Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă ’Justinian Patriarhul’

Trupul morţii şi al slavei

Olivier Clément

Lucrare de seminar- Teologie Morală

Coordonator: Pr. Asist. Dr.Păunoiu Georgian Student Bîrcă Marius-Cristian

Bucureşti, 2018.
     
Autorul
’Olivier Clément (n. 17 noiembrie 1921 - m. 15 ianuarie 2009) a fost un teolog francez
din secolul al XX-lea care a predat cursuri de Istoria Bisericii și Spiritualitate ortodoxă la
Institutul de teologie ortodoxă "Sf. Serghie" (Paris).
Împreună cu alți teologi ortodocși din generația sa, precum Vladimir Lossky (1903-1958),
Nicolai Afanasiev (1893-1966) sau Paul Evdokimov (1901-1970), a devenit unul din pionierii
„renașterii teologice” ortodoxe din secolul al XX-lea.
Olivier Clément s-a născut în anul 1921 în sudul Franței, într-o familie nereligioasă, într-un
mediu descreștinat, astfel că în copilărie nu a fost botezat și nu a primit nici un fel de educație
religioasă.
Sub influența lecturilor din Dostoievski, Nicolae Berdiaev, Vladimir Lossky, al căror
elev și prieten avea să devină, a îmbrățișat credința în Hristos la vârsta de treizeci de ani, după
o lungă perioadă de căutări în filozofia atee și în spiritualitățile asiatice. Cu ajutorul teologilor
ortodocși mai sus amintiți, descoperă gândirea Părinților Bisericii din Răsărit și primește
botezul în Biserica Ortodoxă.
A fost profesor (agrégé) de istorie la prestigiosul liceu Louis-le-Grand din Paris. Timp
de 35 de ani, a fost profesor de Teologie comparată și de Teologie morală la Institutul
Teologic "Sf. Serghie" din Paris. A ținut o serie de cursuri și la Institutul superior de studii
ecumenice, la École Cathédrale din Paris și la Centrul Sèvres.
A devenit unul din profesorii titulari ai Institutului "Sf. Serghie" din Paris. Pe lângă
numeroasele sale scrieri, a fost editor al revistei teologice Contacts.
Pe lângă învățământ, Olivier Clément a fost foarte implicat în viața și mărturisirea Ortodoxiei
în Franța. Consultant al Comitetului interepiscopal ortodox din Franţa între anii 1967-1995, a
fost membru al Comisiei mixte de dialog teologic ortodoxo-catolic și a participat la întâlniri
bilaterale între ortodocși și protestanți. A fost unul din inspiratorii Frăţiei Ortodoxe din
Europa Occidentală încă de la fondarea sa, în anii 1960 și a participat activ la diferitele
congrese ortodoxe din Europa occidentală care începând cu anul 1991 permit ortodocșilor de
pe întreg continentul european să se întâlnească o dată la trei ani pentru a se ruga și a reflecta
împreună. A avut adesea un rol esențial în viața multor tineri sau mai puțin tineri, ortodocși
sau nu, pe care cuvintele rostite de Olivier Clément cu ocazia conferințelor pe care le ținea la
aceste întâlniri sau în cadrul întrunirilor ecumenice, colocviilor internaționale, interviurilor
etc. i-au ajutat să-și (re)găsească și să (re)dea un sens vieții.

