Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Parusia lui Hristos si "sfarsitul" lumii. - Eshatologia crestina cuprinde invatatura despre
ultimele momente din istoria mantuirii ; moartea fizica a omului si judecata particulara ;
venirea a doua a Domnului Hristos si semnele ei premergatoare; invierea mortilor si
judecata obsteasca ; eliberarea firii din robia stricaciunii si innoirea ei; trecerea pentru
vesnicie a celor buni in fericirea raiului si a celor rai in chinurile iadului.
In preocuparile eshatologice ale crestinului, intra astfel mai intai grija pentru sfarsitul
apropiat al vietii sale pamantesti: decesul fizic, pe care Sfanta Scriptura il considera
pedeapsa si urmare a pacatului stramosesc (Rom. V, 12) si poarta de intrare in viata cea
vesnica (Ioan XII, 24 ; I Cor. XV, 36). De aceea Biserica povatuieste pe credinciosi ca,
mai inainte de a se preocupa de venirea a doua a Domnului si de-judecata de apoi, sa se
ingrijeasca de cel mai apropiat moment eshatologic: cel individual, care este totodata si
cel mai important moment de rascruce din viata fiecaruia, si anume de despartirea
sufletului de trup (II Cor. V, 1-10). Ea indeamna pe credinciosi sa se pregateasca din
vreme pentru intalnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza indata dupa
moarte.
Eshatologia Noului Testament este, in schimb, mai clara si plina de nadejde. Sfantul
Apostol Pavel, in Evrei XIII, 14, spune : "Noi nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe
cea care va sa fie", iar in II Corinteni V, 1-10, declara : "Stim ca, de se va strica aceasta
locuinta a noastra de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica,
in ceruri... Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele
ce a facut prin trup, ori bine ori rau". De asemenea, Sfantul Apostol Petru, in a II-a sa
Epistola soborniceasca, scrie : "Noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste
dreptatea".
Astfel, Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre urmarile pacatului stramosesc, afirma ca,
din pricina neascultarii primilor oameni, "toata faptura a fost supusa desertaciunii" si ca si
ea "impreuna suspina si este pana acum ca in dureri de nastere, spre nadejdea ca va fi
izbavita de robia stricaciunii, ca sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu"
(Rom. VIII, 18-25, comp. Facere III, 17-18).
Noua, ca teologi, ne sunt bine cunoscute, din studiul istoriei bisericesti, cauzele care au
prilejuit nasterea ratacirilor eshatologice din primele veacuri ale crestinismului: lipsa de
cultura a credinciosilor, violenta persecutiilor din partea statului roman, neputinta
maselor de credinciosi de a se elibera de jugul exploatarii sclavagiste si de a scapa de
mizerie, dezgustul celor obijduiti de a mai trai intr-o lume impartita samavolnic in liberi
si robi, bogati si saraci, satui si flamanzi, dorinta celor deznadajduiti de a afla dreptatea si
linistea macar dupa moarte, in imparatia cereasca a lui Iisus Hristos.
Ne sunt cunoscute, desigur, si cauzele care stau la obarsia ratacirilor eshatologice din
evul mediu; inapoierea culturala si religioasa a credinciosilor, apasarea nemiloasa a
exploatarii feudale, abuzurile savarsite de ierarhia romano-catolica si de inchizitie, desele
migratiuni de popoare si razboaiele nesfarsite, care epuizeaza rabdarea celor napastuiti si-
i faceau sa doreasca mai degraba nimicirea intregii lumi, decat o viata plina numai de
nedreptati si suferinte.
Astfel de rataciri, astazi, pot totusi sa mai tulbure pe alocuri linistea sufleteasca a unor
credinciosi si sa-i abata de la indatoririle lor bisericesti; combaterea gresitelor interpretari
ale eshatologiei biblice constituie o indatorire pastorala permanenta pentru slujitorii
sfintelor noastre altare. In vederea implinirii acestei indatoriri, sunt necesare urmatoarele
precizari teologice in legatura cu Sfanta Scriptura:
Este adevarat ca Sfanta Scriptura vorbeste adesea despre "sfarsitul lumii" (Ps. CII, 26-27;
Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). Dar ea nu intelege prin acest "sfarsit",
in chip pesimist, nimicirea, disparitia sau intoarcerea lumii in neant. Dimpotriva, prin
"sfarsitul lumii", eshatologia biblica intelege, in mod pozitiv si optimist, purificarea ei de
orice imperfectiune, innoirea ei totala, desavarsirea ei.
