UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE

EDUCAŢIE
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Profesor coordonator:
Pr. Conf. Univ. Dr. Vîlciu Marian

Student:
Savu Bogdan

Târgovişte
2016

1
UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE
EDUCAŢIE
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Familia preotului

Profesor coordonator:
Pr. Conf. Univ. Dr. Vîlciu Marian

Student:
Savu Bogdan

Târgovişte
2016

2
 Cuprins
Introducere ...................................................................

Cap. 1. Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi.....................

1.1.Temeiuri biblice privind instituţia faimiliei..................................
1.2.Căsătoria în Vechiul testament.................................................
1.3.Căsătoria în Noul Testament........................................................
1.4.Învăţătura despre căsătorie şi familie în viziunea Sfinţilor Părinţi.....................
1.5. Unitatea treimică şi eclesială-modelul unităţii familiale...........................

Cap.2. Familia preotului-model de viaţă creştină.............................................

2.1.Misiunea preotului în parohie şi în societate................................................
2.2.Viaţa morală a preotului şi importanţa ei pentru comunitate.............................
2.3.Preotul şi colaboratorii săi din familie în lucrarea şi misiunea Bisericii..................
2.4.Rolul familiei preotului în viaţa parohială...........................................

Cap.3.Preotul în Biserică, în lume şi acasă............................................

3.1. Rolul familiei preotului în păstrarea demnităţii umane şi sfinţenia vieţii....................
3.2. Relaţiile de parteneriat între familie, şcoală şi Biserică.....................................
3.3. Tactul pastoral în relaţiile cu credincioşii şi propria familie........................

Cap.4. Familia şi provocările lumii contemporane..................................................

4.1.Valorile familiei în societatea modernă....................................................
4.2. Familia creştină între tradiţie şi schimbare..................................
4.3. Preotul şi familia sa în faţa provocărilor contemporane....................
4.4. Modestia şi cumpătarea preotului şi a familiei sale, factor moralizator pentru
credincioşi..............................................................

Concluzii...................................................
Bibliografie.....................................................

3
 Introducere
Familia creştină a fost întotdeauna baza societăţii, dar şi stâlpul de rezistenţă al
Bisericii, căminul sfânt în care născut Mântuitorul şi în care s-au modelat de –a lungul
timpului multe suflete de sfinţi. Ea a fost slujitoarea permanentă şi neclintită a lui
Hristos. Numai datoriă ei a biruit creştinismul şi Ortodoxia. Să nu uităm niciodată
faptul că prin ea credinţa şi învăţătura creştină a fost transmisă din generaţie în
generaţie, atunci când religia a fost interzisă în şcoală de sistemul comunist.
Famillia este primul factor care contribuie la formarea pesoanei în perspectiva
creştină. Aceasta are menirea de a-i creştina pe prunci prin botezul în Biserică, de a
modela conduitele acestora şi de a transmite valorile moral-spirituale tinerei generaţii.
Totodată, remarcăm şi faptul că familia îl inserează pe copil în cult mai mult prin latura
exterioară, expresivă, şi mai puţin prin latura teoretică, reflectată. Familia trebuie mai
mult să formeze, decât să informeze.
Un model viu pentru enoriaşi este familia preotului, care trebuie să lupte
permanent cu vitregiile vremii pentru a apăra şi transmite nealterată învăţătura creşrină,
să aibă o viaţă morală ireproşabilă, mai ales în relaţia soţ-soţie, şi o atitudine de
ajutorare şi înţelegere faţă de cei din jur.
Importanţa temei rezidă din următoarele considerente: familia preotului este
model de viaţă creştină pentru cei din jur (enoriaşi, comunitate, societate), membrii
familii contribuie în egală măsură la îndeplinirea misiunii proţeşti şi la bunul mers al
parohiei, numai împreună pot trece peste toate provocările şi vitregiile vremii.
Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze rolul pe care îl are preotul în familie
şi societate şi este alcătuită după un plan judicios, structurată în patru capitole, acestea
fiind împărţite la rândul lor în subcapitole, cuprinzând în acest fel o gamă diversificată a
problemelor cu care se confruntă familia creştină şi în special de familia preotului în
îndeplinirea misiunii pe care o are.
În Capitolul 1 vom recurge la studiul Sfintei Scripturi, respectiv a Vechiului şi
Noului Testament pentru a descoperi temeiurile biblice ale întemeierii familiei creştine
şi pentru a evidenţia lumina harului divin în dezvoltarea acestei instituţii. De asemenea,
tot pe parcursul acestui capitol se arată cum este prezentată învăţătura despre familie şi
căsătorie în literatura patristică şi apologetică. Căsătoria şi familia a fost şi este obiect
al preocupărilor profeţilor, teologilor, sociologilor, iar Dumnezeu a rânduit ca preoţii şi
alţi slujitori ai Bisericii să vegheze asupra bunului mers al acesteia.

4
 În continuare în Capitolul 2 ne ocupăm mai de aproape de familia preotului,
văzută ca model de viaţă creştină. Se studiază: misiunea preotului în parohie şi
societate, viaţa morală a preotului, modul în care preotul este sprijinit de membrii
familiei în îndeplinirea misiunii pe care acesta o are. Către sfârşitul capitolului se
vorbeşte şi despre importanţa rolului pe care îl are familia preotului în parohie.
Capitolul 3 vine cu o descriere succintă a imaginii preotului în Biserică, în lume
şi acasă. O problemă pe care o considerăm foarte importantă şi care trebuia neapărat
evidenţiată în această lucrare este parteneriatul dintre Biserică, şcoală şi familie. În
opinia mea importanţa acestuia derivă din principiul creări unei comunităţi de suport
care să funcţioneze în jurul copiilor. Când aceste trei instituţii construiesc parteneriate
care răspund intereselor familiilor, când recunosc şi apreciază contribuţia lor, când
angajează familiile pentru îmbunătăţirea conduitelor copiilor, ele contribuie cu succes
la îndeplinirea misiunii Bisericii.
Ultimul capitol abordează problemele şi provocările cu care se confruntă familia
preotului în societatea contemporană. Valorile familiale şi modelul familial au avut cel
mai mult de suferit în ultimele decenii. Scopul principal al familiei, adică naşterea de
prunci, a suferit mari deteriorări, actual accentul se pune pe cariera profesională care
ocupă cea mai mare parte a timpului unei persoane, iar în aceste condiţii avem de-a face
cu o creştere a relaţiilor intime în afara familiei sau cu destrămarea familiei la foarte
puţin timp după căsătorie. În acest context, preotului şi familiei sale îi revine sarcina de
a promova păstrarea valorilor familiale şi a sfinţeniei căsătoriei.
Lucrarea se recomandă a fi de un real folos celor care sunt deja în slujba preoţiei,
celor care vor să devină preoţi, pentru a înţelege care le este menirea şi a se familiariza
cu probelemele cu care se vor confrunta, şi nu în ultimul rând celor care se pregătesc de
căsătorie.
Pentru realizarea lucrării de faţă am recurs la studiul amănunţit al Sfintei
Scripturi, dar şi a unei vaste bibliografii din literatura patristică, apologetică şi
religioasă. De un real folos au fost Revistele Ortodoxe, Studiile teologice şi Internetul.

5
 Capitolul 1 Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi
1.1.Temeiuri biblice privind instituţia faimiliei
În literatura patristică şi religioasă când se vorbeşte despre familie se
menţionează de fiecare dată că este prima instituţie înfiinţată de Dumnezeu, după
crearea omului, şi primul factor care formează persoana din punct de vedere creştin. În
primele capitole din Cartea Facerii ( Efes.5; Rom. 5, 14) se scrie despre căsătorie şi
aspectele relevante ale ei, deci acest eveniment îşi are rădăcinile în Rai. În referatul
biblic despre creaţie este ilustrat actul zidirii fiinţei omeneşti astfel: ,,A făcut Dumnezeu
pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie’’
(Gen.1.17). Observăm deci că omul are ceva aparte, specific faţă de celelalte făpturi,
are un semn distinctiv ,,este făcut după chipul lui Dumnezeu.’’ Apoi textul biblic
specifică şi natura creaţiei, perechea umană este formată din bărbat şi femeie, care sunt
într-o relaţie specifică: ,,Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu’’, ceea ce implică o
menire aparte, dar şi o funcţie ce le revine celor doi soţi în comuniunea conjugală.

Cele două fiinţe umane, bărbatul şi femeia, au fost predestinaţi pentru a forma un
cuplu şi pentru a trăi în vederea iubirii, ,,zidind natura umană Dumnezeu devine autorul
căsătoriei’’.1 Referatul creaţie precizează că actul creaţiei a fost împlinit atunci când
Dumnezeu a scos-o pe Eva din Adam: ,,Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie
omul singur; să-i facem ajutor pentru el’’ (Gen.II, 18). Astfel, creaţia este completă iar
viaţa ilustrează fericirea celor doi soţi.

Deci, întemeierea căsătoriei este considerată a fi ultimul act în timp al iubirii

creatoare. De-acum bărbatul şi femeia ajung la intimitate supremă. Cuvintele: ,,Iată
acesta este os din oasele mele şi carne din carnea mea’’ (Gen. II, 23) conţin ideea
regăsirii unui soţ în celălalt, dar şi a oglindirii chipului lui Dumnezeu în cele două fiinţe
umane.

Sfinţii Părinţi asociază momentul în care Eva a fost scoasă din Adam cu naşterea
bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iisus Hristos a dat sângele şi apa din trupul
Său pentru a forma Biserica, precum Dumnezeu a extras o coastă din Adam pentru a
modela pe Eva.2 Nu este vorba doar despre o simplă analogie, ci despre o normă de

1
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia
iubirii I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia , 1996, p.79 ;
2
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1987, p.123;

6
gândire pe care trebuie să o luăm în considerare, stabilind în acest mod o corespondenţă
între cele două secvenţe biblice.

Tradiţia Bisericii Ortodoxe confirmă, din diverse surse teologie, liturgice şi

canonice, faptul că sfinţenia căsătoriei îşi are originile în Rai. Scopul harului paradisiac,
conferit de Dumnezeu căsătoriei, a fost asigurarea dezvoltării naturale. Din punct de
vedere ortodox iubirea şi sfinţenia se află într-o relaţie de interedependenţă, iubirea şi
harul sunt cele două elemente esenţiale care exprimă viaţa dinamică a căsătoriei.

Harul căsătorie, presupune şi o chemare spre procreere. Adam şi Eva au primit

de la Dumnezeu următoarea poruncă: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi’’ (Gen. I. 28). Copilul este veriga ce leagă bărbatul şi femeia. ,,Purtând în ei
chipul lui Dumnezeu, soţii posedă în acelaşi timp răspunderea de a da viaţă altora.
Refuzând această responsabilitate a procreerii, omul respinge asemănarea sa cu
Dumnezeu, respinge pe Creatorul Său şi prin aceasta alterează propria Sa unitate’’.3

Pe de altă parte, s nu uităm că desăvârşirea umană este reîntipărirea pe chipul

omului a frumuseţii divine prin efort propriu, prin libera noastră alegere şi prin voinţă.
Prin intermediul acestei imitaţii personale, omul îşi apropriază tendenţial frumuseţea
originară, desăvârşită, devenind consubstanţial cu expresia neprihănită a valorilor
primare Asemănarea cu Dumnezeu trebuie să fie ţelul oricărui credincios. Mântuitorul
Iisus Hristos ne oferă modelul desăvărşirii supreme, al iubirii şi fericirii.

Dintre toate formele de viaţă religioasă căsătoria şi-a păstrat sfinţenia deoarece
toate popoarele, indiferent de religie, invoacă numele lui Dumnezeu atunci când este
săvârşită Taina Căsătoriei. Chiar dacă protopărinţii au fost izgoniţi din Rai, ,,căsătoria a
rămas bineplăcută lui Dumnezeu, căruia i s-a conferit un har gratuit care vine din cer’’4,
purtând darul iubirii conjugale, neputându-se face distincţia între ceea ce îi aparţine lui
Dumnezeu şi ceea ce constituie zestrea soţilor.

Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale evidenţiază valoarea căsătoriei prin

ordinea care pregăteşte căile lui Dumnezeu: ,,Scriptura văzând dinainte că Dumnezeu
îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam că se vor

3
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia
iubirii I, Editura Reîntregirea, Alba-iulia , 1996, p.79 ;
4
David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie. Vieţile sfinţilor căsătoriţi, Editura Sophia,
Bucureşti, 2001, pp.124-125;

7
binecuvânta în tine toate neamurile’’ (Gal. III. 8). Prin trimiterea lui Avraam în
Mesopotamia, ca să îi aleagă soţie fiului său Isaac, providenţa divină trece peste toate
graniţile stricăciunii şi menţine în vâltoarea lumii căzute, sfinţenia căsătoriei (Gen.
XXIV, 7; Gen. XXIV, 12-16).

,,Taina căsătoriei face ca cele două suflări ce aparţin celor doi soţi să devină o
singură vibraţie, să corespundă ontologic expresiei doi într-un duh’’.5 Cu privire la
acest aspect Sfântul Apostol Ioan precizează în evanghelia sa: ,,De ne iubim unul pe
altul Dumnezeu locuieşte în noi. Noi ştim că locuim în El şi că El locuieşte în noi prin
aceasta că El ne-a dat Duhul său (I.Ioan 12-13).

De-a lungul timpului familia a constituit unul dintre preocupările profeţilor şi

drepţilor în perioada Vechiului Testament, dar şi a Noului Testament în Evangheliile
Apostolilor, scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale teologilor care au fost rânduiţi de
Dumnezeu să vegheze la bunul mers al acesteia, pentru a nu altera adevărul şi
frumuseţea căsătoriei şi pentru ca sfinţenia şi scopul principal să nu se piardă în negura
timpului şi în vâltoarea evenimetelor care se petrec în mod dinamic în societatea
contemporană.

Aşadar, căsătoria şi familia rămâne cea dintâi instituţie întemeiată de Dumnezeu.

Izvoarele vieţii morale în Căsătorie nu îşi au izvorul într-un simplu ideal, ci într-o taină
dumnezeiască. Dumnezeu a creat odată cu fiinţa umană şi familia, care se reflectă în
chipul Lui, manifestându-se într-o comuniune specifică asemănătoare celei
intratrinitare.
1.2.Căsătoria în Vechiul Testament
După cum am văzut în subcapitolul anterior, familia a fost întemeiată în Eden
de către Dumnezeu. Cuplul conjugal are ca model de iubire, iubirea supremă a lui
Dumnezeu.
Părintele profesor Vasile Mihoc specifică coordonatele esenţiale ale învăţăturii
biblice despre familie şi căsătorie în special6:

-Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Lui, l-a înzestrat cu liberă
voinţă, capacitate de gândire şi iubire, dându-i şi stăpânire asupra pământului;

5
Idem, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii II, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996 p. 27;
6
Pr. Prof. Constantin Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi, Naşterea de prunci, scop
principal al căsătoriei, în MA XXX (1985), nr.9-10, pp.582-584;

8
 - Dumnezeu l-a creat pe om bisexual, bărbatul şi femeia fiind deopotrivă după
chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că este destinat vieţii în comuniune, conform
modelului comuniunii intratrinitare;

-Dumnezeu a binecuvântat pe Adam şi Eva făcâdu-i colaboratori ai Săi în

transmiterea vieţii pe pământ (Fac. 1, 28);

-Legea iubirii primează în cadrul familiei conjugale.

Importanţa iubirii este zugrăvită în Sfânta Scriptură în Vechiul Testament, în

foarte multe versete (Os. 1,2; 31; 4, 10-15, Ier. 2,3: 13, 21-27), care prezintă metaforic
relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său, dar şi în Noul Testament unde căsătoria este
văzut ca unirea dintre Hristos şi Biserica Sa.

La vechii israeliţi familia constituia celula de bază a societăţii. Ea reprezenta

,,entitatea juridică’’ al cărui rol social şi religios era ferm recunoscut de societate. În
plus, membrii unei familii simţeau profund apartenenţa tribului sau a semniţiei. În
Vechiul Testament normele şi legile familiale respectau cu stricteţe acest principiu, toţi
fiind preocupaţi pentru menţinerea purităţii familiale, a neamului. Pentru israeliţi
familia avea un loc bine determinant în societate, rolul acesteiea fiind preponderent
religios.

După cum am mai menţionat pe parcursul lucrării de faţă, primul factor care
formează persoana din punct de vedere creştin este familia. Aceasta are obligaţia de a-
1 introduce pe copil în religia de apartenenţă prin botez, dar şi prin formarea primelor
conduite morale şi religioase. De asemenea, familia are grijă să îl insereze pe copil în
cult mai mult prin latura exterioară, expresivă, şi mai puţin prin latura teoretică,
reflectată.

Sărbătorile, după cum se specifică în Vechiul Testament, erau în general

prilejurile în care membrii familiei se reuneau în cadru festiv, iar capul familiei-
bărbatul oficia rugăciunile şi binecuvânta masa şi membrii familiei în numele lui
Dumnezeu. ,,Vorbiţi întregei adunări a lui Israel, şi spuneţi-i: În ziua a zecea a acestei
luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă’’ (Ieşirea 12,
3).

9
 Dacă în societatea contemporană termenul de familie este asociat persoanelor
care locuiesc sub aceeaşi gospodărie, în Vechiul Testament conceptul cuprindea o
realitate mult mai largă, pe lângă părinţi, copii şi bunici, în familie sunt incluşi şi fraţii
vitregi, verii, rudele apropiate. De fapt întregul neam se extinde considerabil, legăturile
de sânge fiind cele care delimitau conceptul de familie. Drept dovadă Avraam îl
numeşte frate pe Lot, nepotul său (Fac 13,8), Laban procedează în acelaşi mod cu
nepotul său Iacov (Fac 29,15), până şi verii sunt numiţi fraţi (I Paral 23, 21-22).

Alături de puritatea şi autoritatea familială se cuvine subliniată şi ,,solidaritatea

familiei la vechii evrei. Situaţia fericită sau nefericită a unui a din membrii familiei avea
un impact puternic asupra tuturor membrilor acelei familii’’.7 La bine şi la rău familia
era unită.

După ce Dumnezeu a poruncit oamenilor ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi

pământul’’ (Fac. 1,28) a ridicat căsătoria la mare cinste. În acele vremuri celibatul era o
ruşine, iar poligamia era acceptată pentru a se asigura permanenţa neamului. În istoria
evreilor sunt percizaţi regi şi judecători care au avut haremuri, de exemplu David şi
Solomon ( Jud. 8, 30; II regi 2,2; III Regi 11, 1). Motivele economice determinau
bărbaţii de rând să se limiteze la o singură soţie, sau cel mult la două. În cazul în care
prima soţie era ,,stearpă’’ şi nu putea avea copii, soţul îşi putea lua o a doua soţie sau
concubină. Totuşi în Talmud se specifică faptul că monogamia este conformă voii lui
Dumnezeu, chiar dacă un israelit poate avea mai multe femei.8 Primul bărbat poligam
a fost Lameh (Fac. 4,19). Cu toate acestea scrierile profetice relevă ideea monogamiei
prefigurată ca unirea dintre Iahve şi poporul Său.

Tot din Talmud avem dovezi privind importanţa monogamiei. Arhiereului îi era
interzis a avea mai mult de o femeie.9 Mai târziu în vremea Mântuitorului Iisus Hristos
căsătoria monogamă predomina în societatea israelită, cu toate că în paginile Sfintei
Scripturi nu este scris vreun cuvânt împotriva poligamiei.

Vârsta căsătoriei la evrei era de 18 ani băieţii şi 12-13 ani fetele, interzicându-se
prin lege căsătoriile cu păgânii pentru a nu fi atraşi în idolatrie ( Ieşirea34, 15-16).

7
Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii
din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p.18;
8
Daniel Rops, Viaţa cotidiană în Palestina înainte de Iisus, traducere de D. Fecioru, Editura Vremea,
Bucureşti, 1970, p.142;
9
*** Talmudul. Cartea Sfântă a evreilor, traducere C. Litman. Editura Hasefer , Bucureşti, 2000, p.
231;

10
Tocmai de aceea Avraam şi Iacov şi-au trimes fii să-şi aducă neveste din neamurile lor
( Fac. 24; Fac. 28, 1-7). Legea mozaică interzicea căsătoria între rude de sânge,
exceptând cazurile de levirat. Sancţiunea pentru astfel de practici era în unele cazuri
pedeapsa cu moartea. Pentru a nu se stinge neamul (Deut. 25, 5-10) fratele unui bărbat
care a decedat trebuia să o ia de soţie pe văduvă, iar copilul să poarte numele mortului.
Aceasta este în principiu sinteza legii leviratului, rămasă în vigoare şi în vremea
Mântuitorului. Ulterior această lege dispare instituindu-se căsătoria monogamă.

Părinţii băiatului se implicau în căutarea soţiei pentru fiul lor, iar după ce se
hotăra căsătoria se încheia în primă fază logodna. După mutarea fetei în casa băiatului
se încheia căsătoria propriu-zisă. În acest fel se făcea distincţia între căsătoria de
logodnă, dar drepturile şi obligaţiile celor doi soţi în cele două faze erau aproape
identice.

După logodnă se rezolva şi problema zestrei care era dată de părinţii mirelui, nu
ai miresei (Fac. 34; Ieşirea 22, 16). Bărbatul trebuia să facă dovada că poate să întreţină
soţia. Totul era bine pus la punct, iar după un an avea loc căsătoria. La nuntă lua parte,
pe lângă rude şi prieteni, toată comunitatea (satul) din care făceau parte mirii. În ajunul
nunţii, mirele împreună cu alaiul de tineri mergeau de luau mireasa de la părinţi şi o
aducea la el acasă. În aceea seară mireasa râmânea într-o încăpere aparte împreună cu
prietenele ei.10 A doua zi aceasta apărea cu prietenele ei, apoi începea sărbătoarea care
se desfăşura pe o perioadă de o săptămână, în unele cazuri şi mai mult.

În noua familie fiecare avea rolul său bine definit. Bărbatul era capul familie,
care avea drepturi asupra copiilor şi soţiei. Pe copii, tatăl putea chiar să-i pedepsească
cu moartea în unele cazuri, drept dovadă că el era cu adevărat stăpân al casei. Porunca
a-V-a din Decalog, cu privire la cinstirea părinţilor era sancţionată cu moartea de
Legea lui Moise: ,, Dacă un om oarecare blastămă pe tatăl său sau pe mama sa, să fie
pedepsit cu moartea: a blestemat pe tatăl său sau pe mama sa: sângele lui să cadă
asupra lui’’ ( Lev. 20,9)

La fel se proceda şi în cazul adulterului. Soţia trebuie să fie fidelă, dar acest lucru
este reciproc. Totuşi, se relevă raportul de superioritate al soţului şi de inferioritate al
soţiei. Soţul avea obligaţia de a-şi întreţine soţia, de a-i asigura cele necesare traiului

10
Pr. Conf. Petre Semen, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament, în volumul Familia
creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p.17;

11
zilnic, dar şi soţia contribuia la acest lucru (Pilde 31, 10-31). Bineînţeles că adulterul era
interzis pentru amândoi (vezi porunca a-VIII-a din Decalog şi Ies. 20, 14), dar definiţia
adulterului era diferită pentru cei doi. Pedeapsa pentru adulterul femeii era uciderea cu
pietre, aceasta rămâne valabilă până în vremea Mântuitorului.

Evreii considerau copiii ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Numărul mare

de băieţi era un semn al acestei binecuvântări (Fac 29, 31, 30; 24). În cea de-a opta zi
după naştere se punea numele copilului şi se făcea circumcizia, o practică a acelor
vremuri. Datoria educaţiei copiilor revenea mamei ca ulterior să intervină şi tatăl, în
acest fel educaţia morală şi religioasă era profundă: ,, Şi poruncile acestea pe care ţi le
dau astăzi să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de
ele când vei fi acasă, când vei fi în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula’’
(Deut. 6, 6-7).

Scopul educaţiei în Vechiul Testament era învăţarea Legii şi supunerea faţă de

Legea Divină. Această educaţie se începea încă de la cele mai fragede vârste. O
educaţie religioasă integrală îl sprijină pe micul creştin să devină capabil de a integra şi
recrea, prin propria dinamică sufletească, legile divine, dar şi valorile societăţii din
care face parte acesta.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuieşte pe părinţi să-şi educe copiii de la vârste
fragede în credinţă: „Creşte un luptător pentru Hristos! învaţă pe fiul tău să trăiască în
tinereţe în teama de Dumnezeu".11 Familia are obligaţia să zidească în sufletele copiilor,
dragostea de Dumnezeu încă din copilărie.

Ca şi în societatea contemporană, educaţia părinţilor era întegită la israeliţi de

către autorităţile religioase: preoţi şi leviţi (Lev.10, 10-11). Educaţia religioasă este
valoarea cea mai de preţ pentru om şi societate, deoarece este unul dintre factorii
determinanţi care contribuie la evoluţia creştinismului. Prin educaţie religioasă copilul
îşi formează conduita conform valorilor, normelor şi principiilor morale, conduită care
este criteriul de apreciere a valorii morale a fiinţei umane, pentru că omul, cu
slăbiciunea lui omenească, are nevoie de educaţie comportamentală, pentru a-şi
ameliora relaţiile cu Dumnezeu şi cu semenii.

