NECESITATEA CREDINŢEI ŞI A FAPTELOR BUNE PENTRU

ÎNSUŞIREA PERSONALĂ A MÂNTUIRII

SAU
SOTERIOLOGIA

1. Faptele bune în lucrarea mântuirii - perspectivă ortodoxă

• Iconomia (mântuirii) poate fi privită atât din perspectiva lucrării

mântuitoare a lui Hristos ca Om și Dumnezeu, dar și din perspectiva omului
; din partea omului iconomia solicită un răspuns personal la chemarea lui
Dumnezeu, adică, convertirea, conlucrarea liberă cu harul și fapte ale iubirii
manifestate către Dumnezeu și semeni.

• Hristos ne-a descoperit pe parcursul vieții Sale pământești nu numai chipul

de viețuire dumnezeiesc, ci și pe cel omenesc; viața noastră se acordă cu
viața lui Hristos în măsura în care credem în El și făptuim faptele pe care El
le-a săvârșit.

• Din viața Sa teantropică înțelegem importanța faptelor pentru însușirea

personală a mântuirii; faptele sunt modul în care exterior ne asemănăm cu
Hristos, după ce vom fi fost deja ”una” cu El în mintea și inima noastră.
Faptele nu sunt acte exterioare ale vieții creștine, ci consecințe ale unei relații
lăuntrice și tainice cu Hristos.

• Protestanții denunță importanța faptelor bune prin aceea că Sf. Ap. Pavel
vorbește de dreptatea ce vine din credință, iar nu din faptele legii (Rom. 3,
20; Gal, 2, 16; Ef. 2, 8). Sf. Ap. Pavel vorbește însă de o neputință a faptelor
legii iudaice de mântui, dar mai cu seamă de viața cea nouă în Hristos ce se
manifestă prin fapte și virtuți ca lucrare a Duhului Sfânt (Gal.2, 20).

• Credința nu are ca în protestantism o însemnătate juridică, prin care suntem

achitați de păcate, ci are un caracter personal sau de relație personală cu
Hristos, ceea ce conduce la o unire treptată cu Hristos, proces în urma căruia
viața creștinului se arată a fi o viață hristomorfă.
• Credința este o putere pe care o primim de la Hristos de a ne asemănă cât
mai mult cu putință cu El în faptele noastre.

• De aceea părintele Stăniloae subliniază: ” Nu faptele în afara lui Hristos ne

mântuiesc, deci nu faptele noastre, săvîrșite pe baza vreunei legi normative
impersonale, ci faptele ce izvorăsc din puterea lui Hristos Cel sălășluit în noi sunt
necesare pentru însușirea personală a mântuirii, pentru că ele sporesc în noi unirea
cu Hristos și asemănarea cu El. În ele se arată că ne-am însușit bîntuirea în
Hristos….în Ortodoxie faptele se văd ca o rodire în noi a prezenței lui Hristos și a
puterii lui”.

• Credința și faptele sunt legate de prezența lui Hristos în noi, de comuniunea

noastră cu El. Faptele sunt astfel expresii și dezvoltări personale umane ale
unei relații de comuniune cu Hristos, relație ce are ca temei credința.

• Cu toate acestea, mântuirea este un dar al lui Dumnezeu un act al mile și

iubirii dumnezeiești, un o răsplată sau o justificare legalistă exterioară;
mântuirea este un dar pentru care se cuvine recunoștință și mulțumire; fără
răspunsul nostru manifestat în acte libere de iubire, darul mântuirii nu
poate fi împărtășit…”După cum Tatăl scoală pe cei morți și le dă viață, tot așa și
fiul dă viață celui ce voiește” (In. 5, 21)

• Credința de care ne vorbește Sf. Ap. Pavel nu este o credința juridică, ci o

relație prin care omul își însușește de la Hristos starea Lui e dreptate și
sfințenie; ”Este o credință lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), opusă faptelor legii
săvârșite din puterea omului.

