Scrierile Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț spre apărarea rugăciunii

minții

Un articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară - 09 Iun, 2022

Reînnoirea isihastă a monahismului românesc prin lucrarea neobosită a Sfântului Paisie de la

Neamț a însemnat o dezvoltare fără precedent a traducerilor patristice în limba română, dar
mai cu seamă o intensificare a practicii rugăciunii inimii în mănăstirile cu viață de obște.

Rugăciunea lui Iisus este o realitate duhovnicească prezentă în monahismul românesc, fără
nici o întrerupere, încă din secolul al XIV-lea, însă era legată mai cu seamă de monahismul
sihăstresc, pustnicesc și mai puțin de cel chinovial. Sfântul Paisie este cel care întărește
monahismul cenobitic din Țările Române, în secolul al XVIII-lea, introducând rugăciunea
monologică în rânduiala vieții monahale de obște: „Isihasmul acesta adus în obște, în viața de
obște, a făcut tăria spiritualității ortodoxe în acele timpuri și în acele părți ale pământului
românesc” († Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Vocație și destin filocalic la
români”, în Românii în reînnoirea isihastă, Ed. Trinitas, Iași, 1997, p. 11). Astfel, prin toată
truda sa a reușit să statornicească în mănăstirile din Țările Române, dar și din Ucraina și
Rusia, tradiția patristică athonită de practicare a rugăciunii lui Iisus nu doar în sihăstrii, ci și în
mănăstirile cu viețuire cenobitică, „într-o vreme de mare încercare a Creștinismului,
confruntat cu o mare criză spirituală în aproape toată Europa” († Daniel, Mitropolitul
Moldovei și Bucovinei, „Cuvânt înainte” la vol. Dan Zamfirescu, Paisianismul. Un moment
românesc în istoria spiritualității europene, Ed. Roza Vânturilor, București, 1996, p. 6), astfel
nu este de mirare că paisianismul a fost analizat și ca un curent cultural-spiritual născut ca o
contrapondere a iluminismului, care autonomiza rațiunea umană, izolând-o de Logosul divin,
de Lumina dumnezeiască: „De remarcat este faptul că isihasmul ortodox al secolului al
XVIII-lea, cultivat cu mare intensitate în comunitatea monastică internațională de la
Mănăstirea Neamț (români, ucraineni, ruși, greci, sârbi, bulgari) ca într-un laborator al
coborârii Cerului în lume și al minții în inimă, reprezenta în secolul raționalist al lui Voltaire o
distincție și o demarcare semnificativă între rațiunea umană însingurată a culturii occidentale
și rațiunea rugătoare, în comuniune divino-umană, a spiritualității răsăritene” († Daniel,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Cuvânt înainte”, p. 5).

Principala lucrare a monahului, rânduită de Cuviosul Paisie, era rostirea neîncetată a

rugăciunii inimii: „Prin chilii frații trebuie să trăiască cu frica lui Dumnezeu și după predania
Sfinților Părinți, mai presus de orice nevoință preferând rugăciunea cu mintea, ca săvârșită în
inimă de iubirea de Dumnezeu și izvorâtă din virtuți, cum învață despre aceasta mulți părinți
purtători de Dumnezeu. Pe lângă rugăciune să se mai dedea și la cântări de Psalmi, citirea
cumpătată a Vechiului și a Noului Testament și a cărților Sfinților Părinți” (protoiereul
Serghie Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului. Învățătura și influența lui asupra
Bisericii Ortodoxe, traducere de Episcopul Nicodim, starețul Mănăstirii Neamț, Tipografia
Mănăstirii Neamț, 1933, p. 178).

Cuviosul Paisie de la Neamț a scris două lucrări apologetice pentru apărarea rugăciunii minții;
ambele scrieri, pe care le vom analiza în următoarele părți ale articolului nostru, au avut un rol
pastoral concret și au fost precedate de o scriere, alcătuită în timpul șederii sale la Sfântul
Munte, ca replică la o epistolă a starețului moldovean Atanasie de la Schitul Kavsokalivia,
care îl acuza, printre altele, că a înlocuit cu rugăciunea lui Iisus o parte din slujbele
statornicite, astfel, în mai multe capitole, a apărat practica acestei rugăciuni. Corespondența
cu Atanasie Moldoveanul pare să fie între anii 1757 și 1758, „când obștea paisiană se mai afla
încă la Schitul Sfântului Constantin, încheind zidirea chiliilor acolo, și înainte de a fi fost
făcut preot starețul Paisie în 1758” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori
duhovnicești, vol. 2, ediția a II-a, selectate și traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o
prefață de Virgil Cândea, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 26). Scrisoarea Sfântului Paisie către
egumenul Kavsokaliviei arată, în persoana Cuviosului Paisie, un stareț cu o pregătire
teologică deosebită, aflat deja la maturitate duhovnicească.

