Seminarul Teologic

„Sfântul Ioan Gură de Aur”

Târgovişte

LUCRARE DE ATESTAT

Disciplina: Studiul Noului Testament

Personalitatea Sfântului Apostol Pavel

Coordonator:
Pr. Prof. Marian Badea

Absolvent:
Bran Mădălin Ionuț

Târgovişte
 2018
CUPRINSUL

Introducere…………………………………………………....p.3
CAPITOLUL I: Descrierea vieţii şi activităţii Sfântului
Apostol Pavel……………………………………………………..…p.4
1.1 Copilăria lui Saul………………………………………...p.4
1.2. Educaţia primită în casa părintească…………………….p.6
1.3. Pavel, discipol al lui Gamaliel………………...……...…p.9
1.4. Saul ca prigonitor. Minunea de pe drumul
Damascului…………………………………………………p.11
1.5. Activitatea misionară a Sfântului Pavel………………p.14
Capitolul II: Trăsăturile morale ale Sfântului Apostol
Pavel………………………………………………………………..p.20
2.1. Complexitatea personalităţii Apostolului Pavel………p.20
2.2. Amprenta morală a convertirii pe drumul Damascului..p.23
2.3. Originalitatea personalităţii Apostolului Pavel………...p.26
2.4. Trăsăturile de caracter…………………………………p.27
Concluzii……………………………………………………..p.29
Bibliografie…………………………………………………..p.31

2
 INTRODUCERE

“Apostol al lui Iisus Hristos”, după cum se intitulează în unele din

epistolele sale, Sfântul Pavel îşi pune toate forţele sale sufleteşti şi fizice în slujba
vestirii între neamuri a Celui ce 1-a chemat pe el la o viaţă nouă. Comunităţile
creştine, răsărite în urma călătoriilor sale misionare, l-au dovedit a nu fi un simplu
“palavragiu” , aşa cum l-au văzut unii filozofi epicurei şi stoici din Atena (F. Ap.
17, 18).
Grija Sfântului Apostol Pavel pentru aceste comunităţi a fost mare,
Dragostea de părinte pentru copiii săi născuţi “întru Iisus Hristos” (I Corinteni 4,
15) era în stare să meargă până la jertfa de sine. „Noi ne-am purtat cu blândeţe în
mijlocul vostru, scrie el tinerei comunităţi din Tesalonic, ca o îngrijitoare care-şi
încălzeşte pe fiii săi. Astfel noi, din iubire pentru voi, eram bucuroşi a vă da vouă
nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci şi sufletele noastre, atât îmi eraţi de
dragi” (I Tesaloniceni 2, 7-8; cf. II Corinteni 12, 15; II Timotei 2, 10). Apostolul
Pavel dorea să vadă crescând pe Iisus Hristos, pe care-L purta în sine, în viaţa
fiecărui convertit. Şi munca lui nu era uşoară. Mai ales din două motive: pe de o
parte, credinţa în Iisus Hristos pretindea o viaţă nouă, înaltă, cât învăţătura Sa,
viaţă care era esenţial deosebită de cea a lumii păgâne şi a iudeilor chiar. Pe de
altă parte, cei ce acum îşi ziceau “fraţi” şi “sfinţi” proveneau din sânul a o
mulţime de popoare şi clase sociale diferite, aducând cu ei un om, în care, din
moşi-strămoşi, credinţe, practici religioase şi moravuri, adesea destul de josnice,
au săpat urme adânci.
Pentru reglementarea neînţelegerilor care se iveau în viaţa comunităţilor
creştine, atunci când nu putea să ajungă cu vorba, Sfântul Apostol Pavel recurgea
la scris. Din astfel de trebuinţe s-au născut epistolele sale, în care se găsesc de la
cele mai înalte învăţături dogmatice până la cele mai elementare îndrumări de
viaţă practică creştină. Din aceste învăţături şi îndrumări, combateri şi mustrări,
porunci şi îndemnuri, se desprinde imaginea unei vieţi cu totul noi: viaţa morală
creştină. Această viaţă comportă profunde transformări religios-morale în
intimitatea lăuntrică a fiecărei persoane, ceea ce face ca cel convertit să apară ca
un om nou. Aceste transformări impun creştinului o atitudine nouă în viaţă şi noi
raporturi în relaţiile sale sociale: în familie, în relaţiile cu ceilalţi creştini şi

3
necreştini. Întrucât, după epistolele Sfântului Apostol Pavel, viaţa morală creştină
are o mulţime de aspecte, în cele ce urmează vor fi redate cele mai importante.

