Jertfa rostirilor şi a inimii

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 19 Mai, 2022

Cea mai frecventă transpunere a rugăciunii în Sfânta Scriptură este echivalată consensual cu ter-
menul de „închinare” (latreia, leitourgia, proskynesis). Sistematic legate una de cealaltă,
rugăciunea şi închinarea ne aşază înaintea celor mai importante şi minunate evenimente nou-
testamentare.

Din tradiţia iudaică, primii creştini au preluat şi au dus mai departe practica rugăciunii în comun
sau a închinării liturgice. Există în acest sens o acceptare logică a principalelor practici cultice,
moştenite din tradiţia vechi-testamentară. Mântuitorul Însuşi a respectat aceste pravile, având
obiceiul să Se roage şi să predice în templu sau în sinagogă, să binecuvânteze rânduiala casnică
a întrunirilor mai mari sau mai mici la care lua parte deseori împreună cu ucenicii Săi.
„Evangheliile sinoptice descriu, de asemenea, Cina cea de Taină ca pe o masă de Paşti,
sugerând că Iisus împărţea practicile căminului iudaic şi în această privinţă” (Dicţionarul Noului
Testament. Un compendiu de învăţătură biblică contemporană într-un volum, Oradea, 2008, p.
776). În acest cadru, înaintea împlinirii practicii tradiţionale, Mântuitorul Hristos rostea o rugăciune
nelipsită de invocarea cuvântului „Tată” (în aramaică: „Abba”).

Folosirea frecventă a cuvântului „abba - tată” în rugăciunea cultic-tradiţională iudaică a fost foarte
uşor transferată în practica personală a rugăciunii. Despre această formă de rugăciune îi învăţa
Mântuitorul pe cei care veneau la Dânsul: „tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând
uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti
ţie” (Matei 6, 6). Îndemnul acesta spre rugăciunea particulară, cu aspectele ei benefice intime, nu
era deloc străin de practica iudaică, „care recunoştea faptul că Dumnezeu ştie totul”. Cu toate
acestea, Mântuitorul nu Se referea aici la practică, ci la asimilarea interioară a unei stări. „Poporul
evreu se raporta la Dumnezeu altfel decât se închinau grecii propriilor zei (chiar dacă şi credinţa
monoteistă nu era întotdeauna ceea ce ar fi trebuit să fie). În iudaism Dumnezeu era Tatăl care
se bucura să împlinească nevoile poporului Său; iudaismul recunoştea, de asemenea, că
Dumnezeu cunoaşte toate gândurile omului. La baza rugăciunii eficace, Iisus aşază condiţia unei
relaţii intime, nu modelul parteneriatului de afaceri, care era mai apropiat de păgânismul antic”
(Comentariu cultural-istoric al Noului Testament, Oradea, p. 62).

Unul din locurile de rugăciune publică din vremea Mântuitorului era sinagoga (din gr. „synagoge”
- adunare pentru rugăciune). În însemnările lui Iosif Flavius, sinagoga iudaică apare în asociere
cu termenul de „proseuche” (cu înţelesul literal de „rugăciune”), fiind numită de asemenea şi
„sabbateion” (de la întâlnirile cultice închinate Sabatului), dar şi „bet tepilla” („casă de rugăciune”),
„bet midras” („casă de studiu”) sau „bet kenesset” („casă de adunare”). „Fiind o clădire importantă
pentru comunitate, sinagoga nu era folosită doar pentru serviciile de Sabat, luni, marţi, joi şi în
alte zile speciale, ci şi pentru diverse funcţii comunitare. Copiii urmau să fie învăţaţi acolo de
către hazzan, fondurile puteau fi ţinute într-o vistierie comună la sinagogă. Acuzaţii puteau fi
judecaţi înaintea bătrânilor în sinagogi cu 40 de lovituri fără una de către hazzam (cf. Mc. 13, 9; 2
Cor. 11, 24). Apostaţii puteau fi excomunicaţi (In. 9, 22; 12, 42; 16, 2)” (Dicţionarul Noului
Testament, pp. 1188-1189).

 Revenind la rânduiala de rugăciune din sinagoga iudaică, aceasta avea în ziua Sabatului
următoarea compoziţie: Şema Israel (rugăciune construită pe versetele din Deut. 6, 4-9; 11, 13-
21 şi Num. 15, 37-41), ha Tefila (Amida sau Şemone Esre - o rugăcine foarte complexă), precum
şi lecturi din Vechiul Testament, însoţite de interpretări ulterioare. În formă diferită, Biserica
primară şi-a însuşit caracterul anamnetic al rânduielilor de rugăciune sinagogale, legându-le în
special de împlinirea mesajului mesianic vechi-testamentar.

În ceea ce priveşte „Templul iudaic”, definirea lui ca spaţiu de rugăciune este mult mai complexă
decât sinagoga. Acest lucru se dovedeşte foarte limpede prin însemnările Noului Testament. Încă
din primele momente din viaţa Sa pământească, Domnul apare în templu: ca Prunc la tăierea
împrejur şi la întâmpinare, la 12 ani, când le vorbeşte cărturarilor, când predică în templu, dar şi
atunci când îi alungă din templu pe zarafi şi pe schimbătorii de bani (Mr. 21, 1-11). Templul din
Ierusalim era aşadar „centrul vieţii spirituale” al poporului iudeu, lucru mărturisit de multe ori de
Însuşi Mântuitorul Hristos. El vorbeşte de pildă despre faptul că „mântuirea vine de la iudei” (In. 4,
22), completând această afirmaţie prin trebuinţa şi folosul închinării celei adevărate, „în duh şi în
adevăr” (cf. In. 4, 23). Acest aspect este foarte important pentru legătura autentică care trebuie
să existe în rugăciunea cultică. Cu alte cuvinte, Mântuitorul ar putea avea în vedere aici
„identificarea, curentă în iudaismul antic, a Duhului cu inspiraţia profetică şi cu împuternicirea, dar
şi pasajele vechi-testamentare referitoare la închinarea charismatică, profetică (îndeosebi 1 Sam.
10, 5; 1 Cron. 25, 1-6). Având în vedere credinţa larg răspândită că Duhul profetic nu mai era pe
deplin activ, cuvintele lui Iisus trebuie să fie realmente şocante pentru ascultătorii din vechime.
Ceasul ce are să vină este deopotrivă prezent şi viitor; Iisus pune natura lumii viitoare la
dispoziţia ucenicilor Săi, în viaţa lor prezentă. Pentru evreii şi samaritenii oprimaţi, ce tânjeau
după făgăduinţa viitoare, şi această afirmaţie este frapantă” (Comentariu cultural-istoric..., p.
311).

„Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile...“

Mergând dincolo de formalismul rânduielilor iudaice, Domnul conferă rugăciunii o dimensiune

personală. El învaţă despre necesitatea reactivării filiaţiei duhovniceşti, prin întoarcerea totală în
dialogul cu Tatăl: „iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţu-
rile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au
luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care
este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie; când vă rugaţi, nu spuneţi
multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6, 5-7). La rândul
său, Sfântul Apostol Pavel vine şi subliniază tainica întărire duhovnicească a rugăciunii
personale, arătând că: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum
trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).