• Credința și faptele sunt fapte ale iubirii și ale unei creșteri în iubirea față de
Dumnezeu în Hristos; după ce faptele și credința vor înceta-în viața viitoare-
iubirea va fi conținutul veșniciei.

• Sf. Ap. Pavel respinge faptele ce nu au ca temei credința și iubirea față de

Hristos, credința este baza faptelor; faptele nu sunt autentice în lipsa
credințe, cum credința nu poate fi adevărată în lipsa faptelor.

• Credința se vădește în fapte:”pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar

fi socotit credința ca dreptate, dacă n-ar fi adus pe fiul său jertfă, ca rod al ei” Sf.
Diadoh al Foticeei
• Cu toate aceste faptele nu condiționează mântuirea, ci sunt o datorie creștină
prin care ne exprimăm liber dragostea față de Hristos: Domnul voind să ne
arte că orice poruncă este o datorie, iar pe de alta că înfierea se dă oamenilor în dar
pentru sângele Său, zice: ” Când veți fi făcut toate cele poruncite vouă, ziceți: slugi
netrebnice suntem și ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut” (Lc. 17, 10).
Deci Împărăția cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului gătit slugilor
credincioase” Sf. Diadoh al Foticeei

• Mântuirea este un dar, ce trebuie primit și însușit activ prin fapte, nu putem
fi mântuiți fără răspunsul nostru activ la iubirea lui Dumnezeu: ”Cine are
poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește, iar cine Mă iubește pe Mine,
iubit va fi de Mine și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (In. 14, 21); „De mă
iubește cineva, păzi-va cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi pe el, și vom veni la el
și Ne vom face locaș în el (In. 14, 23).

• Prin fapte și credință creștinul face activ în el harul ca putere primit la Botez,
har care pătrunde în ”Credința fără fapte este numai formă fără de putere.
Credință dreaptă, fără fapte este ca un trup frumos și înfloritor, care n-are putere, ci
este asemenea trupurilor pictate” Sf. Ioan Gură de Aur

• Mântuirea este o lucrare a harului dumnezeiesc în noi ce se face văzut

”atunci când vom fi străbătut bine calea poruncilor” Sf. Marcu Ascetul; harul
este cel care realizează mântuirea în om, nu fără lucrarea și acceptul liber al
omului manifestate prin credință și fapte bune;

• „Mântuirea nu se dobândeşte nici fără fapte, în sens protestant, nici după fapte în
sens catolic, ci în decursul faptelor” D. Stăniloae

• Însușirea personală a mântuirii este un act și o lucrare teantropică, având

drept inițiator, susținător și desăvârșitor pe Dumnezeu, iar pe om drept
colaborator liber.
 2. Deosebiri interconfesionale cu privire la ”condiţiile subiective” ale
mântuirii

a. Doctrina catolică

• Pentru catolici justificarea trebuie căutată în grația premergătoare a lui

Dumnezeu prin Iisus Hristos, grație care îi ajută pe cei păcătoși să se
îndrepte înaintea lui Dumnezeu:”Fără grația lui Dumnezeu, ei nu se pot pune
în mișcare înainte Lui spre dreptate” Conciliul Tridentin

• Omul trebuie să îți dea asentimentul liber în privirea lucrării acestei grații,
colaborare/concurs ce poartă numele de ”condiții subiective ale justificării”.

• Prima consecință a acestei lucrări a grației este credința, care nu are un

caracter personal și de relație (potrivit dotrinei ortodoxe), ci reprezintă
simpla adeziune la adevărurile revelației.

• Credința este rădăcina din care se poate dezvolta starea de dreptate și de

fiu, rădăcina justificării=ea se manifestă apoi din intelect în sentimente,
voință și iubire.

• Nu este foarte limpede dacă faptele de început ale credinței sunt

meritorii=este cert însă că faptele privite din perspectivă justificatorie sunt
și fapte ce atrag după ele recompensa mântuirii!

