemn, fraţilor [...], ca
toti să vorbiti la fel si să nu fie dezbinări în sânul vostru, ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi
înţelegere"89. Pentru că, dacă cineva se va despărţi de părerea lor comună, va auzi acest cuvânt al aceluiaşi apostol:
„Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii" adică nu dumnezeu al celui ce se desface de unitatea în păreri, ci al
celor ce rămân în pacea pe care o naşte un deplin acord - „precum învăţ, zice, în toate Bisericile Sfinţilor" 90, adică
ale drept-credincioşilor. Acestea de aceea sunt sfinte, deoarece stăruie în comuniunea de credinţă. Şi ca nu cumva
vreunul să pretindă că numai lui trebuie să i se dea ascultare cu excluderea celorlalţi -, numai el să fie crezut, Pavel
spune mai departe: „Oare de la voi a ieşit cuvântul lui Dumnezeu, sau a ajuns numai până la voi?" 91. Şi ca să nu se
înţeleagă că lucrul acesta a fost spus de formă, a adăugat: „Dacă i se pare cuiva că este prooroc sau om duhovnicesc,
să ştie că cele ce vă scriu sunt porunci ale Domnului" 92. Desigur, care porunci, decât că orice prooroc sau om
duhovnicesc, adică învăţător al lucrurilor duhovniceşti, să se dovedească un foarte zelos îngrijitor al identităţii şi
unităţii, adică nici să nu pună părerile
88
1 Cor. 12,28.
89
1 Cor. 1,10.
90
1 Cor. 14,33.
91
1 Cor. 14,36.
92
1 Cor. 14, 37.
sale mai presus de ale celorlalţi, nici să nu se depărteze de ideile ruturor? „Cine în această privinţă, zice el, nu vrea
să ştie, nu va fi nici el ştiut" 93. Adică cine sau nu învaţă lucrurile pe care nu le ştie, sau dispreţuieşte pe cele ştiute,
va fi şi el neştiut, adică va fi socotit nevrednic de a fi trecut de Dumnezeu printre cei uniţi prin credinţă şi egali prin
umilinţă. Nu ştiu dacă se poate imagina ceva mai îngrozitor decât această nenorocire. Totuşi vedem că aşa ceva s-a
întâmplat, după ameninţarea apostolului, cu acel Iulian pelagianul94, care nu doar că nu a vrut să se unească cu
părerea colegilor săi, dar a cutezat să se excludă pe sine din comuniunea cu aceia.
Acum este timpul însă să aducem exemplul făgăduit, unde şi cum au fost adunate părerile Sfinţilor Părinţi,
pentru ca potrivit lor, după hotărârea şi autoritatea unui sinod bisericesc, să se fixeze rânduiala de credinţă a
Bisericii. Ca lucrul acesta să fie făcut cât mai bine, desăvârşim acest Commonitorium, pentru a aborda restul care
urmează în altă lucrare.
93
1 Cor. 14, 38.
94
Acesta a fost episcop în localitatea Eclanum. A fost un îndârjit apărător al pelagianismului. Pentru ideile pe
care le propovăduia a fost depus din treaptă. A murit în exil pe la anul 454.
Al Doilea Commonitorium
Al doilea Commonitorium s-a pierdut în cea mai mare parte şi din el nu a mai rămas decât ultima parte, adică o
simplă recapitulare, care urmează mai jos1.
XXIX
Rezumatul primului Commonitorium
Pentru că aşa stau lucrurile, acum este momentul să recapitulăm la sfârşitul acestui Commonitorium ceea ce a
fost spus în amândouă. Am arătat mai sus că totdeauna a fost şi este şi astăzi acest obicei al drept-credincioşilor, de
a-şi dovedi adevărata credinţă în aceste două feluri: mai întâi prin autoritatea dumnezeieştii Scripturi, apoi prin
tradiţia Bisericii Universale; nu pentru că Scriptura singură nu ar fi suficientă în toate chestiunile, ci pentru că foarte
mulţi, interpretând cuvintele divine după placul lor, născocesc felurite păreri şi rătăciri, şi de aceea este necesar ca
interpretarea Scripturii cereşti să fie condusă după o singură regulă, a sensului bisericesc, mai ales în acele probleme
pe care se sprijină temeliile întregii dogme a dreptcredincioşilor. De asemenea, am spus că în Biserica însăşi trebuie
să se ţină seama de consensul universalităţii şi în acelaşi timp al vechimii, ca nu cumva să ne desprindem de întregul
unităţii spre a trece în vreo fracţiune schismatică, sau din religia vechimii
1
Această indicaţie, care se găseşte în ediţii şi manuscrise, nu-i aparţine lui Vincenţiu.
să ne aruncăm în inovaţiile ereziilor. în acelaşi timp, am arătat că chiar înlăuntrul vechimii Bisericii trebuie să fie
respectate cu străşnicie şi râvnă două lucruri de care ar trebui să se ţină strâns legaţi toţi cei care nu vor să devină
eretici: în primul rând, a se vedea dacă s-a hotărât ceva din vechime de către toţi episcopii Bisericii Universale, prin
autoritatea unui sinod ecumenic; în al doilea rând, dacă s-ar ivi vreo problemă nouă, pentru care nu s-ar găsi câtuşi
de puţin o astfel de hotărâre, trebuie să se recurgă la părerile Sfinţilor Părinţi, dar numai ale acelora care, rămânând
fiecare în vremea şi la locul său până la sfârşit în unitatea comuniunii şi a credinţei, s-au dovedit învă ţători vrednici
de urmat, şi tot ce s-ar descoperi că au păstrat în unul şi acelaşi sens şi în deplin acord să fie considerat, fără nici o
ezitare, ca învăţătură adevărată şi universală a Bisericii.
Că să nu pară că am afirmat acestea mai mult dintr-o presupunere personală decât pe temeiul autorităţii
Bisericii, neam folosit de exemplul Sfântului Sinod care s-a ţinut acum trei ani în Asia, la Efes, sub consulatul
preastrăluciţilor bărbaţi Bassus şi Antiochus. Când la acesta s-a discutat despre stabilirea regulilor de credinţă, spre
a nu se strecura şi acolo vreo nelegiuită inovaţie, în felul abaterii de la credinţă întâmplate la sinodul de la
Ariminum96, li s-a părut tuturor episcopilor care se adunaseră acolo, cam în număr de două sute, că lucrul cel mai
potrivit cu dreapta credinţă, cel mai de nădejde şi mai nimerit de făcut este să fie aduse la cunoştinţa generală
părerile Sfinţilor Părinţi, dintre care se ştie că unii au fost martiri, alţii mărturisitori, dar că toţi au fost şi au rămas
pănă la sfârşit episcopi drept-credincioşi, pentru ca, desigur, prin hotărârea lor unanimă, să se confirme formal şi
solemn sfinţenia vechii dogme şi să fie osândită blasfemia nelegiuitei inovaţii. După ce s-a procedat astfel, acel
ticălos Nestorie pe bună dreptate a fost declarat potrivnic al vechii şi universalei credinţe, iar sfântul Chirii, socotit
în deplin acord cu sfânta vechime97. Şi ca nimic să nu
96
Rimini.
97
Sacrosantae antiquitati.
lipsească spre adeverirea faptelor, am arătat atât numele, cât şi numărul acelor Părinţi deşi am uitat ordinea după a
căror părere, exprimată cu un singur glas şi în concordanţă, au fost interpretate cuvintele Legii Sfinte şi, totodată,
stabilită regula dumnezeieştii dogme. Pentru împrospătarea memoriei, nu este nicidecum de prisos a da numele
acelora şi aici.
XXX
Procedura urmată la Efes
Deci aceştia sunt bărbaţii ale căror scrieri au fost citate în sinodul acela, ca ale unor judecători sau martori:
Sfântul Petru, episcopul Alexandriei, învăţător foarte distins şi martir preafericit; Sfântul Atanasie, episcop al
aceluiaşi oraş, învăţător de toată încrederea şi foarte strălucit mărturisitor; sfântul Teofil, de asemenea episcop al
aceluiaşi oraş, bărbat destul de vestit prin credinţă, viaţă şi ştiinţă, căruia i-a urmat Chirii cel vrednic de mare
cinstire, care acum dă strălucire Bisericii din Alexandria. Şi ca să nu se considere că aceasta este doctrina unui
singur oraş şi a unei singure provincii, au fost aduse şi acele lumini ale Capadociei, Sfântul Grigorie din Nazianz,
episcop şi mărturisitor; celălalt Sfânt Grigorie, episcop al Nyssei, întru totul vrednic de fratele său Vasile, prin
meritul credinţei, trăirii, curăţiei şi înţelepciunii.
însă spre a se dovedi că nu numai Grecia şi Răsăritul au gândit totdeauna aşa, au fost citite şi nişte scrisori
adresate unora de Sfântul Felix, martirul, şi sfântul lulius, episcopi ai oraşului Roma. Şi ca la această judecată să nu-
şi dea mărturie numai capitala lumii, ci şi laturile, a fost adus de la Miazăzi preafericitul Ciprian, episcopul şi
mucenicul Cartaginei, de la Miazănoapte Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului. Deci aceştia toţi, după
numărul sfânt al Decalogului, au fost citaţi la Efes ca învăţători, sfătuitori, martori şi judecători. Acest Sfânt Sinod,
păstrând învăţătura acelora, urmându-le sfatul, crezând mărturia lor, ascultând de judecata lor, s-a pronunţat cu
privire la
regulile de credinţă, fără silă, fără păreri preconcepute şi părtinire. Deşi s-ar fi putut cita un număr şi mai mare de
Părinţi, nu a fost nevoie, deoarece nici nu se cădea să fie ocupat timpul necesar dezbaterilor cu mulţimea martorilor
şi, în acelaşi timp, nimeni nu se îndoia că aceştia zece nu ar fi gândit la fel ca toţi ceilalţi colegi ai lor.
XXXI
Cuvintele Sfântului Chirii la Sinodul de la Efes
r
După toate acestea am adăugat şi părerea Sfântului Chirii, care este cuprinsă în însăşi actele bisericeşti. Căci
după citirea scrisorii Sfântului Capreolus, episcopul Cartaginei, care nu intenţiona şi nu dorea nimic altceva decât
combaterea inovaţiei şi apărarea vechimii, episcopul Chirii astfel s-a exprimat şi a încheiat, şi mi se pare că nu sunt
în afară de subiect intercalând şi aici spusele lui. Căci spune la sfârşitul dezbaterilor: „Şi această scrisoare a
venerabilului şi preapiosului episcop Capreolus al Cartaginei, care a fost citită, trebuie să fie inserată printre actele
autentice. Părerea lui este clară. El vrea ca dogmele vechii credinţe să fie întărite, iar cele noi si inutil născocite si în
mod nelegiuit răspândite să fie dezaprobate şi condamnate. Toţi episcopii au strigat: «Acesta este glasul tuturor,
aceasta toţi o spunem, aceasta este dorinţa tuturor»". Care deci era glasul tuturor, sau care era dorinţa tuturor, decât
ca să se păstreze ceea ce fusese încredinţat din vechime şi să se respingă ceea ce fusese născocit de curând? Din
aceasta am admirat şi am lăudat cât de mare a fost smerenia si sfinţenia acestui sinod, anume din faptul că preoţi
atât de numeroşi, aproape în cea mai mare parte mitropoliţi, cu atâtea cunoştinţe şi atâta învăţătură încât aproape toţi
puteau discuta dogme, şi cărora chiar adunarea lor în acelaşi loc părea a le inspira încrederea că ei înşişi pot îndrăzni
şi hotărî ceva, nimeni nu a adus nimic nou, nimeni nu a îndrăznit nimic, nimeni nu şi-a arogat nimic, ci în tot chipul
s-au ferit de a lăsa urmaşilor ceea ce nu au primit ei înşişi de la părinţi şi au rânduit bine lucrurile nu numai pentru
prezent, ci au oferit o pildă şi pentru urmaşii de mai târziu, adică şi ei să cinstească dogmele vechimii sacre,
condamnând născocirile nelegiuitei inovaţii. Ne-am ridicat şi împotriva cutezanţei criminale a lui Nestorie, deoarece
se lăuda că singur el şi cel dintâi înţelege Scriptura, pe care nu ar fi cunoscut-o toţi care mai înainte de el, însărcinaţi
cu slujba de învăţători, ar fi tâlcuit cuvintele divine, adică toţi preoţii, toţi mărturisitorii şi mucenicii, dintre care unii
interpretaseră Legea lui Dumnezeu, alţii fuseseră de acord cu explicaţia lor şi se încredea în ea; în sfârşit, ne-am
ridicat împotriva lui deoarece susţinea că întreaga Biserică şi acum rătăceşte, şi, totdeauna a rătăcit, de vreme ce a
urmat şi urmează, cum i se pare lui, nişte învăţători ignoranţi şi prinşi de rătăcire.
XXXII
Pasaje din scrisorile papilor Xist şi Celestin
Deşi toate acestea ar fi suficiente destul şi prea destul pentru a doborî şi stârpi orice înnoiri nelegiuite, totuşi, ca
să nu pară că lipseşte ceva spre a fi lucrul absolut deplin, am adăugat la urmă o îndoită hotărâre a Scaunului
Apostolic, anume una a Sfântului papă Xist, care acum vrednic de cinstire ilustrează Biserica Romei, cealaltă a
înaintaşului său, papa Celestin de fericită amintire, pe care am socotit că este necesar să le inserăm şi aici. Zice,
aşadar, Sfântul papă Xist, în scrisoarea pe care a trimis-o episcopului din Antiohia în problema lui Nestorie: „Deci
pentru că, aşa cum spune apostolul, credinţa este una evident credinţa care a biruit să credem ceea ce trebuie să
spunem şi să spunem ceea ce trebuie să ţinem". Dar ce trebuie să credem şi ce trebuie să ţinem? Spune el în
continuare: „Să nu se îngăduie absolut nimic spiritului de înnoire, deoarece nu trebuie adăugat nimic vechimii.
Credinţa clară a strămoşilor şi
religiozitatea lor să nu fie tulburate de nici un amestec cu noroiul". Cuvinte cu totul apostolice când dă credinţei
strămoşilor podoaba „luminii clare", iar înnoirile nelegiuite le prezintă ca amestecuri cu noroiul. Dar şi Sfântul papă
Celestin se exprimă în acelaşi mod şi în acelaşi sens. Căci spune în scrisoarea pe care a trimis-o episcopilor Galiei,
mustrându-i pentru indulgenţa lor, pentru că prin tăcerea lor părăseau vechea credinţă şi îngăduiau să se ridice
inovaţii ticăloase: „Cu drept cuvânt, zice, pe noi ne priveşte dacă prin tăcerea noastră favorizăm rătăcirea. Deci să
fie admonestaţi oameni de felul acesta; să nu fie liberi a vorbi după bunul lor plac". Aici, poate, vă întrebaţi cine
sunt aceia pe care îi opreşte a vorbi după bunul lor plac: oare propovăduitorii vechimii sau cei ce născocesc ino-
vaţii? Să o spună el însuşi şi să se risipească îndoiala cititorilor. Căci urmează: „Să înceteze dacă aşa stau lucrurile
adică dacă este exact, cum învinovăţesc unii la mine oraşele şi provinciile voastre, că printr-o vinovată neglijenţă
voi le faceţi să fie de acord cu unele înnoiri — să înceteze, zice el, dacă aşa stau lucrurile, ca inovaţia să atace
vechimea!". Deci aceasta a fost fericita părere a fericitului papă Celestin: nu vechimea să înceteze a zdrobi inovaţia,
ci, dimpotrivă, inovaţia să înceteze a ataca vechimea.
