Satul Românesc-Vatră A Bisericii

Coodonator TEODORA PLĂEȘU
Asociația Profesorilor de Religie

„Sf. Paraschiva” Bacău
LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI JUDEŢEAN
„SATUL ROMÂNESC - VATRĂ A

BISERICII”
22 NOIEMBRIE 2019
BACĂU, 2019
ISBN 978-973-0-30825-9
Asociația Profesorilor de Religie „Sf. Paraschiva” Bacău
CUPRINS
SECȚIUNEA „SATUL ROMÂNESC – VATRĂ p. 5
A BISERICII”
FRUMUSEȚEA SATULUI ROMÂNESC, prof. 5
Elena Hereș
SATUL, IMAGINEA NEAMULUI ROMÂNESC, 8
prof. Ichim-Radu Mihaela Nicoleta
PRIVESC CU OCHIUL și CU INIMA SPRE 13
SATUL MEU DRAG, prof. consilier școlar Duță
Elena-Laura
SATUL ROMÂNESC, VATRĂ A BISERICII, elev 18
Maria Lavinia Ungureanu
BISERICA MONUMENT ISTORIC „SF. 21
NICOLAE și SF. DIMITRIE” BEREȘTI - TAZLĂU
200 DE ANI DE EXISTENȚĂ (1819 - 2019), prof.
pr. Daniel Popa
FOLCLORUL ROMÂNESC –ÎNTRE LAIC și 25
RELIGIOS,
prof. Coşa Elena-Daniela
TRADIȚII ROMÂNEȘTI PRIVIND EDUCAȚIA 32
ADULȚILOR ÎN MEDIUL RURAL, prof. înv.
primar Gașpar Anca-Nicoleta
ȘEZĂTOARE… CU MIROS DE PLĂCINTE, prof. 42
Săndulache Daniela Maria
LUMEA SATULUI ROMÂNESC, prof. Eustina 48
Gianina Damaschin
SECȚIUNEA PATRIARHII ROMÂNIEI 63
PERSONALITATEA PATRIARHULUI 63
NICODIM MUNTEANU, prof. Irina Leonte
SOPHIA și PRAXIS – CÂTEVA COORDONATE 67
ALE PĂSTORIRII PATRIARHULUI IUSTIN,
prof. Adrian-Viorel Nechita
2
JUSTIN MOISESCU – PROFESORUL TEOLOG, 76

prof. pr. Radu Marian Gabriel
SECȚIUNEA TRADUCĂTORI DE CĂRȚI 78
BISERICEȘTI
TRADUCERI SINGULARE CELEBRE DIN 78
SFINTA SCRIPTURĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ, pr.
prof. dr. Adrian Alexandrescu
TRADUCERILE BISERICEȘTI -PARTE A 134
LITERATURII ROMÂNE DINTRU
ÎNCEPUTURILE EI, Prof. Teodora Plăeșu
MITROPOLITUL DOSOFTEI (1624 - 1693), 149
TRADUCĂTOR AL PSALMILOR, prof. Olaru
Brînduşa
MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA. 152
TIPOGRAFIA ȘI EDITURA ARHIDIECEZANĂ.
BIBLIA LUI ANDREI ȘAGUNA.TELEGRAFUL
ROMÂN, prof. Avîrvarii Elena
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI. 162
TRADUCEREA ȘI TIPĂRIREA DE CĂRȚI
Profesor Avîrvarii Elena
COMUNICARE LINGVISTICĂ – COMUNICARE 168
RELIGIOASĂ, prof. Elena Abageru
SECȚIUNEA METODICĂ și STUDII ÎN 183
SPECIALITATE
PERSPECTIVES ON LANGUAGE 183
TRANSLATION, prof. Arseniu Adelina-Teodora
HRISTOS și BISERICA, prof. înv. primar Barbu 188
Alina-Maria
POCĂINŢA LA PĂRINTELE CONSTANTIN 193
GALERIU, prof. Buzduga Cristian
IDEALUL EDUCAȚIEI RELIGIOASE, prof. Chira 197
Nicolae
3
CONSILIEREA EDUCAŢIONALĂ și 201

DUHOVNICEASCĂ ÎN CADRUL PROCESULUI
DE ÎNVĂŢĂMÂNT, prof. Chirica Mihaela
POVEȘTILE, CA SUPORT EDUCAȚIONAL ÎN 207
ACTIVITATEA DIDACTICĂ, prof. înv. primar
Cutur Costel
PROMOVAREA ACTIVITĂŢILOR 212
INSTRUCTIV-EDUCATIVE ÎN COMUNITATEA
LOCALĂ, prof. ȋnv. preșcolar Dorin Andreea Elena
MEDICINA ANCESTRALĂ A STRĂMOȘILOR 219
DACI-CHIMIA VERDE, CHIMIA PLANTELR
MEDICINALE, prof. Moroi Grety-Irina și prof.
Timoșenco Voichița
PĂȘIM PE ISTORIE, prof. Șuhan Andreea 232
UN OMAGIU PENTRU INVĂȚĂTOR, prof. înv. 233
primar Adam Aurelia Crina
FORME, MODALITĂŢI DE INTEGRARE, prof. 238
Cioarec Ramona
SPORTUL ŞI SATUL ROMÂNESC, prof. Moise 246
Emanuel Petrică
SATUL ROMÂNESC OGLINDIT ÎN 252
CINEMATOGRAFIE, prof. Ștefan Zaharia
ÎNVĂȚĂTORUL GHEORGHE NEGREA,
CULEGĂTOR DE FOLCLOR OLTENESC, prof.
Constantin Cioinică
4
SECȚIUNEA „SATUL ROMÂNESC – VATRĂ A

BISERICII”
FRUMUSEȚEA SATULUI ROMÂNESC
Prof. Elena Hereș

Școala Gimnazială „Ștefan Luchian” Moinești
„Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani. Prin

urmare, destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală
atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului.
Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și de felul cum va fi utilizat
și transformat acest aur în valori eterne", afirma Liviu
Rebreanu.
,,Aurul curat” din sufletul țăranului, despre care vorbea
Rebreanu, este, de fapt, spiritualitatea profundă a românului,
lumina credinței ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp
și peste vremuri diferite.
Temelia generațiilor s-a clădit la sat, în satul tradițional
românesc, îmbrățișat de căldura din brațele bunicilor. Satul a
dăruit, în mod tainic, și a sădit în inima copilului respectul față
de cele sfinte și dragostea față de eroii neamului, care au ținut
strâns cu dinții glia strămoșească.
În limba română, cuvântul lume își are originea în
latinescul lumen, din care a fost derivat și cuvântul lumină,
având, probabil, inițial, sensul de tot ce e luminat, precum în
expresia „tot ce e sub soare”. Țăranul român este purtător de
lumină și căutător al luminii: lumânarea fiind foarte importantă
în viața lui: la liturghie, la botez, la cununie, când își dă ultima
suflare, la înmormântare și la orice rugăciune. Viața însăși este,
5
pentru român, precum arderea unei lumânări: se jertfește pe sine

dând bucurie, lumină și căldură celor din jur.
Dar nu numai viața, ci chiar și casa săteanului este
deschisă spre lume, spre cosmos. Spre nord, unde este
întunericul și frigul, acoperișul casei coboară până aproape de
pământ, iar spre miazăzi, se deschide pridvorul casei, apoi
ograda. Urmează ulița, apoi vatra satului și , mai departe, țarina,
în care lumina se face bob de grâu și bob de strugure. Țăranul
vede în bobul de grâu și în pâine chipul Mântuitorului Hristos,
Lumina lumii, socotind un mare păcat să arunci pâinea, „fața
Domnului”.
Țăranul își culege plantele tămăduitoare când soarele se
află sus pe cer și dă cea mai mare lumină și căldură, ori în ziua
cea mai mare, de Sânziene, arătând o dată în plus deschiderea
sa spre lumină.
Oamenii satului au conștiința apartenenței la un
adevărat organism social, își iubesc satul și fiecare are un rol
mai mult sau mai puțin important prin munca sa, în buna
desfășurare a vieții comunității. Cele mai mari valori ale satului
sunt: omul de omenie, omul care are cuvânt, bunul simț,
rușinea, omul cuminte, omul cu frică de Dumnezeu.
Faptele imorale sunt repede taxate de „gura satului”.
Rușinea funcționează, ajutând la modelarea caracterului și la o
cenzură morală a fiecărui sătean. În sat, nu poți să faci orice
vrei, nu poți „să ieși din rând cu lumea”, fără teama de a fi aspru
judecat sau izolat pentru imoralitate.
Pentru copii, satul este un paradis în care zburdă
nestingheriți, când prin lacuri și ape curgătoare la scăldat sau
„la prins pește”, când prin copaci după „gorgoaze”, după bureți
sau vreascuri prin pădure, cu vacile pe izlaz, unde se încinge și
câte un fotbal pe cinste. Săniușul și mersul la colindat nu se
6
șterg niciodată dintre amintirile din vremea iernilor încărcate cu

zăpadă.
La sat, oamenii sunt nemuritori, după cum susține și
Lucian Blaga: „veșnicia s-a născut la sat”. Așa de bine a fost
organizată lumea rurală, încât țăranul a fost întotdeauna în
armonie, în echilibru cu pământul, cu semenii și cu Dumnezeu.
Tocmai de aceea, spunea Nicolae Iorga că noi suntem ortodocși,
pentru că numai în Biserica Ortodoxă Dumnezeu S-a odihnit,
împreună cu Sfântul Petru, pe prispa casei țărănești.
În sat, te întâlnești la tot pasul cu veșnicia: troițe la

răscruci de drumuri, cruci pe case, la izvoare și fântâni, porți
sculptate și cămăși cusute cu modele care se împletesc cu
nemărginirea, hora și inelul de pe mâna creștinului în formă de
cerc (simbol al nesfârșitei iubiri), rugăciuni și binecuvântări la
începutul muncilor agricole, la potolirea vânturilor și a furtunii,
la liniștirea cutremurelor. În noaptea de Înviere, alături de preot
și sufletele celor dragi, cu speranță, oamenii cântă „Hristos a
Înviat!”. În vorbirea oamenilor din sat, Dumnezeu este prezent
7
foarte des. Sfinții sunt numiți cu diminutive, pentru a-i apropia

de sufletul nostru (Dumnezeu „Drăguțul”, „Măicuța”
Domnului). În fiecare sâmbătă, sătenii se adună la biserică,
unde își pomenesc morții și își reunesc glasurile, cântând
împreună „Veșnica pomenire”.
În mijlocul satului sau pe locul cel mai înalt, este
așezată cu multă cinste Biserica. Ea este locul cel mai sigur care
ne conduce spre veșnicie. Biserica este mică și sfinții de pe
boltă sunt mult aproape decât cei din imensele catedrale din
Vestul Europei, pentru ca omul să-L aibă mai aproape pe
Dumnezeu și pe sfinții săi. Ieșind din biserică, pășești cu sfială
printre mormintele înaintașilor, care au trecut în veșnicie.
În sat, Dumnezeu e mai aproape de oameni și veșnicia
parcă o atingi cu degetele. Aici, tradițiile și obiceiurile dau sens
și frumusețe vieții.
Satul, ca model de comunitate creștină, nu va muri
niciodată, Așa cum „nici porțile iadului nu vor birui” Biserica
lui Hristos (Matei 16, 18).
SATUL, IMAGINEA NEAMULUI ROMÂNESC
Prof. Ichim-Radu Mihaela Nicoleta

Școala Gimnazială „Mihai Drăgan” Bacău
Satul (lat. fossatum – fortificație) constituie din

antichitate și până în zilele noastre cea mai veche componentă
a peisajului românesc. Dintotdeauna, satul – un stat în
miniatură- a fost condus spiritual de preot, educațional de
învățător și administrativ de primar. Ioan Slavici spunea în
8
Popa Tanda că, ,,vizavi de biserică era școala, iar mai la vale de
școală era primăria”. Deci cele trei entități ale satului formau o
unitate.
Satul și taranul au constituit o permanenta sursa de inspirație
pentru scriitorii noștri care au creat in operele lor tipuri umane
de o deosebită autenticitate și vigoare pornind de la realități
aparținând unor epoci și zone geografice diferite. Adrian
Păunescu face elogiul țăranului și îi recunoaște locul pe care
acesta îl are:
,,Apleacă-ți fruntea de stăpân
spre brazda noastră milenară,
reînviat țăran român și
făcătorule de țară..”.
Viața la sat este strâns legată de munca câmpului, dar și
de bucuriile unice, sacre ale sărbătorilor. Nicăieri sărbătorile de
iarnă nu au același farmec ca în satul în care am copilărit, unde
parcă și natura căpăta o emoție aparte. Totul era sfânt
acolo…ziua de duminică, sărbătorile de peste an, părinții,
bunicii, cărțile…Toate aveau locul lor, rânduiala lor. Cât de
frumos este reflectată viața la sat in opera lui Ion Creangă! Ce
farmec aparte ! Marele povestitor Ion Creanga realizează în
„Amintiri din copilărie” fresca satului moldovean din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Lumea satului apare în toată
complexitatea ei, cu aspecte și figuri tipice, munca, petreceri și
obiceiuri. In monografia sa, „I. Creanga. Viata și Opera”, G.
Călinescu afirma (ca și Maiorescu, G. Ibraileanu, J. Boutiere
ș.a.) că marele nostru povestitor este „poporul român însuși,
surprins într-un moment de genială expansiune”. G. Ibrăileanu
vede în creatorul lui „Harap - Alb” un „Homer al nostru”,
fiindcă în „Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile,
obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului”
9
(„Scriitori români și străini”). N. Manolescu este primul critic

care îi atribuie povestitorului o gândire originara asupra vieții,
scoțându-l astfel din categoria scriitorilor populari, teorie ce a
fost dezvoltată de G. Munteanu („Introducere în opera lui I.
Creangă”)
Spre deosebire de Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, care
mărturisea adesea că „țăranul roman a fost principalul meu
erou”, are o altă viziune asupra satului. Prin scenele din viața
țărănimii, Sadoveanu luminează o amplă dramă umană. Țăranul
lui Sadoveanu se retrage din fața așezărilor civilizate, într-o
izolare naturală, protejată de pustietatea bălților sau de
sălbăticia codrului.
Spre deosebire de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu
înfățișează satul ca loc de afirmare a unor mari energii. De data
aceasta apare viața satului ardelean urmărită mai ales sub
tiparele pe care colectivitatea le dă existentei individuale. El
lărgește și adâncește observația realistă a lui Slavici, în romanul
„Ion”, a cărui apariție în anul 1920 a marcat nașterea romanului
adânc diferențiat. Incă de la începutul romanului reprezentând
hora, scriitorul vorbește de „fruntea” satului și de „pleava”
satului.
In privința „Amintirilor” se poate vorbi de tipuri vii în
sensul autenticității. O mamă de la țară își ceartă copiii, un tată
se întreabă cu ce o să-și țină băieții în școli, copiii fac nebunii,
un popă joacă cu poalele anteriului prinse în brâu, toate aceste
anecdotic pe puține imagini. Întâmplările sunt adevărate, dar
tipice, fără adâncime. Aceeași materie povestită cu altă
gesticulație și -ar pierde tot aerul acela viu. În „Amintiri din
copilărie” este simbolizat destinul oricărui copil: de a face
bucuria și supărarea părinților și de a o lua și el cu încetul pe
același drum pe care l-au luat și -l vor lua toți. În „Amintirile”
10
lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune

ori jurnal. Creangă povestește copilăria copilului universal.
Desi satul lui Creangă pare a trăi fericit, amărăciunea răzbate:
„mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este
veselă și nevinovată”.
În antiteză cu „Amintirile” lui Creangă, romanul „Ion”
de Liviu Rebreanu se constituie ca o adevărată monografie a
satului ardelean de dinainte de primul război mondial. Întregul
conflict al cărții e generat de lupta aprigă pentru pământ. Într-o
lume în care omul nu e apreciat în funcție de calitățile sale reale,
ci în funcție de cât are, iar etalonul în lumea satului era
pământul, este normal ca țăranul să și -l dorească pătimaș. Ion
se va însura cu Ana fiindcă are pământ, Florica se va casatori
cu George nu pentru că-l iubește, ci pentru că are mult pământ,
iar ea este săracă și Laura, fiica învățătorului Herdelea se va
mărita cu Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre.
În romanul „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă este
normal ca totul să pară frumos și fericit, fiind privit satul cu
ochii copilului care nu are altă ocupație decât jocul și
zburdălnicia. Însă unele afirmații ale autorului lasă să se
înțeleagă că neajunsurile și necazurile nu i-au ocolit nici pe
humuleșteni : „Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc
la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau
că-i frământă alte gânduri pline de îngrijorare.”
Oamenii din Humuleștiul copilăriei sale, „sat vechi
răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului”, erau
„gospodari tot unul și unul”, care știau „a învârti și hora, dar și
suveica”. Creangă ne vorbește despre ocupațiile de bază ale
locuitorilor care erau negustori, harabagii, ciubotari, crescători
de vite. Țăranul lui Creangă este un om harnic, muncitor,
neștiutor de carte, dar dornic să-și dea copilul la școală pentru
11
a-l face preot întrucât acesta este scutit de o serie de obligații.

Smaranda Creangă, mama autorului, dorește ca fiul ei să ajungă
preot chiar dacă ar trebui să facă mari sacrificii. În lumea satului
descris de Creangă, omul este privit prin prisma utilității lui.
Semnificativ pentru satul lui Creangă este chiar gospodăria
părintească. Mama sa țesea și făcea sumane, iar tatăl său le
vindea la iarmaroc.
Ceea ce caracterizează satul lui Creangă este hărnicia
care aduce bunăstare și veselie. În prima și a treia parte a
„Amintirilor”, autorul descrie așezarea satului într-un registru
foarte întins de activități, întemeiat pe treburile gospodărești,
într-o dinamică permanentă, de aceea dimensiunile sunt de viața
eterna. Humuleștiul, este ca viziune artistică, un sat etern pentru
că oamenii lui întruchipează virtuți și capacități morale legate
de viața de familie, cu nevoile și aspirațiile ei dintotdeauna.
Atât în basme, cât și în „Amintiri”, omul și
comunitatea umană sunt surprinși, însă, ca permanențe,
„materia e mereu universală, personajele tipice în gradul cel mai
înalt” (N. Manolescu , „Recitind poveștile lui Creangă”).
Anul 2019 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al satului
românesc. Constituie o evidență de necontestat faptul că satul a
fost locul de plămădire al ființei noastre naționale, că este
spațiul și modul de viață și de raportare la existență care și -a
pus amprenta asupra tuturor românilor, chiar dacă unii dintre ei
locuiesc de câteva generații la oraș. Viața în comunitățile sătești
ne-a format ca popor. Acolo am învățat să trăim în
interdependență ținând seama atât de legi nescrise, cât și de
rânduiala universului.
Consider că, pe lângă îngrijirea și păstrarea a tot ce a mai rămas
din satul românesc, pe lângă promovarea creațiilor populare,
12
de o frumusețe adeseori extraordinară, mărturie a unui suflet

creștin delicat și echilibrat avem posibilitatea să formăm ceea
ce aș numi „sate spirituale”, adică comunități bazate pe valorile
constitutive nouă, unite acum și potențate de asumarea unui
destin comun.
PRIVESC CU OCHIUL și CU INIMA SPRE SATUL

MEU DRAG...
Prof. consilier școlar,
Duță Elena-Laura
Colegiul Național „Gh. Vrănceanu” Bacău
„Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu și -ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva”. ( Lucian Blaga – „Sufletul satului”)
Satul reprezintă pe de o parte o unitate teritorială ce

conține rețeaua de gospodării, peisajul specific de câmpie, de
deal și de munte, o rețea de ape mai mult sau mai puțin bogată,
o rețea de drumuri și cărări mai mult sau mai puțin complexă,
ce asigură comunicarea între fie între gospodării, fie între
gospodării și terenuri arabile. Pe de altă parte, satul cuprinde o
populație omogenă organizată pe familii, neamuri și vecinătăți
care au anumite trăsături în comun: toți membrii comunității se
cunosc între ei, au aceeași religie, aceeași mentalitate, aceeași
cultură (de obicei orală), aceleași ocupații.
13
Termenul „sat” parcă are, în cazul României, o

semnificație aparte. Cel puțin în mintea celor trecuți de prima
tinerețe, termenul „sat” are o anumită reprezentare, care trimite
la arhaic, la un anumit stil de viață, la o anumită comuniune cu
natura și la un anumit tip de relaționare între membrii
comunității. S-a format de-a lungul timpului o perspectivă
idilică, care îl privește ca pe un spațiu al tradițiilor, un spațiu
care ar trebui să rămână neschimbat.
Modul în care se salută membrii comunității este un
aspect important ce diferențiază mediul rural de cel urban. În
primul rând, la sat salutul este o regulă nescrisă, iar oamenii se
salută mult mai neoficial, uneori pe baza unor porecle. Asta
pentru că relațiile dintre ei sunt mult mai apropiate, iar
respectul, ce este subsumat educației informale, vine ca o
manifestare naturală. La oraș tindem să ne amestecă în mulțime,
iar asumarea răspunderii salutului se disipează în această
mulțime.
Relațiile între vecini sunt mult mai bine consolidate,
existând un puternic sentiment de întrajutorare reciprocă. Cel
mai des este vizibilă această întrajutorare în organizarea
ritualurilor de trecere: botez, nuntă, înmormântare.
Ce ne place cel mai mult din lumea satului românesc
tradițional cred că este sentimentul comunității, sentimentul că
un grup de oameni, un grup de familii trăiesc împreună și știu
să-și construiască, să-și adapteze mediul la nevoile lor, știu să
reacționeze în comun la bucurii sau la necazuri. Acest sentiment
de comunitate poate fi considerată cea mai importantă valoare
care că ar trebui păstrată și transmisă pentru viitor.
Fiecare comunitate rurală este legată de trecutul ei și
fiecare încearcă să transmită mai departe un anume sens al
prezenței sale istorice în lume. și în fiecare comunitate există
14
oameni care au un fel de specializare informală în păstrarea

tradiției. Practic, un sat, chiar și un sat tradițional arhaic,
funcționa ca o bibliotecă. Existau întotdeauna câțiva oameni
care se pricepeau la agricultură și ceilalți veneau la ei să le ceară
sfaturi, alții cunoșteau foarte bine tradițiile de nuntă, alții se
pricepeau la animale, unii erau foarte pricepuți în domeniul
meteorologiei populare, alții erau pasionați de căutarea
comorilor. Acest tip de ”bibliotecă” s-a transmis mai departe, se
păstrează și în prezent, doar că diferă conținutul acestor
termeni.
Astăzi avem în sate oameni care se pricep la cum e să
mergi să lucrezi în Italia, alții care se pricep la diferite elemente
de tehnică etc. În același mod, în aceste comunități există
oameni care își doresc ca tradițiile să fie păstrate. Ei trăiesc acest
sentiment al necesității păstrării unei moșteniri.
„Satul românesc nu a fost doar conservator; el a fost de
foarte multe ori și inovator. Au apărut foarte multe inovații,
lucruri extraordinare, realizate de țărani, instalații tehnice, care
sunt păstrate în multe din muzeele în aer liber din România”,
spune Tudor Sălăgean – director Muzeul Etnografic al
Transilvaniei.
Rolul bisericii și al preotului
În atmosfera aceasta biserica a jucat și continuă să
joace un rol incontestabil, foarte greu de definit, dar și
imposibil de ignorat.
Preotul a fost, mai întâi, cel prin mâinile căruia Hristos
a născut nenumărate generații de creștini. Cu toții am întrat în
biserica creștină botezați de un preot, din mila lui Hristos, și ,
prin harul Sfântului Botez, am devenit potențiali moșteni ai
împărăției cerurilor.
15
Odată venit pe lume, pruncul făcea parte din familia

bine ancorată în tradiție, era adus duminica la sfânta Liturghie
de mamă sau de bunică spre a fi împărtășit, iar cei mai evlavioși
dintre ei ajungeau să fie copii de altar, adică ajutoare ale
preotului în timpul slujbelor.
Apoi preotul le era adesea acestora și primul profesor,
omul care îi ajuta să deprindă tainele cititului și a scrisului
(până în vremea marelui Șaguna, și după aceea, preoții au fost
primii și de multe ori singurii luminători ai maselor), și cel care
îi învăța tainele credinței dar și primele rugăciuni.
Copilăria
Copilăria era petrecută în casa părintească și nu odată
în strânsă legătură cu biserica prin membrii familiei și mai apoi
prin participarea personală la slujbe și rânduieli liturgice.
Tradițiile satului manifestate mai ales în perioada
marilor sărbători, gravitau invariabil în jurul bisericii unde
tinerii, cetașii, colindătorii și alte categorii veneau să ceară
binecuvântare.
Tradiția și comunitatea
Marile momente, nașterea cununia și moartea erau și
sunt de neconceput fără legătura lor cu biserica momente în
care asupra vieții omului se revărsa harul divin. Acestea erau
trăite cu intensitate maximă de comunitate, în cazul botezului și
al nunții aceasta participând la viața familiei iar în cazul
decesului împărtășind durerea cu familia decedatului.
Întotdeauna satul reacționa ca o mare familie, având în
centru biserica lui Hristos și pe preotul slujitor. Anul
calendaristic de la început și până la final era marcat astfel de
evenimente care aveau în centru biserica, ca una ce pogora cerul
pe pământ.
16
„Aici am văzut respectul tradiției creștine și al valorilor

neamului. Că tradiția aceasta creștină e legătura ta cu trecutul, e
rădăcina ta puternică care te ține vertical și demn, în stare să
reziști la loviturile prezentului și viitorului; vorba cântecului:
«De ești bogat sau ești sărac, de ți-e ușor sau ți-este greu/ Popor
român, acum și -n veac, tu să rămâi cu Dumnezeu.../ Fiorul
absolut ne-a străbătut... Multe-am pierdut, dar demnitatea
niciodată-n veac!». Pentru că dacă nu respecți pe Dumnezeu,
cum poți să te mai consideri om cu destin?»” (Părintele Justin
Pârvu)
Activitatea religioasă era și mai este încă în centrul
vieții satului românesc și toate celelalte fenomene privind
ordinea materială a lucrurilor și ordinea spirituală sunt
străbătute de religie. Toate activitățile economice, artistice,
tehnice, politice, sociale, stau sub semnul vieții religioase.
Așadar, în viața satului nostru românesc, religia nu s-a
rupt niciodată de celelalte activități umane, nu devenise
autonomă, ci a rămas forța organizatoare tradițională de valori.
În mod profetic, părintele Justin vede viitorul neamului
românesc tot prin „măria sa, țăranul român”, singurul în stare să
reașeze toate după cum a făcut-o dintotdeauna în istorie: ”Și
cred că în viitor, românul va ajunge după cum a început, cu
ogorul lui, în simplitatea și sfințenia lui. Ne vom întoarce,
vrând-nevrând, la originile și îndeletnicirile sale de la început...
Țăranul român, de altfel, nu are nevoie de alt ajutor
decât de ogorul lui pe care să-l lucreze cu osteneala mâinilor lui
și sudoarea frunții sale. Aceasta este, de altfel, și o poruncă
biblică, nu?”
Adaug în acest final și cuvintele părintelui Nicolae Tănase de
la Valea Plopului: „Sigur că e puțin timpul pe care-l trăim noi,
17
dar este important acest aspect, să reținem că noi, de fapt, trăim

parte din veșnicie.”
Bibliografie:
- David, Daniel – „Psihologia poporului român”, Ed.
Polirom, Iași, 2015.
- Dragomir, Corneliu – „Cărăruia varului nestins:
însemnări, eseuri și studii de psihologie socială clinică,
etnografie românească și sociologia vieții cotidiene rurale”, Ed.
Lumen, Iași, 2012.
- Ziarullumina.ro – „Părintele Justin Pârvu și satul
românesc”, de Vasile Păvăleanu.
- Părintele Nicolae Tănase – „Să nu-L răstignim iarăși pe
Hristos”, Ed. Agaton, Făgăraș, 2011.
SATUL ROMÂNESC, VATRĂ A BISERICII
Elev Maria Lavinia Ungureanu

Colegiul „Mihai Eminescu” Bacău, clasa a XII-a
ASCOR BACĂU
Atunci când au dorit să vorbească despre substanța

națională românească, intelectualii tradiționaliști au exprimat
ideea potrivit căreia sufletul românismului își are izvoarele în
vatra satului - leagăn al etnicului românesc, sursă originală a
tradițiilor și valorilor exemplare românești.
Potrivit lui Mircea Vulcănescu, fiind un creștin autentic
țăranul român simte că datorează rostul propriei existențe lui
Dumnezeu, care are pentru dânsul semnificația unei prezențe, a
18
unei Providențe care face ca lumea în care trăim să fie guvernată

de o serie de semne care avertizează asupra cursului vieții. De
altfel, pentru țăranul român, existența cuprinde atât viața de aici,
cât și de dincolo, lumea veșnică, viața de apoi, înlăuntrul căreia
odihnesc sufletele moșilor și strămoșilor săi. Rugăciunile,
rostite la Biserică ori în alte locuri, vin în sprijinul nevoii de
mântuire a celor dragi, ridicați la Cer.
Nae Ionescu sugerează, în opera Teologia: Integrala
publicisticii religioase, faptul că suntem ortodocși în același fel
în care suntem români, în același grad în care suntem. Ortodoxia
este, în opinia, sa, tradiția noastră, este felul nostru de a ne
comporta, de a înțelege și valorifica existența.
Potrivit lui Simion Mehedinți (Creștinismul românesc:
adaos la caracterizarea etnografică a poporului român), pentru
români, Biserica a fost și a rămas aidoma unei școli, care ne ia
de mână din copilărie și ne însoțește până la mormânt; biserica
este factor de cultură, înlesnind poporului român creștin
consolidarea ființei și identității naționale. Putem spune, prin
urmare, că ființa națională românească s-a plămădit, de-a lungul
vremii, în satul având drept puncte de reper axiologic Biserica
și Școala, iar creștinismul face parte integrantă din ființa noastră
națională.
În Discursul de recepție ținut la Academia Română, în
data de 5 iunie 1937, Lucian Blaga închină un elogiu satului
românesc. Prin contrast cu orașul, satul este valorificat drept
axis mundi, spațiu al legăturii cu cosmicul, al apropierii de
absolut, tărâm al veșniciei: „Eu cred că veșnicia s-a născut la
sat. / Aici orice gând e mai încet, /și inima-ți zvâcnește mai rar,
/ ca și cum nu ți-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva. /
Aici se vindecă setea de mântuire”, mărturisește poetul în
poemul Sufletul satului. Această veșnicie este corelată cu
19
credinţa strămoşească în Dumnezeu, despre care se poate spune

că este un consătean, făcând parte în mod nemijlocit din viața
de zi cu zi a țăranului.
Aceasta este o viziune romantic-tradiționalistă asupra
satului românesc și a țăranilor care îi plămădesc ființa. Dar nu
o percepție fără de repere realiste. Satul românesc a fost, în
istorie, loc de adăpost al ființei naționale în calea amenințărilor
și cuceririlor barbare. Cum din punct de vedere politic și statal,
românii s-au aflat, vreme îndelungată, sub amenințarea
subjugării străine ori a văduvirii de suveranitate (aproape
jumătate de secol am fost sub suzeranitate otomană), neamul
nostru a căutat să-și păstreze întregi ființa națională, limba,
obiceiurile și spiritualitatea sa prin cultivarea, de către cărturarii
afiliați Bisericii, a particularităților etnice și culturale românești.
Chiar și odată cu procesul de modernizare și cu
migrarea multor suflete de la sat la oraș, în căutarea unui trai
mai bun, românismul a căutat să-și mențină identitatea
conservând valorile și tradițiile asumate la sat. Nu poți vorbi
despre satul românesc, fără să pomenești de Biserică, axis
mundi, reper spiritual și cultural al ființei neamului nostru. Fie
că vorbim despre valori creștine, fie că pomenim ingredientele
civilizației și ale bunului simț, atunci când facem referire la
însușirile pozitive ale neamului nostru, gândul ne fuge către sat,
către țăranul român, către Biserica creștină.
Nu putem ignora spiritul timpului în care trăim, cu
accentul său pe viața citadină și pe mirajul progresului material
și a competiției. Putem, însă, în relația cu propriul nostru suflet
și cu sufletul semenilor noștri, să asumăm valorile cultivate în
satul românesc și în ortodoxia românească. Acestea pot însoți,
precum o lumină și o călăuză, nevoia contemporană de sens și
20
dezideratul de a ne purta unii față de ceilalți ca niște autentice

ființe umane.
BISERICA MONUMENT ISTORIC „SF. NICOLAE și

SF. DIMITRIE” BEREȘTI - TAZLĂU
200 DE ANI DE EXISTENȚĂ (1819 - 2019)
Pr. Daniel Popa

Școala Gimnazială „Ion Creangă” Bacău
Așa cum preciza Înaltpreasfințitul Ioachim în Cuvântul de

binecuvântare a Monografiei monumentului de care vorbim,
„Ceea ce dă identitate unui neam este cunoașterea originilor, a
rădăcinilor care stabilesc peste timp legătura puternică dintre
generații. Cunoașterea istoriei unui popor, a unei comunități sau
a unei familii creează reperele identității și existenței sale”.
Localitatea Berești-Tazlău este reședința comunei cu
același nume din Județul Bacău, situată în zona centrală a
depresiunii Tazlău-Cașin, pe partea dreaptă a râului Tazlău.
Îmbătrânirea demografică, tipică pentru satul românesc la
început de mileniu trei, practicarea agriculturii de subzistență,
lipsa rețelelor de distribuție a utilităților, fac din sat astăzi, o
localitate mai degrabă săracă și neatractivă decât prosperă.
Istoria Bisericii o urmează pe cea a satului care nu
dintotdeauna s-a aflat în vatra actuală. Primul document în care
ni se vorbește despre satul Berești datează din 22 iulie 1491
(6969) și în care Ștefan cel Mare întărește Mărinei, fata lui
Mihul Berescu mai multe sate printre care și Bereștiul, care se
afla în partea opusă față de Râul Tazlău, respectiv în partea de
est, pe malul stâng al râului, pe Dealul Fânăriș, sau Coasta
21
Bereștiului cum e denumită astăzi. Aici este menționată la 3

martie 1715 într-o scrisoare de pământ „biserica cea bătrână”
din vechea vatră a Bereștiului.
Răscoala cazacilor din 1650 și năvălirea acestora

împreună cu tătarii în Moldova i-a determinat pe bereșteni să-și
părăsească vatra originară și să se mute în dreapta Tazlăului, pe
Valea Pârâului Strâmba, unde coborâseră deja și urmașii unui
preot Stroe din Dealul Stroeștiului, urmaș pe nume Șteful. Aici
se simțeau mai în siguranță la adăpostul codrilor seculari care îi
ocroteau în partea vestică. Tot aici și -au construit bereștenii
biserică nouă, după cum reiese din scrisoarea părintelui Ioan
Goagă pentru anuarul Episcopiei Romanului din 1936: „Când
a fost zidită actuala biserică? Data de pe icoana hramului este
1819, însă de unde nu știm noi că actuala catapeteasmă nu
provine de la bisericile mai vechi? De unde știm că nu-i o dată
care indică numai spălarea catapetesmei? Pictura este foarte
veche și nu-i caracteristică începutului secolului al XIX-lea.
Este mai mult o combinație de bizantinism, cu ceva propriu
22
pictorului. Sunt însă și icoane vechi, provenite de la alte

catapetesme. De unde sunt acestea? Probabil din vechea
biserică. Catapeteasma de la actuala biserică este nouă, după
măsura bisericii, sau adusă de aiurea, renovată (este pe ghips
zugrăvită), însă în orice caz montată în anul 1819. De aici trag
concluzia aproape sigură că anul zidirii actualei biserici este
1819.”
Vechea biserică de care se face mențiune este cea pe
care bereștenii strămutați în noua vatră au găsit-o la cei din satul
Strâmba și despre care fac referire și recesămintele populației
Moldovei de pe la 1772-1774, care menționează un preot. La
această biserică au fost aduse odoarele bisericii de pe Coasta
Bereștilor odată cu strămutarea bereștenilor aici. Ruinele ei se
mai observau cu ceva timp înainte în actualul cimitir, la
aproximativ 30 m de actuala biserică.
Dacă despre prima sfințire a monumentului istoric de
care vorbim nu cunoaștem data exactă, avem informații despre
o resfințire ce a avut loc la data de 28 octombrie 1973 în urma
reparațiilor ce au avut loc la acoperiș în timpul pr. Ioan Goagă
și săvârșită de către Preasfințitul Eftimie, Episcopul Romanului
și Hușilor la vremea aceea. Tot acum se presupune că a primit
cel de-al doile hram, Sf. Dimitrie. Următoarea reînnoire a
sfântului locaș a avut loc recent, anul acesta, 2019, împlinindu-
se 200 de ani de atestare documentară și realizându-se de
asemenea lucrări de restaurare a monumentului, în timpul
arhipăstoririi IPS Ioachim.
Documentul părintelui Goagă ne prezintă și lista
primilor preoți slujitori ai acestui sfânt locaș: „Ștefeștii numiți
și Popești au avut înclinare spre cele duhovnicești, Așa se
explică de ce preoții de dinainte de 1850 au fost: Antonie,
Dumitru, Ioniță și Constantin Șteful”. Pomelnicul slujitorilor
23
continuă cu preoții: Ioan și Gheorghe Dospinescu, (tată și fiu),

Gheorghe Apostol, Vasile Șova, Ieromonahul Eusebiu Filimon,
Gheorghe Mihăilescu, Ioan Goagă, Ioan Th. Mazilu și Dragoș
Popa. Sunt cunoscuți și câțiva diaconi care au slujit în acest
sfânt locaș, Vasile, Ilisei, Simion și Nastasă. Nici numele
cântăreților bisericești nu s-a pierdut: Gheorghe Antoniu, Ion
Antoni, Vasile Iordachi Mârza, Ion I. Antonie, Ioan C.
Cotumbeanu, Gheorghe Roman Dinu, Ioan (Nicu) Spiridon,
Constantin Grigoraș.
Arhitectura bisericii monument istoric are planul
treflat, cu absida altarului pentagonală decroșată, absidele
laterale și cea a pronaosului fiind de asemenea pentagonale. La
reparația făcută în 1875 cu cheltuiala lui Anton Moțet i s-a
adăugat un turn clopotniță mare din cărămidă în fața intrării în
biserică. Pe o temelie din piatră de carieră, care a fost ulterior
completată cu o piatră rostuită și hașurată, au fost puse
„tălchile” groase din lemn, iar peste acestea bârnele orizontale,
încheiate în „șpont”. Acoperișul în patru ape, cu forme rotunjite
la absidele laterale este din șindrilă bătută în coadă de
rândunică. Din pronaos pornește bolta semicilindrică și se
continuă pe axul bisericii până în altar. Peretele despărțitor între
pronaos și naos are trei intrări. Bolta naosului este străpunsă în
partea dinspre altar de gurile oalelor de rezonanță. În
continuarea bolții naosului se află bolta mică a altarului, de
formă semicilindrică. Trei grinzi masive din stejar susțin
iconostasul pictat în stil neobizantin. În afară de iconostasul de
la altar, se mai află un al doile iconostas situat pe peretel dintre
pronaos și naos, pictat în 1876. Icoane vechi din biserică se află
și în arhiva Mănăstirii Bogdana și la Muzeul de la Borzești.
Biserica monument istoric din Berești-Tazlău este în
existența sa bicentenară un mesager al credinței locuitorilor
24
acestui sat, un exponent al artei, culturii populare țărănești, a

păstrării valorilor artistice a acestui popor, iar generațiile
actuale au datoria de a conserva și a transmite mai departe
această parte de ființă a neamului românesc.
FOLCLORUL ROMÂNESC –ÎNTRE LAIC și RELIGIOS
Prof. Coșa Elena-Daniela

Școala Gimnazială „Emil Racoviță” Onești
După 1989, prin deschiderea granițelor, prin

televiziune și prin acceptarea fără discernământ ca modele, sub
toate aspectele, a personajelor din filme, a dus la îndepărtarea
românilor de folclorul autentic, al satului românesc. Astăzi,
preocuparea față de folclor aparține în mare măsură celor în
vârstă.
Pentru tineri, această preocupare este o ,,floare rară”.
Ceea ce este îngrijorător, este faptul că avem de-a face cu o
degenerare a folclorului autentic .Astăzi, mulți tineri sunt străini
de puritatea și nevinovăția sentimentelor exprimate în doinele
de altă dată. Portul românesc, plin de decență și de noblețe, a
degenerat într-o ținută extravagantă. Cântecul popular, atât de
înălțător și de gingaș, astăzi s-a transformat în tot felul de
combinații între folclor și rock-ul american. Jocul maiestuos și
decent al horelor satelor românești, a devenit scheme prin
discoteci și petrecerile particulare.
Se știe însă că folclorul stă sub semnul religiosului.
Chiar dacă el nu tratează teme exclusiv teologice(cum ar fi
colindele), totuși se găsesc la tot pasul cugetări și
comportamente creștine. Aproape că nu se poate vorbi de un
25
folclor religios pur, deoarece cele două aspecte(laic și creștin)

se întrepătrund. Poporul român este creștin, dar mai păstrează
în obiceiurile sale multe elemente preluate din perioada de
dinainte de creștinism. Zestrea extraordinară a folclorului
românesc, luată la cunoștință prin strădania unor folcloriști ca:
Simion Florea Marian, Constantin Brăiloiu, dovedește
complexitatea, inteligența și profunzimea poporului român.
Folclorul românesc are câteva aspecte: Dorul, Cântecul și
doina, Portul românesc și jocul popular.
1.Dorul:
Cuvântul ,,dor”, poate deriva de la latinescul dolor, care
înseamnă durere. Este înrudit cu cuvântul jale, dar este diferit
de el. În dor, durerea e mai puțin prezentă, fiind înrudită cu o
anumită dulceață.
Dorul este tema cel mai des întâlnită în creațiile folclorice.
De regulă, dorul este provocat de absența unei persoane iubite.
El este sentimentul care nu se poate descrie în cuvinte, ,,în care
inima se topește de dragul ființei iubite’’.
Dar dorul este și expresia comuniunii ce caracterizează atât
viața religioasă (viața liturgică),cât și viața laică (impregnată
de aspectul liturgic). Cel cuprins de dor realizează că îi este cu
neputință să trăiască în singurătate. Chiar și cei retrași în
sihăstrii nu sunt singuri, întrucât ei sunt mai aproape de
Dumnezeu și de lumea cerească, iar lumea de pe pământ este
prezentă prin rugăciunea pe care o face permanent pentru ea.
Dorul reprezintă și expresia dorinței de a realiza o comuniune
finală deplină, în veșnicia lui Dumnezeu, după înlăturarea
despărțirii temporale. Orice despărțire are caracter temporal,
pentru că toți se întâlnesc în lumea cealaltă, în viața veșnică.
Acest lucru se observă în multe din basmele noastre populare
(căsătoria dintre Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, este un
26
eveniment la care ia parte toată lumea, într-o fericire fără

sfârșit). În general, sentimentul de dor este însoțit de lacrimi, iar
natura participă la suferința celui stăpânit de dor. Numeroase
texte citate în colecțiile de folclor se referă la dorul fetelor după
iubit. Dorul este aspațial și atemporal, fiind mai presus chiar și
de moarte. Întotdeauna cei vii se gândesc cu dor la cei plecați
dintre ei. De aceea, unul dintre temeiurile pentru pomenirea
morților îl constituie și dorul de cei adormiți. Deci, dorul
menține o comuniune afectivă nu numai între cei vii, ci și între
cei vii și cei adormiți, între om și Dumnezeu.
2.Cântecul și doina:
Cântecul popular este specific poporului român. Între
bogăția peisajului românesc și cântecul popular există o
interdependență, cântecul reprezentând legătura între popor,
satul tradițional și spațiul geografic în care trăiește, este
exprimarea exprimarea peisajului românesc, reflectat în inima
poporului român. Toate aceste trei elemente: popor, peisaj și
cântec formează un întreg.
Cântecul arată bogăția și varietatea sufletului românesc.
Există cântec de dor și de jale, dar există și cântec de veselie.
Cel de dor și de jale este cântat de român mai mult când e
singur. În cântecul de veselie se urmărește să se uite de dorul
trăit în doină. Astfel, Doina românească este expresia trăirii
directe .
Dorul oferă cântecului accente de duioșie, care caracterizează
doina românească, ce nu este influențată doar de spațiul
geografic, ci este în întregime ,,reflexiune iubitoare și duioasă”.
Cântările noastre bisericești au multă reflexiune, prin conținutul
lor profund, dar doinele au, pe lângă reflexiune și un ,,sentiment
mângâietor pentru persoana despărțită, cu durerea pentru
depărtarea de ea”.
27
Aceste trei elemente: reflexiune, sentiment mângâietor și

durere conferă doinei un ritm de mare finețe și nuanțare. Toate
aceste sentimente prezente în doină presupun o iubire
nemărginită, iubire ce spiritualizează doina, transformând-o
într-un cântec profund spiritual, deosebit mult de cântecele altor
popoare.
3. Portul românesc și jocul popular:
Portul popular este variat, în funcție de diversitatea
geografică. Îți poți da seama foarte ușor locul de proveniență al
unui țăran după straiele pe care le poartă. Multitudinea
motivelor brodate exprimă bogăția de sentimente și emoții
produse în sufletul omului de natura înconjurătoare.
Forma veșmintelor are dublu rol: în primul rând unul
utilitar, de a oferi ușurință și repeziciune în mișcări, în al doilea
rând, unul estetic, prin care se completează frumusețea fizică și
nu se scot în evidență anumite părți ale corpului. Portul popular,
asemenea portului sfinților din iconografia ortodoxă, oferă
trupului o spiritualizare, o încercare de depășire a limitelor
materialității. Se știe că veșmintele populare exprimă bogăția
sufletească a unui popor. Bucuria întâlnirii cu semenii sau
bucuria unei sărbători religioase sau laice era sporită prin
veșmintele curate și frumos împodobite.
În strânsă legătură cu portul este și jocul popular. Atunci
când românii sunt în sărbătoare și se adună pentru joc, ei sunt
îmbrăcați în cele mai frumoase veșminte, acelea de sărbătoare,
astfel că portul și jocul formează un spectacol unic.
Jocul este diferit de dans și ca terminologie și ca mod de
manifestare. Jocul, depășește dansul, care a pătruns la noi din
Occident, fiind specific spiritualității noastre, neputând fi
confundat cu acesta. Între joc și dans există o distincție clară:
,,jocul este o bucurie”. În joc are loc o spiritualizare ca și în
28
port, deoarece se transformă într-o ocazie de mai bună

cunoaștere între tineri în vederea căsătoriei: ,,Flăcăul joacă în
fața fetei ca să-și arate sprinteneala și imaginația sa, având grijă
să se pună în evidență în fața comunității; fetele sunt invitate la
joc pe rând, de fiecare flăcău, pentru a vedea cu care se va
potrivi până la urmă pentru căsătorie. Și cu aceea cu care e pe
cale să se hotărască pentru căsătorie, joacă de la o vreme mai
des”.
II. Teme și probleme religioase în folclorul românesc:
Folclorul românesc este impregnat de religiozitate
creștină, având în vedere faptul că aparține unui popor creștin.
Chiar dacă s-a făcut convențional o împărțire a folclorului
nostru în religios și laic, în realitate nu se pot separa în mod
strict creațiile populare în cele două categorii, întrucât între ele
există o îmbinare reciprocă. Deși unele creații populare sunt
anterioare creștinării daco-romane, totuși acestea nu au fost
înlăturate radical după trecerea la creștinism, ci au fost
încreștinate. Astfel că, au fost încreștinate nu numai creațiile
populare în sine, ci și modul în care erau experimentate sau
trăite aceste creații de către popor.
În acest sens, duhul comunicării, fundamental Bisericii
Ortodoxe, se manifestă la sat prin participarea la evenimentele
capitale din viața omului: botez, cununie, înmormântare.
1.Făt-Frumos și poporul român:
Literatura teologilor bizantini care a circulat încă de
timpuriu prin mănăstirile românești, în manuscrise, a influențat
imaginația creatoare a poporului nostru (colinde, basme etc.).
,,Învățăturile lui Neagoe Basarab, Varlaam și Ioasaf”,
precum și alte creații de dinainte, au influențat omenia în popor,
care a dat naștere chipului lui Făt-Frumos și a tuturor eroilor
basmelor noastre. Acești eroi nu umblă după aventuri sau
29
dominație, Așa cum fac cavalerii occidentali, ci ei luptă

împotriva răului, întruchipat de obicei de zmeu, pentru
ajutorarea celor neputincioși și necăjiți. Drumul pe care îl face
Făt-Frumos, este drumul oricărui tânăr, necesar călirii și
pregătirii în vederea maturizării trupești și sufletești, pentru a
întemeia o familie. Lupta lui Făt-Frumos cu răul este lupta tipică
a fiecăruia dintre noi cu forțele răului. În această luptă omul nu
este ajutat doar de Dumnezeu, ci și de întreaga natură
înconjurătoare, care este creată tot de El.
Omenia este esențială creștinismului, iar Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut Om pentru a redescoperi întregii lumi
adevărata valoare a umanității, omenia. Făt-Frumos luptă
împotriva celor lipsiți de omenie. Prin această omenie ,cel ce
respectă pe altul se respectă pe sine însuși și respectă în același
timp umanitatea.
2.,,Umblarea” lui Dumnezeu pe pământ:
Creațiile folclorice care vorbesc despre ,,umblarea” lui
Dumnezeu pe pământ, însoțit de Sfântul Petru, nu exprimă o
metaforă, ci un adevăr istoric, deoarece Mântuitorul Iisus
Hristos, Dumnezeu întrupat, a umblat pe pământ în mod real.
Imaginația poporului a completat relatarea concisă a
Evangheliei cu scene, episoade din activitatea pământească a
Mântuitorului. Toate aceste creații populare nu vin în
contradicție cu Evanghelia sau cu vreun adevăr dogmatic al
credinței noastre. Dimpotrivă, aceste episoade au rol
moralizator și explicativ al adevărului de credință.
Mântuitorul este însoțit de Sfântul Apostol Petru nu
pentru faptul că el era cel mai important dintre Apostoli, ci
pentru faptul că îi reprezenta pe ceilalți, având în vedere că era
mai în vârstă. Sfinții Apostoli sunt importanți în iconomia
30
mântuirii, deoarece noi cunoaștem pe Mântuitorul prin

propovăduirea lor.
3.Legenda Mănăstirii Argeșului și Miorița:
Aceste două balade populare, poate cele mai frumoase și
mai reprezentative pentru poporul român, au primit de la criticii
literaturii populare diferite interpretări. Foarte puțini au
observat în conținutul lor aspecte religioase care au stat la baza
alcătuirii acestora. Aceste două balade ne vorbesc în mod
figurat despre jertfa lui Hristos și despre parabola nunții fiului
de împărat din Evanghelie. În legenda ,,Mănăstirii Argeșului”,
,,Hristos e numit Manole, forma românească a lui Emanuel,
cum este numit Iisus în Sfânta Scriptură, și care se traduce ,, cu
noi este Dumnezeu’’. Emanuel sau Manole nu poate întemeia
Biserica decât pe jertfa trupului Său, cuvântul trup fiind în limba
greacă de gen feminin.
Aceeași idee este întâlnită și în balada ,,Miorița”, unde
iese în evidență și un alt aspect esențial al spiritualității
ortodoxe: transfigurarea. Aici avem de-a face cu transfigurarea
sau umanizarea naturii nu în sens panteist, ci în sens profund
creștin, în viziunea liturgică a cosmosului.
Concluzii:
Există pericolul pierderii folclorului românesc în
mediul urban și minimalizarea lui în cel rural datorită
degenerării lui și pătrunderii modernismului.
În anii de dinainte de 1989, țăranul a fost forțat să se
mute la oraș, în acest fel provocându-se o ruptură a românului
de mediul său natural. El s-a trezit dintr-o dată fără câmp, fără
animale, fără sărbători religioase (înlocuite de sărbătorile
civile), fără biserici. O dată cu lipsa acestora, țăranul nu a mai
putut perpetua la oraș datinile și obiceiurile legate de ele.
31
Totuși, în sufletul fiecărui român există o predispoziție

pentru ceea ce este românesc și autentic, iar prin activitățile ce
se desfășoară în școli, există speranța că folclorul va dăinui
veșnic.
Bibliografie:
1.Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ,,Reflexii despre
spiritualitatea poporului român”, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1992.
2.,,Teologie și viață’’-Revistă de gândire și spiritualitate, Serie
nouă-anul XIV(LXXX),ianuarie-iunie 2004.
3.Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Colindele în viața și
spiritualitatea credincioșilor noștri”, în ,,Glasul Bisericii”, An
XLVIII,1989, nr. 6.
4.Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, ,,Familia azi. Probleme
pastorale și sociale”, în ,,Glasul Bisericii”, anul LVII(2001),nr.
9-12.
TRADIȚII ROMÂNEȘTI PRIVIND EDUCAȚIA

ADULȚILOR ÎN MEDIUL RURAL
Prof. înv. primar Gașpar Anca-Nicoleta

Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
Satul se identifică, în esență, cu constituirea societății și

a civilizației umane, este locul unde s-a născut cultura, unde se
conservă și supraviețuiesc valori și tradiții puternice ce se cer
descoperite, puse în lumină și păstrate. Nici nu se poate
concepe o analiză a satului ca sistem social, ca tip de civilizație,
32
fără să se ia în considerare cultura sa, căci prin cultura sa,

universul sătesc a devenit un mediu specific de existență,
diferențiindu-se de celelalte universuri.
Momente importante în dezvoltarea sistemului
educațional pentru adulții din spațiul rural românesc
Istoricește vorbind, avem exemple concrete, atât pe
plan național cât și universal, a rolului pe care cultura și
educația l-a avut în ridicarea conștiinței poporului, în
dezvoltarea tuturor domeniilor economice și politice. Ieșirea
din crizele socio-politice în care se găsea poporul român la
sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, este mărturie
a ceea ce a reprezentat educația prin cultură în rândul maselor.
Principala problemă și poate cea mai gravă a societății
românești era chestiunea țărănească 1, care în scurt timp devine
chestiune culturală, pentru a cărei rezolvare, educația devine cel
mai eficient mijloc care va ajuta țăranul să se ridice la
înțelegerea menirii și drepturilor lui prin cultură.
Un moment strălucit în dezvoltarea culturii și a
educației adulților în mediul rural, îl constituie „lucrarea”
înfăptuită de Spiru Haret, ministru și „actor social”, care a
realizat ceea ce astăzi încercăm să recuperăm sau să repunem în
funcție: școli de adulți, cercuri culturale, biblioteci populare,
șezători sătești, teatru sătesc etc. Revistele din epoca Haret – în
lipsa tehnologiilor de astăzi – jucau un rol cultural real (cu totul
altul decât cel al multor reviste de azi) și fundamentau acțiunea
de culturalizare a maselor. Statutul învățătorului sătesc –
promovat de spiritul haretian – fundamenta principiul misiunii
sociale a școlii și a cadrelor didactice în general. S-a dezvoltat
teoria școlii pentru viață, inseparabilă de problemele generale
ale societății, inclusiv de educația permanentă, de învățarea
socială continuă...
33
Un alt moment important pentru destinul educațional al

satelor românești actuale este reprezentat de activitatea marelui
istoric, Nicolae Iorga. Trecând dincolo de funcțiile școlii, „care-
l ține pe om puțini ani din viață...”, Nicolae Iorga a gândit la
crearea unor instituții prin care școala să fie continuată, căutând
să facă educație mulțimii pe mai multe căi posibile: presă,
literatură, teatru, bibliotecă, conferințe, muzee, expoziții,
întreceri artistice, universități populare, societăți de cultură.
Iorga a oferit românilor propriul exemplu, organizând sute de
secții ale Ligii Culturale în sate, cămine culturale, manifestări
culturale variate, concursuri meșteșugărești – pentru a promova
arta populară – formații și întreceri de sport popular, coruri
sătești.
Forme și instituții tradiționale de educație a
adulților din mediul rural. Experiențe și realizări practice
1. Șezătoarea constituie poate cea mai veche și
continuă formă de manifestare culturală, intrată, prin tradiție, în
viața satului românesc, fiind declarată în trecut obligatorie
(șezătoarea literară), parte integrantă a instrucției în școlile de
adulți. Prin intermediul lor se urmăreau mai multe obiective:
ridicarea nivelului cultural al participantelor, realizarea unei
activități practice de interes economic (împletit, tors, cusut etc.),
întărirea spiritului de solidaritate necesar pregătirii atmosferei
favorabile unirii țăranilor în cooperative economice și în
tovărășii, organizarea plăcută a timpului liber etc. Șezătorile
aveau în programul lor și numeroase elemente distractive și
moralizatoare, manifestări artistice organizate: grupuri vocale și
recitări, teatru sătesc, hore, cântece la diferite instrumente etc.
Întocmirea programului era o sarcină a cadrelor didactice,
cărora li se recomanda să respecte cerințele principiului
accesibilității: „bucățile care se dau sau care se citesc la șezători
34
trebuie să fie mai întâi de toate pe înțelesulsătenilor”, al

gradării: „cele dintâi șezători trebuie să cuprindă numai bucăți
hazlii și plăcute și numai cu încetul să se amestece și câte ceva
folositor și de interes” și al adaptării la necesitățile locale ale
satului, la cerințele și preocupările țăranilor. Astfel că, datorită
eforturilor depuse și bunei organizări, șezătorile au reușit să
adune de la an la an un număr tot mai mare de participanți.
Accentuându-se rolul lor educativ, ele s-au transformat dintr-o
formă de organizare a muncii de culturalizare a maselor într-o
formă de manifestare a acestei munci (șezătoarea tradițională).
2. O altă formă specifică de educare a sătenilor a
constituit-o cercurile culturale, inițiate de S. Haret, a căror
existență se baza pe activitatea desfășurată de învățătorii de la
sate. Considerându-se că factorii administrativi nu erau în
măsură să realizeze ridicarea economică și culturală a
poporului, s-a încredințat această misiune învățătorilor,
statornicind astfel menirea socială a școlii.
3. Casa Școalelor – instituție specializată în educația
adulților și în coordonarea activității culturale – a avut o
contribuție importantă la crearea și dotarea bibliotecilor publice
care, în concepția inițiatorilor lor, aveau rostul de a mijloci
populației rurale legătura cu cartea și după terminarea școlii sau
a cursurilor de alfabetizare.
4. Bibliotecile sătești, cu o vechime milenară,
dezvoltate o dată cu evoluția societății, au devenit instituții
generalizate și cu organizare proprie datorită tot lui S. Haret
care, întrevăzând în biblioteci un mijloc eficient de educație a
populației rurale, a hotărât înființarea lor prin lege. Premisa de
la care s-a pornit în proiectarea bibliotecilor populare a
constituit-o înapoierea culturală a satelor și , în special, aceea a
întreruperii legăturii de școală a țăranului, fapt care de cele mai
35
multe ori ducea la uitarea celor învățate. Astfel scopul

bibliotecilor populare era de a preîntâmpina această situație, dar
și de a pune la dispoziția țăranilor cunoscători de carte mijloace
pentru continuitatea cunoștințelor acestora, pentru înălțarea
demnității și sentimentelor lor de oameni, pentru a le deschide
sufletul pentru frumos, bine și adevăr, într-un cuvânt de a
contribui la ridicarea culturală a populației prin mijlocirea cărții.
Munca educativă a bibliotecilor populare era susținută de
învățători, preoți și alți intelectuali ai satului. Prin munca lor au
luat naștere cele mai multe biblioteci sătești, s-a îmbogățit
zestrea bibliotecilor, a fost pusă în circulație cartea, s-au
îmbogățit formele de muncă prin mijlocirea ei. Trebuie subliniat
faptul că, în primele lor faze de manifestare, bibliotecile sătești
erau ambulante.
5. Casele de sfat și citire constituie primul complex
cultural de sine stătător, născut ca urmare a impulsului dat
muncii de ridicare culturală a populației sătești printr-un sistem
extrașcolar destinat adulților din mediul rural. Constituirea
caselor de sfat și citire era legată de faptul că bibliotecile nu-și
puteau îndeplini menirea lor educativă din lipsă de local. Astfel,
adăugându-și săli de lectură, capătă cu timpul un nou profil în
munca de culturalizare și educare a satului și anume acela de
casă de sfat și citire. Casele de sfat și citire au pregătit astfel
terenul pentru ceea ce vor fi în viața satului, imediat după
război, căminele culturale.
6. Căminul cultural a devenit în scurt timp instituția
fundamentală de conducere culturală a satului datorită
contribuției majore a lui Dimitrie Gusti și a Școlii Sociologice
de la București. Activitățile organizate de această instituție au
reușit să răspândească în rândul țărănimii numeroase
cunoștințe, atât prin punerea în circulație a cărții, cât și prin
36
intermediul conferințelor, lecturilor organizate în șezători etc.