11
Pr. Prof. Ilie Moldovan, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfantul Ioan Gură de
Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968, p. 496;

12
 1.3.Căsătoria în Noul Testament

Din studiul Sfintei Scripturi, respectiv din cărţile Vechiul Testament am văzut
că Dumnezeu a instituit căsătoria de când a creat omul ( Gen. 2, 18). Păcatul
strămoşesc este cel care a afectat legătura căsătoriei, evidenţiindu-se discrepanţa între
intenţia lui Dumnezeu şi ceea ce devenise ulterior, chiar dacă Dumnezeu a poruncit
,,Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă’’(Matei 19,5-6). Cu toate acestea,
legătura naturală şi natura umană nu a fost distrusă. Bărbatul nu trebuie să-şi lase
femeia şi nici femeia nu trebuie să-şi lase bărbatul pentru că Mântuitorul spune că ,,la
început nu a fost aşa’’ (Matei, 19,8).

În Sfintele Evanghelii găsim numeroase trimiteri cu privire la familie şi

căsătorie. Venirea Mântuitorului, spune Părintele Stăniloaie, ,,întăreşte legătura
căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului’’.12
Însuşi Domnul Iisus Hristos a întărit instituţia căsătoriei, prin învăţăturile sale care sunt
specificate în versetele Sfintei Scripturi (Matei 19, 4-6), şi prin exemplul Său, fiind
participant la Nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11). S-a revenit astfel la ordinea
iniţială a căsătoriei, instituiind în acel moment Taina Nunţii.

Din punct de vedere social prin cuvântul nuntă se înţelege ,, cununia sau
căsătoria religioasă între un bărbat şi o femeie care întemeiază o familie’’13, iar Biserica
Ortodoxă ne învaţă că ,,nunta este taina prin care un bărbat şi o femeie, învoindu-se în
mod liber să trăiască împreună toată viaţa, pentru a se ajuta reciproc şi a naşte şi a
creşte prunci, primesc prin preot harul care le sfinţeşte legătura şi ajută la împlinirea
scopului lor’’14.

Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei este protejată de textul poruncii a VII-a

,,să nu fii desfrânat’’, iar Biserica Ortodoxă apără aceste două aspecte. Legătura
trupească este permisă numai în cazul căsătoriei, orice altă legătură în afara acesteia este
considerată desfrâu, preacurvie sau adulter. La vechii israeliţi şi căderea în idolatrie era
considerată adulter (Exod, XXXIV, 15; Ies III 9, 13-20 etc.). Desfrânarea însă nu se
limitează la cea trupească, aici este inclusă şi mintea: ,,că oricine se uită la femeie

12
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, I M B, Bucureşti,1978, p.183;
13
Pr. Dr. Ioan Mircea, Nunta, în Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p.360;
14
Arhim. Cleopa Ilie, Despre credinţa ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p.159;

13
poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui’’ (Matei, 27-28). Vorbele
necuviincioase, beţia, trândăvia, pronografia, indecenţa etc.sunt, de asemenea, fapte
care îl pot atrage pe creştin pe panta desfrânării.

Chiar dacă familia s-a destrămat prin desfacerea căsătoriei, legătura nu s-a
desfiinţat pentru că lucrarea dumnezeiască nu poate fi desfiinţată de om. Mântuitorul
recomandă totuşi iertarea femeii prinsă în adulter, divorţul nu trebuie acceptat cu
uşurinţă, pentru că se doreşte îndreptarea păcătosului şi hotărârea de a nu mai repeta
păcatul.15

Aşadar, harul revărsat asupra soţilor prin Taina căsătoriei nu poate fi ridicat de
nimeni, niciodată. De aceea, Biserica pledează pentru o singură căsătorie în viaţa
omului, chiar dacă este permisivă, din motive morale, şi cea de-a doua .

Sfinţii Apostoli fac dese referiri la insituţia căsătoriei atât în evanghelii, cât şi în
epistolele lor. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, face numeroase trimiteri
şi referiri la familie şi căsătorie. Învăţătura sa este fundamentată pe Legea morală a
Vechiului Testament, recunoscând faptul că această taină este întemeiată de Dumnezeu.
Numai moartea unuia dintre soţi poate desface această legătură. Femeia văduvă are voie
să se căsătorească, conform învăţăturii Sfintei Scripturi (I Cor , 39; Rom , 2-3). Tot
Apostolul Pavel spune că întemeierea familiei are mai multe scopuri. Ordinea acestora
diferă de la autor la autor, însă noi le prezentăm conform importanţei acestora:

-naşterea de prunci este considerată a fi scopul principal al întemeierii familiei.

,,Scopul şi funcţia principală este de a asigura înmulţirea, perpetuarea şi creşterea
omenirii. De aceea, ea este organizată cu deosebire în vederea copilului. Proceerea,
întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi aşezarea copilului constituie o preocupare centrală a
familiei.’’16 Familia contribuie la menţinerea echilibrului vieţii, este prima şcoală care îi
pregăteşte pe copii pentru viaţa socială, oferă afecţiune, linişte, atmosferă propice unei
dezvoltări armonioase a copilului. În plus, între părinţi şi copii are loc un schimb
permanent de valori. Copiii alungă egoismul şi deschide mintea adulţilor către lume,
spre viitor; nădejdea, iubirea, speranţa sunt cele mai autentice temeiuri ale vieţii.

15
Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Familia în invaţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în volumul Familia
creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 31;
16
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin; prof. Diac. Dr. Orest Bucevshi; Prof. Dr. Constantin Pavel; Pr. Diac.
Dr. Ioan Zăgrean, Teologie morală ortodoxă, Vol II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p.291;

14
 -iubirea dintre soţi. Conform moralei creştine între soţi se exercită raporturi de
egalitate, bărbatul fiind capul familiei, iar soţia tovarăş de viaţă (Efes V, 22-23).

Prima datorie a soţilor este iubirea reciprocă, bărbatul este dator să-i dăruiască
femeii toată iubirea de care este capabil şi viceversa (I Cor VIII, 3). Amândoi trebuie
să fie un trup pentru că pe parcursul vieţii vor împărţi atât bucuriile, cât şi necazurile.
Iubirea este pilonul de bază al căsătoriei, ea aduce linişte şi înţelegere în căminul
conjugal. Păstrarea fidelităţii soţilor este stipulată nu numai în legea morală şi în
canoanele Bisericii, ci şi în legile civile. Din datoria iubirii rezidă stima şi ajutorul
reciproc.

Din perspectiva istoriei mântuirii, iubirea şi credincioşia au rolul de a restaura

ordinea încălcată în cea de-a doua cădere în păcat. Scopul intervenţiei Duhului Sfânt în
lume prin iubirea conjugală este spiritual dar şi fizic. ,,Rolul iubirii credincioase este de
a urma misiunii de instaurare a omului în Hristos, care are drept ţintă biruinţa ultimă a
lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă totodată şi încredinţare şi supunere liberă a întregii
creaţii a lui Dumnezeu prin Hristos cosmic’’.17

Deci, credincioşia sau fidelitatea este surprinsă ca valoare a altei valori, iubirea,
care nu pote fi văzută decât în relaţia ei cu Împărăţia lui Dumnezeu, ori manifestarea
deplină nu poate fi concepută decât în deplinătatea vieţii veşnice în Hristos.

-într-ajutorarea reciprocă a soţilor este cel de-al treilea scop al căsătoriei pe

care Sfântul Apostol Pavel îl menţionează când vorbeşte despre căsătorie. Mai mult ,,
ajutorul, la care îi obligă Taina Cununiei este atât material, cât şi spiritual, sufletesc şi
duhovnicesc.’’ 18

-potolirea poftelor trupeşti. Primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc prin

căderea în păcat, a dus la slăbirea chipului lui Dumnezeu, iar ulterior Adam şi Eva au
fost scoşi din Rai (Fac III, 22). Fiinţa umană s-a deschis plăcerilor şi poftelor trupeşti,
liniştea trupului s-a pierdut, apropierea de Creator nu a mai fost posibilă. Aşa se face că
pentru a întina şi potoli poftele trupeşti Dumnezeu a instituit căsătoria.

17
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia
iubirii I, Editura Reîntregirea, Alba-iulia , 1996, p.69;
18
Pr. Prof. Dr. Ioan Teşu, Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura Doxologia, Iaşi,
2011, p. 189:

15
 Aceeaşi concepţie despre căsătorie şi scopurile acesteia o regăsim şi la Sfântul
Apostol Petru, care le sfătuieşte pe femei să se supună bărbaţilor lor şi să aibă un
comportament ireproşabil în familie şi societate (I Petru, 3; 1-6; 1-7).

Acelaşi apostol precizează că mântuirea soţilor se realizează în comun. După

cum se spune că bărbatul se sfinţeşte prin femeie şi viceversa, în acelaşi mod putem
vorbi şi despre mântuire, fiecare soţ dobândeşte mântuirea prin celălalt şi împreună cu
celălalt. Datorită acestui fapt familia creştină este privită ca o ,,antecameră a Împărăţiei
Cerurilor.’’19

Privitor la căsătorie, am văzut că în perioada Vechiului Testament se parcurgea

două etape: se încheia mai întâi logodna şi apoi cununia, cele două evenimente
realizându-se la un interval lung de timp, respectiv un an de zile. ,,În rânduiala
contemporană a Bisericii, Taina Cununiei este compusă din două părţi, care urmează
imediat una după alta: logodna şi cununia. În timpul primei părţi, tinerilor li se pun pe
degete vereghetele, iar în timpul celei de-a doua, mirilor li se aşează pe cap cununii’’.20
Logodna este o rânduială bisericească, toţi cei prezenţi sunt chemaţi să se roage pentru
tinerii miri, iar cununia este o taină divină.
Pregătirea pentru căsătorie a candidatului la preoţie
Dacă Biserica romano-catolică nu abordează problema căsătoriei preoţilor
deoarece în cler sunt admişi celibatarii, Biserica Ortodoxă pune accent pe necesitatea
unei pregătiri complete pentru Taina Cununiei de către candidaţii la preoţie.
Din cărţile Noului Testament aflăm că Taina Căsătoriei nu este incompatibilă
cu preoţia, unii dintre Sfinţii Apostoli erau căsătoriţi, aveau familie şi copii (I Timotei,
III, 2-4). În epistolele pauline se specifică faptul că cel care este ales pentru hirotonie
să fie ,,bărbat al unei femei’’. Din aceasta Pr.Prof. G.T. Marcu desprinde următoarea
concluzie: preoţi trebuie să fie căsătoriţi o singură dată, aceasta este de fapt şi concepţia
paulină despre căsătorie21.

Sfântul Apostol Pavel nu a recomandat ca aspiranţii la preoţie să rămână

necăsătoriţi, să se situeze pe punctul de vedere al idealului monahal, din considerentul
numărului redus al bărbaţilor necăsătoriţi care doreau să intre în cler. ,,Alte motive,

19
Ibidem;
20
Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere de Lucia Ciornea, Editura Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, 2001, p.25;
21
Pr.Prof. G.T. Marcu, Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religios morală a păstorului de
suflete, în Studii Teologice VII (1955), nr 3-4, p.213;

16
superioare, de ordin doctrinar şi tainic, trebuie să fi fost avute în vedere la selecţia
clerului’’22.

Unicitatea absolută a căsătoriei este una dintre exigenţele la care Sfântul

Apostol Pavel se referă în epistolele sale. În creştinism unirea dintre Hristos şi Biserică
este asemeni relaţiei dintre cei doi soţi. De aceea candidaţii la preoţie au parte de o
educaţie şi o pregătire deosebită, comparabilă cu cea la hirotonie.

Neabordând problema căsătoriei preoţilor, teologia romano-catolică conduce

obligatoriu la ideea celibatului, care este impus tuturor membrilor clerului. Unii
consideră că celibatul îşi are fundamentarea în Noul Testament: ,,Fiindcă sunt fameni,
care s-au născut să aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi
fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia
Cerurilor’’ ( Matei XIX, 12). Dar Apostolul Domnului îi sfătuieşte pe creştini să se
căsătorească înainte de a deveni slujitori ai Bisericii, pentru a nu se crea suspiciuni în
privinţa vieţii particulare. În plus, viaţa de familie constituie o probă superioară pentru
cel care doreşte să împlinească legea lui Dumnezeu. Biserica consideră căsătoria o taină
divină.

Pregătirea candidaţilor la preoţie pentru primirea Tainei Cununiei presupune în

primul rând o educaţie completă a caracterului, ,,iar o bună instrucţie este cea care pune
în lumină forţa inepuizabilă de care dispune spiritul pentru a se face stăpân pe dorinţele
şi dispoziţiile trupeşti’’23. Amândoi tinerii trebuie pregătiţi în acest sens. Dacă tânărul
ştie că trebuie să-şi îndeplinească misiunea care îi revine după hirotonie, ne întrebăm cât
de mult conştientizează o fată misiunea pe care o are după ce devine preoteasă?

Pregătirea viitoarelor preotese pentru căsătorie este tot atât de importantă ca cea
a candidatului pentru preoţie. Dacă ne raportăm la tradiţionalism considerăm că educaţia
specială nu ar mai fi necesară deoarece rigorile moralei tradiţionale exercită o acţiune
educativă sacedortală. Fetele erau crescute cu frică de Dumnezeu şi ruşinea faţă de
comunitate. Avertismentele primite de la mamele credincioase atârnau greu pentru
viitoarele preotese. ,,Un ideal de curăţie după modelul fecioarelor şi mamelor sfinte din
istoria creştinismului, le va feri mai bine de pericolele dinlăuntru şi din afară, decât

22
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia
iubirii II, Editura Reîntregirea, Alba-iulia , 1996, p.120;
23
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia
iubirii II, Editura Reîntregirea, Alba-iulia , 1996, p.121;

17
cunoaşterea umbrelor din această lume din literatură sau filme’’.24 Concepţia ,,fetelor
fecioare’’ era o realitate vitală a societăţii tradiţionale.

Actualmente ne confruntăm cu o criză a valorilor morale, care se adânceşte tot

mai mult. În acest context, educaţia specială pentru pregătirea viitoarelor preotese este
imperios necesară. Neprihănirea şi sfinţenia sunt calităţile de bază ale tinerei viitoare
preotese. Fecioara Maria este exemplul şi modelul suprem de sfinţenie şi neprihănire,
iar Eva este modelul decăderii. O evaluare obiectivă este, pentru tinerii care se vor
căsători, apanajul unei bune pregătiri.

Dacă teologia romano-catolică nu ia în discuţie problema căsătoriei clerului, nu

se întâmplă acest lucru şi cu raportul în care se află femeia faţă de căsătorie. În
concepţia lui Thoma de Aquino bărbatul este măsura tututror lucrurilor, iar femeia este
privită ca fiinţa degenerată şi păcătoasă. Bărbatul este cel care se ridică la Dumnezeu,
femeia este rânduită de providenţa divină pentru perpetuarea speciei umane. De fapt,
genitor este bărbatul, femeia îi poartă materia.25 Această viziune duce la o concluzie
simplă: căsătoria are valoare lumească, pecetea sacramentală rămânând valabilă într-o
măsură mult mai mică. Această concepţie a lui Aquinto are rădăcini adânci în tradiţiile
apusene din vremea patristică, cu unele ramificaţii în partea de Răsărit. Este adevărat că
şi Sfinţii Părinţi folosesc în scrierile lor epitete negative la adresa femeii, dar acestea nu
se refeeră la natura femeii şi nu o degradează ca fiinţă umană, cum face Thoma de
Aquino. În principiu, nu se urmăreşte promovarea femeii, nu se pomeneşte despre rolul
femeii în familie şi în Biserică. Aşadar, bărbatul domină elementul spiritual, iar femeia
pe cel biologic şi afectiv.

Îm ciuda acestei concepţii, familiei i se acordă de către Biserică şi instituţiile

statului o atenţie deosebită. Protecţia este necesară în condiţiile în care actual societatea
se confrunt cu o criză a familiei, iar căsătoriile între persoane de acelaşi sex, sau de
religii diferite ia amploare.
1.4.Învăţătura despre căsătorie şi familie în viziunea Sfinţilor Părinţi
Învăţătura despre căsătoria creştină o descoperim atât în Sfânta Scriptură,
reflectată în versetele din Vechiul şi Noul Testament, cât şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.

24
Paul, Evdochimov, Femeia şi mântuirea lumii, trad. G. Moldoveanu şi pr. V. Răducă, Ed. Christiana,
Bucureşti, 1995, p.231;
25
Pr. Lect. Dr. Nicolae Chifăr, Taina Nunţii după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în volumul familia
Creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p.156;

18
Găsim de cuviinţă să subliniem faptul că este foarte importantă corelaţia dintre aceste
surse fundamentale. Relevanţa instituţiei căsătoriei trebuie căutată nu numai în
cumulul ideatic revelat în scrierile biblice, ci şi în felul în care învăţătura primă s-a
statornicit în trăirea şi experienţa oamenilor.

Dacă în evanghelii şi epistolele Sfinţilor Apostoli sunt menţionate cel puţin patru
scopuri ale căsătoriei, vom vedea în continuarea lucrării de faţă care sunt opiniile
Sfinţilor Părinţi despre familie şi scopul căsătoriei.

Dumnezeu după ce a creat prima pereche de oameni, bărbat şi femeie, le-a zis:
,,Creşteţi să vă înmulţiţi şi umpleţi pământul’’ (Fac I, 28), din această poruncă reiese şi
scopul principal al căsătoriei. Dar, din referatul biblic al creaţiei deducem că scopul
este dublu, cel de-al doilea fiind ajutorul reciproc: ,,Nu este bine să fie omul singur, să-i
facem ajutor asemeni lui’’ (Fac 2,18).

Clement Alexandrinul menţionează că ,, scopul căsătoriei este naşterea de

prunci, iar ţinta familiei este să aibă copii’’.26 El spune că omul trebuie să conlucreze cu
Dumnezeu la naşterea omului, iar dragostea este cea care trebuie să primeze în familie.

Metodiu de Olimp susţine aceeaşi afirmaţie: scopul căsătoriei este naşterea de

prunci pentru a se asigura perpetuarea speciei, şi în acest fel asigurând permanent şi
membrii pentru Biserică. Naşterea copiilor a fost rânduită de Dumnezeu, iar ,,principiul
naşterii oamenilor este împreunarea bărbatului cu femeia; în virtutea unei puteri
nevăzute, osul din oasele noastre şi carne din carnea noastră devine un om nou creat de
acelaşi meşter’’.27 Tot el afirmă că şi copiii născuţi din desfrânare sunt tot lucrarea lui
Dumnezeu, cu menţiunea că ei nu au nici o vină, vinovat este cel care care este sclavul
plăcerii şi cade în păcat. Desfrânarea este unul dintre păcatele cele mari care pot fi
săvârşite de om, iar acest lucru surpă bunul mers al căsătoriei.

Sfântul Ioan Gură de Aur cercetează Sfânta Scriptură şi spune părerea lui
despre procreerea şi înmulţirea neamului omenesc. El susţine că Adam şi Eva au avut
viaţa împodobită cu fecioria, iar pentru aducerea la existenţă a celor doi nu a fost
necesară căsătoria. Apoi, el menţionează că nici îngerii nu au cunoscut căsătoria sau
durerile facerii. ,,Prin urmare, Dumnezeu ar fi înmulţit cu atât mai mult pe oameni fără

26
Clement Alexandrinul, Pedagogul II, traducere de Pr. Fecioru Dumitru, în volumul Clement
Alexandrinul, Scrieri, partea întâi, IMB, Bucureşri, 1982, p. 142;
27
Metodiu de Olimp, Scrieri, traducere Pr. Prof. Constantin Corinţescu, IMB, Bucureşti, 1984, p.231;

19
să fi fost nevoie de căsătorie, aşa cum a făcut pe cei dintâi oameni din care provin toţi
oamenii.’’ 28

Tot din paginile Sfintei Scripturi reiese că Adam şi Eva au fost creaţi pentru
nemurire şi duceau o viaţă îngerească fără unire trupească. În concepţia Sfântului
Ioan Gură de Aur căsătoria a fost instituită de Dumnezeu pentru înmulţirea neamului
omenesc şi pentru înfrânarea poftelor trupeşti. Acesta este de fapt scopul căsătoriei.

Din toate acestea reiese faptul că întemeierea unei familii prin căsătorie are ca
scop naşterea de prunci şi perpetuarea neamului omenesc; familiile sunt menite să aibă
urmaşi. ,,De asemenea, căsătoria potoleşte furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se
frământe, ci ne ajută să ducem întotdeauna corabia în port.’’29

După căderea în păcat Dumnezeu a îngăduit ca bărbatul şi femeia să fie un

,,singur trup’’, fecioria a zburat, peste ei a venit blestemul, durerea, viaţa grea şi
chinuită. A apărut atunci şi căsătoria, venind ca o mângâiere din partea lui Dumnezeu
pentru pierderea nemuririi. Pedeapsa a fost uşurată iar masca înfricoşătoarei morţi a fost
smulsă.

Tâlcuind textul sfintei Scripturi: ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama
sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un trup’’ (Fac 2, 24), Sfântul Părinte Ioan
Gură de Aur precizează că este vorba despre ,,omul’’, nu despre femeie, pentru că
pofta acestuia este mai mare decât a femeii, este în legea firii ca cel mai mare să-l
supună pe cel mic şi slab. Însă ,,Dumnezeu a sădit în însăşi firea oamenilor atracţia
reciprocă şi naşterea de prunci din unirea bărbatului cu femeia, toate făcându-le pentru a
impune dragostea între ei’’.30

Între bărbat şi femeie există o atracţie care provine de bună voie. Pofta în sine a
fost acordată pentru facerea de copii, nu pentru preacurvie şi căderea în desfrâu.
Coruperea şi preacurvia nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, ci dimpotrivă sunt
dispreţuite. El nu a creat făptura omenească pentru a păcătui, căci altfel nu ar fi existat
pedeapsa; neînfrânarea este generată de păcat. Aceste afirmaţii ale Sfântului Ioan Gură

28
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor,
traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, IMB, Bucureşti, 1985, p.216;
29
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, PG LIII, 23-386, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1987, p.207;
30
Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi a familiei creştine în învăţăturile marilor Părinţi ai
Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p.101;

20
de Aur privitoare la începutul vieţii conjugale ale protopărinţilor noştri, predomină în
concepţia sa, în acest fel distanţându-se de ceilalţi Sfinţi Părinţi.

Privitor la ce de-al doilea scop al căsătoriei, adică întrajutorarea reciprocă, acesta

se reflectă în ordinea morală şi se leagă de referatul biblic al creaţiei: ,,Nu este bine să
fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el’’ (Fac 2,18). Animalele şi alte
necuvântătoare îl ajută pe om la muncile lui, dar femeia este înzestrată cu raţiune şi
devine ajutor de nădejde al omului. Fără femeie viaţa bărbatului nu este deplină, iar
necesitatea ajutorului reciproc se răsfrânge asupra întregii societăţi. Sarcinile în familie
au fost împărţite cu grijă de Dumnezeu: bărbatul avea sarcina de a asigura hrana, iar
femeia de a confecţiona îmbrăcămintea şi de a pregăti hrana.

În gândirea sfinţilor Părinţi , Taina Căsătoriei se împărtăşeşte din taina vieţii

veşnice, izvoarele acesteia fiind ascunse de Dumnezeu-Tatăl. Clement din Alexandria
vede în căsătorie ,,casa lui Dumnezeu’’ deoarece în ea este mereu prezent Iisus Hristos
cel veşnic. Această prezenţă ,,preface iubirea dintre cei doi soţi într-un dar sacramental,
prin care aceştia dobândesc arvuna tuturor bunurilor eshastologice’’. 31 Sfântul ioan
Gură de Aur numeşte familia ,, mica Biserică de acasă’’. În acest fel Biserica nu
aparţine numai lumii cereşti, ci şi lumii părinteşti. Hristos este mirele ceresc, o uneşte cu
Sine, îi transferă harul divin, o încorporează în trupul Său, sfinţind-o şi luminând-o.
Căsătoria devine ,,o biserică’’ în care pulsează viaţa veşnică.