XXXIII Concluzii
Oricine se împotriveşte acestor hotărâri apostolice şi conforme dreptei credinţe, inevitabil, insultă mai întâi
cinstirea Sfântului Celestin, care a hotărât ca inovaţia să înceteze atacul împotriva vechimii; apoi batjocoreşte
dispoziţiile Sfântului Xist, care a socotit să nu se mai permită nimic inovaţiei, deoarece nu se cuvine a se mai
adăuga ceva vechimii. însă dispreţuieşte şi cele fixate de fericitul Chirii, care a preamărit zelul
vrednicului de cinstire Capreolus printr-un strălucit elogiu, deoarece acesta dorea să fie confirmate dogmele vechi
ale credinţei, iar născocirile noi condamnate. De asemenea, trebuie să nesocotească chiar Sinodul de la Efes, adică
hotărârile sfinţilor episcopi din aproape întregul Răsărit, care, din dumnezeiasca insuflare, au crezut de bine să
decidă că urmaşii nu trebuie să creadă altceva decât ceea ce a păstrat vechimea Sfinţilor Părinţi sacră şi unanimă în
Hristos. Aceşti Părinţi, strigând şi aclamând, au mărturisit cu o gură că glasul tuturor, dorinţa tururor, părerea
tuturor era ca şi Nestorie să fie osândit ca autor al inovaţiei şi duşman al vechimii, după cum au fost condamnaţi
aproape toţi ereticii înainte de el, care dispreţuiau vechimea şi susţineau inovaţia. Dacă vreunuia îi displace deplina
înţelegere a acestora insuflată de preasfântul har al lui Dumnezeu, ce altceva urmează decât să susţină că nelegiuirea
lui Nestorie nu a fost condamnată pe drept? In cele din urmă trebuie să desconsidere şi întreaga Biserică a lui
Hristos şi pe învăţătorii ei, apostolii şi profeţii, mai ales însă pe Apostolul Pavel, ca pe nişte gunoaie; Biserica să o
desconsidere, pentru că niciodată nu s-a abătut de la îndatorirea de a cinsti şi desăvârşi în mod conştiin cios credinţa
o dată lăsată în seama ei, iar pe acela, deoarece a scris: „O, Timotei, păstrează ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-
te de nelegiuitele înnori de cuvinte"4, şi tot aşa: „Dacă cineva va vesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema" 5.
Dacă nici cele statornicite de apostoli, nici hotărârile Bisericii nu trebuie încălcate, întrucât prin ele, după consensul
sacrosanct al universalităţii şi vechimii, au fost osândiţi totdeauna pe bună dreptate toţi ereticii şi de curând Pelagiu,
Celestin şi Nestorie, fără îndoială de acum înainte toţi drept-credincioşii, care doresc să se dovedească fii legitimi ai
Bisericii mame, trebuie să se ţină de credinţa sfântă a Sfinţilor Părinţi, să se alipească de ea, să moară în
4
1 Cor. 6, 20.
5
Gal. 1, 8.
ea, iar ticăloasele înnoiri ale nelegiuiţilor, dimpotrivă, să le blesteme, să se îngrozească de ele, să le combată, să le
urmărească.
Cam acestea sunt cele pe care le-am expus mai pe larg în cele două Commonitorii, iar acum, ca o recapitulare,
le-am redat mai scurt, pentru ca memoria mea, în sprijinul căreia am alcătuit această lucrare, să fie împrospătată
printr-o neîncetată amintire şi, în acelaşi timp, să nu fie cuprinsă de greaţa produsă de lipsa de concizie.
ANEXE
S. Vincentii Lirinensis Commonitorium Primum
I
(coli. 637C- 639)
Incipit Tractatus Peregrini pro Catholicae fidei antiquitate et universitate adversus prophanas omnium Haereticorum
novitates.
Dicente Scriptura et monente, Interroga pares tuos, et dicent tibi; seniores tuos, et adnuntiabant tibi, Deut. 32, et
item, Verbis sapientium adcommoda aurem tuam, Eccli. 6, et item, Fiii mi, hos sermones ne obliviscaris, mea autem
verba custodiat cor tuum, Prov. 3, videtur mihi minimo omnium servorum Dei Peregrino quod res non minime
utilitatis, Domino adjuvante, futura sit, si ea quae fideliter a sanctis patribus accepţi litteris comprehendam,
infirmităţi certe propriae pernecessaria, quippe cum adsit in promptu unde imbecillitas memoriae meae adsidua
lectione reparetur. Ad quod me negotium non solum fructus operis, sed etiam consideratio temporis et opportunitas
loci adhortatur. Tempus: propterea quod cum ab eo omnia humana rapiantur, et nos ex eo aliquid invicem rapere
debemus quod in vitam proficiat aeternam; praesertim cum et appropinquantis divini Judicii terribilis quaedam
expectatio augeri efflagitet studia Religionis, et novorum Haereticorum fraudulentia multum curae et attentionis
indicat. Locus autem, quod urbium frequentiam turbasque vitantes, remotioris, villulae et in ea secretum monasterii
incolamus habitaculum, ubi absque
magna distractione fieri possit illud quod, canitur in psalmo: Vacate, inquit, et videte quoniam ego sum Dominus,
Psal. 45. Sed et propositi noştri ratio in it convenit; quippe qui cum aliquandiu variis ac tristibus secularis militiae
turbinibus volveremur, tandem nos in portum Religionis, cunctis semper fidissimum, Christo adspirante
condidimus; ut ibi depositis vanitatis ac superbiae flatibus, Christianae humilitatis sacrificio placentas Deum, non
solum praesentis vitae naufragia, sed etiam futuri secuii incendia vitare possimus. Sed jam in nomine Domini quod
instat adgrediar, ut scilicet a majoribus tradita et apud nos deposita describam, relatoris fide potius quam auctoris
praesumptione; hac tamen scribendi lege servata, ut nequaquam omnia, sed tantum necessaria quaeque perstringam,
neque id omato et exacto sed facili communique sermone, ut pleraque significata potius quam explicate videantur.
Scribant ii lăute et accurate qui ad hoc munus vel ingenii fiducia vel officii ratione ducuntur. Me vero sublevandae
recordationis vel potius oblivionis meae gratia Commonitorium mihimet parasse suffecerit: quod tamen paulatim,
recolendo quae didici, emendare et implore quotidie, Domino praestante, conabor. Atque hoc ipsum idcirco
praemonui, ut si forte elapsum nobis, in manus sanctorum devenerit, nihil in eo temere reprehendant, quod adhuc
videant promissa emendatione limandum.
II
(coli. 639-640)
Saepe igitur magno studio et summa attentione perquirens a quamplurimus sanctitate et doctrina praestantibus
viris quonam modo possim certa quadam et quasi generali ac regulari via catholicae fidei veritatem ab haereticae
pravitatis falsitate discernere, hujusmodi semper responsum ab omnibus fere retuli, quod sive ego, sive quis alius
vellet exsurgentium haereticorum fraudes deprehendere laqueosque vitare, et in fide sana
sanus atque integer permanere, duplici modo munire fidem jam, Domino adjuvante, deberet: primum scilicet
divinae legis suctoritate, turn deinde Ecclesiae catholicae traditione. Hic forsitan requirat aliquis: Cum sit perfectus
Scripturarum canon, sibique ad omnia satis superque sufficiat, quid opus est ut ei Ecclesiasticae intelligentiae
jungatur auctoritas? Quia videlicet Scripturam sacram pro ipsa sua altitudine non uno eodemque sensu univers!
accipiunt, sed ejusdem eloquia aliter alius interpretatur; ut pene quot homines sunt, tot illinc sententiae erui posse
videantur. Aliter namque illam Novatianus, aliter Sabellius, aliter Donatus exponit, aliter Arius, Eunomius,
Macedonius; aliter Photinus, Apolinaris, Priscillianus, aliter Jovinianus, Pelagius, Caelestius; aliter postremo
Nestorius. Atque idcirco multum necesse est, propter tantos tam varii erroris anfractus, ut propheticae et apostolica
interpretationis linea secundum Ecclesiastici et Catholici sensus normam dirigatur. In ipsam item Catholica Ecclesia
magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est. Hoc est etenim
vere proprieque catholicum, quod ipsa vis nominis ratioque declarat, quae omnia fere universaliter comprehendit.
Sed hoc ita demum fiet, si sequamur universitatem, antiquitatem, consensionem. Sequemur autem universitatem hoc
modo, si hanc unam fidem veram esse fateamur quam tota per orbem terrarum confitetur Ecclesia; antiquitatem vero
ita, si ab his sensibus nullatenus recedamus quos sanctos majores ac patres nostros celebrasse manifestum est:
consensionem quoque itidem, si, in ipsa vetustate, omnium vel certe pene omnium sacerdotum pariter et magistro-
rum definitiones sententiasque sectemur.
III (coli. 640-641)
Quid igitur tune faciet Christianus catholicus, si se aliqua Ecclesise particula ab universalis fidei communione
praeciderit? Quid utique nisi ut pestifero corruptoque membro sanitatem universi corporis anteponat? Quid si
novella contagio non jam portiunculam tantum, sed totam pariter Ecclesiam commaculare conetur? Tune item
providebit ut antiquitati inhaereat, quae prorsum jam non potest ab ulla novitatis fraude seduci. Quid si in ipsa
vetusta te, duorum aut trium hominum, vel certe civitatis unius aut etiam provinciae alicujus error deprehendatur?
Tune omnino curabit ut paucorum temeritati vel inscitiae, si qua sunt, universaliter antiquitus universalis Ecclesiae
decreta praeponat. Quid si tale aliquid emergat ubi nihil hujusmodi reperiatur? Tune operam dabit ut collatas inter
se majorum consulat interrogetque sententias, eorum duntaxat qui diversis licet temporibus et locis, in unius tamen
Ecclesiae Catholicae communione et fide permanentes, magistri probabiles exstiterunt; et quicquid non unus aut duo
tantum, sed omnes pariter uno eodemque consensu aperte, frequenter, perseveranter tenuisse, scripsisse, docuisse
cognoverit, id sibi quoque intelligat absque ulla dubitatione credendum.
IV (coli. 641-643)
Sed ut planiora fiant quae dicimus, exemplis singillatim illustranda sunt et paulo uberius exaggeranda; ne
immodicae brevitatis studio rapiantur rerum pondera orationis celeritate. Tempore Donati, a quo Donatiste, cum
sese multa pars Africae in erroris sui furias praecipitaret, cumque immemor nominis, religionis, professionis, unius
hominis sacrilegam temeritatem
140
Ecclesiae Christi praeponeret, tune quicumque per Africam constituti, profano schismate detestate, universis mundi
Ecdesiis adsociati sunt, soli ex illis omnibus intra sacraria catholicae fidei salvi esse potuerunt; egregiam profecto
relinquentes postoris formam, quemadmodum scilicet deinceps, bono more, unius aut certe paucorum vesaniae
universorum sanitas anteferretur. Item quando Arianorum venenum non am partiunculam quamdam, sed pene
orbem totum contaminaverat, adeo ut prope cunctis Latini sermonis Episcopis partim vi, partim fraude deceptis,
caligo quaedam mentibus offunderetur, quindam potissimum in tanta rerum confusione sequendum foret, tune
quisquis verus Christi amator et cultor exstitit, antiquam fidem novellae perfidiae praeferendo, nulla contagii ipsius
peste maculatus est. Cujus quidem temporis periculo satis superque monstratum est quantum invehatur calamitatis
novelli dogmatis inductione. Hune siquidem non solum parvae res, sed etiam tantum adfinitates, cognationes,
amicitiae, domus, verum etiam urbes, populi, provinciae, nationes, universum postremo Romanum Imperium
funditus concussum et emotum est. Namque cum prophana ipsa Arianorum novitas, velut quaedam Bellona aut
furia, capto primo omnium Imperatore, cuncta deinde palatii culmina legibus novis subjugasset; nequaquam
deinceps destitit universa miscere atque vexare, privata ac publica, sacra prophanaque omnia, nullum boni et veri
gerere discrimen, sed quoscumque conlibuisset, tanquam de loco superiore percutere. Tune temeratae conjuges,
depullatae viduae, prophanatae virgines, monasteria demolita, disturbati clerici, verberati levitae, acti in exilium
sacerdotes, oppleta sanctis ergastula, carceres metalla: quorum pars maxima, interdictis urbibus, protrusi atque
extorres, inter deşerta, speluncas, feras, saxa, nuditate, fame, siti affecti, contriti et tabefacti sunt. Atque haec omnia
numquid ullam aliam ob causam, nisi utique dum pro coelesti dogmate humanae superstitiones introducuntur, dum
fundata antiquitas scelesta novitate subruitur, dum superiorum instituta violantur, dum rescinduuntur scita patrum,
dum
convelluntur definita majoram, dum sese intra sacratae atque incorruptae vetustatis castissimos limites prophanae ac
novellae curiositatis libido non continet?
V
(coli. 643-645)
Sed forsitan odio novitatis et amore vetustatis haec fingimus. Quisquis hoc aestimat, beato saltem credat
Ambrosio, qui, in secundo ad Imperatorem Gratianum libro, acerbitatem temporis ipse deplorans, ait: «Sed jam
satis, inquit, omnipotens Deus, nostro exilio nostroque sanguine Confessorum neces, exilia Sacerdotum, et nefas
tantae impietatis eluimus. Satis claruit eos qui violaverint fidem tutos esse non posse» Ambros. Lib. 2 de fide cap. 4,
alias 16. Item in tertio ejusdem operis libro: «Servemus igitur, inquit, praecepta majorum, nec haereditaria signacula
ausi rudis temeritate violemus. Librum signatum illum propheticum non Seniores, non Potestates, non Angeli, non
Archangeli aperire ausi sunt: soli Christo explanandi ejus praerogativa servata est. Librum sacerdotatem quis
nostrum resignare audeat, signatum a Confessoribus, et multorum jam martyrio consecratum? Quem qui resignare
coacti sunt postea tamen damnata fraude signarunt; qui violare non ausi sunt, Confessores et martyres exstiterunt.
Quomodo fidem eorum possumus denegare quorum victoriam predicamus?» Ibid. lib. 3. cap. 7, alias 15.
Praedicamus plane, inquam, o venerande Ambrosi! praedicamus plane, laudantesque miramur. Nam quis iile tam
demens est qui eos, etsi adsequi non evaleat, non exoptet sequi quos, a defensione fidei majorum nulla vis depulit,
non minae, non blandimenta, non vita, non mors, non palatium, non satellites, non Imperator, non imperium, non
homines, non daemones? quos, inquam, pro religiosae vetustatis tenacitate tante munere Dominus dignos judicavit
ut per eos postratas restauraret Ecclesias, exstinctos spiritales populos vivificaret, dejectas
sacerdotum coronas reponeret, nefarias illas novellae impietass non litteras, sed lituras, infuso coelitus Episcopis
fidelium lacrymarum fonte, deleret, universum postremo jam pene undum saeva repentinae haereseos tempestate
perculsum ad mtiquam fidem a novella perfidia, ad antiquam sanitatem a novitatis vesania, ad antiquam lucem a
novitatis caecitate re-. ocaret. Sed in hac divina quadam Confessorum virtute illud est etiam nobis vel maxime
considerandum, quod tune apud ipsam Ecclesiae vetustatem non parties alicujus, sed universitatis ab iis est suscepta
defensio. Neque enim fas erat, ut tanti ac tales viri unius aut duorum hominum errabundas sibique ipsis contrarias
suspiciones tam magno molimine adsererent, aut vero pro alicujus provincio lae temeraria quadam conspiratione
certarent, sed omnium sanctae Ecclesiae sacerdotum apostolicae et catholicae veritatis haeredum decreta et definita
sectantes, maluerunt semetipsos quam vetustate universitatis fidem prodere. Unde et ad tantam gloriam pervenire
meruerunt, ut non solum Confessores, verum etiam confessorum jure meritoque habeantur.