Astfel, Mantuitorul vorbeste despre "innoirea lumii" in Matei XIX, 28, iar Sfantul
Apostol Petru scrie: "Noi (crestinii) asteptam, potrivit fagaduintelor Domnului, ceruri noi
si pamant nou, in care va locui dreptatea" (II Petru III, 13). Tot astfel, Sfantul Apostol si
Evanghelist Ioan, referindu-se, intr-una din vedeniile sale profetice, la viata veacului ce
va sa fie, spune : "Si am vazut un cer nou si un pamant nou ; caci cerul cel dintai si
pamantul cel dintai au trecut... Si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici
durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut" (Apoc. XXI, 1-5).
Profetii Vechiului Testament au scris foarte putin despre Parusia Domnului Hristos (Isaia
LXVI, 15-18, Sofonie I, 14-18). Faptul acesta este absolut explicabil, deoarece nu era
potrivit sa se vorbeasca in mod amanuntit, despre a doua venire a lui Mesia, inainte de a
se fi realizat prima. In Vechiul Testaiment, se vorbeste putin si despre dogma invierii
mortilor (Isaia XXVI, 19 ; Ezechiel XXXVII 1-14), in care, cu exceptia saducheilor,
credeau toti evreii de pe vremea Mantuitorului (Ioan XI, 24).
Sorocul Parusiei Domnului - de care depind innoirea lumii si invierea mortilor pentru
judecata din urma - il cunoaste dinainte numai Dumnezeu-Tatal (Matei XXIV, 36, Marcu
XIII, 32), iar Mantuitorul nu numai ca n-a voit sa-l descopere, dar a si oprit categoric pe
sfintii Sai Apostoli si ucenici sa se preocupe de aflarea lui si sa-i mai puna vreo intrebare
in legatura cu aceasta problema : "Nu este treaba voastra ca sa cunoasteti vremurile sau
soroacele pe care Tatal le-a pus intr-a Sa stapanire" (Fapte I, 7).
Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul ca El va
veni pe neasteptate, asa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul
in puterea noptii, cum sosesc durerile facerii pentru femeia insarcinata si cum iese
fulgerul de la rasarit si se arata pana la-apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13 ; Marcu
XIII, 33-37 ; Luca XVII, 24-30 ; Potrivit acestei invataturi, Sfantul Apostol Pavel scrie :
"Iar despre vremi si despre ani, fratilor, nu aveti trebuinta sa va scriem, pentru ca voi
insiva stiti bine ca ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca si durerea femeii care
are in pantece" (I Tes, V, 1-3). La fel scrie si Sfantul Apostol Petru: "Iar ziua Domnului
va veni ca un fur" (II Petru III, 10).
Sfintii Apostoli - completand, dupa revelatia data lor, aceasta eshatologie "- ne mai
descopera cateva alte semne premergatoare Parusiei Domnului, dar si acestea au tot un
caracter general : Convertirea la crestinism a poporului evreu (Rom. XI,. 25-26) i
lepadarea multora de crestinism (II Tes. II, 3) si activitatea desfasurata in cadrul Bisericii
de un personaj religios sinistru - numit "omul pacatului", "fiul pierzarii", "cel fara de
lege", "potrivnicul" -, care va savarsi minuni false, se va instala la carma Bisericii si se va
da pe sine insusi drept Dumnezeu suprem, cerand credinciosilor adorare (II Tes. II, 3-10 ;
of. Matei XXIV, 15).
