Dafina Bârcă

Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu

Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I

Sfântul Apostol Pavel

– viața și opera –
Bibliografie:
1. N. T. Wright - „Pavel, Apostolul lui Iisus Mesia - o biografie”, Deisis, Sibiu - 2020
2. Radu Diac - „Viața Sfântului Apostol Pavel”, Editura Anastasia, București - 2002
3. Sfântul Ioan Gură de Aur - „Comentariu la Faptele Apostolilor. Volumul I”, Editura
Doxologia, Iași - 2016
4. Pr. Dr. Sabin Verzan - „Sfântul Apostol Pavel”, Editura Basilica, București - 2016
5. „Viețile Sfinților Apostoli” - trad. Diana Potlog, Editura Sophia, București - 2002
6. „Biblia sau Sfânta Scriptură”, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, București - 2017

Sfântul Apostol Pavel provenea din așa numita diasporă iudaică, fiind născut în orașul Tars
din provincia romană Cilicia. Nașterea lui este plasată de către cercetători între anii 5 și 15 d. Hr..
După cum aflăm din Filipeni 3, 5 și Romani 11, 1 el făcea parte dintr-o familie de evrei farisei din
seminția lui Beniamin, iar părinții lui se presupune că ar fi locuit o perioadă și la Roma, timp în care
au obținut cetățenie romană. Numele cu care el apare inițial consemnat în lucrarea lucanică Faptele
Apostolilor este Saul.
Pentru studii, dar și pentru o legătură mai profundă cu Legea după care se ghidau părinții săi,
el a fost trimis la școala lui Gamaliel, marele cărturar de la Ierusalim (Fapte 22, 3). Cu siguranță,
înainte de această etapă de formare teologică iudaică, el a intrat în contact cu mediile culturale din
orașul său natal („universitatea, teatrul, stadionul și gimnaziul” Radu Diac, 11 apud Fernand Comte),
acolo unde folosită era limba greacă, pe care și-o însușește, laolaltă cu tot ce ține de cultura și filosofia
grecească. Și în cele ale Legii iudaice, Saul se dovedește a fi unul dintre cei mai buni ucenici ai lui
Gamaliel din generația sa, arătându-se, după apariția creștinismului, un zelos apărător al iudaismului
și prigonitor al noii religii, pe care o considera o gravă abatere de la adevărata credință. Din tradiție
aflăm că Saul ar fi fost înrudit cu Ștefan, întâiul mucenic, la martiriul căruia a asistat, iar coleg l-ar fi
avut pe Barnaba, viitorul lui însoțitor în lucrarea misionară.
Observăm că marea lui împotrivire contra adepților lui Hristos nu avea limite. În anul 36, Saul
s-a aflat printre fruntașii mișcării de prigonire. El și-a asumat rolul de persecutor cu un zel aparte,
motiv pentru care îl găsim dornic de a se plasa în fruntea unei acțiuni de epurare a creștinilor din
Damasc, împuternicit fiind de către arhierei cu această misiune. De asemenea, acceptă acest rol pentru
că persecutarea celor din Ierusalim (inclusiv a lui Ștefan) nu i-a adus tânărului Saul satisfacție. Sfântul
Ioan Gură de Aur este de părere că nemulțumirea și neîmplinirea pe care le resimte Saul după
uciderea lui Ștefan, când îi cere arhiereului să plece în căutarea creștinilor, este o dovadă de mare
râvnă.
Pe drumul Damascului avea să se petreacă, după cum spune Radu Diac, unul dintre cele mai
puternice momente cuprinse în Noul Testament. Este vorba despre minunata convertire a lui Saul,
consemnată atât de Sfântul Evanghelist Luca în „Faptele Apostolilor”, cât și de însuși Sfântul Pavel,
de trei ori, între relatările acestuia și prima observându-se niște diferențe interesante. Din punct de
vedere cronologic, aceasta s-a petrecut între anii 34/35 - 36. În alte surse (Radu Diac, pag. 14) anul
convertirii se presupune a fi 38. Din Faptele Apostolilor aflăm că orbit de o lumină deosebit de
puternică, Saul cade la pământ și aude o voce, cu care urmează să aibe un dialog scurt, dar plin de
semnificații.
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I

După 20 de ani de la momentul convertirii, vorbindu-le evreilor de pe treptele fortăreței din