Părinţii din Răsărit nu au avut faţă de căsătorie o viziune raportată doar la textele
Sfintei Scripturi, ci au recurs la o aprofundare şi îmbogăţire continuă a sensurilor ei. Cu
toate acestea există şi Sfinţi Părinţi, precum Grigorie de Nazinaz, Grigorie de Nyssa sau
Fericitul Augustin, care au mers până la exaltarea fecioriei, ajungând să aibă adesea
cuvinte dure la adresa căsătoriei. ,.Dumnezeu a permis căsătoria la începutul lumii, dar
cu toate acestea Iisus Hristos şi Fecioara Maria au ales fecioria’’.32

Dintre Sfinţii Părinţi, cea mai obiectivă evaluare a fost făcută de de Sfântul Ioan
Gură de Aur, care a explicat căsătoria ca urmare a păcatului originar şi a scos în
evidenţă aspectul utilitar al acesteia, naşterea de prunci şi perpetuarea neamului
omenesc. Însă, după o cercetare foarte atentă a scrierilor Sfinţilor Părinţi, putem observa

31
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, p. 69;
32
Ibidem, p.70;

21
că aceştia apără idealul sfinţeniei căsătoriei, şi a unităţii ei absolute ca taină şi că aceasta
trebuie săvârşită o singură dată în viaţa unui om. ,,Canoanele bisericeşti temperează
această rigoare, ele tolerează căsătoria a doua în cazul decesului primului soţ, dar o
interzice absolut în caz de repudiere sau divorţ. Totuşi pe motiv de adulter este autorizat
până în secolul al IX-lea în Apus şi până în zilele noastre în Răsărit, privind partea
rămasă nevinovată’’.33 Cert este că Biserica condamnă dispreţul faţă de Taina Căsătoriei
şi de instituţia familiei, transformând relaţiile dintre soţi într-o alianţă etrnă de dragoste.

Principiul legalist şi finalist al gândirii iudaice privind căsătoria şi-a găsit

posibilitatea de afirmare în teologia Apuseană în gândirile lui Toma de Aquino şi
Fericitului Augustin. Acesta din urmă acordă dragostei în general un loc neînsemnat
datorită unor mentalităţi care persistă din secolul al XIII-lea. Toma de Aquino, după
cum am văzut şi anterior, este tributar concepţiilor biologice, ele priveşte femeia din
punct de vedere biologic, fiind creată de Dumnezeu pentru procreere, chiar dacă în
referatul biblic se specifică şi rolul de ajutor al femeii. El spune că bărbatul este ajutat
în activităţile sale zilnice de către alţi bărbaţi şi căsătoria este o instituţie destinată
exclusiv procreerii şi educaţiei copiilor.

Revenind la concepţiile fericitului Augustin ne permitem să scoatem în evidenţă

faptul că acesta ,,consideră concupiscenţa prezentă permanent în actul conjugal, iar
căsătoria este un ,,remediu concupiscentiae’’ şi este tolerată datorită procesului de
procreere’’. 34
Dacă îi acordăm dreptate înseamnă că celibatul trebuie acceptat ca
singurul mod de viaţă, căsătoria fiind acceptată doar pentru perpetuarea speciei
omeneşti. ,,Chiar dacă ar rămâne căsătoria o instituţie eclezială, toţi buni credincioşi ar
fi chemaţi săşi limiteze uzajul şi să se orienteze spre consistenţa totală’’.35

Tertulian susţine ,,căsătoria săvârşită în Biserică şi consimţită de Dumnezeu

Tatăl’’36. El elogiază frumuseţea căsătoriei creştine unde soţii se roagă, se închină
împreună, postesc împreună, se sprijină reciproc, participă împreună la Sfânta Liturghie.
În perioada montanistă, Tertulian susţinea calea de mijloc a căsătoriei, nu repudiază
taina căsătoriei cum fac gnostici ( care aduc blasfemie acestei instituţii, spun că este

33
Ibidem;
34
Fericitul Augustin apud Pr. Lect. Nicolae Chifăr, Taina Nunţii după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în
vol, Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p.231;
35
Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere
Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1994, p.165;
36
Tertulian, Apologeticul , traducere de Eliodor Constantinescu, Editura Institutului Biblic si de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1981, p.298;

22
doar o rânduială, aleasă) dar nici nu susţin poziţia îngăduitoare a ortodocşilor (
gnosticii spun că este doar desfrânare, liberă, restrânsă de limite).

Expunându-şi punctul de vedere în ceea ce priveşte cea de-a doua căsătorie,

Tertulian mai spune că aceasta este un obstacol către sfinţenie. Admite însă acest lucru
numai în cazul decesului unuia dintre soţi, dar cu o condiţie: dacă aceasta are loc între
doi creştini. O singură căsătorie este admisă pentru că există un singur Dumnezeu.

Acestea sunt doar câteva opinii şi concepţii despre căsătorie ale unora dintre
Sfinţii Părinţi reprezentativi pentru creştinism. De consemnat însă este faptul că de-a
lungul timpului concepţiile şi aspectele care ţin de morală au fost aprig dezbătute, dar şi
dezvoltate.

Despre căsătorie s-au scris numeroase lucrări în care s-a evidenţiat în primul
rând scopul căsătoriei. Canoniştii şi specialiştii în teologie au din păcate un punct de
vedere comun şi anume neputinţa de a părăsi punctele de vedere ale teologiei morale
catolice care vede căsătoria doar o cale prin care se dă naştere pruncilor. Acest punct de
vedere sprijină doctrina Fericitului Augustin şi îi dă acelaşi sens vieţii umane. În acest
sens păcatul este inevitabil şi în raporturile dintre soţ şi soţie. Astfel, căsătoria devine
o simplă instituţie, căruia îi lipseşte valoarea sacramentală. Dar contrar acestei concepţii
sunt cuvintele: ,,Astfel, femeia-cea dintâi cauză a păcatului – a fost numită viaţă’’ (Rom
5, 12-14).

Perspectivele finaliste ale căsătoriei nu sunt părăsite de către teologii catolici,

teza augustiniană este întotdeauna triumfătoare. Mitopolitul Ardealului, Nicolae spune
că va începe o nouă eră atunci când această idee a Fericitului Augustin va cădea, iar
căsătoriei i se va atribui valoarea sacramentală a iubirii sfinte binecuvântată de
Dumnezeu.37

În concluzie, căsătoria este lucrarea lui Dumnezeu şi nimeni, niciodată nu este

îndreptăţit să o dispreţiuască. De aceea, spune Scriptura ,,va părăsi omul pe tatăl său şi
pe mama sa’’ (Fac 2, 24) şi se va uni cu femeia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu
Creatorul.

37
Nicolae Mitropolitul Ardealului, Valoarea morală a sfintelor Taine, în Studii de teologie morală,
Sibiu, 1969, pp. 355-356;

23
 1.5. Unitatea treimică şi eclesială-modelul unităţii familiale
Instituirea familiei, respectiv căsătoria este o lucrare sfântă, încredinţată de
Dumnezeu primei perechi de oameni în scopul colaborării dintre Creator şi creaţia Sa.
Cei doi soţi trebuie să fie preocupaţi tot timpul să întreţină o relaţie vie cu Dumnezeu.
,,Nu mai puţin, închişi în ei înşişi, mirii nu-l pot cunoaşte pe Dumnezeu decât dacă el
însuşi stabileşte în mod liber cu ei o relaţie în care distanţa şi apropierea fac loc unei
Sfinte Taine’’.38 Nunta este de fapt simbolul comuniunii. Bărbatul şi femeia îşi deschid
inimile unul către altul şi amândoi către energiiile divine.

În acelaşi timp, căsătoria este un fenomen al ordinii divine inaugurată de Hristos

şi nu poate fi înţeleasă în afara credinţei creştine şi a dogmelor bisericeşti. Este o taină
dumnezeiască despre care sfântul Apostol Pavel spune: ,,Taina aceasta este mare’’
(Efes. V, 32). Apărând dogmele credinţei creştine, Biserica apără temelia căsătoriei
creştine şi are grijă să apere învăţătura cu privire la căsătorie. ,,Căci viaţa şi evidenţa
lăuntrică, proprii acestei învăţături, sunt razele de lumină care descoperă sublimul pe
care îl poartă căsătoria în adâncul ei de taină în decursul veacurilor’’.39

Calea de acces către împărăţia divină este pregătită de Sfintele Taine. Dintre
acestea Taina Nunţii este cea mai reprezentativă în ceea ce priveşte comuniunea dintre
Hristos şi Biserică. Unirea dintre cei doi soţi este de fapt o prelungire a acestei
comuniuni, iar căsătoria este întruchiparea tainică a Bisericii. Teologii spun că
principiile care explică natura bisericii, explică şi natura căsătoriei.

Temeiurile treimice în căsătorie

Dumnezeu este unul în fiinţă, întreit în persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu

Fiul şi Sfântul Duh. O singură persoană divină nu ar putea exprima iubirea. La fel se
întâmplă şi cu persoana umană.

Există aşadar, două comuniuni: una treimică şi cealaltă conjugală. Între acestea
se stabileşte o corelaţie ideală. ,,Căsătoria este participare în comun a soţilor la viaţa lui
Dumnezeu, este împărtăşire de viaţă divină. Viaţa aceasta este dintru început în sânul
tatălui, iar transferată de pe înaltul ei plan Dumnezeiesc, prin iconomia Fiului şi aceea a

38
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, p.12;
39
Ibidem, p.14;

24
Sfântului Duh, în comuniunea fiinţială a celor doi soţi, îi face pe amândoi părtaşi la
fericirea cerească’’.40

Încă din Eden le-a fost descoperită soţilor fericirea. ,,Paradisul este conform
Sfintei Scripturi, loc al întâlnirii soţilor cu Dumnezeu. Chiar se specifică în Scriptură că
în răcoarea serii El venea şi stătea de vorbă cu bărbatul şi femeia (Gen III, 8). Inclusiv
după căderea în păcat, căsătoria rămâne simbolul legăturii dintre om şi Dumnezeu.’’41

După cum am mai specificat şi în subcapitolele anterioare, în Vechiul

Testament este menţionat de foarte multe ori raportul dintre divinitate şi om (Os. II,21,
22; Os. I, 2), iar în Noul Testament această legătură este zugrăvită prin simbolul Nunţii,
Hristos este mirele, iar Biserica este mireasa Lui (Apoc, XXIX, 9). Acestea sunt
elementele simbolice care aduc faţă în faţă două palnuri care îşi descoperă sensul unul
prin celălalt, comunitatea treimică şi comunitatea conjugală.

O primă consecinţă a asemănării căsătoriei cu Sfânta treime o constituie faptul că

este văzută ca o ,,mică împărăţie’’. Mântuitorul nostru Iisus hristos este cel care
realizează trecerea de la comuniunea divină la cea umană. Din coasta lui Adam a fost
scoasă Eva, iar Biserica a luat naştere din ,,coasta’’ lui Hristos. Sunt două acte pline de
slavă dumnezeiască şi în acest context căsătoriei îi este descoperit sensul rânduilelii
divine.

Cea a de-a doua consecinţă a asemănării căsătoriei cu Sfănta Treime se

evidenţiază prin intermediul principiului integrării divine. Conform acestui principiu
analizăm imaginea Bisericii. Vorbind de construcţia în sine Biserica este o clădire care
include o serie de elemente definitorii: cărămidă, beton, arhitectură, pictură etc.. Dacă
recurgem la o analiză din punct de vedere spiritual ne raportăm la scopul construcţiei în
sine: săvărşiea slujbelor bisericeşti. În acest contex unitatea armoniei atârnă de
principiul integrării ei divine. Astfel, şi căsătoria creştină nu poate exprima nimic dacă
în unirea celor doi soţi nu se exprimă unitatea şi armonia divină, este privită ca imagine
a relaţiilor dintre persoanelor Sfintei Treimi şi imagine a unităţii treimice.

40
Ibidem, p. 17;
41
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în Studii
Teologice XLIV (1992), nr. 3-4, p.136;

25
 Pr. Prof. Ilie Moldovan precizează că ortodoxia se opune celor trei tipuri de
gândire42 panteistă care percep în mod propriu fenomenul erotic:

-gândirea magică (M. Ficino, Giordano Bruno) care explică atracţia erotică
dintre două persoane prin legătura dintre cele două suflete ca fiind copiile aceluiaşi
arhietip planetar;

-gândirea psihanalitică (Freud; Yung) afirmă că esenţa iubirii ar fi închipuirea

care a depăşit pragul conştiinţei;

-gândirea emotivistă îşi are rădăcinile în gândirea trinitară tradiţională cu adânci

implicaţii în preocupările filozofice. Conform acestui tip de gândire, iubirea este
înlocuită treptat cu o stare de empatie asemănătoare celei din vis. Pe de altă parte,
protestanţii consideră că empatia erotică este o credinţă oarbă produsă în om de
Dumnezeu, dar lipsită de orice iluminare.

Dincolo de toate concepţiile psihologice şi filozofice privind iubirea, cert este că

,,prin actul iubirii, un soţ se transpune cu adevărat în interiorul celuilalt soţ, fără
confuzie, coincizând cu ceea ce el are unic şi inexprimabil.’’43

Dumnezeu este o sursă nesfărşită de iubire, o comunitate desăvârşită de persoane

supreme şi o unitate completă a funcţiilor divine. Astfel şi în căsătorie avem o distincţie
de persoane unite şi o unitatea de persoane distincte. Iubirea intradivină este evidenţiată
prin cele trei persoane, fiecare dintre ele le conţine pe celelalte două.

Căsătoria aduce şi ea în prim plan imaginea perfectă a lui Dumnezeu. Două

persoane distincte formează un singur trup: ,,Vor fi amândoi un trup’’ (Efes, V, 31).
Unitatea coexistă în dualitatea celor două persoane definită de ,,eul conjugal’’. Totuşi
pentru înţelegerea unităţii căsătoriei este necesară ca aceasta să fie privită ca o
comuniune funcţională. ,,Soţii se dăruiesc reciproc oferindu-şi propria libertate, fiecare
trăieşte pentru celălalt se realizează prin celălalte.’’44

42
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, pp. 23-25;
43
Ibidem, p.21;
44
Pr. Dr. Damian Teodor, Virtutea dragostei la Sfăntul Ioan Gură de Aur, în BOR, XCVII, 1979, nr.5-6,
p.32;

26
 Unirea căsătoriei mai înseamnă şi completare, unul se completează pe celălalt,
iar comunicarea dintre cei doi soţi dobândeşte o configuraţie particulară. Este exact
Biserica despre care vorbeam şi nu numai o clădire simplă.
Chiar dacă sunt persoane responsabile şi morale, cei doi soţi au nevoie de o
educaţie specială pentru o căsătorie trainică. Dar se pune întrebarea: În ce constă
această educaţie? În primul rând trebuie educată voinţa, tactul, tăria sufletească,
formarea unor caractere veritabile. De ce este necesară ? Pentru că fiecare are puncte
de vedere diferite, dar este totuşi privit ca o parte a scopului căsătoriei. Acesta este un
punct de vedere care ,,se inspiră din ideea unităţii substanţiale divine, din catolicism.
Câtă vreme gândirea răsăriteană priveşte realitatea Dumnezeirii în Unitate şi Treime,
gândirea apuseană are ca bază a noţiunii de Dumnezeu esenţa unică a Dumnezeirii, de
unde deduce Treimea persoanelor divine.’’45 Dar, în acest context se pierde din vedere
moralitatea căsătoriei şi accentul cade pe pregătirea soţilor în vederea familiarizării cu
rolurile pe care le au în cadrul familiei.

Teologia nouă percepe orice fiinţă ca fiind unică, originalitatea şi particularitatea

sunt de fapt cele două concepte cheie care o definesc. Prima diferenţiere între cei doi
soţi este dată de constituţia sexuală, bărbat şi femeie, apoi de percepţia de sine şi nu în
ultimul rând de individualitate. Fiecare îşi cunoaşte mai întâi propriile scopuri şi apoi pe
cele ale căsătoriei. Să nu uităm că în cele mai multe cazuri se trece de la egocentrismul
individual la cel în pereche.

În gândirea ortodoxă soţii se află în raport cu Dumnezeu care i-a rânduit un rost
atunci când l-a creat. Legea căsătoriei se raportează în primul rând la dreptul de a fi
iubit. Termenul ,,mono’’, reflectat în monogamie reprezintă sensul perfecţiunii iubirii,
iar ,,poly’’ refelctă imperfecţiunea; referindu-ne la poligamie unde iubirea este falsă, nu
mai vorbim de unitate ci de descompunere, iubirea pierzându-şi nu numai caracterul
personal, ci şi pe cel spiritual. Taina este ascunsă pentru că aceasta nu se împărtăşeşte
cu cea de-a doua persoană, încercând acest lucru cu cea de-a treia. În acest fel
comunitatea căsniciei este distrusă.

În căsnicie minciuna şi compormisurile sunt asociate teremenului de

,,caricatură’’. Intimitatea este cea care dă viaţă universului familial, numai în acest mod

45
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, p.24;

27
soţi urmează aceeaşi cale, au acelaşi destin. Afirmarea valorilor familiale comune
rămâne baza edificării căsătoriei.

Rezumând toate aceste aspecte dezbătute în cadrul lucrării de faţă, desprindem o

concluzie simplă: unitatea nu poate fi despărţită de trinitatea divină, iar căsătoria
înseamnă unitate şi trinitate.

28
 Capitolul 2 Familia preotului-model de viaţă creştină

Acest capitol este destinat cu preponderenţă familiei preotului, deoarece este

vizată întotdeauna de atenţia credincioşilor. Preotul trebuie să-şi îndeplinească
misiunea nu numai în timpul liturghiei, ci şi după ce a săvârşit slujba şi a ieşit din
Biserică. El trebuie să fie răspunzător atât pentru faptele şi cuvintele lui, dar şi pentru
ale membrilor familiei. Nu trebuie să uite că din momentul în care a fost hirotonit a
urcat pe o altă treaptă duhovnicească, iar frica de Dumnezeu trebuie să-l îmbogăţească
permanent. În Biserică, în familie, în societate, preotul rămâne tot preot. Dacă un
director al unei instituţii nu îndeplineşte acelaşi rol şi în familie, nu acelaşi lucru se
întâmplă în cazul preotului. Este foarte important ca în casă preotul să fie socotit preot.

2.1.Misiunea preotului în parohie şi în societate

Departe de a fi o autoritate spirituală, preotul are dublă misiune: este trimis al

lui Dumenzeu în faţa oamenilor şi trimis al oamenilor în faţa lui Dumnzeu. El este
legătura dintre om şi Dumnezeu, iar rolul său este de a face cunoscut oamenilor
cuvântul Lui, prin predicarea Evangheliei şi săvârşirea sfintelor slujbe. Preoţia este o
misiune, nu o slujbă ca oricare alta- Nu trebuie percepută ca un mijloc de trai, privit
din prisma foloaselor materiale. De aceea, această misiune trebuie îndeplinită cu mare
grijă.

Sfântul Ioan Gură de Aur în lucrarea Despre preoţie spunea că ,,preoţii sunt
aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora,
li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoţi suntem
îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu; prin preoţi ajungem mădularele fericitului
cap al lui Hristos. Prin urmare e drept ca preoţii să fie pentru noi nu numai mai
înficoşători decât marii demnitari şi decât împăraţii, dar mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar
decât părinţii’’.46

În cadrul comunităţii misiunea preotului cuprinde trei direcţii esenţiale:

-liturgică;
-dogmatică;
-morală.

46
Sfântul Ioan Gură de Aur; Sfântul Grigorie de Nazianz; Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie,
traducere Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987, p.60;

29
 Din punct de vedere dogmatic misiunea preotului se regăseşte în predicarea
cuvântului lui Dumnezeu. Fiinţa umană este receptivă la cuvânt, la vorbe în general,
însă prin puterea intelectuală cu care a fost înzestrată de Dumnezeu, aceasta trebuie să
selecteze doar ce este relevant pentru viaţa duhovnicească şi pentru interesele proprii.
Cuvântul are multă putere. De multe ori o vorbă bună adresată unui om la necaz
contează mai mult decât sprijinul material.

Aspectul moral al misiunii preotului derivă din profilul moral social. Faptele
preotului sunt asociate, nu de puţine ori, cu faptele Bisericii. De altfel, putem observa
că în prezenţa preotului credinciosul are alt comportament, chiar dacă se abţine din
răsputeri, nu spune şi nu face lucruri pe care le-ar face în mod normal. Preotul este
model de personalitate morală şi socială pentru credincioşi. Familia preotului este şi ea
dovada fidelă a capacităţii preotului în misiunea lui. Succesul activităţii misionare
depinde şi el de membrii familiei preotului.

Nu în cele din urmă, cel de-al treilea aspect, şi anume aspectul liturgic al
misiunii, este dat de slujirea celor sfinte. Conform Tradiţiei scrise şi orale, în spaţiul
liturgic preotul nu trebuie să comită greşeli. Sfinţenia locului este dată de om, iar
evlavia şi conştiinţa în slujirea lui Dumnezeu trebuie să constituie atributele
fundamentale în săvârşirea celor sfinte de către preot.

Misiunea internă a Bisericii se referă şi la schimbarea lăuntrică a persoanei.

Creştinul participă la Sfânta Liturghie, o ascultă după care o transmite mai departe prin
viu grai şi devine în acest fel misionar al lui Hristos. Vorbim aici despre apostolatul
laic. ,,În acest mod preotul îşi îndeplineşte misiunea sa în spaţiul parohiei, intern şi se
extinde şi în afara acesteia în orice situaţie, având caracter extern, dar şi spre sine, având
grijă de propria dezvoltare Duhovnicească’’.47

Misiunea oferă un model de vieţuire, foloseşte credinţa şi cuvântul bun,

contribuie la dezvoltarea spirituală şi morală. Nu trebuie uitat, desigur, că prima predică
misionară a preotului este modul în care el şi familia sa se comportă în parohie.
Slujbele cu caracter ocazional sunt, de asemenea, mijloace eficiente prin care se face
misiune, dat fiind că în astfel de ocazii (botez, cununii, sfeştanii, înmormântări, etc.)
participă credincioşii care nu ajung în zilele de sărbătoare la slujbele bisericeşti,

47
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, Parohie, Înnoire, traducere de Paul Brusanovski, Editura Sofia,
Bucureşti, 2001, p.124;

30
necredincioşii şi chiar persoane de alte credinţe. Pot fi utilizate seri filocalice, cateheze
sau conferinţe cu caracter religios. În centrul lor trebuie să fie doctrina noastră
fundamentată pe Sfânta Scriptura. În plus, putem folosi pentru diverse acţiuni,
serviciile mass-media (presa scrisă, radioul şi televiziunea). Preotul trebuie să participe
la acţiuni organizate de diverse instituţii sau persoane care vizează şi interesele parohiei,
cum ar fi cele privind şcoala, educaţia, morala, exigentele sociale, etc..

Când slujeşte la altar, preotul are datoria de a sluji ca şi cum ar aparţine cerului,
abuzul, vinovăţia, mândria nu îşi au loc în fapte şi cuvinte. Ca păstor el este analizat de
credincioşii săi din foarte multe puncte de vedere, inclusiv în funcţie de capacitatea de
a vorbi, de a sfătui, de a media. Misiunea lui este continuă aşa cum şi sufletele sunt
continuu însetate de lumină divină.

Ca predicator, preotul trebuie să fie un bun psiholog, să ştie cu ce fel de

probleme se confruntă enoriaşii şi comunitatea, aşa cum un doctor trupesc nu poate
rezista în slujba sa dacă nu se informează şi nu se formează continuu. La fel se
întâmplă şi cu slujitorul Domnului. ,,Preotul să facă ceea ce spune în biserică prin
slujbele săvârşite – să fie în slujba păcii, să fie o isihia –între creştini. Iar când e
vorba de apostolatul social, să fie exemplul suprem aşa cum şi Mântuitorul este
pentru întreaga creştinătate.’’48

Misiunea preotului are caracter dublu: particular şi individual. Caracterul

particular se reflectă în faptul că este preot al Bisericii Universale, iar cel individual se
referă la parohia pentru care a fost desemnat de către episcop. Deci i se încredinţează un
anumit număr de oi din turma Tatălui (respectiv numărul de creştini din parohie).
Parohia este o parte integrantă a Bisericii. El trebuie să aibă grijă de turma sa, să se
roage pentru cei nevoiaşi şi să-i sprijine la nevoie. ,,Este nevoie să găsească ocazii
pentru rugăciune, iar acest lucru este destul de greu de realizat pentru că presiunile din
afară sunt intense şi distracţiile sunt multe. Ispita de a slăbi rugăciunea sau chiar de o
abandona este mare, dar ea trebuie înfrântă, deoarece preoţia nu este a noastră, ci a lui
Dumnezeu Hristos.’’49

48
http://www.parohiaorbeni1.ro/articole/actpastorala.pdf;
49
Conf. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, curs pentru uzul Facultăţii de teologie, Editura ASA,
Bucureşti, p.93;

31
 Analogia păstor-suflet o găsim în Sfânta Scriptură la Iezechel (34, 16): ,,Oaia
rătăcită şi pierdută o voi întoarce în staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o
voi întări, iar pe cea grasă şi tare o voi păzi şi voi păstori cu dreptate’’. Tot la fel
trebuie să procedeze şi preotul cu enoriaşii din parohie, pe cei rătăciţi şi pierduţi să-i
întoarcă la credinţa creştină, iar pe drepţii credincioşi să-i ghideze şi să vegheze asupra
lor neîncetat. Nu degeaba misiunea preotului în parohie este numită ,,arta artelor şi
ştiinţa ştiinţelor.’’50

Preotul este în sens spiritual numit ,,părinte’’ de către Sfântul Apostol Pavel în
Epistolele sale către Corinteni (II Cor &,12) şi Timotei (II Tim 1,2). Este cel care
împărtăşeşte viaţa în Hristos, dar se ocupă şi de nevoile credincioşilor lui. Acest rol nu
este văzut din punct de vedere al autorităţii sau dominării. Exemplul Mântuitorului Iisus
Hristos este destul de relevant în raportul părinte-fii. El a venit să slujiească, nu să I se
slujească. Scena biblică în care Mântuitotul spală picioarele Apostolilor este cel mai
relevant argument pentru această afirmaţie.