• Faptele lăudabile devin meritorii, iar după justificare propriuzisă ce poate ave
loc încă din această viață, aceste fapte meritorii ”slujesc onoarei și măririi lui
Dumnezeu”, iar ”prin merit se câștigă totdeauna un drept veritabil la
recompensă”!

• Concepția catolică despre meritul faptelor a condus și la teoria ”meritelor

prisositoare” ale sfinților=omul poate ”să câștige un drept asupra unor bunuri
care întrec trebuința lui de fericire veșnică; surplusul acesta de merit și fericire
echivalentă poate fi trecut apoi altor oameni care au mai puțin”!=Din această
teorie rezultă și doctrina catolică a indulgențelor, care se pot aplica
sufletelor din purgatoriu…

• Planul unei astfel de concepții trimite la o legătură superficială cu

Dumnezeu, atât în viața aceasta, cât și în viața viitoare. Teologia catolică
 susține de pildă faptul că omul în viața viitoare poate obține ca urmare a
credinței și faptelor bune, o seamă de bunuri supranaturale, dar create! În
concepția ortodoxă, omul mântuit se va afla în legătură și relație veșnică
nemijlocită cu Dumnezeu însuși!

b. Doctrina protestantă

• Învățătură de temelie a protestantismului este aceea că omul se îndreaptă

doar prin credință (sola fide), fără fapte-pentru aceea că omul nu este în
stare să facă nimic bun după cădere.

• Credința este considerată de Luther ca o lucrare exclusivă a lui Dumnezeu,

nefiind cauza justificării=justificarea omului este realizată exclusiv de
dreptatea lui Hristos.

• Prin credință omul ia cunoștință de justificarea lui, justificare pe care omul

este convins că o are exclusiv de la Dumnezeu pentru dreptatea lui
Hristos=credința exprimă pasivitatea omului în actul mântuirii.

• Credința nu trebuie să conțină în ea aspecte morale pozitive, ci prin ea

trebuie să arate simpla dispoziție a omului de primire a dreptății lui Hristos
= mântuirea este ”per fidem, non propter fidem” (prin credință, nu pe temeiul
credinței).

• Prin credință omul crede că Hristos a murit pentru el și ca atare el este

îndreptat și justificat în chip gratuit, prin grația divină=acesta înseamnă
potrivit lui Calvin că simplă credința este organul prin care Hristos este
adus de om drept jertfă lui Dumnezeu, pentru păcatele omului.

• Împotriva teoriei catolice a meritelor =orgoliu fariseiesc, protestanții susțin

că faptele nu au nici o valoare nefiind necesare pentru mântuire; toate
faptele umane sunt necurate, pătate de egoism, de mândrie, de interes, și
deci nefolositoare și stricăcioase în perspectiva mântuirii.

• Numai ca acestă perspectivă este contrazisă tot de protestanți, care la acuza

că au desființat chiar și autoritatea Decalogului și oricărei porunci morale,
susțin că faptele bune sunt expresii ale credinței. Această perspectivă
susținută tot de Luther nu a condus obligatoriu la retragerea perspectivei
 anterioare cu privire la coruptibilitatea ireversibilă a firii umane și oricărei
fapte săvârșite de om.

• Faptele bune sunt expresii ale credinței, însă nu sunt necesare și importante
pentru mântuire!= cine le săvârșeste are prin ele un ”semn că Dumnezeu S-a
milostivit de el și i-a iertat păcatele, l-a justificat” Contra scholasticorum
sententiam

• Melanchton însă susține că ”faptele bune sunt necesare pentru mântuire, după
cum prin fapte rele nimeni nu se mântuiește, la fel nimeni nu se mântuiește fără
fapte bune”

• După dezbateri ample pe temă în urma Formulei de Concordie de la 1580

(carte simbolică a protestantismului) s-a hotărât:” Credem, învățăm și
mărturisim, că faptele bune trebuie cu totul respinse, nu numai când este vorba de
justificare prin credință, ci și când este vorba de mântuirea noastră veșnică” !=Cu
toate acestea faptele bune ce nu sunt obligatorii, odată săvârșite aduc după
sine diferite bunuri pe pământ și un plus de fericire, fără să fie necesare
pentru mântuire.