Ierusalim, Pavel dezvăluie că Hristos s-a prezentat în convorbirea cu el cu numele pe care prigonitorii
lui îl foloseau, acela de „Nazarineanul”. Glasul lui Iisus nu a fost auzit decât de Saul, în vreme ce
lumina ce „a căzut din cer ca un fulger” a fost văzută de toți cei prezenți (fiind plecat către o misiune,
Saul nu era singur, ci însoțit probabil de soldați).
Lipsit de vedere, este dus la Damasc. Cu siguranță, din momentul convorbirii cu Domnul,
începe să-și pună întrebări cu privire la voia Acestuia și la Adevăr. Sfântul Apostol Anania, care era în
Damasc, are parte de prima descoperire consemnată cu privire la viitorul lui Saul ca „Apostol al
neamurilor”, atunci când Dumnezeu îi poruncește să-l găsească pe acesta și să-l vindece de îndoita sa
orbire – trupească și sufletească, întrucât „este vas ales” (F. A. 9, 13). Nu cunoaștem multe despre cum
a decurs întâlnirea dintre cei doi, cert este că după acest eveniment, Saul s-a schimbat radical,
devenind apărătorul celor pe care-i prigonea și un strașnic propovăduitor al lui Hristos prin sinagogile
iudaice. Mirarea oamenilor care îl ascultau era pe deplin justificată. Cu siguranță, harul Duhului Sfânt
lucra din plin peste noul Apostol, acesta având în discursul său o putere de captare a atenției și o forță
incredibilă. Cu toate acestea, modul în care părăsește Damascul pare a fi descurajant. O revoltă a
iudeilor din oraș care îl căutau să-l omoare duce la necesitatea de a fi scos în afara cetății într-un coș,
peste zidurile acesteia.
Alungat de iudei, Saul pleacă în Arabia, înainte de a se îndrepta spre Ierusalim, așa cum
aflăm din Epistola către Galateni, loc din care se întoarce din nou la Damasc. Această călătorie, cât și
șederea sa ulterioară la Damasc s-au desfășurat, după cum însuși Sfântul Pavel spune, în decurs de trei
ani. Doar după scurgerea acestui timp el urcă la Ierusalim pentru a intra în contact cu Apostolii (37/39
d. Hr.). Acolo el este privit cu o oarecare neîncredere de către Cei 12, care îl cunoșteau ca pe un
persecutor al creștinilor. Barnaba este cel care mediază legătura dintre grupul Apostolilor și Saul.
După cincisprezece zile petrecute în Ierusalim, pleacă prin Cezareea către Tars, întrucât nici iudeii
din Ierusalim nu primiseră mărturia lui, iar Domnul l-a anunțat printr-o vedenie că misiunea lui era de
a se duce „către neamuri”. Barnaba este cel care îl ia cu sine la Antiohia Siriei, acolo unde
propovăduiesc vreme de un an și reușesc să închege o comunitate puternică.
În anii 43-44 d. Hr. Iudeea este lovită de o foame mare, motiv pentru care Barnaba pleacă
însoțit de Saul din Ierusalim către comunitățile greu încercate, cu ajutoare. Unele dintre acestea erau
provenite de la Biserica din Antiohia, de unde cei doi tocmai se întorseseră.
Pavel, Barnaba și Ioan Marcu merg de la Ierusalim în Antiohia, acolo unde, în mijlocul
fraților creștini stând, stăruiau împreună cu aceștia în toate cele ale mântuirii. De aici ei au fost
chemați de către Duhul Sfânt spre propovăduirea printre păgâni, prin căpeteniile Bisericii din
Antiohia, fapt relatat în Faptele Apostolilor 13, 2. Pavel, ca unul care nu fusese de față în momentul în
care Mântuitorul Iisus Hristos îi trimite pe Apostoli la vestirea Evangheliei are parte de o chemare
separată la apostolat. Anania din Damasc este intermediarul prin care Domnul îi comunică planul Său,
același mesaj fiindu-i ulterior transmis lui, dar și mai-marilor Bisericii antiohiene.

Prima călătorie misionară se desfășoară, cel mai probabil, între anii 45-49 d. Hr. (sau 44-48
d. Hr. - Sabin Verzan, pag. 74). Durata acesteia ar fi de un an și câteva luni. Împreună cu Barnaba și
Ioan Marcu se oprește în Seleucia, portul Antiohiei, de unde se îmbarcă într-o corabie spre Insula
Cipru, locul de refugiu al multora dintre misionarii fugiți din Ierusalim din pricina prigoanelor. Aici
ei hotărăsc să se oprească în Salamina, cel mai important oraș-port al insulei, în care traficul naval era
puternic dezvoltat. Ca peste tot în locurile în care ajungeau, pentru a le facilita munca, ei își încep
lucrarea din sinagogi, în Salamina fiind o importantă comunitate de iudei. Nu ni se spune cum au fost
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I

primiți aici Apostolii, dar având în vedere că vorbeau în mai multe sinagogi, se presupune că
rezultatele erau favorabile.
Părintele Sabin Verzan este de părere că Sfântul Pavel a manifestat „în permanență un
pronunțat spirit de echipă” (Sabin Verzan, pag. 76), ce se poate observa prin faptul că în jurul său erau
mereu ucenici, fiecare cu rolul și îndatorirea sa (de exemplu: Ioan-Marcu).
Următoarea oprire a fost Pafos, orașul gazdă a administrației romane și loc în care se petrece
convertirea proconsulului Sergius Paulus, un bărbat numit „înțelept” de către Sfântul Luca, dar aflat
sub influența unui vrăjitor iudeu, numit Bariisus sau Elimas Vrăjitorul. Dornic să audă Cuvântul
Evangheliei de la Apostoli, Sergius îi cheamă la sine pe Barnaba și Saul, care întâmpină împotrivirea
lui Elimas. Aici este momentul în care Saul este numit pentru prima dată Pavel („Saul, care se
numește și Pavel” F. A. 13, 9) și iese cumva de sub „tutela” lui Barnaba; se evidențiază prin forța cu
care îl combate pe proorocul mincinos și devine o mărturie vie a puterii lucrării harului Duhului Sfânt
care, prin gura sa, reușește să înmoaie inima demnitarului păgân.
De-aici înainte, în narațiunile scripturistice (cu mici excepții), numele lui Pavel va apărea
înaintea celui al lui Barnaba, arătând că rolul acestuia de inițiator pentru prietenul său se împlinise, iar
Saul se transformase într-un puternic misionar, aflat deplin sub inspirația Duhului Sfânt și posesor al
darurilor acestuia. Cuvântul Apostolului Pavel este într-adevăr transfigurator pentru cei care l-au auzit
și-l vor auzi de aici înainte.
Lăsând în Pafos un conducător creștin, misiunea lor continuă în Perga Pamfiliei, oraș în care
Ioan Marcu se desparte de grupul misionar și se întoarce la Ierusalim, fapt ce-i va fi imputat de către
Pavel, care refuză să-l mai ia cu sine în a doua călătorie (de aici se trage și despărțirea lui Barnaba de
Pavel). Se pare însă că această „dispută” a avut loc tot din rânduială divină, formându-se astfel două
grupuri misionare, ce au putut cuprinde în raza lor de acțiune un teritoriu mai vast decât dacă ar fi
rămas împreună.
Se pare că în Perga Pamfiliei nu au rămas pentru a propovădui, ci au plecat de aici în
Antiohia Pisidiei, o localitate dintr-o zonă muntoasă. După cum aflăm din Faptele Apostolilor,
primul lucru pe care îl fac la ajungerea în acest oraș este intrarea în sinagogă, acest gest fiind unul de
referința din activitatea misionară apostolică, locașul de cult iudaic fiind punctul de plecare al
propovăduirii lor. După regula sinagogilor, străinii care participau la cult aveau dreptul să ia cuvântul,
ceea ce face și Pavel, care ține o predică bazată pe texte vechi testamentare, cunoscute de auditoriu,
prin care demonstrează mesianitatea lui Iisus Hristos și opera Sa mântuitoare. De asemenea, evocă
evenimente din istoria iudeilor pe care le pune în legătură cu Izbăvitorul, predica sa împărțindu-se în
două părți, corespondente Vechiului și Noului Testament. Cel mai delicat punct al predicii sale este
încriminarea iudeilor și a căpeteniilor acestora cu privire la uciderea Mântuitorului. Părintele Sabin
Verzan consideră că aceasta este o predică-model, pe care Sfântul Luca o scrie cu scopul de a ne
rămâne consemnat modul în care se desfășura lucrarea de propovăduire a lui Pavel, celelalte
discursuri ale sale având, probabil, variații nesemnificative față de aceasta. Răspunsul la înflăcărata
mărturisire a lui Pavel a fost favorabil, iar cei doi sunt invitați să vorbească și sâmbăta următoare,
atunci când prezenți sunt și păgâni. Cei din urmă se convertesc, însă iudei încep să cârtească și să
vorbească împotriva lui Pavel, persecutându-l și silindu-l prin dorința lor de-al morî să plece. Scopul
însă fusese atins: se formase o comunitate, o Biserică, care întărită de Duhul Sfânt ce se afla în ea,
creștea în fiecare zi. Această descriere a evenimentelor desfășurate în Antiohia Pisidiei este, am putea
spune, un prototip, o schemă care se aplica aproape tuturor orașelor în care Apostolii ajungeau.
Din Antiohia Pisidiei s-au îndreptat către Iconiu, oraș în care activitatea a fost asemănătoare
celei din localitatea precedentă. Aici, „mulți iudei și elini au crezut”. Cu toate acestea, evreii nu
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I

