Venirea a doua a Domnului - Imparatia de o mie de ani

Parusia lui Hristos si "sfarsitul" lumii. - Eshatologia crestina cuprinde invatatura despre
ultimele momente din istoria mantuirii ; moartea fizica a omului si judecata particulara ;
venirea a doua a Domnului Hristos si semnele ei premergatoare; invierea mortilor si
judecata obsteasca ; eliberarea firii din robia stricaciunii si innoirea ei; trecerea pentru
vesnicie a celor buni in fericirea raiului si a celor rai in chinurile iadului.

In preocuparile eshatologice ale crestinului, intra astfel mai intai grija pentru sfarsitul
apropiat al vietii sale pamantesti: decesul fizic, pe care Sfanta Scriptura il considera
pedeapsa si urmare a pacatului stramosesc (Rom. V, 12) si poarta de intrare in viata cea
vesnica (Ioan XII, 24 ; I Cor. XV, 36). De aceea Biserica povatuieste pe credinciosi ca,
mai inainte de a se preocupa de venirea a doua a Domnului si de-judecata de apoi, sa se
ingrijeasca de cel mai apropiat moment eshatologic: cel individual, care este totodata si
cel mai important moment de rascruce din viata fiecaruia, si anume de despartirea
sufletului de trup (II Cor. V, 1-10). Ea indeamna pe credinciosi sa se pregateasca din
vreme pentru intalnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza indata dupa
moarte.

Eshatologia Noului Testament este, in schimb, mai clara si plina de nadejde. Sfantul
Apostol Pavel, in Evrei XIII, 14, spune : "Noi nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe
cea care va sa fie", iar in II Corinteni V, 1-10, declara : "Stim ca, de se va strica aceasta
locuinta a noastra de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica,
in ceruri... Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele
ce a facut prin trup, ori bine ori rau". De asemenea, Sfantul Apostol Petru, in a II-a sa
Epistola soborniceasca, scrie : "Noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste
dreptatea".

Astfel, Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre urmarile pacatului stramosesc, afirma ca,
din pricina neascultarii primilor oameni, "toata faptura a fost supusa desertaciunii" si ca si
ea "impreuna suspina si este pana acum ca in dureri de nastere, spre nadejdea ca va fi
izbavita de robia stricaciunii, ca sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu"
(Rom. VIII, 18-25, comp. Facere III, 17-18).

A spune ca lumea este "supusa desertaciunii", nu inseamna insa a afirma ca ea este

netrebnica si vrednica de dispret. Dupa cum se stie, Biserica a osandit, in epoca veche, pe
gnostici si pe manihei, care sustineau ca lumea este rea si ca va fi nimicita complet de
Dumnezeu. Biserica a osandit, cu aceeasi asprime, in evul mediu, pe cei ce sustineau ca
s-ar fi apropiat sfarsitul lumii si ca credinciosii ar trebui sa-si paraseasca munca, spre a se
pregati, prin rugaciune si priveghere, pentru venirea a doua a Domnului si judecata
universala.

Noua, ca teologi, ne sunt bine cunoscute, din studiul istoriei bisericesti, cauzele care au
prilejuit nasterea ratacirilor eshatologice din primele veacuri ale crestinismului: lipsa de
cultura a credinciosilor, violenta persecutiilor din partea statului roman, neputinta
maselor de credinciosi de a se elibera de jugul exploatarii sclavagiste si de a scapa de
mizerie, dezgustul celor obijduiti de a mai trai intr-o lume impartita samavolnic in liberi
si robi, bogati si saraci, satui si flamanzi, dorinta celor deznadajduiti de a afla dreptatea si
linistea macar dupa moarte, in imparatia cereasca a lui Iisus Hristos.

Ne sunt cunoscute, desigur, si cauzele care stau la obarsia ratacirilor eshatologice din
evul mediu; inapoierea culturala si religioasa a credinciosilor, apasarea nemiloasa a
exploatarii feudale, abuzurile savarsite de ierarhia romano-catolica si de inchizitie, desele
migratiuni de popoare si razboaiele nesfarsite, care epuizeaza rabdarea celor napastuiti si-
i faceau sa doreasca mai degraba nimicirea intregii lumi, decat o viata plina numai de
nedreptati si suferinte.

Astfel de rataciri, astazi, pot totusi sa mai tulbure pe alocuri linistea sufleteasca a unor
credinciosi si sa-i abata de la indatoririle lor bisericesti; combaterea gresitelor interpretari
ale eshatologiei biblice constituie o indatorire pastorala permanenta pentru slujitorii
sfintelor noastre altare. In vederea implinirii acestei indatoriri, sunt necesare urmatoarele
precizari teologice in legatura cu Sfanta Scriptura:

Este adevarat ca Sfanta Scriptura vorbeste adesea despre "sfarsitul lumii" (Ps. CII, 26-27;
Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). Dar ea nu intelege prin acest "sfarsit",
in chip pesimist, nimicirea, disparitia sau intoarcerea lumii in neant. Dimpotriva, prin
"sfarsitul lumii", eshatologia biblica intelege, in mod pozitiv si optimist, purificarea ei de
orice imperfectiune, innoirea ei totala, desavarsirea ei.

Astfel, Mantuitorul vorbeste despre "innoirea lumii" in Matei XIX, 28, iar Sfantul
Apostol Petru scrie: "Noi (crestinii) asteptam, potrivit fagaduintelor Domnului, ceruri noi
si pamant nou, in care va locui dreptatea" (II Petru III, 13). Tot astfel, Sfantul Apostol si
Evanghelist Ioan, referindu-se, intr-una din vedeniile sale profetice, la viata veacului ce
va sa fie, spune : "Si am vazut un cer nou si un pamant nou ; caci cerul cel dintai si
pamantul cel dintai au trecut... Si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici
durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut" (Apoc. XXI, 1-5).

Credinta crestina ca lumea va fi innoita de Dumnezeu sta in stransa legatura, in Sfanta

Scriptura, cu invatatura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre invierea
mortilor si despre judecata din urma (Matei XVI, 27; XXV, 31-46; Ioan V, 28-29; I Tes.
IV, 13-18; I Cor. XV, 35-38; Apoc. XX, 11 s.u.). Sfanta Scriptura nu ne spune insa cand
anume va veni a doua oara Domnul Hristos si cand se va produce "innoirea" lumii si nu
ne furnizeaza nici un fel de informatii care sa ne ingaduie a le calcula cu anticipatie
sorocul sau data.

Tot ce se spune in Sfanta Scriptura in legatura cu data "sfarsitului" lumii acesteia si a

inceputului "lumii viitoare", se rezuma la afirmatia ca aceasta data va coincide,
cronologic, cu venirea a doua a lui Hristos, eveniment numit, mai pe scurt, "Parusia
Domnului" (cuvantul grecesc "parusie" inseamna: prezenta, sosire).

Profetii Vechiului Testament au scris foarte putin despre Parusia Domnului Hristos (Isaia
LXVI, 15-18, Sofonie I, 14-18). Faptul acesta este absolut explicabil, deoarece nu era
potrivit sa se vorbeasca in mod amanuntit, despre a doua venire a lui Mesia, inainte de a
se fi realizat prima. In Vechiul Testaiment, se vorbeste putin si despre dogma invierii
mortilor (Isaia XXVI, 19 ; Ezechiel XXXVII 1-14), in care, cu exceptia saducheilor,
credeau toti evreii de pe vremea Mantuitorului (Ioan XI, 24).

In schimb, in Noul Testament se vorbeste in repetate randuri si cu deosebita claritate atat

despre venirea a doua a Domnului, cat si despre invierea mortilor. Astfel, Mantuitorul
declara solemn ca, dupa ce se va inapoia la Tatal ca sa gateasca loc ucenicilor Sai (Ioan
XIV, 3), va veni din nou in lume, pe norii cerului, cu putere si cu slava multa" (Matei
XXIV, 30; XXVI, 64; Ioan XIV, 18, 28). De asemenea, pe cand Mantuitorul se inalta la
cer, ingerii spun sfintilor Apostoli: "Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer ? Acest
Iisus, care s-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, precum l-ati vazut mergand la cer"
(Faptele Apostolilor I, 11). Sfantul Apostol Pavel - vorbind despre Parusia Domnului
Hristos si despre invierea mortilor si prefacere" viilor - scrie: " Insusi Domnul ... se va
pogori din cer si cei morti vor invia intai ; dupa aceea noi, cei vii, care vom fi ramas, vom
fi rapiti in nori impreuna cu ei, intru intampinarea Domnului in vazduh, si asa vom fi
pururea cu Domnul", (I Tes. IV, 16-17).

