Bârcă Dafina

Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Științe Socio-Umane

Secția Studiul Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale
Anul II, Semestrul I

Gheorghe Brancovici
– cronicarul transilvănean –

Viața
Copilăria
Gheorghe Brancovici, considerat de către Damaschin Mioc „cel mai mare cronicar
transilvănean de limba română”. Deși originile lui erau sârbești, activitatea sa culturală și
politică pe scena românească i-ar fi rezervat un loc binemeritat printre cronicarii autohtoni
contemporani lui dacă nu ar fi rămas „izolat” și valorificat insuficient de istoria noastră.
Acesta se naște în anul 1645 (Ineu, județul Arad), din părinții Iovan și Maria,
provenind din rândurile sârbilor colonizați în această regiune în urma desființării statului lor
de către turci. Având contact atât cu românii, cât și cu turcii, Gheorghe învață cele două
limbi, româna și turca. El mai are două surori și trei frați. Încă de mic el are legături cu
mediul bisericesc românesc, unchiul său, Longhin, fiind egumenul Mănăstirii Comana. În
această mănăstire va îmbrăca haina monahală și fratele său mai mare (cu 20 de ani), Simeon,
care primește numele de Sava.

Pregătirea intelectuală
Anul 1656 este unul de cotitură în viața viitorului cronicar. După moartea
Mitropolitului Simeon Ștefan, fratele său Sava este hirotesit în locul acestuia Mitropolit al
Ardealului, motiv pentru care se mută de la Ineu la Alba Iulia, luându-l cu sine și pe
Gheorghe, pentru a se ocupa de educația lui. Fiind înzestrat intelectual, tânărul a început să se
dedice studiului, învătând încă patru limbi străine: maghiara, germana, latina și slava cultică.
Remarcându-i potențialul, mai marele său frate se gândește că o carieră diplomatică i-ar fi
potrivită, motiv pentru care îl pregătește șapte ani în aceste sens.
În anul 1663 Gheorghe Brancovici este chemat la curtea Principelui Transilvaniei,
Mihail Apafi, care avea mare nevoie de un traducător pentru limba turcă.
Activitatea lui Gheorghe Brancovici la Înalta Poartă
În aprilie este trimis să însoțească, împreună cu agentul diplomatic al domnului și cu
mai multe solii, haraciul la Înalta Poartă. Din această delegație făcea parte și prietenul său,
cronicarul de limba maghiară, David Rozsnyai. Aici au loc niște evenimente consemnate atât
de Rozsnyai, cât și de însuși Gheorghe Brancovici în „Cronica sârbească”. Întrucât delegația
nu adusese haraciul complet, au fost la un pas de a fi întemnițați. Intervenția lui Gabriel
Haller, reprezentantul Transilvaniei la curte îi salvează. Ei sunt trimiși la Belgrad, apoi la
Osijek, unde se despart. Brancovici trece prin Belgrad și ajunge la Adrianopol.
În decembrie 1663 „capuchehaia” moare, iar rolul lui este preluat interimar (până în
octombrie 1664) de către Brancovici. Până în anul 1666 acesta rămâne în Adrianopol, de
unde face dese călătorii la Constantinopol, unde se ocupă cu diferite împrumuturi de la
negustori evrei și greci, în vederea plătirii unor plocoane Porții.
Bârcă Dafina
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Științe Socio-Umane
Secția Studiul Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale
Anul II, Semestrul I

În februarie 1666 se întoarce în Transilvania, unde aduce informații importante

principelui despre oamenii acestuia de la curtea otomană. În anul 1667 se întoarce la
Adrianopol, în aceeași calitate de translator pentru Sultanul Mehmed al IV-lea.
Prima parte a carierei diplomatice a tânărului Gheorghe Brancovici se încheie astfel în
anul 1667. Ea a constat în misiunea acestuia pe lângă Înalta Poartă, în slujba lui Mihail Apafi.

Gheorghe Brancovici în Rusia

În această perioadă Biserica Ortodoxă din Transilvania era profund persecutată de
calvini. Din acest motiv, Mitropolitul Sava organizează o călătorie în Rusia pentru a obține
ajutor și susținere financiară. El îl ia cu sine și pe fratele lui, Gheorghe. În aprilie, aceștia sunt
primiți în Varșovia (Polonia) de regele Ioan Cazimir. În mai, același an, ajung la Moscova,
unde au loc convorbiri între aceștia și țarul Alexei Mihailovici. Ei își expun problemele de
ordin bisericesc, aducându-i la cunoștință și planul unei răscoale multietnice în Ardeal,
împotriva turcilor. Țarul prezintă interes, însă nu face nicio promisiune. În schimb, îi propune
lui Gheorghe să rămână la curte, însă acesta refuză. În toamna anului 1668 se întorc la
Alba-Iulia, aducând cu ei daruri din partea țarului pentru ei personal, dar și cărți de cult și
„odăjdii” pentru Biserică.

