Sunteți pe pagina 1din 2892

Referenți științifici:

Prof. Dr. TRAIAN FLORENTIN CIOBOTARU


Director adjunct Colegiul National de Artă ,,Octav Bancilă“ Iași

Prof. CONSTANTIN ȘERBAN


Director PALATUL COPIILOR Iași

Coordonator volum:
Prof. Adriana Năstasă

Organizatori:
ȘCOALA ,,B.P. HAȘDEU” Iași
ȘCOALA ,,CARMEN SYLVA” Iași

Instituții partenere:
INSPECTORATUL JUDETEAN IAȘI
INSTITUȚIA PREFECTULUI - JUDEȚUL IAȘI
MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI
CASA CORPULUI DIDACTIC IAȘI
PALATUL COPIILOR IAȘI
PARTIDA ROMILOR ,,PRO EUROPA” IAȘI
ESPANA - C.E.I.P. VIRGEN del ROSARIO

Tehnoredactare: Sebastian Chiroșca


Coperta și concept grafic: Costin Rusu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României


NĂSTASĂ ADRIANA
Sărbătoarea Învierii: lumină și bucurie creștină /
Nastasă Adriana Elena – Iași : StudIS, 2014
ISBN 978-606-624-635-4
CIP nr.07905/ 07.05.2014

232.97

NOTA BENE:
Conținutul științific al lucrărilor cuprinse în acest volum,
corectitudinea numelor autorilor și a culegerii textului,
originalitatea conținutului și respectarea drepturilor de autor
revin în totalitate în responsabilitatea autorilor.
TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI LA ROMÂNI

PROFESOR: STOEAN MIHAELA


COLEGIUL TEHNIC “DUMITRU MANGERON”, BACĂU

Paştele este cea mai veche şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind
celebrat încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a vorbit despre
Sărbatoarea Pesah, a evreilor, lui Iisus Hristos şi i-a îndemnat pe creştini să-l omagieze pe
Mântuitor. Numele de Paşti a fost rostit de primii creştini la comemorarea anuală a Cinei de
Taină. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă cât şi de tradiţii: oul pictat
sau încondeiat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale, cozonac, pască, miel, slujba de
sâmbata seara cu luarea luminii. În seara de Înviere, conform tradiţiei, toată lumea merge
la biserică pentru a participa la slujba şi pentru a lua lumină.
De Sfintele Paşti, în satele şi comunele din nordul Sucevei se pregătesc diferite
dulciuri, în mod special “ Babele”, prăjitura făcută din cozonac, ce se toarnă în forme
speciale. Umplutura se pregăteşte din nucă, rahat şi stafide. “ Babele” sunt duse la
slujba de Înviere. După terminarea acesteia, credincioşii merg la cimitir, cu lumânările
aprinse, pentru a duce lumină celor dragi, plecaţi la viaţa veşnică. Tradiţia din noaptea de
Sfintele Paşti este continuată prin participarea la slujba de la ora 4 dimineaţa.
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apa se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele. În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin
complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de
binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se
asază în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să
sfinţească şi să binecuvânteaze bucatele din coşul pascal.
În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul ca în locul globurilor se
agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel. La Călăraşi, la slujba de Înviere,
credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti(vin+pâine sfin ţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale,
după acestea se continuă masa, cu friptură de miel.
Tradiţia vopsirii ouălor în roşu este des întâlnită. Ouăle simbolizează mormântul
purtător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi.
De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar şi când se întâlnesc unii cu alţii, creştinii îşi
spun: "Hristos a înviat! Adevărat a înviat!". Aceste formule se folosesc numai patruzeci de
zile, până la Înalţarea Domnului. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus care
s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Pasca se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti.
Ea are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la
mijloc o cruce, pasca este împodobită, pe margini cu aluat împletit. În momentul în care se
pune în cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii. Despre originea păstii există o legendă

1
care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte
primitor care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum fără ştirea lor. Întrebându-l
pe Hristos când va fi Paştele, Mântuitorul le-a spus că atunci când vor găsi pâine în traistă.
Căutând, apostolii au găsit în traistă ce le pusese acel om. De atunci, fac femeile pasca. După
tradiţie, în familiile creştine se mânâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul îl
simbolizează pe Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru păcatele lumii şi a
murit pe cruce ca un miel nevinovat. Învierea lui Iisus este pentru noi creştinii o
certitudine, un adevăr de credinţă şi totodată, un adevăr istoric, un adevăr supraraţional
devenit o realitate. Este o minune a lui Dumnezeu demonstrată istoric, un miracol înscris cu
martori în filele istoriei, pentru eternitate.

BIBLIOGRAFIE
Kiseleff, Beatrice, -1998, „Paştele, obiceiuri, legende şi mâncăruri tradiţionale” -
Editura Elis, Bucureşti, 56p.
Crăciun, Boris, -1998, “Sfintele Paşti - Fascinanta sărbătoare a creştinilor mici şi
mari”, Editura Porţile Orientului, Bucureşti, 160p.
Szabo, Lucian Vasile - 2009, „Tradiţii şi credinţe de Paşti” , Editura Bastion, Colecţia
Amalgam, 90p.
Ghinoiu, Ion -2008, ,,Mica enciclopedie de tradiţii româneşti - Sărbători. Obiceiuri.
Credinţe. Mitologie” - Editura Agora, Colecţia Memoria Omenirii, 359p.

2
OBICEIURI DIN SUDUL ŢĂRII
SĂRBĂTOAREA FLORIILOR

Prof. Rădneanţu Florina Cati


Liceul Teoretic „Marin Preda” - Turnu Măgurele

„Cine pătrunde în codrul multisecular al folclorului românesc să-şi ia un toiag bun


de drum şi traistă cu merinde, căci călătoria e lungă şi cu multe cărări, către neaşteptat de
uimitoare culmi ale fumuseţii sufletului, cu nenumărate meandre în tainele lui neistovite. Nu
rămâne aspect al vieţii care să nu-şi găsească întruchiparea în versul popular, în basm, în
legendă, în zicătoare, în cântec şi descântec” (M. Beniuc)

Interesul oamenilor s-a îndreptat în ultimii ani spre obiceiurile folclorice. Acest
fenomen porneşte de la încărcătura valorică pe care o au obiceiurile. Folclorul nu este, de
fapt, altceva decât o cristalizare a experienţei de viaţă în răspunsuri atipice, pe care
inteligenţa şi sensibilitatea omului simplu le-a dat, de-a lungul timpului, problemelor
fundamentale ale existenţei. Tradiţia unifică şi păstrează tot ceea ce este viabil în trecut,
înglobează ceea ce prezentul creează sub impulsul ei pentru că „trebuie considerată ca un
punct obligatoriu de pornire, după cum şi depăşirea ei, calea necesară oricărui progres” (H.H.
Stahl)
Obiceiurile sunt, fără îndoială, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole. Ele
cuprind semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu natura, cu lumea
înconjurătoare, prezentând viaţa socială, diverse aspecte ale rânduielii ei.
În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important,
fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile
cu semenii si cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri. În folclorul nostru,
unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se
îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
Ca foarte multe din sărbătorile creştine, Sărbătoarea Floriilor a fost suprapusă
unei sărbători precreştine, şi anume cea a zeiţei Flora la romani, simbolul renaşterii
vegetaţiei si al castităţii. De asemenea, ajunul Floriilor se suprapune peste o străveche
sărbătoare întâlnită doar în sudul ţării.
În ajunul Floriilor, în Muntenia se efectuează un ceremonial complex, structurat
după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei - Lăzărica. Este un obicei practicat
numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lăzăriţa, se îmbracă
mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă in faţa
ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lăzăriţa se plimbă cu paşi domoli, inainte şi
înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui
Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da
animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului
neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual in lapte dulce,
îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci. Această
legendă a avut probabil originea în credinţele trace şi elene cu privire la Dionysos, care

3
moare violent, este plâns şi renaşte odată cu învierea naturii primăvara. Se pare că ritualul
lui Lazăr este inspirat şi din povestea lui Lazăr cel sărac din Biblie, pe care Iisus îl învie din
morţi.
După acest scenariu, tipic pentru renovarea timpului anual sau sezonal, urma
sărbătoarea prepascală a Floriilor. Sărbătoarea oferă numeroase practici populare legate
de cultul morţilor: pomeni, înfigerea ramurilor de salcie în morminte, amenajarea şi
curăţirea mormintelor, acte de divinaţie în care se solicită ajutorul spiritelor morţilor.
Ramurile de salcie, simboluri ale vegetaţiei de primăvară, erau la loc de cinste: se duceau la
biserică pentru a fi sfinţite, se foloseau la farmece şi descântece, căpătau valoare de
medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se păstrau pentru a opri prin mijloace
magice grindinile şi furtunile distrugătoare, pentru a fertiliza cu ele stupii şi vitele, etc. În
popor exista credinţa că salcia are puteri miraculoase: alungă duhurile necurate, iar
animalele şi pământurile sunt ferite de lucrarea duhurilor rele. De aceea nu trebuie să ne
mirăm dacă o mai întâlnim atârnată în adăposturile animalelor. În mediul rural, ţăranii se
încing cu mugurii de salcie la brâu ca să nu-i doară spatele. Apicultorii înconjoară stupii cu
ramuri de salcie, iar femeile cred că dacă aduc acasă ramuri cât mai lungi, le va creşte
cânepa înaltă. De asemenea, ramurile de salcie sunt arse în zile de furtună sau aruncate în
curte atunci când bate grindina.
Salcia care era dusă la biserică trebuia să aibă mugurii desfăcuţi. În cazul în care
vremea fusese neprielnică pentru înmugurire, atunci crengile de salcie erau puse în apă cu
cel puţin o seară înainte de a fi duse la biserică. Există şi obiceiul lovirii uşoare cu crenguţa
de salcie. Părinţii işi loveau uşor cu ramurile de salcie copiii, spunând: „Bătaia salciei, să fii
sănătos ca aceasta!“ Salcia era pusă şi in apa în care se îmbăiau copiii.
Mugurii de salcie erau consideraţi vindecători. Cei care mâncau muguri de salcie,
scăpau de friguri şi de alte boli. Mugurii de salcie erau introduşi în aluatul pentru pâine. În
popor, există credinţa că salcia sfinţită aruncată în foc, poate ajuta în cazul unui incendiu.
Cu salcie sfinţită, înmuiată în agheazmă, erau stropite atât casele oamenilor, cât şi
încăperile unde stăteau animalele, pentru a fi ferite de lucrarea duhului necurat.
Obiceiurile sunt create pentru rolul lor moral şi educaţional în viaţa ţăranilor,
pentru a răspunde unor necesităţi funcţionale ale vieţii, fiind de asemenea pentru cel care
participă la el, un puternic mijloc de disciplinare şi de trăire emoţională.

Bibliografie:
1. Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Editura Compania 2007;
2. Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti – Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe, Ed. Agora 2008.

4
SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

prof. STAN TATIANA, Şcoala Gimnazială Nr. 156, Bucureşti

Învierea Domnului - sărbătoarea luminii şi a bucuriei


Paştile sunt în Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor". De aceea Paştile sunt o
explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a ucenicilor care au văzut pe
Domnul înviat. De aceea credincioşii se salută cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici
o altă bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevărat a înviat!", până la Înălţarea Domnului, de când
se salută cu altă veste tot aşa de mare, legată interior de prima: "Hristos s-a înălţat!", până
la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea desăvârşită a vieţii
noastre de Duhul Sfânt.

Obiceiuri şi Tradiţii de Paşte - Ouăle de Paşte


Ouăle de Paşte, potrivit tradiţiei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra
săptămână a Postului Mare, numită şi „miercurea Paresimilor". Exista obiceiul ca de la
lasătul secului şi până în această zi, gospodinele să nu strângă ouăle. Acum se alegeau ouăle
pentru mâncarea de Paşti şi ouăle ce urmau să fie înroşite. Chiar dacă ele erau strânse în
această zi, vopsitul lor avea loc în joia din săptamana de dinaintea Paştelui, însă, niciodată
în Vinerea Mare. Oul vopsit este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se
întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. Ouăle roşii sunt numite în
Bucovina merişoare, iar cele cu ornamente sunt numite încondeiate, închistrite sau
împistrite.
Ornamentarea ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri
geometrice, vegetale, animale, antropomorfe şi religioase. Iată câteva simboluri şi
semnificaţii utilizate:
- linia dreaptă verticală = viaţa ;
- linia dreaptă orizontală = moartea ;
- linia dublă dreaptă = eternitatea ;
- linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea ;
- linia uşor ondulată = apa, purificarea ;
- spirala = timpul, eternitatea ;
- dubla spirală = legătură dintre viaţă şi moarte.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle
de Paşti. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul Răstignit,
a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile
lui Hristos.
Ciocnitul ouălor se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei
bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului tânut în mână de partener, în timp ce
rosteşte cunoscuta formulă "Hristos a înviat", la care se răspunde "Adevărat a înviat".
În Bucovina, cojile ouălor de Paşti, sunt aruncâte în râu, pentru ca apa să le poarte
la "Blajini" (fiinţe imaginare, încarnări ale copiilor morţi nebotezaţi, al căror loc de vieţuire
se află la "capătul lumii", aproape de Apa Sâmbetei). În felul acesta, şi Blajinii ştiu că pentru
toţi creştinii a venit Paştele. La ţărani, mai există obiceiul ca, în dimineaţa din duminica
Paştelui, să-şi spele faţa cu apă nouă sau apă neîncepută, în care pun un ou roşu, având

5
credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănatoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălor,
cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul
va da rod bun.

Lumânarea de Paşti

În noaptea de Înviere credincioşii aprind Lumânările din lumina adusă de preot


din biserică, de pe masa Sfântului Altar şi le ţin aprinse atâta timp cât se săvârşeşte Sfânta
Înviere. După aceea, le aduc aprinse acasă. După ce intră în casă, e obicei să se închine, iar
în unele zone de la ţară, se stinge Lumânarea de grindă, afumând-o cu semnul crucii. După
numărul crucilor de acest fel, se poate deduce numărul anilor cât a fost locuită acea casă!
Lumânarea aprinsă e un simbol al Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui
Hristos asupra întunericului păcatului.

Mielul de Paşti la creştini

Pentru creştini, Sfintele Paşti este tot o trecere, însă una de la moarte la viaţă. Prin
Paşti, noi nu comemorăm eliberarea evreilor din Egipt, ci prăznuim moartea şi Învierea lui
Hristos. Profetul Isaia, vorbind despre patima Domnului spune: "ca un miel spre junghiere
s-a adus...“ (Is. 53, 7). Deci, pentru creştini, Hristos devine Mielul care Se jertfeşte pentru
mântuirea neamului omenesc. În Denia Prohodului se spune: "Coasta Ţi-au împuns, mâinile
Ţi-au pironit, Stăpâne şi cu rana Ta din coastă ai vindecat neînfrânarea mâinilor
strămoşilor".

Mielul jertfit şi mâncat de evrei când serbau Paştile, era o prefigurare a Mielului lui
Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii (Ieşirea 12, 46) şi se oferă ca hrană pentru viaţă veşnică.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să serbăm Paştile într-o nouă perspectivă: "Iată Hristos, Paştile
nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al
vicleşugului, ci cu azimile curaţiei şi ale adevărului" (I Cor. 5, 7-8).

Aşadar, creştinii nu sunt datori să taie miei de Paşti, ci să depună tot efortul pentru a se împărtăşi
cu Trupul şi Sângele lui Hristos în cadrul Sfîntei Liturghii.

Bibliografie:

-www.crestinortodox.ro
-www. crestin-ortodox.ro
-www.calificativ.ro
-www.copilul.ro
-Google images

6
TRADITII SI OBICEIURI LOCALE IN BANATUL DE MUNTE (REZUMAT)

Prof. Corina-Cristina Fenichiu


Liceul Tehnologic « Petre Mitroi » Biled, jud. Timiş

Obiceiurile şi tradiţiile credincioşilor ortodocşi din România diferă de la o zonă la


alta. Înainte de a vorbi despre acestea, ar trebui să facem distincţia între « datină »,
«tradiţie» şi «obicei».
« Obiceiul », termenul provine din slava veche (dedina), se referă la o persoană sau
la o casă şi constă în repetarea aceleiaşi acţiuni, repetare care în timp devine obişnuinţă.
« Datina » reprezintă extinderea unui obicei de la om la om sau de la casă la casă. Ea
este specifică unei colectivităţi umane.
« Tradiţia » este îngemănarea datinilor şi a obiceiurilor care se transmit prin viu
grai, din generaţie în generaţie, în cadrul unei colectivităţi umane. Ea face parte din
folclorul unui popor şi asigură identitatea acestuia.
Tradiţiile de Paşte sunt mai puţine în Banat ca în alte zone ale ţării. Totuşi, şi aici
vorbim despre ouăle roşii, despre drobul de miel şi despre cozonac. Pe langa acestea, se
remarca traditiile legate de Joia Neagra (Joimarita era un personaj mitologic feminin care
pedepsea fetele lenese) si cele legate de Vinerea Seaca(zi in care se tine post negru).. În
ajunul Paştelui se pregătesc bucatele de Paşte. Din miel se face drob, friptură şi borş. În
dimineaţa de Paşte, credincioşii se spală cu apă în care s-a pus un ou roşu(pentru obraji
rumeni), un ban(pentru belşug) şi un fir de iarbă(pentru prosperitate).

Prima zi de Paşte începe sub semnul unei reuniuni de familie. La micul dejun se
tămâiază bucatele, apoi fiecare membru al familiei primeşte o lingură cu « paşti »(vin şi
pâine sfinţite) si se mănâncă tradiţionala friptură de miel precum şi drobul.

Tot acum se poartă haine noi, fapt care semnifică primenirea spirituală şi trupească,
asemeni învierii naturii.
În următoarele zile de Paşte( a doua şi a treia), tineri şi bătrâni se adună în faţa
bisericii unde, spre seară, începe hora. Portul popular este la mare cinste, hora fiind
deschisă de cei îmbrăcaţi corespunzător.
Acestea sunt câteva din tradiţiile şi obiceiurile populare din Banat şi suntem mândri
că şi noi facem parte din patrimoniul naţional al României.

7
SĂRBĂTORI PREMERGĂTOARE ÎNVIERII DOMNULUI ÎN JUDEȚUL
TELEORMAN

Prof. Găman Doina Norica, Liceul Teoretic ”Marin Preda” Turnu Măgurele
Prof. Roșu Mitina, Liceul Teoretic ”Marin Preda” Turnu Măgurele

Considerăm prilej fericit să înfăţișăm prezentului și eventual să lăsăm viitorului


câteva pagini de tezaur, de trăiri afective care au animat pe parcursul veacurilor viaţa
ţăranului român din această parte de ţară – judeţul Teleorman.
Teleormanul, acest colţ de ţară, căruia Dunărea și Oltul , îmbrăţișându-se îi ţin
hotar, marea întindere de șes a Călmăţuiului – unde pe locul ”pădurii nebune”de odinioară,
astăzi foșnește vântul în ”codrii deși de porumb”și unduiesc în soare lanurile de grâu aurite,
este leagăn de vechi așezări omenești, pământ bătut de uraganele istoriei, frământ de
copite de cai ai ale năvălitorilor din cele patru zări.
Natura, viaţa și faptele oamenilor, împrejurările sociale și istorice în care au trăit
locuitorii acestei regiuni, constituie un bogat fond de inspiraţie din care geniul creator al
artistului popular anonim a făurit momente emoţionante de expresie artistică, înscrise
pentru totdeauna în patrimoniul cultural al poporului român.
Vom evidenţia câteva aspecte din istoria nescrisă, concepută și realizată de către
popor, pentru popor, lăsată prin viu grai moștenire din generaţie în generaţie până în zilele
noastre.
Ţăranul român din Teleorman- ca de altfel, din întreaga ţară – își are o viaţă
afectivă foarte bogată; este capabil să manifeste sentimente din cele mai contrastante în
raport cu semenii și chiar cu propria-i fiinţă.
”Zerezanul” este un obicei srăvechi ce se păstrează din moș strămoși și este
specific judeţului Teleorman cu puternice influenţe bulgărești. Deși este sărbătorit iarna, pe
1 februarie, este defapt un preambul al sărbătorii renașterii, al venirii primăverii, al
Învierii.
”Patron al insectelor, viermilor și lăcustelor, Sfântul Trifon Zerezanul ocrotește
viile – o tradiţie păgâno-creștină – stropită din plin cu vin ghiurghiuliu, peste apa
îngheţată”.
Sfântul Trifon, Trif Nebunul, Gurbanul, Zerezeanul, Arezeanul se sărbătorește în
februarie, considerată ultima lună a calendarului roman și luna a doua a calendarului
gregorian. Denumirea populară a lunii februarie este ”Făurar” care vine de la meșterii
făurari care pregăteau fiarele plugurilor în așteptarea muncii câmpului.
În ajunul Întâmpinării Domnului, în ziua de 1 februarie, se serbează ziua de Sf.
Trifon (Trif Nebunul), care este considerat în credinţa populară, Patronul viilor.
Sărbătoarea se mai practică în sate în care mai există bulgari dar și în zona Alexandria,
Zimnicea și Turnu Măgurele. Ea prăznuiește pentru ca în anul care abia începe viile să
rodească.
”Gurbanul viilor” sau ”Zerezanul” este un ceremonial bahic ce se desfășoară în
plantaţiile cu viţă de vie, cu participara exclusivă a bărbaţilor.
În credinţa românilor, Sfântul Trifon a fost înnebunit de Îngerul Domnului. El
conducea o mulţime de evrei și a vrut să o piardă pe Maica Domnului, ce venea cu pruncul
la Ierusalim. Nebuniile făcute de Trifon i-a descumpănit pe evrei. Când și-a revenit din

8
nebunie, Trif s-a făcut sfânt și, fiindcă datorită lui a reușit Domnul Iisus să intre în
Ierusalim, această zi se serbează înainte de Întâmpinarea Domnului.
În acea zi se strigă: ” Hai să mergem, să mergem la Gurban, Gurbanul!”. Oamenii
merg cu săniile trase de caii împodobiţi cu viţă de vie și zurgălăi, împreună cu preotul, să
sfinţească viile împotriva insectelor, după care rămâne fiecare la via lui cu prietenii,
chefuind până seara târziu. Sunt pregătiţi cu bucate, iar vinul este îngropat de cu toamna la
capul locului. Se stropește via cu acest vin, se taie din joardele lăsate de cu toamna, care se
pun în cruce. Aceste joarde se numesc ”Barba lui Dumnezeu” . cu altele se încing peste
piept, își fac coroniţe sau cingători la brâu.
Alături de bărbaţii prezenţi sunt și preoţii care rostesc în via celui mai bun
gospodar Rugăciunea Sfântului Trifon Zărăzeanul care, de fapt, este un blestem: ” vă
blestem pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gândacii, lăcustele, șoarecii,
cârtiţele și puricii și tot felul de muște, furnici, viespi și urechelniţe și tot felul de jigănii ce
se târăsc pe pământ și păsări ce coboară, care aduc stricăciuni și pagube holdelor, viilor,
pomilor și grădinilor ci duceţi-vă în munţii cei pustii, în copacii cei neroditori în care v-a
dăruit vouă Dumnezeu hrana cea de toate zilele”
Seara bărbaţii se întorc acasă cu făclii aprinse în mână și continuă petrecerea pe
grupe de familii. Se spune că, în trecut, se jertfea o oaie sau un berbec, așa cum indică
numele turcesc al obiceiului – Gurban – sacrificiul unui animal întreg și împărţirea lui cu
prietenii.
An de an istoria se repetă: omul se reîntâlnește cu planta sa de suflet, parcă
revenit dintr-o lungă bejenie, prinde curaj găsind-o în viaţă și, prin ea, se regăsește pe sine.
Numai astfel putem da crezare mărturisirii inegalabilului rapsod Liviu Vasilică: ” Mama zice
că, pentru mine, folclorul e dambla, nu pasiune. Damblaua, zicem noi, este o iubire
acaparatoare, care la un moment dat pare să iasă din sfera explicabilului.”
Pe cât de miraculoasă este atracţia simţită de români pentru obiceiuri, datini,
folclor, pe atât de miraculoasă este capacitatea acestei plante de a trăi în cele mai vitrege
condiţii, devenind un simbol de statornicie și continuitate.

BIBLIOGRAFIE
Horia Barbu Oprișan, Monografia folclorică a teleormanului, Alexandria, 1971, p.
268, 275
Cioară - Bîtcă M, Bîtcă V., ” Zona etnografică Teleorman ” Ed. Sport – Turism,
București, 1985

9
TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI

Prof. înv. primar Becheru Cosmin


Şcoala Gimnazială Dăeşti, com. Dăeşti / Vâlcea

Obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti sunt incluse în viaţa de zi cu zi nu ca o


îndatorire, ci ca o exprimare sufletească faţă de simţurile lăuntrice, faţă de evenimentele de
actualitate ale subiecţilor. Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă pentru fiecare perioadă
parcursă tabloul de ansamblu al poziţiei sociale şi al gradului de dependenţă de orice
natură, trecutul istoric, nivelul de trai şi de credinţă. Cunoaşterea obiceiurilor şi a tradiţiilor
populare are o importanţă deosebită datorită conţinutului de idei şi de sentimente, a
faptelor care oglindesc trecutul bogat şi valorile poporului nostru.
Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă strânsa legătură a omului cu natura.
Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţa de familie sunt o componentă perenă a
culturii tradiţionale.
Anotimpul primăvara, anotimpul renaşterii, este bogat în obiceiuri populare
străvechi, uneori contopite cu tradiţia creştină, alteori dăinuind izolate, cu toate
ciudăţeniile lor precreştine, pe care azi ne este greu să le mai luăm în serios, dar pe care cei
din vechime le credeau şi le respectau cu stricteţe ţesându-şi existenţa pe ele, ca pe o
urzeală tainică, vegheată din veac de sufletele strămoşilor.
Dragobete este zeul tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei. La noi,
Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul
era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de
primăvara. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la
icoane, pentru a le păstra până la Sânzâiene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă,
întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în
buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:
"Floride fragă/Din luna lui Faur/La toata lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi".
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada
proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi
tenul plăcut admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete si băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi "face de
Dragobete", fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiti întregul an, până la viitorul
Dragobete. Această întâlnire se transformă, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare
şi băutură. De multe ori baieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri,
pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe
altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe
ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie. Se mai credea că în ziua de
Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-
şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară.
Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli. Dragobetele era sărbătorit în
unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul
deschizător de primăvară.
Zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate,
păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să

10
fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin ce nu are legătură cu
spiritualitatea românească.
Românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod unic, la începutul lunii
martie. Istoria mărţişorului datează încă de pe vremea geţilor, iar legenda spune că femeile
purtau pe vremea aceea monezi sau pietricele la care exista obiceiul de a adauga fire de
lână roşie si albă.Culoarea roşie, dată de foc , sânge şi soare , era atribuită vieţii, deci femeii.
In schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică
înţelepciunii bărbatului. De altfel şnurul mărţişorului exprimă împletirea neseparabilă a
celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei. El semnifică schimbul de forţe
vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb şi roşu au rămas până
în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă şi
înmormântare. Legenda spune că între 1 şi 9 martie, "Zilele babelor", baba Dochia toarce
lângă oi îmbrăcată în nouă cojoace pe care le scutură unul câte unul în fiecare zi.
O altă sărbătoare a primăverii este Buna-Vestire(25 Martie) sau ziua cucului.
Potrivit creştinilor, pe 25 martie, Arhanghelul Gavril sau Gabriel i-ar fi vestit
Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos. In
calendarul popular sărbatoarea aceasta se mai numeste şi Blagovistenie sau Ziua Cucului,
cucul ocupând un loc central în cadrul acestei mult aşteptate sărbători. Cucul perceput ca
încarnare a strămoşului mitic, pasăre cu un pronunţat substrat erotic, anunţă sosirea
efectivă a primăverii. Primul său cântec care are loc de obicei la Buna-Vestire, trebuie să fie
aşteptat de toţi oamenii în haine curate, veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare.
Dacă nu ar fi îndeplinite aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate
acele lucruri în anul care va urma. Dacă primul cântec al cucului era auzit cumva pe
stomacul gol, în partea stangă sau în spatele omului, era semn de rău augur, după cum
indica şi versurile: "Cucu-n spate mi-a cântat/ şi moartea m-a săgetat!"; mai mult, dacă
cineva auzea cucul toata primăvara se credea că va muri în scurt timp. Pe aceleaşi
coordonate se situează şi întrebarea:"Cucule, puiucule/ Câţi ani îmi vei dărui/ până ce eu
voi muri?", după care se numără cântecul cucului (de câte ori îşi strigă numele).

Bibliografie:
Niculiţă – Voronca Elena, 1995, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, Editura Polirom, Iaşi;
www.didactic.ro;

11
TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI
PASTELE - SARBATOAREA CRESTINA A ÎNVIERII

Prof. Becheru Ramona Florentina


Colegiul de Silvicultură şi Protecţia Mediului, Rm. Vâlcea/ Vâlcea

Ultima săptămână a postului care precede sărbătoarea este săptămâna mare, care
începe cu duminica Floriilor şi se termină cu duminica pascala. Sărbătoarea începe de fapt
cu duminica Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna
mare are menirea împărtăşirii chinurilor lui Iisus. In această săptămână se termină postul
de 40 de zile, şi natura renaşte. In ziua de joi a săptămânii mari clopotele înceteaza să mai
bată, vor mai bate doar Sâmbăta Mare. Această zi este totodată şi începutul chinurilor
Mântuitorului.
Sărbătoarea Paştelui începe în după masa zilei de sâmbătă. Cel mai important
moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spunea că prima persoană
care urmează sa fie botezată cu această apă "nouă" va avea noroc toată viaţa. Apa prezintă
un rol important şi duminică. Creştinii mergeau la biserică ducând mâncarea şi vinul
pregătit pentru a fi sfinţite. Postul se termină oficial prin consumarea acestor bucate. In
unele regiuni această tradiţie este vie şi în zilele noastre. Se spunea că dacă găinile apucă,
să mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor oua mult. Se obişnuia ca oul sfinţit să fie
consumat în mijlocul familiei, pentru ca în cazul în care careva s-ar rătăci să îşi amintească
cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă. Mâncarea tradiţională este carnea de
miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este simbolul lui Hristos...
Inainte de anul 325 î.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii,
chiar şi vinerea, sâmbăta şi duminica. In acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc in
prima duminică după luna plină de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de
primavară. In Bucovina, fetele se duc în noaptea de Inviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Inviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
In zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc,
purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. In faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de
coş, după orânduiala strămoşilor. In coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific
zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce
vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug),
zahăr (folosit de căte ori vitele vor fi bolnave), făina (pentru ca rodul grâului să fie bogat),
ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşază
pască, şuncă, brânză, ouale roşii, dar şi ouale încondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla
roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în
familie. In părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)

12
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se
agaţa ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa
în prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Invierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii
mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor “Sărbători fericite!”. La această sărbătoare,
pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie
discordie tot restul anului.
În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se numără covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină).
Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul
belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti(vin+pâine sfinţite). In meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale,
după acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Tara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi
să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi
“păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care
vor plăti ospătul.
Pe valea Crişului Alb, la Almaş, toată suflarea comunei se adună în curtea bisericii.
Femeile şi fetele din localitate se gătesc în straie de sărbătoare, şi vin în curtea bisericii
unde vopsesc şi "împistriţesc" (încondeiază) ouă.
Să ne bucurăm de aceste sărbători ale primăverii, anotimpul în care natura îşi
arată toate frumuseţile şi care aduce lumină în suflet, bucuria de a trăi şi de a descoperi
minunile naturii.

Bibliografie:
Niculiţă – Voronca Elena, 1995, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, Editura Polirom, Iaşi;
www.didactic.ro;

13
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN ŞCOALĂ
REZUMAT

Prof. Romanov Georgiana-Andreea,


Şcoala Gimnazială Nr. 8 Constanţa

Prin activităţi desfăşurate în cadrul orelor de religie, se formează şcolarii pentru


Mântuitorul Iisus, pentru Cel Care S-a jertfit pentru binele nostru, al tuturor. Educaţia
morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viaţă, care are în
vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa socială şi adaptarea la viaţa
societăţii. Educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu educaţia morală, ea
având un fundament divin. Aceasta se continuă potrivit nivelului de înţelegere al copilului
pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente, cu
ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comunicării cu Dumnezeu şi cu
semenii.
Fără îndoială, rolul cel mai greu va reveni educatorului creştin, care va avea
datoria să depăşească el însuşi concepţiile contrare ale acestei lumi, pentru a-i oferi
copilului şansa integrării într-o societate pusă în slujba progresului spiritual, ştiinţific şi
moral de care are atâta nevoie omenirea. Învierea lui Hristos a rupt valul care acoperea
omului misterul existenţei post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea
veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie
efemeră şi enigmatică în haos; ea este o existenţă de durată cu destin spiritual în
eternitatea în care se integrează cu preţ de suflet şi cu rost dumnezeiesc. Fără Înviere nu
era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creştină. Suferinţa şi biruinţa, durerea şi
bucuria, Crucea şi Învierea îşi corespund şi se completează ca două feţe paralele şi
echivalente ale faptului creştin.
Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârte viaţa creştină; ele sunt stâlpii de
rezistenţă ai creştinismului. Moartea şi Învierea lui Hristos au transformat suferinţa în
biruinţă, au făcut din ele un singur mod şi fapt: cel creştin, moartea biruită prin Înviere. În
şcoală, la ciclul primar, se desfăşoară numeroase activităţi cu caracter religios: memorizări,
lecturi după imagini, jocuri didactice ce au ca scop educarea religioasă. Trebuie să facem
distincţie între religia predată în şcoală şi catehizarea făcută la biserică, mai ales pentru a
lămuri o importantă lacună pe care o au contestatarii orei de religie în şcolile publice, care
în mod constant trâmbiţează mutarea acesteia în locaşul de cult. Pentru că destule
persoane confundă naiv ora de religie cu cateheza bisericească, trebuie precizată
deosebirea dintre predarea unui învăţământ religios cu valenţe teoretice în şcoală şi
continuarea sau aplicarea lui practică în grupul catehetic de la biserică, ca şi diferenţa care
există între profesorul de religie şi catehetul bisericesc. Precizarea se impune cu atât mai
mult cu cât trăim într-o societate, paradoxal, pe cât de „ultratehnicizată” şi suprainformată,
pe atât de „analfabetă” pe plan religios şi cultural. În acest context socio-cultural trebuie
cunoscut faptul că între cele două forme de educaţie religioasă există deosebiri esenţiale de
stil educativ şi metodologic, folosindu-se strategii şi mjloace pedagogice diferite. Spre
exemplu, dacă în cadrul catehezei de la biserică întregul demers educaţional porneşte de la
asumarea şi mărturisirea unei credinţe certe a grupului de învăţăcei, în cazul orei de religie
de la şcoală abordarea ţine cont şi de o eventuală necredinţă sau împotrivire a clasei de

14
elevi la învăţăturile Revelaţiei divine. De aceea modul de desfăşurare a lecţiei de religie este
oarecum diferit faţă de demersul catehetic, prin metode şi mijloace care pot susţine chiar şi
o abordare polemică a chestiunilor religioase, cu respectarea, evidentă, a unui cadru de
dialog şi a manifestării libertăţii de opinie.

SFÂNTA SĂRBĂTOARE A ÎNVIERII

ANDREI IRINA MIRELA


ANDREI DANIEL
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 1 BOLINTIN VALE, GIURGIU

Odată cu sosirea primăverii, întreaga natură se trezeşte la viaţă iar oamenii


aşteaptă cu bucurie în inimă, măritul praznic al Învierii Domnului. Clopotele răsună cu tărie
şi ne îndeamnă să păşim în casa domnului pentru a lua parte la bucuria Ierusalimului
ceresc.
Sfinţii părinţi vorbesc despre Învierea Domnului dar şi despre învierea noastră :”
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit.Nimeni să nu se
teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi m oartea Mântuitorului.” Credinţa în înviere este
foarte veche.
Mântuitorul descoperă acest adevăr întrgii lumi, spunând :” Eu sunt învierea şi
viaţa.Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi tot cel ce trăieşte şi crede în Mine
nu va muri în veac.”
Sfânta Sărbătoare a Paştelui reprezintă pentru creştini mai mult decât un
eveniment , un moment de întâlnire cu cei dragi şi de petrecere. La acest praznic
credincioşii dobândesc o mare mângâiere, găsind alinare în minunea săvârşită la
Ierusalim.Hristos a înviat înlăturând moartea pe vecie şi ştergând lacrimile de pe faţa
oamenilor.
O mare bucurie simţim la Înviere.Moartea este învinsă prin viaţă. Domnul
Hristos, fiind pironit pe cruce „a rupt zapisul care era asupra noastră şi stăpânia morţii a
stricat”. Prin învierea Sa a treia zi, Mântuitorul ne încredinţează că şi n oi vom învia la o
nouă viaţă.
Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplină. E bucuria prin excelenţă,
pentru că e bucuria eternă şi deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea
Învierii. Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără
însemnătate faţă de biruirea morţii. De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre
moarte, când ştim acum că prin moarte trecem la viaţa veşnica. De aceea Biserica cântă în
noaptea Învierii: "Cu bucurie unul pre altul să ne îmbrăţişăm: O, Paştile! Izbăvirea de
întristare". Iar în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paşti se spune:
"Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se
tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teama de
moarte, că ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului".

15
Săptămâna de dinaintea Paştelui este numită săptămâna mare . La biserică se
oficiază slujba denumită- denie , în fiecare seară. În "Joia cea Mare", oamenii merg după-
amiaza la biserică, pentru a asculta "Cele 12 evanghelii".Vineri seară se cântă „prohodul
Domnului”.Iar sâmbătă seară, aceştia merg la biserică, cu lumânări aprinse, fiind prezenţi la
una dintre cele mai importante slujbe din timpul anului.Dimineaţa, devreme, merg din nou
la "Casa Domnului".După terminarea slujbei, merg la casele lor; mănâncă ouăle roşii-
vopsite şi încondeiate joi-, pască, drob şi alte preparate.Copiii primesc ouă din ciocolată şi
alte daruri.Tradiţia legată de vopsirea ouălor este foarte veche; se spune că atunci când un
soldat l-a înjunghiat în coastă pe Iisus, Mântuitorului a început să-i picure puţin sânge, iar
când Fecioara Maria a mers la crucea pe care era răstignit, a pus un coş cu ouă, iar sângele
lui Iisus a curs peste acestea.
De la Învierea Domnului până la Înalţarea Domnului, creştinii se salută cu
"Hristos a înviat!" şi cu "Adevărat a înviat!".
Bucuraţi-vă! Acesta este mesajul în noaptea Învierii Domnului Iisus Hristos.
Bucuraţi-vă! Ca iată, morţi aţi fost pentru păcatele voastre şi aţi înviat odată cu mine. Mai
mult, am biruit moartea pentru totdeauna. Bucuraţi-vă! Nu mai există moarte, căci "cu
moartea pe moarte am călcat".Adevărata bucurie este un sentiment profund care cuprinde
toate simţurile fiinţei, copleşeşte sufletul şi face trupul să vibreze. În acest sens, Sfinţii
Părinţi ne fac următorul îndemn: plângeţi-vă cu amar păcatele voastre, asemenea lui Petru,
cadeti la picioarele Lui asemenea desfranatei, smeriti-va ca vamesul, ca sa va puteti ridica
in lumina bucuriei adevarate, cea intru Hristos.Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în
primul rând, cea mai importantă dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era
considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare profet, fiul lui David, iar de către unii,
dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp. Este o dovadă în plus, chiar şi
pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul lui
Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din
minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai această
dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi
neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată
lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I Corinteni
15,14).
Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Ne
dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea are ultimul
cuvânt, ci viaţa .Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne
urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”,
Astăzi mulţi creştini sunt lipsiţi de pasiunea credinţei ancorată în înviere. Pentru
aceştia, învăţătura apostolului Pavel – „şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea
noastră este zadarnică şi zadarnică este credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14) pare să fie
lipsită de importanţă, preferând, asemenea filosofilor de odinioară, proverbialul: „Asupra
acestor lucruri, te vom asculta altădată” Creştinismul tinde să fie privit astăzi ca o asociaţie
morală de la care se aşteaptă edificarea societăţii, educarea individului prin promovarea
unor norme de conduită, a caracterului aparte, diferit de al celorlalte religii. Supranaturalul
din creştinism este însă înlăturat sau trecut cu vederea. Această negare a supranaturalului,

16
a învierii Domnului Isus Hristos, constituie cea mai gravă tăgăduire a divinităţii Sale şi
încadrarea Sa în rândul profeţilor obişnuiţi ai omenirii.
Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus
omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea
fiind, după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor,
credincioşi şi necredincioşi.

„Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii și fariseii la Pilat, zicând:
Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viață: După trei zile Mă
voi scula. Deci, poruncește ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui
să vină și să-L fure și să spună poporului: S-a sculat din morți. Și va fi rătăcirea de pe urmă
mai rea decât cea dintâi. Pilat le-a zis: Aveți strajă; mergeți și întăriți cum știți. Iar ei,
ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.”

MIRACOLUL ÎNVIERII

Autor: Avram Mariana


Colegiul Național „Mihai Eminescu”Petroșani

A sosit primăvara. Soarele mângâie crengile copacilor cu razele lui fierbinţi.


Păsărelele cu glasul cristalin au înveselit toată natura. Muguraşii şi-au spart carapacea de
aramă să privească spre mândrul soare.
Odată cu sosirea primăverii, vine cea mai sfântă sărbătoare, Paştele. La această zi
mare, creştinii sărbătoresc Învierea Domnului. Oamenii se pregătesc cu multă bucurie să
întâmpine această zi. Gospodinele fac cozonac, vopsesc ouă roşii, fac drob, sarmale şi
friptură de miel.
Această sărbătoare îmi place pentru că vine iepuraşul, ciocnesc ouă şi ofer
cadouri celor dragi. Ce minunat este de Paşte!
„Veniţi de luaţi lumină!” se aude în „noaptea” învierii noastre, în Biserici,
îndemnul preotului de a ne apropia sufletul şi a primi lumina Sfintelor Paşti. Cea mai mare
sărbătoare a creştinilor - Paştele - este singurul praznic împărătesc care se sărbătoreşte pe
parcursul a trei zile; lumina acestei sărbători „umbreşte” întregul calendar creştin-ortodox,
dar şi săptămâna care urmează praznicului, numită săptămâna luminată.
În această săptămână nu avem voie să ne plângem morţii şi nici să îngenunchiem,
ci să ne bucurăm de lumina şi veselia praznicului, căci toţi morţii au înviat odată cu Iisus
Hristos. Ziua de vineri a acestei săptămâni ne întâmpină cu o sărbătoare în cinstea Maicii
Domnului, numită Izvorul Tămăduirii.
De la Ea, Maica Domnului, ca dintr-un izvor pururea curgător, se revarsă bogăţia
binefacerilor prin milă şi har. Numele sărbătorii îşi are originea de la o minune săvârşită de
Maica Domnului asupra unui izvor din apropierea Constantinopolului, a cărui apă limpezea
prin tămăduire orice boală trupească sau sufletească. Tradiţia ortodoxă nu îi uită pe cei
adormiţi din vremurile noastre, ci le închină prima zi după săptămâna luminată - luni,

17
sărbătoare numită Paştele blajinilor. Creştinii obişnuiesc să meargă la mormintele celor
dragi adormiţi ai lor, să le aducă lumina şi bucuria învierii Domnului; se împart ouă înroşite
şi cozonaci, cântându-se „Hristos a înviat!”, cu nădejdea şi credinţa învierii viitoare a celor
adormiţi.Salutul „Hristos a înviat!” se adresează timp de patruzeci de zile până la
sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, când se încheie praznicul Învierii Domnului.
Duminică dimineaţă, a treia zi de la punerea în mormânt a Domului Iisus, când se
lumina de ziuă, un mare cutremur a zguduit pământul. Îngerul Domnului s-a coborât din
cer, a ridicat piatra de la uşa mormântului, a răsturnat-o la pământ şi a şezut deasupra ei.
Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. De frică, soldaţii care
păzeau mormântul au căzut la pământ, ca morţi. Se petrecuse cea mai mare minune: Iisus
biruise moartea şi înviase din morţi, iar mormântul era gol.
În aceeaşi zi, când încă mai era întuneric, Maria Magdalena şi alte femei
credincioase, care-L urmaseră pe domnul Iisus, au venit la mormânt ca să-i ungă trupul cu
miresme. Dar mormântul era gol, iar un Înger le-a vestit că Iisus a înviat şi le-a poruncit să
ducă această veste ucenicilor Săi.
Uimiţi de această veste neaşteptată, Apostolii Petru şi Ioan au mers repede la
mormânt. Găsindu-l gol, ei au crezut în învierea lui Iisus.
Maria Magdalena s-a întors şi ea la mormânt şi acolo, iată, Iisus i S-a arătat înviat
şi i-a spus să meargă la Apostoli ca să le spună că li Se va arăta şi lor.
Domnul Iisus Christos S-a arătat apoi şi celorlalte femei, cărora le- a spus:
„Bucuraţi-vă”! Iar ele s-au închinat. Pline de bucurie, Maria Magdalena şi celelalte femei au
venit în grabă la Apostoli şi le-au spus că L-au văzut pe Domnul.
Dimineaţa, soldaţii care au păzit mormântul lui Iisus au venit la arhierei şi le-au
relatat tot ce s-a întâmplat. Aceştia, adunându-se împreună cu bătrânii poporului şi ţinând
sfat, au dat bani mulţi soldaţilor ca să spună că, pe când dormeau, Apostolii au venit şi au
furat trupul lui Iisus. Soldaţii, luând bani, au spus aşa cum au fost învăţaţi.
Domnul Cel înviat S-a mai arătat apoi, de mai multe ori, vreme de patruzeci de
zile, Sfinţilor Apostoli şi altora dintre cei ce-L cunoscuseră. Astfel, vestea Învierii Domnului
s-a răspândit în tot Ierusalimul şi tot mai mulţi au crezut în dumnezeirea Lui.
Învierea Domnului o sărbătorim în fiecare an de Paşti, la o săptămână după Florii.
Este cea mai mare sărbătoare creştină, fiindcă prin Învierea Sa, Domnul Iisus Christos a
biruit moartea pentru totdeauna şi a dovedit că El este Fiul lui Dumnezeu.
CRUCEA
Crucea este simbolul crucificării, opusul renaşterii. Totuşi, la Consiliul de la
Niceea, în anul 325 Î.H., Constantin a decretat ca crucea să fie simbolul oficial al
creştinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, dar este utilizată foarte mult ca
simbol al credinţei de biserica catolică.
IEPURAŞUL
Iepuraşul nu este o inovaţie modernă. Simbolul provine încă din vremea
festivalurilor păgâne de Eastre. Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. Germanii
au adus cu ei simbolul iepuraşului pascal în America. Numai după războiul civil se
răspândeşte ca fiind simbol creştin. De fapt, sărbătoarea Paştelui nu era celebrată în
America până la acea dată. Iepuraşul aducător de ouă roşii provine de pe meleaguri
germane şi simbolizează fertilitate.

18
OUL
Oul simbolizează renaşterea. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul deoparte şi
simbolizau sângele lui Hristos.
MIELUL
Mielul reprezintă triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii supra morţii. El îl
simbolizează pe Cel care trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mielul sau oiţa îl
desemnează pe membrul turmei lui Dumnezeu.
Satele din Ardeal păstrează şi tradiţia stropitului. Este vorba de o ceremonie în
care tinerii se adună şi stropesc cu parfum fetele de măritat şi femeile tinere. Ei asemuiesc
tinerele femei cu nişte flori, într-o poezie pe care o rostesc în timp ce le stropesc. În schimb,
tinerii sunt răsplătiţi cu ouă roşii, cozonac şi vin. Tradiţia a fost adusă în Transilvania de
saşi, de unde a fost preluată de maghiari şi apoi de români.Cu aceasta ocazie, udătorii
obişnuiesc să spună o scurtă poezie, prin care cer permisiunea de a ''uda”femeile şi fetele:

„Am fost într-o pădure verde,


Am văzut o viorea albastră
Care stătea să se ofilească.
Îmi daţi voie să o stropesc?"
„Într-un coş cu viorele,
Cântă două păsărele,
Amândouă ciripesc:
Îmi daţi voie să stropesc?"

Bineînţeles că li se permite, fiind recompensaţi cu ouă roşii, prăjituri, iar cei mai
tineri şi cu bani. Udătorii sunt invitaţi în casă, unde sunt serviţi cu tot soiul de bunătăţi.
Bărbaţilor şi tinerilor li se oferă pălincă sau vin, în vreme ce băieţilor mai mici li se dau ouă
colorate şi bani. Le place sau nu, fetele trebuie să accepte să fie stropite în a doua zi de
Paşti, fiindcă se spune că astfel nu se vor „ofili“ şi vor avea noroc tot anul. Iar bărbaţilor
care uită de acest obicei nu le va merge bine deloc.
În trecut exista obiceiul ca tinerii să primească din partea fetelor câte o zambilă,
iar celui care le era drag, câte o garoafă roşie. Copiii cei mici primeau in schimb, ouă roşii,
prăjituri şi suc, iar mai nou primesc ouă sau iepuraşi de ciocolată, dar şi bani.
Cu toţii ne bucurăm de sărbătoarea Învierii Domnului, fiind pătrunşi de
convingerea că:
„Paştele ne vorbeşte despre frumuseţe, despre rara frumuseţe a unei noi vieţi."

BIBLIOGRAFIE
Pop Mihai - Obiceiuri tradiţionale românești, Institutul de cercetări și etnografie,
București, 1976
*** - Geografia României, vol. III, București, Editura
Academiei Române, 1987
Dumitru Rus- Judeţul Hunedoara, Ghid turistic, Editura Sigma Plus Deva, 1998

19
SCOALA GENERALA „AVRAM STANCA”

Autori:
Avram Mariana
Orban Ileana

Ouãle rosii de Pasti nu pot lipsi de pe masa nici unui bun crestin la aceastã
sãrbãtoare.
Legendele crestine leagã simbolul ouãlor rosii de
patimile lui Iisus. Se spune cã atunci cînd Iisus a fost bãtut cu
pietre, cînd acestea l-au atins, s-au transformat în ouã rosii. Si
se mai spune ca Sf. Maria, venind sã-si vada Fiul rãstignit, a
adus niste ouã într-un cos, care s-au însîngerat stînd sub
cruce. Se povesteste cã dupã ce Iisus a fost rãstignit, rabinii
farisei au fãcut un ospãt de bucurie. Unul dintre ei ar fi spus:
"Cînd va învia cocosul pe care-l mîncam si ouãle fierte vor
deveni rosii, atunci va învia si Iisus". Nici nu si-a terminat bine
vorbele si ouãle s-au si fãcut rosii, iar cocosul a început sã batã din aripi.
Rãstignirea si învierea reprezintã eterna legãturã dintre moarte si viatã, asa
precum renaste natura în fiecare primãvarã, cînd se reia ciclul vietii. Oul, el însusi purtãtor
de viatã, devine un simbol al regenerãrii,
al purificãrii, al vesniciei. În traditia
popularã româneascã se crede ca ouãle
de Pasti sunt purtãtoare de puteri
miraculoase: ele vindecã boli si
protejeazã animalele din gospodãrie. În
dimineata primei zile de Pasti, copiii
sunt pusi sã se spele pe fatã cu apa dintr-
un vas în care s-au pus dinainte un ou
rosu si un ban de argint, pentru ca astfel
copiii sã fie tot anul sãnãtosi si rumeni la
fatã precum oul de Pasti si curati (de ce
nu, si bogati ?) precum argintul !

20
La noi, de Pasti, ouãle nu se vopsesc doar
in rosu, ci si în alte culori, realizînd desene deosebit
de inspirate si frumos lucrate, în motive geometrice
sau reprezentînd plante, animale ori diferite
simboluri. Bucovina este recunoscutã pentru traditia
- pãstratã si în zilele noastre - de a “încondeia” sau
“închistri” ouã. Armonia culorilor, delicatetea
modelelor transmise din generatie în generatie si
mãiestria executiei, au transformat acest mestesug
în artã. Ouãle sunt încondeiate în trei-patru culori,
de obicei, tinînd cont si de simbolul fiecãrei culori in
parte: rosu (soare, foc, dragoste), negru (eternitate,
statornicie), galben (lumina, bogãtia recoltelor,
tineretea), verde ( forta naturii, rodnicie, speranta),
albastru (sãnãtate, seninul cerului). Ouã decorative
de Pasti se mai fac cu vopsele în relief (Vrancea,
Putna Sucevei), împodobite cu mãrgele (Bucovina),
din lemn (zona Neamt) sau din lut (Corund-
Harghita). În unele pãrti ale tãrii sunt folosite ouã fierte, în alte zone, cele golite de continut.
Odinioarã, ouãle de Pasti erau vopsite în culori vegetale, astãzi se folosesc mai mult cele
chimice. Culorile vegetale erau preparate dupã retete strãvechi, transmise din generatie în
generatie, cu o mare varietate de procedee si tehnici. Plantele folosite în acest scop, în
functie de momentul cînd erau recoltate, de timpul de uscare si de modul în care erau
combinate, ofereau o gama extrem de variatã de nuante.
Ouãle se ciocnesc la masa de Pasti (în toate cele trei zile ale sãrbãtorii) dupã un
anumit ritual : persoana mai în vîrstã (de obicei bãrbatul) ciocneste capul oului de capul
oului tinut în mînã de un comesean, în timp ce rosteste cunoscuta formulã “Hristos a Înviat
!”, la care se raspunde cu: “Adevarat a Înviat !”
Multe si frumoase sunt obiceiurile de Pasti pãstrate in România. Si în sãptãmîna
dinainte (Sãptãmîna Mare) existã
obiceiuri statornicite de veacuri,
transmise din generatie in generatie.
Joia Mare, numitã si Joia
Patimilor sau Joia Neagrã, este ultima joi
din Postul Pastelui.
Toate slujbele, pomenirile si
parastasele care au inceput în prima
sîmbãtã a Postului Mare, dureazã numai
pînã în Joia Mare, zi in care se pomenesc
din nou, mortii. În unele zone ale tãrii se
obisnuieste sã se ducã la bisericã bãuturã
si mîncare, care se sfintesc si se dau de
pomanã, de sufletul mortilor. În alte regiuni, la bisericã se împart colivã si colaci. Joia Mare
este consideratã o zi binefacatoare si apãrãtoare a mortilor. De aceea, mortii vin în fiecare
an în aceastã zi la vechile lor locuinte, unde stau pînã în sîmbata dinainte de Rusalii.
Deoarece în Joia Mare de obicei nu e prea cald dimineata, se fac focuri în curtea casei,

21
pentru ca mortii sã se poatã încãlzi. Este un semn al iubirii si respectului pentru cei
adormiti, care nu sunt uitati de cei dragi nici înainte, si nici în timpul Sãrbãtorilor de Pasti.
Conform traditiei, înrosirea ouãlor de Pasti se face în Joia Mare, pentru cã se
spune cã ouãle fierte si vopsite în aceastã zi se pot pãstra pe tot parcursul anului, fãrã sã se
strice. Se mai spune cã dupa Joia Mare urzicile (mîncare de post) nu mai sunt bune de
mîncat, pentru cã încep sã înfloreascã (“nunta urzicilor”).
Existã credinta cã nu este bine sã dormi în Joia Mare, cãci
cine doarme în aceastã zi va fi lenes tot anul. În special dacã doarme o
femeie, va veni Joimãrita care o va pedepsi sã nu poatã munci tot anul.
Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea Sãrbãtorii de
Pasti (din Sãptãmîna Mare ) si se mai numeste si Vinerea Patimilor (
ziua patimilor si rãstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacã (pentru cã e zi
de post negru pentru cei mai multi români, adicã nu mãnîncã si nu
beau nimic toatã ziua).
Postul negru este tinut în credinta cã Dumnezeu îl va feri pe
cel care posteste de toate bolile, îl va face sã fie sãnãtos si sã-i meargã
bine tot restul anului.
În timp ce oamenii mai în vîrstã se spovedesc si se împãrtãsesc de mai multe ori
pe an, cei tineri merg pentru aceste lucruri doar o datã pe an, in Vinerea Pastilor.
Conform traditiei, Vinerea Mare este ziua scãldatului: se crede cã cel care se
cufundã de trei ori in apã rece in Vinerea Seacã, va fi sãnãtos tot anul.
Se spune cã dacã plouã în Vinerea Seacã anul va fi bogat, cu recolte
îndestulãtoare, iar dacã nu plouã, anul va fi secetos, neroditor.
În prima zi de Pasti existã obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect
pentru aceastã aleasã sãrbãtoare, dar si pentru cã ea semnificã primenirea trupului si a
sufletului, asa cum se primeneste întreaga naturã odatã cu primãvara.
Masa din prima zi de Pasti este un prilej de reunire a familiei, decurgînd dupã un
adevãrat ritual. De pe masa de Pasti nu pot lipsi: ouãle rosii, casul de oaie, salata cu ceapã
verde si ridichi, drobul si friptura de miel, pasca umpluta cu brînzã sau smîntinã si mai nou,
cu ciocolatã.
În a doua zi de Pasti s-a mai pãstrat ( în special in Transilvania ) obiceiul
udatului, avînd semnificatia unui act de purificare. De obicei, feciorii stropesc cu apã sau cu
parfum persoanele iesite în cale, în special fetele.
În fiecare primãvarã, se reaprinde în sufletul nostru flacãra sperantei si încrederii
în Învierea din veac, asa cum natura reînvie an de an, mai gingasã cu fiecare ghiocel, mai
caldã cu fiecare mîtisor, mai plinã de taine cu fiecare mugur si fiecare frunzã…

TRADITII DE PASTE IN ROMANIA

- Un obicei care se practica numai in Bucovina in noaptea de Inviere este acela


ca fetele sa se duca in clopotnita si sa spele limba clopotului cu apa neinceputa. Apa
neinceputa inseamna ca persoana care a scos-o din fantana sa nu vorbeasca pana cand va
fi folosita la spalatul clopotului. Cu aceasta apa se spala apoi fetele in zorii zilei de Paste ca
sa fie frumoase tot anul si sa alerge feciorii la ele

22
In trecut, feciorii isi alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le judeca si
pedepsi toate greselile facute de-a lungul anului. Cei gasiti vinovati erau purtati in jurul
bisericii si la fiecare latura erau loviti cu vergele de lemn la talpi pentru a nu mai repeta
greselile in anul viitor.
In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea
simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor
In zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se aseaza in forma
de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si
sa binecuvanteze bucatele din cosul pascal. Fiecare gospodar pregateste un astfel de cos
acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei, dupa oranduiala stramosilor. In cos
sunt asezate, pe o farfurie: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga
seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor
fi bolnave), faina (pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de
protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se asaza pasca, sunca, branza,
ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si
prajituri.
Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.
In partile Sibiului, exista obiceiul ca de Pasti sa fie impodobit un pom (un arbust)
asemanator cu cel de Craciun. Singura deosebire consta in faptul ca in locul globurilor se
agata oua vopsite (golite de continutul lor). Pomul poate fi asezat intr-o vaza frumoasa si
farmecul sarbatorii sporeste cu o podoaba de acest fel.
La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru
binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii vestesc miezul noptii: datina din
strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este
gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi
belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.
In Maramures, zona Lapusului, dimineata in prima zi de Pasti, copiii (pana la
varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda
daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza
gospodarilor 'Sarbatori fericite'. La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai
intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.
In Arges, printre dulciurile pregatite de Sfintele Pasti se numara covrigii cu ou
(numiti asa pentru ca in compozitia lor se adauga multe oua, 10-15 oua la 1 kg de faina).
Fiecare gospodar se straduieste sa pregateasca o astfel de delicatesa, care este si simbolul
belsugului.
In Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia tamaierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de pasti (vin+paine sfintite). In
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri
traditionale, dupa acestea se continua masa cu friptura de miel.
In dimineata zilei de Paste, copiii se spala pe fata cu apa proaspata de la fantana
in care s-au pus un ou rosu si fire de iarba verde.
In Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si
este pazita de feciori. Daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, acestia sunt pedepsiti ca a
doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat 'hotii', cat si
'pagubasii'. Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care

23
vor plati ospatul.
Pe valea Crisului Alb, la Almas, toata suflarea comunei se aduna in curtea
bisericii. Femeile si fetele din localitate se gatesc in straie de sarbatoare, si vin in curtea
bisericii unde vopsesc si 'impistritesc' (incondeiaza) oua.

BIBLIOGRAFIE
Pop Mihai - Obiceiuri traditionale romanesti, Institutul de cercetari
etnografie, Bucuresti, 1976
*** - Geografia Romaniei, vol. III, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1987
Dumitru Rus - Judetul Hunedoara, Ghid turistic, Editura Sigma Plus Deva, 1998

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof.Moldovan Valentina
Școala Gimnazială”Silvania”
Șimleu Silvaniei, județul Sălaj

Se apropie sărbătorile Pascale ! Sărbătorile sunt un prilej de bucurie, dar şi de


împăcare sufletească . Toţi ne dorim să fim mai buni, mai toleranţi şi ne manifestăm
dragostea şi respectul faţă de ceilalţi . Lumina sfântă din noaptea Învierii Mântuitorului ne
aduce în suflete linişte şi împăcare , călăuzindu-ne spre o viaţă mai bună, lipsită de griji .
Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează
evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos , fiul lui Dumnezeu, în
cea de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, în Vinerea Mare, dar şi biruinţa omenirii,
triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei sărbători creştine este
amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă
dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi
de la moarte la viaţă.
Paştele îşi trage denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care
înseamnă "trecere".Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către
Dumnezeu dintru nefiinţă întru fiinţă iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia
egipteană la libertatea deplină scăpat de la moarte prin sângele mielului pascal.
Dacă mielul pascal a prefigurat încă de atunci sacrificiul şi jertfa de pe cruce a
Mântuitorului Isus Hristos, sărbătoarea de Paşte a continuat să reprezinte pentru fiecare
om în parte şi pentru întreaga omenire o trecere, atât de la moarte la viaţă, cât şi de la robia
păcatelor la starea de libertate a fiilor lui Dumnezeu. Trecerea de la rău la bine, de la păcat
la virtute se face printr-o stăruinţă continuă din partea omului, ajutat de harul
dumnezeiesc, pentru purificarea şi transformarea sufletului, pentru abandonarea patimilor.

24
Această sărbătoare a luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în prezent farmecul şi
semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât şi de tradiţiile şi simbolurile pascale:
oul vopsit, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, şi slujba de
sâmbăta seara în cadrul căreia creştinii primesc lumina sfântă.
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar la îndemnul acestuia: Veniţi
de luaţi lumină!. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a
luminii divine asupra întunericului ignoranţei. Unii obişnuiesc să păstreze restul de
lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au vreo problemă gravă.
Liturghia zilei de Paşte se celebrează cu mare solemnitate . În Duminica Învierii
este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a trupului şi a sufletului. Dimineaţa
se pune într-un vas apă rece, un ou roşu şi un ban de argint. Cine se spală cu această apă va
fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă îmbelşugată.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o semnificaţie
nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria, şi lumina în
suflet.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta


Şcoala Gimnazială "Ion Creangă", Buzău

Învierea lui Hristos este un eveniment care depăşeşte istoria lumii şi realitatea
palpabilă.
Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinţei.
Dacă istoria patimilor lui Hristos s-ar fi sfârşit pe Golgota şi dacă misiunea lui
Hristos s-ar fi oprit la Evanghelie, am putea spune că am avea în faţă viaţa exemplară a unui
erou care moare pentru o cauză umană şi noi am înfăptui o comemorare istorică. Dar nu
aici s-a sfârşit.
Toate acestea aveau un singur drum şi mergeau către unul şi acelaşi
deznodământ: Învierea. Dacă Domnul Iisus s-a manifestat plenar prin moarte, tot plenar S-a
manifestat şi prin viaţă. Viaţa însă, în puterea ei desăvârşită, nu este cea firească, pe care o
trăim cu toţii între leagăn şi mormânt, ci aceea care biruie moartea. Dar ca să învii
împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El.
La viaţa cea nouă ne cheamă însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru, care a adus-o
în lume. "Eu sunt Învierea şi viaţa"... (Ioan 11, 25). "Eu sunt pâinea vieţii, cela ce vine către
Mine nu va flămânzi"... (Ioan 6, 35).
La El este izvorul vieţii şi nimeni nu poate ajunge la adevărata viaţă decât prin
Iisus Hristos. "Trebuie să primeşti pe Însuşi Domnul înlăuntrul tău, să-L faci Stăpân peste

25
tine, să nu mai înviezi tu, Adam cel vechi, cu păcatele tale, ci să învieze Hristos cu lumina şi cu
darul Său prin tine".
Viaţa cea nouă întru Hristos e o ţâşnire de puteri dumnezeieşti în om. De aceea,
omul singur nu şi-o poate da, ci trebuie să o primească ca un dar de sus. Prin acest dar se
dăruieşte Dumnezeu însuşi. Şi numai iubirea cea veşnică poate să nască fii ai lui Dumnezeu
şi moştenitori ai vieţii celei veşnice. Dar omul trebuie să se dorească după viaţa cea nouă,
să-şi deschidă sufletul pentru primirea ei şi să-l pună la dispoziţia darului celui sfinţitor al
lui Dumnezeu. Ca să învii împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El, adică
trebuie să se petreacă o schimbare din temelie în însăţi fiinţa ta, ca să devii făptură nouă:
"Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind
Tu".

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – UN VOIEVOD DESĂVÂRȘIT

Prof. Camelia Stavre


Liceul de Arte ”Dinu Lipatti”, Pitești

Constantin Brâncoveanu a fost un mare boier, domn al Ţării Românești între


1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit,
Ţara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieţii
spirituale.
Anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcaţi de un progres economic și cultural-
artistic, de iniţiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. A
organizat cancelaria statului în vederea întreţinerii raporturilor cu puterile străine. Epoca
brâncovenească s-a deschis influenţelor occidentale.
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut
o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de
domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuţiilor
ţării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.
Domnitorul a iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase și laice, îmbinând
armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin
și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul
brâncovenesc.
Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în
istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Ţara Românească în
timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influenţat în mod
hotărâtor evoluţiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie
operele de artă din vremea primilor Mavrocordaţi, până către 1730. Istoricii de artă
caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale
clare, raţionaliste, dar exuberanţa lui decorativă permite și folosirea termenului de baroc
brâncovenesc.

26
”Stilul brâncovenesc apare în toată splendoarea sa în arta desăvârșită a
domnitorului de a conduce destinele Ţării Românești. Fiind o realitate faptul că Ţările
Române erau înconjurate de trei imperii puternice, otoman, habsburgic și rus, Brâncoveanu
a studiat poziţia pe care o reprezenta fiecare din ele. În funcţie de aceasta și-a stabilit o
tactică elastică.”, spunea P.D.Popescu despre stilul brâncovenesc în politica de stat.
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și
mănăstiri din ţările române.
Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi,
Dâmboviţa și alta la Mogoșoaia, lângă București.
A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmboviţa - în 1706.
Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din
Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta
Ecaterina din Muntele Sinai.
În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai
de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinţii împăraţi
Constantin și Elena.
Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul
voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea
Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi, Prahova.
Starea de maximă înflorire bisericească și culturală din Ţara Românească s-a
sfârșit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu. Numeroase intrigi ale
dușmanilor săi la Constantinopol, precum și faptul că în cursul războiului ruso-turc din
1711, unul din boierii săi a trecut de partea rușilor, au făcut pe turci să bănuiască de
”necredinţă” faţă de ei și să-l înlăture din scaun. Dus la Costantinopol împreună cu familia
sa și o parte din averi- încă din martie 1714, în săptămâna Patimilor- au fost aruncaţi în
cunoscuta închisoare a celor 7 turnuri (Edicule). În timp ce se aflau în închisoare, li s-a
promis că vor scăpa cu viaţă dacă vor îmbrăţișa religia mahomedană, propunere pe care
evlaviosul domn a respins-o cu hotarâre.
În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când
domnitorul împlinea 60 de ani, au fost duși cu toţii spre locul de osândă. Fostul său secretar
pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenţa, relatează că, înainte de a fi
uciși, domnitorul a dat fiilor săi acest ultim îndemn: „Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot
ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în
sângele nostru!”
Plecând de la aceste lucruri, copiii trebuie să afle care este însemnătatea acestui
mare domnitor și care este contribuţia sa în domeniul cultural, istoric și religios. De aceea
am căutat să punctez și să evidenţiez în cadrul orelor de istorie aceste lucruri.
Astfel, am plecat de la excursia organizată cu un an în urmă la Mănăstirea Hurezi.
Am vizionat o prezentare power point realizată cu fotografiile făcute atunci, punctând
astfel aportul adus de domnitor la cultura românească. Am analizat elementele specifice
stilului arhitectural brâncovenesc, în paralel cu alte biserici din zona Olteniei.
Pentru a sublinia meritul cultural al domnitorului, elevii au avut de selectat dintr-
un text, trei aspecte care să argumenteze rolul domnitorului în acest domeniu.. Citatul a
fost preluat de la un călător englez care a scris despre Brâncoveanu.
”El este un sprijinitor al ordinei și disciplinei în ţară, un ocrotitor al învăţăturii și
la București și în celelalte locuri din Principat în care a introdus două sau trei tiparniţe și de

27
aici a scos o serie de cărţi de folos pentru luminarea și edificarea ortodoxiei... Este... un
mare ocrotior al religiei și, prin urmare, darnic în cheltuielile pentru tipar și împărţirea de
cărţi, ridicarea de mănăstiri, împodobirea bisericilor și alte fapte evlavioase”.
Apoi, plecând de la lectura lui Dumitru Almaș, ”Durerosul sfârșit al lui Constantin
Brâncoveanu”, am evidenţiat rolul său extrem de important pentru religia ortodoxă: a
murit pentru apărarea și păstrarea credinţei, a creștinătăţii. Pentru că n-a renunţat la
credinţa strămoșească nici în faţa paloșului călăului, a fost ridicat în rândul sfinţilor de
către Biserica Ortodoxă Română, iar în data de 16 august, în calendarul creștin-ortodox
este Sărbătoarea Sfântului Constantin Brâncoveanu.
Așadar, Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură și de lăcașuri
sfinte, un sprijinitor prin cuvânt și faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă
din istoria neamului românesc.

Bibliografie:

1. Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea Ș., Istoria României, Editura
Corint, București, 2007.
2. Popescu F., Ctitorii Brâncovenești, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2004.
3.Solomon V.; Solomon, Const. „Biblia de la București (1688)”. Contribuţiuni nouă
istorico-literare.”, Tecuci, 1932
4.Ursache A., Zanc C., Istorie – Caiet Aplicaţii, Ed. Sinapsis, Cluj-Napoca, 2012

28
STUDIU PRIVIND IMPLICAREA PROFESORULUI
DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN VIAȚA RELIGIOASĂ

Prof. Gherghinoiu Elena Mihaela - Școala Gimnazială nr.13 Rm. Vâlcea

Am considerat întotdeauna că a-ţi purta la superlativ demnitatea de om și


profesor de limba și literatura română este un lucru normal, un lucru ce dă sens existenţei
noastre.Ca om şi ca slujitor al literelor este o plăcere deplină să vorbesc despre Învierea
Domnului nostru Iisus Hristos. Cu un sentiment lăuntric, prin care sunt exprimate
totdeauna cuvintele Hristos a înviat! care emoţionează fiinţa umană până la cele mai
profunde fibre ale ei, fiecare creştin găseşte un sprijin solid al credinţei şi nădejdii sale. Un
glas lăuntric, glasul inimii noastre ne mărturiseşte adevărul învierii, ni-l mărturiseşte
împreună cu îngerii care au strălucit la mormânt( Matei 28, 6); ni-l mărturiseşte împreună
cu femeile mironosiţe ( Marcu 16, 10) şi împreună cu Sfinţii Apostoli. Sfătuim copiii să
citească, să lectureze despre Iisus Hristos căci Hristos care iese din mormânt biruitor
asupra morţii şi a diavolului, îi ajutăm să scrie compuneri şi poezii despre Cel ce ne vesteşte
că viaţa noastră este un urcuş continuu, mergând din bucurie spre alte bucurii. Bucuria
Învierii nu este una obişnuită sau trecătoare, ci eternă şi deplină prin excelenţă. Așadar a fi
profesor de limba și literatura română este o mare bucurie, dar și o mare responsabilitate.
Contemplarea măreţiei lumii creată de Dumnezeu, contemplarea acelei
nepătrunse înţelepciuni care ni se revelează prin raţionalitatea şi armonia universului
creat, ne inspiră un sentiment de evlavie în faţa negrăitei taine a Dumnezeirii.
Misiunea lui Iisus Hristos a fost de a ne mântui sufletele, iar misiunea
profesorului de limba şi literatura română constă în promovarea literaturii române pe plan
intern şi internaţional, prin protejarea, dezvoltarea, cercetarea şi valorificarea
patrimoniului literar românesc, contribuind la integrarea literaturii române în circuitul
valorilor culturale europene.

Bibliografie:
Arhim.Dr. Gheorghescu Chesarie- Ofrandă cu smerită închinare pe altarul sfânt al
preoţiei slujitoare, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2009
Vestitorul Ortodoxiei – serie nouă, anul III (XX), nr. 3-5(441-443), martie – mai
2010;
Chemarea Credinţei – anul XVI, nr. 181-182, martie – aprilie 2008.

29
SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta


Şcoala Gimnazială "Ion Creangă", Buzău

Învierea lui Hristos este un eveniment care depăşeşte istoria lumii şi realitatea
palpabilă.
Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinţei.
Dacă istoria patimilor lui Hristos s-ar fi sfârşit pe Golgota şi dacă misiunea lui
Hristos s-ar fi oprit la Evanghelie, am putea spune că am avea în faţă viaţa exemplară a unui
erou care moare pentru o cauză umană şi noi am înfăptui o comemorare istorică. Dar nu
aici s-a sfârşit.
Toate acestea aveau un singur drum şi mergeau către unul şi acelaşi
deznodământ: Învierea. Dacă Domnul Iisus s-a manifestat plenar prin moarte, tot plenar S-a
manifestat şi prin viaţă. Viaţa însă, în puterea ei desăvârşită, nu este cea firească, pe care o
trăim cu toţii între leagăn şi mormânt, ci aceea care biruie moartea. Dar ca să învii
împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El.
La viaţa cea nouă ne cheamă însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru, care a adus-o
în lume. "Eu sunt Învierea şi viaţa"... (Ioan 11, 25). "Eu sunt pâinea vieţii, cela ce vine către
Mine nu va flămânzi"... (Ioan 6, 35).
La El este izvorul vieţii şi nimeni nu poate ajunge la adevărata viaţă decât prin
Iisus Hristos. "Trebuie să primeşti pe Însuşi Domnul înlăuntrul tău, să-L faci Stăpân peste
tine, să nu mai înviezi tu, Adam cel vechi, cu păcatele tale, ci să învieze Hristos cu lumina şi cu
darul Său prin tine".
Viaţa cea nouă întru Hristos e o ţâşnire de puteri dumnezeieşti în om. De aceea,
omul singur nu şi-o poate da, ci trebuie să o primească ca un dar de sus. Prin acest dar se
dăruieşte Dumnezeu însuşi. Şi numai iubirea cea veşnică poate să nască fii ai lui Dumnezeu
şi moştenitori ai vieţii celei veşnice. Dar omul trebuie să se dorească după viaţa cea nouă,
să-şi deschidă sufletul pentru primirea ei şi să-l pună la dispoziţia darului celui sfinţitor al
lui Dumnezeu. Ca să învii împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El, adică
trebuie să se petreacă o schimbare din temelie în însăţi fiinţa ta, ca să devii făptură nouă:
"Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind
Tu".

30
SĂRBĂTORILE PRIMĂVERII – OBICEIURI ŞI TRADIŢII STRĂVECHI
ROMÂNEŞTI

Prof. Frăţilescu Mihaela-Ramona


Școala Gimnazială “Gheorghe Tătărăscu”, Tg-Jiu, jud. Gorj

Primăvara este anotimpul care ajută natura să-şi arate frumuseţile, când totul se
trezeşte din somnul adânc al iernii. Totul înverzeşte, timizi, mugurii copacilor încep să se
despice, pentru ca apoi livezile să se împodobească cu marame de flori.
1 Martie, prima zi de primăvară, este o zi de sărbătoare atât de dragă poporului
român! Totul respiră a primăvară! Miroase a nou şi a curat! Străzile zvântate sub un soare
promiţător şi furnicarul de oameni căutând cel mai potrivit suvenir pentru mamă, iubită,
prietenă sau colega de serviciu! E timpul urărilor de dragoste, al ghioceilor şi narciselor!
Mărţişorul este strâns legat de tradiţia românească: el nu se întâlneşte decât în
spaţiul carpatic şi în zonele limitrofe, la români şi la unele popoare învecinate, care l-au
preluat de la aceştia. Obiceiul este cu mult anterior creştinismului, fiind în legătură cu
scenariul ritual al anului nou agrar, celebrat primăvara.
Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia, probabil
o veche zeitate arară, care, ajunsă la vârsta senectuţii, moare şi apoi renaşte la echinoţiul de
primăvară. Tot „Dochia” se numeşte în tradiţia românească sora lui Decebal, care ar fi
trebuit să se mărite cu Traian, cuceritorul Daciei, împăratul romanilor.
Baba Dochia, prima dintre cele nouă babe care reprezintă primele nouă zile ale
lunii martie, înseamnă începutul primăverii. De 1 Martie, fiecare îşi alege o „babă”, adică
alege una din cele opt zile care urmează, ca să ştie cum îi merge tot anul: bine – la vreme
frumoasă sau/şi rău – la vreme rea.
8 Martie – zi dedicată mamelor din lumea-ntreagă, acest cuvânt, „mama”, evocând
fiinţa iubită, care ne-a dat viaţă, cea care se-apleacă înfrigurată de griji peste leagănul
copilului sau peste nădejdile adolescentului.
Un obicei popular străvechi spune că o putere aparte se credea să aibă apa de
ploaie căzută în ziua Sfinţilor 40 de Mucenici (9 martie), păstrată peste an pentru alinarea
durerilor de cap sau de ochi. Iar în dimineaţa imediat următoare, femeile trebuiau să-şi
spele faţa cu apă de râu, exact când începeau să bată clopotele de la biserică, vestind întâiul
priveghi. Era la mijloc, desigur, credinţa că apele se resimt acum de sfinţenia mucenicilor
care fuseseră torturaţi în ele.
O altă sărbătoare a primăverii este Buna-Vestire (25 Martie). În această zi,
femeile strângeau ultimele urme de zăpadă şi păstrau această apă, cu credinţa
nestrămutată că era bună la alinarea migrenelor, dar şi împotriva ielelor. Dacă un om era
„fermecat” de iele, el trebuia descântat cu această apă anume, dar trebuia să postească şi să
nu lucreze în trei miercuri sfinte.
Altă mare sărbătoare a primăverii este „Sărbătoarea Floriilor”.
Numele „Florii” a fost dat în amintirea intrării Domnului Iisus Hristos în
Ierusalim, când poporul L-a întâmpinat cu ramuri înflorite de finic, salcie şi palmier.
Intrând ca împărat în Ierusalim, Iisus anticipează apropiata Sa biruinţă, ca şi biruinţă finală

31
a omenirii, pe care o poartă în Sine. Pentru că în România nu creşte finic sau palmier,
oamenii culeg pentru această sărbătoare crengi de salcie cu muguri (mâţişori pe ele).
De ce salcie? Se zice că, atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu, o salcie
s-a aplecat peste ape, ca să poată trece Maica Domnului. Atunci Fecioara a binecuvântat
salcia, făcând-o să nu ajungă niciodată cărbune şi prezicându-i să fie dusă în fiecare an la
biserică.
Ziua aceasta se mai numeşte „a Floriilor”, pentru că-n această zi, toţi pomii şi
toate florile încep a înmuguri şi a înflori.
Alţii spun că se numeşte aşa, pentru că din această zi încep femeile să pună
plantele pentru vopsit la înmuiat, plante ce au fost culese din vara trecută şi păstrate-n loc
curat şi ferit. Vopselele obţinute servesc la încondeierea ouălor de Paşte. În această zi se
mănâncă peşte, este o zi istorică ce desparte anii petrecerii pământeşti ai Domnului din
ultima sa săptămână de viaţă.
Să ne bucurăm de aceste sărbători ale primăverii, anotimpul în care natura îşi
arată toate frumuseţile şi care aduce lumină în suflet, bucuria de a trăi şi de a descoperi
minunile naturii.
Primăvara a sosit pentru a da viaţă întregii naturi şi a ne înveseli tuturora inimile.
S-o salutăm cu bucurie, asemeni lui Alecsandri:
„Salutare, primăvară!
Timp frumos, bine-ai venit!”

BIBLIOGRAFIE
Eretescu, Constantin, 2007, „Folclorul literar al românilor”, Editura Compania;
Ghinoiu, Ion, 2008, “Mică enciclopedie de tradiţii româneşti – Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe”, Editura Agora.

OBICEIURI SI TRADIŢII DIN SUDUL ROMÂNIEI


SĂRBĂTOAREA FLORIILOR

Prof. Adriana-Cristina Rădoi


Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1, Tg-Jiu, jud. Gorj

„Cine pătrunde în codrul multisecular al folclorului românesc să-şi ia un toiag bun


de drum şi traistă cu merinde, căci călătoria e lungă şi cu multe cărări, către neaşteptat de
uimitoare culmi ale frumuseţii sufletului, cu nenumărate meandre în tainele lui neistovite.
Nu rămâne aspect al vieţii care să nu-şi găsească întruchiparea în versul popular, în basm,
în legendă, în zicătoare, în cântec şi descântec” (M. Beniuc).
Interesul oamenilor s-a îndreptat în ultimii ani spre obiceiurile folclorice. Acest
fenomen porneşte de la încărcătura valorică pe care o au obiceiurile. Folclorul nu este, de
fapt, altceva decât o cristalizare a experienţei de viaţă în răspunsuri atipice, pe care
inteligenţa şi sensibilitatea omului simplu le-a dat, de-a lungul timpului, problemelor
fundamentale ale existenţei. Tradiţia unifică şi păstrează tot ceea ce este viabil în trecut,

32
înglobează ceea ce prezentul creează sub impulsul ei pentru că „trebuie considerată ca un
punct obligatoriu de pornire, după cum şi depăşirea ei, calea necesară oricărui progres”
(H.H. Stahl)
Obiceiurile sunt, fără îndoială, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole. Ele
cuprind semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu natura, cu lumea
înconjurătoare, prezentând viaţa socială, diverse aspecte ale rânduielii ei.
În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important,
fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile
cu semenii si cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri. În folclorul nostru,
unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se
îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
Duminica Floriilor este o sarbatoare crestina celebrata intotdeauna in
ultima duminica inainte de Paste. Ea marcheaza intrarea Mantuitorului Iisus in
Ierusalim si poate reprezenta un moment ideal in care familia sa vorbeasca despre
credinta si sa petreaca timp impreuna, urmand traditiile tipic romanesti.
Ca foarte multe din sărbătorile creştine, Sărbătoarea Floriilor a fost suprapusă
unei sărbători precreştine, şi anume cea a zeiţei Flora la romani, simbolul renaşterii
vegetaţiei si al castităţii. De asemenea, ajunul Floriilor se suprapune peste o străveche
sărbătoare întâlnită doar în sudul ţării.
În ajunul Floriilor, în Muntenia se efectuează un ceremonial complex, structurat
după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei - Lăzărica. Este un obicei practicat
numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lăzăriţa, se îmbracă
mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă in faţa
ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lăzăriţa se plimbă cu paşi domoli, înainte şi
înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui
Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da
animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului
neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual in lapte dulce,
îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci. Această
legendă a avut probabil originea în credinţele trace şi elene cu privire la Dionysos, care
moare violent, este plâns şi renaşte odată cu învierea naturii primăvara. Se pare că ritualul
lui Lazăr este inspirat şi din povestea lui Lazăr cel sărac din Biblie, pe care Iisus îl învie din
morţi.
Obiceiurile sunt create pentru rolul lor moral şi educaţional în viaţa ţăranilor,
pentru a răspunde unor necesităţi funcţionale ale vieţii, fiind de asemenea pentru cel care
participă la el, un puternic mijloc de disciplinare şi de trăire emoţională.

Bibliografie:
1. Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Editura Compania 2007;
2. Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti – Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe, Ed. Agora 2008.

