„TĂCEREA EPISCOPILOR ESTE ATEISM ŞI CRIMĂ”

Conform cuvintelor lui Hristos, Episcopul este cioban şi trebuie să-şi păzească
oile.
Ereticii sunt lupii. Şi ciobanul are câini. Fiecare stână îşi are câinii ei, câinii
ciobăneşti care latră ca să alunge lupul departe. Şi precum câinele ciobănesc
latră, strigă toată noaptea, nu doarme pentru a ţine departe lupii, aşa şi preotul
cel bun şi episcopul cel bun trebuie să strige şi să izgonească lupii. Izgoniţi din
stână câinii ciobăneşti şi nu va mai rămâne nicio oaie în stână. Izgoniţi din
Biserică pe propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu, pe preoţii evlavioşi, pe
predicatorii râvnitori, pe înflăcăraţii episcopi şi Biserica lui Hristos se va goli.
Lupii vor triumfa. (fragment dintr-o omilie, Florina, 13.03.1971)
CUNOAŞTEREA EPISCOPULUI BUN
Suntem aşadar obligaţi să predicăm şi să mustrăm. Ştiţi ce vor ateii?
Dacă veţi vedea că într-un sat sau într-o mitropolie nimeni nu-l judecă pe episcop
sau pe preot şi că gurile tuturor vor spune dimpreună cu ateii şi masonii şi
iehoviştii: „bun, bun”. Când veţi auzi [că aceştia zic] că este bun, atunci nu este
bun, deoarece vorbeşte despre toţi într-un asemenea mod ca să-i mulţumească.
Ateii şi necredincioşii nu vor să existe predică, nu vor să existe mustrare în
societate, pentru ca această societate să se autodistrugă.
Şi acel episcop sau acel preot care îşi închide gura şi nu protestează pentru cele
ce se întâmplă în societate, acela este împreună cu ateii şi îi ajută. De aceea spune
Sfântul Grigorie: A tăcea episcopul în astfel de zile este o crimă faţă de Biserică,
tăcerea episcopului este ateism.

1
Cu alte cuvinte, orice preot, orice rasofor, orice episcop, care nu mustră, nu este
întru nimic diferit de ateu. Este împreună cu ateii şi cu materialiştii şi cu
necredincioşii, care sunt vinovaţi pentru această stare proastă.
RECUNOAŞTEREA PREOTULUI ŞI EPISCOPULUI BUN
Da, aşa se întâmplă în lumea aceasta! Toţi aceia care îşi fac datoria, toţi aceia
care au îndrăzneală – a spus-o Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar
îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). A spus-o Apostolul Pavel că „cei
care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12); o
mărturiseşte astăzi mucenicia lui Hristos.
Arătaţi-mi, vă rog! Citiţi Vieţile Sfinţilor – arătaţi-mi un sfânt, arătaţi-mi un
sfânt care nu a trecut prin cuptorul necazului şi al durerii. „Prin multe necazuri
trebuie să intrăm în Împărăţia Cerurilor” (Fapte 14, 22). Da, creştinii mei. Dacă
vrei să trăieşti conform Evangheliei, vei merge contra cu casa ta, contra cu
societatea, contra cu toţi; cu tine va fi Hristos.
De mii de ori sărac cu Hristos, decât milionar cu diavolul! De mii de ori femeie
de serviciu măturând trotuarele, decât doamna lui Kolonakios cu turpitudine şi
imoralitate. De mii de ori diacon, de mii de ori călugăr cu Hristos, decât patriarh
care încalcă Dumnezeieştile şi Sfintele Canoane! De mii de ori exilat în beciuri,
decât un ticălos rasofor predicând minciuna!
Fie ca Hristos să ridice în Biserica noastră ierarhi de înălţimea, de curajul şi de
măreţia Sfântului Ioan Gură de Aur, prin ale cărui rugăciuni fie ca Dumnezeu
să ne miluiască pe noi toţi.
………………………………………..
Ce altceva mai așteaptă să facă Patriarhul Bartolomeu, ca evlavioșii noștri Episcopi să
Vorbească? Ce Sfânt Canon să se mai încalce?

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a ajuns la culmea sincretismului ecumenist şi a

oferit directorului Coca-Cola „Sfântul Coran”!

