DREAPTA ÎNVĂȚĂTURĂ A BISERICII

RUGĂCIUNILE BISERICII PENTRU CEI ADORMIȚI ȘI TEMEIUL LOR

de : preot dr. SIMION RADU

împăcarea personală cu Dumnezeu sau mîntuirea subiectivă, izvorăște din

jertfa de pe cruce a Domnului Hristos, adusă din iubire, pentru iertarea păcate­
lor noastre (I loan 2, 2). Această mîntuire — sau fericire — ne-o cîștigăm prin
efort personal, colaborînd voința noastră liberă cu harul divin — prin sinergism.
Efectul sinergismului se arată în credință și fapte bune (Evrei 11, 1—10; lacob
2, 14—24). Sinergismul încetează odată cu moartea fizică, după care nu mai
putem face nimic personal pentru mîntuirea noastră. „Vine noaptea cînd nimeni
nu mai poate lucra“, zice Domnul (loan 9, 4) și „ușa s-a închis“ (Matei 25, 10).
Moartea pecetluiește soarta fiecărui suflet și nici o forță omenească n-o poate
schimba. „Și vor merge aceștia (păcătoșii) la osîndă veșnică, iar drepții la viață
veșnică (Matei 25, 40). Copacul rămîne pe veci acolo unde a căzut, zice Ecle-
siastul (11, 3).
Adevărul acesta este valabil numai pentru viața de aici. Pentru Dumnezeu,
el are o semnificație mult mai profundă, pentru că El lucrează tainic mîntuirea
noastră. în sensul acesta, Dumnezeu ne zice prin profetul Isaia : „Nu sînt gîndu-
rile mele ca gîndurile voastre și căile mele ca ale voastre11, ci sînt departe „ca
cerul de pămînt" (55, 8—9). Iar Fiul lui Dumnezeu, ne spune limpede : „Cele
ce nu sînt cu putință la oameni (să se mîntuiască), sînt cu putință la Dumne­
zeu" (Luca 1, 37; 18, 27; Matei 19, 26; Marcu 10, 27; 14, 36). Deci Hristos-
Dumnezeu ne poate mîntui și pe altă cale, peste limitele obișnuite, în transcenden­
ță ca și în imanență, în veșnicie ca și în vremelnicie, pentru că El are „toată
puterea în cer și pe pămînt" (Matei 28, 18). Iubirea și bunătatea Sa, arătate în
jertfa de pe Golgota, sînt infinite și activează etern și pretutindeni în toate și în
toți (Coloseni 31, 11), prin harul Său atotputernic și universal — în și prin Bi­
serica Sa, ca în numele Său tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor
pămîntești și al celor dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este lisus
Hristos întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl" (Filipeni 2, 10—11; Efeseni 1, 21—23).
El are în mîna Sa „cheia" lui David, Cel ce deschide și nimeni nu închide (ușa
mîntuirii), Cel ce închide și nimeni nu deschide" (Apocalipsă 3, 7).
Adevărul că Hristos-Dumnezeu poate să mîntuiască și dincolo de moartea
fizică, este piatra unghiulară — și premiza majoră a silogismului divin — care în­
dreptățește rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți. Ce sînt aceste rugăciuni ?
Rugăciunile. Bisericii pentru cei adormiți și temeiul lor 659