CAPITOLUL 1
Descrierea vieţii şi activităţii
Sfântului Apostol Pavel

Învăţătura şi faptele Mântuitorului Hristos au fost scrise de evanghelişti,

aşa precum le-au văzut şi auzit (I In. I, 1-3), aşa precum ele s-au desfăşurat, fără a
le expune într-un sistem. În Sfintele Evanghelii avem învăţătura creştină expusă
în liniile sale mari, în punctele generale. Cel care a interpretat, a sistematizat şi
aplicat învăţătura Domnului Hristos la realităţile sociale, răspândind-o în lume, a
fost Sfântul Apostol Pavel.
Asupra vieţii şi personalităţii Sfântului Apostol Pavel s-a scris mult. Totuşi
nu poate fi socotit a fi pe deplin cunoscut, căci datele sale biografice sunt relativ
puţine, iar personalitatea sa este complexă. El este socotit, după Mântuitorul
Hristos, cel mai mare geniu al creştinismului, aşa încât adâncurile fiinţei sale sunt
insondabile. Este doctrinarul creştinismului şi răspânditorul îndrăzneţ al credinţei
creştine la neamuri. Este numit Apostolul Neamurilor.1
1.1. Copilăria lui Saul
S-a născut în Tarsul Ciliciei ( Fapte IX, II; XXI, 39; XXII, 3). Era evreu de
neam, din seminţia lui Veniamin (Romani XI I; II Corinteni XI, 22), după lege
fariseu, din părinţi farisei (Fapte XXIII, 6; Filip. III, 5). Părinţii săi erau originari
din orăşelul Giscala, astăzi El-Djiş, din Galileea de Nord. Nu ştim cu certitudine
în ce împrejurări s-au strămutat de aici.2
În timpul războiului iudaic, din anii 66-70 d.Hr., cetatea Giscala s-a opus cu
îndârjire romanilor şi a fost cucerită abia în toamna anului 67, după celelalte oraşe
întărite din Galileea. Dar nu de această cucerire poate fi vorba când Apostolul
deja primise moarte martirică, la Roma. Trebuie să ne gândim la războiul cu
Varus din anul 4 î.d.Hr., care le-a rămas iudeilor lung timp în tristă amintire şi
când nordul Galileei, parte în care se afla şi Giscala, a avut de suferit din partea
trupelor auxiliare arabice, puse în serviciul romanilor. Despre cetatea cea mai
puternică a Galileei, Sephoris, Iosif Flaviu aminteşte cu cuvinte exprese că a fost
distrusă de romani prin foc şi că locuitorii oraşului au devenit cu toţii captivi.
Aceeaşi soartă va fi avut şi oraşul Giscala. Atunci vor fi devenit, conform tradiţiei
1
Prof. Teodor M. Popescu, Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, III (1951), p. 611;
2
Pr. Prof. Dr. Ion Constantinescu, Studiul Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 204;
4
păstrate de Ieronim şi mai apoi de Fotie, şi părinţii Sfântului Pavel captivi romani
şi poate că, vânduţi pe piaţă ca sclavi, au ajuns la Tarsul Ciliciei.3
Această soartă tristă a lor trebuie să se fi întors curând în bine. Ei au
devenit, în împrejurări necunoscute nouă, nu peste mult timp nu numai liberi, dar
şi cetăţeni romani şi cetăţeni bine văzuţi ai oraşului Tars. Faptul că evreii deveniţi
captivi şi vânduţi în sclavie dobândeau, în timp relativ scurt, atât libertatea cât şi
dreptul cetăţeniei romane, este îndeajuns atestat prin istoria contemporană a
iudeilor. Puteau obţine acest titlu fie cu bani, fie prin servicii de război sau de altă
natură aduse autorităţii de stat romane. Aşa se explică faptul că Pavel a moştenit
prin naştere acest titlu de civis romanus, care îi asigura o poziţie socială
privilegiată în Imperiul roman şi la care, în câteva rânduri, a făcut apel (Fapte
XVI, 37-38; XXII 25-28; XV, 10-II). Când Claudius Lisias, comandantul
garnizoanei romane din Ierusalim, afirma că el a dobândit această cetăţenie cu
multă cheltuială, Pavel a răspuns: „Eu însă m-am şi născut" (Fapte XXII, 28).
Este de presupus că părinţii săi nu demult părăsiseră Palestina, poate numai
cu câţiva ani înainte de naşterea lui Pavel. Ei au încă foarte viu sentimentul
naţional. în familie vorbesc limba maternă, ararnaica, pe când evreii din diaspora
uitau cu vremea această limbă şi adoptau limba greacă, se elenizau. În Noul
Testament sunt numiţi „elenişti" (Fapte VI, I); termenul de „evrei" desemna pe
cei palestinieni. Sfântul Pavel se numeşte pe sine „evreu din evrei" (Filip. III, 5),
iar conaţionalilor săi în Ierusalim le vorbeşte „în evreieşte" (FapteXXI, 40). Tatăl
său făcea parte din tagma fariseilor, adică cei mai riguroşi păzitori ai Legii lui
Moise. Dar despre farisei se putea vorbi, propriu-zis, numai în Palestina, nu şi în
diaspora. Or, Sfântul Pavel spune despre sine: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei”
(Fapte XXIII, 6).4
Sfântul Pavel este cunoscut mai întâi sub numele de Saul: „Saul din Tars"
(Fapte VII 58; VIII I; IX, l; XIII), adică: „cel cerut” (de la Dumnezeu), „cel
dorit", nume cunoscut a fi fost purtat de primul rege al lui Israel. În Faptele
Apostolilor XIII, 9, numele de „Saul" se schimbă dintr-o dată, neaşteptat, în cel
de „Pavel".
Părerea cea mai probabilă este însă aceea că, născut într-un mediu elenistic,
el a primit încă de la naştere ambele nume. Rânduiala era ca, a opta zi după
naştere, la circumciziune, să primească numele ebraic, în cazul acesta: Saul, iar
ziua următoare, a noua, pe cel grecesc:  corespondentul latinescului
Paulus. Forma greaca se şi preta la un sens mai mult sau mai puţin ridicol: "cel
3
Dr. Vasile Gheorghiu, Sfântul Apostol Pavel, Viaţa şi activitatea sa, în rev. „Candela”, 1908, nr. 2, p. 110;
4
F. V. Farrar, Viaţa şi operele Sfântului Apostol Pavel, trad. Nicodim, Patriarhul României, Mânăstirea Neamţ,
1941, pp. 29-30;
5
care se leagănă mergând". Dimpotrivă, numele latin Paulus convenea de minune
celui care trebuia de atâtea ori să se prevaleze de titlul de cetăţean roman şi care
venea sa inaugureze cariera sa de Apostol al Neamurilor. Câtă vreme, deci, s-a
aflat în mediu iudaic s-a numit Saul; din momentul când a depăşit acest cadru,
grecii l-au numit , romanii Paulus, iudeii singuri continuară a-l numi
Saul (Fapte XXVI, 14).
1.2. Educaţia primită în casa părintească
Nu ştim în ce măsură, dar neîndoielnic, viaţa cetăţii şi frumuseţea locurilor
natale şi-au lăsat amprenta lor asupra sufletului lui Pavel: „Eu sunt iudeu din
Tarsul Ciliciei, cetăţean al unei cetăţi care nu este neînsemnată ", va rosti el cu
oarecare mândrie către comandantul garnizoanei romane din Ierusalim (Fapte
XXI, 39).
Fără a putea stabili cu rigoare absolută anul naşterii Sfântului Pavel,
învăţaţii îndeobşte presupun că el s-a născut în timpul primilor zece ani ai erei
creştine şi după toată probabilitatea în anul 3 al acestei ere5. Dar întrucât era
stabilită de Dionisie Exiguul, după cum se ştie, merge în urmă cu 4-5 ani, atunci
naşterea celui mai mare următor al lui Hristos a avut loc în acelaşi deceniu, ca şi
naşterea lui Hristos, mai mic decât Mântuitorul cu câţiva ani. Singurele două
indicaţii pe care le avem asupra acestui punct sunt destul de vagi pentru a putea
stabili, cu ajutorul lor, o datare cât mai precisă. În momentul lapidării diaconului
Ştefan, fapt petrecut cel mai probabil în anul 36 d.Hr., Sfântul Luca îl califică pe
Saul ca ''tânăr" (Fapte VII, 58). Iar în epistola către Filimon, scrisă pe la anii 62-
63, Pavel îşi dă el însuşi epitetul de "bătrânul". În limbajul vremii "tânăr" era
cineva în jurul vârstei de 30 de ani, iar bătrân în jurul celei de 60 de ani.
Pentru ansamblul vieţii Apostolului noi avem patru puncte de reper, patru
evenimente a căror datare se poate determina (aproximativ) şi anume: convertirea
în anul 36, întâlnirea sa cu proconsulul Galion la Corint în anii 51-52, înlocuirea
lui Felix cu Festus ca procurator al Iudeii în anul 59 sau 60, martiriul la Roma în
anul 67. Datorită acestor date care încadrează şi jalonează cariera apostolică a
Sfântului Pavel, se ajunge să se stabilească o cronologie detaliată în care riscurile
de eroare sunt reduse la minim. Totuşi comparaţia tablourilor cronologice
prezentate de diferiţi istorici ai perioadei apostolice revelează deosebiri sensibile
asupra mai multor puncte.6
Limba maternă a lui Saul a fost aramaica. Bineînţeles, iudeii din Tars, ca şi
cei din Alexandria, vorbeau curent limba greacă. Nu putea fi altfel în aceste
colonii iudaice din "împrăştiere" unde se citea Biblia în traducerea greacă a
5
Ibidem, p. 16;
6
Diac. Nicolae I. Nicolaescu, Cronologia paulină, în „Biserica Ortodoxă Română”, LV, (1942), nr. 5-6, p. 182;
6
Septuagintei, şi cu atât mai mult în cetăţile elenizate în care cele mai mici relaţii
de afaceri impuneau folosirea curentă a limbii greceşti. Dar în multe din familii se
socotea o datorie de onoare ca în căminul familial să nu se uzeze decât de limba
naţională a lor.7
Tânărul Saul s-a aflat, astfel, în condiţia copiilor de emigranţi care învaţă în
acelaşi timp şi vorbesc cu aceeaşi lejeritate limba părintească şi aceea a patriei de
adopţie. Greaca şi aramaica par să fi fost, într-adevăr, în mod natural familiare
Apostolului (Fapte XXI, 37, 40; XXII, 2). Pavel vorbea cu uşurinţă greceşte, scria
în această limbă fără nici un efort, poseda vocabularul şi putea chiar, ocazional,
să-l îmbogăţească cu cuvinte noi. Nu era greaca academică, învăţată în vreo
şcoală publică, unde se preda greaca clasică, ci aceea deprinsă prin conversare
directă, mai întâi jucându-se cu alţi copii pe uliţele Tarsului, apoi în anii
adolescenţei cu cei de vârsta sa. Tatăl său, ca bun fariseu, s-a păzit sigur de a-l da
să frecventeze şcolile greceşti. Acestea fiind şcoli păgâne, în care domnea un
spirit contrar şi străin tradiţiilor iudaice, n-ar fi putut contribui cu nimic la buna
creştere de care se bucura Pavel în casa părintească, ci din contră l-ar fi corupt. 8
De aici caracterul particular al limbii Apostolului Pavel. Fraza sa este, în ceea ce
priveşte sintaxa, încărcată de ebraisme, dificile pentru cel care ignoră geniul
particular al limbilor semitice (II Corinteni XI, 6). Nu poţi înţelege perfect greaca
Epistolelor decât ghicind întorsătura stilistică ebraică pe care Pavel o avea în
minte când le redacta.9
În familia iudaică, autoritatea tatălui era nediscutată şi absolută. Legea îi
impunea datoria de a-şi creşte cu severitate copiii şi de a le inspira, prin
fermitatea sa, deopotrivă teamă şi respect. Putem fi siguri că tânărul Saul a fost
crescut conform acestei reguli şi acestei tradiţii.10
Astfel, din cea mai fragedă copilărie, sufletul lui Saul a fost pus în contact
cu divinul şi cucerit de el. Primele povestiri pe care le-a auzit şi înţeles au fost
cele despre îndurările şi promisiunile lui Dumnezeu în favoarea poporului lui
Israel. Paginile textului sacru, interpretate şi comentate în faţa lui, au prilejuit
primele emoţii şi primele bucurii. Cunoştea în liniile mari istoria naţiunii sale
înainte chiar de a putea pricepe tot sensul lor religios. Imaginaţia şi memoria sa s-
au constituit astfel din viziuni şi amintiri biblice, în vreme ce spiritul şi inima sa
se ataşa de Dumnezeul iudeilor, faţă de care, după convingerea sa, idolii păgâni
nu erau decât gunoi şi neant.
7
Pr. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 114;
8
Dr. Vasile Gheorghiu, op. cit., p. 112;
9
Pr. Prof. Grigorie Marcu, Gamaliel, în „Studii Teologice”, XIII (1962), nr. 1-2, p. 42;
10
Dumitru Abrudan, Corniţescu Emilian, Arheologie biblică pentru facultăţile de teologie, EIBMBOR, Bucureşti,
1994, p. 164;
7
 Pentru învăţământul iudaic, autorii profani erau proscrişi. Nici retorii, nici
grămăticii, nici filozofii din Tars nu au jucat un rol direct în formarea intelectuală
a lui Saul. Şi totuşi, crescând, copilul nu putu să se sustragă complet influenţei
mediului tarsian. Unele contacte erau inevitabile. Marea cetate poseda circuri şi
teatre, temple, pieţe publice, prin faţa cărora trecea şcolarul când circula în afara
cartierului locuit de cei din neamul său.
În stradă, se încrucişa cu cortegii păgâne, vedea spectacole care
impresionau cu atât mai mult tânărul său suflet pe cât învăţase să le ocolească cu
oroare; mai ales auzea vorbindu-se aproape numai greaca. Comparaţiile de care se
va servi în predica şi în corespondenţa sa vor fi împrumutate în bună parte din
amintirile copilăriei, evocând jocurile din stadion, luptele din arenă, scenele din
agora, echipamentul ostaşului roman. Întâlnim chiar unele citate din poeţii greci:
din Aratus (Fapte XVII 28), din Menandru (I Corinteni XV, 33), din Epimenide
(Tit I, 12), chiar dacă devenite proverbe sau ziceri populare. Limba greacă
îmbogăţea spiritul lui Saul cu concepte noi şi idei străine gândirii iudaice
palestiniene. Atmosfera ambiantă pătrundea până în cartierul iudaic, dar de o
manieră prea indirectă şi în proporţie prea slabă pentru a putea marca inteligenţa
şi sufletul lui Saul cu o amprentă profundă. El se născuse iudeu şi va rămâne
iudeu toată viaţa; elenismul său nu va fi decât de suprafaţă.11
Saul a învăţat meşteşugul tatălui său, acela de "făcător de corturi". Sub
acest termen nu avem să înţelegem pe un "ţesător de pânză" sau făcător de stofe
de pâslă folosite pentru acoperirea corturilor, la pânzele corăbiilor etc. Deşi în
Tars înflorea industria fabricării stofelor din părul de capră, cunoscute
pretutindeni în lumea veche sub numele de cilicium, totuşi exercitarea acestei
meserii presupunea anumite instrumente legate de războiul de ţesut, care ar fi fost
cu neputinţă de purtat cu sine de Apostolul Pavel în lungile sale călătorii
misionare, dat fiind că a umblat cel mai mult pe jos. De aceea sub termenul de
trebuie să înţelegem - ceea ce ne spune şi cuvântul însuşi - pe unul
care fabrica scheletele corturilor atât de mult întrebuinţate în vechime de militari,
dar şi în călătorii în genere şi le îmbrăca cu pânze, cu stofe de pâslă şi cu piei.
Sfântul Ioan Hrisostom îl numeşte pe Pavel de-a dreptul "croitor de corturi" în
cuvântarea a patra ţinută spre lauda apostolului explică termenul 
cu cuvintele: "Pavel era un om, care se aşeza în piaţă şi lucra la piei”.12