2
Dacă Sfântul Munte ar fi întrerupt pomenirea patriarhului şi ierarhia Bisericii
Greceşti ar fi înştiinţat că încetează dialogurile ecumenice eterodoxe şi inter-
religioase, atunci este sigur că nu ar îndrăzni să-şi continue tactica de azi.
În loc de asta însă mulţi Mitropoliţi ai Bisericii Greceşti l-au invitat la
Mitropoliile lor şi împreună cu primarii i-au acordat distincţii şi l-au ridicat în
slăvi.
Pentru ceea ce face Patriarhul Ecumenic nu este doar el responsabil: sunt
coresponsabili şi Episcopii tuturor Bisericilor Ortodoxe şi mai ales ai Bisericii
Greciei.
Arhiepiscopul Hristodul l-a adus pe Papa în Grecia. Dacă s-ar fi adunat în afara
arhiepiscopiei câteva, să zicem, zeci de mii de credincioşi şi i-ar fi dezaprobat
zgomotos pe Papă şi pe Arhiepiscop, ce ar fi făcut aceşti domni?
Dacă în următoarele Duminici credincioşii l-ar fi dezaprobat pe Arhiepiscopul
Hristodul, ar fi fost nevoit să demisioneze sau, cel puţin, nu ar mai fi îndrăznit să
facă ulterior o vizită la Vatican. De ce se întâmplă acestea? Pentru că poporul
credincios, păzitor al Ortodoxiei nu se împotriveşte. Cei care se împotrivesc sunt
puţini.
Cei mulţi sunt indiferenţi sau au ideea eronată că trebuie să ne luptăm doar ca să
mântuim sufletul nostru. Ce fac ceilalţi şi mai ales clericii, nu este treaba noastră
să îi judecăm. Astfel zic şi se liniştesc.
Cu o asemenea mentalitate şi fără împotrivire, răul se va întinde ca o cangrenă.
Ecumeniştii îşi vor impune voinţa peste tot şi puţinii credincioşi vor fi ponegriţi
ca talibani, ca limitaţi, fanatici şi oameni ai urii etc. Şi nu e de mirare: „Dacă pe
stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu atât mai mult pe casnicii lui?” (Mt. 10,
25).

3
Câţiva credincioşi şi preoţi tradiţionalişti s-au adunat şi au publicat o
„Mărturisire de credinţă împotriva ecumenismului”. Au semnat-o câteva mii de
preoţi şi laici credincioşi. Nu este suficient. [...]. Dacă ar fi semnat-o toţi
Mitropoliţii Bisericii Greceşti, toţi stareţii Mănăstirilor Athonite şi ai celorlalte
Mănăstiri din Grecia, toţi teologii, atunci ecumeniştii ar fi tăcut şi Biserica s-ar fi
liniştit de orăcăielile lor.
Acum însă cei ce se opun sunt puţini, o minoritate. De aceea, ecumeniştii,
sprijinindu-se pe mulţimea lor şi pe sprijinul conducătorilor lumeşti ai acestui
veac, nu se retrag şi îşi continuă lucrarea lor de surpare. Ce se va întâmpla?
Se pare că e nevoie de Mărturisitori şi Mucenici.”
Augustin Kandiotis, Mitropolitul Florinei

Când se îngenunchează în
biserică

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt
momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala,
in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam
ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite
de acest gest.
Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari.
Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului
infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de
mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare).
Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi
asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca

4
sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul
bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII,
56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: „Iata
vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte,
VII, 56) Facem mentiunea ca „a sedea” nu este acelasi lucru cu „a sta”. „A sedea”
inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce „a sta”, se traduce prin a se tine in
picioare, vertical.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a
dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca
firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului
veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si
Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a
inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in

aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea

in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan
precizeaza: „Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri,
sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: „Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor
care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin
amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge
acest tel” (Canonul 91).

Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Toate duminicile anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia

de duminica dupa-amiaza);

5
– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia
din Duminica Cincizecimii);
– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la
hirotonie );
– La citirea Sfintei Evanghelii cuvintele ”Intelepciune, drepti!” ne indica faptul ca
trebuie sa ramanem in picioare.

În celelalte zile, de luni pana sambata, se poate îngenunchea si chiar este de trebuinta
lucrul acesta, aratand prin aceasta pocainta pentru pacatele pe care le savârsim în
fiecare clipa a vietii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerita a îngenuncherii,
milostivirea lui Dumnezeu, iertarea si izbavirea noastra din moarte. Duminica însa,
fiind ziua bucuriei pentru învrednicirea noastra de Împaratia lui Dumnezeu, prin
Învierea Mântuitorului, îndraznim a privi catre cer, prin pozitia verticala a trupului,
asteptând împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu catre noi, si deci nu mai îngenunchem.

