Isihasmul paisian în istoria Mănăstirii Neamț

Galerie foto (1)

Un articol de: Arhimandrit Benedict Sauciuc - 13 Feb, 2022

Anul acesta se împlinesc 300 de ani de la naşterea Sfântului Paisie Velicicovschi, în 1722,
la Poltava, Ucraina. A primit numele de botez Petru, apoi şi-a făcut studiile academice la
Kiev, unde a studiat latina, greaca, polona, slava veche, rusa, sârba și româna. Sfântul
Cuvios Paisie aparține unui secol de renaștere isihastă, când asceza carpatică este
socotită mai vie chiar decât cea athonită, îngrădită de dominația otomană.

În secolul al XVIII-lea și asceza rusească era în scădere, sufocată de cârmuirea care interzicea
pustnicia. În căutare de alt spațiu ascetic, pustnicii ruși ajung în Moldova, care devine pentru mulți
o insulă salvatoare. Aici au venit să se desăvârșească starețul Vasile de la Poiana Mărului și
monahul de mai târziu Paisie Velicicovschi. Dacă starețul Vasile va face la Poiana Mărului „al
doilea Munte Sfânt”, devenind ca și starețul Gheorghe de la Cernica un vârf al isihasmului
românesc, Paisie dă modelul sintezei perfecte dintre învățătură și exercițiul spiritual.

În autobiografia sa, apărută la Editura „Deisis” din Sibiu, el mărturisește că atunci când își
propunea ceva, întărea prin făgăduință și respecta cu fermitate. În tinerețe și-a făgăduit să nu
bea niciodată alcool și a respectat aceasta toată viața. Tot în tinerețe și-a propus să nu
clevetească, să fie discret, să nu judece pe nimeni, să nu osândească: „Doamne, dacă voi învinui
vreodată pe cineva, chiar dacă îl văd păcătuind cu ochii mei, să se deschidă pământul și să mă
înghită!” și această făgăduință a respectat-o toată viața: „Și prin harul lui Hristos am ținut această
făgăduință toată viața mea”.

Mai târziu, când conducea obștea de la Neamț, el nu „denunța” pe greșitor, ci îi dădea îndreptare
individual, discret, demn, ca să încurajeze căința și ridicarea aceluia.

Când a venit în Moldova, Paisie avea 21 de ani. Ucenicia și-o face la Schitul Dălhăuți, unde își
începuse activitatea în 1710 și Vasile de la Poiana Mărului. După trei ani, timp în care se
ostenește la Dălhăuți și Trăisteni, lângă Râmnicu Sărat, Paisie pleacă într-o a doua ucenicie
pentru patru ani pe Muntele Athos. Aici, negăsind un îndrumător care să-l conducă spre
despătimire, își asumă o asceză solitară de anahoret. Asceza sa era dură: mânca o dată pe zi,
foarte puțin, câțiva pesmeți, apă cu puțin oțet. Ținea post negru, bătea câteva sute de metanii pe
zi, dormea foarte puțin, pe o scândură goală, dar avea o stare lăuntrică de veșnică mulțumire.
Mulțumea mereu lui Hristos că l-a învrednicit să imite întru totul sărăcia Lui. Repeta neîncetat
rugăciunea minții în inimă.

În căutarea despătimirii şi a rugăciunii neîncetate

Gândul care îl frământa cel mai mult era teama că nu se despătimește și că nu va găsi un
duhovnic căruia să i se predea în ascultare. În timpul cât a stat la Athos a avut un program de
studiu neîncetat, a studiat cărți de patristică, a tradus din grecește autorii Filocaliei. Modelul pe
care a ales să-l urmeze monahul Paisie la Athos a fost cel al lui Grigorie Palama.

Crescut în mediile isihaste din Sfântul Munte Athos, ale secolului al XIV-lea, Sf. Grigorie Palama
apără în scris ideea luminii divine, necreate, pe care credinciosul o poate contempla în liniște și
izolare. A existat o „practică a liniștirii” mult înainte de secolul al XIV-lea. A existat experiența
mistică a anahoreților din pustia Egiptului și din cea sinaită. Sfântul Ioan Scărarul a practicat
rugăciunea monologhică, mijloc al liniștirii. Ca o mișcare coerentă, de renaștere spirituală și
teologică, isihasmul s-a structurat însă pe Athos.

