Eminescu şi rugăciunea sufletului însetat

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 03 Apr, 2022

Dumnezeu a sădit în fiinţa neamului nostru posibilităţi şi moduri de descoperire a

adevărului existenţial, rânduind o profundă legătură între fiinţare şi devenire întru fiinţă.
Calea cea mai curată spre universalitatea planului metafizic se explică cel mai bine prin
puterea poeziei. Versul a devenit astfel liantul necesar prin care se lămureşte eternul
dubitabil dintre „a fi sau a nu fi?”. Cum nu se poate mai bine, Mihai Eminescu, prin
excelenţă poetul entităţii româneşti, descoperă imposibilul prin „rugăciune”.

În dinamica poeziei eminesciene, inepuizabilul izvor al întrebărilor metafizice se lămureşte implicit

prin tema „rugăciunii”. Inspirată şi exemplificată din bogata practică religioasă a popoarelor şi
implicit trăită ortodox în propria experienţă a Poetului nepereche, rugăciunea depăşeşte apoteotic
orice îndoială şi stinge dorul după absolut. Ajutaţi de scriitorul Tudor Nedelcea, unul din marii
hermeneuţi în viaţă ai operei şi personalităţii eminesciene, venim să ne adăpăm din limpezimea şi
cristalul marilor idei transpuse în nemuritoarea poezie.

Argumentaţia teologică a rugăciunii eminesciene

Izvorul cugetărilor lui Eminescu despre „rugăciune” are negreşit o argumentare contextuală, un
fond solid de simţire şi trăire religioasă. „Acumulând şi preluând critic întreaga problematică
religioasă, el şi-a format o dogmatică personală - chiar dacă nu şi-a expus-o într-un sistem bine
conturat - despre: creaţia divină  (Cosmologia), Dumnezeu (Teologia), Iisus Hristos (Hristologia),
Fecioara Maria (Mariologia), îngeri (Angelologia), demoni (Demonologia), moarte. Era atât de
informat şi iniţiat asupra creştinismului sau a altor religii, încât i-a surprins chiar pe unii clerici.
Argumentaţia teologico-filosofică din însemnările aflate în manuscrisele sale o regăsim în marea
sa creaţie poetică. În «Memento mori», această panoramă a deşertăciunilor, teoretizată înaintea
sa de Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, Divinitatea se face prezentă, situată întotdeauna
deasupra efemerităţii oricărui conducător; oricât de mare ar fi fost el pe Pământ, cum este cel al
Babilonului («Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi,
dacă-dară nu murea»). Cititorul este plimbat prin Locurile Sfinte, prin vechiul Ierusalim, unde pot
fi văzute personajele biblice - David, Solomon - poetul rege care «cânta pe Împăratul în hlamidă
de lumină», prin Grecia (cu «templele multicoloane» arătate «zeilor din ceriuri»), prin Roma
antică, spre a poposi pentru mai multă vreme în Dacia, atât de dragă Poetului”, arată Tudor
Nedelcea.       

„Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri”

Poezia religioasă, în integralitatea ei, trebuie să aibă, în viziunea lui Eminescu, o echivalenţă a
paradigmei „Dumnezeu şi om”. Această permanentă năzuinţă spre infinit îl evidenţiază pe Poet
drept „cugetător la creştinismul originar, nealterat şi neadulterat de pseudoreligii sau de artişti cu
«inima-i deşartă» şi este clar exprimată: «Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană /
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător... / Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător /
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană». Eminescu face, pe bună dreptate, apologia
Hristologiei de la începutul creştinismului, când «ai fost credinţă simplă - însă sinceră, adâncă, /
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă...», spre deosebire de vremurile mai de-apoi, când,
prin fariseism sau ipocrizie, credinţa în Iisus («eternul rege») s-a micşorat considerându-l «om -
nu Dumnezeu». Este poezia în care Eminescu înalţă un imn Sfintei Fecioare de o puritate
afectivă şi de o delicateţe expresivă impresionante: «Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!
[...] / Lângă tine îngenuncheată, muma ta stătea-n uimire, / Ridicând frumoasă, sântă, către cer a
sale mâne». Cult ce creşte în intensitate, odată cu maturizarea poetului, în Înger şi demon
(«Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede»), culminând cu versificarea troparului Sfintelor
Sărbători de Paşte (Mss. 2276, f. 18), cu poeziile Răsai asupra mea şi Rugăciune, adevăraţi
psalmi înmiresmaţi de simţire românească: «Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari
din cerul tău de stele: / Ca să te-ador
de-acum pe veci, Marie!» (Răsai asupra mea); «Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri,
/ Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea-curată / Şi pururea fecioară, Marie!»
(Rugăciune). Aceeaşi participare afectivă, căldură sufletească la proslăvirea lui Hristos,
întemeietorul credinţei creştine, relevate şi umane şi în «Învierea». Folosirea verbului a duce, atât
în poezia Învierea, cât şi în Troparul Învierii, versificat de Poet, este adecvat substratului
dogmatic; Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le-o duce El
însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad. Ceea ce dovedeşte, indubitabil, cultura teologică a lui
Eminescu”, lămurește Tudor Nedelcea.