2
 Olivier Clément a intrat în dialog cu mai multe din marile figuri spirituale ale vremii
sale, precum Patriarhul Atenagora, Papa Ioan Paul II, cu teologul român Dumitru Stăniloae,
cu arhimandritul Sofronie de la mănăstirea de la Maldon (Essex, Marea Britanie), cu fratele
Roger, fondatorul comunității de la Taizé, cu Andrea Riccardi, fondatorul comunității
Sant'Egidio, cu care va lega relații de încredere reciprocă și de prietenie.
Olivier Clément a trecut la Domnul pe 15 ianuarie 2009, la vârsta de 87 de ani, fiind
înmormântat pe 20 ianuarie la Aniane, Franța în satul său natal.’1

Introducere
În partea de incipit, autorul oferă câteva definiţii pentru trupul omului,în acest mod
anunţând totodată şi tema cărții. Există o nevoie ce se resimte tot mai mult, privind înţelegerea
și recalibrarea scopului său, pe care autorul o semnalează printr-o metaforă foarte
sugestivă: ’’(..)omul civilizaţiei occidentale se străduieşte să simtă iarăşi pământul de sub
picioare.’’2
            Cuvântul trup nu este un termen abstract, nu este doar un lucru, un obiect, ci este
îndreptat către un  punct concret; el nu este ceva, ci este cineva în mod fundamental, și
exprimă persoană. Trupul este, după Olivier Clement, ‘’’suflarea ce poartă gândirea, este
înaintarea și popasul care structurează  timpul și spaţiul’’3.
            Omul este alcătuit din ţărână, și o prezență personală care le unește, un duh care îl
însuflețește. Din acest motiv Biblia îl numește pe om ‘’trup însuflețit’’. Iată așadar de ce
afirmația ‘’Ómul are suflet’’ nu este una corectă, această punând un perete despărțitor între
cele două componente, care, de fapt sunt inseparabile în alcătuirea omului. El poartă în sine
un dor gata să-I străpungă condiționările în orice clipă, o autexousia, cum spun Părinții
Bisericii, o chemare de la Dumnezeu.
            Trupul reprezintă pe de o parte toată ambiguitatea lumii, lume care este creaţia lui
Dumnezeu și este bună foarte, iar pe de altă parte locul morții. Acesta este modul în care noi
ne prezentăm în lume, este o realitate pe care omul uneori o depășește, demonstrând astfel
ireductibilitatea persoanei străbătută și întemeiată pe o chemare, pentru care omul îl poate și
sacrifică.

1
Informaţii preluate de pe site-ul https://ro.orthodoxwiki.org/Olivier_Cl%C3%A9ment, vizitat la 20 nov 2018.
2
Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei, Editura Christiana, Bucureşti 1996, p.7.
3
Ibidem,p.12.

3
Trupul lui Hristos și Trupul Liturgic
           Creștinul nu poate vorbi despre trupul său, fără să se refere mai întâi la Întruparea
Cuvântului, la pătimirea și Învierea Să, căci Hristos, Dumnezeu fiind, și asumându-Și
‘’haina noastră de piele’’4, face din dânsa trupul comuniunii, trupul panuman și cosmic. Deși
Trupul Său este unul individual, putem distinge totuși o caracteristică specială, prin
comparație cu trupul nostru: nu este doar o fărâmă de umanitate și de univers, de care noi ne
agățăm cu disperare, și știind că la un momentdat totul ne va scapă printre degete, ci este 
Universul întreg și omenirea întreagă, asumate din dragoste nesfârșită, din iubire care recrează
prin iertare.
Prin plasarea în mediul Sfantei Liturghii, omul, devine părtaș Euharistic la Trupul cel
Înviat, își savârseste ucenicia trupului, că trup liturgic, că trup care înviază. Fiecare trup, își
 găsește locul la Sfânta Liturghie în Trupul lui Hristos, trup în care comuniunea Sfintei Treimi
se oferă comuniunii omenești.
Sfânta Liturghie este un spațiu al luminii. În Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol există
un echilibru profund, în care binecuvântarea cupolei se unește cu naosul terestru iluminandu-l
blând printr-o desfășurare blanda de semicupole. Totodată, această face timpul permeabil la
Împărăția care vine, și la care, și timpul totodată se deschide. Nu este o neputincioasă
întoarcere la origini, ci este întâlnirea reînnoită neîncetat cu ritmurile cosmice, cu Cel ce vine,
și nu încetează să vină.
In Sfânta Liturghie ‘’trupul devine limbaj’’ 5, căci el ascultând Cuvântul, îi răspunde
prin gesturile sale. Astfel, trupul cu fruntea lipită de pământ, trup de smerenie făcut țărână,
devine pământ bun și roditor. Când stă în picioare, trupul răspunde la chemarea să de a
mijloci desăvârșirea  dialogului dintre pământ și Răi, dintre lumea sensibilă cu lumea
îngerească. Există unele Biserici, cea coptă de exemplu, în care cei care merg să se
împărtășească se descalță înainte, iar acesta este un gest care se regăsește și în multe temple
ale Asiei. În aceste locuri, acupunctură chineză depistează un punct în talpă piciorului care se
numește ‘’izvorul care țâșnește’’ și ‘’elanul pământului’’.
            Dumnezeu de-a pururera transcendent se revelează în cadrul Sfintei Liturghii printr-o
multitudine de simboluri vii, pomenind aici chiar și cele mai smerite dintre acestea, precum
focul candelelor, și  fumul tamaierii ce se înalta în spațiu precum rugăciunile sfinților în
spațiul lui Dumnezeu. De asemenea miruirea are o semnificație specială, căci prin ungere
mirul impregnează pielea și o face să lucească pătrunzându-o cu ’’untdelemnul bucuriei’’.