33
OBICEIURI SI TRADIŢII DIN SUDUL ROMÂNIEI

- SĂRBĂTOAREA FLORIILOR –

Prof. Adriana-Cristina Rădoi


Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1, Tg-Jiu, jud. Gorj

„Cine pătrunde în codrul multisecular al folclorului românesc să-şi ia un toiag bun


de drum şi traistă cu merinde, căci călătoria e lungă şi cu multe cărări, către neaşteptat de
uimitoare culmi ale frumuseţii sufletului, cu nenumărate meandre în tainele lui neistovite.
Nu rămâne aspect al vieţii care să nu-şi găsească întruchiparea în versul popular, în basm,
în legendă, în zicătoare, în cântec şi descântec” (M. Beniuc).
Interesul oamenilor s-a îndreptat în ultimii ani spre obiceiurile folclorice. Acest
fenomen porneşte de la încărcătura valorică pe care o au obiceiurile. Folclorul nu este, de
fapt, altceva decât o cristalizare a experienţei de viaţă în răspunsuri atipice, pe care
inteligenţa şi sensibilitatea omului simplu le-a dat, de-a lungul timpului, problemelor
fundamentale ale existenţei. Tradiţia unifică şi păstrează tot ceea ce este viabil în trecut,
înglobează ceea ce prezentul creează sub impulsul ei pentru că „trebuie considerată ca un
punct obligatoriu de pornire, după cum şi depăşirea ei, calea necesară oricărui progres”
(H.H. Stahl)
Obiceiurile sunt, fără îndoială, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole. Ele
cuprind semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu natura, cu lumea
înconjurătoare, prezentând viaţa socială, diverse aspecte ale rânduielii ei.
În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important,
fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile
cu semenii si cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri. În folclorul nostru,
unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se
îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
Duminica Floriilor este o sarbatoare crestina celebrata intotdeauna in
ultima duminica inainte de Paste. Ea marcheaza intrarea Mantuitorului Iisus in
Ierusalim si poate reprezenta un moment ideal in care familia sa vorbeasca despre
credinta si sa petreaca timp impreuna, urmand traditiile tipic romanesti.
Ca foarte multe din sărbătorile creştine, Sărbătoarea Floriilor a fost suprapusă
unei sărbători precreştine, şi anume cea a zeiţei Flora la romani, simbolul renaşterii
vegetaţiei si al castităţii. De asemenea, ajunul Floriilor se suprapune peste o străveche
sărbătoare întâlnită doar în sudul ţării.
În ajunul Floriilor, în Muntenia se efectuează un ceremonial complex, structurat
după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei - Lăzărica. Este un obicei practicat
numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lăzăriţa, se îmbracă
mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă in faţa
ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lăzăriţa se plimbă cu paşi domoli, înainte şi
înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui
Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da
animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului
neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual in lapte dulce,

34
îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci. Această
legendă a avut probabil originea în credinţele trace şi elene cu privire la Dionysos, care
moare violent, este plâns şi renaşte odată cu învierea naturii primăvara. Se pare că ritualul
lui Lazăr este inspirat şi din povestea lui Lazăr cel sărac din Biblie, pe care Iisus îl învie din
morţi.
Obiceiurile sunt create pentru rolul lor moral şi educaţional în viaţa ţăranilor,
pentru a răspunde unor necesităţi funcţionale ale vieţii, fiind de asemenea pentru cel care
participă la el, un puternic mijloc de disciplinare şi de trăire emoţională.

Bibliografie:
1. Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Editura Compania 2007;
2. Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti – Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe, Ed. Agora 2008.

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE TRADIȚIILE PASCALE DIN BANAT ŞI


OLTENIA

PROF. BEJAN SIMONA ECATERINA


LICEUL TEHNOLOGIC TRANSPORTURI AUTO TIMIŞOARA

Paştele înseamna pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii,


la origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem
răbdare sau timp sa ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat.
În Banat, în dimineata zilei de Paşte, copiii se spală pe faţă cu apa proaspata de la
fântana în care s-au pus un ou roşu şi fire de iarbă verde. Masa tradiţionala mai are putin de
aşteptat. Înainte de toate, bucatele se tămaiază şi fiecare mesean primeşte o linguriţă de
Paşti cu vin si pâine sfinţite. Spre deosebire de alte zone ale ţării aici veţi descoperi printre
bunătăti şi ciolan de porc fiert, ouă roşii si ouă albe (nevopsite). În Banat există obiceiul ca
tinerele fete să păstreze în casă lumânarea aprinsă în noaptea de Înviere. Lumânarea
respectiva este apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci când are loc un eveniment
fericit. Cine urmează datina, se spune ca are noroc în viaţa personală si este bine văzut de
cei din jur. Acest obicei este, însă, regasit şi în alte zone ale ţarii. Cât despre încondeierea
ouălor, în Banat nu este un obicei de anvergura celor din Bucovina. Aici sunt folosite mai
mult frunzele de nuc, patrunjel şi trifoi sau coji de ceapă, pentru coloratul şi ornatul ouălor.
Daca pe masa de paşti veţi găsi ouă colorate cu modele nedefinite sau sub formă de
frunzuliţe, atunci veţi şti că sunteţi ospataţi conform tradiţiei
Obiceiurile din Oltenia sunt puţin diferite. Paştele din Gorj înseamnă respectarea
datinilor şi tradiţiilor regiunii. Fiecare dintre noi serbăm Paştele într-un anumit mod, în
funcţie de regiunea în care ne aflăm, considerând această sărbătoare o modalitate prin care
ne reîntoarcem la vechile obiceiuri ale bătrânilor. Aici ritualul inlcude înroşirea ouălor din
Vinerea Mare, iar desenele de pe ele se fac tot cu frunze de pătrunjel, trifoi sau leuştean. Se

35
şterg cu un şerveţel îmbibat cu puţin ulei să strălucească şi se aşează intr-un coş pe lucerna
verde.Mâncarea se prepară de sâmbata , aici ciorba de miel mai este denumită şi “ciorba de
bureţi”. Dupa Înviere se merge acasă cu lumânarea aprinsă şi se asează în prispa casei. Nu
se intră în casă până nu se culege din gradină iarba verde şi se aruncă pe scări. Urmează
masa de Paşte.
Oriunde am fi, în orice colţ al ţării putem să spunem că avem cele mai frumoase
tradiţii pe care trebuie să le păstram cu sfinţenie şi să le promovăm continuu.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. Vasiu Liliana


Prof. Jurji Corina
Colegiul Național ”I.C.Brătianu” Hațeg

Sfintele Paști sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantâ dintre
toate sărbătorile de peste an și este al doilea praznic împărătesc cu data schimbătoare,
primul fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde
de Sfintele Paști. În funcţie de data acestei sșrbători se ordonează și se denumesc
duminicile și săptămânile de peste an, cu evangheliile și apostolele care se citesc la Sfânta
Liturghie în timpul anului, se ordoneaza cele 11 pericope evanghelice care se citesc la
Utreniile duminicilor, precum și cele opt glasuri ale cântărilor Octoihului. Importanţa
sărbătorii este subliniată și de durata ei, ea ţinând trei zile (mai lungă decât a altor
praznice).

Data Paștilor depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă, legat de
mișcarea soarelui pe bolta cerească - echinocţiul de primăvară (21 martie) - și unul cu dată
schimbătoare, legat de mișcarea de rotaţie de lunii în jurul pământului - luna plină de după
acest echinocţiu, numită și luna plină pascală. Aceasta din urmă face ca data Paștilor să
varieze în fiecare an.
Însa, deoarece echinocţiul de primăvară nu era fixat pretutindeni la aceeași dată și
din cauza imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian (folosit
în Apus până în 1582, iar la noi în ţară până în 1924), nici după Sinodul de la Niceea nu au
încetat deosebirile între diferitele regiuni creștine în ceea ce privește data sărbătorii

36
pascale. Nici până astăzi nu există uniformitate în această privinţă între Apusul și Răsăritul
creștin, fiindcă nu toţi se servesc de același calendar. Astfel, în Apus, Paștile se serbează
între 22 martie și 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian,
introdus în Apus din 1582.
Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică (între care și cea română)
serbează Paștile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) și 8 mai (data cea mai târzie), iar
cele de stil vechi între 23 martie și 25 aprilie. Tot de aici provine și marea diferenţă din unii
ani între data Paștilor ortodox și a celui catolic.
În ceea ce privește modul sărbătoririi, Paștile era prăznuit ca o zi de bucurie, fiind
cea mai mare sărbătoare creștină: marele eveniment din istoria mântuirii noastre - învierea
Domnului, care stă la temelia credinţei și a Bisericii creștine. Noaptea învierii era petrecută
în biserici, în priveghere și rugăciune. În acea noapte avea loc botezul catehumenilor, iar
momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârșirea Sfintei Jertfe și cu
multe lumini, semn al luminării duhovnicești. Mai ales neofitii (cei botezaţi în noaptea
Învierii) își puneau haine albe și purtau în mâini făclii luminoase, ca unii care s-au îngropat
cu Hristos, dar au și înviat împreună cu El.
Începând de la împăratul Constantin cel Mare înainte, se luminau nu numai
bisericile în care se făcea slujba Învierii, ci și casele creștinilor și orașele, cu făclii înalte de
ceara sau torţe aprinse, astfel încât noaptea Învierii era mai luminoasă ca ziua. Creștinii se
salutau de atunci și până la Înălţare cu "Hristos a înviat!", la care raspunsul era "Adevărat a
înviat!" În ziua Învierii toţi se îmbrăţișau, cerându-și iertare unii altora, înainte de
împărtășire. În unele biserici erau reprimiţi solemn penitenţii; împăraţii eliberau
prizonierii, stăpânii eliberau sclavii și toţi făceau fapte de milostenie.
În biserici se aducea de mâncare: pâine dulce (paschă), brânză, carne (mai ales de
miel) și ouă roșii. După ce erau binecuvântate erau împărţite săracilor sau între creștini,
așa cum se mai procedează și astăzi în unele biserici.
Învierea Domnului a fost și rămâne inima spiritualităţii ortodoxe.

37
SARBATOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. înv. primar, Irimia Mioara


Prof. înv. primar, Cătăuță Carmen
Școala Gimnazială „Dimitrie Sturdza” Tecuci, Jud. Galați

Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens și solemn patruzeci de


zile, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi
și ceas al vieţii noastre de creștin, de fiecare zi și ceas.
„Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat!” (Marcu 16, 6). Cu această
proclamaţie a început să existe Biserica creștină, fiind și elementul fundamental al religiei
creștine. Toate religiile celebrează cicluri ale nașterii și morţii, dar creștinismul insistă ca
într-un moment istoric unic, ciclul s-a inversat și un om mort a revenit la viaţă. Pentru
creștini, acesta a fost punctul de cotitură în istoria lumii, semnul apropierii sfârșitului ei.
Din anul 381, creștinii mărturisesc în Crez că Iisus din Nazaret s-a răstignit, a pătimit, s-a
îngropat și a înviat a treia zi. Astăzi, mulţi recită Crezul fără să se gândească la ce spun și,
încă mai puţini, să creadă.
Dar Învierea nu este o invenţie a creștinismului. În jurul anilor 30-33, în epoca în
care a trăit Iisus, textele arată că doctrina învierii era admisă de farisei și esenieni, dar că
saducheii, care respectau legea lui Moise, o respingeau. Evanghelia după Marcu prezintă de
altfel o dispută între Iisus și saduchei, asupra consecinţelor acestei chestiuni spinoase.
Conceptul de înviere se pare că nu ar data decât din sec. al II-lea î.Hr., când regele
seleucid al Siriei, Antiochus IV Epiphanes (175-164 î.Hr.), îi persecuta pe iudeii care se
opuneau elenizării, dorind să-și păstreze tradiţiile și modul în care interpretau legea lui
Moise. Învierea ar fi, prin urmare, relativ recentă în gândirea iudaică, chiar dacă putem citi
unele aluzii la această idee în Psalmii lui David (sec. al X-lea î.Hr.), în cartea lui Isaia (726
î.Hr.), a lui Daniel (sec. al VI-lea î.Hr.) și în cea a lui Iezechiel (sec.VI î.Hr.). Dogma învierii
trupului era respinsă în gnosticism.
Spre știinţa tuturor, Trupul omului mort nu învie niciodată, ci se descompune în
mormânt (în Moarte), în atomii și particulele elementare din care este compus. Nimeni să
nu se gândească vreodată că după ce a murit, va învia cândva în Trupul viu pe care-l are
acum, ne spune chiar Iisus. Avem o singură Viaţă în acest Trup viu și aceasta este aici pe
Pământ. În schimb, Sufletul nostru există și după ce noi murim, el fiind prizonierul Trupului
viu sau mort, el fiind generat de către Trup. După tradiţia Bisericii, Trupul mort este
descompus în maxim șapte ani și, deci, numai atunci va dispărea Sufletul mortului.
Numai Duhul din noi are viaţă veșnică, numai Duhul din noi învie și reînvie,
numai Duhul din noi este viu și după ce noi am murit. Orice om, după ce a murit, învie doar
în Duh, nu și în Trup. Cum învie, este o altă explicaţie. Cert este că un om învie în Trup
numai din moarte clinică (Iisus, mama sa Maria, Lazăr, fiica lui Iair, tânărul din Nain), nu și
din moarte biologică, cerebrală. În moarte clinică Trupul este viu, este în Viaţă și nu a trecut
de Momentul Morţii, iar în moarte biologică Trupul este mort și a trecut de Momentul
Morţii, în Moarte. Orice om, orice fiinţă, are următorul ciclu: Nașterea, Viaţa, Momentul
Morţii, Moartea, urmând Renașterea.

38
După cum cunoaștem, Iisus a murit vineri, 3 aprilie anul 33, orele 15 și a înviat
duminică, 5 aprilie anul 33 către dimineaţă. Firesc se pune întrebarea: în jurul cărei ore?
Deoarece există la noi obiceiul să sărbătorim învierea ba la miezul nopţii, ba dimineaţa, în
funcţie de tradiţiile locale. Trebuie să precizez că la Ierusalim, deoarece acolo s-a petrecut
evenimentul cristic, în ziua de 5 aprilie, noaptea se termina la ora 5 și ziua începea la ora
5:25, odată cu răsăritul Soarelui. Între orele 5 și 5:25 este crepusculul de dimineaţă,
popular spus se amestecă noaptea cu ziua.
Marcu și-a scris Evanghelia în anul 75, spunând că „Maria Magdalena, Maria
mama lui Iacov și Salomea... dis-de-dimineaţă..., pe când răsărea soarele au venit la
mormânt”. Deci ele au venit la ora 5:25 și au găsit mormântul gol. Matei și-a scris
Evanghelia în anul 85, din care citim: „când se lumina de ziua întâi a săptămânii (duminica),
au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul”. Aici avem de-a face cu
crepusculul de dimineaţă care este între orele 5-5:25, când Iisus nu mai era în mormânt.
Luca și-a scris Evanghelia în anul 90, deci la 57 de ani de la moartea lui Iisus, cu:
„iar în prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt,
...și au găsit piatra răsturnată...”. Se pare că ora este 5:25. Ioan și-a scris Evanghelia în anul
97, relatând: „Iar în ziua întâi a săptămânii (duminica) Maria Magdalena a venit la mormânt
dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric...”. Aici este vorba de ora 5, când se termina noaptea.
În apocrifa „Evanghelia lui Petru”, scrisă de un martor ocular al evenimentelor
din 3-5 aprilie anul 33, citim: „În zorii zilei de duminică Maria Magdalena... a luat cu ea
câteva prietene și s-a dus la locul unde a fost așezat trupul lui Iisus... și când au soșit au
gășit mormântul deschis”. Aici este ora 5-5:25. O primă concluzie este că la ora 5 dimineaţa,
trupul lui Iisus nu mai era în mormânt.
Cea mai veche parte a Noului Testament este epistola întâia a lui Pavel către
Tesaloniceni, scrisă în anul 50, la 17 ani după moartea lui Iisus, în care este menţionat doar
că „a înviat”. În epistola întâia a lui Pavel către Corinteni, scrisă în anul 57 sau 58, se poate
citi „a înviat a treia zi”. Se pare că Pavel nu ne este de niciun folos în elucidarea învierii lui
Iisus. El a participat activ la lapidarea lui Ștefan în anul 36, iar în anul 37 se convertește la
creștinism, deci cunoștea direct Ierusalimul și oamenii de acolo la 2-3 ani după învierea lui
Iisus, fiind și un fanatic prigonitor al primei comunităţi de iudeo-creștini.
Moartea și învierea lui Iisus nu pot fi elucidate numai dacă se apelează și la
apocrife. Scrierile apocrife sunt texte religioase neacceptate în rândul scrierilor canonice.
„Evanghelia lui Petru” s-a bucurat de o autoritate imensă și a fost foarte citită în secolele I-
II. Se pare că ea a fost prima Evanghelie după înălţarea lui Iisus și în ea se relatează pe viu
cum s-a petrecut învierea. Iustin Apologetul (100-166), așa cum rezultă din „Dialogul cu
evreul Trifon” (în jurul anului 150), a fost ferm convins că autorul ei era apostolul Petru.
Abia în anul 496 prin decretul Papei Gelazi I a fost dezavuată în mod oficial ca apocrifă.
Decizia a făcut ca textul Evangheliei să dispară pentru totdeauna. Trebuie să fim
recunoscători doar menţiunilor lui Origene (185-254) și Eusebiu (263-340), că nu s-a uitat
de existenţa ei. Este ușor de înţeles atunci tulburarea provocată în rândul bibliștilor în
iarna lui 1886 spre 1887, când a fost descoperit în apropierea satului Akhmîm, vechea
Panopolis din Egiptul de Sus, un vechi cimitir din secolul al V-lea, iar într-un sicriu, în care
se aflau rămășitele pământești ale unui călugăr, un fragment din „Evanghelia lui Petru” cea
pierdută, referitor la întâmplările din săptămâna patimilor. În prezent, manuscrisul se află
la muzeul din Gizeh (Egipt).

39
Autorul necunoscut (fiindcă nu apostolul Petru a scris această evanghelie), dar
trăitor al evenimentelor de atunci din Ierusalim, afirma că odată cu îngroparea lui Iisus,
poporul evreu inclusiv preoţii și sfatul bătrânilor, au început să se vaite și să se lovească cu
pumnii în piept, deoarece au înţeles păcatul pe care l-au comis. Căpeteniile, înspăimântate
de murmurul de nemulţumire și disperare al poporului, s-au adresat lui Pilat cu rugămintea
de a pune străji lângă mormânt. Astfel că un detașament numeros de soldaţi, sub comanda
centurionului Petronius și cu ajutorul evreilor, a blocat intrarea în mormânt cu o piatră
grea, a pus 7 peceţi, și-a întins corturile și a început o pază neîntreruptă pentru ca să nu se
fure cadavrul. Dar iată fragmentul principal al Evangheliei:
„În ziua sabatului, dis-de-dimineaţă, o mulţime de oameni din Ierusalim și din
împrejurimi a venit să vadă mormântul pecetluit. În noaptea de dinaintea duminicii, pe
când soldaţii făceau de strajă câte doi, s-a auzit un glas puternic în cer și au văzut cerurile
deschizându-se, iar doi bărbaţi strălucitori ca soarele au coborât din ele și s-au apropiat de
mormânt și piatra care fusese așezată la intrare s-a dat șingură la o parte; atunci,
descoperindu-se mormântul, cei doi tineri au intrat în el. Văzând soldaţii una ca asta s-au
dus și i-au trezit pe centurion și pe bătrâni. Tocmai le povesteau ce văzuseră, când iarăși se
arătă, de data aceasta trei barbaţi ieșind din mormânt – doi dintre ei sprijinindu-l pe al
treilea – și-n urmă, însoţindu-i, o cruce, iar capetele primilor doi ajungeau până la cer în
timp ce capul Aceluia pe care-l ţineau de mâini trecea dincolo de ceruri și au auzit un glas
de sus zicând: „Ai dus vestea celor adormiţi?”. „Am dus-o”, a venit răspunsul dinspre cruce.»
(cap. IX și X). „În ziua sabatului, dis-de-dimineaţă”, este ziua de sâmbătă, 4 aprilie anul 33,
în jurul orei 5:30. „În noaptea de dinaintea duminicii”, este noaptea de sâmbătă 4 aprilie
către duminică, 5 aprilie anul 33, când a avut loc învierea lui Iisus.
Mormântul lui Iisus a fost pe dealul Căpăţânii (Golgota), chiar pe culmea sa
stâncoasă. Zidurile cetăţii Ierusalim au fost cu 80 de metri mai jos în direcţia Est și Sud, iar
poarta de acces (a lui Efraim) cu 120 de metri mai jos în direcţia Est. În zona de Est și
maximum la această distanţă a stat martorul ocular al învierii, deoarece el a văzut
profilându-se pe cerul nopţii șiluetele celor trei. Pentru aceasta trebuie ca Luna să fie pe
direcţia Sud-Vest către Vest. În noaptea învierii (4 spre 5 aprilie) a fost Lună Plină.
Deci condiţiile de vizibilitate erau excelente și martorii au văzut evenimentul
cristic în toată realitatea sa. În noaptea învierii, Luna a răsărit sâmbătă seara la ora 18:47
(în 4 aprilie) și a apus duminică dimineaţa la ora 6:05 (în 5 aprilie), deci în jurul orei 0:30
era pe direcţia Sud. La ora 3:15, Luna a fost pe direcţia Sud-Vest, iar la ora 4 a fost pe
direcţia Sud-Vest către Vest. În jurul acestei ore cei doi bărbaţi care au venit din cer, adică
pe sus prin aer, l-au luat pe Iisus din mormânt, l-au ţinut de braţe (de subţiori), unul în
dreapta și celălalt în stânga și l-au dus cu ei.
Aceasta a fost învierea. Iisus fiind mai înalt decât cei doi tineri cu aproximativ un
cap, autorul Evangheliei ca martor ocular care apoi a scris întâmplarea, a văzut pe fondul
Lunii Pline capetele celor doi tovarăși, iar capul lui Iisus depășea în înălţime discul Lunii
Pline care era în faţa lor pe cer. Și astfel tragem concluzia că Iisus avea 1, 80-1, 90 m
înălţime, iar tovarășii lui numai 1, 60-1, 70 m înălţime. La ora aceea, Luna Plină se afla jos la
orizont, deci deasupra dealurilor. Un argument în plus este și faptul că în jurul orei 3-4
dimineaţa toţi care erau de strajă dormeau, în afară de cei doi soldaţi romani.
Romanii, în posturile de noapte făceau de strajă (santinele) câte doi, fiind patru
schimburi de câte trei ore fiecare: primul schimb intra seara în jurul orei 18; al doilea
schimb intra la ora 21; al treilea schimb intra la miezul nopţii, iar al patrulea schimb intra la

40
ora 3 până dimineaţa. Deoarece erau treji numai cei doi soldaţi care-și făceau rondul în
jurul mormântului, înseamnă că cei doi bărbaţi au coborât din cer, adică de sus prin
atmosferă, în jurul orei 3:30 și au intrat în mormânt. S-a demonstrat știinţific că între orele
2-4 noaptea, creierul fiecăruia dintre noi este în faza de somn profund. Crucea care venea în
urma lor era doar umbra lăsată de cei trei (Iisus la mijloc mai înalt și cei doi tovarăși mai
scunzi pe margini, ţinându-l de subţiori) datorită luminii Lunii Pline, deci cerul era perfect
senin. Deoarece umbra care avea aproximativ o formă de cruce era în urma celor trei
bărbaţi (Iisus și cei doi tineri însoţitori), adică în spatele lor, înseamnă că ei se depărtau de
cetatea Ierusalimului mergând în direcţia Mării Mediterane, spre Vest.
Dacă cunoaștem învierea din „Evanghelia lui Petru”, înţelegem ușor și ce se scrie
în „Evanghelia după Matei” referitor la învierea lui Iisus (28, 2-4). Adică s-a făcut un
cutremur mare când îngerul Domnului a coborât din cer, a prăvălit piatra de la intrarea în
mormânt și ședea pe ea, înfăţișarea sa era ca fulgerul și îmbrăcămintea albă ca zăpada și cei
ce păzeau s-au făcut ca morţi. Apoi îngerul a vorbit cu femeile. Aceasta este o dovadă
directă că Matei s-a inspirat din „Evanghelia lui Petru”. Cum Matei și-a scris Evanghelia în
anul 85, „Evanghelia lui Petru” este mai veche, scrisă după anul 35, fiind foloșită de prima
comunitate de iudeo-creștini din Ierusalim. În „Evanghelia lui Petru” este scris: «Atunci toţi
cei de faţă au început să se sfătuiască între ei dacă să meargă să-l înștiinţeze pe Pilat, și pe
când discutau ei, iată că din nou se deschid cerurile și un om coboară și intră în mormânt.
Îndată cei din preajma centurionului au părășit mormântul pe care-l păzeau, au alergat în
toiul nopţii la Pilat și i-au povestit tot ce văzuseră. Iar la sfârșit au zis cu glas cutremurat:
„Într-adevar era Fiu al lui Dumnezeu”.» (XI, 43-45).
La Matei, acesta a fost îngerul care le-a întâmpinat pe femei dimineaţa la
mormânt, fiind un om îmbrăcat în costumul de zbor. În anul 2004 elveţianul Yves Rossy a
zburat cu 180 km/oră, fiind îmbrăcat cu un costum de zbor prevăzut la spate cu două
minimotoare de rachetă și două aripioare de stabilizare, arătând exact ca un înger pictat. În
„Evanghelia lui Petru” citim doar de doi bărbaţi care intrau în mormânt, trei bărbaţi care ies
(unul fiind Iisus), un om care coboară și intră în mormânt. Acesta a fost adevărul și ulterior
când Matei și Ioan și-au scris evangheliile au foloșit cuvântul „înger”, deificându-l pe Iisus,
adică făcându-l Fiul lui Dumnezeu. Marcu folosește cuvântul „tânar”, nu „înger”, iar Luca
„bărbaţi”. Realitatea învierii este cea descrisă de martorul ocular în „Evanghelia lui Petru”,
nu de evangheliști care au scris din auzite și la 40-60 de ani după eveniment.
În realitate evangheliștii Matei, Marcu, Luca și Ioan nici nu descriu evenimentul
învierii lui Iisus. După ce iudeii l-au dat jos de pe cruce pe Iisus (în jurul orei 17:00 a zilei de
vineri 3 aprilie anul 33), iată ce scrie că a făcut acest martor ocular din „Evanghelia lui
Petru”: „Eu sufeream laolaltă cu ai mei, dar ne ţineam ascunși, cu toată durerea din inima
noastră. Căci eram căutaţi ca răufăcători și ca unii care vroiau să dea foc Templului. După
aceea am ţinut post, ne-am așezat și am jelit toată ziua și toată noaptea până la sabat” (26-
27).
Sabatul invocat aici este ziua de sâmbătă, 4 aprilie, anul 33. Concluzia acestui
studiu este că Iisus a înviat în ziua de duminică, 5 aprilie, anul 33, între orele 3:30 și 4
dimineaţa (ora legală a Ierusalimului, care este și ora Bucureștiului). Iar după calendarul
evreiesc, în 16 Nisan anul 3793. În total, de la moarte până la înviere s-au scurs aproximativ
37 de ore, adică din 3 aprilie orele 15 până în 5 aprilie ora 4. Iisus a stat în mormânt
aproximativ 34 de ore, începând din 3 aprilie orele 18.

41
Campania Bisericii creștine de apărare a doctrinei învierii a durat peste o mie de
ani. De exemplu, chiar și în sec. XI sau XII traducătorul necunoscut al „Istoriei Războiului
Iudeilor Împotriva Romanilor” de Flavius Josephus (37-117) în limba rusă veche, a introdus
ilegal în textul original interpolarea din care aflăm că mormântul lui Iisus era păzit de
treizeci de soldaţi romani plus o mie de slujitori ai preoţilor. În faţa unei mase atât de
imense de paznici, nimeni nu ar mai fi îndrăznit să aducă acuzaţia că trupul lui Iisus a fost
furat.
În sec. al V-lea influenţele scepticilor trebuie să fi fost neliniștitor de mari,
mărturie stând aici spusele pline de amărăciune a doi dintre cei mai remarcabili
reprezentanţi ai Bisericii din acele vremuri. Iată cum se plânge Ieronim (347-420): „Chiar și
atunci, când în Iudeea nu se uscase încă sângele lui Hristos, s-au gășit oameni care să nu
recunoască faptul că Iisus Hristos a venit în trup”. Iar Augustin (354-430) afirma cu durere
că doctrina despre înviere face parte, în continuare, din învăţăturile creștine cele mai
violent respinse. Nu este deci de mirare că propovăduitorii creștinismului au depus mari
eforturi pentru a combate aceste dubii și a-i convinge cu orice preţ pe sceptici că învierea
trupească a lui Iisus nu poate fi pusă la îndoială.
Despre învierea lui Iisus, în Coran la XIX Sura Mariei citim: «și pace asupra zilei
nașterii mele și asupra zilei morţii mele și asupra zilei sculării mele spre viaţă!” Acesta este
Isus, fiul Mariei, cuvântul adevărului, de care se îndoiesc ei.» (34-35). Ziua sculării spre
viaţă este învierea. Învierea lui Iisus este Paștele creștinilor.
Învierea Mântuitorului, al cărei imn - Troparul Paștilor - este cel mai triumfal pe
care l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare
sufletească ce nu se poate compara cu niciuna din cele prin care trec oamenii. Ea este
efectul unei ușurări, unei bucurii, unei încrederi și unei nădejdi, pe care n-o poate produce
în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nicio schimbare, nicio emoţie din cele ce pot
încerca sufletul nostru.
Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristica Bisericii Ortodoxe. Niciuna
din celelalte Biserici nu șimte și nu exprimă cu bogaţia și harul imnografic semnificaţiile,
puterea și binecuvantarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de
bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică și incomparabilă, este
privilegiul și fericirea noastră de creștini!
Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă și umilire în zilele patimilor, El era,
privindu-L omenește, cel mai nefericit, mai părășit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai
zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea,
mai dușmănește tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat și profanat, ca Iisus
Hristos.
Creștinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător și mai salvator
neamul omenesc, creștinismul este opera Jertfei și a Învierii lui Hristos.
Din moartea și din Învierea Lui credem și ne mântuim și trăim în marile idei
morale care au devenit patrimoniul omenirii întregi. Învăţătura și misiunea Lui s-au
verificat prin Moartea și Învierea Lui; Moartea și Învierea lui au dat Creștinismului sens și
viaţă, au dat sens morţii și învierii noastre. Lumea păgână cunoaște moartea , dar nu
cunoaște Învierea; ea trăiește pământește, mărginit, fizic, fără perspectiva vieţii viitoare.
Trăiește în iluzii și plăceri o viaţă ca de colivie, peste care apasă imens, inert și greu
mormântul.

42
Învierea lui Hristos a rupt vălul care acoperea omului misterul existenţei post-
mortem, a deschis vieţii omenești o privire spre zarea veșniciei, a luat morţii rolul și
caracterul de sfârșit tragic și dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră și enigmatică în
haos; este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu
preţ de suflet și cu rost dumnezeiesc. Fără Învierea lui Hristos, Creștinismul s-ar fi înăbușit
în râsul și în batjocura fariseilor și cărturarilor, în insenșibilitatea lumii păgâne, în teama și
neputinţa Apostolilor terorizaţi de strigătele mulţimii înfuriate: "Răstignește-L, răstignește-
L!" Fără moartea lui Hristos, creștinismul nu avea efect mântuitor, fără Învierea Lui nu avea
Viaţă și putere. Fără Înviere, nu era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creștină.
Suferinţa și biruinţa, durerea și bucuria, Crucea și învierea iși corespund și se completează,
ca două feţe paralele și echivalente ale faptului creștin.
Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârtește viaţa creștină; ele sunt stâlpii de
rezistenţă ai creștinismului. Moartea și Învierea lui Hristos au transformat suferinţa în
biruinţă, au făcut din suferinţă și biruinţă un singur mod și fapt: modul și faptul creștin,
moartea biruită prin Înviere, suferinţa biruită prin bucurie.
Moartea și Învierea lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna înţelegerea,
puterea și triumful creștinismului în lume. Dreptul, tăria și nădejdea noastră de biruinţă și
de mântuire stau în Moartea și Învierea lui Hristos, pentru că Moartea și Învierea lui
Hristos sunt mântuirea și Învierea noastră. Această certitudine ne întărește sufletește ca o
putere dumnezeiască. Creștinismul trăiește din Moartea și Învierea lui Hristos, Biruinţa lui
Iisus Hristos, prin moartea Sa, asupra morţii, este biruinţa creștinismului prin Hristos
asupra răului și a lumii. Biruinţa Lui este biruinţa noastră de la El, în suferinţa noastră
pentru El.
Această certitudine materială și morală, această bucurie a Învierii Mântuitorului,
trebuie făcută temei al gândirii și al vieţii noastre creștine. Credinţa și viaţa noastră se
sprijină împreună cu Biserica pe ea, izvorăște din ea, se hrănește din ea, există și rezistă
prin ea.
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii și, pentru
totdeauna, suferinţa și moartea, batjocura și necredinţa, ipocrizia și oprobiul care au fost
aruncate asupra Numelui și lucrării Lui în lume, pe care El a vrut s-o mântuie și s-o
lumineze, s-au prăbușit.
Prin Învierea lui Hristos, grija cea mare și durerea au trecut. În Învierea lui
Hristos avem suprema bucurie, putere și garanţie a nădejdilor noastre: Hristos a Înviat!
Adevărul și dreptatea Lui nu mai pot fi pecetluite în niciun mormânt. Moartea și răul s-au
biruit, spaima cea mare a trecut Cele mai grele zile pe care le-a trecut până acum omenirea
au fost ziua morţii și a șederii lui Hristos în mormânt. Niciun război, nicio năvălire, niciun
asediu, nicio prigoană, nici foamete, nici boală, nici cutremur, niciun cataclism, nicio
nenoricire n-au putut întrista și ameninţa omenirea cum a făcut-o Moartea lui Hristos.
Hristos a înviat și a biruit, pentru El și pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creștine,
credem și biruim prin Moartea și Învierea lui Hristos, murim pentru a învia și înviem
pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă și moarte ne bucurăm de înviere; prin Înviere
ne bucurăm și triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi și
a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa
noastră.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens și solemn patruzeci de zile, este
bucuria și nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi și ceas

43
al vieţii noastre de creștin, de fiecare zi și ceas. Cu fiecare cântare pascală și cu fiecare salut
pascal "Hristos a Înviat!", adeverim, mărturisim și trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc:
"În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). În această
biruinţă credem și izbândim, cântând imnul triumfului creștin: HRISTOS A ÎNVIAT!

Bibliografie:
Mircea Eliade , 1994”, Istoria credinţelor și ideilor religioase”, Ed. Universitas,
Chișinău;
Vladimir Lossky, 2006”, Teologia mistică a bisericii de Răsărit” , Ed. Anastasia

TRADIŢII ȘI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof.Matei Maria
Școala Gimnazială Nanu Muscel Câmpulung

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Isus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din
Vinerea Mare.
Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii,
la origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem
răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat . Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care
sunt moştenite de sute de ani şi încă se respectă de către bătrâni, mai ales în Săptămâna
Mare sau Săptămâna Patimilor.
Românii păstrează câteva tradiţii deosebite pentru joia mare şi anume: în această
zi oamenii merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi, iar copiii merg să se grijească.
Noi mergem cu copiii de la școală la biserică, unde asistă la slujbă, apoi se grijesc.
Tot joi este şi ziua de pomenire a Morţilor (ultima din Postul Mare), iar oamenii
duc la biserică mâncare şi băutură (pachete) pentru a se sfinţi şi a se da de pomană. În
această zi se dau de pomană pentru morţi pahare sau căni cu vin şi colac, iar de cană se
prind flori din grădină. Seara, la denie, femeile duc la biserică căni care se umplu cu vin şi se
sfinţesc de preot, apoi se dau de pomană pentru morţi. La denia de joi lumea
îngenunchează de 12 ori , fiindcă se citesc 12 evanghelii. După isprăvirea fiecăreia ,
ţârcovnicul stinge câte o lumânare dintre cele 12 aprinse. Femeile au la ele o sfoară şi la
sfârşitul fiecărei evanghelii fac câte un nod pe sfoară .La sfârşitul slujbei sunt 12 noduri .Cu
ea se încingeau copiii bolnavi de friguri şi femeile însărcinate .
Vinerea mare, este numită şi Vinerea Paştilor sau Vinerea Seacă deoarece în
această zi, oamenii ţin post negru cu credinţă că vor fi feriţi de toate bolile si
necazurile.Vinerea din Săptămâna Patimilor se numeşte Vinerea Ouălelor. Alexandru
Odobescu consemna că la Broşteni număratul ouălelor se face de către femei. Neştiutoare
de carte, la fiecare 10 ouă numărate, făceau un semn cu cărbunele.Tot în această zi, serbată
prin nelucrare, femeile numărau jurebiile toarse toată iarna.

44
În unele localităţi se vopseau ouăle strânse în Postul Mare şi apoi erau puse în
pelin verde .
În altele, ouăle se roşau cu roibă ( plantă), în ziua de vineri ouăle se îngălbeneau,
iar sâmbăta se roşau cu rădăcină de roibă.
În această zi este interzisă orice fel de muncă (casnică sau fizică), spunându-se că
totul se va usca, va seca. Dar mai presus de toate aceste interdicţii această zi este deosebită
prin Denia Prohodului, una dintre cele mai spectaculoase denii şi ducerea de flori la
biserică pentru Iisus Hristos.După ora 18 se merge la biserică cu flori, se cântă Prohodul.
Tineri şi bătrâni cântă laolaltă, apoi se ia lumină şi se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf
având lumânarea aprinsă. După procesiunea din jurul bisericii, se împart flori pe care
oamenii le pun acasă la icoane. Sfântul Epitaf este aşezat pe Sfânta Masă din altar, unde
rămâne până la Înălţare. La oraș, dar şi în sate, în timp ce stăteau în genunchi la
înconjurarea bisericii, cu lumânările aprinse, date de pomană pentru aceia care au murit
fără lumânare, femeile smulgeau iarbă să o dea la găinile de acasă, în speranţa că nu se vor
îmbolnăvi şi vor avea ouă mai multe .
După prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir unde aprind
lumânări şi “se cântă” ( bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit de morţi.
De la biserică oamenii se întorceau acasă cu lumânările aprinse şi nimeni nu intra
înăuntru până nu înconjurau casa, ca să fie ferită de boli, să fie bine tot anul şi să se
prăsească vitele, păsările, etc. Aceste lumânări se păstrează la icoană, aprinzându-se de câte
ori e pericol de furtună, ori de trăznet, ori pentru a feri casa şi gospodăria de boli .
În Vinerea Patimilor era bine să ţii post negru.
În Sâmbăta Mare, femeile pregătesc cea mai mare parte a bucatelor tradiţionale
(miel, drob, cozonaci, sarmale, piftie, etc) şi cel mai important ouăle roşii care nu pot lipsi
de pe masa nici unui român şi bun creştin. Încă mai sunt femei care vopsesc ouăle cu foi de
ceapă, cu flori de tei şi nu folosesc vopselele din comerţ. După ce se vopsesc ouălele se ung
cu grăsime de raţă ca să lucească.Tot astăzi se sacrifică mieii. Sâmbătă seara fiecare
gospodină îşi pregăteşte coşul ce urmează a fi dus la biserică pentru sfinţire. La mijlocul
bisericii se umple de coşuri . Fiecare coş are o lumânare aprinsă tot timpul slujbei de Paşte.
Preotul sfinţeşte fiecare coş, apoi fiecare familie îsi aşterne un ştergar ĺângă mormântul
unde îşi are morţii şi aici dă pachete de pomană, ciocnesc ouă cu vecinii şi mănâncă prima
dată peşte. Pentru a fii iute ca peştele în unele sate fiecare familie are masa lui la biserică şi
în dimineaţa de Paşte, după ce iau sfintele Paşte fiecare îşi aşterne masa şi îşi invită vecinii,
prietenii să ciocnescă ouă şi să manânce împreună. Şi aici este obiceiul de a mânca peşte
prima dată.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca să purtăm haine noi, dimineaţa să ne spălăm
pe faţă cu apa din vasul în care s-a pus un ban de argint. La ieşirea din casă se pun brazde
de iarbă pe care trebuie să calci încălţat pentru a fii sănătos tot anul.
Înainte de a merge la slujba de Înviere (care începe la doisprezece noaptea),
oamenii merg la morminte pentru a da lumină şi celor adormiţi, iar crucile şi tot cimitirul
este luminat de candele şi lumânări. Apoi toţi oamenii intră în biserică pentru a participa la
slujba de Învierea Domnului şi a lua sfintele Paşti. Este obiceiul ca să mănânci prima dată în
dimineaţa de Paşte, după slujbă, peşte pentru a fi tot anul iute şi puternic (ca şi peştii). Se
ciocnesc ouă spunându-se “ Hristos a înviat !”, “Adevărat a înviat !” , se dau colaci de
pomană, apoi fiecare merge acasă pentru a mânca bunătăţile pregătite. Femeia nu mănâncă
până nu dă de pomană din toate bunătăţile pregătite pentru morţii casei. În ziua de Paşte

45
nu se doarme. Cine doarme în ziua de Paşte i se fură sfintele Paşte şi după-amiaza trebuie
să meargă la biserică să ia iar Paşte.
Din ziua de Paşte şi până la Înălţare salutul devine “Hristos a înviat!” – “Adevărat
a înviat!” .
Este bine ca şcolarii să cunoască toate aceste tradiţii şi obiceiuri, deoarece îşi
îmbogăţesc orizontul de cunoştinţe , îşi dezvoltă emoţii şi sentimente puternice , contribuie
din plin la educarea sentimentelor de dragoste şi admiraţie , mândrie şi respect faţă de
comorile creaţiei populare .Totodată le cultivă trăsăturile de personalitate caracteristice
omului nou de care are nevoie societatea noastră de astăzi .Copiii trebuie să continuie
tradiţiile, datinile şi obiceiurile păstrate cu sfinţenie de poporul român. În Săptămâna Mare,
la școală planific activităţi dedicate obiceiurilor şi tradiţiilor de Paşte, avem activităţi cu
preotul, mergem la biserică , realizăm lucrări şi felicitări specifice sărbătorii de Paşte,
învăţăm poezii, colinde, în cadrul parteneriatului cu biserica avem o acţiune umanitară în
care copiii dăruiesc copiilor neajutoraţi din oraș jucării, haine pentru Paşte şi altele în
funcţie de posibilităţile fiecărei familii. Copiii desenează , pictează, confecţionează felicitări
pe care le dau părinţilor, rudelor, prietenilor cu ocazia Paştelui. Seara, la Denii ei merg cu
părinţii sau bunicii la biserică şi sunt foarte impresionaţi de atmosfera din biserică, de tot
ceea ce se întâmplă la biserică. Copiii mai mari căntă Prohodul .

Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu , “Folclorul literar românesc”, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1990.
Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă , “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism,
1985.
Al. Doru Şerban, Dan Ilie Morega, Obiceiuri şi tradiţii românești, Tg-Jiu, Editura
Măiastra, 2008.

46
COMORI DE LUMINĂ

Prof. Elena RODU


Colegiul Tehnic "Gheorghe Asachi" Botoşani

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-


însa” (Ps117, 24)
Nimic n-ar putea exprima mai pregnant trăirea Sărbătorii Învierii Domnului
decât cuvintele pline de înţeles ale acestui Psalm. Căci Învierea Domnului, prăznuită de
toată creştinătatea, e ziua imensei bucurii. În această zi Hristos, Domnul şi Mântuitorul
lumii, din mormânt a răsărit, biruind legăturile morţii şi sfărâmând legăturile păcatului.
Aceasta deci, e ziua celei mai mari biruinţe câştigate cândva în istoria omenirii, căci ea nu
numai că depăşeşte în timp şi spaţiu orice altă biruinţă, ci trece şi dincolo de timp, în
veşnicie.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe si în judeţul
Botoşani, unde tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie.
Copiii sunt crescuţi în acest Spirit al Sărbătorii Paştelui, cu credinţă şi cu pioşenie. În
preajma Paştelui, oamenii îşi adună gunoaiele de prin grădini, le dau foc, văruiesc casele,
pomii - este o înnoire a vieţii, aşa cum mugurele apare firav, dar hotărât, pe creanga
pomului. Toată lumea se prinde în hora lucrului care dă forţe noi, după o iarnă lungă şi
mocnită. Totul reînvie deodată cu Mântuitorul nostru, suntem mai generoşi şi mai buni. Cu
sufletul plin de strălucirea şi bucuria neasemănată a acestei zile sfinte a mântuirii noastre,
oricâte griji am avea pe cap, le lăsăm “pe altădată”. În săptămânile ce preced sărbătoarea de
Paşti, ne curăţăm sufletul şi casa, încercăm să dobândim mai multă încredere în noi şi în
vremurile ce vor veni. Tradiţia cea mai cunoscută din Sâmbăta Mare este sacrificarea, în
mod ritualic, a mielului. Mielul de Paşte simbolizează sacrificiul, jertfa, răstignirea lui
Hristos.
Un element central al acestor sărbători Pascale în zona Botoşaniului îl reprezintă
pasca. Pasca, un preparat principal al mesei de Paşte, se face din aluat simplu; foaia care se
obţine se pune într-o tavă rotundă, pe margini se pune un colac, în mijloc se pune brânză de
vaci cu ou şi stafide, peste care se aşează o cruce din cocă. Cozonacul este permis în tradiţia
românească, forma tăvii fiind asemănătoare cu cea a mormântului în care a fost îngropat
Iisus Hristos. Gospodinele duc pasca la Biserică pentru a fi sfinţită în noaptea de Înviere.
Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură sau cunoscutul paşti.
Oamenii se strâng dis-de-dimineaţă în curtea Bisericii, se aşează în formă de cerc, purtând
lumânări aprinse în mână şi aşteaptă venirea preotului pentru a le sfinţii bucatele din coşul
pascal. Fiecare credincios are câte un coş pregătit după orânduiala strămoşilor. Coşul este
acoperit cu un prosop ţesut cu modele specific zonei, iar în el sunt aşezate pe o farfurie
simbolurile bucuriei pentru tot anul precum: seminţe de mac, sare, zahăr, făină, ceapă şi
usturoi. Seminţele de mac sunt aruncate în râu pentru a alunga seceta, sarea trebuie
păstrată peste an pentru a aduce belşug, zahărul este folosit la vitele bolnave, se spune că
are puteri miraculoase, făina pentru ca rodul grâului să fie bogat, iar ceapa şi usturoiul au
rol de protecţie împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca,

47
brânza, bani, flori, şi bineînţeles ouăle roşii. După sfinţirea coşului pascal, ritualul de Paşti
se continuă în familie.
Noaptea Învierii reprezintă Învierea lui Isus Hristos din mormântul în care a fost
aşezat după ce şi-a dat viaţa pe crucea pe care a fost răstignit pe dealul Golgota din
Ierusalim. Învierea are loc sâmbătă seara, spre duminica pascala, indiferent de data în care
cade Sfântul Paşte şi este şi un prilej de a se reuni întreaga familie pentru a sărbători
această "izbândă a vieţii împotriva morţii". Credincioşii merg la biserică pentru a asculta
slujba de Înviere şi pentru a lua lumina sfântă, aceasta fiind luată de preot cu ajutorul unei
lumânări, de la candela de pe Sfânta Masă din altarul bisericii. De la lumânarea preotului,
credincioşii sunt chemaţi să ia lumina, prin rostirea cuvintelor: "Veniţi de luaţi lumină !" şi
se răspândeşte până la ultimul om. Sărbătoarea Sfintelor Paşti nu comemorează doar
Învierea Domnului din morţi, ci şi faptul că "toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi
pământul şi cele dedesupt" (Cântarea III, 2 - de la Canonul Utreniei din noaptea Învierii). În
judeţul Botoşani, în noaptea de Înviere la miezul nopţii, când se spune că s-a deschis
mormântul şi a înviat Hristos, bat clopotele bisericilor şi se aud împuşcături şi pocnituri.
După unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar în acest moment
ele nu au nimic de-a face, în acest context, decât cu învierea din mormânt a lui Hristos;
vestesc deschiderea mormântului Domnului. Din acest moment salutul obişnuit este
înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care se răspunde "Adevărat a-nviat", salut păstrat
până la Înălţarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii şi a credinţei creştine.
Oamenii care asistă la slujbă, încep să cânte "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre
moarte călcând!”, ţinând în mână lumânarea aprinsă şi se dă roată biserica de 3 ori. După
luarea luminii cei care au morţi îngropaţi le duc lumina Învierii pentru a se bucura şi ei de
Învierea Domnului Isus Hristos Mântuitorul lumii.
Şi în zona judeţului Botoşani, în dimineaţa de după noaptea Învierii, se pune un
ou roşu şi unul alb într-un bol cu apă, ce trebuie să conţină monezi, iar copiii trebuie să-şi
clătească faţa cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a fi sănătoşi şi a avea un an plin
de bunăstare”. În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire
a trupului şi a sufletului. La întoarcerea de la slujba de Înviere, familia creştină se aşează la
masa pascală. La această masă, capul familiei ciocneşte ouă cu soţia şi la formula
tradiţională: "Hristos a înviat!", apoi ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei,
cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru,
membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.
Un obicei important valorificat în zona Botoşanilor este încondeierea ouălelor,
aspect păstrat în comuna Vorona, judeţul Botoşani unde tradiţia şi obiceiurile sunt
conservate foarte bine. La Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi
Creaţiei Populare Botoşani, putem afla despre diversele motive care apar pe ouă. Întâlnim
în primul rând crucea păştii, amintind de crucea pe care Iisus Hristos a fost răstignit.
Învierea lui Hristos e un eveniment şi istoric, şi depăşitor de istorie; e şi din timp
dar şi din veşnicie; e şi al pământului, dar şi al cerului; e şi al omului, dar şi al lui Dumnezeu.
E aşadar al tuturor timpurilor, al tuturor locurilor, al tuturor dimensiunilor vieţii, şi fireşti
şi suprafireşti. Bucuria Învierii Domnului este aceea prin care Dumnezeu dă oamenilor o
bunătate spirituală. ”El s-a răstignit pentru noi iar apoi a Înviat” aşa spune Biblia. Lumina
din sufletele noastre este o bucurie deosebită, este o bucurie care reprezintă fericirea
omului de Paşti, oamenii îşi însuşesc lumina în noaptea de Înviere.

48
În şcoli, în preajma sărbătorilor pascale, elevii judeţului Botoşani încondeiază
ouă, fac icoane pe sticlă. În unele sate se organizează hore, în cele 3 zile de Paşte, fiind
susţinute de acordurile fanfarelor din zonă. Nouă, cadrelor didactice ne revine sarcina de a
insufla elevilor noştri că nu trebuie să ne uităm tradiţiile, nu trebuie să ne uităm obiceiurile,
pentru că altfel ar însemna să devenim un popor fără trecut, deci fără viitor. Să reînviem
deodată cu Mântuitorul nostru, să fim mai generoşi şi mai buni. Să gândim că nu ajunge o
lumânare pe care-o purtăm cu ideea că am devenit brusc mai buni. Mulţi din jurul nostru au
nevoie de lumină adevărată, au nevoie să luăm atitudine, au nevoie poate doar de o vorbă
bună şi puţin curaj! Lumânarea adevărată e cea care arde pentru ceilalţi! Paştele este cea
mai veche sărbătoare a creştinătăţii, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii
veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind, după cum spunea părintele Arsenie
Boca, "singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi". Astfel, Învierea
Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de Dumnezeu şi de
aproapele, al faptelor bune.

Bibliografie
1. Ghinoiu Ion, 2008, Mică enciclopedie de tradiții românești, Editura Agora,
București.
2. Marian Florea Simion, 1994, Sărbătorile la români: studiu etnografic, Editura
Fundaţiei Culturale Române.
3. Nicolau Irina, 1998, Ghidul sărbătorilor româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti.
4. Pamfile Tudor, 2007, Sărbătorile la români, Editura Saeculum.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI

Prof. Dr. Arsenie Adela Mădălina


Colegiul Economic “Virgil Madgearu” Tg-Jiu

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul pentru
români de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători alături de familie. În unele
zone ale ţării, obiceiurile de Paşte se păstrează până în ziua de astăzi. Fiecare popor creştin
are propriile tradiţii si obiceiuri de Paşte, chiar dacă în esenţă se sărbătoreşte acelaşi lucru,
învierea Domnului Isus Cristos. Alături de naşterea Mântuitorului, Sărbătoarea Sfintelor
Paşti rămâne una din cele mai importante sărbători creştine ale poporului român şi nu
numai.
Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşte prin
"postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod oficial,

49
postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea
sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi începe
în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Isus în Ierusalim.
"Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Isus, crucificarea şi moartea Lui. În
acesta ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite "Denie". De
luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Isus. Ziua de joi se
numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează crucificarea şi
moartea lui Isus pe cruce. În această zi, se ţine "post negru", adică nu se mănâncă nimic.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Isus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României. Astfel...
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşte, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele
care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a-şi arăta consimţământul la sentimentele lor,
trebuie să le ofere un ou roşu.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii, de binecuvântare a bucatelor.
În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc
purtând lumânările aprinse în mână în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de
cos, după orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific
zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce
vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug),
zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat),
ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se
aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat,
sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşte se
continuă în familie.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru
împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci
când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă
primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt
dăruiţi oamenilor săraci.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului.
Dimineaţa, în prima zi de Paşte, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini
să le anunţe Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare,
copiii mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor "Sărbători fericite!". La această
sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie
să nu fie discordie tot restul anului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşte (vin + pâine sfinţite). În
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri
tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptura de miel.

50
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşte se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir
şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua
zi să dea un spat, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât "hoţii", cât şi
"păgubaşii". Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care
vor plăti spatul.
În Ţara Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreaga
comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de
căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se
merge către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi
îndrăgită dintre ele este aruncarea buzduganului.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clătească faţa
cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouălele pentru a avea un an plin de bogaţii.

LUMINA CREDINȚEI

PROF. ÎNV. PRIMAR POENAR FLORELA


COLEGIUL TEHNIC ENERGETIC „DRAGOMIR HURMUZESCU” DEVA

Tărâmul românesc este un tărâm profund religios. Judeţul Hunedoara mai


păstrează în unele zone tradiţii şi obiceiuri specifice aşezării geografice care se mai
păstrează cu sfinţenie. Din multitudinea de tradiţii, cele legate de sărbătorile pascale au
rămas încă foarte puternic înrădăcinate în viaţa şi existenţa oamenilor din aceste locuri.
Începând cu primele zile ale postului şi continuând până în prima sau a doua zi de
Paşti, în satele hunedorene se desfăşoară, după anumite ritualuri ancestrale, o serie de
tradiţii pascale, considerate de cercetători adevărate pagini de etnografie şi spiritualitate
românească.
În preajma localităţii hunedorene Râu de Mori se află ruinele cetăţii Colţ şi alături
Mănăstirea Colţ. Aceasta a fost folosită de Jules Verne ca o sursă de inspiraţie pentru cartea
lui „Castelul din Carpaţi”. Dar, mai întâi de toate, să nu uităm ca mănăstirea este un locaş de
rugăciune, un locaş sfânt al credinţei.
Prima parte a slujbei de înviere are loc în incinta bisericii de piatră. Credincioşii
au aşteptat să iasă preoţii cu lumina sfântă, au înconjurat biserica, conform tradiţiei după
care au participat în continuare la slujba oficiată în aer liber, altarul fiind improvizat într-un
foişor situat deasupra platoului din faţa bisericii.
Înainte de a merge la slujba Învierii, oamenii se purifică. Aşa cum şi Iisus a folosit
apa ca element al botezului, care curăţă păcatele şi greşelile, oamenii de la sate se spală
înainte de a merge la Biserică cu apă proaspătă, în care pun un ban de argint şi un ou roşu.
Un alt obicei specific zonei Hunedoara este acesta numit „Ridicarea steagului”.
Este un ritual celebrat în satul Hondol. Flăcăii aleg din pădure un lemn din care vor realiza
o toacă. Ei sunt conduşi de un Comornic şi un Crai. Feciorii păzesc cu străşnicie toaca aşa
cum au păzit soldaţii mormântul lui Cristos. Între timp se confecţionează steagul care se

51
împodobeşte cu efigia lui Iisus. În imaginea aceasta puteţi observa o variantă a steagului
din Hondol.
În vremea regimului comunist, sătenii arborau în vârf drapelul pentru că nu
aveau voie să folosească imaginea lui Cristos. Dar în imaginile următoare puteţi vedea
adevărata efigie a steagului, alături de toacă, un simbol al chemării spre credinţă. La sfârşit,
steagul este coborât în bernă pentru eroii neamului care au luptat pentru apărarea
pământului strămoşesc.
Bineînţeles că sărbătoarea Paştilor nu poate exista fără ouăle încondeiate,
simbolul continuităţii vieţii. Modelele folosite la încondeiere sunt variate şi încărcate de
semnificaţie: de la modele vegetale, animale până la unelte şi obiecte casnice. La încondeiat
participă atât femeile cât şi bărbaţii şi copiii, care vor duce mai departe tradiţia.
Cu măiestrie şi pasiune, ouăle încondeiate se transformă în mici opere de artă. Ele
reflectă sufletul poporului românesc.
Un rol important îl au nu numai modelele. La fel de importante sunt şi culorile ale
căror semnificaţii mă pregătesc să vi le dezvălui:
Roşu = simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă
Negru = eternitate, veşnicie
Galben = lumină, tinereţe, fericire, recoltă
Verde = reînnoirea naturii, speranţă
Albastru = cer, sănătate, vitalitate
Violet = stăpânire de sine, răbdare, dreptate
Iată de ce oul dătător de viaţă prinde el însuşi viaţă în mâinile unui artist popular.
În după-amiaza zilei de Paşti sau în după-amiaza celei de-a doua zi de Paşti,
familiile din satele hunedorene merg împreună cu rudele la cimitir unde se face pomenirea
morţilor. Toţi membrii familiei trebuie să poarte haine noi – ca simbol al înnoirii şi
curăţeniei sufleteşti de Paşti. Copiii sunt serviţi cu ouă roşii şi cu prăjituri. Preotul trece pe
la fiecare mormânt făcând pomenirea celor morţi. În acest scop femeile aduc o prescură
făcută sâmbăta în cuptor care se numeşte cristată – nume dat în cinstea lui Iisus Cristos …
Tot legat de apă şi de simbolul ei spiritual, următorul obicei, împrumutat de el
maghiari, vorbeşte despre „udarea” sau „stropirea” fetelor şi nevestelor. La început băieţii
udau fetele cu apă curată de la fântână, dar între timp tradiţia s-a modernizat. Acum feciorii
„stropesc” fetele cu parfum.
Un alt obicei inedit, asemănător cu cel al „Ridicării steagului”, se desfăşoară în
Geoagiu-Băi. Acest obicei se numeşte „Prepeliciul” sau, cum se mai poate numi, „Un posibil
drum al Crucii”. Flăcăii taie un brad din pădure, îl curăţă şi îl duc în curtea Bisericii. În
vârful lui se ridică Tricolorul. „Prepeliciul” este păzit zi şi noapte.
În a doua zi de Paşti oamenii merg la morminte purtând coşuri cu bucate şi ouă
roşii. Bărbaţii satului vor licita pentru „Prepelici” şi cel mai avut sătean va câştiga, folosind
lemnul în gospodărie. Lemnul drept al bradului simbolizează pe Cristos şi lemnul crucii pe
care acesta a fost răstignit. Iisus şi-a cărat partea transversală a Crucii până la locul
răstignirii. Când feciorii îl înalţă cu ajutorul frânghiilor, actul poate fi asemuit cu ridicarea
catargului unei corăbii. Biserica este corabia ce îi poartă pe credincioşi spre mântuire.
Poate că acum, când practic “fugim prin viaţă” fără să avem prea mult timp să
vedem şi să ne bucurăm de frumuseţea ei, ni se vor fi părând puerile, mituri ce aparţin unor
timpuri de mult apuse.

52
Să încercăm totuşi ca în cele trei zile, să avem seninătatea, liniştea şi de ce nu –
inocenţa străbunilor noştri şi mai ales aceeaşi bucurie sufletească, de Sfintele Sărbători ale
Paştelui.
Vă invităm să gustaţi din Cristata sfinţită la Biserică, să împărtăşiţi o fărâmă din
spiritualitatea şi credinţa noastră, a tuturor.

SFINTELE PAŞTI SAU O SĂRBĂTOARE A SIMBOLURILOR


REZUMAT

Prof. Aura Mocanu, Liceul Teoretic „Ioan Slavici”, Panciu, Vrancea


Prof. Liliana Popa, Liceul Teoetic „Ioan Slavici”, Panciu, Vrancea

Învierea Domnului este pentru poporul român, şi nu numai, pentru întreaga


creştinătate un moment de curăţire a sufletelor, un moment de bucurie şi pace interioară.
Învierea Domnului sau Sfintele Paşti este o sărbătoare cu o anumită vechime, fiind
respectată cu pioşenie de întreg poporul. Această mare sărbătoare creştinească este
anunţată de un post dur, care ţine 40 de zile. Sărbătoarea aceasta anunţă, an de an, învierea
nu doar a Mântuitorului, ci şi renaşterea întregii naturi. În jurul acestei sărbători gravitează
o serie de simboluri şi superstiţii, pe care creştinii ortodocşi le respectă. Unele obiceiuri
s-au pierdut în negura vremii, altele au rezistat şi constituie şi astăzi moment de bucurie
pentru copii şi adulţi.
Învierea Domnului este un mister pentru creştinătate. Cei mai mulţi ştiu că Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu a învins moartea şi a înviat. Dar cum a fost posibilă această
înviere? Ştim doar că învierea este apanajul divinităţii, iar mintea omenească nu poate
înţelege sensurile acestui fenomen. Omului nu-i este îngăduit să cunoască misterele acestui
fenomen, pentru că mai presus de el se află divinitatea, instanţa supremă şi ultimă a
limitării cunoaşterii totale. Taina vieţii şi a morţii este cunoscută doar de Dumnezeu. Din
Biblie, aflăm că Hristos i-a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, mai marele
sinagogii şi pe prietenul său Lazăr. Aceste învieri se deosebesc de învierea lui Iisus, pentru
că aceştia din urmă au revenit la viaţă, pentru a muri cândva, iar Iisus Hristos a înviat
pentru a nu mai muri niciodată.
În noaptea sfântă a Învierii Domnului, credincioşii merg la biserică pentru a lua
lumină. Lumina este opusă întunericului, aşa cum Raiul este opus Iadului. Atât de necesară
tuturor, de la plante la animale şi om, lumina este primită, an de an, de către credincioşi, în
sufletele lor, în noaptea sfântă a Învierii Domnului. O parte din această lumină sfântă este
dusă şi celor „plecaţi dincolo”, pentru a le lumina şi lor drumul cel fără sfârşit. Iisus Hristos
este Lumina care ne călăuzeşte pe toţi, pe cei vii şi pe cei morţi. Lumina este luată de la
preot cu ajutorul unei lumânări. Dacă în trecut era utilizată acea lumânare clasică, astăzi,
oamenii utilizează aşa numitele „candele” roşii, albe sau de diferite culori. Lumânarea joacă
un rol important în viaţa omului. Nu doar în noaptea Învierii Domnului, creştinul ortodox
ţine în mână o lumânare aprinsă, ci şi în momentele cele mai importante din viaţa sa: botez,

53
nuntă şi înmormântare. În noaptea de înviere, Iisus s-a ridicat din mormânt şi a învins
moartea. Hristos a coborât în mormânt şi în iad pentru a-l ridica pe om din păcatul său şi a-l
înalţa la ceruri. De la masa îmbelşugată de Paşte nu poate lipsi mielul şi oul roşu sau
încondeiat. Obiceiul este ca în prima zi de Paşte să se îmbrace haine noi. La graniţa dintre
Muntenia şi Moldova existau mai multe obiceiuri, pe care tinerii le respectau, dar care, din
cauza condiţiilor socio-economice, s-au pierdut. Unul dintre aceste obiceiuri era vălăritul.
Sărbătoarea Paştelui este o sărbătoarea a bucuriei şi a speranţei că într-o zi, asemenea
Mântuitorului, poate vom învia şi noi. Din acest motiv, trebuie respectată şi apreciată. Ea
este călăuza spre o viaţă eternă, pe care fiecare muritor şi-o doreşte. Spunând, an de an,
„Hristos a înviat” ne amintim de învierea Domnului, dar ne aminteşte şi de învierea noastră
viitoare.
Hristos a înviat!

O LUME A SIMBOLURILOR PASCALE

Prof. Barbu Amelia, Colegiul de Silvicultură şi Protecţia Mediului


Prof. Tămaş Simona, Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân
Râmnicu Vâlcea, Vâlcea

Trăim într-o lume a informaţiei, a supertehnologiilor şi a microcipului. Ne


străduim să atingem viteza luminii, lucrăm cu microparticule şi cu nanotehnologie. Suntem
grăbiţi, blazaţi, devenim roboţi... sau nu! Mai avem încă sensibilitate şi imaginaţie, pe care
să le împletim cu raţiunea şi să le dăruim umanităţii. Mai putem încă să interpretăm
imaginile şi simbolurile sub impactul cărora trăim de mii de ani.
Fiecare dintre noi, indiferent de domeniul nostru de activitate, folosim simboluri
în mod conştient, sau fără să ştim. Simbolurile lumii în care trăim sunt mai mult decât nişte
semne care ne concretizează dorinţele, iar prin ele încercăm să ne descifrăm destinul
căruia îi suntem supuşi, precum şi existenţa noastră fragilă de fiinţă supusă trecerii
ireversibile a timpului.
Interpretarea simbolurilor ne poartă printr-un labirint mitico- magic al
cunoaşterii de sine, al iniţierii, al devenirii noastre ca fiinţe gânditoare şi ca personalităţi
umane sensibile.
Nevoia noastră de simboluri, de cunoaşterea şi decriptarea lor, se traduce prin
latura sensibilă şi creativă a fiinţei noastre, prin dialogul pe care ni-l dorim sincer şi pur cu
alte lumi, cu alte existenţe, într-un secol al ştiinţelor exacte.
Această necesitate devine parcă şi mai acută în preajma unor momente magice,
sfinte, încărcate de o spiritualitate profundă, sărbători ale credinţei şi ale purificării noastre
prin credinţă. Astfel, în preajma sărbătorilor pascale, Hristos, Floriile, Patimile, Mielul sau
Învierea devin repere existenţiale esenţiale pentru toţi creştinii.
Aşa cum spunea Marte Arnauld, să pornim deci la drum, căutând dincolo de
aparenţe adevărul, bucuria, semnificaţia tainică şi sacră a toate câte se află pe acest pământ
vrăjit şi înspăimântător... Să pornim deci pe calea devenirii...

54
Cunoaşterea simbolică nu este niciodată definitiv dobândită, şi nici identică
pentru toţi oamenii. Cu toate acestea, există o serie de credinţe şi simboluri religioase la
care ne raportăm cu toţii.
Astfel, mulţi creştini văd în Hristos sinteza simbolurilor fundamentale ale
universului: cerul şi pământul, prin dubla sa natură divină şi umană; aerul şi focul, prin
înălţarea lui şi prin coborârea lui în iad; mormântul şi învierea; Crucea, Cartea mesajului
evanghelic, axa şi centrul lumii, Mielul de jertfă, Regele pantocrator, stăpân al universului,
muntele lumii – Golgota -, Scara mântuirii.
Hrisos reprezintă deci toate simbolurile verticalităţii, luminii, centrului, axei, este
pentru creştinătate simbolul- rege: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
La polul opus, prin latura nocturnă a simbolului , prin calvarul său, prin agonia sa,
prin răstignire, el reprezintă consecinţele păcatului, ale patimilor, ale pervertirii naturii
umane.
Indisolubil legată de Hristos este Învierea, simbolul cel mai clar al manifestării
divine, căci taina vieţii, conform tradiţiilor, nu poate fi ştiută decât de Dumnezeu.
Toate religiile lumii aşază principiul reînvierii în afara puterilor omeneşti.
Învierea, mit, idee sau fapt, este un simbol al transcendenţei şi al unei atotputernicii asupra
vieţii, care sunt atributele exclusive ale lui Dumnezeu.
Mielul, un alt element al tradiţiilor pascale, apare la precreştini ca imaculat, drept
o manifestare a puterii primăverii. El întrupează triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii
asupra morţii. Chiar această funcţie arhetipală face din el victima prin excelenţă, cel care
trebuie sacrificat pentru a-şi asigura propria mântuire.
Odată cu revelaţia ebraică, acest simbol îşi va întregi semnificaţia. Mielul (sau
oaia) simbolizează, în primul rând, pe Israelit, membru al turmei lui Dumnezeu. Mielul de
lapte reprezintă însă, cu precădere – de la evrei la creştini şi apoi la musulmani -, animalul
de sacrificiu folosit cu toate prilejurile, dar mai ales cu ocazia înnoirii, în sfera căreia intră,
succedându-se, Paştele evreiesc, Paştele creştin (care este moartea şi învierea lui Hristos,
mielul lui Dumnezeu) şi sacrificiul Ramadanului, în Orientul Mijlociu.
S-a spus că simbolul este un limbaj universal, virtual accesibil oricărei fiinţe
omeneşti. El emană în psihismul omului un tezaur de imagini, concepţii, stări emoţionale,
care îl fac pe individ părtaş la magia Universului, a Credinţei, a Binelui, Frumosului şi
Adevărului, înălţânu-l spre Absolut.

BIBLIOGRAFIE

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, 1994, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis,


Bucureşti;
Eliade, Mircea, 1991, Bucureşti, Profetism românesc, Editura Roza Vânturilor;
Eliade, Mircea, Culianu, Ioan Petru , Bucureşti, 1993, Dicţionar al religiilor, Editura
Humanitas;
Sporiş, Mihai, 2000, Bucureşti, Mitologie românească. Calendarul popular, Editura
Floarea Darurilor

55
SARBATOAREA PASTELUI LA ROMANI – TRADITII
SI OBICEIURI LOCALE

Prof. înv. primar Zăgreanu Liuţa


Şc. Gimn. „Grigore Silaşi” Beclean
Jud. Bistriţa -Năsăud

Pe Valea Someşului oamenii se pregătesc din timp pentru această mare


sărbătoare: pe lângă partea spirituală ei se pregătesc şi material prin aranjarea
gospodăriilor, înnoirea acestora cu garduri vopsite, reparate, grădini săpate, plantate cu
flori, primenirea caselor, spălarea şi zugrăvirea acestora, aranjarea curţilor, vopsirea cu var
a marginilor de trotuare, a stâlpilor de pe şanţuri, a pomilor din grădină. Femeile spală
perdelele, geamurile, fac o curăţenie impecabilă întregii gospodării. Un obicei este acela de
a se îmbrăca în ziua de Paşti cu haine nou-nouţe pentru a marca şi curăţenia trupului, nu
numai cea a sufletului. Începând din Joia Mare se vopsesc ouăle, în această zonă doar în coji
de ceapă pe care se pun diverse frunzuliţe, care mai de care mai crestate şi se leagă în
ciorapi lycra, cât mai fini pentru a reuşi „modelul” cât mai clar. Se scot din fiertura cojilor de
ceapă şi se ung cu grăsime pentru a le da un luciu plăcut. Fetele se spală în ziua de Paşti în
apă curată în care s-a pus un ou roşu, pentru a fi frumoase şi sănătoase tot anul.
În prima zi de Paşti copiii merg din casă în casă şi vestesc Învierea Domnului şi
primesc ouă înroşite. Ei mulţumesc pentru ouăle primite şi urează gospodarilor şi
gospodinelor „Sărbători fericite”. Un obicei des întâlnit în zona noastră este „udatul fetelor”.
A doua zi de Paşti tinerii merg la casele cu fete şi le stropesc cu parfum, iar acestea la
rândul lor îi sevesc cu prăjituri, băuturi, şi mâncare. Potrivit acestui obicei, nici unei fete nu-
i va merge bine în acel an dacă nu este udată. Obiceiul îşi are originea în perioada
precreştină, ca simbol al vieţii şi fertilitaţii, şi a fost practicat de mai multe popoare
germanice. De fapt, conform credinţei religioase, obiceiul a fost adoptat în amintirea
faptului că evreii i-au stropit cu apă pe adeptii lui Isus care aduceau vestea Invierii. Băieţii
adunaţi în grupuri merg la fete acasă, unde întreabă părinţii fetelor dacă primesc cu udatul,
în timp ce rostesc urmatoarea poezie: " Eu sunt micul grădinar/Cu sticluţa-n buzunar/Şi-
am venit la dumneavoastră/Să ud floarea din fereastră ", sau:"Am fost într-o pădure verde,
am văzut o viorea albastră, care stătea să se ofilească. Îmi daţi voie să o stropesc?".
În mediul urban se foloseşte o altă variantă: "Am auzit că aveţi o floare frumoasă,
am venit s-o udăm să nu se ofilească", sau o alta varianta de poezie: "Într-un coş cu viorele,
cântă două păsărele, păsările ciripesc, îmi daţi voie să stropesc?". Obiceiul "udatului" este
preluat în Ardeal de la comunitatea maghiară.

Bibliografie:
Bracea, Larisa - Obiceiul udatului de Paşte în Ardeal –www.skytrip.ro
Horvath, Leonard – Obiceiuri şi tradiţii de Paşte în Transilvania – România Liberă - 11
aprilie 2009
www.MEDIAFAX.RO - Obiceiuri de Paşti, între mâncăruri tradiţionale, înnoirea
hainelor şi forme de curtare

56
TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE SFINETELE PAȘTI

Prof.Vintilă Ionela-Alina
Școala Gimnazială Nr 24, București

Cunoașterea obiceiurilor și a tradiţiilor , a legendelor unui popor reprezintă un


act de cultură.
Nu poţi înţelege spiritul unui popor fără a-i cunoaște tradiţiile și credinţele care
au contribuit la modelarea conștiinţei și a structurii sale psihice.
Paștele a fost deseori numit sărbătoarea sărbătorilor, ea amintindu-ne de
Învierea Mântuitorului, cea mai mare minune înfăptuită pe Pământ.Creștinii serbează
Paștile în amintirea mântuirii din robia păcatulului și a morţii, mântuire realizată prin jertja
Mielului lui Dumnezeu care a ridicat păcatele lumii.
După ”lăsatul secului” gospodinele fac ordine prin case , gospodării, prin ogrăzi.
Din prima zi de post bărbaţii de la ţară aduceau stavilele în odaia mare, unde
femeile ţeseau mai ales în postul mare.Gospodinele fac curăţenie generală, silindu-se ca
totul să fie încheiat până la sfânta Înviere, căci o credinţă veche spune că, cine nu termină
treburile până-n sâmbăta cea mare, nu-i văzut bine de Dumnezeu, iar la ieșirea din viaţă, tot
nepregătit va fi și moartea îl va aștepta..
Postul Mare începe la o săptămână după Lăsatul sec de carne; între Lăsatul sec de
carne și Lăsatul sec de brânză există o săotămână care-i pregătește pe oameni pentru
Postul Paștelui.Acum este timpul împăcărilor. Neamurile și vecinii își fac vizite, își cer
iertate unul de la celălalt.În prima zi din postul mare , femeile poartă ”prescurile”(de
obicei.ani la rând, de la moartea cuiva drag), duce la biserică o pereche de prescuri și colivă
, iar preotul le slujește.
Miercurea, din săptămâna a patra din post se mai numește și ”miezul-părezii”,
ceea ce ar însemna mijlocul păresimilor. Aceasta e sărbătoarea ouălor. Femeile nu lucreză
deloc până nu numără ouăle pe care le-a strâns într-o zi de la găini.Se spune că așa cum va
fi timpul în acestă zi , așa va fi și prima zi de Paști.În multe zone ale ţării, românii afumă
pomii cu tămâie și pleavă de cânepă , fiindcă numsi așa , ei cred că vor fi scitiţi de insecte
peste an.
Pe 25 martie , de Buna Vestire este dezlegare la pește, hainele și zestrea sunt
scoase pentru a se aerisi, oamenii se spală cu apă de nea , să fie curaţi și sănătoși. Sâmbăta
Floriilor este serbată la români în amintirea a trei Lazăr(cel sărac, Lazăr de Vitania pe care
l-a înviat Domnul Isus Hristos și Lazăr numit Lăzărică, mort de dorul plăcintei).
În sâmbăta aceasta nu se toarce, pentru ca să nu aștepte morţii în zadar la poarta
raiului, iar gospodinele dau de pomană.. Duminica Floriilor amintește de intrarea Domnului
în Ierusalim , când a fost întâmpinat cu ramuri de palmier și de măslin.Azi se duce la
biserică salcie și răchită.
Oamenii nu se spală pe cap astăzi de teamă să nu albească la fel ca pomii aflaţi în
floare. În alte zone , fetele se spală ca părul să strălucească de sănătate”apoi apa e aruncată
la rădăcina unui păr.La ortodocși, Săptămâna Patimilor, este cea mai frumoasă perioadă
liturgică; acum se ţin deniile, iar dimineaţa se săvârșește liturghia specifică.În această
perioadă , tot creștinul se îngrijește, dacă nu a fost împărtășit să primească Trupul și
Sângele Domnului Joia Mare începe cu Liturghia Sf. Vasile cel Mare . Nu se lucrează în

57
această zi, însăSe face borș.Acesta ţine tot anul.Pentru morţi se fac focuri din vreascuri
rupte în mâini .
În jurul focului se așază scaune cu pâine și vin deasupra. Se tămâiază.În această zi
morţii Se pregătesc să revină pe pământ așa că trebuie întâmpinaţi cum se cuvine.
În ”Joia Mare” femeile vopsesc ouăle. Cele roșii se numesc ”merișoare”, ”cele cu
modele”, de la o zonă la alta: ouă încondeiate., scrise, pictate cu ceară.Când se ciocnesc se
zice ”Hristos a înviat!” și se răspunde ” Adevărat a înviat!”.
În Vinerea Mare a fost răstignit Hristos.La Biserică se face prohodirea Domnului
cu înconjurarea acesteia. .Cel care ţine pot negru nu are dureri de cap. Azi nu se seamănă,
nu se ţese., nu se spală..Creștinii aduc la biserică tot felul de flori primăvăratice(”floarea
paștii” în special) cu care împodobesc epitaful.
După ce s-a scos sfântul epitaf, nu se mai trag clopotrele până la Înviere, ci numai
toaca se aude.Se spune că, femeia numai o dată pe an , poate să-și bată bărbatul: în sâmbăta
Paștilor.Această zi ne amintește nu numai de minunea de la Ierusalim, în toate bisericile
lumii creștine se reaprind lumânările care fuseseră stinse.Prin Învierea Donnului, poporul
nostru crede că raiul se deschide tuturor sufletelor reșinute în prinsoarea iadului și,
deschis rămâne până la Duminica Tomei , după alţii până la Ispas sau Rusalii.
În noaptea Învierii , fiecare credincios, ţine în mână câte o lumânare, pe care o
păsrează tot anul, fiind păzitoare de primejdii.La miezul nopţii se oficiază slujba .
Se sting toate lumânările și luminile din biserică, iar preotul iese din altar cu o
făclie aprinsă, împărţind tuturor ”lumină din lumină”.
Apoi, se pleacă din biserică, se înconjoară de trei ori și, toată lumea se oprește în
faţa ușii de la intrare, care se închide.După o scurtă rugăciune, preotul anunţă cu glas tare
”Hristos a înviat!”După ce se termină, întreaga familie se reunește, se așază la masă,
ciocnesc ouă mănâncă pască, cozonac și friptură de miel.
Paștele este un prilej unic pentru toti creștinii de a se împăca cu ei înșiși, de a se
împărtăși bucuria Învierii Mântuitorului cu cei dragi.

Bibliografie:
Bondarescu, Leonida 1980, ”Câteva datini de Paști la Români”, Editura autorului”;
Crăciun Boris, 1993, ”Sfintele Paști în datini și obiceiuri”, Editura Porţile
Orientului;
Kiseleff, Beatrice, 1998, ”Paștele-obiceiuri, legende și mâncăruri tradiţionale”,
Editura ;Elis

58
ÎNVIEREA DOMNULUI ŞI IMPORTANŢA EI UNIVERSALĂ

Cvaşa Florina – Şcoala Gimnazială nr 6 Timişoara

Învierea lui Iisus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar și


ritual pentru credinţa creștină - catolică, ortodoxă și reformată. Este practic temelia
bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de
apostolii lui Hristos.
Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare a mai multor
biserici printre care și Biserica Ortodoxă, Biserica romano-catolică, Biserica Greco-catolică
sau Biserica Reformată. Este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de
după echinocţiul de primăvară și diferă de la un cult la altul datorită calendarului adoptat
de o Biserică sau alta (calendarul gregorian sau calendarul iulian).
Obiectivul lucrării Fiului lui Dumnezeu făcut Om a fost şi a rămas crearea
condiţiilor şi oferirea posibilităţii ca oamenii sa participe la Imparatia lui Dumnezeu. în
acest sens a propovăduit şi a oferit semne, atrăgând atenţia ca, intre cei ce-L ascultau, erau
unii care nu aveau sa moara înainte de a vedea Imparatia lui Dumnezeu (Lc. 9, 27). Știm ca
Apostolii insist nu au interes mare lucru ori de cate ori Mântuitorul le vorbea de patimile,
moartea şi învierea Sa, şi nici chiar atunci când le-a vorbit despre Imparatia lui Dumnezeu.
Pana în momentul pătimirii şi al morţii reale a lui Iisus, ucenicii credeau ca Imparatia lui
Dumnezeu era o metafora pentru o Imparatia lumeasca în care așteptau şi ei demnitatea
cuvenite.
Hristos trăia angoasa morţii Sale iminente fără vreo stare de nervozitate,
înţelegând însa dumnezeiește neputinţa ucenicilor de a-I percepe suferinţa de dinaintea
morţii. Cu sufletul întristat de moarte (Mat. 26, 38), Mântuitorul Hristos a băut paharul,
după cum Tatăl a voit (Mat. 26, 39), cu toata smerenia. A trecut prin patima şi prin moarte.
Si-a asumat fără vreo vina cea din urma consecinţă a neascultării protoparinţilor de
Dumnezeu (moartea), spre a restabili în normalitate, prin ascultare totala de Tatăl ceresc,
neamul omenesc. Deși prin moartea fizica sufletul Mântuitorului s-a despărţit de trup,
Dumnezeirea Cuvântului nu s-a îndepărtat nici de trup, nici de suflet. Mântuitorul se
pogoară cu sufletul în iad, prelungind obiectivul misiunii Sale la cei care trecuseră în locul
unde Dumnezeu era absent, în așteptarea unui Mântuitor şi trăind conform acestei
așteptări (I Petru 3, 18-19).
Daca prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu asumase întreaga fire umana cu
neputinţele ei firești, prin pogorârea la iad, Hristos a pătruns în universul spiritual dominat
de cel rău, aducând tuturor mântuirea. Pentru răscumpărarea omului, Fiul lui Dumnezeu si-
a asumat viaţa, moartea şi chiar starea de după moarte a omului, aducând peste tot pacea,
normalitatea, bucuria şi viaţa, încât nimic din ceea ce este omenesc sa nu rămână lipsit de
efectele inomenirii Sale. Tâlharul de pe cruce şi drepţii Vechiului Testament au fost primii
cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
După trei zile, Dumnezeirea Cuvântului reunește sufletul cu trupul Mântuitorului
rămas în mormânt, înviind din morţi firea umană, într-un mod de existenţă transfigurată,
aptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Mântuitorului din morţi a rămas cel mai
mare eveniment al istoriei şi, cu toate acestea, nimeni nu a văzut cum s-a produs ea. Evlavia
creștina a reprezentat iconografic Învierea Domnului, fie prin ieșirea triumfală a

59
Mântuitorului din iad trăgând după sine la viaţa pe protopărinţii Adam şi Eva şi pe alţi
drepţi ai Vechiului Testament, fie infăţisându-L pe Hristos înălţându-Se biruitor deasupra
mormântului, în mână cu un steag alb prins de Sfânta Cruce, semnul biruinţei şi al păcii.
De fapt, El a rânduit ca Învierea sa nu fie văzuta de nimeni. Evangheliștii descriu
numai câteva din arătările Mântuitorului de după Înviere. Deși Învierea este pe drept
cuvânt dovada biruirii morţii şi a preamăririi lui Hristos, prin faptul Învierii, în arătările
care i-au urmat, nimeni nu a fost umilit. Hristos a venit să biruie păcatul, pe inventatorul
acestuia şi moartea, nu oamenii, nici măcar pe chinuitorii Șai.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAȘTI DIN BISTRIŢA- NĂSĂUD

ÎNV. MOLDOVAN RAVECA, ŞCOALA GIMN. “GRIGORE SILAŞI”, BECLEAN

Paştile sunt în Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor". Este cea mai importantă


sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează evenimentul fundamental al creştinismului,
Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea
Mare. Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de
bucurie, este o sărbătoare a bucu-riei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au
văzut pe Iisus înviat. Salutul care se foloseşte cu această ocazie este tot o expresie a acestei
bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştile este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi.
În Bistriţa-Năsăud, în Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică
pentru Iisus. Tot în această zi, se obişnuieşte să se ţină post negru. Se spune că cel care se
va scălda în apă rece de trei ori în această zi, aşa cum Ioan Botezătorul boteza în apele
Iordanului, va fi sănă-tos pe tot parcursul anului. În unele localităţi, la ţară mai ales, în
vinerea mare se vopsesc ouăle.
În Sâmbăta Mare, gospodinele fac în cuptor pască dulce şi sărată, dar şi cozonac.
Acestea şi un coş de ouă se sfinţiesc în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la
biserică pentru a lua lumina, tradiţionalele Sfinte Paşti precum şi flori sfinţite. În după-
amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile. Cel mai important moment al zilei
este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană care va fi botezată cu
această apă „nouă” va avea noroc.
Alte obiceiuri ale oamenilor din aceste ţinuturi, de aceste sărbători sunt: Haine
noi (îmbră-cate la biserică); ouă date în dar copiilor (micii udători); Ciocănitul ouălor cu
banul (în ziua de Paşti); Udatul cu parfum (a doua zi de Paşti).
Obiceiuri în Săptămâna Luminată
- în „Lunea albă” nimeni nu lucrează pentru ca niciun călător să nu se rătăcească,
dar şi pentru apărare de boli;
- în „Marţea albă” credincioşii nu lucrează pentru protecţia recoltelor de
grindină, trăsnete, dăunători şi pentru sănătate. În a treia zi după Paşti, se aduc daruri la
biserică şi se dă de pomană săracilor.