Sorocul Parusiei Domnului - de care depind innoirea lumii si invierea mortilor pentru
judecata din urma - il cunoaste dinainte numai Dumnezeu-Tatal (Matei XXIV, 36, Marcu
XIII, 32), iar Mantuitorul nu numai ca n-a voit sa-l descopere, dar a si oprit categoric pe
sfintii Sai Apostoli si ucenici sa se preocupe de aflarea lui si sa-i mai puna vreo intrebare
in legatura cu aceasta problema : "Nu este treaba voastra ca sa cunoasteti vremurile sau
soroacele pe care Tatal le-a pus intr-a Sa stapanire" (Fapte I, 7).

Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul ca El va
veni pe neasteptate, asa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul
in puterea noptii, cum sosesc durerile facerii pentru femeia insarcinata si cum iese
fulgerul de la rasarit si se arata pana la-apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13 ; Marcu
XIII, 33-37 ; Luca XVII, 24-30 ; Potrivit acestei invataturi, Sfantul Apostol Pavel scrie :
"Iar despre vremi si despre ani, fratilor, nu aveti trebuinta sa va scriem, pentru ca voi
insiva stiti bine ca ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca si durerea femeii care
are in pantece" (I Tes, V, 1-3). La fel scrie si Sfantul Apostol Petru: "Iar ziua Domnului
va veni ca un fur" (II Petru III, 10).

Ceea ce Mantuitorul a voit sa ne descopere cu anticipatie, au fost doar unele indicatii

generale cu privire la cateva din semnele premergatoare parusiei Sale: unele din aceste
semne sunt anterioare, altele sunt concomitente. Anterioare sunt: predicarea Evangheliei
la toate popoarele (Matei XXIV, 14); ivirea de prooroci, taumaturgi si hristosi mincinosi
intre crestini (Matei XXIV, 24); inmultirea faradelegii si racirea iubirii fratesti intre
credinciosi (Matei XXIV, 10, 12). Semne concomitente sunt : intunecarea soarelui,
caderea astrilor, perturbari grave in legile naturii (Matei1 XXIV, 7, 29), aratarea pe cer a
"semnului Fiului Omului" (Matei XXIV, 30), adica a Sfintei Cruci.

Sfintii Apostoli - completand, dupa revelatia data lor, aceasta eshatologie "- ne mai
descopera cateva alte semne premergatoare Parusiei Domnului, dar si acestea au tot un
caracter general : Convertirea la crestinism a poporului evreu (Rom. XI,. 25-26) i
lepadarea multora de crestinism (II Tes. II, 3) si activitatea desfasurata in cadrul Bisericii
de un personaj religios sinistru - numit "omul pacatului", "fiul pierzarii", "cel fara de
lege", "potrivnicul" -, care va savarsi minuni false, se va instala la carma Bisericii si se va
da pe sine insusi drept Dumnezeu suprem, cerand credinciosilor adorare (II Tes. II, 3-10 ;
of. Matei XXIV, 15).

Unii comentatori au dat acestui personaj numele de "Antihrist" si au incercat sa

acrediteze ideea ca el va fi o persoana din afara Bisericii si ostila ei. Dar trebuie precizat
ca, dupa I Ioan I, 18, 22 ; I1V, 3 si II Ioan 7, numele de "antihrist!" este dat de Sfantul
Apostol si Evanghelist Ioan dochetilor, cerintienilor si nicolaitilor - eretici" de la finele,
veacului apostolic -, adica unor oameni dinauntrul Bisericii, nu din: afara ei.

Alti comentatori identifica acest personaj cu cel descris simbolic de Sfantul, Apostol si
Evanghelist Ioan in Apoc. XX, 7-10, dar stilul acestei scrieri biblice este cu totul simbolic
si nu ingaduie nicidecum o interpretare, literala.

De fapt, cele cateva texte referitoare la acest personaj nu se preteaza la nici o actualizare
si nu se refera la persoane din afara Bisericii sau la evenimente istorice-obisnuite. Din
cuprinsul acestor texte, rezulta clar ca atat Mantuitorul (Matei XXIV), cat si Sfantul
Apostol Pavel (II Tes. II, 3-10) se refera doar la viata interna a Bisericii si la activitatea
religioasa desfasurata intre crestini de unii invatatori mincinosi sau eretici, ori de unii
clerici nedemni de chemarea lor. Din felul cum sunt anuntate in textele biblice, rezulta ca
toate aceste semne se vor intampla inainte de Parusia Domnului Hristos si de innoirea
lumii, dar nici unul dintre ele nu are caracterul unui pronostic precis, sigur si indiscutabil.
In toate pericopele biblice cu semnificatie eshatologica, aghiografii se folosesc fie de
imagini poetice si de figuri retorice, fie de expresii vagi si de indicatii generale, din care
este cu neputinta sa se scoata o invatatura precisa asupra, datei venirii a doua a Domnului
Hristos si asupra epocii innoirii finale a lumii.

Intr-adevar, Domnul nostru Iisus Hristos, in marea sa cuvantare profetica si eshatologica

aflata in Evangheliile sinoptice (Matei XXIV si XXV; Marcu XIII; Luca XVII, 20-37 si
XXI, 5-26), descrie in sens literal numai daramarea Templului, pustiirea Ierusalimului si
desfiintarea inevitabila a Statului iudaic de pe vremea Sa de catre armatele romane, in
timp ce despre evenimentele, cu mult mai indepartate cronologic, care vor preceda
Parusia Sa si "sfarsitul" lumii, vorbeste in figuri profetice si simbolice menite sa
sublinieze doar grandoarea lor.

Ceva mai mult : Mantuitorul, in raspunsul la intrebarea Apostolilor cu privire la data

daramarii Templului, la data Parusiei Sale si la data "sfarsitului" lumii si a inaugurarii
vietii viitoare (Matei XXIV 3; Marcu XIII, 3-4; Luca XVII, 20 si XXI, 7) nu anunta nici
macar sorocul catastrofei religioase si nationale a poporului iudeu, desi se serveste de
evenimentele din Iudeea dintre anii 68-70 ca de un tip (model, preinchipuire) pentru
descrierea evenimentelor generale care vor preceda Parusia Sa. De-.a lungul intregii Sale
cuvantari profetice si eshatologice din Evangheliile sinoptice, intentia Mantuitorului este,
in mod vadit, aceea de a da Apostolilor cateva sfaturi morale si religioase: "Vedeti, sa nu
va amageasca cineva... Luati aminte, sa nu va spaimantati, caci trebuie sa fie toate, dar
inca nu va veni sfarsitul... Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din
ceruri... Drept aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi va veni Fiul Omului"
(Matei XXIV, 4, 6, 36, 44), sau : "Privegheati deci, ca nu stiti ziua, nici ceasul in care
Fiul Omului va veni" (Matei XXV, 13), si iarasi: "Luati asadar aminte de voi insiva, ca sa
nu se ingreuneze inimile voastre de mancare si de bautura peste masura si de grijile lumii
si fara veste sa vina asupra voastra ziua aceea. Privegheati, dar, in toata vremea rugandu-
va, ca sa va invredniciti sa scapati de toate ce vor sa fie si sa stati inaintea Fiului Omului"
(Luca XXI, 34-36).