Alti comentatori identifica acest personaj cu cel descris simbolic de Sfantul, Apostol si
Evanghelist Ioan in Apoc. XX, 7-10, dar stilul acestei scrieri biblice este cu totul simbolic
si nu ingaduie nicidecum o interpretare, literala.
De fapt, cele cateva texte referitoare la acest personaj nu se preteaza la nici o actualizare
si nu se refera la persoane din afara Bisericii sau la evenimente istorice-obisnuite. Din
cuprinsul acestor texte, rezulta clar ca atat Mantuitorul (Matei XXIV), cat si Sfantul
Apostol Pavel (II Tes. II, 3-10) se refera doar la viata interna a Bisericii si la activitatea
religioasa desfasurata intre crestini de unii invatatori mincinosi sau eretici, ori de unii
clerici nedemni de chemarea lor. Din felul cum sunt anuntate in textele biblice, rezulta ca
toate aceste semne se vor intampla inainte de Parusia Domnului Hristos si de innoirea
lumii, dar nici unul dintre ele nu are caracterul unui pronostic precis, sigur si indiscutabil.
In toate pericopele biblice cu semnificatie eshatologica, aghiografii se folosesc fie de
imagini poetice si de figuri retorice, fie de expresii vagi si de indicatii generale, din care
este cu neputinta sa se scoata o invatatura precisa asupra, datei venirii a doua a Domnului
Hristos si asupra epocii innoirii finale a lumii.
Confirmarea adevarului ca textele biblice nu permit nici un fel de pronostic asupra datei
Parusiei Domnului Hristos si "sfarsitului" lumii vine si din partea istoriei. Curgerea
fireasca a vremii si mersul mereu inainte al istoriei au dezmintit, in decursul veacurilor,
toate interpretarile gresite si pesimiste ale eshatologiei biblice si se vor dezminti, fara
indoiala, si in viitor. Astfel, la jumatatea veacului apostolic, istoria a dat de rusine pe
aceia dintre crestinai tesalonicieni care, socotind ca Parusia Domnului Hristos era
apropiata, isi parasisera lucrul, tulburau linistea celorlalti credinciosi cu sumbre prevestiri
eshatologice si asteptau cu infrigurare, clipa de clipa, sfarsitul lumii. Daca Sfantul Pavel
n-ar fi intervenit la vreme si cu toata autoritatea sa de Apostol, lumea greco-romana ar fi
rasunat de scandalul unei intregi grupari religioase pauperizate prin fals iluminism
eshatologic, dar prestigiul crestinismului ar fi fost grav compromis.
Aceste cateva sumare consideratii teologice si rationale ne fac mai intai sa nu intelegem
absolut deloc cum ar putea un crestin sa impace invatatura biblica despre intelepciunea,
bunatatea si pronia dumnezeiasca, cu ideile pesimiste, negative si catastrofale despre
viitorul omenirii si al universului. Ele ne fac, in al doilea rand, sa ne miram cum pot unii
credinciosi sa marturiseasca, pe de o parte, dogma despre bunatatea lui Dumnezeu si sa se
dedea, pe de alta parte, la interpretari pesimiste asupra eshatologiei biblice.
Fiind o carte religioasa, Sfanta Scriptura atinge numai incidental unele probleme
stiintifice, iar cand se refera la ele, le priveste nu dupa realitate, ci potrivit stadiului
cultural, mentalitatii, limbajului si mediului vremii in care a fost scrisa. Din aceasta
cauza, nici un text biblic nu trebuie luat ca baza pentru a contrazice afirmatiile oamenilor
de stiinta ca pe planeta noastra vor putea duce o viata interesanta, rodnica si fericita, pe o
perioada de mii si de zeci de mii de milioane de ani, un numar din ce in ce mai mare de
oameni. Tot astfel, nici una din invataturile de credinta sau hota-rinle Bisericii nu ne da
dreptul sa privim cu scepticism speranta oamenilor de stiinta ca omenirea,va sti sa
gaseasca, pina la urma, caile care sa-i asigure o dezvoltare multilaterala nelimitata si sa
supuna astfel complet natura.
