Referenți științifici:

Prof. Dr. TRAIAN FLORENTIN CIOBOTARU

Director adjunct Colegiul National de Artă ,,Octav Bancilă“ Iași

Prof. CONSTANTIN ȘERBAN

Director PALATUL COPIILOR Iași

Coordonator volum:
Prof. Adriana Năstasă

Organizatori:
ȘCOALA ,,B.P. HAȘDEU” Iași
ȘCOALA ,,CARMEN SYLVA” Iași

Instituții partenere:
INSPECTORATUL JUDETEAN IAȘI
INSTITUȚIA PREFECTULUI - JUDEȚUL IAȘI
MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI
CASA CORPULUI DIDACTIC IAȘI
PALATUL COPIILOR IAȘI
PARTIDA ROMILOR ,,PRO EUROPA” IAȘI
ESPANA - C.E.I.P. VIRGEN del ROSARIO

Tehnoredactare: Sebastian Chiroșca

Coperta și concept grafic: Costin Rusu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

NĂSTASĂ ADRIANA
Sărbătoarea Învierii: lumină și bucurie creștină /
Nastasă Adriana Elena – Iași : StudIS, 2014
ISBN 978-606-624-635-4
CIP nr.07905/ 07.05.2014

232.97

NOTA BENE:
Conținutul științific al lucrărilor cuprinse în acest volum,
corectitudinea numelor autorilor și a culegerii textului,
originalitatea conținutului și respectarea drepturilor de autor
revin în totalitate în responsabilitatea autorilor.
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI LA ROMÂNI

PROFESOR: STOEAN MIHAELA

COLEGIUL TEHNIC “DUMITRU MANGERON”, BACĂU

Paştele este cea mai veche şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind
celebrat încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a vorbit despre
Sărbatoarea Pesah, a evreilor, lui Iisus Hristos şi i-a îndemnat pe creştini să-l omagieze pe
Mântuitor. Numele de Paşti a fost rostit de primii creştini la comemorarea anuală a Cinei de
Taină. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă cât şi de tradiţii: oul pictat
sau încondeiat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale, cozonac, pască, miel, slujba de
sâmbata seara cu luarea luminii. În seara de Înviere, conform tradiţiei, toată lumea merge
la biserică pentru a participa la slujba şi pentru a lua lumină.
De Sfintele Paşti, în satele şi comunele din nordul Sucevei se pregătesc diferite
dulciuri, în mod special “ Babele”, prăjitura făcută din cozonac, ce se toarnă în forme
speciale. Umplutura se pregăteşte din nucă, rahat şi stafide. “ Babele” sunt duse la
slujba de Înviere. După terminarea acesteia, credincioşii merg la cimitir, cu lumânările
aprinse, pentru a duce lumină celor dragi, plecaţi la viaţa veşnică. Tradiţia din noaptea de
Sfintele Paşti este continuată prin participarea la slujba de la ora 4 dimineaţa.
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apa se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele. În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin
complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de
binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se
asază în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să
sfinţească şi să binecuvânteaze bucatele din coşul pascal.
În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul ca în locul globurilor se
agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel. La Călăraşi, la slujba de Înviere,
credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti(vin+pâine sfin ţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale,
după acestea se continuă masa, cu friptură de miel.
Tradiţia vopsirii ouălor în roşu este des întâlnită. Ouăle simbolizează mormântul
purtător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi.
De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar şi când se întâlnesc unii cu alţii, creştinii îşi
spun: "Hristos a înviat! Adevărat a înviat!". Aceste formule se folosesc numai patruzeci de
zile, până la Înalţarea Domnului. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus care
s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Pasca se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti.
Ea are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la
mijloc o cruce, pasca este împodobită, pe margini cu aluat împletit. În momentul în care se
pune în cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii. Despre originea păstii există o legendă

1
care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte
primitor care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum fără ştirea lor. Întrebându-l
pe Hristos când va fi Paştele, Mântuitorul le-a spus că atunci când vor găsi pâine în traistă.
Căutând, apostolii au găsit în traistă ce le pusese acel om. De atunci, fac femeile pasca. După
tradiţie, în familiile creştine se mânâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul îl
simbolizează pe Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru păcatele lumii şi a
murit pe cruce ca un miel nevinovat. Învierea lui Iisus este pentru noi creştinii o
certitudine, un adevăr de credinţă şi totodată, un adevăr istoric, un adevăr supraraţional
devenit o realitate. Este o minune a lui Dumnezeu demonstrată istoric, un miracol înscris cu
martori în filele istoriei, pentru eternitate.

BIBLIOGRAFIE
Kiseleff, Beatrice, -1998, „Paştele, obiceiuri, legende şi mâncăruri tradiţionale” -
Editura Elis, Bucureşti, 56p.
Crăciun, Boris, -1998, “Sfintele Paşti - Fascinanta sărbătoare a creştinilor mici şi
mari”, Editura Porţile Orientului, Bucureşti, 160p.
Szabo, Lucian Vasile - 2009, „Tradiţii şi credinţe de Paşti” , Editura Bastion, Colecţia
Amalgam, 90p.
Ghinoiu, Ion -2008, ,,Mica enciclopedie de tradiţii româneşti - Sărbători. Obiceiuri.
Credinţe. Mitologie” - Editura Agora, Colecţia Memoria Omenirii, 359p.

2
 OBICEIURI DIN SUDUL ŢĂRII
SĂRBĂTOAREA FLORIILOR

Prof. Rădneanţu Florina Cati

Liceul Teoretic „Marin Preda” - Turnu Măgurele

„Cine pătrunde în codrul multisecular al folclorului românesc să-şi ia un toiag bun

de drum şi traistă cu merinde, căci călătoria e lungă şi cu multe cărări, către neaşteptat de
uimitoare culmi ale fumuseţii sufletului, cu nenumărate meandre în tainele lui neistovite. Nu
rămâne aspect al vieţii care să nu-şi găsească întruchiparea în versul popular, în basm, în
legendă, în zicătoare, în cântec şi descântec” (M. Beniuc)

Interesul oamenilor s-a îndreptat în ultimii ani spre obiceiurile folclorice. Acest
fenomen porneşte de la încărcătura valorică pe care o au obiceiurile. Folclorul nu este, de
fapt, altceva decât o cristalizare a experienţei de viaţă în răspunsuri atipice, pe care
inteligenţa şi sensibilitatea omului simplu le-a dat, de-a lungul timpului, problemelor
fundamentale ale existenţei. Tradiţia unifică şi păstrează tot ceea ce este viabil în trecut,
înglobează ceea ce prezentul creează sub impulsul ei pentru că „trebuie considerată ca un
punct obligatoriu de pornire, după cum şi depăşirea ei, calea necesară oricărui progres” (H.H.
Stahl)
Obiceiurile sunt, fără îndoială, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole. Ele
cuprind semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu natura, cu lumea
înconjurătoare, prezentând viaţa socială, diverse aspecte ale rânduielii ei.
În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important,
fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile
cu semenii si cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri. În folclorul nostru,
unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se
îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
Ca foarte multe din sărbătorile creştine, Sărbătoarea Floriilor a fost suprapusă
unei sărbători precreştine, şi anume cea a zeiţei Flora la romani, simbolul renaşterii
vegetaţiei si al castităţii. De asemenea, ajunul Floriilor se suprapune peste o străveche
sărbătoare întâlnită doar în sudul ţării.
În ajunul Floriilor, în Muntenia se efectuează un ceremonial complex, structurat
după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei - Lăzărica. Este un obicei practicat
numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lăzăriţa, se îmbracă
mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă in faţa
ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lăzăriţa se plimbă cu paşi domoli, inainte şi
înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui
Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da
animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului
neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual in lapte dulce,
îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci. Această
legendă a avut probabil originea în credinţele trace şi elene cu privire la Dionysos, care

3
moare violent, este plâns şi renaşte odată cu învierea naturii primăvara. Se pare că ritualul
lui Lazăr este inspirat şi din povestea lui Lazăr cel sărac din Biblie, pe care Iisus îl învie din
morţi.
După acest scenariu, tipic pentru renovarea timpului anual sau sezonal, urma
sărbătoarea prepascală a Floriilor. Sărbătoarea oferă numeroase practici populare legate
de cultul morţilor: pomeni, înfigerea ramurilor de salcie în morminte, amenajarea şi
curăţirea mormintelor, acte de divinaţie în care se solicită ajutorul spiritelor morţilor.
Ramurile de salcie, simboluri ale vegetaţiei de primăvară, erau la loc de cinste: se duceau la
biserică pentru a fi sfinţite, se foloseau la farmece şi descântece, căpătau valoare de
medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se păstrau pentru a opri prin mijloace
magice grindinile şi furtunile distrugătoare, pentru a fertiliza cu ele stupii şi vitele, etc. În
popor exista credinţa că salcia are puteri miraculoase: alungă duhurile necurate, iar
animalele şi pământurile sunt ferite de lucrarea duhurilor rele. De aceea nu trebuie să ne
mirăm dacă o mai întâlnim atârnată în adăposturile animalelor. În mediul rural, ţăranii se
încing cu mugurii de salcie la brâu ca să nu-i doară spatele. Apicultorii înconjoară stupii cu
ramuri de salcie, iar femeile cred că dacă aduc acasă ramuri cât mai lungi, le va creşte
cânepa înaltă. De asemenea, ramurile de salcie sunt arse în zile de furtună sau aruncate în
curte atunci când bate grindina.
Salcia care era dusă la biserică trebuia să aibă mugurii desfăcuţi. În cazul în care
vremea fusese neprielnică pentru înmugurire, atunci crengile de salcie erau puse în apă cu
cel puţin o seară înainte de a fi duse la biserică. Există şi obiceiul lovirii uşoare cu crenguţa
de salcie. Părinţii işi loveau uşor cu ramurile de salcie copiii, spunând: „Bătaia salciei, să fii
sănătos ca aceasta!“ Salcia era pusă şi in apa în care se îmbăiau copiii.
Mugurii de salcie erau consideraţi vindecători. Cei care mâncau muguri de salcie,
scăpau de friguri şi de alte boli. Mugurii de salcie erau introduşi în aluatul pentru pâine. În
popor, există credinţa că salcia sfinţită aruncată în foc, poate ajuta în cazul unui incendiu.
Cu salcie sfinţită, înmuiată în agheazmă, erau stropite atât casele oamenilor, cât şi
încăperile unde stăteau animalele, pentru a fi ferite de lucrarea duhului necurat.
Obiceiurile sunt create pentru rolul lor moral şi educaţional în viaţa ţăranilor,
pentru a răspunde unor necesităţi funcţionale ale vieţii, fiind de asemenea pentru cel care
participă la el, un puternic mijloc de disciplinare şi de trăire emoţională.

Bibliografie:
1. Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Editura Compania 2007;
2. Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti – Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe, Ed. Agora 2008.

4
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

prof. STAN TATIANA, Şcoala Gimnazială Nr. 156, Bucureşti

Învierea Domnului - sărbătoarea luminii şi a bucuriei

Paştile sunt în Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor". De aceea Paştile sunt o
explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a ucenicilor care au văzut pe
Domnul înviat. De aceea credincioşii se salută cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici
o altă bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevărat a înviat!", până la Înălţarea Domnului, de când
se salută cu altă veste tot aşa de mare, legată interior de prima: "Hristos s-a înălţat!", până
la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea desăvârşită a vieţii
noastre de Duhul Sfânt.

Obiceiuri şi Tradiţii de Paşte - Ouăle de Paşte

Ouăle de Paşte, potrivit tradiţiei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra
săptămână a Postului Mare, numită şi „miercurea Paresimilor". Exista obiceiul ca de la
lasătul secului şi până în această zi, gospodinele să nu strângă ouăle. Acum se alegeau ouăle
pentru mâncarea de Paşti şi ouăle ce urmau să fie înroşite. Chiar dacă ele erau strânse în
această zi, vopsitul lor avea loc în joia din săptamana de dinaintea Paştelui, însă, niciodată
în Vinerea Mare. Oul vopsit este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se
întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. Ouăle roşii sunt numite în
Bucovina merişoare, iar cele cu ornamente sunt numite încondeiate, închistrite sau
împistrite.
Ornamentarea ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri
geometrice, vegetale, animale, antropomorfe şi religioase. Iată câteva simboluri şi
semnificaţii utilizate:
- linia dreaptă verticală = viaţa ;
- linia dreaptă orizontală = moartea ;
- linia dublă dreaptă = eternitatea ;
- linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea ;
- linia uşor ondulată = apa, purificarea ;
- spirala = timpul, eternitatea ;
- dubla spirală = legătură dintre viaţă şi moarte.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle
de Paşti. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul Răstignit,
a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile
lui Hristos.
Ciocnitul ouălor se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei
bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului tânut în mână de partener, în timp ce
rosteşte cunoscuta formulă "Hristos a înviat", la care se răspunde "Adevărat a înviat".
În Bucovina, cojile ouălor de Paşti, sunt aruncâte în râu, pentru ca apa să le poarte
la "Blajini" (fiinţe imaginare, încarnări ale copiilor morţi nebotezaţi, al căror loc de vieţuire
se află la "capătul lumii", aproape de Apa Sâmbetei). În felul acesta, şi Blajinii ştiu că pentru
toţi creştinii a venit Paştele. La ţărani, mai există obiceiul ca, în dimineaţa din duminica
Paştelui, să-şi spele faţa cu apă nouă sau apă neîncepută, în care pun un ou roşu, având

5
credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănatoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălor,
cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul
va da rod bun.

Lumânarea de Paşti

În noaptea de Înviere credincioşii aprind Lumânările din lumina adusă de preot

din biserică, de pe masa Sfântului Altar şi le ţin aprinse atâta timp cât se săvârşeşte Sfânta
Înviere. După aceea, le aduc aprinse acasă. După ce intră în casă, e obicei să se închine, iar
în unele zone de la ţară, se stinge Lumânarea de grindă, afumând-o cu semnul crucii. După
numărul crucilor de acest fel, se poate deduce numărul anilor cât a fost locuită acea casă!
Lumânarea aprinsă e un simbol al Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui
Hristos asupra întunericului păcatului.

Mielul de Paşti la creştini

Pentru creştini, Sfintele Paşti este tot o trecere, însă una de la moarte la viaţă. Prin
Paşti, noi nu comemorăm eliberarea evreilor din Egipt, ci prăznuim moartea şi Învierea lui
Hristos. Profetul Isaia, vorbind despre patima Domnului spune: "ca un miel spre junghiere
s-a adus...“ (Is. 53, 7). Deci, pentru creştini, Hristos devine Mielul care Se jertfeşte pentru
mântuirea neamului omenesc. În Denia Prohodului se spune: "Coasta Ţi-au împuns, mâinile
Ţi-au pironit, Stăpâne şi cu rana Ta din coastă ai vindecat neînfrânarea mâinilor
strămoşilor".

Mielul jertfit şi mâncat de evrei când serbau Paştile, era o prefigurare a Mielului lui
Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii (Ieşirea 12, 46) şi se oferă ca hrană pentru viaţă veşnică.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să serbăm Paştile într-o nouă perspectivă: "Iată Hristos, Paştile
nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al
vicleşugului, ci cu azimile curaţiei şi ale adevărului" (I Cor. 5, 7-8).

Aşadar, creştinii nu sunt datori să taie miei de Paşti, ci să depună tot efortul pentru a se împărtăşi
cu Trupul şi Sângele lui Hristos în cadrul Sfîntei Liturghii.

Bibliografie:

-www.crestinortodox.ro
-www. crestin-ortodox.ro
-www.calificativ.ro
-www.copilul.ro
-Google images

6
 TRADITII SI OBICEIURI LOCALE IN BANATUL DE MUNTE (REZUMAT)

Prof. Corina-Cristina Fenichiu

Liceul Tehnologic « Petre Mitroi » Biled, jud. Timiş

Obiceiurile şi tradiţiile credincioşilor ortodocşi din România diferă de la o zonă la

alta. Înainte de a vorbi despre acestea, ar trebui să facem distincţia între « datină »,
«tradiţie» şi «obicei».
« Obiceiul », termenul provine din slava veche (dedina), se referă la o persoană sau
la o casă şi constă în repetarea aceleiaşi acţiuni, repetare care în timp devine obişnuinţă.
« Datina » reprezintă extinderea unui obicei de la om la om sau de la casă la casă. Ea
este specifică unei colectivităţi umane.
« Tradiţia » este îngemănarea datinilor şi a obiceiurilor care se transmit prin viu
grai, din generaţie în generaţie, în cadrul unei colectivităţi umane. Ea face parte din
folclorul unui popor şi asigură identitatea acestuia.
Tradiţiile de Paşte sunt mai puţine în Banat ca în alte zone ale ţării. Totuşi, şi aici
vorbim despre ouăle roşii, despre drobul de miel şi despre cozonac. Pe langa acestea, se
remarca traditiile legate de Joia Neagra (Joimarita era un personaj mitologic feminin care
pedepsea fetele lenese) si cele legate de Vinerea Seaca(zi in care se tine post negru).. În
ajunul Paştelui se pregătesc bucatele de Paşte. Din miel se face drob, friptură şi borş. În
dimineaţa de Paşte, credincioşii se spală cu apă în care s-a pus un ou roşu(pentru obraji
rumeni), un ban(pentru belşug) şi un fir de iarbă(pentru prosperitate).

Prima zi de Paşte începe sub semnul unei reuniuni de familie. La micul dejun se
tămâiază bucatele, apoi fiecare membru al familiei primeşte o lingură cu « paşti »(vin şi
pâine sfinţite) si se mănâncă tradiţionala friptură de miel precum şi drobul.

Tot acum se poartă haine noi, fapt care semnifică primenirea spirituală şi trupească,
asemeni învierii naturii.
În următoarele zile de Paşte( a doua şi a treia), tineri şi bătrâni se adună în faţa
bisericii unde, spre seară, începe hora. Portul popular este la mare cinste, hora fiind
deschisă de cei îmbrăcaţi corespunzător.
Acestea sunt câteva din tradiţiile şi obiceiurile populare din Banat şi suntem mândri
că şi noi facem parte din patrimoniul naţional al României.

7
 SĂRBĂTORI PREMERGĂTOARE ÎNVIERII DOMNULUI ÎN JUDEȚUL
TELEORMAN

Prof. Găman Doina Norica, Liceul Teoretic ”Marin Preda” Turnu Măgurele
Prof. Roșu Mitina, Liceul Teoretic ”Marin Preda” Turnu Măgurele

Considerăm prilej fericit să înfăţișăm prezentului și eventual să lăsăm viitorului

câteva pagini de tezaur, de trăiri afective care au animat pe parcursul veacurilor viaţa
ţăranului român din această parte de ţară – judeţul Teleorman.
Teleormanul, acest colţ de ţară, căruia Dunărea și Oltul , îmbrăţișându-se îi ţin
hotar, marea întindere de șes a Călmăţuiului – unde pe locul ”pădurii nebune”de odinioară,
astăzi foșnește vântul în ”codrii deși de porumb”și unduiesc în soare lanurile de grâu aurite,
este leagăn de vechi așezări omenești, pământ bătut de uraganele istoriei, frământ de
copite de cai ai ale năvălitorilor din cele patru zări.
Natura, viaţa și faptele oamenilor, împrejurările sociale și istorice în care au trăit
locuitorii acestei regiuni, constituie un bogat fond de inspiraţie din care geniul creator al
artistului popular anonim a făurit momente emoţionante de expresie artistică, înscrise
pentru totdeauna în patrimoniul cultural al poporului român.
Vom evidenţia câteva aspecte din istoria nescrisă, concepută și realizată de către
popor, pentru popor, lăsată prin viu grai moștenire din generaţie în generaţie până în zilele
noastre.
Ţăranul român din Teleorman- ca de altfel, din întreaga ţară – își are o viaţă
afectivă foarte bogată; este capabil să manifeste sentimente din cele mai contrastante în
raport cu semenii și chiar cu propria-i fiinţă.
”Zerezanul” este un obicei srăvechi ce se păstrează din moș strămoși și este
specific judeţului Teleorman cu puternice influenţe bulgărești. Deși este sărbătorit iarna, pe
1 februarie, este defapt un preambul al sărbătorii renașterii, al venirii primăverii, al
Învierii.
”Patron al insectelor, viermilor și lăcustelor, Sfântul Trifon Zerezanul ocrotește
viile – o tradiţie păgâno-creștină – stropită din plin cu vin ghiurghiuliu, peste apa
îngheţată”.
Sfântul Trifon, Trif Nebunul, Gurbanul, Zerezeanul, Arezeanul se sărbătorește în
februarie, considerată ultima lună a calendarului roman și luna a doua a calendarului
gregorian. Denumirea populară a lunii februarie este ”Făurar” care vine de la meșterii
făurari care pregăteau fiarele plugurilor în așteptarea muncii câmpului.
În ajunul Întâmpinării Domnului, în ziua de 1 februarie, se serbează ziua de Sf.
Trifon (Trif Nebunul), care este considerat în credinţa populară, Patronul viilor.
Sărbătoarea se mai practică în sate în care mai există bulgari dar și în zona Alexandria,
Zimnicea și Turnu Măgurele. Ea prăznuiește pentru ca în anul care abia începe viile să
rodească.
”Gurbanul viilor” sau ”Zerezanul” este un ceremonial bahic ce se desfășoară în
plantaţiile cu viţă de vie, cu participara exclusivă a bărbaţilor.
În credinţa românilor, Sfântul Trifon a fost înnebunit de Îngerul Domnului. El
conducea o mulţime de evrei și a vrut să o piardă pe Maica Domnului, ce venea cu pruncul
la Ierusalim. Nebuniile făcute de Trifon i-a descumpănit pe evrei. Când și-a revenit din

8
nebunie, Trif s-a făcut sfânt și, fiindcă datorită lui a reușit Domnul Iisus să intre în
Ierusalim, această zi se serbează înainte de Întâmpinarea Domnului.
În acea zi se strigă: ” Hai să mergem, să mergem la Gurban, Gurbanul!”. Oamenii
merg cu săniile trase de caii împodobiţi cu viţă de vie și zurgălăi, împreună cu preotul, să
sfinţească viile împotriva insectelor, după care rămâne fiecare la via lui cu prietenii,
chefuind până seara târziu. Sunt pregătiţi cu bucate, iar vinul este îngropat de cu toamna la
capul locului. Se stropește via cu acest vin, se taie din joardele lăsate de cu toamna, care se
pun în cruce. Aceste joarde se numesc ”Barba lui Dumnezeu” . cu altele se încing peste
piept, își fac coroniţe sau cingători la brâu.
Alături de bărbaţii prezenţi sunt și preoţii care rostesc în via celui mai bun
gospodar Rugăciunea Sfântului Trifon Zărăzeanul care, de fapt, este un blestem: ” vă
blestem pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gândacii, lăcustele, șoarecii,
cârtiţele și puricii și tot felul de muște, furnici, viespi și urechelniţe și tot felul de jigănii ce
se târăsc pe pământ și păsări ce coboară, care aduc stricăciuni și pagube holdelor, viilor,
pomilor și grădinilor ci duceţi-vă în munţii cei pustii, în copacii cei neroditori în care v-a
dăruit vouă Dumnezeu hrana cea de toate zilele”
Seara bărbaţii se întorc acasă cu făclii aprinse în mână și continuă petrecerea pe
grupe de familii. Se spune că, în trecut, se jertfea o oaie sau un berbec, așa cum indică
numele turcesc al obiceiului – Gurban – sacrificiul unui animal întreg și împărţirea lui cu
prietenii.
An de an istoria se repetă: omul se reîntâlnește cu planta sa de suflet, parcă
revenit dintr-o lungă bejenie, prinde curaj găsind-o în viaţă și, prin ea, se regăsește pe sine.
Numai astfel putem da crezare mărturisirii inegalabilului rapsod Liviu Vasilică: ” Mama zice
că, pentru mine, folclorul e dambla, nu pasiune. Damblaua, zicem noi, este o iubire
acaparatoare, care la un moment dat pare să iasă din sfera explicabilului.”
Pe cât de miraculoasă este atracţia simţită de români pentru obiceiuri, datini,
folclor, pe atât de miraculoasă este capacitatea acestei plante de a trăi în cele mai vitrege
condiţii, devenind un simbol de statornicie și continuitate.

BIBLIOGRAFIE
Horia Barbu Oprișan, Monografia folclorică a teleormanului, Alexandria, 1971, p.
268, 275
Cioară - Bîtcă M, Bîtcă V., ” Zona etnografică Teleorman ” Ed. Sport – Turism,
București, 1985

9
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI

Prof. înv. primar Becheru Cosmin

Şcoala Gimnazială Dăeşti, com. Dăeşti / Vâlcea

Obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti sunt incluse în viaţa de zi cu zi nu ca o

îndatorire, ci ca o exprimare sufletească faţă de simţurile lăuntrice, faţă de evenimentele de
actualitate ale subiecţilor. Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă pentru fiecare perioadă
parcursă tabloul de ansamblu al poziţiei sociale şi al gradului de dependenţă de orice
natură, trecutul istoric, nivelul de trai şi de credinţă. Cunoaşterea obiceiurilor şi a tradiţiilor
populare are o importanţă deosebită datorită conţinutului de idei şi de sentimente, a
faptelor care oglindesc trecutul bogat şi valorile poporului nostru.
Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă strânsa legătură a omului cu natura.
Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţa de familie sunt o componentă perenă a
culturii tradiţionale.
Anotimpul primăvara, anotimpul renaşterii, este bogat în obiceiuri populare
străvechi, uneori contopite cu tradiţia creştină, alteori dăinuind izolate, cu toate
ciudăţeniile lor precreştine, pe care azi ne este greu să le mai luăm în serios, dar pe care cei
din vechime le credeau şi le respectau cu stricteţe ţesându-şi existenţa pe ele, ca pe o
urzeală tainică, vegheată din veac de sufletele strămoşilor.
Dragobete este zeul tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei. La noi,
Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul
era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de
primăvara. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la
icoane, pentru a le păstra până la Sânzâiene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă,
întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în
buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:
"Floride fragă/Din luna lui Faur/La toata lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi".
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada
proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi
tenul plăcut admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete si băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi "face de
Dragobete", fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiti întregul an, până la viitorul
Dragobete. Această întâlnire se transformă, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare
şi băutură. De multe ori baieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri,
pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe
altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe
ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie. Se mai credea că în ziua de
Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-
şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară.
Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli. Dragobetele era sărbătorit în
unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul
deschizător de primăvară.
Zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate,
păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să

10
fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin ce nu are legătură cu
spiritualitatea românească.
Românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod unic, la începutul lunii
martie. Istoria mărţişorului datează încă de pe vremea geţilor, iar legenda spune că femeile
purtau pe vremea aceea monezi sau pietricele la care exista obiceiul de a adauga fire de
lână roşie si albă.Culoarea roşie, dată de foc , sânge şi soare , era atribuită vieţii, deci femeii.
In schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică
înţelepciunii bărbatului. De altfel şnurul mărţişorului exprimă împletirea neseparabilă a
celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei. El semnifică schimbul de forţe
vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb şi roşu au rămas până
în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă şi
înmormântare. Legenda spune că între 1 şi 9 martie, "Zilele babelor", baba Dochia toarce
lângă oi îmbrăcată în nouă cojoace pe care le scutură unul câte unul în fiecare zi.
O altă sărbătoare a primăverii este Buna-Vestire(25 Martie) sau ziua cucului.
Potrivit creştinilor, pe 25 martie, Arhanghelul Gavril sau Gabriel i-ar fi vestit
Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos. In
calendarul popular sărbatoarea aceasta se mai numeste şi Blagovistenie sau Ziua Cucului,
cucul ocupând un loc central în cadrul acestei mult aşteptate sărbători. Cucul perceput ca
încarnare a strămoşului mitic, pasăre cu un pronunţat substrat erotic, anunţă sosirea
efectivă a primăverii. Primul său cântec care are loc de obicei la Buna-Vestire, trebuie să fie
aşteptat de toţi oamenii în haine curate, veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare.
Dacă nu ar fi îndeplinite aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate
acele lucruri în anul care va urma. Dacă primul cântec al cucului era auzit cumva pe
stomacul gol, în partea stangă sau în spatele omului, era semn de rău augur, după cum
indica şi versurile: "Cucu-n spate mi-a cântat/ şi moartea m-a săgetat!"; mai mult, dacă
cineva auzea cucul toata primăvara se credea că va muri în scurt timp. Pe aceleaşi
coordonate se situează şi întrebarea:"Cucule, puiucule/ Câţi ani îmi vei dărui/ până ce eu
voi muri?", după care se numără cântecul cucului (de câte ori îşi strigă numele).

Bibliografie:
Niculiţă – Voronca Elena, 1995, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, Editura Polirom, Iaşi;
www.didactic.ro;

11
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI
PASTELE - SARBATOAREA CRESTINA A ÎNVIERII

Prof. Becheru Ramona Florentina

Colegiul de Silvicultură şi Protecţia Mediului, Rm. Vâlcea/ Vâlcea

Ultima săptămână a postului care precede sărbătoarea este săptămâna mare, care
începe cu duminica Floriilor şi se termină cu duminica pascala. Sărbătoarea începe de fapt
cu duminica Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna
mare are menirea împărtăşirii chinurilor lui Iisus. In această săptămână se termină postul
de 40 de zile, şi natura renaşte. In ziua de joi a săptămânii mari clopotele înceteaza să mai
bată, vor mai bate doar Sâmbăta Mare. Această zi este totodată şi începutul chinurilor
Mântuitorului.
Sărbătoarea Paştelui începe în după masa zilei de sâmbătă. Cel mai important
moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spunea că prima persoană
care urmează sa fie botezată cu această apă "nouă" va avea noroc toată viaţa. Apa prezintă
un rol important şi duminică. Creştinii mergeau la biserică ducând mâncarea şi vinul
pregătit pentru a fi sfinţite. Postul se termină oficial prin consumarea acestor bucate. In
unele regiuni această tradiţie este vie şi în zilele noastre. Se spunea că dacă găinile apucă,
să mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor oua mult. Se obişnuia ca oul sfinţit să fie
consumat în mijlocul familiei, pentru ca în cazul în care careva s-ar rătăci să îşi amintească
cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă. Mâncarea tradiţională este carnea de
miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este simbolul lui Hristos...
Inainte de anul 325 î.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii,
chiar şi vinerea, sâmbăta şi duminica. In acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc in
prima duminică după luna plină de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de
primavară. In Bucovina, fetele se duc în noaptea de Inviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Inviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
In zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc,
purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. In faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de
coş, după orânduiala strămoşilor. In coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific
zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce
vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug),
zahăr (folosit de căte ori vitele vor fi bolnave), făina (pentru ca rodul grâului să fie bogat),
ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşază
pască, şuncă, brânză, ouale roşii, dar şi ouale încondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla
roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în
familie. In părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)

12
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se
agaţa ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa
în prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Invierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii
mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor “Sărbători fericite!”. La această sărbătoare,
pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie
discordie tot restul anului.
În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se numără covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină).
Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul
belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti(vin+pâine sfinţite). In meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale,
după acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Tara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi
să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi
“păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care
vor plăti ospătul.
Pe valea Crişului Alb, la Almaş, toată suflarea comunei se adună în curtea bisericii.
Femeile şi fetele din localitate se gătesc în straie de sărbătoare, şi vin în curtea bisericii
unde vopsesc şi "împistriţesc" (încondeiază) ouă.
Să ne bucurăm de aceste sărbători ale primăverii, anotimpul în care natura îşi
arată toate frumuseţile şi care aduce lumină în suflet, bucuria de a trăi şi de a descoperi
minunile naturii.

Bibliografie:
Niculiţă – Voronca Elena, 1995, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, Editura Polirom, Iaşi;
www.didactic.ro;

13
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN ŞCOALĂ
REZUMAT

Prof. Romanov Georgiana-Andreea,

Şcoala Gimnazială Nr. 8 Constanţa

Prin activităţi desfăşurate în cadrul orelor de religie, se formează şcolarii pentru

Mântuitorul Iisus, pentru Cel Care S-a jertfit pentru binele nostru, al tuturor. Educaţia
morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viaţă, care are în
vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa socială şi adaptarea la viaţa
societăţii. Educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu educaţia morală, ea
având un fundament divin. Aceasta se continuă potrivit nivelului de înţelegere al copilului
pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente, cu
ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comunicării cu Dumnezeu şi cu
semenii.
Fără îndoială, rolul cel mai greu va reveni educatorului creştin, care va avea
datoria să depăşească el însuşi concepţiile contrare ale acestei lumi, pentru a-i oferi
copilului şansa integrării într-o societate pusă în slujba progresului spiritual, ştiinţific şi
moral de care are atâta nevoie omenirea. Învierea lui Hristos a rupt valul care acoperea
omului misterul existenţei post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea
veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie
efemeră şi enigmatică în haos; ea este o existenţă de durată cu destin spiritual în
eternitatea în care se integrează cu preţ de suflet şi cu rost dumnezeiesc. Fără Înviere nu
era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creştină. Suferinţa şi biruinţa, durerea şi
bucuria, Crucea şi Învierea îşi corespund şi se completează ca două feţe paralele şi
echivalente ale faptului creştin.
Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârte viaţa creştină; ele sunt stâlpii de
rezistenţă ai creştinismului. Moartea şi Învierea lui Hristos au transformat suferinţa în
biruinţă, au făcut din ele un singur mod şi fapt: cel creştin, moartea biruită prin Înviere. În
şcoală, la ciclul primar, se desfăşoară numeroase activităţi cu caracter religios: memorizări,
lecturi după imagini, jocuri didactice ce au ca scop educarea religioasă. Trebuie să facem
distincţie între religia predată în şcoală şi catehizarea făcută la biserică, mai ales pentru a
lămuri o importantă lacună pe care o au contestatarii orei de religie în şcolile publice, care
în mod constant trâmbiţează mutarea acesteia în locaşul de cult. Pentru că destule
persoane confundă naiv ora de religie cu cateheza bisericească, trebuie precizată
deosebirea dintre predarea unui învăţământ religios cu valenţe teoretice în şcoală şi
continuarea sau aplicarea lui practică în grupul catehetic de la biserică, ca şi diferenţa care
există între profesorul de religie şi catehetul bisericesc. Precizarea se impune cu atât mai
mult cu cât trăim într-o societate, paradoxal, pe cât de „ultratehnicizată” şi suprainformată,
pe atât de „analfabetă” pe plan religios şi cultural. În acest context socio-cultural trebuie
cunoscut faptul că între cele două forme de educaţie religioasă există deosebiri esenţiale de
stil educativ şi metodologic, folosindu-se strategii şi mjloace pedagogice diferite. Spre
exemplu, dacă în cadrul catehezei de la biserică întregul demers educaţional porneşte de la
asumarea şi mărturisirea unei credinţe certe a grupului de învăţăcei, în cazul orei de religie
de la şcoală abordarea ţine cont şi de o eventuală necredinţă sau împotrivire a clasei de

14
elevi la învăţăturile Revelaţiei divine. De aceea modul de desfăşurare a lecţiei de religie este
oarecum diferit faţă de demersul catehetic, prin metode şi mijloace care pot susţine chiar şi
o abordare polemică a chestiunilor religioase, cu respectarea, evidentă, a unui cadru de
dialog şi a manifestării libertăţii de opinie.

SFÂNTA SĂRBĂTOARE A ÎNVIERII

ANDREI IRINA MIRELA

ANDREI DANIEL
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 1 BOLINTIN VALE, GIURGIU

Odată cu sosirea primăverii, întreaga natură se trezeşte la viaţă iar oamenii

aşteaptă cu bucurie în inimă, măritul praznic al Învierii Domnului. Clopotele răsună cu tărie
şi ne îndeamnă să păşim în casa domnului pentru a lua parte la bucuria Ierusalimului
ceresc.
Sfinţii părinţi vorbesc despre Învierea Domnului dar şi despre învierea noastră :”
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit.Nimeni să nu se
teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi m oartea Mântuitorului.” Credinţa în înviere este
foarte veche.
Mântuitorul descoperă acest adevăr întrgii lumi, spunând :” Eu sunt învierea şi
viaţa.Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi tot cel ce trăieşte şi crede în Mine
nu va muri în veac.”
Sfânta Sărbătoare a Paştelui reprezintă pentru creştini mai mult decât un
eveniment , un moment de întâlnire cu cei dragi şi de petrecere. La acest praznic
credincioşii dobândesc o mare mângâiere, găsind alinare în minunea săvârşită la
Ierusalim.Hristos a înviat înlăturând moartea pe vecie şi ştergând lacrimile de pe faţa
oamenilor.
O mare bucurie simţim la Înviere.Moartea este învinsă prin viaţă. Domnul
Hristos, fiind pironit pe cruce „a rupt zapisul care era asupra noastră şi stăpânia morţii a
stricat”. Prin învierea Sa a treia zi, Mântuitorul ne încredinţează că şi n oi vom învia la o
nouă viaţă.
Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplină. E bucuria prin excelenţă,
pentru că e bucuria eternă şi deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea
Învierii. Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără
însemnătate faţă de biruirea morţii. De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre
moarte, când ştim acum că prin moarte trecem la viaţa veşnica. De aceea Biserica cântă în
noaptea Învierii: "Cu bucurie unul pre altul să ne îmbrăţişăm: O, Paştile! Izbăvirea de
întristare". Iar în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paşti se spune:
"Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se
tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teama de
moarte, că ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului".

15
 Săptămâna de dinaintea Paştelui este numită săptămâna mare . La biserică se
oficiază slujba denumită- denie , în fiecare seară. În "Joia cea Mare", oamenii merg după-
amiaza la biserică, pentru a asculta "Cele 12 evanghelii".Vineri seară se cântă „prohodul
Domnului”.Iar sâmbătă seară, aceştia merg la biserică, cu lumânări aprinse, fiind prezenţi la
una dintre cele mai importante slujbe din timpul anului.Dimineaţa, devreme, merg din nou
la "Casa Domnului".După terminarea slujbei, merg la casele lor; mănâncă ouăle roşii-
vopsite şi încondeiate joi-, pască, drob şi alte preparate.Copiii primesc ouă din ciocolată şi
alte daruri.Tradiţia legată de vopsirea ouălor este foarte veche; se spune că atunci când un
soldat l-a înjunghiat în coastă pe Iisus, Mântuitorului a început să-i picure puţin sânge, iar
când Fecioara Maria a mers la crucea pe care era răstignit, a pus un coş cu ouă, iar sângele
lui Iisus a curs peste acestea.
De la Învierea Domnului până la Înalţarea Domnului, creştinii se salută cu
"Hristos a înviat!" şi cu "Adevărat a înviat!".
Bucuraţi-vă! Acesta este mesajul în noaptea Învierii Domnului Iisus Hristos.
Bucuraţi-vă! Ca iată, morţi aţi fost pentru păcatele voastre şi aţi înviat odată cu mine. Mai
mult, am biruit moartea pentru totdeauna. Bucuraţi-vă! Nu mai există moarte, căci "cu
moartea pe moarte am călcat".Adevărata bucurie este un sentiment profund care cuprinde
toate simţurile fiinţei, copleşeşte sufletul şi face trupul să vibreze. În acest sens, Sfinţii
Părinţi ne fac următorul îndemn: plângeţi-vă cu amar păcatele voastre, asemenea lui Petru,
cadeti la picioarele Lui asemenea desfranatei, smeriti-va ca vamesul, ca sa va puteti ridica
in lumina bucuriei adevarate, cea intru Hristos.Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în
primul rând, cea mai importantă dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era
considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare profet, fiul lui David, iar de către unii,
dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp. Este o dovadă în plus, chiar şi
pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul lui
Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din
minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai această
dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi
neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată
lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I Corinteni
15,14).
Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Ne
dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea are ultimul
cuvânt, ci viaţa .Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne
urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”,
Astăzi mulţi creştini sunt lipsiţi de pasiunea credinţei ancorată în înviere. Pentru
aceştia, învăţătura apostolului Pavel – „şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea
noastră este zadarnică şi zadarnică este credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14) pare să fie
lipsită de importanţă, preferând, asemenea filosofilor de odinioară, proverbialul: „Asupra
acestor lucruri, te vom asculta altădată” Creştinismul tinde să fie privit astăzi ca o asociaţie
morală de la care se aşteaptă edificarea societăţii, educarea individului prin promovarea
unor norme de conduită, a caracterului aparte, diferit de al celorlalte religii. Supranaturalul
din creştinism este însă înlăturat sau trecut cu vederea. Această negare a supranaturalului,

16
a învierii Domnului Isus Hristos, constituie cea mai gravă tăgăduire a divinităţii Sale şi
încadrarea Sa în rândul profeţilor obişnuiţi ai omenirii.
Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus
omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea
fiind, după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor,
credincioşi şi necredincioşi.

„Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii și fariseii la Pilat, zicând:
Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viață: După trei zile Mă
voi scula. Deci, poruncește ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui
să vină și să-L fure și să spună poporului: S-a sculat din morți. Și va fi rătăcirea de pe urmă
mai rea decât cea dintâi. Pilat le-a zis: Aveți strajă; mergeți și întăriți cum știți. Iar ei,
ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.”

MIRACOLUL ÎNVIERII

Autor: Avram Mariana

Colegiul Național „Mihai Eminescu”Petroșani

A sosit primăvara. Soarele mângâie crengile copacilor cu razele lui fierbinţi.

Păsărelele cu glasul cristalin au înveselit toată natura. Muguraşii şi-au spart carapacea de
aramă să privească spre mândrul soare.
Odată cu sosirea primăverii, vine cea mai sfântă sărbătoare, Paştele. La această zi
mare, creştinii sărbătoresc Învierea Domnului. Oamenii se pregătesc cu multă bucurie să
întâmpine această zi. Gospodinele fac cozonac, vopsesc ouă roşii, fac drob, sarmale şi
friptură de miel.
Această sărbătoare îmi place pentru că vine iepuraşul, ciocnesc ouă şi ofer
cadouri celor dragi. Ce minunat este de Paşte!
„Veniţi de luaţi lumină!” se aude în „noaptea” învierii noastre, în Biserici,
îndemnul preotului de a ne apropia sufletul şi a primi lumina Sfintelor Paşti. Cea mai mare
sărbătoare a creştinilor - Paştele - este singurul praznic împărătesc care se sărbătoreşte pe
parcursul a trei zile; lumina acestei sărbători „umbreşte” întregul calendar creştin-ortodox,
dar şi săptămâna care urmează praznicului, numită săptămâna luminată.
În această săptămână nu avem voie să ne plângem morţii şi nici să îngenunchiem,
ci să ne bucurăm de lumina şi veselia praznicului, căci toţi morţii au înviat odată cu Iisus
Hristos. Ziua de vineri a acestei săptămâni ne întâmpină cu o sărbătoare în cinstea Maicii
Domnului, numită Izvorul Tămăduirii.
De la Ea, Maica Domnului, ca dintr-un izvor pururea curgător, se revarsă bogăţia
binefacerilor prin milă şi har. Numele sărbătorii îşi are originea de la o minune săvârşită de
Maica Domnului asupra unui izvor din apropierea Constantinopolului, a cărui apă limpezea
prin tămăduire orice boală trupească sau sufletească. Tradiţia ortodoxă nu îi uită pe cei
adormiţi din vremurile noastre, ci le închină prima zi după săptămâna luminată - luni,

17
sărbătoare numită Paştele blajinilor. Creştinii obişnuiesc să meargă la mormintele celor
dragi adormiţi ai lor, să le aducă lumina şi bucuria învierii Domnului; se împart ouă înroşite
şi cozonaci, cântându-se „Hristos a înviat!”, cu nădejdea şi credinţa învierii viitoare a celor
adormiţi.Salutul „Hristos a înviat!” se adresează timp de patruzeci de zile până la
sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, când se încheie praznicul Învierii Domnului.
Duminică dimineaţă, a treia zi de la punerea în mormânt a Domului Iisus, când se
lumina de ziuă, un mare cutremur a zguduit pământul. Îngerul Domnului s-a coborât din
cer, a ridicat piatra de la uşa mormântului, a răsturnat-o la pământ şi a şezut deasupra ei.
Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. De frică, soldaţii care
păzeau mormântul au căzut la pământ, ca morţi. Se petrecuse cea mai mare minune: Iisus
biruise moartea şi înviase din morţi, iar mormântul era gol.
În aceeaşi zi, când încă mai era întuneric, Maria Magdalena şi alte femei
credincioase, care-L urmaseră pe domnul Iisus, au venit la mormânt ca să-i ungă trupul cu
miresme. Dar mormântul era gol, iar un Înger le-a vestit că Iisus a înviat şi le-a poruncit să
ducă această veste ucenicilor Săi.
Uimiţi de această veste neaşteptată, Apostolii Petru şi Ioan au mers repede la
mormânt. Găsindu-l gol, ei au crezut în învierea lui Iisus.
Maria Magdalena s-a întors şi ea la mormânt şi acolo, iată, Iisus i S-a arătat înviat
şi i-a spus să meargă la Apostoli ca să le spună că li Se va arăta şi lor.
Domnul Iisus Christos S-a arătat apoi şi celorlalte femei, cărora le- a spus:
„Bucuraţi-vă”! Iar ele s-au închinat. Pline de bucurie, Maria Magdalena şi celelalte femei au
venit în grabă la Apostoli şi le-au spus că L-au văzut pe Domnul.
Dimineaţa, soldaţii care au păzit mormântul lui Iisus au venit la arhierei şi le-au
relatat tot ce s-a întâmplat. Aceştia, adunându-se împreună cu bătrânii poporului şi ţinând
sfat, au dat bani mulţi soldaţilor ca să spună că, pe când dormeau, Apostolii au venit şi au
furat trupul lui Iisus. Soldaţii, luând bani, au spus aşa cum au fost învăţaţi.
Domnul Cel înviat S-a mai arătat apoi, de mai multe ori, vreme de patruzeci de
zile, Sfinţilor Apostoli şi altora dintre cei ce-L cunoscuseră. Astfel, vestea Învierii Domnului
s-a răspândit în tot Ierusalimul şi tot mai mulţi au crezut în dumnezeirea Lui.
Învierea Domnului o sărbătorim în fiecare an de Paşti, la o săptămână după Florii.
Este cea mai mare sărbătoare creştină, fiindcă prin Învierea Sa, Domnul Iisus Christos a
biruit moartea pentru totdeauna şi a dovedit că El este Fiul lui Dumnezeu.
CRUCEA
Crucea este simbolul crucificării, opusul renaşterii. Totuşi, la Consiliul de la
Niceea, în anul 325 Î.H., Constantin a decretat ca crucea să fie simbolul oficial al
creştinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, dar este utilizată foarte mult ca
simbol al credinţei de biserica catolică.
IEPURAŞUL
Iepuraşul nu este o inovaţie modernă. Simbolul provine încă din vremea
festivalurilor păgâne de Eastre. Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. Germanii
au adus cu ei simbolul iepuraşului pascal în America. Numai după războiul civil se
răspândeşte ca fiind simbol creştin. De fapt, sărbătoarea Paştelui nu era celebrată în
America până la acea dată. Iepuraşul aducător de ouă roşii provine de pe meleaguri
germane şi simbolizează fertilitate.

18
 OUL
Oul simbolizează renaşterea. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul deoparte şi
simbolizau sângele lui Hristos.
MIELUL
Mielul reprezintă triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii supra morţii. El îl
simbolizează pe Cel care trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mielul sau oiţa îl
desemnează pe membrul turmei lui Dumnezeu.
Satele din Ardeal păstrează şi tradiţia stropitului. Este vorba de o ceremonie în
care tinerii se adună şi stropesc cu parfum fetele de măritat şi femeile tinere. Ei asemuiesc
tinerele femei cu nişte flori, într-o poezie pe care o rostesc în timp ce le stropesc. În schimb,
tinerii sunt răsplătiţi cu ouă roşii, cozonac şi vin. Tradiţia a fost adusă în Transilvania de
saşi, de unde a fost preluată de maghiari şi apoi de români.Cu aceasta ocazie, udătorii
obişnuiesc să spună o scurtă poezie, prin care cer permisiunea de a ''uda”femeile şi fetele:

„Am fost într-o pădure verde,

Am văzut o viorea albastră
Care stătea să se ofilească.
Îmi daţi voie să o stropesc?"
„Într-un coş cu viorele,
Cântă două păsărele,
Amândouă ciripesc:
Îmi daţi voie să stropesc?"