Cu toate acestea, hotarârile Sinoadelor la care am facut referire au un caracter

disciplinar, urmarind uniformizarea practicii crestine în toate comunitatile crestine.
Asa încât, daca unii credinciosi doresc sa îngenuncheze la momentele mai importante
ale Sfintei Liturghii, chiar si în ziua Duminicii, ei trebuie întelesi si îngaduiti, nefiind
mustrati si judecati din aceasta pricina. Aceasta întrucât se întâmpla ca unii dintre
credinciosii nostri sa nu aiba în timpul saptamânii râvna sau timpul necesar pentru a-si
pleca genunchii la rugaciune, simtind aceasta nevoie a îngenuncherii macar acum, în
ziua Duminicii, în vremea sederii lor la Sfânta Liturghie.

Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau

diaconul ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne
rugam!”.
– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de
sambata si duminica);
– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);

6
De asemenea se ingenuncheaza in timpul tainei sfintei spovedanii si la rugaciunea
dinainte de Impartasanie; Rugaciunea de dupa Impartasanie se rosteste in picioare

Înșelăciunea diavolească

Există două forme principale de înşelăciune diavolească. Prima şi cea mai

spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un
înalt nivel spiritual şi să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curăţit în
prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe înţelepciunea sa. Unei asemenea
persoane diavolul îi dăruieşte “viziuni” pe măsură. Exemplele abundă
în VieţileSfinţilor, carte de căpătâi a învăţăturii ascetice ortodoxe.
Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie
nepregătit fiind şi contra sfatului stareţului său. Făcând astfel, nu mult după aceea
a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit “Domnul”
însuşi, trimiţându-i un “înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărţi,
în loc să se roage şi să-i povăţuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Şi aşa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe “înger” rugându-se lângă el, iar oamenii
care îl cercetau erau copleşiţi de înţelepciunea lui şi de “darurile Duhului Sfânt” de
care părea că este plin, inclusiv de darul “profeţiilor” care întotdeauna se împlineau.

Înşelăciunea s-a dat pe faţă doar în momentul în care părinţii din mânăstire au aflat de
împotrivirea lui faţă de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-
l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părinţilor s-a întors
monahul Nichita la pocăinţă. “Minunile” au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu
la măsura sfinţeniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Peşterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină
mare şi în mijlocul ei pe “Hristos înconjurat de îngeri”. Fără să se însemne cu semnul
Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat şi îndată diavolul a luat putere asupra lui,

7
încingându-l într-un joc drăcesc şi lăsându-l după aceea abia viu. Şi acesta a ajuns mai
târziu, prin pocăinţă, la măsura adevăratei sfinţenii.

Sunt multe cazuri în care “Hristos”, înconjurat de “îngeri”, apare unor nevoitori în
vedenie, dăruindu-le puteri mari şi “daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi aceşti
monahi asceţi înşelaţi de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă şi o formă de înşelăciune diavolească mai obişnuită şi mai puţin

spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate
“sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie,
“atunci când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria cugetărilor sfinte şi
dumnezeieşti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel
care se bazează pe faptele sale şi pe vrednicia sa, cel care nu se ţine strâns de
învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte “tradiţii”, pe baza căreia
îşi formează propria concepţie de viaţă, acela este stăpânit de înşelăciune
diavolească”.

Sfaturile Părintelui Paisie Olaru ‒ „La

călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe
nimeni!”

Amândouă căile sunt binecuvântate, dar depinde de voinţa lor. Mai întâi trebuie să
cunoască bine ispitele, greutăţile şi obligaţiile ambelor căi de viaţă, că fiecare drum are
crucea lui, încercările şi bucuriile lui. Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî. Domnul
a binecuvântat amândouă căile, dar nu putem noi hotărî ce cale să aleagă fiecare. Numai
Dumnezeu şi omul singur hotărăsc.

A fost întrebat Părintele: Cum se poate reînnoi duhovniceşte monahismul pe viitor?

8
– Nu depinde de noi reînnoirea monahismului, ci mai ales de Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt
alege oameni sfinţi, păstori şi stareţi luminaţi şi duhovnici buni, care pot forma călugări
îmbunătăţiţi, iubitori de rugăciune, de nevoinţă şi smerenie. Cu aceste virtuţi întotdeauna se
înnoiesc monahismul, viaţa duhovnicească, iar fără acestea – niciodată. Dacă stareţii şi
duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge ca Păstorul cel bun înaintea turmei, atunci
mănăstirile vor înflori văzând cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii.
Iar dacă nu, nicidecum!

Iarăşi a fost întrebat: Cum putem birui cugetul desfrânării?