Omenirea nu sta deci pasiva in asteptarea unui "cer nou" si a unui "pamant nou".
Dimpotriva, ea se straduieste sa le realizeze, atat cat ii permit puterile, sau macar sa se
apropie de pragul infaptuirii lor, pe diferite cai. Astfel, medicina lupta pentru vindecarea
bolilor si preintampinarea batranetii. Arta lupta pentru realizarea frumosului. Stiinta lupta
pentru cunoasterea tuturor, lucrurilor si energiilor din univers, iar tehnica lupta pentru
continua extragere a energiei (materiei si usurarea muncii omului. Toate acestea se
cuvine a fi privite de crestini ca marturii ca chiar pe plan" material tindem spre
desavarsire, spre o lume noua si superioara, spre ceea ce Revelatia biblica ne sugereaza,
pe plan spiritual, prin expresiile "un pamant nou si ura cer nou".
Pesimismul eshatologic al acelora care orbecaie in cautarea de analogii intre unele semne
eshatologice descrise simbolic in Sfanta Scriptura si -anumite situatii de moment din
istoria bisericeasca sau universala, este deci cu totul nepotrivit pentru epoca noastra. Sa
nu uitam ca, daca in primele veacuri se punea mare pret, in crestinism, pe viata ascetica,
iar in evul mediu pe pietismul individual si pe viata mistica, in secolul nostru Biserica
pretuieste si cultiva cu predilectie virtutile care contribuie: la innobilarea si intarirea vietii
sociale : dreptatea, libertatea, egalitatea, munca, pacea, intr-ajutorarea frateasca.
A ne intoarce la forme de pietate potrivite doar pentru epoci trecute, inseamna a incerca
intoarcerea vremii, a iesi din fagasul firesc al dezvoltarii istorice si a purta Biserica in
dezacord cu progresul firesc al societatii. Prin aceasta, s-ar incerca punerea crestinismului
in contrazicere cu insasi menirea lui pentru credinciosi. De-aceea, cei ce cad in asemenea
rataciri se elimina singuri atat din disciplina vietii crestine, cat si din normele generale de
convietuire sociala.
Originea acestei credinte este foarte veche. Se stie ca credinciosii iudei de odinioara,
dupa exilul babilonic, intelegand gresit unele profetii mesianice din Vechiul Testament,
sperau ca Mesia, cand va veni, va intemeia, numai pentru ei si in detrimentul celorlalte
popoare, o imparatie pamanteasca si ca, dupa aceasta imparatie, va urma sfarsitul lumii si
Judecata de apoi. Astfel, intr-o scriere apocrifa atribuita patriarhului Enoh (XVII-
XXXVI), se spune ca fericirea -adusa iudeilor de Mesia va dura pe pamant vreme foarte
indelungata si ca ea va fi inaugurata printr-o judecata necrutatoare a celorlalte popoare si
a nelegiuitilor. In scrierea apocrifa intitulata Testamentul celor doisprezece patriarhi, se
spune ca aceasta era de aur pentru poporul iudeu se va inaugura cu invierea celor alesi. In
scrierea apocrifa cunoscuta sub numele de Cartea a IV-a a lui Esdra, se spune ca
imparatia mesianica fagaduita iudeilor va fi un preludiu pamantesc al fericirii ceresti si ca
ea se va incheia cu invierea generala si ca judecata de apoi.
Teologii iudei aveau insa pareri deosebite in privinta duratei acestei imparatii. Dupa unii,
ea avea sa dureze 40 de ani (cat ratacirea evreilor in pustiul Arabiei); dupa altii, 70 de ani
(cat robia babilonica); dupa altii, 400 de ani (cat robia egipteana) ; dupa altii, cat totalul
anilor in care poporul evreu a suferit robii, peregrinari, persecutii, molime, foamete,
razboaie, lipsuri (400 ani de robie egipteana + 40 de ani de ratacire in pustiul Arabiei +
111 ani de impilari straine in epoca judecatorilor +70 de ani de robie babilonica + 490 de
ani de suferinte nationale si religioase de la exilul babilonic pana la pustiirea
Ierusalimului de catre ostile romane etc). Pana la urma, intre credinciosii iudei din epoca
precrestina a predominat ideea ca aceasta imparatie mesianica va dura o mie de ani si ca
ea va incheia cele sase milenii scurse de la facerea lumii, toata durata vietii oamenilor pe
pamant fiind conceputa ca o perioada sabatica de sapte mii de ani.