60
- miercurea se lucrează la câmp, dar femeile nu fac nimic în casă de teama bolilor,
a şoare-cilor şi purecilor. Tot atunci se merge la pădure după flori şi crengi de alun.
-în„Joia nemaipomenită”, necurată, domnească sau verde nu se lucrează pentru
protecţia sănătăţii, a casei şi recoltei. În această zi se fac pomeni de peşte, colaci, ulcele, se
face slobozitul ritual al apei pentru morţi.
- „Vinerea scumpă sau Izvorul Tămăduirii” se ţine pentru mântuirea sufletelor,
apărare de boli şi belşug. Acum se curăţă izvoarele şi fântânile. Sunt sfinţite apele şi devin
vindecătoare. Se crede că “cine se culcă sub frasin îşi visează leacul”, iar preoţii fac slujbe la
câmp pentru ploi, ca să fie rodul bogat.
- În „Sâmbăta Tomii” nu se lucrează şi se dau pomană ouă roşii, pască şi lumânări
pentru sănătate.
- „Duminica Tomii” încheie Săptămâna Luminată, ocazie cu care se fac pomeni
pentru înecaţi, nu se înjugă boii şi nici nu se bate piatra.

TRADITII SI OBICEIURI PASCALE DE LA IZVOARELE BEGAI -


STUDIU DE SPECIALITATE

prof. Urechiatu Valentina Carmen,


Liceul Tehnologic Transporturi Auto Timişoara

Teritoriul studiat este situat într-un cadru natural cu trăsături specifice şi


particularităţi de evoluţie care s-au răsfrânt asupra dezvoltării economiei locale şi a
aşezărilor omeneşti, în funcţie de condiţiile social-economice şi istorice.
Zona supusă cercetării este situată pe versantul nordic al Munţilor Poiana Ruscăi,
pe cursul superior al râului Bega, desfăşurându-se de sub vârfurile Padeş (1377, 5 m) şi
Rusca (1356, 1 m) până la confluenţa râului Bega cu afluentul Şasa, în interiorul ei aflându-
se o bogată şi frumoasă zonă montană şi piemontană. De la sud la nord, teritoriul este
străbătut de râul Bega cu o serie de afluenţi mai mici.
Farmecul locurilor este sporit de hărnicia şi strădania oamenilor care-l populează
şi care fac din fiecare sărbătoare prilej de bună revedere şi mare bucurie. Tot astfel şi
sărbătorile pascale îşi au rostul şi locul lor în cadrul comunităţilor locale. Paştele, cum este
denumită sărbătoarea Învierii, îşi are originea în cuvântul ebraic pesah, trecere. Paştele
evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din robia Egiptului, în pământul
făgăduinţei, Canaan.
Sărbătoarea Paştelui antrenează un întreg ciclu de evenimente, care fac să se
individualizeze, clar, în calendarul românilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe
sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile).
Lucrarea de faţă tratează tematica tradiţiilor şi obiceiurilor populare
împământenite în acest colţ de ţară încă din cele mai vechi timpuri. Sunt prezentate
cronologic toate momentele importante, dar şi semnificaţiile lor, atât din punct de vedere al
culturii creştine, cât şi din punct de vedere al culturii populare din partea locului:Lăsata

61
Secului, prima sâmbătă din Postul Mare (Sân Toader), 9 martie ziua de mucenici,
Blagoveştenia, Sâmbăta dinaintea Floriilor care poartă numele de sâmbăta lui Lazăr,
Duminica Floriilor care marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o
mulţimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim, ultima săptămână (Săptămâna Mare) care
este dedicată patimilor, răstignirii şi punerii în mormânt a lui Hristos, săptămâna de după
Paşti – Săptămâna Luminată care este ţinută de femei aproape toată: marţea pentru boala
cea rea, miercurea pentru tunete şi trăsnete, joia pentru grindină, vinerea pentru rodirea
pământului.Cea mai mare sărbătoare din această săptămână este Izvorul Tămăduirii, ţinută
vineri. Dumininica Tomei se mai numeşte şi Pastele mic sau Păscuţele. În prima luni din a
doua săptămână de după Paşte se serbează Paştele celor Blajini, Paştele Morţilor. După
Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a VI-a săptămâni) se sărbătoreşte Înălţarea Domnului,
cunoscută şi sub numele de Ispas. Este una din cele mai de demult sărbători creştine,
serbată odată cu Rusaliile.
Acesta este cel mai important ciclu de sărbatori creştine, alături de care îşi fac
simţită prezenţa şi obiceiurile populare, izvorâte din practici creştine foarte vechi sau din
ritualuri folclorice. Acestea alcătuiesc perioada cea mai sfântă, constituind un important
reper al comunităţii şi spiritualităţii oamenilor din zona studiată.

Bibliografie:
Ivan Evseev, 1994, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara,
Amarcord
Tudor I. Ghinoiu, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Nicolau, 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti
Pamfile, 1977, Mitologie romanească, Editura Alfa, Bucuresti
http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/obiceiuri-sfintele-
pasti

62
TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTE DIN MARAMUREȘ

Prof. Filimon Daniela


Școala Gimnazială Vadu Izei, Maramureș

„Izvorul neamului meu e țăranul român ”


Nicolae Iorga

Maramureșul este tărâm de


basm, tărâmul sărbătorilor creștine,
un ţinut renumit pentru conservarea
tradiţiilor și a obiceiurilor. Aici, timpul
nu este măsurat în luni, zile și ore, ci în
vremea semănatului, a Postului Mare
și a Sfintelor Paști, a cositului și a
Sărbatorii Sfintei Marii, a recoltei și a
pregătirilor pentru Crăciun.
Atunci când își termină
munca, maramureșenii sărbătoresc cu
toată însufleţirea. Îsi pleacă smeriţi
capul pentru rugăciune, dar se și bucură de joc, de horit și de locurile în care s-au născut.
Pentru a simţi ritmul acestei regiuni trebuie să o vizitaţi în timpul sărbătorilor, când
pământul, obiceiurile și oamenii se unesc într-un dans care conturează Maramureșul...
Tradiţiile, datinile, obiceiurile și folclorul din Maramureș sunt documente
grăitoare privind istoria și cultura acestor locuri, constituind monumente de mare valoare.
Imensul tezaur folcloric al acestei zone constituie o componentă valoroasă, o moștenire de
preţ pentru toţi cei care trăiesc și vieţuiesc în această parte de ţară.
Maramureşul este locul în care tradiţiile de Paşti sunt neschimbate de
secole. Oamenii au evitat ca negura timpului să se aşeze peste moştenirile lor.
Sărbătoarea de Paşte, alături de cea de la Crăciun, este cea mai importantă din an
pentru maramureşeni. Fiecare familie se pregăteşte din timp pentru Sărbătoarea Învierii
Domnului, existând o serie de obiceiuri şi tradiţii care încă se mai respectă în unele sate din
Maramureş.
Sărbătoarea Învierii Domunului este un eveniment major pentru care locuitorii se
pregătesc cu multă atenţie, păstrând cu sfinţenie toate obiceiurile și tradiţiile specificei
acestei perioade Pascale.Tradiţiile pascale din Maramureşul istoric sunt simple.
Credincioşii îşi împart timpul între lucrul casei şi rugăciune.
În Săptămâna Patimilor, bisericile sunt pline de credincioşi, care, lasă treburile
deoparte ca să asculte deniile şi să îşi cureţe sufletul înainte de Învierea Domnului.
Maramureşenii respectă cu sfinţenie postul Paştelui.
Potrivit tradiţiei nu este bine să porţi haine colorate în post, iar culoarea roşie
este interzisă. Nimeni nu are voie să îmbrace haine noi, hainele trebuie să fie modeste,
oarecum cernite.

63
Un alt obicei care se păstrează este cel de a se oferi pomană pentru sufletele
morţilor. Conform tradiţiei, în Joia Mare, maramureșenii de peste deal împart ouă crude
sărmanilor și aprind focul în faţa casei, existând ideea ca în acest fel încalzesc sufletele
rudelor trecute la cele veșnice. Și acum mai există acest obicei să se dea de pomană ouă
nevopsite, crude, albe, celor săraci.
Ouăle acestea se dădeau de sufletele morţilor. De asemenea, în Joia Mare se face
un foc în curte, în faţa casei. Familia se adună în jurul focului și se presupune că alături de
cei care se pun în jurul focului sunt și sufletele celor dragi, care se încalzesc la acest foc.
În Vinerea Mare, se ţine post negru. Nu se mănâncă şi nu se bea apă până scapătă
soarele. În această zi mai este interzis şi jocul, există chiar şi o strigătură referitoare la asta,
«Cine joacă în Postul Mare, joace-i dracul pe spinare!».
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, creştinii merg la biserică pentru a asista
la Învierea Domnului Iisus Hristos, Este simbol al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii
lui Hristos asupra întunericului păcatului. Restul de lumânare rămasă nearsă după slujbă se
păstrează și se aprinde în cursul anului pentru a se ruga în cazul în care exista necazuri în
casă.
Lumina şi o duc și la cimitir, morţilor din familie, dar şi acasă, pentru a avea
lumină tot anul. În alte locuri însă, imediat după slujba oficiată în Noaptea Învierii, sătenii
își cer iertare unii de la alţii, după care ciocnesc ouăle.
În Duminica Învierii, dis de dimineaţă, se pune într-un ibric, apă rece, un ou roşu,
un ban de argint şi se spală cu această apă pe faţă pentru a fi roşii în obraji ca oul şi pentru
a avea belşug restul anului. Toată lumea trebuie să poarte haine noi. La intoarcerea acasă ,
fiecare duce în mână lumanarea aparinsă de Înviere. Apoi, toţi membrii familiei se asază la
o prima masă festivă de Paște, nu înainte de a se spăla din nou cu oul și bănuţul din argint.
Sărbătoarea este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din casă, acesta rostind „Hristos a
Înviat!” cu răspunsul „Adevărat a Înviat”, care ciocnește oul cu soţia , apoi în ordine cu
ceilalti membrii ai familiei. Fiecare membru al familiei trebuie să mănânce mai întai un ou
sfinţit și de-abia apoi din celelalte preparate de pe masa de Paște.
Un alt obicei practicat și în Maramureș este cel al sacrificării Mielului. Carnea
de miel pregatită după mai multe reţete specifice. În trecut, mielul era sacrificat doar
sâmbăta de către barbaţi. Obiceiul sacrificarii mielului este preluat de la evrei. Mielul îl
inchipuie de
fapt pe Mântuitorul Hristos care a fost pedepsit fără vină. Tot în aceste zile
gospodinele obișnuiesc să prepare pasca, un cozonac mai special cu brânză. Și acesta este
însa „un obicei agro-pastoral”.Pasca este realizata din faină de grâu cea mai curată, din
brânză, ou, având acel aspect de soare. Are forma rotundă precum se crede ca au fost
scutecele lui Hristos. Pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit și pe mijloc i se
face o cruce. Când este pusă în cuptor femeile maramureșene fac semnul crucii pe peretii
cuptorului cu lopata spunând:„ Cruce-n casa, / Cruce-n piatră, / Dumnezeu cu noi la masă, /
Maica Precista pe fereastră”. Legenda pascai spune ca Iisus a fost găzduit la un om foarte
primitor pe când predica împreună cu apostolii, acesta punându-le în traistă la plecare
pâine pentru drum fără știrea lor. Aceștia întrebându-l pe Hristos când va fi Paștele le-a
răspuns că atunci când vor găsi pâine în traistă.
Tot de Paști se pune un accent deosebit pe cultul morților. Tocmai de aceea, în
unele zone din judeţ, precum Lăpuș, se obișnuiește ca după Sfânta Liturghie care are loc
duminica, în prima zi de Paști, să se organizeze o masă în cimitir, la mormântul strămoșilor.

64
Tradiţia impune ca de sâmbătă ora 24 (noapte Învierii), nu se mănâncă şi nu se bea apă,
până duminică ora 12, când se termină slujba la biserică şi se mănâncâ prima oară
mâncărurile sfinţite din coşărci «pecie, drob de mniel, carne, şoit, cârnaţ, şuncă, ouă blojâte,
mărtaş de hrean, prăjituri şi o uiagă de horincă»

Rituri și superstiţii practicate în vechime în zona Maramureșului


Pe vremuri, în Joia Mare, după ieșirea de la biserica, copiii dădeau cu pietre în
casele evreiești (pentru că „evreii l-au răstignit pe Iisus”).
Oamenii bătrâni și evlavioși ţineau post negru (se mai practică și azi), de joi și
până duminica.
În Vinerea Mare se vopseau ouăle (cu coji de ceapă) în culoarea roșie, simbol al
sângelui vărsat de Hristos, iar sâmbăta se pomeneau morţii, se mergea la cimitir și se
făceau pomeni de sufletul răposaţilor.
În vinerea mare nu se tăia mielul , deoarece spuneau bătrînii cei care îl taie în această zi se pun în rând cu cei
care l-au sacrificat pe Iisus.
În Duminica de Paști, înainte de a se merge la slujbă, se puneau într-un vas cu apa
proaspată un ou roșu și un ban, apa în care se spălau toţi ai casei. Moneda de argint se lăsa
trei zile în apa, iar apoi se dadea cadou la un copil, ca talisman purtător de noroc.
În noaptea și ziua de Paști se trăgea cu arma, ca „dovadă a păzirii mormântului
unde a fost pus Iisus și de bucurie pentru Învierea Sa ”(pe Iza si Cosău).
În momentul când se trageau clopotele de Înviere, fetele mergeau la o apă
curgătoare cu o crenguţă de busuioc pe care o băgau în apa și apoi se stropeau, ca să fie
”bine văzute” de toata lumea și sănătoase.
Cojile de ou vopsit se păstrau ca medicament pentru animale până la Rusalii, data
când erau îngropate în gradină , pentru a feri recoltele de dăunatori.
Mâncarurile traditionale de Paști constau în oua roșii, șunca și cârnaţi, friptură
de miel, cozonac, pască, vin adus din „gios” (din sudul judetului), toate bucatele fiind sfinţite
de preotul satului.
În Duminica Mare, femeile și fetele nu plecau nicăieri de acasă, și se credea că
primul musafir care intra e bine să fie bărbat, pentru norocul gospodăriei. Între serviciul
religios de Înviere și slujba de amiază, copiii mergeau din casă în casă cu urarea „Hristos a
Inviat”, primind în schimb bani și ouă roșii. Se credea ca nu este bine a dormi în marea zi de
Sărbătoare, pentru ca „altfel va ploua fânul”.
A doua zi („ziua de stropit” cum este cunoscuta azi), se organizau dansuri cu
muzica, postul fiind gata, semn sigur ca încep iar petrecerile și nunţile.
Jocuri uitate Etnograful Nicoară Timiș a identificat în zona sa natală Borșa, mai
multe jocuri de Paște, acum trecute în uitare:
Astfel, odinioară se practica „împușcatul cu carbid” toată Săptămâna Patimilor, în
credinţa că astfel „piatra de pe mormântul lui Iisus va fi spartă”.
Un alt obicei era „fuga cu pasca”. Imediat după ieșirea de la biserică, feciorii și
fetele batrâne alergau acasă în fuga cea mai mare, cu speranţa că dacă vor ajunge primii, se
vor căsători în anul respectiv.
Cel mai fascinant obicei de Înviere, semn clar ca înainte de creștinism această
sărbătoare era una a fecundităţii solare, era „Huțâța”, obicei unic, identificat la Borșa (în
veacurile trecute exista în mai toate satele), azi complet dispărut (ca si celelalte jocuri de
mai sus). „Huţâţa” reprezenta un obiect confecţionat din stâlpi înalţi de lemn (8-10 metri),

65
de care se lega un vârtej și un scaun, acesta fiind de fapt un fel de leagăn sau scrânciob de
dimensiuni mari, destinat adulţilor. Pe acest leagăn se dădeau feciorii și fetele, și numai în
poziţia din picioare, ajutându-se unii pe alţii pentru a lua avânt. În fapt, acest obicei era un
gen de iniţiere în actul sexual, imitându-se la perfecţie mișcarile acuplării. Frapant pentru
puritani este că acest joc fierbinte se organiza numai de Paști, iar la o săptămâna după,
„huţâţa” era desfacută pâna anul următor.
Un alt superstiţiu este acela în care se spune că cei care ciocnesc ouă în ziua de
Paşte se vor întâlni pe lumea cealaltă.
Tinerii necăsătoriţi dacă oul pe care îl ciocnesc are două gălbenuşuri, e semn că se
vor căsători curând.
După cum se vede, în toate marile sărbători religioase, maramureșenii au
amestecat cu creștinismul urme vechi ale riturilor fecundiace precreștine, unele dintre
acestea persistând pâna azi (Obiceiurile de iarnă sau Tânjaua), facând astfel ca Ţara
Maramureșului să fie un tărâm fascinant, situat în afara timpului.

Bibliografie:
Alexandru Filipaşcu, 1997, Istoria Maramureşului, Editura Gutinul, Baia Mare;
Tache Papahagi, 1925, Graiul şi folklorul Maramureşului, Editura Cultura Naţională,
Bucureşti;
Vasile Iuga, 2011, Maramureş – vatră de istorie milenară, Editura „Dragoş Vodă”,
Cluj-Napoca;

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI ŞI A FLORIILOR ÎN MARAMUREŞ


OBICEIURI ŞI TRADIŢII

Prof. înv. primar Luca Raluca


Liceul Tehnologic Dr. Florian Ulmeanu, Ulmeni

Sărbătoarea Paştelui, spune Ion Ghinoiu în lucrarea sa Obiceiuri populare de


peste an „, este un scenariu de înnoire anuală a lumii, deschis de Duminica Floriilor, închis
de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Isus. Paştele se
încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi a spaţiului prin jertfa
divinităţii adorate. Moartea şi renaşterea, celebrate la precreştini la aceeaşi dată au fost
disociate de creştini care au fixat Naşterea Domnului la solstiţiul de iarnă ( Crăciunul) iar
moartea la echinocţiul de primăvară şi în raport cu faza lunară ( Paştele)”.
Lucrarea se concentrează pe descrierea tradiţiilor ce însoţesc sărbătoarea
Paştelui şi a Floriilor din localitatea Glod, zona Maramureş.
Săptămâna mare ( ce precede Paştele) este dedicată curăţirii sufletului, deoarece
oamenii îşi mărturisesc păcatele la preot şi se opresc de la orice faptă care ar constitui un
păcat. Tot acum femeile colbuiesc ( fac curăţenie) şi pregătesc mâncărurile tradiţionale:

66
miel umplut, cureti umplut ( sarmale), şuncă afumată de porc, ouă fierte, cârnaţi, pască,
prăjituri.
În ziua de vineri a acestei săptămâni se vopsesc ouăle în roşu prin fierberea
prelungită a cojilor uscate de ceapă. Pentru decor se folosesc frunze de trifoi sau alte
plante, care se fixează pe ou cu ajutorul unui ciorap de mătase şi se introduce în vopseaua
fierbinte.
Sâmbăta se prepară pâinea şi pasca - un colac umplut cu brânză, împodobit cu
multe modele. Remarcăm împletiturile în două, simbol al infinitului, cercurile ce
simbolizează soarele, crucea în cadrul unei roţi care reprezintă un semn solar. Copiilor din
familie li se fac mici pâinişoare în formă de pasăre. În mentalitatea populară pasărea este
văzută ca având o funcţie benefică, serveşte ca simbol al relaţiilor dintre cer şi pământ.
În satul Glod din Maramureş slujba Învierii se desfăşoară de la ora 5:00
dimineaţa, când fiecare familie va duce la biserică pentru sfinţit o traistă cu bucatele: pască,
miel umplut, şuncă, ouă roşii, slănină fiartă, o sticlă de ţuică sau vin. După terminarea
slujbei sătenii se întorc acasă şi mănâncă din bucatele sfinţite. Nu au voie ca prima gustare
din acea zi să o facă din alte bucate.
Se păstrează şi unele credinţe şi practici precreştine. Astfel se crede că în ziua de
Paşte este bine să intre un bărbat în casă, că numai aşa le va merge bine tot anul. Femeile şi
fetele nu au voie să facă vizite în această zi. Tot acum din pasca sfinţită se dă câte o felie
animalelor din grajd că să fie sănătoase.
După masa rituală de Paşte , copiii, tinerii chiar şi bătrânii vor merge iarăşi în
cimitir, unde se desfăşoară o varietate de jocuri: De-a gâciu, De-a încâlcitura, Ptic doi boi etc.
Jocul De-a gâciu este practicat doar de fete. Una dintre ele are o bucată subţire de
lemn numită gâci pe care simulează că o lasă în mână la toate fetele, băţul rămânând doar
la una dintre ele. Fata care a repartizat băţul rosteşte:
Gâciu, gâciu se-nvârte
Mărie să nu gâcea
Până şapte ptite a mânca
Ş-om mărita-o după Ion. ( sau alt băiat)
Se rostesc de şapte ori aceste versuri iar dacă fata nu ghiceşte niciodată unde este
ascuns băţul, o mărită ( fictiv) cu un băiat.
Se practică şi o altă variantă a jocului. Unei fete i se pun şapte beţe între degetele
mâinilor. Fiecare băţ are un nume de băiat. Cu ochii închişi, trebuie să-şi aleagă un băţ cu
un nume şi cu respectivul băiat o mărită.
Jocul trebuie privit ca un mod distinct de a exista în lume sublinia Ivan Evseev. La
nivelul societăţilor tradiţionale, el presupune repetarea unui scenariu cu caracter
exemplar, iar prin aceasta imitarea unui model. Comportamentul ludic nu are nimic gratuit
în el, mai mult chiar, prin intermediul jocului se poate ajunge la descifrarea unui mister şi,
astfel individul devine contemporan cu modelul însuşi. Jocul devine, aşadar, o experienţă a
sacrului.
A doua zi de Paşte se organiza jocul ( dansul) în şuri sau case mai încăpătoare,
astăzi la căminul cultural. Ca de fiecare dată, 2-3 feciori arvonesc ceteraşul cu care vin,
cântând pe drum până la locul desfăşurării jocului. Până soseau fetele, feciorii dansau
dansuri bărbăteşti. Femeile mai în vârstă stăteau şi se uitau la tineretul care dansa.

67
Rămăşiţe ale cultului solar sunt evidenţiate în dansurile bărbăteşti care se
desfăşoară sub formă de cerc. Demult, era obligatoriu ca atunci când soarele asfinţea fetele
să fie acasă. La joc fetele şi feciorii se ironizau prin strigături cu efect hilar.
Mihai Pop remarcă faptul că strigăturile satirice batjocoresc anumite deprinderi,
pentru a le elimina din sânul colectivităţii, sau conţin mesaje morale din care pot învăţa
toţi.
Sărbătoarea Paştelui este precedată de Duminica Floriilor. Aceasta este o
sărbătoare sincretică dedicate zeiţei romane a florilor, Flora peste care creştinii au
suprapus sărbătoarea Intrării Domului în Ierusalim. La semnificaţia ei de reînviere a naturii
s-au adăugat noi semnificaţii legate de cultul moşilor şi al strămoşilor.
Astfel, în dimineaţa de Florii, sătenii merg la biserică de unde primesc rămurele
de răchită, numite stâlpari. Aceste ramuri verzi, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei sunt
aşezate apoi sub grindă, cu credinţa că apără oamenii, vitele şi semănăturile de forţele
malefice. La biserică erau pomeniţi morţii.
Tot cu ocazia Floriilor fiecare gospodină făcea pentru toţi membrii familiei câte o
pâine mică numită floare. Schimbau apoi între ei bucăţi din această pâine, ca să se
întâlnească şi-n cealaltă lume. (Informator Tuşnea Maria)
Viaţa satului este mereu impregnată de credinţe, practici prin care omul
patriarhal încearcă să atragă de partea sa forţele pozitive ale naturii. George Cristea şi
Mihai Dancuş spuneau: Timpul săvârşirii este în mentalitatea arhaică un timp calitativ,
distinct, un timp sacru, de la primul gest sau act ritual până la ultimul, acestea
reprezentând pragurile de intrare şi de ieşire din timpul sacru.

Bibliografie

Cristea, George, Dăncuş, Mihai, 2000, Maramureş- un muzeu viu în centrul Europei,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, 1994, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis,
Bucureşti
Ghinoiu, Ion, 1997, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti
Pop, Mihai, Ruxandoiu Pavel, 1976, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti

68
OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ ÎN MARAMUREŞ

PROF. ALBICIUC MARIA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ RONA DE SUS
MARAMUREŞ
În viaţa ţăranului maramureşean momentele importante ale ciclului calendaristic
erau şi sunt însoţite şi astăzi de o varietate de obiceiuri tradiţionale. Calendarul oamenilor
tradiţionali măsura timpul prin etapele importante ale muncii şi după aparenta deplasare a
soarelui pe cer. Fiecare etapă importantă a ciclului era marcată prin obiceiuri
calendaristice, obiceiuri corespunzătoare sărbătorilor religioase, şi nu în ultimul rând prin
obiceiurile agrare. Acestea sunt completate de obiceiurile care urmăresc dobândirea
bunăstării şi a fericirii omului ca individ într-o comunitate.
Obiceiul este un fenomen complex: pe lângă actul ritual erau introduse şi
fenomene orale care erau uneori rostite, iar alteori cântate. Între acestea există o legătură
foarte strânsă, neputând fi interpretate separat, deoarece oamenii au crezut atât în puterea
gestului, cât şi în magia cuvintelor care însoţeau obiceiul. Credinţele şi riturile acestei
prime etape a obiceiurilor de primăvară şi care se concentrează cu predilecţie în jurul
câtorva sărbători populare sau bisericeşti – Lăsatul secului, Bunavestire, Sângiorzul –
relevă dorinţa omului de a grăbi venirea primăverii, de a afla mersul vremii şi viitorul
culturilor, precum şi efortul acestuia de a preveni pericolele ce s-ar putea abate asupra
gospodăriei sale.
Dintre obiceiurile de primăvară amintim: Lăsatul secului sau Capu’ primăverii
este serbat la 24 februarie şi coincide cu sărbătoarea religioasă „Aflarea capului Sf. Ioan
Botezătorul”, „40 de mucenici, Blagoveştenile (25 martie), Bunavestire, Floriile, Obiceiurile
Pascale.
De Paşte omul din Maramureş simte cu adevărat miracolul divin al Învierii. Cu o
zi înainte de Înviere, cea mai multă treabă le revine gospodinelor, care trebuie să
pregătească bucatele ce vor fi sfinţite în noaptea de Înviere. Femeile se trezesc în toiul
nopţii pentru a frământa aluatul pentru pască. Aici toate bucatele se gătesc în casă, nu se
cumpără nimic pentru masa de Paşte. După ce rostesc rugăciunea pentru începutul lucrului,
se apucă de frământat şi de ornat pasca, cu cele mai diverse modele. Majoritatea modelelor
de pe pască sunt legate de morive creştine, de aceea cel mai des întîlnim împletiturile sub
formă de cruce. Tot acum se prepară si cozonacii cu nucă şi cu brânză de vaci.
Ornatul ouălor este lăsat pe mai târziu, când se trezesc copiii, bucurându-se de
vopsirea şi ornarea lor. În Maramureş, în satul tradiţional vopsirea ouălor se realizează
după aceeaşi metodă folosită de zeci de ani. Se iau cojile de la ceapă, se fierb, iar prin
fierbere rezultă un lichid roşiatic. După ce culoarea e destul de intensă, simbolozând
sângele vărsat de Domnul nostru Isus Hristos, se adaugă ouăle legate într-un tifon, pe care
au fost puse flori sau frunzuliţe. După ce stau în lichid, se scot cu grijă , se îndepărtează
tifonul şi frunzuliţele şi se ung cu grăsime pentru a străluci în coş atunci când vor fi duse
pentru afi sfinţite.
Se vor pune în coş toate felurile de mâncare care vor sta pe masa de Paşte: miel
umplut, pască, ouă, unt făcut în casă, cârnat afumat, brânză de vaci, sare, dar şi o „mână de
fân”, pentru hrana animalelor.
În preajma acestei sărbători lumea posteşte şi e smerită, nu se organizează
petreceri, nunţi, botezuri, iar oamenii trăiesc intens această sărbătoare.

69
În noaptea de Înviere tot satul, cu mic cu mare se îndreaptă, chemaţi de glasul
clopotului, spre bisericuţa din deal.Toţi sunt voioşi si rostesc cu veselie”Hristos a înviat!”.
Această sărbătoare aduce tăranului maramureşean speranţă şi îi dă putere să
renască şi să-şi ducă la bun sfârşit treburile câmpului, începute odată cu venirea primăverii.
Toate aceste obiceiuri sunt nelipsite în viaţa ţăranului tradiţional maramureşean
şi le păstrează cu sfinţenie. Ele aduc echilibru şi stabilitate atât în viaţa de familie, cât şi în
minca câmpului.Aceste obiceiuri au rol apotropaic, dar şi de fertilitate şi fecunditate, prin
cântecele şi ritualurile folosite, omul de la ţară invocă forţele divine care-i dau bunăstare şi
spor în lucrul pe care-l întreprinde.

“INVĂȚĂM SĂ DĂRUIM”

PROIECT DE VOLUNTARIAT

Prof.inv.preșcolar:Rusu Tudorița
Liceul Tehnologic ” Anghel Saligny”, Brăila
Structură Grădinița nr.21

Motto:
“Voluntariatul apropie oamenii si rupe frontierele. De asemenea ne face să
redescoperim latura umană din interiorul fiecaruia.”

A trezi şi a dezvolta spiritul voluntariatului la copii, a cultiva valorile lui , sunt


unele din sarcinile de seamă ale educatorilor, pe care le vom forma participand direct la
activităţile de voluntariat. Ar trebui să desfăşurăm mai des activităţi de voluntariat pentru
că ele constituie o experienţă bogată de învăţare, facilitează dezvoltarea de capacităţi şi
competenţe sociale şi contribuie la dezvoltarea sentimentului de solidaritate al copiilor.
Acestea sunt benefice pentru voluntar ca individ, pentru comunitate şi societate
în întregul ei şi reprezintă un mod de a aborda nevoile şi provocările umane. În calitate de
cadru didactic, este recomandabil să formezi copiilor gustul pentru activităţi care să le facă
bine din punct de vedere sufleteşte si de pe urma cărora să beneficieze şi alţii.
Noi, educatorii, trebuie să fim modele pentru copii și să le prezentam toate
beneficiile pe care le pot obţine de pe urma activitaţilor de voluntariat. Cu cât observă şi
este învăţat de mic că este important să îi ajuţi pe alţii, să te implici în activităţi de pe urma
cărora să nu te aştepţi neapărat să obţii beneficii materiale, cu atât va tinde mai mult să
introducă voluntariatul în viaţa lui de adolescent.
Cu siguranţă, voluntariatul este singura modalitate prin care putem readuce o
raza de speranţă in sufletele celor pentru care soarta, din pacate, nu a rezervat prea multe
bucurii și tot din păcate, în România, ideea de voluntariat nu este foarte bine cunoscută.
A trezi și a dezvolta spiritul voluntariatului la copii, a cultiva valorile lui ar putea
fi una din sarcinile de seamă ale educatorilor, un spirit care transformă valorile sociale in
principii de conduită personală, și astfel, peste câţiva ani ţara noastră va avea un sector de

70
voluntariat mult mai dezvoltat. Având în atenţie toate acestea, am conceput un proiect de
voluntariat cu implicarea copiilor și părinţilor în acţiuni social-umanitare intitulându-l „
Învăţăm să dăruim”.
Ne-am concentrat acţiunile și activităţile către persoanele în vârstă de la”
Căminul de Persoane Vârstnice”, din Lacul-Sărat, Brăila.
Realizând că acești bunici și bunicuţe au nevoie de afecţiune și de atenţie ne-am
dat seama că prezenţa copiilor, prin puritatea și candoarea lor, le va aduce imensă bucurie
în sufletele lor triste ca oameni izolaţi de familiile lor și de cei dragi.
Tematica și ţinta proiectului de voluntariat au fost acceptate cu bucurie și
receptivitate atât de părinţi cât și de copii.
Scopul proiectului:
Educarea respectului și afecţiunii copiilor faţă de persoanele în vârstă, formarea
dorinţei lor de a drăui material și mai ales spiritual, precum și trăirea sinceră a momentelor
de dăruire.
Obiective :
Antrenarea și dezvoltarea unor calităţi ale copiilor –bunătate, compasiune, grijă
faţa de semeni,
Revigorarea spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare prin promovarea
valorilor de solidaritate și generozitate
Responsabilizarea copiilor, părinţilor şi a cadrelor didactice prin implicarea în
acţiuni de voluntariat ,
Readucerea în atenţia oamenilor în vârstă, izolaţi și privaţi de afecţiunea familiei,
a obiceiurilor și tradiţiilor sarbătorilor PASCALE.
Realizarea unor lucrări artistico-plastice și practice pentru a fi dăruite,
Antrenarea calităţilor interpretativ-actoricești și artistice, în vederea prezentării
unor spectacole cu scop umanitar.

Desfășurarea proiectului:
Mai întâi le-am făcut cunoscut copiilor că în Staţiunea Lacul-Sărat există un
Cămin de persoane vârstnice unde locuiesc foarte mulţi bunici și bunicuţe singuri fără
familiile lor.
Aceștia s-ar bucura tare mult dacă lor le-ar placea să-i viziteze. Copiii și-au
manifestat bucuria și intersul de a merge acolo pentru a-i cunoaște. Apoi am anunţat
părinţii despre intenţia noastră, aceștia declarându-se deschiși către o asemenea iniţiativă.
Deoarece majoritatea obiectivelor vizau dezvoltarea unor calităţi morale și
realizarea de lucrări practice, accentul l-am pus pe pregătirea copiilor în grădiniţă pentru
activităţile ce vor urma, pentru a se pregăti corespunzător pentru vizitele organizate. Am
desfășurat o serie de activităţi de educaţie religioasă care vizau inţelegerea semnificatiei
sărbătorilor Pascale.
Ce înseamnă postul Sf.Paști - Conștientizarea copiilor de a fi mai buni, de a-și iubi
și ajuta aproapele, așa cum a făcut-o Mântuitorul Iisus Hristos.
Povestea „Un copil milostiv și un om drept”
„Sfintele Paști”- Lectura educatoarei - Înţelegerea de către copii a patimilor și
răstignirea Domnului , a morţii și îngropării și învierea Domnului.
Cum sărbătoresc oamenii Sfintele Paști? , simbolul ouălelor roșii.

71
In cadrul activităţilor plastice și practice copiii împreună cu educatoarele au
confecţionat felicitări și ornamente de factură religioasa pentru bunici și au încondeiat ouă.
Am realizat o expoziţie cu vănzare „ Nepoţi pentru bunici „ - felicitări, desene ale
copiilor ornamente realizate de ei și alte obicte , iar cu banii strânși am cumpărat daruri
pentru bunici (fructe , dulciuri și obiecte de îmbrăcăminte). Cadourile oferite au adus
zâmbete pe chipul bunicilor iar pe noi această răsplată ne-a bucurat enorm si ne-a făcut sa
simţim că voluntariatul este cea mai inalţătoare activitate pe care cineva o poate
desfășurat.
Prezentarea unui program artistic dedicat sărbătorilor Sfintelor Paști - eveniment
de înaltă încărcătură sufletească. Cu un public atât de sensibil prezentarea lor a fost
degajată și admirată de toată asistenţa. Copiii au purtat discuţii cu persoanele vârstnice
despre patimile și răstignirea Domnului, și cum sărbătoresc ei Sfintele Paști. Darurile
împărţite de copii au constat în ouă, cozonac și fructe.
Copiii au fost încântaţi de bucuria arătată de persoanele vârstnice, de atenţia și
de aprecierea lor.

Concluzii:
Părinţii și copiii și-au schimbat cu toţii comportamentul și atitudinea faţă de
persoanele din jur, realizând mult mai des fapte bune și dând mult mai mult ajutor
persoanelor în vârstă, cu diferite ocazii.
Cu toţii am învăţat că atunci cînd dăruiești, cel mai important este că trăiești
bucuria bucuriei celuilalt.
Daca fiecare dintre noi ar găsi un moment in care să se gândească și la ceilalţi și
să facă ceva pentru ceilalţi, cred ca lumea ar fi mai bună.
Pentru că faptele bune au viaţă lungă și......... .....cred
“Noi, oamenii avem puterea de a schimba lumea”.

BIBLIOGRAFIE

Constantin Cucoș, 1996, ” Educaţia religioasă, conţinut și forme de realizare”,


București, Editura Didactică și Pedagogică RA.
Corneliu Ilade, 2005, ” Specificul dimensiunilor educaţiei morale în preșcolaritate”.
Educaţia moral-civică și religioasă, în vol.”Psihologia preșcolară și școlară”, coord.
Gheorghe Tomșa, Volum apărut ca supliment al Revistei Învăţamântului Preșcolar,
București.
Vasile Marcu, 2004, ” Istorioare duhovnicești pentru copii”, Editura Cartea Ortodoxă,
Alexandria.

72
PAŞTELE LA ROMÂNI
TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Profesor învăţământ preșcolar Bănică Hariclia


Liceul Tehnologic”Anghel Saligny”-Grădinița nr.21, Brăila

Paştele este sărbătoarea creştin-ortodoxă, care anunţă Învierea Domnului Iisus


Hristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Pentru creştini,
această sărbătoare comemorează Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Rolul lui
Iisus este semnificativ pentru sărbătoarea pascală, el devenind simbolul binecuvântării
pentru oameni prin sacrificiul său. Odată cu reînvierea lui Hristos, creştinii sărbătoresc
începerea unui nou an liturgic, agrar şi sufletesc. Creştinii ţin cel mai lung post al anului, cel
de 40 de zile, pentru a se curăţa de păcatele trupeşti şi de cele sufleteşti, pentru a se ruga la
cele sfinte şi pentru a comemora moartea, sacrificiul şi mai apoi învierea Mântuitorului
Iisus Hristos.
Sărbătoarea Învierii Domnului este indicată în limba româna prin cuvântul
"Paști" întrebuinţat de obicei la plural, care este de origine ebraică. La evrei cuvântul
Pascha (pesah) însemna trecere și era moștenit de aceștia de la egipteni, indicând:
sărbătoarea anuală a azimilor in amintirea trecerii evreilor prin Marea Roșie și a exilului...
(Ies. XII, 27), sărbatoare ce se prăznuia la 14 Nisan și care coincidea cu prima lună plină de
după echinocţiul de primăvară, așa cum am arătat mai sus. Termenul ebraic a trecut în
vocabularul creștin, pe motivul că evenimentele istorice care sunt comemorate de aceasta
sărbătoare, adica patimile, moartea și învierea Domnului, au coincis cu Paștile iudaice din
acel an.
Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos și mai
plăcut, când toate in natură învie. Românii așteaptă sărbătoarea aceasta, după un post
îndelungat, cu mare dor și bucurie, și cauăa în același timp ca locuinţele lor să fie curate și
cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială .
Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la
câmp, din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe și să se îngrijească de ea, repară
gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paște și adună cele trebuincioase sărbătorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a
vărui, a spăla, a roși ouăle, a coace pasca și alte copturi.
Fetele cele mari precum și multe neveste tinere încep a coase câte o cămașa nouă
precum și alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paște, măcar o cămașă nouă.
Fiecare are partea sa de ocupaţie și grijă, fiecare caută a nu rămâne în urma
altora, iar Sfintele Paște să-l surprindă ca pe un neom între oameni.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii
Paștelor este pasca, păscuta.
După o legendă din Bucovina pasca se face, pentru că Iisus înainte de a fi prins și
răstignit pe cruce, zice învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi copturi nedospite
și nesărate adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi dospite și sărate care
se vor numi paște.

73
Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare și lapte dulce. Forma
este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini și
cele de la mijloc in formă de cruce, care însemnează crucea pe care a fost Mântuitorul
răstignit. Între împletituri se pune de regula brânza de vaci dulce, frământată cu ou si
zahăr, unsă deasupra cu gălbenuș de ou și împodobită cu stafide. Pasca se face fie în Joia
mare , fie în Sâmbăta mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac și alte copturi
ca : babe, moși, cozonaci rotunzi sau lungăreţi (ca sicriul in care a fost îngropat Iisus),
colaci.
Ultima săptămână a postului Paştelui este cea mai importantă perioadă, fiind
rezervată pentru căinţă şi comemorare. În această săptămâna mare, tradiţia este ca toate
gospodinele să facă curăţenie generală în casă, în curte şi grădini, ca simbol al renaşterii.
Foarte multe tradiţii de Paşte sunt păstrate şi acum, fiind foarte aşteptate de toţi românii.
Tradiţiile debutează cu săptămâna mare, care începe de la duminica Floriilor,
atunci când Iisus Hristos intră în Ierusalim, şi se termină cu duminica Paştelui, atunci când
Hristos învie. În această săptămâna se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se
fac ouă roşii şi cozonaci, drob de miel şi pasca. Această săptămână simbolizează chinurile
prin care trece Mântuitorul, de la trădarea lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe
dealul Golgota, urmată de moartea lui şi încheiată cu Învierea.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură,
pentru a se sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se
vopsesc ouăle, deoarece se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra
fără ca să se strice. Dacă se doarme în această zi, tradiţia spune că respectivul va fi leneş tot
anul.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de
flori la biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de trei ori, semnificând poticnirile pe
care le-a avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire.
Tot acum foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi
Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi
se împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai
spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va
ploua, va fi unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului, care spune că cel care se va
scălda în apa rece de trei ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe oameni şi chiar şi pe
Hristos în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a
asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie,
dar şi acasă, pentru a avea lumina în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
– anafura sfinţită şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare
la biserică, pentru a le pune acasă la icoane. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând
noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un
ban de argint, şi se spală cu această apă pentru a fi rumeni în obraji ca oul, pentru a fi tari ca
banul şi pentru a avea belşug.
Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia,
fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit al

74
acestei sărbători este dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de
mântuire, cât şi de tradiţii: oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte – (cozonac,
pască, miel), slujba de sâmbata seara cu luarea luminii.
Lumânarea de Înviere - Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an,
este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a
Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare
care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că
este mereu alături de noi. Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără
să ardă este aşteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din
Sfântul Mormânt, aprinzând candela aşezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde
cele două mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă
Lumina Sfântă miilor de pelerini care aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează
şi de unul singur, strălucind ca un fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în
biserică, precum şi lumânările unora dintre pelerini. În noaptea de Înviere fiecare
credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de
pe masa Sfintului Altar. Aceasta lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra
morţii şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Puteri deosebite i se atribuie,
ea fiind păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni sau mari primejdii. În unele
părţi ale ţării, după ce această lumânare este aprinsă în biserică, este adusă acasă, este
stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică numărul anilor casei
respective. De asemenea, există superstiţia că dacă lumânarea de la slujba Învierii va
rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorinţele purtătorului ei se vor împlini. Alţii afumă
cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.
Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi
renaşterii întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau
împreună cu aceasta. Întrucât cozonacii sunt asociaţi şi cu sărbătoarea Crăciunului sau alte
sărbători religioase, simbolistica lor pascală este puţin diminuată faţă de cea legată de
pască, dar rămâne valabilă reprezentarea ritualică a jertfei Mântuitorului, prin stropirea
cozonacului cu vin sfinţit, la biserică.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a
murit asemeni unui miel nevinovat. De-a lungul şi de-a latul întregii lumi creştine, mielul de
Paşte reprezintă un simbol statornic, ale cărui semnificaţii se regăsesc înca din cartea
Genezei, atunci când lui Avraam i s-a cerut să îşi sacrifice fiul. Simbolul mielului este asociat
cu Iisus Hristos odată cu Ioan Botezatorul, ale cărui cuvinte sintetizează pe de-a întregul
rolul şi importanţa Mântuitorului: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii".
Din timpuri străvechi, se consideră că un miel ieşit cuiva în drum, în preajma zilei de Paşte,
prevestea noroc şi împliniri. Într-o semnificativă superstiţie europeană, se credea că
diavolul se poate preschimba în orice fel de animal, cu exceptia sfântului miel. S-a ajuns
până acolo încât, în secolul al VII-lea, călugării benedectini au compus o rugăciune specială,
consacrată binecuvântării mieilor. Câteva secole mai târziu, aceasta rugăciune a fost
adoptată de către papă, friptura de miel devenind, apoi, un fel de mâncare consacrat la
masa înaltului pontif.
De fapt, obiceiul de a se sacrifica şi mânca un miel cu ocazia Paştelui este legată
de ieşirea poporului evreu de sub stăpânirea egiptenilor, ce a anticipat jertfa lui Iisus
Hristos pe cruce, un eveniment ce a marcat izbăvirea fiinţelor umane de sub povara
păcatului. În cadrul Paştelui creştin, friptura de miel reprezintă, aşadar, un fel de mâncare

75
ritual, având darul de a aduce aminte şi de a sublinia sacrificiul lui Iisus, păcatele noastre
asumate de el, şi învierea sa, promiţând renaşterea noastră întru Dumnezeu.
Astfel, sărbatorile pascale sunt pentru credincioşi momente sfinte de preamărire
a lui Dumnezeu şi de înnoire spirituală. Ele sunt ţinute de oameni, deoarece încă de la
creaţie, Dumnezeu le-a sădit în fire predispoziţia de a fi în legătură cu El, adică de a fi o
făptură religioasă care caută pe Creatorul său pentru a-l binecuvanta şi a-i întări puterile
sale spirituale şi fizice.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia
Szabo, Lucian_Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion

IISUS – TRĂDAT DE IUDA

prof. Elena Pavel,


prof. Adriana Popa
Școala Gimnazială „Oltea Doamna”- Oradea

Cina cea de Taina a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria
neamului omenesc, a fost momentul în care Iisus Hristos a instituit Taina Împărtășaniei în
cadrul căreia pâinea și vinul se transfigurează în Trupul și Sângele Lui. Cina, a avut loc joi
seara, înainte de Patimile Sale, când S-a întâlnit cu Apostolii pentru a lua împreuna ultima
Cină. Cu această ocazie Iisus le vorbește apostolilor despre dragostea pe care trebuie să o
aibă unul faţă de altul și toţi faţă de El. Uitând parcă sfaturile Învăţătorului său, Iuda devine
vânzătorul Lui. Acesta nu a știut să fructifice darul primit, acela de a fi Apostol a lui Iisus
Hristos, ci dimpotrivă devine dușmanul cel mai aprig al Mântuitorului.
Când s-a ataşat de Mesia, era preocupat de ideea că Acesta va fi un mare erou
politic al poporului său şi spera să primească un post înalt în împărăţia Sa. De la începutul
misiuni sale de apostol, a deţinut funcţia de administrator al bunurilor de obşte (casier)
chivernisind punga sărăcăcioasă a oamenilor obișnuiţi, făcându-şi din aceasta, o sursă
ilicită de venit. Corectitudinea sa lasă mult de dorit. Zgârcit, când face bine în folosul
săracilor, nu ezită să-şi însuşească pe ascuns arginţi strânşi pentru milostenie, pentru
îndatoririle fiscale, pentru aprovizionare, etc. Cu cât Domnul dovedea că nu vrea să fie un
Mesia politic, cu atât mai mult inima lui Iuda se înstrăinează de El.
În viaţa lui Iuda s-au produs trei cotituri majore care au schimbat definitiv
destinul său. Prima schimbare s-a produs în urma predicii Mântuitorului despre Pâinea
Vieţii, a doua mare cotitură, s-a produs cu ocazia ospăţului din casa lui Simon Leprosul. Cu
această ocazie, Iuda primește o mustrare pe faţă din partea lui Iisus. A treia mare cotitură
în viaţa ucenicului pierdut s-a produs în noaptea Cinei. Când Domnul ajunge în dreptul lui
Iuda pentru a-i spăla picioarele, un fior stăbate întreaga lui fiinţă, Iuda încă nu este cu totul

76
împietrit. Mai lipsește doar puţin pentru ca ucenicul care deja aranjase trădarea să-și
mărturisească păcatul.
Iisus este de acord că trebuie să se împlinească Sfânta Scriptura, dar nu credea că
unul dintre Apostoli Săi urma să-L trădeze, așteaptă momentul pocăinţei lui, dar Iuda se
împietrește și mai mult. Apoi Iisus le spune pe faţă: ”Adevărat vă spun că unul din voi Mă va
vinde” ( Ioan 13, 21 ). Cuvintele lui Iisus provoacă revoltă și uimire în același timp. Iisus
clarifică nedumerirea lor zicând: ”Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela mă va vinde” (
Matei 26, 23 ). Iuda se face că nu ştie nimic, apoi iese afară și merge la sinedriști pentru a-i
ajuta ca să-L prindă. Semnul trădării va fi sărutul, astfel cel mai gingaş semn de iubire s-a
transformat în semn de trădare. Toţi cei veniţi ca să-L aresteze, rămân surprinşi, când
Domnul nu se împotriveşte, nu fuge pentru a cere ajutoare. Iuda, sărutându-L zice: „Bucură-
te Învăţătorule!”, asista la procesul de judecată a lui Iisus și este impresionat de demnitatea
Acestuia.
L-a trădat pe Mântuitorul pentru treizeci de arginţi, iar când și-a dat seama de
grozăvia făcută, a aruncat banii în templu, apoi s-a dus și s-a spânzurat. Pe acei bani s-a
cumpărat ţarina olarului pentru îngroparea străinilor.
Din cele relatate, observăm că Iuda Iscarioteanul putea să devină unul din cei mai
de frunte apostoli dacă, știa cum să fructifice darul suprem oferit de Iisus Hristos, acela de a
fi ucenicul Lui dar, constatăm cu stupoare că acţiunile sale se focalizează spre cele
pământești, neglijând latura spirituală. Devine omul care se închină „viţelului de argint”,
capabil să facă cele mai mari nelegiuiri pentru a-și atinge interesul. Patima pentru bani,
mândria şi dorul de mărire, câştigate pe cale uşoară, pe nedrept îl încadrează într-un
prototip al făţarnicului, al trădătorului. Iuda nu a fost niciodată cu adevărat un urmaş al lui
Hristos. El a căzut de la apostolat, nu a avut niciodată o relaţie sinceră cu Domnul Iisus
Hristos. Astfel, el a rămas „fiul pierzării” care a fost pierdut pentru că nu a fost niciodată
„mântuit”. Cel mai înalt titlu pe care l-a folosit când I s-a adresat lui Hristos a fost „Rabbi”
(Matei 26, 25) şi nu L-a numit niciodată „Domnul”, iar acest lucru ne datermină să credem
că nu L-a preţuit și nu L-a cinstit pe Iisus așa cum s-ar fi cuvenit să o facă.
Iuda ia parte la Cina cea de Taină, dar o primeşte cu nevrednicie şi astfel se face
vinovat de trădarea Învăţătorului său.

77
SĂRBĂTOAREA DIN INIMA ROMÂNILOR

PROF.INV.PR.ŞI PREŞC. GINA HURDUC


GRĂDINIŢA CU P.P.NR.64-GALAŢI

„Paştele este demonstraţia lui Dumnezeu că viaţa este mai presus de toate
spirituală şi fară sfârşit”
(Charles M. Crowe)

În zvonul vesel al primăverii, copii şi oameni maturi laolată aşteaptă cu


nerăbdare şi bucurie Sărbătorile de Paşte. Multe din obiceiurile şi tradiţiile noastre se pierd
sau se amestecă cu tradiţiile din alte ţări şi oricât de frumoase ar fi şi acelea, din când în
când e frumos şi absolut necesar să ne amintim şi obiceiurile noastre vechi, care de fapt ne
reprezintă. Data celebrării Paștelui are la bază două fenomene astronomice: echinocțiul de
primăvară și mișcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paștele se serbează
în duminica imediat următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară. Obiceiuri
şi tradiţii de Paște
Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror
prezenţă este obligatorie pe masa de Paști, deși în prezent se vopsesc ouă și de alte culori
(verzi, albastre, galbene etc.). În folclorul românesc există mai multe legende creștine care
explică de ce se înroșesc ouă de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii
Domnului. Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară și alte mâncăruri
tradiţionale: pască, cozonac, drob.
Dimineaţa, în ziua de Paşte, toţi ai casei, ca să fie sănătoşi şi să aibă spor în tot
ceea ce fac, trebuie să se spele pe faţă cu apă dintr-o cană în care s-au pus un ou roşu şi un
ban de argint. De regulă, cel mai mic al casei sau cel care se spală ultimul ia banul şi oul
după ce se spală.
Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă la alta, ci ţin în special de
specificul gastronomic.
Printre alte simboluri ale Paştelui se numără şi liliacul, expresie a purităţii dar şi
fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus Hristos.
Venirea iepurasului de Paşte nu e o invenţie a vremurilor moderne. Considerat
unul din cele mai fertile animale, iepurele era folosit simbol al unei noi vieţi în ritualurile
precreştine practicate primăvara de diverse popoare.El a fost preluat de germani in timpul
Sărbătorii Paştelui Creştin şi apare în înscrisuri germane fiind atestat documentar în jurul
anului 1500.Simbolul iepuraşului traversează Oceanul în America în jurul anului 1700.
Legenda iniţiată de germani, spune că iepuraşul aducea ouă colorate copiilor care
fuseseră cuminţi peste an.Aceştia trebuiau să construiască, intr-un loc retras din casă sau
grădină, un cuib în care el lăsa ouăle.
Mai târziu odată cu extinderea obiceiului în marea majoritate a ţărilor creştine
Iepurele ca şi Moş Crăciun, dăruia jucării, dulciuri şi haine.Societatea industrializată nu a
scăpat ocazia pentru a exploata povestea lui, devenind una dintre cele mai bune găseniţe
pentru agenţiile de publicitate.
Dacă noi, înclinăm capul şi îngenunchiem în faţa suferinţelor prin care a trecut
Iisus spre a ne mântui pe noi, cei păcătoşi şi cinstim Învierea Sa din morţi, consider că pe

78
copiii de vârstă preşcolară trebuie să-i îndrumăm în perioada premergătoare marii
sărbători cu mult tact şi delicateţe ţinând cont de reperele din dezvoltarea lor cognitivă şi
mai ales psihică.Prin activităţile desfăşurate în grădiniţă urmărim valorizarea tradiţiilor şi
obiceiurilor poporului nostru în cadrul unor proiecte tematice cu obiective care să
stimuleze şi să sădească în inimile copiilor interesul şi dragostea pentru frumos, armonie,
autentic şi faţă de tot ceea ce ne reprezintă ca popor. Personal, am evitat in anii mei de
activitate didactică să le vorbesc în detaliu copiilor despre suferinţele şi modul în care a
fost omorât Isus chiar dacă în cadrul parteneriatelor cu biserica, aproape anual am mers cu
copiii la împărtăşit. Treptat...treptat, odată cu intrarea în şcoală sunt convinsă că vor
înţelege adevărata semnificaţie a Sărbătorilor de Paşte. Lumina şi bucuria ne invăluie în
această perioadă a anului şi tot ce-i mai bun şi mai frumos pe-acest pământ şi-n această
existenţă, copiii, ne înobilează cu prezenţa, cu surâsul şi iubirea lor pe care ni le oferă de
cele mai multe ori necondiţionat.

Bibliografie
• Gorovei Artur, 1995, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, editura "Grai şi
Suflet – Cultura Naţională", Bucureşti.
• Niculiţă-Voronca Elena, 1998, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, vol.I, II, edituraPolirom, Iaşi.
• Olteanu Antoaneta, 2001 Calendarele poporului român, editura Paideea.
• Pamfile Tudor, 1997, Sărbătorile la români, ediţie îngrijită de Iordan Datcu, editura
Saeculum I.O.
• Ştiucă Narcisa Alexandra, 2006 Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, volumul II,
editura Cartea deBuzunar.
• Văduva Ofelia, 1996, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
• http://www.crestinortodox.ro

LUMINA ÎNCONDEIATĂ CU IUBIRE

prof. Carmen Cercel


Liceul de Artă “Margareta Sterian” Buzău

Fire complexă și construită dintr-un ansamblu de sentimente mereu pe un front


cu raţiunea, omul poartă pecetea cea sfântă a credinţei. Nimic nu este mai înălţător decât
prezenţa unui creștin pentru a face din orice lucru obijnuit presărat cu un praf monoton
uman, un lucru ce îndulcește privirea vieţii și bucură inimă prin cele mai sincere trăiri.
Astfel suntem creștini. Suntem creștini prin orice sentiment care își găsește
odihnă în firea noastră, suntem creștini prin exemplul de iubire pe care ni l-a oferit
Mântuitorul nostru Iisus Hristos în momentul Învierii de Sfintele Paști. Și iată de unde
pornește adevărata fericire! Când sărbătorim Sfintele Paști sarbătorim adevărata fericire cu
care suntem binecuvântaţi toţi cei ce purtăm în piep un suflet de creștin.

79
Ca la orice sărbătoare sfântă, creștinul care este sinonim cu adevăratul român, a
ales dintre toate minunile lumii tradiţia pentru a înfrumuseţa spiritul sărbătorii. Sfintele
Paști s-au bucurat dintotdeauna de o gamă variată de tradiţii pe care creștinii le-au pus
pecete peste Invirea Domnului. Astfel în casa fiecărui creștin, pe masă lui cea binecuvântată
zilnic de bunătatea lui Dumnezeu apar ouăle roșii ce sunt nelipsite în fiecare an.
Legendele creştine leagă simbolul ouălelor roşii de patimile lui Iisus. Se spune că
atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouă roşii.
Şi se mai spune că Sf. Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus nişte ouă într-un cos,
care s-au însângerat stând sub cruce. Se povesteşte că după ce Iisus a fost răstignit, rabinii
farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei ar fi spus: "Când va învia cocoşul pe care-
l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia si Iisus". Nici nu şi-a terminat bine
vorbele şi ouăle s-au si făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.
De asemenea spiritul de creștin a așezat pentru fiecare zi din preajma Sfintelor
Paști câte un voal plin de tradiţii, ritualuri și obiceiuri, ce sunt statornicite de veacuri,
transmise din generaţie în generaţie. Joia Mare, numită și Joia Patimilor sau Joia Neagră,
este ultima joi din Postul Paștelui. În unele zone ale tării se obisnuieste să se ducă la
biserică băutură si mâncare, care se sfinţesc si se dau de pomană, pentru sufletul morţilor.

Bibliografie:

1. Simion, Florea, Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundatiei


Culturale Române, Bucureşti.
2. Zahacinschi Maria şi Nicoale, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-
Turism, Bucureşti,

80
“ MICUL CREŞTIN”

PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL


GRĂDINIŢĂ-BISERICĂ
AN ŞCOLAR 2013-2014- SEM. II

INIŢIATORI/COORDONATORI: Prof. LAZĂR ELENA LUCIA, prof. ILIE ELENA


GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.7 DEVA
PARTENERI:
GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.7 DEVA
BISERICA „ SF. NICOLAE” din Cristur, jud Hunedoara

ARGUMENT

„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi pentru că unora ca acestora este
Împărăţia cerurilor !”-sunt cuvintele Măntuitorului, ale celui ce a fost numit de către
apostolii Săi şi, apoi, de o întreagă istorie creştină, Învaţătorul, acel pedagog prin excelenţă,
care ne-a predat materiile fundamentale ale şcolii vieţii : binele, frumosul, morala , credinţa
şi iubirea .
Pentru noi românii, a vorbi de educaţie religioasă, astăzi, înseamnă a analiza şi
reflecta asupra unui complex proces educaţional de predare în şcoala românească a orei de
Religie, în care se pun mari speranţe pentru revigorarea spiritual-morală a tinerei
generaţii.
După cum se cunoaşte, copilul, încă înainte de vârsta şcolarului mic , vine în
contact cu realităţi, simboluri şi manifestări religioase ale căror semnificaţii în înţelesul lor
cel mai simplu, este bine să le cunoască .
Cercetările în domeniul psihologiei copilului si practica educativă înaintată ne
arată că educaţia moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă iar vârsta
preşcolară cu trăsăturile de voinţă şi caracter în formare, având ca germen însăşi
personalitatea umană, ne îndreptăţesc să afirmăm că introducerea unor elemente de
educaţie religioasă la grădiniţă este un lucru important şi necesar.

SCOP: Educarea copiilor în spiritul valorilor moral-religioase şi cunoaşterea


rolului Bisericii în comunitatea locală.
OBIECTIVE:
Înţelegerea rolului bisericii pentru comunitate;
Cunoaşterea unor sărbători creştine de mare însemnătate;
Întelegerea de către copii a mesajului unor rugăciuni;
Cultivarea unor comportamente moral-religioase (să faci fapte bune, să-ţi iubeşti
aproapele, să fii cinstit, generos, să-i ajuţi pe cei slabi şi bolnavi).
GRUP ŢINTĂ:
Preşcolarii grupei mijlocii “ISTEŢII”
MODALITĂŢI DE REALIZARE: Întâlnire cu preotul Faur Ioan, vizită la Biserică,
memorizare rugăciune, lecturi ale educatoarei, activităţi artistico-plastice, acţiuni
caritabile.

81
DATA DENUMIREA FORME DE LOCUL PARTICIPANTII
ACTIVITĂŢII ORGANIZARE DESFĂŞURĂRII

Martie „Să cunoaştem Vizită la biserică Biserică Educatoare


2014 biserica
Preot

Aprilie „Ne rugăm la Memorizare Sala de grupă Copiii, educatoarele


2014 Dumnezeu” „Îngeraşul”
preotul

Mai 2014 „Învierea domnului Povestea . Grădiniţă Copiii, parinţi,


Iisus” educatoarei educatoare
Biserică
preotul

Iunie 2014 „Să fim buni! ” Acţiune caritabilă Gradiniţă Copiii, părinţi,
educatoare,
Vizită la biserică Biserică
preotul

MODALITĂŢI DE EVALUARE :
expoziţie cu lucrările copiilor;
postarea activităţii în mass-media;
portofoliu copiilor;
CD-uri, DVD-uri;

BIBLIOGRAFIE
M.E.C.T, 2008, Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6 7 ani;
Prof. Ani Răducu, Diac. Nicu D. Octavian, Diac. Valentin Bădescu, Pr. Sorin Filip,
1999, Îndrumător elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul preşcolar, vol II,
Editura Grafika Print;
x x x, 1992, Biblia pentru copii, Editura Institul de traduceri ale Bibliei.

82
PAŞTELE, SĂRBĂTOAREA BUCURIEI ŞI A TRADIŢIILOR DIN JURUL VEŞTII
CĂ HRISTOS A ÎNVIAT

Prof. Matei Ancuţa


Şcoala Gimnazială Ruginești, Vrancea

Motto:
„Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îți simți de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ți cântă
De câte ori creștine o auzi.”

A înviat Hristos!
Mărturiseşte despre aceasta întreaga fire, în fiecare primăvară, prin renaşterea
vieţii în natura înconjurătoare, ce ne încântă ochii şi revarsă bucurie în sufletele noastre. În
strălucirea caldă şi binecuvântată a soarelui, în frumuseţea uneori greu de descries a
infinitului de culori ce-l poartă florile şi în cântecul păsărilor, se ascunde taina adâncă a
Învierii. În ziua Sfintelor Paşti, cea dătătoare de atâtea bucurii duhovniceşti, preaslăvim pe
Dumnezeu – Tatăl pentru îndurarea Sa cea mare faţă de noi, mulţumim Fiului care ne-a
mântuit prin moartea şi prin Învierea Sa cea luminată şi lăudăm pe Sfântul Duh pentru
darurile pe care din belşug le revarsă peste noi, spre dobândirea vieţii veşnice.
Retrezirea naturii la viaţă simbolizează tocmai noua viaţă pe care creştinii au
câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus.
Prin Învierea Sa din morti, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii. Hristos a
înviat și a biruit, pentru El și pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creștine, credem și
biruim prin Moartea și Învierea lui Hristos, murim pentru a învia și înviem pentru a trăi în
veci cu Hristos. Noi, oamenii, aveam nevoie de Învierea Mântuitorului pentru ca astfel să
primim garanţia că și noi vom învia asemenea Lui, la a doua venire. Prin Învierea Domnului
descoperim însă că viaţa noastră pe pământ are sens. Suntem responsabili pentru faptele
noastre. Dacă există înviere, atunci faptele au valoare. Dacă Mântuitorul n-ar fi înviat,
atunci totul ne era permis să facem în această viaţă. Faptele bune nu s-ar fi putut deosebi de
cele rele pentru că n-am fi ţinut seama de ceea ce facem bine sau rău, din moment ce toate
sunt îngropate odată cu moartea. Asadar, nu ne este indiferentă viaţa pe care o trăim aici.
Cu învierea lui Hristos, omenirea a intrat într-un nou ciclu de existenţă, acela al Împărăţiei
lui Dumnezeu. Viaţa este, de acum, orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa
veşnică, care, într-o formă deja anticipată, este în mijlocul nostru, aici şi acum, ca Împărăţie
a Duhului Sfânt, care călăuzeşte Biserica în Tainele vieţii viitoare până la a doua venire a
Fiului lui Dumnezeu.
Sfintele Paşti sunt sărbătoarea luminii, sărbătoarea sensului vieţii noastre, sunt
sărbătoarea bucuriei; Hristos este numit în cântările bisericeşti "Bucuria cea veşnică".
Paştile sunt sărbătoarea păcii sau a împăcării omului cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei.
În acest sens sărbătoarea Sfintelor Paşti ne îndeamnă să ducem lumină şi să fim lumină
acolo unde locuim sau unde muncim. Să ducem lumină, bucurie şi pace celor care sunt
întristaţi, celor care sunt singuri, celor care sunt neajutoraţi. Sărbătoarea Paștelui este

83
sărbătoarea luminii și a familiei marcată de ritualuri și tradiţii religioase, inclusiv cea a
salutului "Hristos a înviat!", la care se răspunde cu "Adevărat a înviat!".
Ziua Învierii Domnului, începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte,
întrucât se spune că mormântul s-a deschis la miezul nopţii şi atunci a înviat Hristos.
La Slujba Învierii, românii vin să ia lumina, pe care o duc apoi în casele lor.
Lumânarea folosită la slujba de Înviere ar avea şi ea puteri deosebite. Cu lumânarea de la
Înviere se înconjoară casa ca să fie protejată. Lumânările de la Înviere se păstrează tot anul
şi se aprind pe timp de furtună, inundaţii, fulgere.
În această noapte se sfinţeşte pâinea numită „paşti”, fie sub formă de anafură sau
anafură amestecată cu vin - în vestul ţării. În Bucovina, această pâine, sub formă de
prescuri, este adusă la biserică de femei, în Vinerea Mare, când se slujeşte Sfântul Maslu. În
zona Banatului, o aduce o singură familie, în Joia Mare, ca milostenie pentru o rudă
decedată în anul care a trecut.
În Moldova, dar şi în alte zone ale ţării, se pregăteşte pasca. Ea are formă rotundă,
pentru că se crede că scutecele lui Iisus au fost rotunde. Pasca este un aliment pe care şi
evreii îl consumau când sărbătoreau Paştile, precum şi mielul. "Tăierea mielului la Paşte nu
este altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreştine", spunea etnologul Ion
Ghinoiu.
După sfinţirea din dimineaţa primei zile de Paşte, pasca dobândeşte puteri
purificatoare şi se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la sfinţit,
femeile pun cârnaţi, ouă roşii, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri şi alte
alimente, care, sfinţite, au puteri vindecătoare.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o
monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Apoi, se spală, dându-şi cu oul roşu
peste obraz şi zicând: "Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, toţi să mă dorească şi
să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptat ouăle roşii de Paşti, să fiu iubit ca ouăle în zilele
Paştilor". Atunci când se dă cu banul pe faţă se spune: "Să fiu mândru şi curat ca argintul".
La masa pascală, se ciocnesc ouăle vopsite, rostindu-se formula tradiţională
"Hristos a înviat". Mai întâi, ciocneşte capul familiei cu soţia, apoi restul familiei. Făcând
acest lucru, se crede că membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.
Păstrând tradiţia și Învăţătura creștină, Sărbătoarea Învierii ne aduce aminte de
preţul nespus de mare pe care Dumnezeu l-a plătit pentru păcatele noastre. Să-L rugăm pe
Hristos Domnul să ne dăruiască nouă tuturor, celor dragi ai noştri pacea, lumina şi bucuria
Sa.
Să ne bucurăm din suflet că Domnul Isus a înviat, aducându-ne posibilitatea
acceptării vieţii divine, a vieţii absolute și veșnice.

84
SĂRBĂTOAREA SĂRBĂTORILOR

DUMITRACHE STELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ FRECĂȚEI JUD. TULCEA

S-a realizat o scurtă prezentare a semnificaţiei cuvântului Paște. S-a vorbit despre
Sinodul ecumenic de la Niceea care a fixat reguli în sărbătorirea Paștelui. De asemenea, a
fost prezentată importanţa acestei Sfinte sărbători care este răsăritul ce luminează
orizontul vieţii noastre creștinești. Dacă răsăritul este momentul în care, după o noapte
întunecoasă, apare iarăși soarele care luminează și înviorează întreaga făptură, tot așa și
Soarele dreptăţii, Hristos, răsărind din întunecimile mormântului, ne cuprinde pe toţi cu
strălucirea și lumina Sa dumnezeiască, înviind și însufleţind întreaga zidire.
Această stare de bucurie, învăluită în lumina care srălucea în jurul celui înviat,
străbate inimile și sufletele credincioșilor în fiecare an la acest minunat praznic. Bucuria
este atitudinea și răspunsul creștinului în faţa unei minuni extraordinare.
Fără Învierea lui Hristos nu ar fi existat dorinţa de a înfăptui virtutea, năzuinţa și
strădania de îndreptare și pocăinţă, căinţa, strîngerea de inimă pentru păcatele săvârșite și
dorul arzător pentru mântuire și viaţă veșnică.
Învierea este o biruinţă a iubirii, o slavă și o încununare a Crucii. Biserica devine o
școală a Învierii. Învierea se transmite așa cum se aprind lumânările, una de la alta prin
credincioșii care cântă:

„Hristos a înviat din morți


Cu moartea pe moarte călcând;
Și celor din morminte
Viață dăruindu-le.”

ÎNVIEREA DOMNULUI - SARBATOAREA LUMINII SI A BUCURIEI


REZUMAT

Marta Valeria Lazarciuc Şcoala Gimnazială Nr.1


Sighetu Marmaţiei
Sărbătoarea învierii lui Hristos este numită şi Paşte sau Paşti. Paştele îşi trage
denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care înseamnă "trecere". Mai
întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către Dumnezeu din nefiinţă în
fiinţă, iar apoi trecerea poporului israelian din robia egipteană la libertatea deplină, scăpat
de la moarte prin sângele mielului pascal.
Darul cel mai mare care izvorâşte din Învierea Mântuitorului nostru este iertarea
păcatelor. Fără iertarea păcatelor nu pot fi trăite celelalte daruri ale Învierii.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în

85
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile
au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor
apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării
lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
După trei zile de la punerea Sa în mormânt, Hristos a Înviat, ca o confirmare a
prorociilor Vechiului Testament, că El este Mesia, fiul lui Dumnezeu. "Hristos a Înviat" este
adevărul suprem pe care se sprijină învăţătura şi viaţa creştină, punând bazele
creştinismului şi deschiderea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru toate neamurile de pe
pământ.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Învierea Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă
corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare
persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos
şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite
din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în
care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care
anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în
operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere
individuale sau generale ale Bisericii.
Domnul Isus a acceptat suferinţa răstignirii, alegând să fie un exemplu de
credinţă nemărginită în voia Lui Dumnezeu. Ziua Răstignirii a fost urmată de ziua glorioasă
a Învierii din morţi”, cu moartea pe moarte călcând”, minunea Învierii reprezentând însăşi
baza Creştinismului. Domnul Isus a lăsat în urmă îndemnul nemuritor adresat tuturor celor
ce îl urmează, de a fi milostivi, drepţi şi iubitori, fără nici o urmă de prihană faţă de semeni,
de a avea credinţă în Dumnezeu şi a alege o singură cale dreaptă, Calea Mântuirii. Sfintele
Sărbători Pascale ne aduc, ca de fiecare dată, bucuria Învierii în casele şi în sufletele
noastre. Întreaga natură, prin revenirea la viaţă, ne aduce lumină, pace şi linişte sufletească.
„Hristos a înviat!

86
TRADIŢII DE PAŞTE ÎN ZONA RURALĂ A BANATULUI

Prof. DALEA Alina Vasilica


Prof. STAN Steluţa
Şcoala Gimnazială Nr. 24 Timişoara- Structură Grădiniţa P.P. Nr. 27

Credincioşii ortodocşi au felurite obiceiuri de Paşte care diferă de la o zonă


a ţării la alta. În Banat, acestea sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar și aici se
practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac.
În dimineaţa de Paşte, credincioşii trebuie să se spele pe faţă cu apa în care au
fost puse un ou roşu – pentru obraji rumeni, un bănuţ de argint – pentru belşug, şi un fir de
iarbă – pentru prosperitate. Masa din prima zi este un bun prilej de reunire a familiei, cu
respectarea unui ritual. La micul dejun din prima zi de Paști se practică tradiţia tămâierii
bucatelor, apoi fiecare mesean primește o linguriţă de paști, adică vin și pâine sfinţite. În
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri
tradiţionale, după acestea continuându-se masa cu friptură de miel. Tot în prima zi de Paşte
se poartă haine noi în semn de respect pentru această sărbătoare, dar şi pentru că ea
semnifică primenirea trupului şi a sufletului, aşa cum se primeneşte întreaga natură
primăvara.
Cea de-a doua și cea de-a treia zi de Paște sunt rezervate jocului popular. Tinerii
și bătrânii se adună în centrul satului în faţa bisericii și spre seară începe hora mare a
satului. De exemplu, satul Târnova din judeţul Caraș-Severin este unul dintre puţinele din
Banat în care portul popular mai este păstrat cu sfinţenie, la loc de cinste. De altfel, nu
există sărbătoare în sat la care costumul popular să nu fie purtat. Tot aici există tradiţia ca
în a doua zi de Paște, sătenii, însoţiţi de musafiri, să pornească spre centrul satului, după
care în faţa bisericii intră cu toţii în hora mare. Întrucât portul tradiţional are mare
preţuire, hora satului este deschisă de către cei îmbrăcaţi în costume populare.
Tot în Banat, în cele trei zile de Paşte, oamenii se sărută între ei şi se
îmbrăţişează, acestea semnificând iubire, iertare, uitarea oricărei supărări. Hristos a Înviat!

PASTELE - SARBATOAREA LUMINII SI A BUCURIEI

Prof. Ana Maria Antonie, Grădinița Micul Prinț Rm. Vâlcea

Sărbătoarea Învierii Domnului este cunoscută sub denumirea de Sfintele Paşti.


Cuvântul "Paşti" este de origine ebraică.
La evrei, cuvântul Pascha (pesah) însemna trecere şi era moştenit de aceştia de la
egipteni, indicând sărbătoarea anuală a azimilor în amintirea trecerii evreilor prin Marea
Rosie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Ieşire XII, 27). Termenul "Paşti" este preluat de
creştini, dar primeşte o nouă semnificaţie: trecerea de la moarte la viaţă.
Pentru prima dată, Pastele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de
Hristos (conform Scripturilor, dată la care evreii au părăsit Egiptul). În Vechiul Testament
(Exodul/Ieşirea) este prezentat felul în care se sărbătorea Paştele în timpul lui Moise.

87
Cu ocazia ieşirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată Paştele, în fiecare
dintre familiile evreilor a fost sacrificat câte un miel. Apoi, cu sângele mielului au fost unse
ramele de lemn ale uşilor de la casele în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii
trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt şi a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în
casele care nu aveau pe uşă sângele mielului (a 10-a plaga trimisă de Dumnezeu pentru a-i
pedepsi pe egipteni). În casele evreilor nu a murit nimeni pentru ca aceştia ascultaseră
porunca lui Dumnezeu şi au pus sângele mielului pe uşile lor.
Pentru că Paștele este o sărbătoare importantă pentru români a fost sărbătorita
așa cum se cuvine și la grădiniţă. Preşcolarii Grădiniţei cu Program Normal Toţi Sfinţii,
respectiv grupa mijlocie s-au pregătit de marea sărbătoare care se apropie, întâmpinând
iepuraşul aşa cum se cuvine. Cu toţii au realizat lucrări pe tema Sfintelor Sărbători de Paşti,
lucrări cu care au fost expuse în grădiniţă și participat la concursuri locale, judeţene şi
naţionale, precum “Aprilie în strai de sărbătoare”, Oul năzdrăvan”, Tradiţii pascale”, Sfintele
Paşti”.
La realizarea acestor lucrări s-au folosit materiale reciclabile precum cofrage de
ouă din care au realizat mici suporturi colorate pentru ouăle de Paşti, colaje şi lucrări
colective din resturi de hârtie glasată, creponată şi alte materiale reciclabile. Preşcolarii au
învăţat poezii despre iepuraşul de Paşte, au ascultat povestea ouălor roşii, apoi în aceeaşi
săptămână dedicată Sfintelor Sărbători au învăţat şi cântece cu iepuraşi. Cu toţii au fost
deosebit de bucuroşi, mai ales când au purtat urechiuşe de iepuraşi la jocurile de rol sau
când au ascultat lectura educatoarei, Puf alb şi Puf gri”, regăsind apoi personajele în
planşele prezentate.
Cea mai mare bucurie a copiilor a fost însă încondeierea ouălelor. Acestea au fost
pictate cu grijă și migală de către cei mici. Este momentul în care îşi poate pune imaginaţia
la contribuţie şi se poate juca cu o mulţime de culori după bunul plac.
Și sala de grupă a fost decorată de sărbătoare. Aşadar, micile coşuleţe cu ouă de
lemn sau lumânărelele în formă de de iepuraşi sau puişori au fost scoşi de la "naftalină" şi
împrăştiaţi prin clase și pe hol. Au fost confecţionate de preșcolari și decoraţiunile manuale
care au fostpuse la loc de cinste.
Bine primită a fost și "lecţia de gătit pentru masa de Paşte". Toţi ştim că masa
acestei sărbători este bogată în preparate specifice: drob, cozonac, mâncăruri din miel etc.
Cei mici au avut ocaziasă guste aceste preparete, să afle care care e tradiţia şi povestea lor.
Sărbătoarea Paştilor da expresie acestei bucurii şi lumini nemărginite, izbucnite
în existenţa omenească odată cu ţâşnirea orizontului vieţii dumnezeieşti în ea. Prin această
viaţă creştinilor e înălţată la plenitudine şi eternitate în Dumnezeul devenit om, la
împărtăşirea de viaţă nelimitată şi transcendenţă a lui Dumnezeu, revărsată din ipostasul
Cuvântului. De aceea Paștele trebuie sărbătorit așa cum se cuvine de toţi creștini.

88
PROIECT EDUCAŢIONAL
NATURA, PRIETENE MEA!

Prof. Găină Cristina


Şcoala Gimnazială Bogdan-Vodă, Câmpulung-Moldovenesc

DENUMIREA PROIECTULUI
Titlul: „Natura prietena mea !”
Tipul de educaţie în care se încadrează: Educaţie pentru ecologie
Domeniul: tehnico - ştiinţific
Tipul de proiect: educativ (proiect care sprijină îmbunătăţirea procesului de predare-
învăţare prin activităţi extracurriculare)
COORDONATOR
Prof. Găină Cristina, Şcoala Gimnaziala „Bogdan Vodă”, Câmpulung Moldovenesc
ARGUMENT
În contextul actual, când grupe de cercetători pun accentul pe derularea activităţilor din
toate
domeniile educaţiei, datoria cadrelor didactice este de a căuta mereu mijloace de atragere a
copiilor în derularea unor activităţi extraşcolare. Şcoala are datoria de a veghea asupra
siguranţei copiilor, stimulându – i în căutarea şi descoperirea noului în orice domeniu.
„Aurul verde” al Terrei reprezintă o componentă de bază a biosferei, o sursă pretenţioasă
de bunuri materiale, produse vegetale şi animale, loc de odihnă şi izvor de nesecat de
inspiraţie şi creaţie.
Cultivarea dragostei faţă de mediul înconjurător şi a ideii de prieten al acestuia începe de
timpuriu, încă din familie.
Educaţia ecologică se realizează prin ancorarea copilului în realitate, prin contactul
nemijlocit cu mediul care-l va ajuta să înţeleagă că viaţa lui şi a generaţiilor viitoare,
calitatea ei, depinde într-o mare măsură şi de opţiunile sale.
Deprinderile „ecologice” formate la elevi pe perioada şcolarizării sunt premisele formării
unui om conştient de problemele grave ale mediului cu care se confruntă oamenii.
DESCRIEREA PROIECTULUI
SCOPUL PROIECTULUI
Îmbogăţirea vocabularului cu cuvintele: ecologie, protecţie, salubrizare, foc, alarmă, alertă,
stingător, pericol, materiale refolosibile.
Dezvoltarea spiritului de observaţie şi a gândirii logice prin interpretarea cauzală a unor
fenomene naturale şi provocate.
Crearea şi dezvoltarea unor relaţii de colaborare, cooperare şi cunoaştere reciprocă între
elevi, cadre didactice şi parteneri.
OBIECTIVE
observarea şi denumirea caracteristicilor pădurii (vegetaţie, culoare, formă, miros,
luminozitate);
cunoaşterea efectelor poluării şi a pericolului în viaţa oamenilor;
precizarea consecinţelor nerespectării regulilor de pază şi protecţie împotriva acţiunii
distrugătoare a pădurii (poluare, defrişare);
valorizarea experienţelor personale şi dezvoltarea competenţelor de comunicare.

89
GRUP ŢINTĂ:
beneficiari direcţi:
22 elevi din clasa a III-a C - Prof. Găină Cristina, Şcoala Gimnaziala „Bogdan Vodă”,
Câmpulung Moldovenesc
beneficiari indirecţi:
Şcoala Gimnaziala „Bogdan Vodă”, Câmpulung Moldovenesc
Părinţii copiilor implicaţi în proiect
DURATA PROIECTULUI: anul şcolar 2013 – 2014
CONŢINUTUL PROIECTULUI:
Obligaţiile părţilor:
Programul activităţilor va fi stabilit în comun.
Programul poate suferi modificări dacă este în interesul unei mai bune funcţionări.
Fiecare parte poate să vină cu completări sau modificări cu condiţia să anunţe la timp.
În organizarea şi desfăşurarea activităţilor vor participa şi părinţii.
La sfârşitul anului se va face evaluarea activităţilor.
Calendarul activităţilor:
1. Lecţia de limba română – Poezii despre pădure
2. Lecţia de educaţie plastica - Ziua Pământului, Ziua Apei,
3. Mărţişor – Povestea primăverii
4. Luna Pădurii – Ecologizarea parcurilor oraşului şi plantarea de flori.
5. Ziua de 1 iunie – În parc
Metode şi tehnici de lucru / Forme de organizare
conversaţia, demonstraţia, exerciţiul, problematizarea, observaţia, jocuri didactice,
„Cubul”, „Ştiu, vreau să ştiu, am aflat!”,
activitate frontală, munca în echipă,
excursii, drumeţii, vizite,
expoziţii cu lucrări ale elevilor,
analiza produselor realizate de copii,
discuţii de grup între cei implicaţi în proiect,
realizarea de albume foto,
participări la concursuri,
expoziţii de lucrări, fotografii care surprind momente din desfăşurarea diferitelor activităţi
Resurse implicate:
Umane: iniţiator proiect, 22 elevi, părinţi, directori, reprezentanţi ai autorităţilor locale
Materiale: cameră foto, calculator, diplome, materiale didactice adecvate temelor abordate,
sponsorizări, fonduri proprii
Parteneri:
Primăria / Ziarul local
Rezultate aşteptate:
Albume cu fotografii reprezentând momente din desfăşurarea activităţilor
Portofoliu cu produse ale activităţii elevilor
Panouri realizate de elevi
Realizarea unui jurnal de proiect
Realizarea de expoziţii cu lucrări din cadrul proiectului
Evaluarea proiectului
Evaluarea se va face de către cadrul didactic pentru fiecare activitate desfăşurată.

