Călușul oltenesc.

Scurte generalități1

Dan - Dumitru Anastasescu

Introducere
Satul românesc, cu tot ceea ce înseamnă etnografie, reprezintă un element specific
național, care, alături de credința ortodoxă și limba de origine romanică, ne diferențiază pe
noi de celelalte state din Europa și din lume.

Folclorul, adică manifestarea tuturor obiceiurilor și creațiilor spiritualității populare

românești, s-a aflat, odată cu încreștinarea strămoșilor noștri daci, sub oblăduirea continuă a
Bisericii, care, prin diverse mijloace, a dat o formă creștină și unor datini sau practici,
provenite din cultul păgân al strămoșilor noștri.

Astfel, după cum este prezentat și în programul Concursului Național de Folclor

„Tradiție și spiritualitate în satul românesc”, organizat de către Patriarhia Română,
„Folclorul, ca parte a culturii populare, cântecul și dansul popular, costumul național sunt
valori inegalabile și incontestabile care riscă să se piardă în negura timpului, dacă nu ne
preocupăm, cu grijă, de valorificarea lor”.

Cu toate aceste lucruri, trebuie să fim atenți în ceea ce privește conservarea și

perpetuarea peste generații a tradițiilor și obiceiurilor, adică a folclorului în general, deoarece
pericolul de secularizare este unul iminent în perioada contemporană.

Așa cum de-a lungul istoriei, biserica și școala, ulterior și primăria, s-au implicat activ
în viața satului, contribuind la luminarea și formarea intelectuală a oamenilor, tot astfel, și în
perioada actuală, aceleași instituții maiestuoase ale culturii noastre românești, trebuie să
colaboreze în ceea ce privește, așa cum am amintit mai sus, conservarea și perpetuarea peste
generații a tot ceea ce este specific național și frumos pentru poporul român.

1
Lucrarea de față reprezintă un rezumat al lucrării: „Călușul oltenesc”, prezentată în cadrul Concursului
Național de Folclor „Tradiție și spiritualitate în satul românesc” (autor: Dan-Dumitru Anastasescu), organizat de
către Patriarhia Română, pentru marcarea anului 2019, considerat drept anul omagial al satului românesc (al
preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin
Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.
 I. Scurt istoric al călușului
Călușul, în mod tradițional, se execută în perioada marii sărbători creștine a Rusaliilor,
având un scop tămăduitor,
Spectaculosul dans al călușarilor, cu numele omonim, are, însă, rădăcini foarte înfipte
în decursul istoriei, ținând de cultul unui străvechi zeu cabalin, numit în tradiția geto-dacă
”Căluș”, ”Căluț” sau ”Călucean”. Pentru a întări acest aspect, trebuie să menționăm că
denumirile costumului tradițional de călușar poartă denumiri ce amintesc de acest zeu geto-
dac, și, de asemenea, mișcările și tropăiturile jocului simbolizează comportamentul cabalin
Unele izvoare istorice medievale atestă practicarea acestui joc și cu diferite ocazii, de
exemplu, jocul executat de oștenii lui Mihai Viteazul, numiți ”călușeri”, sub conducerea lui
Baba Novac, în contextul sărbătorii organizate de principele Transilvaniei, Sigismund
Bathory, în 1599, în vechea cetate a Bălgradului (Alba-Iulia)2.
De asemenea, călușul era întâlnit și în Moldova, precum mărturisea marele umanist
român, principele Dimitrie Cantemir, purtând denumirea de ”căluceni” 3.
Căluşul oltenesc şi muntenesc are o arie mare de răspândire, cele mai importante vetre
căluşăreşti sunt concentrate pe anumite văi: Valea Cotmenei în judeţul Argeş, Valea
Iminogului, Valea Olteţului, Valea Plapcei şi Valea Oltului în judeţul Olt, cu o arie mai
restrânsă şi în judeţele Teleorman, Ialomiţa, Ilfov, Dâmboviţa, Vâlcea, Giurgiu şi Dolj.

