Dafina Bârcă

Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

Biserica din Țara Sfântă

(conform Cărții „Faptele Apostolilor”)

1. Comentariu la Faptele Apostolilor Volumul I, Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Doxologia,
Iași – 2016
2. Mitropolia Ardealului, Anul V, Nr. 7-8/1960, Episoade din viața bisericii creștine a veacului
apostolesc în expunere și interpretare lucanică - Pr. Dr. Grigorie Marcu
3. Ortodoxia – Revista Patriarhiei Române, Anul IX - Nr. 3/iulie - septembrie 1957, Mărturii
Documentare de Procedură Sinodală în Cartea Faptele Apostolilor - Pr. Prof. Grigorie
Marcu
4. Noul Testament în Tâlcuirea Sfinților Părinți – V – FAPTE, Preot Ioan Sorin Usca, Editura
Christiana - București – 2018
5. Credința și viața Bisericii primare - teză de doctorat, Pr. Prof. Constantin Preda
6. Tâlcuire la Faptele Apostolilor, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Editura Sophia, București –
după tălmăcirea Cuviosului Grigorie Dascălul, București – 1832
7. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București –
2015
8. Modelul comunității apostolice în sumarele narative din Faptele Apostolilor 1-5 – Curs, Pr.
Prof. Constantin Preda

Biserica primară în Cartea Faptele Apostolilor

Cea de-a doua operă lucanică, „Faptele Apostolilor”, ne oferă detalii importante referitoare la
întemeierea Bisericii și modul de organizare al acesteia în primul veac, viața întâilor creștini,
personajele aflate pe scena istoriei în momentele cheie de la începutul creștinismului, problemele cu
care se confruntă noua comunitate și modul în care este primită învățătura Mântuitorului atât în
societatea iudaică, cât și în cea păgână. Totodată, Sfântul Luca depășește cu lucrarea sa o expunere
strict istorică. El realizează o prezentare teologică a elementelor istorice. Scopul lui este acela de a
arăta cum se manifestă porunca lui Dumnezeu în lume: porunca propovăduirii. Pentru aceasta, el
urmărește traiectoria activității misionare a unora dintre Apostoli, a căror parcurs este reprezentativ
pentru întreaga lucrare a Celor 12. Totuși, întrucât sursele vremii nu sunt generoase în privința
aceasta, majoritatea aspectelor Bisericii primare ne sunt și ne vor rămâne necunoscute.
Cele mai multe informații despre Biserica din Țara Sfântă le găsim în prima parte a Cărții
Faptele Apostolilor, respectiv capitolele 1-12. Deși cealaltă parte a scrierii se axează mai mult pe
activitatea Sfântului Apostol Pavel în afara acestui teritoriu, mai există câteva referiri (în special la
Ierusalim) și în capitolele următoare (15: Sinodul Apostolic, 21: Călătoria lui Pavel de la Milet la
Ierusalim, 22-26: Pavel în Ierusalim, în fața Sinedriului, la Festus și Agrippa)

Capitolul 1.
Înălțarea Mântuitorului. Duhul Sfânt se pogoară asupra Apostolilor. Ia naștere Biserica.
„Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa
Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu
Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest
timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi
Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea
zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor.” (F.A. 1, 4-9)
Întemeierea Bisericii este precedată de ultima convorbire a Mântuitorului cu Apostolii. În
cadrul acesteia, ei sunt anunțați că vor fi botezați „cu Duh Sfânt”. Unora dintre ei le era cunoscut acest
concept încă de dinainte, întrucât Sfântul Ioan Botezătorul, ai cărui ucenici au fost, a vestit aceasta
(Ioan 1, 33). Totodată, și Hristos spusese că pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să ne
botezăm „din apă și din duh” (Ioan 3, 5).
Ca și israeliții, Apostolii credeau că împărăția lui Israel va fi restaurată de către Hristos în
Ierusalim, motiv pentru care nu au înțeles de la început ceea ce Hristos voia să le transmită. „După ce
au trecut prin vămile ucigătoarei întristări pe care le-o pricinuiseră patimile și moartea Domnului,
Sfinții Apostoli au avut parte de bucuria triumfului în înviere al Învățătorului lor. Bucuria aceasta i-a
făcut să nădăjduiască din nou că poate totuși se va hotărî să satisfacă vechea dorință a poporului
iudeu.” (Mitropolia Ardealului - Grigorie Marcu, 522). Hristos însă nu mai stăruie asupra unei
posibile explicații legate de acest subiect. După vestirea venirii „Mângâietorului”, arată Pr. Grigorie
Marcu, preocuparea acestora avea să fie concentrată asupra promisiunii iminentei veniri a Duhului
Sfânt. Iar după Cincizecime, luminați fiind de harul dumnezeiesc, toate neclaritățile de mai înainte se
vor arăta lămurite în mintea și sufletul ucenicilor Domnului. Atunci ei devin deplin conștienți de
faptul că „Hristos a venit în lume, a pătimit, a murit și a înviat pentru mântuirea tuturor, nu numai a
unora” (Mitropolia Ardealului - Grigorie Marcu, 523), dar și de misiunea ce le-a fost încredințată.
Biserica a suferit o dezvoltare treptată. Imediat după Înălțare, Sfinții Apostoli, Fecioara Maria,
dar și femeile mironosițe și „verii” Domnului, venind de la o distanță de aproximativ 1 km de
Ierusalim, s-au strâns în casa„unde se adunau de obicei” (F.A. 1,13).
„Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui
Iisus şi cu fraţii Lui.” (FA 1,14)
Apostolii erau adunați în rugăciune. Aceștia puneau acum în aplicare ceea ce învățaseră de la
Mântuitorul Iisus Hristos. Practicau rugăciunea ca „armă” împotriva ispitelor. „Educația de care au
avut parte în anturajul Mântuitorului”, dar și ispita absenței din mijlocul lor al lui Hristos, cu care se
obișnuiseră, i-au îndemnat spre aceasta (rugăciune).
Din versetul 15 aflăm faptul că numărul „fraților” era de 120, însă, după cum spune pr.
Grigorie Marcu, Hristos se arătase după învierea Sa la aproximativ 500 de persoane.