4
Ibidem,p.11.
5
Ibidem.p.25.
4
Toate aceste simboluri, și toate gesturile trupului nostru, ’’ne scufundă în Trupul lui Hristos,
Trupul comuniunii sfinților, vii și morți, morți care nu sunt morți, formând un timp, un spațiu,
limbaj gestual al nemuririi, al morții contestate, nimicite, răsturnate într-o perspectivă
pascală:’’cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte(adică și nouă celor ce ne
aflăm în mormântul lumii) viață dăruindu-le.’’6
În cadrul Sfintei Liturghii, fiecare are locul său la participarea dialogului inter-Trinitar,
comuniunea Sfintei Treimi se oferă comuniunii omenești, prin partasie la Trupul lui Hristos,
spațiu nemărginit al suflării care poartă lumea.
            Dacă rugăciunea personală, cea făcută în ascuns, interiorizează rugăciunea liturgică,
trupul morții, se preface treptat în trupul vieții, în care întreagă creație ia o turnură diferită,
angoasă prefăcându-se în încredere, iar iubirea de sine, în lepădare de sine, și primire a
dragostei care învăluie și schimbă totul. Tot trupul, și mai ales tot sufletul omului este chemat
să fie părtaș la doxologie, să devină instrument muzical, alăuta a Duhului Sfânt, motiv pentru
care Biserica Ortodoxă nu are nevoie de altfel de instrumente, căci fiecare în mod individiual
este chemat să participe la o consubstanțialitate cu Trupul lui Hristos, că la o simfonie în
orchestra.

Omul cel tainic al inimii

Pentru ca trupul să își poată asuma chemarea sa, și să conștientizeze învierea să în Cel
Înviat din morți, este nevoie de asceză, acest exercițiu care luptă și omoară elementele morții 
legate de existența noastră, că să poată urcă în noi puterea Învierii, viață lui Hristos.
            Patima reprezintă fugă de absolut, neraspunsul la chemarea ce ni se face prin chipul lui
Dumnezeu care este în noi; este un abces umflat  cu neant. Intoarerea se face prin metanoia,
care nu înseamnă doar pocăînță, ci și reînnoirea felului nostru de a sesiza realitățile
înconjurătoare. Păcatul, cel prin care noi ne devenim nouă înșine idoli reprezintă o confuzie, o
rătăcire, în care totul gravitează în jurul egoului, care, deși slujit în mod vădit, își pierde
demnitatea să de împărat, și devine doar un păi în față morții, în față impulsului.
Dacă patimă se folosește de cele două ‘’maici’’ lăcomia și mândria, pentru a ne învălui,
Dumnezeu, poate tranforma patimile în virtuți tot cu ajutorul a două instrumente: credință-
încredere avută dincolo de sine în Dumnezeu cel dezvăluit prin Întruparea Să, și smerenia-
când accept că existența îmi este dată de Altcineva.
            Inima reprezintă centrul cel mai adânc al omului, altarul sau, adâncul în care omul este
chemat să integreze toate facultățile sale, în ceea ce numește Diadoh a Foticeii ‘’simțirea