Ele au stimulat totodată activitatea de creație, mișcarea artistică,
în incinta căminelor culturale evoluând coruri, formații de
teatru, recitatori, dansatori etc.
7. În scopul modernizării societății și a ridicării
culturale a țărănimii prin educație, un rol deosebit de important,
alături de celelalte instituții culturale și mai ales alături de
școala propriu-zisă, l-au avut universitățile țărănești înființate în
România în perioada antebelică și interbelică, dar a căror
activitate a continuat (în cazul unora dintre ele) până în deceniul
cinci al secolului trecut. Scopul educației ce se realiza prin astfel
de instituții adresate țăranilor adulți, se definea astfel: acțiunea
ce tinde să sprijine, să completeze și să ducă mai departe
activitatea educativă a părinților, a școlii și bisericii”-
subliniindu-se astfel și rolul foarte important acordat educației
permanente încă din acea perioadă. Programul
universităților/școlilor superioare țărănești viza o riguroasă
alternare a cursurilor teoretice cu activitățile practice: cursurile
teoretice se desfășurau de obicei dimineața, iar cele practice
(atelier, zootehnie, agricultură, legumicultură, apicultură etc.)
după-amiaza. Obiectele de studiu erau, fie de cultură generală
(limba română, istorie, geografie, religie, muzică etc.), fie
specifice domeniului agricol (creșterea animalelor, medicină
veterinară, legislație agrară, legea tocmelilor agricole etc.). Pe
lângă acestea se mai organizau și lucrările practice conduse de
maiștri recunoscuți de obștea satului (tâmplari, olari,
prelucrători de metale, pentru bărbați, sau țesătorie, croitorie,
gospodărie etc., pentru femei).
Unele din aceste instituții acordau la încheierea
cursurilor diplome; erau diplome onorifice, și ele acreditau, în
fața celorlalți, că respectivul cursant parcursese alături de
37
profesorii lui o etapă din viață, în care învățase lucruri

interesante. În afara diplomelor, alte instituții acordau
cursanților și premii, în obiecte (unelte agricole) și cărți de
agricultură. De cele mai multe ori cursurile se finalizau cu o
serbare etnofolclorică, în care erau lăudați cei mai merituoși
cursanți.
Cadrele didactice care au predat la aceste instituții
românești din perioada interbelică au fost fie din satele sau
comunele unde erau organizate (învățători, preoți, medici,
ingineri agronomi, medici veterinari etc.), fie aparțineau unor
instituții de învățământ superior, iar în acest din urmă caz,
activitatea lor nu era remunerată.
Ființarea acestor instituții de educare a adulților din
mediul rural s-a bazat pe experiența țărilor nordice (Danemarca,
Suedia)3, dar s-a căutat, și în mare parte s-a reușit adaptarea lor
la specificul satului românesc și la nevoile de cultură ale
țăranului român, acest rezultat fiind rodul unor ample cercetări
ale mediului rural, a disfuncționalităților existente în acest
univers social, a nevoilor educaționale ale țărănimii.
8. Pentru cel ce încearcă să prezinte cât mai complet
atmosfera cultural-educativă a satului românesc, îi este cu
neputință să neglijeze activitatea de creație care s-a manifestat
cândva cu o vitalitate deosebită. Trebuie amintit aici rolul
educativ și creator al mișcărilor artistice - activitățile unor
coruri, echipe de dansuri - care antrenau un număr mare de
săteni, constituind una din cele mai largi rețele de răspândire a
valorilor în cele mai îndepărtate colțuri ale țării.
9. O altă formă interesantă de educație specifică
ruralului tradițional, care se înscria mai ales într-un cadru
informal, revenea vecinătății. Scopul principal al vecinătății era
unul de întrajutorare reciprocă între săteni prin Așa-zisele
38
„clăci”. Vecinătatea – după spusele unui bătrân – reprezenta o

comunitate de oameni, în rândul căreia nu era obligatoriu să fii
înscris. Mai mult, dacă în sat conviețuiau mai multe etnii,
fiecare dintre acestea avea o „vecinătate” (exemplu –
vecinătatea românilor, a rromilor, vecinătatea maghiarilor).
Prin vecinătate localnicii dispuneau de anumite ajutoare atunci
când fiecare avea nevoie precum: ajutor material, fizic sau chiar
sfat etc. Pentru acestea, sătenii, în fiecare lună trebuiau să dea o
sumă de bani stabilită de un comitet al vecinătății alcătuit din:
președinte, 4 – 5 membri și bătrânul satului.
Pentru a se menține buna înțelegere, respectul reciproc
și întrajutorarea între membrii vecinătății, înainte de lăsarea
Postului Paștelui, se organiza o petrecere – numită „Sărbătoarea
Împăcării” - care începea cu întâlnirea bărbaților acasă la
bătrânul satului unde se cânta și se analizau toate problemele
satului. Apoi avea loc o ședință la Căminul Cultural la care
participau toți sătenii. Seara, toți membrii vecinătății participau
la o petrecere organizată la căminul cultural.
10. Gura satului (opinia publică) reprezenta, de
asemenea, o altă formă educativă sătească care a căpătat, din
nevoile satului de a evita degenerarea funcțională, un caracter
instituționalizat. Era formată, din spusele unui bătrân, din „babe
scorțoase” care interpretau orice gest sau cuvânt. Cele mai
multe subiecte erau „născute” la diverse întruniri ale sătenilor:
la hora satului, cu ocazia clăcilor organizate, la șezători, la
târguri de animale, pe șanțuri, la porțile caselor. Gura satului
avea, pe de o parte, un important rol de a echilibra moralitatea
satului, văzută astfel ca „judecător” al comunității rurale
(„Pentru a nu intra în gura satului, trebuia să fii un bun gospodar
și la locul tău”; „Era o foarte mare rușine să cazi în gura
39
satului”), iar pe de altă parte, de a ține sătenii la curent cu cele

mai noi știri, fie ele pozitive sau negative.
Din puținele date prezentate mai sus este ușor de
descifrat faptul universul educațional rural era atât de bogat în
instituții și forme de educație datorită mai ales implicării
deosebite a agenților cu misiuni educative de la sate, care erau
reprezentați - după spusele bătrânilor – de învățătorul satului,
preot, bătrânul satului și alții. Ei reprezentau în trecut „capii
satelor”, „cele mai respectate persoane din sat, învățăturile lor
ducând oamenii pe calea cea dreaptă”.
Învățătorului i s-au atribuit o serie de calități:
„înțeleptul și sfătuitorul satului”, „om de vază în sat”, fiind
„foarte apreciat și respectat de țărani”. El avea un rol deosebit
în educarea și instruirea copiilor, dar aria preocupărilor sale se
extindea dincolo de granițele școlii, fiind implicat într-o serie
de activități de educare a populației rurale: educarea sătenilor
prin conferințe și șezători; organizarea unor cursuri de
alfabetizare cu cei care nu știau carte; educarea părinților pentru
buna creștere a copiilor aflați încă la o vârstă fragedă;
menținerea tradițiilor și promovarea lor în rândul tinerilor.
Preotul, alături de învățător, reprezenta unul din „capii
satului”. Datorită eforturilor lui de menținere a moralității
sătești, de cultivare a credinței și de luminare a țărănimii, i s-au
atribuit o serie de calități: „om foarte credincios”, „om cult,
„sfătuitorul satului”, „avea autoritate și era respectat”. Pe lângă
faptul că era preocupat de educarea întru credință a tineretului
și populației rurale, preotul „a avut întotdeauna un cuvânt
hotărâtor chiar și în problemele laice din domeniul obștesc”,
fiind interesat de „bunul mers al treburilor obștești, de frăție și
comuniune între oameni”. Nu a fost uitat de către bătrânii
40
satelor și rolul preotului de „judecător al comunității sătești”,

impunând reguli de morală, de bună comportare.
Bătrânul satului - „cel mai știutor om al satului”, un fel
de „înțelept al satului” - datorită calităților sale morale și
intelectuale (chiar dacă avea doar 4 clase) era considerat unul
dintre educatorii sau chiar „capii satului”, „respectat fiind cu
sfințenie”.
Ca sfătuitor al sătenilor orienta anumite activități
agricole ale locuitorilor. Era considerat și judecător al satului –
„judeca delictele comise după legi nescrise, dar pe care oamenii
le respectau cu sfințenie”, dar și educator al bunei cuviințe. Se
ocupa și de educarea maselor prin alfabetizare – „era un țăran
mai dezghețat care știa să scrie și să citească și care, datorită
acestor calități, a devenit învățător în sat”, fiind și propagator
al educației medicale în rândul țărănimii – „avea cunoștințe de
medicină umană și veterinară”.
Era un priceput în toate – „Decât codaș la oraș, mai bine în satul
tău fruntaș” – fapt pentru care este pomenit și astăzi de bătrânii
satelor.
Aceste spirite misionare au reușit să realizeze o muncă
de educare stăruitoare, au fost optimiste și au avut încredere în
puterea de educare și înălțare spirituală a sufletului țărănesc; au
fost adevărate modele în acțiunea de luminare a țărănimii prin
cultură și educație.
Bibliografie:
* Cîmpean, E.A. (2005), Instituții rurale de educație, Cluj
Napoca: Editura Risoprint:
* Miftode, V. (2003), Tratat de metodologie sociologică,
Iași: Editura Lumen;
41
Șoitu, L. (coord.) (2003), Instituții de educație a adulților.

Atribuții și competențe, Iași: Editura Spiru Haret.
* Jens, A., Fahey, T. (2004), Perception of Living Condition
in an Enlarged Europe, Foundation for the Improvement of
Living and Working Condition, Luxembourg:
* Soitu, L., (coord.) (2003), Institutions of Adult Education.
Specifics and characteristics, Iași: Spiru Haret Publishing
House:
***Census of the population and the residences from 18th
March 2002, INS, 2003.
***Conditions of life of the population in Romania, INS,
2004.
***Anuarul statistic al României, INS, 2004.
ȘEZĂTOARE… CU MIROS DE PLĂCINTE
Prof. Săndulache Daniela Maria

Școala Gimnazialǎ „Mihai Drǎgan” Bacǎu
Tradițiile, datinile, obiceiurile și folclorul din

Moldova sunt documente grăitoare privind istoria și cultura
acestor locuri, constituind monumente de mare valoare.
Imensul tezaur folcloric al acestei zone reprezintă o
componentă valoroasă, o moștenire de preț pentru toți cei care
trăiesc și viețuiesc în această parte de țară. Această moștenire
trebuie dusă mai departe.
Leagăn al tradițiilor și al artei minunate a poporului,
țărănimea este creatoarea comorilor poeziei populare, a
doinelor și baladelor. Tradiția este indispensabilă în societate.
Ea îndeplinește rolul de forță binefăcătoare, cu condiția de a nu
42
fi o frână în calea inovației, progresului social, cultural și

științific. Din această cauză, promovând valorile autentice
durabile de perspectivă, cultura nu exclude elementele
tradiționale. În cultură, tradiția și inovația se îmbină armonios.
Dacă am fi mai conștienți de tradițiile noastre, am putea

să apreciem frumusețea portului popular, a dansului și
cântecului românesc, a meșteșugurilor tradiționale atât de mult
apreciate de străini și câteodată prea puțin de noi, cei care trăim
pe aceste meleaguri.
Inevitabil apare și întrebarea: Ce vom lăsa moștenire
generațiilor viitoare ? Este știut faptul că într-o epocă a
tehnologizării, atât copiii cât și noi, adulții, nu mai avem
răbdare să apreciem valori tradiționale pe care ni le-au lăsat cei
de dinaintea noastră. Este bine să cunoaștem și să transmitem
copiilor măcar un strop din ceea ce a creat omul simplu de la
țară cu iscusința minții și căldura sufletului său, pentru a şti
copiii de mici cine sunt și de unde se trag.
Școala, ca și centru de cultură, este datoare să
împiedice anihilarea culturii autohtone. De aceea am considerat
necesară realizarea unor activități în vederea evidențierii
43
valorilor, tradițiilor și obiceiurilor pentru a fi cunoscuți mai

bine în spațiul european.
În contextul actual, când tehnica și știința au invadat
toate domeniile de activitate și - evident, acesta nu este un lucru
rău, iată-ne pe noi, dascălii, puși în slujba copiilor și a
promovării obiceiurilor tradiționale. Pentru a nu priva elevii de
un drept comun, acela de a -și cunoaște originile, am scotocit în
„miezul” satului, acolo de unde am pornit mulți dintre noi.
Bunicuțele și -au deschis lăzile de zestre și sufletul în
fața noastră, iar noi ne-am minunat de frumusețea costumelor
populare, de multitudinea obiectelor țărănești care încă mai
există în gospodării și am rămas uimiți de frumusețea graiului
românesc. Așa am descoperit că șezătoarea era o tradiție
păstrată cu sfințenie și de bătrânii satului Galbeni. Femeile și
tinerele fete se adunau la câte o casă, pe criterii de vecinătate
sau rudenie. Acest eveniment nu era doar un prilej de muncă(
țesut, tors, brodat, alte operațiuni pentru obținerea pânzei și a
lânii ), ci era și o formă de petrecere a timpului liber, în care se
împleteau utilul și plăcutul, în care se închegau prietenii.
Am încercat să reînviem atmosfera șezătorii de odinioară,
tradiție ce se pierde treptat în negura vremii. Activitatea s-a
transformat într-o adevărată sărbătoare, cu cântece specifice, cu
dansuri populare, cu glume și cimilituri și , bineînțeles, n-au
lipsit nici tradiționalele plăcinte ,,poale-n brâu”.
Munca a fost grea, dar satisfacțiile mari. Am studiat
cărți de folclor, am triat bucăți folclorice locale, am căutat zeci
de cântece populare și am închegat un amplu program artistic.
Bătrânii satului s-au implicat activ și emoțional în toate
activitățile inițiate de școala noastră:
a) „Amintiri de altădată” – s-au cules informații despre obiceiuri
și tradiții din vremurile trecute;
44
b) „De la lume adunate” – realizarea unei culegeri de folclor

c)„Mă mândresc că sunt român!” – prezentarea costumului
popular (concurs între echipe formate din bunici și nepoți);
d) „Azi, trecutul prinde viață!” – amenajarea unei expoziției cu
obiecte de artă populară;
e) „Fete sunt, feciori n-avem!” - șezătoare în care bătrânii au
fost „actorii”;
f) „Un om între oameni” – vizitarea „casei-muzeu” din centrul
satului a preotului - doctor Martin Benedict;
f) „Sufletul satului” – simpozion interjudețean
Toate aceste activități au fost cuprinse în Proiectul educațional
„Tradiție și spiritualitate în spațiu românesc”.
Scopul acestui proiect a fost :
* Educarea copiilor pentru cunoașterea, valorificarea și
respectarea tradițiilor locale;
* Dezvoltarea atașamentului tinerei generații față de valorile
străbune ale istoriei și culturii locale;
Obiective specifice:
45
a) pentru elevi:
* Cunoașterea de către elevi a tradițiilor și obiceiurilor
zonei în care locuiesc;
* Conservarea tradițiilor și obiceiurilor populare, prin
conștientizarea de către cei mici a valorilor tradiționale;
* Cunoașterea portului, a tradițiilor și a folclorului din
satul natal;
* Dezvoltarea la elevi a capacităților de a interpreta
cântece populare românești;
* Învățarea unor pași de dans popular;
* Formarea deprinderii de a gândi critic și autocritic,
pentru a face deosebirea între valoare și nonvaloare;
* Descoperirea unor caracteristici specifice zonei în care
locuiesc (tipologii ale satului românesc, ocupații de bază ale
locuitorilor, stiluri de locuințe);
46
b) pentru cadre didactice:

* Atragerea părinților / bunicilor și a altor factori
educaționali în vederea realizării obiectivelor propuse în
proiect;
* Organizarea și desfășurarea unor activități instructiv-
educative diverse și atractive pentru atingerea scopului propus;
* Cultivarea unei atitudini care să reprezinte un model de
comportare ca indivizi, arătând respect față de semenii lor și
față de tradițiile românești;
* Asigurarea resurselor materiale / spațiale, temporale și
umane necesare pentru activitățile planificate;
* Asigurarea unui climat socio-afectiv și educativ optim ;
c)pentru părinți / bunici:
* Colaborarea cu cadrele didactice în scopul cunoașterii
copilului, contribuind la eficientizarea metodelor educative
aplicate;
* Crearea un climat socio-afectiv pozitiv în familie, care
să concure la formarea unei concepții educative corecte, astfel
încât să-și poată orienta copiii în sensul aprecierii valorilor
tradiționale;
La realizarea acestor obiective au contribuit și
reprezentanți ai instituțiilor partenere: Primăria Nicolae
Bălcescu, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău,
Palatul Copiilor Bacău.
47
LUMEA SATULUI ROMÂNESC
prof. Eustina Gianina Damaschin,

Şcoala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
Lucian Blaga spunea:

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
Și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept...
ci adânc în pământ, undeva.”
(Sufletul satului)
Parafrazându-l pe marele scriitor, România este
fascinantă tocmai pentru că în lumea satului s-au conservat
tradiții, tehnici, lumi.
În satele românești, la zile de sărbătoare, țăranii
autentici ies din casă îmbrăcați în straiele tradiționale, în
costume populare. Iar țăranii de „conjuctură” – cei care au
devenit locuitori ai satului după ani și ani de urbanism – au
început prin a-i privi cu admirație pe bătrânii satului care își
poartă cu mândrie costumul, și au continuat prin a împrumuta,
măcar parțial, din frumusețea veșmintelor celor vârstnici,
purtând, de exemplu, bluze tip ie.
48
Aceste straie tradiți-

onale sunt adesea
confecționate în
gospodăriile proprii,
doar unii dintre nou-
veniții satului apelând
la hainele cumpărate
din marile magazine în
care găsim bluze tip ie
„Made in India/sau
Bangladesh”.
Confecționarea acasă,
în mediul familial este
ușurată de croiul
simplu, din foi drepte,
fără răscroituri, foile
încrețindu-se la gât. Acest mod de croire simplu, fără pierderi,
s-a păstrat mereu, atât din spirit de economie cât și ca ușurință
și ingeniozitate în tăierea materialelor. O analiză a materialelor
arată că la nivel național pânza necesară confecționării iei,
poalelor, maramelor și cămășilor bărbătești era țesută din lâna,
in, cânepă, bumbac sau borangic iar piesele de la brâu în jos,
respectiv fotele, vâlnicele, catrințele, ițarii, cioarecii ca și
mintenele, sumanele, saricile, ghebele s-au realizat din lâna sau
bumbac țesut in două sau patru ițe, pe războaiele de țesut
casnice, în 2 sau 4 ițe.
Prelucrarea materiilor prime, fibre de lână, in sau cânepă
a fost de asemenea realizată în gospodăriile țărănești.
Vopsirea firelor s-a făcut, în lumea satului, în general, cu
coloranți obținuți natural, din plante, la fel cum și vopsitul
ouălor tradiționale de Paști se făcea la fel, cu coloranți naturali.
49
E adevărat că după 1950, pătrunderea în lumea satului, din

ce în ce mai intens, a produselor industrializate a condus și la
utilizarea, pentru vopsirea firelor, a coloranților sintetici, după
cum s-a mai pierdut și obiceiul toarcerii firelor în gospodărie,
în serile lungi de iarnă, la celebrele „clăci” organizate pentru ca
oamenii să se ajute unii pe alții, dar și pentru a socializa.
În lumea plină de frumos a satului românesc, una din
sarcinile deosebite ale femeii a reprezentat-o întotdeauna
realizarea și întreținerea îmbrăcămintei pentru fiecare dintre
membrii familiei.
Portul românesc are aceleași caracteristici astăzi ca și
pe vremea dacilor și a romanilor. Mărturii despre originea
portului românesc se văd pe Columna lui Traian și pe
monumentul de la Adamclisi. Pe aceste monumente se pot
observa croiala lungă și largă a cămășii, portul ițarilor la bărbați
și fustele largi la femei, cojoacele groase. In literatură, în unele
scrieri istorice sau în picturile bisericești se regăsesc descrieri
sau imagini ale portului românesc, ele fiind o dovadă a originii
și a continuității românilor pe teritoriul vechii Dacii.
Costumul popular era legat de viața de zi cu zi a oamenilor, el
fiind conceput atât ca obiect de uz practic cât și ca o
materializare a talentului, a dragostei de natură și a nevoii de
frumos. În epoca actuală, pentru zilele de lucru, vestimentația a
suferit oarecare modificări, dintre elementele clasice ale
costumului popular rămânând a fi utilizate mai ales cămășile,
atât de femei cât și de bărbați. în tradiția românească, femeile,
mai ales cele căsătorite, își poartă capul acoperit cu broboadă,
maramă sau batistă... dar nu doar ca să își ferească părul de
privirile celorlalți ci și pentru a –și proteja capul de razele
soarelui vara, de frigul pătrunzător, iarna. De fapt, acest
acoperământ al capului este realizat din materiale diferite. De
50
exemplu, broboadele purtate iarna sunt țesute din lână, batistele

purtate vara sunt din bumbac, în general de culoare deschisă,
predominant albe, cu broderii cusute pe margine pentru a aduce
bucurie ochiului și inimii. Iar maramele purtate în zile de
sărbătoare sunt țesute din borangic și brodate cu fire fine de
mătase.
În imagine este un costum din zona
Corbasca, purtat de tinerele fete în zilele
de duminică sau în zile de sărbătoare. Se
observă că ia (cămașa) are o broderie
mai puțin bogată dar modelul de la gât
și de la mâneci se regăsește și pe batista
(„cârpa”) care acoperă capul.
Cea mai spectaculoasă piesă folosită la
găteala capului era marama de borangic,
numită și sub denumirea de „ștergar de
cap”. La Letea Veche, ștergarele de
borangic erau ornamentate pe toată
suprafața sau numai la capete cu diferite
motive („șinătăul”, „păiangănul”,
„brăduțul”). Ștergarele de cap din
borangic s-au ţesut până la mijlocul secolului XIX și erau
realizate la mari dimensiuni (2,80 x 0,80m).
51
O maramă
fină, veche
de 100 de
ani, este
prezentată în
imaginile
următoare:
Finețea
lucrului
poate fi considerată o altă dovadă a importanței pe care săteanca
a dat-o întotdeauna hainelor de sărbătoare.
De altfel, femeile din satele băcăuane
au lucrat în tehnica țesutului cu speteaza
ornamente ca pomul vieții, păsări afrontate,
grifoni, zăluțe, romburi, ș.a., dispuse la capete,
într-o perfectă simetrie. Câmpul ștergarului era
presărat cu flori din bumbac.
Costumul popular de sărbătoare
include în el nu doar multă muncă ci și o
încărcătură de fantezie, de iubire față de natură
și față de viață.
Este un lucru bine știut că în costumele românești se
folosesc ornamente specifice, inspirate de natură și de oameni.
Motivele împrumutate din natură sunt frunzele și florile
câmpului, păsările și animalele. Fiecare dintre aceste elemente
au primit din partea oamenilor semnificații și sensuri clare:
păsările au arătat de fiecare dată dorința oamenilor de a fi liberi,
de a „zbura” către alte zări, întorcându-se mereu la sursa vieții,
pământul strămoșesc, familia și locul natal. Spirala vieții este
de asemenea prezentă nu doar pe costumele țesute și cusute
52
manual, ci și pe stâlpii ciopliți în lemn ai casei, ai porților de

intrare în gospodărie sau, uneori, în comunitate.
Dozarea ornamentelor, echilibrul,
păstrarea proporției între câmpurile
ornamentale și albul pânzei este o
dovadă a gustului pentru frumos.
Academicianul George Oprescu
prezintă astfel ornamentarea iilor:
„Dacă o parte este brodată mai
bogat, mai din plin, ea va fi
înconjurată obișnuit de spații în
care motivul cusut este aruncat la
intervale mai mari, ca să formeze o
tranziție și să nu contrasteze prea
izbitor cu restul pânzei nebrodate.
Valea Seacă
Acest echilibru între diferitele câmpuri e de o eleganță
fermecătoare….”
Nicolae Bălcescu
53
Motivele caracteristice sunt cel geometric și cel floral iar

cromatica este unitară: roșul și negrul sunt culorile de fond, iar
în funcție de zona etnografică se adaugă culorile pastelate, fire
metalice, fluturi, paiete sau mărgele.
Din costumul specific au făcut parte mereu și podoabe: mărgele,
șiraguri, cercei, inele.
În toată zona Moldovei fetele și femeile au
purtat podoabe: la gât – mărgele, în urechi –
cercei iar la mâini inele. Aceste podoabe se
purtau nu doar ca expresie a stării sociale cât
mai ales datorită unor credințe care circulau
în zonă legate de ferirea copiilor de blesteme:
„mărgele și inel purtăm, că dacă blestemi
copiii, să cadă blestemele pe ele, nu pe copii”
(zona Rădăuți) sau „la gât port mărgele și la
urechi cercei ca să nu port balauri pe lumea
cealaltă” (zona Iași). În zona Trifești, Neamț
Luizi Călugăra
circulau expresiile: „Cine nu poartă mărgele, pe lumea cealaltă
poartă șerpi, iar în urechi cine nu poartă cercei poartă broaște.
Verigă sau inel purtăm pe mână, că dacă blestemi copiii, să cadă
pe inel, nu pe copii
blestemele”.
În jurul Bacăului, la
Cleja, sat eminamente
catolic, în afară de
mărgele, se folosea de
Detaliu mânecă
către fete mai ales o podoabă metalică ce se numea „zale”,
formată din 3 – 4 șiraguri. Alături de mărgele se mai purta
HURMUZ, câte unul sau două șiraguri.
54
Cămașa este una din cele mai decorative piese ale

costumului popular femeiesc. Fetele și femeile au purtat, după
preferință, cămașa încrețită la gât, cămașa dreaptă, cunoscută
sub numele de „cămeșoi”, iar mai recent cămașa cu platcă
preluată din costumul orășenesc și din costumul de lucru care
este mai simplu, mai comod.
Tipul de cămașă cel mai uzitat în
zona Bacău este cămașa
„carpatică”, încrețită la gât, în
varianta scurtă (ie) și în varianta
lungă (cămeșoi) cu poalele cusute
de stan.
Cămășile femeiești se
confecționau din pânză de in sau
cânepă, mai nou și din pânză de
bumbac. Bumbacul se folosea ca
urzeală la pânza de in sau cânepă și
la cea de lână țigaie din podișul
central moldovenesc sau la cea din
borangic din colinele Tutovei
Femeie din Poiana Negri, jud. Bacău (zonei Bacău).
Ornamentarea se făcea fie în război, în limita estică a
două ițe, și cu alesături cu speteaza, fie prin broderie artistică
(în cruce, în muște, la patru fire). Câmpii ornamentali la cămașa
încrețită erau altițele, încrețul, piepții și mânecile. Cele mai
vechi cămăși aveau altițele țesute separat, ornamentate cu lână,
fiind cusute atunci când se încheia cămașa. Când ornamentele
erau țesute în război, mânecile, piepții și spatele erau acoperite
cu alesături în trei ițe. Poalele, fără alesături erau țesute în două
ițe.
55
La cămășile femeiești se întâlnește o bogată

ornamentație, fiind prezente compoziții geometrizante și
naturaliste. Cămășile cu altițe, decorate geometric, au motive
ornamentale diverse (registre de vrâste, rombul, triunghiul,
pătratul, etc). Alte motive ornamentale, mai rar utilizate pentru
decorarea cămășilor sunt motivul vazei cu flori, motivul cu
păsări afrontate, pomul vieții și motivele antropomorfe.
În costumul popular, în ornamentarea cămășii se
respectă regula generală a alternării zonelor cu ornamentare
bogată cu zone cu dominantă albă, ornamente mici sau situate
în linie. Cămașa femeilor în vârstă este cusută de obicei cu fir
negru în vreme ce la cămășile fetelor sau ale tinerelor neveste
se întâlnesc mai des ornamente realizate cu fir roșu alternând cu
fir negru sau dominant roșu sau numai roșu. După cel de-al
doilea război mondial în structura ornamentală a cămășii își fac
apariția ornamentele amplasate bogat pe aproape toată suprafața
cămășii deși în costumele tradiționale, dacă mâneca este bogat
ornamentată, atunci piepții și spatele sunt mai puțin
ornamentate deși trecerea este una lină, echilibrată.
Râurile, dispuse „costișăt”(pe mâneci) și „drepte” (pe
piepți și spate) erau compuse din motive ornamentale diverse
(cireșe bătute, rare, miez de soc – la Fărăoani și Valea Seacă,
ochiul vrabiei, dintele babei – la Nicolae Bălcescu și Galbeni,
etc).
De obicei, cămașa încrețită la gât, întâlnită la costumele
din jurul Bacăului, avea poalele confecționate din alte materiale
(cânepă, bumbac) și erau neornamentate deoarece nu se vedeau
de sub catrință. În satele din sudul zonei, dar și în cele din nord,
poalele, care se vedeau de un lat de palmă de sub peșteman erau
decorate cu dantelă lucrată manual sau erau brodate cu acul cu
56
motive asemănătoare cu cele de

pe cămașă. Cămeșoaiele
se confecționau adesea dintr-o
singură bucată de pânză în care
se decupa gura cămășii și apoi se
adăugau clinii laterali, iar sub
braț se coseau pavele. De obicei
se făceau din materiale diferite
în funcție de destinație:
cămeșoaiele pentru lucru se
făceau din cânepă, în vreme ce
acelea care făceau parte din
costumul de sărbătoare se țeseau
din bumbac cu alesături sau cu broderii. Atunci când creșterea
viermilor de mătase s-a practicat și în satele din jurul Bacăului,
femeile și-au făcut cămeșoaie din borangic sau numai cu piepții
din borangic, ornamentați în război, în tehnica ridicării cu
speteaza.
Cămășile cu platcă, având la origine cămeșoiul, au
suferit influența orașului dar au fost mai puțin numeroase decât
celelalte tipuri.
Peste poale, în satele din jurul Bacăului și din nordul
zonei se purta catrința iar în satele dintre Bacău și Adjud,
„peștemanul” sau „fusta aleasă”.
Catrința are formă dreptunghiulară, 1,60x0,90m. Este
confecționată din țesătură din lână, țesută în patru ițe,
ornamentată în dungi și vrâste policrome, predominând în
ornamentație culorile grena, roșu și verde. Modul de
ornamentare a catrinței era în general geometric dar lățimea
vrâstelor și alternanța cromatică era diferită de la o comună la
alta și de vârsta purtătoarelor. Sub aspect cromatic și
57
ornamental, catrințele
de Prăjești se
deosebeau de cele de
Lespezi sau de Luizi
Călugăra, iar la
Fărăoani și Valea Mare
apare pe catrințe
motivul „frunza
bradului”. Catrințele se
pot purta drepte sau cu
colțul răsfrânt.
Cele două părți
componente ale
Valea Mare – fete
cu fote catrinței
se numeau „catrința
him”, partea din spate se numea „negru”, partea de sus „bată”,
iar cea de la poale „sarad”.
Catrința se purta peste brâu și se
lega cu bete sau bârnețe. După
1900, în satele dominant catolice
s-a introdus „fota” – o catrință
țesută din bumbac și mătase, cu
vrâste grena la capete și poale,
dreptunghiulară și cu franjuri la
capete.
Fete de la Lespezi
58
Fărăoani – port bătrânesc

În satele din sudul
zonei dar și din nord se
purta peștemanul de formă
dreptunghiulară, compus
din două foi încheiate la
mijloc. Registrele
decorative de la cele două
capete și de la poale erau
mult mai evidente decât la
catrință, datorită
cromaticii mai stridente.
Peștemanul, purtat și în
satul Corbasca era țesut în
două ițe, din lână, păr și
canură, spre deosebire de
catrință care se țesea în
patru ițe sau de „țoandră” care se țesea în trei ițe. Lâna se vopsea
bleumarin, în rădăcină de ștevie. Mai rar, se întâlneau și
peștemane roșii sau negre.
Pe părțile laterale și la poale, peștemanul se ornamenta cu
„flori”, „se alegeau cu flori”, motive naționale luate de pe
ștergare vechi sau cămăși, motive specifice satului.
Ornamentele se alegeau cu canava colorată la care predomină
culoarea roșie, albă, galbenă, albastră, maro, verde, etc.
Când se îmbrăcau, capetele laterale veneau în față și de unde
începeau ornamentele se făcea câte o cută (pliu) pentru a înlesni
mersul. Se făceau din 5 m de țesătură, din 2 lați cusuți la mijloc.
Peștemanele, ca și țoandrele, se purtau de fete și neveste.
În satele în care se purtau țoandre și peștemane la sărbători, în
zilele de lucru se foloseau catrințe țesute din lână neagră, în 4
59
ițe. La poale era ornamentată cu dantelă executată cu iglița, cu

lână roșie.
Fărăoani
Port național cu peșteman, satul Corbasca, 1969

FUSTA este o piesă de port folosită atât la lucru cât și
la sărbători.
Fustele pentru lucru se făceau din țesătură simplă, în 2 sau 4 ițe,
din lână în culoarea sa naturală, spre deosebire de cele folosite
la sărbători care erau țesute din lână colorată și decorate cu
motive ornamentale realizate cu alesături de mână. Fustele de
ocazie, de nuntă, erau deosebit de artistic decorate.
Pe fustele din localitatea Letea Veche cele mai
cunoscute ornamente erau „șatranca”, „brădulețul”,
„prescurița” și „mușcățica”.
În satele din jurul Bacăului se mai purta o variantă de
fustă cu denumirea ANDROC executată din ţesătură aleasă în
motive geometrice sau vegetale (spic de grâu) printre care se
aflau vrâste. Se făceau din două bucăți de țesătură cusute la
60
mijloc pe orizontală, materialul fiind îngust de circa 50-60cm.

Pe cusătura care unea cei doi lați de țesătură se aplica o dungă
neagră din catifea, iar la margine, la poale, una mai lată.
Androcul era o fustă creață, prinsă în brâu într-un
cordon.
Androc – comuna Corbasca, 1969

La androc culoarea predominantă era roșul iar
alesăturile, policrome.
În unele sate din jurul Bacăului s-a semnalat prezența
catrinței negre, țesută în 4 ițe, fără ornamentație. Aceasta era
purtată de către femeile bătrâne, făcând parte din costumul de
îngropăciune. Prezența unei astfel de piese de port în satul
Sărata dar și în alte sate de veche tradiţie ne pune în faţa unui
element de port arhaic și străvechi, întâlnit în costumul dacilor.
61
Bibliografie:
1. Pavel Emilia – Portul popular moldovenesc – Editura
Junimea, 1976.
2. Ichim Dorinel – Zona etnografică Bacău – Editura
Sport – Turism, București, 1987.
3. Florescu Bobu Florea, Petrescu Paul, Stahl Paul H. –
Arta populară de pe valea Bistriței – Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1969.
4. Ciubotaru Ion H. – Catolicii din Moldova – Universul
culturii populare – Editura Presa Bună, Iași, 1998.
5. Florescu Elena- Portul popular din zona Neamț,
Complexul muzeal Neamț – secția etnografie, 1979.
6. Ichim Florica, Ichim Dorinel – Zona etnografică a
colinelor Tutovei, - Editura Sport – Turism, București, 1988.
7. Doagă Aurelia – Cusături românești – Editura Ion
Creangă, 1978.
8. Formagiu Hedvig Maria – Portul popular din
România – Muzeul de Artă populară al RSR, București, 1974.
9. Vlăduțiu Ion – Etnografie românească – Editura
științifică, București, 1975.
10. Bănățeanu Tancred, Focșa Gheorghe, Ionescu
Emilia – Arta populară în Republica Populară Română - Port
– Țesături – Cusături - Editura de stat pentru literatură și artă,
1957.
11. www.muzee.ro
62
SECȚIUNEA PATRIARHII ROMÂNIEI
PERSONALITATEA PATRIARHULUI NICODIM

MUNTEANU
Prof. Irina Leonte

Școala Gimnazială Nr. 10 Bacău
Anul 2019 este declarat în Biserica Ortodoxă Română

Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin
Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești. Evocăm,
Așadar, personalitățile-reper ale culturii teologice românești,
care, prin ostenelile lor cărturărești, au contribuit la luminarea
credincioșilor prin cultură și la trezirea conștiinței românești.
Biserica Ortodoxă Română a trecut de-a lungul istoriei
prin multe încercări. Instituție divino-umană, Biserica este
legată nu numai de transcendent, ci și de imanent, fiind nevoită
să facă față provocărilor vremii. Clerul și poporul român au
înțeles de fiecare dată că singurul ajutor în vreme de restriște,
de război, în momente de grea încercare s-a arătat a fi credința
în Dumnezeu și apartenența la valorile perene ale Evangheliei
propovăduite de Biserică..
Îl comemorăm pe vrednicul de pomenire Nicodim
Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre. Născut la 6
decembrie 1864, în Pipirig, județul Neamț, dintr-o familie de
țărani credincioși, viitorul Patriarh va primi numele de botez
Nicolae. După ce a urmat școala din satul său natal, a mers la
Seminarul „Veniamin” din Iași. Ulterior a fost trimis de
Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei să studieze la
63
Academia Duhovnicească din Kiev, la finalul studiilor obținând

titlul de licențiat în teologie.
Intrat în monahism la Mănăstirea Neamț (1894), ajunge
preot la Catedrala Mitropolitană din Iași, director la Seminarul
„Sfântul Andrei” și vicar al Episcopiei Dunării de Jos (Galați)
și tot în același interval de timp a publicat primele sale predici,
în volumele intitulate „Cuvântări liturghice” și „Călăuza
creștinului în Biserică”. În 1909 primește hirotonia întru
Episcop-vicar al Mitropoliei Moldovei, cu titlul de Băcăuanul.
Trei ani mai târziu, la 18 februarie 1912, este ales Episcop de
Huși. Aici a păstorit aproape 12 ani, într-o perioadă dramatică
din istoria noastră, când România intrase în războiul pentru
întregirea neamului. În această perioadă a participat ca
reprezentant al Bisericii noastre la Marele Sinod al Bisericii
Ortodoxe Ruse (septembrie 1917).
A demisionat din fruntea Episcopiei Hușilor și s-a
retras la Mănăstirea Neamț, pe care o va conduce în calitate de
stareț. Acolo va întemeia un seminar monahal, „o școală pentru
frații din mănăstire” (1928-1937) și un seminar de muzică
bisericească. După trecerea la cele veșnice a Mitropolitului
Pimen (1934), Colegiul Național Bisericesc îl va alege în
fruntea Mitropoliei Moldovei pe starețul Nicodim Munteanu.
Va păstori la Iași timp de patru ani, reușind ridicarea Palatului
Mitropolitan de la Mănăstirea ¬Neamț, a clădirii Seminarului
Teologic, reutilarea tipografiei de la Mănăstirea Neamț și
tipărirea multor lucrări teologice.
După trecerea la cele veșnice a Patriarhului Miron Cristea
(1939), Colegiul Electoral Bisericesc îl va alege pe Nicodim
Munteanu Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Din
nefericire pentru el, a păstorit în vremuri complicate. Numai
64
înțelepciunea și tactul Patriarhului Nicodim vor ajuta Biserica

Ortodoxă Română să depășească grelele încercări.
Pe parcursul păstoririi sale, Patriarhul Nicodim
Munteanu a fost preocupat de starea clerului de mir, de viața
mănăstirească, de învățământul teologic, de legăturile cu
Bisericile Ortodoxe surori. Remarcabilă este și activitatea sa
culturală. Prin contribuția sa, Patriarhul se situează în fruntea
celor mai importanți teologi ai epocii sale. Alcătuind numeroase
lucrări originale, făcând numeroase traduceri din literatura
teologică rusă a secolului al XIX-lea și începutul secolului
următor, Patriarhul Nicodim va fi personalitatea cea mai de
seamă a epocii sale. Ca urmare, va fi ales doctor honoris causa
al Facultății de Teologie din Cernăuți și membru de onoare al
Academiei Române.
Patriarhul Nicodim era un teolog realist și un păstor
care aducea în actualitate cuvântul vieții, cuvântul mântuitor,
cuvântul care ne unește cu Dumnezeu-Cuvântul și cu întreaga
Sfântă Treime. Ca organizator al vieții bisericești, Patriarhul
Nicodim Munteanu s-a arătat un vrednic gospodar. La
Mănăstirea Neamț a plantat sute de pomi fructiferi, organizând
mănăstirea în Așa fel încât ea să nu fie doar o instituție liturgică,
ci și una culturală și socială. În vremea sa, Mănăstirea Neamț
patrona opera spirituală, dar și opera socială din zonă. Astfel,
ea ajuta material spitalul de la Târgu Neamț, în paralel cu
desfășurarea unei activități tipografice de mare amploare.
Patriarhul Nicodim, ca stareț al Mănăstirii Neamț, a legat
activitatea socială cu cea spirituală într-un mod tradițional
românesc.
După ce a tipărit la Neamț Biblia ilustrată (1936),
prima lucrare de acest gen la noi, în 1936 și 1944 au ieșit de la
tipar noi ediții ale Sfintei Scripturi, în care 51 de cărți erau
65
traduse de el însuși (24 din Vechiul Testament, iar Noul

Testament în întregime). De asemenea, a tipărit Noul Testament
în cinci ediții, dar și Psaltirea (patru ediții), traduse de el.
Bolnav și bătrân, amenințat în permanență cu retragerea din
scaun și cu pensionarea, Patriarhul Nicodim Munteanu a reușit
să se opună transformării Bisericii Ortodoxe Române într-un
instrument în mâna regimului comunist. Acuzat că ar fi pactizat
cu regimul legionar și apoi cu cel al mareșalului Antonescu,
Patriarhul Nicodim a încercat să nu intre în polemică cu noile
structuri comuniste.
În condițiile înăspririi controlului asupra tuturor instituțiilor din
statul român, și Biserica Ortodoxă Română va avea de suferit.
Astfel, organele de securitate române identificau în primăvara
anului 1945 „cărțile în care se defăimează Partidul Comunist”
și constata că ”aceste cărți se difuzează de diverse școli, prin
tramvaie și pe străzi”, fiind tipărite de Editura „Credința
Ortodoxă”. Ca urmare au fost întărite măsurile de control la
adresa Bisericii.
În 1946, regimul dădea o nouă lege electorală, prin care
era desființată camera Senatului. Din această cameră făceau
parte reprezentanții principalelor culte religioase. În noul
parlament, ierarhii „reacționari și rupți de mase, adevărați
boieri bisericești au fost eliminați”. Noua legislație civilă ce
privea Biserica Ortodoxă Română prevedea că la alegerea
mitropoliților luau parte „toți membrii Adunării Deputaților,
bărbați ortodocși, aleși în circumscripția întreagă a Mitropoliei
respective”. Această intruziune a regimului comunist în
alegerea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române avea drept scop
încercarea de a controla viața bisericească românească.
Începând cu vara anului 1947, Patriarhul Nicodim s-a
retras la Mănăstirea Neamț, „sub supraveghere permanentă”.
66
Moartea lui, la 27 februarie 1948, a adus cu sine

alegerea unui nou Patriarh la cârma Bisericii Ortodoxe Române,
personalitate dinamică, a cărei atitudine abilă față de regimul
comunist să păstreze pe cât posibil vie credința în Dumnezeu și
în valorile neamului.
„Patriarhul Nicodim rămâne în istoria Bisericii și a
poporului român o figură înaltă, de verticalitate luptătoare, de
demnitate înțeleaptă și de conștiință misionară într-un popor
creștinat odată cu formarea sa în istorie.”, apreciază, cu respect,
PF Daniel, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
SOPHIA și PRAXIS – CÂTEVA COORDONATE ALE

PĂSTORIRII PATRIARHULUI IUSTIN
Prof. Adrian-Viorel Nechita

Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan Cel Mare” Bacău
Anul 2019 este dedicat în Patriarhia Română și

comemorării personalității fericitului întru pomenire patriarh
Iustin Moisescu, prilej de pioasă amintire a slujirii didactice,
administrative bisericești, pastorale și ecumenice a celui de-al
patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Iustin Moisescu a văzut lumina zilei la 5 martie 1910,
în satul Cândești din fostul județ Muscel (astăzi în Argeș), în
familia învățătorului Ioan și a Mariei Moisescu. Din nefericire,
greutățile războiului au tulburat curând liniștea familiei, iar cei
patru copii vor rămâne orfani, tatăl lor căzând ca erou pe câmpul
de luptă pentru împlinirea idealului istoric al României Mari.
Tânărul Iustin și -a început studiile la școala primară din satul
natal, apoi le-a continuat la liceul ,,Dinicu Golescu” din
67
Câmpulung Muscel, pentru ca, după doar un an, începând cu

1922, să treacă la Seminarul orfanilor de război din Câmpulung
Muscel, instituție înființată de Mitropolitul Primat Miron
Cristea, de doctorul Nicolae Cădere și de doamna Olga Sturdza,
președinta Societății Orfanilor de Război din România.1
După absolvirea seminarului în 1930 ca șef de
promoție, tânărul Iustin Moisescu este trimis ca bursier al
Patriarhiei Române la Facultatea de Teologie din Atena (1930-
1934) și la Facultatea de Teologie din Strasbourg (1934-1936),
unde s-a remarcat prin capacitatea extraordinară de muncă
sistematică și perseverentă, precum și prin rezultatele
excepționale. În 1937, a obținut titlul de doctor în teologie la
Facultatea din Atena cu lucrarea ,,Evagrie din Pont. Viața,
scrierile și învățătura”, lucrare premiată de Academia de Științe
din Atena.2 Revenit în țară, Iustin Moisescu și -a echivalat
studiile și a funcționat pentru un an ca profesor de limba latină
la Seminarul ,,Nifon Mitropolitul” din București.
La cererea Bisericii Ortodoxe din Polonia și cu
binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
începând cu anul 1938, Iustin Moisescu este numit profesor de
Studiul Noului Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a
Universității din Varșovia. Din păcate, începutul celui de-al
doilea Război Mondial l-a forțat să revină în țară, unde a
satisfăcut stagiul militar la Școala de ofițeri de la Ploiești. În
1941 a luat parte activ, ca sublocotenent, la luptele de la Odessa,
1
Pr. dr. Ioan Rămureanu, La 70 de ani de viață ai Prea Fericitului
Patriarh Iustin, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an XCVIII (1980),
nr. 3-4, p. 339.
2
Prof. Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Iustin Moisescu, în rev.
Biserica Ortodoxă Română, an CXXIV (2006), nr. 7-12, p. 153.
68
unde a fost rănit și răsplătit cu decorația de război ,,Coroana