Alegerea lui Matia (F. A. 1, 15-26)

Petru i-a inițiativa și arată într-un discurs convingător faptul că „trebuie să se împlinească
Scriptura aceasta pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o înainte despre Iuda” (referire la
psalmii 68, 29 și 108,7), locul vânzătorului rămas liber în rândul celor 11 trebuind ocupat de cineva
care a fost împreună cu ei pe parcursul activității Mântuitorului. Dintre Iosif Varsava și Matia este ales
prin tragere la sorți Matia care făcea, după Clement Alexandrinul, parte dintre cei 70 de ucenici.
Sfântul Teofilact al Bulgariei ne explică, că nu a fost vorba neapărat de o alegere, ci de o confirmare a
lui Dumnezeu în legătură cu cel pe care dintru început îl alesese: „Arată pe care dintre aceștia doi ai
ales!” (F. A. 1, 23)
În acest context, Sfântul Petru vine cu propunerea, exercitându-și un drept pe care îl aveau toți
Apostolii, deopotrivă. Gestul lui nu trebuie interpretat ca fiind o dovadă a investirii sale cu
„prerogative „primațiale” ” (Mitropolia Ardealului - Grigorie Marcu, 527). Motivul pentru care
vorbește Petru și nu Iacov, care fusese numit episcop al Ierusalimului ni-l descoperă tot Sfântul
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

Teofilact al Bulgariei: „Pentru că erau blânzi, pentru că nu cugetau nimic omenește, ci căutau folosul
cel de obște. Căci și ceilalți îi lăsau cuvântul din aceiași pricină.” (Sf. Teofilact al Bulgariei, 26).

Capitolul 2
Pogorârea Sfântului Duh a avut loc în ziua în care evreii sărbătoreau Cincizecimea, numită
și „sărbătoarea săptămânilor”. Această dată se pare că nu a fost aleasă întâmplător: „Când iudeii
prăznuiau sfârșitul secerișului, Sfinții Apostoli ai Mântuitorului începeau „secerișul” lor
duhovnicesc.” (Mitropolia Ardealului - Grigorie Marcu, 527). Se sărbătorea și primirea Legii pe
muntele Sinai în chipul tăblițelor de piatră, așa că era o ocazie bună pentru „punerea de lege a Duhului
Sfânt” – Evanghelia, despre care se spune în 2 Corinteni 3,3: „scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul
Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii”. De asemenea, ziua de
sărbătoare ajuta la propagarea veștii despre acest eveniment printre evreii care l-au batjocorit pe
Hristos în timpul Pătimirii Sale (adunați pentru praznic), demonstrându-le dumnezeirea Lui. Duhul
Sfânt ia chipul limbilor de foc, inaugurând „era curățirii de păcate” prin acest element purificator.
Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că de harul Duhului Sfânt s-au împărtășit și ceilalți
oameni prezenți în jurul Apostolilor, nu numai aceștia. Așadar, de „împărțirea darurilor” s-au bucurat
și „cei 120” - primii creștini, dar și mulțimea atrasă de „vuiet ca de suflare de vânt” (F. A. 2, 2).
Sfinții Apostoli au primit darul vorbirii în limbi dintr-o necesitate: auditoriul era format din
evrei, persani, romani, egipteni și alte neamuri. Cuvântul lui Hristos nu putea ajunge la aceștia decât
exprimându-se în limbile lor. Odată cu răspândirea propovăduirii, glosolalia a devenit inutilă, nevoia
principală fiind acum explicarea înțelesurilor Sfintelor Scripturi.
Acest eveniment mai poate fi numit și „Botezul cu Duh Sfânt”, întrucât se poate stabili o
legătură între Botezul Mântuitorului realizat de Ioan, care inaugurează activitatea Sa pământească, și
botezul pe care-l primesc Apostolii, nu cu apă, ci cu Duh, care marchează începutul misiunii lor de
împrăștiere a Evanghelii „până la marginile pământului”. Pr. Constantin Preda consideră că cele două
botezuri caracterizează câte o perioadă a Bisericii: primul, pe cea a lui Iisus, când doar El deținea
„plinătatea Duhului”, iar cel de-al doilea, pe cea a Bisericii, când Duhul Sfânt este se dă tuturor, în
aceeași măsură.

Predica lui Petru (F. A. 2, 14-40)

Discursul a avut o forță și putere de convingere covârșitoare, cel mai bun argument în acest
sens fiind trezirea unei întrebări fundamentale în mintea și sufletul celor care ascultau: „Iar ei, auzind
acestea, s-au umilit cu inima și au zis către Petru și către ceilalți Apostoli: „Ce vom face, bărbați
frați?” ” (F. A. 2, 37). Primind răspunsul clar și la obiect, oamenii nu au ezitat să pună în aplicare cele
nou învățate, astfel s-au botezat cca. 3000 (versetul 41). Motivul pentru care aceștia au procedat astfel,
arată Pr. Constantin Preda, este credința, suplimentată de pocăință, schimbare a mentalității vechi în
favoarea dorinței adoptării unui comportament nou. Toate acestea reies din așa numitul „vocabular al
convertirii” întrebuințat de Sfântul Luca. Aceste sentimente au fost trezite în sufletele ascultătorilor de
cuvântul lui Petru (care predica sub insuflare divină), dublat de metamorfozarea ce a avut loc în
profunzimea sufletelor lor atinse de darul înțelegerii căpătat în urma „contaminării” cu harul Duhului
Sfânt.
Proclamarea kerygmei evanghelice a făcut ca cei ce nu credeau în Iisus Hristos, iudei și
păgâni, să adere la Persoana Sa, să devină parte a Întregului, să creadă, adică să devină „credincioși”.
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