Ibidem.p.27.
6

5
inimii’’.Condiția umană căzută se manifestă prin distrugerea acestui ‘’simț al inimii’’,
moment în care totul se transformă în tristețe, patimă, și durere. Cu toate acestea, adâncul
abisal al inimii nu încetează să insetoseze după transcendent, căci poartă în centrul lui lumina,
și este investit cu har în mod tainic la momentul Botezului.
            Adâncul inimii nu este accesibil conștiinței obișnuite, ci doar unor fulgerări în
situațiile limita create de iubire, de frumos, sau de moarte. Drept urmare lucrul pe care este
dator să îl facă omul, este de a coborî mintea în inima, și să concentreze toate facultățile sale
către acel loc. Există mărturii ale unor părinți ortodocși români, precum Vasile de la Poiana
Mărului, care au reușit să localizeze această inima duhovnicească și inima fiziologică, și
subiniem aici faptul că această din urmă, o intupeaza pe cea dintâi.
Pentru o unire treptată a minții cu inima, este nevoie în primul rând de păzirea inimii, de
lepădarea fluxului psihismului, și ancorarea în stanca care se cheamă Hristos. Marii isihasti
practicau un mod propriu de concentrare asupra coborârii minții în inima prin ‘’postura
încolăcit’’ adică așezarea capului între genunchi asemenea Sfântului Ilie pe Carmel, sau
așezarea bărbiei în piept, și privirea ațintită către inima, și chemarea numelui lui Iisus prin
rostirea unei rugăciuni scurte: ‘’Doamne Iiuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe
mine păcătosul’’.
In starea de unire, de armonie dintre minte si inimă, ‘’omul devine preotul lumii în altarul
inimii sale, preotul liturghiei cosmice.7 ‘’El ofera, Ii ofera totul lui Dumnezeu, ca pe Sfânta
Masă.’’8

Asceza si dorinta
Asceză trebuie a fi înțeleasă doar în perspectiva trupului ce va învia, a trupului liturgic.
Este un demers, un efort lăuntric de lăsare în voia harului. Olivier Clement subliniază aici
faptul că acesta nu este un efort voluntar, ci, după cum am menționat, unul de lăsare în voia
harului, lipsit de orice fel de tensiune, sau de masca pe chipul nostru.
Lepadandu-ne de lumea această, făcând un pas înapoi, putem privi și vedea cu ochii
înțelegători ai inimii noastre lumea în calitatea ei de creație . Asceză limitează
obiectivizarea omului narcisist, care tinde să construiască un zid impenetrabil în drumul său
spre taină, un zid construit din patimi trupești. Omul redevine astfel Adam cel chemat să dea
nume viețuitoarelor.

Ibidem, p.38.
7

8
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie p.51, apud. Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei,
Editura Christiana, Bucureşti 1996,p.38.

6
Problemele în acest sens pot fi reduse și rezolvate, dacă, încă din început ne stabilim clar în
minte scopul dorinței. Creștinismul dezvăluie prin expresia să patristică, semnificația dorinței,
spunând că această este dinamismul pe care Dumnezeu Îl insuflă creației Sale, pentru că
această să se avante către El.Țintă dorinței așadar este Dumnezeu.
 Patimile ‘’sunt dorința întoarsă asupra relativului pe care îl distruge, căutând zadarnic
absolutul în el’’. 9 Calea cea adevărată a dorinței, este deschisă numai de Învierea lui Hristos,
care îi arată că este contestare a morții, sete de Dumnezeu. Poate, în acest mod, putem
înțelege monahii care în aparență sunt nebuni, dar de fapt ascund cea mai mare înțelepciune,
exprimată în dorința foarte evidență de a fi cu Hristos cel Înviat, de a sta în Slava Să.