90
Modalităţi de evaluare:
întâlniri de lucru;
impresii ale elevilor cuprinse în jurnalul de proiect;
chestionare pentru elevi şi părinţi ;
analiza la final a activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor obţinute – raport sintetic.
Monitorizare
Pentru monitorizarea şi evaluarea rezultatelor se vor utiliza modalităţi specifice fiecărei
activităţi :
analiza produselor fiecărei activităţi;
chestionare aplicate elevilor şi părinţilor.
Diseminare:
prezentarea proiectului în şedinţa comisiilor metodice din şcoală;
prezentarea proiectului în cadrul şedinţelor cu părinţii;
articole în presa locală;
prezentarea proiectului în cadrul unor simpozioane.
Impact
asupra elevilor:
formarea unor deprinderi de lucru în echipă în vederea realizării unui scop comun;
dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
asumarea unor responsabilităţi;
cunoaşterea importanţei pădurii;
valorizarea experienţelor personale;
antrenarea în luarea deciziilor;
asupra cadrelor didactice:
disponibilitate pentru lucru în echipă;
colaborarea mai eficientă cu familiile copiilor;
deschiderea spre valorificarea noilor educaţii;
asupra şcolii:
creşterea prestigiului şcolii;
colaborarea dintre instituţii în interes educativ;
asupra comunităţii:
înţelegerea necesităţii colaborării unor instituţii cu şcoala pentru derularea unor activităţi
de interes pentru elevi (plantarea de puieţi);
îmbunătăţirea comunicării între membrii comunităţii.

Sustenabilitatea proiectului
În funcţie de impactul proiectului asupra participanţilor îmi propun derularea acestuia şi
pe parcursul anilor următori cu abordarea altor teme.

91
ÎNCONDEIEREA OUĂLOR – TRADIŢIE DIN ZONA SADOVA

Înv. Latiş Felicia


Şcoala Gimnazială Bogdan-Vodă, Câmpulung-Moldovenesc

În toate aşezările din Bucovina, obiceiurile şi îndeletnicirile din Bucovina,


obiceiurile şi îndeletnicirile legate de Sfintele sărbători de Paşti definesc cu precădere
personalitatea bucovineanului, un om liber şi puternic, gata să se elibereze de „balastul”
care îl simte aproape şi care poate să-i pericliteze curăţenia trupului său „îndesat” de
muntean şi a sufletului său drept şi neîntinat de creştin.
Încondeierea ouălor este o tradiţie care s-a transmis de secole, respectându-se
strict culorile, modelele şi chiar tehnică de încondeiere. Astfel, înainte de sfintele sărbători
de Paşti, gospodinele din sat, împreună cu fetele şi/sau nepoatele, încondeiază ouă.
E drept că în Bucovina, oriunde te-ai duce, încondeiatul ouălor face parte din
viaţa de zi cu zi a oamenilor. Poate şi de aceea, m-am tot gândit că nimic din ce-aş putea
vedea, în zona Bucovinei, în materie de ouă încondeiate nu mă mai poate surprinde.
Am avut plăcerea să aflu că încondeierea ouălor este o tradiţie care s-a transmis
de secole, respectându-se strict culorile, modelele şi chiar tehnică de încondeiere. Astfel,
înainte de sfintele sărbători de Paşti, gospodinele din sat, împreună cu fetele şi/sau
nepoatele, încondeiază ouă de raţă, procedeul constând în golirea ouălor, spălarea şi apoi
vopsirea acestora cu ”chişiţa”, o pensulă făcută din lemn, sârmă şi tablă de zinc foarte
subţire. Procedeul durează foarte mult, oul fiind trecut prin 4-5 rânduri de vopsea diferită,
înainte de a fi pus la uscat şi uns cu grăsime, pentru a căpăta luciu.
Tehnica folosită este aceea a păstrarii culorii de fond şi constă în trasarea pe ou a
unor desene, cu ajutorul cerii de albine topită, şi scufundarea succesivă în băi de culoare
galbenă, roşie şi neagră. Unealta folosită se numeşte chisită şi este un beţişor de lemn ce
are fixată la unul din capete o pâlnie minusculă confecţionată din alamă, prin care este
petrecut un fir de păr de porc.
Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt: crucea Paștelui,
floarea Paștelui, cărarea ciobanului sau cărarea rătăcită, brâul și desagii popii, brăduţul,
frunza de stejar, coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului,
fluierul ciobanului, "patruzeci de clinișori", vârtelniţa, creasta cocoșului, broasca, fierul
plugului, uliţa satului, grebla, sapa.
Oul încondeiat ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împăcare, pentru că în
ornamentaţia lui, de fapt, se operează cu simboluri (soare, lună, cruce, etc.), cu modele din
natură (plante, animale, obiecte casnice) si cu modele de ţesături populare, cu tot
repertoriul lor de semne sacre.
Fiecare ou poartă marca unui "bijutier" rafinat, care a vrut să-i transforme banala
coajă în suportul unei capodopere.

BIBLIOGRAFIE
Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Ion Ghinoiu, Ed.Enciclopedică, 2001

92
ÎNVIEREA DOMNULUI – SĂRBĂTOAREA BUCURIEI

Prof. înv. primar Luță Alina-Nicoleta


Școala Gimnazială Perieți, Com. Perieți, Jud. Olt

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează


evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează
începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei
Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după
echinocţiul de primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală
cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu
primirea luminii). Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de
împăcare, de bucurie.
Miracolul luminii divine
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la
gură şi uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din
Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face,
amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale.
Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.
Săptămâna Mare
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se
rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda,
până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile
au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor
apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării
lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
Sărbătoarea bucuriei
Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De
aceea Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când
l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie
a acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.
Tradiţii populare
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de
credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.

93
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a
fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
precum şi flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după
amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou.
În Noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este
simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului
ignoranţei.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint.
Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă
îmbelşugată.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea
Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a
înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de
patruzeci de zile, până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se
întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele
zone se obişnuieşte să se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă
încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară) etc.
Mielul este unul dintre simbolurile de Paște, prima referinţă fiind, desigur, cea din
Vechiul Testament. Potrivit Sfântului Ambrozie al Milanului, animalul oferit de
Dumnezeu lui Avraam în locul fiului său, Isaac, a preînchipuit mielul pascal, care
eliberează pe Israel dintr-o stăpânire inumană și este prefigurarea adevăratului Miel,
adică Iisus Hristos, care Se va jertfi pentru salvarea întregii omeniri de sub osânda
păcatului, adică dintr-o stăpânire nevăzută, biblică, legată de Avraam. Într-adevăr, mielul
are importanţa sa pentru ambele religii, atât pentru cea iudaică, dar și pentru cea creștină.
Numai că semnificaţiile sale sunt, totuși diferite.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului.
Alte obiceiuri:
* Primii creştini numeau prima săptămâna după Paşti, „Săptămâna Albă”,
deoarece cei care se botezau atunci purtau veşminte albe, simbol al reînnoirii.
* Austriecii împodobesc ouăle cu frunze sau flori, apoi le introduc în vopsea legate
într-un ciorap, modelul păstrându-se alb. Românii folosesc şi ei frunze de pătrunjel sau
leuştean pentru decorarea ouălor.
* În a doua zi de Paşti, fetele din Ardeal sunt stropite cu parfum.
* Polonezii încondeiază şi ei asemenea românilor ouăle, obiceiul fiind denumit
„pisanski” (de la verbul pisac, a scrie).
* Bulgarii ciocnesc, în noaptea de Înviere, un ou de zidul bisericii.
* În Italia preotul binecuvântează toate ouăle de Paşti aşezate la loc de cinste în
mijlocul mesei de duminică.

94
* Germanii adună toţi pomii de Crăciun pe care îi aprind apoi în „Focul de Paşti”,
simbol al trecerii iernii şi venirii primăverii.
* În Spania, „Semana Santa” (Săptămâna Mare) este sărbătorită prin procesiuni de
care alegorice, care amintesc de festivalurile de dinainte de creştinism.
* A doua zi de Paşti galezii urcă pe munte pentru a întâmpina primele raze ale
Soarelui care vestesc Învierea.

Bibliografie:
Brăiloiu Constantin, 2002, Sărbători și obiceiuri, Editura Enciclopedică
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundaţiei
Culturale Române, București
Zahacinschi Maria, Zahacinschi Nicolae, 1992, Ouăle de Paști la români, Editura
Sport-Turism, București

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI,

PRILEJ DE BUCURIE PENTRU CREŞTINI

Prof. Avrămescu Marcela , Şcoala Gimnazială ‚Al .Sever”


Moineşti, judeţul Bacău

Sărbătoarea Învierii Domnului reprezintă imensa iubirea lui Dumnezeu faţă de


întreaga făptura omenească.Toate au fost aduse la lumină prin minunea învierii Domnului
Iisus Hristos. Lumina învierii a umplut cerul , pământul şi pe cei ţinuţi in legăturile morţii
cu nădejdea învierii prin coborârea lui Iisus la iad .
Pentru Maxim Mărturisitorul , învierea reprezintă bunul suprem pe care ni l-a
dăruit Dumnezeu care cuprinde atât dobândirea mântuirii prin curaţarea de păcate cat şi
îndumnezeirea intregii fiinţe umane. Viaţa creştinului invăluită în lumina şi bucuria învierii
Domnului capăta un nou sens , ne ridică la o viaţa pur spirituală care implică lepădarea
răutăţii , egoismului , mândriei din inimile noastre şi ne face să deschidem integral iubirii
lui Hristos.
Promisiunea Mântuitorului că va învia s-a împlinit intocmai a treia zi., dupa
îngroparea Sa.Toată durerea si disperarea celor care au crezut în El si L-au iubit s-a
transformat în bucurie deplină.
Iisus a comparat bucuria apostolilor , când Îl vor vedea înviat, cu bucuria femeii
care în dureri aduce pe lume o viaţă noua.(In .XVI, 21).Învierea reprezintă dumnezeirea
Mântuitorului, piatra de temelie a credinţei noastre dupa cum afirma şi apostolul Pavel
:Daca n-a înviat Hristos , zadarnică este atunci propovaduirea nostra , zadarnică şi credinţa
voastră”(1 Cor .xv.14).

95
Prin înviere , moartea devine somn, numele ei nu mai este rostit cu înfricoşare ci
cu nădejdea celor viitoare alături de Hristos.Dar după ce Iisus, Dumnezeul nostru S-a adus
jertfă pe cruce pentru noi si a înviat din morţi a transformat moartea in somn ca un iubitor
de oameni.Îsuşi Mântuitorul atunci cand află că a murit Lazăr , zice:Lazar , prietenul nostru
a adormit si merg sa-l trezesc.(ioan 11, 11).
Paştile semnifică explozia de fericire care perpetuează bucuria pe care au avut-o
ucenicii la învierea Domnului.De aceea creştinii se salută cu salutul bucuriei :”Hristos a
înviat! „Adevărat a înviat!timp de patruzeci de zile după care îşi spun :”Hristos s-a înalţat!
până la cincizecime când se umple viaţa noastră de Duhul Sfânt.Paştile este realitatea
revelată de Hristos , mărturisită si constatată de mulţi martori.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi , iar de învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă.Dacă Hristos n-ar fi murit nu
ar fi înviat pentru noi , atunci zadarnică ar fi credinţa , nadejdea şi învierea noastra caci
moartea nu ar fi putut fi biruită .
Mântuirea generală devine lucrătoare atunci când omul îşi însuşeste subiectiv
roadele jertfei de pe cruce .Când sufletul se simte pustiit , deznădajduit, doar gândul la
patima Domnului îl readuce in mod miraculos la o noua viaţă plină de speranţă.
De multe ori rostim cuvintele :”Hristos a înviat! Adevarat a înviat! în mod mecanic
, ca pe un simplu salut făra să pătrundem în profunzimea lor.

Slujba învierii răsuna în sfintele biserici şi ne îndeamnă la iertare , la răstignirea


propriului eu , la lepădarea păcatelor şi ne cheamă să ne apropiem cu credinţă, dragoste şi
frică de dumnezeiescul şi sfântul potir .
De multe ori mândria , orgoliul , ne incatuşează în propriul eu , nu ne dă voie sa
oferim iertarea fraţească şi de aceea e bine să ne gândim permanent la patimile Domnului
pentru mântuirea noastră .Să luăm aminte la iubirea lui Dumnezeu pentru noi, iubire care a
adus spre jertfă pe Fiul Său pentru mântuirea noastră.Să ne răstignim propriul nostru eu şi
să devenim creştini mai buni cu sufletul plini de dragoste , pace , blandeţe şi nădejde .
Prin moartea şi învierea Sa a îndepărtat prăpastia dintre rai si lumea apăruta de
după cădere , dându-ne şansa de a dobândi raiul .Prin înalţarea la cer cu trupul si sufletul la
cer, restabileşte unitatea dintre lumea noastră şi cer .
Creştinii sunt chemaţi prin cântările bisericeşti la o imbraţişare frăţească ,
încununată de iertarea tuturor , chiar şi a duşmanilor : ziua învierii, să ne luminăm cu
prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbraţişam şsă zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi , să
iertăm toate pentru înviere.Se cere sfinţenie , curăţie şi sinceritate din partea noastră
.Sufletul celui care nu iartă integral , nu se poate deschide cu bucurie , nu poate
interrelaţiona cu ceilalţi în mod deplin.

Prin învierea lui Hristos , tâsneşte sfinţenia care umple sufletele creştinilor în
noaptea sfintei învieri .

96
PAȘTELE LA ROMÂNI

PROF. FLOREA CLAUDIA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13, TIMIȘOARA

Paștele este o sărbătoare religioasă creștină anuală care comemorează Învierea


lui Iisus Hristos – conform tradiţiei creștine – Fiul lui Dumnezeu, care a biruit moartea.
Este considerată a fi sărbătoarea cea mai sfântă pentru creștini.
Nu există o dată fixă la care sărbătorim Paștele, aceasta variind în fiecare an.
Calculul datei de Paște este cunoscut sub numele de ”păscălie”.
Cuvântul Paște provine din ebraică de la ”pesah” care semnifică ”trecere”. Evreii
numesc Pesah sărbătoarea libertăţii sau a azimilor, sărbătoarea lor anuală în amintirea
evenimentelor relatate în Biblie. Învierea Domnului a coincis cu Paștele evreilor în anul 33
d. Hr.
Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă și mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paștelor, Paștele sau Învierea
Domnului, pentru că în această zi “Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcaând
și celor din morminte viață dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul
păcatului și împăcându-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul
cel mai frumos și mai plăcut, când toate în natură învie. Românii așteaptă sărbătoarea
aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor și bucurie, și caută în același timp ca locuințele
lor să fie curate și cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială .
Legende despre ouăle roșii :
Există numeroase legende cu privire la culoarea oului roșu.
Una dintre ele povestește cum Maria Magdalena l-a salutat pe împăratul Romei cu
”Hristos a înviat!”. Împăratul, fiind la masă, a arătat spre o farfurie cu ouă și a răspuns:
”Dacă Hristos ar fi înviat, aceste ouă ar trebui să se facă roșii chiar acum!”. Se spune că pe
dată ouăle s-ar fi colorat în roșu și astfel minunea Învierii a fost confirmată.
În Europa Centrală, este cunoscută o altă legendă care spune că Maria Magdalena,
când a sosit la Roma, i-a dat un cadou marelui împărat Tiberius – un ou de culoare roșie –
care simboliza sângele lui Iisus și bucuria Învierii Mântuitorului.
O povestire românească spune că Maria Magdalena ar fi vindecat-o și pe soţia
împăratului roman de orbire atingându-i ambii ochi bolnavi cu ouăle roșii vopsite pentru a
aminti de sacrificiul și învierea lui Iisus.
O altă poveste vorbește despre suferinţa lui Iisus Hristos și sângele Lui care a curs
pe coșul de ouă cu care mama Sa venise lângă crucea Lui, îngenunchiată și plină de durere.
Văzând aceasta, Domnul a spus celor prezenţi: ”De acum înainte să faceţi și voi ouă roșii
întru aducerea aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi!”.
O altă legendă despre evrei spune că, după moartea Lui Iisus, mari căpetenii și
preoţi evrei s-au așezat la masă să se veselească, având printre bucate ciorbă de cocoș cu
ouă fierte. Unul dintre meseni, amintind despre credinţa creștinilor că Hristos va învia după
moartea Sa, a stârnit râsete printre mai marii evreilor și i-a făcut să afirme că ”Iisus va învia
când cocoșul din mâncare va prinde viaţă și ouăle se vor înroși”. În câteve momente cocoșul
a prins viaţă și i-a stropit cu ciorbă fierbinte pe faţă, iar ouăle au devenit roșii. De atunci se

97
spune că evreii obișnuiesc să-și radă acea zonă a capului unde au fost atunci opăriţi și să-și
lase părul mai lung la perciuni, unde nu ajunseseră picăturile fierbinţi.
Vopsitul ouălor – modele și tradiţii românești
În Creștinism, oul roșu simbolizează sângele vărsat de către Iisus pentru oameni.
Culorile folosite la vopsitul ouălor au semnificaţiile lor:
ROȘU – simbol al sângelui, al focului și soarelui, al dragostei, al vieţii și al bucuriei
de a trăi;
GALBEN – simbol al luminii, ospitalităţii și bogăţiei;
VERDE – simbol al reînnoirii și forţei naturii, prospeţimii, rodniciei și speranţei;
ALBASTRU – simbol al credinţei, seninătăţii și sănătăţii;
VIOLET – simbol al răbdării și dreptăţii.
Ornamentarea ouălor are alte simboluri și semnificaţii:
LINIA DREAPTĂ VERTICALĂ – simbolizează viaţa;
LINIA ORIZONTALĂ – simbolizează moartea;
LINIA FORMATĂ DIN MICI DREPTUNGHIURI – simbolizează gândirea și
cunoașterea.

Bibliografie:

Auxentios al Foticeei, 1996, ”Lumina sfântă de Paști de la Ierusalim”, Editura Deisis,


Sibiu;
Cleopa Ilie, 1994, ”Valoarea sufletului”, Editura Bunavestire, Bacău;
Todoran Isidor, 14997, ”Dogmatica ortodoxă”, Editura Arhidiecezana, Cluj;
Schemann Alexander, 1995, ”Postul cel Mare”, Editura Univers enciclopedic,
București.

98
PROIECT DE VOLUNTARIAT

ZAMBETE PENTRU SUFLETE

Prof. Scutelnicu Mihaela Ana


Prof. Toplicianu Veronica
Școala Gimnazială nr. 1, sat Gârceni

„Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl


întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea;
pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea.”
(Sfântul Ambrozie)
În general, oamenii se gândesc foarte rar la ceea ce simt ceilalţi sau la nevoile
acestora. Copilul trebuie să înveţe ce înseamnă bunăvoinţa, compasiunea și îngăduinţa
pentru a fi înclinat spre cultivarea binelui și a armoniei.
Cei care dăruiesc sunt fericiţi. Dăruind, inima se deschide spre bucurie și iubire.
Generozitatea și altruismul îţi aduc mulţumire sufletească, nemaivorbind despre bucuria
celui care i-ai dăruit. Indiferent cât de puţin ai, dacă împarţi cu cineva ceea ce ai, vei deveni
mai încrezător în tine, mai puternic și mai bogat. Cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi
mai mult de la viaţă, pentru că aceste sentimente și acţiuni pozitive atrag abundenţa.
Aceeași lege a atracţiei este imuabilă și universală, deci dăruiește pentru a primi!
Copiii vor crește fericiţi dacă vor învăţa ce înseamnă să dăruiești altora. Când îi
ajutăm pe alţii, noi înșine devenim mai buni. Aduce bucurie să-i ajutăm pe alţii să-și
îmbunătăţească viaţa, chiar și cu lucruri mărunte.
Pentru ca sentimentele trăite de elevi să fie profunde, reale, ne-am gândit să
desfășurăm activităţi în parteneriat cu instituţii din comună.

99
PATIMILE MÂNTUITORULUI-PILDĂ DE POCĂINŢĂ

PROF.OANCEA-FEREŞTEAN MONICA, LICEUL TEORETIC SEBIŞ

„Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea , încât şi pe fiul său, cel unul născut l-a dat , ca
oricine crede în EL să nu piară , ci să aibă viaţă veşnică.”(Ioan 3, 16)Dumnezeu, pentru
iubirea Sa faţă de om-creatura superioară , care deşi s-a depărtat de El şi se îndreaptă cu
paşi grăbiţi spre pierzanie , a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos în lume pentru mântuirea ei,
pentru a o readuce la calea Marelui Adevăr. Acesta a venit la plinirea vremii pe acest
pământ şi a rămas piatră de hotar între cele două lumi diferite, prin felul lor de vieţuire şi
de gândire.
Sfânta Scriptură ne spune că El este „jertfa de ispăşire” pentru păcatele noastre
ale tuturor oamenilor.El este idealul suprem spre adevărul căruia ar trebui să tindem, El a
venit în mijlocul lumii, dar lumea n-a vrut să-l cunoască. Iisus Hristos a venit aducând odată
cu el lumina şi adevărul şi calea pe care ar trebui noi, păcătoşii acestei lumi să o urmăm
pentru a ajunge la viaţa cea binecuvânată. Trebuie dar să fim conştienţi de faptul că viaţa
fiecăruia dintre noi este în mâinile Sale.. Luând chip de rob, smerindu-se pe sine, făcându-se
ascultător s-a supus până la a primi o moarte mult prea nedreaptă , o moarte pe cruce.Îl
vedem astfel pe Mântuitorul nostru purtând crucea suferinţei –El cel fără prihană, cel
nevinovat, cel fără păcat, El care a făcut omenirii cel mai mare bine.Tragedia urcării
muntelui Golgota e de nedescris!Dar iată cum Fiul omului rabdă, purtând crucea
nelegiuirilor noastre, urcând muntele păcatelor noastre, lăsându-se batjocorit, înjosit,
judecat şi răstignit între tâlhari, fară să găsească milă şi îndurare de la nimeni.Trebuie să
luăm atent aminte la următorul aspect-Iisus Hristos pe cruce se roagă.Pentru cine?Pentru
cei care nu ştiu ce fac, pentru aceia care nu mai au în ei nimic omenesc, pentru aceia în care
s-a stins şi ultima scânteie dumnezeiască semănată în sufletul lor.
Judecata Lui a fost scurtă, pentru că a fost nedreaptă, necugetată şi pentru că El n-
a fost înţeles din cauza mărginirii minţii omeneşti.” Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copiii
când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârșiţi!” ( I Corinteni 14:20 ).Bunătatea
sufletească a copiilor ar trebui să ne hrănească sufletele noastre împietrite astăzi de
răutate, iar ramurile de finic pe care ei le purtau în mâini, noi ar trebui să le avem zilnic în
suflet și în gând. Poate așa nu ajungem la pragul de a uita ce înseamnă smerenia, bunătatea
și biruinţa a tot ceea ce este rău în lume și înlăuntrul nostru. Poate așa, pătimind și
omorând în noi păcatul, vom ajunge a ne împărtăși din bucuria Învierii Mântuitorului.
Săptămâna Patimilor , Golgota, drumul crucii , coroana de spini, răstignirea ar fi de folos să
devină pentru noi simboluri a căror descifrare să ne ajute să ne alăturăm femeilor care o
însoţeau pe Maica Sfântă la picioarele crucii şi să ne îndepărteze din rândul celor ce
strigau„Răstigneşte-L!Răstigneşte-L!”. Aceasta să fie nădejdea noastră! Nădejdea că
Patimile şi biruinţa lor este Învierea , Învierea „ Soarelui Dreptăţii „ şi nădejdea că vom
putea întreba alături de apostolul:”Moarte unde îţi este biruinţa ta? Unde este boldul tău? „(
I Corinteni 15.55
Ne îndepărtează tot mai mult –din păcate- de Mântuitorul nostru, Iisus Hristos: „
Poporul Meu, ce v-am făcut vouă sau cu ce v-am supărat pe voi, pe orbii voştri i-am luminat
, pe cei leproşi i-am curăţit... şi cu ce Mi-aţi răsplătit Mie? În loc de mană cu fiere, în loc de
apă cu oţet, în loc să Mă iubiţi pe cruce M-aţi pironit.”

100
După ce s-a răstignit din pricina nenumăratelor noastre păcate şi soarele s-a
întunecat şi n-a mai vrut să încălzească şi să lumineze cu razele sale mărginitul pământ,
tunetele şi fulgerele au despicat bolta cerească, iar catapeteasma templului s-a rupt drept
în două.Pe toate acestea trebuie să le înţelegem ca semne divine trimise nouă , celor
însemnaţi de lipsa credinţei şi a iubirii faţă de aproapele, nouă , celor cu inima împietrită de
păcatul nepocăinţei.
Revenind la Golgota suferinţei Mântuitorului nostru trebuie să amintim faptul că
aici-pe muntele Golgotei ni se dezvăluiue cea mai grăitoare dovadă de dragoste a Lui
pentru oameni, căci El însuşi a mărturisit că : „ ...mai mare dragoste decât aceasta , ca cineva
să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are . „(Ioan 15.13)
Marele învăţat Aristotel spunea că : „Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri
„putem şi noi afirma că şi cel mai puternic om are nevoie de prieteni , pentru că nimic nu
poate lua locul unei persoane . De aceea se spune că bucuria omului este omul.Prieteniile
pe care le avem şi care sunt o binecuvântare pentru noi , pe acestea merită să le păstrăm ,
căci ele ne vor ajuta în viaţă atunci când vom avea nevoie de frumos şi de adevăr .
Solomon spune în proverbe 1:1 caă„ Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în
nenorocire ajunge ca un frate „. Acestea sunt spusele unui strămoş, dar cât de profundă şi
de actuală se dovedşte a fi gândirea sa ! Ce ne împiedică să dăm dovada că suntem nişte
prieteni adevăraţi care să poată da dovadă că sunt nişte oameni care ştiu ce vor , care luptă
pentru o viaţă frumoasă? Ce ne stă în cale să arătăm cum trebuie să fie un prieten adevărat
chiar şi pentru duşmani ? Ce ne împiedică să fim de acord cu spusele lui Nicolae Iorga
„Omul trebuie să aibă şi prieteni şi duşmani . Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă , iar
duşmanii îl obligă să facă ce trebuie . „
Săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos- vreme de cruntă suferinţă
nu face decât să arate omului de astăzi, mult prea ocupat să se mai gândească la acele
nevoinţe că dacă uită să mai aibă şi să manifeste dragoste şi spirit de sacrificiu pentru
semenii săi , uită şi de mântuirea sufletului său.La mântuire trebuie să ajungem cu toţii şi la
cunoaşterea adevărului să accedem zi de zi.
Săptămâna Patimilor , Golgota, drumul crucii , coroana de spini, răstignirea ar fi
de folos să devină pentru noi simboluri a căror descifrare să ne ajute să ne alăturăm
femeilor care o însoţeau pe Maica Sfântă la picioarele crucii şi să ne îndepărteze din rândul
celor care strigau „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”.
În finalul acestor rânduri şi gânduri aş mai spune să nutrim credinţa că Adevărul
pentru care Mântuitorul a pătimit să învingă minciuna , răutatea şi întunericul din sufletele
noastre.Dreptatea trebuie să învingă fărădelegea, iubirea trebuie să învingă ura.Trăim cu
marea convingere că Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a îndurat pentru noi suferinţe
groaznice cu o îngerească răbdare nu ne-a părăsit niciodată, chiar dacă din lipsa credinţei
tari am avut momente în această viaţă în care am simţit că nu mai avem sprijin şi nădejde.El
însuşi ne-a spus că pururea va fi cu noi şi ne îndeamnă mereu să ne purtăm fiecare crucea ,
căci suferinţa ei nu umileşte , ci ne înalţă.
Aceasta să fie nădejdea noastră! Nădejdea că Patimile şi biruinţa lor este Învierea
, Învierea „ Soarelui Dreptăţii „ şi nădejdea că vom putea întreba alături de
apostolul:”Moarte unde îţi este biruinţa ta? Unde este boldul tău? „( I Corinteni 15.55 )
Bibliografie:
David, P.I , 1996 , Caută şi vei afla, Editura Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş
Papacosta, Serafim, 2001, Minunile Domnului , Editura Reîntregirea , Alba-Iulia

101
TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTI ÎN COMUNA STRAJA

Prof. înv. primar Cotos Adriana


Școala Gimnazială ”Dimitrie Onciul” Straja

Sărbătoarea Învierii Domnului constituie pentru străjenii din Bucovina un prilej


de trăire creștinească deosebită, în care bucuria pascală se împletește cu anumite obiceiuri
și tradiţii din popor, menite să exprime credinţa în înviere. Foarte frumoase sunt
obiceiurile legate de Sfintele Paști, sărbătoare fundamentală pentru creștini. Cu o
săptămână înainte de Paști, de Florii (Intrarea Domnului în Ierusalim), se sfinţesc la
biserică mâţișorii sau salcia verde. În Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, se face
curăţenie în întreaga gospodărie.
În Joia Mare se prepară pasca, babele și cozonacii cu nucă și mac. Pentru copii se
fac și ”păscuţe”, coapte în tăvi rotunde, dar de dimensiuni mai mici. Tot în Joia Mare se
vopsesc ouăle roșii. În Vinerea Mare, numită și Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă se ţine
post negru.În această zi este interzis a face copturi, existând credinţa că cine coace în
această zi face un mare păcat. Vineri se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf și creștinii
merg la biserică pentru a se petrece ”pe sub aer”. Seara, majoritatea străjenilor participă la
Denia Prohodului Domnului.
În Sâmbăta Mare unele gospodine fac pasca. În această zi se pregătesc
mâncărurile pentru Paști, se finalizează curăţenia, se pregătesc hainele noi care urmează a
fi îmbrăcate în zilele de sărbătoare. Seara, femeile pregătesc coșul pentru sfinţit, în care
sunt așezate o lumânare mare, pasca, ouă roșii, ”babe”, cârnaţi, slănină, brânză, sare, zahăr,
usturoi. Acest coș este acoperit cu cel mai frumos ștergar ţesut pe care îl are gospodina.
În dimineaţa de Paști se duce ”blidul” la sfinţit, de regulă de către bărbaţi,
îmbrăcaţi în haine tradiţionale, cu cojoace sau sumane. Când ajunge acasă, cel care a fost la
sfinţit spune ”Hristos a înviat!” și i se răspunde ”Adevărat a înviat!”. Apoi toţi membrii
familiei se spală cu apă neîncepută, în care s-au pus un ou roșu și un ban de argint, rostind
o formulă rituală. Se ia apoi anafură și se gustă din bunătăţile din coș, care au fost sfinţite la
biserică. Membrii familiei ciocnesc ouă roșii. După-amiază, toţi creștinii merg la biserică, la
”toacă”, la ciocnit ouă. La vecernie, când preotul miruiește, fiecare creștin oferă câte un ou
roșu. Fiecare îmbracă măcar un obiect de îmbrăcăminte nou.
Tradiţiile și obiceiurile de Paști care se păstrează și în zilele noastre sunt
importante, deoarece definesc sufletul străjenilor. Ritualul pascal, care are în centru
rânduielile liturgice ale sărbătorii, este îmbogăţit de datinile care sporesc măreţia și
farmecul Sfintelor Paști.

102
EDUCAŢIA ECOLOGICĂ LA PREŞCOLARI

prof.înv.preşcolar: Niulaş Mariana


Grădiniţa cu P.P. nr.45, Oradea
Abordarea educaţiei ecologice în grădiniţă prezintă anumite particularităţi
metodologice, scopul final al acestui demers fiind formarea unui comportament ecologic
adecvat şi derularea de acţiuni concrete de protecţie a mediului înconjurător. Schema
logică de abordare a educaţiei ecologice prezintă câteva etape care descriu un traseu
formativ ce poate fi urmat de către orice cadru didactic, prin valorificarea atentă a
conţinutului şi metodologiei specifice disciplinei:
Perceperea şi observarea naturii.
Această primă etapă poate fi realizată cel mai bine prin ieşirile în natură, excursii,
tabere. Este primul pas de contact nemijlocit cu elementele mediului şi constituie premisele
etapelor urmaăoare.
Determinarea trăirii unor senzaţii şi sentimente şi conştientizarea copiilor asupra
acestora.
În urma perceperii aspectelor din mediul înconjurător, copiilor li se atrage atenţia
asupra plăcerii de a privi cerul senin, de a trage în piept aerul curat al unei păduri, de a
asculta susurul unui pârâu etc. În această etapă educatoarei îi revine rolul de a discuta şi a
atrage atenţia asupra acestor aspecte şi de a sublinia beneficiile unui mediu curat, sănătos,
precum şi apartenenţa noastră la sistemele naturale de viaţă şi comunicarea existentă între
noi şi mediul natural.
Implicarea personală. .
Prin discuţii, în urma stabilirii locului şi rolului fiecăruia în spaţiu şi timp, în
cadrul social pot fi relevate modalităţi de implicare individuală, felul în care putem fi de
folos.
Asumarea responsabilităţii.
Această etapă este esenţială în formarea unei structuri comportamentale
adecvate. Existând implicare, trebuie să existe şi responsabilitate. Etapele menţionate, de
desfăşurare a educaţiei ecologice asigură, potrivit nivelului acestei vârste, adoptarea
comportamentului ecologic. Este implicit faptul că informaţia motivează, însoţeşte şi
susţine percepţia senzorială, analiza senzaţiilor, încadrarea în sistemul natural de viaţă,
definirea rolului personal, respectiv, implicarea individuală şi asumarea responsabilităţii.
Alcătuirea unei strategii de acţiune.
Pentru a le forma copiilor o conduită ecologică putem porni de la o idee simplă,
dar destul de eficientă în planul emoţiilor şi sentimentelor: transpunerea copilului în locul
elementului din natură care a suferit o agresiune din partea omului. Pus în postura celui
agresat şi care nu se poate apăra singur, copilul va realiza că trebuie să acorde “drept la
existenţă” tuturor elementelor mediului din jurul său. Treptat va înţelege că orice acţiune
de distrugere sau exterminarea de orice fel este cât se poate de dăunătoare pentru că strică
echilibrul naturii.
Domeniul de cunoaştere al educaţiei ecologice este vast. O importanţă deosebită
pentru educaţia preşcolarului o au următoarele domenii de cunoaştere:
igiena mediului - atmosfera
igiena mediului – apa
igiena mediului – solul

103
igiena habitatului – locuinţa, instituţiile publice
igiena alimentaţiei – alimente
Natura are nevoie de prieteni. Nu mila de vieţuitoare, ci respectul este necesar
unei adevărate prietenii cu natura. De aceea este nevoie de o practizare cu întreaga natură ,
apoi este necesară integrarea armonioasă a noastră, a oamenilor în natură, fără a provoca
daune care de mute ori, sunt ireversibile. Natura trebuie ocrotită ca un tot întreg.
Orice copil poate deveni un prieten al naturii, cu condiţia să respecte natura.
Aceasta înseamnă azi, mai mult ca oricând, să o privească în calitate de adevărat ecolog-
cetăţean, cu gândul refacerii ei. Uneori cuvintele, expresiile copiilor ni se par “trăsnite”, dar
dincolo de partea hazlie, educatorul descoperă modul de gândire original, alimentat de o
curiozitate şi o imaginaţie ieşite din comun. Avalanşa de întrebări cum ar fi: “Ce e luna?”,
“Ce-i soarele?” , “ Cum apar plantele, oamenii?”, “De ce nu se simte când pământul se
învârte în jurul Soarelui?” , “De ce sunt războaiele?”, “De ce sunt răi oamenii?”, “De ce se
ceartă mama cu tata?”, “De ce?, de ce?, de ce? …”. Din lipsa de timp sau alte motive, adulţii
se mulţumesc să răspundă în glumă sau să amâne răspunsurile până când vor creşte mai
mari, ignorând faptul că acum e terenul fertil pentru a semăna sămânţa cunoaşterii, pentru
că acum gândirea e mai creativă, memoria mai plastică, mintea mai iscoditoare.
În concluzie, putem spune că nu există activităţi anume pentru o educaţie
ecologică ci prin toate activităţile şi acţiunile ce le desfăţurăm în grădiniţe , copiii îşi pot
însuşi numeroase noţiuni şi cunoştinte despre problematica ecologiei. Să luăm ca motto al
activităţii noaste, afirmaţia lui Piaget: „Copilul trebuie lăsat să descopere el însuşi adevărul
acţionând în mod practic, deoarece scopul şcolii este de a forma creatori, inventatori, şi nu
de a forma indivizi care să repete ceea ce au învăţat generaţiile precedente.”
Scopul final al educaţiei ecologice este acela de a-l face pe copil să cunoască, să-şi
însuşească, să respecte normele şi regulile de prevenire şi combatere a efectelor nedorite
cauzate de unele fenomene naturale, de protejare a mediului înconjurător, de menţinere a
sănătăţii individuale şi colective şi să înţeleagă necesitatea cultivării comportamentelor şi
atudinilor de protecţie şi autoprotecţie în raport cu natura.

BIBLIOGRAFIE:
Ciubotaru, Melania, 2005, Educatia ecologica in gradinita, Editura CD Press
Mazilu M., 2004, Ecologie şi protecţia mediului înconjurător, Timişoara, Editura
Mirton
Drucker P.F., 1999, Realităţile lumii de mâine, Bucureşti, Editura Teora

104
SFÂNTUL CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – CTITOR ȘI MARTIR

Prof.-educ. Smîntînă Vasilica- CSEI „Aurora”, Vaslui


Înv.- educ. Dobranici Doina- CSEI „Aurora”, Vaslui

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 - d. 15 august 1714) a fost un mare boier, Domn
al Ţării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În
perioada în care a domnit, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și
de dezvoltare a vieţii spirituale. În 1714, pe 15 august, a fost executat la Istanbul, împreună
cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache
Văcărescu. Cu toţii sunt veneraţi de către Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfinţii
Mucenici Brâncoveni.
STILUL BRÂNCOVENESC
Stilul brâncovenesc reprezintă un sincretism între tradiţiile artistice locale,
valahe, bizantine și alte influenţe orientale și forme occidentale ale Renașterii, cum ar fi
școala italiană. În secolul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc a devenit stil naţional. "Primul stil
românesc“, așa cum este considerat stilul arhitectural brâncovenesc, se distinge prin
importanţa deosebită pe care o acordă ornamentului. Stilul brâncovenesc păstrează totuși
un echilibru între simplitate și ornamentare excesivă. O altă caracteristică a arhitecturii
brâncovenești este predispoziţia pentru logii, foișoare, galerii și pridvoare - idee preluată
de la arhitectura Renașterii sau de la reședinţele princiare de la Constantinopol. Interesant
este că, apare un foarte mare interes pentru spaţiul privat. Arhitectura răspundea
cerinţelor de viaţă ale boierimii și domniei.
CTITORII BRÂNCOVENEȘTI
Sfântul Constantin Brâncoveanu, a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici
și mănăstiri din Ţările Române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici,
una la Potlogi, Dâmboviţa și alta la Mogoșoaia, lângă București. După ce s-a urcat pe tronul
Ţării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit, tot în București, încă trei biserici, pe locul
unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau "Grecesc”, demolată în secolul trecut,
biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și biserica Sfântul Gheorghe Nou
din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. Împreuna cu unchiul
său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul
Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.
Nașterea stilului brâncovenesc a fost la Hurezi, unde se afla principala ctitorie a lui
Constantin Brâncoveanu, având hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. Printre alte
biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite:
Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi,
Prahova. Dintre ctitoriile sale, în afara Ţărilor Române, amintim: Biserica Sfântul Nicolae
din cartierul Galata, Constantinopol, un paraclis și o trapeză, în cadrul Mănăstirii Sfântul
Pavel din Muntele Athos, iar la Ismail a ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a și refăcut multe alte biserici, cum sunt Mănăstirile Cozia,

105
Arnota, Bistrița, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeș, Dealu,
Snagov, bisericile Domnească și Sfântul Dumitru din Târgoviște.
MONUMENTE BRÂNCOVENEȘTI LAICE
Palatul de la Mogoșoaia, palatul domnesc de la București (astăzi dispărut) și
palatul de la Potlogi, sunt cele mai importante monumente de arhitectură laică, construite
din voinţa Sfântului Constantin Brâncoveanu. Cel mai reprezentativ monument civil
construit în stil Brâncovenesc, datând din anul 1702, este Palatul de la Mogoșoaia. Cel de-al
doilea palat brâncovenesc se află la Potlogi, jud. Dâmboviţa și a fost construit de Sfântul
Constantin Brâncoveanu în anul 1698, pe locul unei curţi boierești. Diferenţele stilistice
între cele două monumente sunt aproape insesizabile. Și Palatul de la Mogoșoaia și cel de la
Potlogi au fost construite într-o ordonată ritmică specifică Renașterii, cu o decoraţie
barocă, exuberantă.Toate elementele preluate din diverse culturi dau arhitecturii laice o
notă monumentală.
MARTIRIUL
Iată cum descrie Gheorghe Șincai în”Cronica românilor și a mai multor
neamuri”martiriul voievodului:„Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui,
cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu
ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte.
Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a
murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru
viața și lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale
feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin
Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat
la Patriarhie.Trupul lui Constantin Brâncoveanu a fost înmormântat la Biserica Sfântul
Gheorghe Nou din București. Anul acesta – 2014, se împlinesc 300 de ani de la sfârșitul
martiric al Sfinţilor Brâncoveni, motiv și prilej pentru Biserica Ortodoxă Română, să
declare acest an drept unul jubiliar, omagial și comemorativ.

BIBLIOGRAFIE:
Desartovici L.S., 2007, Martiriul Sfinților Brâncoveni , Editura Sofia, București;
Giurescu Constantin C., 2007, Istoria românilor III, Editura BIC
ALL, București.
Iorga Nicolae, 1908, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor,
Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte;
Popescu F., 2004, Ctitorii Brâncovenești, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

106
TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE SFINTELE PAȘTI

Prof.Vintilă Ionela-Alina
Școala Gimnazială Nr 24, București

Cunoașterea obiceiurilor și a tradiţiilor , a legendelor unui popor reprezintă un


act de cultură.
Nu poţi înţelege spiritul unui popor fără a-i cunoaște tradiţiile și credinţele care
au contribuit
la modelarea conștiinţei și a structurii sale psihice.
Paștele a fost deseori numit sărbătoarea sărbătorilor, ea amintindu-ne de
Învierea Mântuitorului, cea mai mare minune înfăptuită pe Pământ.Creștinii serbează
Paștile în amintirea mântuirii din robia păcatulului și a morţii, mântuire realizată prin jertja
Mielului lui Dumnezeu care a ridicat păcatele lumii.
Cuvântul ”Paște”, simbolizează traducerea termenului ”pesah”- trecere, făcând
aluzie la trecerea Domnului în Egipt pentru a-i lovi pe egiptenii care distruseseră locuinţele
israeliţienilor.
Până în secolul al v-lea d. Hr.. cuvântul indica patimile și moartea Domnului și nu
atât serbarea Învierii lui.După secolul al v-lea d. Hr . termenul de Paști a început să indice
serbarea Învierii Domnului, care în latină echivala cu expresia ”Dominica Resurrectionis”
După” lăsatul secului”, gospodinele fac ordine în gospodarie, prin ogrăzi, prin
case.Din prima zi de post bărbaţii de la ţară aduceau stavilele în odaia mare, unde femeile
ţeseau mai ales în poatul mare.Gospodinele fac curăţenie generală, silindu-se ca totul să fie
încheiat până la sfânta Înviere, căci o credinţă veche spune că, cine nu termină treburile
până sâmbătăă cea mare, nu-i vazut bine de Dumnezeu, ier la ieșirea din viaţă , tot
nepregătit va fi și moartea îl va aștepta.
Postul Mare începe la o săptămână după Lăsatul sec de carne; între Lăsatul sec de
carne și Lăsatul sec de brânză există o săotămână care-i pregătește pe oameni pentru
Postul Paștelui.Acum este timpul împăcărilor. Neamurile și vecinii își fac vizite, își cer
iertate unul de la celălalt.În prima zi din postul mare , femeile poartă ”prescurile”(de
obicei.ani la rând, de la moartea cuiva drag), duce la biserică o pereche de prescuri și colivă
, iar preotul le slujește.În această perioadă .creștinii postesc cu multă dragoste cele șapte
săptămâni și este interzisă săvârșirea nunţilor, horelor sau cumetriilor.
Miercurea din săptamâna a patra din post se mai numește și ”miezul-părezii”,
ceea ce ar însemna mijlocul păresimilor Aceasta e sărbătoarea ouălor. Femeile nu lucreză
deloc până nu numără ouăle pe care le-a strâns într-o zi de la găini.Își fac de pe acum
socoteala și se îngrijesc să-și strângă până la Paști ouăle pentru pască și înroșit.Se spune că
așa cum va fi timpul în această zi, așa va fi și prima zi de Paști.
În multe zone ale ţării, românii afumă pomii cu tămâie și pleavă de cânepă ,
deoarece așa cred că vor fi scutiţi de insecte peste an. În ”seara de lăsata secului”
gospodinele strâng oalele și toate lucrurile date cu împrumut, pemtru ca, peste an să se
adune și vitele seara în ocol, astfel stau împrăștiate în poiană.
Credinţa populară spune că nu e bine să scuturi praful din casă în ”săptămâna
albă” pentru că laptele și brânza puse la păstrare pot face viermi.De asemenea, tot acum nu
se toarce lână și nici cânepă , întrucât vara, puii ieșiţi de sub cloșcă vor avea picioarele
sucite.

107
În România , Paștele este sărbătorit după ritualurile Bisericii Ortodoxe de
Est..Sărbătorile Pascale încep cu mult înainte de” duminica de Paște, astfel , că.românii au și
alte tradiţii și obiceiuri, cum ar fi:Sâmbăta lui Lazăr, Floriile, Joia Mare, Vinerea Mare și
Duminica de Paști
Fiecare din aceste zile de sărbătoare are propriile ritualuri interesante.
Ele durează o săptămână intreagă și se încheie cu Paștele Morţilor, zi dedicată
sufletelor celor morţi.Pe 25 martie, de Buna Vestire, este dezlegare la pește, hainele și
zestrea sunt scoase pentru a se aerisi, oamenii se spală cu apă de nea , să fie curaţi și
sănătoși. Aceasta este la fel de importantă ca și Paștele, celebrându-se cu cea mai mare
sfinţenie , mai ales de către femei, pentru vestea pe care Preacurata a primit-o că va naște
pe Mântuitorul lumii.Sâmbăta Floriilor este serbată la români în amintirea a trei Lazăr(cel
sărac, Lazăr de Vitania pe care l-a înviat Domnul Isus Hristos și Lazăr numit Lăzărică , mort
de dorul plăcinei).
În Sâmbăta aceasta nu se toarce, pentru ca să nu aștepte morţii în zadar la poarta
raiului, iar gospodinele dau de pomană.Duminica Floriilor amintește de intrarea Domnului
în Ierusalim, când a fost întâmpinat cu ramuri de palmier și de măslin.Azi se se duce la
biserică salcie și răchită.La noi , finicul a fost înlocuit cu ramuri de salcie.Din această zi
încep arborii și florile să înflorească și să înmugurească.
Salcia, după ce este sfinţită este adusă de credincioși acasă și păstrată cu multă
sfinţenie la icoană, ca păzitoatre de rele.Oamenii nu se spală pe cap astăzi de teamă să nu
albească la fel ca pomii aflaţi în floare.În alte zone, fetele se spală ca părul să strălucească de
sănătate , apoi apa e aruncată la marginea unui păr.La ortodocși, Săptămâna Patimilor”este
cea mai frumoasă perioadă liturgică.
Acum se ţin deniile, iar dimineaţa se săvârșește liturgia specifică.În această
perioadă , tot creștinul se îngrijește , dacă nu a fost împărtășit să primească Trupul și
Sângele Domnului.În această săptămână, nu se mănâncă oţet și untdelemn pentru că Isus , a
fost adăpat cu oţet în timpul patimilor, iar cu ulei a fost uns la coborâre de pe cruce.
Joia Mare începe cu Liturghia Sf. Vasile cel Mare . Tradiţia spune că cine n-a
terminat de tors, nici că mai toarce.Nu se lucrează în această zi, însă se face borș.Acesta ţine
tot anulCine doarme azi, va fi leneș și nicio treabă n-o va face bine în anul ce va să vie.Se fac
farmece pentr drăguţi.Pentru morţi se fac focuri din vreascuri rupte în mâini, netăiate..
În jurul focului se așază scaune cu pâine și vin deasupra. Se tămâiază.În această zi,
morţii se pregătesc să revină pe pământ așa că trebuie întâmpinaţi cum se cuvine.
În ”Joia Mare” femeile vopsesc ouăle. Cele roșii se numesc ”merișoare”, ”cele cu
modele”, de la o zonă la alta: ouă încondeiate., scrise, pictate cu ceară.Ouăle încondeiate
sunt o tradiţie specifică rpmânilor.Ele sun decorate , folosind o unealtă specială , numită
chișiţa.Când se ciocnesc se zice”Hristoa a înviat!” și se răspunde ”Adevărat a înviat!”
În Vinerea Mare a fost răstignit Hristos.La biserică se face prohodireaDomnului
cu înconjurarea acesteia.Cel care ţine post negru nu are dureri de cap.Azi nu se spală, nu se
ţese.De asemenea, pământul neu este semănatdin cauză că, tot ce ar fi semănat s-ar usca si
n-ar crește nimic. .În ziua asta faci doar pască și te speli.Se spune că, din crucea pascăi a
făcut Dumnezeu în Sâmbăta Patimilor toate florile pământului..Creștinii aduc la biserică tot
felul de flori primăvăratice(”floarea paștii” în special )cu care împodobesc epitaful.
După ce s-a scos sfântul epitaf, nu se mai trag clopotele până la Înviere, ci numai
toaca se aude.Creștinii trec pe sub el de trei ori , căci le aduce sănătate de-a lungul

108
anului.Seara, evlavioșii vin la biserică să cânte, să asculte prohodul și să asiste la slujbele de
îngropare a Mântuitorului.
Se spune că, femeia numai o dată pe an , poate să-și bată bărbatul: în sâmbăta
Paștilor.Această zi ne amintește nu numai de minunea de la Ierusalim, în toate bisericile
lumii creștine se reaprind lumânările care fuseseră stinse.Prin Învierea Donnului, poporul
nostru crede că raiul se deschide tuturor sufletelor reșinute în prinsoarea iadului și,
deschis rămâne până la Duminica Tomei , după alţii până la Ispas sau Rusalii.
În noaptea Învierii , fiecare credincios, ţine în mână câte o lumânare, pe care o
păsrează tot anul, fiind păzitoare de primejdii.La miezul nopţii se oficiază slujba .
Se sting toate lumânările și luminile din biserică, iar preotul iese din altar cu o
făclie aprinsă, împărţind tuturor ”lumină din lumină”.
Apoi, se pleacă din biserică, se înconjoară de trei ori și, toată lumea se oprește în
faţa ușii de la intrare, care se închide.După o scurtă rugăciune, preotul anunţă cu glas tare
”Hristos a înviat!”Lumina o duc acasă și cu lumânarea fac semnul Sfintei Cruci la grindă.
Slujba din noaptea Învierii numită ”Canonul Învierii! ”este cea mai frumoasă
slujbă a creștinătăţii. După ce se termină, întreaga familie se reunește, se așază la masă,
ciocnesc ouă mănâncă pască, cozonac și friptură de miel.
Acesta simbolizează pe Hristos ce vine și este ucis pentru iertarea păcatelor.
În Noul Testament, Hristos este Mielul cu al cărui sânge mântuitor se unge
întreaga umanitate.El a fost atât Jertfă, cât și Jertfitor.Mielul lui Dumnezeu, Cel ce vine să
ridice păcatele lumii-Hristos Domnul, se jertfește în mod sângeros, la fiecare liturghie, până
la sfârșitul veacurilor, pentru ca firea umană să primească Pâine vie, nepieritoare.În prima
zi de Paști, nu se fac vizite, de obicei, fiecare dorește să fie acasă cu ai săi, însă a doua zii și a
treia zi, după ce preotul a terminat serviciul divin , ”credincioșii umblă cu pască și ouă roșii
unii la alţii”
Paștele este un prilej unic pentru toti creștinii de a se împăca cu ei înșiși, de a se
împărtăși bucuria Învierii Mântuitorului cu cei dragi.Deși este cea mai importantă
sărbătoare a creștinătăţii și reprezintă Învierea lui Isus Hristos , aceasta a fost mai întâi o
sărbătoare iudaică și simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană și trecerea prin
Marea Roșie, pe pământul făgăduinţei.
Poate că multe din obiceiurile străbune s-au pierdut în negura vremurilor, dar
lumea satului românesc rămâne , însă bogată păstrătoare a multor credinţe strămoșești,
unele dintre ele fiind legate și de Paște.

Bibliografie:
Bondarescu, Leonida 1980, ”Câteva datini de Paști la Români”, Editura autorului”;
Crăciun Boris, 1993, ”Sfintele Paști în datini și obiceiuri”, Editura Porţile Orientului;
Kiseleff, Beatrice, 1998, ”Paștele-obiceiuri, legende și mâncăruri tradiţionale”,
Editura ;Elis

109
SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII ÎN MARAMUREŞ

Prof. pt. înv. primar Bizău Rodica


Şcoala Gimnazială Săcel, Maramureş

Maramureşenii nu au renunţat la tradiţii, nici la credinţă, astfel încât la marile


sărbători nu se abat sub nici o formă de la rânduielile bisericesti. În Săptămâna Patimilor,
bisericile din Maramureşul istoric sunt pline ochi de credinciosi, care, indiferent cât le-ar fi
de importante, lasă deoparte treburile din gospodărie ca să asculte deniile şi astfel să îşi
poată curăti sufletele înainte de Invierea Domnului. Sunt momente deosebite, după cum
susţine Parasca Făt, unul dintre cei mai cunoscuti etnografi ai judeţului. La Desesti, locul in
care s-a nascut, obiceiurile de dinainte de Paşti s-au perpetuat din generaţie în generatie,
pentru ca oamenii zonei sunt temători de Dumnezeu şi nu vor să îşi facă păcate la o
sărbătoare atât de mare. Traditiile pascale din Maramuresul istoric sunt simple. Oamenii îşi
împart timpul între lucrul casei si rugăciune. Postul se respectă cu sfinţenie, dar, e adevărat,
nu mai e atât de drastic ca odinioară. Parasca Fat a rememorat perioada copilăriei, în care
impreună cu fratii ei trebuia să se mulţumească doar cu pâine şi apă, iar in Vinerea Mare, cu
nimic. “In Vinerea de Pasti, era post negru. Nu se mânca nimic până seara târziu, când ni se
dădea putina pâine cu apa. Mama nu aprindea focul in soba. Nu se facea nimic. Copiii
primeau paine cu apa. Eram insa bine instruiti si nu ceream. Mama mai zicea ca aceia care
taie mielul in aceasta zi se pun in rand cu cei care l-au sacrificat pe Iisus. Nu se găteşte
nimic. Eventual, seara se mai găteşte ceva. Nu se da voie sa se vopsească ouă”, a spus
aceasta.
Sărbătoarea de Paşte, alături de cea de la Crăciun, este cea mai important din an
pentru maramureşeni. Fiecare familie se pregăteşte din timp pentru Sărbătoarea Învierii
Domnului, existând o serie de obiceiuri şi tradiţii care încă se mai respect în unele sate din
Maramureş. Spre exemplu există sate în judeţul Maramureş unde bărbaţii sunt cei care duc
la sfinţit bucatele care se vor servi în prima de Paşte de fiecare membru al familiei. Chiar
există şi întreceri între bărbaţi legate de cine va ajunge primul acasă cu bucatele sfinţite, în
ideea în care acea casă va fi una cu noroc în anul care vine. Apoi capul familiei este cel care
va servi pe fiecare membru al casei cu acel Paşti şi abia după aceea se va trece la mâncare.
Tot înainte de a mânca capul familiei este cel care ciocni oul roşu cu fiecare membru din
familie. Trebuie spus că în prima zi de Paşte ouăle se ciocnesc numai cap în cap.
Duminica de Paşte sau prima zi de Paşte este o zi extrem de importantă pentru
comunitatea tradiţională. În această zi foarte de dimineaţă întreaga familie se trezea pentru
a merge la biserică. Asta pentru că Liturghia de Înviere are loc fie noaptea la 12, fie în unele
sate din Maramureş dimineaţa la ora 05:00. Pentru a participa la această liturghie de
Înviere era obligatoriu ca absolut toţi membrii casei, la ieşirea din casă, să se spele pe faţă.
În acest sens se pregăteau o farfurie mare cu apă în care se punea un ou roşu şi de obicei un
ban de argint. Banul de argint pentru că era cel care curăţa cu adevărat de toate relele, iar
oul roşu pentru ca toţi membrii familiei să fie sănătoşi şi roşii în obraji în anul care vine.
După Liturghia de Înviere se venea acasă iar dimineaţă în unele sate din Maramureş cei
care merg la biserică sunt bărbaţii. Deci se face sfinţirea bucatelor. Şi fiecare familie
pregătea din timp desagii sau coşurile în care se puneau pune mâncărurile de Paşte. La
sfârşit e chiar o întrecere între bărbaţi care din ei ajunge mai repede acasă.

110
Primul ou trebuie să fie ciocnit de cel care este considerat capul familiei. Care
poate fi cel mai bătrân om din familie, tatăl sau cea mai bătrână femeie din familie, dacă nu
există un bărbat. Se salută cu Hristos a Înviat! În prima zi trebuie să stăm acasă, o zi care se
petrece în familie.
Un alt obicei practicat în Maramureş este cel al sacrificării mielului. În trecut,
mielul era sacrificat sâmbăta de către bărbaţi. Obiceiul sacrificării mielului este preluat de
la evrei. Mielul îl închipuie pe Mântuitorul Iisus Hristos care a fost pedepsit fără vină. Tot în
aceste zile gospodinele obişnuiesc să prepare pasca, un cozonac mai special cu brânză.
Pasca este realizată din făina de grâu cea mai curată, din ou şi brânză, având acel aspect de
soare şi de pe care nu lipseşte semnul Sfintei Cruci.
Tot de Paşti se pune un accent deosebit pe cultul morţilor. Tocmai de aceea in
unele localităţi se organizează o masă în cimitir, după Liturghie.

Umblatul în tez reprezintă un fel de colindat de Paște. Îmbrăcaţi in haine de


sărbătoare, în straie frumos ţesute de gospodinele locului, copiii merg din casă în
casă in semnul bucuriei Învierii Domnului, dar şi al reînvierii naturii la viaţă. În
schimbul urărilor de bine copiii primesc de la săteni ouă roşii dar şi bucate alese.
Toată lumea este veselă, plină de voioşie, îmbrăcată în porturile tradiţionale, copiii
având parte numai de bine. În cazul în care ceata de copii este însoţită de persoane
mai în vărstă sau de copii trecuţi de 14 ani acestora sătenii le oferă unelte , în semn
de a-i pune la treabă.

111
În Maramureș a doua zi de Paşte continuă şirul tradiţiilor şi obiceiurilor care s-au
transmis din bătrâni şi sunt păstrate cu sfinţenie. La fel ca și în alte zone zone ale ţării
există obiceiul ca a doua zi de Pasti, tinerii sa stropească fetele, iar acestea la rândul lor sa
le dea băieţilor de băut şi să le ofere ouă roșii, căci se crede ca nici unei fete nu-i va merge
bine dacă nu este udată. Una dintre legendele care explică acest obicei spune ca a doua zi de
Pasti, o fată crestină vindea ouă. De la ea cumpara o fata păgâna. Cele două intrând în
vorbă, prima îi explica legea crestinească, dar cea de-a doua, neîncrezatoare, îi spune: “Te-
oi crede dacă s-or înroşi ouăle pe care mi le-ai vândut!”. Pe dată, ouăle s-au inrosit, iar de
spaima, fetele au leşinat amândouă. Trecând pe acolo doi flăcăi, le-au văzut şi le-au stropit
cu apa de la fântână. Revenindu-si, fetele le-au daruit drept rasplata oua inrosite, iar pagana
s-a încrestinat.
În majoritatea localitătilor din Maramures se păstreaza obiceiul ”umblatului cu
udatul”. A doua zi de Paşti, băietii şi bărbatii merg la ”stropit” la fete si femei, pentru a nu se
”ofili”. De fapt, e un obicei agrar şi care a fost imprumutat de la alte popoare. Chiar dacă nu
e un obicei autohton, ”stropitul” se mai păstreaza încă în judetul Maramureş, chiar și la
orașe. Preluat de la catolici, obiceiul şi-a făcut loc încet şi în casele maramuresenilor, astfel
ca a doua zi de Paşte, băietii şi bărbatţi merg să le ”stropească” cu parfum pe fetele şi
femeile care fac parte din familie sau le sunt prietene. Apoi udătorii sunt serviti cu vin si
diverse bunătăti, iar băietilor li se oferă ouă rosii. Atâta timp cât aceste obiceiuri nu sunt
preluate greşit, ci cu semnificaţia lor adevarată de dragoste, comuniune, acestea pot avea
un rol pozitiv.

Bibliografie:
Biltiu, P., 2006, Studii de etnologie romana, Editura Saeculum;
Oprisan, I., 2006, La hotarele dintre lumi, Editura Saeculum.

112
PAŞTELE

Autori:
Înv. Cergan Ligia
Director adjunct: Baicu Ion
Instituţia: Şcoala Gimnazială Ulieşti-Jugureni

Învierea lui Iisus este importantă din mai multe motive. În primul rând, ea
mărturiseşte despre puterea imensă a lui Dumnezeu. A crede în înviere înseamnă a crede în
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, şi dacă a creat universul şi are toată puterea asupra lui,
atunci El are puterea de a învia din morţi. Dacă El nu are o astfel de putere, El nu este
Dumnezeul vrednic de credinţa şi închinarea noastră. Doar El care a creat viaţa, poate
aduce învierea după moarte; doar El poate învinge grozăvia morţii, poate îndepărta boldul
ei şi biruinţa mormântului (1 Corinteni 15:54-55). Prin învierea lui Iisus din mormânt,
Dumnezeu ne aduce aminte de suveranitatea Sa absolută asupra vieţii şi a morţii.
Scopul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii
lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a
pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia.
În al doilea rând, învierea lui Iisus este o mărturie şi o dovadă pentru învierea oamenilor,
acesta fiind un adevăr de bază al credinţei creştine. Spre deosebire de celelalte religii, doar
creştinismul are un fondator care transcende moartea şi care promite că urmaşii Lui vor
face acelaşi lucru. Toate celelalte religii au fost întemeiate de oameni şi profeţi, ai căror
sfârşit era mormântul. Ca şi creştini, găsim mângâiere în faptul că Dumnezeul nostru a
devenit om, a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat a treia zi. Mormântul nu L-a
putut ţine. El trăieşte şi astăzi stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl în cer.
Învierea este o victorie triumfătoare şi glorioasă pentru fiecare credincios. Iisus
Hristos a murit, a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi El vine iarăşi! Cei morţi
în Hristos vor fi răpiţi, iar cei care rămân în viaţă până la venirea Lui vor fi schimbaţi într-o
clipă şi vor primi trupuri noi şi glorioase (1 Tesaloniceni 4:13-18). De ce este importantă
învierea lui Iisus Hristos pentru mântuire? Ea demonstrează că Dumnezeu a acceptat jertfa
lui Iisus pentru noi. Ea dovedeşte că Dumnezeu are puterea de a învia din morţi. De
asemenea, ne garantează că cei care cred în Hristos nu vor rămâne morţi, ci vor fi înviaţi
pentru viaţa veşnică. Aceasta este speranţa noastră binecuvântată!
În sfârșit, învierea Sa din morţi este cea care ne conferă și nouă puterea de a trăi viaţa
creștină. Ar fi imposibil să trăim pe pământul acesta pentru cer, prin propriile noastre
puteri, după cum e total inadecvat și ineficient să încerci să săvârșești lucrări duhovnicești
apelând la zestrea noastră de resurse firești. Este puterea învierii Sale, certitudinea
prezenţei Duhului lui Hristos cel Viu în fiinţa noastră, cea care lucrează în noi și prin noi
pentru a putea înfăptui voia Lui Dumnezeu în contemporaneitate. Iată motivul pentru care
ţelul declarat și asumat al vieţii apostolului Pavel era „să-L cunosc pe El și puterea învierii
Lui…”(Filipeni 3:10).

113
OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

Educatoare Dinu Viorica


Grădiniţa P.P. „Rostogol” Călăraşi

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Sărbătoarea Paştelui nu este una izolată ci ea antrenează un întreg ciclu de
sărbători şi evenimente, care fac să se individualizeze, clar, în calendarul românilor-
momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până
la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în termeni bisericeşti, a
Triodului şi a Penticostarului. Pe planul culturii populare, începerea Postului Mare este
marcată prin distracţia care se face înainte de post. În Vestul ţării, dar şi în zonele cu
populaţie catolică, aceasta poartă numele de farsang, fasanc sau fashing. Este, de fapt, un
carnaval al întregului sat, la care tinerii se maschează, iar cei mai în vârstă asistă.
Sărbătorile de Lăsatul Secului declanşau ciclul de manifestări tradiţionale care
marcau, pe de o parte, sfârşitul caslegiului şi începutul postului mare pentru Sf. Paşti, iar de
alta, pregătirea oamenilor pentru începerea muncilor de primăvară. În ordinea în care se
petrec, în ziua şi noaptea de Lăsatul secului, precum şi a doua zi dimineaţa, în satele
judeţului Călăraşi întâlnim următoarele obiceiuri: Spălatul vaselor, Iertăciunea, Urlălia,
Cucii, Descântatul pomilor.
Ziua Sfântului Toader (prima sâmbătă din Postul Mare) este momentul în care se
aduc prescuri şi colivă la biserică. După sfinţirea de către preot, ele se dau de pomană
pentru morţi. De atunci, în fiecare sâmbătă a postului trebuie duse prescuri, până în Joia
Mare. În sudul ţării obiceiul se cheamă „sărindar” şi constă în ducerea la biserică a grâului
(arpacaş, în zilele noastre). La „spartul sărindarului” se face colivă din acest grâu şi câte o
masă pentru întreaga comunitate, ca pomană pentru morţi. Tot în ziua de Sf. Toader, la o
săptămână după Lăsatul secului, caii sunt scoşi din grajduri, după iernat. Sunt ţesălaţi bine,
curăţaţi la copite, gătiţi cu panglici, după care sunt călăriţi prin sat, pentru a se reobişnui cu
muncile pe care urmează să le înceapă.
Buna - Vestire (Blagoveştenia) simbolizează începutul mântuirii neamului
omenesc. În calendarul ortodox este zi de dezlegare la peşte. La români există credinţa că
până şi cel mai sărac om trebuie să mănânce peşte, ca să fie sănătos şi iute ca peştele tot
anul. Dar există şi credinţa de a lua întâi anafură de la biserică şi a merge apoi la pescuit,
unde se zice că pescarul va prinde mult peşte.
Sâmbăta dinaintea Floriilor poartă numele de sâmbăta lui Lazăr, în amintirea lui
Lazăr cel înviat de Mântuitorul din morţi. Acum este ziua de dezlegare a sărindarelor, când
se pomenesc morţii. Femeile făceau, mai demult, plăcinte, ca să nu moară de dorul lor, aşa
cum a păţit mama lui Lăzărel (Lăzărica).
Duminica Floriilor (numită şi a Stâlparilor) marchează momentul primirii
triumfale pe care i-a facut-o mulţimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi
se obişnuieşte ca sătenii să aducă salcie înverzită la biserică care este sfinţită de preoţi.
După terminarea slujbei, ramuri de salcie sunt luate şi amplasate la intrarea în gospodării,
la uşile şi ferestrele caselor, precum şi la şoproane, grajduri şi coteţe, considerându-se că

114
acestea apără casa şi gospodăria de forţele răufăcătoare. În cursul anului, salcia se
păstrează la icoane, făcută cerc.
În Săptămâna Patimilor, Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultura populară
actuală, ca ziua în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite sau împistrite
în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi
îngropate la moşie o feresc de piatră.
Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl
fierb, ca să iasă „cu model”. Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu
coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu
slănină sau cu untură. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria
primăverii iar cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-a suferit
Hristos pe cruce. Simbolurile şi motivele întâlnite pe ouăle încondeiate în zona Bărăganului
Simbolurile şi motivele întâlnite pe ouăle încondeiate în zona Bărăganului sunt:
morişca, salba, grebla, coada curcanului, luna, steaua, mănăstirea, prescura, Crucea
Mielului, apoi din domeniul plantelor: ghiocei, grâu, vâsc, mărăcine, mure, viţa de vie,
magheranul. Din bogăţia de motive le regăsim şi pe cele ale obiectelor uzuale la sat: nai,
pălărie, piepteni, roata morii, secera, scara, vârtelniţa, pirostriile… În Bărăgan, au fost
descoperite motive ca: floarea fagului, marginea lacului, rădaşca, fluturele, raţa, cocoşul,
dar cele mai întâlnite patru simboluri ale acestei zone, regăsite foarte des sunt: cârligul
ciobanului, colţul porcului, fierul plugului şi şarpele casei. Despre acesta din urmă, la
Muzeul Dunării de Jos Călăraşi, de exemplu, stă scris chiar, încondeiat pe un ou: „Orice casă
are un şarpe, e blând şi nu muşcă, trăieşte în peretele casei. Să nu-l omori, când îl vezi, că nu
e bine”.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis şi a înviat Hristos.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o
monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există apoi datina de a se spăla,
dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu
ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti; să
fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor”. Atunci când se dă cu banul pe faţă, se spune: „Să fiu
mândru şi curat ca argintul. Iar fetele zic: „să trec la joc din mână-n mână, ca şi banul””, să
fiu uşoară ca şi cojile de ouă, care trec plutind pe apă”. În unele sate, în lighean se pune şi o
crenguţă de busuioc existând credinţa că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.
După credinţa populară, e bine să ţii minte cu cine ai ciocnit oul prima dată pentru că, dacă
din întâmplare te rătăceşti printr-o pădure, trebuie să-ţi aminteşti cu cine ai ciocnit oul de
Paşti şi imediat găseşti drumul.
Duminica imediat următoare Învierii este numită Duminica Tomii, fiind ziua în
care Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalţi apostoli când li s-a arătat
Domnul, şi se îndoia de Învierea Mântuitorului. Dupa Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a
VI-a săptămâni) se sărbătoreşte Înălţarea Domnului, cunoscută, în popor şi sub numele de
Ispas. Este una din cele mai vechi sărbători creştine, serbată, în vremea creştinismului
primar, odată cu Rusaliile. De Ispas se organizau nedei, târguri (bâlciuri), jocuri ale
tinerilor. În zilele noastre, de Înălţare se fac pască, ouă roşii şi cozonac, precum la Paşte.

115
Dacă adaugăm că, a doua zi după Rusalii, este sărbătoarea Sfintei Treimi, putem
spune că aşa se încheie ciclul pascal la români. Acesta este cel mai important ciclu de
sărbători creştine, alături de care îşi fac simţită prezenţa şi obiceiurile populare, izvorâte
fie din practici creştine foarte vechi, fie din vechi ritualuri folclorice. Adunate la un loc, ele
alcătuiesc perioada cea mai sfântă din viaţa Bisericii şi a oamenilor, constituind un
important reper al comunităţii şi spiritualităţii româneşti contemporane.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2002, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti
Pop, Mihai, 1976, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Minerva, Bucureşti

LUMINA INVIERII

Ciovor Georgeta - Grădiniţa “Dumbrava minunată”


Comăneşti, Bacău

Sărbătorile Pascale sunt motiv de bucurie pentru orice creştin adevărat. Este un
timp al iertării, al împăcării şi al toleranţei. Câtă bucurie se citeşte în sufletul unui copil care
vede bunătatea din ochii adultului. Este un moment înălţător să vezi un copil care vrea să
ajute alt copil. Este un moment de maximă încărcătură emoţională când părinţii copiilor din
clasă vor să fie adevăraţi părinţi pentru acei copii care nu au pe nimeni, care nu aud o vorbă
bună, care nu au parte de o mângâiere de la nimeni.
Este în specificul uman ca fiecare să aibă grijă de cei dragi lui dar, sărbătorile
Pascale au menirea de a ne motiva să ne gândim şi la cei care nu au nici un sprijin.
Paştele este o sărbătoare anuală cu semnificaţii diferite, întâlnită în creștinism și
iudaism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Data celebrării Paştelui are la bază două fenomene
astronomice-echinocţiul de primăvară şi mișcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului.
Astfel, Paștele se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline după
echinocţiul de primăvară. Paștele creștin are o durată de 40 de zile, cuprinse între
sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paști) și sărbătoarea Înălţarii Domnului,
care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Creştinii ortodocşi şi catolici
sărbătoresc împreună Paştele în 2014, când această sărbătoare cade în data de 20 aprilie.
Cât este de frumos ca toţi creştinii să sărbătorească în aceeaşi dată Învierea Domnului şi să
spună în aceeaşi noapte, Cristos a înviat. Aşa ar trebui să fie în fiecare an dar ... tot omul
este cel care încetineşte acest proces şi anume Unitatea în credinţă a tuturor creştinilor.
Bine ar fi ca, superiorii bisericeşti să facă tot posibilul să urgenteze unirea
tuturor cultelor religioase pentru ca toţi creştinii să se poată bucura împreună, cu atât mai
mult cu cât sunt foarte multe familii mixte care nu pot sărbători împreună Paştele.
Să ne rugăm toţi pentru acest lucru: Doamne, ajută-ne pe noi ca toţi să fim una
precum ai vrut Tu! Ajută-ne să vedem ce este bun în fiecare om şi să îl vedem ca pe fratele
nostru mai mic sau mai mare.Ajută-ne, Doamne să privim spre copii şi să redescoperim
sufletul lor curat de care să ne contaminăm şi noi.

116
În ajunul sărbătorilor Pascale vă dorim săbători cu linişte şi pace iar Dumnezeu
cel iertător să nu aibă ce păcate să ierte.
Spun de pe acum Cristos a înviat tuturor creştinilor adevăraţi. Să reţinem că
Simbolul de credinţă se încheie cu speranţa învierii şi a împărăţiei cerurilor. Aştept învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va veni. Amin. Fiecare săptămână din cursul anului bisericesc
începe cu Duminica, cu ziua învierii, pentru ca tot timpul vieţii noastre să fie luminat de
Lumina Învierii. Învierea Domnului adună pe toţi fiii Bisericii într-o unitate, într-un
discerământ moral, propovăduieşte pacea în lume, binecuvântează îmbelşugarea roadelor
pământului şi îi mângâie pe cei necăjiţi şi întristaţi, care au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu.

SARBATOAREA PASTELUI, TRADITII SI OBICEIURI

Educatoare Tanasoiu Alice –Iuliana


Gradinita cu PN Nr. 2 Calimanesti

Sfintele Pasti sau sarbatoarea Invierii Domnului este cea mai importanta dintre
toate sarbatorile de peste an.
Cuvantul Pasti este de origine evraica Pesah = trecere.
In ceea ce priveste modul sarbatoririi, Pastele este praznuit ca o zi de bucurie
fiind cea mai mare sarbatoare crestina – Invierea Domnului.
Noaptea invierii era petrecuta in biserici in priveghe si rugaciune.
In biserica se aducea oua, pasca, cozonac dupa ce erau binecuvantate erau
impartite saracilor sau intre crestini.
Crestinii se salutau de atunci si pana la inaltare cu Hristos a Inviat la care
raspunsul era Adevarat a Inviat.
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este și rămâne taină, oricât am vorbi
noi despre Învierea Domnului Hristos nu putem ajunge la înţelegere deplină.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi
pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din
istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât
mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie mărturisirea unui
adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost
încă de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.
Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii
de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune.
Sarbatoarea Pastelui este pentru romani, alaturi de Craciun, cea mai importanta
din an, pentru care fiecare familie se pregateste cu mult timp inainte prin postul tinut cu
atata evlavie.
In biserica ortodoxa oamenii se pregatesc pentru intampinarea sarbatorilor de Pasti prin
"postul Pastelui" numit si "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. In mod oficial,
postul incepe dupa "Duminica iertarii", in ziua de luni a saptamanii a 7-a de dinaintea
sarbatorii de Pasti.

117
Crestinii se saluta intre ei, ca la inceputul crestinismului, cu formulele „HRISTOS
A INVIAT! si ADEVARAT A INVIAT!” ca o marturisire de credinta pana la INALTAREA
DOMNULUI. De la inceput s-au adus in Biserica daruri speciale pentru a fi binecuvantate si
impartite saracilor: oua rosi, simbol al INVIERII, paine dulce, pasca, branza, carnuri etc.
Mi-ar placea o lume in care oamenii sa se bucure de viata si sa accepte ca pot
deveni mai bine cu cei din jurul lor, incercand sa sarbatoreasca, in sufletele lor, in fiecare zi,
Invierea Domnului. Ar fi cu siguranta o lume mai frumoasa! Iar ca acest lucru sa devina
posibil, este suficient ca fiecare dintre noi sa creada..........

TRADIȚII DE SFINTELE PAŞTI ÎN MARAMUREŞ

prof. Bilţ Florentina, Liceul cu Program Sportiv-Baia Mare

Maramureşul este locul în care tradiţiile de Paşti sunt neschimbate de secole.


Oamenii au evitat ca negura timpului să se aşeze peste moştenirile lor.Tradiţiile pascale din
Maramureşul istoric sunt simple. Credincioşii îşi împart timpul între lucrul casei şi
rugăciune.
În Săptămâna Patimilor, bisericile sunt pline de credincioşi, care, lasă treburile
deoparte ca să asculte deniile şi să îşi cureţe sufletul înainte de Învierea Domnului.
Maramureşenii respectă cu sfinţenie postul Paştelui.
Potrivit tradiţiei nu este bine să porţi haine colorate în post, iar culoarea roşie
este interzisă. Nimeni nu are voie să îmbrace haine noi, hainele trebuie sa fie modeste,
oarecum cernite.
Un alt obicei specific zonei este cel de a se oferi pomană pentru sufletele celor
trecuţi în nefiinţă. În Joia Mare, maramureşenii de peste deal, împart ouă crude oamenilor
săraci şi aprind un foc mare în faţa casei, astfel, se încălzesc sufletele rudelor trecute la cele
veşnice.
În Vinerea Mare, se ţine post negru. Nu se mănâncă şi nu se bea apă până scapătă
soarele. În această zi mai este interzis şi jocul, există chiar şi o strigătură referitoare la asta,
«Cine joacă în Postul Mare, joace-i bota pe spinare!».
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, creştinii merg la biserică pentru a asista
la Învierea Domnului Iisus Hristos, iau lumina şi o duc la cimitir, morţilor din familie, dar şi
acasă, pentru a avea lumină tot anul.
În Duminica Învierii, dis de dimineaţă, se pune într-un ibric, apă rece, un ou roşu,
un ban de argint şi se spală cu această apă pe faţă pentru a fi roşii în obraji ca oul şi pentru
a avea belşug restul anului. Toată lumea trebuie să poarte haine noi.
Primul ou trebuie să fie ciocnit de cel care este considerat capul familiei. Care
poate fi cel mai bătrân om din familie, tatăl sau cea mai bătrână femeie din familie, dacă nu
există un bărbat. Se salută cu Hristos a Înviat! În prima zi trebuie să se stea acasă, o zi care
se petrece în familie.
Maramureş pare locul în care tradiţiile de Paşte au rămas neschimbate de secole.

118
DE LA VIAŢĂ LA MOARTE

Liceul Tehnologic Coţuşca, judeţul Botoşani

Învierea Mântuitorului este minunea prin excelenţă. Prin actul triumfal al


Învierii, se încheie marea dramă a împacării Cerului cu pământul. Din această zi - şi prin
această minune - ia fiinţă lumea creştină. Căci, noi, creştinii, aceasta suntem: Fiii Învierii
Domnului, de aceea această zi este sărbătoare de aleasă şi nefăţărită bucurie.
Prăznuim în mod deosebit Învierea Mântuitorului, fiindcă ea actualizează în chip
tainic faptul fundamental al creştinismului. Fără această realitate măreaţă a Învierii n-ar
exista creştinismul, i-ar lipsi Bisericii piatra unghiulară – chezăşia dăinuirii ei peste
veacuri.”Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propăvăduirea noastră, zadarnică
este şi credinţa voastră”(I Cor. 15, 14).
În dimineaţa Învierii, după citirea Sfintei Evanghelii vestind aflarea mormântului
gol de către femeile mironosiţe şi explicaţia dată de îngeri privind ridicarea Domnului din
morţi, cântând troparul „Hristos a înviat din morţi…Auzim întâi vestirea evenimentului
istoric relatat de primele martore, femeile mironosiţe şi abia apoi ne vestim unii altora
minunea Învierii. Evenimentul istoric capată semnificaţie veşnică prin această vestire de-a
lungul veacurilor până la sfârşitul lumii.
Învierea Domnului este praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Numim
această sărbătoare Sf.Paşti preluând numele sărbătorii iudaice Pesah, care înseamnă
trecere. Pentru evrei , Paştile însemna trecerea de la robia egipteană la libertatea făgăduită
de Dumnezeu, iar această schimbare s-a împlinit printr-o trecere efectivă prin Marea Roşie,
sub călăuzirea proorocului Moise, după multe pedepse suferite de egipteni pentru
învârtoşarea inimii lui Faraon. Ultima dintre acestea a fost uciderea celor dintâi născuţi de
parte bărbătească din familiile egiptenilor şi salvarea celor din familiile evreilor. Ceea ce
înseamnă că trecerea lor de la robie la libertate s-a împlinit prin suferinţă şi jertfă
omenească pentru neînţelegerea poruncii lui Dumnezeu.
Învierea Mântuitorului este tot o trecere, dar nu numai o trecere de la o stare la
alta, ci una ce zguduie aşezarea însăşi a fiinţei umane, căci este trecere de la moarte la viaţă,
după cum mărturisim în cântările de la slujba Utreniei: Ziua Învierii, popoare să ne
luminăm!Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-
Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă! Hristos ne-a trecut şi pe
noi din robia păcatului la libertatea de a fi fii ai lui Dumnezeu. Prin jertfa pe Cruce, Hristos
ne-a câştigat libertatea trecându-ne de pe pământ la cer. Ne-a eliberat din moartea
păcatului, din îndepătarea de Dumnezeu şi necunoaşterea voii Lui şi ne-a adus la viaţa
comuniunii cu Dumnezeu izvorâtă din intimitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu după har.
Hristos s-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, în întunericul morţii, pentru a
aduce la lumină pe cei ce aşteptau răscumpărarea, eliberarea din legăturile iadului şi
primirea vieţii celei veşnice. Aceasta este prima trecere operată de Învierea lui Hristos :
trecere a omului de la moartea necunoştinţei şi îndepărtării de Dumnezeu la viaţa izvorâtă
din comuniunea cu Dumnezeu.
Al doilea sens al Învierii Domnului ca trecere se referă la abolirea morţii ca eşec
al existenţei umane, ca pecetluire a păcatului, a îndepărtării omului de Dumnezeu.
Mărturisind Învierea din morţi a lui Hristos afirmăm că moartea celui credincios nu mai
semnifică sfârşitul vieţii pământeşti, ci trecere din această viaţă la o alta a comuniunii mai

119
depline cu Dumnezeu. Viaţa pământească nu se termină la mormânt, creştinul nu trece în
nefiinţă cum spun necredincioşii, ci trece la o altă viaţă. La acest înţeles dat morţii ca
trecere se referă Părinţii Bisericii când vorbesc de amintirea morţii ca îndemn la trezvie şi
lucrare a poruncilor lui Dumnezeu. Sf. Antonie cel Mare spune :”Moartea de o va avea omul
în minte, nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte este.”
Dar mai există şi un al treilea sens al Învierii Domnului ca trecere. Sf. Apostol
Pavel vorbeşte creştinilor din Corint despre acest lucru :”Taină vă spun vouă: Nu toţi vom
muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci
trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se
îmbrace în nemurire.”(1 Cor.15, 51-53).Trecerea noastră de la moarte la viaţă se va sfârşi la
sfârşitul veacurilor când cei morţi vor învia, iar cei ce vor trăi încă se vor schimba. Este
vorba de o schimbare a trupurilor, de o trecere a lor de la stricăciune la nestricăciune, de la
moarte la viaţă. Sf. Pavel vorbeşte foarte clar de schimbarea trupurilor şi de îmbrăcarea lor
în nemurire.La sfârşitul veacurilor, când „însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul
arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer “(1 Tes.4, 16) sufletul se
va reuni cu trupul si împreună se vor prezenta la judecată.Iar această trecere, această
transformare de la sfârşitul veacurilor a persoanei umane vine să dovedească Învierea
Mântuitorului. Căci Sf.Pavel continuă descoperirea acestei taine : „Iar când acest (trup)
stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire,
atunci va fi cuvântul care este scris : „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este,
moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte boldul tău?” (1 Cor.15, 45-55). Biruinţa vieţii
asupra morţii adusă de Hristos se va împlini aşadar la sfârşitul veacurilor când trupul şi
materia se vor îmbrăca întru nemurire.
Prin Înviere, Hristos ne dăruieşte şansa nemuririi, a vieţii veşnice. Prin botez,
primim fiecare acest dar. Iar toată vieţuirea creştină are sensul cultivării acestui dar. Darul
Învierii lucrează o schimbare treptată, o trecere progresivă a creştinului de la moarte la
viaţă. Trecerea se va împlini, după cuvintele Sf.Pavel, la a doua venire a Domnului, la
învierea întregii făpturi. Îndemnul meu la acest praznic slăvit este să primim descoperirea
Sf. Scripturi privind Învierea Mântuitorului şi învierea noastră ca trecere, în mai multe
etape, de la moarte la viaţă, să primim şi să facem lucrător darul Învierii, să vestim tuturor
că, pe urma Învierii lui Hristos, şi noi înviem la vieţuirea cea adevărată.
Învierea Domnului nu trebuie să însemneze numai o trăire periferică şi
convenţională a creştinismului, ci una reală, adâncă. Cei cu îndreptarul format în duhul
credinţei şi al iubirii curate, să adauge şi contribuţia lor la îndreptarea celor îndoielnici, la
luminarea celor neştiutori şi la ajutorarea celor lipsiţi. Această lucrare este necesară pentru
ca toate mădularele organismului să fie viguroase şi forţa divină a creştinismului să se
reverse în viaţa de toate zilele.
Accentuăm mereu aspectul luminos al Învierii Mântuitorului. Numim acest
praznic „praznicul luminii”. Începând cu bineţele : „Hristos a înviat! ‘‘ şi continuând cu toate
cântările rânduite pentru această slăvită zi, toate ne cheamă la bucurie. În învierea lui Iisus
Hristos se strâng toate bucuriile credinţei noastre, dar pe toate le covârşeşte bucuria
veşnică a învierii conştiinţei creştineşti şi practicării virtuţilor pentru „îndumnezeirea firii
noastre .‘‘ Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paştelui începe din ultima săptămană a
Câşlegilor de iarnă, numită de popor şi Săptămâna Albă. În acest interval de timp nu se
mănancă carne, ouă, lapte şi produse obţinute din lapte, dar nu se fac nunţi sau alte
petreceri cu muzică. În societatea tradiţională, dar şi în prezent,

120
Floriile deschid săptămana cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti.
Sărbătoarea Floriilor are străvechi rădăcini, ea fiind atestată în societatea română ca zi
dedicată zeiţei Flora, peste care creştinismul a suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în
Ierusalim (Floriile, în terminologia populară). Ramurile verzi din această zi, întrebuinţate
atât în ritualurile casnice cât şi în cele bisericeşti, întruchipează simbolul castităţii şi al
renaşterii anuale a vegetaţiei. La Florii şi în săptămâna Patimilor(„Săptămâna neagră“)
oamenii împodobesc mormintele cu flori şi miţişori de răchită sau salcie şi fac pomeni
pentru morţi, astfel îmbunându-i, dar şi pentru a le asigura hrana spiritului nevăzut di
lumea cealaltă. Urmează apoi Duminica Mare care încheie Ciclul Pascal, cunoscută şi sub
denumirea de Pogorarea Sfantului Duh, care se suprapune peste sărbătoarea populară a
Rusaliilor. Există o serie de obiceiuri şi tradiţii ale transilvănenilor.
Un ritual deosebit al Învierii în lumea satului mureşean începe cu masa festivă de
Paşte. Îniante de a se servi bucatele pregătite românul primeşte împărtăşania, adică
Paştile(pâine cu vin) şi apoi începe ciocnitul ouălor roşii(care arată deschiderea
mormântului Mântuitorului) de către membrii familiei, în timp un partener rosteşte
“Hristos a Înviat!”, iar celălalt îi răspunde “Adevărat a Înviat!”, mărturisindu-şi astfel,
totodată, credinţa.
La 40 de zile după Paşti se sărbătoreşte Ispasul sau Înălţarea Domnului. În
această zi abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor, deoarece se
credea că sufletele morţilor se ospătau acum, în zborul lor către cer. În această zi, după
terminarea slujbei religioase, preotul iese cu credincioşii în câmp pentru a sfinţi apa
folosită la stropitul culturilor. Învierea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos este cea
mai însemnată, mai înaltă şi mai aşteptată sărbătoare a creştinilor, situată primăvara, când
şi natura se primeneşte, este şi pentru oameni un prilej de reînnoire sufletească, de curăţire
a tot ce înseamnă păcat, greşeală, inducere în ispită, îndoială sau depresie şi, totodată, de
sporire a faptelor bune, a speranţei şi încrederii depline în ajutorul divin. În fiecare an
sărbătorim Paştele, însă de fiecare dată ne bucurăm de sosirea acestei sărbători ca şi când
ar fi pentru prima oară. Multi, poate, se vor întreba de unde vine această supremaţie?
Răspunsul este simplu: Învierea din Morţi este trăsătura specifică a creştinismului, faţă de
toate religiile naturale sau păgâne. Copiii sunt cei mai entuziasmaţi. Puritatea şi inocenţa
bucuriei copiilor dă amploare acestei sărbători. Fie că este vorba de vopsitul sau
încondeiatul ouălor, de decorurile pregătite cu multă migală, de planşele de colorat, de
icoanele pictate pe sticlă, de poezii, cântece sau jocuri, cei mici sunt întotdeauna primii. Să
nu uităm câtă fericire poate fi în sufletul unui copil în clipa în care ciocneşte un ou roşu sau
ce simte la gândul că va veni Iepuraşul. Bucuria lor vine mereu din lucruri mărunte.
Hristos Domnul să ne dăruiască lumina Învierii Sale dimpreună cu pacea Sa şi
bucuria de a vesti lumii biruinţa vieţii asupra morţii!
Hristos a înviat!