VI (coli. 645-647)
Magnum hoc igitur eorumdem beatorum exemplum, planeque divinum, et veris quibusque Catholicis indefessa
meditatione recolendum, qui modum septemplicis candelabri septena sancti Spiritus luce radiante, clarissimam
posteris formulam praemonstrarunt quonam modo deinceps per singula quaeque errorum vaniloquia, sacratae
vetustatis auctoritate prophanae novitatis conteratur audacia. Neque hoc sane novum. Siquidem mos iste semper in
Ecclesia viguit ut quo quisque foret religioser, eo promptius novellis adinventionibus contrairet. Exemplis talibus
plena sunt omnia. Sed ne longum fiat, unum
aliquod, et hoc ab Apostolica potissimum Sede sumemus; ir omnes luce clarius videant beatorum apostolorum beata
successio quanta vi semper, quanto studio, quanta contentione defenderit susceptae seinei Religionis integritatem.
Quondarr igitur venerabilis memoriae Agrippinus Carthaginensis Episcopus, primus omnium mortalium contra
divinum Canonem contra universalis Ecclesiae regulam, contra sensum omnium consacerdotum, contra morem
atque instituta majorum, rebaptizandum esse censebat. Quae praesumptio tantum mali invexit, ut non solum
Haereticis omnibus formam sacrilegii, sed etiam quibusdam Catholicis occasionem praebuerit erroris. Cum ergo
undique ad novitatem rei cuncti reclamarent, atque omnes quaquaversum sacerdotes pro suo quisque studio
retinerentur, tune beatae memoriae papa Stephanus Apostolicae Sedis antistes, cum caeteris quidem collegis suis,
sed tamen prae caeteris restitit, dignum, ut opinor, existimans si reliquos omnes tantum fidei devotione vinceret
quantum loci auctoritate superabat. Denique in Epistola quae tune ad Africam missa est, his verbis sanxit: NIHIL
NOVANDUM NISI QUOD TRADITUM EST. Intelligebat etenim vir sanctus et prudens nihil aliud rationem
pietetis admitere, nisi ut omnia, qua fide a patribus suscepta forent, eadem filiis consignarentur; nosque Religionem,
non qua vellemus ducere, sed potius qua illa duceret sequi oportere; idque esse proprium Christianae modestiae et
gravitatis, non sua posteris tradere, sed a majoribus accepta servare. Quis ergo tune negotii exitus? Quis utique nisi
usitatus et solitus? Retenta est scilicet antiquitas, explosa novitas. Sed forte tune ipsi novitiae adinventioni
patrocinia defuerunt! Imo vera tanta vis ingenii adfuit, tanta eloquentiae flumina, tantus adsertorum numerus, tanta
verisimilitudo, tanta divinae legis oracula, sed plane novo ac malo more intellecta, ut mihi omni silla conspiratio
nullo modo destrui potuisse videatur nisi sola tanti moliminis causa ipsa illa suscepta, ipsa defensa, laudata novitatis
professio destituisset. Quid postremo? Ipsius Africani Concilii sive decreti quae vires? Donante Deo, nullae; sed
aniversa tanquam somnia, tanquam fabulae, tanquam superflua, abolita, antiquata calcata sunt. Et, o rerum mira
conversio! Auctores ejusdem opinionis Catholici, consectatores vero Haeretici judicantur; absolvuntur magistri,
condemnantur discipuli; conscriptores librorum filii regni erunt, adsertores vero gehenna suscipiet. Nam qui sille
tam demens est qui illud sanctorum omnium et Episcoporum et Martyrum lumen beatissimum Cyprianum cum
caeteris collegis suis in aetemum dubitet regnaturum esse cum Christo? Aut quis tam contra sacrilegus qui
Donatistas et caeteras pestes, quae illius auctoritate Concilii rebaptizare se jactitant, in sempiternum neget arsuros
esse cum diabolo?
VII (coli. 647-648)
Quod quidem mihi divinitus videtur promulgatum esse judicium propter eorum maxime fraudulentiam qui cum
sub alieno nomine haeresim concinnare machinentur, captant plerumque veteris cujuspiam viri scripta paulo
involutius edita, quae pro ipsa sui obscuritate dogmati suo quasi congruant; ut illud nescio quid quodcumque
proferunt, neque primi neque soli sentire videantur. Quorum ego nequitam duplici odio dignam judico, vel eo quod
haereseos venenum propinare aliis non pertimescunt, vel eo etiam quod sancti eujusque viri memoriam tanquam
sopitos jam cineres prophana mânu ventilant, et quae silentio sepeliri oportebat, rediviva opinione diffamant,
sequentes omnino vestigia auctoris sui Cham, qui nuditatem venerandi Noe non modo operire neglexit, verum
quoque irridendam caeteris enuntiavit. Unde tantam haesae pietatis meruit offensam ut etiam posteri ipsius peccati
sui maledictis obligarentur, beatis illis fratribus multum longeque dissimilis, qui nuditatem ipsam reverendi patris
neque suis temerare
oculis, neque alicuis patere voluerunt, sed aversi, ut scribitur texerunt cum: quod erratum sancti viri nec approbasse
nec prodidisse; atque idcirco beata in posteros benedictione donati sunt. Sed ad propositum redeamus. Magno igitur
metu nobis immutatae fidei ac temeratae religionis piaculum pertimescendum est; a quo nos solum constitutionis
Ecclesiasticae disciplina, sed etiam censura Apostolicae deterret auctoritatis. Scitum enim cunctis est quam graviter,
quam servere, quam vehementer invehatur in quosdam beatus Apostolus Paulus, qui mira levitate nimium cito
translati fuerant ab eo qui eos vocaverat in gratiam Christi, in aliud Evangelium, quod non est aliud; 2 Tim. 4, qui
coacerverant sibi magistros ad sua desideria, a veritate quidem auditum avertentes, conversi vero ad fabulas; 1 Tim.
5, habentes damnationem quod primam fidem irritam fecissent; quos deceperant ii de quibus ad Romanos fratres
scribit idem Apostolus: Rogo autem vos, fratres, ut observetis eos qui dissentiones et offendicula, praeter doctrinam
quam ipsi didictis, faciunt; et declinate ab illis. Hujusmodi enim Christo Domino non serviunt, sed suo ventri, et per
dulces sermones et benedictiones seducunt corda innocentium, Rom. 16. Qui intrant per domos, et captivas ducunt
mulierculas oneratas peccatis, quae ducuntur variis desideriis; semper discentes, et ad scientiam veritatis nunquam
pervenientes, 2 Tim. 3. Vaniloqui et seductores, qui universas domos subvertunt, docentes quae non oportet, turpis
lucri gratia, Tit.l. Homines corrupti mente, reprobi circa fidem, Tim 3, superbi et nihil scientes, sed languentes circa
quaestiones et pugnas verborum; qui veritate privati sunt, existimantes quaestum esse pietatem: simul autem et
oţioşi discunt circumire domos; non solum autem oţioşi; sed et verbosi, et curioşi loquentes quae non oportet, 1
Tim. 5: qui bonam conscientiam repellentes, circa fidem naufragaverunt, 1 Tim. 1: quorum prophana vaniloquia
multum proficiunt ad impietatem., et sermo eorum ut cancer serpit, 2 Tim. 2. Bene autem quod de iis item scribitur:
Sed ultra non proficient. Insipientia enim eorum manifesta erit omnibus, sicut et illorum fuit. 2 Tim.3.
VIII (coli. 648-649)
Cum ergo tales quidam circumeuntes provincias et civitates, atque errores venalitius circumferendo, etiam ad
Galatas devenissent, cumque his auditis Galatae nausea quadam veritatis afecti, Apostolicae Catholicaeque
doctrinae manna revomentes, haereticae novitatis sordibus, ita sese Apostolicae potestatis exeruit auctoritas, ut
summa cum severitate decemeret: Sed licet nos, inquit, aut angelus de caelo evangelizet vobis praeterquam quod
evangelizavimus vobis, anathema sit, Gal. 1. Quid est quod ait, Sed licet..Nos? Cur non potius, Sed licet ego? Hoc
est: Etiamsi Petrus, etiamsi Andreas, etiamsi postremo omnis Apostolorum chorus evangelizet vobis praeterquam
quod evangelizavimus, anathema sit. Tremenda districtio, propter adeserendam primae fidei tenacitatem, nec sibi,
nec caeteris coapostolis pepercisse! Parum est: Etiamsi angelus, inquit, de coelo evangelizet vobis, praeterquam
quod evangelizavimus, anathema sit. Non suffecerat ad custodiam traditae semel fidei, humanae conditionis
commemorase naturam, nisi angelicam quoque excellentiam comprehendisset. Licet nos, inquit, aut angelus de
ccelo. Non quia sancti coelestesque angeli peccare jam possint; sed hoc est quod dicit: Si etiam, inquit, fiat quod
fieri, quisquis iile traditam semel fidem mutare tentaverit, anathema sit. Sed haec forsitan perfunctorie praelocutus
est, et humano potius effudit impetu, quam divina ratione decrevit. Absit. Sequitur enim, et hoc ipsum ingenti
molimine iteratae insinuationis inculcat: Sicut praediximus, et nune iterum dico: Siquis vobis evangelizarevit,
praeterquara quod acceptis, anathema sit. Non dixit: Siquis vobis annuntiaverit praeterquam quod acceptis,
benedictus sit, laudetur, recipiatur; sed, anathema sit, inquit, id est, separatus, segregatus, exclusus, ne unius ovis
dirum contagium innoxium gregem Christi venenata permixtione contaminet.
IX (coli. 649-650)
Sed forsitan Galatis tantum praecepta sunt. Ergo et illa sollis Galatis imperata sunt quae in ejusdem Epistolae
sequentibus commemorantur: qualia sunt haec: Si vivimus spiritu, spiritu et ambulemus. Non officiamur inanis
gloriae cupidi, invicem provocantes, invidentes, Gal. 5, et reliqua. Quod si absurdum est, et omnibus ex aequo
imperata sunt, restat ut sicut haec morum mandata, ita etiam illa quae de fide cauta sunt omnes pari modo
comprehendat, et sicut nemini licet invicem provocare aut invidere invicem, ita nemini liceat, praeter id quod
Ecclesia Catholica usquequaque evangelizat accipere. Aut forsitan tune jubebatur, si quis anuntiasset praeterquam
quod annuntiatum fuerat, anathematizari; nune vero jam non jubetur. Ergo et illud quod item ibi ait: Dice autem,
spiritu ambulante, et desiderium carnis non perficietis, tune tantum jubebatur, modo vero jam non jubetur. Quod si
impium pariter et pemiciosum est ita credere, necessario sequitur ut sicut haec cunctis aetatibus observanda sunt, ita
illa quoque quae de non mutanda fide sancita sunt cunctis aetatibus imperata sint. Anuntiare ergo aliquid Christianis
catholicis, praeter id quod acceperunt nunquam licuit, nusquam licet, nunquam licebit; et anathematizare eos qui
annuntiant aliquid praeterquam quod semel acceptum est, nunquam non oportuit, nusquam non oportet, nunquam
non oportebit. Quae cum ita sint, estne aliquis vel tantae audaciae qui praeter id quod apud Ecclesiam armuntiatum
est annuntiet, vel tantae levitatis qui praeter id quod ab Ecclesia accepit accipiat? Slamat et repetendo clamat, et
semper, et ubique per litteras suas clama tille, iile vas electionis, iile magister gentium, iile Apostollorum tuba, iile
terrarum praeco, iile coelorum conscius, ut si quis novum dogma annuntiaverit, anathematizetur. Et contra
reclamant ranae quaedam, et cyniphes, et muscae mortiruae, quales sunt Pelagiani, et hoc Catholicis: Nobis,
nquiunt, auctoribus, nobis principibus, nobis expositoribus, damnate quae tenebatis, tenete quae damnabatis, rejicite
antiquam fidem, paterna instituta, majorum deposita; et recipite: quaenam illa tandem? horreo dicere: sunt enim tam
superba, ut mihi non modo afirmări, sed ne refelli quidem sine aliquo piaculo posse videantur.
X (coli. 650-651)
Sed dicet aliquis: Cur ergo persaepe divinitus sinuntur excellentes quaedam personae in Ecclesia constitutae res
novas Catholicis annuntiare? Recta interrogatio et digna quae diligentius atque uberius pertractetur: cuit amen non
ingenio, sed divinae legis auctoritate, Ecclesiastici magisterii documento satisfaciendum est. Audiamus ergo
sanctum Moysen; et ipse nos doceat cur docti viri, et qui propter scientiae gratiam ab Apostolo etiam prophetae
nuncupantur, proferre permittantur nova dogmata, quae vetus Testamentum allegorico sermone deos alienos
appellare consuevit, eo quod scilicet ita ab haereticis ipsorum opiniones sicut a gentibus dii sui observentur. Scribit
ergo in Deuteronomio beatus Moyses: Si surrexerit, inquit, in medio tui propheta, aut qui somnium vidisse se dicat,
Deut. 13, id est, magister in Ecclesia constitutus, quem discipuli vel auditores sui ex aliqua revelatione docere
arbitrentur. Quid deinde? Et praedixerit, inquit, signum atque portentum, et evenerit quod locutus est. Magnus
profecto nescio signatur magister et tantae scientiae qui sectatoribus propriis nos solum quae humana sunt nosse,
verum etiam quae supra hominem sunt praenoscere posse videatur; quales fere discipuli sui jactitant fuisse
Valentinum, Donatum, Photinum, Apollinarem, caeterosque ejusmodi. Quid postea? et dixerit, inquit, tibi: Eamus,
et sequamur deos alienos quos ignoras, et serviamus eis. Qui
sunt dii alieni, nisi errores extranei quos ignorabas, id est, novi et inauditi? Et serviamus eis, id est, credamus eis,
sequamur eos. Quid ad extrenum? non audies, inquit, verba prophetae illius aut somniatoris. Et quare, oro te, a Deo
non prohibetur doceri quod a Deo prohibetur audiri? Quia, inquit, tentat vos Dominus Deus vester, ut pulam fiat
diligatis eum an non, in toto corde in tota anima vestra. Luce clarius aperta causa est cur interdum divina
Providentia quosdam Ecclesiarum magistros nova quaedam dogmata praedicare patiatur. Ut tentet vos, inquit,
Dominus Deus vester. Et profecto magna tentatio est cum iile quem tu prophetam, quem prophetarum discipulum,
quem doctorem et adsertorem veritatis putes, quem summa veneratione et amore complexus sis, is subito latenter
noxios subinducat errores, quos nec cito deprehendere valeas, dum antiqui magisterii duceris praejudicio, nec facile
damnare fas ducas, dum magistri veteris praepediris affectu.