puteau înțelege cum ceva ce, de drept, ar fi aparținut numai poporului lor putea să devină universal.
Nu pricepeau că Mesia a venit deopotrivă pentru tot omul. Cu toate că cei care nu crezuseră dintre
iudei le creau probleme, decid să rămână în Iconiu mai mult timp. Ei sunt mereu inspirați în legătură
cu ce urmau să vorbească, dau dovadă de mare îndrăzneală, de o „nebunie” pentru Hristos, și, de
asemenea, săvârșesc minuni și semne, care îmbracă cuvintele lor într-o sferă de miracol, de
nepricepută divină lucrare.
Din Iconiu fug în cetățile din Licaonia: Listra și Derbe. Aici Pavel, pe lângă activitatea
obișnuită de propovăduire, vindecă pe un olog din naștere și arată că, credința acestuia este atât de
mare încât se poate mântui prin ea. Reacția păgânilor care au văzut minunea este una la care nimeni
nu s-ar fi așteptat. Uluiți de Pavel, se cutremură de mirare și ajung la credința că Pavel și Barnaba ar fi
Hermes, respectiv Zeus, coborâți pe pământ. Conform religiei lor, pregătesc o mare serbare în cinstea
celor doi și doresc să le aducă multe ovații și închinare, ca unor zei. Putem să ne imaginăm că cei doi
au fost teribil de surprinși de greșitul mod în care au perceput licaonii lucrurile, motiv pentru care s-au
întristat foarte și și-au rupt hainele în semn de protest, explicându-le că sunt oameni ca și ei, iar
puterea lor de a săvârși minuni se datorează Dumnezeului Celui Viu.
Tocmai atunci când apele păreau să se liniștească, un grup de iudei din Antiohia Pisidiei și
Iconiu au ajuns la Listra și, trăgând mulțimile de partea lor, l-au prins pe Pavel, pe care l-au bătut și
l-au scos afară din cetate, convinși că decedase. El este însă îngrijit de noii lui ucenici, și, prin
rânduiala lui Dumnezeu, se vindecă. Printre convertiții din Listra se numără Timotei, care avea să
devină ucenicul cel mai iubit al lui Pavel, mama și bunica sa (2 Timotei 1, 5).
Trecând o zi de la tentativa de lapidare a Apostolului Neamurilor, Pavel și Barnaba pleacă
spre Derbe, ultimul oraș nou vizitat în Prima călătorie misionară, localitate în care nu avem informații
că ar fi existat o sinagogă. Aici ei pun bazele unei Biserici puternice (posibil prima Biserică formată în
exclusivitate din păgâni), probabila convingere a iudeilor din vecinătatea orașului că Pavel a murit
ferindu-i deocamdată de o nouă prigoană. Din acest loc ferit de primejdii, ei îmbărbătează creștinii din
Antiohia Pisidiei, Listre și Iconiu, pe care după un timp îi și vizitează, hirotonind preoți care să
slujească în aceste comunități.
Pe drumul de „întoarcere” au ajuns și au propovăduit în Pisidia, Pamfilia și Perga, Atalia, ca
mai apoi să ajungă în Antiohia Siriei, acolo unde Duhul Sfânt i-a trimis să propovăduiască păgânilor.
Aici ei reușesc să aducă pe mulți la credință.