Întotdeauna creştinii sunt îndemnaţi de către slujitorii bisericii la cumpătare şi

echilibru, dar, după cum spune Sfântul Apostol Pavel şi preotul trebuie să ,,...fie
primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat’’ (Tit :1.8).
Cumpătarea este sinonimă cu echilibru. În viaţă trebuie să existe un echilibru în tot ceea
ce facem. Un vechi proverb spune ,,Ce este mult strică, ce este puţin nu ajunge’’ şi
atunci trebuie să alegem calea de mijloc. Pe balanţa echilibrului, preotul pune pe un
taler familia, iar pe celălalt lucrarea pastorală. Administrarea timpului, implicarea
emoţională, satisfacerea nevoilor familiei şi ale Bisericii ţine de arta despre care am
vorbit anterior.

După cum ştim din experienţele personale din viaţa de zi cu zi, timpul a devenit
unul dintre cei mai mari ,,duşmani’’ ai omului. Până şi viaţa omului este limitată în
timp, fie că vorbim de 100 de ani sau de 70 ani. Misiunea preotului pe pământ se
măsoară şi se limitează în timp. Orice creştin trebuie să ştie că există un echilibru în tot
ceea ce face (rugăciune, mâncare, somn etc.) şi este dator să-şi creeze acest echilibru.
Pe de altă parte, trebuie să înţeleagă că Biserica are trebuinţa ei, familia nevoile ei,
copiii nevoile lor. Preotul nu trebuie să-şi neglijeze Biserica din cauza familiei, dar nici

50
Pr. Lect. George Remete, Familia în concepţia creştină, în „Credinţa Ortodoxă” I (1996), nr. 1, p.94;

32
familia nu trebuie neglijată din cauza bisericii, acordând mai mult timp decât este
necesar.

Pentru ca preotul să fie un bun predicator trebuie să citească mult şi să se

documenteze. Acest lucru înseamnă ore de studiu al Sfintei Scripturi, în domeniul
filosofiei, istoriei, psihologiei etc., deci implică timp. Înţelepciunea stă în dozarea
timpului de studiu şi al relaţiilor de familie. ,,Nu am timp’’ este cea mai întâlnită
sintagmă în orice domeniu de activitate, chiar şi în viaţa de familie. De fapt este un
refugiu pentru o persoană care nu are capacitatea de a-şi asigura şi creea echilibrul
necesar vieţii. Tehnologia modernă trebuie să uşureze viaţa omului, dar de fapt o
îngreunează, îi consumă timpul.

În epistola către efeseni, Sfântul Apostol Pavel preciza: ,,Răscumpăraţi vremea

căci zilele sunt rele’’ ( Efeseni 5, 16), ceea ce înseamnă că orice secundă din viaţă
trebuie preţuită. De aceea ,,structurarea corectă a priorităţilor face parte din competenţa
organizatorică a preotului, timpul pierdut nu se mai poate recupera niciodată, Dumnezeu
nu ne mai dă nici o şansă în acest sens pentru că lucrarea pastorală este limitată în
timp.’’51

Un alt aspect în care preotul trebuie să găsească echilibru este implicarea

emoţională. Misiunea pastorală cere şi o astfel de implicare, deoarece unde există
dragoste există şi emoţie. În familie există dragoste şi emoţie, slujirea preoţească
implică dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Sacrificiul Mântuitorului Iisus
Hristos este exemplul suprem de dragoste creştină. Este deci nevoie de echilibru între
viaţa de familie şi parohie. Familia nu trebuie sacrificată pentru că va obosi şi nu va mai
fi puternică. Pastoraţia va fi puternică dacă în spate există o familie puternică, iar
Familia preotului este o predică vie în parohie.
2.2.Viaţa morală a preotului şi importanţa ei pentru comunitate
Morala nu este şi nu poate fi o ştiinţă ci este o ,,formă a conştiinţei umane care
reflectă ansamblul concepţiilor, ideilor, principiilor ( normelor) care călăuzesc şi
reglementează ( conduita) oamenilor în relaţiile personale, în familie, la locul de muncă
şi în societate în general”.52 Ea are caracter proiectiv-programativ, se centrează pe
componenta normativă şi reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor,

51
Prof. Nicolae Grossu, Preotul, binevestitor al evangheliei mărturisitoare, în BOR, nr.5-6, 1979, p.665;
52
Ioan Bontaş, Pedagogie. Tratat, Editura Bic All, Bucureşti, 2001,p.77;

33
sentimentelor reflectate în principii, norme, reguli morale şi sociale care reglementează
comportamentul şi raporturile dintre indivizii, dar şi între indivizi şi societate.

Paradigma contemporană a vieţii morale are ca fundament îmbinarea

cunoaşterii morale cu acţiunea morală care duce la formarea de comportamente morale
în conformitate cu normele sociale şi morale şi eliminarea comportamentelor negative.
Deci viaţa morală în condiţiile societăţii contemporane trebuie să devină nu numai o
temă de meditaţie, dar şi de acţiune care trebuie să îmbine teoria cu practica pentru a se
realiza o evoluţie în acest domeniu, mai ales pentru slujitorii Bisericii.

A propăvădui înseamnă, după cum ştim, a răspândi prin viu grai credinţa
ortodoxă, dar alături de vorbe este necesar şi exemplul direct pentru a ajunge la nivelul
cerut de Mântuitorul Iisus Hristos. ,,Acesta pretinde ca preotul predicator să cultive în
sine şi în opera sa predicatorială, calităţi proprii relevate în persoana dumnezeiescului
său Învăţător.’’53

Dintre calităţile de bază ale preotului enumerăm54:

-conştiinţa misiunii, care trebuie simţită permanent de predicator, aşa cum
Mântuitorul o avea permanent: ,,Duhul Sfânt M-a uns pe Mine, ca să binevestesc
săracilor’’ (Luca, IV, 18). Misiunea propăvăduirii a fost încredinţată de Mântuitor
Sfinţilor Apostoli şi trebuie să dea preotului conştiinţa răspunderi pe care o are în
propăvăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum şi El o avea faţă de Tatăl Ceresc.
Însă, pentru a ajunge să aibă această conştiinţă păstorul trebuie să devină ucenic
adevărat al lui Hristos. Mai mult decât atât, pentru a-L predica pe Hristos este necesară
trăirea vieţii în Hristos.

Sfinţii Părinţi au fost conştienţi de superioritatea vieţii în Hristos, şi-au dat seama
de puterea cuvântului, dar au conştientizat că puterea exemplului este net superioară.
De aceea, preotul trebuie să aibă o viaţă morală exemplară.

-umilinţa adâncă este o altă calitate a preotului care izvorăşte din prima. ,,Ştiu
să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi în pretutindeni m-am deprins să
fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos care mă

53
*** Ortodoxia, Anul XXXIII, Nr.2, Aprilie-Iunie, 1981, Bucureşti, p.238;
54
Sfântul Ioan Gură de Aur; Sfântul Grigorie de Nazianz; Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie,
traducere Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987, pp.123-125;

34
întăreşte’’ (Filip IV, 12-13) scria Sfântul Apostol Pavel în epistola către Filipeni.
Smerenia în cuvânt şi faptă este o altă calitate a Mântuitorului care trebuie luată drept
exemplu de preoţi sau viitori preoţi.

,,Pătruns de smerenie, cu puternice convingeri moral- religioase, altruist şi

generos, cu un suflet blând şi deschis, fiind un mângâietor pentru ceilalţi”55 preotul, va
fi el însuşi un exemplu de urmat. El este cel care contribuie, alături de părinţi şi
profesori, la pregătirea copiilor pentru viaţă, la cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea
binelui în viaţa socială precum şi ladaptarea la realităţile societăţii. Preotul este
părintele tuturor, el trebuie să lupte tot timpul pentru semenii săi, pentru că după cum
ştim, temelia pe care s-a clădit şi trăieşte creştinismul este dragostea de Dumnezeu şi de
aproapele.

Mândria şi lăcomia nu trebuie să pună stăpânire pe preot. Mântuitorul a

combătut aprig mândria, iar Sfinţii Părinţi spun că este unul dintre cele mai mari
păcate. Îmgâmfarea fariseilor este unul dintre exempele grăitoare descoperit în paginile
Sfintei Scripturi (Matei, XX, 26-27; Luca IX,46-47; XXII, 24-27).
-statornicia în slujba cuvântului, este o altă calitate pe care trebuie să o aibă
slujitorii lui Dumnezeu. De asemenea, preotul trebuie să fie blând la vorbă, convingător
în faptă şi model pentru credincioşi, pentru ca adevărul pe care îl propăvăduieşte să fie
accesibil. Trebuie să se străduiască să ilustreze virtuţiile creştine prin exemplul vieţii
sale. Faptele şi cuvintele Mântuitorului sunt mai presus de orice îndemn (Matei, XXV,
40).
-tactul predicatorial cu privire la fondul şi expunerea cuvântului veşnic în
împrejurările date ale vieţii credincioşilor (Matei X,16). Din această calitate reies şi
următoarele virtuţii: chibzuinţa, cumpătarea, curăţia în credinţă, dragostea, răbdarea
(Tit II,2).
Preotul trebuie să fie iscusit şi învăţat, să-şi dea osteneala pentru alcătuirea
predicilor, pe care le rosteşte înaintea credincioşilor. Cea mai mare parte dintre
persoanele care asistă la Sfintele Slujbe, părăsesc rolul de ucenici şi se transpun deseori
în roluri de spectatori, unii laudă pe predicator, alţii îl critică, dragostea sau ura sunt
sentimentele pe care le manifestă creştinii în funcţie de calităţile şi viaţa morală a
preotului. Arta oratorică se evidenţiază când predicatorul reuşeşte să îndrepte ,,atenţia

55
Pr.Prof. Badea, Marian, Religia în şcoală, în Almanah Bisericesc 2003, Arhiepiscopia Târgovişte,
p.142;

35
ascultătorilor spre ceea ce le este de folos, încât poporul să-l urmeze şi să i se supună,
iar nu să fie condus el de dorinţele ascultătorilor săi’. 56 În plus, ,,legătura credinciosului
cu preotul este expresia şi semnul legăturii lui cu Biserica, al apartenenţei lui la
parohie’’.57
-sinceritatea este calitatea care îl determină pe preot să ducă o viaţă vrednică de
cuvântul lui Dumnezeu (Filip I, 27). Modul în care preotul îşi duce viaţa în familie şi
societate determină vrednicia slujirii preoţeşti. Preotul dă autoritate cuvântului şi
lucrării lui predicatoriale devenind astfel o ,,personalitate moral-religioasă creştină, care
întrupează în mod liber şi personal pe Hristos într-o dezvoltare consecventă şi
armonioasă în fiinţa sa.’’58
Pe lângă cele expuse mai sus, păstorul turmei lui Hristos trebuie să dispreţiuască
laudele şi să fie puternic în cuvânt. Laudele şi aplaudele ascultătorilor duc la rătăcire în
predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Atras de acest lucru, preotul în loc să-şi aleagă
subiecte de zidire sufletească, alege subiecte care să-i atragă pe credincioşi, pentru că
vede că este lăudat şi aplaudat. Predica preotului trebuie să zguduie şi să trezească
sufletele celor care trăiesc în păcate, dar nu numai. Preotul şi familia lui trebuie să fie,
prin excelenţă, model de viaţă creştină.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ,,omul care intră în stadionul luptelor preoţeşti
trebuie să dispreţuiască mai cu seamă slava, să nu se mânie şi să fie tare priceput.’’59

Asceza şi conştiinţa moral religioasă îi va disciplina simţurile şi îi va fortifica

voinţa spre desăvârşire. Prin aceasta familia şi căsnicia preotului vor fi curate, soţia şi
copiii preotului vor experia şi vor trăi în comun principiile moral-creştine. Numai cu
astfel de calităţi preotul se umple de har din plinătatea lui Hristos (Ioan I,16). Predica
din Biserică se sprijină pe predica vieţii proprii, a exemplului direct al preotului, iar
acest lucru nu este decât dovada credinţei şi iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de
credincioşi. Acesta este profilul moral al adevăratului slujitor al cuvântului lui
Dumnezeu în lume.

56
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, Parohie, Înnoire, traducere de Paul Brusanovski, Editura Sofia,
Bucureşti, 2001, p.130;
57
Pr. Prof. Ene Branişte, Legăturile preotului cu credincioşii, în BOR, nr. 3-4, 1972, p.352;
58
Mitropolitul Ardealului, Nicolae Mladin, Studii de teologie morală, Sibiu, 1969, p.81;
59
Sfântul Ioan Gură de Aur; Sfântul Grigorie de Nazianz; Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie,
traducere Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987, p.67;

36
 Monahii, pentru că nu au mulţi oameni în jurul lor, nu au pe cei mulţi care să-i
laude şi să-i aplaude, nu sunt nevoiţi să dispreţiuască laudele. Dar astfel se pierde, de
cele mai multe ori, legătura cu lumea şi în acelaşi timp o parte din puterea dată de
Dumnezeu. De aceea foarte puţini dintre cei din lumea monahală strălucesc în luptele pe
care le are de dus un preot.

Pe de altă parte, în tratatul Despre preoţie, Sfântul Grigore de Nazianz

subliniază faptul că mai uşor săvârşesc virtutea monahii decât cei ce au grijă de mulţi,
adică preoţii din Biserici. Acesta spune: ,,multe sunt în lume prilejurile care pot slăbi
tăria sufletului, care pot tăia drumul către Dumnezeu. Mai întâi de toate convorbirile cu
femeile. Întâistătătorul Bisericii, omul care se îngrijeşte de întreaga turmă nu poate să
se ocupe numai de bărbaţi, şi să neglijeze femeile, ele au nevoie mai ales de mai multă
grijă, pentru că alunecă uşor spre păcat.’’60 Deci, preotul trebuie să fie cu băgare de
seamă, să se păzească bine când acordă atenţie femeilor. Ispita tinde să se strecoare în
sufletul preotului, iar săgeţile aruncate de ochiul femeii tulbură liniştea sufletului şi
ajunge să fie pricină a mii şi mii de păcate.

Acesta este doar un exemplu, dar necontenitele griji ale preotului îi poate
întuneca mintea, uneori devenind mai grea decât plumbul. Apoi mânia îi poate învălui
sufletul la fel ca fumul orbind-ul. Păstorul turmei nu trebuie să-i dispreţiuiască pe
credincioşi, ci să comunice permanent cu aceştia, să-i mustre cu blândeţe şi bunătate,
nu să-i dispreţiuască, să le ierte mustrările neghioabe, nu să se mânie pe ei.

Zvonurile rele trebuie smulse şi împiedicate, prevăzute de unde s-ar putea ivi, să
nu aştepte preotul să se înfiripe şi să fie purtate de gurile credincioşilor. Nu-i lucru uşor
să spulberi zvonurile, acest lucru poate deveni uneori greu sau chiar imposibil. Pentru a
nu aduce vătămări oamenilor, aceste bănuieli nedrepte trebuie să fie stârpite de la bun
început, dar totul depinde de arta şi tactul preoţesc.

În cele mai multe cazuri, credincioşii doresc ca păstorul lor, adică preotul, să
aibă un comportament impecabil, să nu facă lucruri pe care le fac oamenii de rând,
pentru că este condamnat drastic acest comportament.

În concluzie, morala este o parte considerabilă a vieţii noastre şi în special a

preoţilor, iar societatea în care morala primează va fi o societate echilibrată din toate
60
Ibidem, p.134;

37
punctele de vedere, o societate care va avea cetăţeni demni şi civilizaţi, unde valori
fundamentale ca binele, adevărul şi frumosul vor fi apreciate în orice situaţie.
2.3.Preotul şi colaboratorii săi din familie în lucrarea şi misiunea Bisericii
Misiunea preotului, în contextul trimiteri Fiului lui Dumnezeu în lume,
constă în aceea că trebuie să Îl facă cunoscut lumii şi să îşi desfăşoare activitatea
predicatoare în numele Său având în vedere aspectul cel mai relevant al creştinismului,
mântuirea oamenilor. Totodată, ,,componenta esenţială a misiunii creştine este
legată de încorporarea sacramentală în trupul eclesial al lui Hristos, prin care
participăm la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi.’’61

Eficienţa misiunii preotului este determinată, pe lângă anumite calităţi pe

care le-am enumerat în subcapitolul anterior, şi de gradul de susţinere a familiei.
Creştinii au nevoie de o familie model ca reper, iar familia preotului tinde să fie
pentru ei acest reper. Familia preotului este asociată cu icoana Mântuitorului şi a Maicii
Domnului.
Colaboratorii preotului din familie sunt preoteasa şi copiii. Ca şi preotul, maica
preoteasă are o cruce de purtat în îndeplinirea misiunii soţului ei, ea trebuie să se
implice afectiv şi efectiv în problemele enoriaşilor din parohie.
Preoteasa mamă
Datoria oricărei mame creştine este de a-i învăţa pe copiii ei să se roage, să
privească spre cer şi să ştie că de acolo vine binele, mângâierea, ajutorul de care are
nevoie. Îl învaţă pe copil cum să se închine la icoane, să sărute crucea, să aibă
întotdeauna respect pentru crucea lui Hristos. Familia este Biserica de acasă, precum
Biserica întreagă este o familie. Mama este prima catehetă a copiilor. Ea îi învaţă să
postească miercurea şi vinerea şi în posturile mari de peste an. Prezenţa copiilor la
Biserică împreună cu mama preoteasă este cel mai bun exemplu şi pentru alte mame.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe părinţi spunând: „fiecare din voi, părinţi
şi mame, aşa cum îi vedem pe pictori facându-şi tablourile şi statuile cu multă luare-
aminte, tot aşa să ne îngrijim şi de aceste minunate statui (care sunt copiii). Căci
pictorii, punându-şi în fiecare zi tabloul înaintea lor, întind culorile cum se cuvine. Iar
sculptorii în piatră fac şi ei acelaşi lucru, îndepărtând ce e de prisos şi adăugând ce
lipseşte. Aşa şi voi, ca nişte făcători de statui să aveţi spre aceasta toată zăbava făcând

61
Cuviosul Aghioritul Paisie, Viaţa de familie, traducere, Ieroschim Ştefan Nuţescu, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p.78;

38
statui minunate lui Dumnezeu: suprimaţi ce e de prisos şi adăugaţi ce lipseşte; şi priviţi
la ele în fiecare zi să vedeţi ce înzestrare prisositoare au din fire, ca să o sporiţi, şi ce
deficienţă din fire, ca să o suprimaţi”.62
Familia este prima şcoală a copilului, unde acesta se dezvoltă fizic, intelectual,
moral, unde îşi formează primele reprezentări şi noţiuni despre lumea înconjurătoare,
primele opinii religioase, morale, estetice şi unele atitudini care pot influenţa întreaga
lui evoluţie.
Comportarea morală şi prosocială, ajutorul acordat unei persoane atunci când
este nevoie, grija pentru viaţă şi pentru semeni sunt fapte morale care sunt respectate de
cei asupra cărora îşi pune amprenta educaţia morală realizată de mamă în special. În
toată complexitatea ei, educaţia morală sprijină copiii să obţină performanţe
educaţionale deosebite şi o viaţă plină de succese, împliniri, armonie însoţită de
satisfacţii şi bucurii spirituale.
Preoteasa învăţătoare
Prin cateheza pe care o face în familie, mama îi insuflă copilului, în mod
automat, credinţa ortodoxă şi dragostea pentru Hristos–Fiul şi Dumnezeu-Tatăl. Este
comoara cea mai de preţ pe care i-o poate încredinţa copilului. Înainte de a ajunge pe
băncile şcolii, copilul a învăţat despre rânduiala bisericii, despre Înviere, Patimile
Domnului, despre Moarte şi Înălţarea la cer. Într-un cuvânt copilul a învăţat
fundamentele credinţei creştine. Este un fundament atât de solid încât ne permitem să îl
asemuim cu cel al unei case zidită în stâncă. Furtunile şi valurile, oricât de puternice ar
fi, nu o pot dărâma.
Necunoaşterea învăţăturilor morale atrage de la sine necunoaşterea lui
Dumnezeu, a învăţăturilor sale, a cuvântului şi voinţei sale. Ajungând să cunoască
învăţăturile, propăvăduite de însuşi Mântuitorul, iar mai apoi de Sfinţii Apostoli şi de
Ucenicii acestora, copiii vor progresa în cunoaşterea lui Dumnezeu, vor înţelege esenţa
legii morale, vor fi mai buni şi mai blânzii cu semeni lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuieşte pe părinţi: ,,Creşte un luptător pentru
Hristos! învaţă pe fiul tău să trăiască în tinereţe în teama de Dumnezeu". Mai presus de
toate, preoteasa îi învaţă pe copii să-şi jertfească inimile pentru Hristos.63

62
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade să-si crească părinţii copiii, Editura Deisis,
Sibiu, 2000, pp. 108-109;
63
Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p.
65;

39
 Întotdeauna părinţii se gândesc să le lase copiilor lor drept moştenire bunuri
materiale, dar moştenirea cea mai de preţ pe care i-o poate face o mamă copilului ei este
credinţa. Supranaturalul este mult mai uşor de înţeles de mintea unui copil decât cea a
unui adult. De aceea Mântuitorul Nostru Iisus Hristos şi-a manifestat permanent grija
faţă de copii: ,,Lăsaţi copii să vină la mine, nuţi opriţi căci a lor este împărăţia lui
Dumnezeu’’ (Marcu 10, 14). Copiii trebuie să vadă şi să dorească cu ardoare dragostea
pentru Dumnezeu şi pentru semenii săi.
Trăirea religioasă şi manifestarea religiozităţii în fapte curente de viaţă se cer a fi
formate şi consolidate prin educaţie.64 Nimic din ceea ce primeşte omul prin naştere nu
se dovedeşte suficient dacă el însuşi sau semenii săi nu devin activi în perspectiva
acestei desăvârşiri.
Educaţia în familie precede şi depăşeşte, ca durată, conţinut şi modalităţi,
practicile educaţiei şcolare, exercitând o importantă influenţă asupra variatelor laturi ale
existenţei umane, îmbogăţind semnificativ profilul spiritual al individului.
Copiii preotului
Căsătoria şi familia au aceiaşi rădăcină, obârşia aflându-se în dragostea
nemărginită a Lui Dumnezeu. Aceasta este confirmată şi în Sfânta Scriptură ,, Atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat..’’ (Ioan III, 16).
Sunt cuvinte prin intermediul cărora Dumnezeu binecuvintează familia, pe singurul Său
Fiu l-a dat în grija unei familii. Maria şi Iosif nu erau căsătoriţi, dar Mântuitorul a fost
supus rânduilelilor căminului părintesc, cât timp a vieţuit pe pământ.
Familia este prima condiţie umană şi primul pas pe care îl face omul în viaţă.
Dumnezeu a creat mai întâi omul, iar apoi femeia, după aceea Le-a zis: ,,Fiţi rodnici şi
vă înmulţiţi şi unpleţi pământul şi-l stăpâniţi’’ (Geneza, I, 27.28) Din unirea şi iubirea
celor doi apare al treilea, adică pruncul, care transmite trăsăturile biologice ale speciei.
În familie se naşte şi creşte copilul, este primul mediu de socializare. Copilul este mult
mai vulnerabil comparativ cu lumea animală, el are nevoie de multă grijă din partea
părinţilor săi. Lipsa copilului înseamnă dezechilibru, atrofierea unor calităţi, apariţia
egoismului. ,,A procreea este o necesitate vitală pentru părinţi şi tot vitală este
necesitatea ocrotirii copiilor, educaţia acestora prin părinţi, care nu este decât
desăvârşirea procreaţiei’’.65

64
Ibidem;
65
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, p.70;

40
 Educaţia începe în familie, de la vârste foarte fragede, iar părinţii sunt, aşa
cum am arătat mai sus, primii educatori care contribuie la formarea conduitei morale
şi sociale corecte. Calitatea şi efectele educaţiei în familie condiţionează în mod
fundamental evoluţia ulterioară a tânărului pe toate planurile (familial, profesional,
religios etc.), de aceasta depinde şi calitatea integrării sale sociale. Modelul familial
este cel care imprimă copilului respectarea normelor şi valorilor morale şi sociale, este
cel care contribuie la formarea şi desăvârşirea conduitei morale. De aceea preotul şi
preoteasa trebuie să acorde o atenţie deosebită educaţiei copiilor lor.
Educaţia morală şi spirituală în familie se face treptat, iar cea mai la îndemână
metodă este cea a exemplului părinţilor. Degeaba un părinte îi spune unui copil ce să
facă şi cum să facă dacă el însuşi nu este un exemplu bun pentru copilul său. Valorile
morale care sunt apreciate de părinţi se vor concretiza în calităţile morale ale copiilor
lor. În educaţia morală legătura dintre social şi individual se realizează prin intermediul
valorilor şi normelor sociale, norme despre care vom vorbi în subcapitolul următor. Cele
mai importante valori morale sunt: binele, dreptatea, sinceritatea, echitatea,
partiotismul, atitudinea faţă de muncă, onestitate, libertate, cinste, responsabilitate,
modestie, colectivism, iar fiecărei dintre aceste valori îi corespunde o anumită
antivaloare: necinste, egoism, aroganţă, individualism, nesinceritate, intrigă, răutate,
indisciplină. Preotul îşi educă pruncii în spiritul valorilor morale enumerate anterior şi
respingerea antivalorilor.
De precizat este însă faptul că toate valorile morale se întemeiază pe valoarea
fundamentală a binelui care este esenţa vieţii morale. Persoanele care acordă prioritate
vieţii morale sunt capabile să persevereze în bine, cinste, generozitate, integritate, iar
societatea postmodernă are o nevoie acută de astfel de pesoane. O societate normală şi
echilibrată promovează conduitele morale şi le sancţionează pe cele imorale.
Moisin, A., în lucrarea Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în
şcoală evidenţia ideea conform căreia ,, realizarea şi menţinerea unui climat psihologic
eficient din punct de vedere educativ pretinde o îmbinare corectă între încurajarea a
ceea ce îi poate servi progresului moral şi descurajarea a tot ceea ce îi poate aduce un
deserviciu”.66 Fiecare copil este unic, are temperament, personalitate şi nevoi specifice,
fiecare familie are un anumit mediu, anumite valori, ceea ce împiedică formularea unei
reţete unice pentru o educaţie în familie.