Bibliografie :
*Preot profesor Bunea , Ion”, Cuvânt de învăţătură la duminici şi sărbători”, Tiparul
Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1983 .
*Arhiepiscop dr. Condrea, Nicolae”, Lumină Lină”-Revistă de spiritualitate şi cultură
românească-editată de Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă,
Capela Sf.Apostoli Petru şi Pavel, aprilie-iunie, New York, 2009.
* Olga Pîrîială, „Literatura pentru copii“, Ed. Aramis, 2005

121
SFÂNTUL PAŞTE ÎN DIFERITE BISERICI

Prof.înv.preşc.Băluţă Mihaela
G.P.P.Nord 1-Rm.Vâlcea

Sărbătoarea Învierii Domnului e cea mai îmbucurătoare şi cea mai solemnă


dintre toate sărbătorile creştine din timpul anului bisericesc, şi acestui caracter specific al
ei îi corespunde caracterul special al slujbelor bisericeşti care se oficiază la această
sărbătoare. Toate slujbele din timpul cât durează această sărbătoare, utrenie, vecernie,
pavecernită, miezonoptică, ceasurile, precum şi sfânta liturghie, se fac după un tipic special.
Sărbătoarea Paştilor implică un complex întreg de slujbe ce se desfăşoară pe o lungă
perioadă a anului bisericesc, căci în funcţie de această serbare sunt legate mai multe alte
praznice. Astfel, Paştile sunt precedate de un timp îndelungat de post, timp stabilit pentru
pregătirea credincioşilor pentru marele praznic al Învierii. Slujbele din Postul Mare ce se
săvârşesc în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin sunt de un bogat conţinut teologic, dar
acestea nu intră în limitele studiului nostru, de aceea, ne oprim, în special, asupra slujbei
Învierii.
În Biserica Ortodoxă Română, slujba Învierii se desfăşoară dupa următorul tipic :
începutul se face sâmbăta, la orele 23:45, când stingându-se toate luminile, preotul iese
prin sfintele uşi cu o lumânare aprinsă de ia candela de la Sfânta Cruce şi spune de trei ori
"Veniţi de primiţi lumină". La acest îndemn, toţi credincioşii iau lumină de la preot şi ies
afară în faţa bisericii, unde este aşezată o masă pe care stau : Sfânta Evanghelie, Sfânta
Cruce şi două sfeşnice cu lumânări aprinse. (Deci timpul pentru Înviere este fixat acum în a
doua parte a nopţii; odinioară slujba începea mai devreme şi ţinea tot cursul nopţii.
Slujba âncepe afară cu citirea evangheliei Învierii (Matei XXVIII, 1-16). După
aceasta preotul dă binecuvântarea pentru începutul utreniei "Slava Sfintei şi celei de o
fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii
vecilor", şi toţi cântă împreună cu preotul: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre
moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le" (de trei ori). Preotul rosteşte apoi
stihurile Paştilor, cadind în jurul mesei, apoi rosteşte ectenia mare, după care tot poporul
intră în biserică. Aici se continuă cu slujba utreniei şi cu liturghia. Toată slujba exprimă
bucuria şi înalţarea sufletească pe care le produce praznicul Învierii în sufletele
credincioşilor.
Acest tipic pentru slujba Invierii Domnului este urmat în general de practica
tuturor Bisericilor Ortodoxe Răsăritene, deşi în unele practici intervin mici obiceiuri locale.
Astfel în Biserica Ortodoxa Greacă preotul cheama pe credincioşi să-şi aprindă lumânările,
prin formula : "Veniţi de luaţi lumina din lumina cea neînserata" ; finalul subliniat aici nu
este cunoscut în Biserica Ortodoxa Română. La începutul slujbei (afară din biserică) se
citeste Evanghelia de la Marcu XVI, 1-2, in loc de cea de la Matei XXVIII, 1-6, care se citeste
în Biserica Ortodoxa Română.
În ciuda unor mici deosebiri locale inerente, slujba Învierii săvârşită de Bisericile
ortodoxe răsăritene este în esenţa ei aceeaşi. În liniile ei generale, slujba Învierii practicată

122
în Biserica Ortodoxa de rit bizantin este identică cu slujba Învierii săvârşită în Biserica
veche, Biserica Ortodoxa de rit bizantin fiind şi pe această linie păstrătoarea tradiţiei lăsate
de Apostoli în Biserica primară.
Daca Pastile au fost si sunt inca serbate la o data diferita in Bisericile crestine,
odata cu aceasta s-a impus si o diversificare a practicilor liturgice legate de aceasta
sarbatoare. Problema uniformizarii ori a stabilizarii datei Pastilor, care constituie una din
preocuparile de interes general crestin, este pe drumul rezolvarii ei, prin aceea ca,
majoritatea Bisericilor se resimt in urma acestei deosebiri si sunt deschise discutiilor
ecumenice care ar putea aduce mult dorita unitate.
Cat priveste practica liturgica a serbarii Pastilor in diferitele Biserici crestine, nu
se poate presupune acelasi lucru, desi nici in acest sens influentele si apropierile nu sunt
excluse. Am remarcat la momentul oportun influenta pe care a exercitat-o practica unei
Biserici asupra practicii altei Biserici, cum ar fi inrudirea intre unele lecturi scripturistice in
Biserica Romano-Catolica si in Bisericile Vechi Orientale, sau folosirea unei imbracaminti
de culoare alba in Biserica Romano-Catolica si in Biserica luterana. Nu este exclus ca in
eventualitatea unei mai mari apropieri intre Biserica Ortodoxa rasariteana si Bisericile
protestante, cultul acestora, atat de simplificat, sa se imbogateasca si sa-si insuseasca unele
practici liturgice care s-ar potrivi cu structura sa".
Invierea Domnului a constituit inca de la inceput pentru cultul crestin o
sarbatoare deosebita, de bucurie si de reimprospatare sufleteasca a credinciosilor si
intensitatea cu care este si astazi practicata, cel putin in unele Biserici crestine, poate
constitui o dovada a legaturii organice pe care aceste Biserici o au cu Biserica apostolica, in
aceasta legatura este data garantia credintei ortodoxe, insusire de mare importanta pentru
discutiile ecumenice ale vremurilor pe care le traim.

ÎNVIEREA DOMNULUI, SĂRBĂTOAREA SUFLETULUI

Prof. pt. înv. preșcolar Biciușcă Tania Larisa

Paștele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinștăţii. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o șansă de
mântuire - cât și de tradiţii: oul pictat, iepurașul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paște -
cozonac, pasca, miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Sfintele Paști - sărbătoarea vieţii - marchează miracolul Învierii Domnului, iar
actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul si armonia crestinilor.
Obiectul acestei sarbatori crestine este amintirea vie a patimii, a mortii și a învierii lui Iisus
Hristos.
Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea luminii și a bucuriei, și-a păstrat până în prezent
farmecul si semnificaţia, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de familie.
În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde
din lumina adusă de preot de pe masa Sfîntului Altar. Această lumânare este simbolul
Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii lui Hristos asupra întunericului
păcatului.

123
Pe de altă parte, Învierea este bucuria sufletului care nu e nici trecătoare, nici ne-
deplină. E bucuria prin excelenţă, pentru că e bucuria eternă și deplină. De aceea, în
noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist. Nimeni nu ar trebui să plângă. Căci toate
motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă de biruirea morţii.
Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă și umilire în zilele patimilor, El era,
privindu-L omenește, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai
zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea,
mai dusmănește tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat și profanat, ca Iisus
Hristos.
Cu cât a dăinuit și a crescut în acest timp îndoiala sau tăgadă Învierii lui Hristos, cu atâta a
crescut puterea și însemnătatea ei de biruinţă asupra firii și a răului morţii. Cu cât va dăinui
și va crește încă îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât se va vădi prin contrast
adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţa și de credinţa; va crește și se va întări în
convingerea noastră, bazată pe existenţa adevărului Bisericii universale, că: Hristos a
Înviat! Cu cât omul și omenirea întreagă vor cunoaște mai multe biruinţe, cu atât va fi mai
mare între toate Biruinţa lui Hristos.
De aceea Paștile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie
a ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioșii se salută cu vestea unei
bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevarat a înviat!", pâna la
Înalţarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot așa de mare, legată interior de
prima: "Hristos s-a înălţat!", până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau
umplerea desăvârșită a vieţii noastre de Duhul Sfânt.
Dar Învierea Domnului nu este numai un adevăr irevocabil. El este totodată "un
semn al semnelor lui Dumnezeu " tot atât de real în faţa lumii întregi. Cu alte cuvinte,
Învierea este semnul puternic, evident și clar pentru toţi, că Dumnezeu cel viu a intervenit
în iconomia și istoria omenirii.
Așadar, Învierea Domnului este, prin excelenţă, acela al îndumnezeirii naturii
noastre omenești și al participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, mai presus
de fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor părinţi ai
Bisericii nu e altceva decât „o trăire a luminii dumnezeiești și o pregustare a Împărăţiei
Cerurilor, o transfigurare anticipată”. Este acel «faţă catre faţă» îndreptat spre eternitate,
când “Dumnezeu coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu”.

124
PAŞTELE – MINUNEA ÎNVIERII LUI IISUS

PROF.PAVEL RODICA GRĂDINIŢA CU P.P NR.8 VASLUI

Dacă educaţia este specifică omului şi religia s-a nascut odată cu apariţia lui.În
religie , copilul se trăieşte pe sine în chip natural.
Dacă i se ascunde religia, el poate duce o viaţă falsă.
Vasile Bancilă afirma:”cei ce lipsesc copiii de religie fac o crimă faţă de viitorul lor
de oameni pe această lume şi de mântuire pentru lumea transcendentă.A nu face educaţie
religioasă copilului e a proceda la o operaţie caracterizată de infirmizarea sufletului, e a
amputa fiinţa umană de ceea ce are mai de preţ”.
O minunată sărbătoare creştină este cea a Paştelui, ce simbolizează pentru
întreaga omenire, minunea învierii lui IISUS HRISTOS.Copiii sunt introduşi în atmosfera
acestor fascinante sărbători pascale prin intermiediul diverselor activităţi planificate în
funcţie de particularităţile lor de varstă.
Biblia spune că la trei zile după moartea lui Iisus, mormântul lui a fost găsit
gol.Creştinii cred că , prin învierea lui Iisus , pot primi o nouă viaţă după moarte.Această
credinţă este celebrată de Paşte, iar sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvara,
când întreaga natură se trezeste la o nouă viaţă.
Paştele creştin işi are originea în tradiţia apostolică, este cosacrarea Învierii lui
Iisus Hristos, cea mai veche şi solemnă sărbătoare a creştinilor, sărbătoare care nu are dată
fixă, celebrată în prima duminică după lună plină a echinocţiului de primăvară.
Iisus a fost numit”Mielul lui Dumnezeu”, pentru că aşa cum mielul este sacrificat
de către evrei pentru iertare, la fel Iisus s-a sacrificat pentru salvarea lumii.
La Paşte se vopsesc ouă de culoare roşie pentru aducerea aminte de sangele
nevinovat a lui IIsus Hristos, fiul lui Dumnezeu, vărsat pentru păcatele omenirii.
În aceeaşi periodă, în care astăzi se sărbătorerşte Paştele creştin, popoarele
scandinave sărbătoreau Zeiţa Primăverii, Ostern sau Eastre.
Aceasta tradiţie era asociată cu iepuraşul de Paşte si ouăle viu colorate, simboluri
ale bucuriei, luminii, soarelui şi al fertilităţii.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilorn
Pascale prin “Postul Paştelui’, numit şi “Postul cel Mare”, post care durează 48 de zile.
Ultima săptămana din postul Paştelui se numeşte “Săptămana Patimilor”şi începe
în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
Menirea noastră , a educatoarelor , este aceea de a înfrunta concepţiile contrare
ale acestei lumi, oferindu-i copilului printr-o educaţie corectă, şansa integrarii într-o
societate pusă în slujba
progresului spiritual, ştiinţific şi moral de care are atâta nevoie omenirea.

“Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei.Pictorul şi sculptorul fac doar
figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu;uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se
bucură şi Dumnezeu.
Şi oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puţin al sau”.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

125
OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE PAȘTE ÎN TRANSILVANIA

Prof. înv. primar, Delia Pop


Şcoala Gimnazială „Grigore Silași” Beclean, Bistrița-Năsăud
Prof. înv. primar, Lazăr Margareta
Şcoala Gimnazială „Grigore Silași” Beclean, Bistrița-Năsăud

Paștele este cea mai importantă sărbătoarea creștină prin Învierea lui Iisus
Hristos. Considerată cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin, Paştile se
celebrează la o dată variabilă. De peste două mii de ani, la vremea stabilită după dogmă,
satele noastre româneşti se pregătesc pentru marea sărbătoare, oamenii încercând să fie
mai credincioşi şi mult mai buni. Datina n-ar fi împlinită fără legile nescrise ale pământului,
fără obiceiurile care cuprind practici şi rituri, iar neîmplinirea acestora ar arăta o lipsă a
credinţei, care, implicit, ar atrage forţele malefice asupra omului şi a pământului. În ţinutul
transilvănean datorită confluenţelor orientale și occidentale pe care le are această zonă de
ţară, Paștele a adoptat de-a lungul timpului tradiţii specifice atât de la sași, de la maghiari,
cât și de la romani.
După respectarea “Postului mare” şi după sărbătorirea “Sâmbetei lui Lazăr” şi a
“Floriilor”, satele româneşti trăiesc cu evlavie tragedia ”Săptămânii Patimilor”, pentru a
ajunge lumina “Sfintelor Paşti”, miracolul “Învierii lui Hristos”, «luarea Paştilor». În
Săptămâna Paştilor, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti:
pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie
terminate. Pe lângă covoare, lăicere, icoane şi blide cu ştergare, gospodinele împodobesc
odăile şi cu mlădiţe de salcie de la “Florii”. În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile
pregătesc Pasca şi Ouăle Roşii, simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii.
Se spune că pregătindu-se de sărbătoarea Paștelui în Miercurea, Joia și în Vinerea
Mare, femeile pregătesc pasca, mielul și ouăle, a căror încondeiere se distinge în
Transilvania printr-o varietate mare de modele și culori.
În unele zone din Bistriţa-Năsăud, de Paşte, ouăle sunt vopsite cu coji de ceapă,
apoi împodobite cu mărgele care le oferă un farmec aparte. În ziua de Paşte există obiceiul,
la copii mai ales, să "ciocănească" ouăle cu banul, iar tradiţia spune că învingătorul va avea
o viaţă îmbelşugată.
În Bistriţa-Năsăud, ouăle sunt vopsite în Vinerea Mare. La ţară, mai ales, ouăle
crude sunt învelite într-o bucată de ciorap cu trifoi, talpa-gâştei, păpădii sau alte plante şi
introduse într-o fiertură de coji de ceapă roşie. Odată fierte, ele au şi decoraţiuni rezultatele
din urmele pe care le lasă plantele pe coajă.
În satul Salva, de lângă Năsăud, în care locuiesc multe femei ce confecţionează
costume populare cusute cu mărgele, există obiceiul ca, după ce au fost înroşite, ouăle să fie
învelite într-o zale de mărgele care le oferă protecţie şi un farmec aparte.
Procedura este una destul de complicată, întrucât se ia fiecare mărgea şi se coase
pe un şir care împrejmuieşte oul ca o armură.
“Cea mai de seamă coptură, pe care o mănâncă românii, este Pasca” - Simion
Florea Marian. În Sâmbăta Mare, în Bistriţa-Năsăud, gospodinele fac în cuptor pască dulce

126
şi sărată, dar şi cozonac. Pasca sărată este făcută în special în satele în care trăiesc etnici
maghiari şi germani, reţeta fiind luată de la aceştia, iar cea dulce în zona de nord a
judeţului, în satele învecinate cu Bucovina. Pasca sărată este mâncată ca aperitiv, iar cea
dulce ca desert.
Pasca, ouăle roşii şi mielul constituie elemente purtătoare ale simbolului
sacrificiului pascal şi al Învierii, al regenerării, al purificării şi al veşniciei, alimente
consumate sacramental. În noaptea de Înviere, oamenii duc la biserică un coş cu ouă roşii,
pască şi slănină, pentru ca bucatele să fie sfinţite de preot. Datorită existenţei unei credinţe
conform căreia de Paşti este bine să ai straie noi, odinioară, fetele şi tinerele neveste coseau
cămăşi pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat semnificaţia era şi mai
puternică, acestea urmând a purta noile cămăşi atât la biserică, cât şi la joc. În ziua de Paşte,
mulţi merg la biserică îmbrăcaţi în costume populare care au cel puţin un obiect
vestimentar nou.
În a doua zi de Paşte, fetele din Bistriţa-Năsăud sunt stropite cu parfum, obicei
preluat de la germani şi maghiari. La ţară, fetele erau udate cu găleţi pline cu apă, însă în
timp, s-a renunţat la această practică în favoarea parfumului sau a apei de colonie, obicei
care se practică şi la oraş.

SARBATORI DE PASTI

ED. GHEORGHIU IONELA


GRADINITA NR.13 FOCSANI

Pastele reprezinta una dintre cele mai importante sarbatori crestine ce semnifica
invierea lui Iisus Hristos.
Invierea Domnului este minunea minunilor ‚ziua triumfului vesnic al invierii lui
Iisus .Putem spune ca semnifica botezul credintei adevarate .Pregatirea crestinilor pentru
Sarbatorile Pascale incepe cu mult inainte, odata cu inceperea Postului Mare.Toti oamenii
sunt chemati la bucuria invierii , fiecare dupa taria credintei si a pocaintei sale.La biserica
preotul insotit de alaiul de credinciosi iese cu „Lumina” si inconjoara biserica de trei ori .
Recunoasterea tainei Invierii reiese din raspunsul crestinilor la formula
„HRISTOS A INVIAT” prin „ADEVARAT A INVIAT”.
Aceasta formula este folosita timp de patruzeci de zile pana la Inaltarea
Domnului.Fiecare crestin se va intoarce acasa cu „Lumina” luata de la parinte iar lumanarea
va fi pastrata tot anul. Se spune ca la un necaz sa aprinzi lumanarea sa te protejeze de rele.
Dupa slujba care tine o noapte, gospodinele primesc binecuvantare de la preot sa
manance din bucatele gatite.Pe masa crestinilor se gaseste: pasca, cozonaci, oua rosii si
carnea de miel. Fiecare dintre acestea semnifica ceva.
Ouale simbolizeaza sangele lui Hristos si se zice ca tin relele departe de casa.
.Incondeierea oualui este un lucru ce necesita rabdare si pricepere.Este una din activitatile

127
asteptate de copii.Se pot folosi diferite tehnici de incondeiere.Mielul reprezinta victoria
vietii asupra mortii , simbolizeaza turma lui Dumnezeu.
Sarbatoarea Pastelui semnifica credinta si bucurie.

BIBLIOGRAFIE: CARTI DE RELIGIE, AUTOR NECUNOSCUT

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII– TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Prof. Savu Mirela - Elena, prof. Cujbă Nicoleta


Şcoala gimnazială nr.40 “Aurel Vlaicu”
Loc.Constanţa jud. Constanţa

Sărbătoarea Învierii Domnului este indicată în limba română prin cuvântul "paşti"
întrebuinţat de obicei la plural, care este de origine ebraică - “pascha” (pesah) înseamnă “a
trece dincolo” în amintirea trecerii evreilor prin Marea Roşie şi a exilului... . Termenul
ebraic a trecut în vocabularul creştin, pe motivul că patimile, moartea şi învierea Domnului,
au coincis cu Paştile iudaice din acel an. În ceea ce priveşte creştinii, Dumnezeu a reînnoit
legământul făcut cu israeliţii, de data aceasta nu printr-un om (Moise) ci prin Fiul Său, Iisus
Mesia. Legământul cel nou este cu toate popoarele, care vor să primească iertarea păcatelor
prin jertfa lui Iisus Hristos.
În anul 325 î.H. a fost convocat consiliul de la Nicaea de către împăratul
Constantin, care a emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc în
prima duminică după luna plină de sau după echinocţiul de primăvară sau prima zi de
primăvară.
În noaptea de Înviere, toţi românii merg la biserică pentru a lua lumina Sfântă.
După slujba de Înviere de la miezul nopţii are loc prima masă de Paşte în familie. În a doua
zi şi respectiv a treia de Paşte începe ritualul familial al umblării cu pască, finii merg în
vizită la naşi, unde duc bucate alese pentru a sărbătorii împreună Paştele.
O tradiţie foarte importantă constă în faptul că, în Noaptea de Înviere, la ora 12 se
stinge lumina în Biserică, iar credincioşii vin şi iau lumină de la preot după care o duc
acasă. Tot în această noapte, la sfârşitul slujbei se oferă pască înmuiată în vin. În prima zi de
Paşte, imediat cum se trezesc, credincioşi se spală pe mâini şi pe faţă după care trebuie să-
şi facă semnul crucii de trei ori şi să ia o bucată din pasca înmuiată în vin, apoi, ciocnesc ouă
roşii. În Dobrogea (N), credincioşii pun în prima apă cu care se spală pe faţă: un ou roşu
(pentru a fi “rumeni de sănătate” tot anul) şi un bănuţ (pentru a avea un an cu belşug)!
În diferite zone ale României s-au păstrat tradiţii străvechi mai ales în special la
sate, astfel: în Bucovina (apa cu care se spală limba clopotului este apoi folosită de fete), în
zona Câmpulung Moldovenesc (coşul pascal cuprinde şi: seminţe de mac ( pentru a alunga
seceta), sare (belşug), zahăr (pentru vitele bolnave), faină (rodul grâului să fie bogat),
ceapa şi usturoi (împotriva insectelor), în părţile Sibiului (un pom împodobit cu ouă
vopsite), la Călăraşi (cocoşii vestesc Învierea lui Hristos!) în zona Lăpuşului (urături despre
Înviere), în Argeş (se pregătesc covrigii cu ou - belşug) etc. Ne oprim mai mult asupra

128
regiunii noastre, Dobrogea unde tradiţiile şi obiceiurile sărbătorilor Pascale au rămas
neatinse, neschimbate, mai ales în partea sa de nord: “Lăzărelul” (în loc. Izvoarele, jud.
Tulcea) “Olaria” (satele din N regiunii) “Caloianul”(loc. Vulturu, jud. Constanţa),
“Paparuda”(în comunităţile de lipoveni din localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Văcăreni, Jijila
din jud. Tulcea) etc.
Convertirea populaţiilor nordice la Creştinism s-a produs astfel: misionarii
creştini ai secolului al II-lea au ajuns în nordul continentului (vechii saxoni) şi au încercat
să-i converteasca treptat pe oameni, permiţându-le acestora să-şi menţină tradiţiile şi
sărbătorile, în care au introdus încetul cu încetul elemente creştine. Aceasta tehnică de a
tolera şi îngloba tradiţiile locale în credinţa creştină se foloseşte şi astăzi, în special de către
Biserica Catolică, cu precădere în Africa, pentru a nu trezi resentimentele triburilor
obligindu-le să renunţe brusc la datinile lor. Celebrate în aceeaşi perioadă a anului,
sărbătoarea Paştelui şi cea a primăverii s-au întrepătruns, numele divinităţii păgâne
păstrându-se în denumirea sărbătorii creştine.
În încheierea lucrării am prezentat simboluri creştine ale Paştelui: Crucea,
Iepuraşul, Oul, Mielul, Măgarul, Fluturele, Păunul, Scorpionul, Pasca, Lumânarea de Înviere.

BIBLIOGRAFIE:
Boia Lucian, 1995, „Mituri istorice româneşti”, Editura Universităţii Bucureşti
Boia Lucian, 1999, 2002, 2005, 2008, 2011, „Istorie și mit în conștiința românească”,
„Două secole de mitologie națională”, Editura Humanitas
Brill Tony, 1994, Legendele românilor: Legendele faunei”Editura "Grai și Suflet -
Cultura Naţională"
Cordoneanu Maria, Cordoneanu Radu, 1998, Dicţionar de mitologie: greco-romană şi
românească: zei, eroi, legende, Editura Viitorul Românesc
Ghinoiu Ion, 2001, Panteonul românesc: dicţionar, Editura Enciclopedică
Marian Simion Florea, Olteanu Antoaneta, 2000, Mitologie românescă”Editura
Paideia Pamfile Tudor „Mitologie românească”, ISBN 973-571-219-9
Olinescu Marcel, 2004, Mitologie românească: cu desene şi xilogravuri de
autor”Editura 100+1 Gramar,
Vulcănescu Romulus, 1985, Mitologie Română, Editura Acad. Rep. Soc. România
*** Dicţionarul explicativ al limbii române
***wikipedia.ro

129
PAŞTELE LA ROMÂNI

PROF.GALE TAMARA- C.Ş.E.I. ŞIMLEU-SILVANIEI, JUD. SĂLAJ

Pentru prima dată Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de
Hristos. În această dată evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura în
cartea Exod (Ieşirea) din Vechiul Testament ne oferă instrucţiunile date de Dumnezeu
pentru sărbătorirea Paştelor în timpul lui Moise. Evreii din antichitate îşi aminteau de
faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.
Înainte de anul 325 i.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii,
chiar şi vinerea, sâmbăta şi duminica. În acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc în
prima duminică după luna plină de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de
primăvară. Astfel, Paştele trebuie sărbătorit într-o duminică între data de 22 martie şi 25
aprilie. Data este legată de ciclul lunii.
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii. Paştele,
cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în cuvântul ebraic pesah,
trecere.
Pe planul culturii populare, începerea Postului Mare este marcată prin distracţia
care se face înainte de post. În Vestul ţării, dar şi în zonele cu populaţie catolică, aceasta
poartă numele de fărşang, faşanc sau fashing. Este, de fapt, un carnaval al întregului sat, la
care tinerii se maschează, iar cei mai în vârstă asistă. Măştile sunt fie confecţionate ad-hoc,
din materiale existente prin gospodărie – haine vechi, perdele, obiecte vechi, etc.
La lăsata secului în munţii Apuseni se practică o sărbătoare a focului viu, numită
Hodaiţe, varianta locală a Alimorilor. Ea avea loc într-o zi din săptămâna albă (a brânzei)
sau în prima zi a Postului Mare. Pe dealurile sau pe munţii dimprejurul satelor, copiii mai
măricei dădeau drumul unor mănunchiuri de nuiele împletite cu foi de porumb şi paie,
strigau: "Păzea, că vine roata de foc, Cu belşug, cu noroc; Păzea, că vine soarele Şi vă arde
picioarele, Păzea, păzea!"
Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi
pascale: cozonacii cu mac şi nucă, pasca şi babele coapte în forme special de ceramică.
Pasca, cea mai importantă coptură rituală a Paştelui se face din făină de grâu de cea mai
bună calitate, cernută prin sită deasă şi are, cel mai adesea, formă rotundă.
Ultima vineri din Postul Mare este numită în popor Vinerea Paştilor, Vinerea
Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine,
aceasta este ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea
neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Din această cauză, Vinerea Mare este
zi de post negru. În Vinerea Mare este interzis a se face copturi.
Se spune că, în ziua în care Domnul Isus a fost răstignit şi i-au fost străpunse
mâinile şi picioarele cu piroane, Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce. Sângele
Mântuitorului a curs pe ouă, făcându-le roşii. Picăturile roşii constituie unul dintre primele
modele de pictură pe ouă.
Semnificaţia oului roşu este legată atât de învierea lui Iisus cât şi de regenerarea
şi renaşterea naturii. Vopsirea ouălor este realizată după tradiţie joia şi sâmbăta din

130
Săptămâna Mare.Simbolurile sunt diverse, fiind folosite elemente geometrice, vegetale,
animale, religioase, variate în funcţie de zona şi tradiţie. Respectând tradiţia, acest obicei a
fost treptat ridicat la nivel de adevărată artă, fiind folosite tehnici diverse pentru
înfrumuseţarea oului. Cele mai folosite motive sunt crucea, motivele vegetale (frunze, flori,
spice), animale diverse, unelte casnice. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde,
albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea
pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre arta populară în
privinţa ornării ouălor de Paşte, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor. Ouăle
închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din mormânt şi a înviat, precum puiul
din găoace. În Bucovina (şi nu numai) ele se numesc şi "ouă muncite", dedicând strădania
de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.
În concepţia populară, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de vindecare
şi de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, vigoare şi spor. Obiceiul este ca în
dimineaţa din duminica Paştelui, faţa să fie spălată cu apă neîncepută în care s-a pus un ou
roşu, având credinţa că acesta dă sănătate şi frumuseţe.

”Hristos a înviat!”, rostim,


căci Sfânta Înviere o slăvim.
”Adevărat a înviat!” vei spune
căci vestea Învierii e-o minune!

Bibliografie
Ghinoiu, I.2002 „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Bucureşti, Ed.Elion
Ghinoiu, I.2008 „Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”, Bucureşti, Ed.Agora
Pistolea, Vasile, 2006 „Sărbători religioase şi datini la români”, Timişoara, Editura
Marineasa
Ţoca, Ioan, 2004 „Sărbători religioase, datini şi credinţe populare”, Bucureşti,
Editura ALLFA

ÎNVIEREA DOMNULUI-SĂRBĂTOAREA BUCURIEI

ȚIFUI DANIELA-ȘCOALA GIMNAZIALĂ ELENA CUZA IAȘI

Învierea Domnului, Sfintele Paşti, este sărbătoarea creştinismului, o sărbătoare a


bucuriei depline, a luminii, a comuniunii, a sufletului. Paştile sunt “sărbătoarea
sărbătorilor” pe deplin resimţită azi de toţi creştinii care îşi manifestă această bucurie
debordantă în noaptea Învierii şi în zilele ce urmează prin binecunoscutul salut “Hristos a
înviat!”.
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment
copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea

131
Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă
începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem
neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte
posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt
valurile de numeroşi creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi
luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Învierea Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă
corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare
persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos
şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite
din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în
care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care
anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în
operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere
individuale sau generale ale Bisericii.
Lumina bucuriilor e în suflete, ea străluceşte în cugetele milioanelor de creştini şi-
nvaluie întreaga lor fiinţă în veşmântul luminilor.
Întreaga fire e pregătită pentru această sărbătorire a luminii. Acum soarele
biruitor scalda în lumină şi îmbrăţişează cu căldură întreagă fire, pe care o împodobeşte în
chip atât de minunat.
Orice creştin şi orice pământean, care a citit Biblia sau a auzit de cele cuprinse în
ea de la alţii, a aflat că Dumnezeu a creat mai întâi lumina. Dumnezeu nu numai că este
lumina, şi a creat lumină, dar şi iubeşte în chip deosebit lumina. Şi aceasta o putem vedea şi
prin această întâietate de care se bucura lumină în ordinea creaţiei. Mai întâi a făcut lumină
şi apoi tot ceea ce împodobeşte acest univers. Şi, după ce a creat acest minunat cosmos,
pregătit pentru regele creaturii, l-a făcut şi pe om. Nici nu se putea o ordine mai firească
decât aceasta, că regele universului să intre deodată în palatul şi împărăţia sa.
Omul fără Dumnezeu hălăduieşte în întuneric şi în imperiul morţii. Ceea ce este
cerul şi soarele pentru pământ, aceea e Dumnezeu pentru sufletul omenesc. Proba o avem
în viaţa omenirii dinainte de venirea Mântuitorului şi în acea din zilele noastre. Ori de câte
ori nu dăm ascultare învăţăturilor lui Dumnezeu, de atâtea ori păcătuim. Păcatul nu este
socotit decât ca o pată care acoperă sufletul nostru. Şi având în vedere aceste îndepărtări
de la voia lui Dumnezeu, noi spunem de omenirea dinainte de Domnul nostru Iisus Hristos,
că ea a orbecăit în noaptea păcatelor.
Lumina lui Hristos, străbătând întunericul îndepărtatelor nopţi sufleteşti în care
dormitează păgânătatea, a adus viaţă, cultură, civilizaţie, acolo unde fraţii se mâncau unii
pe alţii. Iar acolo unde necreştinii se folosesc de cultură şi ştiinţă fără conştiinţa morală a
răspunderilor creştineşti, s-a ajuns la o sălbăticie de nedescris: omoară oameni, distrug
toate operele şi instituţiile de cultură, nimicesc tot ceea ce înaltă acele popoare. Ei bine,

132
pentru tot sufletul echilibrat, nu poate fi o izbăvire a acestor popoare decât tot prin lumina
învăţăturii lui Hristos. Creştinismul nu distruge, ci el zideşte. El nu omoară, ci din contră,
călăuza lui e deviza Mântuitorului: "că mai multă viaţă să dea, căci pentru aceea a venit în
lume".
Calea, adevărul şi viaţa pentru întreaga omenire nu e decât în Domnul nostru
Iisus Hristos. Lumina şi fericirea nu o putem avea din deplin decât de de la Cel Ce ne-a
creat. El ne şi poate da întreaga fericire după care suspinam. El ne poate da şi lumina
strălucirilor, fiind El Însuşi lumina.
Nouă nu ne rămâne decât să mărturisim, dimpreună cu psalmistul, care a zis:
"Prin lumina Ta, Doamne, vom vedea lumină".
Iar dacă vom fi ispitiţi să ne depărtăm de Domnul, să zicem şi noi ca Sfântul
Apostol Petru: "Doamne, la cine să ne ducem? Cuvintele vieţii veşnice Tu le ai, şi noi am crezut
şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu" (Ioan VI 68-69).
Şi prin Tine ne-a răsărit nouă viaţă şi ne-am făcut fii ai învierii noastre, atât în
veacul de acum, cât şi în cel fără de hotar, pe care cu nestrămutată credinţa îl aşteptam.
“Aceasta este ziua care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”
cântând împreună “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din
morminte viaţă dăruindu-le”.

Bibliografie:

Ilie Cleopa 2010”Urcuș spre Înviere”editura Doxologia, Iași


Noul testament cu Psalmii, 1991, editura Institutului biblic si de misiune al BOR,

OBICEIURI, TRADIŢII ŞI SIMBOLURI PREZENTE ÎN SĂRBĂTORILE


PASCALE ÎN DIFERITE ZONE ALE ŢĂRII

prof. înv. primar Preoteasa Ana-Angelica


prof. înv. primar Minea Teodora
Şcoala Gimnazială Filiaşi

Învierea Domnului sau Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii,
prin care românii s-au definit ca popor creştin. Bogăţia datinilor şi obiceiurilor pascale la
români vorbesc despre puternica credinţă a românilor în Patimile răscumpărătoare şi
Învierea Domnului.
În noaptea de Înviere mulţime mare de popor vine la biserică. Fiecare credincios
poartă în mâna o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa
Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a
luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi păstrează restul de lumânare
rămasă nearsă după slujba şi o aprind în cursul anului în cazul în care au un mare necaz în

133
casă. La sfârşitul slujbei, preotul împarte tuturor Sfintele Paşti, adică pâine sfinţită, stropită
cu vin şi cu aghiazmă.
Urările tradiţionale de Paşte ale creştinilor ortodocşi sunt "Hristos a înviat!", iar
răspunsul este "Adevărat a înviat!". Aceste urări sunt adresate 40 de zile după Paşti, până la
sărbătoarea “Înălţării la cer" a lui Iisus. De asemenea, aceste urări se rostesc atunci când
are loc tradiţionala ciocnire a ouălor. În timpul Paştelui creştin, tradiţional este ca ouăle să
fie colorate în Joia Mare, după Liturghie şi numai în culoarea roşie pentru că roşu semnifică
sângele lui Iisus vărsat pentru salvarea omenirii.
Legenda spune că, în timpurile în care Iisus era răstignit pe cruce, Maica
Domnului, plângând, şi-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat să-şi găsească
fiul. Pe drum, a ajuns la o apă, a rugat o salcie să-i facă o punte. Pentru aceasta, a
binecuvântat-o să nu poată fi făcuţi cărbuni din lemnul ei şi să fie dusă în fiecare an la
biserică de Florii.
Cu ramurile de salcie, simbol al primăverii şi al fertilităţii, se ating vitele şi copiii
mici, ca să crească şi să înflorească precum salcia. Ramurile sfinţite se pun apoi la icoane
sau deasupra uşii şi sunt folosite în timpul anului, ca leac împotriva bolilor sau ca mijloc de
apărare împotriva dezastrelor naturii. Cu ramuri de salcie se împodobesc şi crucile în
cimitire .
În Săptămâna Mare se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se fac ouă
roşii şi cozonaci, drob de miel şi pască.
Un obicei care se practică numai în Bucovina în noaptea de Înviere este acela ca
fetele să se ducă în clopotniţă şi să spele limba clopotului cu apa neînceputa care înseamnă
că persoana care a scos-o din fântână să nu vorbească până când va fi folosită la spălatul
clopotului. Cu această apă se spală fetele în zorii zilei de Paşte ca să fie frumoase tot anul şi
să alerge feciorii la ele. În trecut, feciorii îşi alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le
judeca şi pedepsi toate greşelile făcute de-a lungul anului. Cei găsiţi vinovaţi erau purtaţi în
jurul bisericii şi la fiecare latura erau loviţi cu vergele de lemn la tălpi pentru a nu mai
repeta greşelile în anul viitor.

În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a


credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
În zorii zilei de duminica, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc,
purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. Fiecare gospodar pregăteşte un astfel de coş
acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei, după orânduiala strămoşilor. În coş
sunt aşezate, pe o farfurie: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga
seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi
bolnave), făina (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie
împotriva insectelor). După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşte se continuă în
familie.
În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşte să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se
agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoaba de acest fel.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii vestesc miezul nopţii: obiceiul din

134
străbuni spune că, atunci când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este
gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi
belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci.
În Maramureş, zona Lăpuşului, dimineaţa în prima zi de Paşte, copiii (pâna la
vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda
dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează
gospodarilor „Sărbători fericite!. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi
de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.
În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşte se număra covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină).
Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul
belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi,
fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti (vin, pâine sfinţite). În meniul acestei mese
festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se
continuă masa cu friptura de miel.
În dimineaţa zilei de Paşte, copiii se spală pe faţă cu apa proaspătă de la fântâna
în care s-au pus un ou roşu şi fire de iarbă verde.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşei se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, aceştia sunt pedepsiţi ca a
doua zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât 'hoţii', cât şi
'păgubaşii'.
Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor
plăti ospăţul.

BIBLIOGRAFIE:

***”Sfintele Paşte în datini şi obiceiuri”, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1994;


* Cojocaru, Nicolae „Cântece, obiceiuri şi tradiţii populare româneşti”, Editura
Minerva, 1984;
* Eretescu, Constantin „Folclorul literar al românilor”, Editura Compania 2007;
* Ghinoiu, Ion „Mica enciclopedie de tradiţii româneşti- Sărbători, Obiceiuri, Credinţe”,
Editura Agora, 2008;
* Pamfilie, Tudor „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997;

135
HRISTOS A ÎNVIAT, IAR NOI MURIM?

P.I.P. RUSCU FLORINA – G.P.P. NR. 1 SLATINA


P.I.P. IONIȚĂ CORNELIA – G.P.P. NR. 1 SLATINA
Soarele dreptăţii a răsărit astăzi, a treia zi, și a luminat întreaga zidire și nu este
vorba de soarele care apune în fiecare zi, ci de Soarele care S-a întors privind spre cruce,
acest Soare înrobit; soarele despre care Profetul spune „și cine va putea îndura ziua venirii
lui și cine se va putea ține bine, când El se va arăta? Căci El este ca focul topitorului și ca leșia
înălbitorului?” (Maleahi, 3, 2).
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment
copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie.
Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa
oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost
distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în
sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere.
Mântuitorul Hristos a înviat acum două mii de ani din mormânt, biruind pe cel
mai mare dușman al vieţii – moartea - și arătând astfel că El este stăpân nu numai pentru
viaţă, ci și peste moarte : „Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul
meu?” (I Cor. 15, 55).
Hristos a înviat din morţi, prădând pe cel mai mare dușman al libertăţii nostre –
iadul - și arătându-Se astfel Mântuitor „celor ce ședeau în întuneric și în umbra morții” (Lc. 1,
79) : „Unde îți este iadule biruința?”.
În sfârșit, Hristos a înviat din morţi, sfidând pe cel mai mare dușman al virtuţilor
noastre – păcatul – arătând astfel nu numai că acesta poate fi biruit, ci și că, prin viaţă
bineplăcută lui Dumnezeu, noi putem moșteni viaţa de dincolo, pentru a împărăţi împreună
cu Hristos cel Înviat.
Hristos a biruit și moartea, și iadul, și păcatul, eliberându-ne pe noi din robia lor
și arătându-ne tuturor calea veșnicei vieţi, împărtășindu-ne adevăratele virtuţi, cu preţul
propriei jertfe.
Hristos a înviat din morţi. De aici ne-a venit nespusa mângâiere și bucurie.
Hristos a înviat din morţi și prin aceasta ne-a arătat că El a biruit asupra tuturor
vrăjmașilor noștri – asupra păcatului, asupra morţii și a iadului – puternic fiind în tărie și
dăruindu-ne și nouă biruinţă asupra lor.
Acum noi nu ne mai temem de păcate, de diavol, de moarte și de iad pentru că
Hristos este îndreptarea, sfinţirea și izbăvirea noastră, El, care „S-a dat pentru păcatele
noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (1 Cor. 1:30; Rom. 4: 25).
„Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”(Rom. 8:31). Astfel de
bucurie și de mângâiere ne aduce nouă Învierea lui Hristos. De altfel, după Învierea Sa, le-a
spus femeilor mironosiţe : „Bucurați-vă!” (Matei 28:9), iar apostolilor „Pace vouă!” (Ioan
20:26), ca și cum ar fi spus „Nu vă temeți. Eu v-am curățat păcatele cu sângele Meu,
Dumnezeu s-a împăcat cu voi și voi cu Dumnezeu, Tatăl Meu S-a făcut Tatăl vostru”.

136
L-am învins și l-am rușinat pe diavol și v-am răpit de sub stăpânirea lui; v-am
izbăvit de moarte și de iad și v-am deschis Împărăţia Cerurilor. Despre această negrăită
bucurie și mângâiere se împărtășesc toţi credincioșii : „O, Paștile cele mari și preasfințite,
Hristoase! O, înțelepciune și Cuvântul lui Dumnezeu și puterea! Dă-ne nouă să ne împărtășim
cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăției Tale” (Stihurile Sfintelor Paști).
Această sărbătoare este înnoirea și mântuirea întregii lumi, sărbătoarea
sărbătorilor, vârful acropolei, este ziua pe care Domnul a binecuvântat-o și a sfinţit-o,
pentru că această zi poartă același nume cu Domnul și are cununa biruinţei.
De aceea, la acest măreţ praznic, trebuie să ne întrebăm cu toţii : Hristos a înviat,
iar noi murim? Vom putea noi oare – urmând exemplul Său – să înfruntăm păcatul, pentru a
lucra virtutea? Vom putea noi oare să refacem moartea în Înviere și să sfidăm iadul, pentru
a ne sălășlui în Împărăţia cea veșnică? Trebuie să pătrundem semnificaţia acestui praznic și
să nu luăm de la el doar ceea ce ne convine și ne place. Căci, dincolo de bucuria mesei
bogate de Paști și a revederii celor dragi, Învierea lui Hristos se vrea și „Învierea” noastră,
iar în Hristos nu vom învia până ce nu ne vom deprinde mai întâi a trăi potrivit
învăţăturilor Sale și a aborda creștinește moartea; până nu vom râvni cu toată fiinţa
noastră raiul în locul iadului și până când nu vom preface virtutea în locul păcatului.
De aceea, această mare sărbătoare nu este un simplu eveniment, nu este un
„spectacol” bisericesc, nu este o bună ocazie de „petrecere”, ci în această zi trebuie să
răspundem la întrebarea : Pentru cine a pătimit și a înviat Hristos?
Patimile lui Hristos și toată lucrarea Lui mântuitoare, săvârșite pentru noi, au o
însemnătate, o putere și o valoare nesfârșită datorită Persoanei Lui, Care este Dumnezeu
desăvârșit și Om desăvârșit. De aceea și celor ce se pocăiesc și cred cu toată inima în
Hristos, toate păcatele pe care le-au săvârșit, chiar de ar fi nenumărate, grele,
înfricoșătoare, li se iartă; totul li se iartă numai prin harul Său. Pentru că lucrarea lui
Hristos este mai înaltă și mai puternică decât toate la un loc și decât fiecare dintre păcatele
noastre. Nu îl pierde pe om nici greutatea, nici mulţimea păcatelor, ci inima nepocăită și
învârtoșată.
Domnul nostru Iisus Hristos, prin a Sa pătimire pentru noi, a luat asupra Sa
povara noastră pe veci, pentru că El, Cel care a pătimit pentru noi, este Dumnezeu, Unul din
Sfânta Treime, iar noi suntem păcătoși și robi netrebnici, pentru care El a suferit. A luat
povara noastră pe veci, după cum ne-a izbăvit de moarte și din veșnicile chinuri nu cu
argint sau cu aur, ci cu cinstitul și scumpul Lui sânge. Pentru o astfel de veșnică binefacere,
făcută în chip așa de minunat și de către o Persoană fără de sfârșit, veșnică trebuie să fie și
mulţumirea. Pentru aceasta, împreună cu Sfânta Biserică, totdeauna se cuvine să-I aducem
cu vrednicie cântări de laudă și de mulţumire și să-L slăvim de-a pururea cu Tatăl și cu
Sfântul Duh. Slavă lui Dumnezeu, Care bine a voit așa!
Patimile lui Hristos ne arată că atât îndreptăţirea noastră, cât și mântuirea
noastră se datorează doar harului dumnezeiesc și lucrării mântuitoare a lui Hristos pentru
cei ce le primesc cu credinţă.
Totuși, noi trebuie să dovedim credinţă prin fapte, după învăţătura apostolească
„Arată-mi credința ta din faptele tale” (Iac. 2 . 18). Creștinilor care trăiesc fără pocăinţă și
îndreptare, patimile lui Hristos nu numai că nu le aduc nici un folos, dar le vor fi încă și spre
vădire și spre o mai mare osândă, pentru că Hristos, cel ce a pătimit și S-a dat morţii pentru
păcatele lumii, va și judeca lumea pentru păcate.

137
Nu există virtute fără biruinţă a păcatului și nu poate exista fericire veșnică fără
luptă duhovnicească, după cum nu a existat Înviere fără biruinţa morţii! Și Hristos „S-a
făcut începătură” nouă, ca să ne arate că slujirea Lui este angajament, luptă și, în cele din
urmă, biruinţă. Astfel, Hristos nu a murit și nu a înviat pentru noi! Și atunci, noi ce facem,
murim? Căci Domnul ne-a arătat limpede că el este „ și Viața” (In. 14, 6) și „Ușa” și doar
„cine va intra prin El se va mântui” (In. 10, 9).
Nu este așadar, cale spre Înviere, decât numai „îngroparea împreună cu El”
(Canonul Paștilor, cântarea a treia). A înviat Hristos. Trebuie să înviem și noi dimpreună cu
El și împreună cu El să ne înălţăm la ceruri.
De aceea să murim păcatului și să viem virtuţii! Să iubim dreptatea și să urâm
fărădelegea! Să ducem viaţă bineplăcută Lui și El „ne va învia și pe noi în ziua cea de apoi”
(In. 6, 40).
Învierea va fi de două feluri : trupească și duhovnicească.
Învierea trupească va fi în ziua cea din urmă, despre ea se spune în Simbolul
credinţei : „Aștept învierea morților”.
Învierea duhovnicească constă în a te lepăda de păcat și a te întoarce de la
deșertăciunile lumii, a stărui în pocăinţă sinceră și în credinţă, a lupta împotriva oricărui
păcat, a face voia Tatălui Ceresc, a trăi în chip drept pentru El și a-I urma lui Hristos, Fiului
lui Dumnezeu, în smerenie, în dragoste, în blândeţe și răbdare.
Toate religiile neamurilor pământului mărturisesc nemurirea sufletului,
mărturisesc o viaţă fericită pierdută. Iisus ne-a arătat-o dovedindu-ne-o cu Învierea din
morţi.
Iisus ne aduce Învierea – firul transcedenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă.
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru
ea” (Psalmul 117) . Pentru că este ziua Învierii nu i se potrivește întinarea. Niciunul să nu se
întristeze în această zi, ci să psalmodieze dumnezeiește, pentru că astăzi a fost eliberat
Adam, Eva a fost izbăvită de tristeţe, omenirea a fost izbăvită de rușine. În această zi,
Stăpânul nostru Hristos, în noapte a înviat din morţi și S-a arătat înainte de toţi Mariei
Magdalena și celeilalte Marii, și le-a grăit : „Bucuraţi-vă!” și împreună cu voi tot neamul
vostru.
Aceasta este făptura cea nouă, despre care Apostolul grăiește : „Cine este în
Hristos, acela este făptură nouă”. (2 Cor. 5:17), om nou, înnoit prin pocăinţă și credinţă,
creștin adevărat, mădular viu al trupului lui Hristos și moștenitor al Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Iată, așadar care este lucrarea acestui om nou : să vieţuiască pe pământ în
smerenie, să fugă de slavă, de cinste, de belsug și lux; să cugete la cele cerești, iar nu la cele
pământești; să nu răsplătească răul cu rău și mustrarea cu mustrare; să-și iubească
vrăjmașii, să-i binecuvânteze pe cei ce-l blestemă, să facă bine celor ce-l urăsc pe el, să se
roage pentru cei care îi fac necazuri și pentru cei ce-l prigonesc” (Matei 5:44).
Iată lucrarea omului nou, care a înviat din moartea cea duhovnicească și trăiește
o viaţă nouă. Cel ce astăzi a înviat din morţi, în ziua cea din urmă va învia spre viaţa veșnică.
Să petrecem Sfintele sărbători ale Paștilor asumându-ne cu toată fiinţa noastră
lupta împotriva păcatului, ca să dobândim cununa virtuţilor și, pătrunzând profund
semnificaţia morţii și a Învierii Domnului, a deșertăciunii iadului și a redeschiderii
Împărăţiei celei veșnice, să ajungem și noi părtași tainei morţii și Învierii Lui.

138
„Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceștia moartea de
a doua oară nu are putere” (Apoc. 20:6).

Bibliografie .
1. Corlean, Natalia, (2014), „Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie” Antologie
de cuvinte duhovnicești al Părintelui Arsenie Boca, Editua Agaton, Făgăraș;
2. Sfântul Ierar Tihon din Zadonsk, (2008), „Comoară duhovnicească, din lume
adunate”, Editura Egumeniţa, Alexandria : Cartea Ortodoxă;
3. PS Sebastian Pașcanu, Episcopul Slatinei și a Romanaţilor, (2011), „Predici la
duminicile de peste an”, Slatina;
4. Pr. Manolache, Victor, (2009), „Predici ale Sfinților Părinți la duminicile de peste
an”, Editura Egumeniţa, Alexandria : Cartea Ortodoxă.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE

Autorul :Cosma Alexandra Daniela


Instituţia:Şcoala primară nr.2 Făncica-Petreu
Sărbătoarea Paştelui este sărbătoarea cea mai importantă din timpul anului,
familiile se reunesc şi se pregătesc cu diferite traditii şi post.Oamenii se pregătesc pentru
sărbătoarea Paştelui cu post care durează 48 de zile , de aceia se numeşte „Postul Cel
Mare”.Postul începe în ziua de luni a săptămâmii a 7 –a de dinaintea sărbătorii de
Paşti.Săptămâna „Patimilor”este ultima săpămână din Postul Paştelui , care începe
duminica de Florii.Această săptămână reprezintă prinderea lui Iisus, crucificarea şi
moartea lui.
Şcoala primară nr.2 Făncica în săptămâna „Şcoala Altfel, Să fii mai bun , să ştii
mai multe” a organizat activităţi specifice sărbătoarea Paştelui :elevii au adus ouă ouă de
găină şi de struţ fierte apoi le-au pictat.
În Vinerea Mare toată clasa a fost la biserică la spovedit, unde au descoperit
informaţii despre această sărbătoare:ouă roşii, cozonac, miel şi pască.
Deşi nu e autohton, iepuraşul de Paşte a fost primit cu braţele deschise de toţi
copiii, pentru că este aproape la fel de generos ca Moş Crăciun!
Simboluri Pascale:
Oul colorat şi împodobit – simbolul Mântuitorului care părăseşte mormântul şi se
întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace;
Mielul–victoria vieţii asupra morţii ;
Iepuraşul–apare în Germania pe la 1590 simbolizând fertilitatea;
Liliacul – expresie a purităţii;
Fluturele – a cărui ieşire din crisalidă, în altă formă, aminteşte de Învierea lui
Iisus;
Lumânarea-lumina lui Hristos asupra întunericului păcatului.

139
Bibliografie:

Ghinoiu I., 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;


Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet -
Cultura Naţională, Bucureşti;
Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti;
Nicolau I., 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti

DE LA FLORII LA PAȘTE

Manuela Codruța Culică, Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”

Pentru noi, creștinii, primăvara nu este numai anotimpul renașterii, ci şi acela al


bucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de sărbătorirea Învierii Domnului
Iisus Hristos.
Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a neamului
nostru. Este o mare bucurie că încă se mai păstrează în unele zone ale ţării aceste datini
care ne ajută să înţelegem sărbătoarea respectivă precum şi să ne bucurăm împreună de
Marele Praznic. Păstrarea acestor datini este o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă
a neamului din care facem parte.
Obiceiurile ţin de conştiinţa poporului român pentru că exprimă înţelepciunea
populară a acestui neam, sunt esenţe ale bogăţiei noastre spirituale.

140
Simțim cum renaștem de fiecare dată când Iisus învie , în a treia zi după
răstignirea Sa.Căpătăm acea liniște sufletească purtând în mână lumânarea aprinsă
din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar.
Din copilărie am iubit portul popular și am respectat tradițiile și
obiceiurile neamului nostru.intre toate, obiceiurile de Paște, mi-au rămas în suflet.
Am așteptat întotdeauna să vopsesc ouă alături de mama, să o ajut la
prepararea cozonacului și a mielului și să apară Iepurașul încărcat cu daruri.I-am
scris an de an scrisori și nu m-a dezamăgit niciodată.Acum mă încearcă emoții și mai
puternice când fiul meu îmi aduce scrisoarea, atent pregătită pentru Iepuraș.Știu cât
este de importantă și fac tot ce pot să ajungă la destinație la timp!
Cu toate că nu mai sunt de mult copil, sentimentele pe care le am în fiecare
an în preajma sărbătorilor sunt încărcate de emoții.
Cine studiază sărbătorile româneşti rămâne uimit de cât de multe sunt şi de
obiceiurile care le însoţesc.
Floriile, acest praznic împărătesc se celebrează în duminica dinaintea Paștelui,
ultima din post, și este fixat în amintirea intrării triumfale a lui Iisus în Ierusalim.Prima
menţiune a sărbătorii la Ierusalim este din secolul al IV– lea și este consemnată în
amintirile de călătorie ale pelegrinei Egeria.Prăznuirea se face numai duminica, asemenea
sărbătorii Paștelui.
În biserică se sfinţesc crengile de salcie, care au fost culese de copii în ajun, sub
îndrumarea dascălilor sau a cantorilor.Acestea sunt împărţite credincioșilor la sfârșitul
slujbei.Sunt duse acasă și păstrate la icoane, deoarece le este atribuită putere protective și
tămăduitoare.
Această zi era iniţial dedicată zeiţei romane Flora, peste aceasta suprapunându-
se mai apoi sărbătoarea creștină a Floriilor.Ziua de Florii este sărbătoarea reînvierii naturii,
când înfloresc salciile, pomii fructiferi și florile.
Sărbătoarea Paștelui reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale
creștine, care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea Lui Iisus
Hristos, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
În noaptea de Înviere, fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar.Această lumânare este
simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii Lui Hristos asupra
întunericului păcatului.
Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină , care și-a păstrat până azi
farmecul și sfinţenia, fiind un prilej de liniște sufletească și apropiere de familie.
Semnificaţia religioasă a Paștelui , faptul că întotdeauna mai există o șansă de
mântuire, îi dă sărbătorii un farmec aparte.Farmecul deosebit al sărbătorii este dat de
slujba de sâmbătă seara, dar si de masa încărcată cu mâncăruri tradiţionale: cozonac, pască,
miel.
Aflând toate acestea, putem concluziona că Dumnezeu și-a trimis pe pământ
propriul Fiu, pentru a Se jertfi și a mântui omenirea de păcate.El a trăit, a propovăduit, a
fost judecat și apoi crucificat undeva, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, și a făcut toate
acestea pentru a curăţa lumea de rău și de păcat.

141
ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS,

LUMINĂ ŞI BUCURIE PENTRU TOŢI CREŞTINII

Mădălina Claudia Ursuianu


Liceul Teoretic Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti

Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei sale şi garanţia
mântuirii noastre. De aceea, era firesc ca, ȋncă de la ȋnceput, comemorarea acestei ȋnvieri
să constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii.
Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o viziune, o poveste sau
un spectacol, ci realitatea trăită de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută şi constatată
de mulţi martori.
Conform tradiţiei creştine, căreia i se datorează ȋn mare măsură ceea ce se
cunoaşte despre Iisus, principalele texte sursă care discută despre Iisus sunt cele patru
evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) la care se adaugă celelalte cărţi ale Noului
Testament.
La câteva zile după intrarea sa solemnă ȋn Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi
răstignit, a murit pe cruce şi a fost ȋnmormântat. După trei zile, adică duminică dimineaţa,
El a ȋnviat ca un biruitor, ca să ȋndeplinească Scriptura pentru mântuirea omenirii.
Aşa cum se ştie din Biblie, Iisus a ȋnviat a treia zi ȋn revărsatul zorilor.
Nici un evanghelist nu descrie ȋnvierea Domnului, deoarece nu au fost martori la
această minune. Evangheliştii consemnează numai ceea ce s-a petrecut după ce Hristos a
ieşit din mormânt.
Trupul lui Iisus este considerat un trup al slavei care nu mai este dependent nici
de spaţiu, nici de timp.Prin ȋnvierea lui Iisus s-a arătat anticipat că lumea aceasta nu e
ȋnchisă ȋn ea insăşi, ci e o pregătire pentru viaţa de veci.
Bucuria Învierii nu este nici trecătoare, nici nedeplină, e bucuria eternă şi deplină.
De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist ȋn noaptea Învierii şi nimeni nu trebuie să plângă.
În săptămâna Patimilor se vorbeşte foarte mult de puterea crucii lui Hristos, la fel
ca ȋn sărbătoarea Paştilor. Crucea continuă să lumineze omenirea, ea ȋnsemnand blândeţe
şi moarte faţă de tot ce ȋnseamnă ispită a trupului.
Lumina invierii nu este lumina unui fulger care trece rapid de la răsărit până la
apus, ci o lumină statornică, de o adâncime necuprinsă care descoperă cele de sus şi de jos
cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme.
Prezenţa ȋn creştinism a ouălelor roşii este una simbolică şi reprezintă o altă
mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. Legendele spun că primul ou de Paşte a fost
dăruit de către Sfanta Maria Magdalena ȋmpăratului Tiberiu.
Subiectul ȋnvierii Mântuitorului a stârnit mereu interesul omenirii. De acest
interes au profitat şi realizatorii de producţii cinematografice care, de-a lungul timpului, au
adus pe micul şi marele ecran filme ce s-au bucurat de un real succes. Printre acestea, cele
mai cunoscute sunt: “Iisus din Nazareth” (1977), Patimile lui Hristos (2004), Evanghelia
după Matei (1964), Ben-Hur: O poveste despre Hristos (1959), Ultima ispită a lui Iisus
(1988).

142
Romanii sărbătoresc Invierea Domnului prin luarea luminii ȋn noaptea Invierii şi
prin participarea la slujba de Inviere săvarşită ȋn locaşurile sfinte de către preoţi. De la
masa romanilor nu lipsesc ouăle roşii, cozonacii, pasca şi mielul.
Învierea lui Hristos este importantă deoarece mărturiseşte despre puterea
imensă a lui Dumnezeu. De asemenea, această sărbătoare este o mărturie şi o dovadă
pentru ȋnvierea oamenilor, acesta fiind un adevăr de bază al credinţei creştine. Ea a rupt
valul care acoperea misterul existenţei post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire
spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros.
Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmantică ȋn haos, este o existenţă de
durată cu destin spiritual ȋn eternitatea ȋn care se integrează cu preţ de suflet şi cu rost
dumnezeiesc. Suferinţa şi biruinţa, durerea şi bucuria, Crucea şi Învierea ȋşi corespund şi
se completează, ca două feţe paralele şi echivalente ale faptului creştin. Ele sunt polii axei
ȋn jurul căreia se ȋnvârte viaţa creştină; ele sunt stâlpii de rezistenţă ai creştinismului.
Moartea şi Învierea au transformat suferinţa ȋn biruinţă.
Învierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii ortodoxe. Ea este un
eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani,
dar care continuă să fascineze ȋntreaga făptură umană, este o realitate care se transmite
din generaţie ȋn generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie.
Biruinţele omeneşti crează stări relative, limitate şi schimbătoare, dar biruinţa lui
Iisus Hristos a creat o stare absolută şi permanentă, o stare morală de natura, mărimea,
puterea şi importanţa spiritului. Biruinţa lui Hristos a ȋndreptat un rău imens şi
cutremurător şi a ȋntemeiat o realitate spirituală salvatoare. Fără Învierea lui Hristos, azi
nu exista creştinism şi nici biserică. Omenirea era şi azi sufleteşte cu 2000 de ani ȋn urmă
sau, poate, prin regres, cu mult mai mult.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII – LUMINĂ ŞI BUCURIE CREŞTINĂ

Petcu Dana-Elena – Şcoala Profesională „Constantin Argetoianu”


Argetoaia, jud. Dolj

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia, datina şi obiceiurile, pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie.
Astfel, înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară, fiind purtătoarele unor informaţii, a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi. În secolele XIX - XX tradiţiile au început din păcate să dispară încetul
cu încetul, reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate
centre de cultură, de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea. Satele
noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un exemplu în acest
sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din săptămâna
premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică Intrarea
Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii, cum sunt denumite în popor, se

143
face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează porţile şi casele
cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da le biserică.
În ultima săptămână a Postului Paştilor, în care creştinii se pregătesc să
întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. În această perioadă se
săvârşeşte slujba deniilor, rânduieli de o frumuseţe deosebită, care evidenţiază momentele
dramatice legate de Patimile şi Jertfa lui Hristos. Tot acum întâlnim numeroase practici de
pomenire a morţilor (aprinderea focurilor rituale, ofrandele alimentare şi materiale aduse
– colacul, oala, lumânarea), la care se adaugă cele specifice sărbătorii (vopsirea ouălor,
facerea pascăi) şi, în funcţie de zonă, o serie de obiceiuri populare, precum strigatul peste
sat – „un fel de cronică a satului, în care satira se amestecă cu trivialitatea”, după cum
notează Ovid Densusianu.
În urcuşul spre Înviere, a şaptea săptămână din Postul Mare – Săptămâna
Sfintelor Patimi – are o semnificaţie specială. Ea se dovedeşte a fi o perioadă de curăţenie
sufletească şi trupească prin participarea la denii, dar şi prin dorinţa oamenilor de a posti
măcar în aceste zile.
Deniile sunt unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe
creştine care se oficiază seara în bisericile şi mănăstirile româneşti. Deniile se săvârşesc în
biserici începând cu seara Floriilor, deci din duminica a şasea a postului, până vineri seara,
când se cântă şi Prohodul Domnului. Fiecare dintre aceste denii aminteşte de persoane din
Vechiul sau din Noul Testament sau de evenimente care au premers răstignirii pe cruce a
Mântuitorului Hristos.
Luni este pomenit dreptul Iosif, fiul Patriarhului Iacob. Curăţenia trupească şi
sufletească a acestui tânăr, care a trăit cu mult înainte de Hristos, sunt un model pentru
orice creştin.
Marţi se pomenesc cele zece fecioare despre care Mântuitorul Hristos a vorbit
ucenicilor săi şi mulţimilor într-o pildă redată de Sfântul evanghelist Matei: grija a cinci
dintre fecioare, numite înţelepte, le-a asigurat întâlnirea cu Mirele Ceresc, în timp ce
celelalte cinci, numite neînţelepte, au pierdut bucuria de a fi împreună cu El.
În Denia de miercuri este amintită femeia păcătoasă care a uns cu mir picioarele
Mântuitorului în casa lui Simion, leprosul din Betania.
Cele mai importante denii sunt cele de joi şi vineri seara, cunoscute sub
denumirile de Denia Mică şi Denia Mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice citirea
celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. În Joia Mare
se prăznuiesc patru evenimente: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina
Domnească la care s-a instituit Taina Împărtăşaniei (Euharistia), rugăciunea din gradina
Ghetsimani şi prinderea Domnului de cei ce voiau să-l ucidă.
Sâmbăta Mare este ziua dinaintea Paştilor când gospodinele pregătesc cea mai
mare parte a mâncărurilor tradiţionale, definitivează curăţenia şi fac ultimele retuşuri la
hainele pe care le vor îmbrăca la Înviere şi în zilele de Paşti. În această zi se sacrifică mielul,
se prepară drobul şi friptura de miel. Pe vremuri era obligatoriu ca femeile să îmbrace, la
slujba de Înviere şi în zilele de Paşti, măcar o cămaşă nouă, iar bărbaţii să aibă pălărie nouă.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă, pe lângă simbolul sacru al jertfei lui
Hristos pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului. Gestul simbolic
de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălor roşii. Bucuria Pascală estecunoscută pe
parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care creştinii se salută cu

144
„Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste cuvinte
adevărul nostru de credinţă. Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în
general legate de toate sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona
geografică dar toate au un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi
legătura specială a acestora cu credinţa.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

Prof.înv.primar:BARBIR EMILIA DANIELA

Duminică dimineaţă, a treia zi de la punerea în mormânt a Domului Iisus, când se


lumina de ziuă, un mare cutremur a zguduit pământul. Îngerul Domnului s-a coborât din
cer, a ridicat piatra de la uşa mormântului, a răsturnat-o la pământ şi a şezut deasupra ei.
Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. De frică, soldaţii care
păzeau mormântul au căzut la pământ, ca morţi. Se petrecuse cea mai mare minune: Iisus
biruise moartea şi înviase din morţi, iar mormântul era gol.
În aceeaşi zi, când încă mai era întuneric, Maria Magdalena şi alte femei
credincioase, care-L urmaseră pe domnul Iisus, au venit la mormânt ca să-i ungă trupul cu
miresme. Dar mormântul era gol, iar un Înger le-a vestit că Iisus a înviat şi le-a poruncit să
ducă această veste ucenicilor Săi.
Uimiţi de această veste neaşteptată, Apostolii Petru şi Ioan au mers repede la
mormânt. Găsindu-l gol, ei au crezut în învierea lui Iisus.
Maria Magdalena s-a întors şi ea la mormânt şi acolo, iată, Iisus i S-a arătat înviat
şi i-a spus să meargă la Apostoli ca să le spună că li Se va arăta şi lor.
Domnul Iisus Christos S-a arătat apoi şi celorlalte femei, cărora le- a spus:
„Bucuraţi-vă”! Iar ele s-au închinat. Pline de bucurie, Maria Magdalena şi celelalte femei au
venit în grabă la Apostoli şi le-au spus că L-au văzut pe Domnul.
Dimineaţa, soldaţii care au păzit mormântul lui Iisus au venit la arhierei şi le-au
relatat tot ce s-a întâmplat. Aceştia, adunându-se împreună cu bătrânii poporului şi ţinând
sfat, au dat bani mulţi soldaţilor ca să spună că, pe când dormeau, Apostolii au venit şi au
furat trupul lui Iisus. Soldaţii, luând bani, au spus aşa cum au fost învăţaţi.
Domnul Cel înviat S-a mai arătat apoi, de mai multe ori, vreme de patruzeci de
zile, Sfinţilor Apostoli şi altora dintre cei ce-L cunoscuseră. Astfel, vestea Învierii Domnului
s-a răspândit în tot Ierusalimul şi tot mai mulţi au crezut în dumnezeirea Lui.
Învierea Domnului o sărbătorim în fiecare an de Paşti, la o săptămână după Florii.
Este cea mai mare sărbătoare creştină, fiindcă prin Învierea Sa, Domnul Iisus Christos a
biruit moartea pentru totdeauna şi a dovedit că El este Fiul lui Dumnezeu.
E sâmbăta Mare a Paştilor. Femeile au terminat de dereticat prin case, ouăle au
fost „împiestrite”, „înroşite”, cele mai frumoase au fost puse deoparte pentru a fi ciocnite
chiar în ziua de Paşti.
Ouăle încondeiate sunt şi obiectul unei tradiţii practicate în satele bucovinene, în
Duminica Paştelui. „Udatul” sau „stropitul” este un obicei prin care feciorii urează fetelor,
când le stropesc cu apă, sănătate şi prosperitate, iar ele îi răsplătesc cu ouă „muncite”,

145
simbol al unei afecţiuni reciproce. Oul devine în cadrul acestui obicei un însemn
plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci şi talentul său de a reda aceste
trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.
Oul roşu apără recoltele de ploaia cu piatră. În mod special, pentru ca podgoriile
să rodească, să fie ferite de calamităţi naturale, agricultorii îngroapă un ou roşu în vie.
Primul ou se vopseşte în roşu închis şi se numeşte „norocul copiilor” sau „merişor”. Acest
ou se păstrează în camera copiilor, ca să-i apere de rele. „Merişorul” este purtat de aceştia
la examene, ca talisman, sau se pune la ceas de cumpănă la căpătâiul copilului bolnav.
Ouăle roşii şi cele albastre se mai numesc şi „dragostea fetelor”; tot din strămoşi
se spune că orice fată care vrea să aibă noroc va păstra în camera sa nouă ouă vopsite în
aceste culori.
Există o datină veche pentru sporul şi sănătatea familiei. Într-un lighean se un un
ou roşu, în unele locuri chiar două, şi o monedă de argint. Deasupra se toarnă apă
proaspătă (neîncepută), adusă chiar atunci de la fântână. Toţi ai casei se spală rând pe rând,
dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos (sănătoasă) şi obrazul să-
mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle în
zilele de Paşti”. După aceea, luând fiecare piesa de argint în mână şi dând cu dânsa de
asemenea peste faţă, zice:” Să fiu mândru (mândră) şi curat(ă) ca argintul”. Fetele mai
adaugă şi cuvintele: „Să trec la joc (dans) din mână în mână ca şi banul: să fiu uşoară
precum cojile de ouă, care trec plutind pe apă”.Multe femei şi fete îşi dau cu oul pe faţă,
fiindcă ar dori ca faţa să le fie totdeauna netedă şi curată. În unele locuri se pun în lighean şi
crenguţe de busuioc. Se zice că acei ce se spală astfel vor fi onoraţi precum busuiocul.
Pentru ca dorinţele mari să se împlinească, este bine ca orice credincios să meargă la nouă
biserici şi să împartă nouă ouă roşii la nouă copii săraci.Fetele dorm cu oul roşu în sân, ca
să fie frumoase ca oul roşu tot timpul anului. Simbol al Învierii lui Iisus Hristos, ouăle
de Paşti sunt în acelaşi timp o promisiune a Învierii pentru toţi morţii. În acest sens trebuie
înţeles obiceiul - întâlnit pe întreg teritoriul românesc - de a împărţi pentru morţi (în unele
zone de a da peste mormânt) în zilele de Paşti, ouă roşii.

LUMINA ÎNVIERII

„Veniţi de luaţi lumină!” se aude în „noaptea” învierii noastre, în Biserici,


îndemnul preotului de a ne apropia sufletul şi a primi lumina Sfintelor Paşti. Cea mai mare
sărbătoare a creştinilor - Paştele - este singurul praznic împărătesc care se sărbătoreşte pe
parcursul a trei zile; lumina acestei sărbători „umbreşte” întregul calendar creştin-ortodox,
dar şi săptămâna care urmează praznicului, numită săptămâna luminată.
În această săptămână nu avem voie să ne plângem morţii şi nici să îngenunchiem,
ci să ne bucurăm de lumina şi veselia praznicului, căci toţi morţii au înviat odată cu Iisus
Hristos.
Ziua de vineri a acestei săptămâni ne întâmpină cu o sărbătoare în cinstea Maicii
Domnului, numită Izvorul Tămăduirii.

146
De la Ea, Maica Domnului, ca dintr-un izvor pururea curgător, se revarsă bogăţia
binefacerilor prin milă şi har. Numele sărbătorii îşi are originea de la o minune săvârşită de
Maica Domnului asupra unui izvor din apropierea Constantinopolului, a cărui apă limpezea
prin tămăduire orice boală trupească sau sufletească.
Tradiţia ortodoxă nu îi uită pe cei adormiţi din vremurile noastre, ci le
închină prima zi după săptămâna luminată - luni, sărbătoare numită Paştele blajinilor.
Creştinii obişnuiesc să meargă la mormintele celor dragi adormiţi ai lor, să le aducă lumina
şi bucuria învierii Domnului; se împart ouă înroşite şi cozonaci, cântându-se „Hristos a
înviat!”, cu nădejdea şi credinţa învierii viitoare a celor adormiţi.
Salutul „Hristos a înviat!” se
adresează timp de patruzeci de zile până la sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, când se
încheie praznicul Învierii Domnului.

REBUS PASCAL
A
1
2
3
4
5
B
A-B. Fiul Domnului

1. Intrarea Domnului în Ierusalim; 4. Celălalt nume al lui Pilat;


2. Sacrificat de Paşti; 5. Alt nume al sfântului Petru.
3. Gradina în care s-a rugat Iisus;

Paştele este al tuturor creştinilor.


Dacă eşti creştin, de paşte sărbătoreşti, te
bucuri, vrei să fii cu ai tăi, cu cei pe care îi
iubeşti.

Copiii, sunt în al nouălea cer pentru că se înnoiesc pentru că vor sta cu părinţii
până târziu în biserică, pentru că imediat după Înviere vor ciocni ouă roşii şi se vor înfrupta
din cozonacii cu parfum ademenitor, pregătiţi cu mare grijă de mamele noastre.

147
Sărbătoarea sărbătorilor aduce numai bucurie, numai dragoste. Învierea
Domnului ne dovedeşte că viaţa a învins, „pre moarte călcând”, lumina a alungat
întunericul, credinţa nu este zadarnică, iar dragostea vindecă cele mai adânci răni. Atât
trupul cât şi sufletul se înnoiesc. Pentru a simţi cu adevărat şi a întâmpina cum se cuvine
această sărbătoare, trebuie să ieşim din starea banală, de zi cu zi, şi să facem pasul spre
purificare, prin Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei.

SIMBOLURI PASCALE

CRUCEA
Crucea este simbolul crucificării, opusul renaşterii. Totuşi, la Consiliul de la
Niceea, în anul 325 Î.H., Constantin a decretat ca crucea să fie simbolul oficial al
creştinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, dar este utilizată foarte mult ca
simbol al credinţei de biserica catolică.

IEPURAŞUL
Iepuraşul nu este o inovaţie modernă. Simbolul provine încă din vremea
festivalurilor păgâne de Eastre. Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. Germanii
au adus cu ei simbolul iepuraşului pascal în America. Numai după războiul civil se
răspândeşte ca fiind simbol creştin. De fapt, sărbătoarea Paştelui nu era celebrată în
America până la acea dată. Iepuraşul aducător de ouă roşii provine de pe meleaguri
germane şi simbolizează fertilitate.
OUL
Oul simbolizează renaşterea. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul deoparte şi
simbolizau sângele lui Hristos.

MIELUL
Mielul reprezintă triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii supra morţii. El îl
simbolizează pe Cel care trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mielul sau oiţa îl
desemnează pe membrul turmei lui Dumnezeu.

CREDINŢE ŞI SUPERSTIŢII ROMÂNEŞTI LEGATE DE PAŞTE

Cine mănâncă ouă prima dată în ziua de Paşte, după ce a postit, va fi uşor şi
sănătos peste an.
Lumânarea cu care s-a adus lumină de la biserică se aprinde şi se pune în faţa
icoanei pe timp de furtună, apărând de calamităţi.
Din anafura adusă în acea zi se va lua câte o înghiţitură la vreme de boală.
Busuiocul sfinţit foloseşte la vindecarea durerilor de urechi când se afumă
urechea
Hreanul sfinţit îl va face pe cel ce va gusta din el sănătos şi iute până la Paştele
viitor.

148
Sarea sfinţită este folosită la sfinţirea fântânilor.
Cu făina sfinţită se freacă locul dureros.
Usturoiul sfinţit alungă duhurile rele din casă.
Cuişoarele mestecate uşor fac să treacă durerea măsele.

ŞTIAŢI CĂ....

* Cea mai mare Sărbătoare a creştinilor este Paştele sau Învierea Domnului.
*Primele coşuleţe de Paşti au fost confecţionate în aşa fel încât să semene cu
cuiburile păsărilor.
*Obiceiul de a oferi ouă de Paşti îşi are originea în Egiptul Antic, în Persia, la
vechii greci şi germani, pentru care oul era simbolul vieţii.
*Pentru locuitorii vechiului Egipt, oul a fost un simbol sacru al renaşterii omenirii
după potop.
*Pentru evrei, oul marca timpul părăsirii Egiptului.
*Paştele se sărbătoreşte în prima zi de duminică după luna plină, în sau după data
de 21 martie, echinoxul de primăvară.
*Tradiţia cerea ca în ziua de Paşte, cei care mergeau la biserică să poarte cel puţin
o haină nouă pentru a le aduce noroc.
*În evul mediu, se obişnuia să se arunce cu ouă în biserici. Conform tradiţiei,
preotul arunca un ou fiert unuia dintre băieţii din corul bisericii. Oul a fost aruncat mai
departe de la un băiat la altul şi cel care prindea oul exact în momentul în care bătea ora 12
era considerat câştigător şi oul rămânea în proprietatea lui.
*Data calculării Paştelui se realizează conform unui canon bisericesc şi anume
„prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară”.
*Cuvântul „Paşte” este de origine ebraică şi înseamnă „trecere”: trecerea din robia
păcatului la libertatea iubirii aduse de Hristos prin Sfânta Cruce. Pentru evrei, cuvântul
semnifică trecerea din robia egipteană la libertate - trecerea prin Marea Roşie.

*Ouăle roşii simbolizează viaţa veşnică adusă de Hristos sau mormântul în care a
stat Hristos timp de trei zile. Ciocnirea şi spargerea ouălor roşii semnifică învierea şi ieşirea
lui Hristos din mormânt. Ouăle se vopsesc în Joia mare sau Vinerea mare, numai în culoarea
roşie, reprezentând sângele lui Hristos.
*Salutul creştinilor timp de 40 de zile este ”Hristos a înviat!”

149
CELE ŞAPTE ROSTIRI ALE LUI
IISUS HRISTOS PE CRUCE

„Părinte, iartă-le
că nu ştiu ce fac!”

„Femeie, iată fiul „Mi-e sete.” „Adevărat,


tău.” adevărat grăiesc
ţie, astăzi vei fi cu
Mine în Rai.”

„Părinte, în mâinile
Tale încredinţez
Duhul meu.”

„Eloi, Eloi, lamah


sabahtani.”

„Săvârşitu-s-a.”

CUVINTE AMESTECATE
Refaceţi (din cuvinte amestecate) troparul Învierii:
din pe morminte Hristos moartea dăruindu-le a şi

viaţă cu călcând morţi înviat moarte celor din

Refaceţi (din cuvinte amestecate) următorul proverb biblic:

veselă inimă o leac este un minunat

Vă invit cu mare drag să petreceţi Sărbătorile Pascale la voi în Bucovina.