Sfântul Pavel și Sinodul de la Ierusalim

Fiind o zonă în care mulți dintre cei de alt neam au venit la Hristos, s-a iscat o dispută între
cei care susțineau obligativitatea tăierii împrejur pentru păgânii care voiau să adere la creștinism și cei
care erau de părere că această prescripție mozaică nu mai este necesară. Din acest motiv, Pavel și
Barnaba se hotărăsc să plece la Ierusalim pentru a clarifica situația în sânul Bisericii, laolaltă cu
ceilalți Apostoli.
La Ierusalim, adunați sub oblăduitorul har al Duhului Sfânt, Sfinții Apostoli și părinții au
hotărât de comun acord că circumcizia nu este obligatorie, celor care se încreștinează fiindu-le
recomandat să se ferească de desfrânare și de consumul animalelor sugrumate sau al sângelui. În acest
context, Pavel îl mustră pe Petru pentru atitudinea pe care acesta din urmă o adoptă față de creștinii
proveniți din alte neamuri.
Acest eveniment are loc la aproximativ 14 ani de la convertirea lui Saul, în anul 48 d. Hr..
Pavel nu menționează nicăieri, ne arată N. T. Wright, această adunare a Apostolilor descrisă în
Faptele Apostolilor, 15, așa că nu putem afla de la el însuși cum au decurs evenimentele.
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I

Părintele Sorin Usca consideră că activitatea lui Pavel se poate împărți în două, linia de
demarcație fiind Sinodul de la Ierusalim din anul 48 d. Hr.. Prima parte – de la convertire la Sinod – a
reprezentat o perioadă în care a activat alături de Barnaba, misiunea lor gravitând în jurul sinagogilor
și a iudeilor. După Sinodul Apostolic, Pavel s-a axat, la fel ca și ceilalți ucenici, probabil, pe
câștigarea păgânilor la creștinism. Acum el devine cu adevărat „Apostolul neamurilor”.
După încheierea dezbaterilor și trimiterea scrisorilor ce conțineau concluziile adunării către
Bisericile aflate în nevoie, Apostolii hotărăsc ca de data aceasta, în Antiohia, să meargă, împreună cu
Pavel și Barnaba, și Ioan și Sila.

A doua călătorie misionară (Sfântul Pavel ajunge în Europa) se desfășoară între

primăvara anului 50 d. Hr. și vara anului 52 d. Hr. Supărat încă pe hotărârea anterioară a lui Ioan
Marcu de-a pleca de lângă el, Pavel se desparte de Barnaba, care insista să-l ia cu ei pe Marcu. Astfel
se formează două grupuri misionare. Cel format din Barnaba și Ioan Marcu se îndreaptă către Cipru.
Pavel, de data aceasta însoțit de Sila, merge în Siria și Cilicia și vizitează bisericile înființate în prima
călătorie. La Listra grupului misionar se adaugă și Timotei, care a fost tăiat împrejur pentru a se pune
capăt tulburărilor iscate printre iudeii din Biserică.
Apoi, ei trec prin Galatia, Frigia, Misia și Troa, unde li se alătură doctorul Luca, viitorul
Evanghelist. Pavel are un vis în care un om îmbrăcat în haine de macedonean îi solicită ajutorul.
Socotindu-l un semn divin, se hotărăște să se îndrepte spre Macedonia. În acest scop își continuă
călătoria prin Samotracia, Neapolis, până în Macedonia, la Filipi.
În Filipi, Pavel vindecă o femeie stăpânită de duh pitonicesc, fapt pentru care misionarii sunt
aduși în fața judecătorilor, bătuți și întemnițați. Din această încercare scapă în chip minunat,
convertindu-l pe temnicerul ce-i avea în pază, care le-a și îngrijit rănile. A doua zi, cei care-i
întemnițaseră și-au dat seama că nu erau vinovați de nimic, așa că le-au dat drumul. Trecând prin
Amfipoli, Apolonia și Tesalonic ajunge la Bereea. În Tesalonic întâmpină o ispită: iudeii, geloși pe
succesul lor, doresc să-i prindă, însă negăsindu-i în casa în care stăteau de obicei, îl prind pe Iason,
proprietarul, și îl duc în fața conducătorilor cetății, acuzându-l de uneltire împotriva Cezarului prin
recunoașterea unui alt rege, pe nume Iisus. Iason scapă cu greu. În Bereea se lovește de opoziția
evreilor, care-l căutau pentru a-l omorî. La sfatul și cu ajutorul fraților creștini Pavel pleacă din cetate,
nu înainte însă de a lăsa aici pe Sila și pe Timotei, care să întărească Biserica din Bereea și să
propovăduiască.
Toate fiind aranjate acolo, Pavel se încarcă pe un vapor către Atena. Aici le vorbește
atenienilor, iudeilor - în sinagogă și elinilor, în piețe, despre „dumnezeul cel necunoscut”, pornindu-și
discursul de la o statuie pe care aceștia o venerau. Este dus în Areopag, locul în care erau dezbătute
cele mai mari probleme de interes general, dar unde se făceau și judecățile. Aici discursul lui a pătruns
la inima multor oameni, dintre convertiri amintindu-o pe cea a lui Dionisie Areopagitul și pe a unei
doamne înstărite, numită Damaris.
După Atena, următorul popas va fi Corint, acolo unde Sfântul Pavel va fi găzduit de Achila,
iudeul. Tot aici se realătură grupului Sila și Timotei, veniți din Macedonia. Pavel se va simți în
siguranță în casa soților Acvila și Priscila vreme de un an și jumătate. Activitatea sa de propovăduire
și-o desfășura atât în sinagogă, cât și în casa lui Titus Iustus. De asemenea, împreună cu cei doi soți
muncea, confecționând corturi și susținând astfel, financiar, grupul. Sâmbăta predica în sinagogă, dar
s-a confruntat cu răutatea iudeilor. Cu toate astea, el, la porunca Domnului, nu se oprește din
propovăduit și rămâne în Corint vreme de cca. un an și șase luni. Acest sacrificiu a dat roade,
mai-marele sinagogii, Crispus, devenind creștin.
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I