Bineînţeles că li se permite, fiind recompensaţi cu ouă roşii, prăjituri, iar cei mai
tineri şi cu bani. Udătorii sunt invitaţi în casă, unde sunt serviţi cu tot soiul de bunătăţi.
Bărbaţilor şi tinerilor li se oferă pălincă sau vin, în vreme ce băieţilor mai mici li se dau ouă
colorate şi bani. Le place sau nu, fetele trebuie să accepte să fie stropite în a doua zi de
Paşti, fiindcă se spune că astfel nu se vor „ofili“ şi vor avea noroc tot anul. Iar bărbaţilor
care uită de acest obicei nu le va merge bine deloc.
În trecut exista obiceiul ca tinerii să primească din partea fetelor câte o zambilă,
iar celui care le era drag, câte o garoafă roşie. Copiii cei mici primeau in schimb, ouă roşii,
prăjituri şi suc, iar mai nou primesc ouă sau iepuraşi de ciocolată, dar şi bani.
Cu toţii ne bucurăm de sărbătoarea Învierii Domnului, fiind pătrunşi de
convingerea că:
„Paştele ne vorbeşte despre frumuseţe, despre rara frumuseţe a unei noi vieţi."

BIBLIOGRAFIE
Pop Mihai - Obiceiuri tradiţionale românești, Institutul de cercetări și etnografie,
București, 1976
*** - Geografia României, vol. III, București, Editura
Academiei Române, 1987
Dumitru Rus- Judeţul Hunedoara, Ghid turistic, Editura Sigma Plus Deva, 1998

19
 SCOALA GENERALA „AVRAM STANCA”

Autori:
Avram Mariana
Orban Ileana

Ouãle rosii de Pasti nu pot lipsi de pe masa nici unui bun crestin la aceastã
sãrbãtoare.
Legendele crestine leagã simbolul ouãlor rosii de
patimile lui Iisus. Se spune cã atunci cînd Iisus a fost bãtut cu
pietre, cînd acestea l-au atins, s-au transformat în ouã rosii. Si
se mai spune ca Sf. Maria, venind sã-si vada Fiul rãstignit, a
adus niste ouã într-un cos, care s-au însîngerat stînd sub
cruce. Se povesteste cã dupã ce Iisus a fost rãstignit, rabinii
farisei au fãcut un ospãt de bucurie. Unul dintre ei ar fi spus:
"Cînd va învia cocosul pe care-l mîncam si ouãle fierte vor
deveni rosii, atunci va învia si Iisus". Nici nu si-a terminat bine
vorbele si ouãle s-au si fãcut rosii, iar cocosul a început sã batã din aripi.
Rãstignirea si învierea reprezintã eterna legãturã dintre moarte si viatã, asa
precum renaste natura în fiecare primãvarã, cînd se reia ciclul vietii. Oul, el însusi purtãtor
de viatã, devine un simbol al regenerãrii,
al purificãrii, al vesniciei. În traditia
popularã româneascã se crede ca ouãle
de Pasti sunt purtãtoare de puteri
miraculoase: ele vindecã boli si
protejeazã animalele din gospodãrie. În
dimineata primei zile de Pasti, copiii
sunt pusi sã se spele pe fatã cu apa dintr-
un vas în care s-au pus dinainte un ou
rosu si un ban de argint, pentru ca astfel
copiii sã fie tot anul sãnãtosi si rumeni la
fatã precum oul de Pasti si curati (de ce
nu, si bogati ?) precum argintul !

20
 La noi, de Pasti, ouãle nu se vopsesc doar
in rosu, ci si în alte culori, realizînd desene deosebit
de inspirate si frumos lucrate, în motive geometrice
sau reprezentînd plante, animale ori diferite
simboluri. Bucovina este recunoscutã pentru traditia
- pãstratã si în zilele noastre - de a “încondeia” sau
“închistri” ouã. Armonia culorilor, delicatetea
modelelor transmise din generatie în generatie si
mãiestria executiei, au transformat acest mestesug
în artã. Ouãle sunt încondeiate în trei-patru culori,
de obicei, tinînd cont si de simbolul fiecãrei culori in
parte: rosu (soare, foc, dragoste), negru (eternitate,
statornicie), galben (lumina, bogãtia recoltelor,
tineretea), verde ( forta naturii, rodnicie, speranta),
albastru (sãnãtate, seninul cerului). Ouã decorative
de Pasti se mai fac cu vopsele în relief (Vrancea,
Putna Sucevei), împodobite cu mãrgele (Bucovina),
din lemn (zona Neamt) sau din lut (Corund-
Harghita). În unele pãrti ale tãrii sunt folosite ouã fierte, în alte zone, cele golite de continut.
Odinioarã, ouãle de Pasti erau vopsite în culori vegetale, astãzi se folosesc mai mult cele
chimice. Culorile vegetale erau preparate dupã retete strãvechi, transmise din generatie în
generatie, cu o mare varietate de procedee si tehnici. Plantele folosite în acest scop, în
functie de momentul cînd erau recoltate, de timpul de uscare si de modul în care erau
combinate, ofereau o gama extrem de variatã de nuante.
Ouãle se ciocnesc la masa de Pasti (în toate cele trei zile ale sãrbãtorii) dupã un
anumit ritual : persoana mai în vîrstã (de obicei bãrbatul) ciocneste capul oului de capul
oului tinut în mînã de un comesean, în timp ce rosteste cunoscuta formulã “Hristos a Înviat
!”, la care se raspunde cu: “Adevarat a Înviat !”
Multe si frumoase sunt obiceiurile de Pasti pãstrate in România. Si în sãptãmîna
dinainte (Sãptãmîna Mare) existã
obiceiuri statornicite de veacuri,
transmise din generatie in generatie.
Joia Mare, numitã si Joia
Patimilor sau Joia Neagrã, este ultima joi
din Postul Pastelui.
Toate slujbele, pomenirile si
parastasele care au inceput în prima
sîmbãtã a Postului Mare, dureazã numai
pînã în Joia Mare, zi in care se pomenesc
din nou, mortii. În unele zone ale tãrii se
obisnuieste sã se ducã la bisericã bãuturã
si mîncare, care se sfintesc si se dau de
pomanã, de sufletul mortilor. În alte regiuni, la bisericã se împart colivã si colaci. Joia Mare
este consideratã o zi binefacatoare si apãrãtoare a mortilor. De aceea, mortii vin în fiecare
an în aceastã zi la vechile lor locuinte, unde stau pînã în sîmbata dinainte de Rusalii.
Deoarece în Joia Mare de obicei nu e prea cald dimineata, se fac focuri în curtea casei,

21
pentru ca mortii sã se poatã încãlzi. Este un semn al iubirii si respectului pentru cei
adormiti, care nu sunt uitati de cei dragi nici înainte, si nici în timpul Sãrbãtorilor de Pasti.
Conform traditiei, înrosirea ouãlor de Pasti se face în Joia Mare, pentru cã se
spune cã ouãle fierte si vopsite în aceastã zi se pot pãstra pe tot parcursul anului, fãrã sã se
strice. Se mai spune cã dupa Joia Mare urzicile (mîncare de post) nu mai sunt bune de
mîncat, pentru cã încep sã înfloreascã (“nunta urzicilor”).
Existã credinta cã nu este bine sã dormi în Joia Mare, cãci
cine doarme în aceastã zi va fi lenes tot anul. În special dacã doarme o
femeie, va veni Joimãrita care o va pedepsi sã nu poatã munci tot anul.
Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea Sãrbãtorii de
Pasti (din Sãptãmîna Mare ) si se mai numeste si Vinerea Patimilor (
ziua patimilor si rãstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacã (pentru cã e zi
de post negru pentru cei mai multi români, adicã nu mãnîncã si nu
beau nimic toatã ziua).
Postul negru este tinut în credinta cã Dumnezeu îl va feri pe
cel care posteste de toate bolile, îl va face sã fie sãnãtos si sã-i meargã
bine tot restul anului.
În timp ce oamenii mai în vîrstã se spovedesc si se împãrtãsesc de mai multe ori
pe an, cei tineri merg pentru aceste lucruri doar o datã pe an, in Vinerea Pastilor.
Conform traditiei, Vinerea Mare este ziua scãldatului: se crede cã cel care se
cufundã de trei ori in apã rece in Vinerea Seacã, va fi sãnãtos tot anul.
Se spune cã dacã plouã în Vinerea Seacã anul va fi bogat, cu recolte
îndestulãtoare, iar dacã nu plouã, anul va fi secetos, neroditor.
În prima zi de Pasti existã obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect
pentru aceastã aleasã sãrbãtoare, dar si pentru cã ea semnificã primenirea trupului si a
sufletului, asa cum se primeneste întreaga naturã odatã cu primãvara.
Masa din prima zi de Pasti este un prilej de reunire a familiei, decurgînd dupã un
adevãrat ritual. De pe masa de Pasti nu pot lipsi: ouãle rosii, casul de oaie, salata cu ceapã
verde si ridichi, drobul si friptura de miel, pasca umpluta cu brînzã sau smîntinã si mai nou,
cu ciocolatã.
În a doua zi de Pasti s-a mai pãstrat ( în special in Transilvania ) obiceiul
udatului, avînd semnificatia unui act de purificare. De obicei, feciorii stropesc cu apã sau cu
parfum persoanele iesite în cale, în special fetele.
În fiecare primãvarã, se reaprinde în sufletul nostru flacãra sperantei si încrederii
în Învierea din veac, asa cum natura reînvie an de an, mai gingasã cu fiecare ghiocel, mai
caldã cu fiecare mîtisor, mai plinã de taine cu fiecare mugur si fiecare frunzã…

TRADITII DE PASTE IN ROMANIA

- Un obicei care se practica numai in Bucovina in noaptea de Inviere este acela

ca fetele sa se duca in clopotnita si sa spele limba clopotului cu apa neinceputa. Apa
neinceputa inseamna ca persoana care a scos-o din fantana sa nu vorbeasca pana cand va
fi folosita la spalatul clopotului. Cu aceasta apa se spala apoi fetele in zorii zilei de Paste ca
sa fie frumoase tot anul si sa alerge feciorii la ele

22
 In trecut, feciorii isi alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le judeca si
pedepsi toate greselile facute de-a lungul anului. Cei gasiti vinovati erau purtati in jurul
bisericii si la fiecare latura erau loviti cu vergele de lemn la talpi pentru a nu mai repeta
greselile in anul viitor.
In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea
simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor
In zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se aseaza in forma
de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si
sa binecuvanteze bucatele din cosul pascal. Fiecare gospodar pregateste un astfel de cos
acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei, dupa oranduiala stramosilor. In cos
sunt asezate, pe o farfurie: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga
seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor
fi bolnave), faina (pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de
protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se asaza pasca, sunca, branza,
ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si
prajituri.
Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.
In partile Sibiului, exista obiceiul ca de Pasti sa fie impodobit un pom (un arbust)
asemanator cu cel de Craciun. Singura deosebire consta in faptul ca in locul globurilor se
agata oua vopsite (golite de continutul lor). Pomul poate fi asezat intr-o vaza frumoasa si
farmecul sarbatorii sporeste cu o podoaba de acest fel.
La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru
binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii vestesc miezul noptii: datina din
strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este
gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi
belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.
In Maramures, zona Lapusului, dimineata in prima zi de Pasti, copiii (pana la
varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda
daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza
gospodarilor 'Sarbatori fericite'. La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai
intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.
In Arges, printre dulciurile pregatite de Sfintele Pasti se numara covrigii cu ou
(numiti asa pentru ca in compozitia lor se adauga multe oua, 10-15 oua la 1 kg de faina).
Fiecare gospodar se straduieste sa pregateasca o astfel de delicatesa, care este si simbolul
belsugului.
In Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia tamaierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de pasti (vin+paine sfintite). In
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri
traditionale, dupa acestea se continua masa cu friptura de miel.
In dimineata zilei de Paste, copiii se spala pe fata cu apa proaspata de la fantana
in care s-au pus un ou rosu si fire de iarba verde.
In Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si
este pazita de feciori. Daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, acestia sunt pedepsiti ca a
doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat 'hotii', cat si
'pagubasii'. Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care

23
vor plati ospatul.
Pe valea Crisului Alb, la Almas, toata suflarea comunei se aduna in curtea
bisericii. Femeile si fetele din localitate se gatesc in straie de sarbatoare, si vin in curtea
bisericii unde vopsesc si 'impistritesc' (incondeiaza) oua.

BIBLIOGRAFIE
Pop Mihai - Obiceiuri traditionale romanesti, Institutul de cercetari
etnografie, Bucuresti, 1976
*** - Geografia Romaniei, vol. III, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1987
Dumitru Rus - Judetul Hunedoara, Ghid turistic, Editura Sigma Plus Deva, 1998

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof.Moldovan Valentina
Școala Gimnazială”Silvania”
Șimleu Silvaniei, județul Sălaj

Se apropie sărbătorile Pascale ! Sărbătorile sunt un prilej de bucurie, dar şi de

împăcare sufletească . Toţi ne dorim să fim mai buni, mai toleranţi şi ne manifestăm
dragostea şi respectul faţă de ceilalţi . Lumina sfântă din noaptea Învierii Mântuitorului ne
aduce în suflete linişte şi împăcare , călăuzindu-ne spre o viaţă mai bună, lipsită de griji .
Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează
evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos , fiul lui Dumnezeu, în
cea de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, în Vinerea Mare, dar şi biruinţa omenirii,
triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei sărbători creştine este
amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă
dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi
de la moarte la viaţă.
Paştele îşi trage denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care
înseamnă "trecere".Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către
Dumnezeu dintru nefiinţă întru fiinţă iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia
egipteană la libertatea deplină scăpat de la moarte prin sângele mielului pascal.
Dacă mielul pascal a prefigurat încă de atunci sacrificiul şi jertfa de pe cruce a
Mântuitorului Isus Hristos, sărbătoarea de Paşte a continuat să reprezinte pentru fiecare
om în parte şi pentru întreaga omenire o trecere, atât de la moarte la viaţă, cât şi de la robia
păcatelor la starea de libertate a fiilor lui Dumnezeu. Trecerea de la rău la bine, de la păcat
la virtute se face printr-o stăruinţă continuă din partea omului, ajutat de harul
dumnezeiesc, pentru purificarea şi transformarea sufletului, pentru abandonarea patimilor.

24
 Această sărbătoare a luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în prezent farmecul şi
semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât şi de tradiţiile şi simbolurile pascale:
oul vopsit, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, şi slujba de
sâmbăta seara în cadrul căreia creştinii primesc lumina sfântă.
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar la îndemnul acestuia: Veniţi
de luaţi lumină!. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a
luminii divine asupra întunericului ignoranţei. Unii obişnuiesc să păstreze restul de
lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au vreo problemă gravă.
Liturghia zilei de Paşte se celebrează cu mare solemnitate . În Duminica Învierii
este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a trupului şi a sufletului. Dimineaţa
se pune într-un vas apă rece, un ou roşu şi un ban de argint. Cine se spală cu această apă va
fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă îmbelşugată.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o semnificaţie
nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria, şi lumina în
suflet.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta

Şcoala Gimnazială "Ion Creangă", Buzău

Învierea lui Hristos este un eveniment care depăşeşte istoria lumii şi realitatea
palpabilă.
Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinţei.
Dacă istoria patimilor lui Hristos s-ar fi sfârşit pe Golgota şi dacă misiunea lui
Hristos s-ar fi oprit la Evanghelie, am putea spune că am avea în faţă viaţa exemplară a unui
erou care moare pentru o cauză umană şi noi am înfăptui o comemorare istorică. Dar nu
aici s-a sfârşit.
Toate acestea aveau un singur drum şi mergeau către unul şi acelaşi
deznodământ: Învierea. Dacă Domnul Iisus s-a manifestat plenar prin moarte, tot plenar S-a
manifestat şi prin viaţă. Viaţa însă, în puterea ei desăvârşită, nu este cea firească, pe care o
trăim cu toţii între leagăn şi mormânt, ci aceea care biruie moartea. Dar ca să învii
împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El.
La viaţa cea nouă ne cheamă însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru, care a adus-o
în lume. "Eu sunt Învierea şi viaţa"... (Ioan 11, 25). "Eu sunt pâinea vieţii, cela ce vine către
Mine nu va flămânzi"... (Ioan 6, 35).
La El este izvorul vieţii şi nimeni nu poate ajunge la adevărata viaţă decât prin
Iisus Hristos. "Trebuie să primeşti pe Însuşi Domnul înlăuntrul tău, să-L faci Stăpân peste

25
tine, să nu mai înviezi tu, Adam cel vechi, cu păcatele tale, ci să învieze Hristos cu lumina şi cu
darul Său prin tine".
Viaţa cea nouă întru Hristos e o ţâşnire de puteri dumnezeieşti în om. De aceea,
omul singur nu şi-o poate da, ci trebuie să o primească ca un dar de sus. Prin acest dar se
dăruieşte Dumnezeu însuşi. Şi numai iubirea cea veşnică poate să nască fii ai lui Dumnezeu
şi moştenitori ai vieţii celei veşnice. Dar omul trebuie să se dorească după viaţa cea nouă,
să-şi deschidă sufletul pentru primirea ei şi să-l pună la dispoziţia darului celui sfinţitor al
lui Dumnezeu. Ca să învii împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El, adică
trebuie să se petreacă o schimbare din temelie în însăţi fiinţa ta, ca să devii făptură nouă:
"Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind
Tu".

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – UN VOIEVOD DESĂVÂRȘIT

Prof. Camelia Stavre

Liceul de Arte ”Dinu Lipatti”, Pitești

Constantin Brâncoveanu a fost un mare boier, domn al Ţării Românești între

1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit,
Ţara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieţii
spirituale.
Anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcaţi de un progres economic și cultural-
artistic, de iniţiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. A
organizat cancelaria statului în vederea întreţinerii raporturilor cu puterile străine. Epoca
brâncovenească s-a deschis influenţelor occidentale.
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut
o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de
domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuţiilor
ţării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.
Domnitorul a iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase și laice, îmbinând
armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin
și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul
brâncovenesc.
Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în
istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Ţara Românească în
timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influenţat în mod
hotărâtor evoluţiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie
operele de artă din vremea primilor Mavrocordaţi, până către 1730. Istoricii de artă
caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale
clare, raţionaliste, dar exuberanţa lui decorativă permite și folosirea termenului de baroc
brâncovenesc.

26
 ”Stilul brâncovenesc apare în toată splendoarea sa în arta desăvârșită a
domnitorului de a conduce destinele Ţării Românești. Fiind o realitate faptul că Ţările
Române erau înconjurate de trei imperii puternice, otoman, habsburgic și rus, Brâncoveanu
a studiat poziţia pe care o reprezenta fiecare din ele. În funcţie de aceasta și-a stabilit o
tactică elastică.”, spunea P.D.Popescu despre stilul brâncovenesc în politica de stat.
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și
mănăstiri din ţările române.
Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi,
Dâmboviţa și alta la Mogoșoaia, lângă București.
A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmboviţa - în 1706.
Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din
Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta
Ecaterina din Muntele Sinai.
În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai
de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinţii împăraţi
Constantin și Elena.
Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul
voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea
Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi, Prahova.
Starea de maximă înflorire bisericească și culturală din Ţara Românească s-a
sfârșit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu. Numeroase intrigi ale
dușmanilor săi la Constantinopol, precum și faptul că în cursul războiului ruso-turc din
1711, unul din boierii săi a trecut de partea rușilor, au făcut pe turci să bănuiască de
”necredinţă” faţă de ei și să-l înlăture din scaun. Dus la Costantinopol împreună cu familia
sa și o parte din averi- încă din martie 1714, în săptămâna Patimilor- au fost aruncaţi în
cunoscuta închisoare a celor 7 turnuri (Edicule). În timp ce se aflau în închisoare, li s-a
promis că vor scăpa cu viaţă dacă vor îmbrăţișa religia mahomedană, propunere pe care
evlaviosul domn a respins-o cu hotarâre.
În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când
domnitorul împlinea 60 de ani, au fost duși cu toţii spre locul de osândă. Fostul său secretar
pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenţa, relatează că, înainte de a fi
uciși, domnitorul a dat fiilor săi acest ultim îndemn: „Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot
ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în
sângele nostru!”
Plecând de la aceste lucruri, copiii trebuie să afle care este însemnătatea acestui
mare domnitor și care este contribuţia sa în domeniul cultural, istoric și religios. De aceea
am căutat să punctez și să evidenţiez în cadrul orelor de istorie aceste lucruri.
Astfel, am plecat de la excursia organizată cu un an în urmă la Mănăstirea Hurezi.
Am vizionat o prezentare power point realizată cu fotografiile făcute atunci, punctând
astfel aportul adus de domnitor la cultura românească. Am analizat elementele specifice
stilului arhitectural brâncovenesc, în paralel cu alte biserici din zona Olteniei.
Pentru a sublinia meritul cultural al domnitorului, elevii au avut de selectat dintr-
un text, trei aspecte care să argumenteze rolul domnitorului în acest domeniu.. Citatul a
fost preluat de la un călător englez care a scris despre Brâncoveanu.
”El este un sprijinitor al ordinei și disciplinei în ţară, un ocrotitor al învăţăturii și
la București și în celelalte locuri din Principat în care a introdus două sau trei tiparniţe și de

27
aici a scos o serie de cărţi de folos pentru luminarea și edificarea ortodoxiei... Este... un
mare ocrotior al religiei și, prin urmare, darnic în cheltuielile pentru tipar și împărţirea de
cărţi, ridicarea de mănăstiri, împodobirea bisericilor și alte fapte evlavioase”.
Apoi, plecând de la lectura lui Dumitru Almaș, ”Durerosul sfârșit al lui Constantin
Brâncoveanu”, am evidenţiat rolul său extrem de important pentru religia ortodoxă: a
murit pentru apărarea și păstrarea credinţei, a creștinătăţii. Pentru că n-a renunţat la
credinţa strămoșească nici în faţa paloșului călăului, a fost ridicat în rândul sfinţilor de
către Biserica Ortodoxă Română, iar în data de 16 august, în calendarul creștin-ortodox
este Sărbătoarea Sfântului Constantin Brâncoveanu.
Așadar, Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură și de lăcașuri
sfinte, un sprijinitor prin cuvânt și faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă
din istoria neamului românesc.

Bibliografie:

1. Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea Ș., Istoria României, Editura
Corint, București, 2007.
2. Popescu F., Ctitorii Brâncovenești, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2004.
3.Solomon V.; Solomon, Const. „Biblia de la București (1688)”. Contribuţiuni nouă
istorico-literare.”, Tecuci, 1932
4.Ursache A., Zanc C., Istorie – Caiet Aplicaţii, Ed. Sinapsis, Cluj-Napoca, 2012

28
 STUDIU PRIVIND IMPLICAREA PROFESORULUI
DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN VIAȚA RELIGIOASĂ

Prof. Gherghinoiu Elena Mihaela - Școala Gimnazială nr.13 Rm. Vâlcea

Am considerat întotdeauna că a-ţi purta la superlativ demnitatea de om și

profesor de limba și literatura română este un lucru normal, un lucru ce dă sens existenţei
noastre.Ca om şi ca slujitor al literelor este o plăcere deplină să vorbesc despre Învierea
Domnului nostru Iisus Hristos. Cu un sentiment lăuntric, prin care sunt exprimate
totdeauna cuvintele Hristos a înviat! care emoţionează fiinţa umană până la cele mai
profunde fibre ale ei, fiecare creştin găseşte un sprijin solid al credinţei şi nădejdii sale. Un
glas lăuntric, glasul inimii noastre ne mărturiseşte adevărul învierii, ni-l mărturiseşte
împreună cu îngerii care au strălucit la mormânt( Matei 28, 6); ni-l mărturiseşte împreună
cu femeile mironosiţe ( Marcu 16, 10) şi împreună cu Sfinţii Apostoli. Sfătuim copiii să
citească, să lectureze despre Iisus Hristos căci Hristos care iese din mormânt biruitor
asupra morţii şi a diavolului, îi ajutăm să scrie compuneri şi poezii despre Cel ce ne vesteşte
că viaţa noastră este un urcuş continuu, mergând din bucurie spre alte bucurii. Bucuria
Învierii nu este una obişnuită sau trecătoare, ci eternă şi deplină prin excelenţă. Așadar a fi
profesor de limba și literatura română este o mare bucurie, dar și o mare responsabilitate.
Contemplarea măreţiei lumii creată de Dumnezeu, contemplarea acelei
nepătrunse înţelepciuni care ni se revelează prin raţionalitatea şi armonia universului
creat, ne inspiră un sentiment de evlavie în faţa negrăitei taine a Dumnezeirii.
Misiunea lui Iisus Hristos a fost de a ne mântui sufletele, iar misiunea
profesorului de limba şi literatura română constă în promovarea literaturii române pe plan
intern şi internaţional, prin protejarea, dezvoltarea, cercetarea şi valorificarea
patrimoniului literar românesc, contribuind la integrarea literaturii române în circuitul
valorilor culturale europene.

Bibliografie:
Arhim.Dr. Gheorghescu Chesarie- Ofrandă cu smerită închinare pe altarul sfânt al
preoţiei slujitoare, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2009
Vestitorul Ortodoxiei – serie nouă, anul III (XX), nr. 3-5(441-443), martie – mai
2010;
Chemarea Credinţei – anul XVI, nr. 181-182, martie – aprilie 2008.

29
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta

Şcoala Gimnazială "Ion Creangă", Buzău

Învierea lui Hristos este un eveniment care depăşeşte istoria lumii şi realitatea
palpabilă.
Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinţei.
Dacă istoria patimilor lui Hristos s-ar fi sfârşit pe Golgota şi dacă misiunea lui
Hristos s-ar fi oprit la Evanghelie, am putea spune că am avea în faţă viaţa exemplară a unui
erou care moare pentru o cauză umană şi noi am înfăptui o comemorare istorică. Dar nu
aici s-a sfârşit.
Toate acestea aveau un singur drum şi mergeau către unul şi acelaşi
deznodământ: Învierea. Dacă Domnul Iisus s-a manifestat plenar prin moarte, tot plenar S-a
manifestat şi prin viaţă. Viaţa însă, în puterea ei desăvârşită, nu este cea firească, pe care o
trăim cu toţii între leagăn şi mormânt, ci aceea care biruie moartea. Dar ca să învii
împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El.
La viaţa cea nouă ne cheamă însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru, care a adus-o
în lume. "Eu sunt Învierea şi viaţa"... (Ioan 11, 25). "Eu sunt pâinea vieţii, cela ce vine către
Mine nu va flămânzi"... (Ioan 6, 35).
La El este izvorul vieţii şi nimeni nu poate ajunge la adevărata viaţă decât prin
Iisus Hristos. "Trebuie să primeşti pe Însuşi Domnul înlăuntrul tău, să-L faci Stăpân peste
tine, să nu mai înviezi tu, Adam cel vechi, cu păcatele tale, ci să învieze Hristos cu lumina şi cu
darul Său prin tine".
Viaţa cea nouă întru Hristos e o ţâşnire de puteri dumnezeieşti în om. De aceea,
omul singur nu şi-o poate da, ci trebuie să o primească ca un dar de sus. Prin acest dar se
dăruieşte Dumnezeu însuşi. Şi numai iubirea cea veşnică poate să nască fii ai lui Dumnezeu
şi moştenitori ai vieţii celei veşnice. Dar omul trebuie să se dorească după viaţa cea nouă,
să-şi deschidă sufletul pentru primirea ei şi să-l pună la dispoziţia darului celui sfinţitor al
lui Dumnezeu. Ca să învii împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El, adică
trebuie să se petreacă o schimbare din temelie în însăţi fiinţa ta, ca să devii făptură nouă:
"Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind
Tu".

30
 SĂRBĂTORILE PRIMĂVERII – OBICEIURI ŞI TRADIŢII STRĂVECHI
ROMÂNEŞTI

Prof. Frăţilescu Mihaela-Ramona

Școala Gimnazială “Gheorghe Tătărăscu”, Tg-Jiu, jud. Gorj

Primăvara este anotimpul care ajută natura să-şi arate frumuseţile, când totul se
trezeşte din somnul adânc al iernii. Totul înverzeşte, timizi, mugurii copacilor încep să se
despice, pentru ca apoi livezile să se împodobească cu marame de flori.
1 Martie, prima zi de primăvară, este o zi de sărbătoare atât de dragă poporului
român! Totul respiră a primăvară! Miroase a nou şi a curat! Străzile zvântate sub un soare
promiţător şi furnicarul de oameni căutând cel mai potrivit suvenir pentru mamă, iubită,
prietenă sau colega de serviciu! E timpul urărilor de dragoste, al ghioceilor şi narciselor!
Mărţişorul este strâns legat de tradiţia românească: el nu se întâlneşte decât în
spaţiul carpatic şi în zonele limitrofe, la români şi la unele popoare învecinate, care l-au
preluat de la aceştia. Obiceiul este cu mult anterior creştinismului, fiind în legătură cu
scenariul ritual al anului nou agrar, celebrat primăvara.
Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia, probabil
o veche zeitate arară, care, ajunsă la vârsta senectuţii, moare şi apoi renaşte la echinoţiul de
primăvară. Tot „Dochia” se numeşte în tradiţia românească sora lui Decebal, care ar fi
trebuit să se mărite cu Traian, cuceritorul Daciei, împăratul romanilor.
Baba Dochia, prima dintre cele nouă babe care reprezintă primele nouă zile ale
lunii martie, înseamnă începutul primăverii. De 1 Martie, fiecare îşi alege o „babă”, adică
alege una din cele opt zile care urmează, ca să ştie cum îi merge tot anul: bine – la vreme
frumoasă sau/şi rău – la vreme rea.
8 Martie – zi dedicată mamelor din lumea-ntreagă, acest cuvânt, „mama”, evocând
fiinţa iubită, care ne-a dat viaţă, cea care se-apleacă înfrigurată de griji peste leagănul
copilului sau peste nădejdile adolescentului.
Un obicei popular străvechi spune că o putere aparte se credea să aibă apa de
ploaie căzută în ziua Sfinţilor 40 de Mucenici (9 martie), păstrată peste an pentru alinarea
durerilor de cap sau de ochi. Iar în dimineaţa imediat următoare, femeile trebuiau să-şi
spele faţa cu apă de râu, exact când începeau să bată clopotele de la biserică, vestind întâiul
priveghi. Era la mijloc, desigur, credinţa că apele se resimt acum de sfinţenia mucenicilor
care fuseseră torturaţi în ele.
O altă sărbătoare a primăverii este Buna-Vestire (25 Martie). În această zi,
femeile strângeau ultimele urme de zăpadă şi păstrau această apă, cu credinţa
nestrămutată că era bună la alinarea migrenelor, dar şi împotriva ielelor. Dacă un om era
„fermecat” de iele, el trebuia descântat cu această apă anume, dar trebuia să postească şi să
nu lucreze în trei miercuri sfinte.
Altă mare sărbătoare a primăverii este „Sărbătoarea Floriilor”.
Numele „Florii” a fost dat în amintirea intrării Domnului Iisus Hristos în
Ierusalim, când poporul L-a întâmpinat cu ramuri înflorite de finic, salcie şi palmier.
Intrând ca împărat în Ierusalim, Iisus anticipează apropiata Sa biruinţă, ca şi biruinţă finală

31
a omenirii, pe care o poartă în Sine. Pentru că în România nu creşte finic sau palmier,
oamenii culeg pentru această sărbătoare crengi de salcie cu muguri (mâţişori pe ele).
De ce salcie? Se zice că, atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu, o salcie
s-a aplecat peste ape, ca să poată trece Maica Domnului. Atunci Fecioara a binecuvântat
salcia, făcând-o să nu ajungă niciodată cărbune şi prezicându-i să fie dusă în fiecare an la
biserică.
Ziua aceasta se mai numeşte „a Floriilor”, pentru că-n această zi, toţi pomii şi
toate florile încep a înmuguri şi a înflori.
Alţii spun că se numeşte aşa, pentru că din această zi încep femeile să pună
plantele pentru vopsit la înmuiat, plante ce au fost culese din vara trecută şi păstrate-n loc
curat şi ferit. Vopselele obţinute servesc la încondeierea ouălor de Paşte. În această zi se
mănâncă peşte, este o zi istorică ce desparte anii petrecerii pământeşti ai Domnului din
ultima sa săptămână de viaţă.
Să ne bucurăm de aceste sărbători ale primăverii, anotimpul în care natura îşi
arată toate frumuseţile şi care aduce lumină în suflet, bucuria de a trăi şi de a descoperi
minunile naturii.
Primăvara a sosit pentru a da viaţă întregii naturi şi a ne înveseli tuturora inimile.
S-o salutăm cu bucurie, asemeni lui Alecsandri:
„Salutare, primăvară!
Timp frumos, bine-ai venit!”

BIBLIOGRAFIE
Eretescu, Constantin, 2007, „Folclorul literar al românilor”, Editura Compania;
Ghinoiu, Ion, 2008, “Mică enciclopedie de tradiţii româneşti – Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe”, Editura Agora.

OBICEIURI SI TRADIŢII DIN SUDUL ROMÂNIEI

SĂRBĂTOAREA FLORIILOR

Prof. Adriana-Cristina Rădoi

Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1, Tg-Jiu, jud. Gorj

„Cine pătrunde în codrul multisecular al folclorului românesc să-şi ia un toiag bun

de drum şi traistă cu merinde, căci călătoria e lungă şi cu multe cărări, către neaşteptat de
uimitoare culmi ale frumuseţii sufletului, cu nenumărate meandre în tainele lui neistovite.
Nu rămâne aspect al vieţii care să nu-şi găsească întruchiparea în versul popular, în basm,
în legendă, în zicătoare, în cântec şi descântec” (M. Beniuc).
Interesul oamenilor s-a îndreptat în ultimii ani spre obiceiurile folclorice. Acest
fenomen porneşte de la încărcătura valorică pe care o au obiceiurile. Folclorul nu este, de
fapt, altceva decât o cristalizare a experienţei de viaţă în răspunsuri atipice, pe care
inteligenţa şi sensibilitatea omului simplu le-a dat, de-a lungul timpului, problemelor
fundamentale ale existenţei. Tradiţia unifică şi păstrează tot ceea ce este viabil în trecut,

32
înglobează ceea ce prezentul creează sub impulsul ei pentru că „trebuie considerată ca un
punct obligatoriu de pornire, după cum şi depăşirea ei, calea necesară oricărui progres”
(H.H. Stahl)
Obiceiurile sunt, fără îndoială, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole. Ele
cuprind semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu natura, cu lumea
înconjurătoare, prezentând viaţa socială, diverse aspecte ale rânduielii ei.
În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important,
fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile
cu semenii si cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri. În folclorul nostru,
unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se
îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
Duminica Floriilor este o sarbatoare crestina celebrata intotdeauna in
ultima duminica inainte de Paste. Ea marcheaza intrarea Mantuitorului Iisus in
Ierusalim si poate reprezenta un moment ideal in care familia sa vorbeasca despre
credinta si sa petreaca timp impreuna, urmand traditiile tipic romanesti.
Ca foarte multe din sărbătorile creştine, Sărbătoarea Floriilor a fost suprapusă
unei sărbători precreştine, şi anume cea a zeiţei Flora la romani, simbolul renaşterii
vegetaţiei si al castităţii. De asemenea, ajunul Floriilor se suprapune peste o străveche
sărbătoare întâlnită doar în sudul ţării.
În ajunul Floriilor, în Muntenia se efectuează un ceremonial complex, structurat
după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei - Lăzărica. Este un obicei practicat
numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lăzăriţa, se îmbracă
mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă in faţa
ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lăzăriţa se plimbă cu paşi domoli, înainte şi
înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui
Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da
animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului
neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual in lapte dulce,
îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci. Această
legendă a avut probabil originea în credinţele trace şi elene cu privire la Dionysos, care
moare violent, este plâns şi renaşte odată cu învierea naturii primăvara. Se pare că ritualul
lui Lazăr este inspirat şi din povestea lui Lazăr cel sărac din Biblie, pe care Iisus îl învie din
morţi.
Obiceiurile sunt create pentru rolul lor moral şi educaţional în viaţa ţăranilor,
pentru a răspunde unor necesităţi funcţionale ale vieţii, fiind de asemenea pentru cel care
participă la el, un puternic mijloc de disciplinare şi de trăire emoţională.

Bibliografie:
1. Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Editura Compania 2007;
2. Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti – Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe, Ed. Agora 2008.

33
 OBICEIURI SI TRADIŢII DIN SUDUL ROMÂNIEI

- SĂRBĂTOAREA FLORIILOR –

Prof. Adriana-Cristina Rădoi

Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1, Tg-Jiu, jud. Gorj

„Cine pătrunde în codrul multisecular al folclorului românesc să-şi ia un toiag bun

de drum şi traistă cu merinde, căci călătoria e lungă şi cu multe cărări, către neaşteptat de
uimitoare culmi ale frumuseţii sufletului, cu nenumărate meandre în tainele lui neistovite.
Nu rămâne aspect al vieţii care să nu-şi găsească întruchiparea în versul popular, în basm,
în legendă, în zicătoare, în cântec şi descântec” (M. Beniuc).
Interesul oamenilor s-a îndreptat în ultimii ani spre obiceiurile folclorice. Acest
fenomen porneşte de la încărcătura valorică pe care o au obiceiurile. Folclorul nu este, de
fapt, altceva decât o cristalizare a experienţei de viaţă în răspunsuri atipice, pe care
inteligenţa şi sensibilitatea omului simplu le-a dat, de-a lungul timpului, problemelor
fundamentale ale existenţei. Tradiţia unifică şi păstrează tot ceea ce este viabil în trecut,
înglobează ceea ce prezentul creează sub impulsul ei pentru că „trebuie considerată ca un
punct obligatoriu de pornire, după cum şi depăşirea ei, calea necesară oricărui progres”
(H.H. Stahl)
Obiceiurile sunt, fără îndoială, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole. Ele
cuprind semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu natura, cu lumea
înconjurătoare, prezentând viaţa socială, diverse aspecte ale rânduielii ei.
În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important,
fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile
cu semenii si cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri. În folclorul nostru,
unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se
îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
Duminica Floriilor este o sarbatoare crestina celebrata intotdeauna in
ultima duminica inainte de Paste. Ea marcheaza intrarea Mantuitorului Iisus in
Ierusalim si poate reprezenta un moment ideal in care familia sa vorbeasca despre
credinta si sa petreaca timp impreuna, urmand traditiile tipic romanesti.
Ca foarte multe din sărbătorile creştine, Sărbătoarea Floriilor a fost suprapusă
unei sărbători precreştine, şi anume cea a zeiţei Flora la romani, simbolul renaşterii
vegetaţiei si al castităţii. De asemenea, ajunul Floriilor se suprapune peste o străveche
sărbătoare întâlnită doar în sudul ţării.
În ajunul Floriilor, în Muntenia se efectuează un ceremonial complex, structurat
după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei - Lăzărica. Este un obicei practicat
numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lăzăriţa, se îmbracă
mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă in faţa
ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lăzăriţa se plimbă cu paşi domoli, înainte şi
înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui
Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da
animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului
neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual in lapte dulce,

34
îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci. Această
legendă a avut probabil originea în credinţele trace şi elene cu privire la Dionysos, care
moare violent, este plâns şi renaşte odată cu învierea naturii primăvara. Se pare că ritualul
lui Lazăr este inspirat şi din povestea lui Lazăr cel sărac din Biblie, pe care Iisus îl învie din
morţi.
Obiceiurile sunt create pentru rolul lor moral şi educaţional în viaţa ţăranilor,
pentru a răspunde unor necesităţi funcţionale ale vieţii, fiind de asemenea pentru cel care
participă la el, un puternic mijloc de disciplinare şi de trăire emoţională.

Bibliografie:
1. Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Editura Compania 2007;
2. Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti – Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe, Ed. Agora 2008.

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE TRADIȚIILE PASCALE DIN BANAT ŞI

OLTENIA

PROF. BEJAN SIMONA ECATERINA

LICEUL TEHNOLOGIC TRANSPORTURI AUTO TIMIŞOARA

Paştele înseamna pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii,

la origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem
răbdare sau timp sa ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat.
În Banat, în dimineata zilei de Paşte, copiii se spală pe faţă cu apa proaspata de la
fântana în care s-au pus un ou roşu şi fire de iarbă verde. Masa tradiţionala mai are putin de
aşteptat. Înainte de toate, bucatele se tămaiază şi fiecare mesean primeşte o linguriţă de
Paşti cu vin si pâine sfinţite. Spre deosebire de alte zone ale ţării aici veţi descoperi printre
bunătăti şi ciolan de porc fiert, ouă roşii si ouă albe (nevopsite). În Banat există obiceiul ca
tinerele fete să păstreze în casă lumânarea aprinsă în noaptea de Înviere. Lumânarea
respectiva este apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci când are loc un eveniment
fericit. Cine urmează datina, se spune ca are noroc în viaţa personală si este bine văzut de
cei din jur. Acest obicei este, însă, regasit şi în alte zone ale ţarii. Cât despre încondeierea
ouălor, în Banat nu este un obicei de anvergura celor din Bucovina. Aici sunt folosite mai
mult frunzele de nuc, patrunjel şi trifoi sau coji de ceapă, pentru coloratul şi ornatul ouălor.
Daca pe masa de paşti veţi găsi ouă colorate cu modele nedefinite sau sub formă de
frunzuliţe, atunci veţi şti că sunteţi ospataţi conform tradiţiei
Obiceiurile din Oltenia sunt puţin diferite. Paştele din Gorj înseamnă respectarea
datinilor şi tradiţiilor regiunii. Fiecare dintre noi serbăm Paştele într-un anumit mod, în
funcţie de regiunea în care ne aflăm, considerând această sărbătoare o modalitate prin care
ne reîntoarcem la vechile obiceiuri ale bătrânilor. Aici ritualul inlcude înroşirea ouălor din
Vinerea Mare, iar desenele de pe ele se fac tot cu frunze de pătrunjel, trifoi sau leuştean. Se

35
şterg cu un şerveţel îmbibat cu puţin ulei să strălucească şi se aşează intr-un coş pe lucerna
verde.Mâncarea se prepară de sâmbata , aici ciorba de miel mai este denumită şi “ciorba de
bureţi”. Dupa Înviere se merge acasă cu lumânarea aprinsă şi se asează în prispa casei. Nu
se intră în casă până nu se culege din gradină iarba verde şi se aruncă pe scări. Urmează
masa de Paşte.
Oriunde am fi, în orice colţ al ţării putem să spunem că avem cele mai frumoase
tradiţii pe care trebuie să le păstram cu sfinţenie şi să le promovăm continuu.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. Vasiu Liliana

Prof. Jurji Corina
Colegiul Național ”I.C.Brătianu” Hațeg

Sfintele Paști sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantâ dintre
toate sărbătorile de peste an și este al doilea praznic împărătesc cu data schimbătoare,
primul fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde
de Sfintele Paști. În funcţie de data acestei sșrbători se ordonează și se denumesc
duminicile și săptămânile de peste an, cu evangheliile și apostolele care se citesc la Sfânta
Liturghie în timpul anului, se ordoneaza cele 11 pericope evanghelice care se citesc la
Utreniile duminicilor, precum și cele opt glasuri ale cântărilor Octoihului. Importanţa
sărbătorii este subliniată și de durata ei, ea ţinând trei zile (mai lungă decât a altor
praznice).

Data Paștilor depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă, legat de
mișcarea soarelui pe bolta cerească - echinocţiul de primăvară (21 martie) - și unul cu dată
schimbătoare, legat de mișcarea de rotaţie de lunii în jurul pământului - luna plină de după
acest echinocţiu, numită și luna plină pascală. Aceasta din urmă face ca data Paștilor să
varieze în fiecare an.
Însa, deoarece echinocţiul de primăvară nu era fixat pretutindeni la aceeași dată și
din cauza imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian (folosit
în Apus până în 1582, iar la noi în ţară până în 1924), nici după Sinodul de la Niceea nu au
încetat deosebirile între diferitele regiuni creștine în ceea ce privește data sărbătorii

36
pascale. Nici până astăzi nu există uniformitate în această privinţă între Apusul și Răsăritul
creștin, fiindcă nu toţi se servesc de același calendar. Astfel, în Apus, Paștile se serbează
între 22 martie și 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian,
introdus în Apus din 1582.
Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică (între care și cea română)
serbează Paștile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) și 8 mai (data cea mai târzie), iar
cele de stil vechi între 23 martie și 25 aprilie. Tot de aici provine și marea diferenţă din unii
ani între data Paștilor ortodox și a celui catolic.
În ceea ce privește modul sărbătoririi, Paștile era prăznuit ca o zi de bucurie, fiind
cea mai mare sărbătoare creștină: marele eveniment din istoria mântuirii noastre - învierea
Domnului, care stă la temelia credinţei și a Bisericii creștine. Noaptea învierii era petrecută
în biserici, în priveghere și rugăciune. În acea noapte avea loc botezul catehumenilor, iar
momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârșirea Sfintei Jertfe și cu
multe lumini, semn al luminării duhovnicești. Mai ales neofitii (cei botezaţi în noaptea
Învierii) își puneau haine albe și purtau în mâini făclii luminoase, ca unii care s-au îngropat
cu Hristos, dar au și înviat împreună cu El.
Începând de la împăratul Constantin cel Mare înainte, se luminau nu numai
bisericile în care se făcea slujba Învierii, ci și casele creștinilor și orașele, cu făclii înalte de
ceara sau torţe aprinse, astfel încât noaptea Învierii era mai luminoasă ca ziua. Creștinii se
salutau de atunci și până la Înălţare cu "Hristos a înviat!", la care raspunsul era "Adevărat a
înviat!" În ziua Învierii toţi se îmbrăţișau, cerându-și iertare unii altora, înainte de
împărtășire. În unele biserici erau reprimiţi solemn penitenţii; împăraţii eliberau
prizonierii, stăpânii eliberau sclavii și toţi făceau fapte de milostenie.
În biserici se aducea de mâncare: pâine dulce (paschă), brânză, carne (mai ales de
miel) și ouă roșii. După ce erau binecuvântate erau împărţite săracilor sau între creștini,
așa cum se mai procedează și astăzi în unele biserici.
Învierea Domnului a fost și rămâne inima spiritualităţii ortodoxe.

37
 SARBATOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. înv. primar, Irimia Mioara

Prof. înv. primar, Cătăuță Carmen
Școala Gimnazială „Dimitrie Sturdza” Tecuci, Jud. Galați

Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens și solemn patruzeci de

zile, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi
și ceas al vieţii noastre de creștin, de fiecare zi și ceas.
„Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat!” (Marcu 16, 6). Cu această
proclamaţie a început să existe Biserica creștină, fiind și elementul fundamental al religiei
creștine. Toate religiile celebrează cicluri ale nașterii și morţii, dar creștinismul insistă ca
într-un moment istoric unic, ciclul s-a inversat și un om mort a revenit la viaţă. Pentru
creștini, acesta a fost punctul de cotitură în istoria lumii, semnul apropierii sfârșitului ei.
Din anul 381, creștinii mărturisesc în Crez că Iisus din Nazaret s-a răstignit, a pătimit, s-a
îngropat și a înviat a treia zi. Astăzi, mulţi recită Crezul fără să se gândească la ce spun și,
încă mai puţini, să creadă.
Dar Învierea nu este o invenţie a creștinismului. În jurul anilor 30-33, în epoca în
care a trăit Iisus, textele arată că doctrina învierii era admisă de farisei și esenieni, dar că
saducheii, care respectau legea lui Moise, o respingeau. Evanghelia după Marcu prezintă de
altfel o dispută între Iisus și saduchei, asupra consecinţelor acestei chestiuni spinoase.
Conceptul de înviere se pare că nu ar data decât din sec. al II-lea î.Hr., când regele
seleucid al Siriei, Antiochus IV Epiphanes (175-164 î.Hr.), îi persecuta pe iudeii care se
opuneau elenizării, dorind să-și păstreze tradiţiile și modul în care interpretau legea lui
Moise. Învierea ar fi, prin urmare, relativ recentă în gândirea iudaică, chiar dacă putem citi
unele aluzii la această idee în Psalmii lui David (sec. al X-lea î.Hr.), în cartea lui Isaia (726
î.Hr.), a lui Daniel (sec. al VI-lea î.Hr.) și în cea a lui Iezechiel (sec.VI î.Hr.). Dogma învierii
trupului era respinsă în gnosticism.
Spre știinţa tuturor, Trupul omului mort nu învie niciodată, ci se descompune în
mormânt (în Moarte), în atomii și particulele elementare din care este compus. Nimeni să
nu se gândească vreodată că după ce a murit, va învia cândva în Trupul viu pe care-l are
acum, ne spune chiar Iisus. Avem o singură Viaţă în acest Trup viu și aceasta este aici pe
Pământ. În schimb, Sufletul nostru există și după ce noi murim, el fiind prizonierul Trupului
viu sau mort, el fiind generat de către Trup. După tradiţia Bisericii, Trupul mort este
descompus în maxim șapte ani și, deci, numai atunci va dispărea Sufletul mortului.
Numai Duhul din noi are viaţă veșnică, numai Duhul din noi învie și reînvie,
numai Duhul din noi este viu și după ce noi am murit. Orice om, după ce a murit, învie doar
în Duh, nu și în Trup. Cum învie, este o altă explicaţie. Cert este că un om învie în Trup
numai din moarte clinică (Iisus, mama sa Maria, Lazăr, fiica lui Iair, tânărul din Nain), nu și
din moarte biologică, cerebrală. În moarte clinică Trupul este viu, este în Viaţă și nu a trecut
de Momentul Morţii, iar în moarte biologică Trupul este mort și a trecut de Momentul
Morţii, în Moarte. Orice om, orice fiinţă, are următorul ciclu: Nașterea, Viaţa, Momentul
Morţii, Moartea, urmând Renașterea.