În ciuda opoziției pe care a avut-o de înfruntat, palamismul va fi recunoscut ca ortodox, iar autorul
ei va fi trecut în rândul sfinților. Isihasmul va reprezenta sursa de inspirație pentru cultura și arta
din spațiul ortodox până la căderea Constantinopolului, când va fi redus la esența sa mistică.
Isihasmul românesc este contemporan cu cel athonit și anterior altor zone din estul creștin. Când
se desfășura disputa dintre Grigorie Palama și Varlaam din Calabria, românul Nicodim se afla la
Athos și era în „oastea” isihaștilor. În spațiul românesc a existat o viață ascetică atestată din
paleo-creștinism. S-a vorbit de un isihasm înainte de isihasm, de o tradiție mistică, de o activitate
inițiatică cu procedee precise de contemplație, datând din epoca dacilor. La 1364, când vine
Nicodim în Țara Românească, aici existau monahi și anahoreți la Vodița, pe valea Tismanei și în
Țara Hațegului; dar Nicodim aduce rânduiala severă a Athosului, metoda rugăciunii inimii și
cunoașterea sa iluminatorie.

În Moldova, Daniil Sihastrul trăiește liniștea lăuntrică coborâtoare din Carpați. În secolele XV-
XVIII, viața voievodală și cea de obște au ca trăsătură constantă evlavia. Preotul Gavriil, reluat
din Nicolae Iorga, în „Istoria Bisericii Românești”, scria la adresa lui Neagoe Basarab că odată cu
el „…se așază în scaunul Țării Românești un nou David pentru călugării de orice neam!”.

Acesta era spațiul atât de generos și profund ortodox în care se integra la jumătatea secolului al
XVIII-lea călugărul slav Paisie Velicicovschi.

„Veacul de aur al Ortodoxiei româneşti”

Apariția unei personalități mistice, așa cum s-a dovedit a fi Paisie, a fost șansa ridicării
ascetismului românesc pe o treaptă superioară, pe care Nichifor Crainic o numește veacul de
aur: „Eu sunt sigur că dacă Mântuitorul Hristos nu ne-a pedepsit pentru prăbușirile morale și
nevredniciile ce au urmat și dacă El a acoperit de slavă neamul nostru românesc, ridicându-i
toate umilințele istorice, această bogată îndurare i-a fost cucerită de veacul transfigurat al
paisianismului. E veacul de aur al Ortodoxiei româneşti”.

Există şi păreri care, fără să minimalizeze rolul personalităţii lui Paisie Velicicovschi, apreciază
calitatea spaţiului ortodox românesc, ca factor favorizant. Părintele arhim. Petroniu, stareţul
Schitului Românesc Prodromu, remarca: „În scrie că erau la noi 400 de mănăstiri şi schituri. Asta
nu-i de ici-colo, atâţia călugări câţi erau în acele mănăstiri! Paisie s-a format în acel mediu!
Monahismul nostru era pustnicesc”.

După ce tânărul Paisie a mers în pelerinaj la Schitul Cornu și apoi la Treisteni, a revenit pentru o
perioadă scurtă de timp la Mănăstirea Neamț, „în Moldova, unde se simțea mai puternic influența
Athosului. Aici, Platon pentru întâia oară asculta slujba bisericească săvârșită după tipicul
Athosului, întâlnind monahi călători care vizitaseră Muntele Athonului și care povesteau multe
despre el. Toate acestea atrăgeau cu o deosebită putere sufletul său spre Athos” (pr. Serghei
Cetfericov, „Paisie, starețul Mănăstirii Neamțu din Moldova”, editura și tiparul sfintei Mănăstiri
Neamț, 1943,
p. 116).

Nicolae Iorga spunea că monahismul românesc a fost o mie de ani sihăstresc, asemănător deci
cu primii monahi, idioritmicii egipteni.