României cu spade și panglică de virtute militară”.3
În toamna anului 1940 este numit profesor la catedra de
Exegeză a Noului Testament de la Facultatea de Teologie din
Cernăuți, unde va fi titularizat începând cu 1 ianuarie 1942. Aici
a mai alcătuit trei cursuri: ,,Introducere în cărțile sfinte ale
Noului Testament”, ,,Exegeză” și ,,Ermineutică biblică”.4 După
decesul preotului profesor Haralambie Rovența, la 1 decembrie
1946 este numit profesor la catedra de Exegeza Noului
Testament de la Facultatea de Teologie din București, unde va
funcționa până în iarna anului 1956. Activitatea didactică a fost
încununată și de publicarea mai multor lucrări de o valoare
incontestabilă pentru teologia românească și anume: ,,Sfânta
Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom”
(1942), ,,Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (1945),
,,Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena” (1946),
,,Ierarhia bisericească în epoca apostolică” (1955), precum și
traducerea în limba română a lucrării ,,Simbolica” a teologului
grec Hristu Andrutsos.5
Ca o încununare a activității didactice depuse în slujba
Bisericii, la 23 februarie 1956, Episcopul Vicar Teoctist
Botoșăneanul l-a hirotonit diacon, iar a doua zi episcopul vicar
3
Arhim. asist. drd. Emilian Nica, De la „altarul” teologiei la
păstorirea bisericii străbune - Mitropolitul Iustin Moisescu, în
Analele Științifice ale Universității ,,Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă),
Teologie Ortodoxă, tom XI, Ed. Universității ,,Al. I. Cuza”, Iași, 2006,
p. 71.
4
Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed.
Trinitas, Iași, 2002, pp. 259-260.
5
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. III, ed. a 3-a, Ed. Trinitas, Iași, 2008, p. 432.
69
Antim Târgovișteanul l-a hirotonit preot celibatar pe seama

Catedralei Patriarhale și l-a hirotesit iconom stavrofor. În urma
trecerii la cele veșnice a mitropolitului Nicolae Bălan al
Ardealului, la 26 februarie 1956 preotul Iustin Moisescu este
ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, fiind
călugărit la mănăstirea Cernica la 8 martie și ulterior hirotonit
pe 15 martie de Patriarhul Justinian Marina, de mitropolitul
Firmilian al Olteniei și de episcopul Nicolae Cojan al Clujului.
Păstoria sa la Sibiu a fost însă de scurtă durată, întrucât la 10
ianuarie 1957 este ales de Sfântul Sinod arhiepiscop al Iașilor și
mitropolit al Moldovei și Sucevei.
În această demnitate, Iustin Moisescu și -a dovedit în
întregime calitățile, unele puțin bănuite de contemporanii săi.
Ca om al cărții și profesor, a militat pe lângă instituțiile statului
pentru suplimentarea paginației alocate revistei mitropolitane
pentru a putea publica lucrările și studiile doctoranzilor și
studenților de la Institutele Teologice. În același timp s-a
preocupat de mărirea tirajului Calendarului creștin-ortodox de
la 300000 la 500000 de exemplare.6 De asemenea, sub directa
sa îndrumare, s-au editat volumele ,,Monumente istorico-
bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei” (1974),
,,Psaltirea în versuri a lui Dosoftei”, ediție critică de N. A. Ursu
(1974), monografiile ,,Catedrala mitropolitană din Iași” (1977)
și ,,Mănăstirea Cetățuia” (1977), precum și broșuri-albume de
popularizare a monumentelor din Moldova și cărți de
rugăciuni.7
6
păstorirea bisericii străbune - Mitropolitul Iustin Moisescu, p. 80.
7
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, ed. a
2-a rev. și întregită, Ed. Enciclopedică, București, 2002, pp. 304-305.
70
În același timp, mitropolitul Iustin Moisescu s-a ocupat

de consolidarea și restaurarea a peste 70 de biserici dintre care
se disting Catedrala mitropolitană din Iași, precum și
ansamblurile mănăstirești de la Putna, Neamț, Secu, Vatra
Moldoviței, Slatina, Sucevița, Golia, Trei Ierarhi, Dragomirna,
Pătrăuți, Războieni, Tazlău, Agapia, Bistrița și multe altele. De
asemenea a ctitorit o clădire nouă pentru Seminarul Teologic de
la Mănăstirea Neamț, două clădiri administrative și un cămin
preoțesc la Mitropolia din Iași, precum și sedii de protopopiate,
clopotnițe și case parohiale.8
O latură definitorie a personalității mitropolitului Iustin
Moisescu a fost reprezentată de implicarea sa în dialogul
ecumenic. Prin activitatea desfășurată în organismele
internaționale de dialog, viitorul patriarh a contribuit decisiv la
creșterea prestigiului teologiei românești și a rolului Bisericii
Ortodoxe Române în organizațiile creștine mondiale. A fost
membru în Comitetul Central al CEB (1961-1977) și a
participat la Adunările Generale ale CEB de la New Delhi
(1961), Uppsala (1969) și Nairobi (1975)9 . De asemenea a luat
parte la sesiunile anuale ale Comitetului Central la Paris (1962),
Geneva (1966, 1973, 1976), Heraklion-Creta (1967),
Canterbury (1969), Addis-Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin
(1974). De asemenea, Mitropolitul Iustin Moisescu a făcut parte
din Prezidiul Conferinței Bisericilor Europene și din Comitetul
8
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Iustin
Moisescu, un stâlp neclintit în vremuri potrivnice, în vol. omagial
Patriarhul Iustin Moisescu: un stâlp neclintit în vremuri potrivnice,
Ed. Basilica, București, 2019, p. 6.
9
Pr. prof. Ion Bria, In memoriam: Patriarhul Iustin al Bisericii
Ortodoxe Române, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an CIV (1986),
nr. 7-8, p. 14.
71
Consultativ, luând parte la Adunările Generale Nyborg IV

(1964), Nyborg V (1966), Nyborg VI (1971) și Engelberg
(1974)10. Mitropolitul Iustin a condus de asemenea delegațiile
Bisericii Ortodoxe Române la Conferințele panortodoxe din
Rodos (1961, 1963, 1964) și Chambesy (1968), precum și la
prima conferință pregătitoare a Sfântului și Marelui Sinod
panortodox, desfășurată la Chambesy (1971). 11
Ca o recunoaștere a vredniciei sale și a implicării sale
în dialogul ecumenic, Mitropolia Moldovei și Sucevei a fost
vizitată în timpul mitropolitului Iustin de secretarul general al
CEB, Philip Potter (1962), de Patriarhul Nicolae al VI-lea al
Alexandriei (1971), de Patriarhul Maxim al Bulgariei (1972),
de Jacques Chirac, premierul Franței (1973), de dr. Varahagiri
Venkata Giri, președintele Indiei, și de Alain Poher,
12
președintele Senatului francez .
În urma trecerii la cele veșnice a fericitului întru
pomenire Patriarh Justinian Marina, mitropolitul Iustin
Moisescu al Moldovei și Sucevei este ales la 12 iunie 1977
arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și
patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În cea mai înaltă
demnitate a Bisericii, Iustin Moisescu a continuat activitatea
cărturărească, edilitară și ecumenică începută la Iași. Astfel, a
10
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, p.
305.
11
Pr. Cătălin Nicolae Luchian, Activitatea Mitropolitului Iustin ca
reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în relațiile ecumenice, în
vol. omagial Un stâlp puternic în vremuri de furtună – Dr. Iustin
Moisescu, Mitropolitul Moldovei și Sucevei (1957-1977) – in
memoriam, rev. Teologie și Viață, an 2006, nr.1-6, pp. 165-169.
12
păstorirea bisericii străbune - Mitropolitul Iustin Moisescu, pp. 83-
84.
72
inițiat colecția de scrieri patristice ,,Părinți și Scriitori

Bisericești”, proiectată în 90 de volume, precum și colecția
,,Arta creștină în România” în 6 volume. De asemenea s-a
preocupat de tipărirea unei noi ediții a Noului Testament (1979)
și a unei noi ediții sinodale a Bibliei (1982)13. În timpul său a
continuat editarea de manuale pentru seminariile și institutele
teologice, precum și apariția revistelor centrale bisericești și
mitropolitane.
În ce privește relațiile externe, Patriarhul Iustin a
condus delegații sinodale în vizitele făcute la Patriarhia
Ecumenică (1978), Arhiepiscopia română din Statele Unite și
Canada (1979), Biserica Ortodoxă Rusă (1980), Biserica
Ortodoxă Sârbă (1981), Biserica Luterană Din Suedia (1981),
sediul CEB de la Geneva (1981), Biserica Ortodoxă Bulgară
(1982), Biserica Reformată din Ungaria (1982), Biserica
Ortodoxă din Grecia (1984). De asemenea, Patriarhia Română
a primit vizitele Patriarhului Ignatie al Antiohiei (1981), a
Patriarhului Diodor al Ierusalimului (1982), precum și a altor
conducători de culte din străinătate. Ca o recunoaștere a
prestigiului de care s-a bucurat la nivel internațional, Patriarhul
Iustin a fost distins cu decorația Drapelul Iugoslav clasa a II-a,
în 1957, precum și cu decorația Marea Cruce a Legiunii de
Onoare a Republicii Grecia, în 197814.
Încă de la începutul păstoriei sale la București,
patriarhul Iustin s-a confruntat cu urmările cutremurului din 4
martie 1977, multe locașuri de cult fiind avariate. Astfel, a
inițiat ample lucrări de restaurare la Institutul Teologic din
13
Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p.262.
14
Pr. Dr. Ioan Rămureanu, La 70 de ani de viață ai Prea Fericitului
Patriarh Iustin, p. 353.
73
București, la Catedrala patriarhală, la mănăstirile Curtea de

Argeș, Zamfira, Techirghiol, Negru-Vodă din Câmpulung-
Muscel, Radu Vodă din București. De asemenea, a ridicat
biserici noi la Zimnicea și Scheiul de Sus și a inițiat construcția
noilor ateliere ale Patriarhiei la Popești-Leordeni. În fața
presiunii comuniste de a sistematiza capitala, Patriarhul a reușit
să salveze pe vechile amplasamente bisericile Colțea,
Crețulescu și Sfântul Gheorghe Nou și prin translare bisericile
Mihai-Vodă, Schitul Maicilor, Olari, Sfântul Ilie-Rahova,
Sfântul Ion-Piață, Sfântul Gheorghe-Capră, precum și Palatul
Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim. Din păcate, cu toată
opoziția Patriarhului Iustin, alte biserici precum biserica Enei
sau mănăstirea Cotroceni nu au putut fi salvate de la demolare. 15
În urma unei grele suferințe, Patriarhul Iustin Moisescu a trecut
la Domnul la 31 iulie 1986, fiind înmormântat în Catedrala
Patriarhală din București, alături de fericiții întru pomenire
patriarhi Miron Cristea și Nicodim Munteanu.
Prin activitatea sa pastorală și culturală, precum și prin
deschiderea sa către dialogul ecumenic prin care a întrevăzut
șansa de afirmare a echilibrului Ortodoxiei românești într-o
lume scindată de politică și conflicte, Patriarhul Iustin s-a
înscris în panteonul culturii teologice românești, oferind
generațiilor următoare de teologi și credincioși exemplul
muncii sale neostenite întru cultivarea neamului. De aceea,
exemplul său de erudiție și de demnitate trebuie urmat și
cultivat, spre creșterea intelectuală și morală a generațiilor
următoare de teologi.
15
Pentru detalii a se vedea Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia
Melinte, Prosan Ana-Nina, Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea,
Bisericile osândite de Ceauşescu: Bucureşti 1977-1989, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1995.
74
Bibliografie:
1. ***, Patriarhul Iustin Moisescu: un stâlp neclintit în
vremuri potrivnice, Ed. Basilica, București, 2019.
2. ***, Un stâlp puternic în vremuri de furtună – Dr. Iustin
Moisescu, Mitropolitul Moldovei și Sucevei (1957-1977) – in
memoriam, în rev. Teologie și Viață, an 2006, nr. 1-6.
3. Anania, Lidia, Luminea, Cecilia, Melinte, Livia,
Prosan, Ana-Nina, Stoica, Lucia, Ionescu-Ghinea, Neculai,
Bisericile osândite de Ceauşescu: București 1977-1989, Ed.
Anastasia, București, 1995.
4. Bria, pr. prof. Ion, In memoriam: Patriarhul Iustin al
Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Biserica Ortodoxă Română,
an CIV (1986), nr. 7-8, pp. 13-15.
5. Movileanu, Tarcisius, Relațiile Bisericii Ortodoxe
Române cu Patriarhia Ecumenică între anii 1960-2010, în rev.
Studii Teologice, seria a III-a, an VIII (2012), nr. 1, pp. 105-
146.
6. Necula, pr. lect. Nicolae D., Sărbătorirea zilei de
naștere a PF Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, la Institutul Teologic Universitar din București, în
rev. Studii Teologice, seria a II-a, an XXXII (1980), nr. 7-10,
pp. 669-671.
7. Nica, Arhim. asist. drd. Emilian, De la „altarul”
teologiei la păstorirea bisericii străbune - Mitropolitul Iustin
Moisescu, în Analele Științifice ale Universității ,,Al. I. Cuza”
din Iași (serie nouă), Teologie Ortodoxă, tom XI, Ed.
Universității ,,Al. I. Cuza”, Iași, 2006, pp. 71-88.
8. Păcurariu, pr. prof. dr. Mircea, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol. III, ed. a 3-a, Ed. Trinitas, Iași, 2008.
75
9. Păcurariu, pr. prof. dr. Mircea, Dicționarul Teologilor

Români, ed. a 2-a rev. și întregită, Ed. Enciclopedică,
București, 2002.
10. Rămureanu, pr. dr. Ioan, La 70 de ani de viață ai prea
Fericitului Patriarh Iustin, în rev. Biserica Ortodoxă Română,
an XCVIII (1980), nr. 3-4, pp. 339-363.
11. Vasilescu, prof. Gheorghe, Patriarhul Iustin Moisescu,
în rev. Biserica Ortodoxă Română, an CXXIV (2006), nr. 7-12,
pp. 152-161.
12. Vicovan, pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2002.
JUSTIN MOISESCU – PROFESORUL TEOLOG
prof. pr. Radu Marian Gabriel,

Școala Gimnazială Nr. 1 Pîncești
S-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești,

Câmpulung Muscel, din părinții Ioan și Maria Moisescu. Din
fragedă vârstă trece prin grele încercări. Tatăl său, Ioan Gh.
Moisescu, învățător în satul Cândești, a murit pe front în timpul
Primului Război Mondial. Mama sa Maria s-a dedicat, ca
odinioară Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, creșterii
și educației celor patru copii, doi băieți și două fete.
S-a distins ca om aplecat spre studiu și cu o capacitate
intelectuală de excepție încă din școala primară, pe care a
urmat-o în satul natal între anii 1916-1921. Anul școlar 1921-
1922 l-a urmat în cadrul Liceului Dinicu Golescu din
Câmpulung Muscel, iar din toamna anului 1922 a trecut ca
bursier la Seminarul teologic Miron Cristea. În iunie 1940,
76
elevul Justin Moisescu a absolvit cursurile seminarului ca șef

de promoție, drept pentru care patriarhul Miron Cristea i-a
acordat o bursă la Facultatea de Teologie din Atena, ale cărei
cursuri le-a urmat în perioada 1930-1934. În toamna anului
1934, prin recomandarea aceluiași patriarh a primit o bursă de
studii la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg.
În toamna anului 1936, s-a întors la Atena, unde în iunie
1937 și -a susținut examenul de doctorat, Evagrie din Pont.
Viața, scrierile și învățătura.
A funcționat ca profesor de limba latină la Seminarul
Nifon Mitropolitul din București, profesor de Studiul Noului
Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității
din Varșovia și profesor la catedra de Exegeza Noului
Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuți-Suceava,
unde este titularizat la 1 ianuarie 1942.
Întrucât activitatea sa de cercetare s-a desfășurat cu
preponderență în perioada în care a funcționat ca profesor,
prezentăm aici lucrările prin care s-a remarcat. Evident, nu
putem să nu subliniem cel puțin faptul că a avut și un talent
pedagogic de excepție.
Lucrările sale sunt următoarele:
- Evagrie Ponticul. Viața, scrierile și învățătura, Atena,
1937, teza de doctorat;
- Ermeneutica și exegeza hrisostomică, în Candela,
Cernăuți, 1942;
- Originea și originalitatea parabolelor Mântuitorului,
în Candela, 1944-1945;
- Activitatea Sfântului Apostol Pavel la Atena, Iași 1946;
- Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova,
1955. Precizăm și faptul că aceste lucrări au rămas până astăzi
de referință pentru studiul Noului Testament.
77
Studii:
- În legătură cu Mărturisirea ortodoxă, în Biserica
Ortodoxă Română, nr.5-8/1948;
- Sf. Ap. Pavel și viața celor mai de seamă comunități
creștine în epoca apostolică, în Studii Teologice, nr. 7-8/1951;
- Atitudinea papalității față de progresul omenirii, în
Ortodoxia, nr.1/1953;
- Temeiurile lucrării Bisericii pentru apărarea păcii, în
Studii Teologice, nr. 3-4/1953;
- Biserica Ortodoxă Română în lupta pentru apărarea
păcii, în Studii Teologice, nr.7-8/1953;
- Biblioteca Părinți și Scriitori Bisericești, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, nr. 1-2/1960.
De asemenea, a scris o serie de prefețe la cărțile pe care
le va publica în calitate de mitropolit sau patriarh, după cum va
scrie o mulțime de pastorale, articole, însemnări de călătorie etc.
SECȚIUNEA TRADUCĂTORI DE CĂRȚI

BISERICEȘTI
TRADUCERI SINGULARE CELEBRE DIN SFINTA

SCRIPTURĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
I. INTRODUCERE
Nici o altă scriere nu a avut prin profunzimea
înțelepciunii, frumusețea poetică, exactitatea istorică și
profetică o mai bogată și mai durabilă înrâurire asupra
destinului uman decât Sfânta Scriptură. Ea a exercitat o
78
influență hotărâtoare asupra tuturor celor care au trăit în lumina

ei, mai cu seamă asupra persoanelor care s-au apropiat de ea cu
luare-aminte și evlavie, trecerea timpului nediminuându-i
nicidecum valoarea, utilitatea s-au autoritatea ce i se cuvine în
virtutea originii divine. 16
Reînnoindu-și periodic veștmântul omenesc – limba -
prin noi versiuni, Sfânta Scriptură si-a vădit sublimul fond de
valori culturale și mântuitoare, căci ea conține deopotrivă
profunde valențe spirituale omenești ca și un fond revelațional
absolut necesar pentru mântuire. În decursul timpului, cuvintele
acestei cărți s-au citit, s-au studiat, s-au copiat, multiplicat,
transcris și tradus de nenumărate ori. Au fost tipărite și editate,
tălmăcite și răstălmăcite, au avut puterea de a umple goluri, de
a transforma vieți. Conținutul, deși profund, este acceptabil și
accesibil întregii suflări omenești. Nu există om, oricât de
simplu sau de învățat ar fi care să nu guste cu plăcere paginile
cărții sfinte. Oriunde pătrunde, ea devine cartea cea mai
populară și mai răspândită. De aceea a fost tradusă în cele mai
multe limbi și dialecte ale pământului, numărul acestora fiind
aproximativ o mie.
Există în Sfânta Scriptură o categorie distinctă de cărți,
cunoscută sub denumirea de cărți didactico-poetice, care în
decursul timpului s-a bucurat de o atenție deosebită.
Credincioșii mereu s-au raportat la ele ca la un izvor de apă vie,
din care și -au adăpat necontenit sufletele. Aceasta și datorită
conținutului lor, de o mare profunzime, și formei literare, de o
aleasă frumusețe. Pe drept cuvânt, autorii lor pot fi socotiți ca
niște „ alăute duhovnicești“, prin mijlocirea cărora Duhul Sfânt
16
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Ecclesiatul, Tiparul Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1941, p. 3.
79
ne-a hărăzit să putem asculta armonioase cântări de preamărire

a lui Dumnezeu, dar și suspine negrăite ale sufletului întristat
și încercat de ispite și suferințe.17 Întâlnim în paginile acestor
cărți cântări de laudă și imne închinate lui Dumnezeu, proverbe
și cugetări .., plângeri și rugăciuni de cerere, de umilință și
pocăință. Avem și pilde de răbdare în suferință, dar și de
întoarcere de la păcat la o viată virtuoasă, trăită în frica de
Dumnezeu și năzuința spre bine. De aceea, în toate formele și
variantele lor, aceste cărți au exercitat o influentă hotărâtoare
asupra tuturor celor care au trăit în lumina lor, dar mai cu seamă
asupra oamenilor credincioși care s-au apropiat de ele cu luare
aminte și evlavie.18
În rândurile ce urmează ne vom opri, Așadar, asupra
unui univers cu o istorie pe cât de fascinantă, pe atât de bogată
în tâlcuiri duhovnicești. Este vorba despre istoria drumului
parcurs de către textele cărților didactico-poetice de când au fost
ele scrise și până în zilele noastre. Pentru aceasta, ne vom referi
într-o primă secțiune la traducerile Bibliei în perioada de sfârșit
a antichității și de început a creștinismului, unde vom evidenția
primele variante ale Sfintei Scripturi în marile limbi de
circulație. Apoi, ne vom ocupa de traducerile ale cărților
didactico-poetice în limba română. În final, vom trece în revistă
influentele pe care scrierile poetice vechitestamentare le-a
exercitat asupra poeziei religioase române moderne.
II. TRADUCERI ÎN ANTICHITATEA TÂRZIE
Vreme de câteva secole, Biblia nu a fost cunoscută
decât în limbi precum ebraica, aramaica sau greaca. Odată cu
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Cărțile didactico-poetice, Ed..
Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2001, p. 4.
18
Idem, Cartea Psalmilor în spiritualitatea ortodoxă, în Studii
Teologice, nr. 7-8. 1985, p. 458.
80
trecerea timpului, cu trecerea la iudaism a unor persoane

provenite din cadrul altor religii sau după îmbrățișarea
creștinismului mai ales de către popoare care nu cunoșteau nici
una din aceste limbi, a fost necesară transpunerea textului biblic
pe înțelesul tuturor. Istoria acestor eforturi de a traduce cuvântul
scripturistic își are începutul în urmă cu 2200 de ani.
TARGUMELE
Este interesant de arătat faptul că primele încercări de
traducere a textelor Sfintei Scripturi au apărut chiar în sânul
poporului iudeu. Se știe că după întoarcerea din robia babilonică
(sec. al VI-lea î.Hr.), majoritatea populației renunțase deja să
mai vorbească ebraica și folosea, în viața zilnică, limba
aramaică; limbă ce devenise după căderea imperiului sirian
(612 î.Hr.) limba oficială a tuturor provinciilor de la vest de râul
Eufrat. Pentru că Scriptura, scrisă în ebraică, era citită zilnic în
cadrul cultului sinagogal, s-a simțit nevoia transpunerii ei în
aramaică.19 Așa a apărut Targumele (ebr. targumim) care, de
fapt, nu erau traduceri în adevăratul sens al cuvântului, ci
parafraze explicative care, mai apoi, au fost fixate în scris.20
SEPTUAGINTA și TRADUCERILE GRECESTI
Deosebit de importante sunt traducerile de limbă
greacă, pentru că pornesc, de regulă, de la versiuni ebraice
timpurii, superioare celor accesibile nouă astăzi. Dintre acestea,
de mare importantă este traducerea Septuaginta – făcută pentru
evreii din Alexandria Egiptului, care își uitaseră limba maternă
și nu mai aveau acces la textul scripturistic. Această versiune
19
Studiul Vechiului Testament, Manual pentru institutele teologice,
Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 294.
20
Pr. Prof. Gr. T. Marcu, Sfânta Scriptură în limba română, în
Mitropolia Olteniei, an IX, Nr. 3-4, martie-aprilie, Craiova 1957,
p.150.
81
grecească a fost intitulată Septuaginta (lat. Septuaginta –

șaptezeci) datorită faptului că, potrivit epistolei lui Pseudo-
Aristeia, prefect al gărzii regale pe vremea regelui Ptolemeu
Filadelful (284-247 î.Hr.), lucrarea ar fi fost săvârșita de 72 de
bărbați (câte 6 din fiecare seminție israelită) aduși în Alexandria
special pentru acest scop.
Afară de însemnătatea critică Septuaginta are și o
însemnătate dogmatică, întrucât este textul biblic care are și
aprobarea, cel puțin tacită, a Bisericii, deci are autoritate
oficială.21 Această autoritate si-a câștigat-o prin utilizarea
textului ei de către autorii sfinți ai Noului Testament si, după
pilda lor, prin uzul continuu și exclusiv al ei în Biserica veche
și în Biserica Ortodoxă până în zilele noastre, lucru care nu se
poate spune despre textul masoretic sau despre alte traduceri.
ITALA și VULGATA
După ce creștinismul s-a răspândit și la popoarele care
vorbeau limba latină, s-a simțit nevoia traducerii Scripturii și în
limba lor. Astfel, în secolul al II-lea d.Hr., în lumea latină
circula o versiune integrală a Vechiului Testament numită Itala.
Potrivit Fer. Augustin (De doctrina christiana II), Itala a fost
opera mai multor traducători care au lucrat, probabil, în timpuri
și locuri diferite. Această primă versiune nu ni s-a păstrat,
deoarece a fost înlocuită de traducerea latină numita Vulgata
(lat. Vulgata editio – ediție populară) a Fericitului Ieronim,
traducere făcută după textul ebraic și nu după Septuagintă.22
21
Dicționar Enciclopedic al Bibliei, traducere Dan Slușinscki, Ed.
Humanitas, București 1999, p. 179.
22
Merită amintit faptul că opera Fer. Ieronim începe cu cartea
Psalmilor, care a fost tradusă la Roma între 383 si 384 după textul
Κοίνη al Septuagintei. În această primă revizuire a Psalmilor, Ieronim
a luat textul traducerilor vechi latine si numai acolo a făcut schimbări,
82
Întărită prin canoanele Conciliului de la Trident (1546),

Vulgata devine Biblia creștinătății latine si, implicit, mediul
prin care Sfintele Evanghelii vor fi răspândite în toată Europa.
ALTE TRADUCERI CELEBRE
Cu începere din secolul al IV-lea d.Hr., versiunilor
scripturistice de limbă ebraică, greacă și latină li s-au adăugat,
treptat, traduceri în limbile noilor popoare luminate de
creștinism. Asa au apărut traducerea siriacă Peschitto (adică
versiunea simplă, comună)23, traducerea coptă în dialectele
unde a cerut sensul. La cererea a două femei pioase, Paula si Eusochia,

face o nouă recenzare a Psalmilor după textul hexaplar al lui Origen.
Aceasta o face la Betleem, în anul 386, notând în ea cu obel ce era în
plus si cu asterisc ce era în minus fată de textul ebraic. Prima recenzie
a Psalmilor este numita „Psalterium Romanum “ si a fost în uz în
bisericile din Roma până în sec.al XVI-lea. A doua este numită “
Psalterium Gallicanum“, fiindcă mai întâi a fost introdusă în bisericile
din Franța. Din sec. al XVI-lea aceasta din urmă intră în uz general în
întreaga biserică apuseană. După aceasta, face si recenzia celorlalte
cărți ale Vechiului testament, tot după recenzia hexaplară, afară de
Înțelepciunea lui Solomon si de Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah.
Din această primă lucrare a lui Ieronim nu ni s-a păstrat decât Psaltirea
romană si galicană, și Cartea Iov. (Studiul Vechiului Testament, p. 84)
23
Sirienii au avut foarte de timpuriu o traducere a Vechiului
Testament pe care au numit-o Peschitto. Chiar dacă denumirea de
Peschitto, adică versiune simplă, comună este cunoscută abia în sec.al
VIII-lea d.Hr., traducerea este probabil anterioară secolului al IV-lea
d.Hr. Este o traducere în siriacă a unui texte ebraic diferit de cel
răspândit astăzi, dar apropiat de variantele masoretice. Chiar dacă
limba siriacă veche nu mai este utilizată, această traducere mai este
încă folosită în special în cultul nestorian si cel al creștinilor sirieni
din Siria, Iran, India etc.
83
Sahidic și Bohairic24, cea gotică a episcopului Wulfila (310-

380)25, traducerea armeană26 și slavonă27 etc.
Au marcat un moment cu consecințe benefice în
cultură, dar aducător de grele tulburări în istorie, traduceri
efectuate de John Wykliff (1380-1383) și de Martin Luther
(1522-1532). Au constituit, de asemenea, un eveniment la
timpul lor, marile biblii poliglote (cu texte paralele în mai multe
limbi, începând cu ebraica, apoi greaca și latina), editate în
24
Versiuni ale cărților scripturistice au existat și în limba coptă, în
Egipt. Aici Septuagina și cărțile Noului Testament au fost traduse,
probabil, încă din prima jumătate a sec.al II-lea. Singura traducere
încă în uz, si in zilele noastre, este cea în dialectul Bohairic.
25
Epsicopul Wulfila (310-380), încerștinătorul și episcopul poporului
gotic, a tradus pentru acest popor Biblia, după ce anterior alcătuise
alfabetul gotic, folosindu-se de litere grecești și latinești. Traducerea
cuprinde atât Vechiul Testament, redat după textul Septuaginta, cât si
Noul Testament, după o variantă grecească. Aceasta din urmă a fost
cunoscută si de Sf. Ioan Gură de Aur, care se îngrijise ca Biblia lui
Wulfila să fie citită în Biserica Sf. Pavel din Constantinopol, care a
fost a goților (Omilia a opta). Versiunea gotică a fost cea dintâi
traducere a Sf. Scripturi într-o limbă germanică.
26
În limba armeană Biblia exista încă de la finele sec.al V-lea d.Hr.
Versiunea este rodul unor osteneli depuse de către patriarhul Isaac si
de Mesrob, inventatorul alfabetului armean, cu 38 de litere. Se va lucra
după textul siriac Peschitto. Traducerea lor reprezintă încă si astăzi
versiunea autorizată de Biserica Armeană a Sf. Scripturi.
27
În limba slavonă bisericească versiunile Sfintei Scripturi sunt mult
mai târzii. Prima traducere a fost făcută de apostolii slavilor Sf. Chiril
si Metodiu, nu înainte ca aceștia să întocmească un alfabet pentru
limba slavonă, numit alfabetul chirilic. Tradiția slavilor spune că Sf.
Chiril traduce Psaltirea, iar Sf. Metodiu traduce întreg Vechiul
Testament, după textul Septuagintei. Textul traducerii însă s-a
schimbat mult, din cauza întrebuințării lui de către popoare care cu
timpul s-au diferențiat, îmbrăcând caracter etnic si limbă proprie.
84
secolul al XVI-lea și al XVII-lea în Spania, Tarile de Jos, Franța

și Anglia.
Trebuie amintit faptul că, după marea schismă a anului
1054, creștinii din partea de Răsărit vor evolua pe coordonate
din ce în ce mai diferite fată de creștinii din Apusul Europei.
Una dintre diferențe o va reprezenta și atitudinea fată de textul
Sfintei Scripturi: în vreme ce la răsăriteni traducerile în alte
limbi decât ebraica, latina sau greaca nu constituiau o problemă,
creștinii apuseni nu vor agrea un astfel de demers. Secole de-a
rândul Biserica Apuseană va critica aspru orice încercare de a
traduce Biblia în altă limbă decât limba latină: singura versiune
oficială fiind Vulgata Fericitului Ieronim.28
III. TRADUCERI ALE SFINTEI SCRIPTURI ÎN LIMBA
ROMÂNĂ
Dintre cărțile Sfintei Scripturi, nu cele ale Noului
Testament, cum sunt Evangheliile și Faptele Apostolilor, deci
scrieri de esență propriu-zis creștină, au cunoscut o largă arie de
răspândire în spațiul românesc. Cea mai mare circulație au avut-
o scrierile didactico-poetice, deci texte ce aparțin Vechiului
Testament și care vin, prin urmare, din vremuri de dincolo de
creștinism. Ia naștere fireasca întrebare: cărui fapt se datorează
această răspândire și receptare (în fapt extraordinare) a unor
texte dependente de literatura ebraică veche? Explicația stă în
frumusețea și lirismul adâncilor cugetări izvorâte din inspirația
divină, capabile să reprezinte sentimentele sufletului omenesc.
Cărțile didactico-poetice au captivat și au însemnat o oază de
odihnă și de împrospătare spirituală pentru pașii și mintea
oricărui credincios. Nu trebuie să ne mire atunci faptul că toate
28
Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia,
Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1997, p. 174.
85
literaturile naționale încep cu psaltiri în redacții și traduceri

diverse. În aceste condiții este lesne de înțeles dorința statornică
a clerului și credincioșilor români, dintru început, de a avea
tălmăcit în limba înțeleasă de popor aceste scrieri poetice.
De altfel, toate manuscrisele din ultima jumătate a sec.
al XV-lea și prima jumătate a sec. al XVI-lea dau mărturie
despre vechimea unor astfel de preocupări cărturărești. Nu
trebuie uitat faptul că aceste manuscrise reproduc texte în limba
română cu mult mai vechi, obârșia originalelor pierzându-se în
însăși începuturile limbii române, limba unui popor care s-a
format odată cu încreștinarea sa. 29
Dintre scrierile poetice, cartea care s-a bucurat
întotdeauna de o largă popularitate a fost Psaltirea. Alcătuită
fiind de bărbați luminați de Duhul Sfânt, Psaltirea a fost de la
29
Cu problematica originii si timpului săvârșirii primelor traduceri
românești ale Bibliei s-a preocupat Pr. Prof. Dr. Milan P. Sesan.
Folosind o documentație bogată, după ce analizează si combate
succesiv toate teoriile prezentate de diferiți învățați în această
problemă, profesorul Șesan ajunge la încredințarea că primele
traduceri românești ale Bibliei trebuie să fi fost contemporane
întemeierii Principatului Moldovei. În acord cu răposatul academician
Ion Bianu, prof. Sesan localizează primele traduceri românești ale
Sfintei Scripturi în mănăstirile moldovene ale Bucovinei (mai vârtos
la Moldovița), în vremea domniei binecredinciosului voievod
Alexandru cel Bun, între anii 1402-1418. Aceste traduceri trebuie să
fi fost opera unor monahi ale căror nume sunt înscrise în cartea vieții.
Cu atâtea produse culturale străvechi ele au caracter popular,
învăluindu-se în anonimat. Caligrafiate de mână, în exemplare puține
si fragmentar, aceste prime traduceri circulau si serveau credincioșilor
datorită necesităților de cult care au provocat alcătuirea lor. ( Pr. Prof.
Dr. Milan P. Sesan, Originea si timpul primelor traduceri românești
ale Sfintei Scripturi, Cernăuți, Tiparul Glasul Bucovinei, 1939, p. 104-
112).
86
început o carte a sufletului credincioșilor. și pe bună dreptate,

pentru că în ea găsesc răspuns multe din frământările firii
omenești, iar sufletul răvășit de povara păcatului își află mereu
liniștea și alinarea.
În cele ce urmează vom enumera și prezenta manuscrisele
și tipăriturile românești ale cărților didactico-poetice, în
ordinea descoperirii lor:
1. Codicele Voronețian. Conține și fragmente dintr-un
psalm (al 18-lea)30 . A fost descoperit în podul
mănăstirii Voroneț, în anul 1871, în timpul uneia dintre
călătoriile profesorului Grigorie Crețu pe plaiurile
bucovinene. Este scris pe hârtie de in și are 95 de foi.
Astăzi se păstrează la Biblioteca Academiei Române
din București. Limba este veche românească cu
rotacisme. Scrierea este continuă (adică cuvintele nu
sunt despărțite între ele), cu litere chirilice, fără
împărțire în capitole și versete, ci numai cu lecțiuni sau
pericope.31 Codicele este considerat ca fiind cea mai
veche traducere în limba românească, după cum
subliniază S. Pușcariu. Limba este stângace, cu multe
arhaisme, aceasta pentru că nimeni nu o mlădiase
pentru cerințe literare până atunci. Zburdălnicia
stilistică și multele expresii latine dovedesc faptul că
traducerea este una dintre primele încercări, când încă
nu era bine stabilită o scriere și stilizare românească.
2. La aceasta mai intervine și faptul, după cum subliniază
profesorul Milan Șesan, că traducerea Codicelui
30
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Traduceri ale Sfintei Scripturi în
Transilvania, în Contribuții transilvănene la Teologia Ortodoxă,
Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1988, p.28.
31
Pr. Prof. Gr. T. Marcu, op.cit., p.152.
87
Voronețian se ține în mod slavic de originalul slav, ceea

ce denota totdeauna treapta primă a oricărei traduceri
într-o nouă scriere. 32
2. Psaltirea Scheiană. Este un manuscris românesc din secolul
al XVI-lea, care face parte dintre cele trei culegeri rotacizante
ale psalmilor, alături de Psaltirea Voronetiană și Psaltirea
Hurmuzachi. Psaltirea cuprinsă în manuscrisul ce odinioară
făcea parte din biblioteca de la Scheia a lui D. C. Sturdza
33
Scheianul a fost dăruită Academiei Române în anul 1884. Are
265 de file. În afară de Psalmi (150+1), Psaltirea aceasta mai
cuprinde: Cântarea lui Moise (Deut. XXXII), Cântarea Anei (I
Regi II), Cântarea lui Avacum (Av. cap III), Cântarea lui Isaia
(cap. XXVI, 9-20), Cântarea lui Iona (Iona cap. II, 2-10),
Cântarea celor 3 tineri, Cântarea Mariei (Luca I, 46-55),
Cântarea lui Zaharia (Luca I, 68-79) și Simbolul de credință,
cel numit atanasian.
La alcătuire va fi avut un oarecare amestec și o mână
apuseană, după cum afimă și prof. Sextil Pușcariu sau s-a
tradus după un text catolic, după cum afirmă Nicolae Iorga 34
sau a lucrat acolo un nepriceput în materie de dogmă. Dovadă
în privința aceasta este prezenta în manuscris a simbolului
atanasian (cu adasoul „Filioque”). Psaltirea Scheiană, sau cel
puțin acel exemplar de pe care s-a tradus, a avut, totuși, la bază
textul grecesc, dovadă numărul și ordinea psalmilor.35
32
Prof. Dr. Milan P. Sesan, op.cit., p. 94- 95.
33
Sextil Pușcariu, Istoria literaturii române, vol. I, Sibiu, 1920, p. 64.
34
Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la
1688, București, 1904, p. 22.
35
Psaltirea Șcheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și
XVII traduse din slavonește, vol. I-II, ediție critică de I. A. Cândrea,
București, 1916.
88
Prof. Dr. Milan P. Șesan în lucrarea „Originea și

Timpul primelor traduceri românești ale Sf. Scripturi”, în urma
analizării textului Psaltirii ajunge la concluzia că Psaltirea
Scheiană este o copie din anul 1482 a unui alt text românesc
mai vechi. Aceasta pentru că într-un text original adaosul
Filioque nu ar fi fost lipit atât de nechibzuit de proorocia lui
Zaharia, cele două texte având un cuprins atât de deosebit.
Începând cu Cântarea lui Zaharia, copistul transcrie cu grabă
textul ce-l are în fata ochilor, fără să-si dea seama că
amestecându-i-se foile de la sfârșitul Psaltirii el amestecă în
unele locuri chiar înțelesul cuprinsului. și scrisul caligrafic
neîngrijit de la sfârșitul traducerii atestă faptul că cel ce copia
nu mai era atent la text, el urmărind doar terminarea cât mai
rapidă a paginilor de la sfârșit: se vede că cel ce comandase
această traducere se arăta foarte nerăbdător. 36
Că Psaltirea a fost scrisă în intervalul anilor 1482-1485
reiese și din particularitățile comune existente între acest
manuscris și Codicele Voronetian. Acestea atestă faptul că cele
două traduceri românești de texte biblice au fost scrise în
aceeași epocă, în aceeași localitate și poate de același scriitor,
originalele fiind, prin urmare, membre din aceeași familie de
traduceri românești de cărți biblice, cu aproape un secol mai
vechi decât manuscrisele cunoscute până acum și care datează
între anii 1560-1582.37 Mai recent, pe baza analizei hârtiei de
proveniență sileziană, având ca filigran „mistrețul”, G. Blucher
Pr. Prof. Dr. Milan P. Sesan, op. cit. p. 90.

36
37
Psaltirea Scheiană, publicată de prof. I. Bianu, Tomul I, Ediția
Academiei Române, București, Tipografia Carol Gob, 1889, p. VIII.
89
a datat textul între anii 1573-1574. Alexandru Mareș plasează

manuscrisul între anii 1573-1578.38
Cât privește localizarea Psaltirii Scheiene, multă vreme
s-a încetățenit ideea localizării acesteia, la fel ca a celorlalte
texte rotacizante, în Maramureș. Cercetările asupra limbii
textului întreprinse de Ion Ghetie au stabilit că manuscrisul a
fost copiat în Moldova, unde s-a descoperit, de altfel, și unde a
circulat tipul de hârtie respectiv. Traducerea originală s-a
efectuat, însă, în coltul sud-vestic al Dacoromâniei, adică în
Banat – Hunedoara sau zonele limitrofe.39
În istoria fixării textului biblic, Psaltirea Scheiană,
scrisă într-o limba destul de îngrijită pentru secolul al XV-lea,
a avut o influentă însemnată asupra textului Psaltirii lui Coresi.
Astfel, între textul Psaltirii Scheiene și între cel tipărit de
diaconul Coresi la 1577 este o foarte mare asemănare, textul
fiind aproape identic. În cele ce urmează vom prezenta un
fragment din Psaltirea Scheiană, anume Psalmul 1 al lui David,
reprodus în transcriere cu caractere latine corespunzătoare
normelor stabilite prin publicațiile anterioare caracterelor
chirilice: „Fericit bărbatul ce nu merge la sfatulu necuratiloru,
și pre cale păcătoriloru nu stă, și la sederile pierdătoriloru nu
șede”.
3. Psaltirea Voronețiană. Este o copie ulterioară, de la începutul
secolului al XVI-lea, a unei traduceri originale. Cuprinde astăzi,
în fragmente, numai o parte din psalmi (de la psalmul 77,
versetul 37 și până la psalmul 151), precum și cele 10 cântări
38
Ion Ghetie, Alexandru Mareș, Originile manuscrisului în limba
română, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 87.
39
Ion Ghetie, Alexandru Mareș, De când se scrie românește?,
București, Ed. Univers Enciclopedic, 2001, p. 23.
90
măritoare.40 A fost găsită de Simion Florea Marin în anul 1882

la Mănăstirea Voroneț, fiind cumpărată apoi de Dimitrie
Sturdza și dăruită Academiei Române. Acest text ocupă în
familia psaltirilor rotacizante un loc important, fiindcă ne-a
conservat împreună cu traducerea românească și textul
slavonesc.
Se deosebește de Psaltirea Scheiană prin aceea că în ea le
lipsește adaosul Filioque.
4. Psaltirea Hurmuzachi. A fost numită astfel după numele
donatorului Eudoxiu Hurmuzachi. Este un manuscris de 134 de
foi, care cuprinde cea mai veche versiune românească a
psalmilor pe primele 125 de file, și un tipic al evangheliilor în
slavonă pe ultimele nouă file.
O opinie care s-a acreditat mult timp este aceea a lui I.
A. Cândrea, care susținea, în anul 1916, că Psaltirea
Hurmuzachi nu este copia unui manuscris anterior. În aceste
sens, N. Cartojan, în „Istoria literaturii române vechi”, vorbind
despre această Psaltire afirmă: „Si această Psaltire este
importantă din două puncte de vedere: primul, fiindcă, după
concluziile domnului Cândrea, ea nu este copia unui manuscris
anterior, ci însuși autograful traducătorului din slavonește, și în
al doilea rând, fiindcă ea reprezintă o traducere deosebită ca text
de celelalte două psaltiri cunoscute”. Totuși, alți lingviști (G.
Pascu, Al. Procovici, O. Densusianu, Andrei Avram, Ion
Ghetie) au demonstrat ulterior că textul este o copie executată
după o psaltire slavo-română.41
40
Prof. Dr. Milan P. Sesan, op. cit., p. 130.
41
Psaltirea Hurmuzachi, Studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de
Ion Ghetie și Mirela Teodorescu, București, Editura Academiei
Române, 2005.
91
Studiind filigranul de tip „ancoră” care apare pe filele

din caietele 15-18 ale manuscrisului, A. Cândrea a ajuns la
concluzia că hârtia este de proveniență venețiană și poate fi
datată în intervalul anilor 1500-1520. La fel, P. P. Panaitescu
înclină să plaseze redactarea psaltirii între anii 1500-1515.
Precauți, alți filologi au acceptat ulterior că textul aparține
primei jumătăți a secolului al XVI-lea. Recent, Alexandru
Mareș, după cercetări filigranologice făcute în arhivele
venețiene, a demonstrat că manuscrisul poate fi datat între anii
1491- 1516, mai probabil în primul deceniu al secolului al XVI-
lea. Textul copiei a fost localizat în Moldova, iar originalul în
zona Banat – Hunedoara.42
Ca și particularități lingvistice ale Psaltirii
Hurmuzachi, amintim:
-Rotacizarea lui „n” intervocalic în cuvintele de origine latină
sau autohtonă. Exemple: batrâru, inrima, luminrarea, margirile,
omenrești, rugăciurea.
-Lexicul păstrează o serie de cuvinte dispărute din limba literară
actuală sau mai puțin cunoscute (folosite regional sau în
vorbirea populară). Exemple: a se dupleca (a se clătina), giunre
(tânăr), aspidă (viperă), beseadă (cuvânt), viciui (a cârti), bicil
(rămăsită).
5. Începând cu anul 1556, diaconul Coresi dezvoltă cultura
scrisă în limba română, făcând din Brașov un puternic centru
editorial. Opera sa se încadrează în lupta poporului român de a
se rosti prin scris în limba lui, pentru ca și cei mulți, fără știință
de carte, să înțeleagă cuvântul propovăduit în Biserică. La
42
Alexandru Mareș: „Considerații pe marginea datării Psaltirii
Hurmuzaki”, în „Limba Română”, XLIX, 2000, nr. 4-6, București, pp.
675-683.
92
timpul său, fenomenul scrierii în limba română a fost, pe drept

cuvânt, revoluționar. 43
Nicolae Cartojan ne spune despre Coresi că, acesta
folosind graiul din sud-estul Ardealului și din Tara
Românească a îndeplinit, fără să bănuiască, o operă de o
importantă deosebită în cultura noastră: a pus primele pietre
solide la temelia limbii literare de azi. Întreaga operă a lui
Coresi se adresează, am putea afirma fără teama exagerării,
poporului. Acest lucru reiese și din prefața Psaltirii românești
din anul 1568: „rominește am scris acest molitvelnic, cum să
înțeleagă și popa ce zice însuși, și oamenii ce ascultă, că alte
lumi înțeleg” sau: „cu mila lui Dumnezeu, io diaconul Coresi,
daca văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în
limba lor, numai noi românii n-avem...cine cetește să înțeleagă
că întru besearică mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să
grăiescu ca și alții să învață, decât un tunearec de cuvinte
neînțelese într-alte limbi!”44
Iată o listă a psaltirilor coresiene, Așa cum a fost
alcătuită de către ostenitorii de la Biblioteca și Muzeul Bisericii
Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului.45
a. Psaltirea slavonă – tipărită la Brașov, în intervalul 1 iunie-30
noiembrie, a anului 1568.
b. Psaltirea românească – ce a apărut în anul 1568, la Brașov
43
Barbu Teodorescu: Personalitatea diaconului Coresi și rolul lui în
cultura românească, în B.O.R., An LXXVII, Nr.3-4, martie-aprilie,
E.I.B.M.B., București, 1959, p. 297.
44
Ibidem, p. 298.
45
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei, Teologia si
teologii ei, în istorie si azi, în Contribuții Transilvănene la Teologia
Ortodoxă, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1988, p. 5.
93
c. Psaltirea românească din 1570 – care a văzut lumina în

Brașovul bunilor români, unde „multe cărți s-au tipărit pre
limbă românească”, cum consemnează evenimentul o cronică
locală. Este cunoscută și cu titulatura de „Psaltire românească
a diaconului Coresi”. Ea constituie un stadiu de mare
importantă pentru mersul înainte al cugetului românesc.
Tipăritura aceasta este o carte rară. Se cunosc doar câteva
exemplare din ea.46
Dând o lucrare de erudiție teologică în graiul românesc,
într-o vreme când încă nu exista o tradiție literară și nici
teologică, diaconul Coresi îndeplinește un rol bisericesc de
seamă. Tipărirea Psaltirii a început la 6 februarie și a fost
terminată la data de 27 mai, a aceluIași an. În Psaltirea din 1570
nu se pomenește, ca de obicei, numele sprijinitorului, ceea ce
dovedește că Psaltirea din Brașov a fost o ediție oficială a
Bisericii Ortodoxe, încuviințată de cârmuire, sau o tipărire a
ediției pe cont propriu, de către Coresi, dar cu încuviințarea
Bisericii.
Izvoarele Psaltirii vor fi fost Psaltirea cuprinsă în
manuscrisul de odinioară care făcea parte din biblioteca de la
Scheia a lui D. C. Sturdza-Scheianul. Nu numai că Psaltirea din
1570 se aseamănă cu cea Scheiană, ci multi psalmi îi urmează
întocmai. Desigur, Coresi a utilizat și Psaltirea Voronețiană,
Psaltirea Hurmuzachi, psaltiri slavone, latine și grecești, însă
el a reușit să înlocuiască particularitățile străine limbii noastre,
introducând o înnoire cerută de cultura veacului său.
Psaltirea din 1570 a contribuit la unificarea cugetului și a
graiului nostru și a devenit un organ de apropiere între
credincioși, pentru că s-a adresat tuturor românilor.
46
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, op. cit., p. 28.
94
d. Psaltirea slavă, din anul 1573.

e. Psaltirea cu ceaslov – tipărită între anii 1572-1573.
f. Psaltirea slavă din 1576.
g. Psaltirea slavo-română din 1577. Este cea mai frumoasă
dintre toate tipăriturile coresiene. Cuprinde inițiale de tip
venețian, caractere mici și deosebite de celelalte. Dar,
frumusețea cea mare a lucrării stă în planșele care împodobesc
textul, primele pe care le întâlnim în cartea românească. și între
această Psaltire și între textul Psaltirii Scheiene este o foarte
mare asemănare.
din 1577 a beneficiat într-o măsură mai mare de atenția
specialiștilor. Ea a fost reeditată integral în anul 1881 și partial
în anul 1916, aceasta pentru că ea reprezintă „un monument
important din trecutul nostru cultural”.47 Această Psaltire se
înscrie printre primele apariții bilingve și subliniază progresul
de limbă realizat.
h. De numele lui Coresi se leagă alte două psaltiri slavone: Cea
dintre anii 1577-1578 și Psaltirea slavonă tipărită între 1577-
1580.
i. Lista Psaltirilor Coresiene se încheie cu Psaltirea slavo-
română din anul 1588, tipărită tot la Brașov împreună cu fiul
său, Șerban.
Prin aceste cărți tipărite, ca și prin multe altele,
diaconul Coresi a contribuit din plin la răspândirea limbii
române în toate ținuturile locuite de români. Cărțile, mai mult
decât vechile manuscrise, care circulau greu și se copiau puțin,
au întemeiat o viată spirituală literară comună tuturor românilor.
47
Stela Toma, Coresi-Psaltirea slavo-română (1577) în comparație
cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, București, 1976, p. 8.
95
6. Anul 1573 este și anul de început al tiparului bucureștean.