66
Moisin, Anton, Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2001, p.41;

41
 Aşadar, despre familie putem spune că:
,,- Este primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională
(îl introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare);
- Familia mai mult formează decât informează;
-Copilul absoarbe din mediul apropiat, familial, primele impresii, formându-şi
conduite prin mimetism şi contagiune directă;
- Copiii vor face sau vor crede precum părinţii, imitând comportamentele
acestora”.67
Deci omul devine om numai prin educaţie pentru că este o fiinţă perfectibilă,
este disciplinat prin educaţie moral-religioasă, îşi formează comporamentul civilizat şi
moralitatea tot prin educaţie. A educa însemnă a adapta copilul la mediul social şi
cerinţele societăţii, ţinându-se însă seama de posibilităţile sale individuale de asimilare
făcând apel la procedee şi mijloace specifice.
Sintetizând cele cuprinse în acest subcapitol putem spune că rolul părinţilor,
respectiv al preotului şi preotesei, este acela de ajuta la formarea caracterului moral
şi spiritual al copiilor, deoarece este indispensabil vieţii umane.
2.4.Rolul familiei preotului în viaţa parohială
Fiecare familie îşi formează propriul mod de viaţă în funcţie de nevoile
membrilor, locul de muncă, caracterul etc. Dar, conform credinţei ortodoxe ,,viaţa de
familie trebuie să se construiască la fel cum s-au înălţat mănăstirile. Vom conştientiza
sensul cuvintelor: nu există creştin care să nu fie totodată şi nevoitor’’68

Implicare preotului în viaţa credincioşilor din parohie devine uneori subiect

controversat. ,,Unii ar dori ca să fie mult mai social, mai activ, mai implicat în
problemele curente, fără să se ocupe, desigur de viaţa lor morală. Alţii vor ca preotul
să se ocupe mai multde cei săraci, de cei singuri, neprotejaţi şi nevoiaşi, pe scurt, ar
dori să-l vadă mai mult afară, în lume, şi mai puţin la altar, să fie prezent peste tot, în
luptă pentru dreptate, pentru pace, pentru drepturile omului, să fie mai puţin hieratic; să
poată fi contactat uşor, să fie o persoană disponibilă.’’69 Dar, nu trebuie să uităm că şi

67
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi o perspectivă psihopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004,
p.143;
68
Pr. Prof. Gleb Kaleda, op.cit., p.162;
69
Conf. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, curs pentru uzul Facultăţii de teologie, Editura ASA,
Bucureşti, 2005, p. 98;

42
preotul are familie, copii şi probleme de familie care de cele mai multe ori îl abat de la
misiunea pe care o are de îndeplinit.

Soția și copiii preotului sunt primii enoriași din parohie care trebuie să fie cel
mai bine pregătiți pentru mântuire. Ei sunt exemplul oferit parohiei atât ca atmosferă,
cât şi în privinţa raportului de conducere. Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către
Timotei scrie despre preot astfel: ,,să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig
mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani. Să-şi chivernisească bine
casa, să-şi ţină copii în supunere cu toată cuviinţa’’ (I Tim,3-4). Primii care trebuie
îndrumaţi duhovniceşte sunt copiii, soţia, rudele. Cateheza se face mai întâi în familie,
se porneşte de la mic la mare. Familia mică, adică familia preotului şi apoi în familia
mare, adică parohia.

Preoteasa, chiar dacă nu ţine predica în biserică şi nu are nici o şcoală teologică,
este părtinitoare la activitatea şi misiunea soţului său prin implicarea în acte de caritate,
de asistenţă socială etc. Apoi prin pregătirea preotului pentru activitatea desfăşurată în
Biserică, susținerea lui morală în greutățile cu care se confruntă zilnic în parohie, bunele
sfaturi și îndemnuri pe care le poate da credincioșilor în particular, ca soție de preot, fac
din tovarășa de viață a preotului, partener în misiunea preoțească.

Preotul are nevoie de sprijin, de un tovarăş de nădejde care să îl înţeleagă şi cu

care să împărtăşească idealul. Ţinuta preotului este oglinda soţiei, prin casa sa preotul
este văzut rău sau bine, harnic sau leneș.

La începutul căsniciei multe dintre preotese nu ştiu ce ce este de fapt preoţia şi

care este rolul lor în familie şi Biserică. În primul rând o soţie de preot trebuie să fie
conştientă că a fost aleasă pentru anumite calităţi, pe care alte fete nu le aveau, să fie
mândră de faptul că Dumnezeu a hărăzit să fie soţie de preot. Ea trebuie să perceapă
faptul că partenerul de viaţă nu este doar soţ, ci şi preot dar şi că are de îndeplinit o
misiune pe pământ.

Dacă vremurile noastre sunt aşa cum sunt, din punct de vedere ortodox trebuie să
aducem Tradiţia în actualitate. De exemplu, femeia trebuie să-şi acopere capul când
intră în Biserică. Dacă astăzi pe cap se poartă pălărie în loc de batic, acest lucru nu
înseamnă că este greşit, se respectă ceea ce spune Sfânta Scriptură: ,,Orice femeie, care
se roagă sau prooroceşte cu capul desvălit, îşi necinnsteşte capul ei , pentru că este

43
una care ar fi rasă’’( I Corinteni, 11:5) Dar când preoteasa nu respectă regulile, mai are
şi o ţinută indecentă, atunci este un exemplu negativ pentru celelalte femei: ,,Dacă
preoteasa nu are capul acoperit, eu de ce să-l am?’’ pot gândi enoriaşele. Preoteasa
este luată drept reper de către femeile credincioase.

Ţinuta adecvată a preotesei trebuie să derive din modelul Maicii Domnului, al

monahilor şi al portului popular. În toate icoanele Maica Domnului este reprezentată cu
capul acoperit, cu picioarele acoperite de haine lungi. A fi credincios înseamnă să te
raportezi la Dumnezeu şi la sfinţi. Oglinda preotesei trebuie să fie Maica Domnului.

În privinţa participării la slujbă a preotesei, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea:

,,Lipsa preotesei de la Biserică este considerată de către credincioşi un afront’’70. Acolo
unde este preotul trebuie să fie şi preoteasa. Slujirea nu se învaţă la nici o şcoală, ea se
experiează prin rugăciunea în comuniune, fie cu membrii familiei, fie cu credincioşii din
parohie.

Copiii preotului pot ajuta și ei prin viața și comportamentul lor la misiunea

tatălui, prin ascultare, purtare cuviincioasă faţă de oameni, cercetarea bisericii, zidind
alături de tatăl lor–preotul, și de mama lor – preoteasa, edificiul ideal al unei parohii
desăvârșite. Preoteasa și copiii pot întina activitatea misionară a preotului prin
comportarea nepotrivită. Membrii familiei preotului trebuie să fie cei dintâi ascultători
și următori ai poruncilor Bisericii și primii prin care se verifică efectul învățăturii
transmise de preot.

Exemplul personal face mai mult decât miile de cuvinte şi devine astfel temelia
oricărei educaţii. Este ceea ce Iisus Hristos a făcut neîncetat prin cuvinte, fapte şi pilde.
Chemările Lui fac totodată şi trimiteri directe la concreteţea experienţei personale în
următoarele versete : „Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit
este” (Matei 5, 48); „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19); „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,
6); „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor...” (Matei 7,
12); „Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru; Cine se va înălţa pe sine se
va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 11-12).

70
Sfântul Ioan Gură de Aur, Prima omilie desprea căsătorie, traducere de Nicolae Marinescu, în volumul
Studii omiletice asupra celor trei cuvântări ale Sfântului Ioan Hrisostom despre căsătorie, Bucureşti,
1908, p.189;

44
 În concluzie, preotul are nevoie în activitatea misionară de acești “colaboratori”:
soție, copii, rude apropiate, pentru că şi ei sunt vestitori ai cuvântului lui Dumnezeu.
Trebuie să fie model în parohia unde a fost rânduit să slujească, iar dragostea lui
Dumnezeu care se revarsă asupra slujitorilor trebuie transmisă mai departe asupra
oamenilor după cum spune Sf. Ap. Pavel: “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este
binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se trufește. Dragostea
nu se poartă cu necuviință, dragostea nu căută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu
gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă,
toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I
Corinteni 13, 4-8).

45
 Capitolul 3 Preotul în Biserică, în lume şi acasă
3.1. Rolul familiei preotului în păstrarea demnităţii umane şi sfinţenia vieţii
Acest subcapitol este dedicat evidenţierii rolului familiei preotului în păstrarea
demnităţii umane şi sfinţenia vieţii , deoarece mai mult ca oricare altă familie are
datoria de a realiza aceste deziderate.
Conform învăţăturii creştine conceptul de familie presupune prezenţa a două
aspecte unul biologic, legat de naşterea de prunci şi cel de-al doilea moral, pentru că ,,în
familie se pun bazele educaţiei, în familie începe dăltuirea sufletului creştin, familia este
cea mai abilitată componentă a unei societăţi pentru a practica această artă supremă care
este educaţia’’.71

Omul este creat după ,,chipul lui Dumnezeu’’ şi destinat comuniunii, iar pentru
că Dumnezeu este iubire ( I Ioan 4,8) I-a dăruit omului liberul arbitru, responsabilitatea
de a trăi în iubirea Lui şi de a aşeza această iubire la temelia vieţii şi familiei lui pentru a
fi ferit de egoism.

În starea paradisiacă familia avea la bază următoarele caracteristici: colaborare,

respect, înţelegere. Odată cu căderea în păcat intervin schimbări majore în această
armonie. Prima schimbare reiese din versetul următor: ,,Atrasă vei fi de bărbatul tău şi
el te va stăpâni’’ (Fac. 3, 16). În acest context femeia este pusă în stare de dependenţă
faţă de soţul său, de multe ori este dispreţuită, iar copiii care întregeau treimea umană şi
consideraţi dar al lui Dumnezeu erau de asemenea supuşi tatălui lor. Chiar dacă soţia şi
copiii devin obiecte simple, pentru evrei familia rămâne simblolul unirii lui Dumnezeu
cu poporul său. În societatea contemporană familia, în special familia preotului capătă o
importanţă aparte pentru Biserică deoarece prin intermediul acesteia se menţine încă
demnitatea umană.

Mântuitorul Iisus Hristos restaurează caracterul religios al căsătoriei şi începe

lucrarea Sa mântuitoare în momentul participării la nunta din Cana Galileei ( Ioan, 2, 2-
11). În acel cadru săvărşeşte o minune prefăcând apa în vin şi dând mirilor să bea din
vinul iubirii. În acest mod subliniază rolul pe care îl are familia în viaţa şi devenirea
fiinţei umane. Tot atunci căsătoria este ridicată la rang de taină, binecuvântarea şi harul
lui Dumnezeu se revarsă peste cei doi soţi pentru ca legătura dintre aceştia să fie şi mai

71
Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-
sociologice, în volumul Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p.120;

46
trainică. Lucrarea harului divin are un rol eficient în instituirea familiei creştine. ,,În
familie, mai mult decât în orice altă comunitate, prezenţa harului uneşte elanul
neatârnării personale cu liantul cel mai intim care îi strânge pe membrii casei laolaltă.
Cu cât sfinţenia căsătoriei, fermitatea legăturii şi împlinirea datoriei pe care o
presupune se află mai respectată, cu atât se afirmă mai mult superioritatea etică a
familiei ca putere formativă şi cresc şansele ei de progres spiritual. În familie, de
asemenea , mai mult decât oriunde, puterea formativă rezidă în iubire.’’72

Fiul lui Dumnezeu nu este de acord cu desfacerea căsătoriei. Singurul motiv

pentru care aceasta este acceptată este desfrânarea: ,,Oricine va lăsa pe femeia sa şi îşi
va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea, iar femeia de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita
cu altul, săvărşeşte adulter’’ (Marcu, 10, 11-12). De aici reise indisolubilitatea
căsătoriei şi raportul de egalitate dintre bărbat şi femeie.

Familia este compusă din soţ, soţie şi copil şi în această formulă devine ,,o
reflectare mai completă a comuniunii şi iubirii Sfintei Treimi’’.73 Copilul este o
binecuvântare şi un dar al lui Dumnezeu, iar pentru ca această mică Biserică de acasă să
fie bineplăcută Tatălui ceresc este nevoie de pace şi înţelegere, unitate, respect reciproc
şi întrajutorare. Părinţii trebuie să crească şi să educe copiii (Matei 7, 9-11), dar şi copii
să-i cinstească pe părinţi cât timp sunt în viaţă, cât şi după trecerea acestora în nefiinţă
(Matei 15,14; Luca 2,51).

Părinţii care nu au copii nu pot înţelege adevăratul sens al cuvântului iubire, prin
ochii lor vedem şi descoperim adevărata lume, ei sunt cei care ne strârnesc curiozitatea
şi emoţiile. Fericirea copiilor este şi fericirea părinţilor. Când un copil este sănătos şi
fericit şi părintele este la fel. Naşterea de prunci, creşterea şi educarea acetora face parte
din procesul desăvârşirii umane.

Familia preotului este model pentru celelalte familii creştine, are un pronunţat rol
educativ şi de formare a persoanelor din comunitatea parohială. Acest rol le revine
tuturor membrilor familiei în egală măsură, ei trebuie să fie educatori nu numai prin
cuvânt, ci şi prin faptă.

72
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, p. 192;
73
Pr. Lect. Mihai Vizitiu, op.cit. p. 30;

47
 Dacă în familie cei doi soţi nu se înţeleg, nu au aceleaşi scopuri, nu vor avea un
viitor împreună, ori se despart, ori fiecare are viaţa lui personală. În acest caz, cel mai
mult au de suferit copiii. Primul mediu de socializare al copilului este familia, el îşi
formează deprinderile având ca exemplu părinţii. ,,E foarte importantă viaţa liniştită,
viaţa cu Hristos, să înveţe, copilul să vadă o icoană, să vadă cum te închini. Toate
acestea intră şi rămân în el! Cu cât le dezvoltă, pe parcursul vieţii, cu atâta o să poată să
le folosească’’74

Omul a fost creat după ,,chipul şi asemănarea lui Dumnezeu “( Facerea 1,26),
iar Biserica creştină ,,se concentrează în mod necesar asupra individului ca persoană,
creat după chipul lui Dumnezeu şi înzestrat cu o valoare transcendent: o persoană care,
prin însăşi natura sa este o ,, fiinţa eclezială”, caracterizată prin ,, alteritate” şi
,,comuniune”, precum şi prin dialectica dintre libertate şi responsabilitate.”75
Desăvârşirea umană este un deziderat suprem şi constă în reîntipărirea pe chipul
omului a frumuseţii divine prin efort propriu şi imitaţie activă. Asemănarea cu
Dumnezeu trebuie să fie ţelul oricărui credincios.

Părintele profesor Ilie Moldovan spune că sfinţenia este ,,o însuşire a existenţei şi
prezenţei lui Dumnezeu. Puterea, înţelepciunea sau bunătatea lui Dumnezeu pot afla
analogii în viaţa omenească, dar sfinţenia nu-şi găseşte nici o analogie. Ea este cu totul
altceva, fiind cu adevărat din altă lume.’’76

Când vorbim despre sfinţenia vieţii luăm în considerare şi faptul că trupul uman
este mediu a sfinţeniei. Din punct de vedere ortodox, trupul, ca şi sufletul face parte în
mod egal din procesul mântuirii. Sfinţenia nu poate fi dobândită în afara trupului, de
aceea soţii se mântuiesc împreună. ,,Cine se dă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi
trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al duhului sfânt, care este în voi, pe
care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?...’’ (I Corinteni 6, 13-20).
Chiar dacă după moarte trupul se desparte de suflet acestea păstrează o anumită legătură
deoarece se vor regăsi la Înviere. De aceea dacă sufletul are nevoie de rugăciune şi
trupul trebuie tratat ca atare, creştinul trebuie să se îngrijească de curăţenia lui, să-l

74
*** Minuni contemporane, Editura Areopag, Bucureşti , 2011, p.142;
75
Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. P.S. dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-
Napoca, 2001., p. 270;
76
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, pp.67-68;

48
hrănească cumpătat, să fie îmbrăcat corespunzător, să fie tratat din punct de vedere
medical.

Desfrâul este un păcat mare care duce la pierderea demnităţii umane. El întunecă
mintea omului şi duce la destrămarea familiei. Sfântul Vasile cel Mare asociază desfrâul
cu ciuma, deoarece rapidităţii cu care se propagă. 77 Liniştea familiei mai poate fi
tulburată de violenţă, beţie, consum de subsanţe interzise, minciuni şi jurăminte deşarte.
Toate acestea risipesc harul sfinţeniei.
În creştinism familia este sfinţită încă de la originile sale. Prezenţa lui Hristos în
familie modelează toată viaţa şi o transformă într-o şcoală a sfinţeniei. Familia
preotului are un rol deosebit în păstrarea şi transmiterea acestei sfinţenii.
3.2. Relaţiile de parteneriat între familie, şcoală şi Biserică
Parteneriatul familie-şcoală-Biserică presupune implicarea, directă sau indirectă,
a familiei, şcolii şi a Biserici în proiectarea şi realizarea obiectivelor sistemului de
învăţământ, inclusiv a educaţiei religioase; un angajament într-o acţiune comună
negociată; un aport de resurse, de schimburi, de contacte, de reţele asociate în termeni
constructivi; un acord de colaborare mutuală între parteneri egali care lucrează
împreună pentru realizarea propriilor interese, rezolvând probleme comune78 sau îl
putem defini ca un parteneriat de lucru, conform Dicţionarului de pedagogie79, ca o
acţiune comună, care determină completări reciproce şi eficienţă în exerciţiile comune,
în experimentele comune, în activitatea creativă şi care trebuie să stimuleze capacitatea
cognitivă şi competenţa partenerilor. Când ne referim la parteneriate, vorbim de clădirea
unor relaţii caracterizate de responsabilităţi reciproce şi cooperare, cu scopul de a atinge
anumite obiective.

Rolul parteneriatelor este de a crea o comunitate de suport care să funcţioneze în

jurul elevilor. Când şcolile construiesc parteneriate care răspund intereselor familiilor şi
bisericii, când recunosc şi apreciază contribuţia lor, când angajează familiile pentru
îmbunătăţirea activităţi de învăţare, ele susţin cu succes îmbunătăţirea performanţelor
şcolare ale elevului. Când familiile evaluează performanţa şcolilor, şcolile fac schimbări
pozitive în concepţia şi practica învăţământului şi în gestionarea resurselor de care
dispun. Când Biserica se implică în realizarea educaţiei religioase şi morale, în

77
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări , în volumul Scrieri, partea întâia, traducere de Dumitru
Fecioru, Institutul Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1986, pp.231-232;
78
Sorin Cristea, Dicţionar de pedagogie,Grupul editorial Litera, Chişinău, 2002, p. 280;
79
Horst Schaub; Zenke, Karl, Dicţionar de pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 201;

49
încercarea de a le oferi tinerilor un suport interior pentru ca aceştia să-şi însuşească o
conduită morală celelalte două instituţii partenere, şcoala şi familia recunosc faptul că:
„Atmosfera religioasă şi climatul moral vor constitui un deziderat comun al şcolii,
familiei, bisericii, societăţii, în care tinerii să înveţe preţuirea, iubirea de semeni şi
reţinerea de la a săvârşi «răul»“.80

Transmiterea valorilor creştine şi formarea conştiinţei morale se realizează în

mai multe circumstanţe şi de către mai multe instanţe. Ca şi în cazul altor componente
ale educaţiei (intelectuale, civice, estetice etc.), de educaţia religioasă sunt responsabili
mai mulţi factori al căror aport îl vom reliefa succint în cele ce urmează.
Familia
Între factorii educaţiei, familia este pe primul loc pentru că educaţia începe în
familie unde părinţii transmit, informează şi formează caractere, infuzând copilului
modul lor de gândire şi comportament fie că doresc acest lucru sau nu. Importanţa
socială şi morală a familiei este aceea ca în interiorul ei se trăiesc restrâns toate formele
vieţii sociale şi de aceea tot aici se cultivă toate virtuţiile trebuitoare pentru o viaţă
creştină adevarată atât pe latura materială cât şi pe latura moral-sufletească.
Despre familie putem spune că:
,,- Este primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională
( îl introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite sau de interiorizare al unor stării de spirit elementare);
-Familia mai mult formează decât informează;
-Copilul absoarbe din mediul apropiat, familial, primele impresii, formându-şi
conduite prin mimetism şi contagiune directă;
- Copiii vor face sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele
acestora.”81
Modelul familial este cel care imprimă copilului respectarea normelor şi
valorilor morale şi sociale, este cel care contribuie la formarea şi desăvârşirea conduitei
morale. Educaţia religioasă în familie se face treptat, iar cea mai la îndemâna metodă
este cea a exemplului părinţilor. Degeaba un părinte îi spune unui copil ce să facă şi

80
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.
293;

81
***, O pedagogie pentru învăţământul primar, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2005, p. 290;

50
cum să facă dacă el însuşi nu este un exemplu pentru copilul său.Valorile morale care
sunt apreciate de părinţi se vor concretiza în calităţile morale ale copiilor lor.
Viorel Iosifescu afirma că ,,morala începe acolo unde există viaţă în grup,
neputând fi moral în solitudine,”82 deoarece munca în comun înseamnă ajutor reciporc
şi efort în comun în rezolvarea unei sarcini conume. Familia este un grup, iar ca factor
educativ exercită anumite influenţe morale asupra individului determinându-l să adpote
un comportament demn şi civilizat, să respecte normele sociale şi morale. Este nevoie
însă să evidenţiem faptul că la în societatea contemporană însăşi familia are nevoie de o
educaţie religioasă solidă, dată fiind starea de „analfabetism” religios la care a ajuns în
deceniile de ateism impus.83

Biserica
Următorul factor care intră în scena educaţiei copilului este Biserica, care, prin
intermediul preotului, instaurează o perioadă mai densă în transmiterea stimulilor
religioşi.
În perioada comunistă educaţia morală în societatea românească a suferit o
deviere, patidul aflat la putere era interesat de conservarea orânduirii comuniste şi a
privilegiilor proprii, punea accent pe educaţia moral-politică şi cetăţenească, pe
educaţia în spiritul muncii ignorând total educaţia religioasă şi rolul Bisericii în
formarea personalităţii morale a tinerei generaţii.
Este foarte clar faptul că fiecare societate îşi creează propriul sistem de educaţie
în raport cu stadiul dezvoltării economice, sociale şi politice ceea ce imprimă şi
educaţiei morale un caracter istoric, politic şi chiar de clasă în acelaşi timp, dar şi o
schimbare radical în conduita morală. Într-o lume post creştină şi secularizată este
nevoie ca susţinerea şi promovarea valorilor morale să se facă pe lângă familie şi
şcoală, şi de Biserică.