II. Componența grupului

Toate consemnările despre căluş arată că în ceată numărul dansatorilor era impar (5, 7,
9, 11 sau mai mulţi); numărul includea vătaful, mutul şi stegarul, însă în ansamblul de
călușari din Teslui a numărat 8, 10 sau chiar 18 persoane, deci un număr par, lucru specific
județelor Olt și Romanați4.
În Oltenia şi Muntenia conducătorul cetei poartă numele de ”vătaf”. Acesta este de
regulă cel care conduce, coordonează, instruieşte formaţia, acceptă sau elimină căluşarii din
ceată. Funcţia de ”vătaf” a fost transmisă, în unele situaţii, din tată în fiu, cum este cazul unei
familii dintr-un sat oltenesc, Oporelu. Nu era însă numai o simplă transmitere de atribuţii, ci
şi de secrete căluşereşte, acestea incluzând măsurile coercitive şi punitive aplicate căluşarilor,
taina legământului şi cea a vindecării şi mai ales a repertoriului de joc. Au fost cazuri în care

2
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Pentru literatură, București, 1968, p. 148.
3
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, București, 1976, p. 83.
4
https://calusul.cimec.ro/, accesat la data de 03. 04. 2019.
vătaful a condus ceata 30-40 de ani, faima lor păstrându-se peste generaţii, cum este cazul lui
Codel Gogiu din satul Teslui5.
În căluşul din Oltenia şi Muntenia întâlnim un personaj mascat cu funcţii accentuat
ludice: ”mutul”. ”Mutul” este socotit un simbol al alungării sterilităţii prin etalarea phallus-
ului, existând credinţa că atingerea acestuia este aducătoare de fertilitate. Pe lângă aceste
simboluri el este cel care creează momentele comice pentru asistenţă, timp necesar de odihnă
pentru căluşari. ”Mutul” mai poartă uneori în mână o sabie de lemn vopsită în roşu (poate un
vestigiu al prerogativelor lui mai vechi sau o altă ipostază a phallus-ului) sau în unele situaţii un bici
ori alte obiecte cu caracter ritual 6.

III. Însemne ale călușarilor (steagul, costumul, pintenii, zurgălăii etc.)

Principalul însemn al cetei de căluşari este steagul cu toate componentele acestuia care
prezintă o încărcătură magică şi sunt nelipsite din practicile profilactice sau curative: pelin,
usturoi, busuioc, frunze de nuc, spice de grâu.
Importanţa acestei efigii rezidă şi în păstrarea credinţei conform căreia, dacă unei cete îi
dispărea steagul, aceasta trebuia să se desfiinţeze. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, vătaful
se îngrijea de alegerea unui stegar destoinic. Dar chiar şi contactul vârfului cu pământul sau
căderea steagului puteau să ducă la pierderea forţei grupului, de aceea se recurgea în acest caz
la repetarea momentului solemn al rostirii jurământului.
Un alt însemn principal al căluşarilor îl reprezintă ”costumul”  acestora. Se foloseşte un
costum bărbătesc de sărbătoare la care se aplică elemente folosite numai cu această ocazie:
bete (fie montate în talie sub forma unei fustanele, fie doar încrucişate peste bust) şi batiste
(de obicei, date de mamele cu copii mici şi de fetele de măritat), pălărie împodobită cu
panglici şi mărgele (în trecut pălărie de paie, mai târziu, de fetru)7.
Pintenii, zurgălăii, ataşaţi opincilor sau prinşi de târsini, ciucurii sau clopoţeii fixaţi de
talie, batistele şi betele, au avut în trecut rosturi magice de apărare a dansatorilor şi de
alungare a spiritelor rele din vatra satului, dar astăzi acestea sunt accesorii care completează
şi fac unică ţinuta vestimentară a căluşarilor8.

