Parastas

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Iubiți frați, astăzi, prin slujba parastasului l-am rugat pe Dumnezeu să-i
învrednicească pe cei adormiți de „ petrecerea cerească și de împărăția darurilor”.
Rugăciunea este forma cea mai aleasă prin care cineva poate să-și exprime
iubirea, astfel prin rugăciune ducem iubirea noastră față de cei ce sunt la
Dumnezeu dincolo de stavila mormântului. Pentru a înțelege acest lucru trebuie să
fim mai întâi conștienți de faptul că omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu,
are suflet nemuritor. Deci după moartea aceasta fizică, persoana nu trece în
„neființă”, cum spun unii în mod greșit, ci din contră, merg spre Dumnezeu, cel ce
pe toate le ființează.
În acest sens, Biserica a hotărât ca la anumite intervale de timp ( 3,9,40...)
să se facă o slujbă specială de pomenire pentru cei morți. Astfel, se conturează un
anumit cult al morților, cult ce își are rădăcini în Sfânta Scriptură ( învierea lui
Lazăr, învierea fiului văduvei din Nain).
Pomenirea morților și îmbrăcarea dragostei noastre pentru ei în veșmântul
rugăciunii devine astfel o datorie. Totuși, de ce această datorie?
După moarte, oamenii nu mai pot face absolut nimic pentru mântuirea lor,
însă ei pot fi ajutați de cei vii și de rugăciunile lor. De multe ori Mântuitorul Iisus
Hristos a săvârșit minuni, nu pentru că a fost rugat de cei bolnavi, ci pentru că cei
dragi celui bolnav s-au rugat pentru ei ( vindecarea copilului unui slujitor regesc,
fiica femeii cananeence, slăbănogul din Capernaum...etc). Și din acest motiv este
important să avem în jurul nostru oameni pe care să-i iubim și la rândul lor să ne
iubească. Dacă plecăm din lumea aceasta cu armura iubirii, n-avem de ce să ne fie
frică, dacă îi iubim cu adevărat pe cei adormiți, n-are de ce să ne fie frică pentru
ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei pentru care se fac rugăciuni de
pomenire simt o ușurare a sufletului și o bucurie, mai ales când sunt pomeniți la
Sfânta Liturghie și se fac pomeni în numele lor. Rugăciunea împletită cu
milostenie, este mult mai puternică decât rugăciunea singură. Din acest motiv se
fac pomeni pentru cei adormiți. Pomana de multe ori poate fi înțeleasă ca un gest
de superioritate a celui care dă. Astfel distingem două dimensiunii ale pomenii:
dimensiunea ofensatoare – aruncăm și noi un bănuț zdrențărosului de la ușa
bisericii – dimensiunea sfințitoare: milostenia din iubire, nu de ochii oamenilor, nu
cea cu care ne lăudăm. În cazul milosteniei pe care o facem, trebuie să ținem cont
și de subiectul dar și de obiectul milosteniei noastre. Ceea ce dăm nu trebuie să
fie ce avem noi mai rău, iar cui dăm să fie cu adevărat în nevoie – să transpire
bănuțul în mână pănă îl dăm – Sf. Ioan Gură de Aur. Pomana trebuie să fie în
esență rugăciune cu caracter anamnetic pentru cei adormiți.
Dincolo de rugăciuni și pomeni, cel mai important lucru pe care trebuie să-l
știm despre cei morți e faptul că ei nu sunt morți, ci sunt doar adormiți, și că într-o
bună zi vor învia. ( necropolă – cimitir). Mort cu adevărat este doar cel ce nu vrea
să fie viu.
Actul de pomenire este unul de speranță în Înviere și în viața cea de veci.
Sfântul Ap.Pavel ne îndeamnă să nu ne întristăm peste măsură pentru cei
morți, ci să ne mângâiem cu credința că Hristos, biruitorul morții, îi va învia pe toți
cei adormiți, și ei împreună cu noi, vom fi pururea cu El.
Să ne rugăm împreună Domnului Iisus Hristos să primească iubirea ce o
purtați pentru cei adormiți și să le dăruiască lor lumină și bucurie, pace și odihnă,
iar pe voi să vă îmbărbăteze cu nădejdea Învierii și iubirii Sale.