XI (coli. 651-653)
Hic forsitan efllagitet aliquis ut ea quae sancti Moysi verbis adserta sunt, Ecclesiasticis aliquibus demonstrentur
exemplis. Equa expostulatio; nec diu differenda. Nam ut a proximis et manifestis incipiam, qualem fuisse nuper
tentationem putamus, cum infelix iile Nestorius, subito ex ove conversus in lupum, gregem Christi lacerare
coepisset, cum eum hi ipsi qui rodebantur ex magna adhuc parte ovem crederent, ideoque morsibus ejus paterent?
Nam quis eum facile errare arbitraretur quem tanto Imperii judicio electum, tanto sacerdotum studio prosectum
videret; qui cum magno sanctorum amore, summo populi favore celebraretur, quotidie palam divina tractabat
eloquia, et noxios quosque Judaeorum et Gentilium confutabat errores? Quo tandem iste modo non cuivis fidem
faceret se recta docere, recta praedicare, recta sentire, qui ut uni haeresi suae auditum patefaceret, cunctarum
haereseon blasphemias insectabatur? Sed hoc erat illud quod Moyses ait: Tentat vos Dominus Deus vester si
diligatis eum an non. Et ut Nestorium praetereamus, in quo plus semper admirationis quam utilitatis, plus famae
quam experientiae fuit, quem opinione vulgi aliquamdiu magnum humana magis fecerat gratia quam divina, eos
potius commemoremus qui multis profectibus multaque industria praediti non parvae tentationi Catholicis
hominibus exstiterunt. Velut apud Pannonias majorum memoria Photinus Ecclesiamn Sirmitanam tentasse
memoratur: ubi eum magno omnium favore in sacerdotium fuisset ascitus, et aliquandiu tanquam Catholicus
administraret, subito, sicut malus iile propheta aut somniator quem Moyses significat, creditam sibi plebem Dei
persuadere coepit ut sequeretur deos alienos, id est, errores extraneos, quos antea nesciebat. Sed hoc usitatum, illud
vero perniciosum, quod ad tantum nefas non mediocribus adminiculis utebatur. Nam erat et ingenii viribus valens et
doctrinae opibus excellens et eloquio praepotens; quippe qui utroque sermone copiose et graviter disputaret et
scriberet: quod monumentis librorum suorum manifestatur, quos idem partim graeco, partim latino sermone
composuit. Sed bene quod commissae ipsi oves Christi multum pro catholica fide vigilantes et cautae, cito ad
praemonentis Moysi eloquia respexerunt, et prophetae atque pastoris sui licet admirarentur eloquentiam,
tentationem tamen non ignorarunt. Nam quem antea quasi arietem gregis sequebantur, eundem deinceps veluti
lupum fugere coeperunt. Neque solum Photini etiam Apolinaris exemplo istius Ecclesiasticae tentationis periculum
discimus, et simul ad observandae diligentius fidei custodiam commonemur. Etenim ipse auditoribus suis magnos
aestus et magnus generavit angustias; quippe corn eos huc Ecclesiae traheret auctoritas, huc magistri retraheret
consuetudo; cumque inter utraque nutabundi et fluctuantes, quid potius sibi seligendum foret non expedirent. Sed
forsitan ejusmodi
iile vir erat qui dignus esset facile contemni. Imo vero tantus ac talis cui nimium cito in plurimis crederetur. Nam
quid illo praestantius, acumine, exercitatone, doctrina? Quam multas iile haereses multis voluminibus oppreserit,
quot inimicos fidei confutaverit errores, indicio est opus illud trignita non minus librorum, nobilissimum ac
maximum, quo insanas Porphyrii calumnias magna probationum mole confudit. Longum est universa ipsius opera
commemorare; quibus profecto summis aedificatoribus Ecclesiae par esse potuisset, nisi prophana illa haereticae
curiositatis libidine novum nescio quid adinvenisset quo et cunctos labores suos velut cujusdam leprae admixtione
foedaret et committeret ut doctrina ejus non tam aedificatio, quam tentatio potius Ecclesiastica diceretur.
XII
(coli. 654-655)
Hic a me forsitan deposcatur ut horum quos supra commemoravi haereses exponam, Nestorii sclicet, Apolinaris,
et Photini. Hoc quidem ad rem nune agimus non attinet. Propositum etenim nobis est, non singulorum errores
persequi, sed paucorum exempla proferre, quibus evidenter ac perspicue demonstraretur illud quod Moyses ait, quia
scilicet si quando Ecclesiasticus aliquis magister, et ipse interpretandis prophetarum mysteriis propheta, novi
quiddam in Ecclesiam Dei tentet inducere, ad tentationem id nostram fieri Providentia divina patiatur. Utile igitur
fuerit, in excursu, quid supra memorati haeretici sentiant breviter exponere, id est, Photinus, Apolinaris, Nestorius.
Photini ergo secta haec est. Dicit Deum singulum esse et solitrarium, et more Judaico confitendum. Trinitatis
plenitudinem negat, neque ullam Dei Verbi aut ullam Spiritus sancti putat esse personam. Christum vero hominem
tantummodo solitarium adserit, cui principium adscribit ex
Maria: et hoc omnimodis dogmatizat, solam nos personam Dei Patris et solum Christum hominem colere debere.
Haec ergo Photinius. Apollinaris vero in unitate quidem Trinitatis ruasi consentire se jactitat, et hoc ipsum non
plena fidei săniuţe; sed in Domini incarnatione aperta professione blasphemat. Dicit enim in ipsa Salvatoris noştri
carne aut animam "jmanam penitus non fuisse, aut certe tăiem fuisse cui mens et ratio non esset. Sed et ipsam
Domini carnem non de sanctae.irginis Mariae carne susceptam, sed de ccelo in Virginem descendisse dicebat;
eamque nutabundus semper et dubius modo coaeternam Deo Verbo, modo de verbi divinitate factam praedicabat.
Nolebat enim in Christo esse duas substantias, unam divinam, alteram humanam, unam ex Patre, alteram ex matre;
sed ipsam Verbi naturam putabat esse dicissam, quasi aliud ejus permaneret in Deo, aliud vero versum fuisset in
carnem; ut cum veritas dicat ex duabus substantiis unum esse Christum, iile contrarius veritati ex una Christi
divinitate duas adserat factas esse substantias. Haec itaque Apolinaris, Nestorius autem contrarie Apolinari morbo,
dum sese duas in Christo substantias distinguere simulat, duas introducit repente personas, et inaudito scelere duos
esse vuit filios Dei, duos Christos, unum Deum, alterum hominem, unum qui ex Patre, alterum qui sit generatus ex
matre. Atque ideo asserit sanctam Mariam non Theotocon, sed Christotocon esse dicendam: quia scilicet ex ea non
iile Christus qui Deus, sed iile qui erat homo, natus sit. Quod si quis cum putat in litteris suis unum Christum dicere
et unam Christi praedicare personam, non temere credat. Aut enim istud fallendi arte machinatus est, ut per bona
facilius suaderet et mala, sicut ait Apostolus: Per bonum mihi operatus est mortem, Rom. 7. Aut ergo, ut diximus,
fraudulentiae causa quibusdam in locis scriptorum suorum unum Christum et unam Christi personam credere se
jactitat, aut certe post parfum jam Virginis ita in unum Christum duas perhibet convenisse personas, ut tamen
conceptus seu partus Virginei tempore, et aliquanto postea duos Christos
fuisse contendat; ut cum scilicet Christus homo communis primum et solitaris natus sit, et nec dum Dei Verbo
personae unitate sociatus, postea in eum adsumentis Verbi persona descenderit; et licet nune in Dei gloria maneat
adsumptus, aliquandiu tamen nihil inter illum et caeteros homines interfuisse videatur.
XIII
(coli. 655-657)
Haec ergo Nestorius, Apolinaris, Photinus adversus Catholicam fidem rabidi canes latrant: Photinus, Trinitatem
non confitendo; Apolinaris, convertibilem Verbi dicendo naturam, et duas in Christo substantias non confitendo, et
aut totam Christi animam aut certe mentem atque rationem in in anima denegando, et adserendo pro sensu mentis
fuisse Dei Verbum; Nestorius, duos Christos aut semper esse, aut aliquandiu fuisse adseverando. Ecclesia vero
Catholica et de Deo et de Salvatore nostro recta sentiens, nec in Trinitatis mysterio nec in Christi incarnatione
blasphemat. Nam et unam divinitatem in Trinitatis plenitudine et Trinitatis aequalitatem in una atque eadem
majestate veneratur, et unum Christum Jesum, non duos, eumdemque Deum pariter atque hominem confitetur.
Unam quidem in eo personam, sed duas substantias; duas substantias, sed unam credit esse personam: duas
substantias, quia mutabile non est verbum Dei, ut ipsum verteretur in carnem; unam personam, ne duos profitendo
filios, quatemitatem videatur colere, non Trinitatem. Sed operae pretium est ut id ipsum etiam atque etiam
distinctius et expressius enucleemus. In Deo una substantia, sed tres personae; in Christo duae substantive, sed una
persona. In Trinitate allius atque alius, non aliud atque aliud; in Salvatore aliud atque aliud, non alius atque alius.
Quomodo in Trinitate alius atque alius, non aliud
v:que aliud? Quia scilicet alia et persona Patris, alia Filii, alia Spiritus sancti; sed tamen Patris et Filii et Spiritus
sancti non alia et alia, sed una eademque natura. Quomodo in Salvatore aliud atque aliud, non alius atque alius?
Quia videlicet altera substantia divinitatis, altera humanitatis; sed tamen deitas et lumanitas non alter et alter, sed
unus idemque Christus, unus idemque filius Dei, et unius ejusdemque Christi et filii Dei una eademque persona;
sicut in homine aliud caro, et aliud anima, sed unus idemque nomo anima et caro. In Petro et Paulo aliud anima,
aliud caro; nec tamen duo Petri, caro et anima; aut alter Paulus anima, et alter caro; sed unus idemque Petrus, unus
idemque Paulus, ex duplici diversaque subsistens animi corporisque natura. Ita igitur in uno eodemque Christo duae
substantiae sunt; sed una divina, altera humana; una ex Patre Deo, altera ex matre Virgine; una coaeterna et aequalis
Patri, altera ex tempore et minor Patre; una consubstantialis Patri, altera consubstantialis matri; unus tamen idemque
Christus in utraque substantia. Non ergo alter Christus Deus, alter homo; non alter increatus, alter creatus; non alter
impassibilis, alter passibilis; non alter aequalis Patri, alter minor Patre; non alter ex Patre, alter ex matre; sed unus
idemque Christus Deus et homo, idem non creatus et creatus, idem incommutabilis et impassibilis, idem
commutatus et passus, idem Patri et aequalis et minor, idem ex Patre ante saecula genitus, idem in saeculo ex matre
generatus, perfectus Deus, perfectus homo. In Deo summa divinitas, in homine plena humanitas. Plena, inquam,
humanitas: quippe quae animam simul habeat et carnem, sed carnem veram, nostram, maternam, animam vero
intellectu praeditam, mente ac ratione pollentem. Est ergo in Christo verbum, anima, caro; sed totum unus est
Christus, unus filius Dei, et unus Salvator ac Redemptor noster. Unus autem, non corruptibili nescio qua divinitatis
et humanitatis confusione, sed integra et singulari quadam unitate personae. Neque enim illa conjuncţie alterum in
alterum convertit atque mutavit (qui est error proprius Arianorum), sed ita in unam potius utrum
que compegit, ut manente semper in Christo singularitate unius ejusdemque personae, in aeternum quoque
permaneat proprietas uniuscujusque naturae; quo scilicet nec unquam Deus corpus esse incipiat, nec aliquando
corpus, corpus esse desistat. Quod etiam humanae conditionis demonstratur exemplo. Neque enim in praesenti
tantum, sed in futuro quoque, unusquique hominum ex anima constabit et corpore. nec tamen unquam aut corpus in
animam aut anima vertetur in corpus; sed unoquoque hominum sine fine victuro, in unoquoque hominum sine fine
necessario utriusque substantiae differentia permanebit. Ita in Christo quoque utriusque substantiae sua cuique in
aeternum proprietas, salva tamen personae unitate; retinenda est.
XIV (coli. 657-658)
Sed cum personam saepius nominamus, et dicimus quod Deus per personam homo factus sit, vehementer
verendum est ne hoc dicere videamur quod Deus verbum sola imitatione actionis quae sunt nostra susceperit, et
quidquid illud est conversationis humanae, quasi adumbratus, non quasi verus homo fecerit; sicut in theatris fieri
solet, ubi unus plures effingit repente personas, quarum ipse nulla est. Quotiescumque etenim aliqua suscipitur
imitatio actionis alienae, ita aliorum officia aut opera patrantur, ut tamen hi qui agunt, non sint ipsi quos agunt.
Neque enim (ut, verbi gratia, saecularium et Manichaeorum utamur exempliis), cum actor tragicus Sacerdotum
effingit regem, sacerdos aut rex est. Nam desinenţe actu simul et ea quam susceperat persona desistit. Absit hoc a
nobis nefarium scelestumque ludibrium. Manichaeorum sit ista dementia; qui phantasiae praedicatores, aiunt Filium
Dei Deum, personam hominis non substantia extitisse, sed actu
putativo quodam et conversatione simulasse. Catholica vero hdes ita Verbum Dei hominem factum esse dicit, ut
quae nosrra sunt, non fallaciter et adumbrate, sed vere expreesseque susciperet, et quae erant humana, non quasi
aliena imitaretur, sed potius ut sua gereret; et prorsus quod agebat, hoc etiam esset. Sicut ipsi nos quoque in eo quod
loquimur, sapimus, vivimus, subsistimus, non imitatur homines, sed sumus. Neque enim Petrus et Joannes, ut eos
potissimum, imitando erant homines, sed subsistendo. Neque enim Paulus simulabat Apostolum, aut flagebat
Paulum; sed erat Apostolus, et subsistebat Paulus. Ita etiam Deus Verbum adsumendo et habendo carnem,
loquendo, faciendo, patiendo, per carnem, sine ulla tamen suae corruptione naturae, hoc omnino praestare dignatus
est ut hominem perfectum non imitaretur aut fingeret, sed exhiberet, ut homo verus non videretur aut putaretur, sed
esset atque subsisteret. Igitur sicut anima connexa carni, nec in carnem tamen versa, non imitatur hominem, sed est
homo, et homo non per simulationem, sed per substantiam, ita etiam Verbum Deus, absque ulla sui conversione,
uniendo se homini, non confundendo, non imitando factus est homo, sed subsistendo. Abjiciaur ergo tota penitus
personae illius quae fingendo imitatione suscipitur, ubi semper alius est et aliud simulatur, ubi iile qui agit,
nunquam is est quem agit. Absit etenim ut hoc fallaci modo Deus Verbum personam hominis credatur; sed ita potius
ut incommutabilii sua manuente substantia, et in se perfecti hominis suscipiendo naturam, ipse caro, ipse homo, ipse
persona hominis existeret, non simulatoria, sed vera, non imitativa, sed substantiva, non denique quae cum
desisteret, sed quae prorsus in substantia permaneret.