– Respingerea gândurilor pătimaşe înainte de a intra în imaginaţia minţii şi păzirea ochilor de la

privirea cea rea sunt cele dintâi arme împotriva acestei patimi. Să privim femeile bătrâne ca pe
nişte mame ale noastre, iar pe cele tinere – ca pe surorile şi fiicele noastre. Apoi, să nu judecăm
pe aproapele şi să ne înfrânăm de la mâncăruri alese şi de la vin, care aprind firea. Peste toate
acestea să ne rugăm mai mult, ca să ne acopere Dumnezeu cu darul Duhului Sfânt, că, fără ajutor
de Sus, nimeni nu poate birui.

Doi tineri au întrebat ce să aleagă: Căsătoria sau viaţa monahală?

– Amândouă căile sunt binecuvântate, dar depinde de voinţa lor. Mai întâi trebuie să cunoască
bine ispitele, greutăţile şi obligaţiile ambelor căi de viaţă, că fiecare drum are crucea lui,
încercările şi bucuriile lui. Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî. Să postească 40 de zile,
să se mărturisească la duhovnicii lor şi să ceară sfaturi de la cei mai iscusiţi duhovnici. După 40
de zile de rugăciune şi post, Dumnezeu le va descoperi, prin conştiinţă şi duhovnic, pe ce cale să
apuce. Dacă iubesc fecioria, liniştea, tăcerea şi rugăciunea, calea cea mai bună este călugăria. Iar
dacă iubesc viaţa de familie mai mult, adică copiii, lucrul mâinilor şi toate grijile acestei vieţi, să
intre în viaţa de familie. Amândouă căile duc la mântuire, dacă sunt respectate datoriile
creştineşti obligatorii. Domnul a binecuvântat amândouă căile, dar nu putem noi hotărî ce cale să
aleagă fiecare. Numai Dumnezeu şi omul singur hotărăsc. Bătrânii noştri aveau această vorbă
înţeleaptă: „La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe nimeni!”.

Cum să mă rog ? Nu știu cum să

mă rog… – ne răspunde Părintele
Rafail Noica
Părintele Rafail Noica

9
Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica:
acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care
ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care
noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi –
toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune
rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.
Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o
femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a
venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e
rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă
rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce
năzuinţe aveţi…
Spuneam deunăzi cuiva: diferenţa dintre rugăciune şi cârtire este că în cârtire îl lăsăm
pe Dumnezeu în afară. Dacă ai cârti spunând “Doamne, de ce aşa şi pe dincolo?“, deja
ar deveni rugăciune. Poate Dumnezeu o să-ţi împăciuiască inima îndurerată pentru
care cârteşti şi păcătuieşti şi atunci o să poţi să-I spui lui Dumnezeu: “Mulţam,
Doamne, acuma iartă-mă că am cârtit, dar mulţumesc că m-ai impaciuit!” Şi
continuaţi aşa!

(…) Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să
cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri
negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva
avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele
de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi
la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl
alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe
faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste
pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O,
mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-
o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu
mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat

10
sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca
pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze.

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai…
Mama decat orisicine… Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre,
le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia”
este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai
mult…

Fragment din conferinta de la Bucuresti din nov. 2002 a parintelui Rafail, “Pentru ce
ne pregateste Filocalia“

Ce să facem să scăpăm de
împietrirea inimii? (foarte util!)

Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine.
Eu v-am dat o solutie. Nu să vă mângâiati cu faptul că le auziti. V-am dat un sfat:
să fiti veseli.
Cum să fiu vesel – poate să spună cineva – când nu pot să fiu? Dacă esti vesel, inima
se desface si ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai
profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca
să poată sta si El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi si bate si
punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o
profunzime dincolo de constiintă. Poartă în adâncul si în profunzimea ei acel punct
extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu chip si asemănare, acolo unde spune
Mântuitorul: vom veni cu Tatăl si locas la el Ne vom face. Asta este chipul si
asemănarea, nu picioarele si ochii si urechile. Mintea este un subordonat al inimii.

La inima asta cum ajungem?

11
Este foarte usor. Bagă-ti mintea acolo si zi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!” Deci, dacă ai o stare de veselie, de
descongestionare, de dispozitie, inima se desface si ea.