Biserica Apostolică
F. A. 2, 38. Sfântul Luca subliniază constant legătura ce se stabilește între Capul Bisericii,
Hristos și cei ce L-au primit în sufletele lor, au crezut în El. Prin Botez se stabilește o conexiune între
cel căruia i-a fost administrat și Mântuitorul, se crează o relație personală, care duce la primirea
Duhului Sfânt, nu este doar un gest simbolic de includere într-o instituție.
„Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi
tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi
mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi
vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi,
stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi
întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul.” (F. A. 2, 42-47)
Primii creștini erau preocupați de „consolidarea stării de care s-au învrednicit a se împărtășii
prin Botez”, mărturisind credința lor în învățătura predată de Sfinții Apostoli prin „frângerea pâinii” și
împărtășirea cu aceasta (săvârșirea Sfintei Taine a Euharistiei), dar și prin rugăciune stăruitoare,
neîntreruptă (nu avem date prea multe privitoare la textul acestor rugăciuni. Însă, cu siguranță primii
creștini foloseau rugăciunea – exemplu oferită de Mântuitorul: Matei 6,9. Alte fragmente au rămas
consemnate de Părinții postapostolici).
Aceste acțiuni îi țineau în permanentă comuniune cu Hristos, a cărui grabnică reîntoarcere o
așteptau, cu mintea și sufletul aflate în trezvie și animate de multele „minuni și semne ce se făceau în
Ierusalim”. În aceste condiții, individualismul a dispărut din rândurile lor, bunurile materiale fiind
puse în folosința de obște, egalitatea manifestându-se așadar și în plan lumesc în rândul acelora care
erau „părtași ai acelorași visterii duhovnicești”. (Mitropolia Ardealului - Grigorie Marcu, 531).
De asemenea, ei erau „împreună” și cu cei aflați la depărtare, „nu cu locul, ci cu așezarea
[lăuntrică], și cu socoteala, și cu nedespărțita unire la un gând și cu dragostea pe care o aveau unii
către alții”. (Sf. Teofilact al Bulgariei, 49)
Iubirea aproapelui și lepădarea de sine erau cultivate în cea mai autentică formă. Mesele –
momente intime – aveau loc în continuarea actului euharistic, transformând membrii proveniți din
diverse clase sociale, religii (evrei și păgâni) și naționalități într-un tot unitar, o familie de creștini, în
mijlocul căreia Hristos era prezent, „hrănindu-i” „întru bucurie şi întru curăţia inimii”.
Observăm că modul de viețuire al creștinilor îi determina pe cei din jur să vadă „semnul
prezenței și lucrării lui Dumnezeu, față de care răspunsul nu poate fi decât unul doxologic” (Pr.
Constantin Preda, Curs – 63). Viața bisericească a „fraților” funcționa ca un magnet care atrăgea pe
cei din afara ei. Însă meritul convertirilor, arată Sfântul Luca, nu era numai al exemplului oferit de cei
ce erau deja în Biserică, ci mai ales al prezenței lui Hristos înviat, prin cuvântul Evangheliei Sale, a
Cărui lucrare mântuitoare se exercita prin harul Duhului: „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se
mântuiau.” (F. A. 2,47).

Capitolul 3
Sfinții Petru și Ioan, între care exista o relație foarte apropiată, îl vindecă în numele lui Iisus
Hristos pe ologul de la Templu atunci când se urcaseră aici pentru rugăciunea de seară la ceasul al
9-lea (observăm că și înșiși Apostolii respectau încă cu strictețe rânduiala iudaică a cultului).
Această minune a avut un impact major asupra mulțimii mari de oameni care erau adunați
acolo. Efectul a fost instalarea unei stări de spaimă, cât și a dorinței explicării miracolului: „tot
norodul, înspăimântat, a alergat la ei” (F. A. 3, 11). Însuși cel vindecat era șocat și sceptic cu privire
la durabilitatea sănătății sale recent dobândite, motiv pentru care se „ținea” de Apostoli, ca nu cumva
boala să revină la depărtarea de aceștia, arată Sfântul Teofilact al Bulgariei. Aceste comportamente
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

demonstrează că omul nu se poate obișnui cu supranaturalul (Hristos fusese atât timp în mijlocul lor și
săvârșise minuni chiar mai mari), intervenția vizibilă a lui Dumnezeu venind întotdeauna ca ceva
nemaiîntâlnit și măreț, prea măreț pentru a putea fi înțeles cu limitata noastră rațiune, fără luminarea
Duhului Sfânt (care la ei începe să se producă prin cuvintele lui Petru).
Sfântul Petru ține încă o predică, în care explică faptul că nu de la ei putere, ci prin puterea
divină se săvârșesc minunile. El subliniază mesianitatea lui Iisus, numindu-l „Fiul” lui Dumnezeu.
După ce îi mustră, acuzându-i de lepădare, le arată perspectiva pocăinței.

Capitolul 4
Sfântul Luca arată că numărul creștinilor crescuse la 5000 (versetul 4), însă dacă luăm în
considerare că în tradiția iudaică a acelor vremuri se socoteau doar bărbații, putem spune că existau
undeva la 15.-20.000. Un număr destul de îngrijorător pentru căpeteniile templului (pierdeau adepți),
dar mai ales pentru saduchei. Aceștia din urmă nu credeau în învierea morților, iar predica Apostolilor
în care îl prezentau pe „Iisus Hristos drept autor al Învierii” (Ioan Sorin Usca, 79) trezea revoltă în
rândurile lor.
Apostolilor (Petru și Ioan) li se interzice de către mai marii Sinedriului să mai vorbească
despre Iisus (versetul 18), întrucât după vindecarea bărbatului olog s-a făcut vâlvă mare în Templu:
„toți slăveau pe Dumnezeu pentru ceea ce se făcuse” (F. A. 4, 21)
Din finalul capitolului aflăm că primii creștini își vindeau țarinile, dându-le banii Apostolilor
spre folosința de obște a comunității lor. Exemple: Iosif Barnaba, Anania și Safira (care ascund o parte
din bani, motiv pentru care sunt mustrați și pedepsiți prin pronia lui Dumnezeu - capitolul 5).
Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său
ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea
Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi
aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute, Şi-l puneau la picioarele apostolilor.
Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă. (F. A. 4 ,32-35).
În Biserica primară, creștinii aveau darul de a grăi „cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu”.
Din punct de vedere material, toate bunurile celor care îmbrățișau învățătura lui Hristos erau puse în
folosul comunității creștinilor, iar Apostolii le împărțeau cu bună chibzuială, astfel încât nimeni să nu
ducă lipsă de nimic, după modelul unei mari familii. Idealul unei fraternități care să se manifeste
vizibil nu era doar o aspirație creștină, ne arată Pr. Constantin Preda, el fiind prezent în toate
societățile. Acest „ideal universal” care acum se concretizează este dovada cea mai grăitoare a
prezenței lui Dumnezeu Celui Întreit care face posibilă materializarea aspirației omenirii.
Cei care aveau țarini le vindeau, iar banii obținuți erau puși „la picioarele apostolilor”. Acest
gest, pune Sfântul Ioan Gură de Aur, arată marea cinste de care se bucurau Apostolii: nu le erau
oferite bunurile în mâini, ci la picioare. De asemenea, prin acest gest, creștinii se lepădau de povara
bogățiilor pământești, dăruindu-le reprezentanților lui Hristos pe pământ, făcându-se vrednici, așadar,
de comorile cerești, după cum Mântuitorul învăța.