11
Prof. Dr. L.G. Munteanu, Viaţa Sfântului Apostol Pavel, Editura Renaşterea, Alba-Iulia, 2004, p. 16;
12
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la epistola către Timotei, epistola către Tit, epistola către Filimon, ale
Sfântului Apostol Pavel, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 24;
8
 1.3. Pavel, discipol al lui Gamaliel
Potrivit programului de întocmire a vieţii omeneşti după rânduielile
fariseice, păstrat în Pirke Abbot (Sentinţele Părinţilor) din Mişna, primii
cincisprezece ani ai lui Saul trebuie să se fi scurs între casa părintească şi şcoala
sinagogală. "La cincisprezece ani copilul trebuie să se dedice studiului
Talmudului", putem citi în acest tratat. Probabil aceasta este vârsta la care tatăl
său a decis să-l trimită la Ierusalim, pentru a se instrui aici în ştiinţa Legii. în două
împrejurări Apostolul însuşi face referire la acest moment. La Fapte XXII, 3 el
afirmă: "Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, şi crescut în cetatea aceasta,
învăţând la picioarele lui Gamaliei în chip amănunţit Legea părintească”.
Cuvintele: "crescut în cetatea aceasta" sugerează o vârstă fragedă. Ele sunt însă
puţin contrabalansate de o altă referire a Apostolului, când vorbeşte de "vieţuirea
sa din tinereţe" , aici la Ierusalim (Fapte XXVI, 4). Termenul presupune
întotdeauna vârsta adolescenţei.13
La vremea când tânărul Saul din Tars apare în Ierusalim, renumit învăţător
de lege şi conducător de şcoală era Gamaliel. Este numit "cel bătrân" spre a-l
deosebi de fiul sau nepotul său, care a activat în timpurile de după dărâmarea
Ierusalimului. Era fiul unui anume Simeon şi nepotul renumitului rabbi Hillel.
Ataşamentul său cald şi devotat faţă de tradiţiile şi instituţiile poporului ales era
întregit de o atitudine tolerantă faţă de cei de alt neam, în primul rând faţă de
greco-romani. Dacă este să dăm crezare Talmudului, Gamaliei ar fi avut 1.000 de
discipoli, dintre care 500 studiau Legea şi 500 înţelepciunea greacă, filozofia şi
literatura, sub direcţia sa. Cifra poate fi exagerată. Sau poate vrea doar să
sublinieze ideea că atât de tolerant era Gamaliei, încât dacă unii dintre ucenicii săi
şi-ar fi putut exprima dorinţa de a studia şi filozofia greacă, ar fi fost în stare să nu
se opună.14 Fireşte, nu el le-ar fi fost dascăl de filozofie elină. Această poziţie de
largă toleranţă pe care se situa luminatul dascăl ierusalimitean se poate vedea
îndeajuns şi din atitudinea sa faţă de Apostolii Domnului, apărându-i în faţa
sinedriului (Fapte V, 34-40).
Ne-am aştepta ca sentimentele filoeline ale lui Gamaliel şi atitudinea lui
favorabilă Apostolilor lui Iisus Nazarineanul să-i împuţineze sau chiar să-i
îndepărteze simpatia straşnicului "eres" fariseic, al cărui membru era. Dar
n-a fost aşa. Dimpotrivă. Contemporanii lui l-au copleşit cu onoruri, iar
posteritatea avea să-i cânte virtutea. Într-adevăr, de unde până la el învăţătorii de
Lege erau distinşi cu titlul de "rab" (maestru, dascăl) sau "rabbi" (învăţătorul
13
Pr. Costachi Grigoras, Kerygma Apostolică în predica Sfântului Apostol Pavel, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iasi, 2001, pp. 83-84 ;
14
Pr. Prof. Grigorie Marcu, op. cit., p. 45;
9
meu), elita ierusalimiteană simte nevoia să creeze pentru idolul ei un apelativ
superior acestora, care sa tălmăcească limpede şi cât mai fidel admiraţia şi
preţuirea ei: Gamaliei devine astfel primul "rabban" (învăţătorul nostru) al
iudaismului. După el, numai şase nornodidascali vor mai purta acest titlu atât de
râvnit. Nici unul din ei nu i-a egalat înţelepciunea, nici unul nu i-a eclipsat gloria,
nici unul nu s-a apropiat măcar de neîntrecuta-i faimă. Siluitul Luca, amintindu-l
în Faptele Apostolilor, îl caracterizează pe scurt prin cuvintele: "Şi ridicându-se
în sinedriu un fariseu, anume Gamaliei, învăţător de Lege, cinstit de tot
poporul..." (Fapte V, 34). Talmudul l-a numit "strălucirea Legii" şi notează: "De
când Gamaliei a murit, respectul pentru Lege a pierit; cu el au pierit
neprihănirea şi evlavia". S-a stins din viaţă înainte de asfinţitul splendoarei
templului, în flăcările prăpădului de la anul 70 d.Hr.15
Acesta este Gamaliei, cel despre care Apostolul Neamurilor zice că "a
învăţat la picioarele lui, în chip amănunţit Legea părintească" (Fapte XXII, 3).
Formarea unui viitor rabin nu se putea considera încheiată dacă acesta nu ar fi
demonstrat că a deprins, în mod temeinic, o meserie. Iudeii considerau că orice
părinte trebuie să înveţe pe fiii săi o meserie dacă doresc ca aceştia să nu devină
hoţi.16
Sfântul Apostol Pavel era foarte mândru pentru faptul de a fi fost ucenicul
lui Gamaliel şi de a fi deprins de la el Legea părinţilor săi. El va declara, în anul
58, înaintea unei mari mulţimi de iudei la Ierusalim, vorbind în ebraică : “Eu sunt
bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei şi crescut în cetatea aceasta,
învăţând la picioarele lui Gamaliel în chip amănunţit Legea părinţilor, fiind plin
de râvnă pentru Dumnezeu precum şi voi sunteţi astăzi”(Fapte XXII, 3).
Textul de mai sus grăieşte de la sine despre marea faimă a lui Gamaliel ca
învăţător de Lege şi despre formarea tânărului Saul ca vajnic apărător şi
practicant al prescripţiilor Legii mozaice. Tot în acest text, se descoperă
că ataşamentul nelimitat faţă de aceste prescripţii ca şi înţelegerea
acestora într-un sens pur formal, fără să fie plasate într-o perspectivă
mesianică şi universalistă, ca unele ce sunt, în ultima lor esenţă, un pedagog
către Hristos (cf. Galateni III, 24), devin cauze ale intoleranţei, determinând
persecuţii împotriva celor ce împărtăşesc alte convingeri şi idei, un fundament
al crimei motivate ideologic.17

15
Ibidem, p. 46;
16
Idem, Un muncitor manual: Sfântul Apostol Pavel, în vol. „Biserica şi problemele vremii”, Editura Mitropoliei
Ardealului, Sibiu, 1947, p. 52;
17
Prof. Ioan Cornoiu, Schiţe din viaţa Sfântului Apostol Pavel, în „Biserica Ortodoxă Română”, XVIII, (1894), nr.
2, p. 138;
10
 Nu se cunoaşte durata şederii sale la Ierusalim. Se presupune că la
împlinirea vârstei de 18 ani şi-a încheiat educaţia rabinică şi s-a reîntors la Tars,
în căminul familial. Cu certitudine el părăsise Cetatea sfântă în vremea când
Mântuitorul şi Sfântul Ioan Botezătorul şi-au început activitatea publică. Nimic în
scrierile Apostolului nu permite să presupunem prezenţa sa la Ierusalim în acelaşi
timp cu Iisus. Nu sesizăm nici cea mai vagă aluzie la vreo întâlnire cu Domnul
Hristos pe drumurile Palestinei.18
1.4. Saul ca prigonitor. Minunea de pe drumul Damascului
Reîntors în oraşul natal, Saul şi-a reluat probabil lucrul în atelierul tatălui
său, unde confecţiona mantale şi corturi din asprele stofe ţesute la Tars.
Nu ştim în ce împrejurări a revenit la Ierusalim. Îl regăsim în momentul
uciderii arhidiaconului Ştefan, păzind hainele ucigaşilor sau poate supraveghind
executarea în calitate de procuror al sinedriului (Fapte VII, 58; comp. VIII, 1;
XXII, 20). Informat în mod inexact şi tendenţios despre cele ce se petrecuseră în
Ierusalim şi în Ţara Sfântă, privitor la activitatea Mântuitorului Hristos şi
începuturile Bisericii creştine, el nu putea adopta o altă poziţie decât aceea luată
oficial de masa mare a fariseilor şi de cercurile conducătoare ale iudeilor. Era
doar şi el un copil al timpului său, crescut la vatra aceluiaşi focar al iudaismului şi
preocupat de aceleaşi idealuri religioase, politice şi naţionale, pe care le nutreau
mai toţi iudeii timpului aceluia. Deşi învăţăcel al blândului şi tolerantului
Gamaliei, Saul nu putea admite că un "om" precum Iisus Nazarineanul, care s-a
pus în contrast direct cu cele ce prescria Legea mozaică şi cu tradiţia moştenită
din Părinţi şi care în urmă a murit condamnat la moartea ruşinoasă pe cruce, un
astfel de "om", deci, să fie cumva Mesia cel aşteptat de iudei. A crede într-un
Mesia care, în loc să fi condus poporul său la glorie, eliberându-l de sub jugul
romanilor, a murit de o moarte atât de ruşinoasă, o asemenea insinuare era un atac
grav la cele mai înalte idealuri ale poporului iudeu, o abandonare a acestora,
insinuare pe care tânărul fariseu nu putea să nu o respingă. Cei care credeau că
Domnul Hristos este Mesia se făceau vinovaţi, după aceeaşi logică, de trădare a
idealurilor mesianice ale iudeilor şi cu aceasta şi-au pierdut dreptul de a mai trăi
în sânul comunităţii iudaice.
În conflict cu Biserica creştină, Saul a venit la uciderea diaconului Ştefan.
Acuzat în mod mincinos că ar fi vorbit împotriva Legii lui Moise şi împotriva
templului, Ştefan, adus înaintea sinedriului să se justifice, s-a apărat magistral
respingând acuzele una după alta. Este însă omorât cu pietre. Pentru iudeii
fanatizaţi de sinedrişti, uciderea Sfântului Ştefan a constituit semnalul începerii,
18
Diac. Nicolae Nicolaescu, op. cit., p. 189;
11
chiar în aceeaşi zi, unei persecuţii generale contra tuturor celor ce credeau în Iisus
Hristos. În fruntea Prigoanei s-a aşezat Saul, despre care Sfântul Luca spune că:
„pustia Biserica" (Fapte VIII, 3). El căuta să prindă pe toţi creştinii, bărbaţi şi
femei, silindu-i să abjure, să se lepede de credinţa lor, iar pe cei mai mulţi îi
aducea în faţa sinedriului şi-i acuza de crime împotriva Legii mozaice.19
În acele grele momente, cei mai mulţi creştini părăsesc Ierusalimul şi chiar
Palestina. Dar zelul şi fanatismul lui Saul îi urmăreşte şi aici (Fapte XXVI, 11). El
cere împuterniciri din partea sinedriului să aducă legaţi pe creştinii din alte cetăţi.
întărit cu o astfel de delegaţie (Fapte IX, 2), el pleacă împreună cu o gardă
puternică în oraşul Damasc, spre a prinde şi aduce la Ierusalim, în convoi, pe toţi
creştinii de acolo. Dar pe când călătoreau spre îndeplinirea acestei misiuni, în
apropiere de zidurile Damascului şi pe când, probabil, Saul cugeta la tăria în
suferinţe a celor pe care-i urmărea, o lumină mai puternică decât strălucirea
soarelui se coboară de sus, din cer şi-i cuprinde pe toţi. Odată cu aceasta, un glas
puternic, ca tunetul rosteşte: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? (Fapte IX, 4).
Izbit la pământ, şi totuşi conştient, dar orbit, Pavel întreabă: „Cine eşti,
Doamne?". Necunoscutul îşi spune numele în limba aramaică: „Eu sunt Iisus pe
care tu îl prigoneşti. ". Şi fără a-i sancţiona greşeala lui Saul din trecut, îl vesteşte
printr-un proverb popular, cunoscut lui Saul: „Greu îţi este să izbeşti cu piciorul
în ţepuşă.” (Fapte IX, 5). Prigonindu-i pe creştini, Saul îl prigonea pe Iisus însuşi,
care se identifică cu cei ce cred într-însul şi îi urmează (Matei XXV, 40, 45).
Proverbul are, deci, sensul: „Nu poţi lupta împotriva Mea fără să te răneşti. ".
Sau, nu vei putea lupta împotriva adevărului evident.20
Surprins şi înspăimântat, Saul înţelege că cel care îi grăieşte acum, în atâta
strălucire dumnezeiască, nu este altul decât acel Iisus, pe care el îl prigonise cu
atâta înverşunare, ca pe un amăgitor şi hulitor de lege şi care, după socotinţa lui,
îşi sfârşise viaţa printr-o moarte binemeritată, dar care de fapt este Mesia şi Fiul
lui Dumnezeu, şi cu adevărat a înviat din morţi, cum afirmau cu tărie apostolii şi
cei credincioşi Lui. Mai înţelege, totodată, pe ce căi rătăcite a umblat el până
acum şi cât de mult a păcătuit, drept că din neştiinţă (I Timotei I, 13), împotriva
acestei Persoane Dumnezeeşti. Este gata, de acum, să ia altă cale, aceea pe care i-
ar arăta-o lui Domnul. De aceea îl întreabă din nou: „Doamne, ce voieşti să
fac?". Iar Domnul i-a zis: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să
faci" (Fapte IX, 6).
Bărbaţii care-l însoţeau au rămas încremeniţi de această viziune, au auzit
vocea, dar n-au văzut pe nimeni. Saul rămânând orb, a fost condus în Damasc şi
19
Pr. Prof. Univ. Dr. Leon Arion, Compendiu neo-testamentar de introducere şi exegeza, Ploieşti, 2003, p. 138;
20
Prof. Dr. L.G. Munteanu, Viaţa Sfântului Apostol Pavel, Editura Renaşterea, Alba-Iulia, 2004, p. 23;
12
timp de trei zile, a petrecut în rugăciune şi meditaţie, nemâncând şi nebând nimic.
Şi-a făcut bilanţul activităţii sale, al planurilor sale, s-a convins că a greşit adânc
şi că Mântuitorul Hristos s-a îndurat de el şi i-a trimis harul, spre al salva.
Între timp, un ucenic al Mântuitorului, Anania, căpetenia Bisericii din
Damasc, în urma unei vedenii, a fost trimis la Saul şi i-a spus: „Frate Saul,
Domnul Iisus, Cel ce ţi s-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să
vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt" (Fapte IX, 17). După acestea, imediat i-au
căzut de pe ochii lui Saul ca nişte solzi şi a început să vadă. El a primit apoi
botezul de la Anania (Fapte IX, 18).
Aceste zile de frământare şi de rugăciune, după viziunea de pe drumul
Damascului şi după botezul primit, l-au transformat complet pe Saul, l-au
renăscut şi l-au schimbat din duşmanul creştinismului, în cel mai vajnic apărător
al Mântuitorului şi învăţăturii creştine. Fariseul Saul devine creştinul cu numele
de Pavel, care a fost ales de Mântuitorul ca instrument, spre a deveni Apostolul
Neamurilor. De aici înainte, pentru mila şi îndurarea lui Dumnezeu de a-l fi scos
din întuneric la lumină, Pavel rămâne toată viaţa dator - considerându-se „robul
lui Hristos” care 1-a miluit şi salvat, şi luptă pentru răspândirea creştinismului în
lume.
Convertirea lui Saul rămâne o minune dumnezeiască, un miracol, un
fenomen al harului Duhului Sfânt. În Faptele Apostolilor ea este relatată în trei
împrejurări: în cap. IX, 1-22 în prezentarea autorului cărţii, cu detalii pe care
Sfântul a putut să le procure din gura Apostolului şi de la însoţitorii săi de drum;
apoi în cap. XXI şi XXVI, 9-20, unde Pavel însuşi povesteşte geneza chemării sale
la apostolat. Între cele trei relatări sunt mici diferenţe de amănunte, fireşti în
reproducerea repetată a aceluiaşi fapt, însă fondul este acelaşi.
Atât martiriul Sfântului Ştefan, cât şi convertirea lui Saul, trebuie plasate în
intervalul de timp de după plecarea lui Pilat şi sosirea noului procurator al Iudeii,
adică în primăvara sau vara anului 36, când interimatul a fost asigurat, pentru
scurtă vreme, de Marcellus, trimis de Vitellius, proconsulul Siriei.21