XV (col. 658)
Haec igitur in Christo personae unitas nequaquam pos: Virginius partum, sed in ipso Virginis utero compacta
atque perfecta est. Vehementer enim praecavere debemus, ut Christo non modo unum, sed etiam semper unum
confiteamur: quia intoleranda blasphemia est ut etiamsi nune cum unum esse concedas, aliquando tamen non unum,
sed duos fuisse contendas, unum scilicet post tempus baptimis, duos vero sub tempore nativitatis. Quod immensum
sacrilegium nonaliter profecto vitare poterimus nisi unitum hominem Deo, sed unitate personae, non ab ascensu, vel
resurectione, vel baptismo, sed jam in matre, jam in utero, jam denique in ipsa virginali conceptione fateamur:
propter quam personae unitatem indifferenter atque promisque et quae Dei sunt propria tribuuntur homini, et quae
carnis propria adscribuntur Deo. înde est enim quod divinitus scriptum est et filium hominis descendisse de coelo, et
Dominum majestatis crucifixum in terra, Joan. 3.1 Cor. 2. înde etiam est ut carne Domini facta, carne Domini
creata, ipsum Verbum Dei factum, ipsa sapientia Dei impieta, scientia creata dicatur; sicut in praescientia manus
ipsius et pedes ejus fossi esse referuntur. Per hane, inquam, personae unitatem illud quoque similis perfectum est, ut
carne Verbi ex integra matre nascente, ipse Deus Verbum natus ex Virgine catholicissime credatur, impiissime
denegetur. Quae cum ita sint, absit ut quisquam sanctam Mariam divinae gratiae privilegiis et speciali gloria
fraudare conetur. Est enim singulari quodam Domini ac Dei noştri, Filii autem sui, munere verissime ac beatissime
theotocos confitenda; sed non co modo theotocos quo impia quaedam haeresis suspicatur, quae adserit eam Dei
matrem sola appellatione dicendam, quod eum scilicet pepererit hominem qui postea factus est Deus; sicut dicimus
Presbyteri matrem, aut Episcopi matrem, non jam Presbyterum aut Episcopum
cariendo, se deum generando hominem qui postea Presbyter vel Episcopus factus est. Non ita, inquam, sancta Maria
theotocos, sed ideo potius quoniam, ut supra dictum est, jam in ejus sacrato utero sacrosanctum illud mysterium
perpetratum est, cuod propter singularem quamdam atque unicam personae unitatem, sicut Verbum in came caro, ita
homo in Deo, Deus est.
XVI (coli. 658-660)
Sed jam ea quae supra de memoratis haeresibus vel de catholica fide breviter dicta sunt renovandae causa
memoriae brevius strictiusque repetamus; quo scilicet et intelligantur iterata plenius, et firmius inculcată teneantur.
Anathema igitur Photino non recipienti plenitudinem Trinitatis, et Christum hominem tantummodo solitarium
praedicanti. Anathema Apolinari adserenti in Christo conversae divinitatis corruptionem, et auferenti perfectae
humanitatis proprietatem. Anathema Nestorio neganti ex Virgine Deum natum, adserenti duos Christos, et explosa
Trinitatis fide, quaternitatem nobis introducenti. Beata vero Catholica Ecclesia, quae unum Deum in Trinitatis
plenitudine et item Trinitatis aequalitatem in una Divinitate veneratur; ut neque singularitas substantiae personarum
confundat proprietatem, neque item Trinitatis distinctio unitatem separet Deitatis. Beata, inquam, Ecclesia, quae in
Christo duas veras perfectasque substantias, sed unam Christi credit esse personam, ut neque naturarum distinctio
unitatem personae dividat, neque item personae unitas differentiam confundat substantiarum. Beata, inquam,
Ecclesia, quae ut unum semper Christum esse et fuisse fateatur, unitem hominem Deo, non post partum, sed jam in
ipso matris utero confitetur. Beata, inquam, Ecclesia, quae Deum factum hominem
non conversione naturae, sed personae ratione intelligit, personae autem non simulatoriae et transeuntis, sed
substantiva ac permanentis. Beata, inquam, Ecclesia, quae hanc personae unitatem tantam vim habere praedicat ut
propter eam miro ineffabilique mysterio et divina homini et Deo adscribat Humana. Nam propter eam et hominem
de ccelo secundum Deurr descendisse non abnegat, et Deum secundum hominem credit in terra factum, passum, et
crucifixum. Propter ea denique et hominem Dei filium et Deum filium Virginis confitetur. Beata igitur ac
veneranda, benedicta, et sacrosancta, et omnio supernae illi angelorum laudationi comparanda confessio, quae unum
Dominum Deum trina sanctificatione glorificat. Idcirco etenim vel maxime unitatem Christi praedicat, ne
mysterium Trinitatis excedat. Haec in excursu dicta sint, alias, si Deo placuerit, uberius tractanda et explicanda.
XVII
(coli. 660-664)
Dicebamus ergo in superioribus quod in Ecclesia Dei tentatio esset populi, error magistri, et tanto major tentatio
quanto ipse doctior qui erraret. Quod primum Scripturae auctoritate, deinde ecclesiasticis docebamus exemplis,
eorum scilicet commemoratione qui cum aliquandis sanae fidei forent habiti, ad extremum tamen aut in alienam
decidissent sectam, aut ipsi suam haeresim condidissent. Magna profecto res, et ad discendum utilis, et ad
recolendum necessaria; quam etiam atque etiam exemplorum molibus illustrare atque inculcare debemus; ut omnes
vere Catholici noverint se cum Ecclesia doctores recipere, non cum doctoribus Ecclesiae fidem deserere debere. Sed
ego ita arbitror, quod cum multos in hoc tentandi genere proferre valeamus, nemo pene sit qui Origenis tentationi
valeat compari; in quo plura adeo praeclara, adeo singularia,
adeo mira exstiterunt, ut inter iniţia habendam cunctis adserdonibus ejus fidem quivis iile facile judicaret. Nam si
vita facit auctoritatem, magna illi industria, magna pudicitia, patientia, tolerantia. Si genus vel eruditio, quid eo
nobilius, qui primum in ea domo natus quae est illustrata martyrio, deinde pro Christo non solum patre sed omni
quoque facultate privatus, tantum inter sanctae paupertatis profecit augustias ut pro Dominicae confessionis saepius,
ut ferunt, adfligeretur. Neque vero haec in illo sola erant quae cuncta postea tentationi forent, sed tanta etiam vis
ingemi, tam profundi, tam acris, tam elegantis ut omnes pene multum longeque superaret; tanta doctrinae ac totius
eruditionis magnificentia ut pauca forent divinae, pene fortasse nulla humanae philosophiae quae non penitus
adsequeretur: cujus scientiae cum Graeca concederent, Hebraea quoque elaborata sunt. Eloquentiam vero quid
memorem, cujus fuit tam amoena, tam lactea, tam dulcis oratio ut mihi ex ore non tam verba quam mella quaedam
fluxisse videantur? Quae non iile persuasu difficilia disputandi viribus elimpidavit, quae factu ardua non ut facillima
viderentur effecit? Sed forsitan argumentorum tantummodo nexibus adsertiones suas texuit? Imo plane nemo
unquam magistrorum fuit qui pluribus divinae legis uteretur exemplis. Sed, credo, pauca conscripit? Nemo
mortalium plura; ut mihi sua omnia non solum non perlegi, sed ne inveniri quidem posse videantur: cui ne
quicquam ad scientiae instrumenta deeset, etiam plenitudo exabundavit aetatis. Sed forsitan discipulis parum felix?
Quis unquam felicior? Nemque innumeri ex sinu suo doctores, innumer sacerdotes, confessores et maryres
extiterunt. Jam vero quanta apud omnes illius admiratio, quanta gratia fuerit, quis exscqui valeat? Quis non ad eum
paulo religiosior ex ultimis mundi partibus advolavit? Quis Christianorum non pene ut prophetam, quis
philosophorum non ut magistrum veneratus est? Quam autem non solum privatae conditioni, sed ipsi quoque fuerit
reverendus imperio declarant historiae, quae eum a matre Alexandri Imperatoris accitum ferunt coelestis
utique sapientiae merito, cujus et iile gratia et amore illa flagrabat Sed et ejusdem Epistola? testimonium perhibent
quas ad Philippum Imperatorem, qui primus Romanorum Principum Christianus fuit, Christiani magisterii
auctoritate conscripsi. De cujus incredibili quadam scientia si quis referentibus nobis Christianum non accepit
testimonium, saltem testificantibus philosophis gentilem recipiat confessionem. Ait namque impius iile Porphyrius
excitum se fama ipsius Alexandriam puerum fere perrexisse, ibique cum vidisse jam senem, sed plane tăiem
tantumque qui arcem totius scientiae condidisset. Dies me defecerit quam ea quae in illo viro praeclara exstiterunt
vel ex minima saltem parte perstringam quae tamen omnia non solum ad Religionis gloriam, sed etiam ad
tentationis magnitudinem pertinebant. Quotus enim quisque tanti ingenii, tantae doctrinae, tantae gratiae virum aut
facile deponeret, ac non illa potius uteretur sententia, se cum Origene errare malle, quam cum aliis vera sentire? et
quid plura? Eo res decidit ut tantae personae, tanti doctoris, tanti prophetae, non humana aliqua, sed, ut exitus
docuit, nimium periculosa tentatio plurimos a fidei integritatew deduceret. Quamobream hic Origenos tantus ac
talis, dum gratia Dei insolentius abutitur, dum ingenio suo nimium indulget, sibique satis credit, cum parvi pendit
antiquam Christianae Religionis simplicitatem, dum se plus cunctis sapere praesumit, dum ecclesiasticas traditiones
et veterum magisteria contemnens, quaedam Scripturarum capitula novo more interpretatur, meruit ut de se quoque
Ecclesiae Dei diceretur: Si surrexit in medio tui propheta, Deut. 15. Et paulo post: Nam audies, inquit, verba
prophetae illius. Et item: Quia tentat vos, inquit, Dominus Deus vester utrum diligatis eum an non. Vere non solum
tentatio, sed etiam magna tentatio deditam sibi atque in se pendentem Ecclesiam admiratione ingenii, scientae,
eloquentiae, conversationis, et gratiae, nihil de se suspicantem, nihil verentem, subito a veteri Religione in novam
prophanitatem sensim paulatimque traducere. Sed dicet aliquis corruptos esse Origenis libros. Non resisto; quin
potius
et malo. Nam id a quibusdam et traditum et scriptum est, non Zatholicis tantum, verum etiam Haereticis. Sed illud
est quod nune debemus advertere etsi non ipsum, libros tamen sub nomine suo editos, magnae esse tentationi: qui
multis blasphemiarum vulneribus scatentes, non ut alieni, sed quasi sui et leguntur et amantur; ut etsi in errore
concipiendo Origenis non fuit sensus, ad errorem tamen persuadendum Origenis auctoritas vaiere videatur.
XVIII (coli. 664-665)
Sed et Tertulliani quoque eadem ratio est. Nam sicut iile apud Graecos, ita hic apud Latinos nostrorum omnium
facile princeps judicandus est. Quid enim hoc viro doctius, quid in divinis atque humanis rebus exercitatius? Nempe
omnem philosophiam et cunctas philosophorum sectas, auctores, adsertoresque sectarum, omnesque eorum
disciplinas, omnem historiarum ac studiorum varietatem mira quadam mentis capacitate complexus est. Ingenio
vero nonne tam gravi ac vehementi excelluit ut sibi nihil pene ad expugnandum proposuerit quod non aut acumine
inruperit, aut pondere eliserit? Jam porro orationis suae laudes exsequi valeat, quae, tanta nescio qua rationum
necessitate concerta est ut ad consensum sui quos suadere non potuerit impellat; cujus quot pene verba, tot
sententiae sunt; quot sensus, tot victoriae. Sciunt hoc Marciones, Apelles, Praxeae, Hermogenes, Judaei, Gentiles,
Gnostici, caeterisque; quorum iile blasphemias multis ac magnis voluminum suorum molibus, velut quibusdam
fulminibus, evertit. Et tamen hic quoque post haec omnia, hic, inquam, Tertullianus, catholici dogmatis, id est,
universalis ac vetustatae fidei parum tenax, ac disertior multo quam felicior, mutata deinceps sententia, fecit ad
extremum quod de eo beatus confessor Hilarius
quodam loco scribit: Sequenti, inquit, errore scriptis probabilibus auctoritatem, Hilarius in Matth. c. 5. Et fuit ipse
quoque in Ecclesia magna tentatio. Sed de hoc nolo plura dicere. Hoc tantum commemorabo, quod contra Moysi
praeceptum exsurgentes in Ecclesia novellas Montani furias et insana illa insanarum mulierum novitii dogmatis
somnia veras prophetias adseverando, meruit ut de se quoque et scripturis suis diceretun Si surrexerit in medio tui
propheta. Et mox: Non audies verba prophetae illius. Quare? Quia, inquit, tentat vos Dominus vester utrum diligatis
eum an non.
r
XIX (col. 665)
His igitur tot ac tantis caeterisque ejusmodi Ecclesiasticorum exemplorum molibus evidenter advertere, et
secundum Deuteronomii leges luce clarius intelligere debemus, quod si quando aliquis Ecclesiasticus magister a
fide aberraverit, ad tentationem id nostram fieri Providentia divina patiatur, utrum diligamus Deum an non in toto
corde et in tota anima nostra.
XX
(coli. 665-666)
Quae cum ita sint, iile est verus et germanus Catholicus qui veritatem Dei, qui Ecclesiam, qui Christi corpus
diligit, qui divinae Religioni, qui catholicae fidei nihil praeponit, non hominis cujuspiam auctoritatem, non amorem,
non ingenium, non eloquentiam, non philosophiam; sed haec cuncta despiciens, et in fide fixus, stabilis, permanens,
quicquid universaliter antiquitus Ecclesiam Catholicam tenuisse cognoverit, id solum
sibi tenendum credendumque decernit; quicquid vero ab aliquo deinceps uno praeter vel contra omnes sanctos
novum et inauditum subindici senserit, id non ad Religionem sed ad:entationem potius intelligit pertinere, turn
praecipue beati Apostoli Pauli eruditus eloquiis: hoc est enim quod in prima ad Corinthios Epistola scribit: Oportet,
inquit, et haereses esse, ut probati manifesti fiant in vobis, 1 Cor. 11, ac si diceret: ob hoc haereseon non statim
divinitus eradicantur auctores, ut probati manifesti fiant, id est, ut unusquisque quam tenax et fidelis et fixus
catholicae fidei sit amator appareat. Et revera, cum quaeque novitas ebullit, statim cernitur frumentorum gravitas et
levitas palearum; tune sine magno molimine excutitur ab arca quod nullo pondere intra aream tenebatur. Namque
alii illico prorsus avolant; alii vero tantummodo excussi, et perire metuunt, et redire erubescunt saucii, semineces ac
semivivi; quippe qui tamen veneni hauserint quantitatem quae nec occidat digeratur, nec mori cogat nec vivere
sinat, heu miseranda conditio! quantis illi curarum aestibus, quantis turbinibus exagitantur? Nune etenim, qua
ventus impulerit, incitato errore rapiantur; nune in semetipsos reversi, tanquam contrarii fluctus, reliduntur, nune
temeraria praesumptione et ea quae incerta videntur adprobant; nune irrationali metu, etiam quae certa sunt
expavescunt; incerti qua eant, qua redeant, quid adpetant, quid fugiant, quid teneant, quid dimittant. Quae quidem
dubii et male penduli cordis afflictio divinae erga se miserationis est medicina, si sapiant. Idcirco etenim extra
tutissimum catholicae fidei portum diversis cogitationum quatiuntur, verberantur, ac pene enecantur procellis, ut
excussa in al turn elatae mentis vela deponant, quae male novitatum ventis expanderant, seseque intra fidissimam
stationem placidae ac bonae matris reducant et teneant, atque amaros illos turbulentosque errorum fluctus primitus
revomant, ut possint deinceps vivae et salientis aquae fluenta potare. Dediscant bene quod didicerant non bene; et ex
toto Ecclesiae dogmate quod intellectu capi potest capiant, quod non potest credant.