Rugăciunile pentru cei adormiți, sau parastasele (mijlociri) sînt implorări de

har și milă de la Dumnezeu, făcute de Biserică pentru iertarea păcatelor sufle­
telor care sînt în iad, în suferințe și chinuri. Biserica singură poate să facă aceste
rugăciuni, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos (Efeseni 1, 23; Coloseni
1, 24), care se prelungește peste veacuri, ca toți să-l cunoască pe El, care este
„Calea, Adevărul și Viața“ (loan 14, 6) și să se mîntuiască (I. Timotei 2, 4).
El este Capul și întemeietorul Bisericii (Efeseni 5, 23), căreia i-a dat cheile îm­
părăției cerurilor în ziua învierii Sale din morți, cînd a suflat peste Apostoli — ie­
rarhi» de azi — și le-a dat puterea dumnezeiască prin harul Sfîntului Duh, să
lege și să dezlege, să ierte sau să țină păcatele pe pămînt și în cer (Matei 16, 19;
loan 20, 23; Faptele Apostolilor 2, 38).
Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți au un întreit temei : biblic, dogma­
tic, moral și tradițional bisericesc. în cele de mai jos vom vorbi despre temeiul bib­
lic, dogmatic și moral.
1. în Vechiul Testament citim că Dumnezeu poruncește proorocului Ieremia:
„Nimeni să nu frîngă o pîine cu jale, ca mîngîiere pentru mort și nu va umplea
un pahar de vin ca mîngîiere pentru moartea unui părinte, sau a unei mame
(Ieremia 16, 7). Bătrînul Tobie, cel milostiv cu îngroparea morților în robia
asiriană, își sfătuiește fiul să facă pomană cu pîine și cu vin la mormîntul celor
drepți, dar „să nu facă pomană cu cei păcătoși11 (Tobit 4, 17). Pentru cei morți
se postește 7 zile (I. Samuel 31, 13), după pilda regelui-psalmist David, care a
plîns și a postit pînă seara, pentru Saul și fiul său...“ (II Samuel 1, 12).
La rîndul său, Iuda Macabeul se roagă fierbinte lui Dumnezeu să se ierte păca­
tele celor morți. Apoi a strîns bani pe care i-a trimis la Ierusalim, ca să se aducă
o jertfă pentru ispășirea păcatelor. „Frumoasă și minunată faptă“ — zice Sf.
Scriptură — insuflată de gîndul învierii morților. Căci dacă ei n-ar fi crezut că
cei morți vor învia, ar fi fost lucru zadarnic și o nebunie să se roage pentru ei.
Iar aceștia mai credeau că cei care au adormit întru bună credință îi așteaptă o
frumoasă răsplată. Iată un gînd sfînt și cuviincios ! Iată, deci, pentru care pricină
a adus această jertfă pentru ispășirea păcatelor pentru cei morți, ca să-i mîntuiască
de păcate (II Macabei 12, 40—43).
în Noul Testament nu avem texte directe care să ne îndrume să facem
rugăciuni pentru cei adormiți, deoarece aceștia sînt socotiți vii cu sufletul și ador­
miți numai cu trupul. în consecință, față de ei avem aceleași datorii religios-mo-
rale ca față de cei vii. în acest sens Sf. Apostol Pavel dă tuturor creștinilor în­
demnul : „ .. . Faceți cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri pentru toți oame­
nii11 (Timotei 2, 1—4). în cuvîntul „mijlociri" ca și în genericul „toți oamenii",
se cuprind și cei adormiți, care sînt vii cu sufletul și fac parte din Biserica Dom­
nului, cîștigată cu scump sîngele Său (Evrei 10, 10). Ei se deosebesc de noi numai
prin faptul că au dezbrăcat „haina“ trupului trecător, au ieșit din acest „cort“
stricăcios (II Corinteni 5, 1—4), au părăsit arma vieții și s-au dus să-și ia răs­
plata ostenelilor lor (I Corinteni 9, 24; II Timotei 3, 7—8). De aceea Biserica,
după cuvîntul Mîntuitorului Hristos, îi numește adormiți (loan 11, 11—14), pen­
tru cei de aici, dar vii pentru viața de dincolo (Luca 8, 52). în același sens gră­
iește și Sf. Apostol lacob: „Rugați-vă unii pentru alții ca să vă vindecați, că
660 Mitropolia Banatului

mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului1' (lacob 5, 16). Exegeza corectă,