Părintele Arsenie Papacioc

Banii câștigați din înșelaciuni și

nedreptăți sunt bani blestemați

Banii câștigați prin minciuni, nedreptăți și vicleșug atrag blestemul dumnezeiesc

asupra celor ce se fac partași de ei. Avocații și judecătorii care sunt părtinitori și
mint cu scopul de a câștiga procese pe nedrept – mănâncă o pâine murdară.
Doctorii care fac avorturi (sau orice altă muncă necinstită), care iau bani pe operații
mai mult decât trebuie – mănâncă o pâine murdară. Patronii care nu-și plătesc
angajații, sau nu le acordă drepturile ce li se cuvin, oprind banii pentru ei – mănâncă o
pâine murdară. Aceia care au fost ajutați în vreun fel și li s-au prestat servicii dar fără
să-și plătească muncitorii – mănâncă o pâine murdară. Cei care fac bani din afaceri
necurate, vânzând la un preț dublu, câștigând bani din camătă – mănâncă o pâine
murdară. Cei care împrumută și iau cu dobândă – mănâncă o pâine murdară. Cei care
vând lucruri, haine sau mâncare stricată la preț de marfă bună, punând apă în vin sau
în lapte, amestecând mere mici printre mere mari și luând același preț – mănâncă o
pâine murdară. Banii câștigați din duminici și sărbători, nu sunt buni, sunt bani
blestemați, Dumnezeu îngăduie să-i pierzi sau să ți se fure, pentru că întâi tu ai furat
Ziua Lui – Sfânta Duminică. Sau îi pierzi pe la doctori și pe medicamente.

Și toți cei care câștigă bani de pe urma nedreptăților, mințind și înșelând, asuprind și
calomniind săraci, orfani, văduve, lipsiți, nevoiași, bolnavi – mănâncă o pâine
murdară. Acești nedreptățiți strigă răzbunare, fiindcă li s-a furat dreptul lor câștigat
prin muncă cinstită, cu sudoare, de banii lor folosindu-se tot bogații, asupritorii, ei

12
cumpărându-și a doua vilă, a treia mașină, lipsind pe sărac de pâinea de pe masă. Câte
lacrimi am strânge, dacă am stoarce toate casele și mașinile de lux ale bagaților? Și
chiar de nu-i blesteamă nimeni pe acești asupritori, blestemul dumnezeiesc tot îi
ajunge, căci se îmbolnăvesc ei sau copiii lor, pierzând acești bani îndoit pe la doctori,
sau le mor vitele, sau pământul nu-și mai dă rodul ca altă dată… Căci nedreptatea este
păcat strigător la cer!!! Dacă dintr-un lucru rău primești un câștig, socotește că acest
beneficiu este un zălog al nenorocirii.

Din șapte pricini se înșală creștinii

de vedenii și visuri, ca și cum ar fi
de la Dumnezeu

Din sapte pricini se însală crestinii de vedenii si visuri, ca si cum ar fi de la

Dumnezeu, si anume: din mîndrie, din slavă desartă, care este prima fiică a
mîndriei; din cauza mintii slabe si neiscusite a crestinilor, din cauza rîvnei
nesocotite a unor crestini, care se roagă si postesc mult ca să aibă vedenii, de care
spune Sfantul Isaac Sirul: „Cu mare boală boleste cel ce are rîvna cea rea”
(Filocalia, vol. X, Cuvîntul 58). A cincea pricină a amăgirii prin vedenii si visuri
este neascultarea de duhovnici si îndărătnicia unor credinciosi, mai ales a celor
mîndri, din care cauză usor sunt vînati de diavolul; a sasea pricină vine din
cauza vietii de sine ascunse a unora si din nemărturisirea curată a gîndurilor la
duhovnic. lar ultima pricină prin care se însală crestinii cu visuri si vedenii
mincinoase este necunostinta de sine si lipsa de citire a Sfintei Scripturi si a
Sfintilor Părinti.
Despre acestea spune si înteleptul Sirah, zicînd: „Visurile cele rele sunt desertăciune,
ca vrajile si descîntecele, si pe multi visurile i-au înselat si au căzut toti cei ce au
nădăjduit într-însele” (Isus Sirah 34, 1-7) Cel ce crede lesne in visuri si în vedenii,
fară multă cercetare si sfat, să se canonisească, la fel cu cei ce merg la vrăji si
descîntece, adică pînă la 7 ani să se oprească de la Sfînta împărtăsanie.

13
Află „secretul” care-L aduce pe
Hristos în inima ta

Să ţintiţi întotdeauna către slava lui Dumnezeu. Ce v-am spus despre

privighetoare? Ea cântă fără să fie văzută de nimeni. Aşa să fiţi, dezinteresaţi. Să
vă dăruiţi slăvirii lui Dumnezeu în taină.
Mintea este cea care cugetă. Inima nu cugetă. Să aveţi mintea la Dumnezeu, şi inima
saltă de bucurie de la sine. Se străpunge. Ca să vină Hristos în inimă, trebuie să-L
iubiţi. Ca să-L iubiţi, trebuie ca El să vă iubească mai întâi. Trebuie ca mai întâi să vă
cunoască Dumnezeu, apoi e rândul vostru. Dacă Îi cereţi, El Se va sălăşlui. Ca să vă
iubească, trebuie să fiţi vrednici. Ca să fiţi vrednici, trebuie să faceţi pregătirea.