XXI (coli. 666-667)
Quae cum ita sint, iterum eadem mecum revolvens et reputans, mirări satis nequeo tantam quorumdam vesaniam
tantam excaecatae mentis impietatem, tantam postremo errandi libidinem ut contendi non sint tradita semel et
accepta antiquitus credendi regula, sed nova ac nova in diem quaerant, semperque aliquid gestiant Religioni addere,
mutare, detrahere; quasi non coeleste dogma sit quod semel revelatum esse sufficiat, sed terrena institutio, quae
aliter perfici nisi assidua emendatione, imo potius reprehensione non possit, cum divina clament oracula: Ne
transferas terminos quos posuerunt patres tui, Prov. 22; et: Super judicantem ne judices, Eccli. 8; et: Scindentem
sepem mordebit eum serpens, Eccles. 10, et illud apostolicum, quo omnes omnium haereseon sceleratae novitates
velut quodam spiritali gladio saepe truncatae semperque truncandae sunt: O Timothee, depositum custodi, devitans
prophanas vocum novitates et oppositiones falşi nominis scientiae, quam quidam promittentes, circa fidem
exciderunt, 1 Tim. 6. Et post haec inveniuntur aliqui tanta inveteratae frontis duritia, tanta impudentiae incude, tanto
adamante pertinaciae, qui tantis eloquiorum coelestium molibus non succumbant, tantis ponderibus non fatiscant,
tantis malleis non conquassentur, tantis postremo fulminibus non conterantur? Devita, inquit, prophanas vocum
novitates: Non dixit antiquitates, non dixit vetustates; imo plane quid e contrarie sequeretur ostendit. Nam si vitanda
est novitas, tenenda est antiquitas; et si prophana est novitas, sacrata est vetustas. Et oppositiones, inquit, falşi
nominis scientiae. Vere falsum nomen apud doctrinas Haereticorum; ut ignorantia scientiae, et caligo serenitatis, et
tenebrae luminiş appellatione fucentur. Quam quidam, inquit, promittentes, circa fidem exciderunt. Quid
promittentes exciderunt, nisi novam nescio quam ignoratamque doctrinam?
Audias etenim quosdam ipsorum dicere: Venite, o insipientes et miseri, qui vulgo Catholici vocitamini, et discite
fidem veram, quam praeter nos nullius intelligit, quae multis ante seculis latuit, nuper vero revelată et ostensa est;
sed discite furtim atque secretim: delectabit enim vos. Et item: Cum didiceritis, latenter docete; ne mundus audiat,
nec Ecclesia sciat: paucis namque concessum est tanti mysterii capere secretum. Nonne haec verba sunt illius
meretricis quae apud Salomonis Proverbia vocat ad se praetereuntes viam qui dirigunt iter suum? Qui est, inquit,
vestrum insipientissimus, divertat ad me. Inopes autem sensu exhortatur dicens: Panes occultos libenter attingite, et
aquam dulcem furtim bibite. Quid deinde? Atille, inquit, nescit quoniam terrigenae apud eam pereunt, Prov. 9. Qui
sunt işti terrigenae? Exponat Apostolus: Qui circa fidem, inquit, exciderunt, 2 Tim.2.
XXII
(col. 667)
Sed operae pretium est totum ipsum Apostoli capitulum diligentius pertractare. O Thimothee, inquit, depositum
custodi, devitans profanas vocum novitates. O! Exclamatio ista et praescientiae est pariter et charitatis. Praevidebat
enim futuros, quos etiam praedolebat, errores. Quis est hodie Timotheus nisi vel generaliter universa Ecclesia, vel
specialiter totum corpus Praepositorum, qui integram divini cultus scientiam vel habere ipsi debent vel aliis
infundere? Quid est, depositum custodi? Custodi, inquit, propter fures, propter inimicos, ne dormientibus
hominibus, superseminent zizania super illud tritici bonum semen quod seminaverat filius hominis in agro suo.
Depositum, inquit, custodi. Quid est depositum? id est, quod tibi creditum est, non quod a te inventum; quod
accepisti, non quod excogitasti; rem non ingenii, sed doctrinae, non usurpationis privatae, sed publicae traditionis;
rem ad te perductam, non a
te prolatam: in qua non auctor debes esse, sed custos; non institutor, sed sectator; non ducens, sed sequens.
Depositum, inquit, custodi; catholicae fidei talentum inviolatum illibatumque conserva. Quod tibi creditum, hoc
penes te maneat, hoc a te tradatur. Aurum accepisti, aurrum redde: nolo mihi pro aliis alia subjicias: nolo pro auro
aut impudenter plumbum aut fraudulentur aeramenta supponas: nolo auri speciem, sed naturam plane. O Timothee,
O Sacerdos, O Tractator, O Doctor, si te divinum munus idoneum fecerit, ingenio, exercitatione, doctrina, esto
spiritalis tabernaculi Beseleel, pretiosas divi dogmatis gemmas exsculpe, fideliter coapta, adorna sapienter, adjice
splendorem, graham, venustatem. Intelligatur, te exponente illustrius, quod ante obscurios credebatur. Per te
posteritas intellectum gratuletur quod ante vetustas non intellectum venerabatur. Eaderţi tamen quae didicisti doce,
ut cum dicas nove, non dicas nova.
XXIII (coli. 667-668)
Sed forsitan dicet aliquis: Nullusne ergo in Ecclesia Christi profectus habetitur Religionis? Habeatur plane, et
maximus. Nam quis iile est tam invidus hominibus, tam exosus Deo, qui istud prohibere conetur? Sed ita tamen ut
vere profectus sit iile fidei, non permutatio. Siquidem ad profectum pertinet et in semetipsum unaquaeque res
amplificetur; ad permutationem vero, ut aliquid ex alio in aliud transvertatur. Crescat igitur oportet et multum
vehementerque proficiat singulorum quam omnium, tam unius hominis quam totius Ecclesiae, aetatum ac
seculorum gradibus, intelligentia, scientia, sapientia, sed in suo dumtaxat genere, in eodem scilicet dogmate, eodem
sensu, eademque sententia. Imitetur animarum religio rationem corporum: quae licet annorum processu numeros
suos evolvant et explicent, eadem tamen quae erant permanent. Multum interest inter pueritiae florem et senectutis
maturitatem; sed iidem tamen ipsi fiunt senes qui fuerant adolescentes; ut quamvis unius ejusdemquae hominis
status habitusque mutetur, una tamen nihilominus eademque natura, una eademque persona sit Parva lactentium
membra, magna juvenum, eadem ipsa sunt tamen. Quot parvulorum artus, tot virorum; et si illa quae aevi maturioris
aetate pariuntur, jam in seminis ratione proserta sunt; ut nihil novum postea proferatur in senibus quod non in pueris
jam ante latitaverit. Unde non dubium est hanc esse legitimam et rectam proficiendi regulam, hune ratum atque
pulcherrimum crescendi ordinem, si eas semper in grandioribus partes ac formas numerus detexat aetatis quas in
parvulis Creatoris sapientia praeformaverat. Quod si humana species in aliquam deinceps non sui generis vertatur
effigiem, aut certe addatur quippiam membrorum numero vel detrahatur, necesse est ut totum corpus vel intercidat,
vel prodigiosum fiat, vel certe debilitetur: ita etiam Christianae Religionis dogma sequatur has decet profectum
leges, ut annis scilicet consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate, incorruptum tamen illibatumque
permaneat, et universis partium suarum mensuris cunctisque quasi membris ac sensibus propriis plenum atque
perfectum sit, quod nihil praeterea permutationis admittat, nulla proprietatis dispendia, nullam definitionis susţineai
varietatem. Exempli gratia: Severunt majores noştri antiquitus in hac ecclesiastica segete triticeae fidei semina:
iniquum valde et incongruum est ut nos eorum posteri pro germana veritate frumenti subdititium zizaniae legamus
errorem. Quin potius hoc rectum et consequens atque extremis sibimet non discrepantibus, de incrementis triticeae
institutionis triticei quoque dogmatis frugem demetamus; ut cum aliquid ex illis seminum primordiis accessu
temporis evolvatur, et nune laetetui et excolatur, nihil tamen de germinis proprietate mutetur: addatur licet species,
forma,
distinctio, eadem tamen cujusque generis natura permaneat. Absit etenim ut rose ailla catholici sensus plantaria in
carduos spinasque vertantur. Absit inquam, ut in isto spiritali paradise de cinnamomi et balsami surculis lolium
repente atque aconita proveniant. Quodcumque igitur in hac Ecclesia Dei agricultura fide patrum saturn est, hoc
idem filiorum industria decet excolatur et observetur, hoc idem floreat et maturescat, hoc idem proficiat et
perficiatur. Fas est etenim ut prisca illa coelestis philosophiae dogmata processu temporis excurentur, limentur,
poliantur; sed nefas est ut commutentur, nefas ut detruncentur, ut mutilentur. Accipiant, licet, evidentiam, lacem,
distinctionem; sed retineant necesse est plenitudinem, integritatem, proprietatem. Nam si semel admissa fuerit haec
impiae fraudis licenţia, horreo dicere quantum exscindendae atque abolendae Religionis periculum consequatur.
Abdicata etenim qualibet parte catholici dogmatis, alia quoque atque item alia, ac deinceps alia et alia, jam quasi ex
more et licito, abdicabuntur. Porro autem sigillatim partibus repudiatis, quid aliud ad extremum sequetur, nisi ut
totum pariter repudietur? sed e contra, si novitia veteribus, extranea domesticis, et profana sacratis admisceri
coeperint, proserpat hic mos in universam necesse est ut nihil posthac apud Ecclessiam relinquatur intactum, nihil
illibatum, nihil integrum, nihil immaculatum, sed sit ibidem deinceps impiorum ac turpium errorum lupanar ubi erat
antea castae et incorruptatae sacrarium veritatis. Sed avertat hoc a suorum mentibus nefas divina pietas, sitque hic
potius impiorum furor. Christi vero Ecclesia, sedula et cauta depositorum apud se dogmatum custos, nihil in his
unquam permutat, nihil minuit, non amputat necessaria, non apponit superflua, non amittit sua, non usurpat aliena;
sed omni industria hoc unum studet ut vetera fideliter sapienterque tractando, si qua sunt illa antiquitus informata et
inchoata, accuret et poliat; si quam jam expressa et enucleata consolidet, firmet; si qua jam conformita et definita,
custodiat; denique quid unquam aliud Concilliorum
decretis emisa est nisi ut quod antea simpliciter credebatur, hoc idem postea diligentius crederetur, quod antea
lentius praedicabatur, hoc idem postea instantius praedicaretur, quod antea securius colebatur, hoc idem postea
sollicitius excoleretur? Hoc, inquam semper, neque quicquam praeterea, Haereticorum novitatibus excitata,
conciliorum suorum decretis catholica perfecit Ecclesia, nisi ut quod prius a Majoribus sola traditione susceperat,
hoc deinde posteris etiam per Scripturae chirographum consignaret, magnam rerum summam paucis litteris
comprehendendo, et plerumque, propter intelligentiae lucem, non novum fidei sensum novae appellationis
proprietate signando.
XXIV
(coli. 670-672)
Sed ad Apostolum redeamus. O, Timothee, inquit, depositum custodi, devitans prophanas vocum novitates.
Devita, inquit, quasi viperam, quasi scorpionem, quasi basiliscum, ne te non solum tactu, sed etiam visu afflatuque
percutiant. Quid est devitare? cum hujusmodi nec cibum sumere, 1 Cor. 5. Quid est, devita? Si quis, inquit, venit ad
vos, et hanc doctrinem non affert, 2 Joann. Quam doctrinam nisi catholicam et universalem, et unam eamdemque
per singulas aetatum successiones incorrupta veritatis traditione manentem, et usque in secula sine fine mansuram?
Quid turn? Nolite, inquit, recipere eum in domnum, nec ave ei dixeritis. Qui enim dicit illi ave, communicat
operibus ejus malignis. Prophanas, inquit, vocum novitates. Quid est prophanas? Quae nihil habent sacri, nihil
religioşi, ab Ecclesiae penetralibus, quae est templum Dei, penitus extraneas. Prophanas, inquit, vocum novitates.
Vocum, id est, dogmatum, rerum, sententiarum novitates, quae sunt vetustati atque antiquitati contrariae: quae si
recipiantur, necesse est ut fides beatorum patrum, aut tota, aut certe magna ex parte
violetur; necesse est ut omnes aetatum fideles, omnes sancti omnes casti, continentes, virgines, omnes clerici,
levitae et sacerdotes, tanta confessorum millia, tanti martyrum exercitus, tanta urbium, tanta populorum celebritas et
multitudo, tot insulae, provincice, reges, gentes, regna, nationes, totus postremo jam pene terrarum orbis, per
catholicam fidem Christo capiti incorporatus, tanto seculorum tractu ignorasse, errasse, blasphemasse, nesciisse
quid crederet, pronuntientur. Prophanas, inquit, vocum novitates devila: quas recipere atque sectari nunquam
Catholicorum, semper vero Haereticorum fuit. Et revera, quae unquam haeresis nisi sub certo nomine, certo loco,
certo tempore ebullivit? Quis unquam haereses instituit nisi qui se prius ab Ecclesiae catholicae universitatis et
antiquitatis consensione discreverit? Quod ita esse luce clarius exempla demonstrant. Quis enim unquam ante
profanum illum Pelagium tantam virtutem liberi praesumpsit arbitrii ut ad hoc in bonis rebus per actus singulos
adjuvandum necessariam Dei gratiam non putaret? Quis ante prodigiosum discipulum ejus Coelestium reatu
praevaricationis Adae omne humanum genus denegavit adstrictum? Quis ante sacrilegum Arium trinitatis unitatem
discindere, quis ante sceleratum Sabelium unitatis trinitatem confundere ausus est? Quis ante crudelissimum
Novatianum crudelem Deum dixit, eo quod mallet mortem morientis quam ut revertatur et vivat? Quis ante magum
Simonem, apostolica districtione percussum (a quo vetus iile turpitudinum gurges usque in novissimum
Priscillianum continua et oculta succesione manavit) auctorem malorum, id est, sceleratum, impietatum,
flagitiorumque nostrorum ausus est dicere creatorem Deum? Quippe quem adserit tăiem hominum manibus ipsam
suis creare naturam, quae proprio quodam motu et necessariae cujusdam voluntatis impulse nihil aliud posit, nihil
aliud velit nisi peccare, eo quod furiis vitiorum omnium exagitata et inflammata in omnia turpitudinum inexhausta
cupiditate rapiatur. Innumera sunt talia, quae brevitatis
studio praetermittimus: quibus tamen cunctis satis evidenter perspicueque monstratur hoc apud omnes fere haereses
quasi solemne esse ac legitimum, ut semper profanis novitatibus gauderant, antiquitatis scita fastidiant, et per
oppositiones falşi nominis scientiae a fide naufragent. Contra vero Catholicorum hoc vere proprium, deposita
sanctorum patrum et commissa servare, damnare profanas novitates, et sicut dixit atque iterum praedixit Apostolus,
si quis annuntiaverit praeterquam quod acceptum est, anathema sit, Gal. 1.