Capitolul 5 - Biserica, izvor de minuni

„Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în popor, şi erau toţi, într-un
cuget, în pridvorul lui Solomon.” (F. A. 5, 12) Sfântul Ioan Gură de Aur vede în acest verset o
mărturie a prezenței și misiunii Apostolilor în Templu, ei biruind frica ce îi cuprinsese după Înălțarea
Domnului, din cauza căreia se închiseseră în casă. Acum, stăteau în mijlocul mulțimilor, și „nu se mai
păzeau să nu se atingă de cei necurați, ci se atingeau pur și simplu de morți” (Ioan Sorin Usca, 100
apud Sf. Ioan Gură de Aur), căci, în continuare, Sfântul Luca ne înfățișează impactul uriaș pe care îl
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

aveau minunile săvârșite de Apostoli atât în Ierusalim, cât și în localitățile de lângă acesta, oamenii
începând să aducă suferinzii la picioarele ucenicilor ca mai înainte la Hristos (inclusiv decedați).
Fericitul Ieronim arată că aceștia erau puși la răspântii sau în piețe, pentru ca umbra Sfântului Petru să
treacă pe deasupra lor și să-i tămăduiască. Deși, trupește, Apostolul nu era nici el sănătos, având „un
trup plin de slăbiciune” (Ioan Sorin Usca, 101, apud Sf. Vasile cel Mare), harul Duhului Sfânt care-l
umbrea permitea ca la rândul ei, umbra Apostolului să se arate tămăduitoare.
Așadar, poporul era receptiv, impresionat de vindecările dar și de ajutorul material oferit de
propovăduitorii noii învățături. În aceste condiții, Biserica se dezvolta foarte mult, numărul noilor
creștini fiind în creștere constantă. Majoritatea membrilor elitei iudaice au rămas, însă, rezervați
(„nimeni dintre ceilalți nu îndrăznea să li se alăture” F. A. 5,13). Mai mult de atât, nesuportând
„succesul” de care se bucurau Apostolii, au fost cuprinși de ură și invidie („Şi sculându-se arhiereul şi
toţi cei împreună cu el - cei din eresul saducheilor - s-au umplut de pizmă” F. A. 5, 17).
Intervențiile supranaturale, divine, nu-i părăsesc pe ucenici odată cu Înălțarea. Ele continuă,
pe de-o parte înlesnindu-le acestora misiunea, iar pe de alta, încredințându-i că Mântuitorul nu i-a
părăsit, ci Dumnezeu le poartă de grijă, prin lucrarea Duhului Sfânt (Apostolii sunt întemnițați, dar
eliberați prin venirea unui înger care le poruncește să-și reia activitatea de propovăduire în Templu).

Capitolul 6
Crescând numărul celor care s-au adăugat Bisericii, Apostolii au simțit nevoia unor ajutoare
(care să fie însărcinate cu servirea la mese în timpul agapelor, atât de des întâlnite în acea perioadă)
pentru ca ei să se poată ocupa exclusiv și temeinic de propagarea învățăturilor, fără să mai fie
constrânși de circumstanțe să lase „la o parte cuvântul lui Dumnezeu”. În acest scop au fost aleși 7
bărbați. În cele ce urmează vom vedea cum s-a realizat aceasta.
În Biserica primară din Ierusalim veniseră la credință atât evrei palestinieni, cât și iudei
eleniști, adică proveniți din diaspora. Aceștia din urmă erau „contaminați” de anumite practici idolatre
pe care și le-au însușit în timpul coabitării cu păgânii, ne spune Pr. Grigorie Marcu. În Ierusalim, ei
aveau o sinagogă separată, unde cultul se oficia în limba greacă spre a putea fi înțeles de cei care
uitaseră limba poporului lor. Creștinii proveniți dintre ei probabil continuau să o frecventeze, nefiind
astfel laolaltă cu ceilalți iudei în timpul unor adunări ritualice. Din rândurile „grecilor” (evrei vorbitori
de greacă) se ridică anumite persoane care se plâng că văduvele lor sunt nebăgate în seamă de către
cei care se ocupă cu împărțirea bunurilor de zi cu zi (în general, hrană). Beda Venerabilul consideră că
cei însărcinați cu această misiune, în mare parte iudei, tratau preferențial văduvele din Țara Sfântă,
considerându-se mai instruiți și avansați în credință față de cei proveniți din diaspora și având, din
acest motiv, întâietate.
Confruntându-se cu această problemă, Apostolii își dau seama că ucenicii erau deja prea mulți
pentru ca și responsabilitatea acestei laturi organizatorice să fie tot pe umerii celor 12. De asemenea,
așa cum arată Arator, hrana minții este mai de preț decât cea a trupului pentru „cei lipsiți de
învățătură”, hrană de care discipolii direcți ai lui Hristos trebuiau să fie mult mai preocupați.
Alegerea celor șapte bărbați „plini de Duh Sfânt” demonstrează încă o dată că harul nu s-a
pogorât doar peste Apostoli. Ei sunt numiți de Sfântul Chiril al Ierusalimului „fiii cei întâi născuți ai
acestei Biserici sterpe odinioară”. Aceștia erau mai mari în rang decât ceilalți slujitori și stăteau în
jurul altarului. Nici numărului lor nu este ales întâmplător, ci este plin de simbolism, șapte
reprezentând perfecțiunea, sfințenia și veacul prezent (al mântuirii). Titulatura lor provine din
grecescul „diakonia”, ce înseamnă slujire. Cel de-a șaptelea diacon, Nicolae, era „prozelit din
Antiohia” (F. A. 6, 5). El a fost cu siguranță desemnat să poarte de grijă de comunitatea eleniștilor.
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

Ritualul investirii în treapta sacramentală a diaconiei era constituit din rugăciune și „punerea
mâinilor”. Acesta a rămas neschimbat până astăzi. Cei ce urmau să fie rânduiți în această slujire erau
aleși de către comunitate, din comunitate, dar doar Apostolii (și mai târziu urmașii direcți ai acestora,
episcopii) aveau dreptul să-i hirotonească.
Odată încredințată diaconilor sarcina mai sus amintită (cea de ajutoare), Apostolii se vor
ocupa în cadrul reuniunilor liturgice de rugăciune, Euharistie și cateheză. Se observă două slujiri: cea
a cuvântului și slujirea la mese. Se înregistrează și o creștere în rândurile Bisericii: „Şi cuvântul lui
Dumnezeu creştea, şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă şi mulţime de preoţi se
supuneau credinţei.” (F. A. 6, 7).
Dintre cei 7 se distinge Ștefan, al cărui nume înseamnă „încoronat” în limba latină și „regula
ta” în ebraică. Inițial, acest tânăr săvârșea minuni în popor, ceea ce a deranjat anumite grupări din
Templu. El urma să fie lapidat, însă să ia „cunună în cer” și să devină primul martir creștin, întâiul
care și-a asumat regula martirică preluată apoi de sute de mii de creștini, „model al morții pentru
Hristos” (Ioan Sorin Usca, 115 apud Beda Venerabilul), simbolismul numelui său devenind relevant
pentru viața sa.