Dar, desi a fost sustinut de atatia scriitori crestini si Parinti bisericesti si cu toate ca n-a
fost condamnat de nici o hotarare oficiala a Bisericii, hiliasmul n-a izbutit sa influenteze
gandirea crestina. In Rasarit, el a fost combatut cu hotarare mai intai de catre Origen si
apoi de catre episcopul Dionisie al Alexandriei. In Apus, hiliasmul sau milenarismul a
fost combatut mai intai de preotul roman Oaius - care, in toiul polemicii, a savarsit
greseala de a contesta autenticitatea Apocalipsei, de care abuzau milenaristii - si apoi de
Fericitul Ieronim si mai cu seama de Fericitul Augustin, care a propus, cel dintai, un
sistem de interpretare larga a simbolismului Apocalipsei.
Textul biblic din Apocalipsa XX, 1-10 este urmatorul: 1. "Apoi am vazut un inger
coborandu-se din cer si avand cheia adancului si lant mare in mina lui. 2. Si a prins pe
balaur si pe sarpele cel vechi, care era diavolul si satana, si l-a legat pe o mie de ani ; 3. si
l-a aruncat in adine si l-a inchis si -a pecetluit deasupra lui, ca sa nu mai amageasca
popoarele pana se vor sfarsi cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava
vreme. 4. Si am vazut tronuri, si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am
vazut sufletele celor taiati cu securea pentru numele lui Iisus si pentru cuvantul lui
Dumnezeu, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe
fruntea si pe mina lor. Si au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani. 5. Iar ceilalti
morti nu inviaza pana nu se vor sfarsi cei o mie de ani. Aceasta este intaia inviere. 6.
Fericit si sfant este cel ce are parte de intaia inviere. Peste acestia moartea a doua nu are
putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani.
7. Si cand se vor sfarsi cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui. 8. Si va
iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe
Magog, si sa le adune la razboi, iar numarul lor este ca nisipul marii. 9. Si s-au suit pe
fata pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita, dar s-a coborat foc
din cer si i-a mistuit. 10. Si diavolul, care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de
pucioasa, "unde se afla si fiara si proorocul mincinos; si vor fi chinuiti acolo zi si noapte,
in vecii vecilor".
Adeptii milenarismului ignora faptul ca, pentru intelegerea acestei pericope, trebuie sa se
tina seama de cateva considerente esentiale, si anume:
b) Cifrele si numerele din Apocalipsa exprima, simbolic, doar notiuni abstracte si insusiri
generale, nu cantitati definite;
2. Vers. 4-6, in care este amintita imparatia lui Hristos si a celor alesi ai Lui, timp de "o
mie de ani" ;
3. Vers. 7-10, care anunta totala infrangere a lui satan si a uneltelor lui vazute si nevazute,
dupa trecerea acestei "mii de ani".
Trebuie sa observam insa ca primele doua tablouri sunt sincronice, descriind, profetic,
fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane si cu cele anuntate in XIX, 11-12. Ele
privesc conflictul dintre fortele divine si fortele diabolice, in desfasurarea lui de la
intrupare la Parusia lui Hristos.
Dupa invatatura Sfintei Scripturi prabusirea puterii lui satan se desfasoara in doua etape
principale. La intruparea Fiului lui Dumnezeu si la intemeierea Bisericii crestine, satan si
ingerii rai au fost loviti de aratarea lui Hristos si de lucrarea harului divin, care le-au
limitat considerabil influenta asupra credinciosilor si au scos pe crestini de sub tirania lor.