La fel procedeaza, in activitatea lor misionara si pastorala, si Sfintii Apostoli. Astfel,

dupa ce aminteste credinciosilor caracterul inopinat al Parusiei Domnului, Sfantul
Apostol Pavel scrie : "Voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei ; nu suntem ai noptii, nici
ai intunericului. Deci dar sa nu dormim, ca si ceilalti, ci sa priveghem si sa fim treji...,
imbracandu-ne cu platosa credintei si a dragostei si cu coiful nadejdii de mantuire" (I Tes.
V, 5-8), sau : "Si va rugam, fratilor, cu privire la venirea Domnului nostru Iisus Hristos si
la adunarea noastra cu El, sa nu va clintiti degraba cu mintea, nici sa va spaimantati... Si
sa nu va amageasca nimeni in nici un chip" , (II Tes. II, 1-3); "Deci, dar, fratilor, stati
bine si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie din cuvantul, fie din epistola noastra" (II
Tes. II, 15). La randul sau, Sfantul ...Apostol Petru scrie : "Pentru aceea, iubitilor,
asteptand acestea, sarguiti-va sa fiti aflati de Domnul (Hristos) fara vina, fara prihana, in
pace. Si indelunga rabdare a "Domnului nostru drept mantuire socotiti-o... Si stiind
aceasta de mai inainte, paziti-va, ca nu cumva, lasandu-va dusi de ratacirea celor
nelegiuiti, sa cadeti din intarirea voastra" (II Petru III, 14-17).

Confirmarea adevarului ca textele biblice nu permit nici un fel de pronostic asupra datei
Parusiei Domnului Hristos si "sfarsitului" lumii vine si din partea istoriei. Curgerea
fireasca a vremii si mersul mereu inainte al istoriei au dezmintit, in decursul veacurilor,
toate interpretarile gresite si pesimiste ale eshatologiei biblice si se vor dezminti, fara
indoiala, si in viitor. Astfel, la jumatatea veacului apostolic, istoria a dat de rusine pe
aceia dintre crestinai tesalonicieni care, socotind ca Parusia Domnului Hristos era
apropiata, isi parasisera lucrul, tulburau linistea celorlalti credinciosi cu sumbre prevestiri
eshatologice si asteptau cu infrigurare, clipa de clipa, sfarsitul lumii. Daca Sfantul Pavel
n-ar fi intervenit la vreme si cu toata autoritatea sa de Apostol, lumea greco-romana ar fi
rasunat de scandalul unei intregi grupari religioase pauperizate prin fals iluminism
eshatologic, dar prestigiul crestinismului ar fi fost grav compromis.

De fapt, absurditatea credintei ca s-ar fi apropiat sorocul Parusiei Domnului Hristos si al

"sfarsitului" lumii rezulta limpede din insasi revelatia biblica despre menirea
credinciosilor. Cel ce crede cu adevarat in cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura,
trebuie sa fie absolut sigur, in inima lui, ca lumea aceasta nu se va sfirsi mai inainte de
implinirea binecuvantarii - cu caracter si de porunca - pe care Dumnezeu cel atotputernic
si atotbun a adresat-o, la creatie, protoparintilor neamului omenesc si tuturor urmasilor
acestora, cand le-a spus : "Cresteti si va inmultiti si umpteti pamantul si supuneti-l"
(Facere I, 28).
Intr-adevar, Sfanta Scriptura ne spune ca Dumnezeu a dat oamenilor mai intai porunca si
binecuvantarea de "a creste". Cine ar putea sustine ca neamul omenesc a crescut deja
pana la masura plinatatii capacitatii sale?

Dumnezeu a mai dat oamenilor, la creatie, porunca si binecuvantarea de "a se inmulti si

de a umple pamantul". Cine poate afirma, in cunostinta de cauza, ca neamul omenesc a
atins deja sau ca va atinge, intr-un viitor apropiat, gradul maxim al inmultirii sale
numerice, ori ca el este in perspectiva apropiata sa umple tot globul ? In acelasi timp
Dumnezeu, cand a binecuvantat pe oameni, la creatie, le-a dat si porunca de "a supune
pamantul si a stapanii peste pestii marii si peste pasarile cerului, peste toate vietatile ce se
misca pe pamant, peste toate ierburile si peste toti pomii" (Facere I, 28-30). Cine poate
pretinde, in deplina cunostinta de cauza si cu respect pentru adevar, ca neamul omenesc
si-a indeplinit ori ca este pe punctul de a-si indeplini integral o astfel de menire?

Marile si oceanele alcatuiesc, precum se stie, un izvor urias si practic inepuizabil de

resurse alimentare si de bogatii dintre cele mai pretioase, care, pana acum, n-au fost puse
la dispozitia omului decat intr-o masura cu totul neinsemnata.

Aceste cateva sumare consideratii teologice si rationale ne fac mai intai sa nu intelegem
absolut deloc cum ar putea un crestin sa impace invatatura biblica despre intelepciunea,
bunatatea si pronia dumnezeiasca, cu ideile pesimiste, negative si catastrofale despre
viitorul omenirii si al universului. Ele ne fac, in al doilea rand, sa ne miram cum pot unii
credinciosi sa marturiseasca, pe de o parte, dogma despre bunatatea lui Dumnezeu si sa se
dedea, pe de alta parte, la interpretari pesimiste asupra eshatologiei biblice.

De aceea, aceste consideratii ne obliga - si aceasta este foarte important pentru

indatoririle noastre pastorale si misionare - sa combatem orice actualizari subiective,
nestiintifice si tendentioase ale profetiilor biblice cu caracter eshatologic si sa ferim pe
credinciosi de influenta lor pagubitoare. De fapt, Sfantul Duh ne-a descoperit pe calea
Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, numai ceea ce ne este de trebuinta pentru mantuire,
nu stiinta insasi. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie cuprind adevarul religios descoperit
de Dumnezeu, iar stiinta pe cel material descoperit prin stradania omului : "intru sudoarea
fruntii tale iti vei dobandi hrana" (Facere III, 19). Prin inspiratia biblica, Dumnezeu n-a
dat omului, in Sfanta Scriptura, date de stiinta pozitiva, ci invataturi religioase si morale.
De aceea Sfanta Scriptura nu poate fi privita - in felul ramano-catolicilor din evul mediu -
ca o enciclopedie a tuturor cunostintelor despre lume si viata.

Fiind o carte religioasa, Sfanta Scriptura atinge numai incidental unele probleme
stiintifice, iar cand se refera la ele, le priveste nu dupa realitate, ci potrivit stadiului
cultural, mentalitatii, limbajului si mediului vremii in care a fost scrisa. Din aceasta
cauza, nici un text biblic nu trebuie luat ca baza pentru a contrazice afirmatiile oamenilor
de stiinta ca pe planeta noastra vor putea duce o viata interesanta, rodnica si fericita, pe o
perioada de mii si de zeci de mii de milioane de ani, un numar din ce in ce mai mare de
oameni. Tot astfel, nici una din invataturile de credinta sau hota-rinle Bisericii nu ne da
dreptul sa privim cu scepticism speranta oamenilor de stiinta ca omenirea,va sti sa
gaseasca, pina la urma, caile care sa-i asigure o dezvoltare multilaterala nelimitata si sa
supuna astfel complet natura.

Omenirea nu sta deci pasiva in asteptarea unui "cer nou" si a unui "pamant nou".
Dimpotriva, ea se straduieste sa le realizeze, atat cat ii permit puterile, sau macar sa se
apropie de pragul infaptuirii lor, pe diferite cai. Astfel, medicina lupta pentru vindecarea
bolilor si preintampinarea batranetii. Arta lupta pentru realizarea frumosului. Stiinta lupta
pentru cunoasterea tuturor, lucrurilor si energiilor din univers, iar tehnica lupta pentru
continua extragere a energiei (materiei si usurarea muncii omului. Toate acestea se
cuvine a fi privite de crestini ca marturii ca chiar pe plan" material tindem spre
desavarsire, spre o lume noua si superioara, spre ceea ce Revelatia biblica ne sugereaza,
pe plan spiritual, prin expresiile "un pamant nou si ura cer nou".

Pesimismul eshatologic al acelora care orbecaie in cautarea de analogii intre unele semne
eshatologice descrise simbolic in Sfanta Scriptura si -anumite situatii de moment din
istoria bisericeasca sau universala, este deci cu totul nepotrivit pentru epoca noastra. Sa
nu uitam ca, daca in primele veacuri se punea mare pret, in crestinism, pe viata ascetica,
iar in evul mediu pe pietismul individual si pe viata mistica, in secolul nostru Biserica
pretuieste si cultiva cu predilectie virtutile care contribuie: la innobilarea si intarirea vietii
sociale : dreptatea, libertatea, egalitatea, munca, pacea, intr-ajutorarea frateasca.