Capitolul 7 - Cuvântarea și martiriul Arhidiaconului Ștefan

Dus în fața arhiereului, Sfântul Ștefan nu se apără pe sine însuși, aducând contraargumente la
acuzațiile ce i se imputau, ci ține o întreagă cuvântare despre istoria mântuirii, pornind de la Avraam,
Moise și alte personalități vechi testamentare. El le vorbește pe un ton mustrător preoților și
căpeteniilor Templului pentru că nu au primit cum se cuvine prorociile cele vechi, s-au abătut de la
dreapta credință și s-au axat mai mult pe partea văzută a cultului, pe împodobirea templului și jertfe,
decât pe curățirea sufletelor lor. Datorită sfințeniei sale, Ștefan se învrednicește să îl vadă „pe Fiul
Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” (F. A. 7, 56)
Nevoind să-l asculte în continuare, pentru că răutatea sufletelor lor ardea sub cuvintele de foc
ale Arhidiaconului, l-au ucis prin lapidare. Locul ales pentru acest gest barbar a fost asemănător cu cel
al Răstignirii: înafara cetății (se vestesc mărturisirea și propovăduirea, arată Sfântul Ioan Gură de
Aur).
Cuvintele rostite în timpul martiriului sunt relevante pentru starea duhovnicească a creștinilor
primului veac: Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul
meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (F. A. 7,
59-60). Chinurile și durerile provocate de loviri nu însemnau nimic în comparație cu bucuria resimțită
de Mucenic la gândul că Hristos îl așteaptă, că poate muri pentru Cel pe care Îl iubește. Totodată,
găsește puterea necesară să îndeplinească cea mai grea poruncă pe care Hristos ne-o dă: aceea de a ne
iubi vrăjmașii. Ștefan nu numai că nu-i urăște și nu-i trece cu vederea pe cei vrednici de tot disprețul
pentru fapta lor josnică, ci și mijlocește înaintea lui Dumnezeu iertarea lor. Prin rugăciunea sa,
reușește să-i câștige „pentru cer pe cei pe care nu i-a convins prin discursul său. Cu puterea iubirii
sale, Ștefan a depășit cruzimea lui Saul și a făcut din prigonitorul său pe pământ însoțitorul său în
cer.” (Ioan Sorin Usca, 134-135 apud Fulgențiu de Ruspe). Ideea este susținută și de Augustin:
„Dacă sfântul Ștefan nu s-ar fi rugat astfel, Biserica nu l-ar fi avut pe Pavel.” (Ioan Sorin Usca, 134).
Cazul nu este izolat, mulți oameni venind la credință și ajungând ei înșiși sfinți sau martiri prin
puterea de convingere a exemplului personal.
Cu această crimă se deschide seria de persecuții ale iudeilor, cât și ale stăpânirii romane
împotriva creștinilor (la martiriul Sfântului Ștefan este prezent marele prigonitor Saul, viitorul Pavel,
Apostolul Neamurilor).
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

Capitolul 8
„Şi s-a făcut în ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de
apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei.” (FA 8,1).
Prima prigoană tocmai se dezlănțuise. Creștinii Bisericii din Ierusalim au fugit din cetate și
s-au refugiat prin Iudeea și Samaria, unii dintre ei ajungând însă până în Fenicia, Cipru și Antiohia.
Aici, din cauza persecuțiilor păgânilor, ei nu au mai cutezat să vorbească despre Hristos cu aceștia,
limitându-și activitatea misionară la iudei. Această retragere din calea prigoanei este întemeiată pe
cuvântul Domnului: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă.” (Matei 10, 23),
a Cărui dorință era, explică fericitul Ieronim, ca izbucnirea asupririi să contribuie la răspândirea
Evangheliei.
Arhidiaconul Ștefan este îngropat de „niște bărbați cucernici”. Sfântul Luca precizează aici
„plângerea mare” care însoțea martirul. Deși întristarea și tânguirea sunt prezente în momentele morții
unor personalități din Vechiul Testament (Moise și Aaron), acum, când realitatea mântuirii și a învierii
este cunoscută de toți, tristețea nu-și mai are sensul. Sfântul Ioan Gură de Aur o explică aici prin aceea
că Ștefan, fiind foarte iubit și cunoscut în Biserică, își va face resimțită absența. Creștinilor le fusese
luat dintre ei un om de nădejde în cele duhovnicești. Mai mult de atât, părerea de rău și lacrimile arată
că și aceștia, întăriți fiind în credință, erau totuși oameni.
În continuare, se prezintă acțiunile de pustiire a Bisericii pe care le practica cu mare râvnă și
devotament Saul, el fiind convins că săvârșește un mare bine în numele Legii. Acesta fusese investit
cu autoritatea necesară pentru a-i urmări, a-i aresta și a-i întemnița pe creștini. Avea pusă la dispoziție
în acest scop o gardă militară. El îi urmărea pe ucenicii lui Hristos chiar și în propriile lor case, de
unde îi scotea cu forța.