38
 După cum cunoaștem, Iisus a murit vineri, 3 aprilie anul 33, orele 15 și a înviat
duminică, 5 aprilie anul 33 către dimineaţă. Firesc se pune întrebarea: în jurul cărei ore?
Deoarece există la noi obiceiul să sărbătorim învierea ba la miezul nopţii, ba dimineaţa, în
funcţie de tradiţiile locale. Trebuie să precizez că la Ierusalim, deoarece acolo s-a petrecut
evenimentul cristic, în ziua de 5 aprilie, noaptea se termina la ora 5 și ziua începea la ora
5:25, odată cu răsăritul Soarelui. Între orele 5 și 5:25 este crepusculul de dimineaţă,
popular spus se amestecă noaptea cu ziua.
Marcu și-a scris Evanghelia în anul 75, spunând că „Maria Magdalena, Maria
mama lui Iacov și Salomea... dis-de-dimineaţă..., pe când răsărea soarele au venit la
mormânt”. Deci ele au venit la ora 5:25 și au găsit mormântul gol. Matei și-a scris
Evanghelia în anul 85, din care citim: „când se lumina de ziua întâi a săptămânii (duminica),
au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul”. Aici avem de-a face cu
crepusculul de dimineaţă care este între orele 5-5:25, când Iisus nu mai era în mormânt.
Luca și-a scris Evanghelia în anul 90, deci la 57 de ani de la moartea lui Iisus, cu:
„iar în prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt,
...și au găsit piatra răsturnată...”. Se pare că ora este 5:25. Ioan și-a scris Evanghelia în anul
97, relatând: „Iar în ziua întâi a săptămânii (duminica) Maria Magdalena a venit la mormânt
dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric...”. Aici este vorba de ora 5, când se termina noaptea.
În apocrifa „Evanghelia lui Petru”, scrisă de un martor ocular al evenimentelor
din 3-5 aprilie anul 33, citim: „În zorii zilei de duminică Maria Magdalena... a luat cu ea
câteva prietene și s-a dus la locul unde a fost așezat trupul lui Iisus... și când au soșit au
gășit mormântul deschis”. Aici este ora 5-5:25. O primă concluzie este că la ora 5 dimineaţa,
trupul lui Iisus nu mai era în mormânt.
Cea mai veche parte a Noului Testament este epistola întâia a lui Pavel către
Tesaloniceni, scrisă în anul 50, la 17 ani după moartea lui Iisus, în care este menţionat doar
că „a înviat”. În epistola întâia a lui Pavel către Corinteni, scrisă în anul 57 sau 58, se poate
citi „a înviat a treia zi”. Se pare că Pavel nu ne este de niciun folos în elucidarea învierii lui
Iisus. El a participat activ la lapidarea lui Ștefan în anul 36, iar în anul 37 se convertește la
creștinism, deci cunoștea direct Ierusalimul și oamenii de acolo la 2-3 ani după învierea lui
Iisus, fiind și un fanatic prigonitor al primei comunităţi de iudeo-creștini.
Moartea și învierea lui Iisus nu pot fi elucidate numai dacă se apelează și la
apocrife. Scrierile apocrife sunt texte religioase neacceptate în rândul scrierilor canonice.
„Evanghelia lui Petru” s-a bucurat de o autoritate imensă și a fost foarte citită în secolele I-
II. Se pare că ea a fost prima Evanghelie după înălţarea lui Iisus și în ea se relatează pe viu
cum s-a petrecut învierea. Iustin Apologetul (100-166), așa cum rezultă din „Dialogul cu
evreul Trifon” (în jurul anului 150), a fost ferm convins că autorul ei era apostolul Petru.
Abia în anul 496 prin decretul Papei Gelazi I a fost dezavuată în mod oficial ca apocrifă.
Decizia a făcut ca textul Evangheliei să dispară pentru totdeauna. Trebuie să fim
recunoscători doar menţiunilor lui Origene (185-254) și Eusebiu (263-340), că nu s-a uitat
de existenţa ei. Este ușor de înţeles atunci tulburarea provocată în rândul bibliștilor în
iarna lui 1886 spre 1887, când a fost descoperit în apropierea satului Akhmîm, vechea
Panopolis din Egiptul de Sus, un vechi cimitir din secolul al V-lea, iar într-un sicriu, în care
se aflau rămășitele pământești ale unui călugăr, un fragment din „Evanghelia lui Petru” cea
pierdută, referitor la întâmplările din săptămâna patimilor. În prezent, manuscrisul se află
la muzeul din Gizeh (Egipt).

39
 Autorul necunoscut (fiindcă nu apostolul Petru a scris această evanghelie), dar
trăitor al evenimentelor de atunci din Ierusalim, afirma că odată cu îngroparea lui Iisus,
poporul evreu inclusiv preoţii și sfatul bătrânilor, au început să se vaite și să se lovească cu
pumnii în piept, deoarece au înţeles păcatul pe care l-au comis. Căpeteniile, înspăimântate
de murmurul de nemulţumire și disperare al poporului, s-au adresat lui Pilat cu rugămintea
de a pune străji lângă mormânt. Astfel că un detașament numeros de soldaţi, sub comanda
centurionului Petronius și cu ajutorul evreilor, a blocat intrarea în mormânt cu o piatră
grea, a pus 7 peceţi, și-a întins corturile și a început o pază neîntreruptă pentru ca să nu se
fure cadavrul. Dar iată fragmentul principal al Evangheliei:
„În ziua sabatului, dis-de-dimineaţă, o mulţime de oameni din Ierusalim și din
împrejurimi a venit să vadă mormântul pecetluit. În noaptea de dinaintea duminicii, pe
când soldaţii făceau de strajă câte doi, s-a auzit un glas puternic în cer și au văzut cerurile
deschizându-se, iar doi bărbaţi strălucitori ca soarele au coborât din ele și s-au apropiat de
mormânt și piatra care fusese așezată la intrare s-a dat șingură la o parte; atunci,
descoperindu-se mormântul, cei doi tineri au intrat în el. Văzând soldaţii una ca asta s-au
dus și i-au trezit pe centurion și pe bătrâni. Tocmai le povesteau ce văzuseră, când iarăși se
arătă, de data aceasta trei barbaţi ieșind din mormânt – doi dintre ei sprijinindu-l pe al
treilea – și-n urmă, însoţindu-i, o cruce, iar capetele primilor doi ajungeau până la cer în
timp ce capul Aceluia pe care-l ţineau de mâini trecea dincolo de ceruri și au auzit un glas
de sus zicând: „Ai dus vestea celor adormiţi?”. „Am dus-o”, a venit răspunsul dinspre cruce.»
(cap. IX și X). „În ziua sabatului, dis-de-dimineaţă”, este ziua de sâmbătă, 4 aprilie anul 33,
în jurul orei 5:30. „În noaptea de dinaintea duminicii”, este noaptea de sâmbătă 4 aprilie
către duminică, 5 aprilie anul 33, când a avut loc învierea lui Iisus.
Mormântul lui Iisus a fost pe dealul Căpăţânii (Golgota), chiar pe culmea sa
stâncoasă. Zidurile cetăţii Ierusalim au fost cu 80 de metri mai jos în direcţia Est și Sud, iar
poarta de acces (a lui Efraim) cu 120 de metri mai jos în direcţia Est. În zona de Est și
maximum la această distanţă a stat martorul ocular al învierii, deoarece el a văzut
profilându-se pe cerul nopţii șiluetele celor trei. Pentru aceasta trebuie ca Luna să fie pe
direcţia Sud-Vest către Vest. În noaptea învierii (4 spre 5 aprilie) a fost Lună Plină.
Deci condiţiile de vizibilitate erau excelente și martorii au văzut evenimentul
cristic în toată realitatea sa. În noaptea învierii, Luna a răsărit sâmbătă seara la ora 18:47
(în 4 aprilie) și a apus duminică dimineaţa la ora 6:05 (în 5 aprilie), deci în jurul orei 0:30
era pe direcţia Sud. La ora 3:15, Luna a fost pe direcţia Sud-Vest, iar la ora 4 a fost pe
direcţia Sud-Vest către Vest. În jurul acestei ore cei doi bărbaţi care au venit din cer, adică
pe sus prin aer, l-au luat pe Iisus din mormânt, l-au ţinut de braţe (de subţiori), unul în
dreapta și celălalt în stânga și l-au dus cu ei.
Aceasta a fost învierea. Iisus fiind mai înalt decât cei doi tineri cu aproximativ un
cap, autorul Evangheliei ca martor ocular care apoi a scris întâmplarea, a văzut pe fondul
Lunii Pline capetele celor doi tovarăși, iar capul lui Iisus depășea în înălţime discul Lunii
Pline care era în faţa lor pe cer. Și astfel tragem concluzia că Iisus avea 1, 80-1, 90 m
înălţime, iar tovarășii lui numai 1, 60-1, 70 m înălţime. La ora aceea, Luna Plină se afla jos la
orizont, deci deasupra dealurilor. Un argument în plus este și faptul că în jurul orei 3-4
dimineaţa toţi care erau de strajă dormeau, în afară de cei doi soldaţi romani.
Romanii, în posturile de noapte făceau de strajă (santinele) câte doi, fiind patru
schimburi de câte trei ore fiecare: primul schimb intra seara în jurul orei 18; al doilea
schimb intra la ora 21; al treilea schimb intra la miezul nopţii, iar al patrulea schimb intra la

40
ora 3 până dimineaţa. Deoarece erau treji numai cei doi soldaţi care-și făceau rondul în
jurul mormântului, înseamnă că cei doi bărbaţi au coborât din cer, adică de sus prin
atmosferă, în jurul orei 3:30 și au intrat în mormânt. S-a demonstrat știinţific că între orele
2-4 noaptea, creierul fiecăruia dintre noi este în faza de somn profund. Crucea care venea în
urma lor era doar umbra lăsată de cei trei (Iisus la mijloc mai înalt și cei doi tovarăși mai
scunzi pe margini, ţinându-l de subţiori) datorită luminii Lunii Pline, deci cerul era perfect
senin. Deoarece umbra care avea aproximativ o formă de cruce era în urma celor trei
bărbaţi (Iisus și cei doi tineri însoţitori), adică în spatele lor, înseamnă că ei se depărtau de
cetatea Ierusalimului mergând în direcţia Mării Mediterane, spre Vest.
Dacă cunoaștem învierea din „Evanghelia lui Petru”, înţelegem ușor și ce se scrie
în „Evanghelia după Matei” referitor la învierea lui Iisus (28, 2-4). Adică s-a făcut un
cutremur mare când îngerul Domnului a coborât din cer, a prăvălit piatra de la intrarea în
mormânt și ședea pe ea, înfăţișarea sa era ca fulgerul și îmbrăcămintea albă ca zăpada și cei
ce păzeau s-au făcut ca morţi. Apoi îngerul a vorbit cu femeile. Aceasta este o dovadă
directă că Matei s-a inspirat din „Evanghelia lui Petru”. Cum Matei și-a scris Evanghelia în
anul 85, „Evanghelia lui Petru” este mai veche, scrisă după anul 35, fiind foloșită de prima
comunitate de iudeo-creștini din Ierusalim. În „Evanghelia lui Petru” este scris: «Atunci toţi
cei de faţă au început să se sfătuiască între ei dacă să meargă să-l înștiinţeze pe Pilat, și pe
când discutau ei, iată că din nou se deschid cerurile și un om coboară și intră în mormânt.
Îndată cei din preajma centurionului au părășit mormântul pe care-l păzeau, au alergat în
toiul nopţii la Pilat și i-au povestit tot ce văzuseră. Iar la sfârșit au zis cu glas cutremurat:
„Într-adevar era Fiu al lui Dumnezeu”.» (XI, 43-45).
La Matei, acesta a fost îngerul care le-a întâmpinat pe femei dimineaţa la
mormânt, fiind un om îmbrăcat în costumul de zbor. În anul 2004 elveţianul Yves Rossy a
zburat cu 180 km/oră, fiind îmbrăcat cu un costum de zbor prevăzut la spate cu două
minimotoare de rachetă și două aripioare de stabilizare, arătând exact ca un înger pictat. În
„Evanghelia lui Petru” citim doar de doi bărbaţi care intrau în mormânt, trei bărbaţi care ies
(unul fiind Iisus), un om care coboară și intră în mormânt. Acesta a fost adevărul și ulterior
când Matei și Ioan și-au scris evangheliile au foloșit cuvântul „înger”, deificându-l pe Iisus,
adică făcându-l Fiul lui Dumnezeu. Marcu folosește cuvântul „tânar”, nu „înger”, iar Luca
„bărbaţi”. Realitatea învierii este cea descrisă de martorul ocular în „Evanghelia lui Petru”,
nu de evangheliști care au scris din auzite și la 40-60 de ani după eveniment.
În realitate evangheliștii Matei, Marcu, Luca și Ioan nici nu descriu evenimentul
învierii lui Iisus. După ce iudeii l-au dat jos de pe cruce pe Iisus (în jurul orei 17:00 a zilei de
vineri 3 aprilie anul 33), iată ce scrie că a făcut acest martor ocular din „Evanghelia lui
Petru”: „Eu sufeream laolaltă cu ai mei, dar ne ţineam ascunși, cu toată durerea din inima
noastră. Căci eram căutaţi ca răufăcători și ca unii care vroiau să dea foc Templului. După
aceea am ţinut post, ne-am așezat și am jelit toată ziua și toată noaptea până la sabat” (26-
27).
Sabatul invocat aici este ziua de sâmbătă, 4 aprilie, anul 33. Concluzia acestui
studiu este că Iisus a înviat în ziua de duminică, 5 aprilie, anul 33, între orele 3:30 și 4
dimineaţa (ora legală a Ierusalimului, care este și ora Bucureștiului). Iar după calendarul
evreiesc, în 16 Nisan anul 3793. În total, de la moarte până la înviere s-au scurs aproximativ
37 de ore, adică din 3 aprilie orele 15 până în 5 aprilie ora 4. Iisus a stat în mormânt
aproximativ 34 de ore, începând din 3 aprilie orele 18.

41
 Campania Bisericii creștine de apărare a doctrinei învierii a durat peste o mie de
ani. De exemplu, chiar și în sec. XI sau XII traducătorul necunoscut al „Istoriei Războiului
Iudeilor Împotriva Romanilor” de Flavius Josephus (37-117) în limba rusă veche, a introdus
ilegal în textul original interpolarea din care aflăm că mormântul lui Iisus era păzit de
treizeci de soldaţi romani plus o mie de slujitori ai preoţilor. În faţa unei mase atât de
imense de paznici, nimeni nu ar mai fi îndrăznit să aducă acuzaţia că trupul lui Iisus a fost
furat.
În sec. al V-lea influenţele scepticilor trebuie să fi fost neliniștitor de mari,
mărturie stând aici spusele pline de amărăciune a doi dintre cei mai remarcabili
reprezentanţi ai Bisericii din acele vremuri. Iată cum se plânge Ieronim (347-420): „Chiar și
atunci, când în Iudeea nu se uscase încă sângele lui Hristos, s-au gășit oameni care să nu
recunoască faptul că Iisus Hristos a venit în trup”. Iar Augustin (354-430) afirma cu durere
că doctrina despre înviere face parte, în continuare, din învăţăturile creștine cele mai
violent respinse. Nu este deci de mirare că propovăduitorii creștinismului au depus mari
eforturi pentru a combate aceste dubii și a-i convinge cu orice preţ pe sceptici că învierea
trupească a lui Iisus nu poate fi pusă la îndoială.
Despre învierea lui Iisus, în Coran la XIX Sura Mariei citim: «și pace asupra zilei
nașterii mele și asupra zilei morţii mele și asupra zilei sculării mele spre viaţă!” Acesta este
Isus, fiul Mariei, cuvântul adevărului, de care se îndoiesc ei.» (34-35). Ziua sculării spre
viaţă este învierea. Învierea lui Iisus este Paștele creștinilor.
Învierea Mântuitorului, al cărei imn - Troparul Paștilor - este cel mai triumfal pe
care l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare
sufletească ce nu se poate compara cu niciuna din cele prin care trec oamenii. Ea este
efectul unei ușurări, unei bucurii, unei încrederi și unei nădejdi, pe care n-o poate produce
în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nicio schimbare, nicio emoţie din cele ce pot
încerca sufletul nostru.
Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristica Bisericii Ortodoxe. Niciuna
din celelalte Biserici nu șimte și nu exprimă cu bogaţia și harul imnografic semnificaţiile,
puterea și binecuvantarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de
bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică și incomparabilă, este
privilegiul și fericirea noastră de creștini!
Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă și umilire în zilele patimilor, El era,
privindu-L omenește, cel mai nefericit, mai părășit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai
zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea,
mai dușmănește tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat și profanat, ca Iisus
Hristos.
Creștinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător și mai salvator
neamul omenesc, creștinismul este opera Jertfei și a Învierii lui Hristos.
Din moartea și din Învierea Lui credem și ne mântuim și trăim în marile idei
morale care au devenit patrimoniul omenirii întregi. Învăţătura și misiunea Lui s-au
verificat prin Moartea și Învierea Lui; Moartea și Învierea lui au dat Creștinismului sens și
viaţă, au dat sens morţii și învierii noastre. Lumea păgână cunoaște moartea , dar nu
cunoaște Învierea; ea trăiește pământește, mărginit, fizic, fără perspectiva vieţii viitoare.
Trăiește în iluzii și plăceri o viaţă ca de colivie, peste care apasă imens, inert și greu
mormântul.

42
 Învierea lui Hristos a rupt vălul care acoperea omului misterul existenţei post-
mortem, a deschis vieţii omenești o privire spre zarea veșniciei, a luat morţii rolul și
caracterul de sfârșit tragic și dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră și enigmatică în
haos; este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu
preţ de suflet și cu rost dumnezeiesc. Fără Învierea lui Hristos, Creștinismul s-ar fi înăbușit
în râsul și în batjocura fariseilor și cărturarilor, în insenșibilitatea lumii păgâne, în teama și
neputinţa Apostolilor terorizaţi de strigătele mulţimii înfuriate: "Răstignește-L, răstignește-
L!" Fără moartea lui Hristos, creștinismul nu avea efect mântuitor, fără Învierea Lui nu avea
Viaţă și putere. Fără Înviere, nu era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creștină.
Suferinţa și biruinţa, durerea și bucuria, Crucea și învierea iși corespund și se completează,
ca două feţe paralele și echivalente ale faptului creștin.
Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârtește viaţa creștină; ele sunt stâlpii de
rezistenţă ai creștinismului. Moartea și Învierea lui Hristos au transformat suferinţa în
biruinţă, au făcut din suferinţă și biruinţă un singur mod și fapt: modul și faptul creștin,
moartea biruită prin Înviere, suferinţa biruită prin bucurie.
Moartea și Învierea lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna înţelegerea,
puterea și triumful creștinismului în lume. Dreptul, tăria și nădejdea noastră de biruinţă și
de mântuire stau în Moartea și Învierea lui Hristos, pentru că Moartea și Învierea lui
Hristos sunt mântuirea și Învierea noastră. Această certitudine ne întărește sufletește ca o
putere dumnezeiască. Creștinismul trăiește din Moartea și Învierea lui Hristos, Biruinţa lui
Iisus Hristos, prin moartea Sa, asupra morţii, este biruinţa creștinismului prin Hristos
asupra răului și a lumii. Biruinţa Lui este biruinţa noastră de la El, în suferinţa noastră
pentru El.
Această certitudine materială și morală, această bucurie a Învierii Mântuitorului,
trebuie făcută temei al gândirii și al vieţii noastre creștine. Credinţa și viaţa noastră se
sprijină împreună cu Biserica pe ea, izvorăște din ea, se hrănește din ea, există și rezistă
prin ea.
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii și, pentru
totdeauna, suferinţa și moartea, batjocura și necredinţa, ipocrizia și oprobiul care au fost
aruncate asupra Numelui și lucrării Lui în lume, pe care El a vrut s-o mântuie și s-o
lumineze, s-au prăbușit.
Prin Învierea lui Hristos, grija cea mare și durerea au trecut. În Învierea lui
Hristos avem suprema bucurie, putere și garanţie a nădejdilor noastre: Hristos a Înviat!
Adevărul și dreptatea Lui nu mai pot fi pecetluite în niciun mormânt. Moartea și răul s-au
biruit, spaima cea mare a trecut Cele mai grele zile pe care le-a trecut până acum omenirea
au fost ziua morţii și a șederii lui Hristos în mormânt. Niciun război, nicio năvălire, niciun
asediu, nicio prigoană, nici foamete, nici boală, nici cutremur, niciun cataclism, nicio
nenoricire n-au putut întrista și ameninţa omenirea cum a făcut-o Moartea lui Hristos.
Hristos a înviat și a biruit, pentru El și pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creștine,
credem și biruim prin Moartea și Învierea lui Hristos, murim pentru a învia și înviem
pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă și moarte ne bucurăm de înviere; prin Înviere
ne bucurăm și triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi și
a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa
noastră.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens și solemn patruzeci de zile, este
bucuria și nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi și ceas

43
al vieţii noastre de creștin, de fiecare zi și ceas. Cu fiecare cântare pascală și cu fiecare salut
pascal "Hristos a Înviat!", adeverim, mărturisim și trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc:
"În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). În această
biruinţă credem și izbândim, cântând imnul triumfului creștin: HRISTOS A ÎNVIAT!

Bibliografie:
Mircea Eliade , 1994”, Istoria credinţelor și ideilor religioase”, Ed. Universitas,
Chișinău;
Vladimir Lossky, 2006”, Teologia mistică a bisericii de Răsărit” , Ed. Anastasia

TRADIŢII ȘI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof.Matei Maria
Școala Gimnazială Nanu Muscel Câmpulung

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Isus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din
Vinerea Mare.
Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii,
la origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem
răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat . Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care
sunt moştenite de sute de ani şi încă se respectă de către bătrâni, mai ales în Săptămâna
Mare sau Săptămâna Patimilor.
Românii păstrează câteva tradiţii deosebite pentru joia mare şi anume: în această
zi oamenii merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi, iar copiii merg să se grijească.
Noi mergem cu copiii de la școală la biserică, unde asistă la slujbă, apoi se grijesc.
Tot joi este şi ziua de pomenire a Morţilor (ultima din Postul Mare), iar oamenii
duc la biserică mâncare şi băutură (pachete) pentru a se sfinţi şi a se da de pomană. În
această zi se dau de pomană pentru morţi pahare sau căni cu vin şi colac, iar de cană se
prind flori din grădină. Seara, la denie, femeile duc la biserică căni care se umplu cu vin şi se
sfinţesc de preot, apoi se dau de pomană pentru morţi. La denia de joi lumea
îngenunchează de 12 ori , fiindcă se citesc 12 evanghelii. După isprăvirea fiecăreia ,
ţârcovnicul stinge câte o lumânare dintre cele 12 aprinse. Femeile au la ele o sfoară şi la
sfârşitul fiecărei evanghelii fac câte un nod pe sfoară .La sfârşitul slujbei sunt 12 noduri .Cu
ea se încingeau copiii bolnavi de friguri şi femeile însărcinate .
Vinerea mare, este numită şi Vinerea Paştilor sau Vinerea Seacă deoarece în
această zi, oamenii ţin post negru cu credinţă că vor fi feriţi de toate bolile si
necazurile.Vinerea din Săptămâna Patimilor se numeşte Vinerea Ouălelor. Alexandru
Odobescu consemna că la Broşteni număratul ouălelor se face de către femei. Neştiutoare
de carte, la fiecare 10 ouă numărate, făceau un semn cu cărbunele.Tot în această zi, serbată
prin nelucrare, femeile numărau jurebiile toarse toată iarna.

44
 În unele localităţi se vopseau ouăle strânse în Postul Mare şi apoi erau puse în
pelin verde .
În altele, ouăle se roşau cu roibă ( plantă), în ziua de vineri ouăle se îngălbeneau,
iar sâmbăta se roşau cu rădăcină de roibă.
În această zi este interzisă orice fel de muncă (casnică sau fizică), spunându-se că
totul se va usca, va seca. Dar mai presus de toate aceste interdicţii această zi este deosebită
prin Denia Prohodului, una dintre cele mai spectaculoase denii şi ducerea de flori la
biserică pentru Iisus Hristos.După ora 18 se merge la biserică cu flori, se cântă Prohodul.
Tineri şi bătrâni cântă laolaltă, apoi se ia lumină şi se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf
având lumânarea aprinsă. După procesiunea din jurul bisericii, se împart flori pe care
oamenii le pun acasă la icoane. Sfântul Epitaf este aşezat pe Sfânta Masă din altar, unde
rămâne până la Înălţare. La oraș, dar şi în sate, în timp ce stăteau în genunchi la
înconjurarea bisericii, cu lumânările aprinse, date de pomană pentru aceia care au murit
fără lumânare, femeile smulgeau iarbă să o dea la găinile de acasă, în speranţa că nu se vor
îmbolnăvi şi vor avea ouă mai multe .
După prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir unde aprind
lumânări şi “se cântă” ( bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit de morţi.
De la biserică oamenii se întorceau acasă cu lumânările aprinse şi nimeni nu intra
înăuntru până nu înconjurau casa, ca să fie ferită de boli, să fie bine tot anul şi să se
prăsească vitele, păsările, etc. Aceste lumânări se păstrează la icoană, aprinzându-se de câte
ori e pericol de furtună, ori de trăznet, ori pentru a feri casa şi gospodăria de boli .
În Vinerea Patimilor era bine să ţii post negru.
În Sâmbăta Mare, femeile pregătesc cea mai mare parte a bucatelor tradiţionale
(miel, drob, cozonaci, sarmale, piftie, etc) şi cel mai important ouăle roşii care nu pot lipsi
de pe masa nici unui român şi bun creştin. Încă mai sunt femei care vopsesc ouăle cu foi de
ceapă, cu flori de tei şi nu folosesc vopselele din comerţ. După ce se vopsesc ouălele se ung
cu grăsime de raţă ca să lucească.Tot astăzi se sacrifică mieii. Sâmbătă seara fiecare
gospodină îşi pregăteşte coşul ce urmează a fi dus la biserică pentru sfinţire. La mijlocul
bisericii se umple de coşuri . Fiecare coş are o lumânare aprinsă tot timpul slujbei de Paşte.
Preotul sfinţeşte fiecare coş, apoi fiecare familie îsi aşterne un ştergar ĺângă mormântul
unde îşi are morţii şi aici dă pachete de pomană, ciocnesc ouă cu vecinii şi mănâncă prima
dată peşte. Pentru a fii iute ca peştele în unele sate fiecare familie are masa lui la biserică şi
în dimineaţa de Paşte, după ce iau sfintele Paşte fiecare îşi aşterne masa şi îşi invită vecinii,
prietenii să ciocnescă ouă şi să manânce împreună. Şi aici este obiceiul de a mânca peşte
prima dată.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca să purtăm haine noi, dimineaţa să ne spălăm
pe faţă cu apa din vasul în care s-a pus un ban de argint. La ieşirea din casă se pun brazde
de iarbă pe care trebuie să calci încălţat pentru a fii sănătos tot anul.
Înainte de a merge la slujba de Înviere (care începe la doisprezece noaptea),
oamenii merg la morminte pentru a da lumină şi celor adormiţi, iar crucile şi tot cimitirul
este luminat de candele şi lumânări. Apoi toţi oamenii intră în biserică pentru a participa la
slujba de Învierea Domnului şi a lua sfintele Paşti. Este obiceiul ca să mănânci prima dată în
dimineaţa de Paşte, după slujbă, peşte pentru a fi tot anul iute şi puternic (ca şi peştii). Se
ciocnesc ouă spunându-se “ Hristos a înviat !”, “Adevărat a înviat !” , se dau colaci de
pomană, apoi fiecare merge acasă pentru a mânca bunătăţile pregătite. Femeia nu mănâncă
până nu dă de pomană din toate bunătăţile pregătite pentru morţii casei. În ziua de Paşte

45
nu se doarme. Cine doarme în ziua de Paşte i se fură sfintele Paşte şi după-amiaza trebuie
să meargă la biserică să ia iar Paşte.
Din ziua de Paşte şi până la Înălţare salutul devine “Hristos a înviat!” – “Adevărat
a înviat!” .
Este bine ca şcolarii să cunoască toate aceste tradiţii şi obiceiuri, deoarece îşi
îmbogăţesc orizontul de cunoştinţe , îşi dezvoltă emoţii şi sentimente puternice , contribuie
din plin la educarea sentimentelor de dragoste şi admiraţie , mândrie şi respect faţă de
comorile creaţiei populare .Totodată le cultivă trăsăturile de personalitate caracteristice
omului nou de care are nevoie societatea noastră de astăzi .Copiii trebuie să continuie
tradiţiile, datinile şi obiceiurile păstrate cu sfinţenie de poporul român. În Săptămâna Mare,
la școală planific activităţi dedicate obiceiurilor şi tradiţiilor de Paşte, avem activităţi cu
preotul, mergem la biserică , realizăm lucrări şi felicitări specifice sărbătorii de Paşte,
învăţăm poezii, colinde, în cadrul parteneriatului cu biserica avem o acţiune umanitară în
care copiii dăruiesc copiilor neajutoraţi din oraș jucării, haine pentru Paşte şi altele în
funcţie de posibilităţile fiecărei familii. Copiii desenează , pictează, confecţionează felicitări
pe care le dau părinţilor, rudelor, prietenilor cu ocazia Paştelui. Seara, la Denii ei merg cu
părinţii sau bunicii la biserică şi sunt foarte impresionaţi de atmosfera din biserică, de tot
ceea ce se întâmplă la biserică. Copiii mai mari căntă Prohodul .

Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu , “Folclorul literar românesc”, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1990.
Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă , “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism,
1985.
Al. Doru Şerban, Dan Ilie Morega, Obiceiuri şi tradiţii românești, Tg-Jiu, Editura
Măiastra, 2008.

46
 COMORI DE LUMINĂ

Prof. Elena RODU

Colegiul Tehnic "Gheorghe Asachi" Botoşani

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-

însa” (Ps117, 24)
Nimic n-ar putea exprima mai pregnant trăirea Sărbătorii Învierii Domnului
decât cuvintele pline de înţeles ale acestui Psalm. Căci Învierea Domnului, prăznuită de
toată creştinătatea, e ziua imensei bucurii. În această zi Hristos, Domnul şi Mântuitorul
lumii, din mormânt a răsărit, biruind legăturile morţii şi sfărâmând legăturile păcatului.
Aceasta deci, e ziua celei mai mari biruinţe câştigate cândva în istoria omenirii, căci ea nu
numai că depăşeşte în timp şi spaţiu orice altă biruinţă, ci trece şi dincolo de timp, în
veşnicie.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe si în judeţul
Botoşani, unde tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie.
Copiii sunt crescuţi în acest Spirit al Sărbătorii Paştelui, cu credinţă şi cu pioşenie. În
preajma Paştelui, oamenii îşi adună gunoaiele de prin grădini, le dau foc, văruiesc casele,
pomii - este o înnoire a vieţii, aşa cum mugurele apare firav, dar hotărât, pe creanga
pomului. Toată lumea se prinde în hora lucrului care dă forţe noi, după o iarnă lungă şi
mocnită. Totul reînvie deodată cu Mântuitorul nostru, suntem mai generoşi şi mai buni. Cu
sufletul plin de strălucirea şi bucuria neasemănată a acestei zile sfinte a mântuirii noastre,
oricâte griji am avea pe cap, le lăsăm “pe altădată”. În săptămânile ce preced sărbătoarea de
Paşti, ne curăţăm sufletul şi casa, încercăm să dobândim mai multă încredere în noi şi în
vremurile ce vor veni. Tradiţia cea mai cunoscută din Sâmbăta Mare este sacrificarea, în
mod ritualic, a mielului. Mielul de Paşte simbolizează sacrificiul, jertfa, răstignirea lui
Hristos.
Un element central al acestor sărbători Pascale în zona Botoşaniului îl reprezintă
pasca. Pasca, un preparat principal al mesei de Paşte, se face din aluat simplu; foaia care se
obţine se pune într-o tavă rotundă, pe margini se pune un colac, în mijloc se pune brânză de
vaci cu ou şi stafide, peste care se aşează o cruce din cocă. Cozonacul este permis în tradiţia
românească, forma tăvii fiind asemănătoare cu cea a mormântului în care a fost îngropat
Iisus Hristos. Gospodinele duc pasca la Biserică pentru a fi sfinţită în noaptea de Înviere.
Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură sau cunoscutul paşti.
Oamenii se strâng dis-de-dimineaţă în curtea Bisericii, se aşează în formă de cerc, purtând
lumânări aprinse în mână şi aşteaptă venirea preotului pentru a le sfinţii bucatele din coşul
pascal. Fiecare credincios are câte un coş pregătit după orânduiala strămoşilor. Coşul este
acoperit cu un prosop ţesut cu modele specific zonei, iar în el sunt aşezate pe o farfurie
simbolurile bucuriei pentru tot anul precum: seminţe de mac, sare, zahăr, făină, ceapă şi
usturoi. Seminţele de mac sunt aruncate în râu pentru a alunga seceta, sarea trebuie
păstrată peste an pentru a aduce belşug, zahărul este folosit la vitele bolnave, se spune că
are puteri miraculoase, făina pentru ca rodul grâului să fie bogat, iar ceapa şi usturoiul au
rol de protecţie împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca,

47
brânza, bani, flori, şi bineînţeles ouăle roşii. După sfinţirea coşului pascal, ritualul de Paşti
se continuă în familie.
Noaptea Învierii reprezintă Învierea lui Isus Hristos din mormântul în care a fost
aşezat după ce şi-a dat viaţa pe crucea pe care a fost răstignit pe dealul Golgota din
Ierusalim. Învierea are loc sâmbătă seara, spre duminica pascala, indiferent de data în care
cade Sfântul Paşte şi este şi un prilej de a se reuni întreaga familie pentru a sărbători
această "izbândă a vieţii împotriva morţii". Credincioşii merg la biserică pentru a asculta
slujba de Înviere şi pentru a lua lumina sfântă, aceasta fiind luată de preot cu ajutorul unei
lumânări, de la candela de pe Sfânta Masă din altarul bisericii. De la lumânarea preotului,
credincioşii sunt chemaţi să ia lumina, prin rostirea cuvintelor: "Veniţi de luaţi lumină !" şi
se răspândeşte până la ultimul om. Sărbătoarea Sfintelor Paşti nu comemorează doar
Învierea Domnului din morţi, ci şi faptul că "toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi
pământul şi cele dedesupt" (Cântarea III, 2 - de la Canonul Utreniei din noaptea Învierii). În
judeţul Botoşani, în noaptea de Înviere la miezul nopţii, când se spune că s-a deschis
mormântul şi a înviat Hristos, bat clopotele bisericilor şi se aud împuşcături şi pocnituri.
După unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar în acest moment
ele nu au nimic de-a face, în acest context, decât cu învierea din mormânt a lui Hristos;
vestesc deschiderea mormântului Domnului. Din acest moment salutul obişnuit este
înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care se răspunde "Adevărat a-nviat", salut păstrat
până la Înălţarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii şi a credinţei creştine.
Oamenii care asistă la slujbă, încep să cânte "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre
moarte călcând!”, ţinând în mână lumânarea aprinsă şi se dă roată biserica de 3 ori. După
luarea luminii cei care au morţi îngropaţi le duc lumina Învierii pentru a se bucura şi ei de
Învierea Domnului Isus Hristos Mântuitorul lumii.
Şi în zona judeţului Botoşani, în dimineaţa de după noaptea Învierii, se pune un
ou roşu şi unul alb într-un bol cu apă, ce trebuie să conţină monezi, iar copiii trebuie să-şi
clătească faţa cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a fi sănătoşi şi a avea un an plin
de bunăstare”. În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire
a trupului şi a sufletului. La întoarcerea de la slujba de Înviere, familia creştină se aşează la
masa pascală. La această masă, capul familiei ciocneşte ouă cu soţia şi la formula
tradiţională: "Hristos a înviat!", apoi ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei,
cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru,
membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.
Un obicei important valorificat în zona Botoşanilor este încondeierea ouălelor,
aspect păstrat în comuna Vorona, judeţul Botoşani unde tradiţia şi obiceiurile sunt
conservate foarte bine. La Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi
Creaţiei Populare Botoşani, putem afla despre diversele motive care apar pe ouă. Întâlnim
în primul rând crucea păştii, amintind de crucea pe care Iisus Hristos a fost răstignit.
Învierea lui Hristos e un eveniment şi istoric, şi depăşitor de istorie; e şi din timp
dar şi din veşnicie; e şi al pământului, dar şi al cerului; e şi al omului, dar şi al lui Dumnezeu.
E aşadar al tuturor timpurilor, al tuturor locurilor, al tuturor dimensiunilor vieţii, şi fireşti
şi suprafireşti. Bucuria Învierii Domnului este aceea prin care Dumnezeu dă oamenilor o
bunătate spirituală. ”El s-a răstignit pentru noi iar apoi a Înviat” aşa spune Biblia. Lumina
din sufletele noastre este o bucurie deosebită, este o bucurie care reprezintă fericirea
omului de Paşti, oamenii îşi însuşesc lumina în noaptea de Înviere.

48
 În şcoli, în preajma sărbătorilor pascale, elevii judeţului Botoşani încondeiază
ouă, fac icoane pe sticlă. În unele sate se organizează hore, în cele 3 zile de Paşte, fiind
susţinute de acordurile fanfarelor din zonă. Nouă, cadrelor didactice ne revine sarcina de a
insufla elevilor noştri că nu trebuie să ne uităm tradiţiile, nu trebuie să ne uităm obiceiurile,
pentru că altfel ar însemna să devenim un popor fără trecut, deci fără viitor. Să reînviem
deodată cu Mântuitorul nostru, să fim mai generoşi şi mai buni. Să gândim că nu ajunge o
lumânare pe care-o purtăm cu ideea că am devenit brusc mai buni. Mulţi din jurul nostru au
nevoie de lumină adevărată, au nevoie să luăm atitudine, au nevoie poate doar de o vorbă
bună şi puţin curaj! Lumânarea adevărată e cea care arde pentru ceilalţi! Paştele este cea
mai veche sărbătoare a creştinătăţii, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii
veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind, după cum spunea părintele Arsenie
Boca, "singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi". Astfel, Învierea
Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de Dumnezeu şi de
aproapele, al faptelor bune.

Bibliografie
1. Ghinoiu Ion, 2008, Mică enciclopedie de tradiții românești, Editura Agora,
București.
2. Marian Florea Simion, 1994, Sărbătorile la români: studiu etnografic, Editura
Fundaţiei Culturale Române.
3. Nicolau Irina, 1998, Ghidul sărbătorilor româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti.
4. Pamfile Tudor, 2007, Sărbătorile la români, Editura Saeculum.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI

Prof. Dr. Arsenie Adela Mădălina

Colegiul Economic “Virgil Madgearu” Tg-Jiu

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul pentru
români de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători alături de familie. În unele
zone ale ţării, obiceiurile de Paşte se păstrează până în ziua de astăzi. Fiecare popor creştin
are propriile tradiţii si obiceiuri de Paşte, chiar dacă în esenţă se sărbătoreşte acelaşi lucru,
învierea Domnului Isus Cristos. Alături de naşterea Mântuitorului, Sărbătoarea Sfintelor
Paşti rămâne una din cele mai importante sărbători creştine ale poporului român şi nu
numai.
Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşte prin
"postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod oficial,

49
postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea
sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi începe
în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Isus în Ierusalim.
"Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Isus, crucificarea şi moartea Lui. În
acesta ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite "Denie". De
luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Isus. Ziua de joi se
numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează crucificarea şi
moartea lui Isus pe cruce. În această zi, se ţine "post negru", adică nu se mănâncă nimic.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Isus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României. Astfel...
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşte, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele
care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a-şi arăta consimţământul la sentimentele lor,
trebuie să le ofere un ou roşu.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii, de binecuvântare a bucatelor.
În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc
purtând lumânările aprinse în mână în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de
cos, după orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific
zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce
vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug),
zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat),
ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se
aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat,
sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşte se
continuă în familie.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru
împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci
când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă
primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt
dăruiţi oamenilor săraci.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului.
Dimineaţa, în prima zi de Paşte, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini
să le anunţe Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare,
copiii mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor "Sărbători fericite!". La această
sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie
să nu fie discordie tot restul anului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşte (vin + pâine sfinţite). În
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri
tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptura de miel.

50
 În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşte se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir
şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua
zi să dea un spat, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât "hoţii", cât şi
"păgubaşii". Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care
vor plăti spatul.
În Ţara Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreaga
comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de
căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se
merge către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi
îndrăgită dintre ele este aruncarea buzduganului.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clătească faţa
cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouălele pentru a avea un an plin de bogaţii.

LUMINA CREDINȚEI

PROF. ÎNV. PRIMAR POENAR FLORELA

COLEGIUL TEHNIC ENERGETIC „DRAGOMIR HURMUZESCU” DEVA

Tărâmul românesc este un tărâm profund religios. Judeţul Hunedoara mai

păstrează în unele zone tradiţii şi obiceiuri specifice aşezării geografice care se mai
păstrează cu sfinţenie. Din multitudinea de tradiţii, cele legate de sărbătorile pascale au
rămas încă foarte puternic înrădăcinate în viaţa şi existenţa oamenilor din aceste locuri.
Începând cu primele zile ale postului şi continuând până în prima sau a doua zi de
Paşti, în satele hunedorene se desfăşoară, după anumite ritualuri ancestrale, o serie de
tradiţii pascale, considerate de cercetători adevărate pagini de etnografie şi spiritualitate
românească.
În preajma localităţii hunedorene Râu de Mori se află ruinele cetăţii Colţ şi alături
Mănăstirea Colţ. Aceasta a fost folosită de Jules Verne ca o sursă de inspiraţie pentru cartea
lui „Castelul din Carpaţi”. Dar, mai întâi de toate, să nu uităm ca mănăstirea este un locaş de
rugăciune, un locaş sfânt al credinţei.
Prima parte a slujbei de înviere are loc în incinta bisericii de piatră. Credincioşii
au aşteptat să iasă preoţii cu lumina sfântă, au înconjurat biserica, conform tradiţiei după
care au participat în continuare la slujba oficiată în aer liber, altarul fiind improvizat într-un
foişor situat deasupra platoului din faţa bisericii.
Înainte de a merge la slujba Învierii, oamenii se purifică. Aşa cum şi Iisus a folosit
apa ca element al botezului, care curăţă păcatele şi greşelile, oamenii de la sate se spală
înainte de a merge la Biserică cu apă proaspătă, în care pun un ban de argint şi un ou roşu.
Un alt obicei specific zonei Hunedoara este acesta numit „Ridicarea steagului”.
Este un ritual celebrat în satul Hondol. Flăcăii aleg din pădure un lemn din care vor realiza
o toacă. Ei sunt conduşi de un Comornic şi un Crai. Feciorii păzesc cu străşnicie toaca aşa
cum au păzit soldaţii mormântul lui Cristos. Între timp se confecţionează steagul care se

51
împodobeşte cu efigia lui Iisus. În imaginea aceasta puteţi observa o variantă a steagului
din Hondol.
În vremea regimului comunist, sătenii arborau în vârf drapelul pentru că nu
aveau voie să folosească imaginea lui Cristos. Dar în imaginile următoare puteţi vedea
adevărata efigie a steagului, alături de toacă, un simbol al chemării spre credinţă. La sfârşit,
steagul este coborât în bernă pentru eroii neamului care au luptat pentru apărarea
pământului strămoşesc.
Bineînţeles că sărbătoarea Paştilor nu poate exista fără ouăle încondeiate,
simbolul continuităţii vieţii. Modelele folosite la încondeiere sunt variate şi încărcate de
semnificaţie: de la modele vegetale, animale până la unelte şi obiecte casnice. La încondeiat
participă atât femeile cât şi bărbaţii şi copiii, care vor duce mai departe tradiţia.
Cu măiestrie şi pasiune, ouăle încondeiate se transformă în mici opere de artă. Ele
reflectă sufletul poporului românesc.
Un rol important îl au nu numai modelele. La fel de importante sunt şi culorile ale
căror semnificaţii mă pregătesc să vi le dezvălui:
Roşu = simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă
Negru = eternitate, veşnicie
Galben = lumină, tinereţe, fericire, recoltă
Verde = reînnoirea naturii, speranţă
Albastru = cer, sănătate, vitalitate
Violet = stăpânire de sine, răbdare, dreptate
Iată de ce oul dătător de viaţă prinde el însuşi viaţă în mâinile unui artist popular.
În după-amiaza zilei de Paşti sau în după-amiaza celei de-a doua zi de Paşti,
familiile din satele hunedorene merg împreună cu rudele la cimitir unde se face pomenirea
morţilor. Toţi membrii familiei trebuie să poarte haine noi – ca simbol al înnoirii şi
curăţeniei sufleteşti de Paşti. Copiii sunt serviţi cu ouă roşii şi cu prăjituri. Preotul trece pe
la fiecare mormânt făcând pomenirea celor morţi. În acest scop femeile aduc o prescură
făcută sâmbăta în cuptor care se numeşte cristată – nume dat în cinstea lui Iisus Cristos …
Tot legat de apă şi de simbolul ei spiritual, următorul obicei, împrumutat de el
maghiari, vorbeşte despre „udarea” sau „stropirea” fetelor şi nevestelor. La început băieţii
udau fetele cu apă curată de la fântână, dar între timp tradiţia s-a modernizat. Acum feciorii
„stropesc” fetele cu parfum.
Un alt obicei inedit, asemănător cu cel al „Ridicării steagului”, se desfăşoară în
Geoagiu-Băi. Acest obicei se numeşte „Prepeliciul” sau, cum se mai poate numi, „Un posibil
drum al Crucii”. Flăcăii taie un brad din pădure, îl curăţă şi îl duc în curtea Bisericii. În
vârful lui se ridică Tricolorul. „Prepeliciul” este păzit zi şi noapte.
În a doua zi de Paşti oamenii merg la morminte purtând coşuri cu bucate şi ouă
roşii. Bărbaţii satului vor licita pentru „Prepelici” şi cel mai avut sătean va câştiga, folosind
lemnul în gospodărie. Lemnul drept al bradului simbolizează pe Cristos şi lemnul crucii pe
care acesta a fost răstignit. Iisus şi-a cărat partea transversală a Crucii până la locul
răstignirii. Când feciorii îl înalţă cu ajutorul frânghiilor, actul poate fi asemuit cu ridicarea
catargului unei corăbii. Biserica este corabia ce îi poartă pe credincioşi spre mântuire.
Poate că acum, când practic “fugim prin viaţă” fără să avem prea mult timp să
vedem şi să ne bucurăm de frumuseţea ei, ni se vor fi părând puerile, mituri ce aparţin unor
timpuri de mult apuse.