Biserica fiind o instituţie cu profil moral prin excelenţă, este coparticipantă de

drept şi de fapt la educaţia religioasă. Morala creştină care este propovăduită prin
slujitorii săi, va trebui că constituie cheia de boltă a întregului sistem de educaţie
religioasă, fiindcă valorile creştine au constituit, de-a lungul veacurilor, catalizatorul
procesului moral al omenirii. Implementarea acestor valori în educaţia morală se poate

82
Viorel Iosifescu, Duplicitate şi educaţie morală, Editura Aramis, Bucureşti, 2004, p. 19;
83
Pr. Conf. Univ. Dr. Bel Valer, Familia şi Biserica, în vol. „Familia şi viaţa la începutul unui nou
mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001,
p. 356;

51
face atât direct, prin preoţii care predau orele de religie, cât şi indirect prin educatori
care valorifică lecţiile lor atunci şi acolo unde acest lucru se poate realiza firesc, fără
artificii didactice.

Rolul Bisericii în realizarea educaţiei morale este atât informativ cât şi formativ
pentru că ,,educaţia moral-spirituală are drept scop transmiterea de cunoştinţe morale,
formarea de convingeri şi sentimente morale şi religioase, formarea şi dezvoltarea
deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită etică civilizată, precum şi a trăsăturilor de
voinţă şi caracter.”84
La nivel comunitar principiile şi valorile pe care le promovează Biserica asigură
o anumită coeziune socială şi este de dorit ca întregul sistem educaţional să fie construit
pe valori şi principii morale creştine pentru că este nevoie de coeziune, comuniune,
întrajutorare reciprocă şi nu de egoism şi individualism. De altfel printre sferele
conlucrării între principalele instituţii ale statului şi Biserică în perioada istorică
actuală, aşa cum afirmă Ică Jr. şi Marani, se află şi:
,,-preocuparea pentru păstrarea moralităţii în societate;
- educaţia şi formarea spirituală, culturală, morală şi partiotică.”85
Şcoala

Școala este un mediu nou căruia copilul trebuie să i se adapteze, şi care va

influenţa enorm dezvoltarea sa morală şi personală, pentru că este unul dintre sistemele
culturale în care copilul asimilează o diversitate de valori morale şi culturale.

Ca şi în familie şi Biserică, în şcoală se urmăreşte dezvoltarea moralităţii dar şi

formarea copilului în concordanţă cu cerinţele şi valorile societăţii. De aceea scopul
prim şi fundamental al educaţiei moral-religioase în şcoală îl reprezintă, fară îndoială,
,,formarea atitudinii şi conduitei morale a elevului.”86 Deci procesul devenirii morale
se desfăşoară într-o activitate continuă şi sistematică de structurare şi interiorizare a
elementelor semnificative din punct de vedere moral pentru că moralitatea nu se reduce
doar la simpla cunoaştere a principiilor şi normelor morale, iar ,,ceea ce un elev învaţă

84
Iolanda Mitrofan, Familia de la A la....Z, Editura Știinţifică , Bucureşti, 1991, p.130;
85
Ioan Ică Jr., Germano, Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p.200;
86
Rodica Cristea; Mircea Cristea, Personalitatea şi idealul moral, Editura Albatros, Bucureşti, 1989, p.
133;

52
în şcoală (valori, atitudini, comportamente) va fi echilibrat, adică ajustat în mod
realist.”87

Este foarte adevărat faptul că ,,şcoala poate compensa dar nu poate substitui
educaţia familială pentru valorile morale,”88 pentru că un copil este înconjurat
permanent de valorile religioase şi atitudinile familiei, aceasta fiind şi baza pentru
viitoarea construcţie personală şi morală, dar pentru dezvoltarea profilului moral al
elevului este necesară acţiunea celor trei sisteme: familie, Biserică, şcoală.

Succesul realizării educaţiei moral-religioase în şcoală depinde în mod egal de

profesorii şi de elevii. În primul rând profesorul de religie trebuie să ,,recunoască
tendinţele bune şi rele, trăsăturile bune pentru a le încuraja şi cele negative pentru a le
schimba,”89 trebuie să fie un model pentru elevi atât în viaţa particulară cât şi în cadrul
şcolii, trebuie să respecte libertatea de opinie a elevului, nu trebuie să facă o
îndoctrinare intenţionată dar nici să reducă educaţia moral-religioasă la a menţine
ordinea şi disciplina în clasă şi şcoală, pentru că nici una dintre cele două posibilităţi n-
au efecte benefice asupra dezvoltării identităţii morale a elevului.

Școala va putea realiza cu succes educaţia moral-religioasă a copiilor dacă va

colabora permanent cu familia şi Biserica în problemele dezvoltării personale
ajungându-se la o cunoaştere mai temeinică a acestora, şi la prevenirea a foarte multe
greşeli de educaţie (dacă şcoala, familia şi Biserica se vor completa reciproc).

Pentru a scoate în evidenţă rolul şcolii în dezvoltarea morală a elevului vom

prezenta câteva ,, perechi de valori posibile prin care şcoala se distanţează de familie:

Familie Școală

libertate absolută ( libertatea libertate controlată;

bunului plac);

egoism afirmat prin ,,totul mi se cooperare, întrajutorare care formează

cuvine”; convingerea că ,,totul se obţine cu efort’’;

87
Viorel Iosifescu, op. cit. p.26;
88
Ibidem, p.76;
89
Constantin Cucoş, Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.105;

53
lipsă de respect pentru muncă şi respect al muncii şi al efortului;
efort;

intoleranţă rezultată din egoism; toleranţă, respect al alterităţii, flexibilitate;

dependenţă de familie (,, părinţii autonomie în formare”.

rezolvă totul”).

(Sursa: Iosifescu, Viorel, Duplicitate şi educaţie morală, Editura Aramis, 2004, p.84).

În concluzie, putem afirma că numai conjugându-şi eforturile şcoala, familia şi

Biserica au acelaşi obiectiv comun şi anume educarea şi formarea unei generaţii
echilibrate în raport cu exigenţele sociale, capabilă să trăiască în conformitate cu
normele morale autentice. Morala creştină reprezintă cheia de boltă a întregului sistem
de educaţie religioasă.
3.3. Tactul pastoral în relaţiile cu credincioşii şi propria familie
După cum am văzut, elementele de bază ale oricărei parohii sunt credincioşii şi
preotul şi familia lui. Pe lângă faptul că preotul trebuie să deţină anumite calităţi, este
necesară şi buna rânduială a activităţii parohiale. Acestea se pot realiza numai printr-o
relaţie strânsă între preot şi credincioşi, relaţie fundamentată pe succesul activităţii
preoteşti.

Preotul reprezintă autoritatea spirituală care are o misiune de îndeplinit, el este

învăţător, povăţuitor, conducător şi sfinţitor de suflete. El predică, face cateheză, îi
călăuzeşte pe credincioşi pe cărările mântuirii, propovădundu-le învăţătura creştină. El
este cel care ajută, dă sfaturi, încurajează, dar şi mustră atunci când este nevoie. Prin
intermediul Sfintelor Slujbe preotul contribuie la sfinţirea vieţii credincioşilor, le pune
la îndemână harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Relaţia dintre preot şi credincioşi este asemănătoare relaţiei dintre turmă şi

păstor, dar este în acelaşi timp şi temelie pe care se înalţă legăturile religioase dintre
aceştia. Totodată, cele mai trainice dintre acestea derivă din misiunea preotului şi
anume legătura pe care trebuie făcută între om şi Dumnezeu.

54
 În parohia sa preotul botează copiii enoriaşilor, introducându-i astfel în ,,sânul’’
Bisericii. Prin Taina Sfintei Cununii acesta binecuvintează unirea dintre bărbat şi
femeie, prin Taina Spovedaniei se reface legătura cu Biserica, iar la finalul vieţii tot
preotul este cel care îi binecuvintează pe credincioşi şi îi însoţeşte pe ultimul drum.
Ulterior, prin slujbele de pomenire întreţine amintirea celor decedaţi. Acestea sunt
momentele cele mai importante din viaţa unui om care îl aduc pe preot în contact cu cei
pe care îi păstoreşte. Din acestea derivă de fapt şi prima misiune a preotului: satifacerea
nevoilor religios-morale ale oamenilor.

Numărul credincioşilor din parohie, printre altele, este legat de conştiinciozitatea

preotului, de respectul, încrederea şi dragostea acestuia pentru oameni. Este de fapt ceea
ce trebuie să caracterizeze relaţia preot-credincioşi.

Apoi, trebuie specificat şi faptul că preotul, ca toţi credincioşii de altfel, este şi el

membru al societăţii, are drepturi şi obligaţii sociale la fel ca toţi ceilalţi membri, se
bucură şi suferă pentru neam şi ţară. Ierugiile săvârşite la marile sărbători: Bobotează,
Crăciun, Paşte, reprezintă alte momente în care preotul vine în contact direct cu
credincioşii. Numai că de data aceasta el va merge în casa credincioşilor, le poate
cunoaşte viaţa, ia contact cu nevoile şi trebuinţele lor.

Pentru realizarea acestor legături este necesar tactul pastoral. Acesta include:
dragoste, răbdare, îngăduinţă, bunăvoinţă, ajutor dezinteresat, receptivitate. Sunt
respinse: prefăcătoria, imoralitatea, şiretenia.

O altă categorie de relaţii în cadrul parohiei este cea dintre credincioşi şi familia
preotului. Factorii principali de care depinde îndeplinirea misiunii preotului sunt
membrii familiei sale. Evenimentele sociale şi parohiale în care sunt implicaţi şi
membrii familiei preotului (de exemplu: sfinţirea Bisericii, sărbătorirea hramului
Bisericii, agapele creştine) sunt prilejuri care îl ajută pe preot să fie ancorat în realitate şi
să conştientizeze că rolul familiei sale în relaţiiile cu enoriaşii din parohie este tot atât
de important ca şi rolul său în realizarea misiunii încredinţate de Dumnezeu. În plus, ,,o
soţie înţeleaptă este întotdeauna sprijin de nădejde, care îl va ajuta să poarte crucea
preoţiei. Ea este împreună moştenitoare a harului vieţii, este prietenul şi sfetnicul lui, şi

55
care, la rândul ei se îmbogăţeşte cu experienţă duhovnicească. Iar soţia rea poate fi o
piedică în activitatea pastorală a unui preot.’’90
Tactul pastoral impune propăvăduire, luminarea credincioşilor, raportarea la
nivelul lor de înţelegere, moralitate şi slujire menită. Discursurile academice nu îşi au
locul atunci când preotul ţine predica după slujbă şi nici când se vizitează enoriaşii la
domiciliul lor.
Sfătuirea şi consilierea creştinilor
Munca preotului, în concepţia Sfinţilor Părinţi, este asemenea cu munca unui om
care vrea să îmblânzească un balaur cu mai multe feţe şi mai mari şi mai mici, mai
blânde sau mai agresive. Cu siguranţă munca i-ar fi grea acestui om şi lupta de
asemenea, pentru că feţele balaurului sunt diferite, nu toate preferă aceeaşi hrană,
tratament, mângâiere, ce unora le place, altora le displace. Tot la fel şi Biserica este
alcătuită din oameni care sunt diferiţi, se poartă şi gândesc diferit. ,,De aceea preotul
trebuie neapărat să fie simplu şi unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie
să-l aibă în toate, dar şi multiform şi variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui
credincios, iar în cuvânt destoinic şi folositor tuturora.’’91

Sfântul Apostol Pavel precizează în epistola sa către evrei că unii credincioşi au

nevoie de învăţături mai simple, iar alţii de învăţătură pentru cei desăvârşiţi: ,,Şi oricine
nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este
un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceea a căror judecată s-a
desprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele de rău’’ ( Evrei 5, 12-13)

Aşadar, preotul are mult de lucru, mai ales atunci când trebuie să-i readucă în
Biserică pe creştinii rătăciţi. Păstorul bun conduce turma unde vrea el pentru că oile sale
îl urmează.92 Oaia care se rătăceşte şi se abate de la calea cea dreaptă îşi regăseşte turma
atunci când păstorul strigă mai tare la ea şi o cheamă. În schimb dacă un creştin se
rătăceşte în credinţă, preotul are nevoie de multă muncă şi răbdare, pentru a-l readuce pe
calea cea dreaptă. Trebuie să aibă puterea de convingere ca să-l întoarcă la credinţa
dreaptă. De aceea, preotul nu trebuie să se descurajeze şi să deznădăjduiască, ci trebuie

90
Kaleda, Pr. Prof. Gleb, op.cit, pp.258-259;
91
Sfântul Ioan Gură de Aur, ; Grigorie de Nazianz, Sfântul; Efrem Sirul, Sfântul, Despre preoţie,
traducere Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987, p.145;
92
Prof. Panaiotis, Boumis, Taina nunţii, traducere de Ionuţ Dumitru Uliniuc, Ed. Sophia, Bucureşti,
2007, p. 290;

56
să gândească că strădania sa nu va fi în zadar. Omul care îi ajută pe cei săraci şi
nevoiaşi şi face milostenie este de folos celor din jur, dar nu se compară cu preotul;
deosebirea dintre cei doi este asemănătoare cu deosebirea dintre trup şi suflet spune
Nicolae Cabasila în lucrarea ,,Despre viaţa în Hristos’’.93

Dacă bolile trupului de cele mai multe ori sunt vizibile, nu acelaşi lucru se
întâmplă şi cu bolile sufeltului, acestea nu se pot vedea atât de uşor. Dacă nu poate
vedea boala, preotul nu poate avea atâta putere de vindecare. Oamenii păcătoşi nu pot fi
îndreptaţi cu sila, ci prin puterea convingerii. Dacă judecătorii au primit puterea de
folosi forţa împotriva răufăcătorilor şi infractorilor, nu putem vorbi despre acelaşi lucru
în cazul preoţilor. Şi chiar dacă s-ar putea face acest lucru, Dumnezeu nu-l îngăduie.
Este nevoie de multă dibăcie ca cei rătăciţi să se întoarcă pe calea cea dreaptă, iar după
aceea creştinul să-i mulţumească preotului pentru acest lucru.

Un preot bun poate să îndrepte din punct de vedere duhovnicesc mii de suflete.
Cele trei roluri cheie pe care le îndeplineşte: doctor, părinte, judecător îi dau putere să
despindă mintea omului de cele pământeşti şi să o îndrepte şi statornicească în
Dumnezeu. Ajutat şi de familia sa preotul călăuzeşte sufletele oamenilor spre mântuire.
„Viaţa omului pe pământ este timp de pregătire pentru viaţa cerească veşnică. În acest
sens, iubirea faţă de aproapele este criteriul principal al mântuirii omului, iar judecata
finală priveşte mai ales binele pe care puteam să-l facem aproapelui nostru, dar nu l-am
făcut.”94

Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile morale nealterate este nevoie ca

,familia să transmită aceste valori. Violenţa, abandonul, divorţul, goana după bani şi
după plăceri deşarte trebuie combătute ori de câte ori este cazul. Sfaturile, fie ele şi
simple, în acest sens îşi găsesc eficacitatea atunci când sunt date cu blândeţe şi tact
pedagogic. ,,Recăpătarea echilibrului spiritual şi revenirea din derută depinde de modul
în care este transmis şi perceput sfatul duhovnicului. Consilierea şi îndrumarea
duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmăreşte şi dobândirea de
către elevi a unor deprinderi şi practici religioase.95

93
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere de Teodor, Bodogae, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Busureşti, 1992, p.234;
94
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia Arhidiecezeană, Sibiu, 1996,
p.231;
95
Vasile Timiş, Misiunea Bisericii şi educaţia, Editura Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2004, p. 73;

57
 Capitolul 4 Familia şi provocările lumii contemporane
4.1.Valorile familiei în societatea modernă
Datorită schimbărilor rapide care au avut loc la şfârşitul secolului XX şi
începutul secolului XXI, societatea românească a suferit o deviere fundamentală de la
regulile şi normele morale. Din această cauză societatea contemporană se confruntă cu
o puternică criză a valorilor familiale. Putem spune că trăim într-un timp de criză în
care morala nu mai ocupă locul bine meritat, liniştea sufletelor noastre este profund
tulburată, iar omul ca subiect moral se află într-un continuu întuneric, trăind şi
zbătându-se neîncetat în patimi.

Specialiştii în domeniu, teologi şi sociologi, au repetat şi repetă continuu

formula: ,,familia este baza societăţii’’, dar şi ,,o sursă creatoare şi laborator sacru în
care se plăsmuieşte, ia chip şi se întreţine ca atare, în fiecare moment, societatea
întreagă.’’96

Din punct de vedere sociologic familia este o unitate socială care urmăreşte să
asigure satisfacerea unor nevoi şi trebuinţe membrilor care o constituie. Ca grup, ea se
distinge faţă de alte asociaţii şi grupuri umane printr-o serie de trăsături originale:
-este întemeiat pe dragoste şi afecţiune;
-constituie cea mai mică societate umană;
-valorile de intimitate primează;
-este caracterizat de determinări naturale şi biologică etc..

Din punct de vedere spiritual familia este ,,Casa lui Dumezeu’’ (conform
Vechiului Testament) sau după cum o numea Sfântul Ioan Gură de Aur ,,mica Biserică
de acasă’’. Însă, ,,fără a minimaliza rolul său în satisfacerea trebuinţelor biologice,
trebuie subliniat rolul esenţial pe care familia îl joacă în promovarea valorilor
spirituale.’’97 Prin intermediul acesteia credinţa ortodoxă se transmite din generaţie în
generaţie.

Indiferent din ce punct de vedere privim familia, social sau spiritual, ea este
izvorul vieţii, este pilonul pe care se sprijină legătura indisolubilă dintre cei doi soţi şi

96
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, p.196;
97
Cornelia Dumitru, Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1973, p.30;

58
care duce mai departe neamul omenesc. Viaţa este cea mai de preţ valoare a familiei,
apoi alături de aceasta regăsim iubirea şi sfinţenia.

De-a lungul timpului familia a suferit numeroase degradări în ceea ce priveşte

valorile promovate. În jurul anilor’60 ibucneşte un fenomen complex care aduce în prim
plan o serie de probleme sociale derivate din: creşterea ratei criminalităţii,
homosexualitatea, consumul de drog. Aceştia sunt numai câţiva dintre factorii care au
contribuit la degradarea valorilor familiale.

Dezintegrarea familiei tradiţionale s-a datorat în primul rând gustului de

schimbare, de instabilitate, dar şi datorită decăderii religioase în societatea europeană
care se propăvăduieşte încă din secolul al XVIII-lea de către marii filozofi şi scriitorii de
literatură şi beletristică. Revoluţia franceză a susţinut şi tradus în practică ireligiozitatea,
dispreţul faţă de tradiţie, nesupunerea copiilor faţă de părinţii lor. S-a încercat, şi în
mare parte s-a reuşit distrugerea tradiţiilor creştine şi desacralizarea vieţii de familie.
,,Revoluţia franceză a început prin a seculiariza căsătoria, considerată de aici înainte ca
un simplu contract în afară de orice caracter religios şi sacramental, declarând
indisolubilitate contrară naturii şi raţiunii.’’98 S-a proclamat libertatea divorţului şi
desfiinţarea autorităţii parentale. Efectele nu s-au lăsat aşteptate: decăderea moravurilor
familiale şi nimicirea resorturilor familiale, concubinajul a fost indirect încurajat.

După cum ştim concubinajul afectează copiii mai mult decât separarea sau
divorţul părinţilor. Noul partener de viaţă, al mamei sau al tatălui, nu are aceleaşi
responsabilităţi şi aceeaşi dragoste faţă de copiii care nu sunt ai lui. Copilul simte şi
observă acest lucru pentru că exemplul este mai puternic decât orice cuvinte. Calitatea
relaţiei copil- părinte este mult mai scăzută în famillia care părinţii trăiesc în concubinaj,
iar dezvoltarea emoţională şi socială a copilului este determinată în cea mai mare parte
de această relaţie. În plus, creştinismul nu acceptă aceste relaţii, mai ales atunci când
există şi copii.

Starea de tensiune care intervine de cele mai multe ori în aceste familii, regimul
preferenţial dintre fraţii vitregi, neglijenţa copilului în cauză de către familie duce la o
serie de tulburări. ,,Cele mai frecvente dintre tulburările care se constată la copiii
proveniţi din familiile în care există un climat conflictual sunt:
98
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii
II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, p.199;

59
 -tulburări organice sau funcţionale;
-dezvoltare fizică şi intelectuală mai lentă, comparativ cu copii din familii
armonioase, uneori chiar retard;
-imaturitate morală şi afectivă;
-instabiltate psihică, hiperexcibilitate, impulsivitate, toleranţă scăzută la frustrare;
-tulburări de conduită: agresivitate în raporturile interpersonale sau dimpotrivă,
pasivitate în faţa agresiunii celorlalţi; în această sferă a problemelor de comportament
se înscriu fuga de acasă, abandonul şcolii, consumul de alcool sau droguri, furtul şi
minciuna ca forme defensive de comportament.”99

Abordând şi problema familiilor cu mai mulţi copii, autoarele mai sus

menţionate specifică faptul că şi în aceste cazuri se evidenţiază o scădere a controlului
parental în ceea ce priveşte comportamentul cotidian, activitatea şcolară şi raportul cu
grupul de prieteni. Părinţii sunt depăşiţi de problemele cărora trebuie să le facă faţă şi
nu reuşeste să le asigure educaţia şi supravegherea necesară.

Secolul al XIX-lea vine cu încă un element care completează imaginea

dezorganizării familiale: industrializarea. Dacă până atunci membrii unei familii lucrau
împreună în gospodărie sau aveau o afacere de familie care se transmitea din generaţie
în generaţie, industrializarea duce la atargerea bărbaţilor şi a femeilor în fabrici şi uzine.
De asemenea, dacă până acum bărbatul era cel care muncea şi întreţinea familia, acum
se produce o revoluţie în domeniul muncii, femeile muncesc alături de bărbaţi pentru a-
şi întregi veniturile. Nu este un lucru rău, dar gândirea şi valorile familiei se răstoarnă
brusc. Femeile nu mai nasc 4-5 copiii, pentru că nu mai au timp să se ocupe de
creşterea şi educarea acestora şi se limitează la 1, cel mult 2 copii.

De asemenea, o dată cu evoluţia omenirii, dezvoltarea şi luxul au dus la egoism

şi sterilitate. Actual accentul se pune pe carieră, pe asigurarea unei stări materiale bune
şi apoi pe naşterea de prunci. În perioada Vechiului Testament copiii erau consideraţi a
fi o binecuvântare a lui Dumnezeu, în Noul Testament se respecta încă acest principiu,
iar astăzi copii devin o corvoadă pentru multe familii. Valoarea banului primează în
faţa valorii vieţii şi a iubirii.

Degradarea valorilor familiale se datorează şi altor factori precum:

99
Ionescu, Mihaela; Negreanu, Elisabeta., Educaţia în familie.Repere şi practici actuale, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti,2006, p.87;

60
 -liberatea necontrolată a celibatului;
-prostituţia;
-egoismul individual;
-încurajarea avortului;
-adulterul;
-corupţia.

Este vorba de fapt de noi concepţii de viaţă, încurajate în mod direct sau indirect
de filozofi, scriitori de literatură, mass-media, site-uri de socializare etc. Toate acestea
sunt contrare concepţiei creştine privind modul de viaţă şi valorile familiei. În acest
context ne întrebăm deseori: Care este de fapt soluţia pentru ieşirea din criza în care a
ajuns actual familia? Evident că disciplina, viaţs morală autentică şi frica de
Dumnezeu.

Toma de Aquino pune la îndoială natura intimă şi personală şi vede în familie o

parte din stat. În paralel Sfinţii Părinţi din Răsărit au apărat întotdeauna familia şi
valorile ei şi au reliefat raporturile naturale care trebuie să existe între familie şi
societate.

Catolicii recunosc unitatea, egalitatea şi indisolubilitatea, dar renegă

naturalismul familial. Acelaşi Toma de Aquino priveşte familia strict din punct de
vedere al grupului social, care locuiesc în aceeaşi casă, mănâncă împreună, se ajută la
nevoie etc. şi spune că legea naturală este cea care determină scopul familiei. De
asemenea, valorile familiei sunt respectate doar datorită inteligenţei umane. Şi
celibatul are un anumit rost, îl face pe om să se ridice deasupra naturii sponsale. În acest
context, calea pe care o urmează familia este dictată de reguli sociale şi nu de percepte
religioase. Observăm deci că se renegă elementul spiritual, dar nu şi ierarhia scopurilor
deoarece perpetuarea neamului omenesc rămâne primul scop al căsătoriei, cel secundar
ajutorarea reciprocă a membrilor, iar scopul terţiar este destinat serviciilor aduse
societăţii. Familia este cea care are rolul principal în dezvoltarea societăţii, de aceea este
denumită şi ,,prima celulă socială’’. Deci familiei îi este acordat fundamentul juridic
atunci când vorbim despre unitate şi indisolubilitate.

61
 O serie de teologi şi sociologi au cercetat starea actuală a familiei şi au ajuns la
concluzia că aceasta se află într-o stare de ruinare şi dezorganizare galopantă, valorile
familiale sunt într-o degradare continuă.