• După protestanți, așadar, faptele nu pot modifica firea, care este invariabilă
irevocabil din pricina căderii în păcat; și pentru că socotesc că este nedemn
să ceară pentru ele de la Dumnezeu răsplată și schimb pentru mântuire, le-
au negat total valoarea pentru mântuire.

• Activitatea creștină esențială a protestanților este ascultarea cuvântului

dumnezeiesc fără să fie necesară împlinirea lui; simpla ascultare a
cuvântului lui Dumnezeu aduce după sine iertarea de păcate= el este
chemat însă, să propovăduiască acest cuvânt mai departe, propovăduirea
având în protestantism un rol declarator.
 3. Asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea omului: Sinergia,
theosis şi epektasis

a. Sinergia

• Συνέργεια/collaboro-are = conlucrare - este răspunsul credinciosului la

invitația Duhului Sfânt de a lucra împreună cu harul dumnezeiesc la taina
mântuirii personale.

• Mântuirea implică voința liberă a omului harul dumnezeiesc împărtășit liber

de Duhul Sfânt în Biserică:” Nici un folos nu vine din lucrarea omului, fără
înrâurire de sus. Dar nici înrâurirea de sus nu vine peste cel care nu o primește în
chip liber. De amândouă avem trebuință: și de lucrarea dumnezeiească și de cea
omenească” Petru Damaschin

• Sinergia nu este simetrică și nu îl face pe om ”partener egal” cu Dumnezeu;

Duhul Sfânt prin harul Său dumnezeiesc este inițiatorul; harul pe de altă
parte se împărtășește gratuit, urmând a susține voința omului spre a se
manifesta și crește liber în relație de iubire cu Dumnezeu: ”Acesta nu este de
la voi: este darul lui Dumnezeu” (Ef. 2, 8) ”Mântuirea ta sunt Eu” (Ps. 34, 3).

• Sinergia nu presupune nici desființarea voinței libere a omului, nici

cucerirea ei cu forța irezistibilă a harului dumnezeiesc: ”Căci nu naște Duhul
o aplecare a voii, fără voie. ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire” Sf.
Maxim Mărturisitorul

• Pentru înțelegerea lucrării sinergice ce duce la mântuire, Sf. Ioan Gură de

Aur ne oferă exemplul patriarhului Avraam care dacă nu ar fi făcut mai întâi
ceea ce depindea de el, nu ar fi putut să se bucure mai apoi de purtarea de
grijă a lui Dumnezeu.

• Sinergia înseamnă alegerea continuă între bine și rău; este cea dintâi
exigență a mântuirii omului prin care discernem între cele două căi ce stau
în fața omului: ”Azi am pus înaintea ta viața și moartea, binecuvântarea și
blestemul, de aceea alege viața…iubind pe Domnul și alipindu-te de El, căci aceasta
este viața ta” (Deut. 30, 19-20)

• Omul primește în adâncul său, prin lucrarea de mântuire a lui Hristos, forța
necesară pentru a răspunde personal chemării dumnezeiești la viață veșnică:
 ”Tuturor celor care L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat puterea să se facă
fii ai lui Dumnezeu” (In. 1, 12).

• Mântuirea este o trecere (paște) o metamorfoză continuă, liberă și personală,

un act de predare al vieții noastre lui Hristos, urmând a ne împărtăși viața
Lui.