XXV (coli. 672-673)
Hic fortasse aliquis interroget an et Haeretici divinae Scripturae testimoniis utantur. Utuntur plane, et
vehementer quidem. Nam videas eos volare per singula quaeque sanctae legis volumina, per Moysi, per Regum
libros; per Psalmos, per apostolos, per Evangelia, per Prophetas. Sive enim apud suos, sive alienos, sive privatim,
sive publice, sive in sermonibus, sive in libris, sive in conviviis, sive in plateis, nihil unquam pene de suo proferunt
quod non etiam Scripturae verbis adumbrare conentur. Lege Pauli Samosateni opuscula, Priscilliani, Eunomii,
Joviniani, reliquarumque pestium; cemas infinitam exemplorum congeriem, prope nullam omitti paginam quae non
novi aut veteris Testamenti sententiis fucata et colorata sit. Sed tanto magis cavendi et pertimescendi sunt, quanto
occultis sub divinae legis umbraculis latitant. Sciunt enim faetores suos nulii fere cito esse placituros, si nudi et
simplices exhalentur; atque idcirco eos ccelestis eloquii velut quodam aromate aspergunt, ut iile humanum facile
despiceret errorem, divina non facile contemnat oracula. Itaque faciunt quod hi solent, qui parvulis austera quaedam
temperaturi pocula, prius oraş
melle circumliunt, ut incauta aetas cum dulcedinem praesenserit, amaritudinem non reformidet. Quod etiam iis
curae est qui mala gramina et noxios succos medicaminum vocabulis praecolorant, ut nemo fere ubi suprascriptum
legerit remedium, suspicetur venenum. înde denique et Salvator clamabat: Attendite vobis a pseudoprophetis, qui
veniunt ad vos in vestitu ovium, ab intus autem sunt lupi rapaces, Matth. 7. Quid est vestitus ovium, nisi
Prophetarum et Apostolorum proloquia, quae iidem, ovili quadam sinceritate, agno illi immaculato, qui tollit
peccatum mundi, tanquam vellera quaedam texuerunt? Qui sunt lupi rapaces, nisi sensus Haereticorum feri et rabidi,
qui caulas Ecclesiae semper infestant et gregem Christi quaqua possunt dilacerant? Sed ut fallacius incautis ovibus
obrepant, manente luporum ferocia, deponunt lupinam speciem, et sese divinae legis sententiis velut quibusdam
velleribus obvolvunt, ut cum quisque lanarum mullitiem praesenserit, nequaquam aculeos dentium pertimescat. Sed
quid ait Salvator? Ex fructibus eorum cognoscetis eos: id est, cum coeperint divinas illas voces non jam profere
tantum, sed etiam exponere, nec adhuc jactare solum, sed etiam interpretări, tune amaritudo illa, tune acerbitas, tune
rabies intelligetur, tune novitium virus exhalabitur, tune profanae novitates aperientur; tune primum scindi sepem
videas, tune transferri patrum terminos, tune Catholicam fidem caedi, tune Ecclesiasticum dogma lacerari. Tales
erant ii quos percutit Apostolus Paulus in secunda ad Corinthios Epistola, dicens: Nam ejusmodi, inquit,
pseudoapostoli, sunt operării subdoli, transfigurantes se in Apostolos Christi? 2 Cor. 11. Quid est transfigurantes se
in Apostolos Christi? Proferebant Apostoli divinae legis exempla; proferebant et illii. Proferebant Apostoli
psalmorum auctoritates; proferebant et illii. Proferebant Apostoli sententias Prophetarum; et illi nihilominus
proferebant. Sed cum ea quae similiter protulerant, interpretări non similiter coepissent, tune simplices a subdolis,
tune infucati a fucatis,
tune recti a perversis, tune postremo veri apostoli a falsis Apostolis discernebatur. Et non mirum, inquit. Ipse enim
Satanas transfigurat se in angelum lucis. Non est ergo magnum si miniştri ejus transfigurantur sicut miniştri
justitiae. Ergo secundum Apostoli Pauli magisterium, quotiescumque vel pseudoapostoli vel pseudoprophetae vel
pseudodoctores divinae legis sententias proferunt, quibus male interpretatis errores suos adstruere conentur, nos
dubium est quin auctoris sui callida machinamenta sectentur, quae iile nunquam profecto comminisceretur, nisi
sciret omnino nullam esse ad fallendum facilorem viam, quam ut ubi nefarii erroris subinducitur fraudulentia, ibi
divinorum praetendatur auctoritas.
XXVI
(coli. 673-674)
Sed dicet aliquis: Unde probatur quia sacrae legis exemplis Diabolus uti soleat? Legat Evangelia, in quibus
scribitur: Tune assumpsit illum Diabolus, id est, Dominum Salvatorem, et sfătuit illum super pinnam templi, et dixit
ei: Si filius Dei es, mitte te deorsum. Scriptum est enim quod angelis suis mandavit de te ut custodiant te in omnibus
viis tuis; in manibus tollent te, ne forte offendas ad lapinem pedem tuum, Matth. 4. Quid hic faciet misellis
hominibus qui ipsum Dominum majestatis Scripturarum testimoniis appetivit? Si, inquit, filius Dei es, mitte te
deorsum. Quare? Scriptum est enim, inquit. Magnopere nobis doctrina loci istius attendenda atque retinenda est, ut
tanto evangelicae auctoritatis exemplo, quando aliquos apostolica seu prophetica verba contra catholicam fidem
viderimus, diabolum per eos loqui minime dubitemus. Nam sicut tune caput capiti, ita nune quoque membra
membris loquuntur, membra scilicet diaboli membris Christi, perfidi fidelibus, sacrilegi religiosis, Haeretici
postremo Catholicis. Sed quid
tandem dicunt? Si, inquit, filius Dei es, mitte te deorsum; hoc est, si filius esse vis Dei haereditatem regni coelestis
accipere mitte te deorsum, id est, ex istius te sublimis Ecclesiae, quae etiam templum Dei putatur, doctrina et
traditione demitte. Ac si quis interroget quempiam haereticorum sibi talia persuadentem: Unde probas, unde doces
quod Ecclesiae Catholicae universalem et antiquam fidem dimittere debeam? statim iile: Scriptum est enim. Et
continuo miile testimonia, miile exempla, miile auctoritates parat de lege, de Psalmis, de Apostolis, de Prophetis,
quibus novo et malo more interpretatis, ex arce catholica in haereseos barathrum infelix anima praecipitetur. Jam
vero illis quae sequuntur promissionibus miro modo incautos homines Haeretici decipere consueverunt. Audent
etenim polliceri et docere quod in Ecclesia sua, id est, in communionis suae conventiculo, magna et specialis ac
plane personalis quaedam sit Dei gratia, adeo ut sine ullo labore, sine ullo studio, sine ulla industria, etiamsi nec
petant, nec quaerant, nec pulsent, quicumque illi ad numerum suum pertinent, tamen ita divinitus dispensentur ut
angelicis evecti manibus, id est, angelica protectione servati, nunquam possint offendere ad lapidem pedem suum, id
est, nunquam scandalizări.
XXVII (col. 674)
Sed dicet aliquis: Si divinis eloquiis, sententiis, promissionibus et Diabolus et discipuli ejus utuntur, quorum alii
sunt pseudoapostoli, alii pseudoprophetae et pseudomagistri, et omnes ex toto Haeretici, quid facient Catholici
homines et matris Ecclesiae filii? Quonam modo in Scripturis sanctis veritatem a falsitate discernent? Hoc scilicet
facere magnopere curabunt, quod in principio Commonitorii istius sanctos et doctos viros nobis tradidisse
scripsimus, ut divinum Canonem secundum universalis Ecclesiae traditionis et juxta catholici
dogmatis regulas interpretentur; in qua item Catholica et apostolica Ecclesia sequantur necesse est universitatem,
antiquitatem, consensionem. Et si quando pars contra universitatem, novitas contra vetustatem, unius vel paucorum
errantium dissensio contra omnium vel certe multo plurium Catholicorum consensionem rebellaverit, praeferant
partis corruptioni universitatis integritatem: in qua eadem universitate, novitatis profanitati antiquitatis religionem,
itemque in ipsa vetustate, unius sive paucissimorum temeritati primum omnium generalia, si qua sunt, universalis
Concilii decreta praeponant; tune deinde, si id minus est, sequantur quod proximum est, multorum atque magnorum
consentienties sibi sententias magistrorum. Quibus, adjuvante Domino, fideliter, sobrie, sollicite observatis, non
magna difficultate noxios quosque Haereticorum deprehendemus errores.
XXVIII (coli. 674-678)
Hic jam consequens esse video ut exemplis demonstrarem quonam modo prophanae Haereticorum novitates
prolatis atque collatis veterum magistrorum concordantibus sibimet sententiis et deprehendantur et condemnentur.
Quae tamen antiqua sanctorum patrum consensio non in omnibus divinae legis quaestiunculis, sed solum certe
praecipue in fidei regula magno nobis studio et investiganda est et sequenda. Sed neque semper neque omnes
haereses hoc modo impugnandae sunt, sed novitiae recentesque tantummodo, cum primum scilicet exoriuntur, ante
quam infalsare vetustae fidei regulas ipsius temporis vetantur angustiis, ac priusquam manante latius veneno,
majorum volumina vitiare conentur. Cceterum dilatate et inveterate haereses nequaquam hac via adgredienda sunt,
eo quod prolixo temporum tractu longa iis fruendae veritatis
patuerit occasio. Atque ideo quascumque illas antiquiores vel schismatum vel haereseon profanitates nullo modo
nos oportet nisi aut sola, si opus est, Scripturam auctoritate convincere, aut certe jam antiquitus universalibus
sacerdotum catholicorum Conciliis convictas damnatasque vitare. Itaque, cum primum mali cujusque erroris
putredo erumpere cceperit, et ad defensionem sui quaedam sacra? legis verba furări, eaque fallaciter et fraudulentur
exponere, statim interpretando Canoni majorum sententiae congregandae sunt; quibus illud quodcumque exsurget
novitium, ideoque profanum et absque ulla ambage prodatur, et sine ulla retractatione damnetur. Sed eorum dumr
taxat patrum sentententiae conferandae sunt, qui in fide et communione Catholica sancte, sapienter viventes,
docentes, et permanentes, vel mori in Christo fideliter vel occidi pro Christo feliciter meruerunt. Quibus tamen hac
lege credendum est ut quicquid vel omnes vel plures uno eodemque sensu manifeste, frequenter, perseveranter,
velut quodam consentiente sibi magistrorum concilio, accipiendo, tenendo, tradendo firmaverint, id pro indubitato,
certo, ratoque habeatur. Quicquid vero, quamvis iile sanctus et doctus, quamvis confessor et Martyr, praeter omnes
aut etiam contra omnes senserit, id inter proprias et occultas et privatas opiniunculas a communis et publicae ac
generalis sententiae auctoritate secretum sit; ne cum summo aeternae salutis periculo, juxta sacrilegam
Haereticorum et Schismaticorum consuetudinem, universalis dogmatis antiqua veritate dimissa, unius hominis
novitium sectemur errorem. Quorum beatorum patrum sanctum catholicumque consensum, ne quis sibi temere
contemnendum forte arbitretur, ait in prima ad Corinthios Apostolus: Et quosdam quidem posuit Deus in Ecclesia
primum Apostolos (quorum ipse unus erat), secundo Prophetas (qualem in Actibus Apostolorum legimus Agabum),
tertio Doctores, qui tractatores nune appellantur, quos hic idem Apostolus etiam Prophetas interdum nuncupat, eo
quod per eos Prophetarum mysteria populis aperiantur. Hos ergo in Ecclesia Dei divinitus per tempora et loca
dispensatos
quisquis in sensu catholici dogmatis unum aliquid in Christo sententies contempserit, non hominem contemnit, sed
Deum: a quorum veridica unitate ne discrepet, impensius obtestatur idem Apostolus dicens: Obsecro autem vos,
fratres, ut id ipsum dicatis omnes, et non sint in vobis schismata, sitis autem perfecti in eodem sensu et in eadem
sententia, 1 Cor. 1. Quod si quis ab eorum sententiae communione desciverit, audiet illud ejusdem Apostoli: Non est
Deus dissensionis, sed pacis, 1 Cor. 14 (id est, non ejus qui a consentiendi unitate defecerit, sed eorum qui in
consentiendi pace permanserint) sicut in omnibus, inquit, Ecclesiis sanctorum doceo, id est, Catholicorum: quae
ideo sanctae sunt, quia in fidei communione persistunt. Et ne quis forsitan, praetermissis caeteris, se solum audiri,
sibi soli credi adrogaret, paulo post ait: An a vobis, inquit, verbum Dei processit, aut in vos soios devenit? Et ne hoc
quasi perfunctorie acciperetur, adjecit: Si quis, inquit, videtur propheta es se aut spiritalis, cognoscat quae scribo
vobis, quia Domini sunt mandata. Quae utique mandata, nisi ut si quis est propheta aut spiritalis, id est, spiritalium
rerum magister, summo studio aequalitatis et unitatis cultor existat; ut scilicet neque opiniones suas caeteris
praeferat, et ab universorum sensibus non recedat. Cujus rei mandata qui ignorat, inquit, ignorabitur: id est, qui aut
nescita non discit, aut scita contemnit, ignorabitur, hoc est, indignus habebitur qui inter unitos fide et exaequatos
humilitate divinitus respiciatur: quo malo nescio an quicquam acerbius cogitari queat. Quod tamen juxta
apostolicam comminationem Pelagiano illi provenisse cernimus Juliano, qui se collegarum sensui aut incorporare
neglexit, aut excorporare praesumpsit. Sed jam tempus est ut pollicitum proferamus exemplum, ubi et quomodo
sanctorum patrum sententiae congregatae sint, ut secundum eas ex decreto atque auctoritate Concilii eclesiasticae
fidei regula figeretur. Quod quo commodius fiat, hic it jam hujus modus; ut caetera quae sequuntur, ab alio
sumamus exordio.
Secundum Commonitorium
Interlapsum est, neque ex eo amplius quicquam quam postrema particula remansit, id est, sola recapitulatio,
quse et subjecta est.