Atunci ieromonahul Lavrentie, dimpreună cu ucenicul său Ioan,
au pus bazele la Mănăstirea Plumbuita, de pe râul Colentina,
unei tiparnițe. Din câte se cunoaște, aici a fost tipărită și o
Psaltire. Un exemplar incomplet se păstrează la Biblioteca
Națională din Sofia. 48
7. Din anul 1580 datează o Psaltire slavo-română, a cărui
traducător este necunoscut. Psaltirea se află la muzeul din
Moscova.49
8. În secolul al XVII-lea, Alba Iulia devine un adevărat centru
tipografic unde se imprimau cărți de cult în slavonește mai întâi,
iar ulterior în limba română. Aici apare o Psaltire, în anul 1651,
tradusă direct din limba ebraică. Specialiștii o vor considera
drept „una dintre pietrele fundamentale pe care s-a clădit, în
secolele următoare, limba română literară”. Psaltirea are titlul
ebraic „Sefer Tehilim”. Tipărirea conține, pe lângă psalmi, și
Cântările lui Moise. Traducătorii au lucrat după textul original
ebraic, inspirați poate de cuvintele Mitropolitului Simeon
Stefan: „apa totu-i mai curată și mai limpede la izvor decât în
pâraie, că de ce se despartă apa de izvor, e tot mai amestecată și
mai tulbure”50 .
Simeon Ștefan subliniază, în celebra prefață a cărții,
importanta unei asemenea lucrări pentru viața spirituală a
Bisericii si, totodată atestă programatic intenția de a o difuza în
toate teritoriile locuite la acea vreme de români. Aflăm din
textul original că Psaltirea: ...ce să zice cântarea a fericitului
48
Pr. Prof. N. Șerbănescu, Tipografia ieromonah Lavrentie de la
Mănăstirea Plumbuita din București (sec. XVI), în Studii Teologice,
seria a II-a, an XXVIII, nr. 1-2, ian.-feb., București, 1976, p. 23.
49
Studiul Vechiului Testament, p. 95.
50
Ibidem, p. 96.
96
proroc și împărat David, cu cântările lui Moisi și cu summa și

rânduiala la toți psalmii, izvodită cu mare socotință den izvod
jidovesc pre limbă românească... cu toată cheltuiala a măriei
sale Gheorghie Racoți, craiul Ardealului...tipăritu-s-au întru a
măriei sale tipografie dentâiu noao, în Ardeal în cetatea
Belgradului, în anul 1651, 25 decembrie.51
Tot aici, pornind de la textul 1 Cor 14, 19, în care Sf.
Ap. Pavel spune că în biserică mai bine este a grăi cinci cuvinte
cu înțeles, învățând pe alții, decât zece mii de cuvinte în limbă
străină, traducătorii arată că „cina Domnului și celelalte
trebuiește sa le slujim cu înțeles, iar dacă le vom face acelea în
limbă străină, în care nu înțeleg ascultătorii, ei de acolo ce folos
vor lua? Pentru aceea se arată luminat că ...rugăciunile și
cântările și alte slujbe dumnezeiești numai ce-s în desert în
limba străină și înaintea lui Dumnezeu încă nu-s voite...si cu
vină se vor păgubi ceia ce slujesc slujba dumnezeiască în limbă
străină, neînțelegând-o, cum fac Papii de Rîm și cei bărbați
leneși și Patării, ce se chiamă părinți, cari nimic nu știu carte și
încă cântă Tatăl nostru și Ave Maria și psalmii în limba străină
fără de toată știința, că aceia-s ca gaițele și ca pasările carele-s
fără de toată știința și încă vor să grăiască ca și omul...” 52.
Se observă lesne, în textul reprodus, dubla tendință a
traducătorilor Psaltirii bălgrădene de-a menaja susceptibilitățile
calvinilor („cina” Domnului în loc de Sfânta Cuminecătură),
fără însă a știrbi integritatea numerică a Sfintelor Taine, iar pe
51
Psaltirea de la Alba Iulia, tipărită acum 350 de ani sub păstorirea lui
Simeon Stefan, Mitropolitul Ardealului, si văzând acum din nou
lumina tiparului cu binecuvântarea Î.P. S. Andrei, Arhiepiscop al
Alba Iuliei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 5.
52
Pr. Prof. Gr. T. Marcu, op. cit., p. 156.
97
de altă parte, ascuțimea criticii îndreptate împotriva bisericii

papale, care frâna introducerea limbii naționale în cultul divin.
Se poate observa că preocuparea pe care Mitropolitul
Simeon Ștefan și împreună- lucrătorii săi o arată fată de
realizarea unității de limbă a românilor prin cartea bisericească,
(singura posibilă atunci) purcede din conștiința unității
poporului român.
Asupra importantei teologice, istorice și științifice a
cărții stăruie pr. prof. dr. Mircea Păcurariu. El arată că: „Simeon
Stefan prin opera sa se încadrează în curentul larg umanisto-
renascentist de culturalizare a poporului și de apărare a
ortodoxiei, reprezentată la noi de marii săi contemporani:
Varlaam al Moldovei, Stefan al Ungrovlahiei, iar dincolo de
hotare de Petru Movilă al Kievului”53.
9. Un moment important în dezvoltarea limbii literare din
Moldova secolului al XVII-lea este marcat de activitatea puțin
obișnuită a Mitropolitului Dosoftei, care nu se mărginește
numai la a traduce tot felul de cărți cu conținut religios, ci
militează, fără întrerupere, la biruința totală a limbii române în
Biserică. Nu este lipsit de importantă faptul că Dosoftei n-a
tipărit, de la începutul activității sale până la moarte, decât cărți
românești, spre deosebire de înaintașii sau contemporanii săi
care, toți, au mers drumul deschis de Coresi.54
Pentru că vechea tipografie care exista în Moldova, la
Iași, în timpul domnitorului Vasile Lupu și a mitropolitului
Varlaam nu mai funcționa, Dosoftei a fost nevoit să-și
53
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol.2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994, p. 77.
54
Gavril Istrate, Limba română literară în „Psaltirea în versuri” a lui
Dosoftei, în Mitropolia Moldovei si Sucevei, An I, Nr. 9-12, sept.-dec.,
1974, p. 777.
98
tipărească primele lucrări la Mănăstirea ucrainiană de la Uniev

din Polonia. Acolo a apărut, în anul 1673, cea mai de seamă
lucrare a sa, Psaltirea în versuri. A fost prima încercare de
versificare în limba română, cu peste 8600 de versuri, în care
mitropolitul a urmărit „să poată hi mai mare îndemnare către
rugă”. Deși a avut de luptat cu greutățile începutului, când limba
literară românească nu era încă mlădiată pentru a fi folosită în
versuri, Dosoftei a dăruit culturii noastre o lucrare de mare
valoare literar-artistică.
Departe de a fi o simplă traducere în versuri a unei cărți
poetice ebraice după un model străin, Psaltirea în versuri se
înfățișează ca operă de creație originală. Ea „constituie și actul
de naștere a poeziei culte românești vrednică de acest nume”.55
Importanta Psaltirii în versuri nu trebuie însă limitată la simpla
valoare literară. Destinația ei a fost aceea de a fi citită de
întreaga „seminție românească”, într-o vreme când limbile
slavonă și greacă își disputau întâietatea pe tărâm cultural-
bisericesc, iar românii trăiau încă despărțiți unii de alții,
ajungând aproape să nu mai grăiască „în toate țările într-un
chip”, după cum mărturisește mitropolitul Simeon Stefan în
prefața Noului Testament (1648). Ideea de a sprijini afirmarea
graiului românesc pe toate teritoriile locuite de români și de a
sluji unitatea neamului prin unitatea limbii se descoperă în toate
cărțile tipărite de Dosoftei. Dar mai mult decât oricare altă
scriere religioasă, Psaltirea era cea mai indicată acestui scop,
fiind cea mai căutată și mai citită carte a Sfintei Scripturi.56
55
George Ivașcu, Istoria literaturii române, vol. I, București, 1969, p.
200.
56
Iustin, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Ctitoria Mitropolitului
Dosoftei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Anul L, Nr. 9-12, sept.-
dec., 1974, p. 737.
99
Psalmii versificați de mitropolitul moldovean au adus

multă mângâiere în sufletele credincioșilor români de
pretutindeni, unii dintre psalmi ajungând cu timpul să pătrundă
în cântecele de stea și în colinde. În cele ce urmează ne vom
opri asupra primului psalm: „Ferice de omul ce n-a merge/ În
sfatul celor fără de lege/ Nici a ședea-n scaun de pierzare/ Ci
voia lui va fi tot cu Domnul/ Si-ne legea lui s-a petrece somnul”.
Deși avem de-a face cu o traducere în versuri, opera lui
Dosoftei este o creație poetică de un înalt nivel artistic, în care
prozodia de inspirație folclorică se îmbină cu savante
construcții imagistice, după cum se vede din mult citatul psalm
136 (137): „La apa Vavilonului/ Jelind de tara Domnului,/
Acolo sezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm/ și cu
inemă amară/ Prin Sion și pentru tară,/ Aducându-ne aminte/
Plângeam cu lacrămi fierbinte/ și bucine ferecate/ Lăsăm prin
sălci animate”.
Între psalmii 131 și 132, mitropolitul Dosoftei adaugă
8 versuri proprii, în conținutul cărora arată binefacerile păcii și
ale bunei înțelegeri între oameni:“Cine face zid de pace/ Turnuri
de frâtâe/ Duce viața fără greață/ N’tr-a sa bogație/ Că-i mai
bună, denpreună,/ Viața cea frățească,/ Decât arma ce destramă/
Oaste vitejească”.
Traducând și tipărind Psaltirea pentru folosul
credincioșilor, mitropolitul a urmărit “să poată trage hinea
omului către citiul ei”.57 Nu trebuie uitat faptul că Psaltirea în
versuri , numită și „Psaltire a svîntului prooroc David pre limba
românească cu zîsa și cu toată cheltuiala prealuminatului întru
57
Pr. Scarlat Purcescu, Activitatea cărturărească a mitropolitului
Dosoftei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Anul I, Nr. 9-12, sept.-
dec., 1974, p. 802.
100
Iisus Hristos, Ioan Stefan Petră Voievoda, Domnul Tarii

Moldovei, tipărită în mănăstirea Unievului la anul de la facerea
lumii 7181”58 , are publicată la sfârșitul ei, în limba slavonă, și
cunoscutul imn al Sfântului Niceta de Remesiana, Te Deum
laudamus. Se obișnuia în vechime ca la începutul sau sfârșitul
Psaltirei să fie inclus și un asemenea text. O Psaltire tipărită la
Londra în anul 1555 cuprindea și textul menționat mai sus.59
La fel, prima traducere românească a psalmilor, Psaltirea
Scheiană, cuprinde Simbolul Atanasian. Cazania lui Coresi din
1581 are la sfârsit Simbolul Niceo-Constantinopolitan.
Tot Mitropolitul Dosoftei tipărește și o Psaltire slavo-
română, în anul 1680, în noua tipografie instalată în incinta
bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Iași (numită și Psaltire
de-nțăles). Autorul menționează că această carte s-a tipărit
„românește și nu în moldovenește”. În prefața lucrării se face
referire la necesitatea oficierii serviciilor divine în limba
credincioșilor, pentru a fi înțelese, căci altfel cui folosește
„grădina încuiată și fântâna pecetluită?”.60
Prin aceste două Psaltiri, adevărate monumente literare
în contextul condițiilor cărturărești ale secolului aș XVII-lea,
mitropolitul Dosoftei a aprins focul prin care s-a pus în valoare
limba și frumusețea poeziei didactice vechitestamentare.
10. Una dintre cele mai interesante figuri ale secolului al XVII-
lea, învățatul Nicolae Milescu-Spătarul, între anii 1661-1664,
58
N. Grigoraș, Contextul în care Mitropolitul Dosoftei și-a desfășurat
activitatea (1658-1698), în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Anul L,
Nr. 9-12, sept.-dec., 1974, p. 757.
59
Nestor Vornicescu Severineanul, Mitropolitul Dosoftei, traducător
si editor al unor texte patristice, în Mitropolia Moldovei si Sucevei,
Anul L, Nr. 9-12, sept.-dec., 1974, p. 748.
60
N. Grigoraș op. cit., p. 766.
101
pe când se găsea la Istanbul, traduce în românește Vechiul

Testament, după o versiune a Septuagintei tipărită de protestanți
la Frankfurt, în 1597, versiune confruntată cu o ediție slavă de
la Ostrog și cu unele ediții ale Vulgatei. Traducerea a fost
revizuită și îndreptată de viitorul mitropolit Dosoftei al
Moldovei, pe când acesta era episcop la Roman. Din Moldova,
manuscrisul ajunge la București (dus probabil de fostul episcop
de Huși, Mitrofan) și este prezentat lui Șerban Cantacuzino în
vederea tipăririi. Înainte de a fi dată la tipar, traducerea a fost
corectată și de frații Radu și Șerban Greceanu. Trebuie amintit
faptul că lucrarea cuprindea și traducerea apocrifă a lui Iosif al
Macavei, traducere numită: Despre singurul Țiitorul gând sau
Despre rațiune dominantă.61
Pe temeiul acestor evenimente, eruditul Bogdan P.
Hașdeu, încă din anul 1866, afirmă că întreaga traducere
realizată de Milescu-Spătarul a intrat în textul Bibliei de la
București.62 Spre a se putea da credit acestei afirmații ar trebui
61
Radu Stefan Vergatti, Nicolae Spătarul-Milescu (viața, opera,
călătoriile), București, Ed. Paideia, 1998, p. 17.
62
Unii istoriografi susțin că întregul text tradus de Milescu a intrat în
conținutul Bibliei de la București. Se pune fireasca întrebare: daca
traducea lui Milescu Spătarul a intrat în textul Bibliei de la 1688, de
ce nu este amintit acesta în prefața Bibliei de la București? Primul care
a pus această întrebare a fost B. P. Hașdeu în ziarul Satyrul (I, 13 din
1 mai 1866, p.1 col. II): „Oare nu cumva editorii Bibliei se fereau a
pune pe o carte sacră numele unui om atât de profan ca Milescu?” Dar
atunci nu trebuia sa fie amintit nici numele lui
Șerban Cantacuzino. Într-adevăr nu se obișnuia să fie amintiți mirenii
în titlurile sau prefețele cărților sfinte, dar când ei luau inițiativa
lucrării si o plăteau, ba erau si domni, cum să nu fie pomeniți? Ca să
înțelegem problematica, cităm un mitropolit al vremii, care interzicea
să se da cărțile bisericești în mâinile mirenilor. Cât despre pomenirea
acestora din urmă în cuprinsul cărților sfinte, acest lucru era aproape
102
comparat textul Bibliei de la 1688 cu acela al manuscrisului

milescian, dar acest lucru nu mai este posibil, căci acesta din
urmă, între timp, s-a pierdut.63
11. Un alt eveniment de seamă, în istoria Vechiului Testament,
îl constituie, fără îndoială, apariția Bibliei de la București, prima
traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română, în anul
1688. În legătură cu acest monument fundamental de limbă
literară, Nicolae Iorga precizează că este „cel dintâi document
sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor și
la înălțimea oricăror concepții generale omenești”.64 George
Călinescu afirmă că este pentru limba română ceea ce este
imposibil. În prefața Pravilei de la Govora (1640), mitropolitul Teofil

face acest îndemn către arhiepiscopi, mitropoliți si iubitori de
Dumnezeu episcopi și preoți pe care-i socotește „sfinți și cu putere
preoțească de la Dumnezeu” și le recomandă să nu dea cărțile sfinte
pe mâna mirenilor. La acestea se adaugă faptul că Milescu
nemulțumise pe Șerban Cantacuzino în stăruințele acestuia de a
ajunge Domn, dar și evenimentul în care protectorul lui Milescu,
Grigore Gheorghe Ghica îl ucide pe postelnicul C. Cantacuzino, tatăl
voievodului de mai târziu, Șerban. Toate aceste lucruri fac lumină în
această problema. Totuși, Ghermano de Nyssa, în a doua prefață a
Bibliei, ne arată că la textul Bibliei de la București, pe lângă textul
slavon si grecesc s-a folosit si alte izvoare vechi. Alte izvoare vechi se
pot aplica si textului Vechiului Testament tradus de Milescu-Spătarul.
(Petre V. Haneș, Nicolae Milescu, traducătorul Bibliei de la 1688, în
Glasul Bisericii, anul XXI, Nr. 9-10, sept.-oct., 1962, București, p.
960.)
63
P. P. Panaitescu, Nicolae Milescu-Spătarul (1636-1708), ediție
îngrijită, studiu introductiv și note de Ștefan S. Gorovei, Iași, Ed.
Junimea, 1987, p. 74.
64
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a
românilor, vol. I, Vălenii de Munte, 1908, p. 402.
103
pentru cea germană Biblia lui Martin Luther.65 Alți specialiști

o apreciază ca fiind „o frumoasă și serioasă manifestare a
unității noastre religioase și culturale, o carte de bun gust, un
important monument istoric a literaturii noastre vechi”. 66
Apariția ei marchează biruința definitivă a limbii române în
Biserică și totodată afirmarea cu putere a individualității
poporului român și a maturității sale culturale. Dacă aceasta a
fost importanța Bibliei de la 1688 pentru limba și cultura
românească, nu mai puțin a fost importantă ea pentru Biserica
Ortodoxă Română și credincioșii ei, care au dobândit în sfârșit
posibilitatea de a putea cunoaște direct poruncile dumnezeiești,
transpuse în propria lor limbă. Mai ales sub acest aspect al
accesului nemijlocit al ortodocșilor români la cunoașterea
întregului tezaur revelațional cuprins în Sfânta Scriptură constă
importanta cu totul aparte a primei traduceri românești a
Bibliei.67 În cea de-a doua prefață, dedicată domnitorului
Șerban Cantacuzino, tocmai lucrul acesta este evidențiat cu
prioritate. Patriarhul Dositei al Ierusalimului scrie domnului
muntean, în această privință, următoarele: precum alte neamuri,
tot astfel „era drept ca și rumânii să știe legile lui Dumnezeu,
care iaste Sfânta Scriptură...”.
Deși voluminoasă, pe temeiul datelor ce se pot culege
din titlu și din cele două epiloguri, se poate totuși spune că
Biblia de la București a fost pe deplin „săvârșită” într-un chip
65
George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în
prezent, ediția a II-a, București, 1982, p. 10.
66
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Biblia de la București – 270 de ani de
la apariție, în Mitropolia Ardealului, Nr. 1-2, 1959, p. 41.
67
Pr. Prof. Dr. Dumitre Abrudan, Biblia lui Șerban tricentenară, în
Biserica Ortodoxă Română, anul CVI, Nr. 9-10, sept.-oct., 1988, p.
102.
104
neașteptat de scurt: se pare că nici un an deplin, ori numai foarte

puțin peste un an – între 5 noiembrie 1687 și septembrie 1688
(după titlu, însă, la 10 noiembrie 1688). Din această pricină,
poate sub raport grafic, ea nu este o carte somptuoasă. Pe toată
întinderea ei, ca podoabe, de-abia se pot găsi o gravură mai lată
cu flori, frunze, cap de om și o cruce. O astfel de situație a făcut
ca ea, din privința podoabei grafice, să lase oarecum de dorit,
fiind socotită cea mai săracă dintre tipăriturile cantacuzinești,
ceea ce pentru o operă de amploarea ei este o „neașteptată
modestie”68 .
Pe cele 932 de pagini numerotate este imprimat textul
Bibliei69, mai întâi al cărților canonice din Vechiul Testament,
în număr de 39 (pag.1- 614), și apoi al acelora numite
„apocrife”, tot din aceeași parte a Sfintei Scripturi (p. 614- 740).
Șirul acestora din urmă se deschide cu subtitlul: „Ascunsele
ceale ce-s la jidovi den numărul celor vreadnice de credință se
află”. Înainte de a se trece la înșiruirea cuprinsului lor, pe
aceeași pagină și coloană, în partea de sus, îndată după subtitlul
aici menționat, este inserat un scurt psalm precedat de
următoarea deslușire : „Acest psalm de însuși David iaste scris
și afară den numărul celor 150 den psalmi, când singur s-au
bătut cu Goliath” (pag.614, col.2). Cu pagina 751 se începe
textul Noului Testament. Potrivit celor ce se arată în epilog, cu
imprimarea ei s-a ostenit fostul episcop de Huți, Mitrofan,
dimpreună cu „ucenicii săi”.
Cunoscând numele celor care au inspirat, patronat,
supravegheat și efectuat traducerea și tipărirea Bibliei de la
68
Niculae Șerbănescu, Biblia de la București – 300 de ani de la
apariție (1688-1988), în Biserica Ortodoxă Română, an CVI, Nr.9-
10, sept.-oct., 1988, p. 70.
69
ibidem, p. 73.
105
București, rămâne să stabilim care au fost textele de care s-au

folosit ei în lucrarea lor. Spre a ne edifica în această privință,
este firesc să pornim tot de la cele două surse de informații, care
sunt prefața I și postfața.
În prefața semnată de Șerban Cantacuzino găsim un
indiciu suficient de clar, în această privință. Se spune că
traducătorii, „luând lumină și dentr-alte izvoade vechi și
alăturându-le cu cel elinesc al celor 70 de dascăli, cu vrerea lui
Dumnezeu o au săvârșit precum se veade”. Rezultă din cele
menționate că traducătorii de la 1688 au recurs, în lucrarea lor
de alcătuire a ediției integrale a Bibliei, la unele traduceri
parțiale românești mai vechi. Deși nu le aflăm indicate pe
fiecare în parte, este ușor sa le identificam: Noul Testament de
la Bălgrad (1648) al lui Simeon Ștefan, Psaltirea de la 1651,
Psaltirea în proză, Palia de la Orăștie, Vechiul Testament al lui
Nicolae Milescu Spătarul. Toate aceste texte au fost „alăturate
cu cel elinesc al celor 70 de dascăli”, ceea ce ne face să
înțelegem că s-a făcut, de fapt, o nouă traducere a textului
scripturistic atât al Vechiului, cât și al Noului Testament,
folosindu-se pentru aceasta și o ediție a Septuagintei.70
Din cele relatate, reiese că imprimarea Bibliei de la
1688 reprezintă unul din cele mai însemnate evenimente din
viața spirituală a poporului român. Lucrul acesta îl aflăm și din
larga răspândire a textului pe întregul teritoriu de limbă
românească, dar și din faptul că Biblia a contribuit la impunerea
graiului muntenesc ca bază a limbii literare.71
70
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, op. cit., p. 111.
71
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Biblia de la 1688 în slujirea dreptei
credințe și a unității poporului român, în Biserica Ortodoxă Română.,
nr. 9-10, sept.-oct., 1988, București, p. 85.
106
Traducătorii, Arhiereul Gherman din Nissa Capadociei,

Episcopul Hușilor, Mitrofan, Radu și Șerban Greceanu au
ușurat, până în zilele noastre, osteneala acelora care se nevoiau
să dea în graiul părinților noștri cartea Duhului Sfânt, căci „dacă
s-au biruit piedicile traducerii bune și credincioase, atunci
următorii n-au decât să reînnoiască limba Așa cum ar fi
reînnoit-o și îndreptat-o cei dintâi traducători dacă ar fi trăit în
veacul nostru”.72
Mai putem aminti că această Biblie va sta la baza
tuturor textelor biblice ce se vor tipări între 1688 și 1914.
După un veac de la apariție, exemplarele Bibliei de la București
au devenit atât de rare, încât nici cu bani grei nu se mai puteau
procura.73
12. După alegerea episcopului Mitrofan în scaunul vlădicesc de
la Buzău, Antim Ivireanul, devenit conducător al tiparniței
domnești de la București, va tipări în anul 1694 o Psaltire
românească, cu versuri scrise de el, în cinstea lui Constantin
Brâncoveanu, semn că învățase bine limba noii sale patrii. La
baza acestei Psaltiri vor sta Psalmii Bibliei de la 1688.74
13. În anul 1731, în Moldova, în timpul domniei lui Grigorie
Ghica și sub păstorirea mitropolitului Antonie (1730-1739), va
apărea la Iași o Psaltire. Ea este tipărită în tipografia
Mitropoliei, de către cunoscutul „Ieremia Simion Tipografu”.75
72
73
74
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Manual
pentru Seminariile Teologice Liceale, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 1996, p. 219.
75
Prof. T. G. Bulat, „Tiparnițele” moldovenești de carte bisericească
de la Mitropolitul Varlaam la Mitropolitul Veniamin Costachi, în
107
14. O altă carte bisericească, tot o Psaltire, apare la Iași, pe

vremea domnitorului Ioan Nicolae Mavrocordat (1743-1747) și
sub păstorirea mitropolitului Nichifor Peloponesianu (1739-
1750). Tipograful acestei cărți era un grec: „Duca Satinovici
tipograful de la Tasos cu a căruia cheltuială acum întâi într-
acesta și chip s-au tipărit la Iași”. Cine este acest tipograf? O
spune chiar el în Predoslovia acestei cărți: „Deci, de vreme ce
eu altă putere n-am spre ajutoriul aproapelui meu fără numai
meșteșugul typografiei, nu voi lipsi a folosi de acum înainte
după putința-mi pe ai mei den Hristos frați, tipărind cărți
folositoare și de suflete mântuitoare”. Iar în Predoslovia către
cititori adaugă: „măcar că nu-mi este patria țara Moldovei, iar
pentru că am câștigat întru acest pământ (strein fiind) și
cinste...am tipărit această Psaltire spre folosul acestei patrii...o
am împodobit mai vârtos decât alții, adică tălmăcită chiar în
limba moldovenească și la fieste care psalm am pus și tâlcuirile
lui...”. Dar, afară de aceste declarații ale sale, avem și o
mărturie documentată care întărește cele de mai sus. Este vorba
de un privilegiu domnesc ce-l primește tipograful de la
domnitorul Cehan Racoviță, la 1 martie 1742. Aici domnitorul
îl descrie ca fiind: „împodobit cu învățătura elinească și
latinească și de alte, știind bine și limba moldovenească, întru
care poate să tălmăcească orice carte...” 76.
15. Printre alte Psaltiri apărute în secolul al XVIII-lea în
Moldova, amintim: Psaltirea de la 1766 apărută în timpul
domniei lui Ioan Teodor Callimachi; Psaltirea din 1782 în a
cărei prefață citim: „s-au tipărit de popa Mihaio Strilbitchi-
Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLVII, nr. 5-6, mai-iunie, 1971,

p. 354.
76
ibidem, p. 354.
108
exarhu din Mitropolia Iașilor, alături de tipografii Gherasim

monahu, Ierei Constandinn și Antonu Monahu”; Psaltirea din
anul 1794- carte cu o interesantă înfățișare. Pe lângă conținutul
obișnuit al ei, se mai adaugă aici și „însemnare de câți domni
au domnit în Tara Moldovei, de la descălecarea ei”.
Și în celelalte teritorii românești au apărut, în secolul al
XVIII-lea, tipărituri ale psalmilor: În București, tipărirea
psalmilor se succed în anii 1748, 1756, 1758, 1775, 1780, 1796,
la Sibiu în 1791, 1796, 1799, la Râmnic în 1725, 1746, 1751,
1764, 1770, 1784.
16. O nouă traducere integrală a Sfintei Scripturi se va realiza
după mai mult de un secol de la apariția Bibliei de la București.
Această nouă traducere îi va aparține învățatului călugăr Samuil
Micu Clain. Ea s-a făcut după textul original grecesc și va fi
tipărită la Blaj între 1 noiembrie 1793 și 15 noiembrie 1795, cu
titlul „Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi și
celei nouă, toate care s-au tălmăcit de pre limba elinească pre
înțelesul limbii românești. Acum întâi s-a tipărit în
românește...cu blagoveștenia Preasfințitului Ioan Bob, vlădicul
Făgărașului, în Blaj, la Mitropolie, anul de la nașterea lui
Hristos 1795”77.
Trebuie amintit faptul că Samuil Micu oferise
traducerea spre tipărire episcopului ortodox Gherasim
Adamovici la Sibiu. Aflând, însă, episcopul unit Ioan Bob
despre pasul acesta al colegului său de la Sibiu, a intervenit fără
întârziere la data de 14 decembrie 1790 pe lângă guvernatorul
ardelean Banfy, rugându-l să dispună confiscarea manuscrisului
și trimiterea lui la Blaj. Ioan Bob a mers cu amestecul său în
cenzurarea manuscrisului Bibliei mult mai departe decât îi
77
Biblia de la Blaj, 1795, ediție jubiliară, Roma, 2000, p.11.
109
permitea competenta sa pricină pentru care nu odată i s-au făcut

imputări grele, considerat fiind acest amestec ca rezultat al
mândriei sale personale.78
O cercetare atentă a acestei ediții arată că Samuil Micu „n-a
făcut de fapt o traducere într-adevăr nouă a cărților biblice, ci
mai mult a îndreptat graiul Bibliei de la 1688 și a corectat după
Septuaginta, după Vulgata și după alte versiuni doar ceea ce a
socotit că nu redă destul de bine ideile după textul original”.79
17. La anul 1819 vede lumina zilei Biblia de la Petersburg.
Pentru realizarea acestei ediții, Societatea Biblică Rusă s-a
adresat Mitropolitului Gabriel Bănulescu de la Chișinău,
solicitând să-i trimită un text românesc pe care să-l tipărească.
Mitropolitul a trimis cele două ediții existente ale Bibliei, de la
București și de la Blaj, „recomandând pe cea din urmă ca mai
bună sub raportul limbii și pe cea dintâi (respectiv Biblia de la
București) ca mai sigură sub raport confesional”.80 Colaboratori
ai aceste ediții au fost Mitropolitul Gavriil Munteanu, arhiereul
V. Cuza- unchiul domnitorului Al. I. Cuza, principele Ipsilanti
și consilierul M. Crupenski. Pe lângă textele românești,
traducătorii s-au folosit și de textul slavon, evreiesc și francez.
De ea se ajută Mitropolitul Șaguna la tipărirea Bibliei de la
Sibiu.
18. Tot în secolul al XIX-lea, apare la Buzău o nouă ediție a
Sfintei Scripturi, prin binecuvântarea, râvna și toată cheltuiala
78
Patriarhul Miron Cristea, în Cuvânt înainte la Biblia sinodală din
1936, p. XXI, citat reluat din Arhiva guvernului transilvănean, Nr.
9935 din 1790.
79
Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, Scurt istoric al traducerii Sfintei
Scripturi. Principalele ediții ale Bibliei în Biserica Ortodoxă Română,
în Studii Teologice, Nr. 7-8, 1974, București, p.504.
80
Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, op. cit., p. 506.
110
iubitorului de Dumnezeu episcop al Sfintei Episcopii a

Buzăului, D. P. Filotei, în anul 1854. Această Biblie, apărută în
5 volume, ține seama în alcătuirea ei de Bibliile de la București
(1688) și Petersburg. În preacuvântarea către dreptcredincioșii
cititori, episcopul Filotei teologhisește adânc și pastoral Sfânta
și Dumnezeiasca Scriptură „această neprețuită vistierie a
înțelepciunii dumnezeiești și vasul cel de diamant, în care se
cuprind bogățiile științei celei cerești și tainele credinței noastre
celei fără de prihană. Este cartea cea mai vrednică de cinste
pentru om și singura carte nemincinoasă, în care după
insuflarea și povățuirea Sfântului Duh s-a scris chiar însuși
Adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu Cel Sfânt care luminează,
înțelepțește și mântuiește pe toți credincioșii...care poate să le
deschiză ușa mântuirii” și arătând că „îndeletnicirea și
continua meditație a Sfintei Scripturi este netăgăduită,
neapărată pentru fiecare creștin; și este atât de neapărată și
trebuincioasă, precum este hrana materială pentru trupul omului
si, cu atâta este încă mai trebuincioasă știința Sfintei Scripturi
cu cât este decât trupul mai cinstit și mai neprețuit nemuritorul
suflet”.
Episcopul Filotei se adresează îndeosebi slujitorilor Bisericii:
„Preoții, zice el, aceia a cărora cel mai de căpetenie lucru trebuie
să fie citirea și meditația Sfintelor Scripturi, aceea asupra cărora
Sfintele Canoane pun ca o datorie sfântă necontenita citire și
îndeletnicire la Sfintele Scripturi, din mâinile cărora Dumnezeu
le va cere sufletele... aceia care sunt depozitarii Cuvântului lui
Dumnezeu, aceia trebuie să păstreze, să întinză, să apere și să
veciniciască curata și sfânta noastră religie, să pască sufletele
ce li s-au încredințat la pășunile credinței și la apele mântuirii”.
În sfârșit, arătând că Sfânta Scriptură în limba română „diabia
până acum s-a tipărit de trei ori și a ajuns o carte atât de
111
rară...chiar și la preot, care trebuie să fie propovăduitorul

Cuvântului lui Dumnezeu”, constată cu amărăciune că „Sfânta
Scriptură, coroana cărților, niciodată n-a împodobit stearpa lor
bibliotecă”.81 Va fi fost Așa, dar nu din motivul că nu-i interesa,
ci pentru că preoții nu o găseau. Așa ca retipărirea, din acest
motiv, era tocmai binevenită.82
19. Când Filotei, vlădica de la Buzău, isprăvea lucrarea sa,
marele mitropolit al Ardealului, Andrei Șaguna, începea
tipărirea Bibliei ce-i poartă numele. Ajuns la cârma Bisericii din
Transilvania, Șaguna fixează în programul său de lucru ca punct
principal traducerea și tipărirea Sfintelor Scripturi.
„Edițiile românești de până acum – spunea mitropolitul în
Telegraful Român din 20 ianuarie 1856 – n-au putu îndestula
deplin dorința fierbinte a creștinilor care ardeau ca să se adape
din izvorul de căpetenie al dumnezeieștii descoperiri. Pe de o
parte acele ediții nu s-au publicat într-o formă mai curată, spre
a mulțumi și simțul din afară al cititorilor, pe de altă parte au
ajuns a fi scumpe și rare”.83 Deși în zilele acelea existau multe
tipografii, totuși abia se putea cumpăra o Biblie cu 70 florini.
Tipografia diecezană din Sibiu, însă, caută să îndestulească
publicul oferind întreaga Biblie pe-o hârtie foarte aleasă,
împodobită cu icoane într-o formă impunătoare, pe lângă
minusculul preț de 20 florini.
Mitropolitul Șaguna, gândindu-se la tipăriturile
anterioare, crede că lucrul acesta a fost bun pentru „vremea lor”;
pentru epoca sa, însă, cuvântul Scripturii trebuia învesmântat
într-o haină demnă de renașterea românilor din marele principat
81
Pr. Prof. Constantin Galeriu, op. cit., p. 88.
82
Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului la Andrei Șaguna,
Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 1997, p. 19.
83
Nic. Neaga, op. cit., p. 32.
112
al Ardealului, căci „limba noastră este pom viu, care în toată

primăvara se schimbă, ramurile bătrâne și fără suc se usucă și
cad, mlădițele tinere ies și cresc, frunza se veștejește și se
scutură, dar alte nouă curând îl împodobește, toate ale ei se fac
și se prefac, numai trupul rămâne același”.84
Iată motivul care l-a îndemnat pe marele mitropolit să pună la
îndemâna publicului acest triumf al tipografiei arhidiecezane
din Sibiu. Biblia a văzut lumina zilei înainte de Sfintele Rusalii
ale anului 1858. La alcătuirea textului, Șaguna a folosit
Septuaginta, ediția din Atena din 1843, Noul Testament de la
Bălgrad, Biblia de la București, Petersburg, Buzău.
Limba Bibliei mitropolitului Șaguna este frumoasă,
textul bine redat, tiparul în caractere chirilice, este foarte
îngrijit. Spre scopul acesta Șaguna a vegheat: „din carte în carte,
din cap în cap, din cuvânt în cuvânt”.85
Imaginile care împodobesc Biblia se întovărășesc cu textul
pentru a mărturisi că adevărul de credință este unul, legea
românească este aceeași pentru că întruchipează toate virtuțile,
căci controversele teologice nu-i afectează pe credincioșii
români pentru că-i vorba despre principii care nu sunt supuse
fluctuațiilor, ca alcătuirile vremelnice ale omului.86
Limba Bibliei pentru un popor numai odată se face –
spunea marele Șaguna; dacă s-a învins piedica cea mare a
traducerii credincioase și înțelese, și dacă poporul a primit
limba aceea, Așa zicând în însăși ființa sa, atunci următorii n-
au de a face altă limbă. Limba Bibliei nu e făcută, ci luată chiar
din gura poporului; și Așa traducătorul nu este decât un răsunet
84
Andrei Șaguna în prefața Bibliei, p. VI.
85
Prefața Bibliei, p.6. În alegerea ilustrațiilor s-a recurs la operele
celor mai distinsi artiști ai vremii.
86
Nicolae Neaga, op. cit., p. 34.
113
nu numai al limbii, ci și al simțirii și peste tot al chipului, al

cugetării poporului...”.87
Referindu-se la precursorii săi în tălmăcirea pe
românește a Sfintei Scripturi, același cult și înzestrat ierarh
ardelean scria: „Tălmăcirile acestea sunt ușile pe care s-a
învrednicit și poporul românesc a intra în câmpul cel ceresc al
dumnezeieștilor învățături...ele sunt izvoarele care au izvorât
întâia dată apa vieții veșnice, pentru poporul acesta din toate
părțile, în care este răspândit”.88
În epoca frământărilor care au urmat anului
revoluționar 1848, Biblia mitropolitului Șaguna a fost pentru
credincioși o sursă de inspirație, pentru geneza unei lumi libere
și a unui om nou.89
20. Tot în secolul al XIX-lea continuă tradiția tipăririi Psaltirii.
Aceasta urmează la București în anii 1806, 1820, 186390 , 1866,
87
Ibidem, p. 7.
88
Mitropolitul Șaguna subliniază, cu insistentă, dreptul exclusiv al
Bisericii asupra Sfintei Scripturi. Mitropolitul a dezbătut pe larg
această problemă în critica pe care a îndreptat-o împotriva traducerii
Bibliei făcute de către Eliade Rădulescu, la Paris în 1858, precum și
împotriva „Biblicelor” acestuia. În „Telegraful Român, din anul 1858,
au apărut, în mai multe numere, materiale prin care, de asemenea, s-a
luat atitudine împotriva inițiativei particulare a unui laic de a traduce
si a răspândi Biblia, acest drept avându-l numai Biserica.” (Pr. Prof.
Dr. Dumitru Abrudan, Preocupări de Teologie Biblică în
Transilvania, în Contribuții transilvănene la Teologia Ortodoxă,
Sibiu, Ed. Arhidiecezană, 1988, p. 44).
89
Traducerea îi aparține lui Ieronim. Este tipărită la București, în
1866, în formatul 15,5x11cm. Avea pe paragrafe însemnări marginale.
90
Psaltirea, tradusă întocmai după textul original, apare tipărită în 1863
la București. Traducerea a fost făcută de Keler, un evreu creștin,
angajat de Societatea Biblică pentru Britania și străinătate și de
114
la Sibiu în 1801, 1804, 1805, 1806, 1811, 1826, 1831, 1837,

1841, 1847, 1850, 1852, 1857, 1860; la Iași în 1802, 1817,
1818; la Râmnic în 1817; la Buzău în 1808, 1813, 1817, 1818,
183591 ; la Viena 1893; la Mănăstirea Neamț: 1807, 1817, 1824;
la Cernăuți în 1898; la Brașov: 1807, 1810, 1820, 1827.
Aceste Psaltiri, în afară de texul propriu-zis, conțin tipicul
„pentru toți cei ce se vor îndeletnici cu citirea Psaltirii, preoți,
călugări și toți cei de Dumnezeu temători dreptcredincioși”.92
21. Scriptura întreagă a mai apărut în anul 1873, la Budapesta,
editată de Societatea Biblică Britanică, fără cărțile canonice. De
altfel, Societatea Britanică a răspândit numai într-un singur an
(1907), în România, 11222 exemplare din Biblie. Această
Societate în decursul anilor a scos mai multe ediții ale Sfintei
Scripturi, locul tipării acestora fiind București, Iași, Budapesta
și Londra.
Trebuie amintit faptul că aceste Biblii românești editate de
Societatea Biblică Britanică lăsau de dorit în ceea ce privește
exactitatea traducerii textelor originale. Din această pricină
autoritatea bisericească nu întotdeauna le-a văzut cu ochi buni.
Totuși, larga răspândirea de care au avut parte aceste ediții între
credincioșii români este o realitate. Bibliile aveau hărți biblice
Stefanides, un grec românizat. Lucrarea avea 253 de pagini. Știm că

formatul era de 18x11,5cm.
91
Psaltirea din anul 1835 are o prefață a episcopului Chesarie al
Buzăului, despre „Puterea Psalmilor”. Titlul este lung și îmbietor:
„Sfătuire foarte frumoasă și pe scurt către cel ce se pocăiește, spre
folosul de obște a celor ce vor citi, tipărită cu toată cheltuiala
iubitorului de Dumnezeu episcop al Buzăului Chesarie...întru a sa
acum din nou făcută tipografie”. (Antonie Plămădeală, De la Cazania
lui Varlaam la Ion Creangă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu,
1997, p. 179.).
92
Nicolae Neaga, op. cit., p. 30.
115
și istorice, cu texte paralele, unele portative ieftine și de toată

lauda ca înfățișare tehnică.93
22. Printre alte cărți didactico-poetice apărute în această
perioadă, amintim:
-Psaltirea tipărită la Iași în anul 1867. Este o traducere după
textul original, o nouă ediție revizuită de William Mayer din
Iași. Are formatul de 15,5x11cm și 157 de pagini.
-Psaltirea tipărită la Viena în 1857 de Societatea Biblică
Britanică.
-În anul 1881 are loc o retipărire a Psaltirii publicată în
românește în 1577 de Diaconul Coresi. Lucrarea a fost
reprodusă și avea un studiu bibliografic și un glosar comparativ
făcut de Bogdan Petriceicu-Hașdeu. Editura a fost a Academiei
Române. Textul avea și Psalmul 151, urmat de câteva poeme.
Titlurile și prefața au fost datate: București, 26 decembrie 1880.
-Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei a fost retipărită la
București, în anul 1887. Aceasta a fost publicată după
manuscrisul original și după ediția din anul 1673, sub îngrijirea
profesorului I. Bianu, în Editura Academiei Române. Toți
Psalmii erau redați în versul metric, mai puțin Psalmul 151, care
a fost redat în proză.
-Psaltirea Scheiană este retipărită la București în anul 1889,
după manuscrisul din 1482, sub îngrijirea profesorului I. Bianu,
bibliotecarul Academiei Române. Lucrarea aceasta a fost
tipărită pe o pagină cu litere chirilice, iar pe pagina opusă cu
litere românești. Toată lucrarea cuprinde 530 de pagini.
-Nu trebuie uitată Psaltirea cu comentarii și meditații la fiecare
psalm, prelucrată în trei volume de aproape 2000 de pagini de
către episcopul Argeșului, Gherasim Timus, în anul 1901.
93
116
Alte cărți ce trebuie amintite sunt: Psaltirea apărută la Cluj în

anul 1943; Cartea Proverbelor tradusă de E. Vointschi și
tipărită în anul 1901; Cartea Plângerilor, apărută în anul 1909
(traducerea, introducerea și comentariul îi aparțin lui O.
Isopescu); Ecclesiastul și Plângerile lui Ieremia tipărite în 1918
de Popescu- Mălăești ; Cântarea Cântărilor (1931).
23. În anul 1913 apare la București Mica Biblie, alcătuită de
P.S. Nicodim Munteanu, Arhim. Iuliu Scriban și I.C.P. Savin.
Ea conține părți alese din Sfânta Scriptură; este ilustrată cu
icoane.
24. Continuând tradiția traducerilor de până atunci, în anul 1914
se va tipări la București: „Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură
a Legii vechi și celei nouă, tipărită în zilele Majestății Sale
Carol I Regele Românei, în al 49-lea an de slăvită domnie.
Ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților
Bisericești, 1914”. Această nouă Biblie se va spijini pe textele
vechilor ediții românești, de la București (1688), Blaj (1795),
Petersburg (1819), Buzău (1854) și Sibiu (1855), ediții
confruntate cu textul Septuagintei și al Vulgatei, dar și cu
textul ebraic, cu dicționare, comentarii. Tocmai păstrarea
acestei legături neîntrerupte în duh tradițional ortodox, cu
munca înaintașilor, face ca Biblia din 1914 să rămână până
astăzi ediția cel mai mult utilizată de teologi, pentru fidelitatea
ei fată de Revelație.94
94
În „Introducere” la Partea I a Sf. Ioan Gură de Aur în românește,
traducătorul pr. prof. D. Fecioru precizează: „Pentru identificarea
locurilor din Sfânta Scriptură am folosit, ca de altfel în toate
traducerile mele, pentru Vechiul testament: Biblia de la 1914; iar
pentru Noul Testament, textul revizuit de Mitropolitul Irineu
Mihălcescu si profesorul Teodor M. Popescu, pe care la socot a fi până
117
Textul revizuit a păstrat împărțirile pe capitole și

versete ale celei mai vechi Biblii românești, cea de la 1688.
Intenția de căpătâi a Bibliei de la 1914 a fost să stabilească un
text credincios Bibliilor vechi românești, păstrând însă
pretutindenea ca normă a nu se depărta de textul original ci a
exprima întotdeauna ideea corectă, atât în privința moralei, cât
și a dogmelor de credința, în cea mai curată și mai clasică limbă
românească.
Trebuie specificat faptul că textul unor cărți din această Biblie,
mai ales al celor poetice – Cântarea Cântărilor, Psalmii,
proverbele, Ecclesiastul - este destul de greoi redactat.95
25. O schimbare de concepție se va produce la elaborarea noilor
editii sinodale ale Sfintei Scripturi, după anul 1921. Apăruse
traducerea lui D. Cornilescu, sub vădită influentă eterodoxă. Iar
lumea protestantă cu toate ramurile ei mai vechi sau mai noi,
punând accentul pe textul biblic tălmăcit după originalul
ebraic96 provoca pe tălmăcitorii ortodocși ai Bibliei să se
îndrepte și la textul ebraic.
Astfel, următoarea traducere, din 1936, va avea pe foaia
de titlu conținutul: „Patriarhia Română – Institutul Biblic.
Sfânta Scriptură tradusă după textul grecesc al Septuagintei
confruntat cu cel ebraic”.97 Această nouă ediție scripturistică,
din 1936, iese la lumina zilei din îndemnul și purtarea de grijă
acum cele mai bune texte ale Sfintei Scripturi în limba română”.
Colecția P.S.B., vol.21, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 28.
95
96
A se vedea prefața la: Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a
Vechiului si Noului Testament, București, 1938, semnată de Pr. Vasile
Radu și Gala Galaction, p. VI.
97
Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de Cuget și Simțire Românească,
cap. „Biblia de la 1936 si avatarurile ei”, București, 1981, p. 414-454.
118
a Patriarhului Miron Cristea. Traducătorii sunt: Episcopul

Nicodim Munteanu (viitorul patriarh) și preoții profesori Gala
Galaction și Vasile Radu. Noutatea tălmăcirii consta atât în
apelul direct la textul ebraic pe lângă cel al Septuagintei, cât și
la traducerile moderne. Biblia aceasta prezintă cel mai evoluat
text pe care îl avem până la 1936.
26. În același an (1936) apare și Biblia ilustrată de la
Mănăstirea Neamț. Textul este alcătuit de Mitropolitul
Nicodim, iar ilustrațiile sunt rânduite de profesorul I. D.
Stefănescu. Avem Cuvântul înainte, vin apoi lămuriri asupra
Sfintei Scripturi. Miezul îl alcătuiește textul, dar astfel încât
fiecare pagină este lămurită de către o icoană care însoțește
scrisul. În partea ultimă se vorbește despre arta creștină și se
dau lămuriri asupra ilustrațiilor.98
27. Nu trebuie neglijat faptul că între timp apare tipărită, în anul
1929, Psaltirea, într-o traducere nouă făcută de preotul profesor
Gala Galaction și reputatul ebraist, prof. Vasile Radu. Tot în
traducerea acelorași profesori apare în 1930 Noul Testament și
Psalmii, cu o prefață a Patriarhului Miron Cristea. Amintim și
cele patru ediții ale Psaltirii traduse de Nicodim Munteanu
(Chișinău 1927; București 1931, 1943; Cluj 1943).
28. La 250 de ani de la Biblia de la 1688 a lui Șerban
Cantacuzino, ni se dă, prin silințele acelorași Vasile Radu și
Gala Galaction, traducerea Vechiului Testament, de această
dată după ediția critică a textului ebraic întocmit de Rudolf
Kittel (1937). Este vorba despre Biblia din 1938, numită și
„Biblia Carol al II-lea”, pentru că a fost sponsorizată de
principele Carol al II-lea, la 11 ani de la urcarea sa pe tron. S-a
tipărit în 10000 de exemplare. Ca text grecesc s-a folosit, pentru
98
119
Noul Testament, Septuaginta (ediția R. Rahlfs, 1935). Limba

traducerii este frumoasă, iar textul destul de bine redat . Această
Scriptură este precedată de o scurtă, dar substanțială prefață în
care se arată menirea sfintei cărți „de a pătrunde ca o rețea de
apă vie organele inimii și ale literaturii românești”. Un defect
simțitor al acestei Biblii este lipsa locurilor paralele.
29. În anul 1944 apare la București Biblia, adică Dumnezeiasca
Scriptură, tradusă cu binecuvântarea Sfântului Sinod, de
Nicodim, Patriarhul României, Introducerea este cea de la
Biblia ilustrată de la Neamț, din 1936. Textul este alcătuit pe
baza Septuagintei, cu ajutorul traducerilor slave, franceze etc.
Este bine tradusă, într-o limbă românească înmiresmată de
dulceața graiului bisericesc.
30. O altă Biblie Sinodală va apărea sub îndrumarea și purtarea
de grijă a Patriarhului Justinian, în anul 1968, la București.
Ediția este tipărită cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de
neobosite strădanii în conducerea Bisericii Ortodoxe Române a
Patriarhului. Scopul ei este să fie pus la îndemâna clerului și a
credincioșilor. Textul Vechiului Testament are la bază
traducerea Bibliei din 1936, cu trimiterile revizuite din Biblia
de la 1944. La cartea Psalmilor textul este reprodus după
Psaltirea din 1957. Textul Noului Testament are la bază
traducerea din 1951 (traducerea Galaction) revizuită de Pr. I.
Gogin, prof. Teodor M. Popescu și prof. Dumitru Radu. Ediția
conține, pentru Vechiul Testament, cărțile canonice și cărțile și
fragmentele necanonice. Spre deosebire de toate traducerile
românești de până acum, această ediție are și 5 hărți care vin în
ajutorul cititorilor Sfintei Scripturi.
31. În anul 1975 se retipărește traducerea Bibliei din 1968 „cu
unele îmbunătățiri ale textului, constând din revizuiri de
traduceri pe alocuri și din îndreptări de cuvinte, pentru o redare
120
mai fidelă a înțelesului textului original”99. Față de traducerea

din 1968, noua ediție prezintă la sfârșit un tabel cu unitățile de
măsură și monedele menționate în Sfânta Scriptură. și această
ediție sinodală s-a tipărit cu binecuvântarea Patriarhului
Justinian.
32. O nouă ediție a Sfintei Scripturi apare în anul 1982, sub
îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte
Patriarh Justin și cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române. După cum se menționează în Cuvânt către
cititori (p.6-7), textul traducerii Vechiului Testament a fost
reprodus după cel publicat în anul 1975, iar al Noului Testament
după traducerea din 1979. Ca și celelalte două ediții anterioare
(1968 și 1975), această Biblie are la bază traducerea din 1936,
făcută de Nicodim Munteanu, Gala Galaction și Vasile Radu.
33. O ediție poetică a cărții Cântarea Cântărilor, realizată de
Ioan Alexandru, apare în anul 1977. Tot în această perioadă, sub
păstorirea patriarhului Justin Moisescu, apare și Noul
Testament cu Psalmii (1979).
34. Anul 1989 aduce apariția ediției sinodale a Bibliei noului
patriarh Teoctist. Cuprinsul acestei Sfinte Scripturi reproduce
textul ediției din 1982. Supravegherea tipării s-a făcut de Pr.
Dumitru Soare, directorul Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române și de pr. Sabin Verzan.
35. Petru Creția traduce și comentează Cartea lui Iov,
Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea
Cântărilor. Aceste cărți traduse după Septuagintă, apar la
Editura Humanitas în anul 1995.
36. În anul 2000 este publicat volumul „Poezia Vechiului
Testament: Cartea lui Iov, Psaltirea, Proverbele lui Solomon,
99
Cuvânt către cititori, p. 3.
121
Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia”.