Dus de către opozanții săi în fața judecătorului Galion, fratele filosofului Seneca, proconsul al
Ahaiei, nu este condamnat, nici măcar judecat. Galion le răspunde simplu că nu vrea să se amestece în
treburile religioase ale iudeilor, iar câtă vreme Pavel nu a încălcat nicio lege, nu putea fi pedepsit în
niciun fel. După acest eveniment, Pavel rămâne în Corint câteva zile, apoi a plecat în Siria, cu Acvila
și Priscila.
Sfântul Pavel redactează cele două Epistole către Tesaloniceni, în timp ce se afla în Siria (51/
50-53 d. Hr.). De asemenea, el aici călătorește însoțit tot de Acvila și Priscila (săvârșește minuni
multe), apoi la Efes (le promite iudeilor de acolo că se va întoarce la ei după ce va trece pe la
Ierusalim), unde se desparte de aceștia, continuând în Ierusalim și Antiohia, singur. În Antiohia,
Sfântul Pavel are o dispută cu Sfântul Petru, pe care o consemnează în Epistola către Galateni.
Neînțelegerea a pornit de la un gest a lui „Chefa” considerat de către Pavel plin de fățărnicie: în fața
creștinilor din Ierusalim, foști iudei, acesta s-ar fi ferit să mănânce împreună cu creștinii proveniți
dintre păgâni. Deși Sfântul Petru era mai vechi în ale apostoliei decât Sfântul Pavel, acesta din urmă
nu stă pe gânduri atunci când observă inconsecvență și abatere de la cuvântul Evangheliei în
comportamentul fratelui său. Motivul pentru care Pavel procedează așa este următorul: prin Sinodul
de la Ierusalim s-a stabilit că între cele două categorii de creștini (după proveniența lor) nu trebuie
făcută nicio diferențiere, Biserica creștină fiind una universală. Acțiunea lui Petru nu se circumscria în
acest caracter. Ea era reminiscența, poate inconștientă, a unor practici iudaice „care nu se puteau
înscrie în profilul vieții creștine autentice” (Sabin Verzan, pag. 226), practici în „fruntea luptei pentru
abolirea” cărora stătea Sfântul Pavel.

A treia călătorie misionară

În primăvara anului 53 (Sabin Verzan, pag. 227), (52/53 după N. T. Wright) începe a treia
călătorie misionară, care durează până în 57/58 d. Hr. Dintru început, Sfântul Petru se îndreaptă către
centrele înființate în celelalte călătorii, pornind din Antiohia.
Astfel, Pavel trece prin localitățile Tars, Derbe, Listra, Iconiu din Antiohia Pisidiei, apoi
prin Galia și Frigia. Scopul acestor vizite era constatarea efectelor misiunii sale în aceste locuri, dar
și întărirea creștinilor din aceste Biserici, pe care vizita celui care le-a propovăduit Evanghelia îi făcea
să înțeleagă că nu sunt uitați și că li se poartă de grijă, înnoindu-li-se „elanul spiritual”.
Principalul punct-țintă a acestei călători a fost Efesul (unde ia la cunoștință înființarea
grupărilor din Corint), cetatea cea mai importantă a Asiei Mici. Dorința lui de a veni în acest ținut era
prezență încă din tipul celei de-a doua călători, atunci când a fost oprit de Duhul Sfânt să meargă
acolo.
În Efes el este vizitat de ucenicii corinteni Ștefanos, Fortunatus și Ahaic, mesageri ai
comunității lor, care aduc o epistolă cu o serie de întrebări adresate Apostolului. Tot în Efes unii
oameni încearcă să scoată duhuri necurate în numele „Dumnezeului lui Pavel”, dar diavolii nu îi
recunosc și se luptă cu ei. Aflând despre aceasta, mulți s-au înspăimântat și au mărit pe Domnul, iar
unii vrăjitori au renunțat la practicile lor, arzându-și scumpele cărți.
În Efes, Pavel găsește „ucenici”, oameni interesați de creștinism, dar nu creștini încă, întrucât
nu primiseră Botezul și nici harul Duhului Sfânt. Ei fuseseră botezați doar cu „botezul pocăinței” lui
Ioan. Explicându-le că trebuie să îmbrățișeze legământul Celui care a venit după Ioan și a fost prorocit
de acesta, Iisus Hristos, ucenicii au făcut întocmai, primind și darurile Sfântului Duh, prin punerea
mâinilor. Acest eveniment este cu totul nou în istoria acțiunii de propovăduire: apare un grup compact
de foști ucenici ai lui Ioan, în mijlocul unei lumi păgâne, având însă conștiința vie a botezului
Înaintemergătorului. Modul în care Sfântul Petru îi abordează pe aceștia și reușește să le prezinte noua
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I

învățătură a Mântuitorului, pornind de la elementele premergătoare creștinismului pe care aceștia le