Din nou în slujba lui Mihail Apafi (1669 – 1677)

Principele Mihail Apafi îl deleagă pentru încă opt ani de zile la Înalta Poartă, unde va
deține funcția de „capuchehaie”. Activitatea acestuia va presupune numeroase călătorii între
scaunele Transilvaniei și cel al Imperiului Otoman, îndeplinind misiuni încredințate când de
una, când de cealaltă (între anii 1670 și 1671 a făcut șase drumuri).
Datorită ajutorului pe care i l-a acordat principelui prin concursul său din tot acești
ani, primește în dar o moșie mică la Vințu de Jos.
Anul 1672 îl găsește pe cronicar în Transilvania, unde încearcă să aplaneze conflictul
dintre calvini și românii ortodocși, cei din urmă (inclusiv mitropolitul, fratele său) erau supuși
unor persecuții îngrozitoare. Împreună cu Sava, Gheorghe Brancovici se implică în învierea
planului de luptă al popoarelor din Balcani împotriva turcilor. Ei renunță la ideea unui ajutor
din partea țarului rus, adresându-se unor demnitari de pe teritoriul românesc, din partea
cărora puteau spera la un ajutor mai prompt în comparație cu cel al rușilor.
În timpul sărbătorilor de iarnă dintre anii 1672 – 1673 Gheorghe poartă mai multe
discuții cu Grigore Ghica, domnul Țării Românești, în încercarea de-al convinge pe acesta să
ia atitudine în sprijinul românilor ortodocși în fața lui Apafi, dar să-și susțină opoziția
secuilor conduși de Paul Beldi.
La 20 aprilie 1673 Gheorghe Brancovici susține că a obținut de la domnitor un act
prin care-i arată cinste și-i promite protecție, angajându-se să apere interesele Bisericii
Ortodoxe ardelene. Acest act nu are dovezi istorice care să-i susțină autenticitatea, însă cert
este că Grigore Ghica s-a aplecat asupra cauzei românilor din Transilvania. Unii spun că
motivul nu ar fi fost diplomația lui Gheorghe, ci prestigiul Mitropolitului Sava. Mazilirea
Bârcă Dafina
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Științe Socio-Umane
Secția Studiul Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale
Anul II, Semestrul I

domnitorului și venirea la putere a lui Gheorghe Duca a dat peste cap planurile celor doi frați,
întrucât noul conducător a venit cu alte viziuni politice.
Brancovici nu-și încetează activitatea cu caracter diplomatic. El îi înmânează
trimisului împăratului Leopold la Poartă, Kindsberg, un înscris prin care spunea că el
împreună cu fratele său mitropolit doresc să treacă de partea imperialilor și să strângă în
Transilvania o oaste generoasă cu ajutorul căreia să apere granițele de turci până la primirea
unui ajutor din partea imperialiștilor. Aceasta se petrece în mai 1673. Căpeteniile
transilvănene li s-au alăturat când au auzit că sunt de partea imperialilor. După alungarea
turcilor, se dorea înființarea unui stat sârbesc pe ambele maluri ale Dunării care să fie condus
de Gheorghe, din funcția de despot, el având și calitatea de a se trage dintr-o veche dinastie
sârbească cu renume – cea a Brancoviceștilor. Acțiunile sale dovedesc un spirit politic destul
de puțin dezvoltat și o mare încredere nejustificată în propria persoană, dat fiind faptul că cei
din Transilvania nu doreau să se apropie de Imperiu, iar sârbii din sudul Dunării nici măcar
nu auziseră de existența lui. Ceea ce este însă de admirat în acțiunile sale, cât și ale fratelui
său Sava, este dorința de eliberare a românilor ortodocși de sub jugul calvin și amenințarea
otomană și refacerea unui stat sârb.
Kindsberg duce, în octombrie același an memoriul lui Brancovici la Viena, însă nu
primește de la împărat niciun răspuns. În 1674 Gheorghe ia o pauză de la călătoriile sale
(întreprinde doar una, în Țara Românească) și rămâne alături de mitropolit, gândindu-se la
alte soluții pentru ducerea la bun sfârșit a cauzei lor.
Între 1675 – 1677, „capuchehaie” fiind, se bucură de totală încredere a lui Apati. El
însă trebuie să fie duplicitar din punct de vedere politic, având în vedere promisiunile pe care
le făcuse lui Kindberg, exponent al Sfântului Imperiu Roman. În 1677 Gheorghe a revenit în
Transilvania, ori la solicitarea lui Apati, ori pentru a-l ajuta pe fratele său, prins în continuare
în lupta cu calvinii. Între anii 1678 – 1680, cronicarul încearcă din răsputeri să-i fie un real
sprijin fratelui său Sava, care era persecutat dimpreună cu turma pe care o păstorea de un
regim opresiv la adresa Bisericii Ortodoxe și a românilor, dar, în același timp, procalvinist.
În iulie 1680, frații Brancovici sunt întemnițați în închisoarea de la Iernut, deși Șerban
Cantacuzino, domnul Țării Românești, face demersuri și intervine pentru ei. Aici,
Mitropolitul Sava Brancovici este supus multor torturi pentru a renunța la credința sa. Fratele
său mai mic însă este eliberat după plata a o mie de taleri. Sfătuit în acest sens de Sava,
Gheorghe părăsește Transilvania și se refugiază în Țara Românească, la cei de la care primise
mereu sprijinul de care avusese nevoie.