5
Istoricul familiei Gogiu este unul foarte interesant. Aceasta, la origini, este din Transilvania, venind în secolul
al XVII-lea la sud de Carpați, din cauza năvălitorilor maghiari. Primii ei membri au fost ciobani, întâlnindu-se
printre ctitorii primei biserici din satul Teslui, numită Troița Ungureni. Codel Gogiu a fost cel mai longeviv vătaf
al călușului din Teslui, conducând călușari din acest sat, în perioada interbelică, pe culmele profesionalismului.
6
Petru Caraman, Studii despre folclor, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1995, p. 67. Din diferite discuții cu
vârstnicii comunei am constat faptul că în trecut, mutul călușului purta de fiecare dată o sabie, așa cum am
menționat mai sus, vopsită în roșu, pentru a spori bunul mers al gospodăriei.
7
Petru Caraman, Studii despre folclor, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1995, p. 68.
8
Petre V. Ștefănucă, Folclor și tradiții populare, Vol. 1, Ed. Știința, Chișinău, 1991, p. 437.
 IV. Rolurile și funcțiile călușului
Se poate vorbi despre iniţiere în ceea ce priveşte codul cultural al societăţii tradiţionale
(credinţe, practici magice, relaţia cu sacrul şi comunicarea umană) a participanţilor la căluş.
Astăzi s-ar părea că accentul cade exclusiv pe iniţierea în dans, încercându-se în acest fel
păstrarea şi transmiterea jocului, a anumitor părţi care au rămas în repertoriul curent. Şi totuşi
faptul că obiceiul în ansamblul lui nu se practică în afara cadrului festiv şi mai ales acela că
Rusaliile, cu tot cortegiul de tradiţii, sunt respectate de toată suflarea satului dovedesc
păstrarea şi a altor componente dintre cele deja menţionate.
Căluşul are rolul de a asigura fertilitatea şi fecunditatea. Acestea sunt aduse, conform
credinţelor, de simpla prezenţă şi de jocul căluşarilor în curtea gospodarilor, în jurul mesei pe
care gazda pune grăunţe, lână, apă, sare, pelin, usturoi, folosite în hrana animalelor sau la
însămânţatul din anul următor.
Pe lângă acestea, unic în județul Olt, este faptul că ceata căluşarilor nu joacă la fiecare
casă, ci doar acolo unde sunt chemaţi / aşteptaţi sau unde stabileşte vătaful să meargă, iar
jocul se face la poarta gospodăriei respective şi nu în curte, marcând-o prin legarea steagului
de poartă. La solicitarea expresă a gazdei grupul intră în fiecare încăpere a casei, se aşează pe
pat, lasă gospodinei pelin şi usturoi pentru sporul şi protecţia familiei şi execută anumite
scene rituale.
 Acelaşi rol de stimulare a fertilităţii şi fecundităţii este asigurat de mut al cărui phallus-
ul îl atingeau femeile care nu aveau copii, cât şi prin purtarea în jurul taliei a unei salbe cu
clopoţei, sau a unui ciucure care avea o mişcare lascivă în timpul dansului.
Dansului căluşarilor îi este atribuită funcţia profilactică datorită purtării betelor luate de
la femei, considerându-se că odată jucate, acestora li se vor asigura calităţi taumaturgice şi
apotropaice. Jucatul tichiilor copiilor, prinderea femeilor şi bărbaţilor în hora finală, faptul că
se dau copiii în braţe în timpul jocului sau sunt plătiţi dansatorii să treacă peste ei, jocul în
jurul anumitor obiecte prin care acestea capătă putere de vindecare, de atragere a forţelor
benigne, toate acestea subliniază funcţiile complexe ale obiceiului9.
Unul dintre momentele cele mai interesante din cadrul ritualului este jocul pentru
vindecarea celor ”luaţi din căluş”. Ritualul are două etape: diagnosticarea şi vindecarea. Sunt
situaţii când diagnosticarea se face prin muzică, bolnavul reacţionează la anumite melodii
căluşereşti, iar vindecarea se face prin dans, căluşarii execută dansul respectiv la capul

9
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 159.
bolnavului, în jurul lui, peste el, până când unul sau mai mulţi căluşari cad, ca semn că boala
a trecut asupra lui, fie până când bolnavul se ridică sau puiul negru de găină moare10.
Pentru acest ritual se folosesc o oală nouă cu apă, pelin şi usturoi mestecat de căluşari şi
o găină (pui) neagră, care se pune la capul celui luat din căluş. La sfârşitul ritualului de
vindecare, oala este spartă şi găina sau puiul sunt sacrificaţi semn că ritualul a luat sfârşit şi
vindecarea a avut efect asupra bolnavului. Interesant este faptul că spre deosebire de alte
localități, în Teslui, ceata de căluşari nu acţionează când este chemată, decât după
ce ”diagnosticase ritual”  cazul şi era sigură de intervenţia pocitoare a ielelor. Ea intervine,
deci, nu pentru a vindeca întâmplător pe oricine şi de orice boală, căci ”ea nu vindeca decât
pe cel ce a călcat interdicţia de muncă în perioada Rusaliilor şi a fost pocit de iele”11.