1.5. Activitatea misionară a Sfântului Pavel

Activitatea ulterioară a Apostolului, din ziua convertirii până în aceea a
morţii sale, se poate diviza în patru etape principale: începuturile; călătoriile
misionare; captivitatea; ultimii ani de activitate apostolică.
21
Pr. Prof. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Editura “Tipografia Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti, 1939, p. 86;
13
 Perioada de început. Cei şapte-opt ani care au urmat convertirii lui Pavel
pot fi consideraţi ca un timp de ucenicie şi de probă. Cei doisprezece apostoli
avuseseră o perioadă de formare. Apostolul Neamurilor trebuia să o aibă pe a sa.
Nici circumstanţele de moment nu se pretau la marea operă de evanghelizare a
neamurilor. Biserica trebuia, mai întâi, să-şi consolideze primele sale cuceriri în
Palestina. Nu venise încă vremea pentru răspândirea Evangheliei în lumea
păgână.
Această perioadă destul de obscură din viaţa lui Pavel o putem reconstitui,
sumar, pe baza datelor din Faptele Apostolilor (IX, 19-30; XXVI, 20) şi din unele
epistole pauline (Galateni 1, 17-19; II, 1; II Corinteni XI, 32-33). Aflăm de aici
că la Damasc, după primirea botezului, nu a rămas decât puţine zile, după care s-a
retras în Arabia, unde petrecu în singurătate, tăcere şi umilinţă timp de trei ani
(Galateni I, 17-18), învrednicindu-se de multe viziuni cereşti şi aprofundând
învăţătura creştină (Efeseni III, 3). În Scriptură, ca şi în lucrările celor vechi,
Arabia desemnează vastul teritoriu situat la răsărit şi la sud de Palestina. Este
foarte probabil că noul convertit s-a retras în Arabia de miazănoapte, aflată în
partea de răsărit a Palestinei până spre Eufrat, numită Arabia pietroasă, învecinată
cu Siria, o întindere tară oaze, tară adăpost, iară amintiri, fără viaţă, lăsând
sufletului impresia abandonării complete, pentru a se deschide mai bine influenţei
harului.
Revenit la Damasc, Apostolul şi-a început propovăduirea, dovedind cu
putere iudeilor că Iisus era Mesia. Exasperaţi de succesul lui, iudeii voiau să-l
ucidă. Ei s-au înţeles cu dregătorul care guverna oraşul în numele lui Aretas,
regele Arabici, să-l prindă, păzind porţile ziua şi noaptea. Dar fraţii l-au scăpat,
lăsându-l peste zidul cetăţii într-un coş (Fapte IX, 24-25; II Corinteni XI, 32-33).
El a plecat la Ierusalim, unde Barnaba, colegul său de şcoală, 1-a introdus în
cercul Apostolilor. Aici a întâlnit pe Petru şi pe Iacov, ruda Domnului (Galateni I,
18-19), iar după cincisprezece zile, tot de frica iudeilor, a plecat în Tarsul Ciliciei,
locul naşterii sale.
La Tars a rămas un timp mai îndelungat - poate 5-6 ani, unde îşi
desăvârşeşte formaţia sa teologică şi culturală, îşi însuşeşte cultura elenistică a
vremii sale şi înţelege noua religie creştină ca o religie universalistă, care trebuia
să părăsească ritualismul legii iudaice.22
Între timp, creştinismul se răspândeşte dincolo de graniţele Palestinei, iar
Antiohia Siriei devine un important centru creştin, asemănător Bisericii din

22
Pr. Prof. Grigorie T. Marcu, Saul din Tars, Editura “Tipografia Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti, 1939, p. 92;
14
Ierusalim. Aici activa cu zel un bărbat plin de credinţă, Barnaba, care-l invită şi
pe Pavel acolo, ostenind împreună un an de zile (Fapte XI, 25-26).
Călătoriile misionare. Într-una din zile, comunitatea din Antiohia este
anunţată printr-o viziune a Duhului Sfânt să aleagă pe Pavel şi Barnaba, pentru
marea misiune de răspândire a creştinismului (Fapte XIII, 2). Atunci toţi au
înţeles şi Pavel mai mult decât ceilalţi, că vremea activităţii sale apostolice între
neamuri a sosit.
Prima călătorie misionară (Fapte XIII-XIV) o efectuează între anii 45-48,
plecând din Antiohia Siriei, însoţit de Barnaba şi Ioan-Marcu. Ei trec peste Cipru,
predică mai ales la Pafos, reşedinţa proconsulului roman Sergiu-Paul, pe care-l
converteşte la creştinism, trecând apoi în ţinuturile Asiei Mici. La Perga Pamfiliei
Ioan-Marcu se desparte de cei doi şi se întoarce la Ierusalim. Aceştia îşi continuă
călătoria la Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra şi Derbe, cu unele întâmplări
cunoscute din Faptele Apostolilor. Se reîntorc prin aceleaşi cetăţi şi organizează
comunităţile, hirotonindu-le preoţi (Fapte XIV, 23). Revin apoi la Antiohia Siriei,
bucuroşi de minunile săvârşite prin ei şi de faptul că s-a deschis uşa păgânilor la
credinţă.23
Intrarea păgânilor în creştinism ridică problema dacă pentru aceştia era
obligatoriu să primească şi ritualul iudaic (circumciziunea), socotit de Sfântul
Pavel o sarcină prea grea şi inutilă, fapt ce nu era acceptat de o parte dintre iudeo-
creştinii proveniţi mai ales dintre farisei (Fapte XV, 5). Această chestiune se
lămureşte la sinodul din Ierusalim, numit sinodul apostolic (Fapte XV, 1-29), care
s-a ţinut în toamna anului 49 sau începutul anului 50, unde iau parte şi Sfântul
Pavel cu Barnaba, ca reprezentanţi ai Bisericii din Antiohia. Problema se
soluţionează în sensul vederilor lui Pavel.24
A doua călătorie misionară (Fapte XV, 40 - XVIII, 22) a început, probabil,
odată cu sosirea primăverii anului 50. Locul lui Barnaba, pe lângă Sfântul Pavel,
îl ia Sila. Amândoi străbat munţii Amanus, prin porţile siriene, şi ajung la Tars.
Trec munţii Taurus prin porţile ciliciene (Fapte XV, 40-41) şi străbat Licaonia.
Sfântul Pavel revede Derbe şi Listra. Din Listra ia pe Timotei, pe care-l taie
împrejur, în vederea misiunii sale viitoare printre iudei (Fapte XVI, 1-3). Trec
apoi în Iconiu, în Antiohia Pisidiei şi se pregătesc să apuce drumul marilor oraşe
asiatice: Efes, Smirna, Laodiceea, Milet, Colose, Ierapole etc. Sfântul Duh îi
îndreaptă însă spre nord. O boală grea reţine pe Pavel în Galatia; el se foloseşte de
acest prilej şi predică Evanghelia Galatenilor (Fapte XVI, 6; Galateni IV, 13).
23
Prof. Vasile G. Ispir, Sfântul Apostol Pavel ca misionar, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXII, (1944), nr. 1-3,
p. 49;
24
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 43;
15
Traversează apoi Misia şi ajung la Troa. O vedenie cheamă pe Pavel în
Macedonia (Fapte XVI, 9-10). Din Troa ia cu sine pe Luca şi, însoţit de cei trei
colaboratori, străbate cu corabia Marea Egee şi debarcă în Neapolis. Pe via
Egnatia ajunge la Filipi, unde converteşte, între alţii, pe Lidia şi casa temnicerului
(Fapte XVI, 11-34). Lasă în Filipi pe Luca şi pe Timotei. După cinci zile de mers,
Pavel, însoţit de Sila, ajunge la Tesalonic şi aşteaptă sosirea lui Timotei. Aci,
predică în sinagogă şi în casa lui Iason. Iudeii pun însă peste tot piedici misiunii
sale. Pleacă deci la Bereia, iar de aci la Atena (Fapte XVII) şi în cele din urmă la
Corint (Fapte XVIII), unde rămâne peste un an şi jumătate, ocrotit de indiferenţa
lui Gallion, proconsulul Ahaei, faţă de iudei. Din Corint ia cu sine pe Acvila şi
Priscila, veniţi de curând din Italia, şi în Chenhrea se îmbarcă spre a merge la
Ierusalim. Se opreşte puţin la Efes, unde se desparte de Acvila şi Priscila şi
debarcă la Cezareea Palestinei. Apoi, trecând prin Ierusalim, pentru a patra oaia
de la convertire, se înapoiază în Antiohia. Toată călătoria a ţinut prin urmare din
primăvara anului 50 până în vara anului 52 (sau după alţii: 51-53).25
Rezultatele acestei misiuni sunt imense. Apostolul Neamurilor aruncă
sămânţa cuvântului evanghelic în Europa, întemeind la Filipi comunitatea care i-a
fost atât de dragă şi care 1-a sprijinit adesea în repetatele sale lipsuri şi suferinţe
pentru Hristos. El a lăsat o biserică vie în Tesalonic, capabilă să înfrunte
persecuţii, a vorbit înaintea Areopagului în Atena, cetatea artei, a retoricei şi a
filozofiei şi a pus în Corint fermentul moral şi religios, ce avea să schimbe cândva
faţa bătrânului nostru continent. În Corint, a scris cele dintâi cărţi din canonul
Noului Testament: Epistolele I şi II către Tesaloniceni.26
Întâlnirea cu Galion, proconsulul Ahaei (Fapte XVIII, 12-16), prilejuieşte
un punct de reper foarte important pentru stabilirea cronologiei pauline. Galion
era frate cu filozoful Seneca. înainte de a fi fost adoptat de retorul Gallion, se
numise Novatus. Numele său era Lucius Junius Annaeus Gallio. O inscripţie
descoperită pe o piatră în oraşul Delfi şi publicată de francezul Bourguet, în anul
1905, permite fixarea proconsulatului lui Gallion în Corint şi prin aceasta şi a
datei întâlnirii sale cu Sfântul Pavel. Inscripţia are 12 rânduri şi reproduce o
scrisoare a împăratului Claudiu (25 ian. 41-12 oct. 54) către locuitorii oraşului
Delfi.27
A treia călătorie misionară (Fapte XVIII, 23 - XXI, 17) a fost realizată între
anii 53-58. După câtăva vreme petrecută în Antiohia (Fapte XVIII, 23), apostolul