Paisie Velicicovschi a fost tuns în monahism la Athos, de către stareţul Vasile de la Poiana
Mărului, în anul 1750. Cu această ocazie îi recomandă lui Paisie să renunţe la asceza
anahoretică, să renunţe la singurătatea totală şi i-a reamintit virtutea „dreptei măsuri” promovată
de Sfântul Ioan Casian. În felul acesta putea să evite extremele, excesele, pentru că rugăciunea
în singurătatea totală te poate rătăci, iar cea în obşte poate tulbura trăirea isihastă. Calea
împărătească este asceza în doi sau în trei.

După întâlnirea cu stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi la îndemnul acestuia, Paisie părăseşte
pustia şi intră în viaţa de obşte, organizând Schitul „Sfântul Ilie”, unde va rămâne până în anul
1763 şi se va nevoi împreună cu foarte mulţi monahi.

De la Athos la Neamţ

La Athos, monahul Paisie devine foarte cunoscut într-un moment când pe Sfântul Munte avea loc
o bruscă înălţare a isihasmului. Această înălţare s-a datorat unor oameni remarcabili: Nicodim
Aghioritul şi Macarie din Corint. Paisie a fost numit „omul din spatele Filocaliei”, ceea ce
presupune participarea la susţinerea acestei antologii de scrieri din experienţa mistică a marilor
asceţi, scrieri despre rugăciunea minţii, despre cum să ne purificăm, să ne iluminăm şi să ne
desăvârşim.

Paisie, cât a stat la Athos, a selectat el însuşi scrieri filocalice, convins că pentru desăvârşire sunt
necesare două lucruri: neîntrerupta meditaţie şi temeinica studiere a tradiţiei patristice.

Serafim Rose, în lucrarea „Omul din spatele Filocaliei”, arată că acei doi autori greci care au
finalizat şi publicat Filocalia în 1782 la Veneţia - respectiv Macarie din Corint şi Nicodim Aghioritul
- l-au vizitat şi consultat pe Paisie. De altfel, el va realiza, întors în Moldova, traducerea în
slavonă şi în româneşte a acestei lucrări hotărâtoare pentru impulsionarea isihasmului.

În 1763, Paisie părăseşte Athosul şi vine la Mănăstirea Dragomirna, unde rămâne până în 1775,
an în care Bucovina trece în jurisdicţie austriacă. Împreună cu o parte din obştea Mănăstirii
Dragomirna, Paisie merge la Mănăstirea Secu şi apoi la Mănăstirea Neamţ, unde rămâne până la
sfârşitul vieţii, în anul 1794.

La Dragomirna, Secu şi Neamţ, Paisie îndeamnă la rugăciunea minţii mase mari de oameni,
aceasta fiind noutatea pe care o aduce paisianismul faţă de tipicul comun. Se ştie că rugăciunea
minţii este un exerciţiu mistic şi că mistica este o treaptă supremă pe care nu o poate practica
oricine. Paisie reuşea însă să insufle tuturor elanul de a o practica. Convingerea lui era că
rugăciunea lui Iisus a fost primită firesc, în dar de la Dumnezeu de către foarte puţini, iar cei mai
mulţi, cu foarte multă osteneală şi smerenie, reuşesc de asemenea să o dobândească.

La Mănăstirea Neamţ, obştea număra aproape o mie de călugări, iar aceştia respectau următorul
tipic: mai întâi slujba la biserică, obligatorie pentru toţi; apoi studiul Sfintei Scripturi şi apoi al
Filocaliei, ca la şcoală; şi în sfârşit rugăciunea minţii în inimă sau „oratio mentis”. Exerciţiul
rugăciunii se făcea de către toată obştea, consecvent, cu supraveghere, apoi fiecare medita în
chilia lui, căci „oratio” este o practică personală şi nu colectivă.

Stareţul Paisie va extrapola rugăciunea minţii în mediul laicilor, dar nu o face mecanic. El
recomandă laicilor numai rugăciunea lucrătoare, adică numai faza întâi din „oratio” prin repetarea
cuvintelor „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Rugăciunea lucrătoare
era însoţită de asceza exterioară: plecarea genunchilor, metaniile, postul şi pelerinajul.