Misiunea Diaconului Filip în Samaria

Terorizați de prigoana lui Saul, creștinii fugeau din calea lui, devenind primii misionari în
locurile în care se refugiau. Unul dintre cei șapte diaconi, pe nume Filip, ajunge într-o cetate din
Samaria unde începe să le vorbească samarinenilor (populație ocolită de iudei, însă disponibilă
sufletește pentru a-L primi pe Hristos – exemplul femeii de la fântână din Ioan 4,39), care s-au arătat
foarte receptivi, mai ales că cuvântarea era însoțită de o mulțime de minuni, vindecări și alungări de
demoni. Chiar și Simon, un vrăjitor care înșela și avusese îndrăzneala să se numească „puterea lui
Dumnezeu” a fost botezat, rămânând pentru o perioadă în preajma lui Filip.
Vestea că Samaria a primit Cuvântul lui Hristos a ajuns la Apostolii care erau în Ierusalim,
care i-au trimis acolo pe Petru și pe Ioan, pentru ca prin rugăciunile lor, să primească Duhul Sfânt.
Aceasta este dovada care arată că Filip nu era apostolul (care ar fi putut practica „punerea mâinilor”),
ci diaconul, ce putea numai boteza (așa cum este până în zilele noastre, botezul se poate administra și
de mireni, în schimb Mirungerea poate fi săvârșită doar de preoți).
Au existat și rătăciri în Biserică încă de la început: Simon Magul, pe care îl botezase Filip a
încercat să cumpere cu bani de la Apostoli darul transmiterii harului Duhului Sfânt. Fericitul Augustin
arată că Simon nu cunoștea harul, căci dacă l-ar fi cunoscut ar fi știut că îl poate avea fără să-l
plătească. Dorind să-l obțină cu lucruri materiale, nu s-a făcut vrednic de el. Această întâmplare stă la
originea cuvântului „simonie” ce desemnează cumpărarea hirotoniei sau a demnităților bisericești.
Simon este socotit de unii scriitori bisericești „părintele ereziilor”, sau „începătorul gnosticismului”.
Pe drumul de întoarcere către Ierusalim, Apostolii propovăduiesc în satele samarinenilor.
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

Filip și famenul etiopian

Domnul îi poruncește lui Filip printr-un înger să meargă și să propovăduiască în Gaza. Beda
Venerabilul consideră că simbolic această denumire face trimitere la pustiul păgânătății, la popoarele
care nu au auzit niciodată de Profeți și de Cuvântul lui Dumnezeu. Pe drum, Filip întâlnește un famen
etiopian, vistiernicul reginei Nubiei, care fusese la Ierusalim pentru a se închina. El poate fi considerat
un reprezentant al păgânilor. Cu toate acestea, în timpul călătoriei, citea din Profetul Isaia, cu râvnă și
atenție. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că acest famen era cu totul absorbit de dorința cunoașterii
lui Dumnezeu, de vreme ce nici în călătorie nu contenea citirea din Scriptură și făcuse un drum atât de
lung până la Ierusalim pentru a se închina Domnului (după credința vremii, doar acolo te puteai face
aceasta).
Îndemnat de Duhul, Filip se „alipește” de trăsura cu care călătorea etiopianul. Are loc un
schimb de replici important pentru noi toți: „Şi alergând Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia, şi i-a
zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a
rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el.” (F. A. 8, 30-31) Acesta ne arată modul în care trebuie să
citim Sfânta Scriptură: sub îndrumarea Bisericii și după tâlcuirile Sfinților Părinți, pentru a o putea
înțelege corect și pentru a ne fi folositoare lectura spre mântuire.
După ce Filip îi tâlcuiește cuvintele din Isaia, famenul ia o hotărâre rapidă: aceea de a se
boteza. Nu este nimic surprinzător în decizia lui atât de promptă, fiindcă năzuia de multă vreme după
Dumnezeu, iar acum, prin harul Duhului Sfânt, Acesta i se descoperise în Învățătura pe care o auzea.
Sfântul Luca nu omite să puncteze intervenția lui Dumnezeu și iconomia Lui, a Aceluia care
veghează și rânduiește în așa fel încât lucrarea Sa de mântuire să se extindă cât mai mult, cuprinzând
întreaga lume : „Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai
văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se.” (F. A. 8, 39) Botezat, famenul nu a rămas alături de
Filip, așa cum era poate de așteptat, ci s-a întors în țara sa, unde probabil a devenit un misionar activ
(având și o importantă funcție în stat, poziție ce-i putea înlesni lucrarea). Încreștinarea comunităților
prin reprezentanți ai lor care au ajuns într-un fel sau altul să-L descopere pe Iisus Hristos era o
realitate în acea vreme.

Capitolul 9
Saul se convertește pe drumul Damascului, așa că în Biserica din Iudeea, Galileea și Samaria
domnea pacea. Duhul Sfânt era liantul care îi ținea strâns uniți și îi hrănea duhovnicește, făcând
Biserica să crească. Sfântul Macarie Egipteanul arată că nevoința și îndelunga răbdare a ispitelor în
nădejde aduce cu sine slăvirea și izbăvirea atât în lumea aceasta, cât și în cea viitoare, Duhul Sfânt
fiind cu cei ce rabdă, pe care îi face mostenitori ai nepieritoarei Împărății a Cerurilor.
Sfântul Petru trece pe la aceștia pentru a se încredința că toate sunt în bună rânduială. Petru
vizitează și pe creștinii din Lida. Sfântul Ioan Gură de Aur îl compară cu un comandant militar care își
cercetează armata. Aici (la Lida) el vindecă pe paraliticul Enea. „Toți” locuitorii din Lida și Saron l-au
văzut pe Petru și au îmbrățișat creștinismul.
În continuare, Petru învie pe Tavita, la rugămintea locuitorilor din Iope. Prin aceasta ni se
descoperă că Apostolii nu treceau cu vederea pe cei care aveau nevoie de ajutorul lor, ceea ce nici noi
nu trebuie să facem.
Tavita era o „uceniță” apreciată în cetatea sa pentru faptele de milostenie și ajutorul pe care îl
acorda văduvelor și celor aflați în nevoi. Ea cosea haine și cămăși, iar moartea sa însemna o mare
pierdere pentru întreaga comunitate. Se observă strânsa legătură dintre membrii Bisericii din Iope
(femeile din jurul Tavitei erau zdrobite de durere), dar și dintre cei ai Bisericii din Iope și cea din Lida
(cei din Iope află degrabă că Petru era la frații lor din Lida).
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