• Sinergia este o taină și o antinomie simultană: harul este liber de relația sa cu

omul, deci nu poate fi posedat de om, iar pe de altă parte voința naturală nu este
capabilă să obțină harul prin puterile proprii decât dacă se oferă gratuit…

• Sinergia este un act continuu al vieții creștine: ”Botezul nu ia de la noi libertatea

voinței și puterea de a ne hotărî prin noi înșine, ci abia el ne dăruiește libertatea, ca
să nu mai fim stăpâniți de diavol… Sf. Simeon Noul Teolog

• În lucrarea sinergică nu se poate măsura partea harului și partea libertăți =

rămân taine și judecăți ale lui Dumnezeu; omul trebuie să se încredințeze și
să practice rugăciunea și tainele Bisericii ”făcând totul dependent de voia lui
Dumnezeu” Ion Bria; astfel mântuirea este deopotrivă: iconomie, har,
dreptate ca răsplată după voința liberă exprimată a omului: ”Îndreptându-ne
în dar prin harul Lui ”(Rom. 3, 24);

• Mântuirea este taina întâlnirii dintre mila și darul lui Dumnezeu și

sforțarea/străduința personală ultimă și continuă a omului: Împărăţia
cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Mt. 11, 12)

b. Theosis

• Θεώσις = deificarea sau (în)dumnezeire este culmea la care poate ajunge

firea umană prin conlucrarea liberă cu harul sau mai degrabă deschiderea
personală a omului spre lucrarea deplin în el a lucrării dumnezeiești sau a
Duhului Sfânt. Sf. Grigorie Palama

• Asemănarea la care era chemat omul să ajungă în paradis, primește în urma

lucrării lui Hristos numele de hristificare sau îndumnezeire: ” Hristos care S-a
făcut om sau ceea ce nu era mai înainte…ne-a îndumnezeit și ne îndumnezeiește pe
noi prin Dumnezeirea Sa…” Sf. Simeon Noul Teolog
• Îndumnezeirea ca stare umană este întemeiată de Părinții Bisericii pe
distincția ce există în Dumnezeu Sfânta Treime dintre energiile dumnezeiești
necreate și ființa comună absolută a celor Trei Persoane Dumnezeiești.

• Îndumnezeirea este același lucru cu methousia (*εθουσία=participare la

substanță/a fi în acord cu substanța) sau participarea la viața dumnezeiescă
prin energiile necreate, lucrare care are drept culme în viața aceasta vederea
luminii și a slavei dumnezeiești, iar în viața veșnică vederea lui Dumnezeu
”față către Față” (I Cor. 13, 12)

c. Epektasis

• ἐπέκτασις = arată desăvârșirea și limita ce poate fi mereu depășită,

păstrându-se limita, „întindere către ceva”, expresia unei întinderi veșnice
spre o stare de neexprimat, o stare dumnezeiească pe care nu o va putea
cuprinde niciodată.
• Epectaza înseamnă progres continuu în viață creștină și taină, deoarece
creștinul nu trebuie să renunțe niciodată la ceea ce a dobândit, ci trebuie să
continue ceea ce a început : "Duceți până la capăt fapta" (II Cor. 8, 11).
• Sf. Grigorie de Nyssa susține faptul că sufletul, fiind atras de
Dumnezeu, este într-o continuă mișcare ascendentă către treptele superioare
ale plenitudinii harului.
• Simbolul epectazei este Moise, care "nu se oprește deloc în urcușul său,
nici nu-și fixează limite la mișcarea sa către înălțimi, ci, odată ce a pus piciorul pe
scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să se ridice,
deoarece orice treaptă pe care o urcă da totdeauna, înaintând, spre una
superioară" (Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise).
• Epectaza este starea de schimbare continuă în ceva din ce în ce mai
bun, o trecere din slavă în slavă, o schimbare și o creștere, este starea de
desăvârire la care de-a pururi și niciodată nu va ajunge = căci desăvârșit este
cel ce nu se oprește în drumul său niciodată și nici nu-și mărginește
desăvârșirea…