150
„APROAPELE NOSTRU”, MEDIUL INCONJURATOR

Ionescu Carmen Daniela, Liceul tehnologic „Costin D. Nenițescu” Buzău

În planul lui Dumnezeu, toate cele nevăzute și cele văzute au o menire aparte.
Odată cu aducerea la existenţă, ele își urmează calea spre împlinirea scopului suprem al
creaţiei: preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturii, prin împărtășire din iubirea lui
Dumnezeu. Poziţia mediană a omului în existenţă, la intersecţia lumii materiale și
spirituale, constituţia duală a naturii umane și relaţia ei cu cosmosul, au fost percepute de
toate religiile lumii. Dar revelaţia biblică introduce o răsturnare a perspectivei acestora: nu
omul se mântuiește prin cosmos depersonalizându-se, ci cosmosul se mântuiește prin om,
personalizându-se. După ce este creat, omul primește binecuvântarea dezvoltării, fiind
asociat la opera de menţinere și desăvârșire a creaţiei, de manifestare în ea a Treimii
creatoare.
Prin activităţile lor, oamenii depind de mediul înconjurător și, în special, de
resursele acestuia. Percepţia mediului și atitudinea oamenilor faţă de mediu au evoluat pe
parcursul secolelor, în cele din urmă atingând niveluri alarmante privind abuzul asupra
mediului. Multă vreme mediul înconjurător a fost considerat invulnerabil, resursele sale
inepuizabile și insensibile la acţiunile și presiunile exercitate de om asupra lor. Creșterea
populaţiei și suplimentarea cererii de resurse a făcut ca omenirea să se transforme într-un
inamic al mediului înconjurător. Ameninţarea indusă de om asupra mediului se manifestă
atât prin epuizarea resurselor, cât și prin degradarea factorilor de mediu.
Sănătatea mediului înconjurător este grav afectată și prima victimă a unui mediu
ambiant bolnav este însuși omul. Astăzi, mediul înconjurător cunoaște o mare criză, care
este o criză a sistemului global cu toate subsistemele lui: dispariţia pădurilor, poluarea
apelor, aerului și solului. Planeta noastră nu mai poate fi înţeleasă ca o navă care poartă
omenirea în istorie spre necunoscut. Atmosfera nu mai poate fi înţeleasă ca un spaţiu în
care omul modern să arunce orice deșeuri. Ea este unul dintre cele mai fragile subsisteme
ale mediului global, având capacităţi limitate de a absorbi și neutraliza noxele eliberate
continuu de activităţile umane.
Omul modern poluează mediul înconjurător pentru că nu a mai înţeles legătura
reală și autentică cu acest mediu sau și-a poluat de cele mai multe ori mediul său uman,
sistemul său relaţional. Relaţiile cu lumea, cu semenii, afectate de egoism, de dispreţ, de
ură, de exploatare, de nedreptate și de toate formele de păcat, afectează viaţa omului și a
mediului său ambiant.
Omul a fost stăpân peste natură, dar nu în scopul de a o folosi în mod abuziv, ci
pentru a avea grijă de aceasta. De aceea, natura trebuie privită ca un dar al lui Dumnezeu,
ca un mijloc prin care omului i se dă posibilitatea de a crește spiritual și de a-și fructifica
intenţiile bune faţă de sine și faţă de semeni. Creaţia este nu numai un bun pus la dispoziţia
oamenilor, ci și un mijloc prin care Dumnezeu comunică cu aceștia.
În zilele noastre, când ne confruntăm cu intervenţia abuzivă a omului asupra
mediului înconjurător, este necesar ca toţi oamenii să fie sensibilizaţi cu privire la aceste
probleme. Este nevoie de educaţie ecologică creștină încă din primii ani de viaţă. Toţi avem
datoria de a folosi resursele cu multă moderaţie și responsabilitate.
Să nu uităm că iubirea faţă de aproapele este formulată de Mântuitorul în
cuvintele: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

151
PASTELE

Gabriela Bãdescu-Şcoala gimnazialã nr.4, Râmnicu-Vâlcea

Paştele este o sãrbãtoare religioasã întâlnitã, cu semnificaţii diferite, în creştinism


şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regãsesc, cu semnificaţie diferitã, în antichitatea
anterioarã religiilor biblice.
Semnificaţie
Paştele reprezintã una dintre cele mai importante sãrbãtori anuale creştine, care
comemoreazã evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi dupã rãstignirea Sa din
Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marcheazã începutul anului ecleziastic creştin.
Existã unele culte creştine care nu sãrbãtoresc Paştele.
Data de început a Paştelui
Paştele creştin este o sãrbãtoare religioasã variabilã (nu începe la o datã fixã din
calendarul civil), care începe obligatoriu într-o duminicã (Ziua Domnului).
Vechime istoricã
Paştele evreiesc este o sãrbãtoare anualã fixã din calendarul iudaic, care începe în
ziua de 14 Nisan. Spre deosebire de Paştele creştin, care începe obligatoriu într-o duminicã,
data de început a Paştelui evreiesc poate pica în orice zi a sãptãmânii. Nisan este a şaptea
lunã a calendarului civil evreiesc. Calendarul religios ebraic nu coincide însã cu cel civil. În
calendarul religios, Nisan, care dureazã de la luna nouã din martie pânã la luna nouã din
aprilie, dupã calendarul gregorian), este prima lunã a anului ecleziastic ebraic, conform
poruncii divine:
Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lunã; ea va fi pentru voi cea dintâi lunã a
anului. (Exodul 12, 2).
Conform tradiţiei ebraice, sãrbãtoarea Paştelui trebuie sã cadã primãvara.
Calendarul ebraic este însã un calendar lunar, de aceea luna Nissan ar trebui sã înceapã cu
11 zile mai devreme în fiecare an solar. Pentru ca Nissan şi Paştele sã pice primãvara, şi nu
în alt anotimp, se adaugã câte o lunã suplimentarã (numitã Adar II) în anumiţi ani. Dintr-un
ciclu de nouãsprezece ani, anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 şi 19 au câte 13 luni lunare, în loc de 12
luni. Acest calendar stabil, folosit şi în prezent, a fost introdus în secolul al IV-lea, pentru a
se asigura corelarea cu calendarul solar şi anotimpurile.
Durata
Pesah se celebreazã timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea,
primele şi ultimele douã zile impun respectarea strictã a regulilor religioase.
Pentru creştini, Paştele conţine un bogat simbolism profetic care aratã spre Isus
Hristos. Noul Testament învaţã în mod explicit cã sãrbãtorile israelite sunt „umbra
lucrurilor viitoare" (Col. 2:16-17; Evr. 10:1), adicã rãscumpãrarea prin sângele lui Isus
Hristos. Sã reţinem cã cele relatate în Exod, capitolul 12, ne reamintesc de Mântuitorul
nostru şi de voia Sa pentru noi.
Inima şi sufletul evenimentului de la Paşte era harul mântuitor al lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a scos pe Israeliţi din Egipt nu fiindcã erau un popor merituos, ci pentru cã El i-

152
a iubit şi a rãmas credincios legãmântului Sãu (vezi Deut. 7:7-10). În mod asemãnãtor,
mântuirea pe care noi o primim de la Hristos ne vine prin harul minunat al lui Dumnezeu
(vezi Efes. 2:8-10; Tit 3:4-5).
Scopul sângelui stropit pe stâlpii uşilor era sã salveze de la moarte întâiul nãscut
al fiecãrei familii; acest sânge aratã cãtre vãrsarea sângelui lui Hristos pe cruce, pentru a ne
salva de la moarte şi de mânia lui Dumnezeu împotriva pãcatului (Ex. 12:13, 23, 27; Evr.
9:22).
Mielul de Paşte a fost o Jertfã" (Ex. 12:27) care a îndeplinit rolul de substitut
pentru întâiul nãscut; aceastã jertfã aratã moartea lui Hristos ca substitut al morţii
credinciosului (Rom. 3:25, ). Pavel îl numeşte, în mod explicit, pe Hristos, Mielul nostru de
Paşte care a fost jertfit pentru noi (I Cor. 5:7).
Mielul de parte bãrbãteascã desemnat pentru moarte trebuia sã fie „fãrã cusur"
(Ex. 12:5); mielul prefigureazã neprihãnirea lui Hristos, Fiul desãvarşit al lui Dumnezeu
(comparat cu Ioan 8:46; Evr. 4:15).
Consumarea mielului ca hranã reprezenta identificarea comunitãţii israelite cu
moartea mielului, o moarte care îi salva de la moartea fizicã, în mod asemãnãtor,
participarea la Cina Domnului reprezintã participarea noastrã la moartea lui Hristos, o
moarte care ne salveazã din moartea spiritualã (I Cor. 10:16-17; 11:24-26). Ca şi în cazul
Paştelui, doar jertfa iniţialã, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfa eficientã. Noi sãrbãtorim
Cina Domnului ca un act comemorativ „spre pomenirea Lui" (I Cor.11:24).
Stropirea cu sânge a stâlpilor şi a pragului de sus al uşii a fost fãcutã în credinţa
plinã de ascultare (Ex. 12:28, comparã cu Evr. 11:28); acest rãspuns al credinţei a adus
rãscumpãrarea prin sânge (Ex. 12:7, 13). Mântuirea prin sângele lui Hristos este obţinutã
numai prin ascultarea credinţei (Rom. 1:5, comparã cu 16;26).
Mielul de Paşte trebuia sã fie mâncat împreuna cu pâine nedospitã (Ex. 12:8).
Deoarece în Biblie aluatul simbolizeazã, în mod obişnuit, pãcatul şi corupţia (vezi Ex. 13:7,
nota; Mat. 16:6, nota; Marcu 8;15, nota), aceastã pâine nedospitã a reprezentat despãrţirea
de Egipt a Israeliţilor rãscumpãraţi, adicã de lume şi de pãcat (vezi Ex. 12:15 ). În mod
asemãnãtor, poporul rãscumparat al lui Dumnezeu este chemat sã se separe de lumea
pãcãtoasã şi sã se dedice numai lui Dumnezeu.

153
TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE ÎN COMUNA BOTIZA

PROF. SIDĂU MARIA, ŞCOALA GIMNAZIALĂ BOTIZA


Botiza este un loc reprezentativ al Maramureşului în care credinţa în Dumnezeu,
portul, tradiţiile şi obiceiurile sunt stâlpi de foc pentru oamenii acestor locuri, urmaşi
vrednici ai dacilor liberi. Ei le-au moşenit de la înaintaşii lor şi le transmit pruncilor pentru
a-şi păstra identitatea naţională şi culturală.
Sfintele sărbători de Paşti reprezintă una dintre cele mai importante sărbători
anuale creştine care oferă omului certitudinea că şi el este un candidat la eternitate prin
învierea Mântuitorului care ne-a înfiat şi ne-a adus bucurie şi lumină.
Înaintea începerii postului mare, este săptămâna albă în care credincioşii renunţă
la carne, pregătindu-se treptat pentru purificarea trupească, dar şi sufletească din perioada
postului. În Duminica Floriilor, botizenii duc la biserică ramuri de salcie care se sfinţesc
prin rugăciune şi stropire cu aghiasmă şi care se păstrează apoi, la icoane, considerându-se
sacre şi folosindu-se când vine furtună sau vreme grea.
Săptămâna Patimilor este o perioadă cu profunde semnificaţii în viaţa localnicilor.
În Joia Mare, dimineaţa vopsesc sau împistresc ouăle pentru Sfintele Paşti. Ouăle
încondeiate au diferite simboluri, fiecare dintre ele având o conotaţie specială, legată de
familie sau divinitate. Tot în această zi, copii umblă în piez, adică îi vizitează pe cei apropiaţi
care le oferă în dar ouă.
Seara, în Joia Mare se citesc deniile, eveniment la care participă toţi botizenii,
excepţie fac doar cei bolnavi. Din această zi şi până la Înviere, clopotele amuţesc, chemarea
credincioşilor la biserică se face cu toaca din lemn, tot sunetul ei va conduce şi mortul la
groapă, în această perioadă. Pe morminte se pun lumânări în aşteptarea luminii divine, iar
unii localnici ţin post negru până în ziua Învierii.
În Vinerea Neagră, botizenii sunt la biserică, cântă Prohodul Domnului, apoi
înconjoară biserica de trei ori, intră în locaşul sfânt trecând pe sub Sfântul Epitaf. În această
zi nu se ară, nu se seamănă, se lucrează doar în clacă, ajutându-i pe cei nevoiaşi.
Sâmbăta, botizencele pregătesc pasca şi preparatele din carne, respectând
reţetele din străbuni. Seara, ele aranjează traista în care pun : pasca, ouăle, carnea, brânza,
sarea şi vinul ce vor fi duse la biserică, în dimineaţa zilei de Înviere, spre a fi sfinţite.
În dimineaţa Învierii toţi membrii familiei respectă ritualul spălării cu apă în care
s-a pus un ou roşu şi busuioc, apoi îmbrăcaţi în port popular oamenii merg la biserică, iau
Lumina Înverii, se aşază în cerc magic, în jurul altarului de vară, unde se oficiază Sfânta
Liturghie şi sfinţirea bucatelor.
Copilaşii ciocnesc ouăle roşii, rostind salutul pascal, toţi mănâncă bucate sfinţite,
daruri dumnezeieşti care revarsă bucuria şi pacea divină în toate sufletele.
Botizenii cred, la fel ca şi strămoşii lor, că Raiul rămâne deschis de la Înviere până
la Duminica Tomii, iar cel care moare în acesată perioadă este primit în Rai.
Bucuria Învierii este dovada incontestabilă, că şi noi credincioşii putem spera la
împărăţia cerurilor şi la iubirea Mielului care ne-a răscumpărat pe toţi, prin jertfa Sa pe
cruce. Credinţa în Dumnezeu, tradiţiile obiceiuriile, zestrea srăbunilor trebuie păstrate şi
transmise cu sfinţenie generaţiilor viitoare, pentru că doar aşa suntem popor român,
creştin.

154
EDUCAREA VALORILOR MORALE PRIN ACTIVITĂŢI PRACTICE DE
VOLUNTARIAT

Prof. IFRIM ELENA - ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 24 ”ION JALEA” CONSTANȚA

Paştele sau Învierea Domnului nostru Iisus Hristos are o importanţă deosebită în
viaţa fiecăruia dintre noi. De aceea, prin diferitele obiceiuri şi tradiţii care se obişnuiesc să
se facă în preajma acestei sărbători, ne trezim şi ne renaştem odată cu Învierea Sa. Prin
întreaga activitate educativă pe care o desfăşoară, şcolară şi extracurriculară, şcoala
contribuie la educarea şi cultivarea conştiinţei binelui şi răului, îi ajută pe elevi să distingă
fapta bună de fapta rea şi astfel el, copilul, devine conştient că are de respectat nişte norme
morale şi îndatoriri faţă de semenii săi. Iubirea de aproapele tău, ajutorul reciproc,
milostenia, bunătatea, blândeţea, recunoştinţa, cinstea, dreptatea sunt însuşiri pe care
elevul le dobândeşte în colectivitate, iar cadrele didactice sunt datoare să le cultive la copii
pentru o lume mai bună.
A sădi în sufletele copiilor normele credinţei, a dărui ceva, prin acţiunile de
voluntariat, înseamnă a dobândi şi noi înşine ceea ce nu am avut … înseamnă a te bucura de
tot ceea ce ai, înseamnă speranţa în ziua de mâine, încrederea că putem fi mai buni, mai
drepţi, că putem să preţuim oamenii de lângă noi cu tot ce au mai bun, că putem să ne
ajutăm semenii prin acţiunile de voluntariat. A-i familiariza pe copii cu norme şi reguli ale
credinţei creştine, înseamnă a-i determina să fie mai conştienţi de sine, de dorinţa de mai
bine pentru semeni.
Voluntariatul în şcoli este, pe lângă faptul altruist în sine, o activitate de pe urma
căreia copiii au multe lucruri de învăţat: noi abilităţi, noi contacte, experienţă într-un
anumit domeniu. Voluntariatul în şcoli este soluţia pentru o dezvoltare complexă a
copilului de astăzi, a adolescentului și a adultului de mâine, oferă posibilitatea tinerilor de a
participa activ la procesul de muncă şi de ajutorare, se simt valorificaţi şi realizează rolul
lor în societate.
Acum, mai mult ca oricând, voluntariatul în şcoli ocupă un loc din ce în ce mai
important. ONG-uri, fundaţii, proiecte au la bază ideea de voluntariat. Ideea de voluntariat
privită, pe de o parte, ca activitate extraşcolară, o activitate care să ajute la ocuparea
timpului liber, la formarea personalităţii, pe de altă parte, voluntariatul - ca acumulare de
experienţă de muncă, factor de responsabilitate şi maturitate.
Este activitatea care sprijină necondiţionat persoanele care aparţin grupurilor
dezavantajate (copii, tineri, adulţi cu dizabilităţi, copii şi adulţi din sistemul de protecţie
socială, din medii sociale defavorizate, aparţinând minorităţilor etnice sau aflaţi în alte
situaţii care îi privează de la o activitate normală în societate).
Voluntariatul, acest fenomen care a devenit din ce în ce mai vizibil în ultimii ani,
ajunge să fie unul dintre motoarele care animă tinerii să se implice în societate şi să devină
mai responsabili şi mai activi. În primul rând, voluntariatul înseamnă interacţiune, mişcare,
dinamism. Ieşi dintr-o cochilie şi cunoşti lumea, ajungi să colaborezi cu diferite tipuri de
personalităţi şi până să-ţi dai seama că faci asta, eşti deja foarte ataşat de activităţile pe care
le ai.
Voluntariatul creeazã puntea de comunicaţie care interconecteazã voluntarii şi
beneficiarii într-un mod emoţionant şi valoros. Voluntariatul contribuie la dezvoltarea

155
educaţionalã, precum şi la integrarea socialã a tinerilor. Acesta îl face sã fie emoţionant,
făcând parte din el, dar este important în cadrul creşterii şi dezvoltãrii tuturor tinerilor din
întreaga tarã. "O razã de Soare mi-a luminat sufletul. Acum vãd lucrurile aşa cum nu
puteam sã le vãd înainte." - mărturisea un tânăr voluntar. ”Acţiunile de voluntariat vă vor
lumina sufletul. Veţi vedea şi veţi simţi realitatea cotidiană cu sufletul. Este o experienţã
educaţionalã nouã şi captivantã. Vă implicã în mod activ, punându-vã în legãturã cu copii cu
cerinţe educaţionale speciale, în cadrul unor activităţi creatoare, expresive, pline de
imaginaţie şi de energie. Este vorba despre împãrtãşirea timpului vostru cu alte persoane
care vor beneficia de acest lucru.” Este un program benefic, atât pentru voluntarii din licee
şi şcoli generale, dar şi pentru copiii cu CES. Este un program reciproc avantajos. Voluntarii
vor învãţa despre ei înşişi şi vor învăţa despre alte persoane. Vor învăţa despre problemele
și dificultăţile din comunitatea lor şi vor învãţa despre cu pot trata aceste probleme pentru
a le depãşi şi pentru a schimba ceva. Va fi unul dintre cele mai emoţionante experienţe pe
care le puteţi avea deoarece este vorba despre importanţa pe care o are pentru alte
persoane. Acest lucru mi se pare a fi partea cea mai importantã din viaţa noastrã. Existãm
pentru a schimba ceva în viaţa noastrã, dar şi în vieţile celor din jurul nostru.
În activităţile de voluntariat desfăşurate de elevi, sub îndrumarea cadrelor
didactice, elevii voluntari au interacţionat cu copii şi adulţi izolaţi de viaţa normală a
comunităţii (copii şi adulţi cu dizabilităţi, copii din centrele de plasament, copii şi adulţi din
spitale, bătrâni din instituţiile de ocrotire etc.) Activităţile de voluntariat s-au dovedit a fi
foarte importante pentru elevi, deoarece aceștia au învăţat multe lucruri noi, utile pentru
devenirea lor ca adulţi şi pe care nu le întâlnesc în manual.
Rezultate obţinute în urma activităţilor de voluntariat prilejuite de sarbătorirea
Paştelui şi nu numai:
- îmbunătăţirea modului de înţelegere şi cunoaştere a necesităţilor şi a
dificultăţilor individuale cu care se confruntă ceilalţi membri ai comunităţii;
- sensibilizarea comunităţii locale a copiilor proveniţi din familii vulnerabile din
punct de vedere social;
- eliminarea prejudecăţilor sociale şi combaterea ignoranţei;
- dezvoltarea cunoştinţelor şi abilităţilor legate de aspecte semnificative ale
educaţiei într-un mod plăcut şi incitant;
- realizarea includerii şi a implicării prin angajarea tuturor factorilor interesaţi
într-un program de activităţi educative;
- conștientizarea de către elevi a importanţei acţiunilor de voluntariat;
- atragerea cât mai multor elevi în cadrul acţiunilor umanitare;
- dezvoltarea sentimentelor umanitare şi a abilităţilor de viaţă, a valorilor
spirituale, precum: compasiunea, umilinţa, demnitatea, credinţa, umanitatea, care vor ajuta
să devii un spirit puternic.
Aşadar, putem să-i încurajăm pe copii să facă voluntariat, arătându-le că aceasta
este o acţiune merituoasă, ce înseamnă şi implicarea într-un adăpost pentru animale,
participarea la dezbateri publice, ajutorul acordat instituţiilor locale, implicarea în proiecte
educaţionale, predarea unor ore de bune maniere copiilor, organizarea unor strângeri de
fonduri pentru persoanele în nevoie, colectarea unor obiecte necesare pentru casele de
bătrâni şi lista poate continua la nesfârşit.
În concluzie, doar aceste lecţii practice de viaţă ne învaţă ceea ce nu se poate uita
niciodată, ne oferă șansa de a participa activ la construirea unei lumi mai bune şi depinde

156
de noi ca aceasta să nu rămână la nivel declarativ, ne ajută să ne corectăm defectele şi să ne
evidenţiem calităţile, căpătăm încredere în forţele proprii, devenim mai responsabili, mai
ales că atunci conștientizăm că o reușita acţiunii echipei depinde de noi, cât îi încurajăm pe
oameni să se implice pentru a fi ei înşişi mai fericiţi și pentru a-i face și pe alţii mai fericiţi.
Nu există moment mai înălţător și mai emoţionant, decât acela în care - prin
faptele tale - reușești să aduci lumina fericirii și sclipirea din ochii unor copii sau vârstnici
mai puţin norocoși ...

Bibliografie:

Ionescu, I. Ion, 1997, Sociologia școlii, Ed. POLIROM


Mcdowell, Josh & Hostetler, Bob, 1999, Manual de consiliere a tinerilor, Ed. NOUA
SPERANŢA
Miftode, Vasile, 1995, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. EIDOS, Botoșani
Rotariu, Traian, Bădescu, Gabriel, Culic, Irina, Mezei, Elemer, Mureșan, Cornelia,
2005, Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Ed. POLIROM
Tudorescu, Ion, 1980, Acţiunea umană şi dialectica vieţii sociale, Ed. POLITICĂ
Vedinaș, Traian, 2001, Introducere în sociologia rurală, Ed. POLIROM

ASTEPTAM PASTELE, ALATURI DE PARINTI!

prof. înv. primar Brege Elena Viorica


Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, Oradea

O „altfel de şcoală” m-am gândit că ar fi benefică atât pentru micuţii mei şcolari
de clasa I, cât şi pentru părinţii lor şi pentru mine. Aşa că, poate toţi împreună am reuşit să
aducem primăvara mai repede dar am dorit să şi arătăm părinţilor ceea ce au învăţat copiii
lor din toamnă.
Organizaţi în şase grupuri, a câte cinci elevi dublaţi de cinci părinţi ne-am început
activitatea în după-amiaza zilei de 8 aprilie. În urma unei ghicitori având ca răspuns
primăvara, fiecare elev a spus o propoziţie despre acest anotimp utilizând expresii şi
cuvinte frumoase întâlnite în lecţii, lecturile citite sau cântecele de primăvară învăţate. Apoi
au şi citit câte o propoziţie din Abecedarul deschis la întâmplare. Rebusul care a făcut apel
la cunoştinţele din diferite discipline şi având ca soluţie De Paşti a făcut trecerea la
rezolvarea unei fişe de lucru atractivă (Metoda Cadranele şi Harta lecturii) a poeziei cu
acelaşi nume de Elena Farago. Aceasta a fost urmată de completarea unor exerciţii de
matematică cu folosirea terminologiei matematice şi a tehnicilor de lucru învăţate la clasă.
Am cântat despre primăvară, am povestit despre sărbătoarea Paştelui, părinţii citind
copiilor Legenda ouălor roşii şi poezia Salcia, fiecare etapă a activităţii fiind răsplătită cu
întoarcerea unei piese a unui puzzle care a refăcut în final imaginea unui ou pestriţ. Ne-am
delectat apoi - punând toţi în valoare imaginaţia, creativitatea, dibăcia, îndemânarea – cu
încondeierea unor ouă de lemn sau polistiren care s-au transformat în adevărate opere de

157
artă, în acordurile cântecelor despre primăvară ale lui Tudor Gheorghe. Toate alături şi cu
părinţii. Florile şi cucul din decor ne-au atras atenţia că fiecare copil trebuie să fie, mai ales
acum, în apropierea Paştelui, mai cuminte, mai iubitor, mai darnic şi ascultător.
Dacă la început, ţinându-se de mână în grup, copiii le-au adresat părinţilor „o
declaraţie”-fericiţi că îi au alături, la sfârşitul activităţii rolurile s-au inversat, iar
mulţumirile au fost primite de şcolari.
Aşa părinţi, aşa copii!
A doua zi, elevii au povestit entuziasmaţi despre activitatea din ziua precedentă,
încântaţi că au reuşit să le prezinte „pe viu” părinţilor cele adunate „în sertarele minţii” din
toamnă. Propoziţiile spuse sau citite în faţa părinţilor le-a dat curaj, iar părinţii au aflat
direct cum procedăm în mod obişnuit la clasă, putând continua astfel şi ei acasă în acelaşi
mod. Au învăţat cu toţii că încă mai au nevoie de ajutor, că e bine să fii alături de cineva
drag (fie copil, fie mamă sau tată), că uniţi sunt mai puternici şi pot realiza lucruri
frumoase.

ÎMPREUNĂ VOM REUŞI – PROIECT EDUCATIV

prof. înv. primar Brege Elena Viorica


Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, Oradea

Motto:
Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va
fi mare, nu se va abate de la ea!

Implicarea părinţilor şi a membrilor familiei în educaţia copiilor reprezintă o


cheie importantă în obţinerea succesului la şcoală.
Responsabilitatea relaţiei dintre şcoală şi părinţi trebuie asumată împreună, iar
efectele se observă în rezultatele copiilor.
Iată câteva motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească
legături între ele:
părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel
libertatea părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc);
învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a
educaţiei se petrece în afara şcolii;
cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor
şcolare ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele
comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala;
grupurile sociale implicate în instituţia şcolară – în special părinţii şi profesorii -
au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.
ca educatori, premergători educaţiei şcolare şi nu numai, părinţii au nevoie să fie
iniţiaţi în cunoaşterea unor recomandări educative în ceea ce priveşte relaţia cu propriul
copil.

158
Acest proiect îşi propune obţinerea unor rezultate bune şi foarte bune la
învăţătură din partea elevilor, creşterea motivaţiei elevilor pentru activitatea de învăţare
cu implicarea familiilor elevilor.
Scopul proiectului:
Sprijinirea părinţilor în rezolvarea, de pe poziţii ştiinţifice, a uneia din cele mai
importante aspecte ale educaţiei: dezvoltarea personalităţii copilului din punct de vedere
bio – psiho – socio – cultural.
Obiective:
O1 –creşterea randamentului şcolar al elevilor clasei I A şi a II-a A prin implicarea
părinţilor acestor elevi în diverse activităţi educative;
O2 – familiarizarea părinţilor cu metodele şi strategiile moderne de învăţare, cu
cerinţele actuale ale învăţământului românesc;
O3 –implicarea părinţilor în activităţi extraşcolare alături de copii pentru o
relaţionare şi cunoaştere reciprocă;
O4 – cunoaşterea unor particularităţi individuale ale propriilor copii pentru o
intervenţie timpurie în vederea corectării sau dezvoltării unor aptitudini sau calităţi;
O5 – stimularea cooperării părinte – învăţător – copil prin acţiuni comune ale
proiectului.
Grup ţintă:
Direct:
părinţii elevilor
Indirect:
elevii claselor implicate
Calendarul activităţilor:
Ce trebuie să ştie părinţii?
informarea părinţilor asupra atitudinilor pe care orice părinte responsabil ar
trebui să le utilizeze în exercitarea „meseriei” de părinte;
discutarea nivelelor de disciplinare – instruirea, antrenarea, corectarea – şi
stabilirea câtorva reguli de administrare a măsurilor educative corective.
Toamnă mândră şi bogată…
organizarea unei expoziţii cu lucrări ale elevilor realizate la orele de abilităţi
practice, educaţie plastică, limba şi literatura română, ştiinţe, având ca tematică „Toamna”;
realizarea în pereche copil - părinte, a unui tablou de toamnă şi amenajarea unei
expoziţii cu vânzare;
Învăţ să scriu şi să citesc – prezentarea şi exemplificarea tehnicilor de învăţare a
citit – scrisului la clasa I.
Vine Crăciun cel bătrânu…
cunoaşterea obiceiurilor legate de Crăciun şi Anul Nou;
organizarea unor grupuri de colindători (Ursul, Capra, Pluguşorul, Sorcova);
seară de colinde – părinţi şi copii – în jurul bradului de Crăciun.
4. Ce fel de mamă sunt? Sunt un tată bun?
prezentarea stilurilor de educaţie în familie: dictator, supraprotectiv, neglijent,
echilibrat;
caracterizarea principalelor tipologii materne şi paterne, plierea fiecărui părinte
pe o tipologie şi alegerea celei „ideale”, cea care are conştiinţa exactă a valorilor, care ştie să
impună ferm o lege dar în aceeaşi măsură ştie să radieze afectivitate copilului.

159
5. Eu învăţ, el învaţă!
familiarizarea părinţilor cu principalele metode şi strategii didactice;
prezentarea modului de rezolvare a problemelor matematice .
6. Chemăm primăvara!
activitate transdisciplinară comună cu părinţii având următorul desfăşurător:
Recunoaşte-te! (metoda cadranelor) – portretul mamei în cuvânt şi culoare;
Activitate matematică în grup – cu asamblarea unui puzzle;
Aritmogrif – activitate în perechi mamă – copil;
Legenda mărţişorului;
Confecţionarea de mărţişoare şi organizarea unei expoziţii;
Vânzarea mărţişoarelor;
Acordarea diplomei Cea mai bună mămică.
7. Vreau să fiu un părinte bun!
cunoaşterea regulilor de administrare a măsurilor educative corective;
brainstorming: Care meserie este mai uşoară, de părinte sau de copil?
8. Aşteptăm Paştele, alături de părinţi!
încondeiatul ouălor pentru Paşti
activitate comună părinţi – copii
9. Şi eu închei clasa I!(clasa a II-a)
aplicarea unor fişe de lucru la Limba română şi Matematică;
corectarea testelor de către părinţi;
interpretarea rezultatelor.
10. La revedere clasa I! (clasa a II-a)
susţinerea unei activităţi transdisciplinare cu participarea părinţilor;
organizarea unui carnaval.
Metode şi tehnici de lucru:
activitate în echipă
activitate în grupuri cooperante
conversaţia euristică
serbare şcolară
expoziţie cu lucrări ale copiilor
Retultate:
Calitative:
-Dezvoltarea orizontului de cunoaştere al părinţilor prin
dobândirea de informaţii ştiinţifice legate de „meseria” de
părinte;
-Însuşirea unor metode şi procedee moderne de învăţare;
-Implicarea părinţilor în activităţi extraşcolare alături de copii;
-Relaţii de bună colaborare stabilite între părinţi –copii -
învăţătoare
Cantitative:
-Compoziţii plastice elaborate de elevi alături de părinţi;
-Seară de colinde prezentată în faţa părinţilor;
-Fişe de lucru ale elevilor corectate de părinţi conform unor
descriptori de performanţă;

160
-Mărţişoare confecţionate împreună cu părinţii;
-Album fotografic „Împreună vom reuşi”
Resurse:
resurse materiale: suport de curs (discuţii), videoproiector, material mărunt
pentru confecţionarea mărţişoarelor, coli albe, cartoane colorate;
resurse umane: părinţii elevilor, elevii, învăţătoarele Viorica Brege şi Florica
Hera, conducerea şcolii
Evaluare
Criterii de evaluare:
numărul de participanţi;
modul de implicare efectivă;
spiritul de echipă al coordonatorilor, realizatorilor ;
soluţionarea problemelor, motivarea, flexibilita
tea , interesul pentru proiect ;
Evaluare internă:
evaluări curente, intermediare şi finale;
analiza produselor activităţii;
tabele nominale cu părinţii şi elevii implicaţi în proiect;
procese verbale ale activităţilor;
colaje, desene, afişe, panouri cu păreri ale elevilor şi părinţilor;
diplome pentru părinţi;
CD cu aspecte din timpul activităţilor
Evaluare externă:
- expunerea informaţiilor legate de desfăşurarea
proiectului;
- expoziţii cu lucrări ale elevilor;
- ecouri ale programului în mass-media
Diseminare:

prezentarea proiectului în cadrul sesiunilor, comunicărilor ştiinţifice;


evidenţierea elevilor şi părinţilor acestora la serbarea de sfârşit de an şcolar;
mediatizarea proiectului;
informare şi schimb de experienţă;
editarea unui album fotografic în format digital (CD).
Monitorizare:
feedback-urile pozitive din partea beneficiarilor;
analiza produselor activităţii;
evaluarea impactului asupra elevilor şi părinţilor implicaţi în proiect.
Sustenabilitatea proiectului:
continuarea proiectului şi în următorul an şcolar ;
înteţinerea relaţiilor dintre şcoală şi familiile copiilor;
realizarea unor expoziţii cu materiale confecţionate de părinţi şi elevi;
implicarea părinţilor în activităţile propuse.

Surse de finanţare:
- autofinanţare

161
- sponsorizări

Iată descrierea unei activităţi:


Aşteptăm Paştele, alături de părinţi!
Scopul activităţii – închegarea relaţiei dascăl – elev – părinte şi creşterea
randamentului şcolar al elevilor clasei I A prin implicarea părinţilor acestor elevi într-o
activitate educativă pe tema Sărbătorii Paştelui
Elevi participanţi: 30 de elevi ai clasei I A alături de 30 de adulţi (fie mama, fie
tatăl unui copil; un elev a venit alături de ambii părinţi.); Din lipsa unui spaţiu adecvat, am
recomandat participarea doar unui părinte la activitate.
* participare – 100%
Durata şi locul desfăşurării activităţii – 2 ore; sala de clasă
Descrierea activităţii.
O „altfel de şcoală” m-am gândit că ar fi benefică atât pentru micuţii mei şcolari de
clasa I, cât şi pentru părinţii lor şi pentru mine. Aşa că, poate toţi împreună am reuşit să
aducem primăvara mai repede dar am dorit să arătăm părinţilor ceea ce au învăţat copiii
lor din toamnă.
Organizaţi în şase grupuri, a câte cinci elevi dublaţi de cinci părinţi ne-am început
activitatea în după-amiaza zilei de 3 aprilie. În urma unei ghicitori având ca răspuns
primăvara, fiecare elev a spus o propoziţie despre acest anotimp utilizând expresii şi
cuvinte frumoase întâlnite în lecţii, lecturile citite sau cântecele de primăvară învăţate. Apoi
au şi citit câte o propoziţie din Abecedarul deschis la întâmplare. Rebusul care a făcut apel
la cunoştinţele din diferite discipline şi având ca soluţie De Paşti a făcut trecerea la
rezolvarea unei fişe de lucru atractivă (Metoda Cadranele şi Harta lecturii) a poeziei cu
acelaşi nume de Elena Farago. Aceasta a fost urmată de completarea unor exerciţii de
matematică cu folosirea terminologiei matematice şi a tehnicilor de lucru învăţate la clasă.
Am cântat despre primăvară, am povestit despre sărbătoarea Paştelui, părinţii citind
copiilor Legenda ouălor roşii şi poezia Salcia, fiecare etapă a activităţii fiind răsplătită cu
întoarcerea unei piese a unui puzzle care a refăcut în final imaginea unui ou pestriţ. Ne-am
delectat apoi - punând toţi în valoare imaginaţia, creativitatea, dibăcia, îndemânarea – cu
încondeierea unor ouă de lemn sau polistiren care s-au transformat în adevărate opere de
artă, în acordurile cântecelor despre primăvară ale lui Tudor Gheorghe. Toate alături şi cu
părinţii. Florile şi cucul din decor ne-au atras atenţia că fiecare copil trebuie să fie, mai ales
acum, în apropierea Paştelui, mai cuminte, mai iubitor, mai darnic şi ascultător.
Dacă la început, ţinându-se de mână în grup, copiii le-au adresat părinţilor „o
declaraţie”-fericiţi că îi au alături, la sfârşitul activităţii rolurile s-au inversat, iar
mulţumirile au fost primite de şcolari.
Aşa părinţi, aşa copii!
A doua zi, elevii au povestit entuziasmaţi despre activitatea din ziua precedentă,
încântaţi că au reuşit să le prezinte „pe viu” părinţilor cele adunate „în sertarele minţii” din
toamnă. Propoziţiile spuse sau citite în faţa părinţilor le-a dat curaj, iar părinţii au aflat
direct cum procedăm în mod obişnuit la clasă, putând continua astfel şi ei acasă în acelaşi
mod. Au învăţat cu toţii că încă mai au nevoie de ajutor, că e bine să fii alături de cineva
drag (fie copil, fie mamă sau tată), că uniţi sunt mai puternici şi pot realiza lucruri
frumoase.

162
Am rămas înţeleşi cu toţii să ne vedem în aceeaşi formaţie la sfârşitul anului
şcolar când ne vom lua rămas bun de la Abecedar. Din toamnă voi iniţia proiectul Şcoala
părinţilor unde mi-am propus întâniri educative combinate cu cele extracurriculare pe
tema sărbătorilor de iarnă, confecţionare de mărţişoare sau pe teme ecologice.
Mereu am fost sprijinită de familiile elevilor pe care i-am îndrumat în diverse
acţiuni organizate, ceea ce a venit în sprijinul tuturor.
Cum putem ajuta un copil să aibă succes ? Răspunsul este atât rezultatul
cercetărilor cât şi al experienţei personale. Când părinţii sunt implicaţi în educaţia
copilului, copiii învaţă mai mult şi merg la şcoală cu plăcere.
Părinţii au un rol dublu în educaţia copiilor. Acasă ei trebuie să se străduiască să
creeze un mediu de încredere, respect şi suport. Modelarea unui comportament acasă este
primul pas. La şcoală pot colabora cu alţi membri ai comunităţii şcolare să creeze un climat
care sprijină învăţarea – atât în clasă cât şi în afara ei.
Implicarea părinţilor şi a membrilor familiei în educaţia copiilor reprezintă o
cheie importantă în obţinerea succesului la şcoală. Responsabilitatea relaţiei dintre şcoală
şi părinţi trebuie asumată împreună, iar efectele se observă în rezultatele copiilor.
În educaţia copiilor este importantă şi pregătirea părinţilor pentru această
„meserie”. Nimeni nu se naşte învăţat, însă putem cunoaşte sau însuşi unele lucruri din
cărţi sau din sfaturile altora cu experienţă.
Ca educatori, premergători educaţiei şcolare şi nu numai, părinţii au nevoie să fie
iniţiaţi în cunoaşterea unor recomandări educative în ceea ce priveşte relaţia cu propriul
copil.
Acestea sunt şi impresii ale unor părinţi şi copii, după desfăşurarea acestei
activităţi:
Alina Tenche, mama lui Matei
Participarea la activitatea şcolară în comun a părinţilor cu copiii ne-a dat ocazia
să vedem cum se desfăşoară copiii nostri în timpul orelor, cât de mult au evoluat în acest an
şcolar, am văzut un colectiv închegat care ştie să lucreze în echipă.
Cireaşa de pe tortul acestei activităţi reunite a fost la momentul creativ,
încondeierea ouălor, care a adus multă bucurie şi distracţie deopotrivă...
Această după - masă a fost pentru noi un motiv de bucurie şi de recunoştintă
pentru munca unui dascăl cu adevărat dedicat meseriei, cea mai bună dovadă sunt chiar
rezultatele copiilor.
Mulţumim din suflet !
Antonia şi Mihaela Pap – fiica şi mama
Alături de aprecierea mea în ceea ce priveşte iniţiativa de a organiza o după-masă
specială, toate gândurile noastre bune se îndreaptă spre acele momente minunate, în care,
copiii s-au simţit "mai elevi ca niciodată" iar părinţii au avut satisfacţia de a se întoarce în
băncile şcolii, de această dată într-o altă postură. Căldura sufletească a părinţilor s-a împletit
armonios cu talentul didactic, măiestria, dăruirea şi pasiunea cu care doamna învăţătoare a
pregătit această activitate. A fost un moment deosebit prin încărcătura emoţională creată,
prin condiţiile speciale în care copiii au trebuit să arate ce ştiu şi totul a funcţionat ca un
perpetuum mobile. Nici nu ne puteam imagina că aceşti copii au acumulat atât de mult în
doar câteva luni. Efectul este cu atât mai spectaculos cu cât am realizat că acei pitici din
septembrie au devenit acum nişte "mici oameni mari". Şi-au format abilităţi şi competenţe de

163
învăţare, au acumulat cunoştinte, şi-au consolidat temelia pe care urmează să construiască în
continuare.
Am avut sufletul plin de bucurie şi de emoţie când am realizat că fiica mea este pe
drumul lung către desăvârşirea ei ca OM, însă a trecut de primii paşi ajutată de doamna
învăţătoare.
Si pentru că latura formativă are şi partea ei de creativitate, un moment deosebit a
fost acela în care părinţi şi copii deopotrivă au încondeiat ouă şi au avut satisfacţia lucrului
bine facut dupa finalizarea lor. Din discutiile cu fiica mea, am dedus incantarea şi bucuria de
a munci împreună, în mediul în care ea de fapt e de obicei doar cu colegii, în banca ei şi sub
îndrumarea doamnei învăţătoare.
Multumim din suflet unui om minunat şi dedicat meseriei de dascăl.
Tot respectul pentru tot ceea ce faceţi pentru copiii noştri.
Mihaela şi Antonia Pap
Horea Mateş, tatăl lui Horică
Activitatea cu părinţii a fost plăcută, ne aducem şi noi aminte de copilărie, de
anii de şcoală.

Mariana Marami, mama Alexandrei


Ideea activităţii "părinţi plus copii" a fost una grozavă, în felul acesta am putut
observa cum reactionează copilul la clasă şi cred că întâlniri de acest fel creează un fel de
legătura între noi ca şi grup.
Alexandra a fost încântată să-mi arate cum se descurcă dar şi foarte fericită că am
lucrat împreună.
Sperăm să mai organizaţi şi pe viitor astfel de întâlniri.

COPILUL-DAR DUMNEZEIESC ŞI RESPONSABILITATE PENTRU PĂRINŢI

PROPUNĂTOR:PROF.NEAGU ALINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ “NICOLAE CREŢULESCU”, COM.LEORDENI, JUD. ARGEŞ

“Există un singur mod de a-ţi creşte copilul astfel încât să meargă pe calea pe care
trebuie să o urmeze: acela de a merge împreună cu el pe ea.” (Abraham Lincoln)
Copilul este darul lui Dumnezeu încredinţat temporar omului spre creştere şi
modelare.Atunci când o mamă aduce pe lume un copil, ar trebui să audă glasul Celui de sus
spunându-i:”Ia darul acesta venit de la Mine, acest bulgăraş de lut şi modelează-l,
echipează-l cu tot ce e mai valoros.Procesul formării lui va constitui cea mai înaltă facultate
în care intri acum, şi mai apoi, produsul finit va fi lucrarea ta de licenţă, capodopera vieţii
tale, în care îţi vei fi impregnat chipul şi caracterul tău.”
Copilul poate deveni bucuria părinţilor, împlinirea lor, dacă este călăuzit cu
răbdare prin labirintul plin de capcane al contextului moral actual.
Părintele înţelept pregăteşte o temelie solidă pentru deficitul educaţiei morale a
copilului său.Iată câteva din componentele de bază ale acestei temelii, componente care-l

164
vor însoţi pe copil pe tot parcursul vieţii şi care vor conduce, din când în când, la afirmaţii
de genul:”Se vede că are cei şapte ani de acasa!” ori “Bună creştere i-au dat părinţii!”:
Sădirea în inima copilului a credinţei în Dumnezeu, începând din primii ani de
viaţă;
Dragoste necondiţionată faţă de copil, însoţită de o comunicare permanentă, de la
inimă la inimă;
Părinţii să trăiască în armonie şi cinste pentru că faptele şi atitudinile lor vorbesc
mai mult decât cuvintele.Părinţii pot fi pentru copiii lor “uşă” spre păcat sau spre
binecuvântare.Viaţa demnă şi cinstită a părinţilor este un zid spiritual protector pentru
copil.
Calitatea vieţii mamei este dascălul de căpătâi al copilului, mama fiind “cartea vie”
din care acesta învaţă adevăratele valori, înainte de a merge la şcoală.
Copilul este asemenea unui aparat de filmat care aude, vede şi înregistrează totul,
imitând
atitudini, tipare de relaţionare şi de adresare verbală.
Factorii care contribuie la educarea unui copil sunt numeroşi, însă rolul de
căpătâi îi revine familiei.Creşterea unui copil este responsabilitatea de frunte a părinţilor,
mai presus de realizări materiale sau de altă natură.
Nimeni nu susţine că educaţia parentală este o muncă uşoară.Ea poate fi
extenuantă pentru ca “a educa” înseamnă a te dărui, educaţia cere răbdare, iar răbdarea
presupune frustrare sau suferinţă.Sfânata Scriptură prezintă momentul când părinţii îi
aduceau pe copii la Iisus ca să fie binecuvântaţi, însă Ucenicilor li s-a părut că este o
îndrăzneală mult prea mare să-L deranjeze pe Învăţătorul care era ocupat cu sfaturi
serioase pentru adulţi, cum ar fi învăţăturile despre căsătorie, unde copiii n-ar fi avut ce
căuta. Semnificativă este reacţia lui Iisus:”Când a văzut Iisus acest lucru S-a mâniat şi le-a
zis:Lasaţi copilaşi să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca
ei.”
De foarte puţine ori găsim în Scriptură că Hristos S-ar fi mâniat şi asta s-a
întâmplat pentru că El vedea copilul ca un model de smerenie, sinceritate şi inocenţă.
“Copilul are nevoie de dragostea părinţilor, căci aceasta este sămânţa din care
răsar mai toate atributele personalităţii umane.”(Ross Chambell)Deşi cei mai mulţi părinţi
îşi iubesc în mod instictiv copiii şi fac eforturi mari pentru a le creea condiţii bune de viaţă
şi de a le procura cele necesare, cu toate acestea mulţi copii se simt neiubiti.Specialiştii
spun că nu toţi părinţii ştiu cum să-şi manifeste dragostea, pe lungimea de undă a inimii
copilului.Fiecare copil are în sine un rezervor emoţional care aşteaptă să fie umplut de cei
din jurul său, dar în primul rând de părinţi.Dacă acest rezervor este umplut, copilul este
relaxat şi fericit, iar dacă nu, el poate avea probleme de comportament şi, ulterior, chiar
psihice.
Există câteva limbaje ale dragostei prin intermediul cărora părintele poate găsi
cărarea spre inima copilului: verbalizarea, privirea care transmite dragoste, atenţia
acordată individual, cominicarea şi disciplinarea.
Copilul, fiinţă vulnerabilă, aşteaptă să audă din gura părintelui că îl iubeşte, mai
ales atunci când este trist, are probleme de sănătate, este respins sau are eşec.El caută un
adăpost sufletesc în părinţii lui.Este plăcut să i se spună cât mai des, într-un mod cald şi
natural.Acest lucru face bine tuturor oamenilor şi nu costă nimic.

165
Privirile pot fi un izvor de hrană emoţională;ele pot zâmbi şi pot încuraja, pot
transmite pace şi dragoste ori reduce la tăcere.
Chiar dacă într-o familie sunt mai mulţi copii, fiecare dintre ei are nevoie de un
timp special, când să fie numai el în atenţa părintelui pentru a se simţi iubit, unic,
special.Timpul petrecut de părinte cu el îi va transmite indirect mesajul că el este
important pentru inima părintelui.Prin comunicare sufletul se deschide spre suflet, copilul
simte că părintele este o persoană care cu siguranţă îl iubeşte, îl înţelege şi îl acceptă aşa
cum este.El nu se teme că va fi ridiculizat, ironizat sau interpretat greşit.Chiar dacă este
mustrat, ştie că are libertatea de a da explicaţii.Mânia, sarcasmul şi tensiunea blochează
comunicarea.
Tot mai mult părinţi se plâng de lipsa timpului aflat la dispoziţie spre a fi petrecut
cu copiii lor, de multitudinea treburilor care-i determină adesea să-şi bruscheze copiii cu
răspunsuri de genul:”Lasă-mă acum, nu vezi ca sunt ocupat/ocupată?”În astfel de situaţii
copilul se va retrage în sine cu tristeţe, iar mai târziu, în adolescenţă, dacă va fi întrebat
ceva despre viaţa, nevoile ori preocupăile sale, va răspunde monosilabic şi nu-şi va putea
deschide inima deoarece firul comunicării va fi rupt.
Mulţi adolescenţi spun:”Eu niciodată nu discut cu părinţii mei despre ceea ce
simt!”Ce tristă este realitatea acestei închisori lăuntrice din care inima copilului tânjeşte să
poată scăpa!
Comunicarea, privirea, atenţia acordată individual sunt unelte de mare preţ la
îndemâna părinţilor, cu ajutorul cărora pot modela lăuntric copilul pentru ca acesta să
devină un adult plăcut, echilibrat şi apreciat.Adevărata educaţie nu costă bani, dar cere
suflet.
Activitatea noastră la catedră ne-a dat ocazia să cunoaştem climatul familial al
multor elevi care ne-au fost încredinţaţi spre educare. Am avut şi posibilitatea să urmărim
traseul devenirii lor ca adolescenţi, tineri.Adunând experienţe plăcute sau mai puţin
plăcute, analizând reuşitele ori nereuşitele, am ajuns la concluzia că dascălul trebuie să fie
învăţător atât pentru elevi cât şi pentru părinţi.Trebuie să sfătuim părinţii să-şi cunoască
mai bine copiii, să se apropie de ei şi să-i ajute să crească frumos.Facem acest lucru cu
fiecare ocazie, iar la şedinţele cu părinţii le oferim materiale scrise, filmuleţe cu conţinut
educativ, chestionare pe care le analizăm împreună, aşa încât la sfârşitul anului şcolar sau a
unui ciclu de învăţământ, părinţii au portofolii cu sfaturi de urmat.Rezultatele nu întârzie să
apară concretizându-se printr-o relaţie mai bună între şcoală şi familie, din care au toţi de
câştigat:copil, părinte, dascăl.

BIBLIOGRAFIE:
Chambell R., ”Cele cinci limbaje ale dragostei la vârsta copilăriei’, Ed.Logos, Cluj,
2000
Pop Paraschiva, ”Copilul ca dar şi responsabilitate”, Ed.Cartea creştină, Oradea, 2007

166
PATIMILE DOMNULUI

PROF. ÎNV, PREŞC.POP DOBRA ZAMFIRA IULIA


G.P.N. NR 6, TALPE, DRĂGĂNEŞTI, BIHOR

Iisus Cristos, voind să ne răscumpere din păcate şi să ne facă fericiţi, a ales să


îndestuleze dreptatea Tatălui său ceresc prin moartea cea amară şi crâncenă. El a asudat
sânge, rugându-se pe muntele Măslinilor aproape de Ierusalim. În grădina aceea a fost
prins de farisei, apoi a fost dus la Caiafa, la Ana, la Pilat, guvernatorul Iudeii, unde a fost
biciuit până la sânge; a fost încoronat cu spini groşi şi înţepători; i-au pus pe umeri o cruce
foarte grea şi a fost silit s-o ducă până pe muntele Calvar, unde a fost răstignit împreună cu
doi răufăcători. Astfel în chinurile cele mai grozave a murit pentru noi, pironit pe cruce.
Isus Cristos a pătimit numai ca om, căci ca Dumnezeu el nu putea pătimi.
Isus Cristos a fost răstignit pe muntele Golgota, aproape de Ierusalim, în Vinerea
Mare.
Locul unde Iisus a fost răstignit este un munte aproape de Ierusalim, numit
Golgota sau Calvar. Pe acest munte se află o frumoasă biserică. Amintirea răstignirii lui
Cristos o sărbătorim în Vinerea Mare, pentru că El a fost răstignit tocmai în ziua aceea.
Iisus Cristos n-a fost silit să moară, dar a suferit şi a murit de bunăvoie.
Să nu credeţi că pentru păcatele oamenilor Dumnezeu Tatăl a silit pe Isus să
moară spre a ne răscumpăra. El putea să ne mântuiască numai cu o singură voinţă, dar şi-a
ales această moarte grea spre a ne arăta ce rău mare e păcatul şi cât de mult ne iubeşte.
Deja am văzut mai sus că Isus a pătimit ca să ne mântuiască. Pentru aceasta
trebuia o satisfacţie nemărginită, care nu putea s-o facă decât Isus. Într-adevăr, Cristos ca
om a putut suferi şi muri, iar ca Dumnezeu făcu ca patima şi moartea sa, precum şi orice
faptă a sa să aibă valoare nemărginită. Astfel dreptatea lui Dumnezeu ofensat prin păcatele
oamenilor a fost îndestulată prin vredniciile vieţii şi ale morţii lui Isus Cristos, care ne-a
dobândit din nou dreptul la fericirea veşnică.
După moartea lui Isus Cristos, trupul lui a fost luat jos de pe cruce şi a fost
îngropat, iar sufletul lui s-a coborât în limb, unde sufletele celor drepţi aşteptau timpul
mântuirii.
Când omul moare, trupul i se îngroapă, însă sufletul lui se prezintă la tribunalul
lui Dumnezeu. După moartea lui Cristos, trupul lui a fost înmormântat într-un mormânt
nou, săpat în piatră aproape de Calvar, de către Iosif din Arimateia, oraş din Iudea. Sufletul
lui Isus însă se coborî în limb. Limbul este un loc unde sufletele celor drepţi din
Testamentul Vechi aşteptau venirea Mântuitorului ca să le elibereze şi să le ducă la cer.
Trupul lui Iisus n-a rămas în mormânt, dar a treia zi a înviat din morţi cu mare
slavă.
Iisus a murit în ziua de Vineri pe la ceasul trei după-amiază, în aceeaşi seară a
fost îngropat.
Dumnezeirea lui a rămas atât cu trupul în mormânt cât şi cu sufletul în limb. A
treia zi, adică Duminică pe la auroră, Cristos a înviat. Deoarece moartea nu-i decât
despărţirea sufletului de la trup, învierea nu-i decât unirea din nou a sufletului cu trupul
său. Această împreunare din nou a sufletului şi a trupului său Iisus a făcuto însuşi El singur
prin atotputernicia sa, fiind Dumnezeu.

167
Patruzeci de zile după înviere, Iisus Cristos s-a înălţat la cer şi acum şade de-a
dreapta lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul.
Învierea lui Iisus a fost măreaţă, adică trupul lui era măreţ, strălucitor şi
nemuritor. Trupul lui Iisus după înviere era spiritualizat, adică nu putea fi împiedicat de
nimic. Aşa de exemplu, putea intra în casă fără să aibă nevoie ca uşa sau fereastra să fie
deschisă; într-o clipă putea străbate cele mai mari depărtări. Tot aşa vor fi şi trupurile
noastre după înviere, dacă vom fi drepţi.
Învierea lui Iisus a fost mărturisită de însuşi soldaţii, care fuseseră de pază la
mormânt; au mărturisit-o toţi cei ce l-au văzut înviat, precum au fost Apostolii, femeile cele
evlavioase, care voiau să-i ungă trupul, dar nu l-au găsit în mormânt; ba chiar însuşi evreii,
duşmanii lui, care dădură bani soldaţilor ca să mintă, adică să nu spună că Isus a înviat, dar
că a fost furat! În sfârşit mărturia cea mai bună
Să mulţumim Domnului pentru că ne-a lăsat atâtea dovezi despre învierea Sa
spre a ne întări în credinţă. Şi să căutăm a ne aminti în toate faptele noastre că şi noi ne
vom înălţă la cer, dacă acum vom duce o viaţă bună şi sfântă. De aceea înălţaţi adeseori
mintea la tronul din cer al lui Isus, iar când poţi intră în biserică şi roagă-te Bunului
Mântuitor, care îşi are încă sfântul altar, unde ne aşteaptă ziua şi noaptea în Preasfântul
Sacrament al Euharistiei ca să ne dea harurile sale.ne-au dat-o Apostolii şi atâtea mii de
creştini, care mai bine au murit decât să tăgăduiască acest adevăr.
Învierea lui Iisus o sărbătorim, la Paşti în mod solemn pentru că prin ea
Dumnezeirea lui Iisus a fost din nou dovedită, iar credinţa într-însa îşi are toată temelia.
Învierea lui Iisus Cristos trebuie să ne întărească tot mai mult în credinţa că
odată vom învia şi noi din morţi; dacă acum înviem din moartea păcatului vom fi şi noi
măreţi. Cine păcătuieşte, răstigneşte din nou pe Bunul Isus, care atât ne-a iubit şi ne
iubeşte. Fereşte-te de păcat, dacă vrei să nu fii şi tu călăul lui Cristos.
După înviere, Iisus a mai rămas cu Apostolii timp de patruzeci de zile pentru a-i
întări mai mult în credinţă, aşa ca ei să poată spune cu drept: «Noi suntem martorii învierii
Lui, noi L-am văzut şi am vorbit cu El, după ce a înviat». În ziua patruzeci după înviere s-a
dus cu Apostolii pe muntele Măslinilor, şi după ce îi binecuvântă pentru cea din urmă dată,
se ridică la cer în faţa Apostolilor. Zicem: şade de-a dreapta lui Dumnezeu.
Aceste cuvinte nu înseamnă că Dumnezeu Tatăl are mâini, ca şi noi, aşa ca lui
Iisus să-i dea dreapta, dar că Iisus Cristos, Om-Dumnezeu, a primit de la Tatăl ceresc putere
în cer şi pe pământ.
Iisus înălţându-se la Cer, a lăsat urma picioarelor sale întipărite pe vârful pietros
al muntelui Măslinilor, unde se opri cu Apostolii spre a le spune ultimele cuvinte. De pe
aceste urme se cunoaşte că Mântuitorul s-a înălţat cu faţa spre Europa. Turcii, cucerind
aceste locuri, au săpat urma piciorului drept şi o păstrează şi azi într-o moscheie cu cea mai
mare cinste, ţinând aprinse mai multe lămpişoare.
După ce Romanii cucerind Ierusalimul, pe muntele Golgota au înălţat o statuie în
cinstea zeiţei Venere, iar Crucea Mântuitorului rămase îngropată cu totul în acel loc, dându-
se libertate creştinismului, Sf. Elena, mama împăratului Constantin, făcu să se distrugă acea
statuie, şi tot ceea ce păgânii făcură în acele locuri sfinte. Săpând, au dat de mormântul
Domnului, şi într-însul s-au găsit trei cruci. Pentru a cunoaşte, care era a Mântuitorului,
episcopul Macariu atinse cu fiecare din ele pe o bolnavă de mai mulţi ani. Abia fu atinsă cu a
treia şi bolnava se însănătoşi pe loc, şi astfel cunoscură care era adevărata Cruce a lui Isus.

168
Sf. Elena a trimis o bună bucată din Sf. Cruce fiului său Constantin, care o dărui Sf.
Silvestru Papă şi se păstrează până azi în biserica Sf. Cruci din Roma. Cealaltă parte o puse
în biserica din Ierusalim. Acest eveniment îmbucurător se serbează la 3 mai, cu numele de
Aflarea Sf. Cruci.
Partea din Sf. Cruce, ce rămase la Ierusalim a fost dusă în Persia pe la 615 de
regele Cosroa, după ce cucerise acest oraş. În 628 împăratul Eracliu, învingând pe Siroe, fiul
lui Cosroa, îi puse întâi condiţiile de pace, înapoierea Sf. Cruci.
Aducând-o la Ierusalim, însuşi împăratul voi să o pună singur la locul ei de mai
înainte. Îmbrăcat în haine regeşti, întovărăşit de ofiţerii săi, de episcopul Zaharia şi de o
mulţime de popor, ducea Sfânta Cruce pe umerii săi. Ajungând la poarta dinspre Răsărit, ce
duce la Calvar, o putere nevăzută îl împiedică şi nu mai putu face nici un pas. Toţi se
înspăimântară şi se uimiră, însă episcopul îi zise: «Vezi, împărate nu cumva ducând Crucea
cu această pompă regească, prea puţin imiţi sărăcia şi smerenia lui Isus Cristos». Împăratul
depuse coroana şi se îmbrăcă cu o haină săracă, şi apoi liber şi cu uşurinţă făcu restul
drumului până la Calvar, şi puse Sf. Cruce acolo de unde o luaseră Perşii.
Fereşte-te de a înjura Crucea pentru că a fost sfinţită cu sângele dumnezeiesc al
lui Isus Cristos. Când treci pe lângă Biserică sau pe lângă Crucea binecuvântată a satului,
scoateţi pălăria, amintindu-ţi că ea este steagul creştinului.

Bibliografia:

1. Scriban, arhim. Iuliu, Comentariul Sfintei Evanghelii. Genealogiile


Mântuitorului la Sf. Matei şi Sf. Luca, BOR 3/1922, pp. 206215.
2. Bănescu, prot. dr. Marcu, Funcţia metaforei în Predica de pe
munte (I), MB 1112/1984, pp. 679691.
3. Bănescu, prot. dr. Marcu, Funcţia metaforei în Predica de pe munte (II),
MB 12/1985, pp. 1523.
4. Dr. L. G. Munteanu, Predica de pe munte, studiu exegetic, Cluj, 1932, (Ed.
autorului), 141 p
5. Caraza, diac. asist. Ioan, „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel
Ceresc este desăvârşit (Matei 5, 48)”, O 1/1994, pp. 171172.
6. Ciudin, pr. dr. N., Analiza citaţiunilor Vechiului Testament din
Evanghelia Sf. Matei. Studiu după textul ebraic şi LXX, Ed. Cartea
românească, Bucureşti, 1942, 53 p.
7. Preot dr. N. Ciudin, Analiza citaţiunilor Vechiului Testament din
Evanghelia după Mateiu. Studiu după textul ebraic şi LXX,
Bucureşti, 19
8. Ciudin, pr. N., Genealogia Mântuitorului după Evanghelia Sf. Matei
în raport cu datele Vechiului Testament. Studiu analitic după
textul ebraic şi LXX, Tipogr. Progresul, Iaşi, 1941, 15 p.
9. Ghia, pr. prof. dr. Gh. I., Atitudinea Mântuitorului faţă de legea
Vechiului Testament. Contribuţie la exegeza Noului Testament, Ed.
Ramuri, Craiova, 1929, 102 p.
10. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Cuvântarea eshatologică a Domnului
nostru Iisus Hristos scurt comentariu”, GB 12/1979, pp. 5177.
11. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Cuvântarea misionară a Mântuitorului la

169
trimiterea Apostolilor la propovăduire”, GB 13/1983, pp. 6784.
12. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos
după cele patru Evanghelii”, GB 2/1987, pp. 60101.
313. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Patimile şi moartea Mântuitorului
Hristos după cele patru Evanghelii”, GB 2/1988, pp. 45103.
14. Marguerat, D., Le jugement dans l’evangile de Matthieu, Geneve, 1981
15. Mohrlang, R., Matthew and Paul, (SNTSMS 48), Cambridge, 1985
16. Przybylski, B., Righteousness in Matthew, (SNTSMS 41), Cambridge, 1980

DATINI ŞI OBICEIURI DE PAŞTI

Prof. Balmoş Luminiţa, Liceul Tehnologic “Ioan Bococi”


Prof. Dronca Raluca, Colegiul Tehnic “Andrei Şaguna”

Paştele este una dintre cele mai importante sărbători creştine şi celebrează
învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, după ce acesta a fost răstignit în Vinerea Mare.
Această sărbătoare este plină de obiceiuri şi tradiţii, care diferă de la o zonă la alta a
României.
Săptămâna Patimilor este marcată în Bihor de câteva obiceiuri, credinţe, practici
magico-rituale în care interferează elementele creştine cu cele precreştine. Paştile, fiind o
sărbătoare de prag, de trecere de la un anotimp la altul, se încadrează într-un scenariu de
reînnoire a timpului, care culminează cu Învierea Mântuitorului. În principiu, răstignirea şi
învierea Mântuitorului reprezintă legătura dintre viaţă şi moarte, precum şi trezirea la
viaţă a naturii pe timp de primăvară. Săptămâna Mare este o săptămână de reculegere, mai
ales în mediul rural unde fiorul acestor sărbători este mult mai prezent, începând cu postul,
care e mai sever în această săptămână, şi terminând cu curăţenia, care se face în case,
gospodării, pentru ca Duminica Învierii să găsească oamenii primeniţi trupeşte şi
sufleteşte.
Slujbele aproape nocturne, numite denii, sunt cele care se oficiază în lăcaşurile de
cult: Denia celor 12 apostoli, este una din cele mai importante din aceste slujbe, care se
oficiază în Joia Mare. Joia Mare începe în Bihor cu bătutul toacei de lemn. Tot în Joia Mare
încetează să mai bată clopotele până în noaptea de înviere. În Bihor există credinţa că se
deschid mormintele şi spiritele morţilor părăsesc cimitirele pentru a petrece sărbătoarea
Învierii împreună cu cei vii. De aici şi alte obiceiuri: aprinderea focurilor pentru morţi, dar
şi pentru vii, pe dealuri sau în preajma bisericilor, unde se află şi cimitirele.
Săptămâna de dinaintea Paştelui este numită Săptămâna Mare şi la randul ei este
marcată de nenumărate obiceiuri şi tradiţii. Conform acestora, în Joia mare numită şi Joia
Patimilor se vopsesc ouăle, iar cei care vor dormi în această zi vor fi leneşi tot anul. În
Vinerea Mare numită şi Prohodul, unii dintre credincioşi ţin post negru. Se spune că cel
care ţine post negru în ziua de vineri a Marii Săptămâni este ferit de boli, necazuri şi nevoi.
De asemenea, Vinerea Mare este considerată o zi de doliu a creştinătăţii, deoarece în
această zi Iisus a fost răstignit şi a pătimit.

170
Vopsirea în roşu a ouălelor de Paşti este cea mai populară tradiţie a sărbătorii
pascale creştine. Legenda spune că această tradiţie se leagă de scena în care Iisus a fost
răstignit pe cruce în Vinerea Mare. Venind să-şi vadă fiul răstignit, fecioara Maria avea în
mână un coş cu ouă, care s-au înroşit de la sângele Mântuitorului. În tradiţia populară
românească ouăle roşii sunt purtătoare de noroc, iar din acest motiv, în dimineaţa zilei de
Paşti, copiii se spală pe faţă cu apa dintr-un vas în care sunt puse ouă roşii şi monede de
argint. De asemenea, ouăle se ciocnesc la masa de Paşti, alături de binecunoscuta replică
"Hristos a Înviat! - Adevarat a Înviat".
În prima zi de Paşti familiile iau masa împreună şi servesc ouă vopsite, cozonaci,
drob, friptură de miel, pască. Tot în prima zi de sărbătoare se obişnuieşte să se poarte haine
noi. În unele zone ale ţării, în special în Transilvania băieţii obişnuiesc, în a doua zi de Paşti,
să stropească fetele cu apă de fântână sau cu parfum, iar fetele să le ofere daruri sau câte
ceva de băut. Se spune că dacă vreo fată scapă nestropită îi va merge prost şi va avea
ghinion tot anul.
În concluzie în lucrarea de faţă am prezentat doar cateva obiceiuri legate de
Sărbătoarea Învierii Domnului din zona Bihorului, obiceiuri menite să ne încânte sufletele
şi să reverse asupra noastră Lumina Învierii Domnului!

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI

Prof. înv. primar Gavrilă Alexandrina Liliana


Şcoala Gimnazială Milcov – Deal , Judeţul Olt

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează


evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Sărbătoarea Învierii reprezintă biruinţa
Mântuitorului asupra morţii si eliberarea omenirii de păcatul originar, drept urmare
trebuie sa ne îndreptăm gândurile spre Viata de Apoi, iar pentru aceasta, sa fim mai buni si
sa ne rugăm pentru iertarea păcatelor. Creştinii ţin cel mai lung post al anului, cel de 40 de
zile, pentru a se curăţa de păcatele trupeşti şi de cele sufleteşti, pentru a se ruga la cele
sfinte şi pentru a comemora moartea, sacrificiul şi mai apoi învierea Mântuitorului Iisus
Hristos. Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de
bucurie.
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se
rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda,
până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile
au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor

171
apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării
lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură,
pentru a se sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se
vopsesc ouăle, deoarece se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra
fără ca să se strice. Dacă se doarme în această zi, tradiţia spune că respectivul va fi leneş tot
anul.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de
flori la biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de trei ori, semnificând poticnirile pe
care le-a avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire.
Tot acum foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi
Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi
se împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai
spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va
ploua, va fi unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului, care spune că cel care se va
scălda în apa rece de trei ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe oameni şi chiar şi pe
Hristos în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a
asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie,
dar şi acasă, pentru a avea lumina în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
– anafura sfinţită şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare
la biserică, pentru a le pune acasă la icoane. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând
noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un
ban de argint, şi se spală cu această apă pentru a fi rumeni în obraji ca oul, pentru a fi tari ca
banul şi pentru a avea belşug.
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, este apariţia luminii
divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul
pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în
momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.
Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă este aşteptat cu
toate luminile stinse. Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de
lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care
aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează şi de unul singur, strălucind ca un
fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în biserică, precum şi lumânările unora
dintre pelerini. În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care
o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Aceasta lumânare este
simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi al luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului.
O credinţă răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea
Învierii, porţile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedaţi în timpul
Săptămânii Luminate ajung cu siguranţă în rai.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea
Sa. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obişnuieşte să se

172
picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, muncite,
picate (cu ceară) etc.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea
ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost
găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine
pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci
când vor găsi pâine în traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă
pască de Paşte.
Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi
renaşterii întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau
împreună cu aceasta. Întrucât cozonacii sunt asociaţi şi cu sărbătoarea Crăciunului sau alte
sărbători religioase, simbolistica lor pascală este puţin diminuată faţă de cea legată de
pască, dar rămâne valabilă reprezentarea ritualică a jertfei Mântuitorului, prin stropirea
cozonacului cu vin sfinţit, la biserică.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a
murit asemeni unui miel nevinovat. De-a lungul şi de-a latul întregii lumi creştine, mielul de
Paşte reprezintă un simbol statornic, ale cărui semnificaţii se regăsesc încă din cartea
Genezei, atunci când lui Avram i s-a cerut să îşi sacrifice fiul.
Sărbătoarea Învierii Domnului păstrează la noi în ţară, din vremuri vechi, datini şi
tradiţii frumoase pe care suntem datori să le transmitem copiilor noştri. Ele conţin o mare
încărcătură de simboluri creştine şi precreştine care fac parte din zestrea noastră
naţională. E şi datoria noastră, a cadrelor didactice, să conştientizăm elevii că păstrarea lor
înseamnă păstrarea purităţii sufletului românesc şi a istoriei poporului român.

Bibliografie:
George Arion, 2011, ”Traditii şi obiceiuri româneşti”, Editura Flacăra, Bucureşti
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Micu Dorin, 2007 , „Tradiţii şi obiceiuri la români”, Ed.Didactica, Bacău
Vid Alexandra, 2004, ”Sărbătoarea Paştelui”, Editura Erc Press, Bucureşti

SFINTELE FEMEI, APOSTOLII ADEVĂRAŢI AI ÎNVIERII

Cărbunaru Mariana Iulia


Şcoala Gimnazială Davideşti, judeţul Argeş

Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi au fost cei ce L-au văzut înviat.
Cu alte cuvinte, secunda aceea a învierii, când întunericul mormântului a fost dintr-o dată
năpădit de lumină şi când pereţii lui au fost pătrunşi de trupul duhovnicesc al Celui-Înviat,
nu a avut martori. Îndată, Domnul a socotit de cuviinţă să li se arate oamenilor care-L

173
cunoscuseră, spre a-i convinge, pe de-o parte, de adevărul în sine al învierii şi, pe de altă
parte, că Iisus Cel ce a înviat este una şi aceeaşi persoană cu Iisus Cel ce fusese răstignit.
Potrivit Sfântului Apostol Pavel, care deţinea mărturii directe de la
contemporanii săi, numărul celor ce-L văzuseră pe Iisus înviat depăşea cinci sute de
persoane. În ordinea judecăţilor omeneşti, ne-am aştepta să aflăm că Domnul li S-a arătat
mai întâi ucenicilor Săi, ca unora ce-I fuseseră mai apropiaţi, ca unora ce-I auziseră
nemijlocit şi repetat rostirea că Fiul Omului va fi răstignit, dar că a treia zi va învia.
Judecăţile lui Dumnezeu însă nu sunt ca judecăţile noastre: Domnul-Cel-Înviat li
S-a arătat mai întâi Sfintelor Femei şi, numai după aceea, ucenicilor. Prin „Sfintele Femei”
înţelegem grupul celor câteva galileence pe care Domnul le vindecase „de duhuri rele si de
alte boli” şi care, în semn de recunoştinţă, s-au hotărât să-L urmeze pe Învăţător şi pe
ucenicii Săi, slujindu-le prin muncă şi din averea lor. Putem vedea în ele prefigurarea celor
ce mai târziu aveau să se numească diaconi şi chiar diaconese al căror devotament şi a
căror jertfă îi scuteau pe Sfinţii Apostoli şi pe episcopi de grijile mărunte, gospodăreşti, ei
putând astfel să se dedice pe de-a-ntregul principalelor misiuni, propovăduirea Evangheliei
şi împărtăşirea Tainelor.
Sfintele Femei L-au urmat pe Mântuitorul în tot drumul Său din Galileea până-n
Iudeea. Nu ştim când anume şi unde au întâlnit-o pe Maica Domnului; e posibil ca Sfânta
Fecioară să fi fost împreună cu ele de-a lungul drumului întreg; sigur este că în Ierusalim se
aflau împreună, că împreună au văzut judecarea lui Iisus de către Pilat, împreună L-au
însoţit pe Domnul în urcuşul spre Golgota, împreună L-au văzut răstignit şi apoi aşezat în
mormânt. Ele se numară printre martorii Patimilor. Sfinţii Evanghelişti au consemnat
numele câtorva dintre ele. O cunoaştem astfel pe Maria Magdalena, pe care Domnul o
scosese de sub stăpânirea demonilor. Alături de ea, Sfântul Matei o pomeneşte pe „cealaltă
Marie”, în care o putem identifica pe mama lui Iacob cel Mic şi al lui Iosif. Printre ele se
aflau Salomeea şi Suzana, precum şi Ioana, femeie de condiţie socială mai înaltă, de vreme
ce fusese soţia unui oarecare Huza, demnitar la curtea regelui Irod. Sfintele Evanghelii o
pomenesc şi pe .mama fiilor lui Zevedeu, adică a lui Iacob şi Ioan, căreia însă nu i se dă
numele. Tuturor acestora trebuie să le adăugăm pe Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din
Betania, cel pe care Domnul l-a înviat din morţi. Aşadar, aceste Sfinte Femei, sau cel puţin o
parte din ele, au fost de faţă când Iosif din Arimateea şi Nicodim cel cu bun chip au dat jos
de pe cruce trupul lui Iisus, l-au înfăşurat în giulgiuri înmiresmate şi L-au aşezat în
mormânt, punând deasupra-i o piatră cu pecete. Deşi zdrobite de durere, ele au ştiut chiar
de atunci ce vor avea de făcut: să meargă o vreme la groapă şi să tămâieze mortul. E
motivul pentru care Sfintele Femei au fost numite şi „Mironosiţe”, adică purtătoare de
miruri pentru cei răposaţi, pricină pentru care Sfânta noastră Biserică le cinsteşte în cea de
a doua Duminică de după Paşte.
Sfântul Luca ne spune că ele s-au întors de îndată la casele lor şi au pregătit
miresme şi miruri fie că le-au cumpărat, fie că le aveau în cămări. Aceasta, fiindcă era Vineri
seara şi începea Sâmbătă, zi în care Iudeii nu aveau voie să lucreze nimic. Aşa se face că
Duminică, foarte de dimineaţă, cam când se îngâna ziua cu noaptea, ele s-au dus în grădina
unde se afla mormântul Domnului. Maria Magdalena a ajuns cu puţin înaintea celorlalte.
Spre marea ei mirare, a văzut că piatra fusese răsturnată, că mormântul era gol şi că golul
mormântului era străjuit de doi îngeri. Uluită, şi-a întors capul, şi în aburul dimineţii a zărit
statura unui bărbat; ea a crezut că e grădinarul locului şi l-a întrebat dacă nu cumva ştie
cine anume luase din groapă trupul Domnului şi unde anume îl dusese, pentru ca ea să

174
meargă să-l afle. În clipa următoare, Omul a chemat-o pe nume şi de-ndată ea şi-a dat
seama că se află chiar în faţa Învăţătorului Însuşi, pe Care L-a recunoscut mai întâi după
voce şi apoi după chip. Trimisă de Domnul, ea a alergat în cetate să le dea de veste
ucenicilor.
În acest timp, celelalte Sfinte Femei au ajuns şi ele la mormânt şi au trecut prin
aceleaşi trepte ale uimirii: piatra răsturnată, mormântul gol, îngerul care le-a vestit că Iisus
înviase şi care le-a trimis să le spună ucenicilor. În timp ce ele se îndreptau în goană către
cetate, iată că Domnul Însuşi le-a ieşit înainte, le-a vorbit, iar ele I s-au închinat, numai după
aceea, încă necrezându-şi auzului. Petru şi Ioan au dat fuga la grădină să se încredinţeze de
spusa femeilor. Mai tânăr şi mai sprinten, Ioan a ajuns primul, dar n-a cutezat să intre
singur în mormânt; mai bătrân şi mai greoi, Petru a sosit al doilea, trăgându-l şi pe Ioan
înlăuntru; amândoi au văzut giulgiurile pe care trupul Celui mort le părăsise şi care se
odihneau în locul unde însuşi trupul Domnului se odihnise. Dar pe Domnul nu L-au văzut
atunci, nici în grădină, precum Maria Magdalena, nici pe drum, precum celelalte Femei, ci
numai după ce s-au întors acasă, înlăuntru, în odaia cu uşile încuiate, împreună cu ceilalţi
apostoli.
Cât despre Maria Magdalena, cea care a ajuns prima la mormânt, nimic mai firesc
decât să credem că Domnul i-a răsplătit hărnicia prin aceea ca ei i S-a arătat mai întâi. Cei
mai mulţi tălmăcitori ai Sfintei Scripturi sunt de părere că Maria Magdalena este una şi
aceeaşi persoană cu femeia păcătoasă care a venit la Iisus în casa lui Simon Leprosul din
Betania, I-a turnat pe cap mir de mare preţ, I-a spălat picioarele cu lacrimile pocăinţei şi le-
a şters cu părul capului ei. Domnul a primit această ofrandă ca pe o prefigurare a morţii şi
îngropării Sale: străluminată de iubire duhovnicească, femeia a prevăzut singurătatea-n
moarte a Domnului şi, luându-şi rânduiala de mironosiţă, a săvârşit de mai-nainte cele ce se
săvârşesc la îngroparea mortului. De aici înţelegem, pe de-o parte, că Dumnezeu se bucură
mai mult de un păcătos ce se pocăieşte decât de un drept care nu are nevoie de pocăinţă; pe
de alta parte, că o lacrimă vărsată la căpătâiul unui mort poartă-ntr-însa lumina învierii.
În Sfintele Evanghelii nu există niciun semn că Domnul I s-ar fi arătat, după
înviere, şi Maicii Sale. Dacă-i aşa, e firesc să ne întrebăm: De ce? Arătările Domnului n-au
adus decât bucurie în sufletele celor ce L-au văzut.O astfel de bucurie nu i se cuvenea oare
şi aceleia care-L născuse ?... Răspunsul e simplu: Toate arătările Domnului de după înviere
au avut un caracter demonstrativ: să-i încredinţeze pe cei ce se îndoiseră de adevărul
învierii. Maica Domnului era singura care nu se îndoise; ca urmare, ea nu avea nevoie de
dovadă. şi dacă trebuie să credem că secunda din mormânt a învierii Domnului a avut,
totuşi, un martor „un singur martor”, acesta a fost sufletul Sfintei Fecioare: ea L-a .văzut pe
Fiul ei înviind, pentru că inima ei întru credinţă nu se despărţise niciodată de El. E motivul
pentru care ea nu s-a dus la mormânt să-şi plângă mortul: cum să-L plângi pe Acela despre
care ştii că a înviat? Dar şi cele ce-au plâns s-au bucurat, căci mare-i bucuria lacrimei ce se
tămăduieşte-n Dumnezeu.

Bibliografie:
Bartolomeu Valeriu Anania, 1995, Noul Testament comentat, ediţia doua revizuită şi
îmbunătăţită, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, 2008, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă

175
SĂRBĂTOAREA FLORIILOR

Prof. Voicu Aurelia , G.P.P. “Voinicel “

Cea mai cunoscută denumire a acestei sărbători este cea de „Duminica Floriilor"
pentru că ea cade la începutul primăverii, când apar şi primii muguri şi cele dintâi flori de
salcie, cătină, corn şi altele.
De Florii, atenţia comunităţii tradiţionale era îndreptată, pe lângă sărbătoarea
religioasă, către renaşterea vegetaţiei. De fapt, denumirea populară a sărbătorii vine de la
zeiţa romană a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea intrării
Domnului în Ierusalim. De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul
Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.
Se spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Paști.
În unele sate din sudul ţării, se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de Florii.
În Sâmbăta Floriilor, copiii colindă cu crenguţe de salcie sfinţite la biserică de preotul
satului, apoi merg la fiecare casă, cântă şi urează de bine şi sănătate. Aşa cum îşi amintesc
bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte. Numai bune pentru
pregătitul Sfintelor Paşti. Oamenii puneau uneori aceste crenguţe de salcie și pe pomii
fructiferi, pentru a-i ajuta sa rodească. De aceea, nu se plantau pomi inainte de Florii, de
teama ca aceștia să nu rămâna fără rod.
Copiii grădiniţei noastre, îmbrăcaţi în costume naţionale , însoţiţi de doamnele
educatoare au mers la biserică si au sărbătorit Floriile prin colide şi fapte bune. A fost
organizată o expoziţie cu vânzare , cu lucrări confecţionate de ei şi educatoare iar suma
obţinută a fost donată copiilor cu nevoi sociale. Acţiunea a fost coordonată de preoţi
bisericii printr-un parteneriat încheiat cu aceştia. Colind de Florii
Azi, cu toţi să prăzmuim
Pe Dumnezeu să-l mărim
Hristos vine încetinel
Spre patimă ca un miel
O minune, o minune!
LA poartă e întâmpinat
Toţi osana i-au cântat
Osana dintru înălţime
CĂ Hristos împărat vine

O minune, o minune!
Totodată, de Florii işi sărbătoresc ziua onomastică toti cei care la botez, au primit
nume de flori, precum Narcisa, Garofiţa, Florin, Florina, Florica, Floare, Iris, Margareta,
Camelia , Viorel , Viorica , Crina, Brânduşa, Crăiţa, Lăcrămioara şi altele.
De Florii natura ne îndeamnă la înflorire! Să lăsăm ca şi în sufletele noastre să
înflorească, precum florile de afară, gânduri şi simţăminte frumoase, delicate. Natura ce
înfloreşte, ne dă de fiecare dată o lecţie a renaşterii. Şi ne învaţă să fim frumoşi, să stăm
departe de tot ceea ce urâţeşte frumuseţea ce ne-a fost dăruită!