25
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 379;
26
Pr. Dr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 49;
27
Pr. C. Nonea, Cum se poate orândui cronologia vieţii Sfântului Apostol Pavel pe baza inscripţiei de la Delfi?,
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1935, pp. 8-9;
16
porneşte din nou spre Tars, Derbe, Listra, Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Revede
Galatia, străbate Frigia şi se opreşte la Efes (Fapte XVIII, 23 ; XIX, 1), unde era
aşteptat de câteva luni (Fapte XVIII, 19-21). După ce află că Apollo trecuse pe aci
înainte de a merge la Corint şi după ce converteşte un grup de ucenici ai lui Ioan
Botezătorul (Fapte XIX, 2-7), predică trei luni în sinagogă (Fapte XIX, 8). Iudeii
s-au arătat însă nevrednici de iubirea lui Pavel pentru ei. De aceea el a deosebit pe
ucenici şi timp de doi ani a învăţat zilnic în şcoala lui Tiranus (Fapte XIX, 9-10) şi
mai multe luni în regiunile învecinate, timpul petrecut în Efes şi în împrejurimi
trecând de trei ani. Din Efes, scrie Epistola către Galateni, în anul 54 şi Epistola
I-a către Corinteni, în toamna anului 56. Înainte de răscoala provocată de
argintarul Dimitrie, în care na fost ameninţat direct (Fapte XIX, 23-31), Sfântul
Apostol Pavel se pare că a suferit în Efes prima sa captivitate grea, aflându-se la
un moment dat în perspectiva condamnării la thiriomahie (lupta cu animale
sălbatice în arenă; cf. I Corinteni IV, 9; XV, 32; II Corinteni I, 8-10). După
părerea unor exegeţi, din această captivitate efeseană, scurtă dar grea, ar fi scris
Epistola către Filipeni, în primele luni ale anului 55.28
Din această lungă călătorie misionară, începută cel mai târziu în primăvara
anului 53 şi terminată în vara anului 58, ne-au rămas cele patru mari epistole
pauline, care alcătuiesc 3/8 din scrierile Sfântului Apostol Pavel (fără Evrei) şi
1/6 din tot Noul Testament. În cursul ei, Apostolul a îndurat primejdii, bătăi,
temniţe, foame, sete şi golătate, în împrejurări pe care nu le mai cunoaştem (II
Corinteni VI, 4-5; XI, 23-27), iar o boală fizică l-a umilit adesea, spre a nu se trufi
cu mulţimea şi măreţia descoperirilor de care s-a învrednicit (II Corinteni XII, 7-
9). Nici o suferinţă nu i-a micşorat însă râvna neobosită pentru răspândirea
Evangheliei, căci, în anul 58, ochii săi se îndreptau spre capitala Imperiului şi
spre Spania (Romani XV, 24, 28).
Anii de captivitate (Fapte XXI, 26 ; XXVIII) se încep cu prinderea
Apostolului de către iudei în templul din Ierusalim şi cuprind ultimele şapte
capitole din Faptele Apostolilor. Din mijlocul mulţimii, care voia să-l ucidă în
faţa templului, este salvat de comandantul garnizoanei din Ierusalim, Claudius
Lisias (Fapte XXI, 26 ; XXII, 29). Se convoacă sinedriul, dar Pavel dezbină
adunarea, declarând că este judecat pentru nădejdea în învierea morţilor (Fapte
XXII, 30 ; XXIII, 10). Aflând că iudeii au pus la cale uciderea lui Pavel prin
vicleşug, comandantul îl trimite sub pază în Cezareea, iar procuratorul Antoniu
Felix îl închide în pretoriul lui Irod (Fapte XXIII, 12-35). După cinci zile, marele
preot Anania, însoţit de retorul Terţul, vine la Cezareea, în fruntea unei delegaţii
28
Diac. Nicolae I. Nicolaescu, Introducere în epistola către Filipeni. Captivitatea Sfântului Apostol Pavel în Efes,
Editura “Tipografia Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti, 1942, pp. 59-60;
17
de bătrâni, să-i ceară condamnarea (Fapte XXIV, 1-9). Sfântul Pavel ia cuvântul
înaintea procuratorului şi răstoarnă toate calomniile şi acuzele grave ce i se
imputau (Fapte XXIV, 10-22). în speranţa că va fi silit să-şi răscumpere cu bani
libertatea, Felix îl ţine doi ani în captivitate, îngăduindu-i însă primirea fraţilor şi
a ucenicilor, care-i slujeau şi-i ascultau cuvântul (Fapte XXIV, 23-27). Situaţia
aceasta a ţinut până la înlocuirea lui Felix cu Porcius Festus.29
Călătoria la Roma şi sfârşitul vieţii
Porcius Festus soseşte la Cezareea în aprilie - mai 60 şi află pe Sfântul
Pavel captiv de doi ani (Fapte XXIV, 27). Ca să nu fie dat în mâinile iudeilor,
Apostolul apelează la tribunalul imperial (Fapte XXV, 10-12). Odată introdus,
acest apel nu se mai putea retrage. De aceea Agripa II, care-l vizitează şi-i ascultă
apărarea, regretă că nu-l poate elibera (Fapte XXV, 13 - XXVI, 32), după ce se
convinge de nevinovăţia sa. în toamna anului 60, începe călătoria spre capitala
imperiului. Călătoria pe apă întâmpină mari primejdii (Fapte XXVII, 1-44).
Corabia naufragiază lângă insula Malta (Fapte XXVII, 4; XXVIII, 1). Apostolul
petrece aci iarna anului 60/61 şi săvârşeşte mai multe minuni (Fapte XXVIII, 8-
11). Cu venirea primăverii, o corabie alexandrină îl conduce la Roma, trecându-l
prin Siracuza, prin Regium şi prin Puteoli (Fapte XXVIII, 12-14). Raportul de
însoţire, făcut de Festus, fiindu-i favorabil, i s-a dat voie să-şi închirieze o
cameră, unde să fie păzit de un singur ostaş (Fapte XXVIII, 16). Aici avea
libertatea să primească pe oricine, putând predica astfel neîncetat pe Hristos
(Fapte XXVIII, 30-31). Aşa s-au scurs doi ani împliniţi (61-63), din care ne-au
rămas grupul de epistole numite ale captivităţii: Efeseni, Coloseni şi Filimon,
probabil şi Filipeni.
Faptele Apostolilor se opresc aici, fără să aibă un sfârşit logic şi explicabil.
Nu ştim dacă apelul la tribunalul imperial s-a judecat sau nu. E mai bine să
credem că procesul s-a judecat şi că apostolul a fost eliberat, spre folosul
bisericilor, care aveau încă nevoie de ultimele lui sfaturi.
Exegeţii ortodocşi şi romano-catolici nu împărtăşesc părerea că Sfântul
Pavel a primit cununa martiriului la sfârşitul primei captivităţi romane, cu prilejul
persecuţiei izbucnite după incendierea Romei (iulie 64). Ipoteza aceasta, sugerată,
după unii, de sfârşitul Faptelor Apostolilor, a fost popularizată de F. Chr. Baur,
care tăgăduia categoric autenticitatea epistolelor pastorale. Acestea nu sunt pe
placul protestanţilor, pentru că ele arată precis existenţa ierarhiei bisericeşti pe
vremea apostolilor. De aceea ei susţin că cele trei epistole: I, II Timotei şi Tit nu
corespund unei situaţii istorice reale şi nu se pot încadra în cronologia cunoscută
29
Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 379;
18
a vieţii Sfântului Pavel. Pentru noi, problema se pune cu totul invers: Epistolele
pastorale, neputându-se încadra în perioada cuprinsă în Faptele Apostolilor,
dovedesc că Sfântul Pavel a terminat cu bine prima captivitate romană şi a venit
din nou în Macedonia, în Grecia şi în Asia Mică, dând ultimele sfaturi şi
desăvârşind organizarea bisericească a comunităţilor întemeiate înainte de
arestarea sa.30
El şi-a recăpătat libertatea în primăvara anului 63 şi a reînceput ceea ce unii
numesc: a patra călătorie misionară. Itinerarul urmat de el e foarte greu de stabilit.
Probabil că pentru prima dată a vizitat Spania, ţinta gândurilor sale încă din anul
57/58 (Romani XV, 24, 28), ducând astfel cuvântul evangheliei până la capătul de
apus al continentului. Probabil, a pornit pe uscat spre nord, a trecut prin Geneva, a
predicat în Marsilia, în Narbo Martius şi apoi a trecut Pirineii în Spania. în
primăvara anului 64 se înapoiază în răsărit, vizitând regiunile dimprejurul Mării
Egee. în Efes a pus episcop pe Timotei, iar în Creta pe Timotei, ambii discipoli
fideli ai săi. Din Macedonia sau din Epir, prin -inul 65, le scrie câte o epistolă:
Timotei şi Tit, dându-le îndrumări pastorale. în anul 66 este arestat din nou, din
Roma sau din altă parte, şi închis.31
Acum timpurile sunt grele, persecuţia creştinilor este cruntă, iar Apostolul
este părăsit de toţi (II Timotei V, 10-11), exceptând pe Sfântul Luca. El presimte
vremea despărţirii sale de lume, cum mărturiseşte în Epistola a II-a către Timotei
(IV, 7-8) şi care constituie testamentul său duhovnicesc. Convins că va fi
condamnat la moarte de tribunalul imperial, Apostolul aşteaptă cu seninătate şi
încredere sentinţa Judecătorului celui drept, gata să-şi verse sângele ca jertfă (II
Tim, IV, 6-8). Ca cetăţean roman, a fost executat prin decapitare, aproape de Via
Ostia, la trei mile distanţă de zidurile Romei, acolo unde se află astăzi locul numit
Trei Fântâni. Era în ziua de 29 iunie, anul 67. După Fericitul Ieronim şi Eusebiu
al Cezareii, în aceeaşi zi a primit martiriul şi Sfântul Petru, acesta însă fiind
răstignit cu capul în jos - la cererea lui, ca să nu se asemene Domnului Hristos.
Conştiinţa creştină, încremenită de durere, a înăbuşit în tăcere şi în lacrimi
amintirea morţii celor doi mari apostoli ai Mântuitorului.