52
 Să încercăm totuşi ca în cele trei zile, să avem seninătatea, liniştea şi de ce nu –
inocenţa străbunilor noştri şi mai ales aceeaşi bucurie sufletească, de Sfintele Sărbători ale
Paştelui.
Vă invităm să gustaţi din Cristata sfinţită la Biserică, să împărtăşiţi o fărâmă din
spiritualitatea şi credinţa noastră, a tuturor.

SFINTELE PAŞTI SAU O SĂRBĂTOARE A SIMBOLURILOR

REZUMAT

Prof. Aura Mocanu, Liceul Teoretic „Ioan Slavici”, Panciu, Vrancea

Prof. Liliana Popa, Liceul Teoetic „Ioan Slavici”, Panciu, Vrancea

Învierea Domnului este pentru poporul român, şi nu numai, pentru întreaga

creştinătate un moment de curăţire a sufletelor, un moment de bucurie şi pace interioară.
Învierea Domnului sau Sfintele Paşti este o sărbătoare cu o anumită vechime, fiind
respectată cu pioşenie de întreg poporul. Această mare sărbătoare creştinească este
anunţată de un post dur, care ţine 40 de zile. Sărbătoarea aceasta anunţă, an de an, învierea
nu doar a Mântuitorului, ci şi renaşterea întregii naturi. În jurul acestei sărbători gravitează
o serie de simboluri şi superstiţii, pe care creştinii ortodocşi le respectă. Unele obiceiuri
s-au pierdut în negura vremii, altele au rezistat şi constituie şi astăzi moment de bucurie
pentru copii şi adulţi.
Învierea Domnului este un mister pentru creştinătate. Cei mai mulţi ştiu că Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu a învins moartea şi a înviat. Dar cum a fost posibilă această
înviere? Ştim doar că învierea este apanajul divinităţii, iar mintea omenească nu poate
înţelege sensurile acestui fenomen. Omului nu-i este îngăduit să cunoască misterele acestui
fenomen, pentru că mai presus de el se află divinitatea, instanţa supremă şi ultimă a
limitării cunoaşterii totale. Taina vieţii şi a morţii este cunoscută doar de Dumnezeu. Din
Biblie, aflăm că Hristos i-a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, mai marele
sinagogii şi pe prietenul său Lazăr. Aceste învieri se deosebesc de învierea lui Iisus, pentru
că aceştia din urmă au revenit la viaţă, pentru a muri cândva, iar Iisus Hristos a înviat
pentru a nu mai muri niciodată.
În noaptea sfântă a Învierii Domnului, credincioşii merg la biserică pentru a lua
lumină. Lumina este opusă întunericului, aşa cum Raiul este opus Iadului. Atât de necesară
tuturor, de la plante la animale şi om, lumina este primită, an de an, de către credincioşi, în
sufletele lor, în noaptea sfântă a Învierii Domnului. O parte din această lumină sfântă este
dusă şi celor „plecaţi dincolo”, pentru a le lumina şi lor drumul cel fără sfârşit. Iisus Hristos
este Lumina care ne călăuzeşte pe toţi, pe cei vii şi pe cei morţi. Lumina este luată de la
preot cu ajutorul unei lumânări. Dacă în trecut era utilizată acea lumânare clasică, astăzi,
oamenii utilizează aşa numitele „candele” roşii, albe sau de diferite culori. Lumânarea joacă
un rol important în viaţa omului. Nu doar în noaptea Învierii Domnului, creştinul ortodox
ţine în mână o lumânare aprinsă, ci şi în momentele cele mai importante din viaţa sa: botez,

53
nuntă şi înmormântare. În noaptea de înviere, Iisus s-a ridicat din mormânt şi a învins
moartea. Hristos a coborât în mormânt şi în iad pentru a-l ridica pe om din păcatul său şi a-l
înalţa la ceruri. De la masa îmbelşugată de Paşte nu poate lipsi mielul şi oul roşu sau
încondeiat. Obiceiul este ca în prima zi de Paşte să se îmbrace haine noi. La graniţa dintre
Muntenia şi Moldova existau mai multe obiceiuri, pe care tinerii le respectau, dar care, din
cauza condiţiilor socio-economice, s-au pierdut. Unul dintre aceste obiceiuri era vălăritul.
Sărbătoarea Paştelui este o sărbătoarea a bucuriei şi a speranţei că într-o zi, asemenea
Mântuitorului, poate vom învia şi noi. Din acest motiv, trebuie respectată şi apreciată. Ea
este călăuza spre o viaţă eternă, pe care fiecare muritor şi-o doreşte. Spunând, an de an,
„Hristos a înviat” ne amintim de învierea Domnului, dar ne aminteşte şi de învierea noastră
viitoare.
Hristos a înviat!

O LUME A SIMBOLURILOR PASCALE

Prof. Barbu Amelia, Colegiul de Silvicultură şi Protecţia Mediului

Prof. Tămaş Simona, Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân
Râmnicu Vâlcea, Vâlcea

Trăim într-o lume a informaţiei, a supertehnologiilor şi a microcipului. Ne

străduim să atingem viteza luminii, lucrăm cu microparticule şi cu nanotehnologie. Suntem
grăbiţi, blazaţi, devenim roboţi... sau nu! Mai avem încă sensibilitate şi imaginaţie, pe care
să le împletim cu raţiunea şi să le dăruim umanităţii. Mai putem încă să interpretăm
imaginile şi simbolurile sub impactul cărora trăim de mii de ani.
Fiecare dintre noi, indiferent de domeniul nostru de activitate, folosim simboluri
în mod conştient, sau fără să ştim. Simbolurile lumii în care trăim sunt mai mult decât nişte
semne care ne concretizează dorinţele, iar prin ele încercăm să ne descifrăm destinul
căruia îi suntem supuşi, precum şi existenţa noastră fragilă de fiinţă supusă trecerii
ireversibile a timpului.
Interpretarea simbolurilor ne poartă printr-un labirint mitico- magic al
cunoaşterii de sine, al iniţierii, al devenirii noastre ca fiinţe gânditoare şi ca personalităţi
umane sensibile.
Nevoia noastră de simboluri, de cunoaşterea şi decriptarea lor, se traduce prin
latura sensibilă şi creativă a fiinţei noastre, prin dialogul pe care ni-l dorim sincer şi pur cu
alte lumi, cu alte existenţe, într-un secol al ştiinţelor exacte.
Această necesitate devine parcă şi mai acută în preajma unor momente magice,
sfinte, încărcate de o spiritualitate profundă, sărbători ale credinţei şi ale purificării noastre
prin credinţă. Astfel, în preajma sărbătorilor pascale, Hristos, Floriile, Patimile, Mielul sau
Învierea devin repere existenţiale esenţiale pentru toţi creştinii.
Aşa cum spunea Marte Arnauld, să pornim deci la drum, căutând dincolo de
aparenţe adevărul, bucuria, semnificaţia tainică şi sacră a toate câte se află pe acest pământ
vrăjit şi înspăimântător... Să pornim deci pe calea devenirii...

54
 Cunoaşterea simbolică nu este niciodată definitiv dobândită, şi nici identică
pentru toţi oamenii. Cu toate acestea, există o serie de credinţe şi simboluri religioase la
care ne raportăm cu toţii.
Astfel, mulţi creştini văd în Hristos sinteza simbolurilor fundamentale ale
universului: cerul şi pământul, prin dubla sa natură divină şi umană; aerul şi focul, prin
înălţarea lui şi prin coborârea lui în iad; mormântul şi învierea; Crucea, Cartea mesajului
evanghelic, axa şi centrul lumii, Mielul de jertfă, Regele pantocrator, stăpân al universului,
muntele lumii – Golgota -, Scara mântuirii.
Hrisos reprezintă deci toate simbolurile verticalităţii, luminii, centrului, axei, este
pentru creştinătate simbolul- rege: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
La polul opus, prin latura nocturnă a simbolului , prin calvarul său, prin agonia sa,
prin răstignire, el reprezintă consecinţele păcatului, ale patimilor, ale pervertirii naturii
umane.
Indisolubil legată de Hristos este Învierea, simbolul cel mai clar al manifestării
divine, căci taina vieţii, conform tradiţiilor, nu poate fi ştiută decât de Dumnezeu.
Toate religiile lumii aşază principiul reînvierii în afara puterilor omeneşti.
Învierea, mit, idee sau fapt, este un simbol al transcendenţei şi al unei atotputernicii asupra
vieţii, care sunt atributele exclusive ale lui Dumnezeu.
Mielul, un alt element al tradiţiilor pascale, apare la precreştini ca imaculat, drept
o manifestare a puterii primăverii. El întrupează triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii
asupra morţii. Chiar această funcţie arhetipală face din el victima prin excelenţă, cel care
trebuie sacrificat pentru a-şi asigura propria mântuire.
Odată cu revelaţia ebraică, acest simbol îşi va întregi semnificaţia. Mielul (sau
oaia) simbolizează, în primul rând, pe Israelit, membru al turmei lui Dumnezeu. Mielul de
lapte reprezintă însă, cu precădere – de la evrei la creştini şi apoi la musulmani -, animalul
de sacrificiu folosit cu toate prilejurile, dar mai ales cu ocazia înnoirii, în sfera căreia intră,
succedându-se, Paştele evreiesc, Paştele creştin (care este moartea şi învierea lui Hristos,
mielul lui Dumnezeu) şi sacrificiul Ramadanului, în Orientul Mijlociu.
S-a spus că simbolul este un limbaj universal, virtual accesibil oricărei fiinţe
omeneşti. El emană în psihismul omului un tezaur de imagini, concepţii, stări emoţionale,
care îl fac pe individ părtaş la magia Universului, a Credinţei, a Binelui, Frumosului şi
Adevărului, înălţânu-l spre Absolut.

BIBLIOGRAFIE

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, 1994, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis,

Bucureşti;
Eliade, Mircea, 1991, Bucureşti, Profetism românesc, Editura Roza Vânturilor;
Eliade, Mircea, Culianu, Ioan Petru , Bucureşti, 1993, Dicţionar al religiilor, Editura
Humanitas;
Sporiş, Mihai, 2000, Bucureşti, Mitologie românească. Calendarul popular, Editura
Floarea Darurilor

55
 SARBATOAREA PASTELUI LA ROMANI – TRADITII
SI OBICEIURI LOCALE

Prof. înv. primar Zăgreanu Liuţa

Şc. Gimn. „Grigore Silaşi” Beclean
Jud. Bistriţa -Năsăud

Pe Valea Someşului oamenii se pregătesc din timp pentru această mare

sărbătoare: pe lângă partea spirituală ei se pregătesc şi material prin aranjarea
gospodăriilor, înnoirea acestora cu garduri vopsite, reparate, grădini săpate, plantate cu
flori, primenirea caselor, spălarea şi zugrăvirea acestora, aranjarea curţilor, vopsirea cu var
a marginilor de trotuare, a stâlpilor de pe şanţuri, a pomilor din grădină. Femeile spală
perdelele, geamurile, fac o curăţenie impecabilă întregii gospodării. Un obicei este acela de
a se îmbrăca în ziua de Paşti cu haine nou-nouţe pentru a marca şi curăţenia trupului, nu
numai cea a sufletului. Începând din Joia Mare se vopsesc ouăle, în această zonă doar în coji
de ceapă pe care se pun diverse frunzuliţe, care mai de care mai crestate şi se leagă în
ciorapi lycra, cât mai fini pentru a reuşi „modelul” cât mai clar. Se scot din fiertura cojilor de
ceapă şi se ung cu grăsime pentru a le da un luciu plăcut. Fetele se spală în ziua de Paşti în
apă curată în care s-a pus un ou roşu, pentru a fi frumoase şi sănătoase tot anul.
În prima zi de Paşti copiii merg din casă în casă şi vestesc Învierea Domnului şi
primesc ouă înroşite. Ei mulţumesc pentru ouăle primite şi urează gospodarilor şi
gospodinelor „Sărbători fericite”. Un obicei des întâlnit în zona noastră este „udatul fetelor”.
A doua zi de Paşti tinerii merg la casele cu fete şi le stropesc cu parfum, iar acestea la
rândul lor îi sevesc cu prăjituri, băuturi, şi mâncare. Potrivit acestui obicei, nici unei fete nu-
i va merge bine în acel an dacă nu este udată. Obiceiul îşi are originea în perioada
precreştină, ca simbol al vieţii şi fertilitaţii, şi a fost practicat de mai multe popoare
germanice. De fapt, conform credinţei religioase, obiceiul a fost adoptat în amintirea
faptului că evreii i-au stropit cu apă pe adeptii lui Isus care aduceau vestea Invierii. Băieţii
adunaţi în grupuri merg la fete acasă, unde întreabă părinţii fetelor dacă primesc cu udatul,
în timp ce rostesc urmatoarea poezie: " Eu sunt micul grădinar/Cu sticluţa-n buzunar/Şi-
am venit la dumneavoastră/Să ud floarea din fereastră ", sau:"Am fost într-o pădure verde,
am văzut o viorea albastră, care stătea să se ofilească. Îmi daţi voie să o stropesc?".
În mediul urban se foloseşte o altă variantă: "Am auzit că aveţi o floare frumoasă,
am venit s-o udăm să nu se ofilească", sau o alta varianta de poezie: "Într-un coş cu viorele,
cântă două păsărele, păsările ciripesc, îmi daţi voie să stropesc?". Obiceiul "udatului" este
preluat în Ardeal de la comunitatea maghiară.

Bibliografie:
Bracea, Larisa - Obiceiul udatului de Paşte în Ardeal –www.skytrip.ro
Horvath, Leonard – Obiceiuri şi tradiţii de Paşte în Transilvania – România Liberă - 11
aprilie 2009
www.MEDIAFAX.RO - Obiceiuri de Paşti, între mâncăruri tradiţionale, înnoirea
hainelor şi forme de curtare

56
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE SFINETELE PAȘTI

Prof.Vintilă Ionela-Alina
Școala Gimnazială Nr 24, București

Cunoașterea obiceiurilor și a tradiţiilor , a legendelor unui popor reprezintă un

act de cultură.
Nu poţi înţelege spiritul unui popor fără a-i cunoaște tradiţiile și credinţele care
au contribuit la modelarea conștiinţei și a structurii sale psihice.
Paștele a fost deseori numit sărbătoarea sărbătorilor, ea amintindu-ne de
Învierea Mântuitorului, cea mai mare minune înfăptuită pe Pământ.Creștinii serbează
Paștile în amintirea mântuirii din robia păcatulului și a morţii, mântuire realizată prin jertja
Mielului lui Dumnezeu care a ridicat păcatele lumii.
După ”lăsatul secului” gospodinele fac ordine prin case , gospodării, prin ogrăzi.
Din prima zi de post bărbaţii de la ţară aduceau stavilele în odaia mare, unde
femeile ţeseau mai ales în postul mare.Gospodinele fac curăţenie generală, silindu-se ca
totul să fie încheiat până la sfânta Înviere, căci o credinţă veche spune că, cine nu termină
treburile până-n sâmbăta cea mare, nu-i văzut bine de Dumnezeu, iar la ieșirea din viaţă, tot
nepregătit va fi și moartea îl va aștepta..
Postul Mare începe la o săptămână după Lăsatul sec de carne; între Lăsatul sec de
carne și Lăsatul sec de brânză există o săotămână care-i pregătește pe oameni pentru
Postul Paștelui.Acum este timpul împăcărilor. Neamurile și vecinii își fac vizite, își cer
iertate unul de la celălalt.În prima zi din postul mare , femeile poartă ”prescurile”(de
obicei.ani la rând, de la moartea cuiva drag), duce la biserică o pereche de prescuri și colivă
, iar preotul le slujește.
Miercurea, din săptămâna a patra din post se mai numește și ”miezul-părezii”,
ceea ce ar însemna mijlocul păresimilor. Aceasta e sărbătoarea ouălor. Femeile nu lucreză
deloc până nu numără ouăle pe care le-a strâns într-o zi de la găini.Se spune că așa cum va
fi timpul în acestă zi , așa va fi și prima zi de Paști.În multe zone ale ţării, românii afumă
pomii cu tămâie și pleavă de cânepă , fiindcă numsi așa , ei cred că vor fi scitiţi de insecte
peste an.
Pe 25 martie , de Buna Vestire este dezlegare la pește, hainele și zestrea sunt
scoase pentru a se aerisi, oamenii se spală cu apă de nea , să fie curaţi și sănătoși. Sâmbăta
Floriilor este serbată la români în amintirea a trei Lazăr(cel sărac, Lazăr de Vitania pe care
l-a înviat Domnul Isus Hristos și Lazăr numit Lăzărică, mort de dorul plăcintei).
În sâmbăta aceasta nu se toarce, pentru ca să nu aștepte morţii în zadar la poarta
raiului, iar gospodinele dau de pomană.. Duminica Floriilor amintește de intrarea Domnului
în Ierusalim , când a fost întâmpinat cu ramuri de palmier și de măslin.Azi se duce la
biserică salcie și răchită.
Oamenii nu se spală pe cap astăzi de teamă să nu albească la fel ca pomii aflaţi în
floare. În alte zone , fetele se spală ca părul să strălucească de sănătate”apoi apa e aruncată
la rădăcina unui păr.La ortodocși, Săptămâna Patimilor, este cea mai frumoasă perioadă
liturgică; acum se ţin deniile, iar dimineaţa se săvârșește liturghia specifică.În această
perioadă , tot creștinul se îngrijește, dacă nu a fost împărtășit să primească Trupul și
Sângele Domnului Joia Mare începe cu Liturghia Sf. Vasile cel Mare . Nu se lucrează în

57
această zi, însăSe face borș.Acesta ţine tot anul.Pentru morţi se fac focuri din vreascuri
rupte în mâini .
În jurul focului se așază scaune cu pâine și vin deasupra. Se tămâiază.În această zi
morţii Se pregătesc să revină pe pământ așa că trebuie întâmpinaţi cum se cuvine.
În ”Joia Mare” femeile vopsesc ouăle. Cele roșii se numesc ”merișoare”, ”cele cu
modele”, de la o zonă la alta: ouă încondeiate., scrise, pictate cu ceară.Când se ciocnesc se
zice ”Hristos a înviat!” și se răspunde ” Adevărat a înviat!”.
În Vinerea Mare a fost răstignit Hristos.La Biserică se face prohodirea Domnului
cu înconjurarea acesteia. .Cel care ţine pot negru nu are dureri de cap. Azi nu se seamănă,
nu se ţese., nu se spală..Creștinii aduc la biserică tot felul de flori primăvăratice(”floarea
paștii” în special) cu care împodobesc epitaful.
După ce s-a scos sfântul epitaf, nu se mai trag clopotrele până la Înviere, ci numai
toaca se aude.Se spune că, femeia numai o dată pe an , poate să-și bată bărbatul: în sâmbăta
Paștilor.Această zi ne amintește nu numai de minunea de la Ierusalim, în toate bisericile
lumii creștine se reaprind lumânările care fuseseră stinse.Prin Învierea Donnului, poporul
nostru crede că raiul se deschide tuturor sufletelor reșinute în prinsoarea iadului și,
deschis rămâne până la Duminica Tomei , după alţii până la Ispas sau Rusalii.
În noaptea Învierii , fiecare credincios, ţine în mână câte o lumânare, pe care o
păsrează tot anul, fiind păzitoare de primejdii.La miezul nopţii se oficiază slujba .
Se sting toate lumânările și luminile din biserică, iar preotul iese din altar cu o
făclie aprinsă, împărţind tuturor ”lumină din lumină”.
Apoi, se pleacă din biserică, se înconjoară de trei ori și, toată lumea se oprește în
faţa ușii de la intrare, care se închide.După o scurtă rugăciune, preotul anunţă cu glas tare
”Hristos a înviat!”După ce se termină, întreaga familie se reunește, se așază la masă,
ciocnesc ouă mănâncă pască, cozonac și friptură de miel.
Paștele este un prilej unic pentru toti creștinii de a se împăca cu ei înșiși, de a se
împărtăși bucuria Învierii Mântuitorului cu cei dragi.

Bibliografie:
Bondarescu, Leonida 1980, ”Câteva datini de Paști la Români”, Editura autorului”;
Crăciun Boris, 1993, ”Sfintele Paști în datini și obiceiuri”, Editura Porţile
Orientului;
Kiseleff, Beatrice, 1998, ”Paștele-obiceiuri, legende și mâncăruri tradiţionale”,
Editura ;Elis

58
 ÎNVIEREA DOMNULUI ŞI IMPORTANŢA EI UNIVERSALĂ

Cvaşa Florina – Şcoala Gimnazială nr 6 Timişoara

Învierea lui Iisus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar și

ritual pentru credinţa creștină - catolică, ortodoxă și reformată. Este practic temelia
bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de
apostolii lui Hristos.
Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare a mai multor
biserici printre care și Biserica Ortodoxă, Biserica romano-catolică, Biserica Greco-catolică
sau Biserica Reformată. Este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de
după echinocţiul de primăvară și diferă de la un cult la altul datorită calendarului adoptat
de o Biserică sau alta (calendarul gregorian sau calendarul iulian).
Obiectivul lucrării Fiului lui Dumnezeu făcut Om a fost şi a rămas crearea
condiţiilor şi oferirea posibilităţii ca oamenii sa participe la Imparatia lui Dumnezeu. în
acest sens a propovăduit şi a oferit semne, atrăgând atenţia ca, intre cei ce-L ascultau, erau
unii care nu aveau sa moara înainte de a vedea Imparatia lui Dumnezeu (Lc. 9, 27). Știm ca
Apostolii insist nu au interes mare lucru ori de cate ori Mântuitorul le vorbea de patimile,
moartea şi învierea Sa, şi nici chiar atunci când le-a vorbit despre Imparatia lui Dumnezeu.
Pana în momentul pătimirii şi al morţii reale a lui Iisus, ucenicii credeau ca Imparatia lui
Dumnezeu era o metafora pentru o Imparatia lumeasca în care așteptau şi ei demnitatea
cuvenite.
Hristos trăia angoasa morţii Sale iminente fără vreo stare de nervozitate,
înţelegând însa dumnezeiește neputinţa ucenicilor de a-I percepe suferinţa de dinaintea
morţii. Cu sufletul întristat de moarte (Mat. 26, 38), Mântuitorul Hristos a băut paharul,
după cum Tatăl a voit (Mat. 26, 39), cu toata smerenia. A trecut prin patima şi prin moarte.
Si-a asumat fără vreo vina cea din urma consecinţă a neascultării protoparinţilor de
Dumnezeu (moartea), spre a restabili în normalitate, prin ascultare totala de Tatăl ceresc,
neamul omenesc. Deși prin moartea fizica sufletul Mântuitorului s-a despărţit de trup,
Dumnezeirea Cuvântului nu s-a îndepărtat nici de trup, nici de suflet. Mântuitorul se
pogoară cu sufletul în iad, prelungind obiectivul misiunii Sale la cei care trecuseră în locul
unde Dumnezeu era absent, în așteptarea unui Mântuitor şi trăind conform acestei
așteptări (I Petru 3, 18-19).
Daca prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu asumase întreaga fire umana cu
neputinţele ei firești, prin pogorârea la iad, Hristos a pătruns în universul spiritual dominat
de cel rău, aducând tuturor mântuirea. Pentru răscumpărarea omului, Fiul lui Dumnezeu si-
a asumat viaţa, moartea şi chiar starea de după moarte a omului, aducând peste tot pacea,
normalitatea, bucuria şi viaţa, încât nimic din ceea ce este omenesc sa nu rămână lipsit de
efectele inomenirii Sale. Tâlharul de pe cruce şi drepţii Vechiului Testament au fost primii
cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
După trei zile, Dumnezeirea Cuvântului reunește sufletul cu trupul Mântuitorului
rămas în mormânt, înviind din morţi firea umană, într-un mod de existenţă transfigurată,
aptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Mântuitorului din morţi a rămas cel mai
mare eveniment al istoriei şi, cu toate acestea, nimeni nu a văzut cum s-a produs ea. Evlavia
creștina a reprezentat iconografic Învierea Domnului, fie prin ieșirea triumfală a

59
Mântuitorului din iad trăgând după sine la viaţa pe protopărinţii Adam şi Eva şi pe alţi
drepţi ai Vechiului Testament, fie infăţisându-L pe Hristos înălţându-Se biruitor deasupra
mormântului, în mână cu un steag alb prins de Sfânta Cruce, semnul biruinţei şi al păcii.
De fapt, El a rânduit ca Învierea sa nu fie văzuta de nimeni. Evangheliștii descriu
numai câteva din arătările Mântuitorului de după Înviere. Deși Învierea este pe drept
cuvânt dovada biruirii morţii şi a preamăririi lui Hristos, prin faptul Învierii, în arătările
care i-au urmat, nimeni nu a fost umilit. Hristos a venit să biruie păcatul, pe inventatorul
acestuia şi moartea, nu oamenii, nici măcar pe chinuitorii Șai.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAȘTI DIN BISTRIŢA- NĂSĂUD

ÎNV. MOLDOVAN RAVECA, ŞCOALA GIMN. “GRIGORE SILAŞI”, BECLEAN

Paştile sunt în Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor". Este cea mai importantă

sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează evenimentul fundamental al creştinismului,
Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea
Mare. Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de
bucurie, este o sărbătoare a bucu-riei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au
văzut pe Iisus înviat. Salutul care se foloseşte cu această ocazie este tot o expresie a acestei
bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştile este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi.
În Bistriţa-Năsăud, în Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică
pentru Iisus. Tot în această zi, se obişnuieşte să se ţină post negru. Se spune că cel care se
va scălda în apă rece de trei ori în această zi, aşa cum Ioan Botezătorul boteza în apele
Iordanului, va fi sănă-tos pe tot parcursul anului. În unele localităţi, la ţară mai ales, în
vinerea mare se vopsesc ouăle.
În Sâmbăta Mare, gospodinele fac în cuptor pască dulce şi sărată, dar şi cozonac.
Acestea şi un coş de ouă se sfinţiesc în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la
biserică pentru a lua lumina, tradiţionalele Sfinte Paşti precum şi flori sfinţite. În după-
amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile. Cel mai important moment al zilei
este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană care va fi botezată cu
această apă „nouă” va avea noroc.
Alte obiceiuri ale oamenilor din aceste ţinuturi, de aceste sărbători sunt: Haine
noi (îmbră-cate la biserică); ouă date în dar copiilor (micii udători); Ciocănitul ouălor cu
banul (în ziua de Paşti); Udatul cu parfum (a doua zi de Paşti).
Obiceiuri în Săptămâna Luminată
- în „Lunea albă” nimeni nu lucrează pentru ca niciun călător să nu se rătăcească,
dar şi pentru apărare de boli;
- în „Marţea albă” credincioşii nu lucrează pentru protecţia recoltelor de
grindină, trăsnete, dăunători şi pentru sănătate. În a treia zi după Paşti, se aduc daruri la
biserică şi se dă de pomană săracilor.

60
 - miercurea se lucrează la câmp, dar femeile nu fac nimic în casă de teama bolilor,
a şoare-cilor şi purecilor. Tot atunci se merge la pădure după flori şi crengi de alun.
-în„Joia nemaipomenită”, necurată, domnească sau verde nu se lucrează pentru
protecţia sănătăţii, a casei şi recoltei. În această zi se fac pomeni de peşte, colaci, ulcele, se
face slobozitul ritual al apei pentru morţi.
- „Vinerea scumpă sau Izvorul Tămăduirii” se ţine pentru mântuirea sufletelor,
apărare de boli şi belşug. Acum se curăţă izvoarele şi fântânile. Sunt sfinţite apele şi devin
vindecătoare. Se crede că “cine se culcă sub frasin îşi visează leacul”, iar preoţii fac slujbe la
câmp pentru ploi, ca să fie rodul bogat.
- În „Sâmbăta Tomii” nu se lucrează şi se dau pomană ouă roşii, pască şi lumânări
pentru sănătate.
- „Duminica Tomii” încheie Săptămâna Luminată, ocazie cu care se fac pomeni
pentru înecaţi, nu se înjugă boii şi nici nu se bate piatra.

TRADITII SI OBICEIURI PASCALE DE LA IZVOARELE BEGAI -

STUDIU DE SPECIALITATE

prof. Urechiatu Valentina Carmen,

Liceul Tehnologic Transporturi Auto Timişoara

Teritoriul studiat este situat într-un cadru natural cu trăsături specifice şi

particularităţi de evoluţie care s-au răsfrânt asupra dezvoltării economiei locale şi a
aşezărilor omeneşti, în funcţie de condiţiile social-economice şi istorice.
Zona supusă cercetării este situată pe versantul nordic al Munţilor Poiana Ruscăi,
pe cursul superior al râului Bega, desfăşurându-se de sub vârfurile Padeş (1377, 5 m) şi
Rusca (1356, 1 m) până la confluenţa râului Bega cu afluentul Şasa, în interiorul ei aflându-
se o bogată şi frumoasă zonă montană şi piemontană. De la sud la nord, teritoriul este
străbătut de râul Bega cu o serie de afluenţi mai mici.
Farmecul locurilor este sporit de hărnicia şi strădania oamenilor care-l populează
şi care fac din fiecare sărbătoare prilej de bună revedere şi mare bucurie. Tot astfel şi
sărbătorile pascale îşi au rostul şi locul lor în cadrul comunităţilor locale. Paştele, cum este
denumită sărbătoarea Învierii, îşi are originea în cuvântul ebraic pesah, trecere. Paştele
evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din robia Egiptului, în pământul
făgăduinţei, Canaan.
Sărbătoarea Paştelui antrenează un întreg ciclu de evenimente, care fac să se
individualizeze, clar, în calendarul românilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe
sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile).
Lucrarea de faţă tratează tematica tradiţiilor şi obiceiurilor populare
împământenite în acest colţ de ţară încă din cele mai vechi timpuri. Sunt prezentate
cronologic toate momentele importante, dar şi semnificaţiile lor, atât din punct de vedere al
culturii creştine, cât şi din punct de vedere al culturii populare din partea locului:Lăsata

61
Secului, prima sâmbătă din Postul Mare (Sân Toader), 9 martie ziua de mucenici,
Blagoveştenia, Sâmbăta dinaintea Floriilor care poartă numele de sâmbăta lui Lazăr,
Duminica Floriilor care marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o
mulţimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim, ultima săptămână (Săptămâna Mare) care
este dedicată patimilor, răstignirii şi punerii în mormânt a lui Hristos, săptămâna de după
Paşti – Săptămâna Luminată care este ţinută de femei aproape toată: marţea pentru boala
cea rea, miercurea pentru tunete şi trăsnete, joia pentru grindină, vinerea pentru rodirea
pământului.Cea mai mare sărbătoare din această săptămână este Izvorul Tămăduirii, ţinută
vineri. Dumininica Tomei se mai numeşte şi Pastele mic sau Păscuţele. În prima luni din a
doua săptămână de după Paşte se serbează Paştele celor Blajini, Paştele Morţilor. După
Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a VI-a săptămâni) se sărbătoreşte Înălţarea Domnului,
cunoscută şi sub numele de Ispas. Este una din cele mai de demult sărbători creştine,
serbată odată cu Rusaliile.
Acesta este cel mai important ciclu de sărbatori creştine, alături de care îşi fac
simţită prezenţa şi obiceiurile populare, izvorâte din practici creştine foarte vechi sau din
ritualuri folclorice. Acestea alcătuiesc perioada cea mai sfântă, constituind un important
reper al comunităţii şi spiritualităţii oamenilor din zona studiată.

Bibliografie:
Ivan Evseev, 1994, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara,
Amarcord
Tudor I. Ghinoiu, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Nicolau, 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti
Pamfile, 1977, Mitologie romanească, Editura Alfa, Bucuresti
http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/obiceiuri-sfintele-
pasti

62
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTE DIN MARAMUREȘ

Prof. Filimon Daniela

Școala Gimnazială Vadu Izei, Maramureș

„Izvorul neamului meu e țăranul român ”

Nicolae Iorga

Maramureșul este tărâm de

basm, tărâmul sărbătorilor creștine,
un ţinut renumit pentru conservarea
tradiţiilor și a obiceiurilor. Aici, timpul
nu este măsurat în luni, zile și ore, ci în
vremea semănatului, a Postului Mare
și a Sfintelor Paști, a cositului și a
Sărbatorii Sfintei Marii, a recoltei și a
pregătirilor pentru Crăciun.
Atunci când își termină
munca, maramureșenii sărbătoresc cu
toată însufleţirea. Îsi pleacă smeriţi
capul pentru rugăciune, dar se și bucură de joc, de horit și de locurile în care s-au născut.
Pentru a simţi ritmul acestei regiuni trebuie să o vizitaţi în timpul sărbătorilor, când
pământul, obiceiurile și oamenii se unesc într-un dans care conturează Maramureșul...
Tradiţiile, datinile, obiceiurile și folclorul din Maramureș sunt documente
grăitoare privind istoria și cultura acestor locuri, constituind monumente de mare valoare.
Imensul tezaur folcloric al acestei zone constituie o componentă valoroasă, o moștenire de
preţ pentru toţi cei care trăiesc și vieţuiesc în această parte de ţară.
Maramureşul este locul în care tradiţiile de Paşti sunt neschimbate de
secole. Oamenii au evitat ca negura timpului să se aşeze peste moştenirile lor.
Sărbătoarea de Paşte, alături de cea de la Crăciun, este cea mai importantă din an
pentru maramureşeni. Fiecare familie se pregăteşte din timp pentru Sărbătoarea Învierii
Domnului, existând o serie de obiceiuri şi tradiţii care încă se mai respectă în unele sate din
Maramureş.
Sărbătoarea Învierii Domunului este un eveniment major pentru care locuitorii se
pregătesc cu multă atenţie, păstrând cu sfinţenie toate obiceiurile și tradiţiile specificei
acestei perioade Pascale.Tradiţiile pascale din Maramureşul istoric sunt simple.
Credincioşii îşi împart timpul între lucrul casei şi rugăciune.
În Săptămâna Patimilor, bisericile sunt pline de credincioşi, care, lasă treburile
deoparte ca să asculte deniile şi să îşi cureţe sufletul înainte de Învierea Domnului.
Maramureşenii respectă cu sfinţenie postul Paştelui.
Potrivit tradiţiei nu este bine să porţi haine colorate în post, iar culoarea roşie
este interzisă. Nimeni nu are voie să îmbrace haine noi, hainele trebuie să fie modeste,
oarecum cernite.

63
 Un alt obicei care se păstrează este cel de a se oferi pomană pentru sufletele
morţilor. Conform tradiţiei, în Joia Mare, maramureșenii de peste deal împart ouă crude
sărmanilor și aprind focul în faţa casei, existând ideea ca în acest fel încalzesc sufletele
rudelor trecute la cele veșnice. Și acum mai există acest obicei să se dea de pomană ouă
nevopsite, crude, albe, celor săraci.
Ouăle acestea se dădeau de sufletele morţilor. De asemenea, în Joia Mare se face
un foc în curte, în faţa casei. Familia se adună în jurul focului și se presupune că alături de
cei care se pun în jurul focului sunt și sufletele celor dragi, care se încalzesc la acest foc.
În Vinerea Mare, se ţine post negru. Nu se mănâncă şi nu se bea apă până scapătă
soarele. În această zi mai este interzis şi jocul, există chiar şi o strigătură referitoare la asta,
«Cine joacă în Postul Mare, joace-i dracul pe spinare!».
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, creştinii merg la biserică pentru a asista
la Învierea Domnului Iisus Hristos, Este simbol al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii
lui Hristos asupra întunericului păcatului. Restul de lumânare rămasă nearsă după slujbă se
păstrează și se aprinde în cursul anului pentru a se ruga în cazul în care exista necazuri în
casă.
Lumina şi o duc și la cimitir, morţilor din familie, dar şi acasă, pentru a avea
lumină tot anul. În alte locuri însă, imediat după slujba oficiată în Noaptea Învierii, sătenii
își cer iertare unii de la alţii, după care ciocnesc ouăle.
În Duminica Învierii, dis de dimineaţă, se pune într-un ibric, apă rece, un ou roşu,
un ban de argint şi se spală cu această apă pe faţă pentru a fi roşii în obraji ca oul şi pentru
a avea belşug restul anului. Toată lumea trebuie să poarte haine noi. La intoarcerea acasă ,
fiecare duce în mână lumanarea aparinsă de Înviere. Apoi, toţi membrii familiei se asază la
o prima masă festivă de Paște, nu înainte de a se spăla din nou cu oul și bănuţul din argint.
Sărbătoarea este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din casă, acesta rostind „Hristos a
Înviat!” cu răspunsul „Adevărat a Înviat”, care ciocnește oul cu soţia , apoi în ordine cu
ceilalti membrii ai familiei. Fiecare membru al familiei trebuie să mănânce mai întai un ou
sfinţit și de-abia apoi din celelalte preparate de pe masa de Paște.
Un alt obicei practicat și în Maramureș este cel al sacrificării Mielului. Carnea
de miel pregatită după mai multe reţete specifice. În trecut, mielul era sacrificat doar
sâmbăta de către barbaţi. Obiceiul sacrificarii mielului este preluat de la evrei. Mielul îl
inchipuie de
fapt pe Mântuitorul Hristos care a fost pedepsit fără vină. Tot în aceste zile
gospodinele obișnuiesc să prepare pasca, un cozonac mai special cu brânză. Și acesta este
însa „un obicei agro-pastoral”.Pasca este realizata din faină de grâu cea mai curată, din
brânză, ou, având acel aspect de soare. Are forma rotundă precum se crede ca au fost
scutecele lui Hristos. Pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit și pe mijloc i se
face o cruce. Când este pusă în cuptor femeile maramureșene fac semnul crucii pe peretii
cuptorului cu lopata spunând:„ Cruce-n casa, / Cruce-n piatră, / Dumnezeu cu noi la masă, /
Maica Precista pe fereastră”. Legenda pascai spune ca Iisus a fost găzduit la un om foarte
primitor pe când predica împreună cu apostolii, acesta punându-le în traistă la plecare
pâine pentru drum fără știrea lor. Aceștia întrebându-l pe Hristos când va fi Paștele le-a
răspuns că atunci când vor găsi pâine în traistă.
Tot de Paști se pune un accent deosebit pe cultul morților. Tocmai de aceea, în
unele zone din judeţ, precum Lăpuș, se obișnuiește ca după Sfânta Liturghie care are loc
duminica, în prima zi de Paști, să se organizeze o masă în cimitir, la mormântul strămoșilor.

64
Tradiţia impune ca de sâmbătă ora 24 (noapte Învierii), nu se mănâncă şi nu se bea apă,
până duminică ora 12, când se termină slujba la biserică şi se mănâncâ prima oară
mâncărurile sfinţite din coşărci «pecie, drob de mniel, carne, şoit, cârnaţ, şuncă, ouă blojâte,
mărtaş de hrean, prăjituri şi o uiagă de horincă»

Rituri și superstiţii practicate în vechime în zona Maramureșului

Pe vremuri, în Joia Mare, după ieșirea de la biserica, copiii dădeau cu pietre în
casele evreiești (pentru că „evreii l-au răstignit pe Iisus”).
Oamenii bătrâni și evlavioși ţineau post negru (se mai practică și azi), de joi și
până duminica.
În Vinerea Mare se vopseau ouăle (cu coji de ceapă) în culoarea roșie, simbol al
sângelui vărsat de Hristos, iar sâmbăta se pomeneau morţii, se mergea la cimitir și se
făceau pomeni de sufletul răposaţilor.
În vinerea mare nu se tăia mielul , deoarece spuneau bătrînii cei care îl taie în această zi se pun în rând cu cei
care l-au sacrificat pe Iisus.
În Duminica de Paști, înainte de a se merge la slujbă, se puneau într-un vas cu apa
proaspată un ou roșu și un ban, apa în care se spălau toţi ai casei. Moneda de argint se lăsa
trei zile în apa, iar apoi se dadea cadou la un copil, ca talisman purtător de noroc.
În noaptea și ziua de Paști se trăgea cu arma, ca „dovadă a păzirii mormântului
unde a fost pus Iisus și de bucurie pentru Învierea Sa ”(pe Iza si Cosău).
În momentul când se trageau clopotele de Înviere, fetele mergeau la o apă
curgătoare cu o crenguţă de busuioc pe care o băgau în apa și apoi se stropeau, ca să fie
”bine văzute” de toata lumea și sănătoase.
Cojile de ou vopsit se păstrau ca medicament pentru animale până la Rusalii, data
când erau îngropate în gradină , pentru a feri recoltele de dăunatori.
Mâncarurile traditionale de Paști constau în oua roșii, șunca și cârnaţi, friptură
de miel, cozonac, pască, vin adus din „gios” (din sudul judetului), toate bucatele fiind sfinţite
de preotul satului.
În Duminica Mare, femeile și fetele nu plecau nicăieri de acasă, și se credea că
primul musafir care intra e bine să fie bărbat, pentru norocul gospodăriei. Între serviciul
religios de Înviere și slujba de amiază, copiii mergeau din casă în casă cu urarea „Hristos a
Inviat”, primind în schimb bani și ouă roșii. Se credea ca nu este bine a dormi în marea zi de
Sărbătoare, pentru ca „altfel va ploua fânul”.
A doua zi („ziua de stropit” cum este cunoscuta azi), se organizau dansuri cu
muzica, postul fiind gata, semn sigur ca încep iar petrecerile și nunţile.
Jocuri uitate Etnograful Nicoară Timiș a identificat în zona sa natală Borșa, mai
multe jocuri de Paște, acum trecute în uitare:
Astfel, odinioară se practica „împușcatul cu carbid” toată Săptămâna Patimilor, în
credinţa că astfel „piatra de pe mormântul lui Iisus va fi spartă”.
Un alt obicei era „fuga cu pasca”. Imediat după ieșirea de la biserică, feciorii și
fetele batrâne alergau acasă în fuga cea mai mare, cu speranţa că dacă vor ajunge primii, se
vor căsători în anul respectiv.
Cel mai fascinant obicei de Înviere, semn clar ca înainte de creștinism această
sărbătoare era una a fecundităţii solare, era „Huțâța”, obicei unic, identificat la Borșa (în
veacurile trecute exista în mai toate satele), azi complet dispărut (ca si celelalte jocuri de
mai sus). „Huţâţa” reprezenta un obiect confecţionat din stâlpi înalţi de lemn (8-10 metri),

65
de care se lega un vârtej și un scaun, acesta fiind de fapt un fel de leagăn sau scrânciob de
dimensiuni mari, destinat adulţilor. Pe acest leagăn se dădeau feciorii și fetele, și numai în
poziţia din picioare, ajutându-se unii pe alţii pentru a lua avânt. În fapt, acest obicei era un
gen de iniţiere în actul sexual, imitându-se la perfecţie mișcarile acuplării. Frapant pentru
puritani este că acest joc fierbinte se organiza numai de Paști, iar la o săptămâna după,
„huţâţa” era desfacută pâna anul următor.
Un alt superstiţiu este acela în care se spune că cei care ciocnesc ouă în ziua de
Paşte se vor întâlni pe lumea cealaltă.
Tinerii necăsătoriţi dacă oul pe care îl ciocnesc are două gălbenuşuri, e semn că se
vor căsători curând.
După cum se vede, în toate marile sărbători religioase, maramureșenii au
amestecat cu creștinismul urme vechi ale riturilor fecundiace precreștine, unele dintre
acestea persistând pâna azi (Obiceiurile de iarnă sau Tânjaua), facând astfel ca Ţara
Maramureșului să fie un tărâm fascinant, situat în afara timpului.

Bibliografie:
Alexandru Filipaşcu, 1997, Istoria Maramureşului, Editura Gutinul, Baia Mare;
Tache Papahagi, 1925, Graiul şi folklorul Maramureşului, Editura Cultura Naţională,
Bucureşti;
Vasile Iuga, 2011, Maramureş – vatră de istorie milenară, Editura „Dragoş Vodă”,
Cluj-Napoca;

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI ŞI A FLORIILOR ÎN MARAMUREŞ

OBICEIURI ŞI TRADIŢII

Prof. înv. primar Luca Raluca

Liceul Tehnologic Dr. Florian Ulmeanu, Ulmeni

Sărbătoarea Paştelui, spune Ion Ghinoiu în lucrarea sa Obiceiuri populare de

peste an „, este un scenariu de înnoire anuală a lumii, deschis de Duminica Floriilor, închis
de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Isus. Paştele se
încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi a spaţiului prin jertfa
divinităţii adorate. Moartea şi renaşterea, celebrate la precreştini la aceeaşi dată au fost
disociate de creştini care au fixat Naşterea Domnului la solstiţiul de iarnă ( Crăciunul) iar
moartea la echinocţiul de primăvară şi în raport cu faza lunară ( Paştele)”.
Lucrarea se concentrează pe descrierea tradiţiilor ce însoţesc sărbătoarea
Paştelui şi a Floriilor din localitatea Glod, zona Maramureş.
Săptămâna mare ( ce precede Paştele) este dedicată curăţirii sufletului, deoarece
oamenii îşi mărturisesc păcatele la preot şi se opresc de la orice faptă care ar constitui un
păcat. Tot acum femeile colbuiesc ( fac curăţenie) şi pregătesc mâncărurile tradiţionale:

66
miel umplut, cureti umplut ( sarmale), şuncă afumată de porc, ouă fierte, cârnaţi, pască,
prăjituri.
În ziua de vineri a acestei săptămâni se vopsesc ouăle în roşu prin fierberea
prelungită a cojilor uscate de ceapă. Pentru decor se folosesc frunze de trifoi sau alte
plante, care se fixează pe ou cu ajutorul unui ciorap de mătase şi se introduce în vopseaua
fierbinte.
Sâmbăta se prepară pâinea şi pasca - un colac umplut cu brânză, împodobit cu
multe modele. Remarcăm împletiturile în două, simbol al infinitului, cercurile ce
simbolizează soarele, crucea în cadrul unei roţi care reprezintă un semn solar. Copiilor din
familie li se fac mici pâinişoare în formă de pasăre. În mentalitatea populară pasărea este
văzută ca având o funcţie benefică, serveşte ca simbol al relaţiilor dintre cer şi pământ.
În satul Glod din Maramureş slujba Învierii se desfăşoară de la ora 5:00
dimineaţa, când fiecare familie va duce la biserică pentru sfinţit o traistă cu bucatele: pască,
miel umplut, şuncă, ouă roşii, slănină fiartă, o sticlă de ţuică sau vin. După terminarea
slujbei sătenii se întorc acasă şi mănâncă din bucatele sfinţite. Nu au voie ca prima gustare
din acea zi să o facă din alte bucate.
Se păstrează şi unele credinţe şi practici precreştine. Astfel se crede că în ziua de
Paşte este bine să intre un bărbat în casă, că numai aşa le va merge bine tot anul. Femeile şi
fetele nu au voie să facă vizite în această zi. Tot acum din pasca sfinţită se dă câte o felie
animalelor din grajd că să fie sănătoase.
După masa rituală de Paşte , copiii, tinerii chiar şi bătrânii vor merge iarăşi în
cimitir, unde se desfăşoară o varietate de jocuri: De-a gâciu, De-a încâlcitura, Ptic doi boi etc.
Jocul De-a gâciu este practicat doar de fete. Una dintre ele are o bucată subţire de
lemn numită gâci pe care simulează că o lasă în mână la toate fetele, băţul rămânând doar
la una dintre ele. Fata care a repartizat băţul rosteşte:
Gâciu, gâciu se-nvârte
Mărie să nu gâcea
Până şapte ptite a mânca
Ş-om mărita-o după Ion. ( sau alt băiat)
Se rostesc de şapte ori aceste versuri iar dacă fata nu ghiceşte niciodată unde este
ascuns băţul, o mărită ( fictiv) cu un băiat.
Se practică şi o altă variantă a jocului. Unei fete i se pun şapte beţe între degetele
mâinilor. Fiecare băţ are un nume de băiat. Cu ochii închişi, trebuie să-şi aleagă un băţ cu
un nume şi cu respectivul băiat o mărită.
Jocul trebuie privit ca un mod distinct de a exista în lume sublinia Ivan Evseev. La
nivelul societăţilor tradiţionale, el presupune repetarea unui scenariu cu caracter
exemplar, iar prin aceasta imitarea unui model. Comportamentul ludic nu are nimic gratuit
în el, mai mult chiar, prin intermediul jocului se poate ajunge la descifrarea unui mister şi,
astfel individul devine contemporan cu modelul însuşi. Jocul devine, aşadar, o experienţă a
sacrului.
A doua zi de Paşte se organiza jocul ( dansul) în şuri sau case mai încăpătoare,
astăzi la căminul cultural. Ca de fiecare dată, 2-3 feciori arvonesc ceteraşul cu care vin,
cântând pe drum până la locul desfăşurării jocului. Până soseau fetele, feciorii dansau
dansuri bărbăteşti. Femeile mai în vârstă stăteau şi se uitau la tineretul care dansa.