Postul si tacerea
Primul om care a postit a fost Adam, care a primit această poruncă atât pentru a
conștientiza și desavarsi relația cu Ziditorul său, cât și pentru a nu vedea lumea că pe o pradă,
ci că pe o Euharistie. Omul mâncând fructul, consumă lumea, în loc să o transfigureze. Al
doilea Adam , iată, în antiteză, postește 40 de zile, biruind ispita omului de a reduce totul
numai la necesitățile sale.
            Postul este așteptarea Mirelui. În perspectiva pascală, noi ne imbaracam cu Hristos Cel
smerit, pentru a-L putea îmbrăca mai deplin pe Hristos Cel  Slăvit, prin bucuria Euharistică.
Postul ne poate conduce spre Adam cel din Rai, căci renunțarea la carne, înseamnă imitarea
relației de moarte dintre om și lume. Acesta restabilește legătură dintre om și natura
înconjurătoare.
            Privit doar că o limitare a hranei, postul nu înseamnă nimic. Fără că limitarea hranei să
fie un simbol, un ajutor pentru postul spiritual, această abținere alimentară nu este nimic, căci
trebuie să poștim de tot răul. Legea acestui fel de post poate fi formulate astfel:’’nu caută
puterea, dacă eșți chemat la eaa, nu o consideră decât o ocazie că să slujeșți. Dacă se întâmplă
să ieși în evidență fără niciun folos pentru aproapele tău, sau că să-ti poți arată superioritatea
și puterea, abține-te. Nu-ti alimenta amorul propriu.’’10
Actualitatea tăcerii ține foarte mult de adaptarea omului contemporan la o societate
zgomotoasă. Obișnuindu-se într-atât cu zgomotul de fundal, unii oameni asociază tăcerea cu
moartea, devenind înspăimântătoare. Omul este chemat la tăcere, pentru că Dumnezeu să îi
vorbească. Atunci când Iisus era în față arhiereului, a lui Irod și a lui Pilat, El tace, sau
rostește câte un cuvânt închis într-o tăcere profundă.
9
Ibidem, p.47.
10
Andre Louf, Seigneur apprends-nous a prier, Bruxelles,1972,p.86, apud. Olivier Clément, Trupul morţii şi al
slavei, Editura Christiana, Bucureşti 1996, p.53.

7
Tăcerea este glasul inimii, este un mod de comunicare:’’Tatăl n-a rostit decât un cuvânt, pe
Fiul Său, și într-o veșnică tacare, Îl spune mereu. Sufletul trebuie să Îl audă în tăcere’’11