dețineau, dovedește o temeinică cunoaștere a raportului dintre Legea cea Veche și cea Nouă, și
capacitatea de a stabili o relația de simetrie și completare între Profeții Vechiului Testament și
mentorul celor din respectivul grup, Ioan Botezătorul. Peste toate acestea se adaugă relația dintre
Înaintemergător și Însuși Hristos, punctată probabil de Sfântul Pavel în discursul său.
Predicile misionare vor fi rostite în Efes, vreme de trei luni, din sinagogă. Ca peste tot, și aici
s-au creat tensiuni între Pavel și iudei, motiv pentru care acesta a părăsit sinagoga și s-a mutat în
„școala unuia Tiranus” (F. A. 19,9). Prigoana, batjocora, blasfemia și hula cu care era întâmpinat
Pavel și cei care crezuseră în Hristos de către iudei necredincioși și împietriți la inimă a dus la decizia
Apostolului de a separa ucenicii ce doreau să-l asculte, dar erau păgâni, de cei iudei. Școala lui
Tiranus a devenit așadar un centru în care învățătura creștină era predată păgânilor fără amestecul
iudeilor, acesta putând fi și motivul pentru care, la Efes, încă de timpuriu, Biserica propriu-zisă era
distinctă de iudei și a lor sinagogă. Prin această acțiune, Apostolul Pavel dorea să și arate că, deși
Sinagoga poate fi folosită ca „amvon al propovăduirii creștine” (Sabin Verzan, pag. 233), distanța
dintre ea și Biserică este atât de mare încât acestea nu pot avea niciun fel de legătură, cu excepția
cazului în care „Sinagoga este integrată Bisericii” (Sabin Verzan, pag. 233).
Sfântul Evanghelist Luca ne oferă detalii legate de timpul petrecut de Pavel în Efes, timp în
care, spune el, „toți cei ce locuiau în Asia, și iudeii, și elinii, au auzit cuvântul Domnului” (F. A.
19,10). Activitatea aceasta ar fi durat trei ani (trei luni în sinagogă, doi ani în școala lui Tiranus și
restul de nouă luni în alte locuri din interiorul sau din apropierea Efesului, cum ar fi Smirna, Pergam,
Milet sau Laodiceea). Sfântul Luca precizează că după aceasta, Sfântul Pavel „a rămas o vreme în
Asia” (F. A. 19,22), această remarcă întărindu-ne convingerea că propovăduirea sa nu s-a limitat în
această zonă la Efes.
Dacă ar fi să vorbim despre opera epistolară a Sfântului Pavel, putem stabili câteva repere
temporale și spațiale ale redactării acesteia. În anul 55 d. Hr. scrie Epistola către Galateni, la Efes,
prin care arată că legea iudaică nu este obligatorie pentru creștini. Tot de aici aflăm că Sfântul Pavel
este Apostol, întocmai ca și Petru. În același loc, un an mai târziu, în 56 d. Hr., scrie Epistola I către
Corinteni. Epistola către Filipeni nu se știe cu siguranță unde a fost redactată. Se presupune că a fost
scrisă ori la Efes, în anul 56 d. Hr., ori la Roma, în 63 d. Hr. Aceasta este considerată a fi „cea mai
caldă și mai tandră dintre epistole”. Astfel, Efesul rămâne unul dintre locurile în care Sfântul Pavel a
desfășurat activitate la cel mai înalt nivel: literar, misionar și taumaturgic (ajutorul lui Dumnezeu îl
însoțea în acestea): minunile și vindecările făcute de Pavel erau nemaivăzute, harul pe care acesta îl
purta cu el revărsându-se și prin hainele sale: șorțurile și ștergarele purtate de el erau tămăduitoare.
Important de înțeles este că succesul misiunii Sfântului Pavel, dar și al celorlalți Apostoli nu
este datorat hazardului istoriei sau a unor înlănțuiri favorabile de evenimente. Însuși Dumnezeu, prin
întruparea Fiului Său, iar acum prin harul Duhului Sfânt este Cel care coordonează lucrarea
mântuitoare a neamului omenesc, de la un capăt până la celălalt al Pământului.
După trei ani petrecuți la Efes și depășirea răscoalei argintarilor făcători de zei conduși de
Dimitrie, Pavel își exprimă dorința de a vizita și Roma după întoarcerea sa la Ierusalim. Trece prin
Macedonia, Ahaia și poposește șapte zile în Troa. Știind că urma să plece într-o călătorie cel mai
probabil fără întoarcere, le ține troenilor o lungă cuvântare. De asemenea, îl învie pe tânărul Eutihie,
ce căzuse pe fereastră, adormind de oboseală în timpul discursului său. Din această întâmplare putem
trage niște concluzii cu privire la puterea de captare a atenției pe care o avea Pavel. Oamenii deveneau
atât de dornici să-i asculte Cuvântul, încât nici măcar oboseala nu-i urnea din loc. Acest fapt se
datorează, cu siguranță, conlucrării Duhului Sfânt cu Apostolul.
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I

În Milet îi cheamă la sine pe preoții efeseni, cărora le dă indicații și îi pregătește pentru