67
 Rămăşiţe ale cultului solar sunt evidenţiate în dansurile bărbăteşti care se
desfăşoară sub formă de cerc. Demult, era obligatoriu ca atunci când soarele asfinţea fetele
să fie acasă. La joc fetele şi feciorii se ironizau prin strigături cu efect hilar.
Mihai Pop remarcă faptul că strigăturile satirice batjocoresc anumite deprinderi,
pentru a le elimina din sânul colectivităţii, sau conţin mesaje morale din care pot învăţa
toţi.
Sărbătoarea Paştelui este precedată de Duminica Floriilor. Aceasta este o
sărbătoare sincretică dedicate zeiţei romane a florilor, Flora peste care creştinii au
suprapus sărbătoarea Intrării Domului în Ierusalim. La semnificaţia ei de reînviere a naturii
s-au adăugat noi semnificaţii legate de cultul moşilor şi al strămoşilor.
Astfel, în dimineaţa de Florii, sătenii merg la biserică de unde primesc rămurele
de răchită, numite stâlpari. Aceste ramuri verzi, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei sunt
aşezate apoi sub grindă, cu credinţa că apără oamenii, vitele şi semănăturile de forţele
malefice. La biserică erau pomeniţi morţii.
Tot cu ocazia Floriilor fiecare gospodină făcea pentru toţi membrii familiei câte o
pâine mică numită floare. Schimbau apoi între ei bucăţi din această pâine, ca să se
întâlnească şi-n cealaltă lume. (Informator Tuşnea Maria)
Viaţa satului este mereu impregnată de credinţe, practici prin care omul
patriarhal încearcă să atragă de partea sa forţele pozitive ale naturii. George Cristea şi
Mihai Dancuş spuneau: Timpul săvârşirii este în mentalitatea arhaică un timp calitativ,
distinct, un timp sacru, de la primul gest sau act ritual până la ultimul, acestea
reprezentând pragurile de intrare şi de ieşire din timpul sacru.

Bibliografie

Cristea, George, Dăncuş, Mihai, 2000, Maramureş- un muzeu viu în centrul Europei,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, 1994, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis,
Bucureşti
Ghinoiu, Ion, 1997, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti
Pop, Mihai, Ruxandoiu Pavel, 1976, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti

68
 OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ ÎN MARAMUREŞ

PROF. ALBICIUC MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RONA DE SUS
MARAMUREŞ
În viaţa ţăranului maramureşean momentele importante ale ciclului calendaristic
erau şi sunt însoţite şi astăzi de o varietate de obiceiuri tradiţionale. Calendarul oamenilor
tradiţionali măsura timpul prin etapele importante ale muncii şi după aparenta deplasare a
soarelui pe cer. Fiecare etapă importantă a ciclului era marcată prin obiceiuri
calendaristice, obiceiuri corespunzătoare sărbătorilor religioase, şi nu în ultimul rând prin
obiceiurile agrare. Acestea sunt completate de obiceiurile care urmăresc dobândirea
bunăstării şi a fericirii omului ca individ într-o comunitate.
Obiceiul este un fenomen complex: pe lângă actul ritual erau introduse şi
fenomene orale care erau uneori rostite, iar alteori cântate. Între acestea există o legătură
foarte strânsă, neputând fi interpretate separat, deoarece oamenii au crezut atât în puterea
gestului, cât şi în magia cuvintelor care însoţeau obiceiul. Credinţele şi riturile acestei
prime etape a obiceiurilor de primăvară şi care se concentrează cu predilecţie în jurul
câtorva sărbători populare sau bisericeşti – Lăsatul secului, Bunavestire, Sângiorzul –
relevă dorinţa omului de a grăbi venirea primăverii, de a afla mersul vremii şi viitorul
culturilor, precum şi efortul acestuia de a preveni pericolele ce s-ar putea abate asupra
gospodăriei sale.
Dintre obiceiurile de primăvară amintim: Lăsatul secului sau Capu’ primăverii
este serbat la 24 februarie şi coincide cu sărbătoarea religioasă „Aflarea capului Sf. Ioan
Botezătorul”, „40 de mucenici, Blagoveştenile (25 martie), Bunavestire, Floriile, Obiceiurile
Pascale.
De Paşte omul din Maramureş simte cu adevărat miracolul divin al Învierii. Cu o
zi înainte de Înviere, cea mai multă treabă le revine gospodinelor, care trebuie să
pregătească bucatele ce vor fi sfinţite în noaptea de Înviere. Femeile se trezesc în toiul
nopţii pentru a frământa aluatul pentru pască. Aici toate bucatele se gătesc în casă, nu se
cumpără nimic pentru masa de Paşte. După ce rostesc rugăciunea pentru începutul lucrului,
se apucă de frământat şi de ornat pasca, cu cele mai diverse modele. Majoritatea modelelor
de pe pască sunt legate de morive creştine, de aceea cel mai des întîlnim împletiturile sub
formă de cruce. Tot acum se prepară si cozonacii cu nucă şi cu brânză de vaci.
Ornatul ouălor este lăsat pe mai târziu, când se trezesc copiii, bucurându-se de
vopsirea şi ornarea lor. În Maramureş, în satul tradiţional vopsirea ouălor se realizează
după aceeaşi metodă folosită de zeci de ani. Se iau cojile de la ceapă, se fierb, iar prin
fierbere rezultă un lichid roşiatic. După ce culoarea e destul de intensă, simbolozând
sângele vărsat de Domnul nostru Isus Hristos, se adaugă ouăle legate într-un tifon, pe care
au fost puse flori sau frunzuliţe. După ce stau în lichid, se scot cu grijă , se îndepărtează
tifonul şi frunzuliţele şi se ung cu grăsime pentru a străluci în coş atunci când vor fi duse
pentru afi sfinţite.
Se vor pune în coş toate felurile de mâncare care vor sta pe masa de Paşte: miel
umplut, pască, ouă, unt făcut în casă, cârnat afumat, brânză de vaci, sare, dar şi o „mână de
fân”, pentru hrana animalelor.
În preajma acestei sărbători lumea posteşte şi e smerită, nu se organizează
petreceri, nunţi, botezuri, iar oamenii trăiesc intens această sărbătoare.

69
 În noaptea de Înviere tot satul, cu mic cu mare se îndreaptă, chemaţi de glasul
clopotului, spre bisericuţa din deal.Toţi sunt voioşi si rostesc cu veselie”Hristos a înviat!”.
Această sărbătoare aduce tăranului maramureşean speranţă şi îi dă putere să
renască şi să-şi ducă la bun sfârşit treburile câmpului, începute odată cu venirea primăverii.
Toate aceste obiceiuri sunt nelipsite în viaţa ţăranului tradiţional maramureşean
şi le păstrează cu sfinţenie. Ele aduc echilibru şi stabilitate atât în viaţa de familie, cât şi în
minca câmpului.Aceste obiceiuri au rol apotropaic, dar şi de fertilitate şi fecunditate, prin
cântecele şi ritualurile folosite, omul de la ţară invocă forţele divine care-i dau bunăstare şi
spor în lucrul pe care-l întreprinde.

“INVĂȚĂM SĂ DĂRUIM”

PROIECT DE VOLUNTARIAT

Prof.inv.preșcolar:Rusu Tudorița
Liceul Tehnologic ” Anghel Saligny”, Brăila
Structură Grădinița nr.21

Motto:
“Voluntariatul apropie oamenii si rupe frontierele. De asemenea ne face să
redescoperim latura umană din interiorul fiecaruia.”

A trezi şi a dezvolta spiritul voluntariatului la copii, a cultiva valorile lui , sunt

unele din sarcinile de seamă ale educatorilor, pe care le vom forma participand direct la
activităţile de voluntariat. Ar trebui să desfăşurăm mai des activităţi de voluntariat pentru
că ele constituie o experienţă bogată de învăţare, facilitează dezvoltarea de capacităţi şi
competenţe sociale şi contribuie la dezvoltarea sentimentului de solidaritate al copiilor.
Acestea sunt benefice pentru voluntar ca individ, pentru comunitate şi societate
în întregul ei şi reprezintă un mod de a aborda nevoile şi provocările umane. În calitate de
cadru didactic, este recomandabil să formezi copiilor gustul pentru activităţi care să le facă
bine din punct de vedere sufleteşte si de pe urma cărora să beneficieze şi alţii.
Noi, educatorii, trebuie să fim modele pentru copii și să le prezentam toate
beneficiile pe care le pot obţine de pe urma activitaţilor de voluntariat. Cu cât observă şi
este învăţat de mic că este important să îi ajuţi pe alţii, să te implici în activităţi de pe urma
cărora să nu te aştepţi neapărat să obţii beneficii materiale, cu atât va tinde mai mult să
introducă voluntariatul în viaţa lui de adolescent.
Cu siguranţă, voluntariatul este singura modalitate prin care putem readuce o
raza de speranţă in sufletele celor pentru care soarta, din pacate, nu a rezervat prea multe
bucurii și tot din păcate, în România, ideea de voluntariat nu este foarte bine cunoscută.
A trezi și a dezvolta spiritul voluntariatului la copii, a cultiva valorile lui ar putea
fi una din sarcinile de seamă ale educatorilor, un spirit care transformă valorile sociale in
principii de conduită personală, și astfel, peste câţiva ani ţara noastră va avea un sector de

70
voluntariat mult mai dezvoltat. Având în atenţie toate acestea, am conceput un proiect de
voluntariat cu implicarea copiilor și părinţilor în acţiuni social-umanitare intitulându-l „
Învăţăm să dăruim”.
Ne-am concentrat acţiunile și activităţile către persoanele în vârstă de la”
Căminul de Persoane Vârstnice”, din Lacul-Sărat, Brăila.
Realizând că acești bunici și bunicuţe au nevoie de afecţiune și de atenţie ne-am
dat seama că prezenţa copiilor, prin puritatea și candoarea lor, le va aduce imensă bucurie
în sufletele lor triste ca oameni izolaţi de familiile lor și de cei dragi.
Tematica și ţinta proiectului de voluntariat au fost acceptate cu bucurie și
receptivitate atât de părinţi cât și de copii.
Scopul proiectului:
Educarea respectului și afecţiunii copiilor faţă de persoanele în vârstă, formarea
dorinţei lor de a drăui material și mai ales spiritual, precum și trăirea sinceră a momentelor
de dăruire.
Obiective :
Antrenarea și dezvoltarea unor calităţi ale copiilor –bunătate, compasiune, grijă
faţa de semeni,
Revigorarea spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare prin promovarea
valorilor de solidaritate și generozitate
Responsabilizarea copiilor, părinţilor şi a cadrelor didactice prin implicarea în
acţiuni de voluntariat ,
Readucerea în atenţia oamenilor în vârstă, izolaţi și privaţi de afecţiunea familiei,
a obiceiurilor și tradiţiilor sarbătorilor PASCALE.
Realizarea unor lucrări artistico-plastice și practice pentru a fi dăruite,
Antrenarea calităţilor interpretativ-actoricești și artistice, în vederea prezentării
unor spectacole cu scop umanitar.

Desfășurarea proiectului:
Mai întâi le-am făcut cunoscut copiilor că în Staţiunea Lacul-Sărat există un
Cămin de persoane vârstnice unde locuiesc foarte mulţi bunici și bunicuţe singuri fără
familiile lor.
Aceștia s-ar bucura tare mult dacă lor le-ar placea să-i viziteze. Copiii și-au
manifestat bucuria și intersul de a merge acolo pentru a-i cunoaște. Apoi am anunţat
părinţii despre intenţia noastră, aceștia declarându-se deschiși către o asemenea iniţiativă.
Deoarece majoritatea obiectivelor vizau dezvoltarea unor calităţi morale și
realizarea de lucrări practice, accentul l-am pus pe pregătirea copiilor în grădiniţă pentru
activităţile ce vor urma, pentru a se pregăti corespunzător pentru vizitele organizate. Am
desfășurat o serie de activităţi de educaţie religioasă care vizau inţelegerea semnificatiei
sărbătorilor Pascale.
Ce înseamnă postul Sf.Paști - Conștientizarea copiilor de a fi mai buni, de a-și iubi
și ajuta aproapele, așa cum a făcut-o Mântuitorul Iisus Hristos.
Povestea „Un copil milostiv și un om drept”
„Sfintele Paști”- Lectura educatoarei - Înţelegerea de către copii a patimilor și
răstignirea Domnului , a morţii și îngropării și învierea Domnului.
Cum sărbătoresc oamenii Sfintele Paști? , simbolul ouălelor roșii.

71
 In cadrul activităţilor plastice și practice copiii împreună cu educatoarele au
confecţionat felicitări și ornamente de factură religioasa pentru bunici și au încondeiat ouă.
Am realizat o expoziţie cu vănzare „ Nepoţi pentru bunici „ - felicitări, desene ale
copiilor ornamente realizate de ei și alte obicte , iar cu banii strânși am cumpărat daruri
pentru bunici (fructe , dulciuri și obiecte de îmbrăcăminte). Cadourile oferite au adus
zâmbete pe chipul bunicilor iar pe noi această răsplată ne-a bucurat enorm si ne-a făcut sa
simţim că voluntariatul este cea mai inalţătoare activitate pe care cineva o poate
desfășurat.
Prezentarea unui program artistic dedicat sărbătorilor Sfintelor Paști - eveniment
de înaltă încărcătură sufletească. Cu un public atât de sensibil prezentarea lor a fost
degajată și admirată de toată asistenţa. Copiii au purtat discuţii cu persoanele vârstnice
despre patimile și răstignirea Domnului, și cum sărbătoresc ei Sfintele Paști. Darurile
împărţite de copii au constat în ouă, cozonac și fructe.
Copiii au fost încântaţi de bucuria arătată de persoanele vârstnice, de atenţia și
de aprecierea lor.

Concluzii:
Părinţii și copiii și-au schimbat cu toţii comportamentul și atitudinea faţă de
persoanele din jur, realizând mult mai des fapte bune și dând mult mai mult ajutor
persoanelor în vârstă, cu diferite ocazii.
Cu toţii am învăţat că atunci cînd dăruiești, cel mai important este că trăiești
bucuria bucuriei celuilalt.
Daca fiecare dintre noi ar găsi un moment in care să se gândească și la ceilalţi și
să facă ceva pentru ceilalţi, cred ca lumea ar fi mai bună.
Pentru că faptele bune au viaţă lungă și......... .....cred
“Noi, oamenii avem puterea de a schimba lumea”.

BIBLIOGRAFIE

Constantin Cucoș, 1996, ” Educaţia religioasă, conţinut și forme de realizare”,

București, Editura Didactică și Pedagogică RA.
Corneliu Ilade, 2005, ” Specificul dimensiunilor educaţiei morale în preșcolaritate”.
Educaţia moral-civică și religioasă, în vol.”Psihologia preșcolară și școlară”, coord.
Gheorghe Tomșa, Volum apărut ca supliment al Revistei Învăţamântului Preșcolar,
București.
Vasile Marcu, 2004, ” Istorioare duhovnicești pentru copii”, Editura Cartea Ortodoxă,
Alexandria.

72
 PAŞTELE LA ROMÂNI
TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Profesor învăţământ preșcolar Bănică Hariclia

Liceul Tehnologic”Anghel Saligny”-Grădinița nr.21, Brăila

Paştele este sărbătoarea creştin-ortodoxă, care anunţă Învierea Domnului Iisus

Hristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Pentru creştini,
această sărbătoare comemorează Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Rolul lui
Iisus este semnificativ pentru sărbătoarea pascală, el devenind simbolul binecuvântării
pentru oameni prin sacrificiul său. Odată cu reînvierea lui Hristos, creştinii sărbătoresc
începerea unui nou an liturgic, agrar şi sufletesc. Creştinii ţin cel mai lung post al anului, cel
de 40 de zile, pentru a se curăţa de păcatele trupeşti şi de cele sufleteşti, pentru a se ruga la
cele sfinte şi pentru a comemora moartea, sacrificiul şi mai apoi învierea Mântuitorului
Iisus Hristos.
Sărbătoarea Învierii Domnului este indicată în limba româna prin cuvântul
"Paști" întrebuinţat de obicei la plural, care este de origine ebraică. La evrei cuvântul
Pascha (pesah) însemna trecere și era moștenit de aceștia de la egipteni, indicând:
sărbătoarea anuală a azimilor in amintirea trecerii evreilor prin Marea Roșie și a exilului...
(Ies. XII, 27), sărbatoare ce se prăznuia la 14 Nisan și care coincidea cu prima lună plină de
după echinocţiul de primăvară, așa cum am arătat mai sus. Termenul ebraic a trecut în
vocabularul creștin, pe motivul că evenimentele istorice care sunt comemorate de aceasta
sărbătoare, adica patimile, moartea și învierea Domnului, au coincis cu Paștile iudaice din
acel an.
Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos și mai
plăcut, când toate in natură învie. Românii așteaptă sărbătoarea aceasta, după un post
îndelungat, cu mare dor și bucurie, și cauăa în același timp ca locuinţele lor să fie curate și
cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială .
Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la
câmp, din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe și să se îngrijească de ea, repară
gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paște și adună cele trebuincioase sărbătorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a
vărui, a spăla, a roși ouăle, a coace pasca și alte copturi.
Fetele cele mari precum și multe neveste tinere încep a coase câte o cămașa nouă
precum și alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paște, măcar o cămașă nouă.
Fiecare are partea sa de ocupaţie și grijă, fiecare caută a nu rămâne în urma
altora, iar Sfintele Paște să-l surprindă ca pe un neom între oameni.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii
Paștelor este pasca, păscuta.
După o legendă din Bucovina pasca se face, pentru că Iisus înainte de a fi prins și
răstignit pe cruce, zice învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi copturi nedospite
și nesărate adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi dospite și sărate care
se vor numi paște.

73
 Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare și lapte dulce. Forma
este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini și
cele de la mijloc in formă de cruce, care însemnează crucea pe care a fost Mântuitorul
răstignit. Între împletituri se pune de regula brânza de vaci dulce, frământată cu ou si
zahăr, unsă deasupra cu gălbenuș de ou și împodobită cu stafide. Pasca se face fie în Joia
mare , fie în Sâmbăta mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac și alte copturi
ca : babe, moși, cozonaci rotunzi sau lungăreţi (ca sicriul in care a fost îngropat Iisus),
colaci.
Ultima săptămână a postului Paştelui este cea mai importantă perioadă, fiind
rezervată pentru căinţă şi comemorare. În această săptămâna mare, tradiţia este ca toate
gospodinele să facă curăţenie generală în casă, în curte şi grădini, ca simbol al renaşterii.
Foarte multe tradiţii de Paşte sunt păstrate şi acum, fiind foarte aşteptate de toţi românii.
Tradiţiile debutează cu săptămâna mare, care începe de la duminica Floriilor,
atunci când Iisus Hristos intră în Ierusalim, şi se termină cu duminica Paştelui, atunci când
Hristos învie. În această săptămâna se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se
fac ouă roşii şi cozonaci, drob de miel şi pasca. Această săptămână simbolizează chinurile
prin care trece Mântuitorul, de la trădarea lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe
dealul Golgota, urmată de moartea lui şi încheiată cu Învierea.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură,
pentru a se sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se
vopsesc ouăle, deoarece se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra
fără ca să se strice. Dacă se doarme în această zi, tradiţia spune că respectivul va fi leneş tot
anul.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de
flori la biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de trei ori, semnificând poticnirile pe
care le-a avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire.
Tot acum foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi
Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi
se împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai
spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va
ploua, va fi unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului, care spune că cel care se va
scălda în apa rece de trei ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe oameni şi chiar şi pe
Hristos în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a
asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie,
dar şi acasă, pentru a avea lumina în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
– anafura sfinţită şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare
la biserică, pentru a le pune acasă la icoane. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând
noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un
ban de argint, şi se spală cu această apă pentru a fi rumeni în obraji ca oul, pentru a fi tari ca
banul şi pentru a avea belşug.
Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia,
fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit al

74
acestei sărbători este dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de
mântuire, cât şi de tradiţii: oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte – (cozonac,
pască, miel), slujba de sâmbata seara cu luarea luminii.
Lumânarea de Înviere - Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an,
este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a
Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare
care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că
este mereu alături de noi. Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără
să ardă este aşteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din
Sfântul Mormânt, aprinzând candela aşezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde
cele două mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă
Lumina Sfântă miilor de pelerini care aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează
şi de unul singur, strălucind ca un fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în
biserică, precum şi lumânările unora dintre pelerini. În noaptea de Înviere fiecare
credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de
pe masa Sfintului Altar. Aceasta lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra
morţii şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Puteri deosebite i se atribuie,
ea fiind păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni sau mari primejdii. În unele
părţi ale ţării, după ce această lumânare este aprinsă în biserică, este adusă acasă, este
stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică numărul anilor casei
respective. De asemenea, există superstiţia că dacă lumânarea de la slujba Învierii va
rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorinţele purtătorului ei se vor împlini. Alţii afumă
cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.
Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi
renaşterii întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau
împreună cu aceasta. Întrucât cozonacii sunt asociaţi şi cu sărbătoarea Crăciunului sau alte
sărbători religioase, simbolistica lor pascală este puţin diminuată faţă de cea legată de
pască, dar rămâne valabilă reprezentarea ritualică a jertfei Mântuitorului, prin stropirea
cozonacului cu vin sfinţit, la biserică.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a
murit asemeni unui miel nevinovat. De-a lungul şi de-a latul întregii lumi creştine, mielul de
Paşte reprezintă un simbol statornic, ale cărui semnificaţii se regăsesc înca din cartea
Genezei, atunci când lui Avraam i s-a cerut să îşi sacrifice fiul. Simbolul mielului este asociat
cu Iisus Hristos odată cu Ioan Botezatorul, ale cărui cuvinte sintetizează pe de-a întregul
rolul şi importanţa Mântuitorului: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii".
Din timpuri străvechi, se consideră că un miel ieşit cuiva în drum, în preajma zilei de Paşte,
prevestea noroc şi împliniri. Într-o semnificativă superstiţie europeană, se credea că
diavolul se poate preschimba în orice fel de animal, cu exceptia sfântului miel. S-a ajuns
până acolo încât, în secolul al VII-lea, călugării benedectini au compus o rugăciune specială,
consacrată binecuvântării mieilor. Câteva secole mai târziu, aceasta rugăciune a fost
adoptată de către papă, friptura de miel devenind, apoi, un fel de mâncare consacrat la
masa înaltului pontif.
De fapt, obiceiul de a se sacrifica şi mânca un miel cu ocazia Paştelui este legată
de ieşirea poporului evreu de sub stăpânirea egiptenilor, ce a anticipat jertfa lui Iisus
Hristos pe cruce, un eveniment ce a marcat izbăvirea fiinţelor umane de sub povara
păcatului. În cadrul Paştelui creştin, friptura de miel reprezintă, aşadar, un fel de mâncare

75
ritual, având darul de a aduce aminte şi de a sublinia sacrificiul lui Iisus, păcatele noastre
asumate de el, şi învierea sa, promiţând renaşterea noastră întru Dumnezeu.
Astfel, sărbatorile pascale sunt pentru credincioşi momente sfinte de preamărire
a lui Dumnezeu şi de înnoire spirituală. Ele sunt ţinute de oameni, deoarece încă de la
creaţie, Dumnezeu le-a sădit în fire predispoziţia de a fi în legătură cu El, adică de a fi o
făptură religioasă care caută pe Creatorul său pentru a-l binecuvanta şi a-i întări puterile
sale spirituale şi fizice.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia
Szabo, Lucian_Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion

IISUS – TRĂDAT DE IUDA

prof. Elena Pavel,

prof. Adriana Popa
Școala Gimnazială „Oltea Doamna”- Oradea

Cina cea de Taina a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria
neamului omenesc, a fost momentul în care Iisus Hristos a instituit Taina Împărtășaniei în
cadrul căreia pâinea și vinul se transfigurează în Trupul și Sângele Lui. Cina, a avut loc joi
seara, înainte de Patimile Sale, când S-a întâlnit cu Apostolii pentru a lua împreuna ultima
Cină. Cu această ocazie Iisus le vorbește apostolilor despre dragostea pe care trebuie să o
aibă unul faţă de altul și toţi faţă de El. Uitând parcă sfaturile Învăţătorului său, Iuda devine
vânzătorul Lui. Acesta nu a știut să fructifice darul primit, acela de a fi Apostol a lui Iisus
Hristos, ci dimpotrivă devine dușmanul cel mai aprig al Mântuitorului.
Când s-a ataşat de Mesia, era preocupat de ideea că Acesta va fi un mare erou
politic al poporului său şi spera să primească un post înalt în împărăţia Sa. De la începutul
misiuni sale de apostol, a deţinut funcţia de administrator al bunurilor de obşte (casier)
chivernisind punga sărăcăcioasă a oamenilor obișnuiţi, făcându-şi din aceasta, o sursă
ilicită de venit. Corectitudinea sa lasă mult de dorit. Zgârcit, când face bine în folosul
săracilor, nu ezită să-şi însuşească pe ascuns arginţi strânşi pentru milostenie, pentru
îndatoririle fiscale, pentru aprovizionare, etc. Cu cât Domnul dovedea că nu vrea să fie un
Mesia politic, cu atât mai mult inima lui Iuda se înstrăinează de El.
În viaţa lui Iuda s-au produs trei cotituri majore care au schimbat definitiv
destinul său. Prima schimbare s-a produs în urma predicii Mântuitorului despre Pâinea
Vieţii, a doua mare cotitură, s-a produs cu ocazia ospăţului din casa lui Simon Leprosul. Cu
această ocazie, Iuda primește o mustrare pe faţă din partea lui Iisus. A treia mare cotitură
în viaţa ucenicului pierdut s-a produs în noaptea Cinei. Când Domnul ajunge în dreptul lui
Iuda pentru a-i spăla picioarele, un fior stăbate întreaga lui fiinţă, Iuda încă nu este cu totul

76
împietrit. Mai lipsește doar puţin pentru ca ucenicul care deja aranjase trădarea să-și
mărturisească păcatul.
Iisus este de acord că trebuie să se împlinească Sfânta Scriptura, dar nu credea că
unul dintre Apostoli Săi urma să-L trădeze, așteaptă momentul pocăinţei lui, dar Iuda se
împietrește și mai mult. Apoi Iisus le spune pe faţă: ”Adevărat vă spun că unul din voi Mă va
vinde” ( Ioan 13, 21 ). Cuvintele lui Iisus provoacă revoltă și uimire în același timp. Iisus
clarifică nedumerirea lor zicând: ”Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela mă va vinde” (
Matei 26, 23 ). Iuda se face că nu ştie nimic, apoi iese afară și merge la sinedriști pentru a-i
ajuta ca să-L prindă. Semnul trădării va fi sărutul, astfel cel mai gingaş semn de iubire s-a
transformat în semn de trădare. Toţi cei veniţi ca să-L aresteze, rămân surprinşi, când
Domnul nu se împotriveşte, nu fuge pentru a cere ajutoare. Iuda, sărutându-L zice: „Bucură-
te Învăţătorule!”, asista la procesul de judecată a lui Iisus și este impresionat de demnitatea
Acestuia.
L-a trădat pe Mântuitorul pentru treizeci de arginţi, iar când și-a dat seama de
grozăvia făcută, a aruncat banii în templu, apoi s-a dus și s-a spânzurat. Pe acei bani s-a
cumpărat ţarina olarului pentru îngroparea străinilor.
Din cele relatate, observăm că Iuda Iscarioteanul putea să devină unul din cei mai
de frunte apostoli dacă, știa cum să fructifice darul suprem oferit de Iisus Hristos, acela de a
fi ucenicul Lui dar, constatăm cu stupoare că acţiunile sale se focalizează spre cele
pământești, neglijând latura spirituală. Devine omul care se închină „viţelului de argint”,
capabil să facă cele mai mari nelegiuiri pentru a-și atinge interesul. Patima pentru bani,
mândria şi dorul de mărire, câştigate pe cale uşoară, pe nedrept îl încadrează într-un
prototip al făţarnicului, al trădătorului. Iuda nu a fost niciodată cu adevărat un urmaş al lui
Hristos. El a căzut de la apostolat, nu a avut niciodată o relaţie sinceră cu Domnul Iisus
Hristos. Astfel, el a rămas „fiul pierzării” care a fost pierdut pentru că nu a fost niciodată
„mântuit”. Cel mai înalt titlu pe care l-a folosit când I s-a adresat lui Hristos a fost „Rabbi”
(Matei 26, 25) şi nu L-a numit niciodată „Domnul”, iar acest lucru ne datermină să credem
că nu L-a preţuit și nu L-a cinstit pe Iisus așa cum s-ar fi cuvenit să o facă.
Iuda ia parte la Cina cea de Taină, dar o primeşte cu nevrednicie şi astfel se face
vinovat de trădarea Învăţătorului său.

77
 SĂRBĂTOAREA DIN INIMA ROMÂNILOR

PROF.INV.PR.ŞI PREŞC. GINA HURDUC

GRĂDINIŢA CU P.P.NR.64-GALAŢI

„Paştele este demonstraţia lui Dumnezeu că viaţa este mai presus de toate
spirituală şi fară sfârşit”
(Charles M. Crowe)

În zvonul vesel al primăverii, copii şi oameni maturi laolată aşteaptă cu

nerăbdare şi bucurie Sărbătorile de Paşte. Multe din obiceiurile şi tradiţiile noastre se pierd
sau se amestecă cu tradiţiile din alte ţări şi oricât de frumoase ar fi şi acelea, din când în
când e frumos şi absolut necesar să ne amintim şi obiceiurile noastre vechi, care de fapt ne
reprezintă. Data celebrării Paștelui are la bază două fenomene astronomice: echinocțiul de
primăvară și mișcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paștele se serbează
în duminica imediat următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară. Obiceiuri
şi tradiţii de Paște
Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror
prezenţă este obligatorie pe masa de Paști, deși în prezent se vopsesc ouă și de alte culori
(verzi, albastre, galbene etc.). În folclorul românesc există mai multe legende creștine care
explică de ce se înroșesc ouă de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii
Domnului. Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară și alte mâncăruri
tradiţionale: pască, cozonac, drob.
Dimineaţa, în ziua de Paşte, toţi ai casei, ca să fie sănătoşi şi să aibă spor în tot
ceea ce fac, trebuie să se spele pe faţă cu apă dintr-o cană în care s-au pus un ou roşu şi un
ban de argint. De regulă, cel mai mic al casei sau cel care se spală ultimul ia banul şi oul
după ce se spală.
Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă la alta, ci ţin în special de
specificul gastronomic.
Printre alte simboluri ale Paştelui se numără şi liliacul, expresie a purităţii dar şi
fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus Hristos.
Venirea iepurasului de Paşte nu e o invenţie a vremurilor moderne. Considerat
unul din cele mai fertile animale, iepurele era folosit simbol al unei noi vieţi în ritualurile
precreştine practicate primăvara de diverse popoare.El a fost preluat de germani in timpul
Sărbătorii Paştelui Creştin şi apare în înscrisuri germane fiind atestat documentar în jurul
anului 1500.Simbolul iepuraşului traversează Oceanul în America în jurul anului 1700.
Legenda iniţiată de germani, spune că iepuraşul aducea ouă colorate copiilor care
fuseseră cuminţi peste an.Aceştia trebuiau să construiască, intr-un loc retras din casă sau
grădină, un cuib în care el lăsa ouăle.
Mai târziu odată cu extinderea obiceiului în marea majoritate a ţărilor creştine
Iepurele ca şi Moş Crăciun, dăruia jucării, dulciuri şi haine.Societatea industrializată nu a
scăpat ocazia pentru a exploata povestea lui, devenind una dintre cele mai bune găseniţe
pentru agenţiile de publicitate.
Dacă noi, înclinăm capul şi îngenunchiem în faţa suferinţelor prin care a trecut
Iisus spre a ne mântui pe noi, cei păcătoşi şi cinstim Învierea Sa din morţi, consider că pe

78
copiii de vârstă preşcolară trebuie să-i îndrumăm în perioada premergătoare marii
sărbători cu mult tact şi delicateţe ţinând cont de reperele din dezvoltarea lor cognitivă şi
mai ales psihică.Prin activităţile desfăşurate în grădiniţă urmărim valorizarea tradiţiilor şi
obiceiurilor poporului nostru în cadrul unor proiecte tematice cu obiective care să
stimuleze şi să sădească în inimile copiilor interesul şi dragostea pentru frumos, armonie,
autentic şi faţă de tot ceea ce ne reprezintă ca popor. Personal, am evitat in anii mei de
activitate didactică să le vorbesc în detaliu copiilor despre suferinţele şi modul în care a
fost omorât Isus chiar dacă în cadrul parteneriatelor cu biserica, aproape anual am mers cu
copiii la împărtăşit. Treptat...treptat, odată cu intrarea în şcoală sunt convinsă că vor
înţelege adevărata semnificaţie a Sărbătorilor de Paşte. Lumina şi bucuria ne invăluie în
această perioadă a anului şi tot ce-i mai bun şi mai frumos pe-acest pământ şi-n această
existenţă, copiii, ne înobilează cu prezenţa, cu surâsul şi iubirea lor pe care ni le oferă de
cele mai multe ori necondiţionat.

Bibliografie
• Gorovei Artur, 1995, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, editura "Grai şi
Suflet – Cultura Naţională", Bucureşti.
• Niculiţă-Voronca Elena, 1998, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, vol.I, II, edituraPolirom, Iaşi.
• Olteanu Antoaneta, 2001 Calendarele poporului român, editura Paideea.
• Pamfile Tudor, 1997, Sărbătorile la români, ediţie îngrijită de Iordan Datcu, editura
Saeculum I.O.
• Ştiucă Narcisa Alexandra, 2006 Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, volumul II,
editura Cartea deBuzunar.
• Văduva Ofelia, 1996, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
• http://www.crestinortodox.ro

LUMINA ÎNCONDEIATĂ CU IUBIRE

prof. Carmen Cercel

Liceul de Artă “Margareta Sterian” Buzău

Fire complexă și construită dintr-un ansamblu de sentimente mereu pe un front

cu raţiunea, omul poartă pecetea cea sfântă a credinţei. Nimic nu este mai înălţător decât
prezenţa unui creștin pentru a face din orice lucru obijnuit presărat cu un praf monoton
uman, un lucru ce îndulcește privirea vieţii și bucură inimă prin cele mai sincere trăiri.
Astfel suntem creștini. Suntem creștini prin orice sentiment care își găsește
odihnă în firea noastră, suntem creștini prin exemplul de iubire pe care ni l-a oferit
Mântuitorul nostru Iisus Hristos în momentul Învierii de Sfintele Paști. Și iată de unde
pornește adevărata fericire! Când sărbătorim Sfintele Paști sarbătorim adevărata fericire cu
care suntem binecuvântaţi toţi cei ce purtăm în piep un suflet de creștin.

79
 Ca la orice sărbătoare sfântă, creștinul care este sinonim cu adevăratul român, a
ales dintre toate minunile lumii tradiţia pentru a înfrumuseţa spiritul sărbătorii. Sfintele
Paști s-au bucurat dintotdeauna de o gamă variată de tradiţii pe care creștinii le-au pus
pecete peste Invirea Domnului. Astfel în casa fiecărui creștin, pe masă lui cea binecuvântată
zilnic de bunătatea lui Dumnezeu apar ouăle roșii ce sunt nelipsite în fiecare an.
Legendele creştine leagă simbolul ouălelor roşii de patimile lui Iisus. Se spune că
atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouă roşii.
Şi se mai spune că Sf. Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus nişte ouă într-un cos,
care s-au însângerat stând sub cruce. Se povesteşte că după ce Iisus a fost răstignit, rabinii
farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei ar fi spus: "Când va învia cocoşul pe care-
l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia si Iisus". Nici nu şi-a terminat bine
vorbele şi ouăle s-au si făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.
De asemenea spiritul de creștin a așezat pentru fiecare zi din preajma Sfintelor
Paști câte un voal plin de tradiţii, ritualuri și obiceiuri, ce sunt statornicite de veacuri,
transmise din generaţie în generaţie. Joia Mare, numită și Joia Patimilor sau Joia Neagră,
este ultima joi din Postul Paștelui. În unele zone ale tării se obisnuieste să se ducă la
biserică băutură si mâncare, care se sfinţesc si se dau de pomană, pentru sufletul morţilor.

Bibliografie:

1. Simion, Florea, Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundatiei

Culturale Române, Bucureşti.
2. Zahacinschi Maria şi Nicoale, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-
Turism, Bucureşti,

80
 “ MICUL CREŞTIN”

PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

GRĂDINIŢĂ-BISERICĂ
AN ŞCOLAR 2013-2014- SEM. II

INIŢIATORI/COORDONATORI: Prof. LAZĂR ELENA LUCIA, prof. ILIE ELENA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.7 DEVA
PARTENERI:
GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.7 DEVA
BISERICA „ SF. NICOLAE” din Cristur, jud Hunedoara

ARGUMENT

„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi pentru că unora ca acestora este
Împărăţia cerurilor !”-sunt cuvintele Măntuitorului, ale celui ce a fost numit de către
apostolii Săi şi, apoi, de o întreagă istorie creştină, Învaţătorul, acel pedagog prin excelenţă,
care ne-a predat materiile fundamentale ale şcolii vieţii : binele, frumosul, morala , credinţa
şi iubirea .
Pentru noi românii, a vorbi de educaţie religioasă, astăzi, înseamnă a analiza şi
reflecta asupra unui complex proces educaţional de predare în şcoala românească a orei de
Religie, în care se pun mari speranţe pentru revigorarea spiritual-morală a tinerei
generaţii.
După cum se cunoaşte, copilul, încă înainte de vârsta şcolarului mic , vine în
contact cu realităţi, simboluri şi manifestări religioase ale căror semnificaţii în înţelesul lor
cel mai simplu, este bine să le cunoască .
Cercetările în domeniul psihologiei copilului si practica educativă înaintată ne
arată că educaţia moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă iar vârsta
preşcolară cu trăsăturile de voinţă şi caracter în formare, având ca germen însăşi
personalitatea umană, ne îndreptăţesc să afirmăm că introducerea unor elemente de
educaţie religioasă la grădiniţă este un lucru important şi necesar.

SCOP: Educarea copiilor în spiritul valorilor moral-religioase şi cunoaşterea

rolului Bisericii în comunitatea locală.
OBIECTIVE:
Înţelegerea rolului bisericii pentru comunitate;
Cunoaşterea unor sărbători creştine de mare însemnătate;
Întelegerea de către copii a mesajului unor rugăciuni;
Cultivarea unor comportamente moral-religioase (să faci fapte bune, să-ţi iubeşti
aproapele, să fii cinstit, generos, să-i ajuţi pe cei slabi şi bolnavi).
GRUP ŢINTĂ:
Preşcolarii grupei mijlocii “ISTEŢII”
MODALITĂŢI DE REALIZARE: Întâlnire cu preotul Faur Ioan, vizită la Biserică,
memorizare rugăciune, lecturi ale educatoarei, activităţi artistico-plastice, acţiuni
caritabile.

81
DATA DENUMIREA FORME DE LOCUL PARTICIPANTII
ACTIVITĂŢII ORGANIZARE DESFĂŞURĂRII

Martie „Să cunoaştem Vizită la biserică Biserică Educatoare

2014 biserica
Preot

Aprilie „Ne rugăm la Memorizare Sala de grupă Copiii, educatoarele

2014 Dumnezeu” „Îngeraşul”
preotul

Mai 2014 „Învierea domnului Povestea . Grădiniţă Copiii, parinţi,

Iisus” educatoarei educatoare
Biserică
preotul

Iunie 2014 „Să fim buni! ” Acţiune caritabilă Gradiniţă Copiii, părinţi,
educatoare,
Vizită la biserică Biserică
preotul

MODALITĂŢI DE EVALUARE :
expoziţie cu lucrările copiilor;
postarea activităţii în mass-media;
portofoliu copiilor;
CD-uri, DVD-uri;

BIBLIOGRAFIE
M.E.C.T, 2008, Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6 7 ani;
Prof. Ani Răducu, Diac. Nicu D. Octavian, Diac. Valentin Bădescu, Pr. Sorin Filip,
1999, Îndrumător elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul preşcolar, vol II,
Editura Grafika Print;
x x x, 1992, Biblia pentru copii, Editura Institul de traduceri ale Bibliei.

82
PAŞTELE, SĂRBĂTOAREA BUCURIEI ŞI A TRADIŢIILOR DIN JURUL VEŞTII
CĂ HRISTOS A ÎNVIAT

Prof. Matei Ancuţa

Şcoala Gimnazială Ruginești, Vrancea

Motto:
„Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îți simți de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ți cântă
De câte ori creștine o auzi.”

A înviat Hristos!
Mărturiseşte despre aceasta întreaga fire, în fiecare primăvară, prin renaşterea
vieţii în natura înconjurătoare, ce ne încântă ochii şi revarsă bucurie în sufletele noastre. În
strălucirea caldă şi binecuvântată a soarelui, în frumuseţea uneori greu de descries a
infinitului de culori ce-l poartă florile şi în cântecul păsărilor, se ascunde taina adâncă a
Învierii. În ziua Sfintelor Paşti, cea dătătoare de atâtea bucurii duhovniceşti, preaslăvim pe
Dumnezeu – Tatăl pentru îndurarea Sa cea mare faţă de noi, mulţumim Fiului care ne-a
mântuit prin moartea şi prin Învierea Sa cea luminată şi lăudăm pe Sfântul Duh pentru
darurile pe care din belşug le revarsă peste noi, spre dobândirea vieţii veşnice.
Retrezirea naturii la viaţă simbolizează tocmai noua viaţă pe care creştinii au
câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus.
Prin Învierea Sa din morti, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii. Hristos a
înviat și a biruit, pentru El și pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creștine, credem și
biruim prin Moartea și Învierea lui Hristos, murim pentru a învia și înviem pentru a trăi în
veci cu Hristos. Noi, oamenii, aveam nevoie de Învierea Mântuitorului pentru ca astfel să
primim garanţia că și noi vom învia asemenea Lui, la a doua venire. Prin Învierea Domnului
descoperim însă că viaţa noastră pe pământ are sens. Suntem responsabili pentru faptele
noastre. Dacă există înviere, atunci faptele au valoare. Dacă Mântuitorul n-ar fi înviat,
atunci totul ne era permis să facem în această viaţă. Faptele bune nu s-ar fi putut deosebi de
cele rele pentru că n-am fi ţinut seama de ceea ce facem bine sau rău, din moment ce toate
sunt îngropate odată cu moartea. Asadar, nu ne este indiferentă viaţa pe care o trăim aici.
Cu învierea lui Hristos, omenirea a intrat într-un nou ciclu de existenţă, acela al Împărăţiei
lui Dumnezeu. Viaţa este, de acum, orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa
veşnică, care, într-o formă deja anticipată, este în mijlocul nostru, aici şi acum, ca Împărăţie
a Duhului Sfânt, care călăuzeşte Biserica în Tainele vieţii viitoare până la a doua venire a
Fiului lui Dumnezeu.
Sfintele Paşti sunt sărbătoarea luminii, sărbătoarea sensului vieţii noastre, sunt
sărbătoarea bucuriei; Hristos este numit în cântările bisericeşti "Bucuria cea veşnică".
Paştile sunt sărbătoarea păcii sau a împăcării omului cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei.
În acest sens sărbătoarea Sfintelor Paşti ne îndeamnă să ducem lumină şi să fim lumină
acolo unde locuim sau unde muncim. Să ducem lumină, bucurie şi pace celor care sunt
întristaţi, celor care sunt singuri, celor care sunt neajutoraţi. Sărbătoarea Paștelui este

83
sărbătoarea luminii și a familiei marcată de ritualuri și tradiţii religioase, inclusiv cea a
salutului "Hristos a înviat!", la care se răspunde cu "Adevărat a înviat!".
Ziua Învierii Domnului, începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte,
întrucât se spune că mormântul s-a deschis la miezul nopţii şi atunci a înviat Hristos.
La Slujba Învierii, românii vin să ia lumina, pe care o duc apoi în casele lor.
Lumânarea folosită la slujba de Înviere ar avea şi ea puteri deosebite. Cu lumânarea de la
Înviere se înconjoară casa ca să fie protejată. Lumânările de la Înviere se păstrează tot anul
şi se aprind pe timp de furtună, inundaţii, fulgere.
În această noapte se sfinţeşte pâinea numită „paşti”, fie sub formă de anafură sau
anafură amestecată cu vin - în vestul ţării. În Bucovina, această pâine, sub formă de
prescuri, este adusă la biserică de femei, în Vinerea Mare, când se slujeşte Sfântul Maslu. În
zona Banatului, o aduce o singură familie, în Joia Mare, ca milostenie pentru o rudă
decedată în anul care a trecut.
În Moldova, dar şi în alte zone ale ţării, se pregăteşte pasca. Ea are formă rotundă,
pentru că se crede că scutecele lui Iisus au fost rotunde. Pasca este un aliment pe care şi
evreii îl consumau când sărbătoreau Paştile, precum şi mielul. "Tăierea mielului la Paşte nu
este altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreştine", spunea etnologul Ion
Ghinoiu.
După sfinţirea din dimineaţa primei zile de Paşte, pasca dobândeşte puteri
purificatoare şi se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la sfinţit,
femeile pun cârnaţi, ouă roşii, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri şi alte
alimente, care, sfinţite, au puteri vindecătoare.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o
monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Apoi, se spală, dându-şi cu oul roşu
peste obraz şi zicând: "Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, toţi să mă dorească şi
să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptat ouăle roşii de Paşti, să fiu iubit ca ouăle în zilele
Paştilor". Atunci când se dă cu banul pe faţă se spune: "Să fiu mândru şi curat ca argintul".
La masa pascală, se ciocnesc ouăle vopsite, rostindu-se formula tradiţională
"Hristos a înviat". Mai întâi, ciocneşte capul familiei cu soţia, apoi restul familiei. Făcând
acest lucru, se crede că membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.
Păstrând tradiţia și Învăţătura creștină, Sărbătoarea Învierii ne aduce aminte de
preţul nespus de mare pe care Dumnezeu l-a plătit pentru păcatele noastre. Să-L rugăm pe
Hristos Domnul să ne dăruiască nouă tuturor, celor dragi ai noştri pacea, lumina şi bucuria
Sa.
Să ne bucurăm din suflet că Domnul Isus a înviat, aducându-ne posibilitatea
acceptării vieţii divine, a vieţii absolute și veșnice.

84
 SĂRBĂTOAREA SĂRBĂTORILOR

DUMITRACHE STELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ FRECĂȚEI JUD. TULCEA

S-a realizat o scurtă prezentare a semnificaţiei cuvântului Paște. S-a vorbit despre
Sinodul ecumenic de la Niceea care a fixat reguli în sărbătorirea Paștelui. De asemenea, a
fost prezentată importanţa acestei Sfinte sărbători care este răsăritul ce luminează
orizontul vieţii noastre creștinești. Dacă răsăritul este momentul în care, după o noapte
întunecoasă, apare iarăși soarele care luminează și înviorează întreaga făptură, tot așa și
Soarele dreptăţii, Hristos, răsărind din întunecimile mormântului, ne cuprinde pe toţi cu
strălucirea și lumina Sa dumnezeiască, înviind și însufleţind întreaga zidire.
Această stare de bucurie, învăluită în lumina care srălucea în jurul celui înviat,
străbate inimile și sufletele credincioșilor în fiecare an la acest minunat praznic. Bucuria
este atitudinea și răspunsul creștinului în faţa unei minuni extraordinare.
Fără Învierea lui Hristos nu ar fi existat dorinţa de a înfăptui virtutea, năzuinţa și
strădania de îndreptare și pocăinţă, căinţa, strîngerea de inimă pentru păcatele săvârșite și
dorul arzător pentru mântuire și viaţă veșnică.
Învierea este o biruinţă a iubirii, o slavă și o încununare a Crucii. Biserica devine o
școală a Învierii. Învierea se transmite așa cum se aprind lumânările, una de la alta prin
credincioșii care cântă:

„Hristos a înviat din morți

Cu moartea pe moarte călcând;
Și celor din morminte
Viață dăruindu-le.”