A ne intoarce la forme de pietate potrivite doar pentru epoci trecute, inseamna a incerca
intoarcerea vremii, a iesi din fagasul firesc al dezvoltarii istorice si a purta Biserica in
dezacord cu progresul firesc al societatii. Prin aceasta, s-ar incerca punerea crestinismului
in contrazicere cu insasi menirea lui pentru credinciosi. De-aceea, cei ce cad in asemenea
rataciri se elimina singuri atat din disciplina vietii crestine, cat si din normele generale de
convietuire sociala.

Imparatia de o mie de ani. - Intre ratacirile cu caracter eshatologic, se numara si credinta

unor culte neoprotestante ca intre cele doua momente (considerate-distincte): Parusia
Domnului. Hristos si "sfarsitul" lumii, Iisus Hristos va intemeia pe pamant o imparatie de
o mie de ani, in care El va domni impreuna cu cei alesi ai Sai.

Originea acestei credinte este foarte veche. Se stie ca credinciosii iudei de odinioara,
dupa exilul babilonic, intelegand gresit unele profetii mesianice din Vechiul Testament,
sperau ca Mesia, cand va veni, va intemeia, numai pentru ei si in detrimentul celorlalte
popoare, o imparatie pamanteasca si ca, dupa aceasta imparatie, va urma sfarsitul lumii si
Judecata de apoi. Astfel, intr-o scriere apocrifa atribuita patriarhului Enoh (XVII-
XXXVI), se spune ca fericirea -adusa iudeilor de Mesia va dura pe pamant vreme foarte
indelungata si ca ea va fi inaugurata printr-o judecata necrutatoare a celorlalte popoare si
a nelegiuitilor. In scrierea apocrifa intitulata Testamentul celor doisprezece patriarhi, se
spune ca aceasta era de aur pentru poporul iudeu se va inaugura cu invierea celor alesi. In
scrierea apocrifa cunoscuta sub numele de Cartea a IV-a a lui Esdra, se spune ca
imparatia mesianica fagaduita iudeilor va fi un preludiu pamantesc al fericirii ceresti si ca
ea se va incheia cu invierea generala si ca judecata de apoi.
Teologii iudei aveau insa pareri deosebite in privinta duratei acestei imparatii. Dupa unii,
ea avea sa dureze 40 de ani (cat ratacirea evreilor in pustiul Arabiei); dupa altii, 70 de ani
(cat robia babilonica); dupa altii, 400 de ani (cat robia egipteana) ; dupa altii, cat totalul
anilor in care poporul evreu a suferit robii, peregrinari, persecutii, molime, foamete,
razboaie, lipsuri (400 ani de robie egipteana + 40 de ani de ratacire in pustiul Arabiei +
111 ani de impilari straine in epoca judecatorilor +70 de ani de robie babilonica + 490 de
ani de suferinte nationale si religioase de la exilul babilonic pana la pustiirea
Ierusalimului de catre ostile romane etc). Pana la urma, intre credinciosii iudei din epoca
precrestina a predominat ideea ca aceasta imparatie mesianica va dura o mie de ani si ca
ea va incheia cele sase milenii scurse de la facerea lumii, toata durata vietii oamenilor pe
pamant fiind conceputa ca o perioada sabatica de sapte mii de ani.

Credinta ca sfarsitul lumii va fi precedat de o era de "o mie de ani" de fericire

pamanteasca pentru cei drepti si de mari suferinte si infrangeri pentru cei nedrepti, era
raspandita in mai toate cercurile iudaice din veacul apostolic. De la iudei, au imprumutat-
o si unii scriitori crestini si Parinti bisericesti din primele veacuri. Sub influenta ei,
autorul Epistolei atribuite Sfantului Varnava (XV, 4-9) credea ca istoria omenirii pe
pamant va dura sapte mii de ani - care corespund celor "sapte zile" ale creatiei - si ca
ultimul mileniu va fi de fericire mesianica. Sub influenta eshatologiei iudaice si mai ales
pentru intretinerea nadejdii crestine in vreme de persecutie, au sustinut milenarismul sau
hiliasmul episcopul Papias de Ierapole (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca,
XXXIX, 11-13), Sfantul Iustin Martirul si Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon, LXXX-
LXXXI), Sfantul Irineu (Adversus Haeresis V, 28, 3), apologetul Tertulian (Adversus
Marcionem III, 24), Sfantul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactantiu, Sulpiciu-Sever,
Victorin de Pictavi, Sfantul Ambrozie de Mediolan si altii.

Dar, desi a fost sustinut de atatia scriitori crestini si Parinti bisericesti si cu toate ca n-a
fost condamnat de nici o hotarare oficiala a Bisericii, hiliasmul n-a izbutit sa influenteze
gandirea crestina. In Rasarit, el a fost combatut cu hotarare mai intai de catre Origen si
apoi de catre episcopul Dionisie al Alexandriei. In Apus, hiliasmul sau milenarismul a
fost combatut mai intai de preotul roman Oaius - care, in toiul polemicii, a savarsit
greseala de a contesta autenticitatea Apocalipsei, de care abuzau milenaristii - si apoi de
Fericitul Ieronim si mai cu seama de Fericitul Augustin, care a propus, cel dintai, un
sistem de interpretare larga a simbolismului Apocalipsei.

Erezia hiliasta sau milenarista, inmormantata pe nesimtite in veacurile IV si V, a reaparut

apoi in sanul protestantismului, dupa douasprezece secole. Milenarismul literal a fost
predicat, in cadrul Reformei, de catre secta Anabaptistilor si apoi de catre Russelisti si
Adventisti, precum si de catre unii comentatori protestanti. Cativa dintre acestia din urma
sustin ca, din moment ce Biserica luptatoare nu poate infaptui integral prezicerea din
Apoc. XX, 1-10, despre "legarea" diavolului si despre intemeierea imparatiei lui Hristos
si a alesilor sai pe pamant, trebuie sa admitem ca Iisus Hristos va veni sa imparateasca
intr-adevar cu sfintii pe pamant "timp de o mie de ani", insa doar in sens nevazut,
sufletesc, spiritual. Dar nici sub aceasta forma milenarismul n-a devenit acceptabil.
Milenistii (sau Russelistii), Adventistii, reformistii si ceilalti adepti ai ereziei milenariste
pretind ca invatatura lor si-ar avea temeiul in pericopa din Apocalipsa XX, 1-10, pe care
o interpreteaza in sens cu totul literal, fara nici o legatura cu simbolismul general al
acestei scrieri biblice si in dezacord atat cu contextul, cat si cu eshatologia celorlalte carti
ale Noului Testament. Ei pretind ca Apocalipsa ar prezice doua invieri din morti: una a
dreptilor, la inceputul acestea mii de ani, cand Domnul Hristos va veni a doua oara, si alta
a nedreptilor, la sfarsitul acestei mii de ani, cand se va incheia faza pamanteasca a
imparatiei lui Dumnezeu si cand satan si slujitorii sai vor fi aruncati pentru totdeauna in
chinurile infricosate ale iadului.

Textul biblic din Apocalipsa XX, 1-10 este urmatorul: 1. "Apoi am vazut un inger
coborandu-se din cer si avand cheia adancului si lant mare in mina lui. 2. Si a prins pe
balaur si pe sarpele cel vechi, care era diavolul si satana, si l-a legat pe o mie de ani ; 3. si
l-a aruncat in adine si l-a inchis si -a pecetluit deasupra lui, ca sa nu mai amageasca
popoarele pana se vor sfarsi cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava
vreme. 4. Si am vazut tronuri, si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am
vazut sufletele celor taiati cu securea pentru numele lui Iisus si pentru cuvantul lui
Dumnezeu, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe
fruntea si pe mina lor. Si au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani. 5. Iar ceilalti
morti nu inviaza pana nu se vor sfarsi cei o mie de ani. Aceasta este intaia inviere. 6.
Fericit si sfant este cel ce are parte de intaia inviere. Peste acestia moartea a doua nu are
putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani.
7. Si cand se vor sfarsi cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui. 8. Si va
iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe
Magog, si sa le adune la razboi, iar numarul lor este ca nisipul marii. 9. Si s-au suit pe
fata pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita, dar s-a coborat foc
din cer si i-a mistuit. 10. Si diavolul, care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de
pucioasa, "unde se afla si fiara si proorocul mincinos; si vor fi chinuiti acolo zi si noapte,
in vecii vecilor".