Atunci, ingerii rai au primit o pedeapsa prealabila condamnarii lor finale (XX, 10),
puterea lor a fost neutralizata si ei au fost pusi in situatia unor prizonieri care se mai
bucura de o libertate cu totul redusa si relativa (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Fericitul
Augustin (De civitate Dei XX, 8, 1) spune : "Alligatio diaboli est non permitti exercere
totam tentationem quam potest".
Diavolul va ramane in aceasta situatie pana la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toti
ingerii rai, in frunte cu satan, vor fi aruncati pentru vesnicie in chinurile iadului; tot aci
sunt aruncati, indata dupa moarte (XIX, 20, XX, 10), si uneltele sau adeptii lor dintre
oameni.
Epoca restrangerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitenta cu aceea
a imparatiei lui Hristos cu cei alesi ai Sai. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca
durata acestei epoci va fi de "o mie de ani" cifra rotunda insemnand, in limbaj profetic, o
epoca foarte lunga si nedeterminata (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isada LXIII, 4).
Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifica aceasta epoca cu toata faza
paimanteasca a imparatiei lui Dumnezeu, de la intrupare la Parusia lui Hristos si spune :
"Miile annos pro annfis omntbus hujus saeculi posudt, ut perfecto numero notaretur ipsa
temporis plenitudo".
Spre sfarsitul acestei perioade, satan va incerca un ultim asalt impotriva Bisericii, dar si
acesta va fi zdrobit cu totul, cand va veni a doua oara Domnul FIristos. Incercarile
diavolului si ale uneltelor lui vor dura, pe pamant, atat cat vor dura ereziile si falsele
invataturi religioase sustinute intre crestini de eretici si de schismatici. Inlantuirea
diavolului este si cauza principala pentru care vor esua uneltirile celor rai. Adevarata
interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede in cei "o mie
de ani" o epoca nelimitata si foarte lunga ; - in "imparatia" lui Hristos si a alesilor Lui de
pe pamant, o stare de fericire si de binecuvantare spirituala ; - in "legarea diavolului", o
limitare relativa si treptata a puterii diavolului asupra credinciosilor; - in "invierea cea
dintai", renasterea spirituala prin taina Sfantului Botez ; - in "moartea cea de a doua",
condamnarea pacatosilor la chinurile iadului, dupa judecata din urma ; - in "dezlegarea
lui satan din inchisoarea lui, cand se vor sfarsi cei o mie de ani", ultimele incercari ale
diavolului de a indeparta pe crestini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ; - in
"Gog si Magog", imaginea fortelor raului ; - in "cetatea cea iubita", Biserica crestina sau
Trupul tainic al lui Hristos ; - in "tabara sfintilor", totalitatea credinciosilor devotati
Evangheliei lui Hristos; - in expresia "preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos",, nobletea
spirituala a chemarii crestine si starea de har in oare se afla cei ce slujesc cu vrednicie lui
Dumnezeu, iar - in "imparatia de o mie de ani", toata epoca de la intrupare la Parusia
Domnului, adica toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu.
Din aceasta imparatie a lui Dumnezeu fac parte, in chip nevazut, sufletele crestinilor
repauzati si, in chip vazut, crestinii care lupta impotriva pacatului, refuzand sa se inchine
"fiarei", adica sa faca voia diavolului. Prin acestia, peste acestia si impreuna cu acestia,
Iisus Hristos domneste in permanenta in lume. Ei au fost eliberati din tirania pacatului, a
mortii vesnice si a diavolului, bucurandu-se de "prima inviere", despre care insusi
Mantuitorul spune : "Ca precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul, pe care
voieste ii inviaza... Amin, amin graiesc voua: Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in
Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din
moarte in viata. Amin, amin graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care voi auzi vor invia. Caci precum Tatal are viata in
Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in sine ; si putere i-a dat sa faca judecata, caci Fiul
Omului este" (Ioan V, 21, 24-27), sau : "Amin, amin graiesc voua: Cel ce crede in Mine,
are viata vesnica... Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si
Eu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan VI, 47, 54).