ÎNVIEREA DOMNULUI - SARBATOAREA LUMINII SI A BUCURIEI

REZUMAT

Marta Valeria Lazarciuc Şcoala Gimnazială Nr.1

Sighetu Marmaţiei
Sărbătoarea învierii lui Hristos este numită şi Paşte sau Paşti. Paştele îşi trage
denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care înseamnă "trecere". Mai
întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către Dumnezeu din nefiinţă în
fiinţă, iar apoi trecerea poporului israelian din robia egipteană la libertatea deplină, scăpat
de la moarte prin sângele mielului pascal.
Darul cel mai mare care izvorâşte din Învierea Mântuitorului nostru este iertarea
păcatelor. Fără iertarea păcatelor nu pot fi trăite celelalte daruri ale Învierii.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în

85
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile
au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor
apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării
lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
După trei zile de la punerea Sa în mormânt, Hristos a Înviat, ca o confirmare a
prorociilor Vechiului Testament, că El este Mesia, fiul lui Dumnezeu. "Hristos a Înviat" este
adevărul suprem pe care se sprijină învăţătura şi viaţa creştină, punând bazele
creştinismului şi deschiderea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru toate neamurile de pe
pământ.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Învierea Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă
corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare
persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos
şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite
din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în
care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care
anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în
operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere
individuale sau generale ale Bisericii.
Domnul Isus a acceptat suferinţa răstignirii, alegând să fie un exemplu de
credinţă nemărginită în voia Lui Dumnezeu. Ziua Răstignirii a fost urmată de ziua glorioasă
a Învierii din morţi”, cu moartea pe moarte călcând”, minunea Învierii reprezentând însăşi
baza Creştinismului. Domnul Isus a lăsat în urmă îndemnul nemuritor adresat tuturor celor
ce îl urmează, de a fi milostivi, drepţi şi iubitori, fără nici o urmă de prihană faţă de semeni,
de a avea credinţă în Dumnezeu şi a alege o singură cale dreaptă, Calea Mântuirii. Sfintele
Sărbători Pascale ne aduc, ca de fiecare dată, bucuria Învierii în casele şi în sufletele
noastre. Întreaga natură, prin revenirea la viaţă, ne aduce lumină, pace şi linişte sufletească.
„Hristos a înviat!

86
 TRADIŢII DE PAŞTE ÎN ZONA RURALĂ A BANATULUI

Prof. DALEA Alina Vasilica

Prof. STAN Steluţa
Şcoala Gimnazială Nr. 24 Timişoara- Structură Grădiniţa P.P. Nr. 27

Credincioşii ortodocşi au felurite obiceiuri de Paşte care diferă de la o zonă

a ţării la alta. În Banat, acestea sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar și aici se
practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac.
În dimineaţa de Paşte, credincioşii trebuie să se spele pe faţă cu apa în care au
fost puse un ou roşu – pentru obraji rumeni, un bănuţ de argint – pentru belşug, şi un fir de
iarbă – pentru prosperitate. Masa din prima zi este un bun prilej de reunire a familiei, cu
respectarea unui ritual. La micul dejun din prima zi de Paști se practică tradiţia tămâierii
bucatelor, apoi fiecare mesean primește o linguriţă de paști, adică vin și pâine sfinţite. În
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri
tradiţionale, după acestea continuându-se masa cu friptură de miel. Tot în prima zi de Paşte
se poartă haine noi în semn de respect pentru această sărbătoare, dar şi pentru că ea
semnifică primenirea trupului şi a sufletului, aşa cum se primeneşte întreaga natură
primăvara.
Cea de-a doua și cea de-a treia zi de Paște sunt rezervate jocului popular. Tinerii
și bătrânii se adună în centrul satului în faţa bisericii și spre seară începe hora mare a
satului. De exemplu, satul Târnova din judeţul Caraș-Severin este unul dintre puţinele din
Banat în care portul popular mai este păstrat cu sfinţenie, la loc de cinste. De altfel, nu
există sărbătoare în sat la care costumul popular să nu fie purtat. Tot aici există tradiţia ca
în a doua zi de Paște, sătenii, însoţiţi de musafiri, să pornească spre centrul satului, după
care în faţa bisericii intră cu toţii în hora mare. Întrucât portul tradiţional are mare
preţuire, hora satului este deschisă de către cei îmbrăcaţi în costume populare.
Tot în Banat, în cele trei zile de Paşte, oamenii se sărută între ei şi se
îmbrăţişează, acestea semnificând iubire, iertare, uitarea oricărei supărări. Hristos a Înviat!

PASTELE - SARBATOAREA LUMINII SI A BUCURIEI

Prof. Ana Maria Antonie, Grădinița Micul Prinț Rm. Vâlcea

Sărbătoarea Învierii Domnului este cunoscută sub denumirea de Sfintele Paşti.

Cuvântul "Paşti" este de origine ebraică.
La evrei, cuvântul Pascha (pesah) însemna trecere şi era moştenit de aceştia de la
egipteni, indicând sărbătoarea anuală a azimilor în amintirea trecerii evreilor prin Marea
Rosie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Ieşire XII, 27). Termenul "Paşti" este preluat de
creştini, dar primeşte o nouă semnificaţie: trecerea de la moarte la viaţă.
Pentru prima dată, Pastele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de
Hristos (conform Scripturilor, dată la care evreii au părăsit Egiptul). În Vechiul Testament
(Exodul/Ieşirea) este prezentat felul în care se sărbătorea Paştele în timpul lui Moise.

87
 Cu ocazia ieşirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată Paştele, în fiecare
dintre familiile evreilor a fost sacrificat câte un miel. Apoi, cu sângele mielului au fost unse
ramele de lemn ale uşilor de la casele în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii
trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt şi a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în
casele care nu aveau pe uşă sângele mielului (a 10-a plaga trimisă de Dumnezeu pentru a-i
pedepsi pe egipteni). În casele evreilor nu a murit nimeni pentru ca aceştia ascultaseră
porunca lui Dumnezeu şi au pus sângele mielului pe uşile lor.
Pentru că Paștele este o sărbătoare importantă pentru români a fost sărbătorita
așa cum se cuvine și la grădiniţă. Preşcolarii Grădiniţei cu Program Normal Toţi Sfinţii,
respectiv grupa mijlocie s-au pregătit de marea sărbătoare care se apropie, întâmpinând
iepuraşul aşa cum se cuvine. Cu toţii au realizat lucrări pe tema Sfintelor Sărbători de Paşti,
lucrări cu care au fost expuse în grădiniţă și participat la concursuri locale, judeţene şi
naţionale, precum “Aprilie în strai de sărbătoare”, Oul năzdrăvan”, Tradiţii pascale”, Sfintele
Paşti”.
La realizarea acestor lucrări s-au folosit materiale reciclabile precum cofrage de
ouă din care au realizat mici suporturi colorate pentru ouăle de Paşti, colaje şi lucrări
colective din resturi de hârtie glasată, creponată şi alte materiale reciclabile. Preşcolarii au
învăţat poezii despre iepuraşul de Paşte, au ascultat povestea ouălor roşii, apoi în aceeaşi
săptămână dedicată Sfintelor Sărbători au învăţat şi cântece cu iepuraşi. Cu toţii au fost
deosebit de bucuroşi, mai ales când au purtat urechiuşe de iepuraşi la jocurile de rol sau
când au ascultat lectura educatoarei, Puf alb şi Puf gri”, regăsind apoi personajele în
planşele prezentate.
Cea mai mare bucurie a copiilor a fost însă încondeierea ouălelor. Acestea au fost
pictate cu grijă și migală de către cei mici. Este momentul în care îşi poate pune imaginaţia
la contribuţie şi se poate juca cu o mulţime de culori după bunul plac.
Și sala de grupă a fost decorată de sărbătoare. Aşadar, micile coşuleţe cu ouă de
lemn sau lumânărelele în formă de de iepuraşi sau puişori au fost scoşi de la "naftalină" şi
împrăştiaţi prin clase și pe hol. Au fost confecţionate de preșcolari și decoraţiunile manuale
care au fostpuse la loc de cinste.
Bine primită a fost și "lecţia de gătit pentru masa de Paşte". Toţi ştim că masa
acestei sărbători este bogată în preparate specifice: drob, cozonac, mâncăruri din miel etc.
Cei mici au avut ocaziasă guste aceste preparete, să afle care care e tradiţia şi povestea lor.
Sărbătoarea Paştilor da expresie acestei bucurii şi lumini nemărginite, izbucnite
în existenţa omenească odată cu ţâşnirea orizontului vieţii dumnezeieşti în ea. Prin această
viaţă creştinilor e înălţată la plenitudine şi eternitate în Dumnezeul devenit om, la
împărtăşirea de viaţă nelimitată şi transcendenţă a lui Dumnezeu, revărsată din ipostasul
Cuvântului. De aceea Paștele trebuie sărbătorit așa cum se cuvine de toţi creștini.

88
 PROIECT EDUCAŢIONAL
NATURA, PRIETENE MEA!

Prof. Găină Cristina

Şcoala Gimnazială Bogdan-Vodă, Câmpulung-Moldovenesc

DENUMIREA PROIECTULUI
Titlul: „Natura prietena mea !”
Tipul de educaţie în care se încadrează: Educaţie pentru ecologie
Domeniul: tehnico - ştiinţific
Tipul de proiect: educativ (proiect care sprijină îmbunătăţirea procesului de predare-
învăţare prin activităţi extracurriculare)
COORDONATOR
Prof. Găină Cristina, Şcoala Gimnaziala „Bogdan Vodă”, Câmpulung Moldovenesc
ARGUMENT
În contextul actual, când grupe de cercetători pun accentul pe derularea activităţilor din
toate
domeniile educaţiei, datoria cadrelor didactice este de a căuta mereu mijloace de atragere a
copiilor în derularea unor activităţi extraşcolare. Şcoala are datoria de a veghea asupra
siguranţei copiilor, stimulându – i în căutarea şi descoperirea noului în orice domeniu.
„Aurul verde” al Terrei reprezintă o componentă de bază a biosferei, o sursă pretenţioasă
de bunuri materiale, produse vegetale şi animale, loc de odihnă şi izvor de nesecat de
inspiraţie şi creaţie.
Cultivarea dragostei faţă de mediul înconjurător şi a ideii de prieten al acestuia începe de
timpuriu, încă din familie.
Educaţia ecologică se realizează prin ancorarea copilului în realitate, prin contactul
nemijlocit cu mediul care-l va ajuta să înţeleagă că viaţa lui şi a generaţiilor viitoare,
calitatea ei, depinde într-o mare măsură şi de opţiunile sale.
Deprinderile „ecologice” formate la elevi pe perioada şcolarizării sunt premisele formării
unui om conştient de problemele grave ale mediului cu care se confruntă oamenii.
DESCRIEREA PROIECTULUI
SCOPUL PROIECTULUI
Îmbogăţirea vocabularului cu cuvintele: ecologie, protecţie, salubrizare, foc, alarmă, alertă,
stingător, pericol, materiale refolosibile.
Dezvoltarea spiritului de observaţie şi a gândirii logice prin interpretarea cauzală a unor
fenomene naturale şi provocate.
Crearea şi dezvoltarea unor relaţii de colaborare, cooperare şi cunoaştere reciprocă între
elevi, cadre didactice şi parteneri.
OBIECTIVE
observarea şi denumirea caracteristicilor pădurii (vegetaţie, culoare, formă, miros,
luminozitate);
cunoaşterea efectelor poluării şi a pericolului în viaţa oamenilor;
precizarea consecinţelor nerespectării regulilor de pază şi protecţie împotriva acţiunii
distrugătoare a pădurii (poluare, defrişare);
valorizarea experienţelor personale şi dezvoltarea competenţelor de comunicare.

89
GRUP ŢINTĂ:
beneficiari direcţi:
22 elevi din clasa a III-a C - Prof. Găină Cristina, Şcoala Gimnaziala „Bogdan Vodă”,
Câmpulung Moldovenesc
beneficiari indirecţi:
Şcoala Gimnaziala „Bogdan Vodă”, Câmpulung Moldovenesc
Părinţii copiilor implicaţi în proiect
DURATA PROIECTULUI: anul şcolar 2013 – 2014
CONŢINUTUL PROIECTULUI:
Obligaţiile părţilor:
Programul activităţilor va fi stabilit în comun.
Programul poate suferi modificări dacă este în interesul unei mai bune funcţionări.
Fiecare parte poate să vină cu completări sau modificări cu condiţia să anunţe la timp.
În organizarea şi desfăşurarea activităţilor vor participa şi părinţii.
La sfârşitul anului se va face evaluarea activităţilor.
Calendarul activităţilor:
1. Lecţia de limba română – Poezii despre pădure
2. Lecţia de educaţie plastica - Ziua Pământului, Ziua Apei,
3. Mărţişor – Povestea primăverii
4. Luna Pădurii – Ecologizarea parcurilor oraşului şi plantarea de flori.
5. Ziua de 1 iunie – În parc
Metode şi tehnici de lucru / Forme de organizare
conversaţia, demonstraţia, exerciţiul, problematizarea, observaţia, jocuri didactice,
„Cubul”, „Ştiu, vreau să ştiu, am aflat!”,
activitate frontală, munca în echipă,
excursii, drumeţii, vizite,
expoziţii cu lucrări ale elevilor,
analiza produselor realizate de copii,
discuţii de grup între cei implicaţi în proiect,
realizarea de albume foto,
participări la concursuri,
expoziţii de lucrări, fotografii care surprind momente din desfăşurarea diferitelor activităţi
Resurse implicate:
Umane: iniţiator proiect, 22 elevi, părinţi, directori, reprezentanţi ai autorităţilor locale
Materiale: cameră foto, calculator, diplome, materiale didactice adecvate temelor abordate,
sponsorizări, fonduri proprii
Parteneri:
Primăria / Ziarul local
Rezultate aşteptate:
Albume cu fotografii reprezentând momente din desfăşurarea activităţilor
Portofoliu cu produse ale activităţii elevilor
Panouri realizate de elevi
Realizarea unui jurnal de proiect
Realizarea de expoziţii cu lucrări din cadrul proiectului
Evaluarea proiectului
Evaluarea se va face de către cadrul didactic pentru fiecare activitate desfăşurată.

90
Modalităţi de evaluare:
întâlniri de lucru;
impresii ale elevilor cuprinse în jurnalul de proiect;
chestionare pentru elevi şi părinţi ;
analiza la final a activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor obţinute – raport sintetic.
Monitorizare
Pentru monitorizarea şi evaluarea rezultatelor se vor utiliza modalităţi specifice fiecărei
activităţi :
analiza produselor fiecărei activităţi;
chestionare aplicate elevilor şi părinţilor.
Diseminare:
prezentarea proiectului în şedinţa comisiilor metodice din şcoală;
prezentarea proiectului în cadrul şedinţelor cu părinţii;
articole în presa locală;
prezentarea proiectului în cadrul unor simpozioane.
Impact
asupra elevilor:
formarea unor deprinderi de lucru în echipă în vederea realizării unui scop comun;
dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
asumarea unor responsabilităţi;
cunoaşterea importanţei pădurii;
valorizarea experienţelor personale;
antrenarea în luarea deciziilor;
asupra cadrelor didactice:
disponibilitate pentru lucru în echipă;
colaborarea mai eficientă cu familiile copiilor;
deschiderea spre valorificarea noilor educaţii;
asupra şcolii:
creşterea prestigiului şcolii;
colaborarea dintre instituţii în interes educativ;
asupra comunităţii:
înţelegerea necesităţii colaborării unor instituţii cu şcoala pentru derularea unor activităţi
de interes pentru elevi (plantarea de puieţi);
îmbunătăţirea comunicării între membrii comunităţii.

Sustenabilitatea proiectului
În funcţie de impactul proiectului asupra participanţilor îmi propun derularea acestuia şi
pe parcursul anilor următori cu abordarea altor teme.

91
 ÎNCONDEIEREA OUĂLOR – TRADIŢIE DIN ZONA SADOVA

Înv. Latiş Felicia

Şcoala Gimnazială Bogdan-Vodă, Câmpulung-Moldovenesc

În toate aşezările din Bucovina, obiceiurile şi îndeletnicirile din Bucovina,

obiceiurile şi îndeletnicirile legate de Sfintele sărbători de Paşti definesc cu precădere
personalitatea bucovineanului, un om liber şi puternic, gata să se elibereze de „balastul”
care îl simte aproape şi care poate să-i pericliteze curăţenia trupului său „îndesat” de
muntean şi a sufletului său drept şi neîntinat de creştin.
Încondeierea ouălor este o tradiţie care s-a transmis de secole, respectându-se
strict culorile, modelele şi chiar tehnică de încondeiere. Astfel, înainte de sfintele sărbători
de Paşti, gospodinele din sat, împreună cu fetele şi/sau nepoatele, încondeiază ouă.
E drept că în Bucovina, oriunde te-ai duce, încondeiatul ouălor face parte din
viaţa de zi cu zi a oamenilor. Poate şi de aceea, m-am tot gândit că nimic din ce-aş putea
vedea, în zona Bucovinei, în materie de ouă încondeiate nu mă mai poate surprinde.
Am avut plăcerea să aflu că încondeierea ouălor este o tradiţie care s-a transmis
de secole, respectându-se strict culorile, modelele şi chiar tehnică de încondeiere. Astfel,
înainte de sfintele sărbători de Paşti, gospodinele din sat, împreună cu fetele şi/sau
nepoatele, încondeiază ouă de raţă, procedeul constând în golirea ouălor, spălarea şi apoi
vopsirea acestora cu ”chişiţa”, o pensulă făcută din lemn, sârmă şi tablă de zinc foarte
subţire. Procedeul durează foarte mult, oul fiind trecut prin 4-5 rânduri de vopsea diferită,
înainte de a fi pus la uscat şi uns cu grăsime, pentru a căpăta luciu.
Tehnica folosită este aceea a păstrarii culorii de fond şi constă în trasarea pe ou a
unor desene, cu ajutorul cerii de albine topită, şi scufundarea succesivă în băi de culoare
galbenă, roşie şi neagră. Unealta folosită se numeşte chisită şi este un beţişor de lemn ce
are fixată la unul din capete o pâlnie minusculă confecţionată din alamă, prin care este
petrecut un fir de păr de porc.
Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt: crucea Paștelui,
floarea Paștelui, cărarea ciobanului sau cărarea rătăcită, brâul și desagii popii, brăduţul,
frunza de stejar, coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului,
fluierul ciobanului, "patruzeci de clinișori", vârtelniţa, creasta cocoșului, broasca, fierul
plugului, uliţa satului, grebla, sapa.
Oul încondeiat ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împăcare, pentru că în
ornamentaţia lui, de fapt, se operează cu simboluri (soare, lună, cruce, etc.), cu modele din
natură (plante, animale, obiecte casnice) si cu modele de ţesături populare, cu tot
repertoriul lor de semne sacre.
Fiecare ou poartă marca unui "bijutier" rafinat, care a vrut să-i transforme banala
coajă în suportul unei capodopere.

BIBLIOGRAFIE
Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Ion Ghinoiu, Ed.Enciclopedică, 2001

92
 ÎNVIEREA DOMNULUI – SĂRBĂTOAREA BUCURIEI

Prof. înv. primar Luță Alina-Nicoleta

Școala Gimnazială Perieți, Com. Perieți, Jud. Olt

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează
începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei
Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după
echinocţiul de primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală
cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu
primirea luminii). Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de
împăcare, de bucurie.
Miracolul luminii divine
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la
gură şi uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din
Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face,
amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale.
Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.
Săptămâna Mare
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se
rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda,
până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile
au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor
apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării
lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
Sărbătoarea bucuriei
Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De
aceea Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când
l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie
a acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.
Tradiţii populare
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de
credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.

93
 În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a
fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
precum şi flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după
amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou.
În Noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este
simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului
ignoranţei.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint.
Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă
îmbelşugată.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea
Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a
înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de
patruzeci de zile, până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se
întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele
zone se obişnuieşte să se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă
încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară) etc.
Mielul este unul dintre simbolurile de Paște, prima referinţă fiind, desigur, cea din
Vechiul Testament. Potrivit Sfântului Ambrozie al Milanului, animalul oferit de
Dumnezeu lui Avraam în locul fiului său, Isaac, a preînchipuit mielul pascal, care
eliberează pe Israel dintr-o stăpânire inumană și este prefigurarea adevăratului Miel,
adică Iisus Hristos, care Se va jertfi pentru salvarea întregii omeniri de sub osânda
păcatului, adică dintr-o stăpânire nevăzută, biblică, legată de Avraam. Într-adevăr, mielul
are importanţa sa pentru ambele religii, atât pentru cea iudaică, dar și pentru cea creștină.
Numai că semnificaţiile sale sunt, totuși diferite.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului.
Alte obiceiuri:
* Primii creştini numeau prima săptămâna după Paşti, „Săptămâna Albă”,
deoarece cei care se botezau atunci purtau veşminte albe, simbol al reînnoirii.
* Austriecii împodobesc ouăle cu frunze sau flori, apoi le introduc în vopsea legate
într-un ciorap, modelul păstrându-se alb. Românii folosesc şi ei frunze de pătrunjel sau
leuştean pentru decorarea ouălor.
* În a doua zi de Paşti, fetele din Ardeal sunt stropite cu parfum.
* Polonezii încondeiază şi ei asemenea românilor ouăle, obiceiul fiind denumit
„pisanski” (de la verbul pisac, a scrie).
* Bulgarii ciocnesc, în noaptea de Înviere, un ou de zidul bisericii.
* În Italia preotul binecuvântează toate ouăle de Paşti aşezate la loc de cinste în
mijlocul mesei de duminică.

94
 * Germanii adună toţi pomii de Crăciun pe care îi aprind apoi în „Focul de Paşti”,
simbol al trecerii iernii şi venirii primăverii.
* În Spania, „Semana Santa” (Săptămâna Mare) este sărbătorită prin procesiuni de
care alegorice, care amintesc de festivalurile de dinainte de creştinism.
* A doua zi de Paşti galezii urcă pe munte pentru a întâmpina primele raze ale
Soarelui care vestesc Învierea.

Bibliografie:
Brăiloiu Constantin, 2002, Sărbători și obiceiuri, Editura Enciclopedică
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundaţiei
Culturale Române, București
Zahacinschi Maria, Zahacinschi Nicolae, 1992, Ouăle de Paști la români, Editura
Sport-Turism, București

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI,

PRILEJ DE BUCURIE PENTRU CREŞTINI

Prof. Avrămescu Marcela , Şcoala Gimnazială ‚Al .Sever”

Moineşti, judeţul Bacău

Sărbătoarea Învierii Domnului reprezintă imensa iubirea lui Dumnezeu faţă de

întreaga făptura omenească.Toate au fost aduse la lumină prin minunea învierii Domnului
Iisus Hristos. Lumina învierii a umplut cerul , pământul şi pe cei ţinuţi in legăturile morţii
cu nădejdea învierii prin coborârea lui Iisus la iad .
Pentru Maxim Mărturisitorul , învierea reprezintă bunul suprem pe care ni l-a
dăruit Dumnezeu care cuprinde atât dobândirea mântuirii prin curaţarea de păcate cat şi
îndumnezeirea intregii fiinţe umane. Viaţa creştinului invăluită în lumina şi bucuria învierii
Domnului capăta un nou sens , ne ridică la o viaţa pur spirituală care implică lepădarea
răutăţii , egoismului , mândriei din inimile noastre şi ne face să deschidem integral iubirii
lui Hristos.
Promisiunea Mântuitorului că va învia s-a împlinit intocmai a treia zi., dupa
îngroparea Sa.Toată durerea si disperarea celor care au crezut în El si L-au iubit s-a
transformat în bucurie deplină.
Iisus a comparat bucuria apostolilor , când Îl vor vedea înviat, cu bucuria femeii
care în dureri aduce pe lume o viaţă noua.(In .XVI, 21).Învierea reprezintă dumnezeirea
Mântuitorului, piatra de temelie a credinţei noastre dupa cum afirma şi apostolul Pavel
:Daca n-a înviat Hristos , zadarnică este atunci propovaduirea nostra , zadarnică şi credinţa
voastră”(1 Cor .xv.14).

95
 Prin înviere , moartea devine somn, numele ei nu mai este rostit cu înfricoşare ci
cu nădejdea celor viitoare alături de Hristos.Dar după ce Iisus, Dumnezeul nostru S-a adus
jertfă pe cruce pentru noi si a înviat din morţi a transformat moartea in somn ca un iubitor
de oameni.Îsuşi Mântuitorul atunci cand află că a murit Lazăr , zice:Lazar , prietenul nostru
a adormit si merg sa-l trezesc.(ioan 11, 11).
Paştile semnifică explozia de fericire care perpetuează bucuria pe care au avut-o
ucenicii la învierea Domnului.De aceea creştinii se salută cu salutul bucuriei :”Hristos a
înviat! „Adevărat a înviat!timp de patruzeci de zile după care îşi spun :”Hristos s-a înalţat!
până la cincizecime când se umple viaţa noastră de Duhul Sfânt.Paştile este realitatea
revelată de Hristos , mărturisită si constatată de mulţi martori.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi , iar de învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă.Dacă Hristos n-ar fi murit nu
ar fi înviat pentru noi , atunci zadarnică ar fi credinţa , nadejdea şi învierea noastra caci
moartea nu ar fi putut fi biruită .
Mântuirea generală devine lucrătoare atunci când omul îşi însuşeste subiectiv
roadele jertfei de pe cruce .Când sufletul se simte pustiit , deznădajduit, doar gândul la
patima Domnului îl readuce in mod miraculos la o noua viaţă plină de speranţă.
De multe ori rostim cuvintele :”Hristos a înviat! Adevarat a înviat! în mod mecanic
, ca pe un simplu salut făra să pătrundem în profunzimea lor.

Slujba învierii răsuna în sfintele biserici şi ne îndeamnă la iertare , la răstignirea

propriului eu , la lepădarea păcatelor şi ne cheamă să ne apropiem cu credinţă, dragoste şi
frică de dumnezeiescul şi sfântul potir .
De multe ori mândria , orgoliul , ne incatuşează în propriul eu , nu ne dă voie sa
oferim iertarea fraţească şi de aceea e bine să ne gândim permanent la patimile Domnului
pentru mântuirea noastră .Să luăm aminte la iubirea lui Dumnezeu pentru noi, iubire care a
adus spre jertfă pe Fiul Său pentru mântuirea noastră.Să ne răstignim propriul nostru eu şi
să devenim creştini mai buni cu sufletul plini de dragoste , pace , blandeţe şi nădejde .
Prin moartea şi învierea Sa a îndepărtat prăpastia dintre rai si lumea apăruta de
după cădere , dându-ne şansa de a dobândi raiul .Prin înalţarea la cer cu trupul si sufletul la
cer, restabileşte unitatea dintre lumea noastră şi cer .
Creştinii sunt chemaţi prin cântările bisericeşti la o imbraţişare frăţească ,
încununată de iertarea tuturor , chiar şi a duşmanilor : ziua învierii, să ne luminăm cu
prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbraţişam şsă zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi , să
iertăm toate pentru înviere.Se cere sfinţenie , curăţie şi sinceritate din partea noastră
.Sufletul celui care nu iartă integral , nu se poate deschide cu bucurie , nu poate
interrelaţiona cu ceilalţi în mod deplin.

Prin învierea lui Hristos , tâsneşte sfinţenia care umple sufletele creştinilor în
noaptea sfintei învieri .

96
 PAȘTELE LA ROMÂNI

PROF. FLOREA CLAUDIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13, TIMIȘOARA

Paștele este o sărbătoare religioasă creștină anuală care comemorează Învierea

lui Iisus Hristos – conform tradiţiei creștine – Fiul lui Dumnezeu, care a biruit moartea.
Este considerată a fi sărbătoarea cea mai sfântă pentru creștini.
Nu există o dată fixă la care sărbătorim Paștele, aceasta variind în fiecare an.
Calculul datei de Paște este cunoscut sub numele de ”păscălie”.
Cuvântul Paște provine din ebraică de la ”pesah” care semnifică ”trecere”. Evreii
numesc Pesah sărbătoarea libertăţii sau a azimilor, sărbătoarea lor anuală în amintirea
evenimentelor relatate în Biblie. Învierea Domnului a coincis cu Paștele evreilor în anul 33
d. Hr.
Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă și mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paștelor, Paștele sau Învierea
Domnului, pentru că în această zi “Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcaând
și celor din morminte viață dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul
păcatului și împăcându-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul
cel mai frumos și mai plăcut, când toate în natură învie. Românii așteaptă sărbătoarea
aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor și bucurie, și caută în același timp ca locuințele
lor să fie curate și cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială .
Legende despre ouăle roșii :
Există numeroase legende cu privire la culoarea oului roșu.
Una dintre ele povestește cum Maria Magdalena l-a salutat pe împăratul Romei cu
”Hristos a înviat!”. Împăratul, fiind la masă, a arătat spre o farfurie cu ouă și a răspuns:
”Dacă Hristos ar fi înviat, aceste ouă ar trebui să se facă roșii chiar acum!”. Se spune că pe
dată ouăle s-ar fi colorat în roșu și astfel minunea Învierii a fost confirmată.
În Europa Centrală, este cunoscută o altă legendă care spune că Maria Magdalena,
când a sosit la Roma, i-a dat un cadou marelui împărat Tiberius – un ou de culoare roșie –
care simboliza sângele lui Iisus și bucuria Învierii Mântuitorului.
O povestire românească spune că Maria Magdalena ar fi vindecat-o și pe soţia
împăratului roman de orbire atingându-i ambii ochi bolnavi cu ouăle roșii vopsite pentru a
aminti de sacrificiul și învierea lui Iisus.
O altă poveste vorbește despre suferinţa lui Iisus Hristos și sângele Lui care a curs
pe coșul de ouă cu care mama Sa venise lângă crucea Lui, îngenunchiată și plină de durere.
Văzând aceasta, Domnul a spus celor prezenţi: ”De acum înainte să faceţi și voi ouă roșii
întru aducerea aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi!”.
O altă legendă despre evrei spune că, după moartea Lui Iisus, mari căpetenii și
preoţi evrei s-au așezat la masă să se veselească, având printre bucate ciorbă de cocoș cu
ouă fierte. Unul dintre meseni, amintind despre credinţa creștinilor că Hristos va învia după
moartea Sa, a stârnit râsete printre mai marii evreilor și i-a făcut să afirme că ”Iisus va învia
când cocoșul din mâncare va prinde viaţă și ouăle se vor înroși”. În câteve momente cocoșul
a prins viaţă și i-a stropit cu ciorbă fierbinte pe faţă, iar ouăle au devenit roșii. De atunci se

97
spune că evreii obișnuiesc să-și radă acea zonă a capului unde au fost atunci opăriţi și să-și
lase părul mai lung la perciuni, unde nu ajunseseră picăturile fierbinţi.
Vopsitul ouălor – modele și tradiţii românești
În Creștinism, oul roșu simbolizează sângele vărsat de către Iisus pentru oameni.
Culorile folosite la vopsitul ouălor au semnificaţiile lor:
ROȘU – simbol al sângelui, al focului și soarelui, al dragostei, al vieţii și al bucuriei
de a trăi;
GALBEN – simbol al luminii, ospitalităţii și bogăţiei;
VERDE – simbol al reînnoirii și forţei naturii, prospeţimii, rodniciei și speranţei;
ALBASTRU – simbol al credinţei, seninătăţii și sănătăţii;
VIOLET – simbol al răbdării și dreptăţii.
Ornamentarea ouălor are alte simboluri și semnificaţii:
LINIA DREAPTĂ VERTICALĂ – simbolizează viaţa;
LINIA ORIZONTALĂ – simbolizează moartea;
LINIA FORMATĂ DIN MICI DREPTUNGHIURI – simbolizează gândirea și
cunoașterea.

Bibliografie:

Auxentios al Foticeei, 1996, ”Lumina sfântă de Paști de la Ierusalim”, Editura Deisis,

Sibiu;
Cleopa Ilie, 1994, ”Valoarea sufletului”, Editura Bunavestire, Bacău;
Todoran Isidor, 14997, ”Dogmatica ortodoxă”, Editura Arhidiecezana, Cluj;
Schemann Alexander, 1995, ”Postul cel Mare”, Editura Univers enciclopedic,
București.

98
 PROIECT DE VOLUNTARIAT

ZAMBETE PENTRU SUFLETE

Prof. Scutelnicu Mihaela Ana

Prof. Toplicianu Veronica
Școala Gimnazială nr. 1, sat Gârceni

„Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl

întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea;
pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea.”
(Sfântul Ambrozie)
În general, oamenii se gândesc foarte rar la ceea ce simt ceilalţi sau la nevoile
acestora. Copilul trebuie să înveţe ce înseamnă bunăvoinţa, compasiunea și îngăduinţa
pentru a fi înclinat spre cultivarea binelui și a armoniei.
Cei care dăruiesc sunt fericiţi. Dăruind, inima se deschide spre bucurie și iubire.
Generozitatea și altruismul îţi aduc mulţumire sufletească, nemaivorbind despre bucuria
celui care i-ai dăruit. Indiferent cât de puţin ai, dacă împarţi cu cineva ceea ce ai, vei deveni
mai încrezător în tine, mai puternic și mai bogat. Cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi
mai mult de la viaţă, pentru că aceste sentimente și acţiuni pozitive atrag abundenţa.
Aceeași lege a atracţiei este imuabilă și universală, deci dăruiește pentru a primi!
Copiii vor crește fericiţi dacă vor învăţa ce înseamnă să dăruiești altora. Când îi
ajutăm pe alţii, noi înșine devenim mai buni. Aduce bucurie să-i ajutăm pe alţii să-și
îmbunătăţească viaţa, chiar și cu lucruri mărunte.
Pentru ca sentimentele trăite de elevi să fie profunde, reale, ne-am gândit să
desfășurăm activităţi în parteneriat cu instituţii din comună.

99
 PATIMILE MÂNTUITORULUI-PILDĂ DE POCĂINŢĂ

PROF.OANCEA-FEREŞTEAN MONICA, LICEUL TEORETIC SEBIŞ

„Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea , încât şi pe fiul său, cel unul născut l-a dat , ca
oricine crede în EL să nu piară , ci să aibă viaţă veşnică.”(Ioan 3, 16)Dumnezeu, pentru
iubirea Sa faţă de om-creatura superioară , care deşi s-a depărtat de El şi se îndreaptă cu
paşi grăbiţi spre pierzanie , a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos în lume pentru mântuirea ei,
pentru a o readuce la calea Marelui Adevăr. Acesta a venit la plinirea vremii pe acest
pământ şi a rămas piatră de hotar între cele două lumi diferite, prin felul lor de vieţuire şi
de gândire.
Sfânta Scriptură ne spune că El este „jertfa de ispăşire” pentru păcatele noastre
ale tuturor oamenilor.El este idealul suprem spre adevărul căruia ar trebui să tindem, El a
venit în mijlocul lumii, dar lumea n-a vrut să-l cunoască. Iisus Hristos a venit aducând odată
cu el lumina şi adevărul şi calea pe care ar trebui noi, păcătoşii acestei lumi să o urmăm
pentru a ajunge la viaţa cea binecuvânată. Trebuie dar să fim conştienţi de faptul că viaţa
fiecăruia dintre noi este în mâinile Sale.. Luând chip de rob, smerindu-se pe sine, făcându-se
ascultător s-a supus până la a primi o moarte mult prea nedreaptă , o moarte pe cruce.Îl
vedem astfel pe Mântuitorul nostru purtând crucea suferinţei –El cel fără prihană, cel
nevinovat, cel fără păcat, El care a făcut omenirii cel mai mare bine.Tragedia urcării
muntelui Golgota e de nedescris!Dar iată cum Fiul omului rabdă, purtând crucea
nelegiuirilor noastre, urcând muntele păcatelor noastre, lăsându-se batjocorit, înjosit,
judecat şi răstignit între tâlhari, fară să găsească milă şi îndurare de la nimeni.Trebuie să
luăm atent aminte la următorul aspect-Iisus Hristos pe cruce se roagă.Pentru cine?Pentru
cei care nu ştiu ce fac, pentru aceia care nu mai au în ei nimic omenesc, pentru aceia în care
s-a stins şi ultima scânteie dumnezeiască semănată în sufletul lor.
Judecata Lui a fost scurtă, pentru că a fost nedreaptă, necugetată şi pentru că El n-
a fost înţeles din cauza mărginirii minţii omeneşti.” Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copiii
când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârșiţi!” ( I Corinteni 14:20 ).Bunătatea
sufletească a copiilor ar trebui să ne hrănească sufletele noastre împietrite astăzi de
răutate, iar ramurile de finic pe care ei le purtau în mâini, noi ar trebui să le avem zilnic în
suflet și în gând. Poate așa nu ajungem la pragul de a uita ce înseamnă smerenia, bunătatea
și biruinţa a tot ceea ce este rău în lume și înlăuntrul nostru. Poate așa, pătimind și
omorând în noi păcatul, vom ajunge a ne împărtăși din bucuria Învierii Mântuitorului.
Săptămâna Patimilor , Golgota, drumul crucii , coroana de spini, răstignirea ar fi de folos să
devină pentru noi simboluri a căror descifrare să ne ajute să ne alăturăm femeilor care o
însoţeau pe Maica Sfântă la picioarele crucii şi să ne îndepărteze din rândul celor ce
strigau„Răstigneşte-L!Răstigneşte-L!”. Aceasta să fie nădejdea noastră! Nădejdea că
Patimile şi biruinţa lor este Învierea , Învierea „ Soarelui Dreptăţii „ şi nădejdea că vom
putea întreba alături de apostolul:”Moarte unde îţi este biruinţa ta? Unde este boldul tău? „(
I Corinteni 15.55
Ne îndepărtează tot mai mult –din păcate- de Mântuitorul nostru, Iisus Hristos: „
Poporul Meu, ce v-am făcut vouă sau cu ce v-am supărat pe voi, pe orbii voştri i-am luminat
, pe cei leproşi i-am curăţit... şi cu ce Mi-aţi răsplătit Mie? În loc de mană cu fiere, în loc de
apă cu oţet, în loc să Mă iubiţi pe cruce M-aţi pironit.”

100
 După ce s-a răstignit din pricina nenumăratelor noastre păcate şi soarele s-a
întunecat şi n-a mai vrut să încălzească şi să lumineze cu razele sale mărginitul pământ,
tunetele şi fulgerele au despicat bolta cerească, iar catapeteasma templului s-a rupt drept
în două.Pe toate acestea trebuie să le înţelegem ca semne divine trimise nouă , celor
însemnaţi de lipsa credinţei şi a iubirii faţă de aproapele, nouă , celor cu inima împietrită de
păcatul nepocăinţei.
Revenind la Golgota suferinţei Mântuitorului nostru trebuie să amintim faptul că
aici-pe muntele Golgotei ni se dezvăluiue cea mai grăitoare dovadă de dragoste a Lui
pentru oameni, căci El însuşi a mărturisit că : „ ...mai mare dragoste decât aceasta , ca cineva
să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are . „(Ioan 15.13)
Marele învăţat Aristotel spunea că : „Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri
„putem şi noi afirma că şi cel mai puternic om are nevoie de prieteni , pentru că nimic nu
poate lua locul unei persoane . De aceea se spune că bucuria omului este omul.Prieteniile
pe care le avem şi care sunt o binecuvântare pentru noi , pe acestea merită să le păstrăm ,
căci ele ne vor ajuta în viaţă atunci când vom avea nevoie de frumos şi de adevăr .
Solomon spune în proverbe 1:1 caă„ Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în
nenorocire ajunge ca un frate „. Acestea sunt spusele unui strămoş, dar cât de profundă şi
de actuală se dovedşte a fi gândirea sa ! Ce ne împiedică să dăm dovada că suntem nişte
prieteni adevăraţi care să poată da dovadă că sunt nişte oameni care ştiu ce vor , care luptă
pentru o viaţă frumoasă? Ce ne stă în cale să arătăm cum trebuie să fie un prieten adevărat
chiar şi pentru duşmani ? Ce ne împiedică să fim de acord cu spusele lui Nicolae Iorga
„Omul trebuie să aibă şi prieteni şi duşmani . Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă , iar
duşmanii îl obligă să facă ce trebuie . „
Săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos- vreme de cruntă suferinţă
nu face decât să arate omului de astăzi, mult prea ocupat să se mai gândească la acele
nevoinţe că dacă uită să mai aibă şi să manifeste dragoste şi spirit de sacrificiu pentru
semenii săi , uită şi de mântuirea sufletului său.La mântuire trebuie să ajungem cu toţii şi la
cunoaşterea adevărului să accedem zi de zi.
Săptămâna Patimilor , Golgota, drumul crucii , coroana de spini, răstignirea ar fi
de folos să devină pentru noi simboluri a căror descifrare să ne ajute să ne alăturăm
femeilor care o însoţeau pe Maica Sfântă la picioarele crucii şi să ne îndepărteze din rândul
celor care strigau „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”.
În finalul acestor rânduri şi gânduri aş mai spune să nutrim credinţa că Adevărul
pentru care Mântuitorul a pătimit să învingă minciuna , răutatea şi întunericul din sufletele
noastre.Dreptatea trebuie să învingă fărădelegea, iubirea trebuie să învingă ura.Trăim cu
marea convingere că Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a îndurat pentru noi suferinţe
groaznice cu o îngerească răbdare nu ne-a părăsit niciodată, chiar dacă din lipsa credinţei
tari am avut momente în această viaţă în care am simţit că nu mai avem sprijin şi nădejde.El
însuşi ne-a spus că pururea va fi cu noi şi ne îndeamnă mereu să ne purtăm fiecare crucea ,
căci suferinţa ei nu umileşte , ci ne înalţă.
Aceasta să fie nădejdea noastră! Nădejdea că Patimile şi biruinţa lor este Învierea
, Învierea „ Soarelui Dreptăţii „ şi nădejdea că vom putea întreba alături de
apostolul:”Moarte unde îţi este biruinţa ta? Unde este boldul tău? „( I Corinteni 15.55 )
Bibliografie:
David, P.I , 1996 , Caută şi vei afla, Editura Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş
Papacosta, Serafim, 2001, Minunile Domnului , Editura Reîntregirea , Alba-Iulia

101
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTI ÎN COMUNA STRAJA

Prof. înv. primar Cotos Adriana

Școala Gimnazială ”Dimitrie Onciul” Straja

Sărbătoarea Învierii Domnului constituie pentru străjenii din Bucovina un prilej

de trăire creștinească deosebită, în care bucuria pascală se împletește cu anumite obiceiuri
și tradiţii din popor, menite să exprime credinţa în înviere. Foarte frumoase sunt
obiceiurile legate de Sfintele Paști, sărbătoare fundamentală pentru creștini. Cu o
săptămână înainte de Paști, de Florii (Intrarea Domnului în Ierusalim), se sfinţesc la
biserică mâţișorii sau salcia verde. În Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, se face
curăţenie în întreaga gospodărie.
În Joia Mare se prepară pasca, babele și cozonacii cu nucă și mac. Pentru copii se
fac și ”păscuţe”, coapte în tăvi rotunde, dar de dimensiuni mai mici. Tot în Joia Mare se
vopsesc ouăle roșii. În Vinerea Mare, numită și Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă se ţine
post negru.În această zi este interzis a face copturi, existând credinţa că cine coace în
această zi face un mare păcat. Vineri se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf și creștinii
merg la biserică pentru a se petrece ”pe sub aer”. Seara, majoritatea străjenilor participă la
Denia Prohodului Domnului.
În Sâmbăta Mare unele gospodine fac pasca. În această zi se pregătesc
mâncărurile pentru Paști, se finalizează curăţenia, se pregătesc hainele noi care urmează a
fi îmbrăcate în zilele de sărbătoare. Seara, femeile pregătesc coșul pentru sfinţit, în care
sunt așezate o lumânare mare, pasca, ouă roșii, ”babe”, cârnaţi, slănină, brânză, sare, zahăr,
usturoi. Acest coș este acoperit cu cel mai frumos ștergar ţesut pe care îl are gospodina.
În dimineaţa de Paști se duce ”blidul” la sfinţit, de regulă de către bărbaţi,
îmbrăcaţi în haine tradiţionale, cu cojoace sau sumane. Când ajunge acasă, cel care a fost la
sfinţit spune ”Hristos a înviat!” și i se răspunde ”Adevărat a înviat!”. Apoi toţi membrii
familiei se spală cu apă neîncepută, în care s-au pus un ou roșu și un ban de argint, rostind
o formulă rituală. Se ia apoi anafură și se gustă din bunătăţile din coș, care au fost sfinţite la
biserică. Membrii familiei ciocnesc ouă roșii. După-amiază, toţi creștinii merg la biserică, la
”toacă”, la ciocnit ouă. La vecernie, când preotul miruiește, fiecare creștin oferă câte un ou
roșu. Fiecare îmbracă măcar un obiect de îmbrăcăminte nou.
Tradiţiile și obiceiurile de Paști care se păstrează și în zilele noastre sunt
importante, deoarece definesc sufletul străjenilor. Ritualul pascal, care are în centru
rânduielile liturgice ale sărbătorii, este îmbogăţit de datinile care sporesc măreţia și
farmecul Sfintelor Paști.

102
 EDUCAŢIA ECOLOGICĂ LA PREŞCOLARI

prof.înv.preşcolar: Niulaş Mariana

Grădiniţa cu P.P. nr.45, Oradea
Abordarea educaţiei ecologice în grădiniţă prezintă anumite particularităţi
metodologice, scopul final al acestui demers fiind formarea unui comportament ecologic
adecvat şi derularea de acţiuni concrete de protecţie a mediului înconjurător. Schema
logică de abordare a educaţiei ecologice prezintă câteva etape care descriu un traseu
formativ ce poate fi urmat de către orice cadru didactic, prin valorificarea atentă a
conţinutului şi metodologiei specifice disciplinei:
Perceperea şi observarea naturii.
Această primă etapă poate fi realizată cel mai bine prin ieşirile în natură, excursii,
tabere. Este primul pas de contact nemijlocit cu elementele mediului şi constituie premisele
etapelor urmaăoare.
Determinarea trăirii unor senzaţii şi sentimente şi conştientizarea copiilor asupra
acestora.
În urma perceperii aspectelor din mediul înconjurător, copiilor li se atrage atenţia
asupra plăcerii de a privi cerul senin, de a trage în piept aerul curat al unei păduri, de a
asculta susurul unui pârâu etc. În această etapă educatoarei îi revine rolul de a discuta şi a
atrage atenţia asupra acestor aspecte şi de a sublinia beneficiile unui mediu curat, sănătos,
precum şi apartenenţa noastră la sistemele naturale de viaţă şi comunicarea existentă între
noi şi mediul natural.
Implicarea personală. .
Prin discuţii, în urma stabilirii locului şi rolului fiecăruia în spaţiu şi timp, în
cadrul social pot fi relevate modalităţi de implicare individuală, felul în care putem fi de
folos.
Asumarea responsabilităţii.
Această etapă este esenţială în formarea unei structuri comportamentale
adecvate. Existând implicare, trebuie să existe şi responsabilitate. Etapele menţionate, de
desfăşurare a educaţiei ecologice asigură, potrivit nivelului acestei vârste, adoptarea
comportamentului ecologic. Este implicit faptul că informaţia motivează, însoţeşte şi
susţine percepţia senzorială, analiza senzaţiilor, încadrarea în sistemul natural de viaţă,
definirea rolului personal, respectiv, implicarea individuală şi asumarea responsabilităţii.
Alcătuirea unei strategii de acţiune.
Pentru a le forma copiilor o conduită ecologică putem porni de la o idee simplă,
dar destul de eficientă în planul emoţiilor şi sentimentelor: transpunerea copilului în locul
elementului din natură care a suferit o agresiune din partea omului. Pus în postura celui
agresat şi care nu se poate apăra singur, copilul va realiza că trebuie să acorde “drept la
existenţă” tuturor elementelor mediului din jurul său. Treptat va înţelege că orice acţiune
de distrugere sau exterminarea de orice fel este cât se poate de dăunătoare pentru că strică
echilibrul naturii.
Domeniul de cunoaştere al educaţiei ecologice este vast. O importanţă deosebită
pentru educaţia preşcolarului o au următoarele domenii de cunoaştere:
igiena mediului - atmosfera
igiena mediului – apa
igiena mediului – solul

103
 igiena habitatului – locuinţa, instituţiile publice
igiena alimentaţiei – alimente
Natura are nevoie de prieteni. Nu mila de vieţuitoare, ci respectul este necesar
unei adevărate prietenii cu natura. De aceea este nevoie de o practizare cu întreaga natură ,
apoi este necesară integrarea armonioasă a noastră, a oamenilor în natură, fără a provoca
daune care de mute ori, sunt ireversibile. Natura trebuie ocrotită ca un tot întreg.
Orice copil poate deveni un prieten al naturii, cu condiţia să respecte natura.
Aceasta înseamnă azi, mai mult ca oricând, să o privească în calitate de adevărat ecolog-
cetăţean, cu gândul refacerii ei. Uneori cuvintele, expresiile copiilor ni se par “trăsnite”, dar
dincolo de partea hazlie, educatorul descoperă modul de gândire original, alimentat de o
curiozitate şi o imaginaţie ieşite din comun. Avalanşa de întrebări cum ar fi: “Ce e luna?”,
“Ce-i soarele?” , “ Cum apar plantele, oamenii?”, “De ce nu se simte când pământul se
învârte în jurul Soarelui?” , “De ce sunt războaiele?”, “De ce sunt răi oamenii?”, “De ce se
ceartă mama cu tata?”, “De ce?, de ce?, de ce? …”. Din lipsa de timp sau alte motive, adulţii
se mulţumesc să răspundă în glumă sau să amâne răspunsurile până când vor creşte mai
mari, ignorând faptul că acum e terenul fertil pentru a semăna sămânţa cunoaşterii, pentru
că acum gândirea e mai creativă, memoria mai plastică, mintea mai iscoditoare.
În concluzie, putem spune că nu există activităţi anume pentru o educaţie
ecologică ci prin toate activităţile şi acţiunile ce le desfăţurăm în grădiniţe , copiii îşi pot
însuşi numeroase noţiuni şi cunoştinte despre problematica ecologiei. Să luăm ca motto al
activităţii noaste, afirmaţia lui Piaget: „Copilul trebuie lăsat să descopere el însuşi adevărul
acţionând în mod practic, deoarece scopul şcolii este de a forma creatori, inventatori, şi nu
de a forma indivizi care să repete ceea ce au învăţat generaţiile precedente.”
Scopul final al educaţiei ecologice este acela de a-l face pe copil să cunoască, să-şi
însuşească, să respecte normele şi regulile de prevenire şi combatere a efectelor nedorite
cauzate de unele fenomene naturale, de protejare a mediului înconjurător, de menţinere a
sănătăţii individuale şi colective şi să înţeleagă necesitatea cultivării comportamentelor şi
atudinilor de protecţie şi autoprotecţie în raport cu natura.