onestă și obiectivă a textului citat face să înțelegem limpede și clar că avem obliga­
ția religios-morală să ne rugăm lui Dumnezeu fi pentru cei morți căci — subliniem
— ei sînt vii cu sufletul înaintea Părintelui ceresc. Ei sînt fiii Săi prin Harul Sfîn-
tului Botez și sînt frații noștrii, părinții, moșii și strămoșii noștri și trăim în aceeași
familie divină, în aceeași comunitate de viață cu ei ; am luptat pentru același
scop — mîntuirea sufletului — pentru același ideal divin — îndumnezeirea noas­
tră, creșterea în Hristos-Dumnezeu și unirea cu El în veci (Efeseni 4, 13; Gala-
teni 2, 20).
2. Temeiul dogmatic are în centrul său soteoriologia ortodoxă doctrina des­
pre mîntuirea noastră în Hristos prin Biserică și izvorăște din antropologia creș­
tină. Prin moarte sufletul se desparte de trup care se descompune, se dă firii din
care este zidit (Facere 3, 19). El continuă însă să trăiască fiindcă este imaterial
și simplu, indestructibil și se întoarce la Creatorul său, cu conștiința de sine, ra­
țiune, voință și sentiment. Aici primește răsplata provizorie a faptelor sale bune
sau rele (Luca 16, 25—26), iar soarta lui nimeni nu o poate schimba decît ru­
găciunile Bisericii — ierarhie și credincioși — către Bunul Dumnezeu, polarizate
în jertfa Euharistică a Mîntuitorului Hristos, care se aduce la Sfînta Liturghie
pentru vii și adormiți și spală și curăță sufletul de orice păcat (I loan 1, 7; Ro­
mani 5, 9; Coloseni 1, 14; 20; Apocalipsă 1, 5; 5, 9). în această ipostază, sufle­
tul așteaptă învierea de obște, cînd trupul se va reconstitui în chip minunat prin
voia lui Dumnezeu (Ezechiel 37), va deveni nemuritor și transfigurat și va primi,
împreună, răsplata definitivă, deplină și eternă, raiul sau iadul, după cum a fost
viața pe pămînt (Matei 25, 31—46; loan 5, 24—29; I Corinteni 15, 20—23; 39—
56; I Tesaloniceni 4, 16—17).
în centrul soteriologiei ortodoxe stă comunitatea de viață în duhul iubirii
tuturor în Hristos, ca efect al harului împărtășit Bisericii de Capul ei. Din această
comunitate fac parte toți cei botezați în numele Sfintei Treimi, inclusiv cei ador­
miți, care sînt vii cu sufletul. Prin mijlocirea Bisericii, ei sînt în comunitate cu
Hristos-Dumnezeu și cu cei de pe pămînt. Și dacă în această viață au fost fiii
lui Dumnezeu prin har și frați unii cu alții, această relație se menține și după
moartea fizică. Deci, prin sfînta Biserică, Trupul tainic al Domnului (Efeseni 1, 23;
Coloseni 1, 14), noi, cei de pe pămînt sîntem într-o continuă comunitate de viață
cu Dumnezeu, cu sfinții Săi și cu cei adormiți. Ca urmare, față de aceștia avem
aceleași obligații religios-morale cum am avut cînd au trăit în mijlocul nostru.
Adică să ne îngrijim de binele și mîntuirea sufletului lor, așa cum ne îngrijim de
sufletul nostru propriu. Căci, trebuie să subliniem aici marele adevăr dogmatic
rostit de profundul teolog Alexei Homiakov (-j-1860) „Ne mîntuim în fi prin co­
munitate de viață cu Dumnezeu și cu semenii noștri, în comunitate de iubire și
de rugăciune, de milă fi intr-ajutorare reciprocă în viața aceasta și după moarte
și pierim în izolare, prin păcat".
Mai mult, cei adormiți fiind membre vii ale Bisericii, iar Domnul Hristos
este Dumnezeul viilor și nu al morților (Matei 22, 32), El se aduce jertfă la Sf.
Altar în sfînta liturghie, și pentru păcatele lor, la fel cum se aduce jertfă de iz­
băvire pentru cei ce sînt în Biserică, dacă ei au murit cu credința în El, cu nă­
dejdea învierii și a vieții de veci.
Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți și temeiul lor 661

3. Dar rugăciunile pentru cei adormiți au și un temei moral strîns legat

de cel dogmatic.
Temeiul moral are ca axă iubirea, prin care intrăm în comunitate de viață
eternă cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Iubirea este porunca cea nouă lăsată
de Mîntuitorul Hristos ca testament (loan 13, 34). Afară de ea nu este mîntuire,
nici viață sfîntă și îndumnezeită, pentru că însuși Dumnezeu este iubire și numai
în și prin iubire sîntem ai Săi pe veci (I loan 4, 8, 20—21). Prin ea trăim în El
și El în noi, ne altoim ca mlădița în viață (loan 15, 5—9).
Iubirea creștină jertfelnică (agape) este energie divină creatoare, este foc ce­
resc pe care l-a aprins pe pămînt însuși Domnul Hristos prin crucea care s-a ridicat
pe Golgota și El s-a răstignit (Luca 12,49), iar de atunci se revarsă în valuri u-
riașe peste întreg cosmosul. Ea leagă pe Dumnezeu de creatura Sa. Eficiența ei
este universală și etern binefăcătoare, ea unește și solidarizează creatura, restau­
rează în har și integrează în comunitate de viață fericită, prin Biserică— pe cei
vii cu cei adormiți. Iubirea ne leagă de părinții, moșii și strămoșii noștri adormiți,
după cum ne leagă de patria și poporul nostru, prezentul trecutul și viitorul nos­
tru, de istoria și tradiția noastră strămoșească, de întreaga omenire cu problemele
ei vitale de progres și fericire.
Ca forță divină, iubirea este vie și activă, este dinamică, creatoare și slujitoa­
re tuturor prin fapte bune, fapte de milostenie și binefacere față de sufletul și
trupul fraților noștri, semenilor noștri, fără discriminări artificiale.
Rugăciunile pentru cei adormiți sînt fapte de milostenie față de sufletul a-
proapelui nostru, după cum ne poruncește Mîntuitorul Hristos (Matei 5,7;25,34—
40; Luca 10,38). Prin ele ne întîlnim cu cei dragi ai noștri în fața lui Dumnezeu
și ne arătăm dragostea și recunoștința noastră față de sufletul lor generos, față de
binefacerile pe care ni le-au făcut în viața lor de aici. în acest sens vorbește și
un epitaf dintr-un cimitir ortodox: „Recunoștința adevărată / Trăiește-n sufletul
creștin / Nu prin lespedea de piatră, / Ci-n rugi fierbinți / Spre Tatăl cel di­
vin". Deci, atenția și recunoștința noastră față de cei ce ne-au ajutat s-au jertfit
ne-au crescut și ne-au îndrumat, ne-au dat din sufletul lor mare, munca și toată
agoniseala lor spiritual-morală și materială, nu se sfîrșește odată cu ridicarea unei
cruci— monument la mormîntul lor, după care se așterne uitarea sau pomenirea
la zeci de ani. Ci, recunoștința trebuie să fie o candelă vie care să ardă permanent
pe mormîntul lor pentru fericirea lor bine meritată, lucru pe care noi îl arătăm
făcînd rugăciuni către Dumnezeu, implorări de milă și har pentru iertarea păcate­
lor și a greșelilor lor, „cele de voie și fără de voie", pentru mîntuirea sufletului lor.
Astfel în rugăciunile pentru cei adormiți se întîlnesc binefacerea cu recunoș­
tința — două virtuți creștine superioare și se îmbrățișează în duhul iubirii altru­
iste și eterne (I Corinteni 13, 5, 8), iar Bunul Dumnezeu și „toată ceata sfinților",
se bucură în cer. Mai mult, în marea Sa bunătate, Domnul Milostivul și Iubito­
rul de oameni, Dumnezeu, răsplătește aceste rugăciuni cu darurile Sale cele cerești,
dăruind iertare și odihnă fericită celor ce s-au pomenit.
Pe baza adevărului divin, că „iubirea este mai tare ca moartea, iar văpaia focu­
lui său nu pot să o stingă apele cele mai mari" (Cîntarea Cîntărilor 8, 6—7), iubi­
rea trece în veșnicie și, astfel, legătura celor vii cu cei adormiți se sudează tot mai
tare, devine tot mai puternică, comunitatea de viață spirituală se strînge necontenit
662 Mitropolia Banatului