V. Forma de ansamblu a călușului

Căluşarii sunt dispuşi în monom pe linia unui cerc. Este singurul joc din partea de sud a
României în care dansatorii sunt aşezaţi în asemenea formaţie. În funcţie de spaţiul unde se
joacă, desenul coregrafic se adaptează la spaţiul respectiv.
Căluşul oltenesc are în componenţă numai bărbaţi, cu vârste diferite, unic în partea de
nord a județului Olt, este faptul că la colindat sunt acceptați și copiii pentru a fi inițiați în
aceste taine ale jocului. Căluşarii sunt liber repartizaţi în spaţiu, priza specifică căluşului este
cu sprijin în bâtă, cu bâta într-o mână (de regulă în dreapta) sau în ambele mâini. În satul
Teslui există mişcări de căluş la care căluşarii se prind câte doi cu sprijin în baston şi priză pe
mâna stângă.

VI. Mișcări efectuate de călușari

Din punct de vedere spaţial, căluşul se desfăşoară bilateral şi pe loc. Tempoul este unul
alternant în funcţie de secţiunea care se execută, plimbarea se execută animato, mişcarea, în
tempo vivace, sârba, în tempo allegro12.
Construcţia este una dezvoltată. În forma lui arhaică dansul căluşeresc avea o
construcţie realizată prin alternarea a două secţiuni, plimbarea şi mişcarea, fiecare mişcare
fiind precedată de un fragment de plimbare de 4 – 8 măsuri, mişcarea propriu-zisă fiind
construită după o structură compusă din introducere, mişcare, final, construite pe 8 – 16
măsuri muzicale. Astăzi căluşul este structurat pe două secţiuni de sine stătătoare, plimbarea
şi mişcarea, fiecare fiind construită diferit. Plimbarea pe un fragment între 3 şi 5 fraze
10
A. Lambrior, Studii de lingvistică și folcloristică, Ed. Junimea, București, 1976, p. 96.
11
Petre V. Ștefănucă, Folclor și tradiții . . ., p. 438.
12
Mircea Eliade, De la Zalmoxis . . ., p. 161.
muzicale, mişcarea între 4 şi 8 fraze muzicale. În cadrul călușului practicat în Teslui apare
sârba din căluş, aceasta fiind structurată pe 2 – 4 fraze muzicale13.
Căluşul are o mare frecvenţă a pintenilor pe sol sau în aer, motiv cinetic de bază ce
determină un înalt grad de dificultate şi vigoare, paşi bătuţi, sărituri, bătăi pe sol, mişcări
executate din culcat pe spate sau în faţă, deplasări mari pe linia cercului.
Mişcările cinetice predominante sunt: paşi săriţi, încrucişaţi în faţă şi în spate, paşi vârf-
toc, plimbări bilaterale, pinteni, bătăi în acord şi accentuate cu lăsarea greutăţii, fluturări,
rotaţii.
O particularitate caracteristică obiceiului este determinat de rolul comenzilor. Acestea
sunt determinante în execuţia şi succesiunea figurilor, deşi în cele mai multe situaţii
succesiunea acestora este prestabilită şi se execută în ordinea respectivă14.