Capitolul 10. Convertirea Sutașului Corneliu

În Cezareea este marcat un eveniment important pentru încreștinarea celor de alt neam.
Corneliu sutașul, centurion în cohorta Italica era un practicant al religiei iudaice, necircumscris însă,
ci păgân. Viața sa plină de fapte bune, milostenie și rugăciuni izvorâte din cunoașterea lui Dumnezeu
l-au făcut vrednic pe acesta de aflarea bunei vești a întrupării Mântuitorului, singura informație de
care mai avea nevoie pentru a deveni un bun creștin.
Sutașul are parte de o vedenie în care i se arată un înger. Ascultând sfaturile pe care le
primește, Corneliu își trimite trei oameni de încredere la Ioppe pentru a-l aduce pe Simon Petru. Acest
număr al celor trimiși, crede Beda Venerabilul, are un simbolism aparte: trei erau și continentele
locuite de popoare barbare, păgâne, care urmau să fie încreștinate – Europa, Asia și Africa.
Până să ajungă la Corneliu, Petru are o viziune întreită legată de animale necurate. Dumnezeu
îi poruncește să mănânce din acestea, spunând că nu trebuie să numească spurcate cele curățite de
Domnul. Această întreită adresare o putem asocia cu Sfântul Botez: omul este curățit în apa acestuia
prin întreita afundare..
După ce Petru ascultă relatarea lui Corneliu despre modul în care Dumnezeu l-a îndemnat să-l
caute, îl botează, convins că Domnul este nepărtinitor, primind pe păgân ca și pe iudeu. Botezul lui
Corneliu și acceptarea lui în Biserică fără respectarea prevederilor legii iudaice este opera Sfântului
Duh, consideră Pr. Constantin Preda. Hotărând posibilitatea primirii păgânilor în creștinism,
Dumnezeu dă „mărturie astfel că oamenii trebuie să aibă capacitatea și disponibilitatea de a depășii
în momentele cruciale propriile limite și scheme mentale.”. (Pr. Constantin Preda - teză de doctorat,
66).
Acest eveniment este reprezentativ pentru demonstrarea universalității credinței creștine, din
ce în ce mai răspândită printre păgâni. Relevant este modul în care autorul Faptelor se exprimă atunci
când vorbește despre venirea la Hristos a celor de alte neamuri: „au primit cuvântul lui Dumnezeu”
(11,1), „le-a dat Dumnezeu pocăință spre viață” (11, 18) și „au ascultat cuvântul Evangheliei și au
crezut” (15,7) (Pr. Constantin Preda - teză de doctorat, 67). Observăm cum Duhul Sfânt operează
sistematic și treptat, ca și în cazul centurionului roman.
Evanghelistul Luca (spune Pr. Constantin Preda) îl consideră pe Sfântul Petru începătorul
încreștinării păgânilor, Sfântul Pavel fiind „continuatorul și desăvârșitorul acesteia”.

Capitolul 11
Creștinilor proveniți dintre iudei le este greu să accepte că și cei care nu au fost tăiați împrejur
(păgânii), pot fi primiți în comunitate la fel ca și ei, având în Biserică același stratut, motiv pentru care
îl abordează pe Sfântul Petru. Acesta este „acuzat” că a mâncat laolaltă cu bărbați ce nu trecuseră prin
circumcizie. Apostolul se arată plin de înțelegere și de blândețe. El explică faptul că Duhul Sfânt s-a
pogorât peste păgânii ce doreau să devină creștini la fel ca peste cei care au fost de față la
Cincizecime, aducând argumente indubitabile în favoarea primirii lor în comuniunea Bisericii: „Deci,
dacă Dumnezeu a dat lor același dar ca și nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine
eram eu ca să-l pot opri pe Dumnezeu?” (F. A. 11, 17).
Uciderea lui Ștefan provocase tulburare în rândul creștinilor din Ierusalim, motiv pentru care
aceștia s-au refugiat din calea unor viitoare persecuții în Fenicia, Cipru și Antiohia, păstrând legătura
doar cu iudeii din aceste ținuturi. Printre ei se aflau și vorbitori de limba elină, care au devenit
misionari printre antiohieni, reușind să aducă pe mulți la credință (dezvoltându-se Biserica din
Antiohia, Barnaba este trimis de către Biserica din Ierusalim acolo).
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

Din versetele 27-30 aflăm că încă și în vremurile Bisericii primare mai existau proroci în
Ierusalim (Agav). Aceștia erau într-o legătură strânsă cu „ucenicii”, întrucât sunt ascultați și se iau
măsuri pentru a întâmpina evenimentele prezise de ei (în acest caz, seceta).

Capitolul 12. Martirizări. Prigoana lui Irod Agripa.

Iacov cel Mare, fiul lui Zevedeu și fratele lui Ioan este ucis din porunca lui Irod Agripa prin
tăierea capului. Regele observă că iudeilor „le este pe plac” această prigoană împotriva creștinilor,
motiv pentru care îl întemnițează și pe Sfântul Petru în Ziua Azimelor, cu gândul de-al ucide și pe el
după ce trece sărbătoarea. În această situație, „de către Biserică se făcea necontenit rugăciune către
Dumnezeu pentru el.” (F. A. 12, 5). Rugăciunea pentru cei aflați în strâmtorare și necazuri se va
practica și în vremurile de prigoană care se vor abate asupra creștinilor în secolele următoare, până în
zilele noastre. Sever de Antiohia arată, invocând acest eveniment, importanța pe care o are rugăciunea
comunitară în depășirea suferințelor Bisericii. Și Sfântul Vasile cel Mare susține rugăciunea pentru cei
aflați în ispite, considerându-o de neapărată trebuință. Vedem că această conștiință o aveau inclusiv
primii creștini.

Capitolul 15. Sinodul Apostolic (versetele 1-29)

Biserica se confruntă cu o serioasă problemă legată de trecerea păgânilor la creștinism. Din
cauza unor oarecare persoane care susțineau că păgânii, dacă nu trec prin procedeul circumciziei, nu
se pot mântui, Pavel și Barnaba pleacă din Antiohia Siriei până la Ierusalim, pentru a se sfătui cu
ceilalți Apostoli și preoții de acolo. Cei care susțineau obligativitatea tăierii împrejur erau creștinii
proveniți dintre farisei (iudaizanții).
Pe drumul spre Ierusalim, cei doi cercetează comunitățile din Fenicia și Samaria.
Prin poziția pe care o adoptă în cadrul acestei adunări, Sfântul Petru se arată încă o dată un
apărător al creștinilor proveniți din păgâni.
Această adunare poartă în istorie numele de Sinodul Apostolic de la Ierusalim (anul 48),
datorită caracterului sinodal și al modului în care Apostolii hotărăsc să rezolve problema: în comun. În
disputa dintre iudaizanți și liberali au câștig de cauză cei din urmă. S-au făcut precizări și cu privire la
interzicerea consumării animalelor sugrumate și a sângelui. Toate deciziile au fost luate sub
oblăduirea Duhului Sfânt, rostindu-se o formulă rămasă valabilă și întrebuințată în cadrul sinoadelor
ce au urmat, până la cele din zilele noastre: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (F. A. 15, 28).
Creștinii din bisericile din afara Ierusalimului aveau să primească deciziile Sinodului prin scrisori
adresate lor însuși de Apostoli.