Gheorghe Brancovici în Țara Românească și la Viena (1680 – 1689)

Radu Năsturel, banul Craiovei, îl primește în toamna anul 1680 pe Gheorghe și pe
rudele acestuia, Iovan și Sava, fiul lui care se refugiază în Țara Românească. Statutul său de
descendent al unei vechi și prestigioase familii nobiliare, cât mai ales calitatea de frate al
Mitropolitului Ardealului i-au creat aici o poziție privilegiată, domnitorul Șerban
Cantacuzino, fratele acestuia, Constantin Cantacuzino și nepotul, Constantin Brâncoveanu
acordându-i cinste și considerație.
Bârcă Dafina
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Științe Socio-Umane
Secția Studiul Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale
Anul II, Semestrul I

Principala misiune pe care și-a asumat-o a fost obținerea eliberării fratelui său, Sava,
care în acest timp zăcea închis la Iernut. El reușește, cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino să-l
scoată din temniță, însă nu după mult timp Sava Brancovici moare din pricina urmelor
torturii la car fusese supus.
În Țara Românească, Gheorghe urmărește două planuri pe plan politic, atragerea lui
Șerban de partea imperialilor în lupta contra turcilor și recunoașterea personală ca despot al
unui stat sârb pe care dorea să-l înființeze.
În 1681, după discuți cu delegații maghiarilor pro imperiali, Csaky și Paszko, reușește
să semneze cu aceștia un tratat de alianță (la data de 5 septembrie 1681). Groful Csaky ajunge
la Viena în primăvara anului 1683, unde îi prezintă printre altele împăratului Leopold
planurile lui Brancovici (acesta își dorea să ridice popoarele balcanice împotriva otomanilor).
Leopold rămâne impresionat de activitatea și ideile lui Gheorghe Brancovici, motiv pentru
care îi conferă, la data de 7 iunie, un act de înnobilare, recunoscându-i descendența din
prestigioasa familie nobiliară sârbească. În aceeași diplomă se precizează așteptările de slujbă
în interesul Imperiului, pe care împăratul le așteaptă ridicându–l „la rangul de baron al
regatului maghiar”.
O informație nesigură este cea legată de prezența lui Brancovici în tabăra lui Șerban
Cantacuzino în bătălia pentru asediul Vienei – iulie - septembrie 1683.
Pentru a-și putea împlini visul de a deveni despotul sârbilor, Brancovici realizează în
decursul anilor următori, ani de liniște pentru el, ample cercetări cu privire la originea
familiei sale și ale strămoșului său omonim (1427 – 1456). Această răscolire în istoria
Brancoviceștilor din secolele XIV - XV a fost benefică în redactarea cronicilor sale, în care
surprinde elemente din trecutul sârbilor, în mică parte a românilor dar și a altor popoare
vecine. În limba română el redactează, probabil în aceeași perioadă cărțile religioase.
Șerban Cantacuzino aderă la liga antiotomană, iar împăratul Leopold sfătuiește
popoarele din Balcani să-i urmeze exemplul, promițându-le că dacă vor intra sub protecția
Imperiului se vor bucura de liberă exprimare a credinței și alte privilegii. În octombrie același
an trupele imperiale ocupă toate orașele din Transilvania, devenind provincie imperială.
În 1686 sârbii din Banat se răscoală împotriva turcilor, iar Brancovici reușește să ia
legătura cu căpetenia lor, Novac Petrovici, în drumul său ca solie spre Viena din primăvara
anului 1688. Un an mai târziu, conducătorul sârbilor se afla în Țara Românească, în serviciul
lui Brancovici.
În legăturile externe ale lui Șerban Cantacuzino Gheorghe Brancovici joacă un rol
important. El este folosit ca și om de legătură între domnitor și Viena. Încredințându-i-se
aceste misiuni, el profită de ocazii pentru a-și pune în aplicare și planul personal, acționând
pe cont propriu. Astfel, el adresează un memoriu Împăratului prin care solicita anumite
aspecte privitoare la organizarea unui stat sârb, sub patronajului Imperiului, care să aibă însă
drepturi (în special religioase) și să fie condus de către el, ridicat la rang de principe. UNii
specialiști, analizând acest memoriu au ajuns la concluzia că autorul lui „era lipsit de realism
politic”.
Bârcă Dafina
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Științe Socio-Umane
Secția Studiul Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale
Anul II, Semestrul I