Mai întâi de toate, departe cu interesul. Rugăciunea trebuie să fie dezinteresată. Toate
să se facă tainic, dezinteresat. Adică să nu vă gândiţi că, dacă v-aţi concentrat mintea,
harul va veni în inimă şi o va face să tresalte. Să nu vă rugaţi cu această socoteală, ci
cu simplitate şi smerenie. Să ţintiţi întotdeauna către slava lui Dumnezeu. Ce v-am
spus despre privighetoare? Ea cântă fără să fie văzută de nimeni. Aşa să fiţi,
dezinteresaţi. Să vă dăruiţi slăvirii lui Dumnezeu în taină.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele

A fost Mântuitorul vegetarian?

14
Circulă tot felul de informații pe internet cu privire la modul în care S-ar fi hrănit Domnul
în cei 33 de ani petrecuți pe pământ. M-am decis să scriu câteva cuvinte despre acest
subiect, sesizând faptul că inclusiv dintre cei cu preocupări duhovnicești se găsesc unii care
să dea crezare la tot soiul de speculații pe această temă.

Mai exact, se spune că Iisus și Apostolii ar fi fost vegetarieni - ba chiar că ar fi ținut un regim
numit azi raw vegan -, iar acest fapt ar fi ascuns de Biserică și de către slujitorii ei. Afirmații
care pot fi lesne demontate, doar citind cu atenție Noul Testament. Ca să vă imaginați cât de
caraghios trebuie să fie cel ce susține „veganismul” noutestamentar, închipuiți-vă că fariseii și
cărturarii „murmurau către ucenicii Lui, zicând: De ce mâncați și beți împreună cu vameșii și
cu păcătoșii?” (Luca 5, 30), în timp ce priveau cum Apostolii molfăie niște salată crudă și beau
lapte de soia. Dimpotrivă, Mântuitorul se prezintă pe Sine prin contrast cu asceza severă și
permanentă a Sfântului Ioan Botezătorul: „A venit Fiul Omului, mâncând și bând și spun: Iată
om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Matei 11, 19). Asta nu
înseamnă că Iisus nu a și postit în multe rânduri, inclusiv post negru de 40 de zile, ci doar că El a
încercat să se apropie de oamenii de atunci, fiind părtaș la modul lor de viețuire, afară de păcat.

Când îi trimite pe ucenicii Săi la propovăduire, Mântuitorul le permite să mănânce de toate: „în
orice cetate veți intra și vă vor primi, mâncați cele ce vă vor pune înainte” (Luca 10, 8). Iar
după Învierea Sa, ca să-i încredințeze că nu este duh (nălucă) și că „are carne și oase” (Luca 24,
39), a cerut Apostolilor ceva de mâncare, primind „o bucată de pește fript și dintr-un fagure de
miere. Și luând, a mâncat înaintea lor” (Luca 24, 42-43). Gestul se repetă cu prilejul celei de a
doua pescuiri minunate. De data aceasta, „a venit Iisus și a luat pâinea și le-a dat lor, și de
asemenea și peștele” (Ioan 21, 13). Or peștele fript numai aliment raw vegan nu poate fi
considerat!

Dar și cei care susțin că nu ar fi mâncat carne Domnul, pentru că e ceva greșit în a ucide un
animal, ar trebui să ia aminte la pildele pe care Acesta le rostește. Spre exemplu, în pilda
împăratului care a făcut nuntă pentru fiul său, spune Mântuitorul: „am pregătit ospățul meu;
juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata” (Matei 22, 4). Iar în pilda fiului
risipitor se spune limpede că tatăl „a junghiat vițelul cel îngrășat” (Luca 15, 23-30) din care au
mâncat, spre a se veseli. Argumentul că anumite animale nu s-ar putea mânca întrucât ar fi
interzise de prevederile veterotestamentare, de asemenea, nu stă în picioare. În viziunea pe care a
a avut-o Sfântul Apostol Petru la Iope, se arată „ceva ca o față mare de pânză”, în care „erau
toate dobitoacele cu patru picioare și târâtoarele pământului și păsările cerului”. Se aude
îndemnul: „Sculându-te, Petre, junghie și mănâncă. Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci
niciodată n-am mâncat nimic spurcat și necurat. Și iarăși, a doua oară, a fost glas către el:
Cele ce Dumnezeu a curățit, tu să nu le numești spurcate” (v. Faptele Apostolilor 10, 11-15).
Cel care susține că e ceva greșit în sine în a gusta carne este asemenea celui care susține că
preferă să trăiască în feciorie pentru că e ceva spurcat în unirea intimă a soțului cu soția. Dacă
putem să nu mâncăm deloc carne, nu doar în zilele de post rânduite, este foarte bine. Dar nu
pentru că e vreo interdicție în privința cărnii, ci pentru că ne dorim să nu aprindem trupul nostru,
ci să-l înfrânăm mai mult, ca să ne fie mai ușor a ne apropia de Dumnezeu.