CAPITOLUL 2
Trăsăturile morale
30
Pr. Dr. Sabin Verzan, Epistola către Tit. Introducere, traducere, comentariu şi teologie, EIBMBOR, Bucureşti,
1994, p. 8;
31
Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Complexitatea unei personalităţi. Sfântul Apostol Pavel, în „Mitropolia
Olteniei”, LIV (2002), nr. 1-4, p. 33;
19
 ale Sfântului Apostol Pavel

2.1. Complexitatea personalităţii Apostolului Pavel

"Pavel, Apostol al lui Iisus Hristos...", aminteam la începutul aceste
lucrări. Sunt cuvintele simple încrustate în cartea veşniciei şi în filele istoriei, care
cuprind toată viaţa, toată truda, toată fapta plăsmuitoare de veac nou a marelui
misionar. Într-adevăr, el a fost apostolul, trimisul lui Dumnezeu în lume ca să
vestească, să împărtăşească tuturor comoara de viaţă şi înţelepciune dăruită
omenirii în Iisus Hristos. Şi viaţa lui a fost o jertfa curată, o jertfa deplină pe
altarul apostolici.32
Pavel trebuie pus în galeria celor mai mari cuceritori ai lumii. S-a şi zis că
"marile călătorii misionare ale Apostolului de la Antiohia până la Roma au fost o
a doua expediţie a lui Alexandru în sens invers",33 au fost răspunsul Orientului la
cucerirea Eladei. Expediţia lui Alexandru a unificat Orientul cu Occidentul, a
cucerit Orientul pentru cultura grecească; Imperiul roman a stabilit pretutindeni
justiţia şi ordinea romană. Dar amândouă aceste cuceriri au fost numai piedestalul
marilor cuceriri pauline cu adevărat făuritoare de istorie.
Cu toate acestea, Pavel a fost un biruitor numai pentru că el însuşi a fost
biruit de Hristos: a fost un cuceritor, pentru că el însuşi a fost cucerit de Hristos şi
ca un bun ostaş al lui Hristos s-a bucurat în lipsuri, în necazuri, în răni şi moarte
pentru ca prin el să se arate puterea lui Hristos. Toată fiinţa lui era o flacără vie,
aprinsă în dragostea lui Hristos şi din flăcările ei a izbucnit marele incendiu care a
cuprins lumea. Comunităţile pauline au fost sâmburele din care a crescut lumea
creştină; epistolele lui Pavel au zămislit şi spiritualitatea creştină. Cu gândurile lui
gândesc, cu vorbele lui vorbesc milioane de oameni.34 El trăieşte, adesea
necunoscut, în cultura şi civilizaţia modernă. Principiile lui au devenit un bun al
societăţii umane; gândurile lui s-au identificat cu viaţa de fiecare zi a omenirii;
cuvintele lui sunt lozinci de viaţă nouă, permanent actuale, permanent ziditoare.
Un munte al istoriei, din care izvorăsc fluvii de viaţă şi înţelepciune ce fructifică
veacurile până la limitele veşniciei. Un imens rezervor de energie spirituală, care
lucrează necontenit în lume şi o transformă. Dar o energie ce-şi are izvorul
primordial în Iisus Hristos, un focar care primeşte lumina şi puterea din Hristos.
în el trăieşte Hristos şi în toţi cei ce urmează pildei şi cuvântului lui. Căci aceasta

32
Grigorie T. Marcu, Antropologia paulină, Sibiu, 1941, p. 9;
33
H. Weinel, Paulus. Der Mensch und sein Werk, Tubingen, 1904, p. 5, apud Mitropolitul Nicolae Mladin, Asceza
şi mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 2;
34
Ibidem;
20
a fost râvna lui cea mai fierbinte: ca Hristos să fie în toţi şi toţi să fie ai lui
Hristos.
Pavel, Apostol al lui Iisus Hristos, care a ostenit mai mult decât toţi ceilalţi
apostoli (I Corinteni XV, 10), este cel mai mare misionar, cel mai mare cuceritor
din istoria creştinismului. Nu un simplu visător sau sentimental, ci un om al
acţiunii neobosite, un om al faptei neprecupeţite. O voinţă perseverentă,
neînduplecată, care nu dă înapoi în faţa nici unor împotriviri. O inteligenţă
ascuţită, o gândire profundă, care scrutează deopotrivă tainele sufletului omenesc
şi tainele vieţii divine. O minte răpită în abisul de lumină al Dumnezeirii spre a
tălmăcii oamenilor "taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută" a mântuirii
noastre în Iisus Hristos. Un temperament aprins, drept, fără întortocheri, şi o
inimă topită de iubire, care învăluie în undele ei pe fiecare credincios în parte şi
pe toţi la un loc. în special această iubire frântă din iubirea divină a lui Iisus a fost
forţa care a subjugat inimile şi le-a cucerit definitiv. El e ca un părinte care-şi
naşte copiii în dureri, îi hrăneşte în furtuna prigoanelor, îi călăuzeşte prin negura
ispitelor şi e în stare să se aducă pe sine însuşi jertfa pentru ei, numai să-i vadă
crescuţi "pană la măsura vârstei lui Hristos". Cele mai impresionante pagini din
epistolele lui - după acelea în care izbucneşte ca un vulcan dragostea lui faţă de
Hristos - sunt acele în care îşi găsesc expresie adâncurile de iubire ce izvorăsc din
inima lui pentru fiii săi cei duhovniceşti. E o dragoste de o sinceritate magnifică,
o dragoste care copleşeşte, care înmoaie şi sufletele de piatră, le converteşte, o
dragoste care purifică, îndoaie genunchii în căinţă şi înalţă către zările izbăvirii.
Nimeni şi nimic nu poate rezista puterilor ei ziditoare. Ea se bucură întru
progresul fiilor ei, mustră cu lacrimi pe cei ce s-au abătut, nu spre a-i întrista, ci
spre a-i îndrepta, îndeamnă, învaţă, se risipeşte cu timp şi fără timp, în lucrurile
mai mărunte ca şi în cele mai mari; dacă e departe arde de dorul de a-şi vedea fiii
şi se roagă pentru ei: "tuturor toate se face cape toţi să-i aducă la Hristos". De
aceea, viaţa lui e cel mai magnific imn al iubirii de Hristos şi al iubirii de
aproapele, dintre toate întrupările umane ale istoriei. Imnul acesta 1-a înveşnicit
nu numai pe filele de pergament ale Epistolei către Corinteni, ci 1-a scris cu
sufletul lui, cu rănile lui, cu sângele lui, în cartea veacurilor, ca să strălucească
mereu ca un luceafăr al zorilor peste vremelnicia vremilor şi nestatornicia
lucrurilor omeneşti. Că toate pier, toate se sting: iubirea singură rămâne în veac şi
peste veac...35
Complexitatea personalităţii, vieţii şi doctrinei Apostolului Pavel şi-a găsit
expresia şi în multiplicitatea perspectivelor din care a fost studiat: scrierile despre
35
Mitropolitul Nicolae Mladin, op. cit., p. 3;
21
viaţa şi învăţătura lui constituie o întreagă bibliotecă. Un fapt însă e incontestabil:
Hristos este centrul din care izvorăsc toate şi spre care se îndreaptă toate în fiinţa,
activitatea şi gândirea paulină. Şi anume: Iisus Hristos ca Dumnezeu şi om; Iisus
ca mântuitor al neamului omenesc; Iisus Cel răstignit şi înviat; Iisus Cel ce
trăieşte în cer de-a dreapta Tatălui şi pe pământ în inima fiecărui creştin.
Reconstituirea vieţii şi activităţii Sfântului Apostol Pavel se face aproape
numai pe baza ştirilor din Faptele Apostolilor şi din Epistolele pauline. Datele
tradiţionale sunt atât de puţine, încât nu adaugă prea mult la informaţiile aflate în
scrierile canonice. Dar Sfântul Luca nu ne-a lăsat o biografie a Apostolului; el a
consemnat doar o parte din activitatea sa misionară. Aceste ştiri sunt atât de
incomplete, de fragmentare, încât niciodată nu îi vom putea cunoaşte pe deplin
viaţa. El rămâne totdeauna mai presus de tot ce am putea spune despre el.
Cât de incomplete sunt cunoştinţele noastre chiar despre acea parte a vieţii
Apostolului, asupra căreia avem totuşi o cronică autentică, putem vedea din acel
remarcabil loc din II Corinteni 11, 22-33, unde Sfântul Pavel, silit de clevetirile
vrăjmaşilor săi, se vede nevoit să recurgă, împotriva voinţei sale, la apărarea
apostolatului său. El a găsit cu cale să ne dea o schiţă despre ceea ce a făcut şi a
pătimit, în curgerea vieţii sale, pentru Hristos. Această „iliadă a durerilor" a fost
scrisă cu mult înainte de sfârşitul vieţii sale (anul 57) şi într-o perioadă care se
încadrează în relatarea lui Luca din Fapte şi cu toate acestea din primejdiile şi
necazurile pomenite acolo, nici una nu se reuşeşte în descrierea Sfântului Luca,
deşi acesta i-a fost un colaborator apropiat şi devotat. Sfântul Luca nu pomeneşte
de nici una din cele cinci biciuiri iudaice: patruzeci de lovituri fără una; dintre
cele trei bătăi cu toiege de la romani, aminteşte numai de una: în Filipi; nu
vorbeşte de nici unul din cele trei naufragii la care se referă Apostolul; nu face
nici cea mai mică aluzie la acele zile petrecute în adâncul mării; nici la acele
şiruri întregi de primejdii: primejdii pe râuri; primejdii din partea tâlharilor,
primejdii în pustie, primejdii între fraţii cei mincinoşi; nici de foamea, setea,
postirea, frigul, golătatea etc. Sfântul Luca n-a făcut, deci, biografia Sfântului
Pavel; el expune istoria începuturilor creştinismului şi în acest context, crâmpeie
din activitatea misionară a celui ce a avut un rol determinant în răspândirea
creştinismului la neamuri.36
2.2. Amprenta morală a convertirii pe drumul Damascului
S-a pus întrebarea, dacă Sfântul Pavel ar fi ajuns la fel de mare rămânând
doar fariseul Saul. Fără îndoială, el face parte din acele suflete de elită, care
totdeauna tind către culmi. Ar fi ajuns, probabil, un mare rabbi, o mare
36
Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, op. cit., p. 34;
22
personalitate a timpului şi a neamului său. Dar n-ar fi ajuns niciodată Apostolul
Neamurilor. El datorează imens chemării de pe drumul Damascului, după cum şi
creştinismul îi datorează, în bună măsură, rapida răspândire în spaţiul lumii
cunoscute de atunci.
Convertirea lui Saul, pentru cei care vor să o explice numai prin factori
naturali, este o adevărată enigmă. Toate încercările raţionaliste ce vor să o
lămurească nu lămuresc nimic.
Convertirea lui Saul, transformarea profundă şi imediată a sufletului lui, nu
se poate explica decât printr-o întâlnire reală, faţă către faţă, cu Hristos: faptul că
s-a "schimbat fără de veste şi tocmai pe când furia lui atinsese punctul
culminant" învederează că "s-a învrednicit unei vedenii şi învăţături
dumnezeieşti"37. O halucinaţie sau o iluzie nu poate sta la temelia unei astfel de
schimbări.
Care sunt elementele descoperirii de pe drumul Damascului ?
a) Hristofania, adică apariţia obiectiv-reală a lui Hristos în mărire
dumnezeiască. Nu o imagine lăuntrică proiectată în afară - o halucinaţie - nici
percepţia falsă a unui obiect extern - o iluzie - ci vederea reală a unei făpturi reale,
învăluită într-o strălucire divină. Saul nu era în stare de extaz, de exaltare; cu
judecată limpede, cu simţurile în perfectă stare, el a văzut strălucind pe faţa lui
Hristos mărirea lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 6) şi a auzi cuvântul Lui.
Desigur, în mod obişnuit persoana lui Iisus, trupul Lui cel înviat, nu cade
sub percepţia simţurilor omeneşti: ea aparţine unei alte sfere de existenţă decât
cea material-simţuală. Dar ceea ce de obicei nu e posibil, poate fi posibil în mod
excepţional: Hristos Cel inaccesibil vederii omeneşti poate să se arate, să se
facă vizibil, să se conformeze capacităţii umane de percepţie, în aşa fel încât cei
cărora li se descopere să-şi dea seama că stau în faţa unei realităţi, nu a unei iluzii,
dar în faţa unei realităţi care n-are asemănare cu nici una din sfera experienţei
natural-umane. E un trup real, nu nălucire, dar un trup deosebit de celelalte
trupuri, transfigurat prin lumina divină.38 Această prezenţă e o realitate mai
evidentă, mai copleşitoare decât orice altă prezenţă obiectivă: obiectivitatea nu
poate fi pusă la îndoială, chiar dacă faptul în sine rămâne inexplicabil, pentru că
nu e produsul factorilor naturali, ci al factorului divin. Saul ştia că vede o
persoană cerească, dintr-un alt plan de existenţă decât cel terestru, deşi nu ştia
cine este. După ce însă a auzit glasul: "Eu sunt Iisus…”, s-a cutremurat adânc de
o astfel de descoperire care răsturna toate părerile ce şi le formase despre Iisus.
37
Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile sau Explicarea epistolei către Evrei, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu,
Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 28;
38
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p.33;
23
"Am văzut pe Iisus Hristos, Domnul nostru" (I Corinteni IX, 1) e mărturisirea lui.
Şi de aceasta nu s-a îndoit niciodată. El însuşi ştia să distingă o viziune, de o
vedere reală: nu poate fi amăgit.
Pe drumul Damascului, Saul a văzut pe Domnul, n-a avut o viziune sau un
extaz. E o descoperire pe care o pune pe acelaşi plan cu "arătările" Domnului de
după înviere către ceilalţi apostoli: "Hristos a murit..., a fost îngropat şi... a înviat
a treia zi... şi s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. După aceea s-a arătat
deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi sunt în viaţă până
acum... . După aceea s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. Iar mai pe
urmă decât la toţi mi s-a arătat şi mie" (I Corinteni XV, 3-8). De altfel dacă n-ar fi
văzut pe Domnul, n-ar fi fost în drept să se numească apostol. Apostolatul
presupune o chemare şi o trimitere directă din partea lui Iisus şi anume - în
special - din partea lui Iisus Cel înviat. Apostol e numai cel ce a văzut pe Iisus
după înviere şi poate pune mărturie pentru aceasta în faţa lumii, cu preţul oricăror
suferinţe, chiar şi al vieţii.
Apostolii sunt în primul rând martori ai învierii, chiar dacă nici celelalte
fapte din viaţa lui Iisus nu lipsesc din propovăduirea lor. Prin ei străluceşte în
lume Lumina ce a izbucnit din bezna mormântului, ca să creeze din nou lumea:
prin ei se revarsă în lume viaţa cea nouă ce izvorăşte din taina mormântului prin
înviere şi înnoieşte lumea.39
Saul a devenit cu adevărat apostol, deopotrivă cu ceilalţi apostoli, pentru că
a văzut pe Iisus Cel înviat şi Preamărit, Hristofania i-a deschis ochii asupra unor
realităţi pe care nu le bănuia: pe Cel răstignit l-a văzut întru mărire dumnezeiască;
mărirea Lui este mărire ca a Unuia Născut din Tatăl, ca a lui Dumnezeu. Aşadar,
El este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, pe Acela pe care oamenii L-au osândit, Tatăl
L-a înviat şi L-a preamărit.40
Dar acest Iisus răstignit şi înviat nu sălăşluieşte numai întru mărire
dumnezeiască: El sălăşluieşte şi în toţi cei ce cred Într-însul. Există o identitate, o
unitate tainică între El şi creştini. Prigonindu-i pe ei, Saul - fără să ştie - L-a
prigonit pe Iisus, Cel ce suferea sângerările prigoanei. "Saule, Saule, de ce mă
prigoneşti?" - este cuvântul ce va răsuna mereu în inima lui Saul şi-i va aduce
mereu aminte de unirea mistică dintre Iisus şi aderenţii Lui. Este aici sâmburele
doctrinei mistice a apostolului Pavel.41