Versiunea revizuită după Septuaginta, redactată și comentată
de Bartolomeu Valeriu Anania, a apărut la E. I.B.M.B.O.R.
37. În anul întîi al mileniului trei, 2001, este publicată Biblia
sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune
diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, sprijinit de
numeroase osteneli. Lucrarea, tipărită în mai multe tiraje, s-a
bucurat de un interes cu totul deosebit din partea specialiștilor,
dar nu mai puțin din partea credincioșilor, pentru noutatea de
ordin teologic și filologic pe care o aduce fată de variantele
românești precedente, pentru așezarea textului într-o limbă
română actuală și mai ales pentru utilizarea celor peste 8000 de
note subsidiare menite să-i ofere cititorului căi de acces spre
adevărul textului. În spațiul ortodoxiei românești, Ediția
Jubiliară a Bibliei este prima versiune adnotată. Activitatea de
revizuire depusă de Arhiepiscopul Bartolomeu a fost evaluată
de către specialiști în întâlnirile ocazionale de prezentare a
lucrării. În anul 2004 această Biblie apare în format electronic
pe C.D.
38. Începând cu anul 2004 s-a materializat proiectul noii
traduceri în românește a Septuagintei, proiect realizat de Editura
Polirom în colaborare cu Colegiul Noua Europă. Traducerea
urmează cu strictețe ediția stabilită de A. Rahlfs și este însoțită
de un abundent aparat critic, din introduceri la fiecare carte,
note filologice, exegetice și comparative cu textul masoretic,
indici de nume și termeni. Volumul al patrulea, apărut în 2004
și structurat în două tomuri, deschide ciclul de scrieri poetice și
sapiențiale. O importantă specială este acordată cărții Odele lui
Solomon, scriere absentă din canonul ebraic al Bibliei.
122
IV. INCHEIERE și CONCLUZII

A fost voia lui Dumnezeu ca fiecare popor încreștinat
să audă și să citească în limba sa proprie ceea ce este de
trebuință pentru cunoașterea voii Tatălui ceresc, pentru dreapta
povățuire a pașilor în această viată și pentru mântuirea
sufletului în viața cea veșnică. Alături de alte popoare și
seminții ale pământului, avem și noi, românii, de multe veacuri
descoperite cuvintele lui Dumnezeu pe limba noastră.
Că vreme îndelungată străbunii noștri au auzit citindu-
se cărțile sfinte în grai latinesc, grecesc sau slavonesc, acest
lucru este mai presus de orice îndoială. Dar tot atât de adevărat
este faptul că de peste cinci veacuri avem și noi Scriptura (sau
măcar părți din ea) tradusă pe grai românesc. Mărturie stau
primele manuscrise în copie descoperite pe teritoriul țării
noastre: Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețiană, Psaltirea
Hurmuzachi, Codicele Voronețian. Trebuie să recunoaștem,
însă, că dintre cărțile didactico-poetice, Psaltirea, dintru
început, a deținut un fel de primat. Ea a fost cartea cea mai des
lecturată. Cu toate că psalmii sunt expresia rugăciunii unui
anumit tip de credincios ce aparține unui popor special și dintr-
o epocă dată, ei rămân totodată pretabili pentru orice expresie
de rugă și își mențin valoarea universală. Fiecare rugător află
în Psalmi tot ce îi este necesar pentru alinarea propriului suflet,
deoarece Psaltirea este izvorul și inspiratorul celor mai înalte
cugetări și sfaturi folositoare.
Pentru noi, românii, traducerile Psaltirii și a celorlalte
cărți biblice au avut rolul de a contribui la formarea limbii
noastre literare, au hrănit conștiința unității noastre ca popor și
au fost de un real folos în lucrarea de propovăduire a dreptei
credințe ortodoxe răsăritene.
123
Referindu-se la precursorii săi în tălmăcirea pe

românește a Sfintei Scripturi, Mitropolitul Andrei Șaguna, în
prefața Bibliei ce-i poartă numele, scria: „Tălmăcirile cele
dintâi sunt ușile pe care s-a învrednicit și poporul român a intra
în câmpul cel ceresc al dumnezeieștilor învățături...ele sunt
izvoarele care au izvorât întâia dată apa vieții veșnice pentru
poporul acesta în toate părțile, prin care este răspândită
deșteptarea poporului român..., împrietenirea lui mai aproape cu
legea lui Dumnezeu, pășirea lui către lumina cea blândă a
civilizației și a culturii, înfrățirea neamului nostru românesc, pe
care mâna proniei l-a semănat prin atâtea țări deosebite și prin
atâtea neamuri străine, rămânerea în viată a limbii salte
naționale, toate aceste binecuvântări neasemănate avem a le
mulțumi acestor tălmăciri vechi ale Sfintei Scripturi, acestor
monumente nepieritoare ale limbii, moralității și peste tot ale
vieții noastre naționale și bisericești. De aceea, spunea marele
ierarh, ...nici unul dintre conducătorii (bisericești) de mai târziu
nu poate fi părtaș laudei ce se cuvine acelora care au altoit întâia
oară cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc; ci toți de mai
târziu au preînnoit și îndreptat numai unde traducătorii cei
dintâi n-au putut să îndrepte. Iară limba noastră este pom
viu...ramurile bătrâne și fără suc se usucă și cad, mlădițele
tinere ies și cresc, frunza se veștejește și se scutură, dar alta
nouă curând îl împodobește; toate a lui se fac și se prefac. iar
tulpina rămâne totdeauna aceeași”100 .
Făcând o privire de ansamblu în literatură, se poate
constata că traducerile cărților didactico-poetice au fost
dintotdeauna elemente de evoluție și continuitate spirituală și
românească. și poezia religioasă română modernă a fost
100
124
influențată serios de literatura sapiențială biblică si, în special,

de Psaltire. Regăsirea influentelor cărților didactice în poezia
românească, asupra cărora ne-am oprit în cuprinsul lucrării,
probează fără dubii că la poporul român preocuparea pentru
lecturarea și însușirea textului biblic, preponderent cel poetic,
a fost o constantă a trăirii creștine. În afara rugătorilor, asupra
Psaltirii, de pildă, s-au aplecat o seamă de oameni de cultură ai
poporului român, iar dintre ei unii s-au lăsat mai mult sau mai
puțin influențați si, evident, impresionați nu atât de rima
imnelor ebraice, ci mai ales de conținutul lor inegalabil și
mereu actual prin posibilitățile sale formative. Dacă rima, nu
numai la Psalmi, dar și în alte cărți poetice lipsește aproape cu
totul, pe mulți i-a fascinat paralelismul ideilor specific
exprimării orientale.101
Încercând o caracterizare de ansamblu a cărților
poetice, arătăm că traducerile românești ale acestora s-au impus
prin măreția și simplitatea expresiei, prin varietatea și
ingeniozitatea metaforelor și nu mai puțin prin forța și
profunzimea gândirii. La baza traducerilor acestor cărți nu stă
doar experiența umană, ci și inspirația sau insuflarea divină.
Bibliografie:
Izvoare:
- Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi și celei
Nouă, tipărită în zilele Majestății Sale Carol I Regele Românei,
în al 49-lea an de slăvită domnie. Ediția Sfântului Sinod,
București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
- Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, tipărită sub îndrumarea
și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Justin
101
Pr. Prof. Dr. Petre Semen și Iulia Roxana Semen, op. cit., p.55.
125
și cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

E.I.B.M.B.O.R, București, 1982.
-Biblia, E.I.B.M.B.O.R., București,1992.
-Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod,
redactată și adnotată de I.P.S. - Bartolomeu Valeriu Anania,
E.I.B.M.B.O.R., București, 2001.
-Biblia Hebraică, editor Rudolf Kittel, Stuttgart, 1968.
-Novum Testamentum Graece et Latine, Ediția XXVII, Nartle
Aland, 1997.
-Psaltirea de la Alba Iulia, tipărită acum 350 de ani sub
păstorirea lui Simeon Stefan, Mitropolitul Ardealului, și
văzând acum din nou lumina tiparului cu binecuvântarea Î.P.S.
Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2001.
- Biblia de la Blaj, 1795, ediție jubiliară, Roma, 2000.
Dicţionare, manuale și enciclopedii:
-Dictionnaire de la Bible, publie par F. Vigouroux, Paris,
Libraire Letouzey et Ane, 1926.
-Dicționar enciclopedic de Iudaism, traducere de Viviane
Prager, C.Litman, ed.Hasefer, București, 2001.
-Dicționar de civilizație iudaică, Attios Jean Cristophe &
Benbessa Esther, Ed. Univers Enciclopedic, Bordas 1998.
-Dicționar Enciclopedic al Bibliei, traducere Dan Slușinscki,
Ed. Humanitas, București 1999.
-Dictionnaire de Theologie Catholique, art. Esprit-Saint, sa
Divinité, Paris, 1924, vol. V, col. 676-829.
-Dicționar al Noului Testament, Mircea, Pr. Dr. Ioan,
-Psaltirea Hurmuzachi, Studiu filologic, studiu lingvistic și
ediție de Ion Ghetie și Mirela Teodorescu, București, Editura
Academiei Române, 2005.
126
-Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI

și XVII traduse din slavonește, vol .I-II, ediție critică de I. A.
Cândrea, București, 1916.
-Psaltirea Scheiană, publicată de prof. I. Bianu, Tomul I, Ediția
Academiei Române, București, Tipografia Carol Gob, 1889.
-Septuaginta – Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul,
Cântarea Cântărilor, Ed. Polirom, Colegiul Noua Europa,
București, 2006.
-Enciclopedia marilor personalități din Vechiul și Noul
Testament, Bondalici, Pr., Dumitru, Ed. Diecezană,
CaranSebeș, 2005.
-Studiul Vechiului Testament, Manual pentru institutele
teologice, Ed. Renașterea, Cluj- Napoca, 2003.
Opere patristice:
-Alexandrinul, Clement, Pedagogul, Traducere în rom. de prof.
N. Ștefănescu, București 1939.
-Atanasie cel Mare, Scrisoarea către Marcellin, Despre
tâlcuirea psalmilor, cap. X, XIV, P.G., XVII, 20-27).
-Grigorie cel Mare, Moralia in Jov, în colecția Sources
Cretinennes, vol. XXXIII.
-Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunțită la Cântarea
Cântărilor, Scrieri I, în P.S.B. 29, EIBMBOR, București, 1982,
-Idem, Scrieri II, în P.S.B. 30, Despre facerea omului,
E.I.B.M.B.O.R., București 1998.
-Idem, Omilii la Ecclesiast, Scrieri II, în P.S.B. 30, Studiu
introductiv, traducere și note de Pr. -Prof. Teodor Bodogae,
EIBMBOR, București, 1998.
-Idem, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, Buc, 1998.
-Ioan Damaschin, Dogmatica, E.I.B.M.B.O.R., București,
2005.
127
-Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere,(I), Scrieri, partea I,

-Origene, Homelies sur Cantique des Cantiques, Introduction,
traduction et notes par Dom Ollivier Rouseau, în Sources
Chretiennes, nr. 37, Paris, 1966.
-Idem, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, în P.S.B. 6,
EIBMBOR, București – 1981.
-Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, VII, Scrieri, Partea I,
P.S.B. 17, București, 1986.
-Idem, Comentariu la Psalmi, trad. de Prof. Dr. N. Căciulă,
București, 1939.
-Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în Scrieri, Partea I, P.S.B.
17, EIBMBOR, București, 1986.
-Teodoret al Kirului, Tîlcuirea celor 150 de psalmi ai
Proorocului Împărat David, Ed. Mănăstirii Sfinților Arhangheli
Mihail și Gavriil, Petru Vodă, 2003.
Cărți:
-Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cornițescu, Pr. Prof. Dr.
Emilian, Arheologia Biblică, E.I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002.
-Idem, Cărțile didactico-poetice, Ed.. Univ. „Lucian Blaga”,
Sibiu, 2001.
-Abrudan, Miron, Ecclesiastul în versuri, Ed. Diecezană, Arad,
1937.
-Bartolomeu Valeriu Anania, Poezia Vechiului Testament,
EIBMBOR, București 2000, p.513
-Călinescu, George, Istoria Literaturii Române de la origini
până în prezent, ediția a II-a, București, 1982.
-Chițescu, Prof , N., Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petreuță ,Pr.
Prof., Teologia Dogmatică și Simbolică, vol.2, Ed. Renașterea,
Cluj-Napoca, 2005.
128
-Frye, Northop, Marele cod – Biblia și literatura, Ed. Atlas,

București, 1999.
-Gheție, Ion; Mareș, Alexandru, Originile manuscrisului în
limba română, București, Ed. Științifică și Enciclopedică,
1985.
-Idem, De când se scrie românește?, București, Ed. Univers
Enciclopedic, 2001.
-Hârlăoanu, Alfred, O istorie a mozaismului și a Israelului
Antic, Ed. Nemira, București, 2001.
-Iorga, Nicolae, Istoria literaturii religioase a românilor până
la 1688, București, 1904.
-Idem, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a
românilor, vol. I, Vălenii de Munte, 1908.
-Iovița, Pr. Vasile, Sfânta Scriptură în limba română de la
origini până în zilele noastre, studiu istoric bisericesc, Sibiu,
1982.
-Ivașcu, George, Istoria literaturii române, vol. I, București,
1969.
-Lupaș, Dr. I, Sfânta Scriptură în limba românească, Ed.
Arhidiecezană, Sibiu, 1912.
-Moldovan, Corneliu, Cântarea Cântărilor, Prelucrare în
versuri după Biblie, Ed. Minerva, București, 1998.
-Munteanu, I. P. S. Nicodim, Psaltirea proorocului și
împăratului David, E.I.B.M.B.O.R., București, 1943.
-Neaga, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Ecclesiatul, Sibiu, Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, 1941.
-Negoiță, Prof. Dr. Athanasie, Teologia Biblică a Vechiului
Testament, Ed. Sofia, București, 2004.
-Panaitescu, P.P., Nicolae Milescu-Spătarul (1636-1708), ediție
îngrijită, studiu introductiv și note de Ștefan S. Gorovei, Iași,
Ed. Junimea. 1987.
129
-Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994.
-Plămădeală, Antonie, De la Alecu Russo, la Nicolae de la
Rohia, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1997.
-Idem, De la Filotei al Buzăului la Andrei Șaguna, Tiparul
tipografiei eparhiale, Sibiu, 1997.
-Idem, De la Cazania lui Varlaam la Ion Creangă, Tiparul
Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1997.
-Idem, Dascăli de cuget și simțire românească, cap. „Biblia de
la 1936 și avatarurile ei”, București, 1981.
-Pușcariu, Sextil, Istoria literaturii române, vol. I, Sibiu, 1920.
-Radu, Pr. Vasile, Galaction, Gala, Cartea lui Iov, Fundația
pentru Literatură și Artă, București, 1935.
-Răducă, Prof. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de
Nyssa, E.I.B.M.B.O.R.,București, 1996.
-Seșan, Pr. Prof. Dr. Milan P., Originea și timpul primelor
traduceri românești ale Sfintei Scripturi, Cernăuți, Tiparul
Glasul Bucovinei, 1939.
-Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., București. 1996.
-Tarnavschi, Vasile, Introducere in sfintele cărți ale
Testamentului Vechi, Cernăuți, 1928.
-Toma, Stela, Coresi-Psaltirea slavo-română (1577) în
comparatie cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589,
București, 1976.
-Vergatti, Radu Stefan, Nicolae Spătarul-Milescu (viața, opera,
călătoriile), București, Ed. Paideia, 1998.
Studii:
-Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biblia lui Șerban tricentenară,
în Biserica Ortodoxă Română, anul CVI, Nr. 9-10, sept.-oct.,
1988
130
-Idem, Preocupări de Teologie Biblică în Transilvania, în

Contribuții transilvănene la Teologia Ortodoxă, Sibiu, Ed.
Arhidiecezană, 1988.
-Idem, Cartea Psalmilor în spiritualitatea ortodoxă, în S.T., nr.
7-8. 1985.
-Idem, Cântarea Cântărilor- frumusețe, iubire, puritate, poezie,
în. R.T , nr., 3-4, Sibiu, 1996.
-Idem, Literatura sapiențială a Orientului și cărțile biblice
despre înțelepciune, în Logos, I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu al
Clujului, la împlinirea vârstei de 80 de ani, Ed. Renașterea, Cluj
Napoca, 2000.
-Idem, Cartea Iov și valoarea ei antropologică în M.B., an
XXXI, 1984, nr.1-2.
-Idem, Dreptatea și pacea în cartea Psalmilor, în Studii
Teologice, seria a II-a, nr.7-8, E.I.B.M.B.O.R., București, 1963.
-Anania, Bartolomeu, Poezia religioasă română modernă.
Mari poeți de inspirație creștină, în Studii Teologice, seria a II-
a, anul XLVI, Nr.1-3, ian.-aprilie, 1994.
-Baba, Teodor, Frumusețea și bogăția de idei religios-morale
și sociale cuprinse în cărțile didactico-poetice ale Vechiului
Testament, în „Teologia”, nr. 3-4, Arad, 2003.
-Bogdaproste, Gheorghe, Valoarea moral-socială a Cărții
Psalmilor, în Studii Teologice, seria a II-a, an XXII, nr.1-2,
București, 1970.
-Bulat, Prof. T. G., „Tiparnițele” moldovenești de carte
bisericească de la Mitropolitul Varlaam la Mitropolitul
Veniamin Costachi, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul
XLVII, nr. 5-6, mai-iunie, 1971.
-Chialda, Diac. Lect. M., Învățături moral-sociale în cartea
Proverbelor lui Solomon, în Studii Teologice, seria a II-a, ian.-
feb., anul VII, 1955.
131
-Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Biblia de la 1688 în slujirea

dreptei credințe și a unității poporului român, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 9-10, sept.-oct., București, 1988.
-Grigoraș, N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei si-a
desfășurat activitatea (1658-1698), în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, Anul L, Nr. 9-12, sept.-dec., 1974.
-Haneș, Petre V., Nicolae Milescu, traducătorul Bibliei de la
1688, în Glasul Bisericii, anul XXI, Nr. 9-10, sept.-oct., 1962,
București.
-Istrate, Gavril, Limba română literară în „Psaltirea în
versuri” a lui Dosoftei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, An
I, Nr. 9-12, sept.-dec., 1974.
-Marcu, Pr. Prof. Gr. T., Sfânta Scriptură în limba română, în
Mitropolia Olteniei, an IX, Nr. 3-4, martie-aprilie, Craiova
1957.
-Mareș, Alexandru, „Considerații pe marginea datării Psaltirii
Hurmuzaki”, în „Limba Română”, an XLIX, nr. 4-6, București,
2000.
-Manolache, Anca, Cartea lui Iov - povestea unei realități, MB,
nr. 1-3, 1993.
-Moisescu, Iustin, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Ctitoria
Mitropolitului Dosoftei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
Anul L, Nr. 9-12, sept.-dec., 1974.
-Neaga, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Cântarea Cântărilor, în Altarul
Banatului, nr.4-6, Timișoara, 1995.
-Idem, Traduceri ale Sfintei Scripturi în Transilvania, în
Contribuții transilvănene la Teologia Ortodoxă, Sibiu, Tiparul
Tipografiei Eparhiale, 1988.
-Idem, Biblia de la București – 270 de ani de la apariție, în
Mitropolia Ardealului, Nr.1-2, 1959.
132
-Idem, Ecclesiastul și pesimismul lui Eminescu, în Telegraful

Român, an 80, nr.7-8, Sibiu, 1932.
-Nicolaescu, Diac. Prof. N. I., Scurt istoric al traducerii Sfintei
Scripturi. Principalele ediții ale Bibliei în Biserica Ortodoxă
Română, în Studii Teologice, Nr. 7-8, 1974, București, p.504.
-Plămădeală, Dr. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Teologia
și teologii ei, în istorie și azi, în Contribuții Transilvănene la
Teologia Ortodoxă, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1988.
-Idem, Biblia de la 1936, în Biserica Ortodoxă Română, an
XCVII, nr. 3-4, 1979, p. 414-450.
-Prelipceanu, Pr. Prof., Vladimir, Probleme sociale în Vechiul
Testament, în Studii Teologice, nr.1-2, mar.-apr., București,
1949.
-Purcescu, Pr. Scarlat, Activitatea cărturărească a
mitropolitului Dosoftei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
Anul I, Nr. 9-12, sept.dec., 1974.
-Semen, Pr. Prof. Dr. Petre și Semen, Iulia Roxana, Valențele
formative ale psalmilor davidici în cult și cultură, în Teologie
și Viată, Anul XIII, Nr. 7-12, iulie-decembrie, 2005.
-Șerbănescu, Pr. Prof. N., Tipografia ieromonah Lavrentie de
la Mănăstirea Plumbuita din București (sec. XVI), în Studii
Teologice, seria a II-a, an XXVIII, nr. 1-2, ian.-feb., București,
1976.
-Idem, Biblia de la București – 300 de ani de la apariție (1688-
1988), în Biserica Ortodoxă Română, an CVI, Nr.9-10, sept.-
oct., 1988.
-Teodorescu, Barbu, Personalitatea diaconului Coresi și rolul
lui în cultura românească, în B.O.R., An LXXVII, Nr.3-4,
martie-aprilie, E.I.B.M.B., București, 1959.
133
-Vornicescu, Nestor, Severineanul, Mitropolitul Dosoftei,

traducător și editor al unor texte patristice, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, Anul L, Nr. 9-12, sept.-dec., 1974.
TRADUCERILE BISERICEȘTI -PARTE A

LITERATURII ROMÂNE DINTRU ÎNCEPUTURILE EI
Prof. Teodora Plăeșu

În anul comemorativ dedicat traducătorilor de cărți

bisericești, trebuie să arătăm că începuturile literaturii române
s-au făcut prin copierea și apoi tipărirea unor texte liturgice și
patristice, începând cu primele traduceri românești de la
Mănăstirea Peri, în Maramureș.
Curentul popular favorabil traducerilor în limba
română se dezvoltă în secolul al XV-lea în centrul
Transilvaniei (Sibiu, Orăștie), în sud-estul ei (Brașov) și în
Moldova (probabil Suceava). Modelele care servesc de data
aceasta traducătorilor sunt, în parte, cele luterane (Catehismul
1544), pentru unele texte cele calvine (părți din Vechiul
Testament ș.a.), iar pentru altele cele slave (Evangheliile,
Cazania, Octoihul). Nevoia credincioșilor mireni și a
slujitorilor Bisericii de a pricepe ce citesc în biserică, a fost
și ea o cauză însemnată a traducerii cărților bisericești. În
special, dascălii și preoții nu pricepeau adesea nimic din
slujbele slave pe care le oficiau (...).102
102
D. Simonescu, Problema originii limbii literare române şi cărţile
bisericești, în „Studii Teologice” 9-10/1961, p. 558–9.
134
Cele mai devreme efectuate traduceri ale cărților în

limba română au fost textele religioase ale Bisericii ale
secolului al XV-lea. Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană,
Psaltirea Hurmuzaki și Codicele Voronețean sunt texte
rotacizante, a căror traducere a fost alcătuită în partea sud-
vestică a țării, iar copiile au fost efectuate în Moldova. Tiparnițe
se aduc pe vremea lui Matei Basarab în Muntenia, pe la 1635,
iar în Moldova șapte ani mai târziu de către Vasile Lupu. Cam
în această perioadă apar și cronicarii Miron Costin, Grigore
Ureche și începem să vorbim despre literatura română. Prima
carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă,
în 1508, Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în
limba română a fost Catehismul de la Sibiu din 1544, care însă
s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul
slavo-român a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Alte
traduceri grecești și slavone au fost tipărite în secolul al XVI-
lea. Dosoftei, un moldovean publica în Polonia în 1673, a scris
cele mai vechi poezii românești cunoscute.
Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au
început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu tipărirea
în 1582 în Orăștie a Paliei de la Orăștie - o traducere a primelor
cărți ale Vechiului Testament - de Diaconul Șerban (fiu al
Diaconului Coresi) și Marian Diacul. Este unul dintre primele
monumente ale limbii române literare. Aici apare pentru prima
dată numele român în locul muntenescului rumân.
Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română
abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la
mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o
biblie în română în 1688 (Biblia de la București). Această ediție
are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae
Milescu între anii 1661–1668.
135
În privința traducerilor, simpla trecere în revistă a

acestor scrieri sau opere de sorginte bizantină este în măsură să
demonstreze predilecția cărturarilor români pentru scrisul
Sfinților Părinți. Primul loc îl ocupă cărțile de cult, apoi scrierile
omiletice, de exegeză, cele dogmatico-polemice, lucrările
filocalice, hagiografice, literatura apocrifă, beletristică.
Un proeminent exponent al culturii românești din sec. XVI s-a
dovedit Diaconul Coresi (originar din părțile Târgoviștei) care
– fără să fi fost „părintele literaturii naționale” ori artizanul
limbii române literare, cum l-au catalogat unii cercetători –
ilustrează totuși suma unor strădanii și inițiative purcezând
din toate zonele românești, al cărui nume e legat de cele mai
mari reușite culturale din epoca de debut a scrisului în
românește. Sunt impresionante mărturiile sale de genul: „Eu,
diaconul Coresi, dac-am văzut că mai toate limbile au cuvântul
lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-avem (...),
am scris cum am putut Tetraevanghelul și Praxiul
românește”. În mai bine de un sfert de veac, el a dat la lumină o
serie de cărți slavone și românești: Catehismul sau Întrebare
creștinească (1560), Pravilă (1560-62), Tetraevanghelul
(1565), Apostol (1566), Cazania I și Molitfelnicul (1576),
Psaltirea (1570), Liturghierul (1570), în fine Cazania a II–a
(1581)... Cele mai multe din aceste tipărituri au apărut la
Brașov, altele la Târgoviște, Alba-Iulia, Sebeș, Orăștie și
București. Doi învățăcei ai Diaconului Coresi, pe nume Șerban
Diacul (odrasla sa) laolaltă cu Diacul Marian au publicat –
tradusă de alții, cum s-a văzut – Palia de la Orăștie, în 1582;
cuprindea doar Geneza și Exodul. La baza tâlcuirii a stat
Pentateuhul maghiar din 1551 (imprimat la Cluj). În această
Palie băștinașii apar sub forma români, nu „rumâni”.
136
Coresi a utilizat tâlcuirile nepublicate, făcute de o grupă

de clerici învățați ce-și aveau scriptorium în preajma bisericii
„Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului. Amintim câteva nume:
Dobre, Iane, Voicu, Mihai. Coresi a posedat simțul limbii
literare. El a știut să îndepărteze din respectivele texte (și din
altele, pe care le-a întrebuințat) fonetismele arhaice și
lexicul dialectal, având o limbă unitară care – în mare – a
rămas până în contemporaneitate limba noastră literară. Cărțile
coresiene erau utilizate în biserici și mănăstiri, erau ascultate
de cei ce nu știau carte. Gradual, cititorii și ascultătorii au
înțeles că româna este în stare să redea idei și simțăminte
mai limpede decât limba slavonă, că există un idiom pe care-l
înțeleg toți românii, din toate provinciile. Așa s-a constituit
noțiunea de limbă scrisă, literară, omogenă. Regula după care
s-a ghidat Coresi a fost aceasta: „întru besearecă mai vârtos
cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăiesc, ca și alalți să
învețe, decât un întunearec de cuvinte neînțelease, într-alte
limbi”. Cărțile coresiene, în total vreo 25 de titluri, cum era
și natural s-au răspândit în toate colțurile României de azi,
circulația acestora ajutând la coeziunea limbii literare și a
dezideratelor de diferite categorii ale românilor. Un alt
merit al lui Coresi: a avut ucenici, a format discipoli ce i-au
continuat opera. 103
Răzeș la obârșie, din părțile Vrancei, Mitropolitul
Varlaam al Moldovei s-a afirmat ca scriitor și traducător
bisericesc de valoare. A învățat greaca și slavona în „schitul
lui Zosim” de pe Valea Secului; s-a călugărit la Secu. Nu
103
Muntean, pr. Prof. univ. dr. Vasile V, Istoria Bisericii Românești
de la începuturi până în 1716, curs sintetic, Ed. Marineasa, Timișoara,
2010, p. 99.
137
este exclus ca educația spirituală să și -o fi desăvârșit în

preajma lui Anastasie Crimca. În 1618 a redat în românește
„Scara” sfântului Ioan Klimax, scriere mistică foarte gustată
în mediile monahale, în primul rând. Deși această tâlcuire nu s-
a tipărit, ea a avut o largă circulație în copii manuscrise. Pentru
Varlaam, Leastvița sau Scara paradisului este totodată o
lucrare de atitudine îndreptată în sensul sprijinirii luptei pentru
menținerea integrității sufletești și teritoriale în fața primejdiei
musulmane. În 1637, Varlaam finalizase Cazania sa, intitulată
„Carte românească de învățătură”. El socotea această scriere un
„dar limbii românești” făcut „către toată seminția
românească”. În tipografia trimisă de Petru Movilă și instalată
la „Trei Ierarhi” s-au tipărit cu predilecție – prin purtarea de
grijă a lui Varlaam – cărți în românește, traduceri proprii sau
ale lui Eustratie logofătul. Întâia tipăritură ieșeană – din
1643 – este Cazania amintită supra; ea este bazată pe izvoare
neobizantine cunoscute prin tălmăciri slavone cartea de
predici intitulată „Comoara” mitropolitului grec Damaschin
Studitul, din care Varlaam traduce vreo 20 de predici104 ),
menită să tempereze zelul omiletic al calvinizanților de peste
munți. Scrisă într-o limbă românească aleasă, Cazania
aceasta se va bucura de un inegal succes în rândurile
românilor transilvani, bănățeni etc. Câteva amănunte legate
de memorabila lucrare, merită a fi spuse. Autorul – sau cel ce
antologhează textele în cauză – recurge și la elemente din
folclorul român. Durerea Fecioarei Maria, la răstignirea Fiului
ei, ia proporții cosmice, sugerând atmosfera din Miorița. În
predica de la Întâmpinarea Domnului apare motivul „amărâtă
Pr. Prof. univ. d. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe

104
Române, Editura Sophia, București, 2000, p. 173.
138
turturea” (cu originea în Fisiologul, carte populară bizantină),

iar alte elemente populare pot fi descoperite în cazania de la
Învierea lui Lazăr sau în cea de la Florii etc. Calitatea de prim
ordin a lui Varlaam rămâne aceea de mare ctitor al limbii
literare. Dotat cu un autentic simț al limbii, el valorifică – în
opera sa – toată bogăția limbii române, în fraze plastice și
iscusite, nu lipsite de cursivitatea și firescul exprimării
populare. În 1644 se tipărea la Iași Șapte taine a(le) Bisericii.
La traducere, Varlaam a fost ajutat de Eustratie
logofătul. Dintre tâlcuirile logofătului Eustratie, pomenit nu o
dată și până acum, cea mai însemnată este aceea privind codul
numit „Carte românească de învățătură de la pravilele
împărătești și de la alte giudețe” (1646). Pravila lui Vasile
Lupu e alcătuită din două surse: Codul rural bizantin, pe de o
parte, și pe de alta, numeroase extrase din opera latină a
italianului Prosper Farinaccius (+ 1618), cunoscută sub titlul
de „Praxis et theoreticae criminalis”, ambele părți fiind
traduse în română din neogreacă. Mitropolitul moldovean
depășește etapa tipăririi cărților ecleziastice în slavonește,
inițiind un puternic curent de difuzare a cărții românești, care
va fi continuat mai târziu de Dosoftei.
Prin „Răspunsul împotriva Catihismului calvinesc”,
redactat de însuși mitropolitul moldovean, este respins
Catehism reformat tipărit în 1642. Eforturile depuse în această
direcție, grija continuă de ocrotire și consolidare a
Ortodoxiei – ca o expresie a ființei naționale –, simțul limbii și
vigurosul talent artistic al lui Varlaam, îl înscriu în pleiada
marilor personalități ale spiritualității și culturii noastre.
Tiparnița de la Câmpulung (oferită de Petru Movilă) a
scos între anii 1635 și 1650 trei cărți slavone și numai una
în românește, Învățătură preste toate zilele (tâlcuită din elină).
139
Mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei (1636-48), iubitor de

cultură și de neam tipărește la noua tipografie de la
mănăstirea oltenească Govora mai multe cărți de cult în
slavonește, dar și în limba română, dintre care amintim:
Ceaslovul (1640) și Pravila Mică (1640-41). Ultima – tradusă
de monahul Mihail Moxa – este o colecție nomocanonică
sistematică, în 151 de capitole, întocmită la mănăstirea
constantinopolitană Studios în anii 1387-1389, copiată de
nenumărate ori de scribii moldoveni în sec. XV–XVI și tradusă
în românește. Această pravilă s-a publicat în două tiraje
aparte, unul pentru Muntenia, altul pentru Ardeal. De asemenea
în limba română va apărea și o Cazanie (Evanghelie
învățătoare) în 1642. Se presupune că cele mai multe cărți
de la Govora s-au tipărit prin osteneala egumenului Meletie,
un aromân versat în ale tiparului. Tot la Govora va vedea
lumina tiparului în 1647 Imitatio Christi(Urmarea lui
Hristos) a lui Thomas de Kempis, transpusă din latineşte în
slavonă de către Udriște Năsturel.
În mai 1648 va deveni mitropolit „ungrovalah” Ștefan care a
continuat lucrarea cultural–spiritualizatoare a
predecesorului, tipărind la Târgoviște unele cărți de cult
(Penticostar slavon) iarăși în slavonă, însă tipicul și
învățătura despre primele două taine erau în română); la fel
Târnosania. În 1652 apare Pravila Mare sau Îndreptarea Legii;
izvoare directe ale acestui important cod: Matei Vlastaris,
Manuil Malaxos (folosit des), Alexie Aristen. și Pravila lui
Vasile Lupu din 1646 este inserată într-însa, în mod integral.
Nomocanonul de la Târgoviște, de reținut, a fost destinat și
ortodocșilor ardeleni; exemplare din Marea Pravilă au
circulat și în Banat.
140
În 1680, mitropolitul Teodosie deja scosese de sub

teascuri Liturghierul în slavonă, însă cu tipicul în românește. Cu
text în întregime românesc vor fi: Evanghelia și Apostolul
(1682, 1683), Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur (1691)
ş.a.m.d. Însă cea mai valoroasă tipăritură rămâne Biblia lui
Șerban, din 1688, asupra căreia vom stărui puțin. Această
Biblie este o operă excepțională ce marchează o dată în cultura
autohtonă. E adevărat că ostenitorii sau diortositorii (frații
Greceanu și alţii) au fructificat rezultatele predecesorilor
(„Biblia sacra polyglotta” – Londra 1653/57; apoi tâlcuirea
lui Nicolae Milescu, îndreptată de Dosoftei; Noul Testament
de la Alba-Iulia din 1648 etc), dar acest monument și de limbă
teologică are valoarea sa unică, servind ca punct de plecare
pentru toate edițiile românești de până la 1914. E o înfăptuire
editorială fără asemănare. Pentru limba română literară,
Biblia din 1688 are o însemnătate extraordinară, anume prin
unitatea lingvistică rezultată din perfecționarea celor trei
graiuri românești (cel moldovean, transilvan și cel muntean)
și verificarea ce va fi făcut-o stolnicul Constantin
Cantacuzino.
Între traducerile în limba română din această perioadă
menționăm și traducerea în românește a Mărturisirii movilene
(Iași, 1642, aprobată și tipărită în 1643) s-a și tipărit pentru
prima dată în 1691, la Buzău. Cum e știut, toate mărturisirile
de credință”, cărți de învățătură și de zidire sufletească,
veridice ghiduri pentru credinciosul pravoslavnic, fac parte din
Tradiția bisericească.
Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, la Mănăstirea
Probota, a tâlcuit Istoriile „părintelui Istoriei”, un Pateric elin,
scrierea „Mântuirea păcătoșilor” de Agapie Landos et alia, a
îndreptat tălmăcirea Vechiului Testament, realizată de
141
Nicolae Milescu, traducere folosită când s-a pregătit pentru

tipar Biblia lui Șerban (1688), Pentru Psaltirea în versuri din
anul 1673 – cuprinde 8634 stihuri – Dosoftei își căută modele
atât în poezia religioasă poloneză, cât și în vechile balade sau
cântece românești. Nu e surprinzător faptul că nu pui psalmi
versificați de reputatul cărturar moldovean au devenit imnuri
de stea și colinde. Din întreaga operă a lui Dosoftei se
constată ingenioasele sale încercări de îmbogățire a limbii
române, marea sa curiozitate în domeniul istoriei (universale
și românești), al literaturii străine (și bisericești, și laice),
de asemenea setea de cunoaștere a tradițiilor și obiceiurilor
conaționalilor moldoveni pe care i-a păstorit. Drept completare
la Psaltirea versificată, publicată la mănăstirea de la Uniev,
Dosoftei așază Acatistul Maicii Domnului. Peste câțiva ani, în
1679, se va tipări la Iași Sf. Liturghie, tradusă de același vestit
mitropolit, cartea fiind îndreptată către „toată seminția
românească”. În 1681 se imprimă un „Molitvenic de-nţăles”,
care avea (după cuvântul-înainte) Poemul cronologic despre
domnii Moldovei, în 136 de versuri. În 1683, Dosoftei
scoate „Paremiile preste an”. În anii următori (1682-86) vor
apărea 4 tomuri din „Viața și petrecerea sfinților”, transpunere
dosofteiană după izvoare eline și slavone. Această realizare
hagiografică înseamnă o piatră de hotar în scrisul teologic de la
noi.
Dar mitropolitul Dosoftei traduce nu numai în limba
română, ci și limba slavă și în limba rusă (din limba greacă):
din epistolele Sf. Ignatie Teoforul, mitropolitul român
tâlcuiește 12 (deși ca autentice sunt apreciate azi doar 7).
Dosoftei a mai tradus și „Constituțiile apostolice” ce
conțineau și ele unele referințe la epicleza euharistică. O
altă operă, transpusă în rusește de către Dosoftei, este
142
„Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, atribuită patriarhului ecumenic

Gherman I (715-730). Din „Expunerea credinței ortodoxe”
(Dogmatica) a Sfântului Ioan Damaschinul, același Dosoftei
traduce acum, în românește numai 4 capitole, în timpul exilului
său. A mai tâlcuit în slavă pe arhiepiscopul Simeon al
Tesalonicului (sec. XV), anume lucrarea sa „Împotriva
ereziilor”, necesară în aceeași problemă a prefacerii
darurilor. Pe deasupra, a întocmit și o mică antologie de
texte patristice și liturgice ce prezintă poziția Bisericii ortodoxe
în privința epiclezei și a prefacerii Darurilor. Întregul
florilegiu este însoțit de glose marginale: se explică termenii
obscuri, se dau echivalente slave pentru termenii grecești etc.
Sfântul mitropolit încă a dat tălmăciri din Sfântul Ioan
Hrisostom (Mărgăritarele) sau din Efrem Sirul. În plus,
Dosoftei ne-a oferit o traducere foarte personală (pe alocuri
aproape o prelucrare) a cronografului grecesc al lui Matei
Cigalas, însoțită de intercalări din istoria Moldovei și de
versuri originale, inserate în tălmăcire. Pentru întâia dată în
istoria culturii noastre, Dosoftei a îndrăznit să abordeze o
tâlcuire a unei opere a dramaturgiei universale, aproape
contemporană cu traducătorul. E vorba de traducerea parţială
– expusă în versuri – a acelei Erophile, poate cea mai faimoasă
producţie a literaturii dramatice cretane, scrisă de Georgios
Chortatzis către anul 1600; în mare măsură această tragedie este
imitatioliberă după piesa italianului Giambattista Giraldi–
Cinthio, pe nume Orbecche, reprezentată întâia oară la
Ferrara în 1541. Traducerea lui Dosoftei din Erophile a circulat
în Moldova în manuscris, ca și multe din tipăriturile sale. Spirit
complex, Dosoftei a înțeles să-și pună aleasa pregătire și
talentul său literar în serviciul Bisericii, cât și în cel al
culturii mirene din țara sa.
143
Un alt ierarh cărturar, Antim Ivireanul traduce din mai multe

limbi atât în românește, cât și în limbile turcă, arabă și iviră.
Sosit la București ca tipograf, în urma cererii domnitorului
Constantin Brâncoveanu, imprimă în 1691 „Învățăturile lui
Vasile Macedoneanul către fiul său Leon”. Anul următor va
scoate de sub teascuri Slujbele Cuvioșilor Paraschiva și
Grigorie Decapolitul. Alte tipărituri: un liturghier grec-român
(în 1693), cu gravuri de Antim, și Psaltirea (1694), întâia carte
imprimată de el în românește. Ca egumen la Snagov, cu o
nouă tiparniță va publica – până în 1701 – 15 cărți, dintre care
7 grecești, 5 românești, 1 slavonă, 1 slavo-română și una
în aparținând și arabă. Printre acestea: „Mărturisirea
ortodoxă” a lui Petru Movilă (în elinește), un Liturghier greco-
arab, o Gramatică slavonească și „Floarea darurilor”.
Proschinitariul Ierusalimului și a toată Palestina e tipărit în
greacă și turcă. În românește apar acum Noul Testament și un
Acatistier. Să amintim și acel ceaslov grec-arab.Ca episcop
râmnicean (din 1705) va da la lumină „Tomul bucuriei” (în
limba greacă) aparținând patriarhului ierusalimitean Dositei.
La Râmnicu-Vâlcea, însă și la Târgoviște, Antim Ivireanul va
face să apară – în majoritatea lor, lucrate de Mihail al lui Ștefan
(Iștvanovici) - pentru întâia oară în limba noastră sau în slavonă
și română, cărțile cultice de bază. De notat că Molitfelnicul din
1706 a fost tradus de însuși Antim. Dintre cele 39 cărți tipărite
de Antim însuși, 24 au apărut în idiomul românesc, dar –
în total – Antim Ivireanul a tipărit sau a supravegheat tipărirea
a 63 de cărți. Sunt nu numai exemplare bisericești, de ritual,
ci și lucrări polemice, de apărare a Ortodoxiei în fața
atacurilor eterodoxe, ba chiar și scrieri cu caracter didactic și
moral (Pilde filosofești– 1713) sau tocmai laic-popular
(Alexandria, ori Floarea darurilor); unele din strădaniile
144
antimiene au rămas în manuscris. O operă deosebit de

interesantă este cea intitulată „Chipurile Vechiului și Noului
Testament”, închinată lui Constantin Brâncoveanu în vara lui
1709; e înzestrată cu peste 500 de portrete, având deci o
excelentă valoare artistică. Opera sa de căpetenie este însă
cea numită Didahii sau predici (păstrată în manuscris; avem
acum o ediție modernă). Predica lui Antim posedă viață, forță,
și în mișcarea ei când gravă și înfiorată de sentimente sublime,
când lirică și modulată, când necruțătoare și imperativă, se
simte vibrația personalității impetuoase a mitropolitului.
În veacul al XVI–lea instrucția școlară, educativă în general, nu
se desfășura numai prin mijlocirea textelor religioase oficiale,
ci și cu ajutorul altor tipuri de scrieri, unele aparținând
câmpului apocrif, juridic și literaturii cu caracter mai mult sau
mai puțin laic (la 1562, în Moldova, se copia „Alexandria”,
bunăoară). Unele din astfel de materiale aveau o structură
bilingvă sau o traducere românească intercalată. Bucoavna din
1699, de la Alba-Iulia, a fost prima carte didactică în română.
Între alte traduceri efectuate în spațiul eclesial, menționăm:
1. Melissasau Albinuşa, spre exemplu–colecția de lecturi
etico-religioase din Biblie și din Părinții bisericești – a cunoscut
la noi o circulație deosebită încă de la începutul sec. XVI;
versiunea slavă din 1518 (de la Mănăstirea Bistrița) ca și
variantele românești din veacul XVII, înglobează în plus
maxime ale unor cugetători antici.
2. „Proloagele” sau Cuvinte de învățătură, vechi texte de
limba română din secolele XVII-XVIII, o colecție ortodoxă de
pericope sintetice hagiografice, conținând fragmente de relatări
din viețile sfinților, cuvinte călăuzitoare pe calea virtuților,
învățături duhovnicești moral-educative – aleasă hrană
spirituală pentru viața de fiecare zi a creștinului. Aceste texte se
145
citeau la biserică ori de câte ori se săvârșea Sfânta Liturghie, iar

ulterior se citeau în cadrul școlilor din „tinda” bisericii. Mai
întâi au circulat în limba greacă, deși sub alt titlu, iar mai apoi
în limba română. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei recomanda
„Prologariul” său cititorilor, precizând în termeni de reverență
despre acestea că „cetindu-le, în toate dzilele vă veți îndulci
sufletește...” Ctitorul principal al Proloagelor de la Neamțu a
fost ierodiaconul Ștefan (1791), originar din transilvania, care a
îndeplinitun rol deosebit în ceea ce privește aspectul literar al
textelor și pe cel lingvistic, aspecte ce stau mărturie despre
stadiul specific al expresiei limbii literare unitare. Fragmente
din Proloage au fost puse în circulație mai de timpuriu, Așa cum
este cazul celor copiate de Popa Mihai din Topa de Sus, pe la
1658, în limba română, cuprinzând povestiri (polojenii) despre
Sf. Nicolae, Sf. Iofimie fecioara, Sf. Margareta fecioara,
polojenie despre județul păcătoșilor.
În 1675 s-a copiat la Mănăstirea Cozia de către unul dintre
monahi volumul păstrat
până azi: „Prolog, adecă Viețile Sfinților ce cuprinde patru luni”
(septembrie-decembrie):
„Scrisu-s-au pre rumânie cu învățătura părintelui Ananiei,
egumenul Sfintei lavre a Coziei.
Și s-au scris în zilele creștinului domn Ducăi vodă, în cursul
anilor 7183, să se știe.”
În același timp, marele cărturar Dosoftei, mitropolitul
Moldovei, se sârguia la redactarea, încă din 1658, la tipărirea
„Prologariului” său, „Viața și petrecerea Sfinților”, „în acești
ani grei ai țării”. Această lucrare a lui Dosoftei este mai degrabă
un sinaxar bogat, lipsit de cuvinte de învățătură și s-a tipărit la
Iași, în patru volume, între anii 1682-1686, neacoperind tot anul
bisericesc. A avut ca surse texte bizantine: Sinaxarele lui
146
Maxim Marguinos, Noul Paradis al lui Agapie Landos, precum

și izvoare slave. Prin traducerea și tipărirea cărților bisericești,
Dosoftei a urmărit cu deosebire îndrumarea moral-religioasă a
dreptmăritorilor creștini români, cunoașterea și înțelegerea de
către aceștia a esenței învățăturilor dogmatice și a rânduielilor
liturgice ale Bisericii străbune.
Înainte de anul 1713 de găsește la Mănăstirea Bistrița
olteană o traducere după Proloagele tipărite la Moscova în
1675. Această traducere era întitulată „Pateric sau Otăcinik,
Viețile și petrecerea Sfinților sihaștri și alte învățături sufletești
foarte de folos, scoase din Proloagele cele moskicești și di
printr-alte sfinte cărți adunate”. După această traducere,
ieromonahul Serafim va compila numeroase manuscrise din
sec. XVII-XIX.105
3. Traducerea Vechiului Testament și a unui microtratat
filosofic despre rațiunea dominantă (Despre singur țiitorul
gând) al lui Pseudo-Josephus Flavius, în limba română de
către Nicolae Spătaru Milescu.
4. Pentru C. Brâncoveanu, trapezuntinul Sevastos
Kimenites traduce în dimotiki (elina populară) tratatul
aristotelic „Despre virtuţi și vicii”.
5. Cronografele mai târzii, datorate lui Dorotei al
Monembasiei (1631) sau lui Matei Cigalas (1650), patronate
de români se tipăresc la Veneția, fiind ulterior traduse. Ms.
românesc nr. 86 al Bibliotecii Academiei Române este unul
dintre cele mai vechi manuscrise de tipul Cigalas (s-a copiat
în 1689), iar cronograful de „tip Dorotei” în românește ne
105
IPS Nestor Vornicescu, Studiu introductiv la Proloagele sau
Viețile Sfinților și cuvinte de învățătura, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1991, pp. 5-19.
147
este cunoscut numai pe baza a 5 manuscrise, toate din

Muntenia, cu excepția unuia copiat în Ardeal; s-a tradus în
1687. Din cronografele românești s-au detașat „Istoria Troii”,
„Viața lui Constantin cel Mare” și alte istorioare, cu mare
circulație în popor.
Așa cum aprecia și Prea Fericitul Părinte Patriarh
Daniel, avem datoria de a cinsti moștenirea lăsată nouă de
înaintașii noștri pentru că „monumentele istorice și de artă sunt
memorial al generațiilor și oglinzi ale frumuseții spirituale ale
unui popor. Ele sunt rădăcini și repere ale identității
culturale, piloni și martori ai continuității umane. Monumentul
ne pune în legătură de memorial sau de pomenire a ctitorilor,
a timpului și spațiului în care au fost cultivate valori, ne
inspiră și ne invită la comuniune între generații peste
timpul trecător al fiecăreia dintre ele. Monumentele devin
moștenire sau patrimoniu cultural, adică zestre lăsată nouă
de strămoși și de părinți, pentru a nu trăi fără rădăcini
spirituale și pentru a învăța taina timpului înveșnicit și a
spațiului sfințit: „omul sfințește locul”. Când păstrăm și
prețuim monumentele istorice și de artă apărăm și cultivăm
propria noastră demnitate. Generațiile care au creat valori
spirituale și culturale și le-au imortalizat în artă au rămas
spiritual oarecum interiorizate în operele care le reprezintă
(...).106
Bibliografie:
D. Simonescu, Problema originii limbii literare române și
cărțile bisericești, în „Studii Teologice” 9-10/1961, p. 558–9.
106
P.F.P. Daniel, Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină
din istoria și spiritualitatea românilor, Ed. Trinitas, 2005, p. 75 și 77.
148
1. Muntean, pr. Prof. univ. dr. Vasile V, Istoria Bisericii

Românești de la începuturi până în 1716, curs sintetic,
Ed. Marineasa, Timișoara, 2010, p. 99.
2. Pr. Prof. univ. d. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Editura Sophia, București, 2000, p.
173.
3. IPS Nestor Vornicescu, Studiu introductiv la
Proloagele sau Viețile Sfinților și cuvinte de învățătură,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pp. 5-19.
4. P.F.P. Daniel, Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri
de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Ed.
Trinitas, 2005, p. 75 și 77.
MITROPOLITUL DOSOFTEI (1624 - 1693),

TRADUCĂTOR AL PSALMILOR
Prof. Olaru Brînduşa

Școala Gimnazială ,,Domniţa Maria” Bacău
MOTTO: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și

folositoare. De aceea a fost scrisă de Duhul pentru toți oamenii, ca
fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obștesc al sufletelor,
tămăduirea pentru propria noastră boală. Că spune Scriptura:
Tămăduirea va pune capăt marilor păcate. Altele ne învață Profeții,
altele Cărțile istorice, altele Legea, și altele felul de sfătuire al
Pildelor. Cartea Psalmilor însă cuprinde ce este folositor din toate:
profețește cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi
pentru viață, ne învață cele pe care trebuie să le facem. și , ca să spun
pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de învățături bune,
dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește.” (Sfântul Vasile
cel Mare)
149
Mitropolitul Dosoftei a fost un mare cărturar român, al

cărui talentul s-a manifestat în a doua jumătate a secolului XVII.
Nu se cunoaște când și în ce împrejurări cărturarul a îmbrățișat
cariera ecleziastică. S-a format în mediul cultural cărturăresc și
religios al mitropolitului Varlaam, a cărui inițiative culturale le-
a continuat cu deosebit succes mai târziu. La fel ca și celebrul
său profesor Varlaam, mitropolitul Dosoftei adresează
traducerile și tipăriturile sale către întreaga seminție
românească.
Psaltirea este, începând cu secolul al XVI-lea, una
dintre cărțile biblice cele mai traduse în spațiul vechii culturi
românești. Între primele traduceri în limba română se numără
nu mai puțin de trei manuscrise cuprinzând versiuni ale
Psalmilor (Psaltirea Voronețeană, Psaltirea scheiană și
Psaltirea Hurmuzaki). Primele încercări de versificare a
psalmilor traduși apar, la început, în spațiul occidental, ca o
consecință a Reformei. În Transilvania secolului al XVII-lea,
stăpânită de principi maghiari calvini, se pun la cale mai multe
traduceri românești în versuri ale Psalmilor (traducători fiind un
Mihail Halici sau un Ștefan Fogarași) cu rolul de a-i atrage pe
românii ortodocși la Reformă.
Mitropolitul Dosoftei (1671-1673;1675-1686) își
propunea prin a sa Psaltire în versuri, tipărită la Uniev, în
Polonia, în timpul exilului său (1673-1675), să contracareze
tocmai efectul nedorit al răspândirii unor asemenea psaltiri
calvine printre românii din Transilvania sau printre cei din
Moldova. Modelul său era însă unul catolic (catolicii fiind și ei
preocupați să răspundă cu aceleași „arme” culturale
provocărilor venite dinspre Reformă): Psaltirea lui David
(1579), tradusă în versuri de poetul polonez Jan Kochanowski
(1530-1589).
150
Psaltirea în versuri a mitropolitului moldovean era

menită lecturii în particular, în afara bisericii. Versificarea
psalmilor, inițial traduși în proză, avea funcția unei „podoabe”
retorice supraadăugate. Se urmărea astfel – pe lângă funcția
anticalvină amintită – creșterea gradului de atractivitate a
acestor creații lirice în rândul publicului cititor (cu voce tare!)
al epocii. În acest sens, Dosoftei mărturisește în Dedicația către
domnitor „precum am putut mai frumos, am tâlcuit ș-am scris
[...] să poată trage hirea omului cătră cetitul ei”. Pentru uzul
bisericii, autorul va publica, mai târziu, versiunea în proză a
psalmilor (mai fidelă textului original), într-o ediție bilingvă,
slavo-română: Psaltirea de-nțăles, Iași, 1680.
Cei 151 de psalmi traduși și versificați de Dosoftei
constituie cea mai de seamă operă poetică a literaturii române
vechi. Originalitatea psalmilor lui Dosoftei rezidă, îndeosebi, în
amplificarea psalmilor biblici (întemeiată pe principiul biblic al
„paralelismului sinonimic”, adică al dublării unei idei din
psalmul original, reluată într-o formulare diferită), în
plasticizare (prin adăugarea de epitete, comparații și metafore
inedite) și în „autohtonizarea” universului poetic (constând, de
exemplu, în substituirea peisajului arid propriu Țării Sfinte, din
unele pasaje descriptive, printr-unul familiar cititorului
moldovean: cu boi, turme de oi, stupi de albine etc.).
Cele aproximativ 20 de exemplare ale Psaltirii în
versuri păstrate până astăzi, cu foi lipsă – în majoritatea
cazurilor – la începutul sau la sfârșitul cărții și purtătoare a
numeroase însemnări de cititor, stau drept mărturie a succesului
de care s-a bucurat traducerea mitropolitului moldovean în
spațiul românesc. De asemenea, psalmii versificați de Dosoftei
au fost copiați, parțial sau integral, în numeroase manuscrise de-
a lungul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui
151
următor. Mai mult decât atât, unii dintre acești psalmi (46, 48,
94 și 96), versificați în stil popular, au intrat, prescurtați și
adaptați, în circuitul folcloric al colindelor și al cântecelor de
stea.
MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA.

