PROBLEME PASTORALE ȘI LITURGICE

PREDICILE LA ÎNMORMÎNTÂRI ȘI IERTĂCIUNILE

Despre predicile la înmormîntări s-a scris adeseori, cu mult temei,

accentuînd un aspect sau altul. Considerăm, însă, că subiectul rămîne
încă deschis și de aceea vom zăbovi asupra lui în cele ce urmează.
Se știe că aceste predici îmbracă în general două forme : predica
tematică, în care se tratează despre suflet, despre viață, despre spo­
vedanie și împărtășire, despre moarte, înviere, viața viitoare, despre
judecată, etc. și respectiv predica panegiric, utilizată mai rar. în ambele
cazuri, ele se încheie cu „iertăciunea41 care și-a făcut un loc principal.
Mai mult, unii dintre predicatori suprimă predica tematică, angajîn-
du-se în descrierea vieții celui decedat și terminînd cu „iertăciunea44,
sau cu „rămasul bun44.
în ceea ce privește predica tematică, subiectul este determinat
de intenția de a descoperi virtuțile adormitului, ca exemplu de urmat,
sau de a-i evita greșelile. Firește, în acest caz, predicatorul trebuie să
fie un bun mînuitor al cuvîntului, pentru a nu produce un efect contrar
celui urmărit.
Pe de altă parte, există predicatori care încep să vorbească despre
cel răposat, indiferent de viața acestuia, căutîndu-i părțile bune, iar
dacă nu le-a avut, inventîndu-le, riscînd să fie compătimit și chiar
ironizat de ascultători pentru neconformitatea afirmațiilor sale cu rea­
litatea. Urmează „iertăciunea44 prin care se urmăresc efecte lacrimo­
gene. De altfel unei asemenea practici i se și spune „iertăciune44, ade­
seori „plîngere44.
înainte de a adînci subiectul pe care ni l-am propus, trebuie să
reiterăm un adevăr esențial : orice predică trebuie să urmărească
preamărirea lui Dumnezeu și mîntuirea oamenilor, învățînd și edifi-
cînd ; să ofere cunoștințe, să producă mișcarea sufletului, să întărească
voința. Cu alte cuvinte, să învețe omul cum să gîndească, să simtă și
să vrea, lucru cunoscut de altfel încă de la Cicero și adoptat și de ora­
toria creștină. Aceasta formează cîmpul în care trebuie semănat cuvîn-
tul lui Dumnezeu, pentru a se putea nădăjdui la roadele așteptate. Ori,
predica tematică răspunde acestor cerințe. Dimpotrivă, predica fără te­
mă, a „iertăciunii44, este searbădă ; ea nu edifică, ci chiar poate contri­
bui la surparea sufletului.
Predica „iertăciunii44 este negativă în primul rînd prin intenția ur­
mărită — aceea a unor efecte scenice, lacrimogene. Se pune întrebarea :
Probleme pastorale și liturgice G3

dacă urmașii celui decedat nu au de ce plînge, atunci de ce trebuie cău­

tate motive artificiale pentru declanșarea lacrimilor. Iar dacă au motive
de plâns, atunci predicatorul înțelept va urmări mângâierea lor, după
cuvântul Cărții Sfinte : „Mîngîiați-vă unii pe alții" (i Tesaloniceni 4,
18). Aceasta, pentru că Dumnezeul pe care-L preamărim și de la care
primim în dar mîntuirea este „Dumnezeul a toată mîngîierea, Cel ce ne
mîngîie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mîngiiem și noi pe
cei care se află în tot necazul, prin mîngîierea cu care sîntem mingîiați
de Dumnezeu" (II Corinteni, 1, 3—4). Prin urmare, căutând efecte lac­
rimogene, predica nu-și atinge scopul. Am întîlnit cazuri, în care cei
slabi cu inima, în urma excesului de zel de a vedea lumea „leșinată
de durere" 1 au suferit traume reale, fiind nevoie de intervenție medi­
cală urgentă. Desigur, piînsul este un lucru firesc, „dar, peste măsură
a plînge, strein este de către creștinul, care crede Evangheliei lui Dum­
nezeu." 2 De aceea, în asemenea situații, este nevoie de echilibru, de
tărie, de cumpănire reală a lucrurilor.
Experiența în ogorul vieții bisericești arată că înșiși credincioșii
detestă cuvântările excesiv de lacrimogene, din care nu pot reține nimic
pentru sănătatea lor sufletească. Dimpotrivă, majoritatea lor așteaptă
ca predica să fie luminată de învățătură și de nădejdea în viața veșnică,
să nu inspire teama de moarte care a fost biruită de Mântuitorul, știind
că la înmormântare are loc o despărțire pentru un timp dar și reîntâlni­
rea la Învierea generală.
Un alt aspect privește timpul consumat cu iertăciunile, respectiv
repetarea aceluiași lucru, de cele mai multe ori neconvingător prin arti­
ficialitatea lui. Atenția ascultătorilor se pierde, atunci cînd de la fiecare
în parte se cere iertăciunea : de la soție, soț, fii, fiice, tată, mamă, ne­
poți, nepoate, verișori, verișoare și alte rudenii mai apropiate și mai
îndepărtate, de la nașii din botez, eventual și de la cei de la cununii,
de la prieteni, cunoscuți și cunoscute, de la vecini, vecine și colegi, de
la cei de față și de la cei ce pentru binecuvântate pricini nu sînt de
față, etc. Mai mult, în multe locuri, aceștia sînt amintiți nu numai cu
numele de botez, ci și cu cel de familie, indicîndu-se și localitatea unde
își au domiciliul, uzând de formule stereotipe și aceasta la fiecare grup
în parte, ceea ce declanșează de multe ori ironia ascultătorilor.
Apoi, cu privire la greșelile pentru care se cere iertarea celor apro-
piați, totul se consumă în expresii neclare și ambiguități de felul „poate",
„din întâmplare", „din nepricepere", „din slăbiciune", etc., niciodată
spunîndu-se clar „am greșit" sau „a greșit". Iar cererea de iertare, in­
clude, de obicei, condiționarea iertării lui Dumnezeu de cea a oameni­
lor — o influență eterodoxă.
Predica se termină de multe ori cu rugăciunea rostită de preot, fie
adaptînd o rugăciune din rînduiala înmormântării, fie chiar improvi-