Taina Iubirii
În zilele noastre, tinerii, fiind într-o relație, adesea, nu mai găsesc sensul cununiei
religioase, sau a celei civile. Nicio instituție nu îi poate lega, consideră ei, și neoficierea
dragostea lor o văd și că pe o măsură de precauție în cazul unei despărțiri. Acestora le putem
răspunde că Taină Căsătoriei nu ține de Biserica instituție, ci de Biserica cea tainică, și capătă
sens doar în lumina credinței în Hristos, și în faptele Sale, care continuă prin Sfintele Taine.
            Limbajul, modul în care ne adresăm lor este unul din factorii foarte importanți care pot
duce la o conștientizare a momentului în care se află, și la o apropiere vădită față de Biserica,
sau la o îndepărtare totală o dată pentru totdeauna. A te adresa lor, prin termini precum
‘interzis’ sau ‘oprit’, în contextual în care ei nu sunt siguri de credință lor în Dumnezeu, nu
este doar absurd, ci și criminal. De aceea, după cum spune Olivier Clement, primul pas spre
apropierea lor este evanghelizarea, prin care trebuie să-i facem să simtă că nu sunt orfani pe
lumea această, și că Dumnezeu se îngrijește de ei. De asemenea trebuie să punem accentual pe
bucuria de a trăi în simplitate, asemenea momentului din Cana Galileii, sau să le arătăm cum
Mântuitorul, așezând oamenii pe iarbă, îi hrănea cu pâine și peste. Din acestea, dar și din
celelalte pilde ale Evangheliei, ei vor înțelege că Dumnezeu îi iubește pe ei, pe fiecare  în
parte, că se îngrijește de ei, că îi dorește aproape,că nu Îi sunt indiferenți.
            După ce tinerii ajung la o oarecare maturitate duhovnicească în mergerea lor către
Hristos, către Biserica, abia atunci putem aborda tema sexualității, și le putem vorbi despre
castitate, despre ceea ce este bine să facă de acum. Doar acum ei ar putea pricepe motivele
pentru care sunt ispitiți, și pot fi susținuți să facă față provocărilor care vin mai ales asupra
oamenilor Bisericii. Tot așa, ei vor înțelege că un copil ce rezultă din dragoste, nu vine că o
justificare a iubirii, ci din preaplinul ei, căci cei ce se iubesc adesea își declara unul altuia: aș
vrea să am un copil cu ține.
În iubirea ce are ca fundament pe Hristos, trebuie să existe pace, dăruire, și respect.
Există o asceză a cuplului, un mod de formare al lui, ce se face prin multe îndepărtări și
întoarceri din pustiuri, prin momente în care mai rămân doar credință promisă, prin tandrețe,
prin umor, prin continuă lepădare de sine.

.Sfântul Ioan al Crucii, Punto de amor, p.99, apud. Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei, Editura
11

Christiana, Bucureşti 1996, p.60.

8
Despre avort
Ființa umană, posibilitatea ei, există încă din momentul procreării. Trupul nu există
separate de suflet, inept, așa cum nici sufletul nu există separat de trup. Copilul nu aparține
nici tatei, nici mamei, ci lui Dumnezeu. În primele săptămâni ale existenței sale în interiorul
mamei, copilul trebuie primit cu credință. El nu are față, nu are formă umană, și are prea
puțină consistență. Avortul în această situație ridică foarte puține probleme. Oare această
ființă fără niciun fel de apărare, fără înfățișare, a cărui prezența nu se impune, nu este el oare
simbolul Dumnezeului nostru care a luat înfățișare de rob, și pe care îl primim doar prin
iubirea noastră?
Pentru noi creștinii, idea conform căreia copilul, embrionul aparține mamei sale, și ea
poate alege dacă să îl păstreze, sau nu, nu are niciun sens. Capacitatea mamei de a adăposti
viață, sensibilitatea ei, nu pot fi niciodată extirpate printr-o operație de avort, femeia
supunându-se de fapt unei operații de distrugere spirituală.
Merită a fi citită, rugăciunea din ritul bizantin care se face pentru împăcarea cu
Biserica a femeii care a făcut avort:’’Stăpâne Doamne Dumnezeul nostrum, care Te-ai născut
din Sfânta de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria, și în iesle că un prunc aifost
culcat(și că un minuscule embrion în sânul matern), Însuți pe roabă ta această (N) care astăzi a
căzut în păcat de ucidere cu voie sau fără de voie, și a lepădat pe cel zămislit într-însă,
vindecă-i durerile, sănătate și putere sufletului și trupului dăruiește-I, Iubitorule de oameni(..)
Așa Doamne, scap-o de neputință și slăbiciune și o curățește de toată întinăciunea cea
trupească(..)că în nelegiuiri ne-am născut, șitoți suntem necurați înaintea ta Doamne.’’12
În ceea ce privește practicile anticoncepționale, Biserica amintește sensul iubirii, și modul
firesc de fecunditate, dar oferă spațiu de decizie în această privința, bărbatului și femeii,
duhovnicului, și medicului.
În ceea ce privește procreația, se pare că pruncul începe să fie asociat din ce în ce mai
mult cu un capriciu, căci unele femei, încurajate fiind de un totalitarism biologic ce poate fi
observat la scară mondială, avortează, apoi razgandindu-se peste ceva timp, hotărăsc să ceară
o însămânțare artificială, cu material de cea mai bună calitate, iar din lipsa de timp, pentru
carieră, chiar preferă că acesta să fie purtat de o mama surogat. Creștinii, trebuie să fie
mărturisitori, să se implice, să colaboreze în elaborarea unor legi care să limiteze cât mai
mult, să descurajeze această dezmembrare a trupurilor.