TIPOGRAFIA ȘI EDITURA ARHIDIECEZANĂ
BIBLIA LUI ANDREI ȘAGUNA.TELEGRAFUL
ROMÂN
Prof. Avîrvarii Elena

Șc. Gimnazială „Mihai Drăgan” Bacău
Prima tipografie din Transilvania a fost înființată la

Sibiu în anul 1528, de către Thebaldus Gryphius din Reutlingen.
Opera sa editorială a fost continuată la Sibiu de un meșter
format de el, Lukas Trapoldner, un sas care și-a deschis propria
tipografie, care avea și o secție slavo-română cu litere chirilice,
condusă de un prețuit tipograf, Filip Moldoveanul. Acesta a
tipărit cărți în limba română (Catehismul românesc din 1544,
Tetraevanghelul slavon din 1546, Tetraevanghelul slavo-român
din 1551-1553) cu câțiva ani înaintea lui Coresi.107
La noua tipografie mitropolitană de la Bălgrad (Alba-
Iulia) a fost tipărit în 1648 Noul Testament (prima ediție
integrală în limba română), iar în 1689 Rânduiala diaconstvelor,
un Liturghier românesc, folosit mai târziu și de Antim Ivireanul.
Din păcate, tipografia din Alba-Iulia a fost desființată de
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, O viață dăruită Bisericii și

107
neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei,

Ed. Andreiană, Sibiu, 2012, pp. 210-211;
152
autoritățile habsburgice instalate în Transilvania din anul 1688,

în locul ei înființându-se mai târziu, în anul 1747, la Blaj, o
tipografie nouă, cu meșteri tipografi veniți de la Râmnic, care
au tipărit multe cărți de slujbă, folosite în toate bisericile
ortodoxe din provinciile românești.108
Autoritățile habsburgice au hotărât, în 1770, înființarea
unei tipografii ilirice, care să tipărească cărți de slujbă pentru
ortodocșii români, sârbi și ucrainieni din Imperiul Habsburgic.
Înființată inițial la Viena și mutată mai apoi, în 1795, la Buda,
această tipografie a oferit cărți de slujbă și învățătură în limba
română până când s-a reluat activitatea tipografică la Sibiu.
Meșterii tipografi sași Martin Hochmeister, frații Petru și
Johannes Barth și Georg Klosius editează printre altele cărți de
slujbă și manuale școlare în limba română.109
Conștient de importanța unei tipografii pentru un centru
bisericesc și cultural, ca Sibiul, dar și pentru a înlătura
concurența economică a sașilor și concurența confesională a
Episcopiei unite de la Blaj, imediat după sfârșitul Revoluției din
1848, Andrei Șaguna face demersuri pentru înființarea unei
tipografii eparhiale, înaintând un memoriu guvernatorului
Ludwig Wohlgemuth.110 Primind un răspuns favorabil, Șaguna
cumpără cu banii lui (1000 de galbeni) utilajul tipografic de la
Buda și donează noua tipografie eparhiei sale.111
Noua tipografie sibiană a fost inaugurată duminică, 27
august 1850, fiind sfințită chiar de episcopul Andrei Șaguna.
Prima tipăritură a fost o circulară a episcopului, adresată
108
Ibidem, pp. 211-212;
109
Ibidem, p. 212;
110
Ibidem, p. 213;
111
Andrei Șaguna, Memorii din anii 1846-1871, Ed. Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1923, p. 49;
153
clerului și credincioșilor, datată 27 august 1850, însoțită de o

poezie omagială compusă de Andrei Mureșanu pentru episcopul
Andrei Șaguna.112
Până în 1867, tipografia a funcționat pe strada Iernii,
când a fost mutată pe strada Măcelarilor (din 1918 numită strada
Mitropoliei), unde funcționează și astăzi. Din 1864, după
reînființarea Mitropoliei Transilvaniei, în tipografia devenită
arhidiecezană au apărut lucrări variate: cărți de slujbă, traduceri
din Sfinții Părinți, manuale pentru Institutul Teologic din Sibiu
și pentru școlile poporale, pastorale, circulare, anuare ale
gimnaziilor, precum și cele două importante periodice ale
eparhiei (Calendarul diecezan din 1852 și Telegraful Român din
ianuarie 1853), cu apariție neîntreruptă până azi.113
În vederea acoperirii necesarului de hârtie pentru
tipografia diecezană, episcopul Andrei Șaguna face demersurile
în vederea cumpărării celei mai vechi fabrici de hârtie din
Ardeal, numită la acea vreme moara de hârtie, înființată din
1768 în localitatea Prundu Bârgăului, din județul Bistrița-
Năsăud.114
Foarte importantă a fost decizia împăratului Francisc
Iosif, din 14 decembrie 1860, care hotăra că tipografia
arhidiecezană din Sibiu poate tipări cărți bisericești pentru toate
eparhiile românești din Imperiu (Timișoara, Arad, Vârșeț și
Cernăuți).
112
Ed. Andreiană, Sibiu, 2012, p. 214;
113
Ibidem;
114
Nicolae Bocșan, Andrei Șaguna și protopopiatul ortodox al
Bistriței, în Andrei Șaguna, Corespondența, Vol. 4, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj, 2011, p. 30;
154
Contemporanii lui Andrei Șaguna au remarcat rolul

concret, incontestabil pe care ierarhul l-a jucat în edificarea
națiunii române, încă de la începutul păstoririi sale în
Transilvania. Impresionantă este prezentarea făcută în 1853, de
către Jacob Ranicher, lider al sașilor din Ardeal și secretar al
guvernului, când marile sale înfăptuiri erau abia la început: „El
(Șaguna) a lovit în stâncă și a deschis pe seama poporului său
izvorul culturii intelectuale. Așa putem caracteriza pe Șaguna,
care a săvârșit în anul 1850 pentru români și pentru credincioșii
Bisericii greco-răsăritene din Ardeal același lucru pe care îl
făcuse înainte cu trei sute de ani Honterus pentru Reformațiune
și pentru sași”.115
În semn de recunoștință față de Andrei Șaguna, pentru
înființarea tipografiei, Editura Tipografiei Diecezane a fost
așezată sub patronajul fondatorului ei, din anul 2006 primind
numele de Editura Andreiană, în urma inițiativei ÎPS Dr.
Laurențiu Streza, Arhiepiscop al Sibiului și Mitopolit al
Ardealului.
Biblia lui Andrei Șaguna. Traducerea cărților, dar mai
ales a Bibliei a fost întotdeauna considerată un act de cultură și
presupunea un lung și susținut efort filologic și teologic. Cartea
este un bun al întregii națiuni, iar Șaguna dorea ca, prin
tipografia sa, să pună la dispoziția clerului și credincioșilor o
Biblie într-o limbă pe înțelesul întregului popor. Una din cele
mai importante cărți a fost tradusă și tipărită de Andrei Șaguna
la Tipografia Arhidiecezană din Sibiu, între anii 1856-1858, cu
titlul Biblia, adecă dumnezeiasca Scriptură a legii celei vechi și
115
Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Șaguna. Monografie istorică, ed.
a II-a, Sibiu, 1911, p. 153, apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, O viață
dăruită Bisericii și neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna,
Mitropolitul Transilvaniei, Ed. Andreiană, Sibiu, 2012, p. 216;
155
a cei noao, după originalul celor 70 de tălcuitori din

Alecsandria, „sub privegherea și cu binecuvântarea Excelenței
sale, Preasfințitul Domn Andrei Baron de Șaguna”, care a și
rămas cunoscută sub numele de Biblia lui Șaguna.
În prefața traducerii sale, Andrei Șaguna a scris o
introducere în 5 capitole, intitulată Cunoștințe folositoare
despre Sfânta Scriptură, în care a elogiat primele ediții
românești ale Sfintei Scripturi. Elementul nou adus de Biblia
editată de Andrei Șaguna consta în 94 de gravuri în text, care au
fost preluate din Biblia catolică germană cu ilustrații, publicată
la Munchen în anul 1851 de Dr. Joseph Franz Alioli.116
Andrei Șaguna folosește ilustrațiile pentru rolul lor
pedagogic și moral, de întregire a textului propriu-zis și fixare
în memoria cititorilor. Pentru mult timp aceste ilustrații vor fi
folosite, în special în Transilvania, iar o parte din ele au apărut
în Mica Biblie din 1913. Toate gravurile Bibliei șaguniene au
fost adunate într-un volum intitulat Istoria biblică în chipuri și
icoane, apărută în anul 1825 la Tipografia Arhidiecezană din
Sibiu, prin strădania preoților profesori Gheorghe Maior și
Eugen Tudoran, iar unele dintre ele vor fi folosite în manualele
de religie.117
Telegraful Român.
Receptiv la ideile și mijloacele moderne ale epocii sale,
Andrei Șaguna nu putea să scape din vedere impactul presei
asupra cititorilor, funcția ei informativă și modelatoare, cale de
116
Ed. Andreiană, Sibiu, 2012, p. 224;
117
Ibidem, p. 225;
156
exprimare a intereselor națiunii române.118 Tot ca o manifestare

a grijii mitropolitului Andrei Șaguna față de cultură și neam este
apariția în anul 1853 a publicației Telegraful Român, tipărită în
tipografia diecezană. Mai apăruseră înainte câteva periodice,
dar nu au avut continuitate, ceea ce face din Telegraful Român
cea mai veche publicație din Transilvania cu apariție
neîntreruptă până astăzi. Academicianul Răzvan Theodorescu
afirmă că Telegraful Român s-ar afla în fruntea listei celor mai
longevive organe de presă cu apariție neîntreruptă, chiar atunci
când e vorba de zone mai largi precum sud-estul Europei.119
Gazeta de Transilvania, apărută la Brașov din anul
1838 și gazeta Organul Luminării (mai apoi cu numele schimbat
în Organul național), apărută la Blaj între anii 1847-1848,
redactate de valoroși istorici, oameni politici și ziariști precum
George Bărnuțiu, Timotei Cipariu și Aron Pumnul, au fost
publicații care nu au rezistat timpului.120
La 30 octombrie 1853 Șaguna a trimis o petiție către
guvernatorul Transilvaniei, Carol de Schwarzenberg și către
Supremul oficiu polițienesc, cerând din nou acordul pentru a
tipări un ziar, într-o tipografie proprie, care să slujească
interesele credincioșilor ortodocși români din Transilvania în
chestiuni politice, economice și culturale. Dorind să integreze
118
Justin Tambozi și Justinian George Tambozi, Andrei Șaguna-
apostol al românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, Ed.
Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1996, p. 37;
119
Acad. Răzvan Theodorescu, La ceas aniversar, TR, nr. 1-4,
ianuarie 2005, p. 1;
120
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, „Telegraful Român”- ctitorie
șaguniană, în Mitropolitul Andrei Șaguna-Creator de epocă în istoria
Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Ed. Andreiană. Sibiu, 2008, p.
181;
157
atât prin conținut cât și prin nume publicația în tradiția

europeană a vremii (întrucât țări ca Germania, Italia, Franța,
Anglia aveau gazete cu numele de Telegraf), mitropolitul
Andrei Șaguna dă ziarului numele de Telegraful Român.121
Primele numere, care apăreau miercurea și sâmbăta,
aveau titlul scris cu caractere latine, în vreme ce articolele au
apărut în chirilică până în 1863, când a fost înlocuită cu grafica
latină.122
Telegraful Român prezenta știri din toate domeniile,
inclusiv de natură economică menite să trezească în inima
românilor interesul pentru preocupări care să conducă la
bunăstare și civilizație. O preocupare constantă în paginile
revistei o vor constitui școala românească și educația tinerilor
(Educația copiilor, Educația femeilor, Despre viața școlii,
Tinerimea noastră și școalele publice, Cum se poate stăvili prin
școală degradația timpurie a tineretului, Iubirea învățătorului
către învățăceii săi), precum și despre limba română și
naționalitate.123
În timpul păstoririi sale, mitropolitul Andrei Șaguna a
ales în funcția de redactor al Telegrafului Român personalități
importante ale vremii, buni cunoscători ai vieții politice și
culturale transilvănene, precum: Aron Florian, Visarion
Roman, Ioan Rațiu, Zaharia Boiu, Nicolae Cristea, majoritatea
profesori proveniți din rândul profesorilor de la Institutul
teologic-pedagogic de la Sibiu.
Contribuția primului redactor a fost hotărâtoare pentru
apariția revistei șaguniene, Aron Florian folosindu-și bogata sa
121
Ibidem, p. 182-185;
122
Ibidem, p. 184;
123
Ibidem, p. 185;
158
experiență jurnalistică, dobândită în urma colaborării de până

atunci cu mai multe gazete. Important a fost apelul către romani
în vederea susținerii apariției revistei prin abonamente. În urma
plecării lui Aron Florian la Viena, pentru ocuparea postului de
coredactor la Buletinul legilor imperiului, poziția de redactor al
ziarului va fi ocupată de un medic și scriitor bănățean, Pavel
Vasici, împreună cu care mitropolitul Andrei Șaguna va
colabora.
Redactorul Ioan Rațiu a ocupat funcția în urma unui
concurs special organizat de mitropolitul Andrei Șaguna pentru
acest post, făcându-se remarcat prin studii de Filosofie și Științe
juridice, moralitate, activism social și patriotism. Acolo se
găsea și în ianuarie 1859, revista Telegraful Român reliefând
importanța evenimentului Unirii Principatelor Române sub
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, oferind cititorilor discursurile
lui Mihail Kogălniceanu și proclamațiile domnitorului. Un alt
eveniment important, care a avut loc tot în perioada când lucra
la redacția Telegrafului Român, a fost înființarea în 4 noiembrie
1861 la Sibiu a Asociațiunii Transilvane pentru Literatura și
Cultura Poporului Român (ASTRA). Strădaniile Mitropolitului
Andrei Șaguna și ale altor intelectuali transilvăneni, în ceea ce
privește atât obținerea aprobărilor cât și organizarea tinerei
instituții de cultură, s-au dovedit a fi benefice pentru toți
românii transilvăneni. Tocmai de aceea acțiunile ASTREI vor
fi prezentate permanent de redactorii revistei Telegraful
Român.
Zaharia Boiu a fost succesorul lui Ioan Rațiu la redacția
revistei și a avut cinstea de a prezenta cel mai important moment
din viața Bisericii transilvănene, realizat numai datorită
genialității în plan politico-diplomatic a marelui Mitropolit
159
Andrei Șaguna : restaurarea în anul 1864 a vechii Mitropolii a

Transilvaniei, desființată în mod abuziv în anul 1701.
Profesorul Nicolae Cristea, delegat de mitropolit în
funcția de redactor, va activa cu profesionalism timp de 18 ani,
începând din octombrie 1865, răstimp considerat de Pr. Prof.
Dr. Mircea Păcurariu ca fiind „o perioadă de glorie în istoria
presei românești din Transilvania”.124 Cât timp s-a aflat la
conducerea publicației, Mitropolia Transilvaniei a ieșit de sub
jurisdicția Carlovițului, obținând autonomia printr-o lege
numită Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania, adoptată la Congresul Național Bisericesc al
Românilor Ortodocși din Transilvania, desfășurat în 1868, la
Sibiu.125 Un alt eveniment important anunțat de Telegraful
Român, în mai 1877, a fost Independența României. Urmând
linia înaintașilor săi, Nicolae Cristea a ilustrat în paginile
revistei realități diverse specifice spațiului extracarpatic,
precum moartea în exil la Heidelberg, în Germania, a
domnitorului Alexandru Ioan Cuza.126 El își continuă activitatea
în fruntea revistei chiar și după moartea mitropolitului în 1873,
întrucât Andrei Șaguna îi dăduse, printr-un înscris testamentar,
posibilitatea de a rămâne în funcție cât va dori el.127
124
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Un strălucit redactor al
Telegrafului Român-Nicolae Cristea, în Cărturari sibieni de altădată,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 137;
125
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, op. cit, p. 190;
126
Ibidem, p. 191;
127
Teodor V. Păcățean, Din trecutul ziarului nostru, TR, nr. 1, 4
ianuarie 1903, p. 4 în Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, „Telegraful
Român”- ctitorie șaguniană, în Mitropolitul Andrei Șaguna-Creator
de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Ed.
Andreiană. Sibiu, 2008, p. 189;
160
Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, redactor al revistei

Telegraful Român, afirmă că dăinuirea neîntreruptă a
publicației poate fi explicată prin faptul că „ziarul a rămas tot
timpul în slujba scopului fixat de ctitor” și că „dacă Biserica ar
fi întemeiat un ziar acum 500 de ani, după apariția tiparului,
acesta ar fi dăinuit până astăzi”.128
Bibliografie:
1. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Telegraful
Român”- ctitorie șaguniană, în Mitropolitul Andrei Șaguna-
Creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania,
Ed. Andreiană. Sibiu, 2008.
2. Bocșan, Nicolae, Andrei Șaguna și
protopopiatul ortodox al Bistriței, în Andrei Șaguna,
Corespondența, Vol. 4, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj,
2011.
3. Lupaș, Ioan, Mitropolitul Andrei Șaguna.
Monografie istorică, ed. a II-a, Sibiu, 1911, p. 153, apud Pr.
Prof. Dr. Mircea Păcurariu, O viață dăruită Bisericii și
neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul
Transilvaniei, Ed. Andreiană, Sibiu, 2012.
4. Păcățean, Teodor V., Din trecutul ziarului
nostru, TR, nr. 1, 4 ianuarie 1903, p. 4 în Pr. Prof. Dr. Dumitru
Abrudan, „Telegraful Român”- ctitorie șaguniană, în
Mitropolitul Andrei Șaguna-Creator de epocă în istoria
Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Ed. Andreiană. Sibiu,
2008.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Perioadele principale ale Telegrafului

128
Român, TR, nr. 13-14, 1983, p. 1;
161
5. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, O viață dăruită

Bisericii și neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna,
Mitropolitul Transilvaniei, Ed. Andreiană, Sibiu, 2012.
6. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Un strălucit
redactor al Telegrafului Român-Nicolae Cristea, în Cărturari
sibieni de altădată, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
7. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Perioadele
principale ale Telegrafului Român, TR, nr. 13-14, 1983.
8. Șaguna, Andrei, Memorii din anii 1846-1871,
Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1923.
9. Tambozi, Justin și Tambozi, Justinian George,
Andrei Șaguna-apostol al românilor ortodocși din Ungaria și
Transilvania, Ed. Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1996.
10. Theodorescu, Acad. Răzvan, La ceas
aniversar, TR, nr. 1-4, ianuarie 2005.
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI

TRADUCEREA ȘI TIPĂRIREA DE CĂRȚI
Prof. Avîrvarii Elena

Șc. Gimnazială „Mihai Drăgan” Bacău
Activitatea susținută de Veniamin Costachi în

domeniului învățământului în limba națională a avut ecou până
dincolo de hotarele Moldovei, mitropolitul fiind numit, în
162
toamna anului 1818, membru corespondent al Societății pentru

învățământul elementar din Paris.129
Plecând de la idee necesității științei de carte și a
cultivării limbii naționale, mitropolitul Veniamin începe
demersurile în vederea organizării mai multor tipuri de școli în
Moldova, cu predare în limba română și profesori români. Deși
implicarea mitropolitului Veniamin în înființarea de școli este
remarcabilă și trebuie cunoscută, tema abordată aici se referă la
contribuția acestui iubit mitropolit în domeniul traducerii și
tipăririi de cărți.
Predecesorii mitropolitului Veniamin Costachi
avuseseră și ei preocupări culturale, manifestate prin înființarea
de tipografii și tipărirea de cărți.
Mitropolitul Iacob I Putneanul (1750-1760) sprijinise
activitatea tipografică de pe vremea când era episcop la Rădăuți,
preocupându-se de buna funcționare a tipografiei în care s-au
tipărit cărți de slujbă și învățătură și manuale școlare, ca mai
apoi să refacă tipografia din Iași și să tipărească, pe cheltuiala
sa, Sinopsis (Iași, 1751), Alfavita sufletească (Iași, 1755),
Târnosanie (1752), Evhologhion sau Molitfelnic 1754),
Liturghia (1759), Pomelnicul Mitropoliei din Iași și Bucvarul
(1755), prima carte de acest fel pe pământ românesc, care s-a
răspândit și în Transilvania.130
Mitropolitul Gavriil Callimachi (1760-1786), format la
vestita Academie de la Putna, își începe păstorirea prin
înființarea unei noi tipografii, unde se tipăresc: Evanghelia
129
Nicolae Isar, Trăsături iluministe în gândirea și activitatea lui
Veniamin Costachi în Revista de filozofie, Tomul 15, nr. 4, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, 1968, , p. 452;
130
Prof. Dr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Trinitas, Vol. 2, Iași, 2002, p. 69-71;
163
(1762), Ceaslov (1763), Molitvelnic (1764), Catavasier (1778),

Psaltirea (1766; 1782), cărți de învățătură și un cod de legi.131
Mitropolitul Iacob II Stamati (1792-1803), ucenic al
călugărului Ioasaf de la Neamț, format sub influența curentului
paisianist, a tipărit în timpul păstoririi lui cărți de slujbă
(Liturghier, Psaltire, Catehismul cu întrebări și răspunsuri,
Apostolul, Molitfelnic, Ceaslovul, Pravila Sfinților Părinți,
Prăvilioară adică Molitfelnic), didactice (De obște Geografie și
Gramatica Theologhicească, traduse de eruditul episcopul
Amfilohie al Hotinului și Elemente de aritmetică), cu ajutorul
cărora s-a putut vehicula cultura pe teritoriul locuit de români,
de edificare sufletească și de luptă împotriva
132
necredincioșilor.
De o importanță aparte a fost Școala de la Dragomirna
condusă de Sfântul Paisie Velicicovschi, care a constituit
începutul școlii de traducători din Moldova. La Dragomirna,
mănăstirea dată de mitropolitul Gavriil Callimachi, ucenicii
starețului traduceau texte grecești în limba română, în vreme ce
el traducea din greaca veche direct în limba slavonă. Cu
Macarie și Ilarion începe, în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, epoca traducerilor patristice și filocalice, și „pentru
prima oară în cultura Europei, o cultură națională cunoaște un
asemenea ritm de traduceri ale textelor bizantine în limba
înțeleasă de popor”,133 iar după anexarea Bucovinei (1775)
131
Ibidem, p. 91;
132
Ibidem, p. 99;
133
Pr. Elia Citterio, Un stareț și autobiografia lui. Introducere, în
Cuviosul Paisie de la Neamț, Ed. Deisis, 1996, p. 37 apud Prof. Dr.
Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Vol. 2,
Iași, 2002, p. 110;
164
traducerile patristice sunt continuate la Secu și Neamț, devenite

importante centre de cultură teologică din Țările Române.
Mitropolitul Veniamin Costachi păstrează linia
mentorilor și înaintașilor lui, reorganizând tipografia de la
Mitropolie și înființând o tipografie nouă la Mănăstirea Neamț.
Activitatea sa cărturărească poate fi împărțită în trei părți: cărți
traduse și tipărite de el (Tâlcuirea celor 7 Taine - 1807,
Chyriacodromionul - 1811, Istoria Scripturii Vechiului
Testament – 1824, Istoria Noului Testament – 1824, Funie sau
frânghie întreită – 1831, Teologia mitropolitului Platon – 1839,
Istoria bisericească a lui Meletie al Atenei – 1841, 1842 și 1843,
Pidalion – 1844, Piatra Scandalei – 1844, Tâlcuirea Psaltirei –
1850, 1862), cărți rămase în manuscris (o parte fiind tipărite mai
târziu), cărți teologice tipărite cu îndemnul și cheltuiala sa
(traduse de Gherontie și Grigorie, cei doi monahi cărturari de la
mănăstirea Neamț din limba greacă) și opere laice tipărite cu
binecuvântarea și cheltuiala sa (Descrierea Moldovei a lui
Dimitrie Cantemir, 1825 și Hronograful Sfântului Dimitrie al
Rostovului).134
Prin preocupările pentru cultivarea limbii și prin
traducerile scrierilor Sfinților Părinți, Mitropolitul Veniamin
Costachi a îmbogățit substanțial literatura teologică
românească de la începutul secolului al XIX-lea, punând la
dispoziția clerului și a credincioșilor cărțile atât de importante
pentru luminarea neamului său.135
Viața sa a fost închinată cărții, dorind să se lumineze și
să lumineze și pe alții. În cărți își găsea plăcerea, atât în vremuri
134
Vasile Vasilache, Mitropolitului Veniamin Costachi 1768-1846,
Ed. Mănăstirea Neamțului, 1941p. 212;
135
Nestor Vornicescu, Figuri din viața bisericească a Moldovei în
Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLIII, nr. 1-2, 1967, p. 59;
165
de tihnă, cât și în răstriștea exilului, citind și traducând neobosit,

conștient de responsabilitatea ce o avea față de păstoriții săi. A
suferit în timpul mișcării eteriste când, deși el traducea neobosit
la Colincăuți, la Neamț Gherontie era nevoit să îngroape utilajul
tipografic și să ascundă colile imprimate deja din Evanghelie,
bucurându-se când pericolul a trecut și teascurile tipografiei au
fost mutate la Iași și au început să funcționeze.136
Mitropolitul Veniamin Costachi nu produce opere
originale (excepție făcând o Carte pastorală din 10 martie 1804
în contra luxului în îmbrăcăminte)137 , dar el traduce lucrări
pentru toate disciplinele teologice (dogmatice, biblice, istorice,
sistematice) și poate fi considerat fondatorul teologiei
superioare la români, cel care a pus la dispoziția cititorilor
„bunurile teologice esențiale și universale, fără a căror
rumegare nu se putea trece la studii originale mai importante în
această materie”.138
Viața închinată de acest mare mitropolit în slujba lui
Dumnezeu și a oamenilor l-a făcut pe marele nostru istoric,
Nicolae Iorga, să afirme că „un om mai sfânt și mai bun decât
dânsul n-a mai ținut în mâni cârja de episcop român”.139
136
Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a
românilor, Vol. 2, Ed. Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de
Munte, 1908, p. 233;
137
Gheorghe Adamescu, Istoria Seminarului „Veniamin” din Iași,
Ed. Institutului de Arte Grafice „Carol Gobl”, București, 1904, p. 21;
138
Alexandru Ciurea, La o sută de ani de la moartea lui Veniamin
Costachi, din Publicațiile Facultății de Teologie Suceava, Ed.
Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1947, p. 15;
139
Nicolae Iorga, Viața și faptele mitropolitului Moldovei Veniamin
Costachi, Ed. Minerva, 1904, București, p. 78;
166
Bibliografie:
1. Adamescu, Gheorghe, Istoria Seminarului
„Veniamin” din Iași, Ed. Institutului de Arte Grafice „Carol
Gobl”, București, 1904.
2. Citterio, Pr. Elia, Un stareț și autobiografia
lui. Introducere, în Cuviosul Paisie de la Neamț, Ed. Deisis,
1996, apud Prof. Dr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Ed. Trinitas, Vol. 2, Iași, 2002.
3. Ciurea, Alexandru, La o sută de ani de la
moartea lui Veniamin Costachi, din Publicațiile Facultății de
Teologie Suceava, Ed. Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași,
1947.
4. Iorga, Nicolae, Istoria bisericii românești și a
vieții religioase a românilor, Vol. 2, Ed. Tipografia „Neamul
Românesc”, Vălenii de Munte, 1908.
5. Iorga, Nicolae, Viața și faptele mitropolitului
Moldovei Veniamin Costachi, Ed. Minerva, 1904, București.
6. Isar, Nicolae, Trăsături iluministe în gândirea
și activitatea lui Veniamin Costachi în Revista de fiozofie,
Tomul 15, nr. 4, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
1968.
7. Vasilache, Vasile, Mitropolitului Veniamin
Costachi 1768-1846, Ed. Mănăstirea Neamțului, 1941;
8. Vornicescu, Nestor, Figuri din viața
bisericească a Moldovei în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
anul XLIII, nr. 1-2, 1967.
167
COMUNICARE LINGVISTICĂ – COMUNICARE

RELIGIOASĂ
Prof. Elena Abageru

Colegiul Național „Vasile Alecsandri“ Bacău
Societatea contemporană se caracterizează prin

schimbări radicale care se produc în conduită, la locul de muncă
sau în familie, în educație, în știință și tehnologie, în religie și
aproape în orice aspect al vieții noastre. Omul zilelor noastre
are nevoie de o întoarcere către interiorul propriei persoane,
orientare ce-i poate amplifica capacitatea de a înțelege și
interpreta realitatea. Peste tot în jurul nostru se vorbește despre
comunicare, de multe ori nici nu ne dăm seama de ea, alteori
suntem mulțumiți sau nemulțumiți de rezultatele pe care le
obținem. Prea puțin se vorbește însă despre comunicarea omului
cu Dumnezeu, chiar dacă în adâncurile fiecărei persoane există
o sete nepotolită după Acesta.
Conștiința existenței lui Dumnezeu este plasată, în mod
necesar, alături de conștiința existenței sinelui uman „nu fiindcă
spiritul omului este o parte a Spiritului infinit [...], ci fiindcă
Dumnezeu Însuși îl confruntă permanent pe om, adresându-i-se
prin și în chipul cu care a fost înzestrat la creație și care-l
distinge pe om ca realitate creată“.140
Omul este permanent conștient de faptul că eul său este
diferit de entitatea divină, iar entitatea divină este altceva decât
sinele său. Polaritatea divinitate – umanitate, sacru – profan se
relevă ca o dimensiune definitorie a semiozei cosmice, a
coordonatelor sale fundamentale: emitentul şi receptorul.
Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate (Trad.), vol.2,

140
Oradea, Editura „Cartea creștină“, 1994, p.166.
168
Sacralizarea limbajului este modalitatea de comunicare

cu divinitatea, prin reconstruirea permanentă a codului semiotic
pe care Dumnezeu l-a asociat lumii în momentul creației înseși.
În acest proces un rol determinant îl are creația umană, ceea ce
se poate releva ca semn al creației divine, ca resemnificare a
relației dintre ființa umană și Dumnezeu. Așadar, printr-o
întoarcere la comunicarea umană și la sensul ei general, se
poate reafirma că ea este o însușire fundamentală a existenței și
o deschidere spre comuniune. Se poate anticipa astfel o nouă
direcție oferită de interpretarea hristocentrică pe care teologia
ortodoxă o dă raportului dintre comunicare și comuniune.
Principiul hristocentric care ghidează efortul de
înțelegere a parcursului comunicare – comuniune sau a
transformării comunicării în comuniune rezidă în scopul
misiunii Mântuitorului: scoaterea omenirii de sub puterea
păcatului strămoșesc și oferirea unui model de umanitate
spiritualizată. Prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu
Tatăl și doar umanitatea îndumnezeită devine aptă de
participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului față de Tatăl
Lui.
Însă acest scop final nu ar putea fi atins dacă Fiul unic
al lui Dumnezeu nu și-ar fi asumat natura umană pentru a o
ridica prin jertfă, moarte și înviere, la starea de comuniune
veșnică cu Tatăl și cu Sfântul Duh în sânul Treimii. Biserica
poartă în lumea noastră, până la sfârșitul veacurilor, mărturia
acestei nemărginite iubiri. De aceea, mesajul ei va fi
întotdeauna conținutul Evangheliilor, comunicarea având ca
sursă și ca scop comuniunea.
Discursul creștin despre comunicare este așadar
întemeiat pe taina Sfintei Treimi și pe taina Întrupării. Tradiția
169
comunicării creștine poate oferi lumii de azi și de mâine idei și

soluții pentru a nu ne rătăci în labirintul erei informaționale.
Cuvântul este produsul unei voințe de comunicare,
având în același timp un caracter noetic și unul dinamic. În
momentul în care participanții se află în același plan ontologic,
posibilitățile de a se înțelege și a se îmbogăți reciproc depind de
limbaj. Pentru a se face cunoscut, Dumnezeu recurge la o
multitudine de mijloace: teofanii, vedenii, vise, apariții, semne,
simboluri. Toate acestea sunt de fapt canale prin care se
manifestă Revelația divină. De cele mai multe ori Dumnezeu se
folosește de cuvântul rostit și este imperios necesar să remarcăm
caracterul conotativ predominant al cuvântului revelat. Dublul
aspect este foarte bine surprins de Sfântul Apostol Pavel care
zice: „De aceea și noi mulțumim lui Dumnezeu neîncetat, că
luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la voi, nu l-ați
primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, așa precum este într-
adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care și lucrează întru
voi cei ce credeți“ (I Tes. 2, 13).141
Tot efortul pe care Mesia îl face are ca scop ridicarea
omului din condiția generată de păcatul strămoșesc către un alt
nivel de înțelegere și de implicare a lui în procesul de
comuniune. Se pune firesc întrebarea dacă lucrarea divină
continuă după Înălțarea la ceruri. Răspunsul este da, Hristos
rămânând în creație și folosindu-se de trei mijloace concrete și
inseparabile: Biserica, Scriptura și Tradiția. Părintele profesor
Dumitru Stăniloae descrie astfel raportul dinamic dintre ele:
„Scriptura se menține vie și eficientă prin Tradiție, iar Tradiția
141
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1997, p. 1642.
170
există prin practicarea ei de către Biserică.....Biserica, Scriptura

și Tradiția sunt indisolubil legate.”142
Dacă Biblia are limbajul său specific, atunci cu
siguranță că și limba Bisericii și a Tradiției este una cu multiple
particularități ce individualizează actul de comunicare a
credinței. Atât Revelația divină, cât și credința omului sunt
realități care nu pot fi definite de nici un sistem comunicațional
fundamentat numai pe rațiune. Cu toate acestea, Biserica
trebuie să comunice comoara ei spirituală și trebuie să identifice
în orice moment căile de comunicare cele mai directe către
sufletele credincioșilor. Cu atât mai mult cu cât elementele
discursului său aparțin culturilor, artelor, sistemelor filozofice
sau științifice cu care ea intră în contact. Astfel, se pot identifica
diferite niveluri de comunicare eclezială (o limbă de
comunicare dogmatică pentru definirea credinței, o limbă de
comunicare teologică a Părinților Bisericii, o limbă liturgică
pentru trăirea credinței și o limbă mistagogică a imaginilor și
simbolurilor pentru manifestarea credinței cu toate bogățiile ei
spirituale și culturale). Această ordonare a palierelor de
comunicare bisericească aparține preotului Nicolae Dascălu,
fiind prezentată în lucrarea sa Comunicare pentru
comuniune.143 Același autor afirmă că, în înțeles bisericesc,
dogma „reprezintă un adevăr de credință divină, fiind un
fundament al vieții duhovnicești”.144 Din punct de vedere
lingvistic însă, emitentul acestei concise definiții nu precizează
142
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1996, vol. I, p. 66.
143
Cf. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune, Iași, Editura
„Trinitas“, 2000, p.47.
144
Ibidem, p. 48.
171
nici un fapt de limbă ce ar interveni în actul de alcătuire a

dogmelor.
O analiză desfășurată pe nivelurile limbii ar fi
binevenită, căci ar fi interesant de urmărit dacă și lexicul,
sintaxa sau stilistica au vreo contribuție la conturarea unor
trăsături fundamentale ale afirmațiilor cu caracter de axiome.
Cum ar fi imposibil de interpretat în această manieră un text
amplu, ne rezumăm la textul de bază care constituie miezul
credinței mărturisite de Biserica Ortodoxă: Crezul sau Simbolul
de credință niceoconstantinopolitan.145 Se cuvine mai întâi a fi
amintite nivelurile limbii: fonetic, lexico-semantic, morfologic,
sintactic și stilistic.
Nivelul fonetic este slab reprezentat în text,
neevidențiindu-se nicio preferință pentru crearea vreunei
senzații la nivel acustic, lucru ce ar fi fost imposibil în condițiile
în care nu vorbim despre un singur autor, ci de peste trei sute de
participanți activi la lucrările sinoadelor de la Niceea și
Constantinopol. Trebuie însă remarcat un alt aspect: prezența
complementelor interne Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, ca și căutarea unei rime
interioare (făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor
văzute şi nevăzute, și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu
Pilat, a pătimit și S-a îngropat, Într-una sfântă, sobornicească și
apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea
păcatelor, aștept învierea morților), dovedesc un interes mai
degrabă didactic decât estetic, urmărindu-se o mai ușoară
receptare și memorare, dar și o integrare firească în specificul
rostirii melodice a limbajului liturgic.
145
Camelia Muha, Religie creștin-ortodoxă: caiet pentru elevi: clasa
a VIII-a, Iași, Editura „ Sf. Mina“, 2009, p. 4
172
Nivelul lexico–semantic este cel care ne interesează în

primul rând, căci bogăția înțelesurilor cuvintelor alese nu este
deloc întâmplătoare. O trecere a lor în revistă va ajuta pe
cititorul mai puțin avizat, cum ar fi de exemplu elevul
(beneficiar al orelor de religie și limba română), să formuleze el
însuși o concluzie. Astfel, cuvinte precum cred, Unul
Dumnezeu, Tatăl, Domn Iisus Hristos, Duhul Sfânt, Dumnezeu,
Lumină, născut iar nu făcut, toate s-au făcut, mântuire, pogorât,
întrupat, Fecioara Maria, răstignit, îngropat, înviat, Biserică,
mărturisesc, Botez, iertarea, aștept, viața veacului, ne introduc
într-un spațiu ce impresionează prin întinderea semnificațiilor.
Se identifică o axă cu mișcare atât pe orizontală, cât și pe
verticală (cunoaștere – iubire – comuniune), omul împrumutând
o mișcare asemănătoare celei a pământului: în jurul propriei sale
axe (mărturisesc) și în jurul lui Dumnezeu: cred și aștept.
Multitudinea cuvintelor ce exprimă idei referitoare la raportul
Persoanelor în alcătuirea Ființei divine unice contrastează cu
cele care indică atitudinea omului (cred, mărturisesc, aștept).
Încă o dată se reamintește, chiar și indirect, imposibilitatea
omului de a-și câștiga exclusiv prin forțe proprii împăcarea cu
Dumnezeu și necesitatea comuniunii cu Duhul Sfânt spre a
realiza deplina comuniune cu Sfânta Treime.
Un alt aspect care se impune în această analiză ar fi unul
de natură lingvistică și anume evoluția limbajului bisericesc
actual aflat între tradiție și inovație. Căutările bibliografice
necesare alcătuirii lucrării de față s-au confruntat cu insuficiența
studiilor care să aibă drept obiect de cercetare limbajul
bisericesc. Utilitatea acestui gen de investigație poate fi ușor
formulată, căci diferența dintre limbajul laic și cel religios nu
este doar de natură terminologică. Demersul făcut până acum a
încercat să reliefeze o abordare care să nu fie total subordonată
173
perspectivei istoriei limbii române literare. Conținutul Crezului

este prea restrâns pentru a facilita concluzii ferme privind
gradul de specificitate a limbajului religios.
Există însă alte trăsături ce pot fi evidențiate în cadrul
analizei Simbolului de credință. Astfel, semnalăm preferința
pentru formele mai vechi sau populare ale cuvintelor,
neologismele nefăcându-și aproape deloc apariția în acest text.
Întâlnim termenii: Făcătorul, vecii, făcut, pogorât, purcede, în
zilele, șade, grăit, proroci, spre iertarea, viața veacului și nu
Creatorul, creat, secol, contemporan. Explicația ar fi pe de o
parte plasticitatea și sugestivitatea mai accentuate, iar pe de altă
parte există faptul că ei se bucură de prestigiul tradiției la un
popor majoritar ortodox care nu va renunța ușor la astfel de
cuvinte, în favoarea unor achiziții latino-romanice. A nu se
înțelege că limbajul religios este unul lipsit de orice flexibilitate,
ci doar faptul că acest conservatorism caracterizează mai bine
dogmatismul acestui tip de text. Păstrarea neschimbată a
anumitor forme/semnificații este singura modalitate de a
garanta transmiterea fără greșeală a mesajului religios.
Palierul morfologic este unul legat de forma în care apar
cuvintele. Aceasta este întotdeauna bine determinată, căci
asigură corectitudinea și influențează expresivitatea textului. Se
observă cu multă ușurință predominarea adjectivelor
substantivizate sau nu: Unul Dumnezeu, atotțiitorul, făcătorul,
născut, iar nu făcut, închinat și slăvit, dintre care atotțiitorul este
specific doar limbajului religios. Acestea fac trimitere directă la
atributele divine pe care le accesibilizează. O altă
individualitate a acestui text este dinamica verbelor ce fac
referire la Persoanele Sfintei Treimi: S-a născut, s-au făcut, S-a
pogorât, S-a întrupat, S-a făcut, S-a răstignit, a pătimit, S-a
îngropat, S-a înălțat, șade, va să vină, să judece, purcede, este
174
închinat și slăvit. Astfel observăm că toate acțiunile sunt proprii

Fiului și Sfântului Duh, evidențiindu-se ideea că rolul Tatălui în
iconomia mântuirii omenirii s-a încheiat, El manifestându-și în
prezent doar atributul de Proniator al creației. În ceea ce
privește Persoana Fiului, verbele utilizate sunt la toate cele trei
timpuri: trecut, prezent și viitor. Trecut pentru acțiunile deja
săvârșite, prezent pentru denumirea rolului îndeplinit din
momentul Înălțării și până la Judecata lumii, viitorul pentru
indicarea celei de-a treia părți a misiunii Sale, judecata.
Interesantă este și întinderea temporală a prezentului care nu se
mai limitează la clipa de față, ci cuprinde trăirea succesivă a
clipei de către popoarele de la anul 33 d.Hr. până la sfârșitul
lumii. Acest verb, șade, face trimitere clară la atributul veșniciei
lui Dumnezeu: „că o singură zi înaintea Domnului, este ca o mie
de ani și o mie de ani ca o zi.“ (II Petru 3,8).146 Acțiunea
Sfântului Duh este arătată prin folosirea timpului trecut (a grăit
prin proroci) și a celui prezent (purcede, este închinat și slăvit),
primul indicând misiunea de pregătitor al venirii Mântuitorului,
iar cel de-al doilea subliniind atât raportul cu Tatăl și Fiul
(deoființimea – care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat
și slăvit), cât si scopul purcederii Sale: sfințirea vieții omului.
În ceea ce privește dinamica verbelor ce denumesc
acțiunile umane (cred, mărturisesc, aștept), putem concluziona
că prezentul folosit, dar și conținutul semantic accentuează
caracterul imuabilității textelor dogmatice. Subiectul uman
acceptă acest conținut, deoarece îl consideră inspirat de către
Dumnezeu autorilor lui, îl mărturisește, dovedind participarea
activă ca membru al Bisericii mărturisitoare și așteaptă
împlinirea ultimelor profeții. Verbul cred, aflat la începutul
146
Biblia…, op. cit., p. 1256.
175
Simbolului de credință evidențiază stilul religios al textului și

am putea considera că acest debut este un fapt de limbă specific
stilului amintit.
Un alt element individualizator este reprezentat de una
din modalitățile de exprimare a superlativului absolut în
limbajul religios. Dorind să indice supremația lui Dumnezeu,
teologii au recurs la o cunoaștere fie de tip catafatic, fie de tip
apofatic. Compusul cu valoare adjectivală atotțiitorul
(prepoziția a + pronumele nehotărât tot + adjectivul calificativ
țiitor este o modalitate de exprimare a atributelor divine printr-
un limbaj catafatic. Putem semnala și aglutinarea deoființă
(prepoziția de + articolul nehotărât o + substantivul ființă), ea
datorându-se ponderii pe care o are sensul cuvântului și anume,
consubstanțial. Acesta primează în fața regulilor ortografice ale
limbii literare actuale.
O altă excepție de la regulă se referă la ortografia cu
majusculă în cazul pronumelor și adjectivelor pronominale ce
țin locul substantivelor ce denumesc Persoanele Sfintei Treimi.
La acestea se adaugă și evenimentele importante din viața
Mântuitorului, precum si numeralele cu valoare adjectivală
(Unul Dumnezeu, Unul Domn). Cuvântul Biserică este
ortografiat cu majusculă atunci când are sensul de instituție,
comuniune a creștinilor, și nu de lăcaș de cult.
Nu poate fi trecut cu vederea numărul mare al
cuvintelor moștenite din limba latină (biserică, a crede, cruce,
domn, Dumnezeu, fiu, a face, înălțat, înviat, judecată, tată).
Importantă însă este includerea acestor termeni în fondul
principal de cuvinte, argument suplimentar al acceptării
176
creștinismului și al locului său în devenirea poporului român.147

Nivelul sintactic ne prezintă o structură arborescentă, în
perfect acord cu multitudinea ideilor ce se impuneau a fi
sintetizate și ne impresionează rigoarea în exprimare, dorința de
a elimina orice detaliu suplimentar. Topica este cea firească
vorbirii normale, căci nu a existat intenția de a accentua pe
cineva anume, ba dimpotrivă ideea urmărită era aceea a
egalității Persoanelor Sfintei Treimi. Să nu uităm că această
mărturisire de credință a fost alcătuită ca urmare a ereziilor ce
contestau dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh.
Nivelul stilistic, mai bine reprezentat în limbajul
liturgic, nu reprezintă nici o particularitate în cazul celui
dogmatic, însă și acest aspect subliniază imuabilitatea
conținutului. Neschimbabilitatea dogmelor decurge din faptul
că ele sunt adevăruri veșnice, revelate de Dumnezeu și
formulate de Biserică, pentru a deveni mărturisiri de credință.
Acest aspect al inspirației divine trebuie luat în seamă la orice
analiză a unui text scripturistic sau dogmatic.
Dacă definițiile dogmatice sunt expresii concise prin
care Biserica răspândește credința, scrierile Sfinților Părinți
prezintă alte caracteristici ale limbii, deoarece ei și urmașii lor,
teologii, își propun să interpreteze și să actualizeze permanent
conținutul dogmatic.
Încă din perioada Bisericii primare, receptarea și
transmiterea credinței de la o generație la alta nu s-au desfășurat
ca un demers mecanic, existând mereu un efort de adaptare a
realităților transcendente la posibilitățile de exprimare ale
Cf. Al. Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii

147
romîne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1954, pp.

100-104.
177
limbii. Din această cauză, limbajul teologic preia din contextele

oferite de culturile vremurilor, termeni și elemente care să poată
exprima cel mai bine semnificațiile spirituale ale Revelației.
Ortodoxia manifestă o cinstire deosebită teologiei
scrise și trăite în primele opt secole creștine, perioada
sinoadelor ecumenice și a Sfinților Părinți ai Bisericii
nedespărțite. Învățătura acelei etape își păstrează caracterul de
actualitate în ceea ce privește aspectele fundamentale: teologia
ca limbă de comunicare a credinței, caracteristicile limbajului
teologic, însușirile teologului ca slujitor și trăitor al Cuvântului
în comunitatea bisericească. Ea constituie o mărturie imbatabilă
a modului în care creștinismul își definește adevărurile lui
netrecătoare în raport cu aspectul dinamic al diferitelor culturi
umane. Trecerea de la trăirea religioasă la alcătuirea unui
discurs teologic conceptual, izvorât și strâns legat de credința
cuprinsă în textul scripturistic, se desfășoară la început în scop
apologetic și pentru găsirea unei coerențe între discursul
rațional și discursul credinței. Astfel ia naștere teologia creștină
care a reușit să alăture limbajului biblic unul științific. Despre
această necesitate vorbesc și J. Moingt și B. Sesbouë, autorii
unui tratat despre Sfânta Treime: „Scriptura vorbește într-un
limbaj nesistematic, prin care experiența umană se exprimă
spontan. Nu este nicidecum vorba de renunțarea la acest tip de
expresie...Dar sensul acestui limbaj trebuie declarat cu ajutorul
limbajului riguros al filozofiei, ori de câte ori este pus în pericol
sau se pune o problemă nouă, astfel încât să fie exclusă orice
interpretare greșită.”148
Pentru a înțelege procesul de explicare și interpretare a
conținutului Revelației divine, trebuie stabilite două premise pe
148
J.Moingt, B. Sesbouë, Traité de la Sainte Trinité, Lyon, 1968, p.3.
178
care orice teolog le are în vedere atunci când își propune să

inițieze un astfel de act:
- limbajul teologic este posibil datorită faptului
că Dumnezeu Însuși vorbește primul (există astfel un model, o
matrice din care pot fi dezvoltate alte tipuri de exprimare a
sacrului);
- cunoașterea lui Dumnezeu este unită cu
experiența mistică a prezenței Sale. Numai cel ce respectă
aceste reguli poate reuși în demersul său de accesibilizare a
dogmelor ce adeseori cuprind aspecte antinomice ale realității
vii (născut, iar nu făcut). Dinamica trăit – mărturisit, mărturisit
– propovăduit individualizează textul patristic sau teologic în
general. Înainte de a analiza câteva fenomene legate strict de
apariția unor cuvinte sau de împrumutul lor din altă limbă
pentru exprimarea unor trăiri și convingeri, propun spre lectură
două texte aparținând unor vorbitori despre Dumnezeu din
veacuri diferite.
Vorbind despre providența dumnezeiască și
desfășurarea planului de mântuire și îndumnezeire a lumii,
Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: „Cel ce a dat ființă
întregii zidiri văzute și nevăzute numai cu puterea voinței Lui a
avut înainte de toți vecii, deci înainte de facerea lumii un plan
bun și negrăit în legătură cu ea. Iar aceasta a fost ca să se
unească El Însuși, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin
unirea adevărată într-un ipostas și să se unească cu Sine, în chip
neschimbat, firea omenească”.149
149
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie (Trad.), în
„Filocalia“ (Trad.), vol. III, București, Editura „Humanitas“, 2008, p.
69.
179
Având în vedere același aspect al purtării de grijă

dumnezeiască, părintele Dumitru Stăniloae considera că opera
de providență ce se face cu participarea lumii „nu se poate
despărți total nici de o anumită lucrare creatoare, progresivă a
lui Dumnezeu, deși aceasta se deosebește de creația propriu-zisă
întrucât se folosește de fundamentul pus pe creație. De exemplu
tot prin providență sinergică Dumnezeu conduce materia până
la faza în care poate fi creat și așezat omul în lume”.150
Regăsim în ambele texte un discurs întemeiat pe
regulile unui limbaj catafatic, al exprimării inefabilului, în
directă continuitate cu textele scripturistice. Se remarcă faptul
că avem de-a face cu o inițiere într-o lume sacră, simțită însă
duhovnicește, iar o retorică de acest tip, chiar dacă își are
limitele ei, poate face lumină asupra obiectului cunoașterii sale.
Dincolo de vechimea/actualitatea termenilor folosiți în cele
două citate (zidire, vecii, negrăit, providență sinergică) și care
nu demonstrează altceva decât deschiderea spiritualității
creștine răsăritene către nevoia de adaptare a mesajului său, se
poate semnala prezența unui termen folosit aproape exclusiv în
cadrul stilului religios.
Este vorba despre conceptul de ipostas, propus de către
Sfinții Părinți pentru a face deosebirea de sinonimul său, ființă.
Această diferențiere a fost cerută de explicarea circuitului vieții
divine între Persoanele trinitare, relație care poartă numele de
perihoreză (Persoanele sunt unite nu pentru a se confunda, ci
pentru a se conține una pe cealaltă). Identificarea termenului
ipostas cu termenul persoană se datorează teologiei patristice și
a avut consecințe deosebite în evoluția înțelegerii persoanei. În
filozofia greacă ipostas nu are nici o legătură cu persoană, căci
150
Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. I, p. 336.
180
această noțiune nu exprima substanța omului. Ipostasul era

strâns legat însă de termenul substanță, ajungând în final la o
identificare a acestora, necesară pentru indicarea identității
absolute și a diferenței absolute.151 Introducerea unei distincții
între cele două sinonime s-a impus pentru a exprima
ireductibilitatea ipostasului la o substanță, a persoanei la esență.
Pentru a găsi o soluție la această problemă, Sfinții
Părinți au transformat conceptul de substanță cu caracter
impersonal al filozofiei antice, în noțiunea de substanță
personală. Meritul lor este de a fi transformat o esență
impersonală într-una de comuniune, caracter viu, dinamic, căci
natura divină este comuniunea. Persoana nu este o mască
exterioară, ci o formă care acționează asupra naturii din interior,
conferindu-i unicitate și libertate. Prin intermediul conceptului
de persoană, purtător al amprentei unicității și libertății, teologia
patristică a eliberat realitatea divină și umană de determinismul
gândirii antice substanțialiste.
Exemplul analizat în rândurile de mai sus nu este însă
singurul. Asistăm la o continuă îmbogățire a terminologiei și a
limbajului credinței. Astfel, cuvinte precum òμούσις,
ύπόστασις, έυσωμάτωσι, παρονσία, έυαυθρώπησις, θεοτόκος,
Αειπάρθευος, έκπόρευσις152, (deofiinţă, ipostas, unica
încorporare a sufletului, Parusia, întrupare, Născătoare de
Dumnezeu, pururea Fecioara, purces) care nu existau în Sfânta
Scriptură, sunt preluate din cultura greacă a timpului, însă
folosirea lor este îmbogățită cu semnificații mult mai profunde.
Sesizarea adevărului de dincolo de cuvinte și a unei frumuseți
151
Cf. Vasile Cristescu, Persoană și comuniune în creștinism și
filosofie, Iași, Editura „Tehnopress“, 2008, pp. 153-156.
152
Cf. Nicolae Dascălu, op. cit., p.64.
181
ascunse se datorează împletirii dintre o spiritualitate profundă

și o metodologie care utilizează cunoștințele timpului.
Expresia cea mai profundă a comunicării religioase
rămâne însă rugăciunea, întâlnită mai ales sub forma ei
liturgică. Avem de-a face așadar și cu un limbaj liturgic al
Bisericii, elaborat în cadrul comunității rugătoare, prin
contactul direct cu Revelația divină și cu Tradiția apostolică.
Limbaj autentic al trăirii duhovnicești, formele liturgice
sunt contexte în care relaționează toate limbile care transmit
experiența credinței: formulele dogmatice împrumută forma
poetică în cântările liturgice, limba teologică formează
conținutul troparelor, condacelor, imnelor și acatistelor, limba
mistagogică a sfintelor icoane și gesturile rituale transmit
misterul inexprimabil. Cuvântul și imaginea se combină și se
potențează reciproc în atmosfera sugerată de muzica sacră,
poezia formulelor și de simbolistica artelor plastice
transfigurate. Relaționare între moștenirea scripturistică și
frumusețea artelor elenice, Sfânta Liturghie bizantină conține
un limbaj simbolic care ne îndreaptă spre viziunea spirituală și
ne conduce la participarea tainică.
Limba mistagogică a imaginilor și simbolurilor se
adaugă ca un ultim vehicul potrivit răspândirii și cultivării
învățăturii mântuitoare. Arta icoanei, simbolismul arhitectural
al bisericii și limbajul trupului sunt tot atâtea modalități de
înălțare duhovnicească. Printre clădirile pământești, biserica
reprezintă imaginea unei alte lumi, a unei alte perspective de a
privi creația. Cruciformă în plan orizontal, armonios înălțată
spre infinitul divin prin crucile de pe vârfurile cupolelor, ea
sugerează imaginea Mântuitorului cel răstignit și înviat. Unire
între pătrat („simbolul pământului, prin opoziție cu cerul, dar și
la alt nivel, simbolul Universului creat, prin opoziție cu
182
necreatul și cu creatorul“) și cerc („simbol fundamental, alături

de centru, cruce și pătrat....cu proprietăți simbolice: perfecțiune,
omogenitate, absența distincției sau a împărțirii“153) , biserica
este totodată o corabie eshatologică. Decorațiile interioare și
exterioare, icoanele și pictura murală, catapeteasma, candelele,
veșmintele preoților, precum și gesturile liturgice alcătuiesc
împreună simbolismul transfigurator al templului creștin.
Biserica unește cerul și pământul, căci este spațiul în
care se prelungește lucrarea mântuitoare hristică până la
sfârșitul veacurilor. Cel care intră în ea trăiește conștiința că
harul lui Dumnezeu lucrează tainic prin limbajul simbolic al
artelor încreștinate.
SECȚIUNEA METODICĂ și STUDII ÎN

SPECIALITATE
PERSPECTIVES ON LANGUAGE TRANSLATION
Arseniu Adelina-Teodora
The systematic study of the theory, description and

application of translation is not a recent topic. Translation
strategies and approaches like domestication and
foreignization have been at the core of every discussion
regarding making a good translation since Antiquity. Every
153
Jean Chevalier, Alais Gheerbrant, Dicționar de simboluri (Trad.),
vol. I și II, București, Editura „Artemis“, 1994, s.v.
183
linguist has had a different experience when it comes to the

translation process, especially since each one of us has a
different social and cultural background. This means that every
text can be interpreted and translated in numerous ways. As a
result, there is no such thing as the perfect translation; there is
only a connection between the translated text and the
translators themselves, their previous knowledge, translation
and language skills.
The importance of language translation
In his lecture entitled “Über die verschiedenen
Methoden des Übersetzens” (1813), Friedrich Schleiermacher
attempts at explaining different translation methods and
strategies in order to emphasize the importance of such a
complex process. According to the German theorist, the
understanding and interpreting of the foreign speech and
language should be at the core of every successful translation
process. But why is language translation important?
Schleiermacher’s answer to this question is simple: sometimes
one has to translate one’s own speech and language in order to
further develop oneself. But, at the same time, one has to
translate the speech and the language of the other in order to
discover and embrace the cultural differences. On the one hand,
the translation process allows people that live in different
locations to come together and better understand each other
through a similar approach or strategy. On the other hand, the
translation process gives linguists the possibility to observe the
developments of the same language or dialect during a
particular period of time and in connection with other foreign
languages or dialects. This means that the translation process is
necessary and important not only to multilingualism but also to
monolingualism.
184
Translating vs. interpreting