ispitele ce urmau să vină după plecarea lui. Îi îndeamnă să păzească și să păstreze neatinsă Biserica lui
Hristos pe care acesta a instituit-o prin jertfa Sa, în ciuda atacurilor care vor veni din jur asupra
acesteia. Îi informează că avea să plece la Ierusalim și că, cel mai probabil, nu se va mai întoarce. Cu
întristare, frații și-au luat rămas bun de la el, cu lacrimi.
Trecând prin mai multe orașe și vizitând comunitățile de acolo, ajunge la Ptolemaida, iar apoi
în Cezareea, la casa lui Filip diaconul, unul dintre Cei Șapte. Aici primește vizita lui Agav, prorocul,
care îi comunică pericolul pe care îl presupunea Ierusalimul, unde urma să fie prins dacă mergea.
Pavel însă nu se tulbură, fiind conștient că Domnul așa a rânduit și pleacă la Ierusalim, însoțit de mai
mulți ucenici, printre care se numără și efeseanul Trofim. În capitala Israelului sunt întâmpinați de
Sfântul Apostol Iacov și membrii Bisericii.
Pavel și conaționalii săi
Iudeii însă nu se bucurau de prezența Sfântului Pavel printre ei. Acuzându-l de abatere de la
legea mozaică (nu le cerea celor convertiți de el să se taie împrejur și îl adusese pe „elenul” Trofim în
Templu), un grup de iudei din Asia l-au scos afară din Casa Domnului în timpul sărbătorii
Cincizecimii, cu gândul de-al omorî. Strigătele revoltei lor au ajuns până la urechile comandantului
soldaților, care, dorind să restabilească ordinea, l-a legat pe Pavel în lanțuri și l-a dus în fortăreață,
întrucât din cauza forfotei și a gălăgiei, nu înțelegea răspunsurile Apostolului la întrebările lui.
Mulțimea cerea moartea lui Pavel, motiv pentru care acesta se vede silit de împrejurări să dea,
atât în fața conaționalilor săi, cât și în fața autorităților, o explicație. Așadar, în acest context, Sfântul
Pavel face o scurtă prezentare a vieții sale ca aprig luptător împotriva creștinilor și apărător al Legii
Vechi, dar și a momentului revelator, în care, văzându-l pe Domnul, a fost chemat la propovăduirea
Cuvântului Evangheliei, iar viața sa a luat o turnură neașteptată. Expunerea sa a fost, însă, întreruptă,
motiv pentru care comandantul a poruncit să fie luat din fața mulțimii și biciuit pentru a afla de la el
care este motivul pentru care masele sunt sculate împotriva sa. Sfântul Pavel nu se lasă bătut de
această dată. Făcând uz de cetățenia romană, pe care o deținea, scapă de flagelare. A doua zi, el este
adus în fața Sinedriului.
Arhiereul Anania este cel care pornește conflictul acum, dând o poruncă controversată și
umilitoare, aceea de-al bate peste gură. În acest moment, Apostolul Neamurilor dă dovadă de mare
agerime, aducând în discuție, ca motiv al denigrării sale, învierea morților. În legătură cu acest
subiect, fariseii (care credeau în ea), și saducheii (care o negau), nu puteau ajunge la un consens.
Astfel că taberele s-au împărțit și în cazul „vinovăției” lui Pavel.
Întrucât conflictul devenise greu de controlat, Sfântul Pavel este încarcerat. În acea noapte,
Dumnezeu îi vestește că martiriul său nu se va petrece la Ierusalim, ci așa cum a mărturisit aici, va
avea de mărturisit și la Roma.
Pavel întemnițat la Cezareea
Din cauza unor iudei care amenințau că intră în greva foamei până când Pavel este ucis,
acesta este trimis la procuratorul Cezareei, Felix (52-60 d. Hr.). Plini de ură, arhiereul Anania și alți
membrii de vază ai sinedriului pleacă la Cezareea spre al bârfi în fața procurorului pe Pavel, în
speranța că-i vor putea găsi o vină care să-l facă vrednic de moarte. Cu toate strădaniile lor, Felix nu
este convins și îl declară pe Pavel nevinovat. Poziția lui politică fiind însă afectată de o posibilă
neînțelegere cu mai-marii iudeilor, procuratorul preferă să-l țină pe Pavel în închisoare. Apostolul
rămâne acolo vreme de doi ani, până în momentul schimbării procuratorului. Pe Felix îl succede
Porcius Festus, care îl scoate din temniță la doleanța iudeilor, care doreau să-l omoare într-o posibilă
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I
călătorie spre Ierusalim. Întrebat fiind dacă dorește să fie judecat de iudei, Pavel precizează că
acestora nu le-a greșit cu nimic, așa că, cetățean roman fiind, cere să fie judecat de Cezarul.
Pavel în fața regelui Agrippa
Fiind în vizită la Porcius Festus, regele Agrippa are privilegiul de a-i fi adus în față Sfântul
Pavel. Unii cercetători speculează că motivul acestei vizite ar fi fost chiar dorința sa de a se întâlni cu
Apostolul. La această întâlnire Agrippa vine însoțit de sora sa Berenice, cu care trăia în desfrânare.
Cu râvna sa caracteristică, Sfântul le vorbește despre Hristos și despre chipul minunat în care
el, un fariseu iudeu, a ajuns să creadă în El. Apostolul Neamurilor nu se sfiește să descrie viața sa de
persecutor, a cărei schimbare este o mărturie a „forței transformatoare a Evangheliei [...] pentru că
numai o învățătură de o valoare excepțională poate transforma pe un persecutor intransigent într-un
apostol entuziast al lui Hristos.” (Sabin Verzan, pag. 335).
Deși Agrippa îi răspunde oarecum ironic, cei doi conducători stabilesc de comun acord că cel
pe care îl aveau înainte nu săvârșise nicio faptă care ar fi trebuit să-l ducă la moarte sau să-l priveze de
libertate. Festus aduce însă ca argument suprem contra eliberării sale dorința lui Pavel de a fi judecat
de Cezar. De fapt, adevăratul motiv pentru care Pavel nu a fost eliberat este frica de nemulțumirile ce
ar fi fost provocate de această decizie în rândurile iudeilor. La fel ca și predecesorul său, Felix,
Porcius Festus se temea de orice neînțelegere care putea apărea între el și evrei.
Călătoria Captivității
Încredințat, alături de alți deținuți, unui sutaș de cohortă imperială pe nume Iuliu, Pavel se
îmbarcă pe corabia (din Portul Sidon) care avea să-l ducă în așa numita Călătorie a Captivității, spre
Roma.
Făcând un popas pe Insula Creta, în Portul Limanuri Bune, Sfântul Pavel îl avertizează pe
cârmaci cu privire la condițiile meteorologice neprielnice cu care aveau să se confrunte dacă plecau în
acel moment pe mare. Sutașul însă nu a putut pune recomandarea acestui deținut mai presus de
încrederea pe care o avea în personalul specializat de la bord, așa că au ridicat ancora. După aceasta,
paisprezece zile au navigat prin necunoscut, în mijlocul vântului și al valurilor ce-i amenințau în
fiecare clipă pe cei două sute șaptezeci și șase de oameni îmbarcați.
Pavel îi mustră pentru neascultarea lor, le arată că Domnul i-a descoperit că nimeni nu va păți
nimic ci doar nava va fi distrusă, iar el va trebui să ajungă spre a fi judecat la Roma. Totodată, Pavel îi
îndeamnă să mănânce și să nu deznădăjduiască.
A doua zi dimineață, lovindu-se de țărm, soldații ar fi vrut să-i omoare pe prizonieri, pentru ca
aceștia să nu fugă. Dorind însă să-l scape pe Pavel, sutașul propune să-i lase să înoate până la mal, iar
cei care vor scăpa să fie lăsați să trăiască. În acest fel, toți au fost cruțați, prin rânduială dumnezeiască.
Insula pe care ajunseseră era Malta.
Aici, naufragiații intră în contact cu băștinașii, care îi primesc cu multă bunăvoință. Un episod
de consemnat este cel în care Sfântul Pavel nu pățește nimic după ce o viperă i se încolăcește în jurul
mâinii. Deși atunci când au văzut șarpele apropiindu-se de Apostol au socotit că trebuie să fie un
ucigaș de vreme ce Dumnezeu îngăduie să moară în acest chip după ce abia scăpase cu viață, cei
prezenți încep să conștientizeze sfințenia lui Pavel în momentul în care acesta rămâne nevătămat.
Tot pe insulă, Pavel vindecă de friguri și de urinare cu sânge pe tatăl căpeteniei Pubie, care îi
găzduiește pe naufragiați trei zile. Aceasta este doar prima tămăduire săvârșită de Apostolul
Neamurilor acolo, pentru că de îndată ce locuitorii insulei au auzit de minune, și-au adus bolnavii
înaintea lui Pavel, care i-a scăpat de neputințele lor în numele lui Iisus Hristos.
Dafina Bârcă
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” - Teologie pastorală
Anul II, semestrul I
Călătoria spre Roma a fost reluată trei luni mai târziu. Pavel trece prin Siracuza, Regium și
Puteoli. La Forul lui Apius și la Trei Taverne Sfântul este întâmpinat de către frații din Biserica
Romei. Prezența și susținerea lor îl întăresc sufletește.
Ultimul eveniment din viața Sfântului Apostol Pavel care este relatat în Cartea Faptele
Apostolilor este stabilirea acestuia la un domiciliu forțat din Roma, acolo unde, deși locuia împreună
cu o santinelă, un ostaș, primea pe creștini și se ocupa îndeaproape de propovăduire și viața Bisericii
din capitala Imperiului. Acest regim a durat vreme de doi ani, timp în care, aflat sub protecția harului
Duhului Sfânt, Pavel a avut neîncetat pe buze Cuvântul Mântuitorului, continuându-și, în forma
posibilă, lucrarea misionară.
Ce s-a întâmplat în continuare cu Pavel mai aflăm doar din epistolele redactate de el.