Moarte-nemurire
12
Ibidem,.pp.84-85.

9
 O întrebare care probabil frământă pe mulți dintre creștini, și anume de ce a creat Dumnezeu
moartea? își găsește răspunsul, iată, la Olivier Clement care explică faptul că nu Dumnezeu a
creat-o, ea nu vine în mod natural, ci este împotriva naturii. Mai mult decât atât, El suferă
pentru moartea oamenilor, și chiar Și-o și asumă prin Cruce, pentru a o umple de Slavă Să, și
pentru a o deschide Învierii.
            Trebuie să subliniem că nu moartea este cea care nimicește omul, căci această nu
poate nimici ceea ce este de la Dumnezeu, suflarea Să cea dumnezeiască. Ceea ce îl poate
nimici, este însă tocmai trăirea omului în Dumnezeu, însă nu prin El, ci prin sine însuși. Omul
este chemat, prin suflarea cea dumnezeiască, să trăiască în Absolut, dar el alege adesea să
trăiască  în neant. Această rătăcire care s-ar putea permanentiza, reprezintă iadul, însă prin
dragostea lui Dumnezeu pentru om, prin intervenția Să daruitoare, iertătoare, și continuă, el
este salvat.
            Moartea are totuși și un aspect pozitiv, binefăcător, și anume acela de a pune capăt
păcatului. Cu gândul la moarte, omul are șansă de a conștientiza condiția să, de a avea o
căutare lăuntrică, de a nu se mai raporta doar la evenimentele  exterioare, ci de a se concentra
spre interior. Această fiind o realitate inevitabilă a existenței umane, pune problema sensului
viețîi, a omului pe pământ.
            După cum relatează autorul, Hristos Domnul este Cel care ne arată că putem fi liberi
în față morții, așa cum a și făcut-o în cele trei învieri pe care le savârseste: îi redă viață fiului
văduvei din Nain, lui Iair ii trezește fiica(’’Copila n-a murit, ci doarme.’’Mc.V.35-43) în așa
fel încât face să pară că se joacă cu moartea, și îl învie pe Lazăr rostind cuvintele hotărâtoare:
’’Eu sunt Învierea și Viaţa, Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi’’.(Ioan XI. 25).
Deși moartea nu este înlăuntrul Ființei Sale, Dumnezeu din dragostea Sa nemăsurată
pentru om, Și-o asumă, schimbându-i sensul ei în înălțare, în slavă . Acesta este momentul în
care ’’Verbul se întoarce la Tatăl, aducând cu Sine umanitea.’’ 13, în care frica osândirii se
şterge, iar stapânitorul morţii, diavolul este distrus.

Bibliografie
1. Clément Olivier, Trupul morţii şi al slavei, traducere de Sora Eugenia Vlad, Bucuresti,
Editura Christiana, 1996,
2. OrthodoxWiki https://ro.orthodoxwiki.org/Olivier_Cl%C3%A9ment
13
Ibidem,p.97.

10
11