Adeptii milenarismului ignora faptul ca, pentru intelegerea acestei pericope, trebuie sa se
tina seama de cateva considerente esentiale, si anume:

a) Toate vedeniile din Apocalipsa sunt descrise in grai simbolic si nu se preteaza la

interpretari literale ;

b) Cifrele si numerele din Apocalipsa exprima, simbolic, doar notiuni abstracte si insusiri
generale, nu cantitati definite;

c) Vedenia din Apocalipsa XX, 1-7 nu prezice evenimente eshatologice viitoare, ci

descrie, simbolic, activitatea misionara a Bisericii crestine de la intemeierea ei pana la
Parusia lui Hristos.

De fapt, pericopa din Apocalipsa XX, 1-10 cuprinde trei tablouri :

1. Vers. 1-3, in care este vorba de limitarea puterii diavolului pe o perioada de "o mie de
ani";

2. Vers. 4-6, in care este amintita imparatia lui Hristos si a celor alesi ai Lui, timp de "o
mie de ani" ;

3. Vers. 7-10, care anunta totala infrangere a lui satan si a uneltelor lui vazute si nevazute,
dupa trecerea acestei "mii de ani".

Trebuie sa observam insa ca primele doua tablouri sunt sincronice, descriind, profetic,
fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane si cu cele anuntate in XIX, 11-12. Ele
privesc conflictul dintre fortele divine si fortele diabolice, in desfasurarea lui de la
intrupare la Parusia lui Hristos.

Dupa invatatura Sfintei Scripturi prabusirea puterii lui satan se desfasoara in doua etape
principale. La intruparea Fiului lui Dumnezeu si la intemeierea Bisericii crestine, satan si
ingerii rai au fost loviti de aratarea lui Hristos si de lucrarea harului divin, care le-au
limitat considerabil influenta asupra credinciosilor si au scos pe crestini de sub tirania lor.
Atunci, ingerii rai au primit o pedeapsa prealabila condamnarii lor finale (XX, 10),
puterea lor a fost neutralizata si ei au fost pusi in situatia unor prizonieri care se mai
bucura de o libertate cu totul redusa si relativa (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Fericitul
Augustin (De civitate Dei XX, 8, 1) spune : "Alligatio diaboli est non permitti exercere
totam tentationem quam potest".

Diavolul va ramane in aceasta situatie pana la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toti
ingerii rai, in frunte cu satan, vor fi aruncati pentru vesnicie in chinurile iadului; tot aci
sunt aruncati, indata dupa moarte (XIX, 20, XX, 10), si uneltele sau adeptii lor dintre
oameni.

Epoca restrangerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitenta cu aceea
a imparatiei lui Hristos cu cei alesi ai Sai. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca
durata acestei epoci va fi de "o mie de ani" cifra rotunda insemnand, in limbaj profetic, o
epoca foarte lunga si nedeterminata (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isada LXIII, 4).
Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifica aceasta epoca cu toata faza
paimanteasca a imparatiei lui Dumnezeu, de la intrupare la Parusia lui Hristos si spune :
"Miile annos pro annfis omntbus hujus saeculi posudt, ut perfecto numero notaretur ipsa
temporis plenitudo".

Spre sfarsitul acestei perioade, satan va incerca un ultim asalt impotriva Bisericii, dar si
acesta va fi zdrobit cu totul, cand va veni a doua oara Domnul FIristos. Incercarile
diavolului si ale uneltelor lui vor dura, pe pamant, atat cat vor dura ereziile si falsele
invataturi religioase sustinute intre crestini de eretici si de schismatici. Inlantuirea
diavolului este si cauza principala pentru care vor esua uneltirile celor rai. Adevarata
interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede in cei "o mie
de ani" o epoca nelimitata si foarte lunga ; - in "imparatia" lui Hristos si a alesilor Lui de
pe pamant, o stare de fericire si de binecuvantare spirituala ; - in "legarea diavolului", o
limitare relativa si treptata a puterii diavolului asupra credinciosilor; - in "invierea cea
dintai", renasterea spirituala prin taina Sfantului Botez ; - in "moartea cea de a doua",
condamnarea pacatosilor la chinurile iadului, dupa judecata din urma ; - in "dezlegarea
lui satan din inchisoarea lui, cand se vor sfarsi cei o mie de ani", ultimele incercari ale
diavolului de a indeparta pe crestini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ; - in
"Gog si Magog", imaginea fortelor raului ; - in "cetatea cea iubita", Biserica crestina sau
Trupul tainic al lui Hristos ; - in "tabara sfintilor", totalitatea credinciosilor devotati
Evangheliei lui Hristos; - in expresia "preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos",, nobletea
spirituala a chemarii crestine si starea de har in oare se afla cei ce slujesc cu vrednicie lui
Dumnezeu, iar - in "imparatia de o mie de ani", toata epoca de la intrupare la Parusia
Domnului, adica toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu.

Din aceasta imparatie a lui Dumnezeu fac parte, in chip nevazut, sufletele crestinilor
repauzati si, in chip vazut, crestinii care lupta impotriva pacatului, refuzand sa se inchine
"fiarei", adica sa faca voia diavolului. Prin acestia, peste acestia si impreuna cu acestia,
Iisus Hristos domneste in permanenta in lume. Ei au fost eliberati din tirania pacatului, a
mortii vesnice si a diavolului, bucurandu-se de "prima inviere", despre care insusi
Mantuitorul spune : "Ca precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul, pe care
voieste ii inviaza... Amin, amin graiesc voua: Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in
Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din
moarte in viata. Amin, amin graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care voi auzi vor invia. Caci precum Tatal are viata in
Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in sine ; si putere i-a dat sa faca judecata, caci Fiul
Omului este" (Ioan V, 21, 24-27), sau : "Amin, amin graiesc voua: Cel ce crede in Mine,
are viata vesnica... Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si
Eu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan VI, 47, 54).

Imparatia lui Hristos nu cuprinde deci pe toti oamenii, ci numai pe aceia care primesc
invatatura Sa, devin membri ai Bisericii prin Sfintele Taine si se straduiesc sa traiasca
potrivit moralei evanghelice, a carei lege suprema este iubirea frateasca fata de aproapele.
Asupra acestora, "moartea cea de a doua" si diavolul nu mai au nici o putere. Cu toate
acestea, diavolul nu renunta la lupta, ci dimpotriva, dar puterea lui este tot mai slaba
incercarea lui de a-si restabili stapanirea -asupra credinciosilor coincide cu durata istorica
a Bisericii. Capitolele XII-XIX din Apocalipsa insista mai ales asupra raspunsului
Bisericii la atacurile repetate ale lui satan ; capitolul XX (1-10) staruie indeosebi asupra
activitatii neintrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui si asupra biruintei finale si
complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra fortelor raului. Despre zvarcolirile
finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune ca vor dura
1.260 zile, sau 42 de luni, sau trei ani si jumatate, sau chiar trei zile si jumatate ; aceste
expresii echivaleaza cu "catava vreme" din XX, 3 si reprezinta, simbolic, o epoca scurtata
inainte de vreme, incompleta, relativa, deci o incercare sortita de la inceput esecului si
practic cu totul neizbutita.

In schimb, pacea spirituala, linistea interna si activitatea misionara a Bisericii vor dura "o
mie de ani", adica o epoca deplina, continua si desavarsita, deci atat cat va fi necesar
pentru ca propovaduirea Evangheliei sa-si atinga scopul final. De aceea, Sfintii Parinti
invata ca mileniul Apocalipsei simbolizeaza insasi epoca harului divin, care s-a inceput
odata cu intemeierea Bisericii si va dura pina la Parusia lui Hristos si ca, in aceasta epoca,
crestinii adevarati participa, spiritual, la domnia lui Hristos pe pamant, surpind zi de zi
stapinirea diavolului, iar cei repauzati domnesc impreuna cu Hristos in cer, aflindu-se in
starea de slava vesnica in urma judecatii particulare si in asteptarea invierii trupurilor, la
judecata universala, cand se va definitiva starea fiecaruia, iar satan va fi aruncat pentru
vesnicie in chinurile iadului.

