Viața de rugăciune a dreptului Avraam (II)

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 14 Mar, 2022

Atunci când ne rugăm, nu doar cuvintele, ci și postura trupului și gesturile pe care le

facem devin importante. Și prin acestea comunicăm cu Dumnezeu și o putem face într-un
mod frumos, evlavios sau, din contră, într-o formă inadecvată. Iar în ceea ce privește
cuvintele rostite, este clar că și tonul și formele lor trebuie să fie și ele încărcate de o
simțire duhovnicească, fapt care reiese și din viața dreptului Avraam.

Nu ni se vorbește despre postura trupului la rugăciune în primele capitole ale cărții Facerea.

Poate pentru că era de la sine înțeles că oamenii își făceau rugăciunile stând în picioare sau
poate pentru că încă nu era necesar să ni se reveleze alte amănunte. Precum știm deja, în
Scriptură nimic nu este rostit sau scris la întâmplare. Iar aceste gesturi evlavioase, de mare folos
rugăciunii ca metaniile mari și închinăciunile (numite și metanii mici) - folosite uneori și ca forme
de salut sau de exprimare a respectului în Orient - le regăsim pentru prima dată descrise în
pasajele privitoare la dreptul Avraam. Prima metanie consemnată din punct de vedere istoric în
Scriptură însoțește o rugăciune tăcută de mulțumire: „Iar când era Avram de nouăzeci și nouă de
ani, i S-a arătat Domnul și i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea
Mea și fii fără prihană; și voi încheia legământ cu tine și te voi înmulți foarte, foarte tare». Atunci a
căzut Avram cu fața la pământ (s.n.)” (Facerea 17, 1-3). Avraam cade uimit și recunoscător
înaintea lui Dumnezeu, plecându-se cu tot trupul la pământ și atingând fața sa de țărână. Gestul
este foarte similar metaniilor mari care însoțesc atât viața de rugăciune a creștinilor din lume, cât
și, mai ales, cea a monahilor din mănăstiri. Avraam își exprima astfel recunoștința față de făgă-
duința dumnezeiască. Dar metaniile mai au și sensul de pocăință, pe care îl vom observa
manifestat cu alte ocazii în Sfânta Scriptură.

De asemenea, tot la dreptul Avraam regăsim și primele închinăciuni sau metanii mici, exprimând
de data aceasta nu doar rugăciunea, ci și salutul: „Apoi Domnul S-a arătat iarăși lui Avraam la
stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când ședea el în ușa cortului său. Atunci ridicându-și ochii
săi, a privit și iată trei Oameni stăteau înaintea lui; și cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului
său în întâmpinarea Lor și s-a închinat până la pământ (s.n.)” (Facerea 18, 1-2). Aici gestul este
însoțit de o teamă sfântă și constituie o înaltă formă de respect și evlavie. Pentru că atât
metaniile mari, cât și cele mici reprezintă o formă de evlavie care însoțește rugăciunea
duhovnicească. Metaniile nu sunt o formă de efort fizic, nu le împlinim pentru a slăbi sau a
respecta un program pentru a ne îmbunătăți sănătatea corporală. Ele constituie o rugăciune a
trupului nostru, o asceză menită să ne ajute să ne concentrăm mai mult atenția asupra celor
sfinte. Iar aici, Sfântul Isaac Sirul ne oferă câteva sfaturi relevante: „Pentru ca gândurile să fie în
pace este nevoie să avem mare grijă chiar și de cele din afară ale noastre. Fiindcă rânduiala din
afară poate îndrepta în orice direcție gândul inimii și ea este învățătoarea pentru cel care în sinea
lui se întoarce spre lucruri rele chiar și atunci când lucrurile lumești sunt departe. Și tot așa
unificarea trupului este deosebit de folositoare pentru o gândire mai bună. Într-adevăr, atât
negrija, cât și un trup lipsit de rânduială pot duce la o mare tulburare a gândirii” (Sf. Isaac
Sirul, Cuvinte către singuratici, 2, 1, partea a III-a, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis,
2005, p. 39).

Rugăciunea de mijlocire

Dreptul Avraam nu este doar cel dintâi om care își însoțește rugăciunea de frumoasele gesturi
evlavioase ale metaniilor mari și mici, ci și primul dintre muritori care îndrăznește să rostească o
rugăciune de mijlocire. După primirea descoperirii minunate a Sfintei Treimi la stejarul din
Mamvri, Avraam află cu durere că orașele Sodoma și Gomora vor fi distruse din pricina păcatelor
locuitorilor lor. Și atunci, începe să se roage lui Dumnezeu să-i fie descoperit dacă pentru un
anumit număr de oameni drepți prezenți acolo, locurile respective pot fi cruțate de la distrugere.
„Și apropiindu-se Avraam, a zis: «Pierde-vei, oare, pe cel drept ca și pe cel păcătos, încât să se
întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit? Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de
drepți: pierde-i-vei, oare, și nu vei cruța tot locul acela pentru cei cincizeci de drepți, de se vor afla
în cetate?» (Facerea 18, 23-24). Dumnezeu îi răspunde că nu o va face. Avraam îndrăznește în
continuare să întrebe și scade numărul la patruzeci și cinci de drepți. Din nou i se răspunde că,
de vor fi patruzeci și cinci de drepți, cetățile vor fi cruțate. Avraam continuă dialogul scăzând pe
rând numărul drepților la patruzeci, treizeci, douăzeci, apoi, în cele din urmă, la zece. Și de
fiecare dată primește răspunsul că Sodoma și Gomora nu vor fi distruse de se va găsi în ele acel
număr de drepți. Dar adevărul este că, în afara dreptului Lot, nepot al lui Avraam, în cetățile
respective nu mai sălășluiau alți drepți...

Ceea ce este remarcabil la dreptul Avraam nu este doar faptul că acesta mijlocește din tot
sufletul pentru oameni decăzuți moral, ci și insistența smerită cu care o face. El nu-și poate
închipui că Dumnezeul iubitor căruia se roagă ar putea comite o nedreptate și vrea din tot sufletul
să înțeleagă care este adevărul și rostul pentru care se vor petrece astfel lucrurile. „Și
răspunzând Avraam, a zis: «Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și
cenușă!» (Facerea 18, 27). Avraam păstrează în tonul său, în cuvintele sale, în gesturile sale
smerite toată evlavia și cuviința necesare dialogului cu Dumnezeu. Nicăieri nu se manifestă într-
un mod mândru, nelalocul lui, nici nu vorbește cu revoltă și lipsă de respect. Pentru că omul
duhovnicesc nu-L chestionează niciodată pe Dumnezeu, el doar vrea să înțeleagă adevărul și să
mijlocească pentru toți cei care încă nu L-au cunoscut pe Creatorul lor. Și frumos cu adevărat
este înțelesul cuvântului spus de Sf. Marcu Ascetul privitor la dreptul Avraam: „Dumnezeu a
încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos, nu ca să afle cum este, căci Cel ce cunoaște
toate înainte de nașterea lor îl cunoștea și pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credință desăvâr-
șită” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte, 203, Filocalia, 1,
trad. de pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 253).

Iar dreptul Avraam, primind acest prilej de a-și întări credința, și-a desăvârșit în mod cu adevărat
deosebit și rugăciunea, împodobind-o cu gesturi evlavioase precum metaniile, înfrumusețând-o
cu darul spiritual al smereniei și adăugându-i delicat iubirea de aproapele prin mijlocire curată.