The difference between translating and interpreting
seems to be, at least to many individuals, very obvious:
translating deals with the written form of the language, while
interpreting refers to orality and spoken language. According to
Schleiermacher, translation is more suitable for science and art
because interpreting and conveying the message of scientific
papers and artistic products in spoken language is utterly
impossible. Translators distinguish themselves from
interpreters as they resort to a different medium of language and
speech. This means that translators possess more experience
and knowledge of the subject matter, which makes their work
superior and more difficult to that of interpreters. However, this
is far from the truth. History has proven that interpreting plays
an important role in building and maintaining political
relationships. Moreover, it has been fundamental to the
development of literary theory and practice.
Paraphrase vs. imitation
Schleiermacher emphasizes in his work the importance
of language by stating that the language in which individuals
are born and educated connects them with their environment
and influences the limits of their knowledge, even of their entire
life. Many years later, Marshall McLuhan will claim that the
medium is actually the message. However, for Schleiermacher,
every free speech is the message because it captures the
zeitgeist of a specific society and it originates from the mind of
the speaker. From this point of view, one should understand
speech as the product of language and spiritual expression.
Successful writers should be capable of capturing the spirit of
the language so that their readers can properly understand the
meaning and the intent of their work. This raises the question if
185
translating or interpreting can grasp the original mindset,

language and speech of the writer. The strategies and methods
that the German theorist approaches should offer a solution to
this problem.
Schleiermacher proposes in his lecture two methods of
translation, namely paraphrase and imitation. Paraphrase refers
to the transcription of the meaning of a linguistic expression by
other linguistic expressions. In this case, the work is translated
as the translator believes the author would have written it, had
this been his/her native language. According to the German
theorist, translators that resort to paraphrase try to overcome the
irrationality of languages but only in a mechanical way. Thus,
when translators cannot find the right words in their language,
they try to at least achieve the same meaning by adding other
words or phrases. Sometimes this changes the meaning of the
original work or renders the original work with limited
accuracy. In the case of imitation, the work is translated as the
translator believes the author would have done it, had he/she
learned the language of the translation. Through imitation the
translator tries to manipulate the reader by depicting the spirit
of the original language. No matter what method or approach is
chosen, every translation work has to promote cultural and
language exchange. Therefore, the reader has to at least be
given the opportunity to come in indirect contact with the
original language and culture.
The paradox of translation
In order to better understand the translation process, one
must also take into consideration the influence and the history
of language. According to Schleiermacher, language is not
something that is invented but something that is gradually
discovered, while science and art are two forces capable of
186
completing this process of discovery. Distinguished creators

write their work in a particular language so that it also contains
a part of their own story. As emphasized above, this causes
many difficulties when it comes to the translation work. Thus,
the task of every translator is to draw the reader closer to the
text without losing its most important aspects or parts. This is
the paradox of translation, namely the fact that the language
used by the translator has to be at least as coherent as the one
used by the writer. But if each one of us has a different mindset
and cultural background, how can one translator be capable of
rendering the meaning of the original work? At the same time,
the closer the translated text is to the original work, the more it
alienates the readers. Furthermore, some translations seem to
retain the feeling of otherness and disconnectedness. Another
paradox is the fact that some translations may seem more
melodious and lyrical in comparison with the original work.
This happens because melody and rhythm are easier to achieve
in some languages and because the atmosphere that the author
tries to convey to his/her readers cannot be reproduced exactly
in the target language.
Conclusions
Despite its paradoxes, difficulties and peculiarities, the
translation work remains a complex process which, in the end,
can bring a lot of joy and satisfaction. Throughout the centuries,
the translation work has emphasized not only language varieties
but also cultural differences. In order to interpret or translate,
one has to master foreign languages and, most importantly, have
a feel for language. The work of translators is more challenging
than that of creators because sometimes they only have two
options: they either have to get rid of everything, annihilating
the form and the impact of the original work, or replace parts of
187
the text with something completely different. No matter the

approach, it is something that deserves more recognition and
appreciation.
Bibliography:
Forkel, Sophie, Translationstheorien: Friedrich Schleiermacher
„Ueber die verschiedenen Methoden des Uebersezens” unter
Einbeziehung der Hermeneutik, Universität Potsdam, HS
Translationstheorien, WS 2007/2008.
Schleiermacher, Friedrich, On Religion: Speeches to its
Cultured Despisers, Public Domain Digital Edition, 2006.
HRISTOS și BISERICA
Prof. înv. primar Barbu Alina-Maria

Școala Gimnazială „Miron Costin” Bacău
„Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și
Eu întru Tine, Așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să
creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Acestea sunt cuvintele
Mântuitorului, model al unității creștine al Bisericii, model ce
nu are proveniență omenească, ci are ca temei unitatea Sfintei
Treimi. La Cincizecime Duhul Sfânt se pogoară peste fiecare
Apostol în parte și peste toți deodată pentru a evidenția această
unitate a Treimii. Dacă în momentul construirii turnului Babel
Dumnezeu a amestecat limbile neamurilor ca să nu se mai
înțeleagă, acum Duhul Sfânt procedează la fel însă cu o altă
conotație. Limbile sunt amestecate pentru ca toți să afle că
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Răscumpărătorul promis de la
începutul veacurilor venise. Chipul de foc pe care îl au limbile
188
reprezintă purificarea, arzând tot ceea ce este rău și tot ceea ce

duce la dezbinare. Această pogorâre a Duhului Sfânt la
Cincizecime este ultimul act în iconomia mântuirii care a venit
prin Hristos. Duhul este cel care asigură omenirea că între ea și
Dumnezeu s-a creat un nou Legământ, un veșnic Legământ,
prin Crucea Fiului Omului. În timpul predicii ținute de Sfântu
Apostol Petru la Ierusalim s-au convertit trei mii de credincioși.
Putem spune că acesta este începutul evanghelizării și că tot
acum, ca rezultat al acestei predici, s-a constituit Biserica.
„Datorită Duhului Sfânt, care s-a coborât peste Sfinții
Apostoli la Cincizecime, Hristos se face prezent în viața
Bisericii și a lumii și se întâlnește și cu cultura secularizată a
societății europene contemporane”.154
Prin biserică înțelegem adunarea celor ce cred și în
același timp mărturisesc învățătura Mântuitorului Iisus Hristos.
Ea este acea familie religioasă din care facem parte noi, în
calitate de creștini, având legături strânse cu întemeietorul ei dar
și cu toți cei care cred în El. Aceste legături nu sunt de ordin
natural, ci supranatural, precum spune și Apostolul Ioan în
Evanghelia sa: „Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici
din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (1, 13).
Astfel, finalizarea acțiunii mântuitoare îl constituie Biserica,
precum spune și părintele Dumitru Stăniloae: „Biserica este
actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea,
Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte”.155
154
Idem, Hristos – Biserică – Societate, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 15.
155
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
volumul II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2003, p. 201.
189
Datorită operei Fiului lui Dumnezeu, se constituie și se

formează astfel un nou popor al lui Dumnezeu, Biserica.
Existența reală a Bisericii este dată de Duhul Sfânt, care pune
început sălășluirii Trupului îndumnezeit al lui Hristos în
celelalte ființe umane. Iisus, precum arată clar Evangheliile,
pune bazele noului popor, un singur popor al lui Dumnezeu, al
iudeilor și al neamurilor, fiind toți chemați la împăcare.
„Biserica va fi judecată ca popor, deoarece ea se pronunță ca
popor, prin consimțământ comun în ascultarea Cuvântului”.156
Iisus revelează noului popor anumite adevăruri despre
Dumnezeu, despre El și despre om; revelează chipul părintesc
și în același timp trinitar, originea Sa divină și caracterul
mesianic, valoarea omului și destinul său veșnic. Hristos își
asumă un rol unic în cadrul Bisericii deoarece numai cei care
participă la viața Bisericii pot deveni membrii ai noului popor.
„Prin Biserică, Iisus instituie o unire mult mai strânsă și mai
profundă decât cea pe care o avea Moise cu poporul său: Moise
transmite adevărul lui Dumnezeu, Iisus este Adevărul; Moise
conduce Israelul pe calea trasată de Iahve, Iisus este Calea;
Moise duce poporul ales până în pragul țării făgăduite, unde va
putea să trăiască în pace și prosperitate, Iisus este Viața”. 157
Astfel, Biserica ia ființă la Rusalii și se menține în Hristos prin
puterea Duhului Sfânt care rămâne în ea și o menține, deoarece
firea noastră a fost înălțată către Dumnezeu, pe tronul
dumnezeirii. Hristos constituie temelia Bisericii după cum ne
relatează și Sfântul Evanghelist Matei: „Și venind Iisus în
părțile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine
156
Ion Bria, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992, p.
98.
157
Ștefan Lupu, Misterul Bisericii, Curs de ecleziologie elaborat după
G. Battista Mondin, La Chiesa, primizia del Regno, Iași, 2000, p. 34.
190
zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii,

Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci.
și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru
a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus,
răspunzând, i-a zis: Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup
și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din
ceruri. și eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi
zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”. Aceste
vorbe ale Mântuitorului oferă un temei clar în constituirea
Bisericii, însă nu se referă, precum au înțeles catolicii, că Petru
va constitui piatra de temelie, ci vorbește despre piatra credinței,
căci dacă Petru ar constitui temelia Bisericii, aceasta ar deveni
Biserica lui Petru, nu a lui Hristos. Este evident că Apostolii
constituie temelia Bisericii, dar Piatra cea vie, temelia ultimă
este Mântuitorul Iisus Hristos. El aparține acestei comunități,
Biserica, „ca și Cap și nu numai ca Domnul și Stăpânul.
Hristos este deasupra în Biserică, iar Biserica este în El.
Biserica nu este o simplă comunitate a celor care cred
în Hristos și merg împreună cu El, îndeplinindu-i poruncile”,158
precum spune și Sfântul Apostol Pavel în Epistola către
Coloseni: „Hristos este capul trupului Bisericii”(1, 18). Hristos
a devenit și este Capul Bisericii, după cum spune părintele
Stăniloae, „prin faptul că Ipostasul divin și -a asumat chipul
uman, pârga firii noastre, luând ca om o poziție centrală între
oameni”, o poziție care deschide întreaga umanitate către
Dumnezeu. Prin Hristos se deschide orizontul infinității lui
Dumnezeu, trupul Bisericii primind astfel putere de viață și de
iubire, putere ce are ca dar unitatea. Capul trupului este singurul
Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiție, traducere de Radu

158
Teodorescu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 115.
191
Slujitor adevărat al Bisericii, restul fiind „doar intendenți ai

tainelor Sale. Ei stau pentru El înaintea comunității - și fiindcă
trupul este în Cap și în El, slujirea în Biserică”159 devine în
primul rând, înainte de toate, o slujire a unității. Pentru a fi cap
al Bisericii, era necesar ca Hristos să aibă ceva în comun cu
trupul, dar și o poziție specială, iar această poziție specială este
conferită de dumnezeirea Lui, devenind astfel ”un cap care vede
incomparabil mai departe decât vede orice om prin capul sau
prin mintea lui, și poate comunica Bisericii Sale o lumină și o
viață incomparabil mai mari decât o poate comunica trupului
său capul obișnuit al omului”.160
Biserica devine o comuniune de iubire având ca temelie
și exemplu suprem iubirea persoanelor Sfintei Treimi. Adunați
virtual în Fiul, în special prin jertfa Lui, dobândim puterea
pentru jertfa noastră și pentru pătrunderea pe deplin în relația
iubitoare nesfârșită cu Dumnezeu și cu semenii.
Având forța iubirii pe care o primește permanent de la
Hristos, Biserica are datoria de a contribui la depășirea rupturii
dintre aspectul material și cel spiritual al globalizării și să
înainteze spre realizarea recapitulării depline a creației în
Hristos, după planul divin al Tatălui și prin puterea iubitoare a
Duhului Sfânt.
159
Ibidem, p. 123.
160
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 219 și 220.
192
POCĂINŢA LA PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU
Prof. Buzduga Cristian

Școala Gimnazială Corbasca, jud. Bacău
Ceea ce a însemnat părintele Galeriu pentru Ortodoxia

românească este greu de spus, dar câteva cuvinte rezumă
întregul său aport la edificarea corpului ecclesial: o viață
închinată lui Dumnezeu și semenilor.
În viziunea marelui nostru teolog, pocăința este elementul
vital de „integrare a persoanelor umane în comuniunea
Bisericii”.161 Ea este concepută ca o lucrare a darurilor
împărtășite de Dumnezeu prin Fiul în Duhul Sfânt la creație și
la Botez fiecăruia; ea este „adevărata replică dată păcatului”. 162
Păcatul „ne desparte de Modelul, Protochipul nostru – Hristos
și ne abate într-o lume a nonsensului, a deșertăciunii și
stricăciunii”.163 Pentru că acesta reprezintă un accident în firea
umană „în păcat omul se simte fără sens, fără fundament
ontologic, are sentimentul că nu este în ordinea firii, își simte
existența și viața goale de scop”.164 Prin săvârșirea păcatului,
omul s-a îndepărtat de responsabilitatea firească sădită de
Dumnezeu la creație. Prin actul special al creației, omul este
mai presus de toată făptura, este concluzia; iar cosmosul
sensibil își găsește în ființa umană „termenul ultim al aspirației
161
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Taina Mărturisirii, în „Ortodoxia”,
XXXI (1979), nr. 3-4, p. 495.
162
Idem, Sensul creștin al pocăinței, în „Studii Teologice”, seria a II-
a, anul XIV (1967), nr. 9-10, p. 689.
163
Idem, Taina Mărturisirii..., p. 486.
164
Ibidem, p. 489.
193
sale”.165 Cu alte cuvinte, „omul trebuie să se cunoască, să se

guverneze și pe sine și lumea, să-i explice și să-i călăuzească
destinul.166
Tocmai pentru că avem răspundere față de creație și
„socotim lumea aceasta opera Conștiinței supreme și faptele
noastre intime trebuie să fie conștiente și nu la voia
întâmplării”.167 Pe această ordine, de idei existența umană nu se
cuvine să fie insensibilă la chemarea sa, mai ales după Învierea
Mântuitorului Hristos, prin care ni s-a dăruit iertarea și
dezlegare de lanțurile păcatului.
Pocăința, ca „atitudine spirituală, este specifică fiecărei
religii, în sensul de recunoaștere a păcatului și denunțare a
lui”,168 dar numai în creștinism ea „mijlocește harul regenerator
fiind o taină”.169 Astfel, nu recunoașterea păcatului și
denunțarea sa este benefică, ci găsirea mijloacelor de înfrângere
a răului, situație care este proprie doar creștinismului.
În pocăință trebuie evitat pericolul unei pocăințe subiective,
care este o luptă lăuntrică fără capăt în care cu toate că îți dai
seama de păcat rămâi cu el înăuntru în loc să-l izgonești afară
prin cererea ajutorului lui Dumnezeu, ajutor care vine în urma
mărturisirii păcatului la preotul duhovnic și în urma
nevoințelor de curățire de păcat. Pericolul acesta a fost evitat de
Ortodoxie prin așezarea importanței acute a conlucrării între
Dumnezeu și voința liberă a omului, căci „fără voința noastră,
Dumnezeu nu vrea să facă nimic”.170
165
Idem, Sensul creștin al pocăinei…, p. 687.
166
167
Ibidem, p. 493.
168
Idem, Sensul creștin al pocăinței..., p. 674.
169
Ibidem, p. 675.
170
194
Pocăința, atât ca Sfântă Taină, cât și ca virtute, constituie o

adevărată „incizie în sufletul bolnav, care pătrunde mai adânc
decât păcatul, atinge adâncimile ființei și deșteaptă de acolo
binele”.171 Contrar concepțiilor moderne, pocăința nu reprezintă
și „nu duce ca in budhism, la stingerea vieții împreună cu
stingerea răului și totodată la stingerea persoanei însăși
generând pesimismul și izolarea”. 172
Fiind conștient de pericolul sincretismului actual și al
laicizării mai ales, propagat în mod constant de lumea
occidentală, Părintele Galeriu demască falsele pocăințe. Cu
durere, el constată că există în creștinism uneori o atmosferă de
staticism, de încremenire, de pesimism, de fanatism, de
exagerare unilaterală a pocăinței, de îndemn exclusivist ca
cineva în toată vremea să se numească pe sine păcătos, o stare
permanentă de cruce și de deznădejde în care nu străbate „nici
o rază de lumină și speranță, de bucurie și înviere”.173
În această stare omul sfârșește să fie obișnuit „a contempla
nu pe Dumnezeu, ci păcatul, iar rezultatul este eșecul persoanei,
nu afirmarea ei, precum obsesia bolii nu vindecă, ci mai mult
mistuie”.174 În această situație, ființa umană nu mai face din
pocăință un mijloc spre desăvârșire, ci un scop în sine, pierzând
din vedere lumina învierii. Cu toate acestea, Părintele Galeriu,
nu exclude ideea unei pocăințe permanente, ci afirmă că „ea este
un curent continuu de viață spirituală, un neîncetat flux și
reflux, apus și răsărit, început nou și bun”.175 Pocăința trebuie
să fie mereu prezentă în persoana umană, ca un curent viu ce
171
Idem, Sensul creștin al pocăinței..., p. 675.
172
Ibidem, p. 677.
173
Ibidem, p. 680.
174
Ibidem, p. 681.
175
Ibidem, p. 674.
195
permanent ne verifică viața, căci permanent suntem în primejdie

de a cădea, ea este „ochiul critic, mereu treaz al conștiinței”.176
Părintele Galeriu afirmă și accentuează nota predominantă
a creștinismului ortodox, în comparație cu celelalte confesiuni
creștine, că pocăința nu înseamnă doar recunoașterea păcatului,
ci înfrângerea reală a acestuia. Depășirea păcatului și trecerea
dincolo de păcat ni le-a adus Hristos prin moartea și învierea
Sa. Pentru Părintele, „păcatul este osândit prin pocăință, dar
trebuie și depășit, pocăința creștină fiind deodată și moarte și
înviere [...]. Pocăința operează o trecere dincolo de păcat, prin
ea mintea se golește de păcat, se purifică și se deschide spre a
se umple de adevăr”.177
Mustrând conceptele pesimiste, el spune că „răul nu poate fi
biruit numai prin denunțarea lui, ci mai ales prin afirmarea
binelui, prin înlocuirea răului cu binele”.178 De aceea, el afirmă
că „este esențial un program de viață duhovnicească prin care
penitentul să simtă că părăsind păcatul pune în locul lui lucrarea
poruncilor, viața autentică în Hristos”.179 Rostul ultim al
pocăinței reprezintă pentru marele nostru duhovnic o
reintegrare în comuniunea Bisericii, „această taină făcând din
credincios o piatră vie în edificiul Bisericii, îi redă sănătatea
spiritului pentru a-L sluji cu vrednicie pe Dumnezeu”.180
176
Ibidem, p. 680.
177
Ibidem, p. 681.
178
Ibidem, p. 682.
179
Idem, Taina Mărturisirii... p. 495.
180
Ibidem, p. 496.
196
IDEALUL EDUCAȚIEI RELIGIOASE
Prof. Chira Nicolae,

Școala Gimnazială Măgirești
„Idealul educațional al Școlii Românești constă în

dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității
umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui
sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și
dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului
antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în
societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piaţa
muncii.” ( Legea Educației Naționale nr. 1 din 2011, în art. 2,
alin. 3,). Sintetizat, idealul educațional reprezintă modelul de
personalitate vizat de societate, în concordanță cu valorile
umane și cu tradițiile acesteia.
Domnul profesor Constantin Cucoș, prezintă trei
dimensiuni ale acestui ideal (Cucoș, 2014, p. 236):
dimensiunea socială – să fie congruent sau coextensiv
unor cerințe sociale
dimensiunea psihologică – să răspundă nevoilor și
posibilităților individului
dimensiunea pedagogică – să permită o transpunere
practică în plan instructiv – educativ.
Idealul educației religioase nu poate fi decât unul integralist
(Apostolat Educațional, 2010, p. 25), constând „în a cultiva
toate forțele de care dispune omul ca ființă psihofizică, precum
și valorile ideale menite să inspire pe cele dintâi și să le dea
direcție; cu alte cuvinte, educația va tinde continuu la realizarea
valorilor ideale și la idealizarea forțelor reale, deci la idealismul
activ” (Cucoș, 1999, p. 100), pentru conducerea omului spre
197
săvârșirea virtuții și împlinirea voii lui Dumnezeu, lucru

susținut și de un mare pedagog creștin al epocii post-apostolice:
,,Iar noi, copiii bunului Tată, odraslele bunului Pedagog, se
cuvine să împlinim voința Tatălui, să ascultăm de Cuvânt și să
modelăm în noi viața cu adevărat mântuitoare a Mântuitorului
nostru! Să avem, Așadar, pildă vie de nestricăciune viețuirea
Domnului și să mergem pe urmele lui Dumnezeu, singurul la
Care trebuie să privim, Care se interesează cum și în ce chip se
poate ca viața oamenilor să ajungă mai sănătoasă. El ne
pregătește să fim sprinteni și ușori, gata de o călătorie spre viața
cea fericită a veșniciei.” (Sf. Clement Alexandrinul, 1982, p.
168).
Acest ideal pornește de la existența unui Pedagog în
persoana lui Dumnezeu, care întrupează idealul absolute, din
punct de vedere moral, și existența omului, care se poate
modela prin educație după acest model (Benga, 2009, p. 63).
Idealul pe care îl avem în vedere este desăvârșirea omului prin
practicarea smereniei, credinței și iubirii de Dumnezeu și de
aproapele.
Educația religioasă va urmări realizarea comuniunii
omului cu Dumnezeu în „Împărăția perfecțiunii” (Cucoș, 2014,
p. 142), prin purificarea de patimi și printr-o creștere în virtute.
Idealul educativ creștin, arată domnul profesor Constantin
Cucoș, vizează instaurarea perfecțiunii de dinaintea păcatului
originar. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să fim „următori
ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți” [Efeseni, 5, 1], „până vom
ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei
deplinătății lui Hristos” [Efeseni, 4, 13]. Omul este chemat la
desăvârșire pentru că Educatorul Însuși este desăvârșit.
Mântuitorul vine și ne propune să fim asemenea copiilor, prin
198
nevinovăție, smerenie și simplitate, că a unora ca acestora este

Împărăția Cerurilor [Mt. 19, 24].
Școala este chemată să împlinească idealul educațional,
punând la îndemâna tinerilor:
Rugăciunea, ca mijloc de comunicare a omului cu
Dumnezeu și cu sfinții Săi,
Postul, aflat în strânsă legătură cu rugăciunea și
practicat spre folos duhovnicesc,
Sfătuirea sau îndemnul, încurajarea de a păși spre acest
ideal avându-l împreună Călăuzitor pe Însuși Domnul și
Mântuitorul nostru, Iisus Hristos,
Conlucrarea cu harul divin care aduce iertarea,
mângâierea și iubirea desăvârșită.
Omul este destinat, prin firea lui, desăvârșirii, veșniciei,
primind în dar împlinirea binelui și înaintarea în comuniune cu
Hristos și cu semenii, iar această misiune a persoanei umane va
fi avută în vedere de către educatorul creștin, pentru ca omul să
nu se oprească niciodată din împlinirea faptelor bune, din
întâlnirea cu Hristos (Nicolescu, 2005, pp. 129-134).
Prin educația religioasă se asigură un sens al vieții
credincioșilor, o direcție și un mod de a exista, o perspectivă
care depășește acest prezent. Prin educația creștină se urmărește
formarea și perfectarea a două componente de bază: sufletul și
trupul. În tradiția creștină, trupul este un element esențial al
naturii omenești care merită un tratament special, chiar dacă
sufletul deține supremația. Astfel, formarea caracterului și a
personalității desăvârșite este idealul prioritar al educației
religioase, „este ceva care trebuie preferat cunoștințelor și pe
care însuși Domnul Dumnezeu l-a pus mai presus de toate:
simplitatea inimii și modestia rațiunii” (Dobroliubov, 1962, p.
199
359), în vederea desăvârșirii credinciosului, prin prezența

harului divin.
Idealul educației creștine nu are funcționalitate fără
ajutorul lui Dumnezeu, mesaj pe care îl găsim în cuvintele lui
Iisus: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate
să aducă roade de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot Așa nici
voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți
mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă
multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu
rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă și le
adună și le aruncă în foc și ard. Dacă rămâneți întru Mine și
cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și vi se va da
vouă” [Ioan 15, 4-7].
Bibliografie:
1. Legea Educației Naționale nr. 1 din 2011.
2. Alexandrinul, Clement, Pedagogul, traducere, note și
indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în Col. PSB, vol. 4,
EIBMBOR, București, 1982
3. Apostolat Educațional. Ora de Religie – cunoaștere și
devenire spirituală, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2010.
4. Benga, Cristina, Idealul educațional în pedagogia
creștină. Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur,
Fericitul Augustin, Editura Sophia, București, 2009.
5. Cucoș, Prof. univ. dr. Constantin, Educația religioasă.
Repere teoretice și metodice, Iași, Editura Polirom, 1999.
6. Idem, Pedagogie (ediția a III-a, revăzută și adăugită),
Editura Polirom, Iași, 2014.
7. Dobroliubov, N.A., Texte pedagogice alese, Editura de
stat Didactică și Pedagogică, București, 1962.
200
8. Nicolescu, Pr. Dr. Nicolae, Baza hristologică a

sfințeniei după învățătura ortodoxă, în rev. Teologie și Viață,
nr. 7-12, 2005.
CONSILIEREA EDUCAȚIONALĂ și
DUHOVNICEASCĂ
ÎN CADRUL PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT
prof. Chirica Mihaela

Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan Cel Mare” Bacău
Prof. Vasile Timiș subliniază ideea mutării centrului de

greutate de pe latura informală pe cea formală și rolul important
al cadrului didactic care trebuie să pună înainte de toate
consilierea educațională. În ultimul deceniu, evoluțiile sociale,
rapide și imprevizibile, au vizat importanța, rolul și funcțiile
profesorului. Dascălii competenți sunt conștienți de necesitatea
utilizării strategiilor, metodelor activ-participative și a
materialelor instructive auxiliare, necesare depășirii
obstacolelor cognitive. Este imperios necesar să incorporăm în
activitățile practice rezultatele teoriilor recente ale cogniției și
inteligenței; este necesară motivarea elevilor pentru învățare,
precum și menținerea interesului chiar și în situații de eșec
temporar; se impune ca activitățile didactice „să vină în sprijinul
diversității și dinamicii rapide a vieții sociale, să fie centrate pe
soluționarea de situații-problemă din viața reală”, având ca scop
reducerea ponderii eșecului școlar. Reforma învățământului în
România subliniază importanța comutării accentului de pe
latura informativă a procesului educațional pe cea formativă.
Ion Bria consemnează: ,,Elevii vor fi învățați și conștientizați
201
asupra faptului că prin cunoașterea lui Dumnezeu, prin trăirea

și mărturisirea credinței, ajungem la un mod de viață care
corespunde cu Adevărul: „Eu pentru aceasta am venit, ca
oamenii să aibă viață și s-o aibă din belșug” (Ioan 10, 10).
Credința constituie o „experiență conștientă și personală a
tainei lui Dumnezeu celui viu și veșnic”. „Viața veșnică aceasta
este: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, și
pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Așa se explică,
existența unei legături strânse între credință, trăirea credinței
prin cult și modul de a viețui printr-o anumită formă de
spiritualitate.
Tot mai mult se vorbește despre consiliere „ca
modalitate de sprijin a persoanei care întâmpină dificultăți în
existența cotidiană”. Prin consiliere se pot clarifica anumite
probleme, se poate da o speranță, se pot găsi unele soluții
adecvate. Între diferitele tipuri de consiliere: educațională,
profesională, informațională, vocațională, de dezvoltare
profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat.
La prima vedere sintagma consiliere duhovnicească”
corespunde cu consilierea pastorală pe care o realizează preotul
în relația cu enoriașii săi. Consilierea duhovnicească poate fi
realizată atât de părinți, dar mai ales de profesorul de
religie, „care împreună cu preotul duhovnic poate contribui
atât la dezvoltarea capacității elevilor de a înțelege unele
realități duhovnicești cât și la sprijinirea elevilor în vederea
rezolvării anumitor probleme”.
În general, prin consiliere înțelegem rezolvarea unor
probleme sau sfătuirea cuiva în privința carierei. Consilierea și
îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea
situațiilor de criză, ci urmărește și dobândirea de către elevi a
unor deprinderi și practici religioase. Profesorul de religie
202
poate influența pozitiv elevii în ceea ce privește felul lor de a

vedea pe Dumnezeu, de a-și asuma calitatea de creștin. Din
acest motiv, consilierea duhovnicească trebuie văzută din mai
multe aspecte. Amintim câteva dintre ele:
Experiența duhovnicească - viața în Hristos - nu este un
simplu refugiu pentru neștiutori și neputincioși. Dimpotrivă,
elevii pot fi conștientizați de faptul că; "în cel mai autentic
înțeles, viața duhovnicească este o alternativă dinamică și
plenară de existență, un mod sănătos și viguros de a gândi și
acționa, într-o perspectivă optimistă, entuziastă și de pace
sufletească". Viața duhovnicească nu trebuie concepută doar ca
un mod de refugiu, ci ca izvorul unor bucurii perpetue.
Preotul și profesorul de religie au obligația de a face
din ora de religie o oră de consiliere și îndrumare a elevilor spre
viața cu și în Hristos, spre împărtășirea cu Sfintele Taine, spre
o viață responsabilă și mai plină de sens. O educație
responsabilă a copiilor nu se poate face în afara unei dimensiuni
duhovnicești a acesteia. Într-o lume care își zice a fi creștină, nu
putem face educație fără credința în Mântuitorul Iisus Hristos și
fără ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul ne
învață că „adăpostul nostru este neîncrederea în sine; scutul este
încrederea și ferma nădejde în Dumnezeu; povățuitorul nostru
este meditarea la suferințele Domnului; încingătoare este
abținerea de la patimile trupești; încălțămintea este umilința și
cunoașterea propriilor neputințe; pavăza, lupta în ispite; sabia
este sfânta rugăciune; hrana care ne întărește împotriva
inamicilor este continua participare la dumnezeiasca
împărtășire; iar ocheanul cu care se poate vedea inamicul este
continua formare a minții de a recunoaște faptele în chip just și
deprinderea continuă. Părintele Schmemann aprecia că
203
„renaşterea adevărată a Bisericii va începe cu renașterea

euharistică”.
Lipsa de orientare și dificultățile întâmpinate de elevi
nu pot să nu-l îngrijoreze pe preot și profesorul de religie. Orice
tânăr trebuie îndrumat și învățat că postul și rugăciunea ajută
atât în ceea ce privește problemele de zi cu zi, cât și în ceea ce
privește formarea personalității, modelarea caracterului, felul
de a fi.
Prin asceză, „omul cel vechi se răstignește cu Hristos,
astfel încât omul nou să învieze cu Ei și să trăiască pentru
Dumnezeu” (Romani 6,5-11). Scopul ,,orelor de consiliere nu
este doar cunoașterea elevului de către profesor, ci și acela de
a facilita autocunoașterea”. Ideea de transdisciplinaritate, ideea
de interdisciplinaritate atât de vehiculate în zilele noastre
pledează pentru acest echilibru între cunoaștere și
autocunoaștere. '„Stilul de lucru, experiența de cunoaștere a
elevului, cultura dascălului au influențe formative puternice"
Învățământul tradițional se focalizează pe aspecte cognitive ale
elevului, nu pe cele afective, formative. Prin acest sistem se
urmărește acumularea de cunoștințe secvențial în cadrul
disciplinelor școlare și nu interdisciplinar. Astfel, se
distanțează latura cognitivă a persoanei de cea afectivă și
comportamentală. Învățământul românesc trebuie să aibă ca
scop nu doar formarea unor specialiști bine informați, ci și
formarea de persoane cu putere de adaptare la solicitările
sociale și psihologice ale vieții, școala fiind o instituție socială
cu funcții multiple, aptă să răspundă nevoilor sociale și
psihologice ale elevilor.
Disciplina de consiliere și orientare "oferă cadrul
formal în care profesorul poate să lucreze nu doar cu
dimensiunea rațional-intelectuală a elevului, ci și cu cea
204
afectivă și motivațională, atitudinală și socială. Prin consilierea

școlară, instituțiile de învățământ își urmează scopul primordial
de proces formativ centrat pe elev și totodată răspund nevoilor
comunității, dând societății persoane competente pentru viața
privată, profesională și publică. Prin consiliere și orientare
înțelegem prin „relația și răspunsul oferit altei persoane în Așa
fel încât acea persoană să fie ajutată să-și exploreze gândurile,
sentimentele și comportamentul , să capete o înțelegere mai
clara despre sine, să ia hotărâri mai potrivite și să acționeze
într-un mod adecvat situațiilor date”. Eficiența orelor de
îndrumare duhovnicească și consiliere este asigurată de felul în
care „profesorul reușește să îmbine măiestria și tactul
pedagogic cu cunoașterea psihologică a elevilor săi”.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe părinți spunând:
„Fiecare din voi, părinți și mame, Așa cum îi vedem pe pictori
făcându-și tablourile și statuile cu multă luare-aminte, tot Așa
să ne îngrijim și de aceste minunate statui (care sunt copiii).
Căci pictorii, punându-și în fiecare zi tabloul înaintea lor, întind
culorile cum se cuvine. Iar sculptorii în piatră fac și ei același
lucru, îndepărtând ce e de prisos și adăugând ce lipsește. Așa și
voi, ca niște făcători de statui să aveți spre aceasta toată zăbava
făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimați ce e de prisos
și adăugați ce lipsește; și priviți la ele în fiecare zi să vedeți ce
înzestrare prisositoare au din fire, ca să o sporiți, și ce deficiență
din fire, ca să o suprimați”; „ajutați pentru a trezi și spori
sensibilitatea lui, dându-i prin aceasta puterea sa se ridice din
ele.
205
Bibliografie:
Apud. Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și educația -Atitudini
Convergențe Perspective, Presa Universitară Clujeană1994, p.
54.
Baban A., Consiliere educațională, Editura Psinet, Cluj-
Napoca, 2001, p. 12.
Bria Ion, Pr., Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1987, p. 6.
M.E.C., Management educațional pentru instituțiile de
învățământ, București, 2001, p. 301.
Plosca Marin, Consilierea de grup în ,,Revista de consiliere
educațională”, Centrul Județean de Asistență Psihopedagogică,
Cluj-Napoca, 2004, p. 56.
Șchiopu U., Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1981, p. 54.
Schmemann, Alexandre, Euharistia. Taina împărăției, Editura
Anastasia, București, 1993, p. 224.
Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Teologie Dogmatica ortodoxă,
vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.,
București 1997, p. 90.
Timiș Vasile, Misiunea Bisericii și educația, Consilierea
educațională, Editura Cartea Creștină, Oradea , 1994, p. 61.
206
POVEȘTILE, CA SUPORT EDUCAȚIONAL ÎN

ACTIVITATEA DIDACTICĂ
prof. înv. primar Cutur Costel

Școala Gimnazială Nr. 1 Negoiești, jud. Bacău
Poveștile și povestirile constituie elemente importante

în dezvoltarea psihică, cognitivă și emoțională din viața
oricărui școlar, fie el la început de drum sau într-un ciclu
superior al studiilor. Permanent în educația sa, el are nevoie de
îndrumare, de exemple de viață pe care și le extrage din
exemple auzite, povestite, discutate în cadrul orelor și
împărtășite de către profesor. Poveștile și povestirile
înglobează o gamă largă de subiecte, astfel încât ele pot fi
abordate în diferite momente ale predării și la diferite materii.
Ele trezesc curiozitatea elevului, îi atrag atenția, iar ora devine
mai frumoasă și mai interesantă, presărată fiind cu aceste oaze
de liniște și de inspirație care îi transportă pe elevi într-o lume
nouă, diferită și frumoasă!
Alese cu grijă, poveștile stimulează pe deplin dorința
elevului de a participa activ în viața de zi cu zi, de a deosebi
binele de rău și de a alege binele în tot ceea ce ei fac pentru, că,
Așa cum vor vedea în povești, binele este, de cele mai multe ori,
răsplătit și aduce împlinire, fericire și un final pozitiv.
Ascultând povești, dorința de a coopera cu colegii și cu oamenii
din jur va fi mai mare pentru că datorită conștientizării
posibilităților pe care astfel de relații le aduc cu ele (generează
petrecerea unui timp de calitate, cooperarea te ajută să găsești și
să menții noi prieteni, prin cooperare și colaborare ai o mână
întinsă la nevoie).
207
Ascultând activ poveștile și trecându-le prin filtrul

minții, meditând la mesajul lor în perioada ulterioară ascultării,
elevii vor învăța să se bucure de fiecare clipă a vieții lor. Prin
descifrarea metaforelor ascunse în povestiri, ei vor face
cunoștință cu o nouă dimensiune a existenței, în care există o
încărcătură de sentimente diverse, de la cele mai frumoase, la
cele mai dificil de suportat. Vor fi puși în contact cu diferite
contexte din viață: viața unui pădurar, a unui rege, a unei
civilizații străvechi sau, din contra, a unei civilizații din viitor.
Vor cunoaște diferite tipologii umane care pot fi discutate și
clasificate la clasă. pentru a se extrage esența și exemple de
reacții cu referire la situații pe care le vor întâlni mai târziu în
viață; vor cunoaște situații limită sau situații de o frumusețe și
încărcătură sufletească deosebite, vor plânge, vor râde și vor fi
intrigați sau furioși împreună cu personajele prezentate, vor trăi
emoții și vor fi curioși de finalul poveștilor și povestirilor, își
vor pune mintea la contribuție și vor inventa finaluri, le vor
modifica și vor inventa și ei, la rândul lor, subiecte de povestiri
și situații din cele cu care s-au confruntat. Jocul de rol îi va
ajuta să își dezvolte spiritul de comunicare și colaborare,
memorarea replicilor personajelor preferate le la îmbogăți
cultura generală și capacitățile cognitive, iar întreaga lor
personalitate va fi modelată și influențată de astfel de exemple
cu care ei au contact în timpul orelor de curs. Așadar, poveștile,
povestirile și metaforele încifrate în acestea au un efect marcant
asupra personalității elevilor, fie ei mici sau mari și ele
influențează structura lor mentală, modul în care ei percep viața,
dar și modul în care aleg să se comporte într-o situație sau alta,
date fiind exemplele cu care au avut contact și valorile morale
care le-au fost insuflate de-a lungul vieții.
208
Caracteristicile povestirilor terapeutice se referă la

faptul că iluminează mintea ascultătorului, vechile tipare
cunoscute până atunci de elev sunt disipate și se face loc pentru
noi exemple de viață, noi tipare și moduri de acțiune în diverse
situații; creează modele comportamentale și valori morale,
aduce soluții cu totul neașteptate, ajungând chiar să contrazică
logica și obișnuința. Ele dezvoltă creativitatea celui care le
ascultă, dezvoltă imaginația și viziunea asupra aspectelor ale
realității (după Maria Dorina Pașca, „Povestea terapeutică”,
editura Ardealul, 2004, Târgu Mureș).
Conținuturile predate la clasă ar trebui, de asemenea, să
pună mintea școlarilor la contribuție, să le trezească interesul,
imaginația, să îi determine să fie atenți pe parcursul lucrului cu
materialul pentru ca, în final, să își formeze competențe și
deprinderi. Caracteristicile și cerințele povestirilor și
alegoriilor sunt asemănătoare și au puncte comune cu ceea ce
se cere de către conținuturile predate în timpul orelor de curs,
astfel că o îmbinare între acestea două este binevenită.
Poveștile, prin conținutul lor, prin faptul că sunt
accesibile și interesante, prin faptul că se pot adapta cu ușurință
oricărei vârste și oricăror cerințe, ajută la predarea
conținuturilor. Stilul clasic de predare poate fi îmbinat cu unul
modern, adaptat cerințelor și nevoilor elevilor, dornici de a
cunoaște și deschiși spre a auzi povești de viață și exemple cu
oameni reali, petrecute în timpuri străvechi, în contexte cu totul
schimbate sau chiar și în timpurile noastre actuale. De ce nu, o
lume a viitorului poate fi, de asemenea, imaginată și prezentată
școlarilor, prin aceasta învățându-i să tindă spre ceva mai bun
care, Așa cum vor vedea în poveștile prezentate de noi, nu este
chiar atât de imposibil. Poveștile deschid poarta spre o lume,
uneori, ideală. Astfel, ea nu mai pare atât de îndepărtată și de
209
imposibil de atins. Alte modalități de creștere a gradului de

atractivitate a lecțiilor în afară de inserarea povestirilor
moralizatoare și alegoriilor în cadrul activităților este
ilustrarea lor și urmărirea filmulețelor moralizatoare. Impactul
vizual, pe lângă cel auditiv, va face ca mesajul să fie mai bine
receptat de către elevi, iar impactul povestirii asupra minții și
sufletului lor să fie mai mare. Ca o activitate suplimentară, după
ascultarea sau vizionarea poveștilor, se mai poate desfășura o
activitate aplicativă: fie elevii vor realiza planșe cu secvențe din
povestirea sau alegoria urmărită, fie li se pot da desenele, iar ei
le vor colora, fie vor trebui să ordoneze cronologic imaginile cu
scenele din povestire sau vor organiza jocuri de rol. Astfel,
poveștile pot fi integrate atât în activitățile desfășurate în timpul
programului școlar, cât și în alte activități suplimentare, acasă,
de exemplu, elevii citind sau urmărind astfel de istorioare, și
încercând în scris, sau oral să identifice metaforele din poveste,
să le analizeze, să găsească alegoriile și să comenteze subiectul
sau morala povestioarei respective.
Înainte ca sistemul de învățământ să fie concretizat,
înainte ca programele și conținuturile învățării să fie formate,
educația se baza pe povești, Așa cum remarcă Michael Yapko;
s-a observat, de-a lungul timpului, influența lor terapeutică, de
aceea și accentul pus în zilele noastre pe acest aspect și tendința
de integrare a poveștilor în activitățile didactice și , în general,
în viața copiilor, tinerilor și adulților, deopotrivă. Prin faptele
prezentate, prin valorile morale promovate, ele sunt instrumente
de educare, tocmai de aceea își găsesc locul potrivit în contextul
de predare-învățare și formare de priceperi și deprinderi. Prin
esența lor pozitivă, poveștile aduc cu ele un aer nou, motivează,
oferă încredere și o perspectivă dominată de sentimente
pozitive asupra vieții. Valorile promovate de poveștile
210
moralizatoare, de alegorii, de povestiri și nu numai sunt legate

de încrederea în reușită, încrederea în oameni, încrederea că
binele va fi răsplătit, practicarea faptelor bune, încurajarea
aproapelui la nevoie, judecarea unui fapt înainte de a trece la
acțiune, cântărirea unor aspecte ale vieții și a unor oameni care
nu întotdeauna sunt ceea ce par a fi la o primă vedere, cultivarea
sentimentelor pozitive în traiul de zi cu zi, cultivarea curiozității
și a dorinței de explorare a lucrurilor înconjurătoare, dorința de
aventură și de desfășurare a unor activități interesante și
incitante. Toate aceste valori, trăiri și concepte pozitive îi vor
face pe elevi să își urmeze țelul propus și să devină oamenii
frumoși de mâine, cu încredere în sine, cu o minte luminată de
povețele din copilărie și cu dorința de a-și educa proprii copii
în acest mod. Poveștile ne disciplinează pentru că, prin
intermediul lor, urmărim comportamente-model, ne oferă
experiență și ne facilitează rezolvarea de probleme, ele
reprezentând o sursă informațională inepuizabilă. Învățăm pe
tot parcursul vieții din exemplele ce ne sunt prezentate și din
situațiile pe care le vedem, le auzim și le analizăm, meditând și
gândindu-ne apoi la propria noastră viață și la modul de a
aborda anumite probleme.
„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții
omenești... cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne
adoarme... Ne trezim și murim cu ele.” (Mihai Eminescu)
Bibliografie:
1. Aprodu, Diana, Ciuchi, Mihaela-Liliana, Crăciunescu,
Mariana, „Psihopedagogie – actualizări, conexiuni,
perspective”, Editura Casei Corpului Didactic, Bacău, 2015;
2. Cucoș, Constantin, „Psihopedagogie – Ediția a III-a
revăzută și adăugită”, Editura Polirom, Iași, 2013;
211
3. Diana, Csorba, Floria, Florinela-Geanina, „Elemente de

comunicare educațională și rolul inteligenței emoționale pentru
o comunicare eficientă în activitatea didactică”, Editura Smart
Academic, Bacău, 2018;
4. Hussar, Elena, Stan, Gabriel, „Pedagogia diversității și
dificultățile de învățare”, Editura Casei Corpului Didactic,
Bacău, 2011.
PROMOVAREA ACTIVITĂŢILOR INSTRUCTIV-

EDUCATIVE ÎN COMUNITATEA LOCALĂ
Prof. ȋnv. preșcolar Dorin Andreea Elena

Școala Gimnazialǎ „Mihai Drǎgan” Bacǎu
„Școala este una dintre instituțiile esențiale ale

societății ale cărei rezultate influențează atât evoluția
beneficiarilor ei direcți, cât și pe cea a comunităților-
beneficiarii indirecți. Pe fondul schimbărilor pe care le
traversează societatea românească, școala are un rol primordial
în refacerea identității sociale și valorizarea potențialului uman,
în concordanță cu direcțiile europene prioritare de acțiune în
domeniul educației:
identificarea factorilor implicați în domeniul
educațional și stabilirea rolului și a responsabilităților fiecărui
factor;
susținerea parteneriatelor cu toți factorii sociali
interesați de dezvoltarea educației;
stabilirea setului de valori care să orienteze evoluția
societății și a educației sale.
212
Școala este o instituție care oferă servicii educaționale,

transmite cunoștințe, dezvoltă abilități, formează competențe,
norme, valori recunoscute și acceptate social. Ea funcționează
într-o comunitate alcătuită din mai mulți factori de educație,
care au la rândul lor o ofertă educațională: familia, autoritățile,
organizațiile guvernamentale și neguvernamentale, poliție,
biserică etc.
Familia se definește ca instituție socială și ca grup
specific care dispune de o influență considerabilă în raport cu
membrii săi, implicit cu activitatea școlară.
Partener principal al școlii, familia ocupă un loc aparte
în sistemul instituțional al educației. Acțiunea ei pe întreaga
perioadă a dezvoltării include și toate laturile formării
personalității. Ea reprezintă unul din mediile de socializare și
educare din cele mai complete datorită posibilităților ce le are
de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situații și de a
acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace.
Comunitatea este definită ca un grup de oameni cu
interese, credințe sau norme de viață comune, totalitatea celor
care trăiesc în același loc și au aceleași obiceiuri, aceleași
norme de viață etc. Pentru elevi comunitatea reprezintă cadrul
cultural, spiritual și geografic de dezvoltare a acestuia.
Școala este o componentă de bază a comunității aptă să
acționeze ca un agent al inovației, schimbării și dezvoltării
locale pentru că:
este o instituție cheie în comunitate prin rolul esențial
pe care îl are în pregătirea unor generații de viitori cetățeni;
dispune de spații și resurse materiale care fac posibil
demersul educațional;
are resursele umane care dețin competențe specifice și
sunt extrem de valoroase;
213
intră în contact, prin natura activității sale, cu numeroși

membri ai comunității pe care îi poate antrena în identificarea
de probleme, resurse și soluții.
Pentru a se adapta unei lumi în permanentă schimbare,
instituțiile din comunitățile locale trebuie să coopereze și să
inițieze procese de planificare participativă care să vizeze
schimbări benefice în diferite domenii ale vieții și activității din
comunitate (educație, sănătate, mediu, economie, cultură etc.).
Rolurile respectivelor instituții comunitare devin
interdependente, toate având ca scop comun dezvoltarea și
progresul comunității în care se află.
În cadrul procesului de educație a comunității, școala
funcționează ca un centru de legătură și sprijin pentru celelalte
instituții din comunitate, care oferă oportunități de învățare
tuturor membrilor comunității respective, școlii revenindu-i
rolul de «organizator social» al comunității, de element
dinamizator al rețelei de structuri comunitare, de instituție care
trebuie să aibă inițiativa parteneriatelor în măsură să reabiliteze
comunitatea după noi valori și repere.
Rolul școlii, ca element de bază al comunității, se extinde
dincolo de transmiterea de cunoștințe și formarea de abilități,
către susținerea unei culturi locale a dezvoltării.
Pornind de la ideea că școala trebuie să funcționeze ca
o instituție activă și eficientă pentru comunitatea sa:
direcția de dezvoltare a școlii și serviciile educaționale
pe care aceasta le oferă trebuie să fie stabilite prin consultarea
tuturor factorilor comunitari interesați și dispuși să coopereze;
elaborarea și implementarea unor proiecte de succes,
orientate către rezolvarea problemelor cu care școala se
confruntă în prezent poate fi realizată doar prin asigurarea unui
214
parteneriat larg în cadrul căruia să își găsească locul toate

categoriile sociale și instituțiile interesate în acest domeniu;
ca parteneri ai școlii se pot defini autoritățile locale,
familiile elevilor, organizațiile nonguvernamentale, agenții
economici; instituțiile religioase, organele locale de ordine;
instituțiile de sănătate, media etc.
Experiențe de succes arată că pentru atragerea acestor parteneri
în cadrul proiectelor proprii, școlile trebuie să dovedească o
reală deschidere către comunitate, deschidere care se
concretizează în:
comunicarea între membrii comunității școlare
(profesori și elevi) și membrii comunității locale;
identificarea acelor persoane sau instituții din
comunitate care sunt interesate în dezvoltarea educației;
câștigarea interesului unui număr cât mai mare de
membri ai comunității;
dezvoltarea unui demers de învățare prin servicii în
sprijinul comunității în cadrul unor proiecte de acțiune civică
legate de ecologie, tradiții, cunoașterea comunității, caritate;
dezvoltarea unui curriculum la decizia școlii, care să
corespundă nevoilor comunității și să folosească resurse ale
acesteia;
folosirea resurselor și facilităților comunității pentru
parcurgerea curriculumului obligatoriu;
identificarea problemelor din comunitate care s-ar putea rezolva
prin activități ale școlii;
organizarea unor activități pentru membrii comunității;
dezvoltarea școlii ca ofertant de servicii către
comunitate și inițiator de proiecte în parteneriat.
215
Pornind de la aceste premise, școlile din comuna Nicolae

Bălcescu au desfășurat acțiuni orientate către sensibilizarea și
atragerea partenerilor care pot sprijini școala:
sensibilizarea părinților:
Transformarea familiei într-un real partener al școlilor din
comuna noastră a presupus:
- informarea părinților cu privire la proiectul și oferta școlii;
- editarea și diseminarea unor materiale pentru informarea
părinților-scrisori informative, pliante, jurnalul clasei;
- proiectarea unor activități curriculare și extracurriculare în
colaborare cu părinții;
- organizarea unor activități care pot să înlesnească
comunicarea;
- creșterea inițiativei consiliilor de părinți în identificarea și
atragerea unor resurse locale necesare învățării;
- organizarea unor activități educaționale în folosul
părinților.
atragerea agenților economici:
-informarea agenților economici asupra situației și proiectelor
școlii
- dialogul cu agenții economici care pot oferi resurse pentru
învățare
- încurajarea comunicării dintre membrii comunității școlare și
agenții economici
convingerea autorităților locale:
- participarea reprezentanților comunității locale la întâlniri ale
cadrelor didactice, ședințe cu părinții, activități ale școlii;
- organizarea unor întâlniri ale Consiliului local cu participarea
cadrelor didactice, elevilor, reprezentanților părinților;
- proiectarea și implementarea unor activități extracurriculare
pe baza parteneriatului dintre școală și autoritățile locale;
216
- elaborarea unui program comun cu privire la nevoile de

educație din comunitate.
co-interesarea organizațiilor nonguvernamentale:
-identificarea și atragerea acelor organizații non
guvernamentale care sunt interesate în dezvoltarea educației și
care au experiență în: colaborarea cu membrii comunității
școlare, pregătirea elevilor în diferite domenii, identificarea de
resurse pentru învățare, atragerea de parteneri pentru educație.
Exemple de bune practici – activități desfășurate în
vederea implicării comunității locale în sprijinirea școlii și
implicit, pentru promovarea școlii în comunitate:
1. realizarea paginilor web ale școlilor, familiile elevilor și
comunitatea locală având
posibilitatea informării permanente despre activitățile școlilor
și oferta educațională a acestora;
2. editarea revistelor școlare;
Revista școlară reprezintă cea mai complexă formă de
activitate culturală ce se desfășoară în școli. Editarea unei
reviste este oglinda universului vârstei, a vieții școlii și a
prezentului în care copiii cresc și se formează. Ea surprinde
pulsul vieții școlare, ecoul unor manifestări tradiționale, cultivă
interesele, dezvoltă aptitudinile, încurajează talentele.
3. realizarea unor parteneriate educaționale care au implicat
participarea tuturor factorilor sociali interesați în dezvoltarea
acestui domeniu‫ ׃‬proiecte caritabile, de educație incluzivă;
proiecte pe teme ecologice, proiecte derulate în colaborare cu
biserica, poliția, dispensarul; activități de cunoaștere,
conservare și valorificare a folclorului românesc:
4. implicarea elevilor în activități care stimulează și
valorifică potențialul creativ,
217
talentul artistic și sportiv al elevilor, desfășurate în regim de

parteneriat cu:
6.frecventarea unor cercuri, cluburi, activități care valorifică
potențialul artistic:
7. realizarea unor activități care vizează educația anteprenorială
și tehnică:
8. Vizitele la muzee, expoziții, monumente și locuri istorice,
case memoriale au
constituit un mijloc de a intui și prețui valorile culturale,
folclorice și istorice ale poporului nostru.
9. Excursiile școlare au contribuit la îmbogățirea
cunoștințelor copiilor despre frumusețile
țării, la educarea dragostei, respectului pentru frumosul din
natură, artă, cultură, valori promovate în și de comunitatea
locală. Astfel de activități cu caracter educativ au fost
promovate de școala noastrǎ cu sprijinul familiilor și al
comunității.
10. Organizarea unor simpozioane cu participarea unor
instituții din comunitatea locală.
Activitățile menționate au urmărit cultivarea unor valori,
atitudini, norme, cultivarea unui stil de viața civilizat și sănătos,
precum și stimularea comportamentului creativ în diferite
domenii. De asemenea au permis elevilor cu dificultăți de
afirmare în mediul școlar să reducă nivelul anxietății și să-și
maximizeze potențialul intelectual.
Idealul educațional constă în formarea și dezvoltarea
integrală a personalității din perspectiva exigențelor culturale,
axiologice, social-economice, științifice și politice ale societății
democratice pentru asumarea unui ansamblu de valori necesare
propriei dezvoltări, realizării personale și integrării sociale și
218
profesionale într-o societate a cunoașterii, în contextul valorilor

europene și general-umane.
Realizarea acestui ideal nu poate fi concepută fără o
legătură strânsă între cei trei piloni, care stau la baza educației
permanente, de calitate. Acești piloni sunt: școala, familia,
comunitatea - trei surse principale pentru dezvoltarea și
educarea personalității umane.
Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A., Parteneriat în educație, București,
Editura Aramis Print, 2004.
2. Vrășmaș, E., A., Consilierea și educația părinților,
București, Editura Aramis, 2002.
3. Popescu, M., Implicarea comunității în procesul de educație,
Centrul Educația 2000+, Corint, București, 2000.
MEDICINA ANCESTRALĂ A STRĂMOȘILOR DACI-