Imparatia lui Hristos nu cuprinde deci pe toti oamenii, ci numai pe aceia care primesc
invatatura Sa, devin membri ai Bisericii prin Sfintele Taine si se straduiesc sa traiasca
potrivit moralei evanghelice, a carei lege suprema este iubirea frateasca fata de aproapele.
Asupra acestora, "moartea cea de a doua" si diavolul nu mai au nici o putere. Cu toate
acestea, diavolul nu renunta la lupta, ci dimpotriva, dar puterea lui este tot mai slaba
incercarea lui de a-si restabili stapanirea -asupra credinciosilor coincide cu durata istorica
a Bisericii. Capitolele XII-XIX din Apocalipsa insista mai ales asupra raspunsului
Bisericii la atacurile repetate ale lui satan ; capitolul XX (1-10) staruie indeosebi asupra
activitatii neintrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui si asupra biruintei finale si
complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra fortelor raului. Despre zvarcolirile
finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune ca vor dura
1.260 zile, sau 42 de luni, sau trei ani si jumatate, sau chiar trei zile si jumatate ; aceste
expresii echivaleaza cu "catava vreme" din XX, 3 si reprezinta, simbolic, o epoca scurtata
inainte de vreme, incompleta, relativa, deci o incercare sortita de la inceput esecului si
practic cu totul neizbutita.
In schimb, pacea spirituala, linistea interna si activitatea misionara a Bisericii vor dura "o
mie de ani", adica o epoca deplina, continua si desavarsita, deci atat cat va fi necesar
pentru ca propovaduirea Evangheliei sa-si atinga scopul final. De aceea, Sfintii Parinti
invata ca mileniul Apocalipsei simbolizeaza insasi epoca harului divin, care s-a inceput
odata cu intemeierea Bisericii si va dura pina la Parusia lui Hristos si ca, in aceasta epoca,
crestinii adevarati participa, spiritual, la domnia lui Hristos pe pamant, surpind zi de zi
stapinirea diavolului, iar cei repauzati domnesc impreuna cu Hristos in cer, aflindu-se in
starea de slava vesnica in urma judecatii particulare si in asteptarea invierii trupurilor, la
judecata universala, cand se va definitiva starea fiecaruia, iar satan va fi aruncat pentru
vesnicie in chinurile iadului.
Ideile dogmatice si morale care se desprind din Apocalipsa XX, 1-10, sunt deci, pe scurt,
urmatoarele:
a. Legarea diavolului inseamna limitarea puterii satanice asupra credinciosilor si s-a facut
odata cu intemeierea crestinismului ;
b. Imparatia de "o mie de ani" a lui Hristos si a alesilor Sai este rastimpul in ,care Hristos
a restrins puterea diavolului asupra credinciosilor ;
c. Membri ai imparatiei lui Hristos sunt credinciosii care s-au facut partasi primei invieri,
adica renasterii prin harul Sfantului Botez si al celorlalte sfinte taine si care se
impotrivesc voii diavolului ;
d. Spre sfarsitul erei mesianice si mai inainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura
din nou de o oarecare libertate de actiune, fiind lasat sa lucreze catava vreme asupra
credinciosilor ;
e. Credinciosii care nu s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii baptismale si
sfinteniei crestine, vor invia la sfarsitul veacurilor, adica la invierea cea de-a doua, care
va precede judecata generala, cand se va da fiecaruia dupa faptele sale ;
f. Asupra celor ce s-au impartasit de harul divin, au pastrat pana la moarte credinta in
Hristos si n-au facut faptele diavolului moartea a doua, adica osanda cea vesnica, nu va
avea nici o putere ;
g. La sfarsitul celor "o mie de ani", adica atunci cand Biserica isi va fi implinit misiunea
pentru care a fost intemeiata, diavolul si slujitorii sai vor fi aruncati in focul iadului, care
este moartea cea de a doua .
h. Chinurile iadului nu se vor sfarsi niciodata, ci vor dura fara nici o intrerupere, zi si
noapte, in vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei si al proorocului mincinos;