Printre factorii care au contribuit la ruinarea familiei se numără şi sistemul de

planificare familială, a apariţiei pilulei anovulatorie care contribuie la scăderea ratei
natalităţii, dar şi la amplificarea pornografiei în societatea contemporană. Totuşi,
trebuie să luăm în calcul şi alte aspecte: amorul liber, căsătoriile de probă, cele
temporare şi cele din interes material sau pentru dobândirea cetăţeniei.

Un alt factor care contrubuie la degradarea valorilor familiale este

individualismul familial, efect al condiţiilor socio-economice, dar şi al celor
psihologice. Conform acestui principiu se propovăduieşte emanciparea părinţilor faţă de
copii şi viceversa, fapt care duce la o preocupare excesivă faţă de interesele proprii, dar
şi de autonomia lor. Efectul: copii neascultători, laşi şi egoişti.

Pe de altă parte, observăm că tot mai mulţi părinţi sunt preocupaţi cu

desăvârşire de cariera copiilor lor, învăţându-i pe copiii lor „modalitatea de a sluji
vieţii trecătoare şi cheltuiesc pentru acest scop sume care nu sunt mici, dar sunt
indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează sa-i înveţe pe copiii lor să trăiască
precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid
poarta spre veşnicie”.100 O bună educaţie a copiilor vizează pregătirea pentru viaţa
socială, dar şi pregătirea pentru mântuire şi viaţa veşnică.

Toate acestea duc inevitabil la slăbirea familiei şi ,,paralizarea’’ valorilor

educative. Soluţia pentru eliminarea acestui impas, spune părintele Valer Bel, este
eliminarea răului din conţtiinţă.101 Este un lucru foarte greu de realizat dar nu imposibil.
Forţa transcendentă a harului divin contribuie din plin la înfăptuirea acestui lucru, dar
este nevoie şi de voinţă.

Preocupările teologice relevă faptul că familia şi căsătoria sunt instituţii

permanente, dar supuse evoluţiei ideilor şi faptelor istorice şi au la bază acel ,,etern’’

100
Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre datoriile părinţilor, în Revista Renaşterea, Cluj Napoca, 2003, nr.
7-8, p. 8;
101
Pr. Conf. Univ. Dr. Bel Valer , Familia şi Biserica, în vol. „Familia şi viaţa la începutul unui nou
mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001,
p.234;

62
compus din matern şi patern, iar fiecare stil de viaţă are valori familiale proprii,
caracteristice mediului respectiv.

De asemenea, este validă afirmaţia conform căreia familia este cea care îl face
pe om util societăţii, ea îi dublează forţele şi îi dă sens vieţii. În familia în care se
promovează un stil de viaţă autentic creştin şi în care se trăieşte după valorile morale,
membrii acesteia sunt orientaţi spre promovarea şi înfăptuirea binelui. ,,E adevărat că nu
se uită nici faptul că familia totdeauna a avut ca fundament şi ca suport o credinţă
religioasă şi că numai religia creştină i-a permis să-ţi dobândească completa
desăvârşire.’’102 Refacerea familiei creştine este dependentă de intervenţia divină, de
harul dumnezeiesc primit la Sfânta Liturghie.
În concluzie, putem spune că ,,într-o societate bulversată de schimbare, măcinată
de diverse probleme şi contradicţii, marcată de disoluţia valorilor, nu mai avem decât o
singură speranţă: înfăptuirea unei educaţii creştine şi apropeiere de noi a modelului
hristic”.103 Deci, această criză morală a secolului XXI poate fi rezolvată doar cu
ajutorul moralei creştine. Învăţătura morală poate ajuta orice fiinţă umană să
depăşească momente foarte grele din viaţă atunci când binele omului se face cu
dragoste pentru viaţă, pentru oameni, pentru progres, printr-o viaţă morală spirituală,
iar acest lucru se poate realiza prin unirea teoriei cu practica, a gândului bun cu fapta
bună.
4.2. Familia creştină între tradiţie şi schimbare
După cum am văzut în subcapitolul anterior, valorile familiei se află într-o
continuă decădere pentru că şi modul de viaţă al oamenilor s-a schimbat foarte mult în
ultimele decenii. Moşii şi strămoşii noştri creştini aveau un mod de viaţă mult mai
simplu şi mai liniştit decât astăzi, înfrânarea poftelor şi rugăciunea regulată erau
caracteristicile principale ale modului lor viaţă. Fie că au vrut sau nu, bărbatul şi femeia
au convieţuit de-a lungul timpului, indiferent de evenimentele care s-au petrecut în
lume. Învăţăturile Vechiului Testament stau mărturie privind convieţuirea dintre cele
două fiinţe umane, dar este vorba şi de legea atracţiei interpersonale care are rădăcini
adânci în tradiţiile antice. Conform acestora ,,nimeni nu este bărbat sau femeie în stare
pură pentru că fiecare individ aparţinând unui sex figurează rudimente şi ale celuilalt

102
Pr. Prof. Ilie Moldovan, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia
iubirii II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996, p, 208;
103
Luminiţa, Drăghicescu, Biserica şi şcoala factori ai educaţiei naţionale în concepţia lui Simion
Mehedinţi, în Analele Univesităţii Valahia Târgovişte, Facultatea de Teologie, Târgovişte, 2004, p. 463;

63
sex. Aceasta înseamnă că, în fiecare dintre noi, calitatea masculină sau cea feminină
sunt prezente amândouă, într-un dozaj diferit.’’104

Însă, dincolo de aceste explicaţii ale atracţiei interpersonale au existat concepţii

conform cărora femeia avea de fapt nevoie de protecţia bărbatului, iar bărbatul era
dependent de femeie. În acest context întemeierea familiei derivă cert din scopurile pe
care le-am dezbătut într-un capitol anterior în lucrarea de faţă.

După cum ştim Sfintele Taine au fost instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos
în anumite împrejurări, dar familia a fost instituită de Dumnezeu Tatăl după ce a creat
prima pereche de oameni. Din interpretarea textului biblic de către unii Sfinţi Părinţi şi
scrierile unor teologi ortodocşi rezultă că femeia trebuie să fie supusă bărbatului,
supunere care este de cele mai multe ori văzută ca o stare de sclavie sau ,,robie care îşi
are izvorul în natura omenească, în primul rând, nu în păcatul originar.’’105 Dacă în
urmă cu secole acest lucru se păstra cu sfinţenie, nu putem spune acelaşi lucru şi în
societatea contemporană.

Pe de altă parte, potrivit Sfintei Scripturi (Fac 3,16; Tim 2, 144), aceeaşi Sfinţi
Părinţi precizează că femeia este egală cu bărbatul, iar starea de supunere se datorează
păcatului strămoşesc care ,,a intrat în lume prin Eva. Justiţia naturală a fost însă
restituită prin opera răscumpărării’’.106 În acest context, starea de egalitate rezidă din
faptul că Adam şi Eva au fost creaţi de Dumnezeu Tatăl din acelaşi ,,aluat’’ şi înzestraţi
deopotrivă cu voinţă, raţiune, şi sentiment; deci amândoi sunt capabili de virtute.

În epistola sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel oferă modelul de

convieţuire dintre bărbat şi femeie: ,,Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se
cuvine în Domnul. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele’’ ( 3
Coloseni, 18-19). Acest lucru nu înseamnă că femeia trebuie tratată ca o sclavă, ci
trebuie tratată ca un partener de viaţă. Comunicarea şi sprijinul dintre soţi trebuie să fie
reciproce. Soţul trebuie să-şi iubească şi să ocrotească soţia şi viceversa.

104
Cristian Ciupercă, Cuplul modern –între emancipare şi disoluţie-, Editura Tipoalex, Alexandria, 2000,
p. 8;
105
Pr. Gheorghe T. Tilea, Probleme fundamnetale în opera moral-socială a Sfântului Ioan Gură de Aur,
III. Familia creştină, Bucureşti, 1947, p.15;
106
Ibidem, p.3;

64
 În familia creştină, femeile au fost foarte mult timp privite ca nişte fiinţe
marginale care stăteau în umbra bărbatului, rolul lor era de a naşte şi educa pruncii pe
de o parte, iar pe de alta la întreţinerea gospodăriei. Autoritatea în familie o deţinea cel
mai în vârstă bărbat, de el ascultau toţi descendenţii familiei până la cel mai mic.

Evul mediu aduce în prim plan un nou tip de familie şi anume familia
tradiţională. În cadrul acestui tip de familie ierarhia dintre bărbat şi femeie este mult mai
evidentă. Familia creştină tradiţională este caracterizată de acel tip de stabilitate din care
derivă în acelaşi ordinea şi libertatea. ,,Relaţiile afectiv-sexuale erau dominate de
influenţa Bisericii şi a scrierilor teologice din acea vreme. Astfel, era condamnată prea
mare frecvenţă a raporturilor sexuale, erau precizate perioadele de abstinenţă. Nu era
permis să te foloseşti de căsnicie pentru a face din plăcere scopul principal iar
activitatea sexuală nu putea fi justificată decât în scopul procreării.’’107 Indivizii care nu
s-au conformat acestor doctrine s-au confruntat cu sentimentele de frică şi vinovăţie (a
păcatului). Deci, membrii familiei erau educaţi strict în spirit religios, iar valorile
morale aveau la bază valorile divine.

Tot în această perioadă adulterul feminin era condamnat cu severitate, în cazul

bărbaţilor doctrina era mai blândă. Acest lucru a fost determinat şi din modul în care
era valorizată femeia, bărbatului îi erau iertate cu mai multă uşurinţă ,,păcatele’’ decât
femeii.

În familia creştină tradiţională conflictele între generaţii erau puţine şi netolerate

în comunitate, copiii erau frumos educaţi de către părinţi, aceştia suportau autoritatea
tatălui şi în lipsa lui. La rândul ei, mama îşi exercita autoritatea asupra copiilor, dar în
acest caz interveneau afectivitatea şi sensibilitatea maternă. Comportamentele copiilor
se structurau pe baza personalităţii mamei.

Rolul mamei a rămas acelaşi şi în familia modernă, numai că gradul de implicare

este redus datorită implicării în câmpul muncii. În familia tradiţională atribuţiile femeii
erau delimitate de planul familial. Armonia familială deriva din norme, obiceiuri,
tradiţii, cutume care impunea familiei coeziune şi unitate. Copilul era legat cu toată
fiinţa şi sufletul de familie, comunitate, reguli.

107
Cristian Ciupercă, op.cit, p.66;

65
 Din analiza următoarelor texte scripturistice: ,,Ascultaţi pe părinţii voştri întru
Domnul, că aceasta este cu dreptate’’ (Efes VI, 1); ,,Fiule păzeşte legile tatălui tău şi
nu lepăda învăţăturile maicii tale’’ (Prov. Solomon, VI, 20); ,,Ochiul celui ce
batjocoreşte pe tată şi nu cinsteşte bătrâneţile maicii să-l scobească corbii şi să-l
mănânce puii vulturilor’’ (Prov. Solomon, XXX, 17), reiese că pruncii trebuie să se
supună părinţilor lor, să-i asculte şi să-i preţuiască.

Nu degeaba se spune că ,,familia este şcoala pregătitoare pentru conduita morală

şi socială corectă în societate. În familie se deprinde copilul la ascultare şi respect de
autoritate, la recunoştinţă, mulţumire, modestie, cumpătare, sârguinţă, muncă, dragoste,
pietate, credinţă religioasă; îşi dezvoltă simţul de dreptate şi responsabilitate,
compasiune faţă de suferinţele altora -virtuţi pe care, mai târziu ca cetăţean are să le
aplice în viaţa socială şi îngrijindu-se de mântuirea sufletului.’’108

În societatea tradiţională cei care convieţuiau împreună fără a fi căsătoriţi erau

stigmatizaţi de societate, legile bisericeşti şi civile combăteau acest lucru. De aceea,
coabitarea fără căsătorie constituia o problemă pentru comunitate. Nu mai putem spune
acelaşi lucru şi în zilele noastre când părinţii acceptă sau chiar încurajează relaţiile
premaritale ale copiilor lor.

Celibatul în familia tradiţională era foarte mic şi mai frecvent la anumite

categorii sociale. În acelaşi timp era un indiciu al neşanselor, pe când în societatea
modernă este rezultatul unor decizii personale derivate din concepţiile privind familia şi
natalitatea şi întâlnit în toate mediile sociale.

Modelul familiei creştine tradiţionale a suferit schimbări importante în multe din

dimensiunile sale, actual chiar a încetat să mai fie practicat şi acceptat. Schimbările care
au intervenit privesc modul de constituire a familiei, structura şi dimensiunea familiei,
diviziunea rolurilor în familie, natura funcţiilor familiale, stabilitatea familiei, concepţia
despre familie şi atitudinea faţă de familie.

108
Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae; Bucevschi, Prof. Diac. Dr. Orest; Pavel, Prof. Dr. Constantin;
Zăgrean, Pr. Diac. Dr. Ioan, Teologie morală ortodoxă, Vol II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003,
p.300;

66
 Un pas foarte important în aceste schimbări l-a constituit şi rolul jucat de femeie
în societatea modernă, cu implicaţii adânci mai ales în plan psihologic. Despre acest
aspect vom specifica unele relevanţe în cele ce urmează.

În jurul anilor 1950 a fost lansată de către sociologi ideea conform căreia
fiecărui tip de civilizaţie îi corespunde un anumit tip de personalitate. Însă, fiecărui tip
de personalitate îi corespunde un anumit tip de familie. Personalitatea individului şi
familia din care face parte sunt produsul unei civilizaţii, dezvoltarea acestora depinzând
în totalitate de societatea din care face parte.

În acest context, observăm că societăţii tradiţionale îi coresounde familia

tradiţională, iar societăţii moderne, familia modernă. În conformitate cu aceste relaţii C.
Dumitriu menţionează că se pot distinge trei tipuri de femei:109

1) Femeile care adoptă o orientare masculină, preferă ocupaţiile bărbăteşti,

se opun relaţiilor de căsătorie. Dacă totuşi intră în astfel de relaţii, femeile încearcă să-
şi exercite autoritarea şi superioritatea faţă de bărbat.
2) Femeile care nu refuză rolul lor feminin dar care conştientizează că sunt
inferioare bărbatului. Acestea îşi îndeplinesc rolul din obligaţie, dar întotdeauna vor să
aducă schimbări în ceea ce le priveşte pe ele însele sau pe cei din jurul lor, nu renunţă
uşor chiar dacă apar dificultăţi.
3) Femeile care nu vor să-şi schimbe rolul. Ele ştiu care le este rolul şi
conştientizează acest lucru, pun pasiune în ceea ce fac, respectul, iubirea, devotamentul
sunt câteva dintre valorile morale pe care le respectă întotdeauna.
Aceste trei tipuri de femei pot fi raportate la trei tipuri de personalitate feminină:
izolată, agresivă şi docilă. Toate cele trei tipuri de femei se regăsesc în societatea
contemporană. Consecinţele acestor roluri jucate de femeie sunt următoarele:
- Femeia izolată nu cedează şi nu acceptă compromisuri, ajunge greu să
cunoască iubirea şi fericirea, consideră că bărbatul trebuie să o accepte aşa cum este. Un
astfel de cuplu este supus în final destrămării.
- Femeia agresivă valorizează relaţia de cuplu, descoperă mai uşor
dragostea şi fericirea, îmbină momentele de fericire cu cele monotone cu cele de

109
Cornelia Dumitriu, Constelaţia familială şi deformările ei , Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973, pp.134-135

67
euforie, alternează momentele de dragoste cu cele de dispreţ, are un caracter duplicitar.
Cuplul are mai puţine şanse de dizolvare în comparaţie cu imaginea descrisă anterior.
- Femeia docilă crează cele mai puţine probleme partenerului de viaţă, are
pretenţii minime în comparaţie cu femeia agresivă sau izolată. Cuplul este caracterizat
de stabilitate, înşelegere şi acceptare.
În ceea ce priveşte modalitatea de constituire a familiei am văzut că aceasta
presupune parcurgerea unor etape, înţelegerea, logodna etc. care erau repectate cu
stricteţe în familia tradiţională, indiferent de mediul social din care făceau parte viitorii
soţi. Actual aceste etape nu se mai parcurg, tradiţiile şi obiceiurile s-au pierdut în negura
timpului.
Apoi, vârsta medie a căsătoriei a crescut. În cazul bărbaţilor de la 18-20 de ani, la
27-30 de ani, iar la femei de la 12-15 ani, la 22-25 de ani. ,,Creşterea vârstei medii la
prima căsătorie a fost însoţită (corelată statistic) de creşterea ponderii şi numărului
cuplurilor consensuale (convieţuirea ca etapă premergătoare căsătoriei duce în mod
obişnuit la creşterea vârstei medii în căsătorie).’’110 La creşterea vârstei medii de
căsătorie au contribuit şi alţi factori precum: dobândirea independenţei economice,
creşterea frecvenţei raporturilor sexuale premaritale, toleranţa socială faţă de fetele–
mamă, extinderea practicilor contraceptive, diminuarea presiunii sociale a căsătoriilor
precoce.

Schimbările în comportamentul sexual este un alt factor care a contribuit la

schimbarea modelului familial tradiţional. Societatea a devenit tolerantă la practicarea
relaţiilor sexuale extraconjugale, ceea ce înseamnă că indivizii îşi pot satisface nevoile
sexuale în afara familiei şi respectiv a căsătoriei.

Referitor la acest aspect părintele profesor Gleb Kaleda spunea ,,Cât despre
iubirea liberă, aceasta caută o cale, ea înseamnă libertatea responsabilităţii şi a
sentimentului de datorie, iar consecinţa ei sunt copiii abandonaţi, care într-o anumiă
măsură revin în grija statului şi a societăţii.’’111 Şi de aici nu derivă oare atâtea probleme
cu care se confruntă familia şi societatea ?

Cercetările efectuate în diverse ţări din Europa arată că ponderea tinerilor care
refuză activitatea sexuală premaritală este mult mai mică astăzi decât acum 20-30 de
110
Ioan Mihăilescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999,
p.18;
111
Pr. Prof. Gleb Kaleda, op.cit. p.225;

68
ani. Libertatea sexuală a devenit o adevărată problemă socială, tratată diferit de la o ţară
la alta şi de la o instituţie la alta. În România, cercetările sociologice arată faptul că soţii
se conformează în mare parte modelului familiei tradiţionale. Un rol important în
această situaţie îi revine valorilor familiei tradiţionale şi politicilor vieţii de familie.

O posibilă explicaţie pentru modificările produse în familie, privită ca instituţie

socială este mişcarea societăţii umane de la comunitate spre societate, de la omul
comunitar către omul societal.

Omul comunitar are propriile carcteristici: conştiinţa religioasă, sentimente

modelate de tradiţii şi obiceiuri, valorizarea familiei. ,,Un rol important îl are legătura
de sânge (rudenia), ca şi legătura spaţială (vecinătatea) sau legătura spirituală
(prietenia). Toate manifestările comunitare au la bază voinţa organică, ale cărei
principale forme de manifestare sunt: plăcerea, obişnuinţa, memoria.’’112

Relaţiile dintre membrii familiei, dintre rude, vecini, comunitate sunt strânse.
Toţi cunosc problemele celorlaţi, se ajută între ei la nevoie, re roagă şi postesc
împreună. Dragostea de aproape şi de Dumnezeu este evidentă.

Omului societal îi sunt caracteristice convenţionalismul, sentimentele modelate

de politică şi accentuarea idealurilor individualităţii. ,,Toate manifestările societale au la
bază voinţa reflectată care reprezintă produsul gândirii. Formele de manifestare ale
voinţei reflectate sunt decizia, calculul, reflecţia.’’113

Dintre toate funcţiile familiei, cea mai afectată, în condiţiile modernizării şi

secularizării este funcţia educativă. Referindu-ne la aspectul moral-religios observăm
că că părinţii actualilor copii au trăit în perioada comunistă în care religia era interzisă
în şcoli. Actual secularizarea este asociată cu diminuarea preocupărilor religioase în
condiţiile pluralizării activităţilor,a diversificării solicitărilor zilnice. Pentru a face faţă
efectelor acestei secularizări este nevoie de responsabilitate. Viaţa de familie nu
trebuie să fie perturbată, iar acolo unde este cazul trebue să fie ajutată pentru a-şi
recăpăta valorile şi scopurile iniţiale. Totodată, preotul are un rol deosebit în
diminuarea efectelor secularizării.

112
Cristian Ciupercă, op.cit, p. 81;
113
Ibidem, p.82;

69
 Bineînţeles că factorii care au dus la schimbări majore a modelului familial şi a
valorilor familiale sunt mulţi, dar indiferent de epocă, societate sau modelul familial,
,,familia creştină care include fidelitatea absolută a soţilor, copiii educaţi în credinţă,
trebuie să se opună moravurilor societăţii, să fie o lumină care să-i încălzească pe
membrii ei, să se întemeieze pe piatra credinţei ca o biserică din casă.’’114

Sfântul Apostol Pavel spune că: ,,Tot desfrâul acestei lumi a slăbit sentimentul
moral (tovărăşiile rele strică obiceiurile bune)’’ (1. Cor 15,33), chiar şi acele persoane
care respectă poruncile dumnezeieşti intră în relaţii de acest gen înainte de căsătorie, iar
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că patima desfrânării este de fapt o posedare a
spiritelor rele.115
Acestea sunt numai câteva imagini din albumul schimbărilor care au loc în
societatea contemporană şi cu care trebuie să lupte Biserica şi slujitorii ei. Provocări
sunt multe, depinde însă de modul în care le percepem şi ce soluţii găsim pentru
rezolvarea problemelor cu care se confruntă azi întregul mapamod.
4.3. Preotul şi familia sa în faţa provocărilor contemporane
În societatea contemporană altruismul este înlocuit de egoism şi individualism
iar acolo unde acesta există se face numai prin imitare sau din dorinţa de afirmare, nu
din suflet aşa cum ar trebui. Ajutorarea semenilor, a aproapelui, așa cum ne spune
Sfânta Scripturǎ, trebuie sǎ stea permanent în atenția oricǎrui creștin. Iubirea și grija fațǎ
de semeni înseamnǎ dragoste și iubire fațǎ de Dumnezeu. În creștinism individualismul
este condamnat, şi de aceea nu ar trebui sǎ existe eu pentru cǎ este expresia mândriei, ci
noi care înseamnǎ dragoste, smerenie. Toate actele de filantropie trebuiesc fǎcute din
inimǎ pentru cǎ altfel actul respectiv este lipsit de valoare spiritualǎ.

Fiecare individ este responsabil de săvârşirea sau neîmplinirea unei fapte,

precum şi de urmările acesteia, în măsura în care a fost angajată la aceasta, libertatea
voinţei sale. Omului i-a fost dat de Dumnezeu libertatea de a alege. Cu educaţie, voinţă
şi responsabilitate fiecare dintre noi va înţelege ce este bine şi ce este rău. Deşi suntem
creştini, toţi suntem cuprinşi de marea criză morală, dar fiindcă Dumnezeu ne iubeşte şi
nu vrea moartea păcătosului ci întoarcerea acestuia la El pentru a se pocăi, crizele sunt
un mijloc şi un motiv de întoarcere spre Dumnezeu. În necazuri şi greutăţi, omul îşi
114
Gleb Kaleda, op.cit, 240;
115
Sfântul Ioan Gură de Aur, Prima omilie despre căsătorie., traducere de Nicolae N. Marinescu, în
volumul Studii omiletice asupra celor trei cuvântări ale Sfântului Ioan Hrisostom despre căsătorie,
Bucureşti, 1908, p. 135;

70
pune toată speranţa în divinitate, priveşte în sus şi cere ajutor dar ajunge să îşi
descopere propriile sale limite, propriile sale neputinţe.

Îndepărtarea de Dumnezeu şi de trăirea creştinească este considerată de noi cea

mai mare provocare căruia trebuie să-i facă faţă preotul în condiţiile în care acestea
capătă valenţe catastrofale în sânul familiei. Întemeierea familiei devine o problemă
care duce la concubinaj şi desfrâu, iar în familiile instituite deja grija zilei de mâine şi
pentru bunurile materiale duce la certuri în familie, scăderea natalităţii iar în final la
distrugerea familiei. În aceste condiţii preotul trebuie să consilieze tinerii înainte de
căsătorie, cât şi în timpul căsătoriei.

În cele ce urmează vom expune câteva dintre provocările lumii contemporane la

care preotul trebuie să i-a atitudine, să nu rămână indiferent la urmările lor.

Avortul reprezintă una dintre problemele cu care se confruntă actual Biserica,

,,este unul dintre cele mai mari păcate, pentru că este omorârea pruncului în pântece, iar
ucigaşul pierde capacitatea de a-şi păstra mintea, voinţa şi inima curate.’’116 Oprirea
cursului vieţii este expresia unei mentalităţi secularizate, care a pierdut sensul spiritual
al existenţei umane, reducând omul la un simplu produs biologic, fără să ţină seama de
chipul lui Dumnezeu din om. Biserica condamnă aceste practici, şi de asemenea ,,se
ştie bine că Ortodoxia, încă din vremurile apostolice, s-a opus vehement avorturilor la
cerere sau de convenienţă”117 pentru că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi nimeni,
niciodată nu are dreptul să o întrerupă iar orice intervenţie care se opune dezvoltării
naturale a vieţii unei persoane nu este etică şi morală. Naşterea unui copil este
încununarea celui mai complex, misterios şi miraculous dintre toate procesele din
lumea vie.