CHIMIA VERDE, CHIMIA PLANTELR MEDICINALE
Prof. Moroi Grety-Irina, Școala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău

Prof. Timoșenco Voichița, Școala Gimnazială Nr.10, Bacău
Plantele medicinale sunt armele esențiale ale medicinii

naturiste. Datorită efectelor medicinale pe care unele plante s-
au dovedit a le avea, oamenii le-au ales în scopul de a vindeca
sau măcar ameliora diverse afecțiuni.
Arta vindecării la poporul român are o vechime
milenară, putând fi considerată un dar strămoșesc. Încă din
timpul strămoșilor noștri geto-daci plantele medicinale erau
întrebuințate în prevenirea și vindecarea multor boli. Herodot
219
scria că dacii că sânt „buni cunoscători ai plantelor, având și un

meșteșug deosebit pentru îngrijirea bolnavilor cu ajutorul
plantelor“. Poetul latin Vergilius afirma, în scrisorile sale, că
„Pontus Euxinus rodește multe ierburi și dă leac pentru mai
toate bolile“. Platon, în dialogul său cu Charmides consemnează
principiile holistice ale medicinei geto-dace, punându-le în gura
unui medic din Tracia al lui Zalmoxis: „mai întâi sufletului
trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul și
restul trupului s-o ducă bine. Iar sufletul se îngrijește cu
descântece”.
Multe din indicațiile cunoscute de daci sunt în

concordanță perfectă cu ceea ce știm astăzi despre compoziția
chimică a plantelor și cu întrebuințarea lor în medicina
populară sau științifică, ceea ce demonstrează o profundă
cunoaștere de către daci a efectelor vindecătoare ale acestor
plante.
Farmacistul Dr. Gh. P. Grințescu menționa în Botanica
farmaceutică că în popor plantele de leac au o reputație bine
stabilită, cunoștințele despre ele fiind moștenite din tată în fiu și
220
păstrate în taină de acei ce le știau mânui. Importanța unora este

foarte mare și rămășițele populare ale cunoștințelor despre ele
provin dintr-un tezaur sacerdotal străvechi și unic în spațiul
carpatic, lucru confirmat de faptul că aceleași buruieni sânt
cunoscute sub același nume și pentru același tratament, din
Maramureș până în Oltenia și din Apuseni până în Moldova
nordică. În secolele XIV-XV, medicina populară se practica în
bolnițele existente în majoritatea mânăstirilor, cum ar fi
Tismana, Bistrița (din Oltenia), Neamț (din Moldova) Prislop
(din Transilvania), în care se foloseau plante medicinale
recoltate din flora spontană din jurul mânăstirii sau cultivate în
grădinile proprii.
Primul spital din țară care a folosit, cu predilecție,
plantele medicinale autohtone a fost construit în București,
lângă mânăstirea Colțea, între anii 1695-1708, pe baza
planurilor elaborate de spătarul Mihai Cantacuzino. Spitalul
avea 24 de paturi destinate bolnavilor săraci, care erau tratați cu
diferite plante tămăduitoare. În timpul domniei lui Grigore al
III-lea Ghica din Moldova este fondat Spitalul „Sfântul
Spiridon“ din Iași (1757), în care tratamentele pentru toate
bolile îmbinau folosirea plantelor de leac cu rugăciunea pentru
221
vindecarea suferințelor și iertarea păcatelor. Necesarul de

plante era asigurat de spițerul Anton Faermann, decedat cu
întreaga sa familie în timpul ciumei din anul 1770. Un alt lăcaș
bisericesc orientat spre folosirea plantelor în tămăduirea
bolnavilor a fost Mănăstirea Obedeanu, în incinta căreia a luat
ființă spitalul din Craiova în anul 1777.
Primul laborator de prelucrare a plantelor a apărut la

Piatra Neamț. Pentru a organiza colectarea științifică a plantelor
medicinale și aromatice din flora spontană sau de la cultivatori,
care erau necesare prelucrării în laboratoarele farmaceutice, a
luat ființă un prim laborator de cercetare „Planta Vorel“ din
Piatra Neamț, prin hrisovul dat de voievodul Ioan Sandu
Sturdza, domnul Moldovei (1825).
Sistemul de valorificare și distribuție a produselor
medicinale prin rețeaua de farmacii a fost mai bine structurat
după anul 1831, ca urmare a aplicării prevederilor
Regulamentului Organic, introdus în ambele țări românești.
O marea atenție s-a acordat și manuscriselor apărute în mediul
călugăresc. Astfel, manuscrisul de la Mănăstirea Cernica
conținea multe rețete de balsamuri, alifii, prafuri și droguri. A
circulat mult „Cartea doctoricească“, scrisă în anul 1854, prin
222
osârdia preotului Nicanor Bolniceru, care prezenta 120 de rețete

cu efecte terapeutice.
Tradiția s-a transmis mai departe în special în rândul
populației de la țară. Vindecătorii de demult obțineau din plante
extracte sub formă de tincturi, uleiuri, creme, cataplasme, tot
felul de ceaiuri, prafuri, balsamuri. Utilizarea plantelor
medicinale în terapii naturiste se bazează pe principiile active
pe care plantele medicinale le conțin și pe elementele active
care se găsesc în diferite concentrații în acestea și care se obțin
din plante prin intermediul diferiților dizolvanți ca apa,
alcoolul, vinul, diverse uleiuri.
Alegerea unei plante medicinale este condiționată de
prezența în aceasta de substanțe active, cum ar fi alcaloizi,
flavonoide, glicozide, vitamine, taninuri și compuși precum
cumarina, care afectează fiziologic organele la oameni și
animale sau care sunt biologic active în ceea ce privește agenții
cauzatori de diverse boli.
Studii științifice sponsorizate de companii farmaceutice
au adus dovezi clare ce demonstrează faptul că plantele produc
substanțe chimice puternice, care au capacitatea de a distruge
bacterii, ciuperci și virusuri cu o rapiditate și ușurință
incredibilă.
Aceste substanțe chimice apar în mod natural și acționează ca
mecanisme de apărare împotriva agenților patogeni invadatori.
Proprietățile lor terapeutice sunt folosite pentru tratarea
unor numeroase boli, avantajul major fiind că plantele
medicinale sunt 100% naturale.
În zilele noastre, suntem loviți din toate părțile de o
mulțime de alimente nesănătoase, iar sistemul imunitar este din
ce în ce mai slăbit. De aceea, uzul plantelor medicinale poate
reprezenta cea mai bună soluție.
223
Astăzi, produsele pe bază de plante medicinale

simbolizează siguranță, în contrast cu produsele sintetice ale
epocii moderne. Este Așadar momentul să ne întoarcem spre
știința și înțelepciunea celor de demult, spre chimia și medicina
ancestrală a strămoșilor noștri daci.
Fitoterapia utilizează ca mijloace de tratament plantele
medicinale. Una dintre condițiile necesare pentru succesul în
medicina primară este disponibilitatea și utilizarea de
medicamente adecvate. Plantele medicinale au fost întotdeauna
o sursă comună de medicamente, fie sub formă de preparate
tradiționale, fie în formă pură.
Dintre cele mai utilizate plante în medicina naturistă și în
gospodăriile țărănești vom face referire doar la câteva care au
efecte vindecătoare foarte puternice.
Păpălăul - o planta medicinală virtuoasă dacică
Puțin cunoscută chiar și în rândul specialiștilor, planta

numita păpălău (Physalis alkekengi), cireașa ovreiului sau
măselare, lampionul chinezesc a cunoscut o utilizare
îndelungată în sânul medicinii populare. A fost denumită de
daci Cocolida sau bruiană de bubă folosind-o deopotrivă în
tratamentul diverselor afecțiuni și pentru vitaminizarea
organismului.
Fitoterapeuții atrag atenția să nu o neglijăm și ne
sfătuiesc să facem uz de virtuțile cu care a înzestrat-o natura.
Fructele mature de culoare roșie-portocalie, numite și cireșe de
224
iarnă, au un conținut
bogat de vitamine, excelând printr-o cantitate de vitamina C
apreciată a fi de două ori mai mare decât cea regăsită în lămâie.
În compoziția fructelor mai intră acidul citric, alcaloizi,
substanțe minerale și zaharuri.
Se întrebuințează fructele în stare proaspătă, recoltate

când ajung la maturitate fiziologică, sau sub formă de decoct.
Planta conține fisalina, o substanță amară care-i oferă efectul
diuretic, febrifug, decongestiv și antiinflamator și o face
utilizabilă în bolile reumatice și metabolice.
Administrat extern, păpălăul calmează durerile
reumatismului prin efectuarea unor băi locale cu decoct obținut
prin fierberea a 60-120 g plantă/litru timp de 15-20 minute.
Planta este și un remediu abil în erupțiile cutanate, afecțiunile
hepato-biliare și durerile dentare și de urechi.
Roinița, planta medicinală supranumită elixirul vieții
Roinița (Melissa officinalis) este una dintre plantele a
căror apariție are loc spontan pe teritoriul țării noastre,
225
întâlnindu-se doar pe arii restrânse îndeosebi lângă păduri și

luminișuri în Oltenia și Banat. De asemenea, se mai întâlnește
în grădini și pe la unele așezăminte monahale care au ca
preocupare albinăritul.
După cum indică și numele, planta exercită o putere
tainică asupra roiului de albine. Vechii greci îi spuneau, în
traducere libera, Desfătarea Albinelor (melissofilo), fiindcă se
obişnuia să se pună în stupi pentru a atrage roiurile călătoare.
Din acest fapt ne putem da seama de puritatea și calitatea ei ca
plantă medicinală. Albinele, cele mai sensibile detectoare ale
poluării, nu ar fi ales niciodată în înțelepciunea lor să colecteze
nectar de la o plantă impură.
Planta conține uleiuri eterice, hidrocarburi terpenice
(pinen, limonen, ocimen), taninuri, mucilagii, glucide,
substanțe amare, săruri minerale de fier, aluminiu și potasiu,
care determină întrebuințarea ei în alimentație, industria
farmaceutică, parfumerie, cosmetică. Roinița scade tensiunea,
calmează sistemul nervos, stimulează capacitatea mentală și
concentrarea. Totodată, roinița are și alte beneficii asupra
organismului uman, cum ar fi protejarea împotriva stresului,
armonizarea stării emoționale, reducerea spasmelor intestinale,
creșterea poftei de mâncare și reducerea stărilor de greață.
Ceaiul preparat din frunze de roiniță, dar și cel preparat
din flori de roiniță ajută la calmarea durerilor de cap, tratarea
amețelilor, pierderea temporară a conștiinței. Pentru o eficiență
maximă acest ceai trebuie administrat în fiecare zi.
Roinița mai poate fi utilizată și pentru vindecarea
rănilor (sub formă de băi) datorită proprietății acestei plante de
cicatrizant, dar și la tratarea diskineziilor biliare. De asemenea,
roinița favorizează instalarea somnului, calmează durerile de
cap și tulburările digestive. Reprezintă un excelent remediu
226
contra bolii Alzheimer, tulburărilor de memorie post-traumatice

și a tulburărilor produse de problemele vasculare cerebrale.
Infuzia de roiniță combate majoritatea bolilor reumatice, are o
acțiune antiinflamatoare, încetinește sau chiar stopează
procesele degenerative.
Cercetări recente au confirmat faptul că roinița are și un
efect antioxidant, ceea ce înseamnă că menține tinerețea
celulelor din organism prin anularea proceselor de formare a
radicalilor liberi în moleculele din sânge, responsabile de
îmbătrânirea țesuturilor.
Mărul lupului, cea mai puternică

decât orice plantă medicinală din
România. Buruiana miraculoasă
care poate învinge cancerul. Este de
departe cea mai puternică plantă
medicinală din România și cu toate
acestea, puțini o recunosc în natură
și îi acordă locul cuvenit între
remediile fitoterapeutice. Mărul
lupului (Aristolochia clematitis) este
o plantă cu îndelungată
tradiţie pe teritoriul ţării noastre, fiind utilizată încă din cele mai
vechi timpuri.
Conține acid aristolochic, magnoflorina, trimetilamina, ulei
volatil, flavonoide, tanin, dioxifenalamina, săruri minerale,
protide, fitosteroli, sitosterol, colina, derivați ai acidului
hidroxicinamic,alantoina, rezine,compusi flavonici, substanțe
amare, celuloza, zaharuri.
227
În funcție de regiune, planta mai este cunoscută în

popor ca dalac, cucurbetea, cucurbețică, fasolea-cioarei,
lingura-popii, fasolică. Mărul lupului aparține familiei
Aristolochiaceae și se întâlnește frecvent prin locuri virane, pe
marginea drumului și prin vii. Crește în înălțime jumătate de
metru, uneori chiar mai mult. Are flori galbene și frunze care
amintesc de cele ale fasolei. Planta se dezvoltă atât de vivace și
are o rezistentă atât de mare la insecte, boli și erbicide încât
pune mari probleme în mediul rural.
Din cauza caracterului invaziv, fără o intervenție
corespunzătoare, planta poate sufoca celelalte culturi. În
scopuri terapeutice se recoltează partea aeriană a plantei, în
timpul înfloririi, deoarece conține acid aristolochic și ulei
volatil. Acidul aristolohic este un carcinogen puternic care se
întâlnește natural în Aristolochia clematitis (Mărul lupului), un
ingredient folosit în diferite preparate tradiționale pentru slăbit
sau dureri reumatice. Mărul-lupului este recunoscută ca fiind
planta anticancer și antihepatită virală!
Florile apar în perioada mai-iunie la subsuoara
frunzelor. Această buruiană are atât de multe aplicații încât s-ar
putea scrie tomuri întregi despre ea. Vom încerca, totuși, să
enumerăm cele mai cunoscute situații în care se recomandă:
acnee herpes, psoriasis, varice, ulcer varicos, eczemă, arsuri,
hemoroizi, răni mici, înțepături de insecte, degerături, ulcerații
ale pielii, boli tegumentare.
Studiile au arătat că extractele de mărul lupului oferă
protecție împotriva razelor solare, stimulează regenerarea
celulelor și îmbunătățesc aspectul pielii. Mărul lupului este o
plantă puternic activă, dar toxică, motiv pentru care NU se
folosește intern.
228
Remedii naturale necunoscute împotriva obezității -

orzul și lucerna
Despre orz și lucernă am auzit vorbindu-se de
nenumărate ori, mai puțin în fitoterapie și în contextul luptei cu
kilogramele în plus. Orzul oferă organismului uman o gamă
largă de nutrienți: vitamine (vitamine din complexul B: B1, B2,
B3, B6), minerale (seleniu, mangan, fier, magneziu, fosfor,
zinc, cupru), fibre.
Orzul (Hordeum vulgare) verde, recoltat până la faza

de burduf din culturi ecologice, constituie cea mai bogată sursă
de substanțe biologic active indispensabile în tratamentul
modern al obezității.
În acest sens, după ce este curățat de impurități, se spală
cu apă din abundentă, se toacă și se trece prin storcător pentru
extragerea sucului. Ceea ce rămâne se acoperă cu apă într-un
vas și se lasă până a doua zi când pașii de extragere a sucului
se repetă. Se administrează de 2 ori pe zi, dimineața și seara cu
o oră înainte de masă, în cantitate de 50 ml diluat cu o cantitate
de apă cel puțin egală. Cura durează între 3 și 6 luni, în funcție
de răspunsul organismului la tratament, iar efectul este complex
și de durată.
229
Lucerna (Medicago sativa) este o plantă furajeră din familia

leguminoaselor.
Lucerna conține betacaroten, potasiu, calciu, fosfor clorofilă, 8

aminoacizi esențiali, (alanină, lizină, arginină, histidină,
cisteina, prolină, metionina, tirozina), enzime, minerale,
vitaminele A, B (inclusiv B6), C, D, E, K, U. Fiecare gram are
8000 UI Vit A, 20-80.000 UI Vitamina K.
Lucerna este prea puțin cunoscută în fitoterapie deși medicina

complementară modernă aproape că nu concepe un protocol
terapeutic fără cea mai bogată sursă de clorofilă din natură.
Modurile de preparare și de administrare sunt similare cu
230
acelea prezentate pentru orzul verde, cu care, de altfel, s-ar și

recomanda să se administreze.
Înainte de a urma cura pe bază de orz și lucernă cereți
consimțământul medicului care vă cunoaște în detaliu situația
clinică.
Mii de ani, plantele medicinale au fost singurele noastre
medicamente, iar faptul că le folosim și astăzi, este o dovadă
clară a longevității efectelor lor benefice. În timp, lor li s-au
adăugat gemoterapicele, extractele din țesuturile embrionare ale
plantelor.
Dumnezeu ne-a oferit frumusețea, puritatea, sănătatea
iar noi oare de ce ne străduim să le pierdem? Să nu uităm
niciodată ce spunea Andrei Laslău: În plante găsești o adevărată
farmacie. Să apelăm la ea cu toată încrederea și să încercăm să
reconsiderăm locul pe care trebuie să-l acordăm plantelor
medicinale, în viața noastră.
Bibliografie:
www.sanatateverde.blogspot.com
www.sfatulmedicului.ro
www.sanatateadinnatura.wordpress.com
Medicina naturistă în tradițiile poporului român, articol al prof.
univ. dr. Constantin I. Milică, specialist în fitoterapie.
231
PĂȘIM PE ISTORIE
Prof. Șuhan Andreea
Acum, mai mult ca niciodată, am vorbit despre istorie.

Acum, mai frumos ca niciodată, am sărbătorit și am ciocnit în
cinstea a ceea ce avem: sute de ani de Istorie, un steag pe care e
scris „Mândrie” și avem oameni ce și -au sacrificat existența
pentru a schimba ceva. Au fost pomenite nume și personalități
ce ne-au construit trecutul. și cineva a spus, cândva, atât de
frumos : „ La trecutu-ți mare, mare viitor!”. Imnul a fost cântat
cu atât de mult patos de către cei ce s-au simțit norocoși să
participe la marea sărbătoare. și știm cu toții, că au fost și
chipuri încruntate și zâmbete șterse în mulțimea ce își striga
momentul de grație...
Permiteți-mi, dragilor, să vă spun că aveți cu ce vă
mândri! Însă, ochii vă sunt orbiți de ceea ce vedeți în afara țării.
Visați la bani grămezi, la un trai mai bun și la tot ceea ce spuneți
ca țării noastre îi lipsește. Dar voi...Voi calcați peste istoria țării
noastre. Pășiți peste sângele celor ce s-au sacrificat in lupte,
pășiți peste numele celor ce au condus teritorii și armate. Pășiți
peste lacrimile familiilor ce își plângeau răniții. Pășiți peste
întreaga Românie și peste tot ce simbolizează ea.
Priviți în urmă! Priviți pe cei ce, învingători, au ridicat
steagul nostru și au apărat ce ne aparținea! Nu e în zadar!
Eu, sunt mândră de țara mea și aleg să spun că: „Eu sunt
România!” Sunt recunoscătoare școlii din România, caci aici
am învățat tot ce știu astăzi și tot aici am întâlnit profesorii
despre care alții nici nu cred că există. Așa cum spune o
persoană tare dragă mie: „Profesori care trăiesc din pasiune cu
pasiune!”
232
Așa cum spusele doamnei profesoare de istorie, mi-au

rămas în minte și în suflet, spun mai departe că: „Istoria este o
poveste frumoasă!” Nu veți crede, însă contează foarte mult
cine v-o spune.
Iar în final, dulce Românie, nu îți pot dori decât
răbdare, pentru ca cei ce-ți rostesc numele să îți cunoască
trecutul și eroii!
„Pe steagul meu e scris- MÂNDRIE!”
Și nu mai e nimic de spus.
Dar vreau să te întreb, străine,
Pe-al tău ce este scris?
UN OMAGIU PENTRU INVĂȚĂTORI
Prof. Inv. Primar Adam Aurelia Crina

Școala Gimnazială „Spiru Haret”
„Când învățătorul reunește în inima sa

dragostea de profesiune și dragostea de elevi,
putem spune că este un învățător desăvârșit.”
Lev Tolstoi
Se spune că „un dascăl bun echivalează cu un noroc în

viață.” Învățarea școlară pune bazele învățării pe durata întregii
vieți. Rolul cadrului didactic este de a crea un climat școlar
pozitiv, o relație de tip democratic, în care nota caracteristică o
constituie cooperarea și parteneriatul între cele două
componente ale actului educațional.
233
Comportamentul profesorului ar trebui să se

caracterizeze prin tendința de a se integra în climatul clasei, de
a se identifica cu viața și activitatea elevilor, de a se proiecta pe
sine în rolul elevilor, de a se identifica cu ei și de a răspunde la
solicitările acestora.
Caracteristica esențială a relației de tip profesor – elev
este colaborarea dintre participanții la instruire. Relațiile
democratice sunt și multidirecționale, adică de conlucrare și de
sprijinire a auto activității, de influențare și cooperare. Într-un
autentic act educativ, educatorul și educatul formează un cuplu
didactic interdependent de modelare și automodelare reciprocă,
ce parcurge diverse etape ierarhice într-o continuă spirală
ascendentă.
A educa înseamnă a adapta copilul la mediul social adult
ținând seama de natura sa proprie, de posibilitățile individuale
de asimilare, înseamnă a face apel la mijloacele, metodele și
procedeele care corespund trebuințelor, interesului personal al
copilului. Adevărata educație concepe copilul ca pe o entitate
vitală, ca pe o valoare în sine, nu ca pe un mecanism inert,
declanșat de un sistem extern. A educa înseamnă a forma un
copil până ce ajunge om. Primind sprijinul educatorului, copilul
este în stare să adauge ceva nou la tipul uman obișnuit.
Interacțiunea sferelor de dezvoltare a copilului și câteva
procese care îi permit să cunoască realitatea se axează pe trei
direcții:
copilul va deveni capabil să se cunoască pe sine
(dezvoltarea percepțiilor, sentimentelor, a gândirii, adaptarea la
propriile nevoi);
să intre în relații cu alții (cu alți copii), să cunoască
realitățile sociale și culturale;
234
să intre în relații cu mediul înconjurător (să se apropie

de informații semnificative, să se intereseze de tot din jur, să
protejeze natura),
Societatea actuală, societate a competiției și a
competenței, are nevoie de oameni care să se remarce prin ceea
ce știu și ce pot face, oameni care și-au verificat înclinațiile și,
prin exercițiu sistematic, le-au transformat în aptitudini și
calități. Pentru ca aceste însușiri să se poată dezvolta, este
necesar un sistem de instruire activă care să-i pună pe elevi în
situația de a dobândi cunoștințe prin îmbinarea unor sinteze cu
caracter interdisciplinar, prin căutarea unor soluții originale și
eficiente pentru o varietate de probleme ce se ivesc în viața
socială aflată în continuă schimbare.
E nevoie, în aceste condiții de un învățător capabil să
organizeze activitatea elevilor astfel încât să le solicite și să le
dezvolte latura creatoare. Un bun educator cunoaște bine fiecare
elev și -l folosește potrivit capacităților sale, dirijează activitatea
cooperând cu fiecare membru al colectivului de elevi.
Profesorul ar trebui să adopte un stil democratic astfel încât:
să găsească, să elaboreze și să aplice metode didactice
pentru elev, prin elev și împreună cu elevul;
să-i facă pe elevi să se simtă parte activă în instruire,
interesată ,captivată de achizițiile noului;
să determine elevii să gândească, să comunice, să
compare, să emită raționamente, să analizeze, să sintetizeze, să
pună întrebări, să construiască răspunsuri, să aplice cunoștințe;
să declanșeze, să susțină, să catalizeze schimburile
verbale și intelectuale dintre elevi, urmărind descoperirea
progresivă a noului;
să permită fiecărui elev să urmeze parcursul educațional
în ritmul său, în mod real;
235
să sprijine elevii să inițieze acțiuni, să le analizeze, să le

accepte punctele de vedere, să le dirijeze activitatea, să
depisteze golurile din cunoștințele copiilor și să le corecteze cu
ajutorul lor;
să situeze elevul într-un model de reflecție, care să-i
permită să activeze cognitiv și să rămână activ, vigilent, atent,
în toate etapele cunoașterii;
să creeze o atmosferă de cooperare, de toleranță și
respect de coeziune afectivă de confruntare a opiniilor;
Ca răspuns la stilul și la stimulul profesorului, vom dezvolta și
atitudinea pe care trebuie să o adopte elevii:
să se implice activ în activitatea de învățare;
să-și dezvolte încrederea în forțele proprii;
să asculte și să respecte opiniile diferite de ale sale;
să remarce valoarea ideilor și a opiniilor celorlalți;
să fie pregătit pentru a demonstra sau a formula și
susține judecăți.
Adoptând un astfel de stil, profesorul se afirmă ca partener al
elevilor, iar aceștia la rândul lor devin „profesori”, întreaga
clasă formând astfel o comunitate de învățare liberă și eficientă.
Relația profesor – elev este o relație complexă, constructivă,
dinamică, în care ambele părți își aduc aportul de originalitate
și creativitate, fiind oportună pentru nobila misiune a școlii,
aceea de a forma capacități.
UN POSIBIL MODEL...
• Zâmbește! Zâmbind vei comunica mai ușor cu semeni
tăi!
• În orice împrejurare poartă-te cu cei din jur fermecător,
respectuos. Elevii tăi vor observa cu siguranță!
• Ferește-te de stereotipii verbale, gestuale sau de
conținut. Încearcă să fii „altfel” la fiecare întâlnire cu elevii tăi!
236
• Folosește fără reținere jocul! Este acceptat la orice

vârstă.
• „Încălzește” întotdeauna mintea elevilor tăi! Apropie-i
astfel de învățare.
• Încearcă să faci din fiecare lecție o situație de viață!
Jucând cât mai multe roluri, elevul va face primii pași spre
inserția socială.
• Învață-i pe elevii tăi să vorbească, dar să și asculte pe
alții vorbind!
• Fii exigent, dar drept! Elevii tăi te vor aprecia curând.
• Colaborează cu elevii dar învață-i să decidă singuri
pentru ei înșiși.
• Obișnuiește-ți elevii să continue învățarea dincolo de
ușa clasei! Este mai greu, dar, sigur mai eficient.
• Străduiește-te să fii eficient: să lucrezi sistematic, să fii
punctual, consecvent, organizat, adaptabil, optimist.
• ZÂMBEȘTE! Zâmbind vei realiza comunicarea
adevărată cu semenii tăi!
Bibliografie:
Frățilă, Ioan - „Psihologie generală și educațională”,
București, E.D.P, 1993.
Kulcsor, Tiberiu – „Factorii psihosociali ai reușitei
școlare”, București, 1978.
237
FORME, MODALITĂŢI DE INTEGRARE
Prof. Cioarec Ramona

Dacă luăm în considerare criteriul, durata prezenței

elevului cu cerințe speciale în școala de masă, putem vorbi de :
• forme de integrare totală, atunci când elevul cu cerințe
speciale participă, își petrece tot timpul în școala de masă,
programele de terapie le poate desfășura fie în școala publică,
fie în afara ei;
• forme de integrare parțială, atunci când elevul participă
doar o parte din timpul său în școala publică, restul activităților
se desfășoară fie într-un centru de zi, fie într-o unitate școlară
specială;
• forme de integrare ocazională, atunci când acești elevi
participă la diferite concursuri, serbări, spectacole, jocuri
sportive alături de colegii lor din școala de masă (Elevele cu
tulburări de comportament din Centrul Școlar Bacău participau
alături de alți elevi din școala publică la spectacole desfășurate
la Sala Sportului din Bacău).
Dacă luăm în considerare criteriul, numărul de copii cu
cerințe speciale integrați într-o clasă din școala de masă, putem
vorbi de:
• integrare individuală, a unui singur elev;
• integrarea în grupuri mici, 2-3 elevi(elevii nevăzători ,
Școala Gimnazială „Alecu Russo”, 2016-2020) ;
• clase integrate, 8-12 elevi ;
Un elev cu cerințe educative speciale care a primit din partea
Comisiei de Expertiză Certificatul de orientare școlară și
238
profesională și recomandarea de a urma școala de masă, trebuie

să beneficieze de servicii educaționale de sprijin:
• activități de învățare individualizată sub îndrumarea
unui profesor de sprijin ;
• activități de evaluare și adaptare curriculară realizate
de un profesor de sprijin ;
• activități de intervenție recuperatorie individualizată
(diferite tipuri de terapii , consiliere psihopedagogică);
• servicii pentru părinți (asistență psihologică, inițiere în
problematica cerințelor educației speciale );
• servicii pentru personalul didactic (asistență metodică,
psihologică, psihopedagogică din partea persoanelor abilitate
să desfășoare acest tip de activități).
Se poate vorbi de existența a mai multor niveluri de
integrare educațională:
Integrarea fizică, ca mod inițial al integrării are în
vedere prezența unor copii cu dizabilități sau alte cerințe
speciale în grupe/ clase din învățământul de masă, în vederea
reducerii distanțelor fizice și sociale dintre aceste categorii de
elevi. Această integrare nu presupune interacțiunea dintre copii,
presupune doar utilizarea de către cele două categorii de copii
menționate anterior a spațiilor cu dotările și echipamentele
existente.
Integrarea funcțională, presupune participarea efectivă
a elevilor cu cerințe speciale la un proces comun de învățare.
Chiar dacă nivelul de cerințe poate fi diferit, este important
faptul că elevul cu cerințe educaționale speciale asimilează
anumite cunoștințe, își formează abilități împreună cu ceilalți
elevi în aceleași perioade de timp și pe conținuturi similare.
Acest tip de integrare facilitează interacțiunile sociale dintre
elevi.
239
Integrarea socială are în vedere includerea elevilor cu

cerințe speciale și în activitățile extrașcolare (jocuri, activități
culturale, activități sportive) desfășurate atât în școală, cât și în
afara școlii. Acest tip de integrare presupune faptul că acest elev
participă activ la viața grupei/clasei din care face parte, este
acceptat și inclus în relațiile și interrelațiile care se structurează
la nivelul grupului.
Integrarea personală, reprezintă un nivel superior, este
legată în principal de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu
persoane semnificative din viața persoanei. În funcție de vârsta
persoanei cu cerințe speciale putem spune :
• În cazul copilului, existența unor relații apropiate cu
familia, prietenii, colegii de clasă, facilitează acest nivel de
integrare;
• În cazul adultului, existența unor relații în cadrul
grupurilor din care face parte, asigurarea existenței materiale și
spirituale, favorizează o existență demnă pentru această
persoană.
Separarea unor categorii de copii cu cerințe educative
speciale de familiile lor, pentru a fi școlarizați, instruiți
profesional, în alte localități decât cele de domiciliu, au produs
rupturi între acești elevi și membrii familiilor acestora,
împiedicându-i să atingă acest nivel de integrare.
(Centrul Școlar Bacău a școlarizat și instruit eleve cu tulburări
de comportament din toate colțurile țării, cu vârste cuprinse
între 10 ani și 21 de ani ).
Integrarea societală (Gherguț A., 2006) se referă la
asigurarea de drepturi egale și respectarea autodeterminării
persoanei cu cerințe speciale și se realizează atunci când
persoana respectivă dobândește sentimentul de apartenență și
240
participare deplină la viața comunității prin asumarea unor

responsabilități sociale.
EDUCAŢIA INTEGRATĂ VERSUS EDUCAŢIE
INCLUZIVĂ
Educația integrată este un concept apărut în perioada:
1970-1990, pe fondul evoluției drepturilor omului, a apariției
principiului (filosofiei) normalizării, ca o nouă politică socială
cât și a psihologiei și pedagogiei umaniste care a demonstrat
efectele negative ale instituționalizării copiilor cu cerințe
educative speciale. Caracteristicile integrării scoate în evidență
accentul predominant pus pe copil, pe individul supus acestui
proces și mai puțin pe mediul unde se face integrarea. Integrarea
înseamnă reducerea diferențelor, pentru ca acești copii să se
apropie de școala de masă (obișnuită). În România aceste
transformări au început să apară la sfârșitul anilor 1990, odată
cu instaurarea unui nou regim democratic, bazat în primul rând
pe respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
persoanei.
Această nouă deschidere a fost resimțită și în scăderea
numărului de copii/ elevi care erau orientați spre învățământul
special, copii cărora li se acordau o șansă în plus, în vederea
normalizării, aceleași condiții de viață ca și cea a semenilor din
societate. În Centrul Școlar Bacău, numărul elevelor în anul
1990 era de 600, în anul 1996 numărul elevelor a scăzut la 132
de eleve. (Trebuie să facem precizarea că această unitate
reprezentativă pentru învățământul special școlariza eleve cu
tulburări de comportament).
Educația incluzivă presupune un proces continuu de
îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop exploatarea
tuturor resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru
a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor
241
elevilor din cadrul comunității. Toți copiii sunt acceptați de

drept, în mod natural, în școli- și elevii cu dizabilități, cu
tulburări de comportament sau conduită, sau care aparțin unor
grupuri minoritare, marginalizați, cu risc de excludere.
(În Centrul Școlar Bacău, începând cu anii 1994-1996, elevele
cu tulburări de comportament își desfășoară instruirea practică
în unități de profil de pe raza municipiului Bacău, alături de alți
elevi de la liceele tehnologice).
Beneficiile aduse de incluziune în educație:
• pentru elevi:
valorizarea egală a tuturor copiilor;
creșterea gradului de participare la activitățile școlare,
extrașcolare, comunitare;
reducerea gradului de excludere și marginalizare a
copiilor;
reducerea barierelor fizice, sociale din calea învățării
pentru toți copiii;
acumularea unor experiențe pozitive din încercările de
depășire a situațiilor;
recunoașterea drepturilor la educație incluzivă a fiecărui
copil;
• pentru cadrele didactice:
valorizarea întregului personal didactic;
perceperea diferențelor dintre elevi ca o resursă în învățare;
implicarea activă în restructurarea politicilor, practicilor din
școli;
participarea la creșterea calității, prestigiului unității școlare;
• pentru familia elevului:
creșterea gradului de satisfacție privind realizările obținute
de copiii în plan educațional, social;
deschiderea spre colaborare cu instituția școlară;
242
creșterea gradului de participare la activitățile școlare

extrașcolare ale copiilor ;
resursă pentru alte familii care se confruntă cu situații
similare, dar pe care
le-au depășit cu succes.
• pentru societate:
promovarea unor relații mutuale între școală și comunitate;
dezvoltarea comunității, promovarea unor valori ;
costuri mai mici pentru comunitățile care promovează
educația incluzivă;
schimbarea atitudinii față de cel de lângă tine, acceptarea
și înțelegerea diversității ca formă de progres.
SPORTUL ŞI SATUL ROMÂNESC
prof. Moise Emanuel Petrică

Jocurile sportive au fost dintotdeauna un motiv de

distracție, dar și de întrecere între comunitățile locale.
Unul dintre cele mai vechi jocuri practicate pe teritoriul
României îl reprezintă oina, un joc în care sunt implicați
jucătorii (câte 11 de echipă), o minge mică și un băț cu care se
lovește mingea. Acest joc este menționat în documente oficiale
încă de la 1364, în hrisoavele lui Vlaicu Vodă.
Jocul de oină era răspândit pe întreg cuprinsul țării,
având un număr mare de denumiri și variante: în Banat i se
spunea „lopta mică” sau „pila”, în Transilvania „de-a lunga” sau
„lopta lungă”, în zona Sibiului „fuga”, în Muntenia și în
Moldova „hoina” și apoi oina, în Maramureș „ojerul” sau
243
„oirul”, în Dobrogea „de-a lunga” etc. Românii plecați în

America, după 1800, în căutarea aurului au dus cu ei și jocul de
oină care a fost transformat în celebrul joc de baseball al
americanilor.
Se apreciază însă că un factor important în dezvoltarea
jocului de oină l-a avut Spiru Haret, ministru al educației în
secolul XIX, întrucât a introdus jocul de oină în școlile de toate
gradele, obligând elevii la practicarea acestui joc. „Oina poate
aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc
de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc”,
spunea Spiru Haret.
Jocul de oina a primit statutul de sport național pentru
ca dintotdeauna a fost, indiscutabil, ce mai popular; ca dovada,
la prima ediție a campionatului național de după război, in anul
1951, s-au format ad-hoc si au participat peste 1.000 de echipe.
Până atunci, însă, jocul de oină era practicat de tinerii și adulții
din satele românești, și ca o formă de manifestare a „bărbăției”
celor implicați, întrucât se joacă pe echipe, fiecare echipă
reprezentând adesea un sat sau o comună.
Cele 2 echipe aveau în structură câte 11 jucători, cu
roluri specifice. Fiecare echipă joacă la bătaie sau la prindere
câte o repriză.
Jucătorii echipei la prindere sunt plasați în următoarele poziții:
● 3 mijlocași
● 3 mărginași de ducere
● 3 mărginași de întoarcere
● 1 fundaș care este liber să se deplaseze în zona de fund
● 1 fruntaș care este liber să se deplaseze în zona de bătaie
Jucătorii echipei la bătaie își schimbă rolurile pe parcurs ce
trece repriza. Rolurile sunt ordonate astfel:
● să aștepte
244
● să servească mingea
● să bată mingea
● să aștepte să fugă
● să fugă pe culoarul de ducere
● să stea în zona de fund
● să fugă pe culoarul de întoarcere
Fiecare echipă are un căpitan (baci). Al doilea mijlocaș este
deseori căpitanul, deoarece el poate arunca mingea în orice
jucător advers.
Ambele echipe au dreptul la cinci jucători de rezervă.
Jocul are loc pe un teren dreptunghiular, care este împărțit în
trei zone principale:
● zona în joc, care este de 60 x 32 de metri.
● zona de bătaie, lungă de 5 metri și separată de zona în
joc cu ajutorul liniei de bătaie.
● zona din fund, o zonă lungă de 5 metri în care jucătorii
se află în siguranță și delimitată de zona în joc cu ajutorul liniei
de fund.
Un jucător al echipei la bătaie va trebui să parcurgă următoarele
linii în ordine:
● linia de plecare (în partea stângă a liniei de bătaie)
● linia de sosire (în partea stângă a liniei de fund)
● linia de întoarcere (în partea dreaptă a liniei de fund)
● linia de scăpare (în partea dreaptă a liniei de bătaie)
245
Zona în joc este de asemenea împărțită în pătrate și triunghiuri.

La intersecția liniilor din
interiorul zonei în joc există
cercuri de 2 metri care
determină pozițiile
mijlocașilor și mărginașilor.
Cele două semicercuri sunt
folosite pentru servirea și
bătaia mingii. Există și o linie
de așteptare pentru jucători
care își așteaptă rândul.
Până la 1900 jucătorii
de oină participau la aceste
meciuri îmbrăcați în costume
populare, diferențierea
făcându-se prin culoarea
chimirului (betelor) purtat de
jucători și cu ajutorul
numerelor care erau prinse pe cămașă.
Jocul în sine se desfășoară după reguli clare:
Jocul începe când cineva din echipa la bătaie aruncă mingea în
aer în timp ce un alt jucător din aceeași echipă trebuie să o
lovească cu un baston din lemn și să o trimită cât poate el de
departe. După aceea, dacă mingea este prinsă de echipa din
teren, jucătorul trebuie să alerge (cu sau fără alt coechipier) pe
culoarul de ducere iar apoi pe culoarul de întoarcere încercând
să nu fie lovit de către echipa la prindere. Dacă oprește mingea
cu palma, nu este considerat „lovit”.
Jucătorul nu are voie să prindă mingea și trebuie să îi dea
drumul imediat. Dacă jucătorul este lovit pe culoarul de ducere,
246
acesta este nevoit să se ducă în zona de fund. Dacă este lovit pe

culoarul de întoarcere, el este eliminat din joc.
De fiecare dată după ce mingea bătută aterizează pe unul din
careuri/triunghiuri i se acordă un punct echipei la bătaie. Se
acordă două puncte dacă mingea trece de linia de fund și niciun
punct dacă mingea iese din teren pe lateral.
Echipei din teren i se acordă două puncte de fiecare dată când
reușesc să lovească un jucător care fuge pe culoare.
Bastonul de bătaie
Bastonul este utilizat de jucătorii echipei de bătaie la lovirea
mingiei în timpul jocului și de cei doi căpitani de echipa, la
alegerea terenului.
Bastonul trebuie să fie confecționat dintr-un lemn de esența tare
(fag, frasin, etc.). El are forma unui trunchi de con, lung de 90-
100 cm, cu diametrul de 5 cm la un capăt și de 3,5 cm la celălalt
capăt.
Pentru copii, bastonul va avea o lungime de 75-80 cm, cu
diametru de 4 cm la un capăt și de 2,5 cm la celălalt capăt.
Bastonul trebuie să fie rotund pe întreaga lungime. Mânerul
bastonului de bătaie trebuie să fie prevăzut cu șănțulețe inelare
de 2 mm lățime și adâncime, depărtate unul de altul la 2 cm pe
o lungime de circa 20 cm, pentru a nu aluneca din mână la bătaia
mingiei.
În scopul asigurării unei prize mai bune se poate
înfășura pe mânerul bastonului, pe aceeași lungime, o panglică
cauciucată. Bastonul poate fi prevăzut cu opritor, care face parte
din lungimea bastonului.
Mingea
Mingea de oina este sferică, cu diametrul de cca. 8 cm,
circumferință de cca. 25 cm și greutatea de cca. 140 g. Ea este
confecționată din piele și se umple cu păr de cal, bovine sau
247
porc, in nici un caz cu rumeguș, cârpe, pietre, nisip sau păr

argăsit.
Pentru jocurile dintre copii se folosesc mingi cu diametrul de
cca. 7 cm, circumferința de cca. 22 cm, iar greutatea de cca.
100g.
Mingea trebuie să fie confecționată din 8 bucăți de piele, tăiate
în formă de triunghiuri echilaterale curbe și cusute între ele,
având aceeași culoare.
Am făcut aceste precizări legate de echipamentul de joc
și de regulament deoarece, după o perioadă în care oina a intrat
în „dizgrație”, diriguitorii sportului românesc au luat decizia de
a se acorda din nou o atenție sporită acestui joc practicat de sute
de ani pe teritoriul României.
Atunci când copiii joacă „rațele și vânătorii”, un joc
dinamic, care le testează viteza de reacție și îndemânarea, ei de
fapt fac un antrenament de bază pentru ceea ce înseamnă jocul
de oină. Aruncarea mingii de oină este în continuare una dintre
probele de evaluare la orele de educație fizică, o probă pe care
mulți dintre elevi o percep ca pe activitate mult mai plăcută
decât multe activități/probe de evaluare de la orele de
specialitate.
În încercarea de a readuce în atenția românilor jocul de
oină, Federația Română de Oină a început o serie de acțiuni de
popularizare a acestui joc. Cu sprijinul federației au fost
reînființate cluburi, echipe, s-a trecut la „școlarizarea”
profesorilor și antrenorilor care să insufle copiilor dragostea de
mișcare și joc, în condițiile respectării cu strictețe a fair-play-
ului care a caracterizat dintotdeauna jocul de oină: deciziile
arbitrului nu se discută, iar la finalul întrecerii, învingătorii și
învinșii dau mâna și „nu poartă pică” adversarului, își promit
revanșa și acordă celui învins șansa de a stabili o nouă întrecere.
248
O manifestare de acest tip, de popularizare a jocului de

oină a avut loc la sfârșitul lunii august, la Miclăușeni (județul
Iași), o zonă în care s-au desfășurat acțiuni cultural-artistice și
sportive care să aducă mai aproape de oamenii secolului XXI
„mofturi și năravuri”, doamne, domni și domnițe cu eleganța
specifică sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, dar și
pe practicanții oinei sau ai echitației. Ilustrez această pledoarie
pentru lumea satului și a jocului de oină cu câteva imagini de la
Miclăușeni, de la manifestările dedicate anului 1900 („Călătorie
la 1900. Gesturi de nobleţe”):
249
Că oina a fost considerată dintotdeauna un joc național,

de o importanță aparte pentru români, stau mărturie și mărcile
poștale, emise înainte de 1960:
250
Sau alte imagini

prin care se face
propagandă
jocului de oină:
251
SATUL ÎN FILMUL ROMÂNESC
Prof. Ștefan Zaharia

Clubul copiilor Buhuși
Dacă anul 2019 a fost declarat anul omagial al satului românesc

dar și al primarilor gospodari, nu putem spune că el se reflectă
și în cinematografia românească. De-a lungul timpului satul
românesc a fost fidel ecranizat de cineaștii români. Tematica
satului este dată și de numărul mare de adaptări
cinematografice, de altfel, conform unei statistice recente, opt
din zece filme sunt adaptări cinematografice. Cum satul
românesc apare des în literatura românească, era normal ca el
să apară, în diferite forme și în cinematografele românești.
De la „Amintiri din copilărie” regizat de buhușeanca
Elisabeta Bostan și până la „Ion”, regizat de Mircea Mureșan,
satul românesc a fost filmat în toate ipostazele și din toate
perspectivele: din punctul de vedere al unui copil, al unui adult
dar și a bătrânului hâtru în „Tusea și junghiul” regizat de Mircea
Daneliuc. Satul putea fi vesel, dacă ne referim la „Păcală” a lui
Geo Saizescu sau trist, dacă ne referim la „Moromeții” lui Stere
Gulea. Satul are iubiri pătimașe, dar și povești polițiste ca în
cazul Baltagului.
După 1989, satul românesc apare sporadic în fim și este,
de cele mai multe ori, ridiculizat. Se caută exprimarea libertății
în detrimentul mesajului sau a limbajului cinematografic.
Filmul românesc, mai cu seamă până în anul 2000, se împarte
în șușe actoricești cum este regretabilul „A doua cădere a
Constantinopolului” regizat de Mircea Mureșan și „film de
artă”, adevărate „încordări” sau sforțări intelectuale, lipsite de
252
sens, talent sau noimă, intens criticate de regretatul critic de film

Alex. Leo Șerban.
Satul românesc este aproape cu totul uitat în Noul Val
al cinematografiei, după anul 2000. O revenire a temei rurale în
cinematografie este dată de un serial cu mare succes de public:
„Las Fierbinți”. Diferența dintre imaginea satului românesc
înainte de 1989 și satul românesc prezentat de „comedia” Las
Fierbinți este dramatică și tristă în același timp. Conform
statisticilor, serialul în discuție are succes în zona urbană, mai
cu seamă în zona de sud a României. O primă concluzie ar fi
faptul că imaginea satului românesc a fost profund denaturată
în rău după 1989. Nu mai există țăranii care muncesc pământul,
sau vor pământ, iubire, ca în cazul lui „Ion”. Ei sunt înlocuiți de
bețivi, leneși, incompetenți etc. Această imagine, deși aparent
inofensivă, poate avea efecte pe termen lung foarte grave.
O reîntoarcere la satul tradițional ar putea fi, de ce nu,
filmul „Moromeții 2” de Stere Gulea, lansat în anul 2018. Doar
că tema principală a filmului este de fapt apusul unei familii,
apusul țăranului român, film profetic pentru cinematografia
românească.
Văd, deci, demersul Patriarhiei de a organiza nu doar
un an omagial, ci evenimente importante de-a lungul acestui an
în cinstea satului românesc de foarte bun augur. Poate mai
importante aceste evenimente decât orice alegeri, campanii sau
dezbateri, deoarece demersul poate îndrepta concepții deja
sădite în mentalul colectiv, în copii, tineri și adulți prin seriale
și știri ce portretizează extrem de părtinitor imaginea țăranului
român, a satului românesc. Acest demers trebuia susținut de
autoritățile prea ocupate de politică. Astfel ajungem la a doua
parte a anului omagial, a primarilor gospodari. Aici
cinematografia românească nu are niciun caz notabil. Chiar
253
dacă există tema unui Pache Protopopescu, nimeni nu a avut

interesul să-l ecranizeze. Primarii nu au avut niciodată interesul
regizorilor, pe bună dreptate de altfel. Imaginea primarului în
„Moromeții 2” este extrem de actuală, încă. Pe de altă parte,
cred că nici nu mai putem defini primarul gospodar... El devine
doar un mit, un Moby Dick al zilelor noastre.
Succesul pe care Stere Gulea l-a avut cu „Moromeții 2”,
cu încasări de 2,2 milioane lei și peste 173 de mii de
spectatori181, adevărat record pentru cinematografia autohtonă,
dovedește poate că încă nu am pierdut spiritul românesc, filonul
și trăirile noastre românești.
181
https://www.stiripesurse.ro/morometii-2-in-fruntea-clasamentului-
top-10-cele-mai-profitabile-filme-romanesti-ale-
anului_1314392.html
254

Satul Românesc-Vatră A Bisericii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Satul Românesc-Vatră A Bisericii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coodonator TEODORA PLĂEȘU

Asociația Profesorilor de Religie

LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI JUDEŢEAN

„SATUL ROMÂNESC - VATRĂ A

JUSTIN MOISESCU – PROFESORUL TEOLOG, 76

CONSILIEREA EDUCAŢIONALĂ și 201

SECȚIUNEA „SATUL ROMÂNESC – VATRĂ A

Prof. Elena Hereș

„Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani. Prin

pentru român, precum arderea unei lumânări: se jertfește pe sine

șterg niciodată dintre amintirile din vremea iernilor încărcate cu

În sat, te întâlnești la tot pasul cu veșnicia: troițe la

foarte des. Sfinții sunt numiți cu diminutive, pentru a-i apropia

SATUL, IMAGINEA NEAMULUI ROMÂNESC

Prof. Ichim-Radu Mihaela Nicoleta

Satul (lat. fossatum – fortificație) constituie din

(„Scriitori români și străini”). N. Manolescu este primul critic

lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune

a-l face preot întrucât acesta este scutit de o serie de obligații.

de o frumusețe adeseori extraordinară, mărturie a unui suflet

PRIVESC CU OCHIUL și CU INIMA SPRE SATUL

„Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei.

Satul reprezintă pe de o parte o unitate teritorială ce

Termenul „sat” parcă are, în cazul României, o

oameni care au un fel de specializare informală în păstrarea

Odată venit pe lume, pruncul făcea parte din familia

„Aici am văzut respectul tradiției creștine și al valorilor

dar este important acest aspect, să reținem că noi, de fapt, trăim

SATUL ROMÂNESC, VATRĂ A BISERICII

Elev Maria Lavinia Ungureanu

Atunci când au dorit să vorbească despre substanța

unei Providențe care face ca lumea în care trăim să fie guvernată

credinţa strămoşească în Dumnezeu, despre care se poate spune

dezideratul de a ne purta unii față de ceilalți ca niște autentice

BISERICA MONUMENT ISTORIC „SF. NICOLAE și

Pr. Daniel Popa

Așa cum preciza Înaltpreasfințitul Ioachim în Cuvântul de

Bereștiului cum e denumită astăzi. Aici este menționată la 3

Răscoala cazacilor din 1650 și năvălirea acestora

pictorului. Sunt însă și icoane vechi, provenite de la alte

continuă cu preoții: Ioan și Gheorghe Dospinescu, (tată și fiu),

acestui sat, un exponent al artei, culturii populare țărănești, a

FOLCLORUL ROMÂNESC –ÎNTRE LAIC și RELIGIOS

Prof. Coșa Elena-Daniela

După 1989, prin deschiderea granițelor, prin

folclor religios pur, deoarece cele două aspecte(laic și creștin)

eveniment la care ia parte toată lumea, într-o fericire fără

Aceste trei elemente: reflexiune, sentiment mângâietor și

port, deoarece se transformă într-o ocazie de mai bună

dominație, Așa cum fac cavalerii occidentali, ci ei luptă

mântuirii, deoarece noi cunoaștem pe Mântuitorul prin

Totuși, în sufletul fiecărui român există o predispoziție

TRADIȚII ROMÂNEȘTI PRIVIND EDUCAȚIA

Prof. înv. primar Gașpar Anca-Nicoleta

Satul se identifică, în esență, cu constituirea societății și

fără să se ia în considerare cultura sa, căci prin cultura sa,

Un alt moment important pentru destinul educațional al

trebuie să fie mai întâi de toate pe înțelesulsătenilor”, al

multe ori ducea la uitarea celor învățate. Astfel scopul

intermediul conferințelor, lecturilor organizate în șezători etc.

profesorii lui o etapă din viață, în care învățase lucruri

„clăci”. Vecinătatea – după spusele unui bătrân – reprezenta o

satului”), iar pe de altă parte, de a ține sătenii la curent cu cele