Aceasta interpretare se afla in perfecta concordanta cu invatatura eshatologica din

celelalte scrieri ale Noului Testament. Sfintii Evanghelisti ne spun ca Mantuitorul a venit
in lume ca sa intemeieze in ea "imparatia lui Dumnezeu" sau "imparatia cerurilor" (Matei
III, 2, IV, 17, Luca VIII, 1 etc.) si ne arata ca aceasta imparatie se realizeaza in si prin
Biserica crestina (Matei XVI, 18-19). Iisus Hristos ne-a spus ca intrarea in aceasta
imparatie spirituala (Ioan XVIII, 36) se face prin "nasterea cea de a doua", adica prin
harul Sfantului Duh primit la Botez, care echivaleaza cu "prima inviere" din morti {Ioan
III, 5 ; V, 25, XI, 24-25). Sfantul Apostol Pavel precizeaza, la randul sau, ca "Imparatia
lui Dumnezeu nu-i mancare si bautura", ca s-o intelegem ca pe ceva trupesc, ci "pace,
dreptate si bucurie intru Duhul Sfant" (Rom. XIV, 17) si ca ea se infaptuieste, treptat-
treptat, in Trupul tainic al lui Hristos care este Biserica (Efes. IV, 25, V, 23, Col. I, 24, I
Cor. XII, 29, Rom. XII, 5 etc); ca cei primiti in ea prin Taina Sfantului Botez s-au facut
partasi mortii si invierii lui Hristos (Rom. VI, 2-6); ca pacatosii se afla intr-o stare de
moarte morala {Efes. V, 14, Col. II, 13) si ca Biserica se opune fara incetare incercarilor
diavolului de a zadarnici mantuirea credinciosilor (II Tes. II, 1 s.u.).

Ideile dogmatice si morale care se desprind din Apocalipsa XX, 1-10, sunt deci, pe scurt,
urmatoarele:

a. Legarea diavolului inseamna limitarea puterii satanice asupra credinciosilor si s-a facut
odata cu intemeierea crestinismului ;

b. Imparatia de "o mie de ani" a lui Hristos si a alesilor Sai este rastimpul in ,care Hristos
a restrins puterea diavolului asupra credinciosilor ;

c. Membri ai imparatiei lui Hristos sunt credinciosii care s-au facut partasi primei invieri,
adica renasterii prin harul Sfantului Botez si al celorlalte sfinte taine si care se
impotrivesc voii diavolului ;

d. Spre sfarsitul erei mesianice si mai inainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura
din nou de o oarecare libertate de actiune, fiind lasat sa lucreze catava vreme asupra
credinciosilor ;

e. Credinciosii care nu s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii baptismale si
sfinteniei crestine, vor invia la sfarsitul veacurilor, adica la invierea cea de-a doua, care
va precede judecata generala, cand se va da fiecaruia dupa faptele sale ;
f. Asupra celor ce s-au impartasit de harul divin, au pastrat pana la moarte credinta in
Hristos si n-au facut faptele diavolului moartea a doua, adica osanda cea vesnica, nu va
avea nici o putere ;

g. La sfarsitul celor "o mie de ani", adica atunci cand Biserica isi va fi implinit misiunea
pentru care a fost intemeiata, diavolul si slujitorii sai vor fi aruncati in focul iadului, care
este moartea cea de a doua .

h. Chinurile iadului nu se vor sfarsi niciodata, ci vor dura fara nici o intrerupere, zi si
noapte, in vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei si al proorocului mincinos;

i. Venirea a doua a Domnului va fi urmata de invierea trupurilor celor adormiti, de

Judecata de apoi si de starea tuturor in viata ce va sa fie, pe care autorul Apocalipsei le
descrie, tot in grai simbolic, in vedeniile din XX 11 - XXI, 5-11.

Judecata particulara si universala

STAREA SUFLETELOR DUPA JUDECATA PARTICULARA IN INVATATURA

ORTODOXA SI CATOLICA
 
Sfanta Scriptura, vorbind despre viata viitoare, despre cea fericita sau cea chinuita, nu
precizeaza totdeauna, daca vorbeste despre starea ce urmeaza imediat dupa moarte, sau
despre cea de dupa judecata din urma. Totusi, de cele mai multe ori cand descrie fericirea
si chinurile  viitoare, arata ca se gandeste la cele de dupa judecata din urma.
 
Atat fericirea de dupa moarte, cat si cea de dupa judecata universala se numeste «rai» si
"imparatia cerurilor", si atat chinurile de dupa moarte cat si cele de dupa judecata
universala fae numesc "iad".
 
RAIUL DE DUPA JUDECATA PARTICULARA, IN CONCEPTIA ORTODOXA SI
CATOLICA
 
Catolicismul nu intelege cum se poate face o gradatie intre fericirea de dupa judecata
particulara si cea de dupa judecata universala, intrucat vederea lui Dumnezeu, care
produce fericirea vietii viitoare, nu poate fi decat vederea esentei lui Dumnezeu,
catolicismul neadmitand o deosebire intre esenta si slava lui Dumnezeu, iar esenta
neputand fi vazuta mai putin si mai mult.
 
Marcu Efeseanul aminteste de axioma Parintilor, ca nu poti vedea si cunoaste decat daca
ai ceva din ceeace vezi si cunosti. Vezi lumina din afara prin lumina ce o ai in ochi. Deci
a vedea fiinta divina ar insemna sa ne impartasim de ea insasi, ceea ce nu e cu putinta.
Catolicismul nu poate explica prin, ce vor vedea dreptii fiinta lui Dumnezeu.
 
A admite ca ceva din acea fiinta se impartaseste omului, ar aceasta duce sau la o
faramitare a fiintei divine, sau la o identificare a omului cu fiinta divina. De aceea nu au
afirmat asa ceva. Astfel au ajuns sa afirme, ca fiinta lui Dumnezeu poate fi vazuta chiar
prin putere creata. Dar ca totusi sa distinga ceva in omul care o vede de cel care nu o
vede, catolicismul a recurs la notiunea gratiei create. Aceasta ar ridica pe om deasupra
puterilor naturale. Dar e un mister neexplicat de teologia catolica, cum poate vedea omul
prin ceva creat fiinta necreata. In orto doxie insa, prin deosebirea dintre fiinta si energiile
divine explica si posibilitatea vederii lui Dumnezeu, si posibilitatea unei deosebiri intre
vederea lui Dumnezeu, ce o au sufletele dupa judecata particulara si cea de dupa judecata
universala.
 
E o taina, cum dupa judecata din urma, chinurile celor osanditi pe veci nu mai tulbura
fericirea celor din cer. Probabil un act atotputernic dumnezeiesc ii rupe din legaturile
ontologice cu cei fericiti.
Din faptul ca dreptii n-au luat fericirea deplina explica unii rasariteni si jertfa liturgica
pentru ei. Sf. Ioan Gura de Aur cere chiar credincosilor sa se roage pentru cei drepti: «ca
daca cel mort e pacatos, sa i se deslege pacatele; iar de e drept, sa castige un adaus de
plata si rasplata».
 
In orice caz catolisimul isi vadeste spiritul individualist si static in faptul ca nu admite
rugaciunile Sfintilor pentru cei de pe pamant si din iad, nici jertfa liturgica pentru cei
drepti. Sfintii, in doctrina catolica, nu mai pot «obliga» acum pe Dumnezeu pentru altii,
caci nu mai pot realiza opere satisfacatoare, ci doar papa poate dispune de rezervele de
merite castigate de ei cat au fost pe pamant.
 
Apofatismul in ortodoxie nu este o totala necunoastere a lucruralor ceresti, ci o
cunoastere prin experienta, o traire a prezentii lor, fara putinta de a le intelege si exprima.
Ap. Pavel n-a putut exprima lucrurile vazute in rapirea sa, dar le-a experiat.
Astfel, pe de o parte toate descrierile date de Scriptura si de sfinti raiului sunt expresii
figurate, simbolice. Pe de alta. parte, ele nu sunt constructii arbitrare ale unor minti care
fac presupuneri fantastice despre felul cum va trebui sa fie raiul, ci incercari de a reda in
modul cel mai aproximativ o experienta reala.
 
Fundamentul fericirii din rai este o unire deosebit de stransa cu Dumnezeu, o petrecere in
lumina fetii si in slava lui Hristos.
 