39
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 42;
40
Nicolae M. Ioniţă, Convertirea Sfântului Apostol Pavel – Apologie biblică, Editura Cartea Românească,
Chişinău, 1932, p. 24;
41
Mitropolitul Nicolae Mladin, op. cit., p. 16;
24
 b) Iluminarea lăuntrică: - Dar concomitent cu arătarea obiectivă (externă)
a Domnului preamărit, Saul a fost învrednicit şi de iluminarea lăuntrică.
Revoluţia externă e însoţită de o revoluţie internă: lumina cea din afară, vizibilă
ochilor trupeşti, se împleteşte cu lumina cea nevăzută ce luminează ochii
sufletului. Dacă în Faptele Apostolilor - carte istorică prin excelenţă - accentul
cade asupra apariţiei externe, aceasta garantează caracterul istoric al convertirii,
în epistolele lui Apostolul Pavel mărturiseşte despre ambele aspecte ale
Damascului: aspectul "obiectiv" şi aspectul "subiectiv". "Dumnezeu - zice
Apostolul - a binevoit să descopere pe Fiul Său în mine" (Galateni I, 16).
Descoperirea aceasta va fi fost paralelă cu cuvintele: "Eu sunt Iisus pe Care tu îl
prigoneşti". E o iluminare care îi luminează şi mintea şi inima, care pătrunde până
în adâncurile fiinţei lui şi face din el o făptură nouă: e lumina cea necreată a lui
Dumnezeu, Care creează şi plăsmuieşte un om nou, asemenea creaţiei dintru
început: "Că Dumnezeu Care a zis: să strălucească din întuneric lumina, Acela a
luminat în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu pe
faţa lui Iisus Hristos" (II Corinteni IV, 6).
Aceasta e prima experienţă mistică a Apostolului Pavel: Hristos S-a
descoperit în el ca o putere care îl transformă, ca o lumină care îi dezvăluie
tainele dumnezeirii, ca Fiu al lui Dumnezeu întru putere şi slavă. De atunci
înainte Saul nu-şi mai aparţine sieşi, ci lui Hristos ("ce să fac Doamne?"): el a
fost "prins (cucerit) de Hristos" şi de aceea s-a lepădat de tot ceea ce preţuia până
atunci, singura lui râvnă fiind să alerge spre ţintă, adică să ajungă să-L prindă şi el
pe Hristos, să fie împreună cu El în veci (Filipeni III, 12).42
Pe drumul Damascului, Saul marele prigonitor al creştinilor, a fost
întâmpinat de Acela pe care-L prigonea cu atâta furie: L-a văzut învăluit în
lumină ca un Dumnezeu şi L-a cunoscut, prin iluminare lăuntrică, a fi Fiu al lui
Dumnezeu. Zimţii mândriei s-au sfărâmat, negura necunoştiinţei şi a urii s-a
risipit şi ziua naşterii din nou a strălucit cu putere. Aşa a cucerit Iisus pe cel mai
mare cuceritor al lumii, care tuturor toate s-a făcut ca pe cât mai mulţi să-i aducă
la Hristos. De atunci înainte nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte într-însul...
Ridicat pe culmea aceasta a unirii mistice cu Hristos, Apostolul contemplă
tainele divine şi le comunică lumii. El a fost să fie apostol. Acţiunea lui izvorăşte
din trăirea lui mistică: omul de acţiune nu e decât exteriorizarea misticului. Căci
marea lui lucrare misionară este puterea divină revărsată din Hristos în inima lui
şi devenită faptă de înnoire şi cucerire a lumii. Să ne încadrăm dar în perspectiva
aceasta sublimă, pentru care şi-au sfâşiat trupurile în ghimpii suferinţei şi au
42
Ibidem, p. 17;
25
trecut prin rugurile morţii nenumăraţi martiri ai creştinismului în frunte cu marele
Apostol şi Martir Pavel...
2.3. Originalitatea personalităţii apostolului Pavel
Unii teologi plasează originalitatea izbitoare a geniului lui Pavel în unirea
fecundă a două activităţi spirituale, pe care rar le găsim reunite, la un asemenea
grad, în aceeaşi personalitate: puterea dialectică şi inspiraţia religioasă, sau pentru
a vorbi limba lui Pavel însuşi, activitatea lui (minte, raţiune) şi aceea a lui
 (duh, spirit). Nimic nu redă mai bine puterea dialectică a Apostolului
decât analiza aprofundată a marilor sale epistole: Romani şi I, II Corinteni.
Mersul ideilor, metoda argumentării, facilitatea de a trage din faptul particular
principiul general care domină toată chestiunea, revelează aici o forţă de logică,
care clasează pe autorul lor în familia celor mai mari dialecticieni ai umanităţii.
Dar alături de această activitate reflectată din raţiune, regăsim acea cunoaştere
superioară, supranaturală, inspirată, aceea a lucrurilor inefabile, cu neputinţă
omului a le grăi (II Corinteni XII, 4). Este vorba de stările de extaz, de viziuni, de
ridicarea până la al treilea cer, de harismele de tot felul. Pasiunea absolutului nu
se manifesta numai în inteligenţa lui Pavel, ea impregna conştiinţa sa morală şi
caracterul său.43
Sfântul Pavel era înzestrat cu o minte mare şi o mare inimă: elocvent,
energic, hotărât, blând şi sever, duios şi autoritar, era un om de o complexitate,
variaţie şi bogăţie sufletească rară. O personalitate excepţională, uriaşă. Cunoştea
teologia iudaică în resorturile ei adânci şi poseda cunoştinţe de drept, morală,
istorie. Călătorise mult, avea un orizont larg şi o concepţie largă despre lume; era
un iudeu elenist cu o vedere universalistă.
Ca om, era mic de statură, cu trupul în aparenţă plăpând. Este ceea ce
rezultă din remarcile răuvoitoare ale adversarilor săi: „ Că scrisorile lui, zic ei,
sunt grele şi tari, dar înfăţişarea trupului este slabă şi cuvântul lui este
dispreţuit” (II Corinteni X, 10). Sau ceea ce pare să insinueze Faptele Apostolilor
(XIV, 12), în episodul din Listra, din ţinutul Licaoniei, când mulţimea ia pe
Barnaba drept Zeus, iar pe Pavel drept Hermes, fără îndoială pentru că
primul avea o statură mai impozantă decât al doilea. Apostolul însuşi vorbeşte
de un „ghimpe” în trup, un „înger al satanei" care-l bate peste obraz, ca să nu se
trufească cu înălţimea descoperirilor (II Corinteni XII, 7). Cuvântul grecesc
 înseamnă: un obiect ascuţit, ghimpe, ţepuşă, mărăcine sau bold propriu-
zis. Ambele metafore: ghimpele în trup şi îngerul satanei redau imaginea unei
dureri fizice intense şi permanente, un rău supărător, prin care Dumnezeu îi
43
Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, op. cit., p. 36;
26
aducea aminte mereu despre slăbiciunile sale şi-l ferea de păcatul înfumurării,
pentru vedeniile şi descoperirile de care a fost învrednicit.44
2.4. Trăsăturile de caracter
Uriaşă personalitate şi izvor nesecat de virtuţi, acest fariseu transformat din
persecutor în Apostol, ale cărui puteri sufleteşti au fost înzecite şi sublimate în
slujba lui Hristos! Credinţă de foc şi inimă de aur, curăţie îngerească, entuziasm şi
comportament eroic, iubire şi generozitate cheltuită pentru toţi, sacrificiu
consumat fără oprire, suferinţe şi moarte de fiecare zi: „În fiecare zi mor spre
lauda voastră” (I Corinteni XV, 31). Ce-l mână fără preget, fără teamă, fără
murmur pe drumul greu şi spinos al tuturor pătimirilor şi durerilor misiunii
creştine? De unde puterea de ale suporta şi de a le învinge pe toate omul firav a
cărui înfăţişare fizică este în mare contrast cu vigoarea sa morală, al cărui trup
poartă şi îndură greu un ghimpe şi care totuşi doreşte şi poate să ridice pe umerii
săi slabi întreaga lume, pentru a o aduce smerită şi mântuită, ca şi el, la picioarele
lui Iisus Hristos, Nazarineanul cel răstignit şi înviat, hulit şi prigonit, iubit şi slujit
de el?
Saul fariseul se poticnise şi se scandalizase de moartea Lui pe Cruce; Pavel
apostolul a găsit în ea fericirea sa, trăieşte şi lucrează din ea mântuire şi bucurie.
Marea credinţă, iubire şi nădejde a vieţii lui creştine este Hristos cel răstignit şi
înviat. El nu cunoaşte adevăr şi ideal mai mare decât acesta, şi-l vesteşte cu
convingere nestrămutată şi cu pasiune sublimă. Fără răstignirea şi învierea lui
Iisus Hristos, viaţa lui, istoria universală, lumea toată nu are sens, nu are raţiune.
Taina existenţei ei este dezlegată pe crucea lui Hristos, destinul ei este legat de
jertfa Lui.
Nu era între pământ şi cer putere, ameninţare, obstacol în stare să biruie
încredinţarea lui de mântuire prin moartea şi învierea, prin dragostea şi puterea lui
Iisus Hristos. 45
Din Duhul, puterea şi porunca lui Hristos, Pavel nu mai este el, un om slab
şi păcătos, un om singur şi dezarmat în faţa unei lumi întregi vrăşmaşe. Apostolul
Neamurilor este un hristofor: un om care poartă în sine pe Hristos; mai mult: un
om care trăieşte pe Hristos, în care trăieşte anume nu el, ci Hristos: „De acum nu
mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos” (Galateni II, 20).
Aceasta nu este nebunie de maniac religios, prezumţie de mistic exaltat,
închipuire de visător cufundat în iluzii de gymnosofist, teosof sau panteist: aceasta
este o realitate spirituală, este adevărul şi tâlcul convertirii şi vieţii creştine a lui
Pavel, este chemarea vieţii şi fericirea durerilor lui de apostol.
44
Prof. L. Munteanu, Sfântul Apostol Pavel, muncitor cu braţele, în „Studii Teologice”, III (1951), nr. 7-8, p. 432;
45
Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 380;
27
 Pavel este „robul” şi „apostolul chemat” al lui Iisus Hristos: este trofeul şi
triumful Lui, e „mărturia” lui Hristos „între neamuri”. Hristos cel răstignit şi
înviat tronează şi domneşte în sufletul celui care L-a hulit şi prigonit, şi
încredinţează neamurile de adevărul şi rostul dumnezeiesc al răstignirii şi Învierii
Lui, al misiunii Lui mântuitoare între oameni, prin gura şi prin voinţa celui care
L-a tăgăduit şi persecutat, a fariseului Saul, pe care l-a ales şi l-a trimis la popor şi
la neamuri: „Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de
la puterea satanei la Dumnezeu, ca să ia iertare de păcate şi sorţi între cei sfinţi
prin credinţa în Mine” (Fapte XXVI, 18).
Sublimă şi binecuvântată revanşă dumnezeiască asupra omului cutezător,
pornit cu totdinadinsul să se lupte cu Iisus Hristos! Izbăvitoare theomahie (luptă
împotriva lui Dumnezeu) din care câştiga şi dumnezeu şi omul: Iisus Hristos pe
cel mai mare apostol şi credincios al Său, Saul pe Iisus Hristos, pe care L-a trăit şi
purtat ca pe un biruitor prin lume! Fericită întâlnire între un geniu răzvrătit şi
Bunul Dumnezeu care-l cheamă şi-l face crainicul Său între oameni!
Suprafirească rânduială care face din cel pornit să distrugă Biserica, pe cel care a
întemeiat-o, a întins-o mai mult decât toţi apostolii!
Meritele Sfântului Pavel, ca Apostol al Neamurilor, sunt excepţionale, ca şi
chemarea şi personalitatea lui. El, mai ales, a scos creştinismul de sub tutela şi
servitutea Legii, sub care-l ţinea curentul iudaizant, puternic în prima generaţie de
creştini. Creştinismul risca să devină o religie nomistă şi formalistă, subordonată
„faptelor Legii”. Sfântul Apostol Pavel a înţeles şi a exprimat mai bine decât
oricine caracterul de religie nouă, independentă, suverană şi absolută, al
creştinismului, de religia mântuirii, prin jertfa lui Iisus Hristos şi prin credinţa
noastră în El, puterea şi sublimitatea Lui religioasă şi morală. Apostolul
Neamurilor a scos cu hotărâre creştinismul din curentul care-l ţinea legat de
circumciziune şi a făcut aceasta cu nespusă durere pentru fraţii lui cei
neînţelegători. Misiunea lui la neamuri asigura creştinismului un spaţiu larg şi
liber, de religie universală.

