Dafina Bârcă

Facultatea de Științe Socio-Umane

Secția Studiul Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
anul I, semestrul II

Barbarii la Dunăre

Atât în Transilvania, cât și în teritoriile extracarpatice se întâlnește o diversitate a

peisajului arheologic (în ceea ce primește mileniul I), ca un rezultat firesc al succesiunilor
structurilor de putere ce și-au exercitat autoritatea în acest teritoriu. Goții, gepizii, avarii,
slavii, bulgarii și maghiarii și-au lăsat amprenta de-a lungul secolelor în care au dominat, mai
mult sau mai puțin, dar cu o influență indiscutabilă ținuturile despre care vorbim. Această
perioadă este cuprinsă între secolul al IV-lea și al X-lea.

Pe lângă componentul politico-administrativ pe care l-au gestionat, aceste popoare au

avut un impact major asupra economiei, dar și a filierei cultural-spirituale. Posedând și
promovând tradiții unice, au avut o deschidere și o capacitate mare de asimilare și adaptare a
unor obiceiuri externe, care, în anumite cazuri au creat forme distincte, față de cele vechi, de
ritualuri și exprimări simbolice. Arheologia îi poate determina reprezentanții cei mai de
seamă ale structurilor de putere (referindu-ne la popoare migratoare).

Deși limitat la un spațiu relativ restrâns, acest studiu scoate la iveală o imagine extrem
de complexă, atât în arhitectură, cât și la nivelul vaselor ceramice descoperite, în evoluția lor
observându-se elemente ce depășesc aria și timpul la care cercetătorii se raportează. De
exemplu, ceramica de tradiție romană, arsă oxidant, a continuat să fie produsă la N de Dunăre
chiar și după retragerea din Dacia. Ceramica cenușie modelată la roata rapidă a fost folosită
până în prima jumătate a secolului al VII-lea. Răspândirea ceramicii modelate la roata înceată
se suprapune cu dispariția prezenței romano-bizantine la Dunărea de Jos. Acest proces de
transformare a procesului tehnologic a fost însoțit și de modificări demne de luat în seamă în
ceea ce privește ornamentarea ceramicii (forme, culori, motive).

Dacă vorbim de arhitectură, putem observa o dispariție a modelului roman, odată cu

părăsirea Daciei de către aceștia. Secolele IV-VII sunt caracterizate de „colibe cu structuri pe
pari de lemn”. Mai apoi, acestea au fost înlocuite cu construcții săpate, ce nu prezintă stâlpi,
având în componență sisteme de încălzire în piatră, de mari dimensiuni.

În zona Dunării de Jos, în mileniul I, observăm fenomene de „aculturație”, ce reflectă

încercarea populațiilor locale de a se adapta la „cadrele propuse sau impuse de învingători”.
Reprezentând o „graniță” între civilizația mediteraneană antică și lumea barbară, Dunărea
devine martoră a unor uimitoare metamorfoze din perioada romană târzie și epoca migrației.

De o bogăție excepțională, „culturile arheologice identificabile” din bazinul Dunării

de Jos întrunesc elemente întâlnite și în interiorul arcului carpatic, ceea ce denotă o unitate și
continuitate locală, cât și între partea de S, S-E a teritoriului actual al țării noastre și spațiul
transilvănean, aflat la vest. Însă, în bazinul interior și cel mijlociu al Dunării se găsesc în
cazuri foarte izolate asemănări.