Dar vederea slavei dumnezeesti presupune indumnezeirea, adica ridicarea la lucrari mai
presus decat puterile firii create, la lucrari dumnezeiesti.
 
El a devenit acum subiect al lucrarilor dumnezeiesti. Cunoaste ca Dumnezeu caci
cunoaste prin cunoasterea lui Dumnezeu devenita si cunoasterea lui; iubeste ca
Dumnezeu, prin iubirea lui Dumnezeu devenita iubire a lui.
 
IADUL DE DUPA JUDECATA PARTICULARA
 
Despre natura iadului, Parintii rasariteni vorbesc si mai putin determinat ca despre natura
raiului.
Teologia catolica, prin faptul ca pe de o parte e mai catafatica, adica vede lucrurile de
dincolo nu prea strainie de cele de aici, iar pe de alta ca nu e preocupata de o moderare a
trasaturilor iadului de dupa judecata particulara, ci-l cugeta ca o stare extrema, a
sistematizat deplin doctrina despre iad.
 
A. INVATATURA CATOLICA
 
Aceasta distinge mai intai in pacat o dubla dezordine si o dubla vina: intoarcerea de la
Dumnezeu  si indreptarea spre faptura. Conform cu acestea, omul primeste doua pedepse:
a) pentru intoarcerea dela Dumnezeu, privatiunea de Dumnezeu, numita pedeapsa daunei;
b) pentru imbratisarea dezordonata a fapturii, pedeapsa simtului.
 
Cat priveste natura focului din iad, teologii catolici nu numai ca nu-l identifica cu
chinurile interioare ale sufletului, ci il socotesc de-a dreptul un fel de foc material, ce
actioneaza chiar asupra sufletului pana nu se uneste cu trupul la inviere, desi nu e cu totul
identic cu focul de pe pamant.
 
O alta dificultate, de care s-a lovit totdeauna admiterea unui foc material in iad, e
cuprinsa in intrebarea: cum poate atinge un foc material sufletele imateriale? "Toti
teologii, pornind de la Sf. Toma, sunt de acord pentru a recunoaste ca aceasta actiune a
materiei asupra spiritului este diponibila in mod material; numai pentru ca e ridicat de
puterea divina si aplicat de ea la producerea unui efect voit de Dumnezeu, focul poate
actiona asupra inteligentelor".
 
B. INVATATURA ORTODOXA
 
Biserica Ortodoxa n-a facut niciodata distinctia intre pedeapsa daunei, ca suferinta
produsa de privatiunea sufletului de Dumnezeu si intre pedeapsa simtului, ca suferinta
venita de la obiecte materiale externe.
 
Invatatura catolica despre pedeapsa simtului, adusa exclusiv de Dumnezeu din
«razbunare» prin anumite mijloace materiale externe, contrazice doua puncte esentiale
ale crestinismului: a) ca Dumnezeu este iubire si deci nu poate actiona din razbunare, si
b) ca nu pot exista mijloace materiale create de Dumnezeu, al caror scop etern sa fie acela
de a chinui, deci obiecte si actiuni rele prin menirea lor. La baza invataturii acesteia
despre iad sta acelasi spirit juridic al catolicismului, care sta si la baza invataturii despre
mantuire sau despre rai, si care sustine ca nu in lipsa lui Dumnezeu, a comuniunii cu El,
sta intreaga nefericire, precum nu in comuniunea cu El sta intreaga fericire, ci nefericirea
vine de la anumite instrumente reale, deosebite de El, cu care ii tortureaza pe oameni,
precum fericirea in anumite bunuri materiale, deosebite de El, cu care ii recompenseaza.
 
Spiritul juridic al catolicismului, sau doctrinia lui despre caracterul razbunator al lui
Dumnezeu si despre un instrument extern si prin excelenta al raului, se vadeste in special
in doctrina lui despre caracterul material al focului, care-i mijlocul principal prin care
Dumnezeu exercita asupra sufletului pedeapsa simtului.
 
 
In Rasarit nu s-a vorbit niciodata de un foc material, cel putin pentru sufletele despartite
de trupuri.
 
Parintii se multumesc sa descrie iadul cu termenii Sf. Scripturi, sa afirme ca chinurile
sufletelor din starea provizorie nu sunt asa de grele, ca cele de dupa judecata din urma.
Ramanand, asadar, doar la afirmarea generala a deosebirii de grad intre suferintele din
iadul de dupa judecata provizorie si cel de la sfarsit, putem preciza, pe baza Sf. Parinti,
patru elemente ale acestei deosebiri:
1. Pacatosii din iadul de dupa judecata particulara nu-si cunosc inca toate urmarile
pacatelor. Deci chinul lor e mai mic.
 
2. Multi din ei vor iesi din iad prin rugaciunile Bisericii si ale celor vii, deci n-au pierduit
cu totul nadejdea, desi n-au o nadejde sigura.
4. In sfarsit, chinurile din iadul provizoriu sunt mai usoare, deoarece sunt suportate numai
de suflet, nu si de trup, cum vor fi suportate dupa judecata vesnica.
           
Catolicismul acuza Ortodoxia, ca prin invatatura despre caracterul nedefinitiv si nedeplin
al fericirii, si mai ales al chinurilor de dupa judecata viitoare, reduce importanta judecatii
particulare a lui Dumnezeu. Dupa catolici, dreptii nu se mai desavarsesc, deci pomenirea
lor la Liturghie e greu de explicat, cei din iad; nu mai pot fi ajutati „sau scosi, iar cei din
purgatoriu vor iesi; sigur la fericire, si fara rugaciune. Ei realmente anihileaza judecata
universala. Noi nu anihilam judecata particulara, dar o intelegem intr-un mod care nu o
anihileaza nici pe cea universala. Anume, dupa interpretarea ortodoxa, Dumnezeu, prin
judecata particulara a trimis sufletele dreptilor definitiv la fericire, dar nu la fericirea
deplina, ci a lasat si dragostei sobornicesti a Bisericii un rol in sporirea fericirii lor; pe ale
pacato-silor la nefericire, dar nu la nefericirea deplina, ci a lasat dragostei Bisericii
sobornicesti un rol in usurarea ei; pe cele nu total scufundate in rau, le-a trimis la
suferinte, lasand dragostei bisericesti rolul de a le ajuta sa scape chiar de tot din aceste
suferinte.
 
SUFLETELE  CARE  SE IZBVAESC  DUPA  JUDECATA PARTICULARA
 
Ambele Biserici invata ca unele suflete se mantuiesc si dupa judecata particulara. Dar
invatatura celor doua Biserici in punctul acesta este diferit.
 
PURGATORIUL CATOLIC
 
Conform invataturii catolice, sufletele care mor cu pacate mortale fara sa se fi pocait, sunt
trimise, prin judecata  lui Dumnezeu, in mod definitiv in iad. Dar cele care s-au dus cu
pacate usoare, s-au pocait de pacatele de moarte, dar n-au apucat sa dea pe pamant lui
Dumnezeu, o satisfactie pentru pedepsele temporare, se duc in purgatoriu; unde, prin
suferintele ce le indura, dau lui Dumnezeu satisfactia cuvenita si se curatesc. Dupa ce au
adus aceasta satisfactie ies de acolo la fericire.
 
Starea, sufletelor din purgatoriu.
Lamuririle aduse de teologi s-au concentrat asupra a doua puncte: sufletele din purgatoriu
sunt fixate in starea de gratie; ele sunt sigure de mantuirea lor.
Certitudinea lor nu e cea a  fericitilor   din  cer,  care   exclude speranta  si  teama,  nici
quasi-certitudinea dreptilor de pe pamant, care nu exclude teama.
E o certitudine speciala, care exclude teama, dar nu speranta. Fericirea rezervata acestor
suflete e viitoare, nu prezenta.
 