Isihia, înţeleasă ca tăcerea, liniştea sau pacea, paza sufletului şi rugăciunea, revine mereu în
preocupările stareţului Paisie în relaţia cu ucenicii săi din mănăstire şi cu creştinii laici, învăţându-
i că cine îşi stăpâneşte limba îşi păzeşte sufletul de întristare, pentru că de la limbă vin viaţa şi
moartea.

Intensă activitate culturală

La Mănăstirea Neamţ, în calitate de stareţ, Paisie Velicicovschi a desfăşurat o intensă activitate
culturală, încurajată de atmosfera cărturărească instituită aici de către predecesorii săi - stareţul
Pahomie (1702-1706) şi stareţul Ioanichie (1746-1747).

Într-o perioadă în care oamenii de ştiinţă şi cei ai ascezei religioase se ţineau departe unii de alţii,
uneori ignorându-se complet şi întreţinând ceea ce s-a numit „tragismul căilor paralele”, Paisie
Velicicovschi reuşeşte o veritabilă sinteză între cerebral şi intuitiv, între cărturărie şi asceză, între
viaţa de obşte şi practica isihastă. El însuşi a realizat cu personalitatea sa această sinteză între
cult şi cultură, între asceza religioasă şi scrisul de cărţi. Paisie a făcut şi meditaţie, a scris şi cărţi,
a studiat mereu ca un şcolar, a tradus şi completat texte. El avea multe daruri: darul rugăciunii, al
călăuzirii altora şi al polarizării mulţimii în jurul lui.

În vremea cât a fost stareţ la Mănăstirea Neamţ, numărul manuscriselor ajunsese la aproximativ
300, din care 40 erau scrise de el însuşi. A trimis numeroşi călugări la Academia „Sfântul Sava”
din Bucureşti pentru a învăţa limba greacă. În instituţia de învăţământ superior „Sfântul Sava” s-
au format distinşi oameni de carte, munteni şi moldoveni.

Stareţul Paisie a organizat la Mănăstirea Neamţ o adevărată şcoală de traducători. Traducerile se

făceau în limbile română şi slavă din autori de mare autoritate spirituală: Vasile cel Mare, Grigorie
Palama, Ioan Damaschin, Grigorie Sinaitul, Isaac Sirul, Ioan Scărarul, Macarie Egipteanul, Marcu
Ascetul, Simeon Noul Teolog etc.

Paisie realizează antologii pe tema rugăciunii lui Iisus şi pe diferite teme dogmatice. La
rugămintea Mitropolitului Novgorodului şi Petersburgului, el va reuni texte slavone ale traducerilor
din şcoala nemţeană, din autorii enumerați mai sus, şi le va expedia la Moscova. După o
riguroasă verificare sub aspect filologic şi teologic de către profesori de la Academia din Kiev, va
ieşi de sub tipar „Filocalia slavonă” în 1793 la tiparniţa sinodală din Moscova sub numele de
„Dobrotoliubie”.

Făcător de minuni

Personalitate complexă, împodobită cu harul divin, Paisie de la Neamţ nu a fost lipsit de darul de
a face minuni, numai că el considera secundar faptul că avea puterea miracolului: „Nu prin
minuni se cunoaşte sfinţenia bărbaţilor cu adevărat sfinţi”. Dimpotrivă, el spunea că sfinţenia se
dobândeşte şi dovedeşte prin credinţă, prin paza poruncilor, prin linişte lăuntrică, prin răbdare,
prin bunătate şi prin înţelepciune.

Paisie avea darul citirii gândurilor oamenilor şi al înainte vederii. În timpul rugăciunii, faţa sa
primea o lumină deosebită. Se ştie că la unii asceţi în momentul contemplării apare efectul de
fosforescenţă a feţei.
De asemenea, a făcut multe vindecări şi chiar ştia dinainte ceasul morţii celor care veneau la el.

Stareţul Paisie avea multe feluri de a îndemna şi a pune accent pe conştiinţă. Viaţa monahală o
numea „vieţuire îngerească” şi spunea că harul divin e în noi numai în măsura în care devenim
conştienţi de el prin experienţă mistică lăuntrică. Altă dată îndemna: „Când stai să te rogi, fă-ţi
inima altar şi mintea preot”. Ce era aceasta decât o experienţă mistică prin disciplinarea minţii,
prin transformarea ei într-un slujitor al jertfei din altarul inimii iluminatorie!