Ipoteze cu privire la Martiriul Sfântului Pavel

Atât din a doua lucrare a Sfântului Evanghelist Luca, cât și din epistolele scrise însuși de el,
putem trage concluzia că viața Sfântului Apostol Pavel nu a fost una ușoară, astfel încât putem spune
că mucenicia sa a avut loc încă din timpul vieții. Patimirile pe care acesta le-a suferit le enunțează
detaliat în Epistola către Corinteni: a fost bătut cu pietre, biciuit și prigonit, atât de cei de un neam cu
el, cât și de păgâni. A suferit de foame, de frig și în multe momente a fost la un pas de moarte, în
mijlocul mării sau al unor gloate înfuriate.
Eusebiu al Cezareei plasează momentul morții Apostolului la zece ani distanță de la eliberarea
din arestul de doi ani pe care l-a suferit la Roma. În acest răstimp se presupune că Pavel a făcut
cunoscut Cuvântul Domnului celor din capitala Imperiului, cât și în alte localități din Europa
Apuseană (Spania, Galia și Italia).
Nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește modul în care Apostolul neamurilor a trecut la
cele veșnice. Gaius, Zeferinus și Dionisius consideră că Sfinții Petru și Pavel au fost martirizați în
același timp (29 iunie, anul 67 d. Hr.). Nichifor Calist adaugă, pe lângă aceleași date, că martiriul
celor doi a avut loc la scurt timp după înfrângerea și moartea lui Simon Magul. O opinie diferită o
găsim la Sfântul Patriarh Sofronie al Ierusalimului, dar și la cronicarii Iustin și Irineu, care susțin că
Sfântul Pavel a fost ucis cu un an după Sfântul Petru, în aceiași zi de 29 iunie.
Motivul condamnării la moarte a Sfântului Pavel și martiriul
Cronicarii amintiți mai sus cred că unul dintre motivele uciderii lui Pavel a fost influența pe
care acesta o avea asupra femeilor, pe care le convingea să trăiască în castitate. Simeon Metafrastul
adaugă că foarte probabil era vorba și despre cele două concubine favorite ale Împăratului Nero, care,
îmbrățișând creștinismul au început să adopte un stil de viață cast, motiv care l-a înfuriat peste măsură
pe păgânul conducător.
O altă ipoteză ar fi legată de o posibilă activitate comună a celor doi Sfinți Apostoli, Petru și
Pavel, la Roma și propovăduirea unei vieți morale, total opuse celei pe care o ducea Nero. Cuprins de
ură, acesta ar fi poruncit să fie uciși.
Spre deosebire de Sfântul Petru care a fost martirizat prin răstignire pe Colina Ianiculum,
Sfântul Pavel, cetățean roman, a fost scutit de „o moarte rușinoasă” și decapitat pe drumul către Ostia.
Sfânta Tradiție afirmă că în momentul tăierii capului, din acesta a curs sânge și lapte. Trupul său a fost
îngropat de membrii Bisericii din Roma pe locul martiriului.
Pe drumul către locul execuției s-a întâmplat o minune. Unei femei oarbă de ochiul drept,
Sfântul Pavel îi cere basmaua, care, înapoiată fiindu-i – atinsă de sângele Apostolului – o vindecă de
neputința ei. Văzând această minune, soldații prezenți Îl preamăresc pe Hristos și se convertesc.
Aflând aceasta, Nero poruncește să fie uciși atât ei, cât și Perpetua – femeia vindecată, prin diverse
metode pline de cruzime.