CRITICA PURGATORIULUI SI DOCTRINA ORTODOXA DESPRE IZBAVIREA
UNOR SUFLETE DUPA MOARTE
 
a) Un prim punct din invatatura despre purgatoriu, pe care nu-l primeste invatatura
ortodoxa, este acela despre pedepsele pur razbunatoare ce le suporta unele suflete plecate
de aci, curatite de vina pacatelor. E o invatatura contrara invataturii crestine despre
Dumnezeu si intregului crestinism.
Dupa invatatura catolica, sufletele care se duc in purgatoriu nu mai au nici o vina, caci
vina pacatelor mortale le-a fost iertata, impreuna cu pedepsele eterne prin taina pocaintei
inainte de moarte, iar vina pacatelor veniale li se iarta in momentul separarii de trup. Iar
in doctrina catolica iertarea aceasta o stergere reala a pacatelor, nu ca la protestanti, o
simpla declaratie externa de iertare.
Atunci pedepsele ce le sufera aceste suflete in purgatoriu nu au catusi de putin si un rost
curatitor sau desavarsitor pentru ele, ci au numai rostul de a satisface pe Dumneasu.
Pentru acestea, sufletele, daca n-au dat satisfactie lui Dumnezeu pe pamant, trebuie sa
patimeasca in purgatoriu. In sens impropriu se numeste locul acesta purgatoriu, sau foc
curatitor, si i se atribuie putere curatitoare, pentru ca el nu are ce curati din aceste suflete.
E strain spiritului crestin un scop pur formal, pur razbunator, pur juridic, al pedepselor,
un rost de exclusiva reparatie a pagubei adusa lui Dumnezeu.
 
De aceea, Ortodoxia nu poate admite un timp de pedepsire al sufletelor care au fost
izbavite de El de pacate, care au o viata sfanta. Daca Dumnezeu le-a iertat sl le-a sters
pacatele, daca ele sunt cu totul curate de pacat si sfinte, cum mai staruie Dumnezeu in a
le pedepsi?
 
Biserica Ortodoxa respinge invatatura catolica a purgatorului si sustine invatatura sa cu
urmatoarele temeiuri:
1. Nu se poate stabli o granita precisa intre pacatele de moarte si cele veniale.
2. Nu se poate stabili o granita simplista intre pocainta si nepocainta, deci, intre iertarea
totala a pacatelor, sau completa si neiertare acestora.
3. Asa stand lucrurile, pedepsele ce le sufera dupa moarte, nu le sufera pentru a da lui
Dumnezeu o statisfactie, cu care era dator dupa ce a fost iertat. Nu se poate concepe
ca Dumnezeu pedepseste pe cel pe care l-a iertat, pe cel in care nu mai este pacat.
Suferinta e legata organic de pacat, nu e data de Dumnezeu pentru echivalari juridice.
 
Multi teologi catolici au pararsit ideea unui loc si al unui foc al purgatoriului. Dar,
precum vedem, exista inca destule deosebiri intre ortodoxie si catolicism. Ortodoxia are o
conceptie ontologica despre pacat, despre raportul organic intre el si pedeapsa, despre
inaintarea in curatie. Dupa catolici, ajunge ca omul sa-si manifeste intentia de a nu mai fi
contra lui Dumnezeu, si situatia lui s-a schimbat radical dintr-o data. Dar ramane sa
suporte pedepsele pentru pacatul iertat. Deci lucrurile se petrec strict juridic.
 
 

Sfintii Parinti despre starea din rai si iad,

dupa judecata universala
Sfintii Parinti despre starea din rai si iad, dupa judecata universala
 
Doua intrebari se impun la acest capitol:
a) Merg sufletele indata dupa moarte in unul din aceste doua locuri, sau asteapta altfel ju-
decata universala ?
b) Starea din raiul si iadul de dupa judecata particulara, este identica cu starea din raiul si
iadul de dupa judecata universala ?
 
Raspunsul Sfintilor Parinti la aceste intrebari este unanim : sufletele merg indata dupa
moarte in rai sau in iad, dupa cum au facut binele sau raul in viata pamanteasca. Starea
din rai si din iad, dupa judecata particulara, nu este identica cu starea din rai si din iad de
dupa judecata universala.
 
Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar constituie, in general, punctul de
sprijin al credintei in existenta raiului si a iadului indata dupa judecata particulara. Ea
vine sa confirme fata de Vechiul Testament, vestea cea buna ca odata cu intruparea si
apoi invierea Fiului lui Dumnezeu, s-au deschis portile raiului, pana atunci inchise. Se
stie ca pana la intruparea Mantuitorului toate sufletele mergeau in Seol, numele vechi-
testamentar al iadului, loc cunoscut Vechiului Testament pentru toti cei trecuti dincolo.
Seolul ramane odata cu venirea Mantuitorulul, numai locasul celor rai, iar celor buni li se
deschide raiul. Talharului i s-a promis raiul imediat : "Astazi vei fi cu mine in Rai" (Luca
XXIII, 43).
 
Credinta aceasta o gasim afirmata de Biserica de la inceput. Astfel, Clement Romanul
spune despre Sfantul Petru ca, indata dupa ce a fost martirizat, "a trecut la locul de slava
ce i se cuvine", si ca si dansul, Sfantutl Pavel "s-a mutat din lume si a trecut in locul cel
stiut". Sfantul Iustin Martirul si Filozoful e si mai clar in aceasta privinta, spunand ca in
aceste doua locuri in care merg cei buni si cei rai, vor sta acolo pana la vremea judecatii
universale.
 
Sfantul Ciprian atesta ca aceasta era in vremea lui credinta intregii Biserici si anume, ca
indata dupa moarte cei credinciosi se intorc in rai sau in imparatia Cerurilor, iar cei care
nu s-au renascut din apa si din duh, merg in gheena.
 
Sfantul Atanasie cel Mare spune ca bucuria pe care o simt acum sufletele sfintilor este o
indulcire partiala, precum si intristarea pacatosilor este o pedeapsa partiala. Dupa cum
atunci cand un dregator cheama pe prietenii sai sa ia masa cu dansul, si dupa cum atunci
cand ii cheama pe cei condamnati ca sa-i pedepseasca, cei invitati la cina chiar inainte de
ora cinei stau in bucuria casei dregatorului, iar cei condamnati inca pe cand sunt in
temnita sunt cuprinsi de intristare, tot astfel trebuie a cugeta si despre sufletele dreptilor si
ale pacatosilor care au trecut acum de la noi acolo.
 
Argumentele deosebirii dintre cele doua stari, de dupa cele doua judecati, au fost
formulate mai pe larg cu prilejul discutiilor dintre ortodocsi si catolici la Sinodul de la
Florenta. Pozitia ortodoxa a fost aparata atunci de Marcu Efeseanul, impotriva catolicilor
care sustineau identitatea dintre cele doua raiuri si cele doua iaduri. Catolicii sustineau ca
in rai, vederea lui Dumnezeu este una si aceeasi, oricand ar avea loc, intelegand prin
vederea lui Dumnezeu, vederea esentei sale, care nu poate fi vazuta gradat, mai putin ori
mai mult. Facand aplicarea doctrinei energiilor necreate la aceasta problema, Marcu
Efeseanul a aratat ca esenta lui Dumnezeu este inaccesibila pana si serafimilor care isi
acopera ochii, dar energiile necreate pot fi vazute si experimentate in chip din ce in ce
mai apropiat, si desigur in chip mai putin desavarsit inainte de judecata din urma, decat
dupa aceea.
 
Starea din iad, inainte de judecata universala, se deosebeste de cea de dupa aceasta
judecata.
 
De altfel, si alte motive impun sa se ia in considerare o deosebire intre cele doua stari din
iad :
a)  Se stie ca la judecata particulara sufletele vor fi judecate numai pentru faptele lor
personale. Urmarile faptelor lor nu vor fi inca de tot cunoscute, ceea ce va impune ca
judecata sa fie partiala si pedeapsa de asemenea ;
 
b)  In iad, dupa judecata particulara, spre deosebire de starea de dupa judecata universala,
exista inca speranta de mantuire. Or, acolo unde mai exista speranta, chinul nu e inca
desavarsit ;
 
c) In iad, dupa judecata particulara, suferintele sunt mai mici si pentru motivul ca iadul
nu contine inca sufletele tuturor pacatosilor. La sfarsit suferinta individului, va fi pe
proportia suferintei generale, impotriva careia nu va putea face nimic. In sfarsit, ca si in
raiul de dupa judecata particulara, sufletele din iad, dupa aceasta judecata, vor fi lipsite de
trupuri si astfel suferintele lor vor fi injumatatite. Unirea trupului cu sufletul va umple
masura, fie a durerii, fie a bucuriei.