Viaţa, activitatea, rugăciunea, rodul gândirii şi trăirii sale s-au transformat într-un model de urmat
intrat în istoria mântuirii sub numele de paisianism. Nichifor Crainic aprecia că duhul paisian
poate fi rezumat la două dimensiuni: studiul şi contemplaţia. Referindu-se la studiul practicat de
Paisie, Nichifor Crainic îl vede ca o adâncă pregătire a intelectului pentru contemplaţie şi nu o
simplă satisfacere a curiozităţii teologice. „Dacă ignorăm acest sâmbure de lumină al
paisianismului, mişcarea isihastă paisiană nu va rămâne decât o valoare cultural-teologică într-un
mod cu totul periferic”.

Într-adevăr, sâmburele de lumină al paisianismului a rodit atât în epocă, precum şi peste secole
în cea mai frumoasă manifestare mistică şi culturală, numită „Rugul aprins” de la Mănăstirea
Antim din Bucureşti.

Paisianismul se răspândeşte în întreaga Ortodoxie

În epocă, paisianismul s-a răspândit în toată Europa de Răsărit. Protoiereul Serghie Cetfericov în
lucrarea „Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţ din Moldova. Viaţa, învăţătura şi influenţa asupra
Bisericii Ortodoxe”, apărută în 1933, ne spune că în peste 100 de mănăstiri principale din
cuprinsul imperiului ţarist a fost adoptată metoda paisiană. După părerea lui Cetfericov, doi factori
au contribuit la răspândirea isihasmului paisian în Rusia: primul - ucenicii slavi formaţi la
Mănăstirea Neamţ şi traducerile slavone ale Sfântului Paisie şi ale ucenicilor lui, iar în al doilea
rând, apostolatul epistolar desfăşurat de stareţul Paisie în întreaga Rusie de la poalele Carpaţilor.

Isihasmul paisian, reverberat pe întinse spaţii, a căpătat dimensiunile unei mişcări privite în plan
spiritual ca o „renaştere creştină în secolul lui Voltaire”. Aprecierea aparţine lui Dan Zamfirescu în
lucrarea „Paisianismul. Un curent românesc în istoria spiritualităţii europene”.

Paisie Velicicovschi a fost prin întreaga sa viaţă şi activitate o personalitate remarcabilă a

secolului al XVIII-lea, dar mai ales a dat strălucire practicii isihasmului. În Carpaţi, în secolul al
XVIII-lea se constituie o adevărată şcoală mistică. Prin stareţul Vasile de la Poiana Mărului, prin
stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţ şi prin stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica,
centrul de greutate al isihasmului ortodox se mută în Carpaţi. Mănăstirea Neamţ devine pentru
Ortodoxia universală ceea ce a fost în secolul VII Sinaiul şi în secolul XIV Muntele Athos,
devenind astfel un loc de pelerinaj pentru ruşii evlavioşi şi nu numai.
Despre smerenia Sfântului Paisie mărturiseşte Sfântul Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării
Româneşti şi ucenic al stareţului Paisie: „Pentru alegerea de stareţ, cuviosul prin viu glas pe
nimenea nu a lăsat din sobor îndeosebite vremi… că fraţii sunt obişnuiţi a avea supunere şi
ascultare către părinţii duhovnici ca dintru aceştia pe unul, spre care vor avea mai multă plecare,
singuri vor pune…”.

Cuviosul Paisie Velicicovschi şi-a făcut ieşirea din scena terestră pentru a intra în cea celestă la
fel de discret cum a trăit. El nu a dorit să numească urmaşi în scaunul de stareţ al Mănăstirii
Neamţ, urmând două modele de comportament deja consacrate: modelul lui Avraam către fiul
său, „Dumnezeu îşi va alege oaia spre jertfă”; şi modelul obştii potrivit căruia părinţii şi fraţii vor
alege pe unul din părinţii duhovniceşti spre a le fi stareţ (Manuscris cota 154 din Biblioteca
Mănăstirii Neamţ).