1 Samoil Klein de Sad, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morti, Si­

biu, 1942, p. 96.
2 Ibidem, p. 81.
64 Altarul Banatului

zînd. Se cunoaște ce efecte poate avea improvizația. Unii întrebuințează

o formulă stereotipă, pe care o repetă la sfîrșitul oricărei' predici, de­
venind astfel cunoscută și determinînd dezaprobarea auditoriului, dacă
nu chiar ridicolul.
Este clar că o asemenea predică nu comunică nimic. Ea presupune
efort și timp consumat în zadar. Se știe că predicile la înmormîntări au
avut, încă din antichitatea creștină, și partea lor de iertare. O găsim,
spre exemplu, la Sf. Vasile cel Mare, dar și în veacurile mai apropiate,
însă cu un alt conținut, o altă formă și altă extensiune. Așa bunăoară,
mitropolitul Antim Ivireanul își încheiase astfel „Cuvîntul de învăță­
tură la progrebania omului prestăvit“ : „Și de vreme ce ș-au dat ob­
șteasca datorie, după rînduiala cea creștinească și-1 petrecem la groapă
și să desparte de noi dintr-această viață, pre carele nădăjduim și noi
să-l vedem în ceialaltă viață, trebuiaște să-i dăm cu toții o ertăciune
și mă rog să ziceț cu toții, din tot sufletul vostru : Dumnezeu să-1 iarte.
De vreme ce au viețuit ca un om și au petrecut cu noi într-această lume
poate că va fi amărît sau va fi scârbit pe cineva, sau cu cuvîntul, sau
cu fapta ; și pentru aceasta iară să-i zicem cu toții : Dumnezeu să-1 ier­
te, căci această călătorie iaste să o facem cu toții. Și pentru ca să putem
cîștiga și noi, după moarte, această plată a ertăciunii de la cei vii, pen­
tru aceasta să zicem și a treia oară : Dumnezeu să-1 iarte și pre noi să
ne miluiască, ca un bun și iubitoriu de oameni. Amin" 3 Cu altă ocazie,
același mitropolit de pioasă memorie se adresase tuturor de aceeași ma­
nieră : „Vă pohtesc pre toț preasfințiților arhierei, euvioșilor ieromo-
nași, cucernicilor preoț, cinstiților boiari și pre tot norodul ce vă aflaț
de față, să ziceț cu un glas și cu o inimă, toț deodată, Dumnezeu să o
iarte și să o fericească, pentru ca să învrednicească și ia și noi toți (cînd
va fi voia lui Dumnezeu) să ne veselim împreună întru împărăția ce­
riului, unde este viață iar’ de moarte și mărirea nedescoperită și bucurie
stătătoare . . . Ea să roagă prin mijlocul meu, tuturor cîți vă aflați de
față, ca ce va fi greșit înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, să
zicem toți cu un glas și cu o inimă : Dumnezeu să o iarte.“ 4
Din cele de mai sus, rezultă necesitatea revenirii la adevărata pre­
dică funebră, prin înlăturarea exceselor, acolo unde au apărut. Cano­
nul 19 al Sinodului II Trulan insistă asupra obligațiilor clerului de
toate gradele de a învăța poporul „în cuvintele dreptei credințe, înțe-
legînd ideile și judecățile din dumnezeiasca Scriptură și fără să treacă
hotarele puse deja sau peste tradiția de Dumnezeu purtătorilor
părinți". Aceasta este cheia rămînerii în aria de învățătură și
viață a creștinului. Orice abatere discreditează predica și pe predicator,
cu atît mai mult cu cît nu se poate renunța la izvoarele Ortodoxiei, la
tezaurul inepuizabil de învățături din care, inspirîndu-se, preotul devine
„sarea pămîntului și lumina lumii" (Matei 5, 13—16).