176
BUCATE ȘI BĂUTURI PASCALE ÎN LIRICA ZORICĂI LAȚCU

TEODOSIA

Motto:”Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică.
Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură”
( Ioan 6, 54-55)

Prof.dr. NEMEȘ CRISTINA GABRIELA


LICEUL TEHNOLOGIC ”LIVIU REBREANU” BĂLAN, HARGHITA

Poeta Zorica Laţcu devenită maica Teodosia s-a născut în localitatea Mezötur din
Ungaria, unde se aflau părinţii ei în timpul primului război mondial. Copilăria şi
adolescenţa le petrece la Braşov. Tot aici absolvă şcoala primară şi liceul. În anul 1936
obţine diploma de bacalaureat cu rezultate deosebite. Între anii 1936-1940 urmează
cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică – limba greacă şi latină, şi
filologie modernă – limba şi literatura franceză. În anul 1941 a fost numită preparator
universitar la Institutul Român de Lingvistică din Cluj, după cum poeta mărturiseşte: ”
Eram preparatoare universitară la Muzeul Limbii Române, azi Institutul de Lingvistică
Română din Cluj. În anii despre care vorbesc: 1941-1942, 1944-1948, sediul Universităţii
se afla la Sibiu şi mai târziu ne-am mutat înapoi la Cluj.”1
Debutează cu versuri închinate mamei, acestea fiind premiate. Tot în această
perioadă debutează la revista Gândirea. În anul 1948 Zorica Laţcu intră în viaţa monahală
cu numele de Teodosia, la mănăstirea Vladimireşti din Tecuci. În anul 1955 mănăstirea este
desfiinţată, iar călugăriţele arestate. În anul 1956 poeta va fi arestată de către securitatea
comunistă din motive politice şi va face închisoare timp de trei ani la Miercurea Ciuc şi
Jilava.
Între anii 1970-1990 va locui la Braşov şi, în acest timp, va colabora cu Pr. Teodor
Bodogae la traduceri din scrierile sfinţilor părinţi în colecţia PSB. În anul 1990 se
reîntoarce la mănăstirea Vladimireşti. În data de 8 august 1990 va deceda.
Întreaga sa istorie se află consemnată în lucrarea Grădina Doamnei, operă aflată
în manuscris. Cercetând această operă găsim următoarea mărturisire a poetei în anul 1985,
în legătura cu opera sa poetică: „mărturisesc că activitatea mea poetică are importanţă
numai întrucât am fixat în forme uşor inteligibile Lucrarea Măicuţei noastre Veronica şi a
Părintelui Ioan. Nu am nici un merit care să fie al meu. Totul este datorat încadrării mele
spirituale la Vladimireşti! Vreau să fiu bine înţeleasă în cele ce afirm. Poate, rămânând în
lume, cu talentul pe care l-am avut, aş fi ajuns o poetă cunoscută şi apreciată. Dar arta mea
n-ar fi fost necesară nimănui, nici chiar mie. N-aş fi fost citită decât cu trecere de vreme. Pe
când, făcând din arta mea o expresie fidelă a Vladimireştiului, am lăsat poporului meu
documente despre această lucrare, tocmai în vremuri când Mănăstirea era desfiinţată şi
soborul împrăştiat” (Zorica Laţcu , 1985).
Poezie de factură religioasă şi mistică, va avea ca tematică îndumnezeirea omului
prin împărtășirea cu Hristos Domnul care, prin taina Împărtășaniei va deveni mâncare și
1
A se vedea Dragi amintiri ale Maicii Teodosia , pe site-ul www.literaturasidetentia.ro, 24.06.2007.

177
băutură, arvună spre Înviere și viaţă veșnică:”Iubirea mea și singurul meu dor, /Tu, flacără
de-argint, cu raze blânde;/Tu, pâine coaptă-n tainicul cuptor/Merinde pentru suflete
flămânde;/Ciorchinul greu cu bobul luminos, /Și spic crescut în ţarina cea vie;/Potir ales,
umplut cu vin spumos, /Iisuse Doamne, milostiv fii mie!”// (Acatist).
Mai mult, poeta recunoaște faptul că Hristos se dă pe Sine tuturor ca hrană
spirituală din Potirul vieţii:”Să-mi vindeci Bune, inima pustie;/Tu, Cel ce Ești toate tuturor,
(…)” (Acatist).
”Inima-n culme de chin s-a deschis ca Potirul, adâncă, /Plină de vinul Iubirii, de
care și ea s-a-nbătat”// (Inima).
Locul cel mai tainic al fiinţei omenești este inima și în ea își va găti sălaș Cel care
poate schimba omul prin simpla Lui prezenţă:”În holda noastră, astăzi e tăcere./Pământul
bun rodit-a spice bune/ (…)//Se-adună-n bulgări negri sevă nouă./Adânc se-ngroapă-n ei
comori de pâine (…) (Miriști)
Venirea lui Hristos este precedată de chemarea sufletului care din dor după El va
găsi cuvintele ecesare potolirii acestuia, văzându-l ca pe un izvor de apă vie:Va asculta
puternica chemare, /
Primind în sânu-i desfătat pe mine./Cu dor va cere nouă-nsămânţare, /Izvor
ascuns de proaspătă rodire:/Treceam încet prin holda secerată./Visând la snopul cald de
spice pline./Mi-e sufletul ca miriștea uscată/Și-aștept un strop de ploaie de la
tine…//(Miriști)
Drumul parcurs culesului de struguri și a spicului de grâu este unul simbolic și
face referire la urcușul duhovnicesc, al ducerii Crucii pe Golgota suferinţei pentru a culmina
cu bucuri Învierii:
Mergeam în brazd-alături amândoi, /Dar pașii noștrii nu se potriveau./Eu
rămăsesem singură-napoi/
Și ochii mei în urma ta priveau./Aveam în poală boabe aurii/Și-n fiecare bob era
un spic, (…)/
Eu mă sileam să ţin același pas./Dar tu din ce în ce te-ai depărtat, (…)/Și două
picuri albe s-au prelins, /Din ochii grei de dragoste și dor./Atunci mi-a trecut din nou prin
gând/Că-n fiecare bob era un spic (…)//(În brazdă).
Unirea sufletului cu Hristos în taina Împărtășaniei, poeta Zorica Laţcu o
pecetluiește cu Duhul Sfânt: ”Eu voi culege duhul tău pe gură, /Pe trupul tău voi pune
sfântul mir, /Din chipul tău curat ca un potir, /Gusta-voi vin de cuminecătură” (Nuntă de
taină).
Mai mult, sosirea mult așteptată a Musafirului este prilej de pregătire a Cinei
Domnului:” Străinul, care-aseară a poposit la noi, /L-am ospătat cu pâine, cu vin și cu
măsline./I-am așternut în grabă un pat de frunze moi, /N-am întrebat nici cine-i și nici de
unde vine (Un oaspe).
Pâinea și vinul sunt cele două elemente care constituie Trupul și Sângele
Domnului, pregătit nesângeros pe masa Sfântului Altar de către preoţii slujitori:”Îmi strâng
durerea-n inimă, ca-n teasc.
Din ea, mustind, poemele se nasc;/Și fierbe mustu-n clocot rubiniu, /În buţi cu
cerc de fier de-abia-l mai ţiu. (…)//Să spumege poemul lucitor/Din strofele cu flori în
smalţul lor, /Să-l duc la Cina Domnului în dar, /Să stea-n potir, pe masa din Altar.//Atunci
din rănile lui Dumnezeu/Va curge sânge sfânt în vinul meu./E clipa jertfei. Voi cei luminaţi,
/Voi cei desăvârșiţi, luaţi, mâncaţi./

178
Cei ţintuiţi pe cruci și trași pe roţi, /Cu sete, beţi dintru acesta toţi//. (Vinul)
”În trup curat de Maică nenuntită, /Crescu sfânt trupul Tău din har ceresc,
/Precum din ploaie și din raze cresc/Mănoase spice-n ţarina rodită./Și, ca un bob de grâu
dumnezeiesc, (…)/Și-ai hărăzit fiinţa Tazdrobită, /Acelor mulţi, cari veșnici flămânzesc./Cu
sânge și cu lacrimi frământat, /În focul dragostei Te-ai copt, Hristoase, /Și spre viaţă
veșnică Te-ai dat” //.(Pâine)
Această jertfă nesângeroasă este înţeleasă ca fiind iubire din partea celui care se
jertfește dar și din partea sufletului care doar în stare de jertfă poate înţelege marea taină
de a-L primi pe Hristos Domnul:”Așa se-ncepe jertfa de iubire:/Din alb potir crescut în flori
de crin/Primi fecioara prima-mpărtășire, /Sorbi miresme dulci în loc de vin//. ( Crinul)
”În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne, /Atâtea seri la rând ai poposit, /La masa
albă m-ai blagoslovit, /Atins-ai vinul și ai frânt din pâine./Atâtea seri la rând s-au irosit,
/Căci n-au văzut privirile-mi păgâne, /Că trupul sfânt Ţi l-ai ascuns în grâne, /Și sângele cu
vin l-ai îndulcit.//Și azi, ca-n alte seri, în tind-ai stat./Ca să te vadă ochii mei, sărmanii,
/Paharul lin l-ai binecuvântat.În izvorul vechi din sfintele cazanii, /Cu scump sângele Tău
m-am adăpat/Și trupul Tău s-a frânt spre-mpărtășanii//. (Împărtășanie)
ÎmpărtăȘania cu pâinea cea vie, nestricăcioasă, devine hrană nemuritoare pentru
sufletul însetat de iubirea lui Hristos:” E ceasul cinei. Pâinea e pe masă./Ești numai Tu cu
Fiul Tău în casă.
Și iată El e Cel ce-Ţi tine Ţie/Să guști din mâna Lui pâinea cea vie./Căci pâinea-n
mâinile cerești sfinţită, /Primește gust de taină săvărșită./Ţi se cădea astfel de hărăzire, /Să
guști Tu cea dintâia-mpărtășire//. ( La Nazaret)
Iubirea mistică dintre Mirele Hristos și sufletul-mireasă culminează în Nunta
mistică care face referire la prima minune a Mântuitorului de la Nunta din Cana când apa
este prefăcută în vin:”
Dar Tu, când vezi că nu avem ce pune, /În Sfântul Tău Potir, cu pas blajin, /Să vii
spre Fiul Tău în rugăciune, Și să-i șoptești ușor:Nu mai au vin!”//. (La nuntă)
”Crin al mântuirii noastre, /Scump și gingaș trandafir, /Răsărit din spinii slavei,
/Bucură-te, Sfânt Potir. (…)//Bucură-Te, căci în Tine/Necuprinsul a-ncăput, /Și s-a pogorât
în vreme/Domnul cel fără-nceput.//Bucură-Te, strigăm Ţie, /Căci ai pâinea cea de sus, /Tu,
izvor al nemuririi/Care curge din Iisus.//Hrănitorul tuturora, /Tu ești cel ce
potolești/Foamea, setea, neputinţa, /Firii noastre omenești. (…)//Tu, podoaba Liturghiei,
/Pârga Sfântului Altar/Cer și scaun al Măririi, /Bucură-Te, Sfânt Pahar ( Sfântul Potir).

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994.
2.Concordanță Biblică Tematică, Tipărită cu binecuvântarea I. P. S. Daniel,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ediţie revăzută și completată de Pr.Vasile
Dogaru și Pr. Neculai Dorneanu, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
Iași, 2000.
3.LAŢCU, Zorica, Insula Albă, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944.
4.LAŢCU, Zorica, Osana Luminii, Editura Episcopiei, Cluj, 1949.
5.LAŢCU, Zorica, Poemele Iubirii, Editura Ramuri, Craiova, 1949.

179
6.LAŢCU, Zorica, Poezii, Editura Sofia, București, 2000 (I ed.), 2008 (II ed.), Sofia,
București.

TRADIŢII DE PAȘTI ÎN BANAT

PROF. ÎNV. PRIMAR CADIA SORINA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ RACOVIŢA
JUD. TIMIŞ
REZUMAT
Lucrarea prezintă câteva obiceiuri legate de cea mai mare sărbătoare creştină,
aşa cum se mai păstrează în satul Căpăt, un sat mic din Banatul de pustă.
Căpătul este un sat mic din lunca Timişului situat la zece kilometri de staţiunea
Buziaş, la marginea pădurii Dumbrava care odinioară făcea parte din codrii de stejar ai
Silagiului care până la sfârşitul secolului al XVIII-lea acopereau o suprafaţă de câteva mii de
hectare.
Puţini mai ştiu că satul a fost greu încercat de-a lungul timpului. Mai întâi satul se
afla în locul numit „Sălişte”dar din cauza deselor inundaţii se mută la sfârşitul secolului al
XVIII-lea în partea de hotar numită „Izvor”. În anul 1840, datorită diferendelor de hotar cu
locuitorii din satul vecin, Sinersig, satul este mutat din nou în locul actual şi intră în
componenţa comunei Racoviţa. Doar bătrânii satului îşi amintesc aceste lucruri
povestite de părinţii şi bunicii lor. Prin bunăvoinţa şi sprijinul acestor bătrâni care ne
îndeamnă să nu uităm cine suntem şi de unde ne tragem, mai aflăm unele obiceiuri care
trezesc în sufletul nostru mândria şi dorinţa de a păstra şi de a duce mai departe obiceiurile
şi tradiţiile satului bănăţean.
Paştele reprezintă pentru fiecare dintre noi un moment de bucurie şi de
sărbătoare, dar ar trebui să însemne şi reîntoarcerea la tradiţii, la obiceiuri vechi de sute de
ani. Multe obiceiuri s-au pierdut în negura timpului. Doar în lumea satului există zone unde
se mai păstrează, deşi cele mai multe nu se mai practică aşa cum se proceda în trecut, deşi
bătrânii le cunosc şi încearcă să le transmită şi urmaşilor.
Poporul român este foarte religios, oamenii afirmând întotdeauna cu mândrie că
s-au născut creştini. Creştinismul are în ţara noastră aproape două mii de ani.
Evenimentele majore sau cruciale ale vieţii au impus poporului nostru nişte obiceiuri care
au devenit, prin repetare, tradiţii: obiceiuri la naştere, la nuntă, la moarte, la pomenirea
morţilor, la Sărbătorile creştine. În zonele rurale, biserica joacă în continuare un important
rol social. Duminica, în zilele de sărbătoare şi mai ales de Paşte, credincioşii merg la
biserică.
Sărbătorile creştine de primăvară au ca element central praznicul Sfintelor Paşti.
Ele se suprapun peste un fond bogat de credinţe arhaice, cu privire la anotimpul primăverii.
Se ştie că Paştile este cel mai mare praznic creştin. Sărbătoarea Sfintelor Paşti va fi
întotdeauna dumineca, ziua în care a înviat Domnul.

180
În toată perioada Postului Mare al Paştilor există sărbători în care în lumea
satului se mai păstrează şi se mai practică obiceiuri rituale, există credinţe şi superstiţii
legate de aceste sărbători care sunt mult mai cunoscute decât alte credinţe referitoare la
sărbătorile de peste an. Dată fiind însemnătatea sărbătorii de Paşte, cea mai mare
sărbătoare creştină, şi aceste obiceiuri au dăinuit peste veacuri. Cele mai multe obiceiuri
care s-au păstrat sunt cele din ziua de Florii şi cele din Săptămâna Mare, săptămâna dintre
Florii şi Duminica Paştilor.

OBICEIURI STRĂMOȘEȘTI DE ÎNVIERE, ÎN VALEA JIULUI

Prof. ing. Ruxandra Sorela GRÎNEA


Liceul Tehnologic ”Constantin Brâncuși” Pitești – România
sorelagrinea@yahoo.com

Mărturie, de Dana Istudor


În Săptămâna Mare, datorită unui obicei moştenit din străbuni, un cimitir din Valea
Jiului se transformă într-un loc plin de culoare, la fel cum este şi cimitirul vesel din Săpânţa –
Maramureş. În Săptămâna Mare, momârlanii (n.r. – băştinaşii Văii Jiului) merg în cimitire şi
împodobesc cu batiste multicolore şi flori, crucile mormintelor celor dragi, trecuţi în nefiinţă.
Obiceiul este întâlnit în toată Valea Jiului, dar respectat cu sfinţenie într-un singur loc, la
Petroşani, în Parohia Livezeni. Momârlanii spun că prin acest ritual, arată respect şi cinstire
faţă de memoria celor din lumea de apoi.
Basma pe cruce
Obiceiul împodobirii crucilor nu se ştie exact ce origine are, nici măcar bătrânii
nu-şi mai amintesc povestea care stă în spatele acestui ritual. Toţi ştiu însă, că în acest fel,
îşi arată preţuirea faţă de cei morţi şi că este o tradiţie care trebuie respectată. Un obicei pe
care nici măcar regimul extrem de sever dus de comunişti nu l-au putut rupe din mintea
momârlanilor. Bătrânii spun că nu o dată, comuniştii i-au ameninţat şi au încercat să-i
oprească să împodobească crucile, dar de fiecare dată, tentativa le-a eşuat. „Umblau cu tot
felul de ameninţări, că ne iau oile, că ne demolează casele că suntem în oraş, doar ne vor

181
convinge să renunţăm la obiceiurile noastre. Nu au reuşit şi până la urmă, ne-au lăsat în
pace”, spune Ion Strâmb, unul dintre momârlani.

SARBATOAREA PASTELUI, DE-A LUNGUL VREMURILOR

Prof. Alexandru Tamara


Liceul Tehnologic Special „Vasile Pavelcu” IAŞI

Invierea Domnului Iisus Hristos, este cea mai mare sărbătoare a creştinilor, iar
pentru români, prilej de a trăi clipe de sfântă bucurie şi de a sărbători împreună cu familia
sau în cadrul comunităţii. Paştele cum este denumită la români sărbătoarea Invierii provine
de la cuvântul ebraic pesah care înseamnă „trecere”, de care se leagă paştele evreilor care
marchează trecerea poporului ales prin Marea Roşie în drum spre Canaan, pământul
făgăduinţei. Paştele la creştini reprezintă sărbătoarea Invierii Domnului, după a cărui
model vor învia toţi creştinii. Momentul pascal este individualizat în calendarul românilor
printr-un ciclu de evenimente şi sărbători, care încep odată cu intrarea în Postul Mare până
la Pogorârea Duhului Sfânt sau Rusaliile, perioade numite în termeni bisericeşti, a Triodului
şi a Penticostarului.
Începerea Postului Mare era marcată prin distracţia care se făcea înainte de post.
În zonele din vestul ţării aceste evenimente poartă numele de farsang şi era de fapt un
carnaval al întregului sat, la care tinerii se mascau iar cei vârsnici asistau. Măştile se făceau
pe loc din materiale găsite în gospodărie, haine vechi, obiecte ieşite din uz. Scenariile cele
mai întâlnite la farsang în multe zone ale ţării, sunt „nunta”, „medicul”, respectiv
„înmormântarea”. Înmormântarea mimează cerimonialul unei înmormântări, numai că
mortul este o păpuşă de paie îmbrăcată în haine vechi, care este arsă la sfârşitul
carnavalului în ultima zi a săptamânii brânzei, ca semn al morţii iernii şi al venirii
primăverii. Mascaţii merg pe străzi, joacă sau colindă pe la casele oamenilor, jucând mici
scenete improvizate sau doar urând ceva gazdei. Deoarece mulţi dintre mascaţi erau feciori
de însurat, carnavalul se termina de regulă cu o petrecere la care erau invitate şi fetele din
sat.
Obiceiul este acum o paradă de măşti de cuci şi cucoaie, urmat de o bătaie şi de o
horă. Parada se desfăşura în dimineaţa zilei de Lăsata Secului, când cucoaiele – flăcăi
travestiţi în flăcăi, cutreierau satele simulând bătaia cu chiuliciul, un bici în vârful căruia
atârna o opincă ruptă. Următoarea parte a obiceiului era o piesă ce avea în centru pe bunica
cucilor, în jurul căreia se adunau în mijlocul satului, miri şi mirese, ciobani şi ciobăniţe,
vânători şi vraci, formând o paradă zgomotoasă. După ce trăgeau trei brazde simbolice în
formă de cerc, unul dintre ei, de obicei mirele era udat cu vin. Seara se desfăşura ultima
parte a carnavalului, când măştile erau rupte de pe cap , se trânteau de pământ, se călcau în
picioare şi se striga: „Să piară cu tine / Tot ce-i rău în mine / Şi să fie luminat / Cum am fost
înturnat.” Sfârşitul carnavalului era hora.
În cultura populară românească au existat şi alte obiceiuri la prinderea postului,
toate fiind petreceri ale tinerilor în duminica dinaintea Lăsatului Secului. La lăsatul Secului
de brânză, pe înserate tinerii aprindeau focuri pe dealul din jurul satului, dansau în jurul

182
focului sau săreau peste foc, iar băieţii cu un tăciune sau un băţ aprins la un capăt, făceau
cercuri în aer şi strigau „Alimori! Alimori”. Tot la Lăsata Secului se făcea strigare peste sat
de flăcăii urcaţi într-un copac, vestind în tot satul numele fetelor care nu s-au măritat şi
pricina, motivul.
Prima zi după Lăsata Secului se numea Lunea curată, când femeile bătrâne
începeau a ţese pânza din care erau făcute cămăşile de paşte. Tot în această zi se făcea
purificarea spaţiului de locuit prin diferite ritualuri. În Banat această zi se numea
Spolocanie când oamenii se spălau cu băutură la cârciuma satului de mâncarea de dulce. În
alte zone ale ţării vasele în care se mânca de dulce erau spălate cu leşie, urcate în pod unde
se păstrau până la Paşte.
Jumătatea postului, adică miercurea din săptămâna a patra, era numită Miezul
sau Miaza Păresii – de la cuvântul Păresimi, care însemna Postul de 40 de zile sau Păreţii de
la faptul că această zi era ca un perete ce despărţea Postul mare în două. Ziua era ţinută cu
sfinţenie de femei care nu munceau sau nu ungeau pereţii să nu se îmbolnăvească de
„dânsele” ori să nu înebunească ele sau cineva din familie. Era credinţa că tot ce se lucra în
această zi se strica, nici un lucru nu se putea duce la bun sfârşit. Tot ce se putea face în
această zi era număratul ouălelor şi al calupelor de in, cânepă şi lână. Pe vremuri ouăle nu
se luau din cuibar de la lăsata Secului până în această zi. Atunci se strângeau şi se numărau
ca să nu se strice până la paşti iar găinile să facă mai multe ouă. În oltenia copiii îşi ajutau
mamele la alesul ouălelor cele mai bune pentru a fi înroşite sau închistrite. Se considera că
ouăle de la găinile negre ce erau numite „hărăpeşti” , având coaja gălbuie sunt cele mai tari,
fapt ce îi ajuta pe posesorii lor să câştige mai multe ouă de Paşti. Prima sâmbătă din Postul
mare este ziua Sfântului Toader, când se duce la biserică prescuri şi colivă. După sfinţire de
către preot ele se dau de pomană pentru morţi. De atunci în fiecare sâmbătă a postului
trebuie duse prescuri până la Joia Mare. În sudul ţării era obiceiul numit „sărindar” şi
consta în ducerea la biserică a grâului. În fiecare sâmbătă, până la sâmbăta lui Lazăr se
pomenesc morţii, iar la „spartul sărindarului” se făcea colivă din grâul dus şi câte o masă
pentru întrega comunitate ca pomană pentru morţi. Tot în ziua de Sfântul Toader se
tundeau vitele, iar fetele culegeau buruieni ca rădăcini de urzică, frunze de nuc pentru a-şi
spăla părul, zicând: „Toadere, Sân-Toadere, / Dă cosiţa fetelor / Cât coada iepelor”. Băieţii
îşi tăiau părul şi-l îngropau la o salcie, zicând: „Sân-Toadere, na-ţi părul meu şi dă-mi coama
calului tău”. Tot în această zi de obişnuia ca băieţii să se înfrăţească, iar fetele să se prindă
surate pe pâine şi sare, rostind: „Eu ţi-oi fi frate / Până la moarte, / M-oi lăsa de pâine / Şi
de sare mai bine, / Decât să mă las de tine”.
În ziua de Mucenici pe 9 martie gospogarii dădeau foc la gunoaie, iar femeile
afumau casa şi pomii din grădină cu petice aprinse, ca să le ferească de gângăniile şi jivinile
care fac daune. Buna Vestire sau Blagovestenia simbolizează începutul mântuirii nemului
omenesc, deoarece în această zi Arhanghelul Gavriil i-a binevestit Sfintei Fecioarea Maria
zămislirea lui Mesia, cel de veacuri aşteptat. În această zi este dezlegare la peşte şi exista
credinţa că până şi cel mai sărac om trebuie să mănânce peşte ca să fie sănătos şi iute ca
peştele tot anul. Deasemeni exista şi credinţa de a lua întâi anafură de la biserică şi de a
merge apoi la pescuit unde pescarul va avea şansa de prinde mult peşte. Se mai spune că ,
aşa cum era vremea de Bunavestire, tot aşa va fi şi de Paşti. Alte credinţe de Bunavestire
erau legate de faptul că în această zi pământul este binecuvântat pentru că învie musca şi
creşte iarba, iar cine doarme va fi somnoros tot anul. Tot acum se spunea că se dezleagă
limba păsărilor cântătoare, iar cucul care a fost uliu toată iarna redevine cuc până la

183
Sânziene sau la Sântul Petru. Cei care auzeau cucul cântând pentru prima dată îl întrebau
cât mai are până la căsătorie sau până la moarte, iar răspunsul cucului era interpretat că de
câte ori cânta atâţea ani mai erau până la evenimentul respectiv.
Sfântul Gheorghe este pentru creştini sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic militar
care a fost chinuit şi omorât pentru Hristos pe vremea împăratului Diocletian, fiind
considerat sfântul purtător de biruinţă şi este reprezentat în iconografia ortodoxă călare pe
un cal alb, omorând balaurul, simbol al răului. În calendarul popular sărbătoarea se
regăseşte cu numele de Sângeorz, ea coincide cu trimful primăverii, dar şi cu perioada
delicată din viaţa culturilor când acestea sunt ameninţate de „strigoii bucatelor” şi se făceau
felurite ritualuri de apărare împotriva strigoilor, de care puteau fi afectaţi şi oamenii, dar şi
vitele cărora li se putea lua mana în această perioadă. Femeile şi fetele semănau busuioc ca
să miroase frumos, dar bun şi de dragoste. Fetele udau flăcăii, iar noaptea se facea de
priveghi uitându-se la vârful dealurilor ca să vadă comorile jucând. În comunitatea
păstorească acum se angajau ciobanii, paznicii şi slugile la stâni, era ziua sâmbrei oilor, a
alcătuirii târlei, totul urmat de o petrcere colectivă ce avea un farmec aparte.
Sâmbăta dinaintea Floriilor poartă numele de sâmbăta lui Lazăr în amintirea lui
Lazăr cel înviat din morţi de Mântuitor, fiind ziua de dezlegare a sarandarelor când se
pomenesc morţii. Femeile făceau plăcinte ca să nu moară de dorul lor aşa cum a păţit
Lăzărica, mama lui Lăzărel. În Muntenia şi în unele zone din Dobrogea fetele umblau cu
Lăzăriţa sau Lăzărelul, colindând din casă în casă, în timp ce mireasa, Lăzăriţa mergea
înainte şi înapoi în cercul lor, cântând căntecul lui Lazăr, care se spune că el i-a cerut mamei
lui să-i facă azimă iar ea la refuzat. El a plecat cu oile s-a suit în copac să le scuture frunze, a
căzut şi a murit. Surorile lui l-au scăldat în lapte dulce şi l-au înmormântat. Colindul se
termină cu bocirea lui Lazăr de către surori şi de câtre mireasă.
Duminica Floriilor marcheză momentul primirii triumfale făcută de mulţime
Mântuitorului la intrarea în Ierusalim. În această zi este obiceiul de a se sfinţi la biserică
ramuri de salcie care simbolizează stâlparile de finic cu care mulţimea la întâmpinat pe
Hristos. O legendă care circulă prin Bucovina şi Maramureş spune că salcia a fost aleasă şi
binecuvântată, pentru că şi-a aplacat crengile oferindu-i o ramură Maicii Domnului, care
mergea spre Golgota şi voia să-i ducă Fiului Ei o cunună fără spini. Mai demult era obiceiul
ca ramurile sfinţite de salcie să fie puse lângă tetrapod pentru a fi luate de credincioşii care
se închinau la icoana praznicului, restul fiind păstrate şi împărţite celor care nu am putut fi
prezenţi la slujbă. Ramurile de salcie se ţineau în mână cu evlavie până după Liturgie, fiind
duse acasă şi se atingeau vitele ca să crească şi să înflorească precum mâţâşoarele. În restul
anului salcia se păstra la icoane făcută cerc, fiind considerată de leac pentru gâlci, friguri,
dureri de gât. Când fulgera şi trăsnea salcia se aprindea pentru izbăvirea de frică. În prezent
salcia se păsterază o vreme la porţi sau la uşă, după care este arsă.
După cum se menţionează mai sus, puţine dintre aceste obiceiuri se mai
păstrează astăzi. Cele mai prezente sunt pomenirea morţilor, care se face în fiecare
sâmbătă a Postului Mare, frecventarea bisericii mai des şi spovedania. Obiceiurile populare
se ţin mai puţin şi mai sporadic, nici nu se mai pune problema de o generalizare a acestora,
atât din punct de vedere a sărbătoririi şi nici în privinţa teritoriului românesc. Pentru
români, Postul Mare este cel mai important şi cel mai sfânt post de peste an. Fiecare
încearcă să postească după putere, mai ales prima şi Săptămâna Mare, să facă milostenie şi
fapte bune, să se împace cu cei care s-au certat. Datinile populare sunt păstrate în tot mai
puţine localităţi, iar cu trecerea anilor, parcă timpul e tot mai puţin îngăduitor cu oamenii,

184
grijile vieţii lipsindu-i tot mai mult de bucuria sărbătorii. Sau poate, că se vede tot mai mult
influenţa creştinismului, care considera Postul Mare drept o perioadă de adâncă pocăinţă şi
tânguire, pentru că acum a fost chinuit şi omorât Iisus Hristos iar la răstignirea Lui ne
facem cu toţii părtaşi prin păcatele noastre. De aceea din punct de vedere creştin în această
perioadă sunt interzise petrecerile şi sărbătorile de orice fel.
Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al
Mântuitorului. Ultima săptămână, Săptămâna Mare este dedicată înafara postului, patimilor
Răstignirii şi punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În
toate bisericile se slujesc seara, Deniile, iar dimineaţa slujbe speciale, care predispun la
meditaţie asupra vieţii creştine şi a patimilor Domnului. Deniile sunt slujbe specifice
Postului Mare, Utrenii ale zilei următoare. Ele se desfăşoară în prima, a cincea şi ultima
săptămână a Postului, fiind cele mai frecventate de românii de astăzi. Rânduiala este de a se
îmbrăca în haine cernite sau măcar femeile să-şi acopere capul cu o năframă neagră. E
regulă, ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie terminată curăţenia prin case şi
ogrăzi.
Bătrânii obişnuiau să mănânce puţin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau până
în joia Mare, când se spovedeau şi se împărtăşeau. Tinerii mâncau în această săptămână
pâine şi poame uscate, bând doar apă de izvor. În sat se păstra o linişte şi o atmosferă de
reculegere, de tristeţe evlavioasă. Se făceau focuri rituale, se ingrijeau şi curăţau
gospodăriile, se întrerupea munca la câmp şi lucrările mai importante. Chiar dacă azi nu se
mai practică vechile obiceiuri, românii cinstesc în mod deosebit sfintele slujbe din
Săptămâna Patimilor. Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificaţia sa. Luni se
pomeneşte Iosif cel cu bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ca şi
Mântuitorul. E pomenit şi smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat şi s-a uscat.
Marţi se pomenesc cele zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nebune pentru că nu făcuseră
fapte de credinţă şi milostenie. Miercuri se pomeneşte femeia păcătoasă care a spălat cu
mir picioarele Mântuitorului, spre îngroparea sa. În Joia Mare se prăznuieşte spălarea
picioarelor ucenicilor de către Mântuitor, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina
Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile creştinii merg la Denia
celor 12 Evanghelii. Prin sudul ţării fetele făceau câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la
fiecare nod câte o dorinţă şi dezlegându-le când dorinţa s-a împlinit. Această aţă se punea
sub pernă seara în speranţa că vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spăla
picioarele celor din casă, de regulă la copii de către femeile mai în vârstă. În vestul ţării o
familie care prepară pâinea pentru Paşte, pentru bisaerică, o duce acum cu vase noi, cu
lumânări şi vin, pentru a rămâne până la Paşte. Din Joia Mare până în ziua de Paşti nu se
mai trag clopotele, ci doar toaca. În tradiţia românilor Joia Mare era termenul la care
femeile trebuiau să termine de tors cânepa. La femeile leneşe se spunea că vine Joimariţa să
vadă ce au lucrat, iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase tot anul. Uneori o
femeie bătrână mergea pe la casele cu fete mari şi dădea foc cânepii netoarse. Deasemeni
Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morţi şi se face ultima pomenire a morţilor
din Postul Mare. Joia Mare este ziua în care se înroşesc ouăle, pentru că se spunea că ouăle
înroşite în această zi nu se strică tot anul, sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de grindină.
Sunt şi câteva legende referitoare la înroşirea ouălor. Cea mai cunoscută spune că
întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat, iar ei au răspuns că
va învia atunci când ouăle din coşul ei se vor înroşi. Pe dată ouăle s-au înroşit. Se mai spune
că după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena, iar pietrele se transformau

185
în ouă roşii. Altă legendă spune că sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria
Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele s-au înroşit de la sângele ce curgea din rănile
Domnului. La creştini se credea că oul îl reprezintă pe Creator, care creează tot şi conţine în
sine totul. La români oul nu se consumă în Postul Mare, el se consumă de Paşte după ce a
fost sfinţit şi toată familia ciocneşte ouă. În dimineaţa primei zile de Paşte era obiceiul să se
pună în apa de spălat un ou roşu şi bani pentru a avea faţa roşie ca oul şi să fii bogat tot
anul. Ouăle colorate vestesc bucuria primăverii.
Vinerea Mare este zi de mare doliu a întregii creştinătăţi, pentru că în această zi a
fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa
nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii şi a vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce
în aceeaşi zi. În seara acestei zile se ofiaciază denia Prohodului Domnului. În mijlocul
bisericii se scoate Sfântul Epitaf, care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de
Apostoli şi Maica Domnului, pe sub care toată lumea trece până în după-amiaza de sâmbătă.
În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar şi este aşezat pe sfânta masă unde
rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că cei ce trec de trei ori
pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii
cu marginea epitafului nu vor suferi dureri de ochi. Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă
pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara la Denia Prohodului Domnului luau
anafură de la biserică. După cântarea Prohodului se înconjoară biserica de trei ori de tot
soborul cu tot cu Epitaf, care este aşezat apoi pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea
slujbei femeile mergeau la morminte, aprindeau lumânări şi jeleau morţii. Tot la sfârşitul
slujbei era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, fiind considerate bune de leac. În
trecut, lumea pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum ca să afle şi morţii de venirea
zilelor mari, ocoleau casa de trei ori şi intrând se inchinau, făceau câte o cruce cu
lumânarea aprinsă înspre cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau
lumânarea pentru vremuri de primejdie.
Sâmbăta Mare este este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la
iad de unde a slobozit neamul omenesc şi ziua în care se termină pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii. Spre seară creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de
la miezul nopţii. Ziua Învierii Domnului cunoscută şi sub numele de Paşti începe din
punct de vedere liturgic în noaptea dinainte, la miezul nopţii când se spune că mormântul
s-a deschis şi a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr mic la Sfânta Liturghie
din noaptea sfântă, ei vin la slujba Învierii pentru a lua lumină. Dimineaţa revin pentru a
sfinţi pasca şi prinoasele. Fiecare credincios poartă în mână o lumânare pe care o va
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului altar. Această lumânare este
simbolul Învierii, a biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului
păcatului. Majoritatea oamenilor păstrază restul de lumânare nearsă după slujbă şi o
aprind în timpul anului atunci când au un necaz în casă.
Lumânările credincioşilor se contopesc acum cu liniştea sufletească a creştinilor
la auzul veştii „Hristos a înviat!” răspunsul venind din inimă „Adevărat ca-nviat!”. În
Noaptea Sfântă la biserică se adună întreaga comunitate creştină, Slujna de Înviere durează
până spre dimineaţă când toate bucatele aduse de gospodine vor primi binecuvântarea din
partea preotului, după care se merge acasă.
Sărbătoarea Paştelui este prilejul reunirii familiei şi are un rol important în
întărirea legăturilor de suflet. La prânz vin rudele, se întinde masa mare şi toată lumea

186
gustă din bucate, toţi sunt veseli şi atmosfera aceea încărcată de afecţiune este un moment
unic generat de miracolul Învierii .

Bibliografie

R. Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987


M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976
S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, Ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti,
2001
E. Niculiţă Veronca, Datinile şi credinţele populare româneşti adevărate şi aşezate în
ordine mitologică, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

SIMBOLURI ŞI FALSE SIMBOLURI PASCALE


- REZUMAT -

Prof. Bocuț Nicoleta, Școala Gimnazială Nr. 18, Sibiu


Prof. Pau Monica, Colegiul Tehnic Energetic, Sibiu

Sărbătorile religioase sunt pentru credincioși momente sfinte de preamărire a lui


Dumnezeu și de înnoire spirituală. Ele sunt ţinute de oameni, deoarece încă de la creaţie,
Dumnezeu le-a sădit în fire predispoziţia de a fi în legătură cu El, adică de a fi o făptură
religioasă care caută pe Creatorul său pentru a-l binecuvânta și a-i întări puterile sale
spirituale și fizice.
Într-o vreme în care în preajma sărbătorilor pascale, supermarketurile sunt mai
pline decât bisericile, cadoul iepurașului este mai așteptat decât Învierea, iar mielul pare
mai important decât Hristos, considerăm absolut necesară o trecere în revistă a
simbolisticii pascale, credincioșii având nevoie de o cunoaștere corectă a simbolisticii
pascale, de aici și motorul demersului nostru.
În cadrul lucrării sunt prezentate următoarele simboluri pascale: oul, crucea,
crinul alb, lumânarea, mielul, pasca, cu detalierile de rigoare, legendele și tradiţiile legate
de acestea. În final am prezentat și ceea ce noi considerăm false simboluri pascale,
deoarece nu au nici o legătură biblică cu Sărbătoarea Învieirii, nici măcar sub formă de
legende, ele fiind atașate Sărbătorii târziu, aproape de epoca modernă: iepurașul, dulciurile
de Paște și vânătoarea de ouă. Le amintim aici pe scurt, în lucrare găsindu-se o
radiografiere mai completă a lor.
Oul este fără îndoială cel mai folosit și mai vechi simbol al Paștelui. În folclor
există diverse legende despre înroșirea ouălor, cea mai răspândită fiind aceea conform
căreia Maica Domnului, venind la Fiul său, a așezat coșul lângă cruce, acestea înroșindu-se
cu sângele lui Iisus. Văzând ouăle roșii, Hristos a spus: „De acum înainte faceţi și voi ouă
roșii întru aducere aminte de răstignirea mea“.
Crucea – simbolul credinţei − este unul din cele mai vechi și răspândite simboluri
ale umanităţii, fiind asociat cu divinitatea încă de la aparitia primelor civilizatii istorice,

187
fiind reliefată ca simbol pascal. Creștinii o numesc simbolic ușa Tainelor, masă care ține ca
pe o Jertfă pe Hristos, păzitoare a creștinilor, scară până la cer, lemn însuflețit etc
Crinii albi sunt un adaos recent la celebrarea sărbătorii Paștilor. O legendă
religioasă cu privire la crini spune că în seara Joii Mari, când Domnul se afla în Grădina
Ghetsimani, toate florile - cu excepţia florii de crin - și-au aplecat capetele de durere,
datorită încercărilor prin care trecea Iisus Hristos. În final, văzând umilinţa și jertfa
Domnului, crinul și-a aplecat capul de rușine și face în mod umil același lucru și în ziua de
astăzi. Totodată forma de trompeta a crinului este considerată a fi un simbol al vestirii lui
Iisus în momentul intrării Sale triumfale în Ierusalim.
Lumânarea simbolizează lumina lui Hristos care biruie asupra întunericului
păcatului („Eu sunt lumina lumii”). De Sfintele Paști, la slujbă preotul spune: ”Veniţi de luaţi
lumină!“. În noaptea de Înviere credincioșii merg la biserică purtând în mână o lumânare,
pe care o vor aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar și o ţin aprinsă
pe toată durata slujbei
Mielul este un alt simbol legat de Înviere, multe popoare servesc miel la masa de
Paște. În Noul Testament mielul a fost junghiat prin Mântuitorul Iisus, iar sângele lui care a
curs pe cruce este sângele răscumpărător. În Vechiul Testament, legământul lui Dumnezeu
cu poporul evreu, după dezrobirea acestuia din Egipt purta sigiliul sângelui unui miel care
trebuia sacrificat de Paște, după instrucţiunile date de Dumnezeu. Desemnarea acestui
animal a fost făcută de Dumnezeu, deoarece mielul cu chipul său exprima blândeţea și
inocenţa.
Pasca se coace de către gospodinele creștine numai o dată pe an, de Sfintele Paști.
Ea are forma rotundă, iar la mijloc o cruce, fiind împodobită pe margini cu aluat împletit.
Există o legendă despre pască, mai exact despre originea acesteia. Se spune că, în timp ce
predica împreună cu apostolii, Iisus a găzduit la un om foarte primitor care, la plecare, le-a
dat, fără ca aceștia să bage de seamă, pâine pentru drum fără știrea lor. Întrebându-L pe
Hristos când va fi Paștele, Mântuitorul le-a spus că atunci când vor găsi pâine în traistă.
Căutând în traistă, apostolii au găsit ce le pusese acel om. De atunci fac femeile pască.
Iepurașul, adoptat ca simbol al Paștelui este în fond un fals simbol, el neavând nici
o semnificaţie biblică. Simbolul provine încă din vremea festivalurilor păgâne de Eastre.
Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. A fost adoptat ca un mesager al cadourilor
pentru copii, avându-și originea în Germania, unde e menţionat în cărţi încă din secolul al
XVI-lea.
Dulciurile de Paște sunt o altă tradiţie relativ modernă, un alt fals simbol pascal,
fără nici o conotaţie evanghelică. De exemplu, primele ouă de ciocolată au fost realizate în
Europa în anii 1800. Paștele ocupă locul al doilea în topul sărbătorilor cu cele mai mari
vânzări de bomboane în America, după Halloween. Potrivit Asociaţiei Naţionale a
Cofetarilor, peste 16 miliarde de jeleuri sunt efectuate în SUA in fiecare an de Paști, o
cantitate suficientă pentru a înconjura circumferinţa Pământului de trei ori!
Vânătoarea de ouă (Egg Hunting) este, de asemenea un fals obicei pascal, inventat
de americani, răspândit în toata Europa a ajuns și în România. Este doar încă un prilej de
distracţie pentru copii și părinţi. Regulamentul este cât se poate de simplu: părinţii ascund
ouăle vopsite, iar copiii trebuie să le găsească, jocul desfășurându-se fie în interior, fie în
aer liber, în grădini, parcuri etc. Câștigători sunt cei care la sfărșitul vânătorii au adunat cel
mai mare număr de ouă.

188
Văzând cât de repede se propagă aceste false simboluri în lumea creștină, cu
această lucrare sperăm să fi tras un semnal de alarmă. Sărbătoarea Paștelui trebuie să aibă
în centru Învierea Domnului, iar sărbătoarea trebuie să se raporteze prin toată simbolistica
sa la Dumnezeu, ca la centru, căci numai așa putem duce omenescul spre divin, intrând
deplin în bucuria Învierii.

OBICEIURI ÎN SĂPTĂMÂNA MARE A PAȘTILOR

Prof. înv. primar, Gavriloiu Otilia


Liceul Teoretic Radu Vlădescu
Pătârlagele

Rezumat

Sărbătoarea Sfintei Învieri a lui Iisus Hristos (Paștile) e una dintre cele mai
frumoase sărbători creștine. Fiecare popor are propriile sale credinţe, tradiţii și obiceiuri.
Paștile și Crăciunul sunt cele mai importante sărbători pentru români.
În România, oamenii au și ei obiceiuri diferite, în funcţie de regiunea în care se
află. În Săptămâna Mare oamenii păstrează și transmit urmașilor diferite obiceiuri.
Ultima săptămână din Postul Paștilor se numește „Săptămâna Patimilor" și începe
în duminica Floriilor. În această zi se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
„Săptămâna Patimilor" amintește de prinderea lui Iisus, crucificarea și moartea
Lui. În acesta ultima săptămână, bisericile ortodoxe ţin slujbe, numite Denii, în fiecare
seară.
Slujbele de luni și până joi amintesc de ultima masă și de prinderea lui Iisus.
Joia Mare este numită și Joia Patimilor sau Joia Neagră și este ultima joi din Postul
Paștilor.
Vinerea Mare este ultima vineri până-n Paști și mai este numită Vinerea Patimilor
(datorită răstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacă (pentru că e zi de post negru pentru cei mai
credincioși, adică nu se mănâncă și nu se bea nimic toată ziua). Postul negru îl va feri pe cel
care postește de toate bolile, îl va face să fie sănătos și să-i meargă bine tot restul anului.
În Noaptea Învierii, după cântul cocoșului, tot satul merge la slujbă. Credincioșii
se îndreaptă către Sfânta Biserică cu coșul în mână din care nu lipsesc ouăle roșii, pasca și
cozonacul.
Așa cum natura reînvie în fiecare an, se aprinde în sufletul nostru flacăra
speranţei și a încrederii în Înviere.

189
TRADITII DE PASTE

Prof. Coroamă Georgiana Mădălina


Şcoala Gimnazială nr. 39 Nicolae Tonitza, Constanţa

Dacă în iarnă, de Crăciun, sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos,


primăvara aduce o nouă bucurie creştinilor: vestea Învierii Domnului. Şi ce anotimp ar fi
putut susţine, în plan simbolic, această idee a Învierii, dacă nu primăvara, anotimpul vieţii
veşnice, aşa cum în plan religios Învierea aduce promisiunea unei vieţi veşnice, dincolo de
moarte?
Sărbătoarea Paştelui este până la urmă, un prilej de bucurie, dincolo de tristeţea
cuvenită morţii lui Iisus. Bucuria vine din Înviere, triumful asupra morţii. Postul Mare se
încheie cu Sâmbătă lui Lazăr, când se aminteşte de minunea pe care a făcut-o Hristos
înainte de patima Sa mântuitoare, considerată cea mai mare minune a Sa, care este, în
acelaşi timp, şi garanţia învierii noastre.
Sărbătoarea Paştelui se petrece la date diferite, lucru care a adus numeroase
controverse, de aceea Sfântul Sinod a decis că Paştile vor fi serbate totdeuna duminică.
Această duminică va fi imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară.
Când dată Paştelui iudaic cade duminică, Paştele creştin va fi serbat duminică următoare,
pentru a nu fi serbat o dată cu cel iudaic, dar nici înaintea acestora.
Jertfa, termen-cheie al sărbătorii pascale, alături de Înviere, este sugerată prin
culoarea roşie, în care vopsim ouăle de Paşte, obicei de mii de ani; la vechii perşi, era
obiceiul ca, la sărbătoarea primăverii, oamenii să-şi dăruiască unul altuia ouă de diferite
culori; la români, tinerii vopseau ouăle în roşu şi, pe lângă alte cadouri, şi le trimiteau
reciproc la sărbătoarea lui Ianuş; la vechii slavi exista datina ca la sărbătoarea primăverii să
se ofere în dar ouă roşii. Multe dintre obiceiurile pascale sunt legate de ou. Spre deosebire
de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit,
atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării.
Oul reprezintă, alături de lut şi aluat, arhetipuri ale genezei. Imaginea arhetipală
care a stat la baza comparării universului cu oul îşi are originea în faptul că acesta este
generator de viaţă. Din el au înmugurit, conform unor credinţe străvechi, Pământul,
Soarele, Luna, viaţa. Lumina zilei şi unii zei care simbolizează Soarele (la egipteni Ra,
Amon-Ra) îşi au originea, de asemenea, în ou. Astfel, oul ca simbol al creaţiei, al fertilităţii şi
al Soarelui, astru de care depinde viată pe pământ, a rămas până spre vremurile noastre
simbolul reînvierii naturii, substitut al divinităţii sacrificate violent, prin spargere. Oul este
un substitut al divinităţii primordiale, înfrumuseţat prin vopsire şi încondeiere în
Săptămâna Patimilor, jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte.
Treptat, obiceiurile preistorice legate de acest arhetip al genezei, oul, au fost
preluate şi de creştinism: oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care
părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. La
început ouăle se vopseau cu plante în galben – culoarea, Soarelui pe boltă Cerului, şi în roşu
- culoarea discului solar la răsărit şi apus. Interpretarea religioasă legată de folosirea culorii
roşii în vopsirea ouălor derivă din momentul în care răstignit pe Cruce, din Iisus curg
picături de sânge pe ouăle aflate la baza Crucii. Folclorul conservă mai multe legende
creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul

190
sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi
plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele
care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă:
„De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea
mea, după cum am făcut şi eu astăzi”. Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti,
reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sângele lui Iisus care s-a
scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul
Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat şi încondeiat) în
Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap (Ciocnitul ouălor) şi
mâncat în ziua de Paşte. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul şi spaţiul
înconjurător mor şi renasc anual, împreună cu divinitatea. Ciocnitul ouălor semnifică
sacrificiul divinităţii primordiale şi se face după reguli precise: persoană mai în vârstă, de
obicei bărbatul, ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mâna de partener, în timp ce
rosteşte cunoscută formulă “Hristos a înviat!”, la care se răspunde “Adevărat a înviat”. În
tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti simbolizează sângele Domnului şi ar avea
puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate,
frumuseţe, vigoare şi spor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc
bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-a
suferit Hristos pe cruce.
Obiceiurile calendaristice legate de colorarea şi încondeierea ouălor, folosirea lor
în practicile magice menite să aducă prosperitate turmelor şi ogoarelor, fertilitate
animalelor, vegetalelor şi oamenilor, precum aruncarea cojilor de ouă pe apă pentru a
anunţă Blajinii de sosirea Paştelui sunt practici precreştine transmise până spre zilele
noastre.
În părţile Sibiului, există obiceiul că de Paşti să fie împodobit un pom asemănător
cu cel de Crăciun. Singură deosebire constă în faptul că în locul globurilor se agaţă ouă
vopsite, golite de conţinutul lor. Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi farmecul
sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel.
Tot din cojile de ouă copiii fac la sate Caloianul sau Scaloianul, în alte regiuni ale
ţării, o păpuşă din lut pe care o îmbracă în aceste coji de la ouă de la Paşte, colorate viu, şi
pe care o „bocesc”, ducând-o spre o apă curgătoare, unde o lasă, în vad, cu scopul de a aduce
ploaia, în anii secetoşi. În dimineaţa zilei de Paşti, copiii se spală pe faţă cu apă proaspătă de
la fântână, în care s-au pus un ou roşu şi fire de iarbă verde, pentru ca aceştia să fie sănătoşi
şi rumeni în obraz tot anul.
Paştele este o mare sărbătoare religioasă a creştinilor, prilej de mare bucurie şi o
celebrare a vieţii, prin care omul simte că este parte a marelui ciclu universal.

191
OUĂ ÎNROŞITE DE SÂNGELE MÂNTUITORULUI

Prof. Răduţă Claudia Monica – Liceul Tehnologic Ţăndărei

„Nu piroanele L-au ţinut pe Hristos răstignit, ci iubirea.”


Nicolae Steinhardt

Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice
minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi
de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a doua Venire.
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu însă, prin Învierea
Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire. În locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El
îi îmbrăţişează; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de
Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de
oameni ca atunci când a Înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă,
prin Învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.
În creştinism, oul este simbolul Mântuitorului care, ieşind din mormânt, s-a
întors la viaţă. Culoarea roşie cu care creştinii vopsesc ouăle de Paşte, reprezintă pe de o
parte focul, cu puterea lui purificatoare, iar pe de altă parte, sângele lui Iisus care s-a scurs
pe cruce pentru mâtuirea lumii. Însuşi oul este un simbol al Învierii, întrucât în el
sălăşluieşte o nouă viaţă gata să iasă la iveală.
Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat mai ales la
popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a
restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, material,
simbolistica motivelor şi perfecţiunea realizării.
Folclorul românesc conservă mai multe legende creştine care explică de ce se
înroşesc ouăle de Paşte şi de ce ele au devenit simbolul săbătorii Învierii Domnului. Una
dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă Fiul răstignit, a aşezat
coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.
Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi
ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea Mea, după cum am făcut şi eu
astăzi.” După Înviere, Maica Domnului a fost cea dintâi care a colorat ouă în roşu şi le-a
dăruit oamenilor zicându-le: „Hristos a Înviat!”.
Într-o altă variantă se spune că, Maria Magdalena l-a salutat pe împăratul Romei
cu cuvintele „Hristos a Înviat!”, iar acesta, după ce i-a arătat câteva ouă aşezate pe masă, i-a
replicat: „Dacă Hristos ar fi înviat, aceste ouă ar trebui să fie roşii.” După acest răspuns
neîncrezător, ouăle s-au colorat într-o clipită în roşu.
În dimineaţa din duminica Paştelui, creştinii obişnuiesc să-şi spele faţa cu apă
nouă sau apă neîncepută în care se află ouă şi bănuţi, având credinţa că astfel vor fi tot anul
frumoşi şi sănătoşi. Oul roşu semnifică sănătatea, iar banii – bogăţia. Întorşi de la biserică,
membrii familiei se aşază la masă, gustând mai întâi din ouăle şi pasca sfinţite. Ouăle se
ciocnesc după un anumit ritual: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte cu
capătul mai ascuţit al oului aceeaşi parte a oului celuilalt, în timp ce rosteşte cunoscuta
formulă: „Hristos a Înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a Înviat!”. Ciocnesc întâi soţii,
apoi copiii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri, amici şi cunoscuţi. Se crede că toţi cei

192
care ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă. Se mai zice că persoana al cărei
ou s-a spart primul este mai slabă, are să moară mai degrabă sau i se iartă păcatele. Cel mai
mic de ani ţine oul cu capătul ascuţit în sus, iar cel mai mare ciocneşte zicând formulele
tradiţionale. După credinţa populară, e bine de ţinut minte cu cine ai ciocnit întâi pentru că,
dacă din întâmplare te rătăceşti în vreo pădure, n-ai decât să-ţi aminteşti despre asta şi
imediat găseşti drumul pe unde ai venit.
Aşadar, în tradiţia noastră populară, oul roşu de Paşte ar avea puteri miraculoase,
de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.
După consumarea ouălor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazdă, la arat,
crezându-se astfel că pământul va da rod bun.
O legendă populară românească spune că, după ce Maica Domnului L-a născut pe
Iisus, jidovii au încercat să îi captureze pe cei doi. În timp ce alerga cu Pruncul în braţe,
Fecioara Maria a aruncat în urma ei ouă roşii, a căror frumuseţe i-a fermecat pe urmăritori.
Prigonitorii au cules ouăle şi au încremenit în admiraţia lor, iar Maica Domnului a reuşit să
scape de ei.
O frumoasă poveste anonimă istoriseşte că, atunci când îngerul Domnului s-a
pogorât la mormântul lui Iisus pentru a răsturna stânca ce îl acoperea, soldaţii romani au
vrut să arunce în el cu pietre pe care le pregătiseră dinainte, pentru a-i alunga pe
credincioşii creştini. Când şi-au băgat, însă, mâinile în sân pentru a scoate pietrele, acestea
s-au prefăcut în ouă roşii, iar trupurile lor s-au transformat în stâncă.
O altă legendă povesteşte cum evreii, aşezaţi la masă după înmormântarea lui
Iisus, se veseleau tare. Unul dintre ei a început să râdă, spunând: „Când va învia cocoşul din
ciorbă şi ouăle acestea se vor înroşi, atunci va învia şi Iisus.” Şi nici nu apucă bine să-şi
termine vorba că, spre marea spaimă a mesenilor, ouăle se înroşiră şi cocoşul zbură din
ciorbă şi începu să cânte.
Într-o altă povestire tradiţională europeană se spune că, atunci când creştinii au
susţinut că Iisus va Învia din morţi, evreii au replicat că aşa ceva se va întâmpla doar atunci
când o găină va face ouă roşii. Odată cu Învierea Domnului, toate găinile au slobozit ouă
roşii confirmând adevărul credinţei creştine. De aici a apărut obiceiul sârbesc ca cel dintâi
ou pentru Paşte să fie colorat în roşu. Acesta este numit „oul gospodarului” şi este păstrat
până la Paştele din următorul an.
Multe popoare consideră oul – care conţine în sine tot – un simbol al divinităţii.
Cu toate acestea, se spune că nu e bine să păstrezi găoacele de la ouăle de Paşte în casă,
oricât ar fi de frumoase, căci se poate ascunde Necuratul în ele. Zice-se că Necuratul, până
nu căzuse din Ceruri, a vrut să ia locul lui Dumnezeu şi a ticluit un jilţ de aur pe care să-L
înlănţuiască. Însă, în atoată ştiinţa Sa, Dumnezeu a fost cel care l-a înlănţuit pe Ucigă-l
Toaca în jilţ. Necuratul se tot jeluia, întrebând cât va mai rămâne ferecat, iar Dumnezeu i-a
răspuns: „Până n-or mai face femeile ouă roşii şi pască de Paşte!” De aceea, româncele vor
face întotdeauna ouă roşii şi pască, să nu cumva să se elibereze Necuratul din lanţuri.
Specific creştinismului rămâne însă, gestul de a fi dăruite, gest descris deja în
Evanghelia după Luca, pe care-l regăsim în vechea tradiţie românească pecetluit astfel de
cuvântul Scripturii. Apoi legendele mai spun că ouăle de Paşte se colorează pentru că
pietrele cu care jidovii l-au lovit pe Hristos s-au transformat în ouă roşii sau pentru că
oamenii buni au dat ouă roşii copiilor judecătorilor şi i-au îndemnat să dea din ele şi
părinţilor lor pentru ca să-i îmbuneze la judecata Mântuitorului.

193
De la Paşte, porţile Raiului stau deschise până la Rusalii. Ouăle roşii sunt puse la
icoană sau în hrana vitelor, sunt împărţite pentru pomenirea celor adormiţi sau îi adună
laolaltă pe cei vii. Ciocnind ouă roşii, participanţii la actul ritualic speră să se poată întâlni şi
pe lumea cealaltă. Zilele destinate pentru pregătirea ouălor sunt cele din Săptămâna
Patimilor, începând de miercuri. Ouăle se aleg, căutându-se de bănuţi. Cele care au bănuţ se
păstrează pentru prăsilă, iar celelalte, care sunt mai frumoase, mai curate şi mai tari, se
întrebuinţează la colorat.
Mai demult, ouăle se colorau în galben şi roşu, culori ale răsăritului şi apusului de
soare. Românii le vopsesc şi în alte culori: verde, albastru, negru, galben sau le încondeiază.
Acestora din urmă li se spun „ouă tărcate”, pentru că nu sunt doar colorate, ci împodobite
cu diverse motive desenate cu „bizarca”, un beţişor de lemn care are la capăt un tub foarte
subţire din foiţă de aluminiu, probabil, în vechime, un fir de păr de porc sau din coadă de
cal, prin care se scurge ceara de albine topită. După ce ouăle se degresează cu apă caldă şi
oţet, se desenează cu ceară topită motive precum: Soarele, brăduţul, pomul vieţii, Luna,
prescura şi altele. Cea mai răspândită temă, în afară de brâul care se trage împrejurul şi de-
a lungul oului, este Crucea: crucea Paştilor, crucea naforei, crucea românească, crucea
rusească. Despre oul alb se crede că este ambiguu; de aceea pentru ziua de Paşte el trebuie
tratat cu precauţii rituale. Gospodinele din unele zone ale ţării „îl vindecă, scriindu-l”. În alte
părţi ale ţării el este „muncit”„, pictat”„, împuiat” sau „năcăjit”.
Nici un document scris nu ne indică însă, data de la care colorează românii ouăle.
Obiceiul a fost practicat de strămoșii noștri din timpuri vechi și a fost continuat de cei de
după ei, care s-au creștinat. Cea mai veche menţiune o găsim în amintirile lui Antonio Maria
del Chiaro Fiorentino, secretarul particular al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Del
Chiaro a admirat culoarea ouălor, care era ca aurul, de unde unii cercetători au tras
concluzia că ouăle respective erau vopsite cu foi de ceapă. În amintirile sale sunt descrise
obiceiurile de la Paște, de la Curtea Domnească din București. El spune că „principesa
primește în apartamentul ei pe preoți, cărora le sărută mâna, apoi le dăruiește câte o
năframă brodată, iar boierilor și jupâneselor le dăruiește câte două ouă încondeiate, artă în
care femeile valahe sunt mari artiste”.
În Moldova se face amintire despre ouăle de Paște în „Cronica scrisă” a lui
Gheorgache, al doilea logofăt, în Iași, în anul 1762, sub titlul: „Cronica ce are întru sine vechi
și nouă a Prea Înalților Domni”, în care se spune că, pe vremea lui Antioh Vodă s-a oprit
„trasul la vale”, obicei care îngăduia ca, în ziua de Paște, să se ude cu apă unii pe alţii și acei
care voiau să scape de această neplăcere, se împăcau cu trăgătorii, dându-le acestora pască
și ouă.
Cercetătorii din epocile mai noi, români sau străini, relevă răspândirea largă a
meșteșugului, după unii fără egal pe continent și, în același timp artă fără pereche a ţărăncii
românce care”, din gând, fără nici un izvod”, adică numai din imaginaţia sa, fără nici un
model în faţă, creează, printr-o bogăţie de motive și prin culori delicate, armonioase și
calde, exemplare unice, de o mare valoare artistică.
Odată cu menţinerea și întrebuinţarea oului roșu, creștinii au introdus și culoarea
roșie în cultul lor. Dacă Papa de la Roma poartă o mantie de purpură, Biserica noastră, care
nu admite veșminte roșii, ca la preoţii catolici, a adoptat această culoare în odăjdii, iar
anumite feţe bisericești poartă, în semn de autoritate, brâu și culion de culoare roșie.

194
În Cartea lui Iov, capitolul 39, versetele 13-15, aflăm că „struțul are pene prea
frumoase și mândru penaj. Când își lasă ouăle să se clocească în nisipul fierbinte el uită că
oricine poate să le calce cu piciorul și că vreo pisică sălbatică poate să le strivească”. Aceasta
poate fi explicaţia prezenţei oului de struţ ca element decorativ și simbolic în bisericile
românești din sec. al XVIII-lea.
În Noul Testament, unicul text semnificativ îl aflăm în Sfânta Evanghelie după
Luca, capitolul 11: „Cereți și vi se va da! Căutați și veți afla! Bateți și vi se va deschide! Că
oricine cere ia, și cel ce caută găsește și celui care bate i se va deschide. Și care tată dintre voi
dacă-i va cere fiul pâine îi va da piatră; sau dacă-i va cere pește îi va da șarpe; dacă-i va cere
un ou oare-i va da scorpie?” În această parabolă despre puterea rugăciunii de cerere, oul
apare împreună cu pâinea și peștele ca daruri bune, ca simbol al iubirii. De-a lungul anului
liturgic Biserica binecuvântează prin rugăciunile preotului și în prezenţa întregii
comunităţi roadele pământului, carnea, brânza și ouăle.
Referitor la Înviere, ca moment unic în istoria omenirii, Părintele Arsenie Boca”,
teologul savant” al neamului românesc, spune că: „Iisus ne aduce Învierea – firul
transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă. Învierea este noul stâlp de foc, care
conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este
făcut destinul care ne atrage Acasă.”

Bibliografie:
1.Barbu, Gabriela şi Alexandru, Mihaela, Simboluri Pascale. Semnificații.
Ritualuri.Tradiții. Legende., Editura CallasPrint, Mangalia, 2005.
2. Crăciun, Boris, Sfintele Paști în datini și credințe, Editura Porţile Orientului, Iași,
1994.
3.Gînscă, Ioan, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX,
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002.
4. Marian, Simeon Florea, Sărbătorile la români, (vol. I-II), Ed. Fundaţiei Culturale
Române, București, 1994.
5.Voronca, Elena Niculiţă, Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în
ordine mitologică, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2008.

195
EDUCAŢIA ECOLOGICĂ ÎN GRĂDINIŢĂ

Popescu Adriana, profesor înv. Preșcolar


Popescu Laura, profesor înv. Preșcolar
Grădinița cu PN și PP nr.185 București

Aşa cum îi învăţăm pe copii să vorbească, să se comporte în familie, în şcoală şi în


societate, să respecte normele de igienă, aşa trebuie să-i învăţăm să se poarte în mediul
înconjurător.
Deci, ca educatori, trebuie să determinăm nu numai sentimente de admiraţie faţă
de frumuseţile naturii, ci să le formăm unele reprezentări şi noţiuni concrete asupra
realităţii.
Treptat, printr-o activitate permanentă, intensă şi complexă, trebuie acţionat ca
acestea să devină convingeri, deprinderi de păstrare, de ocrotire a mediului înconjurător.
Ştim că educaţia ecologică se realizează nu numai în instituţiile şcolare ci şi în
familie. Alături de şcoală şi de învăţământ, familia joacă un rol esenţial pentru a explica
celor mici ce reprezintă natura, în ce constă respectul faţă de mediul înconjurător.
Educaţia ecologică este la fel de importantă pentru vârsta preşcolară ca şi
educaţia intelectuală, morală, estetică, etc. În cadrul educaţiei ecologice, copiii preşcolari
învaţă de ce şi cum trebuie protejată natura. Îngrijirea mediului implică din partea omului
desfăşurarea unor acţiuni practice care să contribuie la evoluţia plantelor şi animalelor,
apărarea lor de acţiunile dăunătoare, care pun în pericol viaţa plantelor şi animalelor şi
chiar viaţa omului. Protejarea mediului înconjurător se insuflă de la cele mai fragede vârste.
Mediul în care copiii îşi desfăşoară activitatea îi influenţează permanent şi le oferă
posibilitatea de a veni mereu în contact cu ceva nou pentru ei, le stimulează curiozitatea şi
dorinţa de cunoaştere.
Interesaţi de transformările care au loc în natură, de fenomenele specifice
fiecărui anotimp, de diferite aspecte din viaţa plantelor şi animalelor preşcolarii pun o serie
de întrebări pentru a cunoaşte natura, a o înţelege şi de a o ocroti mai bine. Prin răspunsul
pe care-l dăm noi, educatoarele, conducem copiii la înţelegerea relaţiilor dintre unele
fenomene şi rezultatul acestora, copiii putând depăşi această etapă printr-o educaţie
ecologică, desigur în conformitate cu particularităţile de vârstă.
Pentru realizarea educaţiei ecologice la vârsta preşcolară, trebuie urmarite
urmatoarele aspecte:
familiarizarea preşcolarilor cu aspecte cât mai variate ale mediului înconjurător;
dezvoltarea dragostei pentru natură;
formarea deprinderii de a ocroti, proteja şi respecta natura;
formarea unui comportament civic, etic şi a deprinderilor de păstrare şi ocrotire a
naturii;
educarea copiilor în sensul păstrării sănătăţii mediului în care trăiesc.

Îngrijirea şi protejarea mediului se insuflă copiilor de la cele mai fragede vârste.


Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de mediul înconjurător apare la copilul
preşcolar ca urmare a desfăşurării unei activităţi variate din punct de vedere al tematicii,
conţinuturilor şi a strategiilor utilizate care pun copii în situaţia de a exersa numeroase
acţiuni de îngrijire şi ocrotire a mediului. Prin participarea la aceste activităţi, copiii înţeleg

196
rolul pe care ei îl au în mediu, ce acţiuni sunt capabili să efectueze şi care sunt urmările
unor atitudini necorespunzătoare faţă de mediul înconjurător.
Curiozitatea copiilor conduce la acumularea de cunoştinţe despre mediul
înconjurător, despre protecţia lui, ceea ce contribuie la dezvoltarea capacitaţii copiilor de a
gândi logic şi de a interpreta corect aspectele din jurul lor.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII - LUMINA SUFLETELOR NOASTRE


- REZUMAT -

Profesor Corina Radu


Şcoala Gimnazială Sadova, Dolj

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă și mai îmbucurătoare sărbatoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paștilor, Paștele sau
Învierea Domnului, pentru că în această zi "Hristos a înviat din morţi ...celor din morminte
viaţă dăruindu-le", iar pe cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului și împăcându-i cu
Dumnezeu. Învierea Mântuitorului, creează în noi, creștinii, o stare sufletească ce nu se
poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii în mod normal.
Învierea este «sărbătoarea luminii şi a bucuriei», pentru că, prin moartea de
bunăvoie pe Cruce şi prin Înviere, zidul despărţitor dintre Dumnezeu şi omenire a fost
sfărâmat, iar împărăţia morţii, adică iadul, învins. Hristos Se aduce pe Sine Însuşi Jertfă
neprihănită, trecându-ne, astfel, «de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer». Înfrăţiţi în
credinţa şi nădejdea cea întru Hristos şi uniţi întru dragostea Lui, astăzi ne simţim mai mult
decât în orice altă zi un singur suflet, o singură familie de fii ai lui Dumnezeu.
Pe lângă simbolistica deosebită din punct de vedere religios a “Învierii Domnului”,
oamenii au dezvoltat de-a lungul timpului o serie de ritualuri, de obiceiuri care s-au
împământenit și pe care le respectă sârguincios de fiecare dată. Sfintele Paști reprezintă
cea mai importantă sărbătoare din viaţa creștinilor, prin miracolul și minunea cea mare a
Învierii lui Iisus Hristos, cu atât mai mult cu cât ea aparţine primăverii - anotimpul înnoirii,
al renașterii naturii, al purificării sufletești și al înseninării spirituale. Este momentul în
care întreaga familie, cu mic, cu mare, participă la pregătirile tradiţionale ce includ mesele
festive, în meniul cărora se află la loc de cinste borșul de miel, drobul, stufatul de miel,
friptura, mamaliguţa, cozonacul, plăcinta, pasca și vinul roșu. Așa cum de Craciun nu pote
lipsi bradul împodobit și cozonacul, de Paște vom avea pe masă ouă roșii, pască, miel. Ele
sunt cunoscute ca simboluri pascale care au, fiecare, povestea proprie.
Există deopotrivă și foarte multe ritualuri ce preced Învierea: Săptămâna ce
precede Sfintele Paști se numește săptămâna patimilor sau săptămâna mare. Aceste șapte
zile sunt menite să pregătească binecredincioșii pentru Înviere și sunt rememorate
suferinţele lui Iisus Hristos din ultima perioadă a vieţii Sale pamântești.
Săptămâna Mare este precum o scară cu șase trepte, pe care urcăm spre Înviere.
Se înăsprește postul, pe cât este în putinţă fiecăruia, pregătind trupul și sufletul. Pentru cei
care nu au putut din diverse motive sa ţină tot postul, o pot face macar acum, în aceste

197
ultime, dar cele mai importante zile. Pentru că, după cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur,
”bucuria lui Dumnezeu se revarsă și peste cel care a venit abia în ceasul al unsprezecelea, ca și
peste cel care a venit din ceasul întâi la Hristos”.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE MARAMUREȘENE

Prof. Nicoleta Bobinca – Colegiul Tehnic ”Transilvania” Baia Mare


Prof. Dorel Condor - Colegiul Naţional ”Mihai Eminescu” BaiaMare

Maramureșul, ca și alte regiuni etnografice ale Romîniei, păstrează până astăzi o


bogăţie inestimabilă de obiceiuri și tradiţii populare legate de sărbătoarea Paștelui, care
începe cu debutul postului (Lăsatul Secului), continuă cu Săptămâna Luminată și ţine până
la Rusalii (Înălţarea la cer).
Pentru că această mare sărbătoare are loc în apropierea echinocţiului de
primăvară, când renaște natura și încep lucrările agricole, unele tradiţii și obiceiuri au
tangenţe cu aceste activităţi. Așa este și în cazul obiceiului ”Udătoriului” și a Tânjelei de pe
Mara. În aceste cazuri, renașterea naturii, o bucurie pentru toată comunitatea rurală,
marchează și începutul anului agrar. Prin urmare, întreaga comunitate rurală participă la
eveniment, iar actorii principali sunt tinerii supuși unor probe de abilitate, inteligenţă, forţă
fizică de către bătrânii satului. Petrecerea din final precum și cântecele de voie bună
simbolizează bucuria renașterii naturii și perpetuarea vieţii. În fiecare an, obiceiul
”Udătoriului” dă un farmec deosebit sărbătorilor pascale, iar oamenii se pregătesc din
vreme pentru ca ceremonia să se desfășoare așa cum cere tradiţia. La ritualul ”Udătoriului”
iau parte oameni veniţi din mai multe localităţi dar și străinii care au ales să-și petreacă
minivacanţa în Maramureș.
Obiceiul ”Focului viu” din comuna Groși, pregătit de tineri în Vinerea Mare,
simbolizează purificarea trupească și sufletească din Postul Mare, culminând cu Săptămâna
Mare. De asemenea focul alungă bolile și îi dă omului sănătate peste ani, alungă și spiritele
rele, care după o iarnă rece se adună în vatra satului.
Obiceiul de Florii din multe sate maramureșene, de a aduce acasă de la biserică
mâţișoare sfinţite, de loză sau salcie și de a le pune sub streașina grajdului, are semnificaţia
că fulgerul nu va atinge acea gospodărie.
În Duminica Floriilor, gospodinele coc mai multe pâini împodobite cu flori de
aluat. Acestea trebuie mâncate de toţi membrii familiei, pentru ca și pe lumea cealaltă să fie
împreună.
Tot de Florii, credincioșii duc la biserică ramuri de salcie pentru a fi sfinţite, după
care le așează la streașină casei sau a grajdului, pentru protecţia lor și a animalelor.
În localităţile Borșa și Cavnic se păstrează obiceiul ”împușcării cu carbid”, în
credinţa fie a spargerii pietrei de pe mormântul lui Isus, fie a alungării duhurilor rele.
Paştele constă în respectarea unui anumit ritual. Astfel că, în Duminica Învierii,
obiceiul este ca oamenii să îmbrace straie noi - semnificaţie a primenirii trupului, după ce,

198
în prealabil, au ţinut Postul Paştelui, în vederea purificării spiritului. Acest ritual iniţiatic
este urmat de participarea la Slujba de Înviere, la care creştinii duc la biserică, pentru
sfinţit: pască, ouă roşii, o sticlă de vin (din care va bea după sfinţire toată familia, la masa de
Paşte), o bucată de miel fript sau drob, caş sau brânză, sare şi un colac cu lumânare (care
rămâne la biserică). În prima zi de Paști, de dimineaţă, în satele din Maramureș se
practică spălatul cu ”apă neîncepută”, adică neatinsă după scoaterea ei din fântână, în care
se pun un ban de argint, un fir de busuioc și un ou. Toată familia se spală pe faţă cu această
apă, existând credinţa că, în acest fel, fiecare membru va fi curat ca argintul, frumos ca oul
și căutat ca busuiocul.
Acestea sunt doar câteva din tradiţiile și obiceiurile pascale maramureșene. Ca şi
Crăciunul, Paştele este sărbătoarea care uneşte familia şi reprezintă un prilej de bucurie
generată, pe de-o parte, de Învierea lui Isus Hristos, iar pe de alta, de iertarea păcatelor şi
de începerea unui nou ciclu al vieţii.
Cu aşezările sale pitoreşti, dealuri înverzite şi câmpii pline de flori sălbatice,
Maramureşul concentreaza tot ceea ce înseamnă viaţa la ţară.Vizitatorii acestor meleaguri
au ocazia unică de a se întoarce în timp, de a fi martori ai unor tradiţii care se păstrează cu
sfinţenie din străbuni, nealterate de trecerea timpului. Regiunea ţine locul unui testament
al tradiţionalului, al unei ere romantice a simplităţii şi a valorilor morale despre care în
zilele noastre doar citim sau auzim de la bunici.
Puţine obiceiuri s-au schimbat de-a lungul secolelor ce au trecut. Viaţa în
Maramureş şi tradiţiile rurale se dezvăluie în faţa turiştilor ca un muzeu ce a prins viaţă, cu
un peisaj ce este pe placul și celui mai capricios călător.

TRADIŢII PASCALE ÎN MARAMUREŞ

BOLOŞ MILICA
COLEGIUL TEHNIC „TRANSILVANIA” BAIA MARE

În Maramureş, de Sfintele sărbători pascale, oamenii din comunitatea tradiţională


respectă cu sfinţenie şi în prezent datinile străvechi, deoarece au fost transmise din veacuri
de la străbuni. În societatea tradiţională, totul este divin rânduit, pentru că dacă îl întrebăm
pe omul comunităţii tradiţionale unde este situat centrul lumii, acesta va răspunde,
conform studiului lui Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român” că
„centrul lumii este acolo unde se află Dumnezeu, că biserica reprezintă un axis mundi”. În
perioadele de sărbătoare, timpul se opreşte, iar oamenii sunt mai buni, cu mai multă
căldură şi lumină în suflet pentru că participă la o sărbătoare a lumii.
Săptămâna mare este o perioadă de efervescenţă pentru toţi membrii
gospodăriei. Femeile fac curăţenie mare, iar cu o zi înainte de Paşti pregătesc alimentele
rituale: se coc colacii, pasca, se vopsesc ouăle, se sacrifică animale, se coc prăjituri, femeia
devenind actantul principal. Sesizăm obligaţia de rol, obligaţia morală a femeii de a prepara

199
bucatele tradiţionale, de a supraveghea ca cei din familie să respecte cu sfinţenie datinile
pascale străvechi.
Mai demult, ouăle se vopseau în diferite culori obţinute natural: galbenul se
obţinea din cojile de ceapă, verdele se făcea din fiertură de urzici în care se introduceau o
parte din ouăle galbene, iar în Ungureni, în Ţara Lăpuşului oul ornamental este şi azi
împistrit, adică încondeiat. Ouăle împistrite, încondeiate cu ceară amintesc de cele din
Bucovina şi sunt monocrome cu ornamente. Azi, ouăle roşii sunt obţinute cu coji de ceapă
roşie. Ele mai sunt ornate cu frunze pe coajă care în timpul vopsitului sunt ţinute într-un
ciorap subţire. Ca să fie mândre şi lucitoare sunt unse cu slănină şi lustruite cu o cârpă care
nu se aruncă, ci se păstrează până anul viitor.
Un alt aliment ritualic folosit la sărbătorile pascale este pasca. Aceasta este ornată
cu motive regăsite pe porţile tradiţionale din Maramureş (funia răsucită, cruce, sori) şi
pentru a-şi păstra consistenţa este unsă cu ou crud bătut, utilizând un fir de urzică. Astfel
pasca nu va crăpa, va fi aprigă, precum urzica (funcţionează magia simpatetică). Cozonacul
şi pasca sunt preparate de femeile din Maramureş din acealaşi aluat în covata de lemn
moştenită din moşi-stămoşi. Aluatul, colacul, pasca interacţionează cu grâul, iar grâul, ca
omul, parcurge nişte etape indispensabile, momente tari (naştere, căsătorie, moarte).
Alimentele ritualice sunt duse în noaptea de Înviere sau în dimineaţa de Paşte la biserică
pentru a fi sfinţite. Mâncărurile tradiţionale duse la sfinţit sunt pasca, ouăle roşii, slănină,
caş, şuncă şi sare. Acestea sunt duse într-o coşarcă special pregătită pentru această
sărbătoare, acoperită cu o ştergare frumos brodată sau în traista specifică fiecărei zone. Tot
la slujba de Înviere, în unele localităţi se iau paşti cu vin într-o cană sau un ulcioraş şi se
aduc acasă. Fie că se duc alimentele la sfinţit, fie că se iau paşti cu vin, nimeni nu poate
consuma ceva înainte de a lua sfinţit.
În prezent, a doua zi de Paşte, la Şurdeşti, în Maramureş, este sărbătorit cel mai
harnic om din sat, primul gospodar care a ieşit la arat. „Udătoriul” este – aşa cum afirmă
Mihai Pop – „cel mai important obicei agrar al românilor”.
Omul societăţii contemporane, redescoperind fenomenul cultural tradiţional, va
înţelege mult mai bine universul magic al satului tradiţional. Pentru omul comunităţii
tradiţionale româneşti, lumea de aici (lumea cu dor) şi lumea de dincolo (lumea fără dor)
sunt divin rânduite. Sintagmele aşa trebuie, aşa este bine, aşa-i orânda definesc
mentalitatea, înţelepciunea omului tradiţional, filosofia sa de-o viaţă, nevoia impetuoasă de
a respecta cu sfinţenie ceea ce a primit moştenire de la strămoşi, de veacuri. Omul societăţii
contemporane are obligaţia morală de a respecta, de a valorifica, de a reactualiza, de a
insera în sufletul, în conştiinţa sa datinile străvechi, practicile magico-ritualice,
manifestările folclorice primite moştenire, de veacuri de la străbuni.

200
OUL, SIMBOL UNIVERSAL AL DESAVARSIRII

Prof. Ghiras-Dănuţ Cornelica


Colegiul Tehnic „ Transilvania” Baia Mare

REZUMAT
Multe popoare antice şi-au reprezentat naşterea cosmosului dintr-un ou, fie că a
apărut din neant, fie l-a zămislit însuşi zeul fondator, în chip de om sau pasăre fabuloasă.
Înainte de a fi aliment, oul este un simbol al perfecţiunii, al fecundităţii şi belşugului, un
microunivers ce pare a fi suficient sieşi ca sursă de miracole.
Oul, alături de lut şi aluat, reprezintă arhetipuri ale genezei. Dintr-un ou ce
pluteşte în fluidul Haosului Nemărginit Primordial, se naşte Universul. Din partea
superioară a cojii apare Cerul, iar din cea inferioară Pământul, gălbenuşul transformându-
se în Soare.
Faptul că într-ul ou se află închis binele şi răul (există numeroase basme cu ouă
care ţin ascunse farmece şi a căror spargere sau fierbere şi mâncare dezleagă blesteme sau
vrăji), faptul că dintr-un ou pot ieşi şi lucruri necurate sau malefice ( credinţa că oul conţine
în el şi elementul răului, oul purtat sub braţ timp de nouă zile) întăresc aceeaşi idee şi
anume că oul îşi păstrează şi în folclorul contemporan simbologia potenţei generice
(cosmologice) dar şi integraliste şi integratoare ( cosmologice).
Cele mai puternice semnificaţii ale oului rămân totuşi cele legate de sărbătoarea
Învierii Domnului, iar cele mai bune mărturii în acest sens sunt ouăle care se vopsesc în
Săptămâna Mare.
Ciocnitul ouălor capătăt semnificaţiile unei jerfe simbolice, ale comuniunii
marcată de consumul ritual al alimentelor consacrate de credinţă, dar este şi purtător al
unor prevestiri: „ Acela al cărui ou se sparge când ciocneşte în ziua de Paşti, va muri
dinaintea celuilalt”. Pentru că şi-a primit calităţile prin contactul cu sângele Domnului,
consumul oului de Paşti este supus unor interdicţii ce opresc adâncirea chinurilor Lui:
primul ou nu se sărează şi nu se taie cu cuţitul, cojile sunt adunate cu grijă ca să nu fie
călcate în picioare, ba chiar cei care voiau să fie sănătoşi tot anul îl mâncau pe de-a-ntregul.
Culoarea roşie îi conferă calităţi pozitive cu totul remarcabile: pus în apă
neîncepută împreună cu monede de argint, aceasta aduce sănătate, frumuseţe şi noroc
celor ce se spală pe faţă în zilele de sărbătoare; aşezat sub pernele fetelor de măritat, se
crede că aduce împlinirea prin căsătorie; păstrate cu grijă la icoane sau la grinda casei,
ouăle sfinţite asigură sporul acesteia, o feresc, peste an, de spiritele rele, iar vara, de
grindină, trăsnet, etc.
Sărbătoare definitorie pentru creştinism, Paştele mai poartă şi alte semnificaţii ce
o raportează la ritmurile cosmice de reînnoire a naturii, de biruinţă deplină a luminii
solare, de împăcare şi armonie.

201
PROIECT EDUCAŢIONAL

„22 APRILIE - ZIUA PĂMÂNTULUI

ZIUA NOASTRĂ A TUTUROR”

Iniţiator proiect:
Profesor: Nagy Laura
Baia Mare

MOTTO: „Nu vom salva tot ce ne-ar plăcea să salvăm, dar vom salva
mai mult decât dacă n-am fi încercat deloc.”
(Sir Peter Scott)
Iniţiator: prof. Nagy Laura, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
Parteneri: Asociaţia Kelsen
Team for Youth Association
Colaboratori: prof. Muresan Ramona Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
prof. Vasilescu Ileana Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
prof. Căprar Daniela Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
prof. Pârvu Gabriela Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
Argument:
Lupta pentru un mediu curat si sănătos depinde de noi toţi, de la mic la mare. Stă în puterea
noastră să facem ceva pentru noi, pentru copiii nostri, pentru Terra. Inocularea acestor idei
si preocupări sunt foarte importante pentru elevi. Si ei si noi adulţii, stim ce important este
aerul curat si apa limpede, ce important e să preţuim animalele si plantele. Din păcate,
există oameni care distrug echilibrele ecologice sub influenţa nefastă a civilizaţiei si, din
fericire, există semeni, printre care ne includem si noi, care au preocupări de protejare a
mediului.
Protecţia naturii este una dintre cele mai importante preocupări ale societăţii
contemporane.
Există trei mari aspecte ale acestei preocupări:
*prevenirea deteriorării mediului
*acţiuni de depoluare
*acţiuni de reconstrucţie ecologică
Scopul principal al educaţiei ecologice este acela de a oferi fiecărui individ posibilitatea de a
manifesta o atitudine personală, responsabilă faţă de mediul în care trăieste. Elevii învaţă
să cunoască mai bine natura, să înţeleagă atât beneficiile pe care ni le oferă ea, cât si
cerinţele pe care trebuie să i le respectăm. Toate acţiunile desfăsurate au si un caracter
preventiv, deoarece elevii înţeleg că e obligatoriu să asigurăm o lume mai curată, în care
oamenii să stie că fiecare gest contează, atât al său personal, cât si ca parte a unui grup în
cadrul comunităţii.