15
Sfântul Apostol Pavel întărește această poziție, menționând și alte motive pentru care, uneori,
este indicat să nu se consume carne: „Mâncați tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebați
nimic pentru cugetul vostru. (...) Dacă cineva dintre necredincioși vă cheamă pe voi la masă și
voiți să vă duceți, mâncați orice vă este pus înainte, fără să întrebați nimic pentru conștiință.
Dar de vă va spune cineva: Aceasta este din jertfa idolilor, să nu mâncați pentru cel care v-a
spus și pentru conștiință” (I Corinteni 10, 25, 27-28). Se cere de la noi să nu mâncăm carne, sau
să bem vin, ori să facem orice lucru de care fratele nostru „se poticnește, se smintește sau
slăbește (în credință)” (Romani 14, 21). E un criteriu esențial reacția aproapelui, care ar trebui să
ne ghideze alegerile.

Mâncarea este un act care ne poate apropia sau depărta de Dumnezeu și de semenii noștri. În
sine, nu înseamnă nimic orice fel de performanță ascetică, orice înfrânare. Apostolii nu au ținut
post, iar Mântuitorul explică de ce: „Pot, oare, fiii nunții să fie triști câtă vreme mirele este cu
ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti” (Matei 9, 15).

Postim ca să (re)dobândim pe Dumnezeu, să fim cât mai liberi spre a ne uni cu El. Inima noastră
este mai ușor de plecat spre rugăciune atunci când mâncăm puțin și alimente cât mai ușoare.
Acesta să fie rațiunea pentru care renunțăm la unele alimente, iar nu pentru că ar fi ceva în
neregulă cu ele. Nu avem nevoie de nici un fel de pseudo-argument pentru a posti și a ne înfrâna.
Singur dorul după Dumnezeu este de ajuns. De El s-aveți poftă!

Nu vreţi să mă recunoaşteţi ca Dumnezeu.

Nu vreţi. De ce?

Dumnezeu totuşi vine. „Cine eşti, omule? Oricine ai fi, oricâte păcate ai fi făcut, Eu te
voi ierta, te voi sfinţi, te voi face dumnezeu, te voi face ceea ce sunt Eu”. Asta vrea să
spună Hristos prin întruparea Sa, prin faptul că S-a făcut Om şi că S-a răstignit pentru
om. „Ce problemă aveţi? Eu o voi aranja. Vreţi bunuri? Vă dau câte vreţi.” „Problema
– zice Dumnezeu – este că nu vreţi să credeţi, nu vreţi să vă încredeţi în Mine, să vă
supuneţi, să mă recunoaşteţi drept Dumnezeu. Poate că nu spuneţi aceasta, dar starea
voastră asta arată.

Nu vreţi să mă recunoaşteţi ca Dumnezeu, nu vreţi să primiţi ceea ce vă ofer: faptul că

vă aduc dreptatea, mântuirea, vă curăţ, vă vindec, vă îndumnezeiesc, vă sfinţesc. Nu

16
vreţi. De ce? Fiindcă voi încercaţi să statorniciţi propria dreptate.” Fiecare, adică, mai
mult sau mai puţin, vrea să fie dumnezeu, vrea să se simtă dumnezeu, să-şi facă voia.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mântuirii, Editura Bizantină – fragment