și devine tot mai activă. Ca urmare, mijlocirile noastre prin Biserică pentru cei
din iad coboară mila cerească și har care le ușurează soarta și chiar le-o schimbă
radical.
Ținem să subliniem aici un fapt important și deosebit de mișcător : chiar
cei răi, în fața suferințelor și chinurilor din iad — mustrați de conștiința morală
pentru păcate — se gîndesc să facă bine fraților lor, care sînt în viață pe pă­
mînt. Un exemplu în acest sens ni-1 arată însuși Mântuitorul Hristos în pilda bo­
gatului nemilostiv și săracului Lazăr. Chinurile acestuia cresc pe măsură ce știe că
la casa părintească mai are cinci frați egoiști ca și el și ar dori să le spună să-și
schimbe viața „ca nu să vină și ei la acest loc de chin“ (Luca 16, 27—28). Dar
totul este în zadar, căci nu poate face nimic (Lpca 16, 30—31).
Cu totul pozitiv — și chiar fericit — este efectul rugăciunilor Bisericii pen­
tru cei din iad, care n-au făcut păcate grele (Matei 12, 32). Pentru aceștia se fac
rugăciuni și milostenii, dar mai ales aduce sfînta și izbăvitoarea jertfă Euharistică
la sfînta liturghie, cel mai mare folos pentru cei adormiți. Adevărul acesta
izvorăște din dogma soteriologică, după care cei ce s-au botezat în Hristos (I Te-
saloniceni 4, 16) și au adormit cu credința în El, cu nădejdea învierii în El și a
vieții veșnice, sînt mădulare vii ale Bisericii Sale, pentru că sînt născuți de sus,
pregătiți pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu (loan 3, 3, 5). Aceștia fac
parte din Trupul tainic al Domnului, iar harul Său universal îi poate izbăvi peste
limitele mărginite ale sinergismului. Faptul acesta îl revelează îndumnezeitul Apos­
tol Pavel zicînd : „Dacă trăim, pentru Domnul trăim și dacă murim, pentru Dom­
nul murim. Deci, ori de trăim, ori de murim, ai Domnului sîntem. Căci și Hristos
pentru aceasta a și murit și a înviat și a trăit, ca să domnească și peste cei morți
și peste cei vii“ (Romani 14, 8—9).
în concluzie, rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți, au un adînc și solid
temei biblic, dogmatic și moral. Ca atare, Biserica le consideră ca foarte folosi­
toare și chiar necesare pentru mîntuirea subiectivă, pentru că imploră milă de la
Domnul nostru lisus Hristos. Ele izvorăsc din dragostea față de Dumnezeu și de
aproapele nostru și împărtășesc harul Sfîntului Duh acelor suflete pe care Hristos-
Dumnezeu le găsește vrednice să fie iertate de păcate și să intre în împărăția Lui,
după ce au părăsit tărîmul acestei vieți vremelnice.