Preoteasa are datoria de a îndruma şi a întoarce de la păcat pe femeile care

recurg la avort. Stârpirea acestui păcat va contribui la îndeplinirea misiunii preotului şi
bineînţeles a ei, pentru că este la fel de importantă ca a soţului ei.

Inseminarea artificială nu este încurajată de Biserica Ortodoxă pentru că,,

soţii nu mai participă cu dorinţa, voinţa, dragostea şi unirea într-un singur act conjugal
al procreării, astfel se speră să apară o fiinţă nouă cu trup, suflet, conştiinţă, afect-

116
Pr. Evgheni Şestun, Familia ortodoxă, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006, p.77;
117
Ibidem.

71
născută dintr-o manipulare grosolană a elementelor trupului.“ 118
Acesta este doar unul
dintre motive, iar pentru şi pentru a nu încuraja o astfel de practică va fi nevoie de un
mare discernământ duhovnicesc, pentru că este imoral şi ilicit orice comportament
diferit de modalităţile pe care natura le indică pentru a urma o atare dezvoltare umană.

Homosexualitatea este o boală a identităţii sexuale. Ea este atât de temută de

societate în general, încât indivizii învaţă să se teamă de ea în străfundurile minţii lor. Şi
atunci când ei au izbucniri de violenţă faţă de ceilalţi, îşi iau ca armă mentală acele
lucruri pe care le consideră cele mai periculoase şi mai hidoase. În vremurile noastre, se
înregistrează o creştere a imoralităţii în rândul celor care altă orientare sexuală şi de
aceea ,,Biserica trebuie să respingă astfel de relaţii, aşa cum ar trebui să se opună
adopţiilor în cazul unor cupluri homosexuale.”119 Toţi cei care cad în anormalitate sunt
victimele eului şi ale identităţi lor. Ei sunt loviţi de boala dragostei de sine şi se
îndepărtează de adevărata spiritualitate. Dumnezeu nu a creat oamenii cu dorinţe
homosexual, aceştia devin astfel datorită păcatelor iar Sfânta Scriptură ne spune
homosexualitatea este un păcat.

Transplantul de organe este admis atunci când intervine moartea cerebrală

pentru că nu implică nici uciderea, nici mutilarea persoanei. Este etică şi licită orice
intervenţie medicală care favorizează dezvoltarea naturală a vieţii unei persoane umane
dar în momentul în care nu mai este nici o activitate cerebrală Biserica acceptă
transplantul de organe atunci când nu intervin interesele material ci iubirea creştinească
pentru a prelungi viaţa semenilor săi pentru că dăruirea unui organ, a unui ţesut sau a
unei picături de sânge, din dragoste pentru aproapele însemnă autodăruire şi
autojertfire.

Eutanasia ,,este expresia cea mai sigură a pierderii nădejdi în Dumnezeu, cea
mai autentică mărturie a necredinţei, a nesimţirii prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în
lume.”120 Biserica este cu totul împotriva eutanasiei, religia spune că Dumnezeu este cel
care ne-a creat, deci tot El este şi cel care are voie să ne ia viaţa. Această formă de
„eliberare” este considerată un păcat chiar mai mare decât uciderea sau sinuciderea atât
din partea celui care este eutanasiat cât şi din partea familiei sau a celor care au permis
acest lucru.
118
*** Principii de bioetică, Editura Christiana, Bucureşti , 2008, p.195.
119
Pr. prof. dr. John Breck, op.cit. p. 272.
120
*** Principii de bioetică, Editura Christiana, Bucureşti , 2008, p.208;

72
 Eutanasia este lispsa de respect faţă de viaţă, are caracter anticreştin şi contravine
poruncilor Dumnezeieşti, iar viaţa trebuie trăită conform poruncilor divine, în scopul
dobândirii mântuirii. Nu am ales noi să ne naştem, deci nu avem dreptul să ne alegem
noi momentul când să murim. Din punct de vedere religios eutanasia este un păcat.

În faţa provocărilor actuale, lumea contemporană, desacralizată şi lipsită de

autoritatea valorilor morale tradiţionale, trăieşte un frustrant sentiment de dezorientare,
de confuzie morală, o foame de sens. Controversele morale si războaiele culturale
continuă cu o intensitate mai mare decât oricând parcă, dar de data aceasta fiind în joc
însăşi fiinţa umană şi viaţa sa pe pămînt. Preotul şi familia lui au misiunea de a a-i
îndruma pe credincioşi să aleagă calea cea bună, de obicei calea de mijloc este cea mai
eficientă.

În prezent familia este mai puţin stabilă decât era cu câteva decenii în urmă.
Concluzia: familia nucleară a intrat într-o perioadă de criză. Argument forte pentru
această afirmaţie este rata crescândă a divorţialităţii. În timp ce căsătoriile sunt tot mai
puţine şi la o vârstă mai înaintată, divorţurile sunt tot mai numeroase şi intervin la
intervale scurte după căsătorie.

Divorţul este inevitabil şi în cazul preoţilor atunci când tânăra preoteasă, după o
perioadă de timp după căsătorie, nu face faţă îndatoririlor pe care le are şi simte că
libertatea ei este îngrădită, iar mediul social se limitează, în opinia ei, la parohie şi
credincioşii din parohie.

Antonie Plămădeală spunea despre preotese că ,,sunt jumătatea misionară a

preotului în parohie.’’121 Dar, când preoteasa nu a înţeles care este misiunea sa se
ajunge din nefericire la divorţ. Preoteasa, trebuie să înţeleagă că este asemeni oricărei
persoane din parohie, are aceleaşi responsabilităţi şi aceleaşi tentaţii pe care le au
ceilalţi. Când ea face din biserică şi din cult centrul vieţii ei, va fi un exemplu pentru
ceilalţi şi vor vedea că şi ei o pot face122.

121
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1996, p.
128;
122
Pr. Ioan C Teşu., Patima desfrânării şi lupta împotriva ei. Frumuseţile căsătoriei şi ale familiei
creştine, Editura Credinţa strămoşească, Iaşi, 2003, p.167;

73
 Trăind în societatea contemporană care se confruntă cu o puternică criză a
moralei şi a valorilor familiale, este de datoria noastră, ca viitori preoţi şi părinţi să ne
păstrăm inima şi trupul curat pentru că ,,cei curaţi cu inima.... vor vedea pe Dumnezeu’’
(Mt. 5, 8). Cum va fi posibil acest lucru ? Prin respectarea poruncilor dumenzeieşti,
post şi rugăciune, dar înainte de a-i judeca pe cei din jur să nu uităm că Hristos i-a
permis unei desfrânate să se apropie de El (Luca 7, 36-39), iar omenirea are nevoie de
compătimire şi ajutor din partea Bisericii.
4.4. Modestia şi cumpătarea preotului şi a familiei sale, factor moralizator
pentru credincioşi
În Evanghlia lui Ioan (I Ioan, 21, !5-17) este zugrăvită următoarea imagine Iisus
Hristos l-a întrebat pe Petru: ,,Petre Mă iubeşti?’’, iar Petru i-a răspuns:,,Tu ştii Doamne
că te iubesc’’. Atunci Mântuitorul a adăugat ,,Dacă Mă iubeşti păstoreşte oile Mele’’.
Învăţătorul ştia că îl iubeşte, pentru că El cunoştea gândurile tuturor, dar îl întreabă
acest lucru pentru a dovedi cât de mult are grijă de oile Sale cuvântătoare. Însuşi Hristos
şi-a dat viaţa pentru ca să dobândească aceste oi pe care I le-a încredinţat lui Petru şi
celor care vor veni după El.

Iisus Hristos este modelul formator prin excelenţă. Tradiţia ne îndeamnă să-1
imităm pe el, să-I urmăm exemplul şi nu să fim egalii Lui. Hristos este un model care
transcende omul; acesta din urmă pretinde şi caută să-1 egaleze, fără însă a atinge
statutul său.

Candidatul la preoţie nu trebuie să urmărească parohiile bogate, pentru că este

cuprins deja de patima avuţiei şi va fi privit de credincioşii săi ca pe un simplu
administator, iar preoţia ca pe un simplu serviciu care trebuie săvârşit în Biserică. Un
adevărat preot cu râvnă şi dragoste de muncă în ogorul Domnului, cu avânt pastoral se
va mulţumi cu parohia în care lipsurile spirituale sunt cele mai multe. Un asemenea
candidat va depune un efort susţinut pentru a ridica parohia şi a întoarce la Domnul oile
pierdute. Odată cu numirea în parohie şi hirotonia în preot, trebuie să se informeze
despre credincoşi şi comunitatea care i s-a încredinţat spre păstorire, asupra felului cum
sunt oamenii, cum gândesc şi cum privesc lucrurile religioase, morale şi materiale.
Ispitele sunt multe. ,,Dacă într-o parohie bogată obişniueşte să se facă cadouri din partea
enoriaşilor sau prietenilor sau se aduce ajutor umanitar, copiii preotului riscă să devină
dependenţi de bunurile materiale, pierd capacitatea şi dorinţa de a aprecia unele lucruri

74
etc., sau dispare limita: vor mai aduce, voi primi şi alte daruri’’. 123 În astfel de situaţii
preotul şi familia sa trebuie să dea dovadă de cumpătare.

În slujirea preoţească este nevoie de un suflet mare şi minunat. Prin faptul că

vieţuieşte în lume, iar ispitele sunt multe şi la tot pasul, preotul trebuie să aibă o grijă de
sine sufletească mai mare chiar decât a monahului, spune Sfântul ioan Gură de Aur în
lucrarea ,,Despre preoţie’’.124 Este imperios necesară păstrarea cumpenei între cele două
tendinţe extreme: sărăcia şi bogăţia, luxul şi simplitatea sau mai bine zis alegerea unei
căii de mijloc. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur îi avertizează pe preoţi să se ferească de
linguşeri şi aroganţă.

Biserica Ortodoxă ne învaţă că femeia trebuie să fie docilă, ascultătoare şi

supusă bărbatului. Preoteasa trebuie să se încadreze în tipul de femeie docilă, să fie o
bună creştină, prin exemplul ei să insufle şi altor femei credinţa creştină. Statutul de
preotesă nu vine odată cu intrarea în familia preotului, ci se dobândeşte pe parcursul
căsătoriei. Viaţa de familie se va împleti cu viaţa preoţescă numai atunci când cei doi
soţi vor experia exigenţele vieţii de familie preoţească. Comunicarea tacită este una
dintre competenţele necesare unei preotese. Ea trebuie să ştie când trebuie să vorbească,
dar şi când trebuie să tacă. Comportamentul, simplitatea şi modestia preotesei sunt
foarte apreciate de către creştini din parohie.

Şi copiii preotului trebuie să dea dovadă de modestie şi cumpătare. Copilăria nu

trebuie privită ca imaturitate, ci posibilitatea de evoluţie şi progres, de mers înainte pe
drumul îndreptării. Legat de importanţa acestui stadiu în devenirea umană Sfântul
Vasile cel Mare menţionează: „Nu este cu putinţă să fie socotiţi vrednici de împărăţia
cerurilor cei care nu imită pe copii în privinţa egalităţii reciproce dintre ei... Se cuvine
ca acela care doreşte să fie socotit vrednic de mai mare cinste în împărăţia cerurilor,
să iubească, să fie aici smerit şi ultimul”.125

123
Pr. Gleb Kaleda, op. cit, p.254;
124
Ioan Gură de Aur, Sfântul; Grigorie de Nazianz, Sfântul; Efrem Sirul, Sfântul, Despre preoţie,
traducere Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987, p.171 ;

125
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri, în vol. Din istoria gândirii pedagogiei universale, Editura
de Stat Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p. 109;

75
 Această idee este relevată şi în următorul text evanghelic: „Deci cine se va smeri
pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18.4).
În alt verset, ideea este extinsă şi capătă un plus de generalitate: „Şi care între voi va
vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei. 20.26). Înainte de a fi „mare”, trebuie
să fii „mic”. „Mărimea” este dată de „micimea” sincer consimţită. Cu cât eşti mai „mic”,
cu atât ai posibilitatea să devii „mare”.126

Smerenia şi umilinţa unui copil sunt condiţii importante pentru apropierea de

Dumnezeu. Copilul cu nevinovăţia lui ne transmite starea harică în care trebuie să ne
transpunem. De aceea, comportamentul copiilor preotului este un factor moraliztor
pentru credincioşii din parohie.

De asemenea, preotului îi revine şi responsabilitatea faţă de formarea viitorilor

preoţi în familia sa. El este un exemplu şi pentru descendenţi, perpetuând, astfel, cu
râvnă în formarea religioasă a copiilor săi. În Ortodoxia românească s-a creat deja o
tradiţie conform căreia se recurge la formarea viitorilor preoţi în casa preotului actual,
continuându-se vocaţia şi slujirea preoţească din tată în fiu. Preoţia din tată în fiu
prelungită în urmaşi, în cele mai multe cazuri în parohia îi revine moştenitorului,
viitorului preot .

În concluzie, asprimea, autoritatea, rigiditatea sau distanţarea faţă de credincioşi

nu le este permisă preoţilor. El trebuie să-i apropie cât mai mult de inima lui şi prin
aceasta de Iisus Hristos, să îi călăuzească pe această cale cu blândeţea şi dragostea sa
părintească, înţelegătoare şi edificatoare.

126
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă – repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p.
121;

76
 Concluzii

După un rezumat simplu al celor expuse în cadrul lucrării de faţă, ne permitem

să extragem câteva concluzii simple pe care le putem folosi ca învăţături:

 Prin exemplu învăţătura evanghelică poate fi transpusă în practică de către

credincioşi.
 Învăţătura poate fi propăvăduită pe două căi: cuvântul şi puterea exemplului,
aceasta din urmă are un impact mult mai puternic asupra credincioşilor.
 Fiinţa umană este supusă învăţării prin imitaţie. Prezentarea şi fundamentarea
învăţăturii pe exemple faptice activează instinctul imitaţiei, iar credincioşi îşi vor putea
adaptamult mai uşor viaţa la cerinţele morale creştine. Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie
şi viaţa personală a preotului sunt cele mai importante exemple pentru credincioşi.
 Prin propăvăduirea cuvântului şi exemplul propriu, preotul îşi îndeplineşte
misiunea pe deplin.

Slujitorul bisericii poate găsi în familia sa un sprijin sau o piedică. Totul depinde
de modul în care familia este organizată şi de nivelul religios moral pe care l-a atins
membrii familiei. De spiritul credinţei şi al dragostei creştineşti al membrilor familiei
preotului depind succesul misiunii acestuia. Credincioşii au nevoie de o familie model
ca reper.

Legătura preotului cu parohia este înlesnită de familia sa. Din experienţa

personală am învăţat că înlesnirea în ceea ce priveşte primirea şi menţinerea
credincioşilor în sânul Bisericii depinde de modul în care se realizează colaborarea şi
comunicarea dintre membrii Bisericii şi membrii familiei preotului.

Preoţia este sfântă şi fără de prihană. Mântuitorul Iisus Hristos, cât timp a vieţuit
pe pământ a fost învălui de aceste caracteristici, El nu a cunoscut păcatul. În acest
context preoţii şi viitorii preoţi sunt datori să urmeze modelul hristic.

Preotul, datorită misiunii care i-a fost încredinţată, nu este ferit de ispite, ci din
contră. Problemele cu care se confruntă, greutăţile la care trebuie să le facă faţă necesită
o dublă responsabilitate, faţă de familie şi faţă de parohie.

77
 Sfinţii Părinţi au apărat întotdeauna familia şi au pledat pentru unitate, sfinţenie,
dragoste şi întrajutorare între cei doi soţi. Respectul, înţelegerea, comunicarea, postul,
rugăciunea, credinţa în Dumnezeu sunt caracteristicile principale ale familiei creştine
ortodoxe.

Totodată, trebuie să precizăm că într-o lume tot mai secularizată Biserica

trebuie să i-a atitudine. Este necesară aplecarea spre nevoile spirituale, intelectuale,
sociale ale oamenilor şi selectarea celor favorabile si înălţătoare pentru persoana umană,
adică, în ultimă instantă, să le privim toate şi pe toţi prin prisma valorilor perene
dumnezeieşti.

Realizând această lucrare am avut ocazia să aflu multe învăţături care îmi vor fi
necesare în viaţă, mai cu seamă în misiunea pe care o voi avea după ce voi fi hirotonit
ca preot. Este nevoie de credinţă, dăruire, smerenie, pentru slujire. Dar şi familia
contribuie din plină la îndeplinirea misiunii preoţeşti.

78
 Bibliografie

Izvoare biblice şi patristice

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române , Bucureşti, 2009;

Alexandrinul, Clement, Pedagogul II, traducere de Pr. Fecioru Dumitru, în volumul

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâi, IMB, Bucureşri, 1982;

Cabasila Nicolae, Despre viaţa în Hristos, traducere de Teodor, Bodogae, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Busureşti, 1992;

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea
copiilor, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, IMB, Bucureşti, 1985;

Idem, Prima omilie desprea căsătorie, traducere de Nicolae Marinescu, în volumul

Studii omiletice asupra celor trei cuvântări ale Sfântului Ioan Hrisostom despre
căsătorie, Bucureşti, 1908;

Idem, Omilii la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune, Bucureşti, 1987;

Idem, Cuvânt despre cum se cade să--i crească părinţii copiii, Editura Deisis, Sibiu,
2000;

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Grigorie de Nazianz, Sfântul; Efrem Sirul, Sfântul,
Despre preoţie, traducere Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;

Metodiu de Olimp, Scrieri, traducere Pr. Prof. Constantin Corinţescu, IMB, Bucureşti,
1984;

Paisie, Cuviosul Aghioritul, Viaţa de familie, traducere, Ieroschim. Ştefan Nuţescu,

Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003;

Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia Arhidiecezană,

Sibiu, 1996;

79
Tertulian, Apologeticul, traducere de Eliodor Constantinescu, Editura Institutului Biblic
si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1981;

Tihon de Zadonsk, Sfântul, Despre datoriile părinţilor, în Revista Renaşterea, Cluj

Napoca, 2003;

Vasile cel Mare, Sfântul, Cuvânt către tineri, în vol. Din istoria gândirii pedagogiei
universale, Editura de Stat Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959;

Idem, Omilii şi Cuvântări în volumul Scrieri, partea întâia, traducere de Dumitru

Fecioru, Institutul Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1986;

*** Talmudul. Cartea Sfântă a evreilor, traducere C. Litman, Editura Hasefer,

Bucureşti, 2000;

Cărţi şi studii de specialitate

Achimescu, Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, Familia creştină între tradiţie şi
modernitate. Consideraţii teologico-sociologice, în volumul Familia creştină azi,
Editura Trinitas, Iaşi, 1995;

Branişte, Pr. Prof., Legăturile preotului cu credincioşii, în BOR, nr. 3-4, 1972;

Badea, Pr.Prof. Marian, Religia în şcoală, în Almanah Bisericesc 2003, Arhiepiscopia

Târgovişte;

Bontaş, Ioan, Pedagogie. Tratat, Editura Bic All, Bucureşti, 2001;

Băran-Pescaru, Adina, Familia azi o perspectivă psihopedagogică, Editura Aramis,

Bucureşti, 2004;

Breck, Pr. Prof. Dr., Darul sacru al vieţii, trad. P.S. dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed.
Patmos, Cluj-Napoca, 2001;

Boumis, Prof. Panaiotis, Taina nunţii, traducere de Ionuţ Dumitru Uliniuc, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2007;

Chifăr, Pr. Lect. Nicolae, Taina Nunţii după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în vol,
Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995;

80
Constantin, Pr.prof. Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi, Naşterea
de prunci, scop principal al căsătoriei, în MA XXX (1985), nr.9-10;

Idem, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din
secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002;

Cristea, Sorin, Dicţionar de pedagogie, Grupul editorial Litera, Chişinău, 2002;

Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom,

Iaşi, 1999;

Idem, Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2001;

Idem, Educaţia religioasă, Editura Polirom, Iaşi, 2009;

Cristea Rodica; Cristea Mircea, Personalitatea şi idealul moral, Editura Albatros,

Bucureşti, 1989;

Cristian Ciupercă, Cuplul modern –între emancipare şi disoluţie-, Editura Tipoalex,

Alexandria, 2000;

Dumitru, Cornelia, Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1973;

Drăghicescu, Luminiţa, Biserica şi şcoala factori ai educaţiei naţionale în concepţia

lui Simion Mehedinţi, în Analele Univesităţii Valahia Târgovişte, Facultatea de
Teologie, Târgovişte, 2004;

Evdokimov, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe,
traducere Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1994;

Idem, Femeia şi mântuirea lumii, trad. G. Moldoveanu şi Pr. V. Răducă, Editura

Christiana, Bucureşti, 1995;

Ford, David, Mary, Căsătoria, cale spre sfinţenie. Vieţile sfinţilor căsătoriţi, Editura
Sophia, Bucureşti, 2001;

Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe române, Bucureşti, 1981;

81
Iosifescu, Viorel, Duplicitate şi educaţie morală, Editura Aramis, 2004;

Ionescu, Mihaela; Negreanu, Elisabeta, Educaţia în familie.Repere şi practici actuale,

Editura Cartea Universitară, Bucureşti,2006

Grossu, Prof. Nicolae, Preotul, binevestitor al evangheliei mărturisitoare, în BOR, nr.5-

6, 1979;

Kaleda, Pr. Prof. Gleb, Biserica din casă, traducere de Lucia Ciornea, Editura Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2001;

Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfântul
Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968;

Idem, ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii I,

Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996;

Idem ,,În Hristos şi în Biserică’’, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii II,
Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1996;

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Nunta, în Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995;

Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti,

Bucureşti, 1999;

Marcu, Pr.Prof. G.T., Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religios morală a
păstorului de suflete, în Studii Teologice VII , 1955, nr 3-4;

Mitropolitul Ardealului, Nicolae, Valoarea morală a sfintelor Taine, în Studii de

teologie morală, Sibiu, 1969;

Idem, Studii de teologie morală, Sibiu, 1969;

Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae; Bucevschi, Prof. Diac. Dr. Orest; Pavel, Prof. Dr.
Constantin; Zăgrean, Pr. Diac. Dr. Ioan, Teologie morală ortodoxă, Vol II, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003,

82
Moisin, Anton, Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001;

Mitrofan, Iolanda, Familia de la Ala....Z, Editura Știinţifică , Bucureşti, 1991;

Marani, Ioan Ică Jr., Germano, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu,
2002;

Nifon, Conf. Dr. Nifon, Misiologie creştină, curs pentru uzul Facultăţii de teologie,
Editura ASA, Bucureşti, 2005;

Plămădeală Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia Arhidiecezeană,

Sibiu, 1996;

Rops, Daniel, Viaţa cotidiană în Palestina înainte de Iisus, traducere de D. Fecioru,

Editura Vremea, Bucureşti, 1970;

Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile, „Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei”,
art. în Studii Teologice XLIV (1992), nr. 3-4;

Remete, Pr. Lect. George, Familia în concepţia creştină, în „Credinţa Ortodoxă” I

(1996), nr. 1;

Semen, Pr. Conf. Petre, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament, în

volumul Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995;

Stăniloaie, Pr.Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, I M B,

Bucureşti, 1978;

Schaub, Horst; Zenke, Karl, Dicţionar de pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2001;

Şestun, Pr. Evgheni, Familia ortodoxă, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006;

Timiş, Vasile, Misiunea Bisericii şi educaţia, Editura Universitară Clujeană, Cluj

Napoca, 2004;

Teşu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura
Doxologia, Iaşi, 2011;

83
Teodor, Pr. Dr. Damian, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în BOR,
XCVII, 1979, nr.5-6;

Timiadis, Mitropolit Emilianos, Preot, Parohie, Înnoire, traducere de Paul Brusanovski,

Editura Sofia, Bucureşti, 2001;

Tilea, Pr. Gheorghe, Probleme fundamnetale în opera moral-socială a Sfântului Ioan

Gură de Aur, III. Familia creştină, Bucureşti, 1947;

Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1990;

Vizitiu, Pr. Lect. Mihai, Familia în invaţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în

volumul Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995;

Valer, Pr. Conf. Univ. Dr. Bel, Familia şi Biserica, în vol. „Familia şi viaţa la începutul
unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001;

*** Minuni contemporane, Editura Areopag, Bucureşti 2011;

***, O pedagogie pentru învăţământul primar, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad,
2005, p. 290;

*** Ortodoxia, Anul XXXIII, Nr.2, Aprilie-Iunie, 1981, Bucureşti;

*** Principii de bioetică, Editura Christiana, Bucureşti, 2008;

Pagini Web

http://www.parohiaorbeni1.ro/articole/actpastorala.pdf, accesat la data de 27.12. 2015;

www.resursecrestine.ro/.../slujirea-pastorala-echilibrul-intre-viata-de-biserică, accesat la
data de 03.02. 2016

84
85