XXIX (coli. 677-680)
Quae cum ita sint, jam tempus est ut ea quae duobus his Commonitoriis dicta sunt, in hujus secundi fine
recapitulemus. Diximus in superioribus banc fuisse semper et esse hodieque Catholicorum consuetudinem, ut fidem
veram duobus his modis adprobent, primum divini Canonis auctoritate, deinde Ecclesiae Catholicae traditione; non
quia Canon solus non sibi ad universa sufficiat, sed quia verba divina pro suo plerique arbitratu interpretantes,
varias opiniones erroresque concipiant, atque ideo necesse sit ut ad unam ecclesiastici sensus regulam Scripturae
coelestis intelligentia dirigatur, in his duntaxat praecipue quaestionibus quibus totius Catholici dogmatis fundamenta
nituntur. Item diximus in ipsa rursus Ecclesia universitatis partier et antiquitatis consensionem spectari oportere; ne
aut ab unitatis integritate in partem schismatis abrumpamur, aut a vetustatis religione in haereseon novitates
praecipitemur. Item diximus in ipsa Ecclesiae vetustate duo quaedam vehementer studioseque observanda, quibus
penitus inhaerere deberent quicumque haeretici esse nollent: primum, si quid esset antiquitus ab omnibus Ecclesiae
Catholicae sacerdotibus universalis Concilii auctoritate decretum; deinde si qua nova exsurgeret quaestio, ubi id
minime reperiretur, recurrendum ad sanctorum patrum sententias, eorum duntaxat qui suis quisque temporibus et in
locis in unitate communionis et fidei permanents, magistri probabiles exstitissent, et quicquid uno sensu atque
consensus tenuisse invenirentur, id
Ecclesiae verum et catholicum absque ullo scrupulo judicaretur. Quod ne praesumptione magis nostra quam
auctoritate ecclesiastica promere videremur, exemplum adhibuimus sancti Concilii quod ante triennium ferme in
Asia apud Ephesum celebratum est VV. CC. Basso Antiochoque Consulibus: ubi cum de sanciendis fidei regulis
disceptaretur, ne qua illic forsitan profana novitas in modum perfidiae Ariminensis obreperet, universis
sacerdotibus, qui illo ducenti fere numero convenerant, hoc catholicissimum, fidelissimum, atque optimum factu
visum est ut in medium sanctorum patrum sententiae proferrentur, quorum alios martyres, alios confessores, omnes
vero catholicos sacerdotes fuisse et permansisse constaret; ut scilicet rite atque solemniter ex eorum consensu atque
decreto antiqui dogmatis religio confirmaretur et prophanae novitatis blasphemia condemnaretur. Quod cum ita
factum foret, jure meritoque impius iile Nestorius catho-licae vetustati contrarius, beatus vero Cyrillus sacrosantae
antiquitati consentaneus judicatus est. Et ut ad fidem rerum nihil deeset, tam nomina et numerum (licet ordinem
fuissemus obliti) edidimus eorum patrum juxta quorum ibidem concinentem sibi concordemque sententiam et legis
sacrae proloquia exposita sunt, et divini dogmatis regula constabilita est: quos, ad confirmandam memoriam, hic
quoque recensere nequaquam superfluum est.
XXX
(coli. 680-682)
Sunt ergo hi viri quorum in illo Concilio vel tanquam judicum vel tanquam testium scripta recitata sunt. Sanctus
Petrus Alexandrinus Episcopus doctor praestantissimus et martyr beatissimus. Sanctus Athanasius, ejusdem civitatis
antistes, magister fidelissimus et confessor eminentissimus. Theophilus, ejusdem item urbis Episcopus, vir fide,
vita, scientia satis clarus, 181
cui successit venerandus Cyrillus, qui nune Alexandrinam illustrat Ecclesiam. Et ne forsitan unius civitatis ac
provinciae doctrina haec putaretur, adhibita sunt etiam illa Cappadociae lumina, Sanctus Gregorianus Episcopus et
confessor de Nazianzo; sanctus Basilius, Caesareae Cappadociae episcopus et confessor; Sanctus item alter
Gregorius Nyssenus Episcopus, fidei, conversationis, integritatis et sapientiae merito, fratre Basilio dignissimus.
Sed ne sola Graecia aut Orientes tantum, verum etiam Occidentalis et Latinus orbis ita semper sensisse
adprobaretur, lectae sunt quoque ibi quaedam ad quosdam Epistolae sancti Felicis martyris et sancti Julii, urbis
Romae Episcoporum. Et ut non solum caput orbis, verum etiam latera illi judicio testimonium perhiberent, adhibitus
est a Meridie beatissimus Cyprianus Episcopus Carthaginensis et martyr; a Septentrione sanctus Ambrosius
Mediolanensis Episcopus. Illi sunt igitur omnes apud Ephesum sacrato Decalogi numero magistri, consiliarii, testes,
judicesque producti; quorum beata illa Synodus doctrinam tenens, consilium sequens, credens testimonio, obediens
judicio, absque taedio, praesumptione, et gratia de fidei regulis pronuntiavit. Quanquam multo amplior majorum
numerus adhiberi potuerit, sed necesse non fuit; quia neque multitudine testium negotii tempora occupari opertebat,
et decern illos non aliud vere sensisse quam caeteros omnes collegas suos nemo dubitat.
XXXI (coli. 682-683)
Post quae omnia, adjecimus etiam beati Cyrilii sententiam, quae gestis ipsis ecclesiasticis continetur. Namque
cum lecta esset Sancti Capreoli, Episcopi Carthaginensis Epistola, qui nihil aliud intendebat et precabatur nisi ut,
expugnata novitate, antiquitas defenderetur, ita Episcopus Cyrillus prolocutus est
182
et definivit. Quod hic quoque interponere non abs re videretur. Ait enim in fine gestorum: Et haec, inquit, quae lecta
est Epistola venerandi et multum religioşi Episcopi Carthaginensis Capreoli, fidei gestorum inseretur; cujus aperta
sententia est. Vuit etenim antiquitate fidei dogmata confirmări, novitia vero et superflue adinventa et impie
promulgata, reprobări atque damnari. Omnes Episcopi adclamaverunt: Hae omnium voces sunt, haec omnes
dicimus, hoc omnium votum est. Quae tandem omnium voces, aut quae omnium vota, nisi ut quod erat antiquitus
traditum teneretur, quod adinventum nuper, exploderetur? Post quae admirati sumus et praedicavimus quanta
Concilii illius fuerit humilitas et sanctitas, ut tot numero sacerdotes, pene ex majori parte Metropolitani, tantae
eruditionis tantaeque doctrinae ut prope omnes possent de dogmatibus disputare, quibus propterea ipsa in unum
congregaţie audendi ab se aliquid et statuendi addere videretur fiduciam, nihil tamen novarent, nihil praesumerent,
nihil sibi penitus adrogarent, sed omnimodis praecaverent ne aliquid posteris traderent quod ipsi a patribus non
accepissent, et non solum in praesenti rem bene disponerent, verum etiam post futuris exempla praeberent ut et ipsi
scilicet sacratae vetustatis dogmata colerent, profanae vero novitatis adinventa damnarent. Invecti etiam sumus in
Nestorii sceleratum praesumptionem, quod sacram Scripturam se primum et solum intelligere, et omnes eos
ignorasse jactaret, quicumque ante se, magisterii munere praediti, divina eloquia tractavissent, universos scilicet
sacerdotes, universos confessores et martyres, quorum alii explanassent Dei legem, alii vero explanantibus
consensissent vel credidissent, totam postremo etiam nune errare et semper errase adseveraret Ecclesiam, quae, ut
ipsi videbatur, ignares erroncosque doctores et secula esset et sequeretur.
XXXII (coli. 683-684)
Quae omnia licet cumulate abundenque sufficerent ad profanas quasque novitates obruendas et exstinguendas,
tamen ne quid deesse tantae plenitudini videretur, ad extremum adjecimus geminam Apostolicae sedis auctoritatem,
unam scilicet sancti Papae Sixti qui nune Romanam Ecclesiam venerandus illustrat, alteram decessoris sui beatae
memoriae Papae Ccelestini, quam hic quoque interponere necessarium judicavimus. Ait itaque sanctus Papa Xistus
in Epitola quam de causa Nestorii Antiocheno misit Episcopo: Ergo, inquit, quia, sicut ait Apostolus, fides una est,
quae evidenter obtinuit, dicenda credamus et tenenda dicamus. Quae sunt tandem illa credenda et dicenda? Sequitur,
et ait: Nihil ultra, inquit, liceat novitati, quia nihil addi convenit vetustati. Perspicua majorum fides et credulitas
nulla cceni permixtione turbetur. Omnino apostolice: ut majorum credulitatem perspicuitatis lunine ornaret, novitias
vero profanitates cceni permixtione describeret. Sed et sanctus Papa Coelestinus pari modo eademque sententia. Ait
enim in Epistola quam Gallorum sacerdotibus misit, arguens eorum conniventiam quod antiquam fidem silentio
destituentes, profanas novitates exsurgere paterentur: Merito, inquit, causa nos rescipit, si silentio foveamus
errorem. Ergo corripiantur hujusmodi; non sit liberum habere pro voluntate sermonem. Hic aliquis fortasse
addubitet quinam sint illi quos habere prohibeat liberum pro voluntate sermonem, vetustatis praedicatores, an
novitatis adinventores. Ipse dicat, dubitationem, legentium ipse dissolvat. Sequitur eni: Desinat, inquit, si ita res est
(id est, si ita est ut apud me quidam urbes et provincias vestras criminantur, quod eas quibusdam novitatibus
consentire noxia dissimulatione faciatis), desinat itaque, inquit, si ita res est, incessere novitas vetustatem. Ergo haec
fuit beati Ccelestini beata sententia, ut non vetustas cessaret
obruere novitatem, sed potius novitas desineret incessere vetustatem.
XXXIII
(coli. 684-686A-B)
Quibus apostolicisque catholicis decretis quisquis refragatur, insultet primum omnium necesse est memoriae
sancti Ccelestini, qui sfătuit ut desineret incessere novitas vetustatem, deinde irrideat definita sancti Xysti, qui
censuit ne ultra quicquam liceat novitati, quia nihil addi convenit vetustati, sed et beati Cyrilli stătută contemnat, qui
venerandi Capreoli zelum magna praedicatione laudavit quod antiqua fidei dogmata confirmări cuperet, novitia vero
vero adinventa damnări, Ephesinam quoque synodum, id est, totius pene Orientis sanctorum Episcoporum judicata
proculcet, quibus divinitus placuit nihil aliud posteris credendum decernere nisi quod sacrata sibique in Christo
consentiens sanctorum patrum tenuisset antiquitas, quique etiam vociferantes et adelamantes, uno ore testificati sunt
has esse omnium voces, hoc omnes optare, hoc omnes censere; ut sicut universi fere ante Nestorium haeretici,
contemnentes vetustatem, et adserentes novitatem, damnati fuissent, ita ipse quoque Nestorius, auctor novitatis, et
impugnator vetustatis, condemnaretur. Quorum sacrosanctae et coelestis gratiae munere inspirata consensio si cui
displicet, quid aliud sequitur, nisi ut profanitatem Nestorii adserat non jure damnatum? Ad extremum quoque
universam Christi Ecclesiam et magistros ejus Apostolos et prophetas, praecipueque tamen beatum Apostolorum
Paulum, velut quedam purgamenta contemnat; illam, quod a Religione colendae et excolendae semel sibi traditae
fidei nunquam recesserit; illum vero, qui scripserit: O, Timothee, depositum custodi, devitans profanas vocum
novitates, et item: Si quis vobis annuntiaverit
praeterquam quod accepistis, anathema sit. Quod si neque apostolica definita neque ecclesiastica decreta temeranda
sunt, quibus secundum sacrosanctam universitatis et antiquitatis consensionem cuncti semper haeretici, et ad
extremum Pelagius, Coelestius, Nestorius, jure meritoque damnati sunt, necesse est profecto omnibus deinceps
Catholicis, qui sese Ecclesiae matris legitimos filios probare student, ut sanctae sanctorum Patrum fidei inhaereant,
adglutinentur, immoriantur, profanas vero profanorum novitates detestentur, horrescant, insectentur, persequantur.
Haec sunt fere quae duobus commonitoriis latius disserta, aliquanto nune brevius recapitulandi lege constricta
sunt; ut memoria mea, cui adminiculandae ista confecimus, et commonendi assiduitate reparetur, et prolixitatis
fastidio non obruatur.
INDICI
Indice de nume
Apolinarie, apolinarism - 13, 39, 66, 76, 90, 92, 93, 94, 95,101
Arie, arianism -12, 49, 55, 56, 73, 76, 78, 79, 81,116
Chirii al Alexandriei -14, 35, 54, 55, 57,128,129,130,132
Ciprian al Cartaginei - 35, 50, 51, 52, 57, 84,129
Erezie -16,17,18,19, 21, 24, 25, 30, 33, 38, 41, 44, 47, 49, 50, 54, 76, 81, 84, 91,100, 102,116,121
Florovsky, George - 23, 61
Fotin -13, 38, 39, 66, 76, 90, 91, 92, 93, 95,101
Gnostic, Gnosticism - 41, 90,106,163
Grigorie de Nyssa - 35, 56,129
Grigorie de Nazianz - 35, 56,129
loan Gură de Aur (Hrisostom) - 55
Marcion, marcioniţi -106,163
Moise - 43, 89, 90, 91, 92, 93, 106,117
Nestorie, nestorieni -13,14, 40, 41, 42, 45, 54, 55, 58, 66, 76, 90, 91, 93, 94, 95,101,128,131,133
Simon Magul - 36,117,172
Tertulian -13, 41,45,105,106
Valentinian, valentinieni -10
în colecţia Apologetica,
în seria Izvoare, a apărut:
Vincenţiu din Lerini, Commonitorium. Despre vechimea şi universalitatea dreptei credinţe împotriva
nelegiuitelor înnoiri ale tuturor ereticilor.
în curs de apariţie:
Mărturisirea Patriarhului Dositei (1672) Mărturisirea atribuită Patriarhului Chirii Lucaris (1629) Enciclica
Patriarhilor răsăriteni înpotriva Non-jurilor englezi (1723).
în seria Studii, au apărut:
Pr. Josiah Trenham, Stâncă şi nisip. Concepţia ortodoxă despre reformatorii protestanţi şi învăţăturile lor.
Sfântul Rafail de Brooklyn, Semnificaţia şi adevărata valoare a Sfintei Tradiţii. Un răspuns ortodox din secolul
al XlX-lea la prozelitismul catolic şi protestant în Răsărit (editor P. D. Viscuso).
George Vasiliev, Ereziile Reformei din Anglia. Influenţa gnosticismului asupra lui Wycliffe, Langland, Tyndale
şi John Milton.
Mărturisirea lui Dositei, Patriarhul Ierusalimului (1672) Mărturisirea lui Chirii Lucaris, Patriarhul
Constantinopolului (1629) Răspunsul patriarhilor răsăriteni către Non-juraţii englezi (1723)
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 https:edituradoxologia.ro
E-mail: editura@doxologia.ro
JEdteaD
COLECŢIA APOLOGETICA IZVOARE

Adevărata credinţă se poate dovedi în două feluri: mai întâi prin autoritatea dumnezeieştii Scripturi, apoi prin
tradiţia Bisericii Universale; nu pentru că Scriptura singură nu ar fi suficientă în toate problemele, ci deoarece cei
mai mulţi, interpretând cuvintele divine după placul lor, născocesc felurite păreri şi rătăciri.
în Biserică trebuie să fie respectate cu străşnicie şi râvnă două lucruri, de care ar trebui să se ţină strâns legaţi
toţi cei care nu vor să devină eretici: în primul rând, a se vedea dacă s-a hotărât ceva din vechime de către toţi
episcopii Bisericii Universale, prin autoritatea unui sinod ecumenic; în al doilea rând, dacă s-ar ivi o oarecare
problemă nouă, pentru care nu s-ar găsi câtuşi de puţin o astfel de hotărâre, trebuie să se recurgă la părerile Sfinţilor
Părinţi, însă numai cu ale acelora care, rămânând fiecare în vremea şi la locul său, până la sfârşit în unitatea
comuniunii şi a credinţei, s-au dovedit învăţători vrednici de urmat, şi tot ce s-ar descoperi că au păstrat ei în unul şi
acelaşi sens şi în deplin acord, să fie considerat, fără nicio ezitare, ca învăţătură adevărată şi universală a Bisericii.
VINCENŢIU DIN LERINI, Commonitorium XXIX
.AUA..;. -A
doxologia

Vincentiu Din Lerini Commonitorium

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vincentiu Din Lerini Commonitorium

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

APOLOGETICA

COLECŢIA APOLOGETICA IZVOARE

S-ar putea să vă placă și