CONCLUZII

Pavel a dat cel dintâi acestei religii un cadru teologic, în care avea să se
dezvolte şi exprime credinţa creştină. El a gândit adânc asupra marilor fapte
dumnezeieşti şi mântuitoare ale vieţii lui Iisus Hristos şi a tras consecinţele lor
dogmatice. El le-a înţeles şi prezentat în perspectiva cerească a faptului mântuirii
şi a dat istoriei universale un tâlc religios. Prim teolog, mare gânditor creştin şi
28
filosof al istoriei, Pavel punea la temelia edificiului doctrinal al creştinismului o
piatră unghiulară şi aceasta era Hristos, cel tălmăcit de el în graiul credinţei celei
înalte.46
Sfântul Apostol Pavel a fost, se pare, şi primul scriitor creştin, cel mai
original şi mai puternic inter-apostolii scriitori: Scriitor nu de profesiune literară,
ci de misiune creştină. Cuvântul lui scris era un mijloc de acţiune, era faptă de
apostol, de organizator, de părinte şi păstor al credincioşilor: e sfat, îndemn,
mustrare, mângâiere, îmbărbătase, recunoştinţă, mulţumire, e grijă şi bucurie de
misionar, în forma cea mai personală şi mai intimă a scrisului, care este epistola.47
A biruit pentru că era un misionar de geniu, folosind o admirabilă tactică în
răspândirea şi organizarea creştinismului. în localităţile în care predica, vizita
întâi sinagogile iudaice şi îşi recruta o serie de cateheţi, atât dintre iudei, cât şi
dintre prozeliţii păgâni. Şi-a început activitatea din partea de răsărit a imperiului,
nu pentru că era cea mai apropiată, ci pentru că erau centrele culturale cele mai
importante şi de unde se puteau răspândi idei în toată lumea de atunci, chiar şi la
Roma. Şi-a ales localităţi ca: Galatia, Frigia, Efesul, deoarece erau localităţi cu
preocupări religioase, deschise problemelor spirituale şi unde putea prinde mai
uşor predica creştină. în comunităţile înfiinţate, el aşeza conducători, oameni
corecţi şi zeloşi, devotaţi cauzei creştine, cu care ţinea legături strânse, fie prin
revederi personale, fie prin ucenicii săi, fie prin epistolele sale.
Ca teolog, meritele Sfântului Pavel sunt, de asemenea, fără egal. El a dat
cel dintâi cadrul teologic, în care urma să se dezvolte şi exprime credinţa creştină.
A gândit adânc asupra marilor fapte dumnezeeşti şi mântuitoare ale vieţii lui Iisus
Hristos şi a tras consecinţele lor dogmatice. Le-a înţeles şi prezentat în
perspectiva cerească a faptului mântuirii şi a dat istoriei universale un tâlc
religios. El mai ales, a scos creştinismul de sub tutela şi servitutea Legii, sub care
îl ţinea curentul iudaizant, puternic în prima generaţie de creştini. Creştinismul
risca să devină o religie subordonată „faptelor Legii", circumciziunii. Iar prin
misiunea lui la neamuri a asigurat creştinismului un spaţiu larg şi liber, de religie
universală.
Cu calităţile şi cu meritele personalităţii sale, cu străduinţele şi cu roadele
activităţii sale, Sfântul Pavel a fost cel mai mare misionar şi creştin în aceste XX
secole. Nici un alt apostol şi nici un ierarh încă n-a avut toate însuşirile, simţul,
tactul şi succesul lui misionar. El a trăit apostolatul său cu o pasiune fără seamăn,
ca pe un destin: ca pe o ispăşire şi ca pe o favoare dumnezeiască totodată.
46
Prof. Galaction Liviu Munteanu, Viaţa Sfântului Apostol Pavel, Editura Renaşterea Cluj-Napoca, 1942, p. 26;
47
Nicodim Belea, Personalitatea Sfântului Apostol Pavel şi sufletul modern, în „Revista Teologică”, XXVI,
(1936), nr. 3-4, p. 101;
29
 BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1993;

2. ABRUDAN, Dumitru, şi CORNIŢESCU, Emilian, Arheologie
biblică pentru facultăţile de teologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1994;
3. ARION, Pr. Prof. Univ. Dr., Leon, Compendiu neo-testamentar de
introducere şi exegeza, Ploieşti, 2003;
4. BELEA, Nicodim, Personalitatea Sfântului Apostol Pavel şi sufletul
modern, în „Revista Teologică”, XXVI, (1936), nr. 3-4;
5. BRIA, Pr. Prof. Dr., Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR,
Bucureşti, 1981;
30
 6. CIUDIN, Pr., Nicolae, Studiul Vechiului Testament, EIBMBOR,
Bucureşti, 1978;
7. CONSTANTINESCU, Pr. Prof. Dr., Ion, Studiul Noului Testament,
EIBMBOR, Bucureşti, 1981;
8. CORNOIU, Prof., Ioan, Schiţe din viaţa Sfântului Apostol Pavel, în
„Biserica Ortodoxă Română”, XVIII, (1894), nr. 2;
9. FARRAR, F. V., Viaţa şi operele Sfântului Apostol Pavel, trad.
Nicodim, Patriarhul României, Mânăstirea Neamţ, 1941;
10. GHEORGHIU, Dr., Vasile, Sfântul Apostol Pavel, Viaţa şi activitatea
sa, în rev. „Candela”, 1908, nr. 2;
11. GRIGORAŞ, Pr., Costachi, Kerygma Apostolică în predica Sfântului
Apostol Pavel, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2001;
12. IOAN Gură de Aur, Sfântul, Tâlcuiri la epistola către Timotei,
epistola către Tit, epistola către Filimon, ale Sfântului Apostol Pavel, trad.
Arhim. Theodosie Athanasiu, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 24;
13. IDEM, Sfântul Comentariile sau Explicarea epistolei către Evrei, trad.
Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, Editura Nemira, 2005;
14. IONIŢĂ, Nicolae M., Convertirea Sfântului Apostol Pavel – Apologie
biblică, Editura Cartea Românească, Chişinău, 1932;
15. ISPIR, Prof., Vasile G., Sfântul Apostol Pavel ca misionar, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LXII, (1944), nr. 1-3;
16. MARCU, Pr. Prof., Grigorie, Gamaliel, în „Studii Teologice”, XIII
(1962), nr. 1-2;
17. IDEM, Antropologia paulină, Sibiu, 1941;
18. IDEM, Saul din Tars, Editura “Tipografia Cărţilor Bisericeşti”,
Bucureşti, 1939;
19. IDEM, Un muncitor manual: Sfântul Apostol Pavel, în vol. „Biserica şi
problemele vremii”, Editura Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 1947;
20. MIRCEA, Pr. Dr., Ioan, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR,
Bucureşti, 1995;
21. MLADIN, Mitropolitul, Nicolae, Asceza şi mistica paulină, Editura
Deisis, Sibiu, 1996;
22. MUNTEANU, Prof. Dr. L.G., Viaţa Sfântului Apostol Pavel, Editura
Renaşterea, Alba-Iulia, 2004;
23. IDEM, Sfântul Apostol Pavel, muncitor cu braţele, în „Studii
Teologice”, III (1951), nr. 7-8;

31
 24. NICOLAESCU, Diac., Nicolae I., Cronologia paulină, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LV, (1942), nr. 5-6;
25. IDEM, Introducere în epistola către Filipeni. Captivitatea Sfântului
Apostol Pavel în Efes, Editura “Tipografia Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti, 1942;
26. NONEA, Pr., C., Cum se poate orândui cronologia vieţii Sfântului
Apostol Pavel pe baza inscripţiei de la Delfi?, Mitropolia Moldovei şi Sucevei,
Iaşi, 1935;
27. POPESCU, Prof., Teodor M., Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, în
„Studii Teologice”, III (1951), nr. 7-8;
28. STAMATOIU, Pr. Conf. Dr., Dionisie, Complexitatea unei
personalităţi. Sfântul Apostol Pavel, în „Mitropolia Olteniei”, LIV (2002), nr. 1-4;
29. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea
omului, EIBMBOR, Bucureşti, 1993;
30. VERZAN, Pr. Dr., Sabin, Epistola către Tit. Introducere, traducere,
comentariu şi teologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1994;
31. IDEM, Sfântul Apostol Pavel, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.

32