Biograful său, Serghie Cetfericof, vorbind despre disputa teologică dintre cei doi monahi,
scria: „Dar în același timp se iviră și vrăjmași împotriva starețului, care pizmuiau slava lui,
sau îl bănuiau că nu păzește pravila bisericească. Printre aceștia se afla și un oarecare stareț
Atanasie dintre moldoveni, care trăia cu ucenicii săi în Schitul Capsocaliva: bărbat cuvios și
râvnitor pentru credință, dar nu destul de informat asupra învățăturii și felului de viață ale lui
Paisie. Învinuirile ridicate de Atanasie contra lui Paisie erau următoarele: că Paisie violează și
micșorează pravila de rugăciuni, statornicită de Biserică pentru monahi; că tâlcuiește greșit
scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul; că nu se poartă după rânduiala părintelui său
duhovnicesc; că se aseamănă papei de la Roma, care cu vorba recunoaște poruncile Bisericii,
iar cu fapta le calcă, că a pus în locul pravilei bisericești pe a sa proprie; că vede rătăciri la
greci; oprește de a da anatemei pe eretici, zicând că acest drept îl au numai episcopii; că se
raportează cu încredere la manuscriptele grecești și înlocuiește pravila bisericească cu
rugăciunea lui Iisus. Atanasie îndeamnă pe Paisie să se pocăiască și să nu se despartă de
obiceiul obștesc al Sfântului Munte” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p.
144).

Este sigur că această corespondență s-a purtat în limba română, căci, spre deosebire de alte
scrieri paisiene, atât scrisoarea lui Atanasie către Cuviosul Paisie, cât și răspunsul acestuia s-
au păstrat în câteva manuscrise românești, fiind traduse doar mai târziu în slavonă. Astfel, cel
mai vechi manuscris păstrat până în zilele noastre, al acestei corespondențe, în limba română
„datează din 1768 și a fost realizat la Mănăstirea Dragomirna de Rafail monahul de la Hurez
(cf. B.A.R., mss. rom., nr. 5110, ff. 1-86)” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori
duhovnicești, vol. 2, p. 26).

În fața acuzațiilor din partea acestui egumen, Sfântul Paisie de la Neamț a răspuns cu o
epistolă în paisprezece capitole, în care a arătat, invocând mărturia Sfinților Părinți, că ceea ce
a făcut el este în duhul autentic al tradiției Bisericii noastre. Înainte de alcătuirea răspunsului
său, s-a sfătuit cu duhovnicul său, cu care „se duse el la duhovnicii sobornicești cei mai
bătrâni, care, examinând epistola lui Atanasie, porunciră lui Paisie să scrie răspuns la ea și să
demasce învinuirile nedrepte ale lui Atanasie și dacă acesta nu-și va recunoaște vina sa și nu
se va căi, ei hotărâră să-l mustre pe față la soborul întregului Munte Athos” (S. Cetvericov,
Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, pp. 144-145).
În scrisoarea sa către Atanasie, Sfântul Paisie accentua, printre altele, despre folosul citirii
cărților Sfinților Părinți și importanța acestora în îndrumarea spirituală, dar și importanța
discernământului și a rațiunii luminate: „Am voit a-ți pomeni ție, părinte, de multe lucruri
trebuincioase, însă mai vârtos decât de toate, te rog de aceasta, ca să lași îndeșartă și goală
această gândire de a nu citi cărți, că vezi în ce groapă a pierzării ai căzut, împreună și cu
ucenicii tăi, în urmarea cea împotriva Sfintei Biserici, pentru aceea că nu citești cărțile cu
băgare de seamă. Că eu viața voastră o laud, nevoințele voastre le fericesc și mă folosesc de
petrecerea voastră. Însă cu această nevoință a voastră trebuie și minte, trebuie și socoteală, ca
să nu fie deșartă toată munca voastră, ci să fie și viața voastră, și urmarea voastră toată după
puterea Sfintei Scripturi [...]. Pentru aceea, părinte Atanasie, dacă vrei singur să te mântuiești
și să arăți ucenicilor tăi calea împărătească a poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce duce către
Împărăția Cerească, să te lipești cu tot sufletul către citirea cărților” (Sfântul Paisie de la
Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, pp. 104-105).

(Va urma)