BIBLIOGRAFIE:
Ciubotaru, Melania, 2005, Educatia ecologica in gradinita, Editura CD Press
Mazilu M., 2004, Ecologie şi protecţia mediului înconjurător, Timişoara, Editura
Mirton
Drucker P.F., 1999, Realităţile lumii de mâine, Bucureşti, Editura Teora

104
 SFÂNTUL CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – CTITOR ȘI MARTIR

Prof.-educ. Smîntînă Vasilica- CSEI „Aurora”, Vaslui

Înv.- educ. Dobranici Doina- CSEI „Aurora”, Vaslui

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 - d. 15 august 1714) a fost un mare boier, Domn
al Ţării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În
perioada în care a domnit, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și
de dezvoltare a vieţii spirituale. În 1714, pe 15 august, a fost executat la Istanbul, împreună
cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache
Văcărescu. Cu toţii sunt veneraţi de către Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfinţii
Mucenici Brâncoveni.
STILUL BRÂNCOVENESC
Stilul brâncovenesc reprezintă un sincretism între tradiţiile artistice locale,
valahe, bizantine și alte influenţe orientale și forme occidentale ale Renașterii, cum ar fi
școala italiană. În secolul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc a devenit stil naţional. "Primul stil
românesc“, așa cum este considerat stilul arhitectural brâncovenesc, se distinge prin
importanţa deosebită pe care o acordă ornamentului. Stilul brâncovenesc păstrează totuși
un echilibru între simplitate și ornamentare excesivă. O altă caracteristică a arhitecturii
brâncovenești este predispoziţia pentru logii, foișoare, galerii și pridvoare - idee preluată
de la arhitectura Renașterii sau de la reședinţele princiare de la Constantinopol. Interesant
este că, apare un foarte mare interes pentru spaţiul privat. Arhitectura răspundea
cerinţelor de viaţă ale boierimii și domniei.
CTITORII BRÂNCOVENEȘTI
Sfântul Constantin Brâncoveanu, a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici
și mănăstiri din Ţările Române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici,
una la Potlogi, Dâmboviţa și alta la Mogoșoaia, lângă București. După ce s-a urcat pe tronul
Ţării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit, tot în București, încă trei biserici, pe locul
unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau "Grecesc”, demolată în secolul trecut,
biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și biserica Sfântul Gheorghe Nou
din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. Împreuna cu unchiul
său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul
Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.
Nașterea stilului brâncovenesc a fost la Hurezi, unde se afla principala ctitorie a lui
Constantin Brâncoveanu, având hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. Printre alte
biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite:
Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi,
Prahova. Dintre ctitoriile sale, în afara Ţărilor Române, amintim: Biserica Sfântul Nicolae
din cartierul Galata, Constantinopol, un paraclis și o trapeză, în cadrul Mănăstirii Sfântul
Pavel din Muntele Athos, iar la Ismail a ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a și refăcut multe alte biserici, cum sunt Mănăstirile Cozia,

105
Arnota, Bistrița, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeș, Dealu,
Snagov, bisericile Domnească și Sfântul Dumitru din Târgoviște.
MONUMENTE BRÂNCOVENEȘTI LAICE
Palatul de la Mogoșoaia, palatul domnesc de la București (astăzi dispărut) și
palatul de la Potlogi, sunt cele mai importante monumente de arhitectură laică, construite
din voinţa Sfântului Constantin Brâncoveanu. Cel mai reprezentativ monument civil
construit în stil Brâncovenesc, datând din anul 1702, este Palatul de la Mogoșoaia. Cel de-al
doilea palat brâncovenesc se află la Potlogi, jud. Dâmboviţa și a fost construit de Sfântul
Constantin Brâncoveanu în anul 1698, pe locul unei curţi boierești. Diferenţele stilistice
între cele două monumente sunt aproape insesizabile. Și Palatul de la Mogoșoaia și cel de la
Potlogi au fost construite într-o ordonată ritmică specifică Renașterii, cu o decoraţie
barocă, exuberantă.Toate elementele preluate din diverse culturi dau arhitecturii laice o
notă monumentală.
MARTIRIUL
Iată cum descrie Gheorghe Șincai în”Cronica românilor și a mai multor
neamuri”martiriul voievodului:„Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui,
cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu
ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte.
Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a
murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru
viața și lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale
feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin
Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat
la Patriarhie.Trupul lui Constantin Brâncoveanu a fost înmormântat la Biserica Sfântul
Gheorghe Nou din București. Anul acesta – 2014, se împlinesc 300 de ani de la sfârșitul
martiric al Sfinţilor Brâncoveni, motiv și prilej pentru Biserica Ortodoxă Română, să
declare acest an drept unul jubiliar, omagial și comemorativ.

BIBLIOGRAFIE:
Desartovici L.S., 2007, Martiriul Sfinților Brâncoveni , Editura Sofia, București;
Giurescu Constantin C., 2007, Istoria românilor III, Editura BIC
ALL, București.
Iorga Nicolae, 1908, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor,
Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte;
Popescu F., 2004, Ctitorii Brâncovenești, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

106
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE SFINTELE PAȘTI

Prof.Vintilă Ionela-Alina
Școala Gimnazială Nr 24, București

Cunoașterea obiceiurilor și a tradiţiilor , a legendelor unui popor reprezintă un

act de cultură.
Nu poţi înţelege spiritul unui popor fără a-i cunoaște tradiţiile și credinţele care
au contribuit
la modelarea conștiinţei și a structurii sale psihice.
Paștele a fost deseori numit sărbătoarea sărbătorilor, ea amintindu-ne de
Învierea Mântuitorului, cea mai mare minune înfăptuită pe Pământ.Creștinii serbează
Paștile în amintirea mântuirii din robia păcatulului și a morţii, mântuire realizată prin jertja
Mielului lui Dumnezeu care a ridicat păcatele lumii.
Cuvântul ”Paște”, simbolizează traducerea termenului ”pesah”- trecere, făcând
aluzie la trecerea Domnului în Egipt pentru a-i lovi pe egiptenii care distruseseră locuinţele
israeliţienilor.
Până în secolul al v-lea d. Hr.. cuvântul indica patimile și moartea Domnului și nu
atât serbarea Învierii lui.După secolul al v-lea d. Hr . termenul de Paști a început să indice
serbarea Învierii Domnului, care în latină echivala cu expresia ”Dominica Resurrectionis”
După” lăsatul secului”, gospodinele fac ordine în gospodarie, prin ogrăzi, prin
case.Din prima zi de post bărbaţii de la ţară aduceau stavilele în odaia mare, unde femeile
ţeseau mai ales în poatul mare.Gospodinele fac curăţenie generală, silindu-se ca totul să fie
încheiat până la sfânta Înviere, căci o credinţă veche spune că, cine nu termină treburile
până sâmbătăă cea mare, nu-i vazut bine de Dumnezeu, ier la ieșirea din viaţă , tot
nepregătit va fi și moartea îl va aștepta.
Postul Mare începe la o săptămână după Lăsatul sec de carne; între Lăsatul sec de
carne și Lăsatul sec de brânză există o săotămână care-i pregătește pe oameni pentru
Postul Paștelui.Acum este timpul împăcărilor. Neamurile și vecinii își fac vizite, își cer
iertate unul de la celălalt.În prima zi din postul mare , femeile poartă ”prescurile”(de
obicei.ani la rând, de la moartea cuiva drag), duce la biserică o pereche de prescuri și colivă
, iar preotul le slujește.În această perioadă .creștinii postesc cu multă dragoste cele șapte
săptămâni și este interzisă săvârșirea nunţilor, horelor sau cumetriilor.
Miercurea din săptamâna a patra din post se mai numește și ”miezul-părezii”,
ceea ce ar însemna mijlocul păresimilor Aceasta e sărbătoarea ouălor. Femeile nu lucreză
deloc până nu numără ouăle pe care le-a strâns într-o zi de la găini.Își fac de pe acum
socoteala și se îngrijesc să-și strângă până la Paști ouăle pentru pască și înroșit.Se spune că
așa cum va fi timpul în această zi, așa va fi și prima zi de Paști.
În multe zone ale ţării, românii afumă pomii cu tămâie și pleavă de cânepă ,
deoarece așa cred că vor fi scutiţi de insecte peste an. În ”seara de lăsata secului”
gospodinele strâng oalele și toate lucrurile date cu împrumut, pemtru ca, peste an să se
adune și vitele seara în ocol, astfel stau împrăștiate în poiană.
Credinţa populară spune că nu e bine să scuturi praful din casă în ”săptămâna
albă” pentru că laptele și brânza puse la păstrare pot face viermi.De asemenea, tot acum nu
se toarce lână și nici cânepă , întrucât vara, puii ieșiţi de sub cloșcă vor avea picioarele
sucite.

107
 În România , Paștele este sărbătorit după ritualurile Bisericii Ortodoxe de
Est..Sărbătorile Pascale încep cu mult înainte de” duminica de Paște, astfel , că.românii au și
alte tradiţii și obiceiuri, cum ar fi:Sâmbăta lui Lazăr, Floriile, Joia Mare, Vinerea Mare și
Duminica de Paști
Fiecare din aceste zile de sărbătoare are propriile ritualuri interesante.
Ele durează o săptămână intreagă și se încheie cu Paștele Morţilor, zi dedicată
sufletelor celor morţi.Pe 25 martie, de Buna Vestire, este dezlegare la pește, hainele și
zestrea sunt scoase pentru a se aerisi, oamenii se spală cu apă de nea , să fie curaţi și
sănătoși. Aceasta este la fel de importantă ca și Paștele, celebrându-se cu cea mai mare
sfinţenie , mai ales de către femei, pentru vestea pe care Preacurata a primit-o că va naște
pe Mântuitorul lumii.Sâmbăta Floriilor este serbată la români în amintirea a trei Lazăr(cel
sărac, Lazăr de Vitania pe care l-a înviat Domnul Isus Hristos și Lazăr numit Lăzărică , mort
de dorul plăcinei).
În Sâmbăta aceasta nu se toarce, pentru ca să nu aștepte morţii în zadar la poarta
raiului, iar gospodinele dau de pomană.Duminica Floriilor amintește de intrarea Domnului
în Ierusalim, când a fost întâmpinat cu ramuri de palmier și de măslin.Azi se se duce la
biserică salcie și răchită.La noi , finicul a fost înlocuit cu ramuri de salcie.Din această zi
încep arborii și florile să înflorească și să înmugurească.
Salcia, după ce este sfinţită este adusă de credincioși acasă și păstrată cu multă
sfinţenie la icoană, ca păzitoatre de rele.Oamenii nu se spală pe cap astăzi de teamă să nu
albească la fel ca pomii aflaţi în floare.În alte zone, fetele se spală ca părul să strălucească de
sănătate , apoi apa e aruncată la marginea unui păr.La ortodocși, Săptămâna Patimilor”este
cea mai frumoasă perioadă liturgică.
Acum se ţin deniile, iar dimineaţa se săvârșește liturgia specifică.În această
perioadă , tot creștinul se îngrijește , dacă nu a fost împărtășit să primească Trupul și
Sângele Domnului.În această săptămână, nu se mănâncă oţet și untdelemn pentru că Isus , a
fost adăpat cu oţet în timpul patimilor, iar cu ulei a fost uns la coborâre de pe cruce.
Joia Mare începe cu Liturghia Sf. Vasile cel Mare . Tradiţia spune că cine n-a
terminat de tors, nici că mai toarce.Nu se lucrează în această zi, însă se face borș.Acesta ţine
tot anulCine doarme azi, va fi leneș și nicio treabă n-o va face bine în anul ce va să vie.Se fac
farmece pentr drăguţi.Pentru morţi se fac focuri din vreascuri rupte în mâini, netăiate..
În jurul focului se așază scaune cu pâine și vin deasupra. Se tămâiază.În această zi,
morţii se pregătesc să revină pe pământ așa că trebuie întâmpinaţi cum se cuvine.
În ”Joia Mare” femeile vopsesc ouăle. Cele roșii se numesc ”merișoare”, ”cele cu
modele”, de la o zonă la alta: ouă încondeiate., scrise, pictate cu ceară.Ouăle încondeiate
sunt o tradiţie specifică rpmânilor.Ele sun decorate , folosind o unealtă specială , numită
chișiţa.Când se ciocnesc se zice”Hristoa a înviat!” și se răspunde ”Adevărat a înviat!”
În Vinerea Mare a fost răstignit Hristos.La biserică se face prohodireaDomnului
cu înconjurarea acesteia.Cel care ţine post negru nu are dureri de cap.Azi nu se spală, nu se
ţese.De asemenea, pământul neu este semănatdin cauză că, tot ce ar fi semănat s-ar usca si
n-ar crește nimic. .În ziua asta faci doar pască și te speli.Se spune că, din crucea pascăi a
făcut Dumnezeu în Sâmbăta Patimilor toate florile pământului..Creștinii aduc la biserică tot
felul de flori primăvăratice(”floarea paștii” în special )cu care împodobesc epitaful.
După ce s-a scos sfântul epitaf, nu se mai trag clopotele până la Înviere, ci numai
toaca se aude.Creștinii trec pe sub el de trei ori , căci le aduce sănătate de-a lungul

108
anului.Seara, evlavioșii vin la biserică să cânte, să asculte prohodul și să asiste la slujbele de
îngropare a Mântuitorului.
Se spune că, femeia numai o dată pe an , poate să-și bată bărbatul: în sâmbăta
Paștilor.Această zi ne amintește nu numai de minunea de la Ierusalim, în toate bisericile
lumii creștine se reaprind lumânările care fuseseră stinse.Prin Învierea Donnului, poporul
nostru crede că raiul se deschide tuturor sufletelor reșinute în prinsoarea iadului și,
deschis rămâne până la Duminica Tomei , după alţii până la Ispas sau Rusalii.
În noaptea Învierii , fiecare credincios, ţine în mână câte o lumânare, pe care o
păsrează tot anul, fiind păzitoare de primejdii.La miezul nopţii se oficiază slujba .
Se sting toate lumânările și luminile din biserică, iar preotul iese din altar cu o
făclie aprinsă, împărţind tuturor ”lumină din lumină”.
Apoi, se pleacă din biserică, se înconjoară de trei ori și, toată lumea se oprește în
faţa ușii de la intrare, care se închide.După o scurtă rugăciune, preotul anunţă cu glas tare
”Hristos a înviat!”Lumina o duc acasă și cu lumânarea fac semnul Sfintei Cruci la grindă.
Slujba din noaptea Învierii numită ”Canonul Învierii! ”este cea mai frumoasă
slujbă a creștinătăţii. După ce se termină, întreaga familie se reunește, se așază la masă,
ciocnesc ouă mănâncă pască, cozonac și friptură de miel.
Acesta simbolizează pe Hristos ce vine și este ucis pentru iertarea păcatelor.
În Noul Testament, Hristos este Mielul cu al cărui sânge mântuitor se unge
întreaga umanitate.El a fost atât Jertfă, cât și Jertfitor.Mielul lui Dumnezeu, Cel ce vine să
ridice păcatele lumii-Hristos Domnul, se jertfește în mod sângeros, la fiecare liturghie, până
la sfârșitul veacurilor, pentru ca firea umană să primească Pâine vie, nepieritoare.În prima
zi de Paști, nu se fac vizite, de obicei, fiecare dorește să fie acasă cu ai săi, însă a doua zii și a
treia zi, după ce preotul a terminat serviciul divin , ”credincioșii umblă cu pască și ouă roșii
unii la alţii”
Paștele este un prilej unic pentru toti creștinii de a se împăca cu ei înșiși, de a se
împărtăși bucuria Învierii Mântuitorului cu cei dragi.Deși este cea mai importantă
sărbătoare a creștinătăţii și reprezintă Învierea lui Isus Hristos , aceasta a fost mai întâi o
sărbătoare iudaică și simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană și trecerea prin
Marea Roșie, pe pământul făgăduinţei.
Poate că multe din obiceiurile străbune s-au pierdut în negura vremurilor, dar
lumea satului românesc rămâne , însă bogată păstrătoare a multor credinţe strămoșești,
unele dintre ele fiind legate și de Paște.

Bibliografie:
Bondarescu, Leonida 1980, ”Câteva datini de Paști la Români”, Editura autorului”;
Crăciun Boris, 1993, ”Sfintele Paști în datini și obiceiuri”, Editura Porţile Orientului;
Kiseleff, Beatrice, 1998, ”Paștele-obiceiuri, legende și mâncăruri tradiţionale”,
Editura ;Elis

109
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII ÎN MARAMUREŞ

Prof. pt. înv. primar Bizău Rodica

Şcoala Gimnazială Săcel, Maramureş

Maramureşenii nu au renunţat la tradiţii, nici la credinţă, astfel încât la marile

sărbători nu se abat sub nici o formă de la rânduielile bisericesti. În Săptămâna Patimilor,
bisericile din Maramureşul istoric sunt pline ochi de credinciosi, care, indiferent cât le-ar fi
de importante, lasă deoparte treburile din gospodărie ca să asculte deniile şi astfel să îşi
poată curăti sufletele înainte de Invierea Domnului. Sunt momente deosebite, după cum
susţine Parasca Făt, unul dintre cei mai cunoscuti etnografi ai judeţului. La Desesti, locul in
care s-a nascut, obiceiurile de dinainte de Paşti s-au perpetuat din generaţie în generatie,
pentru ca oamenii zonei sunt temători de Dumnezeu şi nu vor să îşi facă păcate la o
sărbătoare atât de mare. Traditiile pascale din Maramuresul istoric sunt simple. Oamenii îşi
împart timpul între lucrul casei si rugăciune. Postul se respectă cu sfinţenie, dar, e adevărat,
nu mai e atât de drastic ca odinioară. Parasca Fat a rememorat perioada copilăriei, în care
impreună cu fratii ei trebuia să se mulţumească doar cu pâine şi apă, iar in Vinerea Mare, cu
nimic. “In Vinerea de Pasti, era post negru. Nu se mânca nimic până seara târziu, când ni se
dădea putina pâine cu apa. Mama nu aprindea focul in soba. Nu se facea nimic. Copiii
primeau paine cu apa. Eram insa bine instruiti si nu ceream. Mama mai zicea ca aceia care
taie mielul in aceasta zi se pun in rand cu cei care l-au sacrificat pe Iisus. Nu se găteşte
nimic. Eventual, seara se mai găteşte ceva. Nu se da voie sa se vopsească ouă”, a spus
aceasta.
Sărbătoarea de Paşte, alături de cea de la Crăciun, este cea mai important din an
pentru maramureşeni. Fiecare familie se pregăteşte din timp pentru Sărbătoarea Învierii
Domnului, existând o serie de obiceiuri şi tradiţii care încă se mai respect în unele sate din
Maramureş. Spre exemplu există sate în judeţul Maramureş unde bărbaţii sunt cei care duc
la sfinţit bucatele care se vor servi în prima de Paşte de fiecare membru al familiei. Chiar
există şi întreceri între bărbaţi legate de cine va ajunge primul acasă cu bucatele sfinţite, în
ideea în care acea casă va fi una cu noroc în anul care vine. Apoi capul familiei este cel care
va servi pe fiecare membru al casei cu acel Paşti şi abia după aceea se va trece la mâncare.
Tot înainte de a mânca capul familiei este cel care ciocni oul roşu cu fiecare membru din
familie. Trebuie spus că în prima zi de Paşte ouăle se ciocnesc numai cap în cap.
Duminica de Paşte sau prima zi de Paşte este o zi extrem de importantă pentru
comunitatea tradiţională. În această zi foarte de dimineaţă întreaga familie se trezea pentru
a merge la biserică. Asta pentru că Liturghia de Înviere are loc fie noaptea la 12, fie în unele
sate din Maramureş dimineaţa la ora 05:00. Pentru a participa la această liturghie de
Înviere era obligatoriu ca absolut toţi membrii casei, la ieşirea din casă, să se spele pe faţă.
În acest sens se pregăteau o farfurie mare cu apă în care se punea un ou roşu şi de obicei un
ban de argint. Banul de argint pentru că era cel care curăţa cu adevărat de toate relele, iar
oul roşu pentru ca toţi membrii familiei să fie sănătoşi şi roşii în obraji în anul care vine.
După Liturghia de Înviere se venea acasă iar dimineaţă în unele sate din Maramureş cei
care merg la biserică sunt bărbaţii. Deci se face sfinţirea bucatelor. Şi fiecare familie
pregătea din timp desagii sau coşurile în care se puneau pune mâncărurile de Paşte. La
sfârşit e chiar o întrecere între bărbaţi care din ei ajunge mai repede acasă.

110
 Primul ou trebuie să fie ciocnit de cel care este considerat capul familiei. Care
poate fi cel mai bătrân om din familie, tatăl sau cea mai bătrână femeie din familie, dacă nu
există un bărbat. Se salută cu Hristos a Înviat! În prima zi trebuie să stăm acasă, o zi care se
petrece în familie.
Un alt obicei practicat în Maramureş este cel al sacrificării mielului. În trecut,
mielul era sacrificat sâmbăta de către bărbaţi. Obiceiul sacrificării mielului este preluat de
la evrei. Mielul îl închipuie pe Mântuitorul Iisus Hristos care a fost pedepsit fără vină. Tot în
aceste zile gospodinele obişnuiesc să prepare pasca, un cozonac mai special cu brânză.
Pasca este realizată din făina de grâu cea mai curată, din ou şi brânză, având acel aspect de
soare şi de pe care nu lipseşte semnul Sfintei Cruci.
Tot de Paşti se pune un accent deosebit pe cultul morţilor. Tocmai de aceea in
unele localităţi se organizează o masă în cimitir, după Liturghie.

Umblatul în tez reprezintă un fel de colindat de Paște. Îmbrăcaţi in haine de

sărbătoare, în straie frumos ţesute de gospodinele locului, copiii merg din casă în
casă in semnul bucuriei Învierii Domnului, dar şi al reînvierii naturii la viaţă. În
schimbul urărilor de bine copiii primesc de la săteni ouă roşii dar şi bucate alese.
Toată lumea este veselă, plină de voioşie, îmbrăcată în porturile tradiţionale, copiii
având parte numai de bine. În cazul în care ceata de copii este însoţită de persoane
mai în vărstă sau de copii trecuţi de 14 ani acestora sătenii le oferă unelte , în semn
de a-i pune la treabă.

111
 În Maramureș a doua zi de Paşte continuă şirul tradiţiilor şi obiceiurilor care s-au
transmis din bătrâni şi sunt păstrate cu sfinţenie. La fel ca și în alte zone zone ale ţării
există obiceiul ca a doua zi de Pasti, tinerii sa stropească fetele, iar acestea la rândul lor sa
le dea băieţilor de băut şi să le ofere ouă roșii, căci se crede ca nici unei fete nu-i va merge
bine dacă nu este udată. Una dintre legendele care explică acest obicei spune ca a doua zi de
Pasti, o fată crestină vindea ouă. De la ea cumpara o fata păgâna. Cele două intrând în
vorbă, prima îi explica legea crestinească, dar cea de-a doua, neîncrezatoare, îi spune: “Te-
oi crede dacă s-or înroşi ouăle pe care mi le-ai vândut!”. Pe dată, ouăle s-au inrosit, iar de
spaima, fetele au leşinat amândouă. Trecând pe acolo doi flăcăi, le-au văzut şi le-au stropit
cu apa de la fântână. Revenindu-si, fetele le-au daruit drept rasplata oua inrosite, iar pagana
s-a încrestinat.
În majoritatea localitătilor din Maramures se păstreaza obiceiul ”umblatului cu
udatul”. A doua zi de Paşti, băietii şi bărbatii merg la ”stropit” la fete si femei, pentru a nu se
”ofili”. De fapt, e un obicei agrar şi care a fost imprumutat de la alte popoare. Chiar dacă nu
e un obicei autohton, ”stropitul” se mai păstreaza încă în judetul Maramureş, chiar și la
orașe. Preluat de la catolici, obiceiul şi-a făcut loc încet şi în casele maramuresenilor, astfel
ca a doua zi de Paşte, băietii şi bărbatţi merg să le ”stropească” cu parfum pe fetele şi
femeile care fac parte din familie sau le sunt prietene. Apoi udătorii sunt serviti cu vin si
diverse bunătăti, iar băietilor li se oferă ouă rosii. Atâta timp cât aceste obiceiuri nu sunt
preluate greşit, ci cu semnificaţia lor adevarată de dragoste, comuniune, acestea pot avea
un rol pozitiv.

Bibliografie:
Biltiu, P., 2006, Studii de etnologie romana, Editura Saeculum;
Oprisan, I., 2006, La hotarele dintre lumi, Editura Saeculum.

112
 PAŞTELE

Autori:
Înv. Cergan Ligia
Director adjunct: Baicu Ion
Instituţia: Şcoala Gimnazială Ulieşti-Jugureni

Învierea lui Iisus este importantă din mai multe motive. În primul rând, ea
mărturiseşte despre puterea imensă a lui Dumnezeu. A crede în înviere înseamnă a crede în
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, şi dacă a creat universul şi are toată puterea asupra lui,
atunci El are puterea de a învia din morţi. Dacă El nu are o astfel de putere, El nu este
Dumnezeul vrednic de credinţa şi închinarea noastră. Doar El care a creat viaţa, poate
aduce învierea după moarte; doar El poate învinge grozăvia morţii, poate îndepărta boldul
ei şi biruinţa mormântului (1 Corinteni 15:54-55). Prin învierea lui Iisus din mormânt,
Dumnezeu ne aduce aminte de suveranitatea Sa absolută asupra vieţii şi a morţii.
Scopul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii
lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a
pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia.
În al doilea rând, învierea lui Iisus este o mărturie şi o dovadă pentru învierea oamenilor,
acesta fiind un adevăr de bază al credinţei creştine. Spre deosebire de celelalte religii, doar
creştinismul are un fondator care transcende moartea şi care promite că urmaşii Lui vor
face acelaşi lucru. Toate celelalte religii au fost întemeiate de oameni şi profeţi, ai căror
sfârşit era mormântul. Ca şi creştini, găsim mângâiere în faptul că Dumnezeul nostru a
devenit om, a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat a treia zi. Mormântul nu L-a
putut ţine. El trăieşte şi astăzi stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl în cer.
Învierea este o victorie triumfătoare şi glorioasă pentru fiecare credincios. Iisus
Hristos a murit, a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi El vine iarăşi! Cei morţi
în Hristos vor fi răpiţi, iar cei care rămân în viaţă până la venirea Lui vor fi schimbaţi într-o
clipă şi vor primi trupuri noi şi glorioase (1 Tesaloniceni 4:13-18). De ce este importantă
învierea lui Iisus Hristos pentru mântuire? Ea demonstrează că Dumnezeu a acceptat jertfa
lui Iisus pentru noi. Ea dovedeşte că Dumnezeu are puterea de a învia din morţi. De
asemenea, ne garantează că cei care cred în Hristos nu vor rămâne morţi, ci vor fi înviaţi
pentru viaţa veşnică. Aceasta este speranţa noastră binecuvântată!
În sfârșit, învierea Sa din morţi este cea care ne conferă și nouă puterea de a trăi viaţa
creștină. Ar fi imposibil să trăim pe pământul acesta pentru cer, prin propriile noastre
puteri, după cum e total inadecvat și ineficient să încerci să săvârșești lucrări duhovnicești
apelând la zestrea noastră de resurse firești. Este puterea învierii Sale, certitudinea
prezenţei Duhului lui Hristos cel Viu în fiinţa noastră, cea care lucrează în noi și prin noi
pentru a putea înfăptui voia Lui Dumnezeu în contemporaneitate. Iată motivul pentru care
ţelul declarat și asumat al vieţii apostolului Pavel era „să-L cunosc pe El și puterea învierii
Lui…”(Filipeni 3:10).

113
 OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

Educatoare Dinu Viorica

Grădiniţa P.P. „Rostogol” Călăraşi

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Sărbătoarea Paştelui nu este una izolată ci ea antrenează un întreg ciclu de
sărbători şi evenimente, care fac să se individualizeze, clar, în calendarul românilor-
momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până
la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în termeni bisericeşti, a
Triodului şi a Penticostarului. Pe planul culturii populare, începerea Postului Mare este
marcată prin distracţia care se face înainte de post. În Vestul ţării, dar şi în zonele cu
populaţie catolică, aceasta poartă numele de farsang, fasanc sau fashing. Este, de fapt, un
carnaval al întregului sat, la care tinerii se maschează, iar cei mai în vârstă asistă.
Sărbătorile de Lăsatul Secului declanşau ciclul de manifestări tradiţionale care
marcau, pe de o parte, sfârşitul caslegiului şi începutul postului mare pentru Sf. Paşti, iar de
alta, pregătirea oamenilor pentru începerea muncilor de primăvară. În ordinea în care se
petrec, în ziua şi noaptea de Lăsatul secului, precum şi a doua zi dimineaţa, în satele
judeţului Călăraşi întâlnim următoarele obiceiuri: Spălatul vaselor, Iertăciunea, Urlălia,
Cucii, Descântatul pomilor.
Ziua Sfântului Toader (prima sâmbătă din Postul Mare) este momentul în care se
aduc prescuri şi colivă la biserică. După sfinţirea de către preot, ele se dau de pomană
pentru morţi. De atunci, în fiecare sâmbătă a postului trebuie duse prescuri, până în Joia
Mare. În sudul ţării obiceiul se cheamă „sărindar” şi constă în ducerea la biserică a grâului
(arpacaş, în zilele noastre). La „spartul sărindarului” se face colivă din acest grâu şi câte o
masă pentru întreaga comunitate, ca pomană pentru morţi. Tot în ziua de Sf. Toader, la o
săptămână după Lăsatul secului, caii sunt scoşi din grajduri, după iernat. Sunt ţesălaţi bine,
curăţaţi la copite, gătiţi cu panglici, după care sunt călăriţi prin sat, pentru a se reobişnui cu
muncile pe care urmează să le înceapă.
Buna - Vestire (Blagoveştenia) simbolizează începutul mântuirii neamului
omenesc. În calendarul ortodox este zi de dezlegare la peşte. La români există credinţa că
până şi cel mai sărac om trebuie să mănânce peşte, ca să fie sănătos şi iute ca peştele tot
anul. Dar există şi credinţa de a lua întâi anafură de la biserică şi a merge apoi la pescuit,
unde se zice că pescarul va prinde mult peşte.
Sâmbăta dinaintea Floriilor poartă numele de sâmbăta lui Lazăr, în amintirea lui
Lazăr cel înviat de Mântuitorul din morţi. Acum este ziua de dezlegare a sărindarelor, când
se pomenesc morţii. Femeile făceau, mai demult, plăcinte, ca să nu moară de dorul lor, aşa
cum a păţit mama lui Lăzărel (Lăzărica).
Duminica Floriilor (numită şi a Stâlparilor) marchează momentul primirii
triumfale pe care i-a facut-o mulţimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi
se obişnuieşte ca sătenii să aducă salcie înverzită la biserică care este sfinţită de preoţi.
După terminarea slujbei, ramuri de salcie sunt luate şi amplasate la intrarea în gospodării,
la uşile şi ferestrele caselor, precum şi la şoproane, grajduri şi coteţe, considerându-se că

114
acestea apără casa şi gospodăria de forţele răufăcătoare. În cursul anului, salcia se
păstrează la icoane, făcută cerc.
În Săptămâna Patimilor, Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultura populară
actuală, ca ziua în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite sau împistrite
în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi
îngropate la moşie o feresc de piatră.
Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl
fierb, ca să iasă „cu model”. Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu
coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu
slănină sau cu untură. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria
primăverii iar cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-a suferit
Hristos pe cruce. Simbolurile şi motivele întâlnite pe ouăle încondeiate în zona Bărăganului
Simbolurile şi motivele întâlnite pe ouăle încondeiate în zona Bărăganului sunt:
morişca, salba, grebla, coada curcanului, luna, steaua, mănăstirea, prescura, Crucea
Mielului, apoi din domeniul plantelor: ghiocei, grâu, vâsc, mărăcine, mure, viţa de vie,
magheranul. Din bogăţia de motive le regăsim şi pe cele ale obiectelor uzuale la sat: nai,
pălărie, piepteni, roata morii, secera, scara, vârtelniţa, pirostriile… În Bărăgan, au fost
descoperite motive ca: floarea fagului, marginea lacului, rădaşca, fluturele, raţa, cocoşul,
dar cele mai întâlnite patru simboluri ale acestei zone, regăsite foarte des sunt: cârligul
ciobanului, colţul porcului, fierul plugului şi şarpele casei. Despre acesta din urmă, la
Muzeul Dunării de Jos Călăraşi, de exemplu, stă scris chiar, încondeiat pe un ou: „Orice casă
are un şarpe, e blând şi nu muşcă, trăieşte în peretele casei. Să nu-l omori, când îl vezi, că nu
e bine”.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis şi a înviat Hristos.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o
monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există apoi datina de a se spăla,
dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu
ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti; să
fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor”. Atunci când se dă cu banul pe faţă, se spune: „Să fiu
mândru şi curat ca argintul. Iar fetele zic: „să trec la joc din mână-n mână, ca şi banul””, să
fiu uşoară ca şi cojile de ouă, care trec plutind pe apă”. În unele sate, în lighean se pune şi o
crenguţă de busuioc existând credinţa că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.
După credinţa populară, e bine să ţii minte cu cine ai ciocnit oul prima dată pentru că, dacă
din întâmplare te rătăceşti printr-o pădure, trebuie să-ţi aminteşti cu cine ai ciocnit oul de
Paşti şi imediat găseşti drumul.
Duminica imediat următoare Învierii este numită Duminica Tomii, fiind ziua în
care Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalţi apostoli când li s-a arătat
Domnul, şi se îndoia de Învierea Mântuitorului. Dupa Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a
VI-a săptămâni) se sărbătoreşte Înălţarea Domnului, cunoscută, în popor şi sub numele de
Ispas. Este una din cele mai vechi sărbători creştine, serbată, în vremea creştinismului
primar, odată cu Rusaliile. De Ispas se organizau nedei, târguri (bâlciuri), jocuri ale
tinerilor. În zilele noastre, de Înălţare se fac pască, ouă roşii şi cozonac, precum la Paşte.

115
 Dacă adaugăm că, a doua zi după Rusalii, este sărbătoarea Sfintei Treimi, putem
spune că aşa se încheie ciclul pascal la români. Acesta este cel mai important ciclu de
sărbători creştine, alături de care îşi fac simţită prezenţa şi obiceiurile populare, izvorâte
fie din practici creştine foarte vechi, fie din vechi ritualuri folclorice. Adunate la un loc, ele
alcătuiesc perioada cea mai sfântă din viaţa Bisericii şi a oamenilor, constituind un
important reper al comunităţii şi spiritualităţii româneşti contemporane.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2002, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti
Pop, Mihai, 1976, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Minerva, Bucureşti

LUMINA INVIERII

Ciovor Georgeta - Grădiniţa “Dumbrava minunată”

Comăneşti, Bacău

Sărbătorile Pascale sunt motiv de bucurie pentru orice creştin adevărat. Este un
timp al iertării, al împăcării şi al toleranţei. Câtă bucurie se citeşte în sufletul unui copil care
vede bunătatea din ochii adultului. Este un moment înălţător să vezi un copil care vrea să
ajute alt copil. Este un moment de maximă încărcătură emoţională când părinţii copiilor din
clasă vor să fie adevăraţi părinţi pentru acei copii care nu au pe nimeni, care nu aud o vorbă
bună, care nu au parte de o mângâiere de la nimeni.
Este în specificul uman ca fiecare să aibă grijă de cei dragi lui dar, sărbătorile
Pascale au menirea de a ne motiva să ne gândim şi la cei care nu au nici un sprijin.
Paştele este o sărbătoare anuală cu semnificaţii diferite, întâlnită în creștinism și
iudaism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Data celebrării Paştelui are la bază două fenomene
astronomice-echinocţiul de primăvară şi mișcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului.
Astfel, Paștele se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline după
echinocţiul de primăvară. Paștele creștin are o durată de 40 de zile, cuprinse între
sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paști) și sărbătoarea Înălţarii Domnului,
care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Creştinii ortodocşi şi catolici
sărbătoresc împreună Paştele în 2014, când această sărbătoare cade în data de 20 aprilie.
Cât este de frumos ca toţi creştinii să sărbătorească în aceeaşi dată Învierea Domnului şi să
spună în aceeaşi noapte, Cristos a înviat. Aşa ar trebui să fie în fiecare an dar ... tot omul
este cel care încetineşte acest proces şi anume Unitatea în credinţă a tuturor creştinilor.
Bine ar fi ca, superiorii bisericeşti să facă tot posibilul să urgenteze unirea
tuturor cultelor religioase pentru ca toţi creştinii să se poată bucura împreună, cu atât mai
mult cu cât sunt foarte multe familii mixte care nu pot sărbători împreună Paştele.
Să ne rugăm toţi pentru acest lucru: Doamne, ajută-ne pe noi ca toţi să fim una
precum ai vrut Tu! Ajută-ne să vedem ce este bun în fiecare om şi să îl vedem ca pe fratele
nostru mai mic sau mai mare.Ajută-ne, Doamne să privim spre copii şi să redescoperim
sufletul lor curat de care să ne contaminăm şi noi.

116
 În ajunul sărbătorilor Pascale vă dorim săbători cu linişte şi pace iar Dumnezeu
cel iertător să nu aibă ce păcate să ierte.
Spun de pe acum Cristos a înviat tuturor creştinilor adevăraţi. Să reţinem că
Simbolul de credinţă se încheie cu speranţa învierii şi a împărăţiei cerurilor. Aştept învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va veni. Amin. Fiecare săptămână din cursul anului bisericesc
începe cu Duminica, cu ziua învierii, pentru ca tot timpul vieţii noastre să fie luminat de
Lumina Învierii. Învierea Domnului adună pe toţi fiii Bisericii într-o unitate, într-un
discerământ moral, propovăduieşte pacea în lume, binecuvântează îmbelşugarea roadelor
pământului şi îi mângâie pe cei necăjiţi şi întristaţi, care au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu.

SARBATOAREA PASTELUI, TRADITII SI OBICEIURI

Educatoare Tanasoiu Alice –Iuliana

Gradinita cu PN Nr. 2 Calimanesti

Sfintele Pasti sau sarbatoarea Invierii Domnului este cea mai importanta dintre
toate sarbatorile de peste an.
Cuvantul Pasti este de origine evraica Pesah = trecere.
In ceea ce priveste modul sarbatoririi, Pastele este praznuit ca o zi de bucurie
fiind cea mai mare sarbatoare crestina – Invierea Domnului.
Noaptea invierii era petrecuta in biserici in priveghe si rugaciune.
In biserica se aducea oua, pasca, cozonac dupa ce erau binecuvantate erau
impartite saracilor sau intre crestini.
Crestinii se salutau de atunci si pana la inaltare cu Hristos a Inviat la care
raspunsul era Adevarat a Inviat.
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este și rămâne taină, oricât am vorbi
noi despre Învierea Domnului Hristos nu putem ajunge la înţelegere deplină.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi
pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din
istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât
mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie mărturisirea unui
adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost
încă de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.
Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii
de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune.
Sarbatoarea Pastelui este pentru romani, alaturi de Craciun, cea mai importanta
din an, pentru care fiecare familie se pregateste cu mult timp inainte prin postul tinut cu
atata evlavie.
In biserica ortodoxa oamenii se pregatesc pentru intampinarea sarbatorilor de Pasti prin
"postul Pastelui" numit si "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. In mod oficial,
postul incepe dupa "Duminica iertarii", in ziua de luni a saptamanii a 7-a de dinaintea
sarbatorii de Pasti.

117
 Crestinii se saluta intre ei, ca la inceputul crestinismului, cu formulele „HRISTOS
A INVIAT! si ADEVARAT A INVIAT!” ca o marturisire de credinta pana la INALTAREA
DOMNULUI. De la inceput s-au adus in Biserica daruri speciale pentru a fi binecuvantate si
impartite saracilor: oua rosi, simbol al INVIERII, paine dulce, pasca, branza, carnuri etc.
Mi-ar placea o lume in care oamenii sa se bucure de viata si sa accepte ca pot
deveni mai bine cu cei din jurul lor, incercand sa sarbatoreasca, in sufletele lor, in fiecare zi,
Invierea Domnului. Ar fi cu siguranta o lume mai frumoasa! Iar ca acest lucru sa devina
posibil, este suficient ca fiecare dintre noi sa creada..........

TRADIȚII DE SFINTELE PAŞTI ÎN MARAMUREŞ

prof. Bilţ Florentina, Liceul cu Program Sportiv-Baia Mare

Maramureşul este locul în care tradiţiile de Paşti sunt neschimbate de secole.

Oamenii au evitat ca negura timpului să se aşeze peste moştenirile lor.Tradiţiile pascale din
Maramureşul istoric sunt simple. Credincioşii îşi împart timpul între lucrul casei şi
rugăciune.
În Săptămâna Patimilor, bisericile sunt pline de credincioşi, care, lasă treburile
deoparte ca să asculte deniile şi să îşi cureţe sufletul înainte de Învierea Domnului.
Maramureşenii respectă cu sfinţenie postul Paştelui.
Potrivit tradiţiei nu este bine să porţi haine colorate în post, iar culoarea roşie
este interzisă. Nimeni nu are voie să îmbrace haine noi, hainele trebuie sa fie modeste,
oarecum cernite.
Un alt obicei specific zonei este cel de a se oferi pomană pentru sufletele celor
trecuţi în nefiinţă. În Joia Mare, maramureşenii de peste deal, împart ouă crude oamenilor
săraci şi aprind un foc mare în faţa casei, astfel, se încălzesc sufletele rudelor trecute la cele
veşnice.
În Vinerea Mare, se ţine post negru. Nu se mănâncă şi nu se bea apă până scapătă
soarele. În această zi mai este interzis şi jocul, există chiar şi o strigătură referitoare la asta,
«Cine joacă în Postul Mare, joace-i bota pe spinare!».
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, creştinii merg la biserică pentru a asista
la Învierea Domnului Iisus Hristos, iau lumina şi o duc la cimitir, morţilor din familie, dar şi
acasă, pentru a avea lumină tot anul.
În Duminica Învierii, dis de dimineaţă, se pune într-un ibric, apă rece, un ou roşu,
un ban de argint şi se spală cu această apă pe faţă pentru a fi roşii în obraji ca oul şi pentru
a avea belşug restul anului. Toată lumea trebuie să poarte haine noi.
Primul ou trebuie să fie ciocnit de cel care este considerat capul familiei. Care
poate fi cel mai bătrân om din familie, tatăl sau cea mai bătrână femeie din familie, dacă nu
există un bărbat. Se salută cu Hristos a Înviat! În prima zi trebuie să se stea acasă, o zi care
se petrece în familie.
Maramureş pare locul în care tradiţiile de Paşte au rămas neschimbate de secole.