Întemnițarea și prizonieratul (1689 – 1711)

În data de 12 iunie 1689, Brancovici intervine în forță pe scena politică sârbească
adresând o proclamație sârbilor prin care a reușit să-și alăture o parte din conducătorii
acestora. Acțiunea lui nu a rămas însă fără concurență, generalul Baden adunând în juru-și
sârbi, pe cont propriu, pentru o luptă antiotomană. Emeric Thokoly, omul turcilor pornește
spre Cladova, iar Brancovici se retrage la Mănăstirea Tismana. Pe drum, unii oameni îl
părăsesc, însă el nu încetează să creadă în cauza sa. În 26 octombrie 1689 este chemat la
Cladova de către Baden. Aici este despărțit de oamenii lui și trimis la Sibiu. Aici este
interogat de diplomatul iezuit Antide Dunot și acuzat de relații cu Brâncoveanu și cu rușii.
În 1690 a fost dus prin Buda la Viena, unde a avut ca domiciliu forțat un loc
insalubru: Hospitalis Domus (spitalul orașului destinat săracilor). După câțiva ani, a fost
mutat la Hanul „Ursul de Aur” și a primit o indemnizație trimestrială de 250 de florini. În
această locație are o serie de neînțelegeri cu proprietarul care se plângea în legătură cu
comportamentul gărzii permanente care îl supraveghea pe Brancovici.
Într-o informare trimisă Consiliului de război, Brancovici era considerat periculos
pentru Imperiu. În 1703 a fost mutat la cetatea Cheb din Boemia, unde i s-a alăturat și nepotul
Iovan Brancovici, care l-a ajutat să țină legătura cu sârbii. Moare la data de 12/19 (?)
decembrie 1711. Așadar, ultimii 22 de ani de ani din viață și-i petrece în exil, hărțuit de
autorități și lipsit până și de mângâierea pe care i-o conferea prezența nepotului, căruia îi
fusese interzis să stea cu el la Cheb în ultima perioadă.
În 1743, rămășițele pământești au fost mutate la Mănăstirea Cruședol.

Opera

Scrierile lui Gheorghe Brancovici se pot împărți în două categorii, după conținutul
lor: cele religioase și cele istorice. Unele dintre acestea au fost redactate în limba română, iar
altele în limba slavo-sârbă din secolele XVII – XVIII.
Cel mai probabil, lucrările religioase (scrise în limba română), trei la număr, au fost
redactate la îndemnul sau cererea fratelui său Sava, spre folosința românilor din Transilvania
și din celelalte țări române. Manuscrisul ce le cuprinde are 392 de pagini. Acesta este format
dintr-o carte de rugăciuni, „Cartea aceasta a sfintelor rugăciuni” (concepută pentru a da
românilor neștiutori de limba greacă sau slavonă „posibilitatea de a se ruga în limba lor”), un
„Catehism” (răspuns ortodox la cel calvin și cel catolic, apărute anterior) și comentarii ale
unor pasaje scripturistice: „Către adevărații călători”. Cercetătorii susțin că aceste lucrări ar fi
fost scrise între anii 1684 și 1688, la curtea voievodului Șerban Cantacuzino sau în casa
stolnicului Constantin Cantacuzino.
Lucrările istorice sunt în număr de două, una redactată în limba română: o cronică de
de cca. 30 file de manuscris (scrisă în Țara Românească între anii 1684 și 1687) și alta în
Bârcă Dafina
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Științe Socio-Umane
Secția Studiul Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale
Anul II, Semestrul I

limba sârbă, prezentând mai mult de 2600 pagini de manuscris (alcătuită la Viena și Cheb,
posibil între 1693 și 1705).
Cronica redactată în limba română a rămas cunoscută sub denumirea de „Cronica
Românească”, deși ea nu prezintă o istorie a românilor, ci a altor popoare, în special a
sârbilor.

– portrete ale lui Gheorghe Brancovici.

(dreapta sus - tablou realizat de Franz Schillhabel, în anul 1849)

– semnătura lui Gheorghe Brancovici

– Sava Brancovici, Mitropolit al Ardealului, frate și mentor al

lui Gheorghe Brancovici, canonizat de către Biserica Ortodoxă