VI. „Încreștinarea” sau valoarea creștină a călușului

Călușul, așa cum am amintit și în alte părți ale prezentei lucrări, este un joc tradițional
cu scop, în special, tămăduitor, desfășurându-se în perioada marii sărbători creștine a
Rusaliilor, dându-ne astfel seama că acesta are și un caracter religios-creștin.
Astfel, un argument pentru a întări aceste lucruri, este credința populară care atestă
faptul că, căluşarii se află în duşmănie cu demonii şi celelalte forţe ale răului, fiind ostaşi ai
lui Hristos ce îşi găsesc adăpostul sub acoperirea Bisericii. De asemenea, unele izvoare
istorice numesc această credinţa în puterea vindecătoare a căluşarilor: „eres”, „superstiţie”,
„credinţă în farmece”, în realitate mărturiile atestă faptul că lucrarea se făcea cu
binecuvântarea preotului, sub semnul credinţei ortodoxe. Astfel, preoții din lumea rurală
încurajau acești oameni care luptau împotriva răului (demoni, strigoaice, boli etc.), plasându-i
sub ocrotirea Bisericii. În acelaşi timp, existenţa cazurilor de vindecare, categoric recunoscută
și de umanistul moldovean Dimitrie Cantemir, arată, în viziunea sa, că era vorba de mult mai
mult decât de „superstiţii”, punând pe seama binecuvântării pe care călușarii o luau de la
preoți, respectivele vindecări, tămăduiri sau chiar minuni15.
Astfel, această încreștinare a călușului este palpabilă și în județul Olt, ca și în
majoritatea zonelor unde se practică acest joc tradițional, într-un fel sau altul, manifestarea

13
Ion Ghinoiu, Călușul/ Le Căluș - Istorie și documente, Ed. Fundației Universitatea pentru toți, Slatina, 2003,
p. 67.
14
Ion Ghinoiu, Călușul/ Le Căluș . . ., p. 69.
15
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei . . ., p. 89.
dansului popular aflându-se într-un puternic dialog cu credința creștin-ortodoxă, care a
preluat vechile sărbători și obiceiuri păgâne și le-a modelat astfel încât să ia o formă creștină.
Astfel, înainte de începerea jocului și a colindatului, în ziua de Rusalii, călușarii merg la
biserică, în costume călușerești, unde primesc binecuvântarea preotului și unde cer puterea și
ajutorul divin în vederea realizării scopului tămăduitor. De asemenea, la finalul zilelor
călușului, adică după o săptămână, călușarii se întorc la biserică, unde îi mulțumesc lui
Dumnezeu pentru ajutorul acordat în actele de tămăduire și vindecare exercitate, și, la ieșirea
din biserică, în pridvorul acesteia, rostesc jurământul de călușari, pe toiagul vătafului, anume,
că la anul viitor, prin ajutorul divin, se vor întâlni și vor colinda, tot în aceeași formație.

Concluzii
Prin lucrarea de față am încercat să realizăm o scurtă descriere a ceea ce înseamnă
dansul popular al călușului, în special, cum s-a manifestat și cum se manifestă acest obicei în
județul Olt.
Astfel, am detaliat ceea ce însemnă călușul, prezentând întregul ritual, de la ceea ce
înseamnă componența costumului și până la încreștinarea acestui obicei. Pe lângă aceste
detalii tehnice despre căluș.
Așadar, credem că această lucrare aduce ceva nou în ceea ce privește cercetarea
etnografică a României și, în special, a județului Olt, considerând că jocul tradițional al
călușului ar trebui să se bucure de o mai mare popularitate în rândul tinerilor.

Bibliografie

I. Lucrări generale și speciale:

1. CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, București, 1976;
2. Călători străini despre Țările Române, Vol. VI, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1976;
3. DAICOVICIU, Hadrian, Dacii, Ed. Pentru literatură, București, 1968;
1. ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, București, 1995;
2. CARAMAN, Petru, Studii despre folclor, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1995;
3. GHINOIU, Ion, Călușul/ Le Căluș - Istorie și documente, Ed. Fundației Universitatea
pentru toți, Slatina, 2003;
4. LAMBRIOR, A., Studii de lingvistică și folcloristică, Ed. Junimea, București, 1976;
 5. ȘTEFĂNUCĂ, Petre V., Folclor și tradiții populare, Vol. 1, Ed. Știința, Chișinău,
1991.

II. Site-uri web:

1. https://calusul.cimec.ro/, accesat la data de 03. 04. 2019.