202
Scop:
Însusirea de cunostinţe, formarea de abilităţi si comportamente necesare pentru
menţinerea si îmbunătăţirea calităţii mediului, astfel încât să se prevină problemele de
mediu în viitor.
Obiectivul principal:
Proiectul urmăreste implicarea elevilor, profesorilor, părinţilor si a comunităţii locale în
dezvoltarea constiinţei si conduitei ecologice a cetăţenilor bazată pe respectul faţă de
natură, responsabilizarea pentru prevenirea poluării si gestionarea resurselor fără a
periclita echilibrul
mediului si sănătatea cetăţenilor.
Competenţe specifice:
* *promovarea interdisciplinarităţii ca mijloc de dezvoltare si stimulare a creativităţii
elevilor;
* *implicarea elevilor în activităţi ecologice de reciclare a materialelor refolosibile si
transformarea acestora în obiecte utile;
* *valorificarea si dezvoltarea simţului artistic si practic al elevilor;
* *stimularea creativităţii elevilor
* *informarea elevilor cu privire la înţelegerea importanţei voluntariatului în acţiunile de
ecologizare a mediului înconjurător si nu numai;
* *constientizarea faptului că fiecare dintre noi este direct responsabil de sănătatea
mediului
înconjurător;
* *constientizarea tutuor participanţilor asupra importanţei protejării naturii pentru o
viaţă
sănătoasă, pentru un aspect estetic al mediului, pentru alinierea la standardele europene.
3
Grupul ţintă:
- elevi din clasele IX-XII si cadre didactice ai Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” Baia
Mare;
- părinţi;
- comunitatea locală.
Durata proiectului: 1 aprilie – 30 aprilie
Resurse:
1. umane: elevi din clasele IX-XII, cadre didactice
2. materiale: brosuri informative, album foto, pliante, diplome.
3. de timp: aprilie – aprilie
4. de autoritate si putere: sprijin si susţinere din partea managerilor scolii.
Descrierea activităţilor:
* *Workshopuri în scoli si licee:
„Voluntariat: de la ecologic la social, pentru sănătate sau cultural”;
* *„SOS Planeta Pământ” - dezbatere interactivă, prezentări Power-Point;
* *„EXPO – ZIUA PĂMÂNTULUI” - realizarea panoului “22 Aprilie – Ziua Pământului”,
expoziţie materiale reciclabile, realizarea unor pliante informative;
* *„Plantăm copăcei de Ziua Pământului”;
* *„PARADA- ECO” - prezentarea unor costume din materiale reciclabile;

203
* *„VOLUNTARIADA” - reprezentaţii stradale, teatru stradal
* *„MARS STRADAL VOLUNTARIADA”
*
Programul activităţilor propuse:
ACTIVITATEA
tema, conţinuturi, metodologie
Participanţi
Obiective
Perioada de desfăsurare
Responsabil
1. ACTIVITATEA:
Sesiuni de lucru în cadrul
echipei proiectului pentru
stabilirea programului
activităţilor, selectarea
materialelor informative si a
conţinuturilor.
Echipa de proiect
aprilie
Prof. Laura Nagy
2. ACTIVITATEA:
Workshopuri în scoli si licee: „Voluntariat: de la ecologic la social, pentru sănătate sau
cultural”
Elevi
Cadre didactice
Echipa de Proiect
- informarea elevilor cu privire la înţelegerea importanţei voluntariatului în acţiunile de
ecologizare a mediului înconjurător si nu numai;

Aprilie
Asociţia Kelsen
Asociaţia Team for Youth Association

3. ACTIVITATEA
„SOS Planeta Pământ”
Dezbatere interactivă,
prezentări Power-Point.
Elevi
Cadre didactice
- dobândirea de informaţii corecte despre efectele poluării asupra sănătăţii;
- cunoasterea măsurilor de protejare a mediului.

aprilie
Echipa de proiect
4
4. ACTIVITATEA

204
„EXPO – ZIUA PĂMÂNTULUI”
- realizarea panoului “22 Aprilie – Ziua Pământului”
- expoziţie materiale reciclabile
- realizarea unor pliante informative
Elevi
- implicarea elevilor în activităţi ecologice de reciclare a materialelor refolosibile si
transformarea acestora în obiecte utile;
- valorificarea si dezvoltarea simţului artistic si practic al elevilor;
- stimularea creativităţii elevilor.

aprilie
Prof. Laura Nagy
5. ACTIVITATEA „Plantăm copăcei de Ziua Pământului”
Elevi
- constientizarea elevilor despre importanţa acestui demers ecologic dar si estetic.

aprilie
locaţia zona din jurul Casei Tineretului
Prof. Laura Nagy
Asociţia Kelsen
Asociaţia Team for Youth Association

6. ACTIVITATEA: „PARADA- ECO”


Elevi
Cadre didactice
- valorificarea si dezvoltarea simţului artistic si practic al elevilor;
-stimularea creativităţii elevilor.

aprilie
Echipa de proiect
7. ACTIVITATEA:
„VOLUNTARIADA”
- reprezentaţii stradale, teatru stradal
Elevi
- implicarea elevilor în diferite activităţi, învederea promovării importanţei voluntariatului;

Aprilie locaţia Piaţa Revoluţiei


Prof. Daniela Căprar
Prof. Laura Nagy
Asociaţia Kelsen

8. ACTIVITATEA: „MARS STRADAL VOLUNTARIADA”


Elevi
- implicarea elevilor în diferite activităţi, în vederea promovării importanţei
voluntariatului;

205
aprilie
locaţia Piaţa Revoluţiei
Prof. Daniela Căprar
Prof. Laura Nagy
Asociţia Kelsen
Rezultatele preconizate:
*Schimbarea mentalităţii elevilor privind rolul lor în menţinerea calităţii mediului
înconjurător;
*Dezvoltarea la elevi a unei conduite ecologice;
*Cresterea imaginii liceului;
*Crearea unui mediu ambiental ecologic în liceu si comunitate.
5
Sustenabilitate:
Educaţia civico-ecologică este una dintre componentele importante ale programelor de
educaţie modernă. Prin activităţile si proiectele conduse de dascăli, participanţii învaţă prin
experimentare ceea ce înseamnă să fie cetăţeni mai buni si responsabili, care servesc
interesele
mediului înconjurător si ale comunităţii lor.
Prin proiectul nostru se vede această implicare ecologică prin dezvoltarea capacităţilor
educative, cetăţenesti, ajutând generaţia următoare să participe activ în luarea deciziilor
care vor
afecta propriile vieţi.
Evaluarea proiectului:
Cantitativă
* *centralizarea numărului de participanţi, la fiecare activitate;
Calitativă:
* *un chestionar de satisfacţie beneficiarilor direcţi.
Activitatea „SOS Planeta Pământ”
Activitatea „EXPO Ziua Pământului”

206
ÎNVIEREA DOMNULUI ISUS – NĂDEJDEA ÎNVIERII NOASTRE

POP DANIELA FLORICA,


COLEGIUL TEHNIC „TRANSILVANIA” BAIA MARE,
MARAMUREȘ
Învierea Domnului Isus mărturisește despre atotputernicia lui Dumnezeu.
A crede în înviere înseamnă a crede în Dumnezeu. Învierea lui Isus este o mărturie și
o dovadă pentru învierea oamenilor, acesta fiind un adevăr de bază al credinţei creștine.
Învierea este o victorie triumfătoare și glorioasă pentru fiecare credincios.
Hristos s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine mântuirea noastră, prin care ne-a
trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar
fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit.
Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Ne dovedeşte
Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu moartea are ultimul cuvânt, ci
viaţa. Domnul Isus cel Înviat transmite viaţa nouă fiecărui credincios, în măsura în care acesta
continuă să trăiască în Hristos și să se reînnoiască în puterea Spiritului Său. Aceasta e realitatea
harului și a sfinţirii care se transmite de la Hristos în Biserică.
Învierea lui Isus devine cauza victoriei asupra morţii și păcatului pentru fiecare
creștin, este noua putere care intră acum în lume, căreia nicio putere nu i se poate opune, care
devine punctul de plecare pentru orice reînnoire și transformare a realităţii trupului în
vitalitatea Spiritului.
Prin ascultarea și jertfirea lui Isus mulţimea omenească este considerată în stare de
neprihănire după cum declara apostolul Pavel: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur
om, cei mulţi (mulţimea omenească) au fost făcuţi păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur
Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi“( Romani 5:19).
Învierea ne permite să trecem dincolo de timp, în însuși misterul lui Dumnezeu,
ascuns veacuri întregi și revelat acum în Fiul Său făcut om. Paștele e revelarea supremă a
puterii iubirii Tatălui, deoarece e intervenţia divină, definitivă, biruitoare a păcatului și morţii,
începutul noii alianţe de comuniune între Dumnezeu și oameni, în care Dumnezeu descoperă și
transmite sfinţenia și gloria Sa, transformând omul în fiu al Său.
Evenimentul Învierii reînnoiește orice lucru, inaugurează un timp nou, timpul de pe
urmă al mântuirii.
Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui
om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă
moartea.
Învierea lui Isus Hristos demonstrează că Dumnezeu a acceptat jerfa lui Isus pentru
noi. Ea demonstrează că Dumnezeu are putere de a învia din morţi. De asemenea, ne
garantează că cei care cred în Hristos nu vor rămâne morţi, ci vor fi înviaţi pentru viaţa veșnică.
Aceasta este speranţa noastră binecuvântată.

Bibliografie
Biblia sau Sfânta Scriptură, 2002, Editura Universităţii Emanuel Oradea
Merrill C. Tenney, 1992, Studiu al Noului Testament, Imprimeria de Vest, Oradea
Renzo Lavatori, 2008, Unul-născut din Tatăl Isus în misterul filiaţiei Sale, Editura
Galaxia Gutenberg Târgu-Lăpuș
http://www.episcopia-italiei.it/index.php/it/relatari-2/1156-invierea-lui-iisus-
hristos-ndejde-invierii-noastre

207
208
PASTELE IN MIHOVENI

Prof.Maruneac Mihaela
Şcoala Gimnazială „Niculae Popinceanu” Mihoveni

Satul Mihoveni, se află la o distanţă de 9 km de orașul Suceava, întinzându-se de


pe malul drept al râului Suceava și până la Dealul Teișor, cea mai înaltă cotă din Podișul
Sucevei.
Pentru că suntem în postul Paştelui am să vă descriu şi eu câteva obiceiuri locale
pe care le ştiu de la bunicii mei.
În Săptămîna Mare, a Patimilor, se crede că dacă moare cineva, sufletul lui este
dus în Iad, căci Raiul este închis, Cerul este închis. Săptămâna aceasta este ţinută prin post
strict. Marţea din această săptămână se tine pentru dureri de cap şi pentru ca să nu sece
laptele la vaci.
În Joia Mare, a Patimilor sau Joia Neagră se credea că morţii veneau pe la vechile
lor locuinţe şi ar rămâne până la Duminica Mare. Nu se spală rufe, ţinându-se ca o
sărbătoare, iar dacă se pune cloşca pe ouă ea va scoate numai cocoşi. Se crede, că cine
doarme în această zi va fi puturos tot anul. Din Joia Mare nu se toarce până la Ispas (la
Înălţare). În această zi se cere ca toţi din casă să planteze un pom, crezând că se prind mai
bine. Seara, la Denia cea Mare, femeile tămâiază la cimitir pe cei morţi. Cine posteşte din
Joia Mare până la Paşti, se crede că va şti cu trei zile înainte când va muri. Se vopsesc ouăle
în culoarea roşie.
Vinerea Mare sau Vinerea Seacă este ţinută cu stricteţe. Nu se coace şi nu se
seamănă nimic în această zi, pentru că seminţele nu vor încolţi, ci vor putrezi. Dacă plouă în
această zi, anul o să fie bogat, dar zilele dintre Paşti şi Rusalii vor fi ploioase. Seara, la
biserică se trece pe sub Sfântul Aer, după ce credincioşii îngenunchează de trei ori şi sărută
picioarele Mântuitorului.
Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul
şi şalele în cursul anului. Seara se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica.
Sâmbăta, se face pasca; femeile o pregătesc din grâu. Ea se frământă din făina
curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori şi ouă. Pasca are forma rotundă pentru că, în
popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac
împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost
răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânza de vaci dulce, frământată cu ou şi stafide.
Pasca se împodobeşte cu ornamente din aluat - flori, frunze, etc. Înainte de a face pasca,
femeile "se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni şi apoi
se apucă de plămădit". Şi faza coacerii este importantă: când pun în cuptor „fac cruce cu
lopata sus, pe tuspatru pereţi şi apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă, / Cruce-n
masă, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casă".
În noaptea de Paşti se deschid porţile Cerului, iar ceea ce ceri, Dumnezeu îţi va
da. În ziua de Paşti, toţi membrii familiei, veniţi de la Înviere, se spală într-un vas cu apă
neîncepută în care se află un ou roşu şi un bănuţ de argint. Oul se pune pentru ca să fie toţi
roşii şi sănătoşi ca oul, iar banul, ca să fie bogaţi şi curaţi ca argintul. Se gustă apoi,
neapărat, prima dată din anafora de Paşti care a fost adusă în coşarcă unde s-au sfinţit de

209
preot bucăţi mai mici din cât mai multe feluri de mâncare, de la usturoi de leac până la
bucăţi de carne şi ouă încondeiate.
Ciocnitul ouălor, ca datină generală, se prelungeşte în toată Săptămîna Luminată
până la Ispas şi Rusalii. În Săptămîna Albă, Luminată, Cerul este deschis, după tradiţie, până
la Ispas, iar cine moare e fericit căci ar merge fără judecată direct în Rai, la Dumnezeu.
Toate aceste credinţe, tradiţii şi obiceiuri care se mai păstrează în mare parte şi
azi am socotit să le menţionez deoarece definesc sufletul bucovineanului. Ele în cea mai
mare parte nu contravin învăţăturii noastre creştine ci dimpotrivă o întregesc şi o fac
accesibilă, în înţelesul ei, creştinului de rând.

Bibliografie:
Pr. Viorel Lazăr, pr. Florin Melinte (2010) - „Mihoveni – Rădăcini și orizonturi –
studiu monografic”, Ed. Universităţii, Suceava;
www crestinortox.ro

”DĂRUIND VEI DOBÂNDI”


PROIECT DE INTRAJUTORARE UMANITARĂ
(REZUMAT)

Atunci, când cu eforturi materiale minime, dar cu multă iubire se poate pune un
mic stâlp de rezistenţă la întărirea încrederii în ceilalţi, nici un sacrificiu nu este prea mare.
Pornind de la aceste gânduri, m-am ganditit să desfăşor acest proiect „Dăruind vei
dobândi!” în cadrul căruia am dorit să demarez o actiune de întrajutorare umanitară pentru
copiii de la casa de copii.
Astfel, preșcolarii Grădiniţei cu P.P Crucea de sus din Panciu au demarat, cu
ocazia Sfintelor sarbatori de Paști, o acţiune de ajutorare a copiilor de la C.R.C.D. Focșani
Copii de la C.R.C.D au primit cu bucurie darurile aduse de preșcolarii Grădiniţei cu
P.P Crucea de sus.
Doamna director general Daniela Nicolas a afirmat: „Vreau să le mulţumesc din
inimă sponsorilor noştri, care de fiecare dată au răspuns prezent când am avut iniţiativa de
a ajuta persoane aflate la nevoie. Oamenii cărora le mulţumim şi cu această ocazie, care ne
sunt mereu alături, sunt: preșcolarii și educatoarele Grădiniţei cu P.P Crucea de sus din
Panciu. Darurile oferite au constat în rechizite şcolare, jucării, dulciuri, îmbrăcăminte de
iarnă şi încălţăminte, obiecte de igienă personală şi produse de curăţenie. Aceşti copii au
vârste cuprinse între 3 şi 15 ani şi duc dorul familiilor lor pentru că sunt veniţi din diferite
colţuri ale ţării, iar părinţii, din cauza lipsei de posibilităţi, îi vizitează o dată sau de două ori
pe an. Cadrele medicale de aici suplinesc cum pot lipsa părinţilor, fiindu-le practic o a doua
familie. Copiii aici locuiesc, aici se joacă şi aici şi învaţă", a adăugat Daniela Nicolas.
Doresc astfel să continui această acţiune începută cu un an în urmă şi care sper
să devină o tradiţie.

210
TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN MUNŢII APUSENI
LEGATE DE SĂRBĂTORILE PASCALE

Profesor Ţuculete Marinela


Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul pentru
români de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii. Paştele,
acceptat şi ca Paşti, antrenează un întreg ciclu de sărbători şi evenimente, care fac să se
individualizeze clar în în calendarul românilor momentul pascal. Acesta cuprinde mai
multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt, Rusaliile,
adică perioadele numite în termeni bisericeşti a Triodului şi a Penticostarului.
Primăvara este întotdeauna un prilej de bucurie pentru locuitorii din Apuseni,
căci de îndată ce soarele se arată pe cer deretică în gospodării şi prin curţile caselor.
Sosirea anotimpului verde este marcată de o serie de sărbători şi obiceiuri populare, pe
care oamenii locului le respectă cu sfinţenie de ani de zile.
În Munţii Apuseni se practică o sărbătoare a focului viu, numită Hodaiţe, varianta
locală a Alimorilor. Ea are loc într-o zi din săptămâna albă, a brânzei, sau în prima zi a
Postului Mare. Este o datină stăveche, aşteptată cu mult drag şi nerăbdare de tinerii din sat.
Unele fete sau femei mai tinere care au greşit cu ceva aşteptau Alimori cu un licăr de teamă
în suflet. Dacă n-au terminat cu torsul cânepii şi al lânii, au făcut o faptă rea sau au greşit cu
ceva şi un vânticel a dus zvonul în zare, sigur la Alimori va afla tot satul. Cei care strigau
Alimori nu puteau fi opriţi sub nicio formă, cel vinovat nu ştia de la cina şi de unde vine
strigătura.
Joia Mare coincide în Munţii Apuseni cu vopsirea ouălor roşii, a căror prezenţă
este obligatorie pe masa de Paşte, deşi în prezent se vopsesc ouă şi de alte culori
Altă sărbătoare a primăverii, cu o tradiţie străveche în Ţara Moţilor, este Jocul
Fărşangului. Sărbătoarea are origini maghiare şi simbolizează trecerea de la frigul
năprasnic al iernii la primăvară. Fărşangul se aseamănă cu un carnaval, fiind un mod inedit
de a petrece în numele binelui, care a reuşit să învingă răul, aşa cum spun legendele
populare. Cu această ocazie, fetele se îmbracă în haine bărbăteşti şi poartă pălării largi pe
cap, în vreme ce băieţii se costumează cu rochii şi îşi desenează feţele cu funingine. Alaiul
colorat porneşte apoi la pas pe străzi şi bate la porţile caselor, jucând farse celor care le
deschid.
Alteori, dealurile din Roşia Montană sunt luminate de focul aprins pe maurii de
piatră cu ajutorul surcelelor uscate. Bătrânii satului spun că focurile ritualice ajută la
purificarea şi la sporirea luminii Soarelui, odată ce acesta trece la cumpăna echinocţiului de
primăvară.
În inima Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al râului Arieş se află comuna
Bistra. Această comună se identifică printr-un obicei de Paşte străvechi, denumit Prăgşorul.
Cu acest obicei, vechi de peste 250 de ani, localnicii se mândresc şi doresc să-l păstreze în
continuare aşa cum l-au moştenit de la strămoşi. Prăgşorul este o combinaţie complexă de
sărbătoare religioasă şi laică. Începe în Vinerea Mare, în timpul slujbei de Prohod şi se
încheie în Duminica Tomii, cunoscută în popor cu denumirea de Paştele Mici.

211
Legenda spune că Prăgşorul a fost adus în Bistra, pe la 1750, de la Roma, de Petru
Pavel Aron, Episcop greco-catolic de Blaj, originar din comună, pentru a consolida procesul
de catolicizare a populaţiei. A fost preluat de biserica ortodoxă şi acesta constituie un prim
paradox al obiceiului.
Pentru desfăşurarea Prăgşorului se formează un grup de feciori necăsătoriţi din
sat, minimum şase şi maximum doisprăzece, numiţi crai. În Vinerea Mare, după amiaza,
craii instalează în curtea bisericii toaca şi ţevile special pregătite pentru puşcături. Acestea
vor rămâne aici până în dimineaţa celei de-a doua zile de Paşti, adică luni. Toaca este păzită
în această perioadă de către crai, ca să nu fie furată. În caz că se va fura, va trebui
răscumpărată, altfel organizează Prăgşorul cei care au furat-o, dar pe cheltuiala crailor.
Până luni dimineaţa craii păzesc toaca. Dacă reuşeşte cineva să le-o fure, rămân
de mare ruşine în sat şi, în plus, sunt obligaţi să suporte cheltuielile pentru balul pe care îl
organizează însă, în locul lor, hoţii. Se poartă negocieri asidue şi, de regulă, reuşesc să o
răscumpere. Nu s-a întâmplat de prea multe ori, dar hoţii, în special bărbaţii însuraţi care
au fost şi ei pe vremuri crai încearcă de fiecare dată.
În ziua de Paşti, spre seară, după vecernie, în curtea bisericii este ales primul crai
care, după tradiţie, trebuie să se căsătorească în acel an. El este ales la propunerea
celorlalţi, în faţa sătenilor şi a preoţilor. Aceştia aprobă alegerea făcută şi-i felicită pe toţi
craii, urându-le succes.
A doua zi de Paşti, adică luni, după slijba de la biserică, craii îmbracă portul
popular şi, însoţiţi de un taraf, merg prin sat, din casă în casă, strigând: Hop, hop, hop vivat!,
adică Hai, hai, hai să trăiţi. Craii invită fetele să participe la balul organizat de ei, bal care
începe în seara aceleiaşi zile. Fetele care sunt vizitate şi invitate la bal oferă bani şi ouă
roşii. Cea mai darnică va fi desemnată Prima crăiasă a Prăgşorului. Desemnarea se face de
către crai, la întoarcerea acestora din sat, la locul de desfăşurare a petrecerii. Numele
primei crăiese este tăinuit până la începerea petrecerii când este aleasă din mulţime şi
condusă la Primul crai. Cei doi au onoarea să înceapă jocul în ritmul muzicii şi sub privirile
sătenilor, astfel dezlegându-se dansul, hora, cântecul şi voia bună după marele post.
Petrecerea durează până în zori, reluându-se în după-amiaza următoare şi, la fel, în
duminica următoare.
În tradiţia ardelenească, Paştele, ca şi sărbătoarea Crăciunului, reuneşte toată
familia, pentru a lua tradiţionala masă de Paşte, pentru a ciocni ouă roşii, pentru a gusta
drobul de miel şi vinul sfinţit, în semn de preţuire pentru jertfa Mântuitorului. Ca un obicei
nou al ultimilor ani, cei mici îl aşteaptă cuminţi pe iepuraş să le aducă toate cele dorite.

Bibliografie

1. Dicţionarul enciclopedic, 2000, Editura Cartier, Bucureşti


2. Marian, S., Sărbătorile la români, 2001, Editura Grai şi suflet, Bucureşti
3. Vulcănescu, R., Mitologie romană, 1987, Editura Academiei, Bucureşti

212
OBICEIURI ŞI TRADIŢII PASCALE ÎN BANAT

Anca Păiş — Liceul Tehnologic Transporturi Auto, Timișoara

Cea mai mare sărbatoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
În comunitatea tradiţională pregătirile pentru sărbătoarea Paştelui încep încă din
prima zi a Postului Mare, care durează şapte săptămâni. Ciclul pascal se continuă după
Duminica Învierii, cu încă şapte săptămâni, până la Înălţare.
Fiecare dintre aceste săptămâni este punctată de sărbători cu rezonanţă în
calendarul religios, dar şi de obiceiuri populare sau de gesturi şi acte mărunte menite să
influenţeze pozitiv mersul lucrurilor sau să remedieze abaterile de la regulile impuse de
calendarul popular.
Complexitatea acestor manifestări precum şi înterferenţele dintre calendarul popular şi cel
religios reprezintă o trăsătură esenţială a sărbătorilor tradiţionale româneşti.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de
credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
Sărbătorile de Paşti sunt marcate de obiceiuri străvechi, care implică curăţenia,
atât cea interioară, cât şi cea a casei, înnoirea hainelor, pregătirea bucatelor specifice,
ciocnitul ouălor roşii, alături de tradiţii mai noi, precum oferirea de cadouri pe care le
aduce Iepuraşul. Credincioşii ortodocşi au felurite obiceiuri de Paşte care diferă de la o
zonă a ţării la alta. În Banat, acestea sunt mai puţine decât în alte zone.
Începerea Postului Mare este marcată prin distracţia, care se face înainte de post,
aceasta poartă numele de farsang, făşanc sau fashing. Este, de fapt, un carnaval al întregului
sat, la care tinerii se maschează, iar cei mai în vârstă asistă.
Sunt foarte multe alte tradiţii, care încă se păstrează în Banat cum ar fi Joimăriţa,
un personaj mitologic feminin, care umblă prin sate şi le pedepsea pe fetele, care nu îşi
terminau de tors lâna, iar pe cele leneşe le lua la ea acasă şi le mânca. Tot în Banat, în cele
trei zile de Paşte, oamenii se sărută între ei şi se îmbrăţişează, acestea semnificând iubire,
iertare, uitarea oricărei supărări.
Sărbătoarea este simtită ca o totală transcendere, realizată de creaţie în Hristos
cel înviat. Transcenderea, pe care Biserica o numeşte Paşti, este trăită într-o negrăită
bucurie, într-o bucurie de copii nevinovaţi şi zburdalnici.

213
LESSON PLAN: CREATE A VOLUNTEER SPIRIT – LEARNING TO GIVE

Prof. Andrei Doina,


Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău

Purpose:
This lesson emphasizes that volunteering is the responsibility of citizens. Those
contributions made by volunteers represent positive social action for the good of the
community.

Duration:
One Hour Class Period.

Objectives:
The learner will:
evaluate the importance of service to others;
identify ways that volunteers help others.

Service Experience:
Decisions about service plans and implementation should be made by students, as age
appropriate.
Plan and carry out a class volunteer project.

Materials:
Volunteer Ideas Worksheet (Attachment One);
Research on Volunteering (Attachment Two).

Instructional Procedure(s):
Anticipatory Set:
Is it fun to work out together? Tell the students that they can have a fun experience
volunteering their time or talents together. Build up a volunteering spirit and enthusiasm.
Ask students, “How many of you have ever volunteered your time to help somebody else?
What does it mean to volunteer?” Define the word volunteer (someone who does a job or
gives services freely and usually without pay). Tell students that you would like them to look
around and think of needs at the school and in the community that could be addressed by a
group volunteer project. Distribute the Volunteer Ideas Worksheet (Attachment One). Have
students work with a partner to write down problems or needs they see around them.
Read some research on the amount of time and money people spend on volunteering. Also,
read about the purposes for giving classified into different categories. This should not only
inspire the students, but also convince them that giving is an important part of being a
citizen. (Attachment Two).
Have students write an essay, using examples based on research and experience, that
describes how an individual can influence the lives of others through volunteering.

Assessment:

214
The Volunteer Ideas Worksheet (Attachment One) may be used as an assessment as well as
the essay describing the value and impact of volunteers.

Cross-Curriculum Extensions:
Environmental Science: Just as people depend upon each other for help, everything in
nature is interconnected. We all depend on one another.
Handout 1
Volunteer Ideas Worksheet

Directions: Work with a partner and write down your ideas about problems or needs you
have observed. Addressing one of these needs could become a volunteer project for the class.

Needs of kids at our school:


____________________________________________
____________________________________________
____________________________________________

Things that need to be done around school:


_____________________________________________
_____________________________________________
_____________________________________________

Things that need to be done in our neighborhood:


_____________________________________________
_____________________________________________
_____________________________________________

Things that need to be done in our community:


_____________________________________________
_____________________________________________
_____________________________________________

Handout 2
Research on Volunteering

There is a strong spirit of volunteering in our country. In addition to donating money to


charitable purposes, people give time as volunteers in a variety of ways. People find the
giving of their time, talent, and treasure to be a necessary part of being a caring citizen.
Giving also just makes you feel good. Volunteers are people who care about others enough
to set aside their own problems and take action.

The purposes of our giving and volunteering can be classified into nine categories:
To discover new frontiers of knowledge;
To support and encourage excellence;
To enable people to exercise their potential;

215
To relieve human misery;
To preserve and enhance democratic government and institutions;
To make communities a better place to live;
To nourish the spirit;
To create tolerance, understanding, and peace among people,
To remember the dead.

“How wonderful it is that nobody needs to wait a single moment before starting to improve
the world.” (Anne Frank)

“You can’t use up creativity. The more you use, the more you have. Sadly, too often creativity is
smothered rather than nurtured. There has to be a climate in which new ways of thinking,
perceiving, questioning are encouraged. People also have to feel needed. Frequently, we just
offer a job and ‘perks.’ We don’t always offer people a purpose. When people feel there is a
purpose and that they’re needed, there’s not much else to do except let them do the work.”
(Maya Angelou)

OUALE DE PAȘTE

Prof. inv. primar ZARZĂRĂ IRINA DANIELA


Sc. Gimnazială Nenciulești, Jud. Teleorman, România

De unde își are originea datina de a "încondeia” (a închistri) ouă de Paști?


La această întrebare ni se dau mai multe răspunsuri:
Odată trăiau 7 surori. Șase și-au găsit perechea, adică s-au măritat; una a rămas
fată. Ea făcea însă ochi dulci bărbaţilor celor 6 surori. Acestea se înverșunară în
mânia lor în contra surioarei respective într-atâta, încât într-o zi își umplură poalele cu
pietre, având de gând s-o ucidă. Dar când să pună mâna pe pietre, ca să le azvârle
asupra surioarei nemăritate, pietrele se prefăcură în ouă, cu fel de fel de culori, care de
care mai frumoase. Aceste ouă le plăcură surorilor așa de mult, că nu mai voiră să le
arunce. A șaptea soră a lor rămase astfel în viaţă. Întâmplarea a avut loc tocmai în
Duminica Paștilor; de aceea, poporul — în amintirea ei face de Paști ouă încondeiate.
Cand Mântuitorul Christos era în viaţă, jidanii 1-au bătut cu pietre, care se
transformară în ouă roșii. Pe cand Iisus Christos era judecat înaintea lui, oameni buni de
inimă au dăruit ouă roșii copiilor judecătorilor și i-au îndemnat ca să deie dintr-însele și
părinţilor lor, pentru ca să-i mai domolească și să scape, în acest mod, pe Iisus. În
amintirea acestui fapt se încondeiază ouăle.
La Paști se fac ouă roșii întru aducerea aminte a sângelui nevinovat al lui
Christos, vărsat pentru păcatele omenirii.
Cele dintâi ouă roșii le-a făcut, după cum ne spuie o altă legendă, Maria
Magdalena pentru a procura bucurie surorilor și rudelor sale. Ea a dat fiecăreia
câte un ou, adresându-i cuvintele: „Christos a înviat !" Toate îi răspunseră: ?, Adevărat că
a înviat!".

216
La legendele reproduse mai sus din cartea veche a lui Leonida Bodnărescul, să
mai transcriem una din Vrancea (S. Harnea):
“... În seara de sâmbăta spre duminică, Pilat și cu alţi mai mari ai evreilor se
adunaseră la un ospăţ mare, unde au petrecut toată noaptea cu mâncăruri alese și
băutură multă.
Înspre ziuă, unul dintre oaspeţi aduse întâmplător vorba și despre Iisus:
Știţi voi că înșelătorul acela a spus mulţimii că a treia zi el va învia din morţi?
Și tocmai astăzi e a treia zi, răspunse altul, uitându-se spre fereastra din
faţa lui, în care se răsfrîngeau zorii de ziuă. Să-și arate acum vitejia mincinosul.
Și fiind cu toţii turmentaţi de băutură, se sileau care mai de care să hulească
pe Mântuitor, adresându-i tot felul de cuvinte batjocoritoare. Iar pe masă întâmplându-
se să se găsească un cucoș fript și bine rumenit într-o tavă cu grăsime, precum și un
castron cu o știucă fiartă gata pregătită cu mujdei, unul dintre oaspeţi zise așa, în bătaie de
joc:
- Cand vor învia știuca și cocoșul de pe masă, atunci va învia Hristos!
Pilat, care se afla tocmai cu un ou în mană, zise și el tot atunci:
- O să învie Iisus când s-o înroși oul în mana mea! •
Dar nu termină bine cuvintele acestea nesocotite, că știuca înviind începu a
înota prin apa din castron, iar cocoșul sări iute în sus și, bătând din aripi, cânta
„cucuriguu!"
Toţi se înspăimântară în faţa acestor minuni, iar Pilat scăpă oul din maini,
care se roșise ca sangele!
De atunci jidanii sunt pestriţi pe faţă, că i-a stropit cocoșul cu grăsime, când a
bătut din aripi.”

BOIELE DE OUA

În zilele noastre, mai toată lumea (chiar și femeia de la ţară) colorează


ouăle cu Gallus sau vopseli tipografice. Boirea se face rapid, fără efort din partea
gospodinelor, fără o pregătire prealabilă a plantelor colorante, ca altădată. Pe vremuri,
bătrânele nu știau de chimicale, ci de boieli naturale, extrase din foile de ceapă roșie
(pentru culoarea roșie), ceapă alba, flori de tei ori frunze de mesteacăn (pentru -
galben) ori din boabele coapte ale florii de soc (pentru nuanţe de albastru-violet) și alte
„secrete" pe care le vom detalia mai jos după excelentele studii de folclor ale lui Artur
Gorovei, Leonida Bodnărescul sau Simion Harnea.
În cartea sa frumos ilustrată „ Cateva datini de Paște la români"(apărută în
1906 în limba germană și în 1908, la Cernăuţi, în limba română). Leonida
Bodnărescul ne spune:
Cele mai frumoase boiele galbene se capătă din mlădiţe de coaja de măr, din
coji de ceapă, din frunze de dediţă, din alior (laptele cainelui). Boiala roșă se obţine din
coaja pădureţului, iar cea neagră din coaja de arin.
Gălbenelele se fac muind mlădiţele sau coaja de măr, punând înauntru
puţintică piatră acră și fierbându-le toate la un loc cum se cade. Unele femei nu se
mulţumesc numai să închistrească frumos ouăle, ci doresc ca ouăle să răspandească și
un miros aromatic. Pentru acest scop, ele adună înaintea Sf. Ilie o mulţime de șovârf
și păstrează această buruiană într-o cămăruţă uscată, unde să nu pătrundă lumina

217
soarelui sau suflarea vantului, deoarece șovârful n-ar mai mirosi. În acea cămăruţă rămâne
șovârful până în ziua Floriilor. Tot acolo se păstreaza și coaja de pădureț. În
Duminica Floriilor, gospodina ia un ciubăraș nou, neîntrebuinţat, pune acolo
șovârful, peste el coaja de măr pădureţ și toarnă deasupra apă caldă, acoperindu-se cu
un fund. După ce s-au muiat bine, femeia scoate întai coaja de mar și o așază pe o
pătură. Apoi scoate și șovarful muiat, pe care ţi-l stoarce cu mainile pană nu
mai rămane suc în buruiană. Vineri, în Săptămana Patimilor, gospodina așază totul
într-o oală nouă și pune la fiert. Aici se fierb și ouăle, care se îngălbenesc în mod
surprinzător, iar mirosul lor este plăcut, aromatic.
Cum se obţin culorile naturale din plante? În detaliata sa carte „Ouăle de
Paști" (1931), Artur -Gorovei ne spune că, altădată, femeile vopseau numai cu
extrase din plante și nu cu substanțe chimice, care pot patrunde în albușul oului și apoi
în stomacul consumatorului, fiind evident toxice pentru organism (mai ales al copiilor).
Pe vremuri, pe cale naturala se obțineau cinci culori, cu nuanțe diferite:
galbene, verzi, roșii, albastre și negre. Iată și plantele folosite:
Culoarea galbenă se scoate din alior, cules în luna mai, din frunze de agud si
de zarzăr, fiecare dând o altă nuanță de galben. Aliorul cules pe la Sf. Ilie dă un galben-
ruginiu. ;
Galben deschis iese din flori de brândușă.
Galben-cărămiziu se scoate fierband coaja de arin. Galbenul se mai scoate din
bobițe de brobinţar, flori de bumbișor, coji de ceapă, flori de drob, din-coaja de lemnul
câinelui, de pădureţ și de mălin, fierte la un loc; coaja de pădureţ, frunzele de
mesteacăn, păpădia, coaja de păr, virfuri de răchită, flori de rapiţă sălbatică, de
săpunel, de sunătoare, de siminoc, de soc, de șovârf, coaja de salbă moale etc. dau
nuanțe variate de galben.
Culoarea albastră se obține din flori de viorele.
Pentru verde se întrebuințează rachiţica, aliorul, drobiţă, frunze denuc, coaja de
arin, coaja de măr
dulce, coaja si mugur de măr pădureţ, floarea soarelui, ruja etc.
R OȘU se 'scoate din frunze și flori de măr acru, frunze de măr dulce, flori de
șovârf, frunze de corn, cimbrisor, coaja de perj, de măcies, arin negru, coada cocoșului,
roiba, boabele de calin etc..'
Pentru culoarea neagră se întrebuințează coaja de arin, fructele arinului si
coaja verde a nucilor (coaja fructelor) sau fructe coapte de boz, de soc, Coaja de corcoduș.
Orice culoare ar urma să se dea ouălor, afară de albastră, acestea se vopsesc
întâi în galben. Dupa ce s-a scos din plante materia colorată galbenă, se împietrește,
adică în zeama obţinută prin fierbere se pune o catime de piatră acră, pisată mărunt, ca
să se topească. În aceste gălbinele se pun ouăle bine spălate și se lasă un ceas,
apoi se scot și se usucă bine; după aceea se pun în roșele. Mai departe, din roșii, ouăle
se fac negre, punandu-le în negrele. In vopsele ALBASTRE se pun de-a dreptul ouăle albe,
fără a se îngălbeni.
După Artur Gorovei, ouăle de Paști sunt de patru feluri: I) monocrome, adica
vopsite peste tot în roșu sau alte culori; 2) monocrome cu ornament; 3) policrome - în mai
multe culori - și cu ornamente; 4) ou cu ornamente în relief.

218
Cea mai veche menţiune o găsim în amintirile lui Del Chiaro, care descriind
obiceiurile de Paști de la Curtea domnească din București, de pe vremea lui Constantin
Brancoveanu (1689-1714), spune că Principesa primește, în apartamentul ei, pe
preoţi, cărora le săruta mâna și le dăruiește câte o năframă brodată, iar boierilor și
jupâneselor le dăruiește câte două ouă „bizzaramente lavorate a fieri d'i oro", adică
ouă încondeiate, artă în care excelează femeile valahe.
În Moldova, se face amintire despre ouăle de Paști, în Cronica scrisă a lui
Gheorghe, al doilea logofăt, în lași, în anul 1762, sub titlul „Cronica ce are întru sine vechi și
noua a Prea Înălţaţilor Domni", în care se spune că „pe vremea lui Antioh Voda s-a oprit
trasul la vale", obicei care îngăduia ca, în ziua de Paști, să se ude cu apă unii pe alţii; și
acei care voiau să scape de această neplăcere, se împăcau cu trăgătorii, dandu-le pască și
ouă.

BIBLIOGRAFIE
Sfintele Paști în datini și obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iași, 1994

CATEVA COORDONATE SUCCINTE PRIVIND ACTIVITATEA


MITROPOLITULUI ANTIM IVIREANU
IN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN VODA BRANCOVEANU

Prof. Daniela Curelea


Colegiul Tehnic Cibinium Sibiu

Trebuie afirmat de la bun început faptul că mitropoitul Antim Ivireanu, ierarhul-


tipograf, și-a pus toate cunoștinţele, râvna și truda sa, priceperea și dăruirea sa, atât în
slujba bisericii, cât și a credincioșilor care l-au primit, cu dragoste în Ţara Românească.
Tipograf, autor de lucrări originale, pilde, poveţe, tratate bisericești și
filosoficești, Antim ivireanu, a fost traducătorul cărţilor necesare bunei desfășurări a
serviciului religios, în limba română.
A fost înainte de toate un mare și luminat ierarh, predicator și păstor de suflete.
Artist și ctitor de locașuri sfinte și de limbă românească. Sprijinitor al ortodoxiei din
Transilvania, din orientul creștin și din Georgia – ţara-i natală-.
De departe vorbind și mai ales încercând a înţelege ceea ce a realizat ucenicul
tipograf, maestrul tipograf, egumenul, apoi episcopul și finalmente, mitropolitul Ungro-
vlahiei, Antim din Iviria, acceptăm fără tăgadă faptul că este una dintre figurile
emblematice și luminoase, din trecutul bisericii noastre creștine, și îndeosebi din trecutul
noastru istoric, zbuciumat în vremea domniei lui vodă Brâncoveanu, odată cu deschiderea
paginilor atât de complicate ale Problemei orientale.

219
TRADIŢII ŞI OBICEIURI LEGATE DE SĂRBĂTOAREA PASCALĂ
ÎN JUDEŢUL HUNEDOARA
REZUMAT

Profesor învăţământ primar Cojocaru Mihaela


Liceul Teoretic “Mircea Eliade” Lupeni, jud.Hunedoara

Motto: „Cultura populară cuprinde esenţa şi viaţa unei comunităţi”


Judeţul Hunedoara mai păstrează în anumite zone tradiţii şi obiceiuri de mult
uitate de către cei tineri. Sunt obiceiuri specifice aşezării geografice şi mai există locuri
unde chiar se respectă cu sfinţenie. Tărâmul românesc este un tărâm profund religios, iar
ortodoxismul său este evident în toată existenţa lui tradiţională.
Numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare, ultima din Postului Paştelui, are
menirea de a-i pregăti pe credincioşi pentru Înviere.Paştele este, incontestabil, cel mai
important eveniment al lumii creştine, perceput de mentalitatea ţărănescă într-o manieră
profundă a morţii şi a învierii ca fenomene ale timpului ritual.
Cele şapte săptămâni ale Postului Mare reprezintă şapte trepte de spiritualitate,
timp în care interdicţiile erau ţinute şi respectate de către toată suflarea satului. Ultima
treaptă a spiritualităţii pascale, cea de-a şaptea săptămână a Postului Mare, este structurată
în funcţie de obiceiurile şi datinile tradiţionale, care continuă o serie de interdicţii, care se
vor termina cu moartea Mântuitorului şi apoi Învierea, când interdicţiile ritualice
alimentare se vor încheia.
Săptămâna Mare, Săptămâna Neagră sau Săptămâna Patimilor este încărcată de
spirite malefice, iar pentru a le evita hunedorenii trebuie să ţină post, dar şi să practice
anumite ritualuri.
Săptămâna începe cu Lunea Mare şi Sfântă, zi care reprezintă începutul patimilor
lui Iisus de la intrarea în Ierusalim. În unele sate ale comunei Ilia exista credinţa conform
căreia cine moare în Săptămâna Mare va merge direct în iad, deoarece raiul este închis.
Marţea, denumită şi Seacă, este o zi în care sătenii considerau că trebuiau luate măsuri
împotriva infertilităţii atât vegetale, cât şi animale. În satele de câmpie, preoţii erau chemaţi
de gospodari să slujească în hotarul satului, împotriva dăunătorilor din holdele de grâu, iar
în satele de munte se făceau descântece pentru a nu seca laptele la oi şi la vaci. Astfel, în
Platoul Luncanilor, în Marţea Seacă este un obicei ce ţine de scăldat. În această zi, oamenii
trebuie să se spele ca să le meargă bine.
Miercurea Paştelui aducea cu sine interdicţia de a se toarce, deoarece, credeau
sătenii, că torsul le putea “întoarce minţile”. În unele sate se petrecea în noaptea de
miercuri spre joi, obiceiul strigării peste sat, un fel de “judecată de apoi” a colectivului în
vederea purificării pentru sărbătoarea apropiată. Miercurea Paştelui este ultima zi din
această săptămână când au putut fi făcute lucruri legate de munca pământului. În această
zi, oamenii făceau demult focuri rituale pentru alungarea spiritelor rele.
În Joia Mare sau a Patimilor se întâlnesc numeroase practici de pomenire a
morţilor. Se deschide a raiul şi iadul până la nouă zile după Rusalii. Se aprindeau focuri
ritualice şi se aduceau ofrande alimentare şi materiale cum ar fi colacul, oala, lumânarea
sau tincleul, care mai întâi erau sfinţite la biserică şi apoi se puneau la mormântul morţilor
sau în locuri în care se bănuia că morţii “neîmpărtăşiţi”, veneau în zilele nefaste. Se zice că

220
în noaptea de joi, morţii vin pe la vechile lor case şi stau acolo până în sâmbăta dinainte de
Rusalii. Joia, cunoscută şi sub numele de Joimăriţa, era ţinută cu străşnicie de fiecare sătean.
În această zi şi se mai obişnuia purificarea prin apă, a spălatului ritualic a membrilor
familiei, pentru a fi curaţi în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii. Tot în Joia
Mare, gospodinele din satele hunedorene încep şi vopsitul ouălor.
Vinerea Paştelui are mai multe denumiri în popor, cum ar fi Vinerea Patimilor,
Vinerea Mare, Vinerea Şchioapă, Vinerea Seacă, Vinerea Frumoasă sau Vinerea Scumpă. În
vremuri mai de demult, pe Malul Mureşului, părinţii îşi scăldau copiii în apele sale ca să “le
sece bubele” şi să aibă “pielea frumoasă şi dalbă”, iar copiii mari se scăldau în râu având în
mână un ou roşu, pentru “a nu prinde frigurile”. În multe sate hunedorene se mai păstreză
şi astăzi obiceiul ca după slujba de Denie, sătenii şă-şi ocolească casa de trei ori cu lumină şi
să facă o cruce cu lumânarea pe pereţi, ca întreaga gospodărie să fie ferită de foc, trăsnete şi
boli.Aceasta este ziua cea mai importantă din Postul Paştelui. În această dimineaţă se aleg
ouăle şi se fierb, vopsindu-se ceea ce a rămas din Joia Mare.
Statiunea turistica Straja este cunoscuta si datorita procesiunii "Drumul Crucii"
organizata in Vinerea Mare a Sarbatorilor Pascale. „Drumul Crucii” presupune parcurgerea
unui traseu de 10 kilometri între Lupeni şi schitul din Vârful Straja, situat la 1.440 de metri
altitudine.
Sâmbăta Paştelui are cea mai mare încărcătură ritualică, care capătă valenţe
deosebite prin plasarea printr-o cosmogonie originală a satului şi gospodinei, care găteşte
preparatele de Paşte. Din tot ceea ce face, forma capătă prin gesturile sale o putere
deosebită de a valorifica alimentele ritualice cum sunt pâinea, carnea ( miel sau ied), ouăle
şi zarzavaturile (ceapa şi usturoiul).
În noaptea de Paşte nimeni nu dormea, la fiecare gospodărie se făceau focuri,
precum şi în curtea bisericii, care era menţinut până în zori. În trecut existau o mulţime de
obiceiuri în mai toate satele hunedorene. Deşi multe s-au pierdut au mai rămas câteva
spectaculoase cum ar fi: Steagul de Paşti (Certej şi Gondol), Înconjuratul toacei (Brădăţel,
Glodghileşti, Muncelu Mare, Micăneşti şi Almăşel).
Învierea Domnului reprezintă esenţa sărbătorii Paştelui. Momentul principal al
zilei, îl constituie spălatul ritual, de dimineaţa, care asigură tuturor participanţilor, garanţia
unei bunăstări în anul ce vine, la care se adaugă consumul de alimente ritual, care
acţionează magia imitativă Duminica Paştelui era zi pentru ospătare şi divertisment.
Încetarea interdicţiilor după Postul Mare pare să fie o descătuşare pentru comunitate. Cu
toate că această sărbătoare se petrecea cu familia, tinerii din satele hunedorene organizau
în această zi diferite jocuri, care deveneau cu timpul obiceiuri pline de originalitate, care
atrăgeau întregul sat.
Incontestabil, Paştele este cea mai importantă sărbătoare a lumii creştine, fiind
percepută de mentalitatea ţărănească într-o manieră de profunzime a morţii şi reînvierii în
care timpul este temelia actului ritual. În general, sărbătoarea e privită de comunitate ca un
timp sacru. Iată cum cele şapte trepte de spiritualitate ţărănescă, rămân unităţi de viaţă
tradiţională în ciclul pascal al sărbătorilor, repere fundamentale, pentru înţelegerea acestui
mod de viaţă de către comunităţile rurale tradiţionale.

221
ÎNVIEREA DOMNULUI- SĂRBĂTOAREA MARELUI ADEVĂR

Blidar Crina Rozalia


Şcoala Gimnazială Băseşti

Marcată de o frumuseţe spirituală deosebită, Sărbătoarea Învierii Domnului este


cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, marcând învierea lui Isus Hristos în cea de-a
treia zi după răstignirea sa pe cruce din Vinerea Mare.
Denumită şi Paştele sau Sfintele Paşte, această sărbătoare simbolizează patimile,
moartea şi Invierea Domnului nostru Isus Hristos, fiind identificată cu ziua celei mai mari
biruinţe câştigate vreodată în istoria omenirii, întrucât Domnul şi Mântuitorul lumii a ieşit
din mormânt şi a sfărâmat legăturile păcatului biruind legăturile morţii. Această biruinţă
este dătătoare de viaţă căci cel care a cătigat-o este Dumnezeu.
Prin această faptă strălucită, omul capătă o nouă dimensiune: Hristos-omul
devine Fiul lui Dumnezeu şi moştenitorul Împărăţiei cerurilor. Învierea lui Hristos devine
eveniment, atât al cerului cât şi al pământului, e atât al omului cât şi a lui Dumnezeu, e al
tuturor timpurilor, al tuturor locurilor, a tuturor dimensiunilor vieţii fireşti şi nefireşti.
Imnul ce preaslăveşte Invierea lui Hristos „ Hristos a înviat din morţi, cu moartea
pe moarte călcând şi celor din morminte viţă dăruindu-le!” exprimă întreaga însemnătate a
Praznicului Învierii. El exprimă marele adevăr că prin Înviere, Hristos a dat viaţă lumii,
momentul fiind un eveniment în ordinea creaţiei divine.
Dumnezeu a făcut omului cel mai mare dar ce putea fi dat: acela al vieţii veşnice,
dar ce rămâne ascuns ochilor trupeşti, putând fi receptat şi simţit doar prin credinţă,
Învierea Domnului constituind, aşa cum am mai spus, cel mai înalt adevăr al credinţei
creştine.
Termenul de Paşte vine din ebraică Pascha (Pesoh) şi înseamnă trecere.
Legătura dintre Paştele Vechiului Testament şi sărbătoarea creştină a Paştelor este
una semnificativă. Dacă Paştele iudaic era în amintirea poporului evreu şi sărbătorea
ieşirea din robia Egiptului, Iisus sărbătorea Paştele cu ucenicii Săi, moment numit Cina cea
de taină, săvârşindu-se astfel o taină nouă, un nou Paşte, un nou Testament.
Patimile Domnului încep cu momentul numit Cina cea de taină, când Isus îşi
informează ucenicii despre acestea. Acum le spune că unul dintre ei îl va vinde iar la
insistenţele ucenicilor îl identifică pe Iuda ca fiind trădătorul. În timpul cinei, Isus ia pâinea
şi o frânge, împărţind-o ucenicilor cărora le spune: Luaţi, mâncaţi, căci acesta este Trupul
Meu!, apoi a luat un pahar de vin pe care l-a dat ucenicilor zicând: Luaţi, beţi, căci acesta
este Sângele Meu!
După cină, Mântuitorul le-a spălat picioarele ucenicilor săi, spunându-le că le-a
dat o pildă pe care trebuie să o urmeze şi ei la rândul lor. Apoi le-a cerut să se iubească unii
pe alţii şi le spune că îi va părăsi în acea noapte. La protestul lui Petru cum că el nu îl va
părăsi niciodată, Isus îi zice: Adevărat, adevărat îţi spun că până va cînta cocoşul, te vei
lepăda de Mine de trei ori.
Dacă ar fi să enumerăm pe scurt patimile, suferinţele Domnului Isus, acestea ar fi
următoarele:
Prima patimă: paharul din Ghetsimani
A doua patimă: sărutul trădării lui Iuda

222
A treia patimă: bătaia şi baljocura din partea celor religioşi din neamul Lui
A patra patimă: bătaia şi batjocura din partea neamurilor, reprezentanţii
necredincioşilor şi idolatrilor
A cincea patimă: bătaia şi suferinţa fiindcă era Împărat
A şasea patimă: dezgolirea înaintea oamenilor
A şaptea patimă: răstignirea pe cruce
Preţul plătit pentru răscumpărarea noastră a fost foarte mare, fapt ce denotă
mulţimea fărădelegilor noastre a tuturor. Învierea Domnului este o Sărbătoare a Luminii, a
Biruinţei Veşnice, a Cântării Veşnice şi a Fericirii Veşnice.
Domnul Isus Hristos ne iubeşte atât de mult încât a primit să sufere şi să moară
pentru noi şi pentru mântuirea noastră, iar noi ar trebui să ne închinăm îndelung şi să ne
cutremurăm de Patimile Sale slăvind Învierea Domnului.
Hristos e izvorul mântuirii noastre, eliberându-ne de păcat şi dându-ne o nouă
viaţă. El a înviat spre mântuirea noastră şi a întregii omeniri.

BIBLIOGRAFIE
Invierea Domnului, ed Egumenica, 2010
Irineu Pop Bistriteanu, Icoana de la Nicula, 1997, ed Nicula
Patimile Domnului, ed Egumenica, 2010
www.crestinortodox.ro
www.referate.ro
www.studentie.ro

SFINTELE PASTI- TRADITII SI OBICEIURI

Prof. Bud Mihaela


Şcoala Gimnazială Băseşti

Învierea Domnului este cea mai mare sărbatoare a creştinismului, dogma


fundamentală a credinţei creştine. Este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a
comuniunii, a sufletului. În noaptea Învierii creştinii se bucura de o stare harica deosebita,
de o părtăşie specială cu semenii si cu Dumnezeu. Putem vorbi de o tâşnire deplină a vieţii
dumnezeieşti în sufletul nostru, în existenţa noastră creştină.
Paştele este una dintre principalele sărbători creştine, ce simbolizeaza victoria
Mântuitorului asupra păcatelor şi morţii. Paştele este aşteptat cu multă bucurie de către
crştini, fiind o izbândă a binelui asupra raului, dar având şi o multime de obiceiuri si
credinţe precreştine.
La Paşti, în Băseşti la miezul noptii, sună clopotele pentru a chema credincioşii la
slujba Învierii. Credincioşii aduc la Biserică coşuri frumos împodobite, pline cu ouă roţii,
pâine, vin şi alte bucate, unde la flacăra unei lumânări se face sfinţirea paştilor. Ouăle roşii
ne amintesc de acele picături de sânge, care au curs din mâinile lui Iisus şi din coasta Sa
străpunsă de ostaşii romani.

223
În Noaptea de Înviere creştinii merg la biserică să ia "lumina": preotul va aprinde
o lumânare şi va da aceasta lumină la fiecare creştin venit. Cu lumânarea aprinsă de la
Înviere ne întoarcem acasă după slujba de la miezul nopţii, pentru a aduce lumina şi în
casele noastre. Lumânarea de Înviere este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii
şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
Primul ou trebuie să fie ciocnit de cel care este considerat capul familiei.
Care poate fi cel mai bătrân om din familie, tatăl sau cea mai bătrână femeie din
familie, dacă nu există un bărbat. Se salută cu Hristos a Înviat! În prima zi trebuie să
stăm acasă, o zi care se petrece în familie.
Pasca, alt simbol al Paştelui si Învierii, vorbeşte prin forma ei şi prin ingredientele
folosite, de ceea ce înseamna trupul lui Hristos. Pasca are întotdeauna formă rotundă, care
o leagă de discul solar, cel ce este menit sa crească şi să dea vigoare întegii vegetaţii şi
oamenilor. De jur imprejur se face din aluat o funie, o împletitură în două care
întruchipează neamurile care se succed. Pe mijloc se află crucea răstignirii, făcută din doua
şuviţe de aluat, iar în cele patru locuri se pune brânză.
Paştile sau Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morţi este cea mai mare
sărbătoare a creştinătăţii, sărbătoarea prin excelenţă a creştinilor, având o deosebit de
mare importanţă în viată credincioşilor, marcând biruinţa asupra morţii. Este totodată
prilej de mare bucurie duhovnicească, dar şi lumească deoarece creştinii se adună alături
de familie şi de cei apropiaţi în jurul mesei bogate cu multe bucate tradiţionale şi specifice
acestei sărbători

ISTORIA SĂRBĂTORII PAŞTELUI

INST COSTINAŞ MARGARETA


ŞCOALĂ GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

Pentru prima dată Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de
Hristos. În această dată evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptură în
cartea Exod (Ieşirea) din Vechiul Testament ne oferă instrucţiunile date de Dumnezeu
pentru sărbătorirea Pastelor în timpul lui Moise. Evreii din antichitate îşi aminteau de
faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.
Deşi mulţi sărbătoresc şi astăzi Paştele, majoritatea oamenilor nu mai au în
vedere semnificaţia acestei sărbători. În ceea ce priveşte creştinii, Dumnezeu a reînnoit
legământul făcut cu israeliţii, de dată această nu printr-un om, (Moise) ci prin Fiul Sau, Iisus
Mesia. Legământul cel nou nu mai este un legământ făcut doar cu evreii, ci cu toate
popoarele, care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfă lui Iisus Hristos. Legământul
cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşti după instrucţiunile
date de Dumnezeu.
În Noul Testament mielul a fost junghiat de Mântuitorul Iisus, iar sângele lui care
a curs pe cruce este sângele răscumpărător. La Cină cea de taină, în noaptea când a fost
trădat, înainte de a fi prins şi arestat, Domnul Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou
testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu. Dumnezeu vrea că toţi creştinii să
îşi amintească de preţul care a fost plătit pentru răscumpărarea noastră din sclavia

224
păcatului. Paşti, Paşte, în ebraică pesah, latină Pascha; este o sărbătoare religioasă, mozaică
şi creştină, din timpul primăverii; pentru evrei, Paştele este sărbătoarea memorială a
eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiţii stricte. Se prepară miel, se consumă
azimi (pîine nedospită consumată de mozaici la Paşti sau folosită de catolici la
împărtăşanie); pîinea dospită nu se consumă în această perioada.
După Crăciun, cea mai frumoasă sărbătoare de familie este paştele. Cum iarnă
este încântător peisajul acoperit cu zăpadă, bradul împodobit din mijlocul casei, la fel ne
încânta şi primele miresme primăvăratice. Primăvară înseamnă renaşterea naturii. Nu este
doar o simplă întâmplare faptul că în vremuri păgâne, începutul de an se sărbătorea odată
cu venirea primăverii; sărbătoarea paştelui este deci şi sărbătoarea primăverii. Deja din
secolul al ÎI-lea avem date despre sărbătorirea Paştelui. Paştele este sărbătoarea creştină a
Învierii Domnului.
Din România până în Africa sau din Italia până în Australia, în ce colţ din lume ai
trăi, dacă eşti creştin, de Paşte sărbătoreşti, te bucuri, vrei să fii cu ai tăi, cu cei pe care îi
iubeşti. Copiii sunt în al noulea cer pentru că se înnoiesc, pentru că vor stă cu părinţii până
târziu în biserica, pentru că imediat după Înviere vor ciocni ouă roşii şi se vor înfruptă din
cozonaci. Chiar dacă, de-a lungul anului, tinerii sunt mai puţin prezenţi la slujbele
religioase, de sărbători şi, mai ales de Paşte, curtea bisericii devine neîncăpătoare. Frumoşi,
îmbrăcaţi în haine noi, aşteaptă emoţionaţi, cu lumânările în mâna, să vină lumina din Cer.
Sărbătoarea sărbătorilor aduce numai bucurie, numai dragoste. Orice sărbătoare, cu atît
mai mult una de importantă şi amploarea celei pe care o reprezintă Învierea Domnului Isus
Christos, este pregătită prin gesturi şi etape preliminare, ale căror valenţe ritual-
ceremoniale, dar şi psihologice, asigura intrarea într-un timp al sărbătorii. Căci sărbătoarea
este, în primul rînd, trăită.
O credinţă răspîndită printre români este aceea că, timp de o săptămînă, începînd
cu noaptea Învierii, porţile raiului stau larg deschise. Aşa se face că sufletele persoanelor
decedate în răstimpul Săptămînii Luminate ajung, cu siguranţă, în răi. În unele regiuni, ziua
de luni este ziua stropitului. Băieţii merg la familiile în care sînt fete şi le stropesc cu
parfum, spunînd "Am auzit că aveţi o faţă (două...)frumoasă/Am venit s-o stropesc să nu se
vestejească".
Acest obicei se păstrează şi astăzi, fiind de fapt un prilej de întîlnire între prieteni
şi de petrecere. Această tradiţie îşi are rădăcinile în credinţă în forţele purificatoare şi
fertilizatoare ale apei. În unele ţări în loc de stropit se obişnuieşte folosirea nuielei în sensul
că se aplicau câteva lovituri fetelor tinere. Pentru ambele fapte, băieţilor li se cuvenea un ou
vopsit. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul departe şi simbolizau sângele lui Hristos.

BIBLIOGRAFIE
Alexandru D. Xenopol - Istoria românilor din Dacia Traiană, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1925
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.II, Bucureşti, 1936
Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul
imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, 1987
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia
"Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908

225
TRADIŢII DE PAŞTE

PROF INV PRIMAR GHIŢ ELENA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

În fiecare an, în Vinerea Mare, coboram în mormânt, împreună cu Hristos, pentru


că, mai apoi, să şi înviem împreună cu El. Această coborâre şi ridicare din groapă morţii se
face în chip simbolic, prin trecerea pe sub masă aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins
trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf.
Sfântul Epitaf este un obiect de cult confecţionat din pânză de în, mătase sau
catifea, pe care se află imprimată sau pictată icoană punerii în mormânt a Domnului Iisus
Hristos. Epitaf este un nume compus din două cuvinte greceşti, "epi tafos”, care înseamnă
"pe mormânt”. El reprezintă un fel de pecete aşezată pe Sfântul Mormânt al Domnului. Deci,
trecerea pe sub el închipuie chiar intrarea în Sfântul Mormânt cel dătător de Viaţă.
Trecerea pe sub masă, în Vinerea Mare În Sfânta şi Marea Vineri se face
pomenirea "Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, adică: scuipările, lovirile peste faţă,
palmele, insultele, batjocurile, haina de porfira, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa,
crucea şi moartea.
După slujba Ceasurilor Împărăteşti, în Vinerea Mare, în toate bisericile se
săvârseste "Vecernia scoaterii Sfântului Epitaf”. În cadrul acestei slujbe speciale se scoate în
mijlocul bisericii Sfântul Epitaf. El este aşezat pe o masă mai înalta, care închipuie
Mormântul Domnului. La rândul lui, Sfântul Epitaf aduce aminte de fapta de milostenie a
Drepţilor Iosif din Arimateea şi Nicodim, care, coborând de pe Cruce trupul Domnului Iisus,
l-au pregătit pentru îngropare, mai înainte de a-L aşeza în mormânt.
Credincioşii sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, care sunt aşezate pe Sfântul
Epitaf, după care trec pe sub masă. De cealaltă parte a mesei se află Sfânta Cruce, aşezată
sub policandru cu o zi în urmă, în cadrul Deniei din Joia Mare.
Unii credincioşi trec pe sub masă o singură dată, închipuind unicitatea Jertfei
Fiului lui Dumnezeu, iar alţii trec pe sub masă de trei ori, în amintirea celor trei zile în care
trupul lui Hristos a şezut în mormânt. Nu am găsit vreun temei care să întărească mai mult
o părere sau altă. Fie o singură dată, fie de trei ori, important este că atunci când fac acest
gest al smereniei şi al credinţei, credincioşii să ştie că, prin acest lucru, ei închipuie în
trupul şi viaţă lor moartea şi punerea în mormânt a lui Hristos.
Prezenţa mormântului Domnului şi a Crucii Sale în mijlocul bisericii ne învaţă că,
până să ajungă la Înviere, credincioşii trebuie să participe în chip simbolic şi la Patimile,
moartea şi îngroparea Mântuitorului. Coboram împreună cu El în moarte, pentru că în
noaptea Învierii să şi înviem împreună cu El, după cum zice o cântare a slujbei: "Astăzi mă
îngrop împreună cu Ţine, Hristoase..."
Aşa cum Hristos a trecut prin mormânt, pentru a Se pogora în iad, cu scopul de a-i
învia pe toţi Drepţii care aşteptau încă împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, tot aşa,
credincioşii trebuie să moară şi să treacă prin mormânt, pentru a putea învia împreună cu
Hristos şi a dobândi viaţă cea veşnică în Împărăţia Să.
La ţărani, mai există obiceiul că, în dimineaţă din duminică Paştelui, să-şi spele
faţă cu apă nouă sau apă neîncepută, în care pun un ou roşu, având credinţă că astfel vor fi

226
tot anul frumoşi şi sănătoşi că un ou roşu. După consumarea ouălor, cojile roşii sunt
păstrate pentru a fi puse în brazde, la arăt, crezându-se astfel că pământul va da rod bun.

BIBLIOGRAFIE

1. Dr. Pop-Bistriţeanul Irineu, Băseştiul şi ilustrul său bărbat George Pop , Ed.
Carpatica, Cluj-Napoca- 1995,
2. www.creştinortodox.ro
3. Bria Ion, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1992,
4.Catehism, Învăţătura de credinţă creştinească, Episcopia ortodoxă română, Oradea
1996,

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE SFINTELE PAȘTI

prof.înv.primar Iluț Ramona


Școala Gimnazială Băsești
Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează
evenimentul cel mai important al tuturor creștinilor, Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui
Dumnezeu, în cea de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, din Vinerea Mare, dar şi
biruinţa asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei sărbători creştine este
amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii Mântuitorului Iisus Hristos
Paştele îşi trage denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care
înseamnă "trecere". Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către
Dumnezeu dintru nefiinţă întru fiinţă iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia
egipteană la libertatea deplină scăpat de la moarte prin sângele mielului de Paște.
În Băsești, localitate cu rădăcini străvechi, obiceiurile legate de sfintele sărbători
de peste an sunt păstrate, încă, cu sfinţenie atât de vârstnicii comunităţii cât şi de noua
generaţie.
După respectarea Postului Mare, aici, ca şi în alte sate româneşti, se trăiește
solemnitatea Săptămânii Patimilor. În această săptămână, ţăranii încearcă să încheie toate
activităţile gospodăreşti.
Miercurea, din săptămâna mare, cele mai vârstnice femei pregătesc cu multă
smerenie şi curăţenie prescura sau anafura, un aluat dospit, asemănător pâinii, împletit
într-o formă specifică, de formă dreptunghiulară şi care urmează să fie sfinţită în cadrul
slujbei oficiate în Joia Mare de către preot.Tot atunci se sfinţeşte şi vinul, simbolul sângelui
lui Iisus.
În Joia Mare se vopsesc ouăle, deoarece se spune ca dacă se înroşesc în această zi,
acestea se vor păstra fără a se strica tot anul. Printre cele mai vechi metode de înroșire a
ouălor se amintește cea cu coji de ceapă și oţet, metodă care se folosește și în zilele noastre.
Se folosesc şi metode noi de decorare: ouă pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze
de plante, împodobite cu abţibilduri.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor sau
Vinerea Mare. Aceasta este ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru

227
răscumpărarea neamului omenesc din păcatul strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare
este zi de post negru.
Seara, întreaga suflare a satului merge la biserică pentru a participa la slujbă.
În Vinerea Mare, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti, în
cadrul cărora se citesc textele Evangheliei legate de patimile Domnului Iisus Hristos.
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărilor şi să facă ultimele retuşuri la hainele noi pe
care urmează să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbăta Mare are loc şi
sacrificarea mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri tradiţionale.
Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este aceea de a-şi curăţa sufletul
de păcate prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi de a-şi primeni hainele, fiecare membru al
familiei trebuie să aibă ceva nou.
Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus
la biserică, pentru sfinţire. În el se aşterne un ştergar curat şi aşează ouă roşii, cozonac,
drob şi alte bucate din cele pregătite pentru masa de Paști.
„ La Paști, în Băsești, la miezul nopţii, sună clopotele pentru a chema credincioșii
la slujba Învierii. Credincioșii aduc la biserică coșuri frumos împodobite, pline cu ouă roșii,
pâine, vin și alte bucate, unde la flacăra unei lumânări se face sfinţirea paștilor.”
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar, la îndemnul acestuia: Veniţi
de luaţi lumină!. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a
luminii divine asupra întunericului. Se obișnuiește ca restul de lumânare nearsă să fie
păstrat, care se va aprinde în cursul anului atunci când este furtună mare.
În dimineaţa de paști se pune într-un vas apă rece, un ou roşu, o urzică şi o
monedă. Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, aspru ca urzica şi va avea
belșug în casă. După ieșitul de la biserică, în ziua de paște are loc un important obicei care
se practică de aceste sărbători, ciocnitul ouălor.
A doua zi de Paşte în comuna noastră se practică, ca şi în alte sate din zonă,
obiceiul „udatului”. Băieţii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare merg să stropească fetele. Se
spune că fetele care sunt stropite vor avea noroc tot anul.
Datinile, obiceiurile şi tradiţiile trebuie să nu piară, să dăinuie peste veacuri, iar
noi cadrele didactice, cât și părinţii să le facem cunoscute copiilor, pentru ca ele să nu piară
în timp.
Copiii trebuie să cunoască faptul că strămoșii noștri deşi au avut o istorie
zbuciumată, au păstrat cu sfinţenie tradiţiile, datinile şi obiceiurile, iar noi avem obligaţia
de a le păstra și a le transmite mai departe urmașilor noștri.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o
semnificaţie nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria,
armonia și împăcarea sufletească.
Bibliografie:
1.Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul- „Băseștiul și ilustrul său bărbat George Pop”,
Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995
2. http://www.crestinortodox.ro/
3. http://www.didactic.ro

228
SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII LUI HRISTOS

ED IŞTOVAN CORNELIA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

Sărbătoarea învierii lui Hristos este numită şi Paşte sau Paşti. Interpretarea
duhovnicească a cuvântului Paşte este acela de trecere. Sărbătoarea creştină a Paştilor are
o legatură semnificativă cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelşi timp, ea este şi o
sărbătoare cu totul nou, având dovada învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sarbatoarea Pastelui iudaic era in amintirea poporului evreu din robia Egiptului,
trecerea prin pustie si Legamantul de la Sina. In Pastele sarbatorit de lisus cu ucenicii Sai,
numit Cina cea de taina, se savarseste o taina noua, un Paste nou, un Testament nou, cand
Domnul lisus binecuvanteaza painea, o frange si o da ucenicilor, zicand: "Luati, mancati,
acesta este trupul Meu!". Si luand paharul si multumind, le da zicand: "Beti dintru acesta
toti, ca acesta este sangele meu, al Legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa
spre iertarea pacatelor" Jertfa mielului Vechi-Testamentar a preinchipuit jertfa Crucii lui
lisus in chip tainic, impartasita de el ucenicilor sai.
Dorinta Mantuitorului de a sarbatori ultimul Paste cu ucenicii Sai, unul cu totul
neobisnuit pentru Sfintii. Apostoli, reiese din cuvintele Mantuitorului: "Cu dor am dorit sa
mananc cu voi acest Pasti, mai inainte de patima Mea. Caci zic voua ca de acum nu-L vom
mai manca, pana cand nu va fi desavarsit in imparatia lui Dumnezeu". in mod miraculos
observam ca acest Paste al Crucii, care anticipeaza suferinta si moartea Mantuitorului lisus,
se va desavarsi in inviere, ca trecere in viata vesnica.
Pastele cuprinde taina Crucii si a invierii; taina mortii si a vietii vesnice, taina
vietii pamantesti si taina vietii ceresti. Asadar, Pastile Legii vechi erau pomenire a trecerii
prin Marea Rosie, iar Pastile Legii noi sunt trecere de la moarte la viata; acelea erau
eliberare din robia Egiptului si drumul spre tara fagaduintei, acestea sunt eliberarea din
lumea pacatului si intrarea in imparatia cerurilor. Învierea Domnului nostru lisus Hristos
este pentru Biserica dreptmatiroare crestina, pastratoarea Testamentului Hristoitic si a
canoanelor apostolice, o scara pe care crestinii pot urca spre lumea vietii vesnice.
Credinta Ortodoxa, in special, este Lumina din Limina invierii lui Hristos. De
aceea Simbolul de credinta se incheie cu speranta invierii si a imparatiei cerurilor: "Astept
invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie ". Fiecare saptamana din cursul anului
bisericesc incepe cu Duminica, cu ziua invierii, pentru ca tot timpul vietii noastre sa fie
luminat de Lumina invierii.
Învierea Domnului aduna pe toti fiii Bisericii intr-o unitate, intr-un discernamant
moral, propovaduieste pacea a toata lumea, binecuvanteaza imbelsugarea roadelor
pamantului si-i mangaie pe cei necajiti si intristati, care au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu.
Toata umanitatea, si toata creatia, este vazuta in lumina invierii si a iubirii lui Hristos,
pentru ca toti oamenii sunt chemati la bucuria invierii celei de obste, fiecare dupa taria
credintei si a pocaintei sale, dupa faptele bune pe care le-a savarsit.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.

229
Bibliografie

1. Dr. Pop-Bistriţeanul Irineu, Băseştiul şi ilustrul său bărbat George Pop , Ed.
Carpatica, Cluj-Napoca- 1995, p 53
2. www.creştinortodox.ro
3. Bria Ion, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1992, p 87
4.Catehism, Învăţătura de credinţă creştinească, Episcopia ortodoxă română, Oradea
1996,

ÎNVIEREA DOMNULUI – LUMINA CREŞTINĂTĂŢII

Prof. Nistor Vasile


Şcoală Gimnazială Băşeşti, Maramureş

Învierea Domnului este pentru noi cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un
eveniment copleşitor pentru fiecare om care crede în Domnul Nostru Iisus Hristos, un
mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga
făptură umană.
Sărbătoarea învierii lui Hristos este numită şi Paşte sau Paşti. Interpretarea
duhovnicească a cuvântului Paşte este acela de trecere. Sărbătoarea creştină a Paştilor are
o legătură semnificativă cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este şi o
sărbătoare cu totul nouă, având dovada învierii Domnului nostru lisus Hristos.
Nu putem să vorbim despre Paşti sau Învierea Domnului fără să spunem că
„Paşte” în limba ebraică „pesah” sau πάσχω în limba greacă , luat în sens strict creştin
înseamnă trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual
liturgic, nu este un mit, sau o poveste ci realitatea mărturisită , văzută, şi constatată de către
mulţi martori.
Trebuie totuşi să menţionăm faptul că Paştele este o sărbătoare religioasă cu
semnificaţii diferite în creştinism şi iudaism. Sărbătoarea creştină a Paştilor are o legătură
semnificativă cu Paştele Vechiului Testament, dar în acelaşi timp este şi o sărbătoare cu
totul nouă , având dovadă Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Conform tradiţiei ebraice, sărbătoarea Paştelui trebuie să cadă primăvară.
Calendarul ebraic este însă un calendar lunar, de aceea luna Nisan ar trebui să înceapă cu
11 zile mai devreme în fiecare an solar. Pentru că Nisan şi Pastile să pice primăvara, şi nu în
alt anotimp, se adaugă câte o luna suplimentară (numită AdarII ) în anumiţi ani. Dintr-un
ciclu de 12 ani, anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 şi 19 au câte 13 luni în loc de 12. Acest calendar stabil
a fost introdus în secolul al IV-lea pentru a se asigura corelarea cu calendarul solar şi
anotimpurile, şi este folosit şi astăzi.
Credinţă Ortodoxă în special este Lumina din Lumina Învierii lui Hristos. La fel
cum Lumina Sfânta se aprinde în fiecare an în mormântul Mântuitorului, în Sâmbătă Mare,
de aproape 20 de veacuri, aşa şi credinţă cea adevărată în Hristos, luminează în sufletele

230
noastre. Lumina care se aprinde pe mormântul Domnului este minunea care uimeşte toată
mintea şi dovedeşte oamenilor până la sfârşitul veacurilor că Hristos, lumina lumii şi
Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din morţi a treia zi, dăruind tuturor viaţă veşnică.
De aceea Simbolul de credinţă se încheie cu speranţa învierii şi a Împărăţiei Cerurilor :
„Aştept învierea morţilor şi viaţă veacului ce va să fie.”
Învierea Domnului adună pe toţi fii Bisericii într-o unitate, într-un discernământ
moral, propovăduieşte pacea a toată lumea, binecuvîntează îmbelşugarea roadelor
pământului şi-i mângâie pe cei necăjiţi şi întristaţi care au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu.Toată umanitatea, şi toată creaţia, este văzută în lumina învierii şi a iubirii lui
Hristos, pentru că toţi oamenii sunt chemaţi la bucuria învierii celei de obşte, fiecare după
tăria credinţei şi a pocăinţei sale, după faptele bune pe care le-a săvârşit.
Învierea Domnului este ziua triumfului veşnic al învierii lui lisus, minunea
minunilor, praznicul praznicelor, sărbătoarea sărbătorilor şi cel mai mare act de început de
istorie a creştinismului, "scularea dintre morţi a Mântuitorului nostru", este temelia învierii
noastre, este botezul credinţei celei adevărate.
Sărbătoarea Paştilor în Biserica Ortodoxă da expresie acestei bucurii şi lumini
nemărginite, izbucnite în existenţa omenească odată cu ţâşnirea orizontului vieţii
dumnezeieşti în ea. Căci prin această viaţă creştinilor e înălţată la plenitudine şi eternitate
în Dumnezeul devenit om, la împărtăşirea de viaţă nelimitată şi transcendenţă a lui
Dumnezeu, revărsată din ipostasul Cuvântului.
Lumina Învierii lui Hristos ni se da în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să
ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află
în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre
opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt.
HRISTOS A ÎNVIAT !
ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

Bibliografia :
Biblia sau Sfânta Scriptură
Pr.Prof.Dumitru Stăniloaie „Teologie Dogmatică”
Papacosta Serafim „Minunile Mântuitorului – Carte de predici”
Nicolae Colan „Pastorale”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Sfântul Epifanie al Ciprului,
Sfântul Gri „Sfinţii Părinţi – Despre Moartea Şi Învierea Domnului”
Site-ul creştin-ortodox

231
PASTELE LA ROMANI - SEMNIFICAŢII ŞI TRADIŢII

Prof. Papariga Iulia -


Şcoala Gimnazială Basesti
Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus
omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind,
după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi.
La romani, Pastele este cea mai importanta sarbatoare, o sarbatoare care necesita
indelungi pregatiri, in care sunt implicati toti membrii comunitatii.
Sarbatoarea Pastelui este pentru romani, alaturi de Craciun, cea mai importanta din
an, pentru care fiecare familie se pregateste cu mult timp inainte prin postul tinut cu atata
evlavie.
In Biserica Ortodoxa oamenii se pregatesc pentru intampinarea sarbatorilor de Pasti
prin "postul Pastelui" numit si "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. In mod oficial,
postul incepe dupa "Duminica iertarii", in ziua de luni a saptamanii a 7-a de dinaintea sarbatorii
de Pasti.
Scopul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui
Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a
prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus
soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.
Ultima saptamana din Postul Pastelui se numeste "Saptamana Patimilor" si incepe in
duminica Floriilor, duminica in care se comemoreaza intrarea lui Iisus in Ierusalim.
"Saptamana Patimilor" comemoreaza prinderea lui Iisus, crucificarea si moartea Lui. In acesta
ultima saptamana, multe biserici tin slujbe in fiecare seara, slujbe numite "Denie". După
intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost
pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi.

PAŞTELE –ÎNTRE TRADIŢIE ŞI OBICEIURI

ED PETIAN DELIA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

Paştele sărbătoarea creştină a Învierii. Ultima săptămâna a postului care precede


sărbătoarea este săptămâna mare, care începe cu duminică Floriilor şi se termină cu
duminică pascală. Sărbătoarea începe de fapt cu duminică Floriilor, când se sărbătoreşte
intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna mare are menirea împărtăşirii chinurilor lui
Iisus. În această săptămâna se termină postul de 40 de zile, şi natură renaşte. În ziua de joi a
săptămânii mari clopotele încetează să mai bată, vor mai bate doar Sâmbătă Mare. Această
zi este totodată şi începutul chinurilor Mântuitorului.
Sărbătoarea Paştelui începe în după masă zilei de sâmbătă. Cel mai important
moment al zilei este sfinţirea apei botezatoare la biserica. Se spunea că prima persoană
care urmează să fie botezată cu această apă "nouă" va avea noroc toată viaţă.

232
Apa prezintă un rol important şi duminică. Creştinii mergeau la biserica ducând
mâncarea şi vinul pregătit pentru a fi sfinţite. Postul se termină oficial prin consumarea
acestor bucate. În unele regiuni această tradiţie este vie şi în zilele noastre. Se spunea că
dacă găinile apucă să mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor ouă mult. Se obişnuia
că oul sfinţit să fie consumat în mijlocul familiei, pentru că în cazul în care careva s-ar rătăci
să îşi amintească cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă. Mâncarea
tradiţională este carnea de miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este
simbolul lui Hristos...
Înainte de anul 325 i.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii,
chiar şi vinerea, sâmbătă şi duminică. În acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc în
prima duminică după luna plină de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de
primăvară.
Vechii saxoni au sărbătorit venirea primăverii aducând omagii zeiţei primăverii,
Eastre. Când în secolul al ÎI-lea misionarii creştini au ajuns în mijlocul triburilor nordice cu
serbările lor păgâne, au încercat să îi convertească la creştinism. Au reuşit, însă numai într-
o măsură oarecare. Pentru noii creştini interdicţia de a-şi serba vechile sărbători păgâne ar
fi însemnat moartea. Pentru a salva vieţi, misionarii au decis să îşi popularizeze mesajul
religios încet, permiţând populaţiilor să îşi continue celebrările păgâne însă acestea
trebuiau să fie în manieră creştină.
Aşa cum s-a întâmplat, sărbătoarea păgână Eastre avea loc la aceeaşi dată că şi
sărbătoarea creştină a renaşterii Domnului. Astfel s-a alterat festivalul însăşi, devenind o
sărbătoare creştină, iar numele vechi de Eastre s-a schimbat în varianta modernă de Easter
Elementele precreştine amalgamate în sărbătoarea pascală sînt evidente încă din
denumirea dată în unele părţi ale lumii celei mai mari sărbători a creştinătăţii. Dacă în
limbile romanice, numele sau vine de la Pesah, sărbătoarea iudaică în timpul căreia a avut
loc răstignirea lui Iisus, în cele anglo-saxone se folosesc termeni derivati de la numele unor
divinităţi păgîne. Englezescul Easter sau germanul Ostern vin de la Eostre sau Eastre, zeiţă
a fertilităţii la popoarele din nordul Europei. Astfel de divinităţi existau la mai toate
popoarele europene, din nord pînă în bazinul mediteranean, ele fiind sărbătorite
primăvară, moment al renaşterii naturii.
Sărbătoarea renaşterii şi a învingerii morţii constituie un element de baza în
numeroase sisteme religioase precreştine. În zilele în care vegetaţia revine la viaţă,
perioada ce coincide cu echinocţiul de primăvară, în imperiul român aveau loc celebrări
dedicate lui Attis, divinitate de origine frigiană, despre care se spune că ar fi fost născut
dintr-o fecioara. Acest Attis, care era iubitul lui Cybelle, zeiţă fertilităţii, murea şi învia în
fiecare an în perioada echinocţiului. Festivaluri ale primăverii aveau loc la toate popoarele
vechi ale Europei şi, potrivit unor autori, atunci cînd misionarii creştini ai secolului al ÎI-lea
au ajuns în nordul continentului, ei au încercat să-i convertească treptat pe oameni,
permiţîndu-le acestora să-şi menţină tradiţiile şi sărbătorile, în care au introdus încetul cu
încetul elemente creştine. Această tehnică de a tolera şi îngloba tradiţiile locale în credinţă
creştină se foloseşte şi astăzi, în special de către Biserica Catolică, cu precădere în Africa,
pentru a nu trezi resentimentele triburilor obligîndu-le să renunţe brusc la datinile lor.
Celebrate în aceeaşi perioada a anului, sărbătoarea Paştelui şi cea a primăverii s-au
întrepătruns, numele divinităţii păgîne păstrîndu-se în denumirea sărbătorii creştine.
Ouăle roşii

233
Cel mai răspândit obicei creştin de Paşte este vopsirea de ouă roşii. Acestea sunt
nelipsite de pe masă copioasă din prima zi a acestei sărbători şi face deliciul celor mici, care
abia aşteaptă să le ciocnească.
Deşi înainte nu se acceptă că oule să aibă altă culoare în afară de cea roşie, acum
lucrurile s-au mai schimbat, iar mamele şi copiii le colorează cu verde, galben sau albastru.
Există mai multe legende legate de obiceiul vopsirii ouălor în cultură românească. Cea mai
populară dintre ele spune că Maică Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a
aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea au fost înroşite de sângele care picură din rănile
lui Iisus.
Lumina sfânta
În noaptea de Înviere, credincioşii sunt încurajaţi să meargă la biserica şi să ia
lumina. Ei trebuie să aducă de acasă o lumânare, pe care o vor aprinde cu cea pe care