Capitolele 21-23. Sfântul Pavel în Ierusalim

După relatarea călătoriilor misionare ale Sfântului Pavel, Sfântul Luca narează evenimentele
petrecute în Ierusalim cu ocazia ajungerii aici a Apostolului Neamurilor.
Pavel călătorește la Ierusalim, în ciuda rugăminții ucenicilor de a nu face aceasta și a prorociei
lui Agav (arătase că va fi prins și legat, iar Pavel vede în aceasta un semn al voinței Domnului),
ascultând de ceea ce harul Duhului Sfânt sălășluit în sine îl îndemna. Prin aceasta a devenit un
exemplu pentru cei care proroceau prin harisma iubirii pe care o nutreau pentru el, îndemnându-i spre
iubirea desăvârșită pentru Hristos.
Ajungând în Ierusalim, creștinii de aici îl primesc cu mare bucurie. El se întâlnește cu Iacov,
episcopul (care urmează să fie martirizat prin aruncare de pe Templu) și cu toți preoții. Stând cu
aceștia și cu creștinii din Ierusalim, Pavel le expune rezultatul misiunii sale. Auzind însă „evreii din
Asia” că se întorsese și văzând că noii creștini începeau să se depărteze de legea lui Moise (să nu mai
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

practice circumcizia) și rânduiala de la Templu, i-a cuprins o teamă legată de faptul că romanii vor
veni și vor cucerii țara, distrugându-le neamul, arată Beda Venerabilul, citând Ioan 11, 48. Pentru a
evita aceasta, încearcă să-l omoare pe Pavel, care este salvat de intervenția cohortei romane, care
încearcă să aplaneze forfota apărută în Ierusalim.
Aflăm că în acele zile apăruse în capitala Țării Sfinte un egiptean, care făcuse o răscoală
împreună cu 400 de „sitari”, un înșelător, „prin care diavolul se aștepta să triumfe, implicând pe
Hristos și apostolii Săi în acuzațiile referitoare la acești vrăjitori.” (Ioan Sorin Usca, 322 apud
Sfântul Ioan Gură de Aur).
Pavel se apără în fața evreilor și are în templu discuții cu reprezentanții celor două tabere:
fariseii și saducheii și își povestește istoria convertirii, arătând și că este cetățean roman, calitate de a
cărei privilegii se folosește în problemele întâmpinate aici.

Capitolele 24-26. Sfântul Pavel în Cezareea

Pavel este adus în fața lui Irod Agrippa și a lui Festus. El le vorbește ca mai înainte în templu,
luminat de Duhul Sfânt, iar ei îl găsesc nevinovat. Cu toate acestea și trecând peste faptul că Biserica
se extinsese atât de mult, conducătorii din Țara Sfântă nu se lasă impresionați. Ei sunt mult mai
interesați de păstrarea unei relații bune cu elitele intelectuale iudaice de la Templu, dar și cu
susținătorii din popor ai acestora, astfel încât îl trimit pe Pavel să fie judecat de Cezar.
Cu această relatare se încheie narațiunile Sfântului Luca cu privire la Ierusalim sau Țara
Sfântă.

Concluzii
„Faptele Apostolilor” ne ajută să ne creionăm o imagine asupra începuturilor creștinismului.
Având ca reper și îndreptar învățătura Mântuitorului propovăduită de Sfinții Apostoli, noii adepți
(majoritatea iudei, la început) au format, alături de povățuitorii lor, o comunitate în care se practica
„părtășia”, o legătura frățească stabilindu-se între membrii. Ei mergeau laolaltă atât la Templu (nu se
depărtaseră de vechile lor rânduieli), cât și la „frângerea pâinii” (Euharistia), se rugau stăruitor,
așteptând iminenta revenire a lui Hristos. Din punct de vedere social și economic, manifestau grijă
deosebită pentru cei săraci, bunurile personale erau donate spre folosul comun și centralizate de către
Apostolilor, care le împărțeau „fraților”, astfel încât nimeni să nu ducă lipsă de nimic. De asemenea,
chiar dacă aderarea lor la Biserică era de dată recentă, ceea ce înseamnă că nu erau foarte
experimentați, datorită lucrării nemijlocite a Sfântului Duh, al cărui har se pogorâse peste ei, primii
creștini Îl propovăduiau pe Hristos cu mare putere de convingere, reușind să aducă pe mulți la
adevărata credință.
Deși putem afirma că primii creștini erau foarte atenți la viața lor duhovnicească, nici din
Biserica primară nu lipseau ispitele. Astfel se înregistrează plângeri ale eleniștilor, care susțineau că
văduvele lor sunt trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor. Și păcatul pătrunde printre frați (avem
exemplul întâmplării cu Anania, Safira și banii tăinuiți). Primirea păgânilor în comunitate fără
circumcizie îi smintește pe creștinii proveniți dintre iudei, iar pe lângă toate acestea se adaugă
persecuțiile, care pun la încercare, în cel mai crud mod, statornicia.
La toate aceste probleme, minore sau majore, din sânul Bisericii, Apostolii găsesc, sub
îndrumarea și purtarea de grijă a Sfântului Duh, soluții. În acest context putem spune că Biserica din
Ierusalim este un exemplu: ea identifică problema și o rezolvă. Astfel, ia ființă instituția diaconilor,
care să asigure o mai bună organizare și rânduială, se pune accentul pe disciplină (Anania și Safira
sunt îndemnați la pocăință, fiind însă pedepsiți pentru că nu și-au recunoscut fapta de care se făceau
vinovați), iar prigoanei i se descoperă sensul în cuvintele Mântuitorului (care anunțaseră de dinainte
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Teologie Pastorală, an II, semestrul I

venirea unor vremuri de încercare) și este percepută nu ca o catastrofă, ci ca ceva inevitabil și folositor
pentru sufletele lor, ce se petrece cu știința și din îngăduința lui Dumnezeu.
Sub lucrarea harului Duhului Sfânt ce se manifesta direct în lume, caracterizată de comuniune
euharistică, o înaltă trăire duhovnicească autentică, jertfă deplină, iubire de frați și de vrăjmași,
susținute de prezența fizică și neîncetata lucrare de propovăduire a urmașilor direcți ai Mântuitorului,
Biserica primară din Țara Sfântă rămâne un reper pentru credincioșii din toate timpurile.