O „Rugăciune” pentru poporul român

Poezia „Rugăciune” străbate ca un adevărat testament eminescian. Mai mult, în comentariile

anexe, ea apare ca o mărturisire a eului lăuntric proferat de Poet în afară. Tudor Nedelcea spune
în acest sens că prin această „ipoteză a spiritului”, Eminescu îşi identifică strigătul cu „un act de
implorare al celor «bântuiţi» de «valul» istoriei,  al  celor ce  plutesc pe marea vieţii, dar nu ca
nişte naufragiaţi, ci înlăuntrul unei Nave ce-şi  propune să biruiască furtunile, avându-I pe Hristos
la cârmă şi pe Sfânta Sa Maică la proră. Să reţinem şi observaţia că Rugăciunea nu e făcută în
nume personal, ci este o invocare colectivă, poetul constituindu-se în exponent al celor cu care
se simte solidar. Se poate lesne observa din aceste scurte popasuri în lirica eminesciană (deşi
exemplele ar putea continua) că în viziunea eminesciană asupra religiei creştine se distinge o
cale a credinţei, a unei iubiri pure pentru Iisus Hristos (Dumnezeu-Fiul) şi pentru Sfânta Fecioară.
Este o dominantă a credinţei împământenite în spaţiul carpato-pontico-danubian odată cu ivirea
pe scena lumii a poporului român”.

Poezia lui Mihai Eminescu împleteşte aşadar liricul cu liturgicul. Inima ridicată spre Maica
Domnului creşte prin lumina credinţei care limpezeşte „noaptea gândurilor”. Păcatul şi vina sunt
de asemenea depăşite prin virtutea „nădejdii” împlinite în învierea lui Hristos. Nu în cele din urmă,
cea mai puternică legătură a poetului cu nemărginirea este dragostea Maicii Sfinte, care străbate
cosmosul şi ajunge la rugătorul care se manifestă liturgic: „Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/
Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!/ Să te slăvesc în imn de -
bucurie” („Răsai asupra mea”).

Repere biografice

Critic şi istoric literar, eseist, prozator şi editor consacrat la nivel naţional şi internaţional, Tudor
Nedelcea s-a născut la 23 martie 1945 în localitatea mehedinţeană Valea Ursului. Cu o activitate
publicistică impresionantă, însumând mii de pagini de cercetări şi meditaţii, Tudor Nedelcea se
numără printre cunoscuţii apologeţi laici ai spiritului şi ai tradiţiilor ortodoxe perene. Fost director
al Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova şi cercetător la Institutul Academiei
Române „C.S. Nicolaescu Plopşor”, reputatul om de litere s-a implicat activ în viaţa culturală din
Mitropolia Olteniei, luând parte la numeroase întâlniri şi dezbateri dedicate în special
personalităţilor din mediul eclesial şi realizărilor lor peste veacuri. Din anul 1996 este membru al
Uniunii Scriitorilor, filiala Craiova. Este de asemenea unul dintre consacraţii şi pasionaţii
hermeneuţi ai operei lui Mihai Eminescu, despre care a scris numeroase lucrări şi studii, între
care amintim: Eminescu împotriva socialismului (Craiova, 1991), Eminescu şi cugetarea
sacră (Craiova, 1994), Eminescu – apărătorul românilor de pretutindeni (Craiova, 1995), „Doina”
lui Eminescu. 125 de ani (Bucureşti, 2008), Eminescu şi realsemitismul (Craiova, 2010).