Metode pentru a păstra gândurile neîmprăştiate şi inima

caldă. În mijlocul treburilor lumeşti să fim ca în slujba
lui Dumnezeu

”Puteţi intrebuinţa anumite metode pentru a vă imprăştia mai puţin cu toate

treburile şi intâlnirile.
Cea dintâi este să nu vă grăbiţi şi să nu vă agitaţi. Să faceţi totul ca omul care duce
un pahar cu apă temându-se să nu-l verse, dar fără să tândălească fără rost,
străduindu-se să facă totul cât mai bine. Ca sufletul dumneavoastră să rămână
intotdeauna la locul său, aşezaţi-vă şi inşiraţi toate treburile şi intâlnirile pe care le
aveţi de obicei, şi hotărâţi dinainte cum să vă ţineţi intr-o treabă şi imprejurare sau
alta ca să nu vă imprăştiaţi tare.
Dacă experienţa va arăta că ceea ce aţi hotărât vă duce la ţintă să faceţi
intotdeauna aşa, iar dacă va arăta că nu merge, găsiţi altceva. Procedând aşa, in
scurtă vreme veţi găsi felul de a vă purta care e cel mai potrivit pentru a păstra
gândurile neimprăştiate şi inima caldă.
Cea de-a doua este să nu faceţi nimic cu neglijenţă, ci să faceţi totul cu temere, ca
şi cum cineva care are stăpânire asupra dumneavoastră vă priveşte şi este gata să
vă tragă imediat la răspundere pentru orice nebăgare de seamă. De fapt, acest
cineva există: este ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, care e indreptat spre
dumneavoastră, este ingerul păzitor, care vă insoţeşte intotdeauna; şi sfinţii lui
Dumnezeu ne văd.

17
Cea de-a treia: cu toate că în cea mai mare parte sunt lumeşti, toate lucrurile pe
care trebuie să le faceţi pot fi făcute in aşa fel, incât să capete un caracter
duhovnicesc, plăcut lui Dumnezeu. Să nu faceţi nimic din egoism, ci totul spre
ajutorarea şi mulţumirea celor ce vă inconjoară: astfel, vă veţi exersa lepădarea de
sine şi dragostea. Dacă veţi reuşi să legaţi de orice treabă porunca potrivită ei, ca să
o faceţi din supunere faţă de voia lui Dumnezeu, din iubire de Dumnezeu şi din
dorinţa de a-I plăcea, prin aceasta veţi face ca în mijlocul treburilor lumeşti să fiţi
ca in slujba lui Dumnezeu. Acest gând are mai multă putere decât oricare altul să
ţină sufletul in luare-aminte neimprăştiată. Eu cred că atâta este de ajuns ca să nu
se mai intâmple cu dumneavoastră nimic din cele de care vă plângeţi — dar,
bineinţeles, totul ţine de osârdia cu care vă veţi apuca de lucrarea duhovnicească.
Lucrul făcut fără tragere de inimă seamănă cu mutarea de pe un picior pe altul,
care nu-i bună de nimic şi la nici un sfârşit bun nu duce.”

Sfantul Teofan Zavoratul, ”Despre felurite probleme de credinta si viata

Fiţi cu multă luare aminte. Să vă cinstiţi

unul pe altul ca pe nişte chipuri sfinte, ca
icoane ale lui Dumnezeu
Căutaţi dragostea. Împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi
voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în
dragoste. „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru
el” (I Ioan 4, 16).

18
Aveţi datoria să fiţi cu multă luare aminte la relaţiile dintre voi, să vă cinstiţi unul pe
altul ca pe nişte chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Să nu căutaţi niciodată la
trup şi la frumuseţea lui, ci la suflet. Luaţi aminte la simţământul dragostei, căci atunci
când inima nu este încălzită de rugăciune curată, dragostea este în primejdie de a
deveni trupească şi nefirească, este în primejdie să întunece mintea şi să ardă inima.
Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă nu cumva dragostea noastră nu izvorăşte din
plinătatea dragostei noastre pentru Hristos. Cel care priveghează ca să-şi păstreze
curată dragostea, va fi păzit de cursele vicleanului, care încearcă încet-încet să prefacă
dragostea creştinească în dragoste lumească.

Sfântul Nectarie al Pentapolei,

Vorbirea şi glumele în biserică se aseamănă

cu râs la mormânt

Vorbirea, glumele şi râsul în biserică sunt păcate contra Sfântului Duh, adică contra
puterii dumnezeieşti, căci prin acestea se dispreţuieşte sfinţenia bisericii şi se dă prilej
de sminteală publicului. Ba, ceva mai mult, aceste urâciuni au devenit astăzi un obicei
nedespărţit de biserică şi de credincioşii săi.

Vai, ce dureros lucru este când singuri noi dispreţuim ce avem mai sfânt – Biserica –
pe care o avem moştenire de la Hristos! Despre aceasta Însuşi Domnul spune: Casa
mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile, iar voi aţi făcut-o peşteră
de tâlhari (Matei 21, 13).

Fraţilor, vorbirea şi glumele în biserică se aseamănă cu râs la mormânt!

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc

19