3 Antim Ivireanul, Opere, București, 1972, pp. 223.—225.

4 „Cuvînt de învățătură asupra omului mort", în Predici, București, 1915,
pp. 222—224.
Probleme pastorale și liturgice 65
Viața însăși pretinde scrutarea permanentă a învățăturii revelate, de
a-i da aplicații noi, dar iară a o denatura sau modifica. în acest context
trebuie evitat șablonismul, din cadrul căruia fac parte și „iertăciunile44,
așa cum se mai practică în unele locuri, știindu-se că însuși sufletul pre­
dicatorului poate intra în depresiune din pricina imitării șablonului. Mij­
locul rămîne înapoierea la izvoare și aprofundarea lor.
Firește, preotul trebuie să cunoască psihologia și nevoile reale ale
credincioșilor săi, dar aceasta nu înseamnă să le facă întotdeauna pe
voie spre a-i flata, căci „el trebuie să placă lui Dumnezeu și nu oame­
nilor11 (loan 4, 24). înțelegerea greșită a recomandării pauline „bucu-
rați-vă cu cei ce se bucură, plîngeți cu cei ce plîng44 (Romani 12, 15),
duce, de foarte multe ori, la un retorism condamnabil. De aici a izvorît
și tendința de a se urmări efecte lacrimogene la înmormîntări, prin pre­
oției brăzdate de deznădejde, care, tocmai prin aceasta, duc la un re­
zultat negativ. Predicatorul trebuie să fie sincer cu ascultătorii săi, de­
oarece nesinceritatea nu poate fi ascunsă și poate avea un rezultat de­
zastruos. El trebuie să țină seama și de nivelul cultural al ascultătorilor,
care, astăzi, este din ce în ce mai ridicat și de aceea trebuie să-și pre­
gătească temeinic cuvîntarea.. în această optică, „iertăciunile44 constituie
o ispită pentru cel ce caută popularitate ieftină („aura popularis44, după
Vergiliu).
Biserica a fost mereu promotoarea unei limbi frumoase și plăcute,
„ca un fagure de miere44. Este unul dintre meritele ei incontestabile.
Limba predicatorului trebuie să fie aleasă, stilul curat, la înălțimea
conținutului, nu încărcat de neologisme, de expresii ciudate și alam­
bicate, improprii cuvîntărilor bisericești. Preotul poet Alexie Mateevici
scria, pe bună dreptate : „Limba noastră-i limbă simtă / Limba vechilor
cazanii / Care-o plîng și care-o cîntă / Pe la vatra lor țăranii. / îi aleasă
să ridice slavă-n ceruri / Să spuie în hram (biserică) și-acasă / Veșnicele
adevăruri44.*5
Nu trebuie să se uite că „limba vechilor Cazanii44 marca, ea însăși,
un progres la timpul respectiv, prin aroma neaoșului care o înmiresma,
printr-un stil îngrijit, cu bun simț și cuvioșie, limba fiind un tezaur
care crește mereu, și se rotunjește continuu.
Din acest punct de vedere, „iertăciunile44 păcătuiesc și împotriva
limbii. Șablonismul uscat, nuanțat de deznădejde, nu poate folosi nici
sufletului, nici limbii.
în concluzie, problema predicii în general și, în special, a celei de
înmormîntare, poate fi privită din mai multe puncte de vedere. în
esență, cuvîntarea funebră trebuie să-și păstreze caracterul ei biseri­
cesc, deci să fie o învățătură și o merinde duhovnicească, să spună ade­
vărul, bazat pe temeiuri din Sfînta Scriptură și învățătura Sfinților
Părinți, să mîngîie, să fie fără artificii și să nu urmărească efecte scenice.

5 Cf. pr. Gheorghe Cunescu, Preotul poet Alexie Alecu Mateevici (Mateescu),
în rev. „B.O.R.“, nr. 3—4/1983, pp. 250—251.

5 — Altarul Banatului
66 Altarul Banatului

Mai trebuie să reținem că. în cazurile de înmormîntare, sufletul

ascultătorilor este mai ușor receptiv la învățătură, întărindu-le spe­
ranța în fericirea vieții viitoare, unde îngerii, sfinții și drepții văd pu­
rurea fața lui Dumnezeu. Desigur, „iertăciunile" nu trebuiesc,eliminate,
ci restrînse și curățite de tot ceea ce este străin optimismului creștin și
ferite de influențe eterodoxe. Nu plîngem cu cei ce n-au nădejde, dim­
potrivă, lucrăm aici ca să dobîndim cele de dincolo. Iertăciunile nu pot
uzurpa dreptul învățăturii de a fi centrul, miezul predicii, care rămîne
scopul ei principal : oamenii să-L iubească, să-L urmeze și să-L prea­
mărească pe Dumnezeu în gînd, cuvînt și faptă. Cu alte cuvinte, „ier­
tăciunile" trebuiesc recanalizate în albia ortodoxă, adică scoase din ne­
firescul în care se găsesc și se manifestă. Numai așa, predicile de la
înmormîntări își vor atinge scopul : oamenii vor învăța, vor gîndi, vor
simți și vor trăi pururea prezența lui Dumnezeu în ei și se vor simți
îmbăiați în dragostea divină.
Preot TIBERIU GH. DARLEA