118
 DE LA VIAŢĂ LA MOARTE

Liceul Tehnologic Coţuşca, judeţul Botoşani

Învierea Mântuitorului este minunea prin excelenţă. Prin actul triumfal al

Învierii, se încheie marea dramă a împacării Cerului cu pământul. Din această zi - şi prin
această minune - ia fiinţă lumea creştină. Căci, noi, creştinii, aceasta suntem: Fiii Învierii
Domnului, de aceea această zi este sărbătoare de aleasă şi nefăţărită bucurie.
Prăznuim în mod deosebit Învierea Mântuitorului, fiindcă ea actualizează în chip
tainic faptul fundamental al creştinismului. Fără această realitate măreaţă a Învierii n-ar
exista creştinismul, i-ar lipsi Bisericii piatra unghiulară – chezăşia dăinuirii ei peste
veacuri.”Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propăvăduirea noastră, zadarnică
este şi credinţa voastră”(I Cor. 15, 14).
În dimineaţa Învierii, după citirea Sfintei Evanghelii vestind aflarea mormântului
gol de către femeile mironosiţe şi explicaţia dată de îngeri privind ridicarea Domnului din
morţi, cântând troparul „Hristos a înviat din morţi…Auzim întâi vestirea evenimentului
istoric relatat de primele martore, femeile mironosiţe şi abia apoi ne vestim unii altora
minunea Învierii. Evenimentul istoric capată semnificaţie veşnică prin această vestire de-a
lungul veacurilor până la sfârşitul lumii.
Învierea Domnului este praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Numim
această sărbătoare Sf.Paşti preluând numele sărbătorii iudaice Pesah, care înseamnă
trecere. Pentru evrei , Paştile însemna trecerea de la robia egipteană la libertatea făgăduită
de Dumnezeu, iar această schimbare s-a împlinit printr-o trecere efectivă prin Marea Roşie,
sub călăuzirea proorocului Moise, după multe pedepse suferite de egipteni pentru
învârtoşarea inimii lui Faraon. Ultima dintre acestea a fost uciderea celor dintâi născuţi de
parte bărbătească din familiile egiptenilor şi salvarea celor din familiile evreilor. Ceea ce
înseamnă că trecerea lor de la robie la libertate s-a împlinit prin suferinţă şi jertfă
omenească pentru neînţelegerea poruncii lui Dumnezeu.
Învierea Mântuitorului este tot o trecere, dar nu numai o trecere de la o stare la
alta, ci una ce zguduie aşezarea însăşi a fiinţei umane, căci este trecere de la moarte la viaţă,
după cum mărturisim în cântările de la slujba Utreniei: Ziua Învierii, popoare să ne
luminăm!Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-
Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă! Hristos ne-a trecut şi pe
noi din robia păcatului la libertatea de a fi fii ai lui Dumnezeu. Prin jertfa pe Cruce, Hristos
ne-a câştigat libertatea trecându-ne de pe pământ la cer. Ne-a eliberat din moartea
păcatului, din îndepătarea de Dumnezeu şi necunoaşterea voii Lui şi ne-a adus la viaţa
comuniunii cu Dumnezeu izvorâtă din intimitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu după har.
Hristos s-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, în întunericul morţii, pentru a
aduce la lumină pe cei ce aşteptau răscumpărarea, eliberarea din legăturile iadului şi
primirea vieţii celei veşnice. Aceasta este prima trecere operată de Învierea lui Hristos :
trecere a omului de la moartea necunoştinţei şi îndepărtării de Dumnezeu la viaţa izvorâtă
din comuniunea cu Dumnezeu.
Al doilea sens al Învierii Domnului ca trecere se referă la abolirea morţii ca eşec
al existenţei umane, ca pecetluire a păcatului, a îndepărtării omului de Dumnezeu.
Mărturisind Învierea din morţi a lui Hristos afirmăm că moartea celui credincios nu mai
semnifică sfârşitul vieţii pământeşti, ci trecere din această viaţă la o alta a comuniunii mai

119
depline cu Dumnezeu. Viaţa pământească nu se termină la mormânt, creştinul nu trece în
nefiinţă cum spun necredincioşii, ci trece la o altă viaţă. La acest înţeles dat morţii ca
trecere se referă Părinţii Bisericii când vorbesc de amintirea morţii ca îndemn la trezvie şi
lucrare a poruncilor lui Dumnezeu. Sf. Antonie cel Mare spune :”Moartea de o va avea omul
în minte, nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte este.”
Dar mai există şi un al treilea sens al Învierii Domnului ca trecere. Sf. Apostol
Pavel vorbeşte creştinilor din Corint despre acest lucru :”Taină vă spun vouă: Nu toţi vom
muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci
trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se
îmbrace în nemurire.”(1 Cor.15, 51-53).Trecerea noastră de la moarte la viaţă se va sfârşi la
sfârşitul veacurilor când cei morţi vor învia, iar cei ce vor trăi încă se vor schimba. Este
vorba de o schimbare a trupurilor, de o trecere a lor de la stricăciune la nestricăciune, de la
moarte la viaţă. Sf. Pavel vorbeşte foarte clar de schimbarea trupurilor şi de îmbrăcarea lor
în nemurire.La sfârşitul veacurilor, când „însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul
arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer “(1 Tes.4, 16) sufletul se
va reuni cu trupul si împreună se vor prezenta la judecată.Iar această trecere, această
transformare de la sfârşitul veacurilor a persoanei umane vine să dovedească Învierea
Mântuitorului. Căci Sf.Pavel continuă descoperirea acestei taine : „Iar când acest (trup)
stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire,
atunci va fi cuvântul care este scris : „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este,
moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte boldul tău?” (1 Cor.15, 45-55). Biruinţa vieţii
asupra morţii adusă de Hristos se va împlini aşadar la sfârşitul veacurilor când trupul şi
materia se vor îmbrăca întru nemurire.
Prin Înviere, Hristos ne dăruieşte şansa nemuririi, a vieţii veşnice. Prin botez,
primim fiecare acest dar. Iar toată vieţuirea creştină are sensul cultivării acestui dar. Darul
Învierii lucrează o schimbare treptată, o trecere progresivă a creştinului de la moarte la
viaţă. Trecerea se va împlini, după cuvintele Sf.Pavel, la a doua venire a Domnului, la
învierea întregii făpturi. Îndemnul meu la acest praznic slăvit este să primim descoperirea
Sf. Scripturi privind Învierea Mântuitorului şi învierea noastră ca trecere, în mai multe
etape, de la moarte la viaţă, să primim şi să facem lucrător darul Învierii, să vestim tuturor
că, pe urma Învierii lui Hristos, şi noi înviem la vieţuirea cea adevărată.
Învierea Domnului nu trebuie să însemneze numai o trăire periferică şi
convenţională a creştinismului, ci una reală, adâncă. Cei cu îndreptarul format în duhul
credinţei şi al iubirii curate, să adauge şi contribuţia lor la îndreptarea celor îndoielnici, la
luminarea celor neştiutori şi la ajutorarea celor lipsiţi. Această lucrare este necesară pentru
ca toate mădularele organismului să fie viguroase şi forţa divină a creştinismului să se
reverse în viaţa de toate zilele.
Accentuăm mereu aspectul luminos al Învierii Mântuitorului. Numim acest
praznic „praznicul luminii”. Începând cu bineţele : „Hristos a înviat! ‘‘ şi continuând cu toate
cântările rânduite pentru această slăvită zi, toate ne cheamă la bucurie. În învierea lui Iisus
Hristos se strâng toate bucuriile credinţei noastre, dar pe toate le covârşeşte bucuria
veşnică a învierii conştiinţei creştineşti şi practicării virtuţilor pentru „îndumnezeirea firii
noastre .‘‘ Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paştelui începe din ultima săptămană a
Câşlegilor de iarnă, numită de popor şi Săptămâna Albă. În acest interval de timp nu se
mănancă carne, ouă, lapte şi produse obţinute din lapte, dar nu se fac nunţi sau alte
petreceri cu muzică. În societatea tradiţională, dar şi în prezent,

120
 Floriile deschid săptămana cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti.
Sărbătoarea Floriilor are străvechi rădăcini, ea fiind atestată în societatea română ca zi
dedicată zeiţei Flora, peste care creştinismul a suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în
Ierusalim (Floriile, în terminologia populară). Ramurile verzi din această zi, întrebuinţate
atât în ritualurile casnice cât şi în cele bisericeşti, întruchipează simbolul castităţii şi al
renaşterii anuale a vegetaţiei. La Florii şi în săptămâna Patimilor(„Săptămâna neagră“)
oamenii împodobesc mormintele cu flori şi miţişori de răchită sau salcie şi fac pomeni
pentru morţi, astfel îmbunându-i, dar şi pentru a le asigura hrana spiritului nevăzut di
lumea cealaltă. Urmează apoi Duminica Mare care încheie Ciclul Pascal, cunoscută şi sub
denumirea de Pogorarea Sfantului Duh, care se suprapune peste sărbătoarea populară a
Rusaliilor. Există o serie de obiceiuri şi tradiţii ale transilvănenilor.
Un ritual deosebit al Învierii în lumea satului mureşean începe cu masa festivă de
Paşte. Îniante de a se servi bucatele pregătite românul primeşte împărtăşania, adică
Paştile(pâine cu vin) şi apoi începe ciocnitul ouălor roşii(care arată deschiderea
mormântului Mântuitorului) de către membrii familiei, în timp un partener rosteşte
“Hristos a Înviat!”, iar celălalt îi răspunde “Adevărat a Înviat!”, mărturisindu-şi astfel,
totodată, credinţa.
La 40 de zile după Paşti se sărbătoreşte Ispasul sau Înălţarea Domnului. În
această zi abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor, deoarece se
credea că sufletele morţilor se ospătau acum, în zborul lor către cer. În această zi, după
terminarea slujbei religioase, preotul iese cu credincioşii în câmp pentru a sfinţi apa
folosită la stropitul culturilor. Învierea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos este cea
mai însemnată, mai înaltă şi mai aşteptată sărbătoare a creştinilor, situată primăvara, când
şi natura se primeneşte, este şi pentru oameni un prilej de reînnoire sufletească, de curăţire
a tot ce înseamnă păcat, greşeală, inducere în ispită, îndoială sau depresie şi, totodată, de
sporire a faptelor bune, a speranţei şi încrederii depline în ajutorul divin. În fiecare an
sărbătorim Paştele, însă de fiecare dată ne bucurăm de sosirea acestei sărbători ca şi când
ar fi pentru prima oară. Multi, poate, se vor întreba de unde vine această supremaţie?
Răspunsul este simplu: Învierea din Morţi este trăsătura specifică a creştinismului, faţă de
toate religiile naturale sau păgâne. Copiii sunt cei mai entuziasmaţi. Puritatea şi inocenţa
bucuriei copiilor dă amploare acestei sărbători. Fie că este vorba de vopsitul sau
încondeiatul ouălor, de decorurile pregătite cu multă migală, de planşele de colorat, de
icoanele pictate pe sticlă, de poezii, cântece sau jocuri, cei mici sunt întotdeauna primii. Să
nu uităm câtă fericire poate fi în sufletul unui copil în clipa în care ciocneşte un ou roşu sau
ce simte la gândul că va veni Iepuraşul. Bucuria lor vine mereu din lucruri mărunte.
Hristos Domnul să ne dăruiască lumina Învierii Sale dimpreună cu pacea Sa şi
bucuria de a vesti lumii biruinţa vieţii asupra morţii!
Hristos a înviat!

Bibliografie :
*Preot profesor Bunea , Ion”, Cuvânt de învăţătură la duminici şi sărbători”, Tiparul
Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1983 .
*Arhiepiscop dr. Condrea, Nicolae”, Lumină Lină”-Revistă de spiritualitate şi cultură
românească-editată de Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă,
Capela Sf.Apostoli Petru şi Pavel, aprilie-iunie, New York, 2009.
* Olga Pîrîială, „Literatura pentru copii“, Ed. Aramis, 2005

121
 SFÂNTUL PAŞTE ÎN DIFERITE BISERICI

Prof.înv.preşc.Băluţă Mihaela
G.P.P.Nord 1-Rm.Vâlcea

Sărbătoarea Învierii Domnului e cea mai îmbucurătoare şi cea mai solemnă

dintre toate sărbătorile creştine din timpul anului bisericesc, şi acestui caracter specific al
ei îi corespunde caracterul special al slujbelor bisericeşti care se oficiază la această
sărbătoare. Toate slujbele din timpul cât durează această sărbătoare, utrenie, vecernie,
pavecernită, miezonoptică, ceasurile, precum şi sfânta liturghie, se fac după un tipic special.
Sărbătoarea Paştilor implică un complex întreg de slujbe ce se desfăşoară pe o lungă
perioadă a anului bisericesc, căci în funcţie de această serbare sunt legate mai multe alte
praznice. Astfel, Paştile sunt precedate de un timp îndelungat de post, timp stabilit pentru
pregătirea credincioşilor pentru marele praznic al Învierii. Slujbele din Postul Mare ce se
săvârşesc în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin sunt de un bogat conţinut teologic, dar
acestea nu intră în limitele studiului nostru, de aceea, ne oprim, în special, asupra slujbei
Învierii.
În Biserica Ortodoxă Română, slujba Învierii se desfăşoară dupa următorul tipic :
începutul se face sâmbăta, la orele 23:45, când stingându-se toate luminile, preotul iese
prin sfintele uşi cu o lumânare aprinsă de ia candela de la Sfânta Cruce şi spune de trei ori
"Veniţi de primiţi lumină". La acest îndemn, toţi credincioşii iau lumină de la preot şi ies
afară în faţa bisericii, unde este aşezată o masă pe care stau : Sfânta Evanghelie, Sfânta
Cruce şi două sfeşnice cu lumânări aprinse. (Deci timpul pentru Înviere este fixat acum în a
doua parte a nopţii; odinioară slujba începea mai devreme şi ţinea tot cursul nopţii.
Slujba âncepe afară cu citirea evangheliei Învierii (Matei XXVIII, 1-16). După
aceasta preotul dă binecuvântarea pentru începutul utreniei "Slava Sfintei şi celei de o
fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii
vecilor", şi toţi cântă împreună cu preotul: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre
moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le" (de trei ori). Preotul rosteşte apoi
stihurile Paştilor, cadind în jurul mesei, apoi rosteşte ectenia mare, după care tot poporul
intră în biserică. Aici se continuă cu slujba utreniei şi cu liturghia. Toată slujba exprimă
bucuria şi înalţarea sufletească pe care le produce praznicul Învierii în sufletele
credincioşilor.
Acest tipic pentru slujba Invierii Domnului este urmat în general de practica
tuturor Bisericilor Ortodoxe Răsăritene, deşi în unele practici intervin mici obiceiuri locale.
Astfel în Biserica Ortodoxa Greacă preotul cheama pe credincioşi să-şi aprindă lumânările,
prin formula : "Veniţi de luaţi lumina din lumina cea neînserata" ; finalul subliniat aici nu
este cunoscut în Biserica Ortodoxa Română. La începutul slujbei (afară din biserică) se
citeste Evanghelia de la Marcu XVI, 1-2, in loc de cea de la Matei XXVIII, 1-6, care se citeste
în Biserica Ortodoxa Română.
În ciuda unor mici deosebiri locale inerente, slujba Învierii săvârşită de Bisericile
ortodoxe răsăritene este în esenţa ei aceeaşi. În liniile ei generale, slujba Învierii practicată

122
în Biserica Ortodoxa de rit bizantin este identică cu slujba Învierii săvârşită în Biserica
veche, Biserica Ortodoxa de rit bizantin fiind şi pe această linie păstrătoarea tradiţiei lăsate
de Apostoli în Biserica primară.
Daca Pastile au fost si sunt inca serbate la o data diferita in Bisericile crestine,
odata cu aceasta s-a impus si o diversificare a practicilor liturgice legate de aceasta
sarbatoare. Problema uniformizarii ori a stabilizarii datei Pastilor, care constituie una din
preocuparile de interes general crestin, este pe drumul rezolvarii ei, prin aceea ca,
majoritatea Bisericilor se resimt in urma acestei deosebiri si sunt deschise discutiilor
ecumenice care ar putea aduce mult dorita unitate.
Cat priveste practica liturgica a serbarii Pastilor in diferitele Biserici crestine, nu
se poate presupune acelasi lucru, desi nici in acest sens influentele si apropierile nu sunt
excluse. Am remarcat la momentul oportun influenta pe care a exercitat-o practica unei
Biserici asupra practicii altei Biserici, cum ar fi inrudirea intre unele lecturi scripturistice in
Biserica Romano-Catolica si in Bisericile Vechi Orientale, sau folosirea unei imbracaminti
de culoare alba in Biserica Romano-Catolica si in Biserica luterana. Nu este exclus ca in
eventualitatea unei mai mari apropieri intre Biserica Ortodoxa rasariteana si Bisericile
protestante, cultul acestora, atat de simplificat, sa se imbogateasca si sa-si insuseasca unele
practici liturgice care s-ar potrivi cu structura sa".
Invierea Domnului a constituit inca de la inceput pentru cultul crestin o
sarbatoare deosebita, de bucurie si de reimprospatare sufleteasca a credinciosilor si
intensitatea cu care este si astazi practicata, cel putin in unele Biserici crestine, poate
constitui o dovada a legaturii organice pe care aceste Biserici o au cu Biserica apostolica, in
aceasta legatura este data garantia credintei ortodoxe, insusire de mare importanta pentru
discutiile ecumenice ale vremurilor pe care le traim.

ÎNVIEREA DOMNULUI, SĂRBĂTOAREA SUFLETULUI

Prof. pt. înv. preșcolar Biciușcă Tania Larisa

Paștele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinștăţii. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o șansă de
mântuire - cât și de tradiţii: oul pictat, iepurașul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paște -
cozonac, pasca, miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Sfintele Paști - sărbătoarea vieţii - marchează miracolul Învierii Domnului, iar
actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul si armonia crestinilor.
Obiectul acestei sarbatori crestine este amintirea vie a patimii, a mortii și a învierii lui Iisus
Hristos.
Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea luminii și a bucuriei, și-a păstrat până în prezent
farmecul si semnificaţia, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de familie.
În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde
din lumina adusă de preot de pe masa Sfîntului Altar. Această lumânare este simbolul
Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii lui Hristos asupra întunericului
păcatului.

123
 Pe de altă parte, Învierea este bucuria sufletului care nu e nici trecătoare, nici ne-
deplină. E bucuria prin excelenţă, pentru că e bucuria eternă și deplină. De aceea, în
noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist. Nimeni nu ar trebui să plângă. Căci toate
motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă de biruirea morţii.
Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă și umilire în zilele patimilor, El era,
privindu-L omenește, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai
zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea,
mai dusmănește tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat și profanat, ca Iisus
Hristos.
Cu cât a dăinuit și a crescut în acest timp îndoiala sau tăgadă Învierii lui Hristos, cu atâta a
crescut puterea și însemnătatea ei de biruinţă asupra firii și a răului morţii. Cu cât va dăinui
și va crește încă îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât se va vădi prin contrast
adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţa și de credinţa; va crește și se va întări în
convingerea noastră, bazată pe existenţa adevărului Bisericii universale, că: Hristos a
Înviat! Cu cât omul și omenirea întreagă vor cunoaște mai multe biruinţe, cu atât va fi mai
mare între toate Biruinţa lui Hristos.
De aceea Paștile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie
a ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioșii se salută cu vestea unei
bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevarat a înviat!", pâna la
Înalţarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot așa de mare, legată interior de
prima: "Hristos s-a înălţat!", până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau
umplerea desăvârșită a vieţii noastre de Duhul Sfânt.
Dar Învierea Domnului nu este numai un adevăr irevocabil. El este totodată "un
semn al semnelor lui Dumnezeu " tot atât de real în faţa lumii întregi. Cu alte cuvinte,
Învierea este semnul puternic, evident și clar pentru toţi, că Dumnezeu cel viu a intervenit
în iconomia și istoria omenirii.
Așadar, Învierea Domnului este, prin excelenţă, acela al îndumnezeirii naturii
noastre omenești și al participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, mai presus
de fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor părinţi ai
Bisericii nu e altceva decât „o trăire a luminii dumnezeiești și o pregustare a Împărăţiei
Cerurilor, o transfigurare anticipată”. Este acel «faţă catre faţă» îndreptat spre eternitate,
când “Dumnezeu coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu”.

124
 PAŞTELE – MINUNEA ÎNVIERII LUI IISUS

PROF.PAVEL RODICA GRĂDINIŢA CU P.P NR.8 VASLUI

Dacă educaţia este specifică omului şi religia s-a nascut odată cu apariţia lui.În
religie , copilul se trăieşte pe sine în chip natural.
Dacă i se ascunde religia, el poate duce o viaţă falsă.
Vasile Bancilă afirma:”cei ce lipsesc copiii de religie fac o crimă faţă de viitorul lor
de oameni pe această lume şi de mântuire pentru lumea transcendentă.A nu face educaţie
religioasă copilului e a proceda la o operaţie caracterizată de infirmizarea sufletului, e a
amputa fiinţa umană de ceea ce are mai de preţ”.
O minunată sărbătoare creştină este cea a Paştelui, ce simbolizează pentru
întreaga omenire, minunea învierii lui IISUS HRISTOS.Copiii sunt introduşi în atmosfera
acestor fascinante sărbători pascale prin intermiediul diverselor activităţi planificate în
funcţie de particularităţile lor de varstă.
Biblia spune că la trei zile după moartea lui Iisus, mormântul lui a fost găsit
gol.Creştinii cred că , prin învierea lui Iisus , pot primi o nouă viaţă după moarte.Această
credinţă este celebrată de Paşte, iar sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvara,
când întreaga natură se trezeste la o nouă viaţă.
Paştele creştin işi are originea în tradiţia apostolică, este cosacrarea Învierii lui
Iisus Hristos, cea mai veche şi solemnă sărbătoare a creştinilor, sărbătoare care nu are dată
fixă, celebrată în prima duminică după lună plină a echinocţiului de primăvară.
Iisus a fost numit”Mielul lui Dumnezeu”, pentru că aşa cum mielul este sacrificat
de către evrei pentru iertare, la fel Iisus s-a sacrificat pentru salvarea lumii.
La Paşte se vopsesc ouă de culoare roşie pentru aducerea aminte de sangele
nevinovat a lui IIsus Hristos, fiul lui Dumnezeu, vărsat pentru păcatele omenirii.
În aceeaşi periodă, în care astăzi se sărbătorerşte Paştele creştin, popoarele
scandinave sărbătoreau Zeiţa Primăverii, Ostern sau Eastre.
Aceasta tradiţie era asociată cu iepuraşul de Paşte si ouăle viu colorate, simboluri
ale bucuriei, luminii, soarelui şi al fertilităţii.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilorn
Pascale prin “Postul Paştelui’, numit şi “Postul cel Mare”, post care durează 48 de zile.
Ultima săptămana din postul Paştelui se numeşte “Săptămana Patimilor”şi începe
în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
Menirea noastră , a educatoarelor , este aceea de a înfrunta concepţiile contrare
ale acestei lumi, oferindu-i copilului printr-o educaţie corectă, şansa integrarii într-o
societate pusă în slujba
progresului spiritual, ştiinţific şi moral de care are atâta nevoie omenirea.

“Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei.Pictorul şi sculptorul fac doar
figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu;uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se
bucură şi Dumnezeu.
Şi oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puţin al sau”.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

125
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE PAȘTE ÎN TRANSILVANIA

Prof. înv. primar, Delia Pop

Şcoala Gimnazială „Grigore Silași” Beclean, Bistrița-Năsăud
Prof. înv. primar, Lazăr Margareta
Şcoala Gimnazială „Grigore Silași” Beclean, Bistrița-Năsăud

Paștele este cea mai importantă sărbătoarea creștină prin Învierea lui Iisus
Hristos. Considerată cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin, Paştile se
celebrează la o dată variabilă. De peste două mii de ani, la vremea stabilită după dogmă,
satele noastre româneşti se pregătesc pentru marea sărbătoare, oamenii încercând să fie
mai credincioşi şi mult mai buni. Datina n-ar fi împlinită fără legile nescrise ale pământului,
fără obiceiurile care cuprind practici şi rituri, iar neîmplinirea acestora ar arăta o lipsă a
credinţei, care, implicit, ar atrage forţele malefice asupra omului şi a pământului. În ţinutul
transilvănean datorită confluenţelor orientale și occidentale pe care le are această zonă de
ţară, Paștele a adoptat de-a lungul timpului tradiţii specifice atât de la sași, de la maghiari,
cât și de la romani.
După respectarea “Postului mare” şi după sărbătorirea “Sâmbetei lui Lazăr” şi a
“Floriilor”, satele româneşti trăiesc cu evlavie tragedia ”Săptămânii Patimilor”, pentru a
ajunge lumina “Sfintelor Paşti”, miracolul “Învierii lui Hristos”, «luarea Paştilor». În
Săptămâna Paştilor, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti:
pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie
terminate. Pe lângă covoare, lăicere, icoane şi blide cu ştergare, gospodinele împodobesc
odăile şi cu mlădiţe de salcie de la “Florii”. În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile
pregătesc Pasca şi Ouăle Roşii, simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii.
Se spune că pregătindu-se de sărbătoarea Paștelui în Miercurea, Joia și în Vinerea
Mare, femeile pregătesc pasca, mielul și ouăle, a căror încondeiere se distinge în
Transilvania printr-o varietate mare de modele și culori.
În unele zone din Bistriţa-Năsăud, de Paşte, ouăle sunt vopsite cu coji de ceapă,
apoi împodobite cu mărgele care le oferă un farmec aparte. În ziua de Paşte există obiceiul,
la copii mai ales, să "ciocănească" ouăle cu banul, iar tradiţia spune că învingătorul va avea
o viaţă îmbelşugată.
În Bistriţa-Năsăud, ouăle sunt vopsite în Vinerea Mare. La ţară, mai ales, ouăle
crude sunt învelite într-o bucată de ciorap cu trifoi, talpa-gâştei, păpădii sau alte plante şi
introduse într-o fiertură de coji de ceapă roşie. Odată fierte, ele au şi decoraţiuni rezultatele
din urmele pe care le lasă plantele pe coajă.
În satul Salva, de lângă Năsăud, în care locuiesc multe femei ce confecţionează
costume populare cusute cu mărgele, există obiceiul ca, după ce au fost înroşite, ouăle să fie
învelite într-o zale de mărgele care le oferă protecţie şi un farmec aparte.
Procedura este una destul de complicată, întrucât se ia fiecare mărgea şi se coase
pe un şir care împrejmuieşte oul ca o armură.
“Cea mai de seamă coptură, pe care o mănâncă românii, este Pasca” - Simion
Florea Marian. În Sâmbăta Mare, în Bistriţa-Năsăud, gospodinele fac în cuptor pască dulce

126
şi sărată, dar şi cozonac. Pasca sărată este făcută în special în satele în care trăiesc etnici
maghiari şi germani, reţeta fiind luată de la aceştia, iar cea dulce în zona de nord a
judeţului, în satele învecinate cu Bucovina. Pasca sărată este mâncată ca aperitiv, iar cea
dulce ca desert.
Pasca, ouăle roşii şi mielul constituie elemente purtătoare ale simbolului
sacrificiului pascal şi al Învierii, al regenerării, al purificării şi al veşniciei, alimente
consumate sacramental. În noaptea de Înviere, oamenii duc la biserică un coş cu ouă roşii,
pască şi slănină, pentru ca bucatele să fie sfinţite de preot. Datorită existenţei unei credinţe
conform căreia de Paşti este bine să ai straie noi, odinioară, fetele şi tinerele neveste coseau
cămăşi pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat semnificaţia era şi mai
puternică, acestea urmând a purta noile cămăşi atât la biserică, cât şi la joc. În ziua de Paşte,
mulţi merg la biserică îmbrăcaţi în costume populare care au cel puţin un obiect
vestimentar nou.
În a doua zi de Paşte, fetele din Bistriţa-Năsăud sunt stropite cu parfum, obicei
preluat de la germani şi maghiari. La ţară, fetele erau udate cu găleţi pline cu apă, însă în
timp, s-a renunţat la această practică în favoarea parfumului sau a apei de colonie, obicei
care se practică şi la oraş.

SARBATORI DE PASTI

ED. GHEORGHIU IONELA

GRADINITA NR.13 FOCSANI

Pastele reprezinta una dintre cele mai importante sarbatori crestine ce semnifica
invierea lui Iisus Hristos.
Invierea Domnului este minunea minunilor ‚ziua triumfului vesnic al invierii lui
Iisus .Putem spune ca semnifica botezul credintei adevarate .Pregatirea crestinilor pentru
Sarbatorile Pascale incepe cu mult inainte, odata cu inceperea Postului Mare.Toti oamenii
sunt chemati la bucuria invierii , fiecare dupa taria credintei si a pocaintei sale.La biserica
preotul insotit de alaiul de credinciosi iese cu „Lumina” si inconjoara biserica de trei ori .
Recunoasterea tainei Invierii reiese din raspunsul crestinilor la formula
„HRISTOS A INVIAT” prin „ADEVARAT A INVIAT”.
Aceasta formula este folosita timp de patruzeci de zile pana la Inaltarea
Domnului.Fiecare crestin se va intoarce acasa cu „Lumina” luata de la parinte iar lumanarea
va fi pastrata tot anul. Se spune ca la un necaz sa aprinzi lumanarea sa te protejeze de rele.
Dupa slujba care tine o noapte, gospodinele primesc binecuvantare de la preot sa
manance din bucatele gatite.Pe masa crestinilor se gaseste: pasca, cozonaci, oua rosii si
carnea de miel. Fiecare dintre acestea semnifica ceva.
Ouale simbolizeaza sangele lui Hristos si se zice ca tin relele departe de casa.
.Incondeierea oualui este un lucru ce necesita rabdare si pricepere.Este una din activitatile

127
asteptate de copii.Se pot folosi diferite tehnici de incondeiere.Mielul reprezinta victoria
vietii asupra mortii , simbolizeaza turma lui Dumnezeu.
Sarbatoarea Pastelui semnifica credinta si bucurie.

BIBLIOGRAFIE: CARTI DE RELIGIE, AUTOR NECUNOSCUT

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII– TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Prof. Savu Mirela - Elena, prof. Cujbă Nicoleta

Şcoala gimnazială nr.40 “Aurel Vlaicu”
Loc.Constanţa jud. Constanţa

Sărbătoarea Învierii Domnului este indicată în limba română prin cuvântul "paşti"
întrebuinţat de obicei la plural, care este de origine ebraică - “pascha” (pesah) înseamnă “a
trece dincolo” în amintirea trecerii evreilor prin Marea Roşie şi a exilului... . Termenul
ebraic a trecut în vocabularul creştin, pe motivul că patimile, moartea şi învierea Domnului,
au coincis cu Paştile iudaice din acel an. În ceea ce priveşte creştinii, Dumnezeu a reînnoit
legământul făcut cu israeliţii, de data aceasta nu printr-un om (Moise) ci prin Fiul Său, Iisus
Mesia. Legământul cel nou este cu toate popoarele, care vor să primească iertarea păcatelor
prin jertfa lui Iisus Hristos.
În anul 325 î.H. a fost convocat consiliul de la Nicaea de către împăratul
Constantin, care a emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc în
prima duminică după luna plină de sau după echinocţiul de primăvară sau prima zi de
primăvară.
În noaptea de Înviere, toţi românii merg la biserică pentru a lua lumina Sfântă.
După slujba de Înviere de la miezul nopţii are loc prima masă de Paşte în familie. În a doua
zi şi respectiv a treia de Paşte începe ritualul familial al umblării cu pască, finii merg în
vizită la naşi, unde duc bucate alese pentru a sărbătorii împreună Paştele.
O tradiţie foarte importantă constă în faptul că, în Noaptea de Înviere, la ora 12 se
stinge lumina în Biserică, iar credincioşii vin şi iau lumină de la preot după care o duc
acasă. Tot în această noapte, la sfârşitul slujbei se oferă pască înmuiată în vin. În prima zi de
Paşte, imediat cum se trezesc, credincioşi se spală pe mâini şi pe faţă după care trebuie să-
şi facă semnul crucii de trei ori şi să ia o bucată din pasca înmuiată în vin, apoi, ciocnesc ouă
roşii. În Dobrogea (N), credincioşii pun în prima apă cu care se spală pe faţă: un ou roşu
(pentru a fi “rumeni de sănătate” tot anul) şi un bănuţ (pentru a avea un an cu belşug)!
În diferite zone ale României s-au păstrat tradiţii străvechi mai ales în special la
sate, astfel: în Bucovina (apa cu care se spală limba clopotului este apoi folosită de fete), în
zona Câmpulung Moldovenesc (coşul pascal cuprinde şi: seminţe de mac ( pentru a alunga
seceta), sare (belşug), zahăr (pentru vitele bolnave), faină (rodul grâului să fie bogat),
ceapa şi usturoi (împotriva insectelor), în părţile Sibiului (un pom împodobit cu ouă
vopsite), la Călăraşi (cocoşii vestesc Învierea lui Hristos!) în zona Lăpuşului (urături despre
Înviere), în Argeş (se pregătesc covrigii cu ou - belşug) etc. Ne oprim mai mult asupra

128
regiunii noastre, Dobrogea unde tradiţiile şi obiceiurile sărbătorilor Pascale au rămas
neatinse, neschimbate, mai ales în partea sa de nord: “Lăzărelul” (în loc. Izvoarele, jud.
Tulcea) “Olaria” (satele din N regiunii) “Caloianul”(loc. Vulturu, jud. Constanţa),
“Paparuda”(în comunităţile de lipoveni din localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Văcăreni, Jijila
din jud. Tulcea) etc.
Convertirea populaţiilor nordice la Creştinism s-a produs astfel: misionarii
creştini ai secolului al II-lea au ajuns în nordul continentului (vechii saxoni) şi au încercat
să-i converteasca treptat pe oameni, permiţându-le acestora să-şi menţină tradiţiile şi
sărbătorile, în care au introdus încetul cu încetul elemente creştine. Aceasta tehnică de a
tolera şi îngloba tradiţiile locale în credinţa creştină se foloseşte şi astăzi, în special de către
Biserica Catolică, cu precădere în Africa, pentru a nu trezi resentimentele triburilor
obligindu-le să renunţe brusc la datinile lor. Celebrate în aceeaşi perioadă a anului,
sărbătoarea Paştelui şi cea a primăverii s-au întrepătruns, numele divinităţii păgâne
păstrându-se în denumirea sărbătorii creştine.
În încheierea lucrării am prezentat simboluri creştine ale Paştelui: Crucea,
Iepuraşul, Oul, Mielul, Măgarul, Fluturele, Păunul, Scorpionul, Pasca, Lumânarea de Înviere.

BIBLIOGRAFIE:
Boia Lucian, 1995, „Mituri istorice româneşti”, Editura Universităţii Bucureşti
Boia Lucian, 1999, 2002, 2005, 2008, 2011, „Istorie și mit în conștiința românească”,
„Două secole de mitologie națională”, Editura Humanitas
Brill Tony, 1994, Legendele românilor: Legendele faunei”Editura "Grai și Suflet -
Cultura Naţională"
Cordoneanu Maria, Cordoneanu Radu, 1998, Dicţionar de mitologie: greco-romană şi
românească: zei, eroi, legende, Editura Viitorul Românesc
Ghinoiu Ion, 2001, Panteonul românesc: dicţionar, Editura Enciclopedică
Marian Simion Florea, Olteanu Antoaneta, 2000, Mitologie românescă”Editura
Paideia Pamfile Tudor „Mitologie românească”, ISBN 973-571-219-9
Olinescu Marcel, 2004, Mitologie românească: cu desene şi xilogravuri de
autor”Editura 100+1 Gramar,
Vulcănescu Romulus, 1985, Mitologie Română, Editura Acad. Rep. Soc. România
*** Dicţionarul explicativ al limbii române
***wikipedia.ro

129
 PAŞTELE LA ROMÂNI

PROF.GALE TAMARA- C.Ş.E.I. ŞIMLEU-SILVANIEI, JUD. SĂLAJ

Pentru prima dată Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de
Hristos. În această dată evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura în
cartea Exod (Ieşirea) din Vechiul Testament ne oferă instrucţiunile date de Dumnezeu
pentru sărbătorirea Paştelor în timpul lui Moise. Evreii din antichitate îşi aminteau de
faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.
Înainte de anul 325 i.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii,
chiar şi vinerea, sâmbăta şi duminica. În acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc în
prima duminică după luna plină de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de
primăvară. Astfel, Paştele trebuie sărbătorit într-o duminică între data de 22 martie şi 25
aprilie. Data este legată de ciclul lunii.
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii. Paştele,
cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în cuvântul ebraic pesah,
trecere.
Pe planul culturii populare, începerea Postului Mare este marcată prin distracţia
care se face înainte de post. În Vestul ţării, dar şi în zonele cu populaţie catolică, aceasta
poartă numele de fărşang, faşanc sau fashing. Este, de fapt, un carnaval al întregului sat, la
care tinerii se maschează, iar cei mai în vârstă asistă. Măştile sunt fie confecţionate ad-hoc,
din materiale existente prin gospodărie – haine vechi, perdele, obiecte vechi, etc.
La lăsata secului în munţii Apuseni se practică o sărbătoare a focului viu, numită
Hodaiţe, varianta locală a Alimorilor. Ea avea loc într-o zi din săptămâna albă (a brânzei)
sau în prima zi a Postului Mare. Pe dealurile sau pe munţii dimprejurul satelor, copiii mai
măricei dădeau drumul unor mănunchiuri de nuiele împletite cu foi de porumb şi paie,
strigau: "Păzea, că vine roata de foc, Cu belşug, cu noroc; Păzea, că vine soarele Şi vă arde
picioarele, Păzea, păzea!"
Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi
pascale: cozonacii cu mac şi nucă, pasca şi babele coapte în forme special de ceramică.
Pasca, cea mai importantă coptură rituală a Paştelui se face din făină de grâu de cea mai
bună calitate, cernută prin sită deasă şi are, cel mai adesea, formă rotundă.
Ultima vineri din Postul Mare este numită în popor Vinerea Paştilor, Vinerea
Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine,
aceasta este ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea
neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Din această cauză, Vinerea Mare este
zi de post negru. În Vinerea Mare este interzis a se face copturi.
Se spune că, în ziua în care Domnul Isus a fost răstignit şi i-au fost străpunse
mâinile şi picioarele cu piroane, Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce. Sângele
Mântuitorului a curs pe ouă, făcându-le roşii. Picăturile roşii constituie unul dintre primele
modele de pictură pe ouă.
Semnificaţia oului roşu este legată atât de învierea lui Iisus cât şi de regenerarea
şi renaşterea naturii. Vopsirea ouălor este realizată după tradiţie joia şi sâmbăta din

130
Săptămâna Mare.Simbolurile sunt diverse, fiind folosite elemente geometrice, vegetale,
animale, religioase, variate în funcţie de zona şi tradiţie. Respectând tradiţia, acest obicei a
fost treptat ridicat la nivel de adevărată artă, fiind folosite tehnici diverse pentru
înfrumuseţarea oului. Cele mai folosite motive sunt crucea, motivele vegetale (frunze, flori,
spice), animale diverse, unelte casnice. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde,
albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea
pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre arta populară în
privinţa ornării ouălor de Paşte, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor. Ouăle
închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din mormânt şi a înviat, precum puiul
din găoace. În Bucovina (şi nu numai) ele se numesc şi "ouă muncite", dedicând strădania
de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.
În concepţia populară, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de vindecare
şi de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, vigoare şi spor. Obiceiul este ca în
dimineaţa din duminica Paştelui, faţa să fie spălată cu apă neîncepută în care s-a pus un ou
roşu, având credinţa că acesta dă sănătate şi frumuseţe.

”Hristos a înviat!”, rostim,

căci Sfânta Înviere o slăvim.
”Adevărat a înviat!” vei spune
căci vestea Învierii e-o minune!

Bibliografie
Ghinoiu, I.2002 „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Bucureşti, Ed.Elion
Ghinoiu, I.2008 „Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”, Bucureşti, Ed.Agora
Pistolea, Vasile, 2006 „Sărbători religioase şi datini la români”, Timişoara, Editura
Marineasa
Ţoca, Ioan, 2004 „Sărbători religioase, datini şi credinţe populare”, Bucureşti,
Editura ALLFA

ÎNVIEREA DOMNULUI-SĂRBĂTOAREA BUCURIEI

ȚIFUI DANIELA-ȘCOALA GIMNAZIALĂ ELENA CUZA IAȘI

Învierea Domnului, Sfintele Paşti, este sărbătoarea creştinismului, o sărbătoare a

bucuriei depline, a luminii, a comuniunii, a sufletului. Paştile sunt “sărbătoarea
sărbătorilor” pe deplin resimţită azi de toţi creştinii care îşi manifestă această bucurie
debordantă în noaptea Învierii şi în zilele ce urmează prin binecunoscutul salut “Hristos a
înviat!”.
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment
copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea

131
Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă
începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem
neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte
posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt
valurile de numeroşi creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi
luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Învierea Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă
corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare
persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos
şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite
din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în
care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care
anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în
operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere
individuale sau generale ale Bisericii.
Lumina bucuriilor e în suflete, ea străluceşte în cugetele milioanelor de creştini şi-
nvaluie întreaga lor fiinţă în veşmântul luminilor.
Întreaga fire e pregătită pentru această sărbătorire a luminii. Acum soarele
biruitor scalda în lumină şi îmbrăţişează cu căldură întreagă fire, pe care o împodobeşte în
chip atât de minunat.
Orice creştin şi orice pământean, care a citit Biblia sau a auzit de cele cuprinse în
ea de la alţii, a aflat că Dumnezeu a creat mai întâi lumina. Dumnezeu nu numai că este
lumina, şi a creat lumină, dar şi iubeşte în chip deosebit lumina. Şi aceasta o putem vedea şi
prin această întâietate de care se bucura lumină în ordinea creaţiei. Mai întâi a făcut lumină
şi apoi tot ceea ce împodobeşte acest univers. Şi, după ce a creat acest minunat cosmos,
pregătit pentru regele creaturii, l-a făcut şi pe om. Nici nu se putea o ordine mai firească
decât aceasta, că regele universului să intre deodată în palatul şi împărăţia sa.
Omul fără Dumnezeu hălăduieşte în întuneric şi în imperiul morţii. Ceea ce este
cerul şi soarele pentru pământ, aceea e Dumnezeu pentru sufletul omenesc. Proba o avem
în viaţa omenirii dinainte de venirea Mântuitorului şi în acea din zilele noastre. Ori de câte
ori nu dăm ascultare învăţăturilor lui Dumnezeu, de atâtea ori păcătuim. Păcatul nu este
socotit decât ca o pată care acoperă sufletul nostru. Şi având în vedere aceste îndepărtări
de la voia lui Dumnezeu, noi spunem de omenirea dinainte de Domnul nostru Iisus Hristos,
că ea a orbecăit în noaptea păcatelor.
Lumina lui Hristos, străbătând întunericul îndepărtatelor nopţi sufleteşti în care
dormitează păgânătatea, a adus viaţă, cultură, civilizaţie, acolo unde fraţii se mâncau unii
pe alţii. Iar acolo unde necreştinii se folosesc de cultură şi ştiinţă fără conştiinţa morală a
răspunderilor creştineşti, s-a ajuns la o sălbăticie de nedescris: omoară oameni, distrug
toate operele şi instituţiile de cultură, nimicesc tot ceea ce înaltă acele popoare. Ei bine,

132
pentru tot sufletul echilibrat, nu poate fi o izbăvire a acestor popoare decât tot prin lumina
învăţăturii lui Hristos. Creştinismul nu distruge, ci el zideşte. El nu omoară, ci din contră,
călăuza lui e deviza Mântuitorului: "că mai multă viaţă să dea, căci pentru aceea a venit în
lume".
Calea, adevărul şi viaţa pentru întreaga omenire nu e decât în Domnul nostru
Iisus Hristos. Lumina şi fericirea nu o putem avea din deplin decât de de la Cel Ce ne-a
creat. El ne şi poate da întreaga fericire după care suspinam. El ne poate da şi lumina
strălucirilor, fiind El Însuşi lumina.
Nouă nu ne rămâne decât să mărturisim, dimpreună cu psalmistul, care a zis:
"Prin lumina Ta, Doamne, vom vedea lumină".
Iar dacă vom fi ispitiţi să ne depărtăm de Domnul, să zicem şi noi ca Sfântul
Apostol Petru: "Doamne, la cine să ne ducem? Cuvintele vieţii veşnice Tu le ai, şi noi am crezut
şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu" (Ioan VI 68-69).
Şi prin Tine ne-a răsărit nouă viaţă şi ne-am făcut fii ai învierii noastre, atât în
veacul de acum, cât şi în cel fără de hotar, pe care cu nestrămutată credinţa îl aşteptam.
“Aceasta este ziua care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”
cântând împreună “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din
morminte viaţă dăruindu-le”.

Bibliografie:

Ilie Cleopa 2010”Urcuș spre Înviere”editura Doxologia, Iași

Noul testament cu Psalmii, 1991, editura Institutului biblic si de misiune al BOR,

OBICEIURI, TRADIŢII ŞI SIMBOLURI PREZENTE ÎN SĂRBĂTORILE

PASCALE ÎN DIFERITE ZONE ALE ŢĂRII

prof. înv. primar Preoteasa Ana-Angelica

prof. înv. primar Minea Teodora
Şcoala Gimnazială Filiaşi

Învierea Domnului sau Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii,
prin care românii s-au definit ca popor creştin. Bogăţia datinilor şi obiceiurilor pascale la
români vorbesc despre puternica credinţă a românilor în Patimile răscumpărătoare şi
Învierea Domnului.
În noaptea de Înviere mulţime mare de popor vine la biserică. Fiecare credincios
poartă în mâna o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa
Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a
luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi păstrează restul de lumânare
rămasă nearsă după slujba şi o aprind în cursul anului în cazul în care au un mare necaz în

133
casă. La sfârşitul slujbei, preotul împarte tuturor Sfintele Paşti, adică pâine sfinţită, stropită
cu vin şi cu aghiazmă.
Urările tradiţionale de Paşte ale creştinilor ortodocşi sunt "Hristos a înviat!", iar
răspunsul este "Adevărat a înviat!". Aceste urări sunt adresate 40 de zile după Paşti, până la
sărbătoarea “Înălţării la cer" a lui Iisus. De asemenea, aceste urări se rostesc atunci când
are loc tradiţionala ciocnire a ouălor. În timpul Paştelui creştin, tradiţional este ca ouăle să
fie colorate în Joia Mare, după Liturghie şi numai în culoarea roşie pentru că roşu semnifică
sângele lui Iisus vărsat pentru salvarea omenirii.
Legenda spune că, în timpurile în care Iisus era răstignit pe cruce, Maica
Domnului, plângând, şi-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat să-şi găsească
fiul. Pe drum, a ajuns la o apă, a rugat o salcie să-i facă o punte. Pentru aceasta, a
binecuvântat-o să nu poată fi făcuţi cărbuni din lemnul ei şi să fie dusă în fiecare an la
biserică de Florii.
Cu ramurile de salcie, simbol al primăverii şi al fertilităţii, se ating vitele şi copiii
mici, ca să crească şi să înflorească precum salcia. Ramurile sfinţite se pun apoi la icoane
sau deasupra uşii şi sunt folosite în timpul anului, ca leac împotriva bolilor sau ca mijloc de
apărare împotriva dezastrelor naturii. Cu ramuri de salcie se împodobesc şi crucile în
cimitire .
În Săptămâna Mare se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se fac ouă
roşii şi cozonaci, drob de miel şi pască.
Un obicei care se practică numai în Bucovina în noaptea de Înviere este acela ca
fetele să se ducă în clopotniţă şi să spele limba clopotului cu apa neînceputa care înseamnă
că persoana care a scos-o din fântână să nu vorbească până când va fi folosită la spălatul
clopotului. Cu această apă se spală fetele în zorii zilei de Paşte ca să fie frumoase tot anul şi
să alerge feciorii la ele. În trecut, feciorii îşi alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le
judeca şi pedepsi toate greşelile făcute de-a lungul anului. Cei găsiţi vinovaţi erau purtaţi în
jurul bisericii şi la fiecare latura erau loviţi cu vergele de lemn la tălpi pentru a nu mai
repeta greşelile în anul viitor.

În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a

credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
În zorii zilei de duminica, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc,
purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. Fiecare gospodar pregăteşte un astfel de coş
acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei, după orânduiala strămoşilor. În coş
sunt aşezate, pe o farfurie: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga
seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi
bolnave), făina (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie
împotriva insectelor). După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşte se continuă în
familie.
În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşte să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se
agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoaba de acest fel.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii vestesc miezul nopţii: obiceiul din

134
străbuni spune că, atunci când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este
gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi
belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci.
În Maramureş, zona Lăpuşului, dimineaţa în prima zi de Paşte, copiii (pâna la
vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda
dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează
gospodarilor „Sărbători fericite!. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi
de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.
În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşte se număra covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină).
Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul
belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi,
fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti (vin, pâine sfinţite). În meniul acestei mese
festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se
continuă masa cu friptura de miel.
În dimineaţa zilei de Paşte, copiii se spală pe faţă cu apa proaspătă de la fântâna
în care s-au pus un ou roşu şi fire de iarbă verde.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşei se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, aceştia sunt pedepsiţi ca a
doua zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât 'hoţii', cât şi
'păgubaşii'.
Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor
plăti ospăţul.

BIBLIOGRAFIE:

***”Sfintele Paşte în datini şi obiceiuri”, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1994;

* Cojocaru, Nicolae „Cântece, obiceiuri şi tradiţii populare româneşti”, Editura
Minerva, 1984;
* Eretescu, Constantin „Folclorul literar al românilor”, Editura Compania 2007;
* Ghinoiu, Ion „Mica enciclopedie de tradiţii româneşti- Sărbători, Obiceiuri, Credinţe”,
Editura Agora, 2008;
* Pamfilie, Tudor „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997;

135
 HRISTOS A ÎNVIAT, IAR NOI MURIM?

P.I.P. RUSCU FLORINA – G.P.P. NR. 1 SLATINA

P.I.P. IONIȚĂ CORNELIA – G.P.P. NR. 1 SLATINA
Soarele dreptăţii a răsărit astăzi, a treia zi, și a luminat întreaga zidire și nu este
vorba de soarele care apune în fiecare zi, ci de Soarele care S-a întors privind spre cruce,
acest Soare înrobit; soarele despre care Profetul spune „și cine va putea îndura ziua venirii
lui și cine se va putea ține bine, când El se va arăta? Căci El este ca focul topitorului și ca leșia
înălbitorului?” (Maleahi, 3, 2).
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment
copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie.
Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa
oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost
distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în
sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere.
Mântuitorul Hristos a înviat acum două mii de ani din mormânt, biruind pe cel
mai mare dușman al vieţii – moartea - și arătând astfel că El este stăpân nu numai pentru
viaţă, ci și peste moarte : „Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul
meu?” (I Cor. 15, 55).
Hristos a înviat din morţi, prădând pe cel mai mare dușman al libertăţii nostre –
iadul - și arătându-Se astfel Mântuitor „celor ce ședeau în întuneric și în umbra morții” (Lc. 1,
79) : „Unde îți este iadule biruința?”.
În sfârșit, Hristos a înviat din morţi, sfidând pe cel mai mare dușman al virtuţilor
noastre – păcatul – arătând astfel nu numai că acesta poate fi biruit, ci și că, prin viaţă
bineplăcută lui Dumnezeu, noi putem moșteni viaţa de dincolo, pentru a împărăţi împreună
cu Hristos cel Înviat.
Hristos a biruit și moartea, și iadul, și păcatul, eliberându-ne pe noi din robia lor
și arătându-ne tuturor calea veșnicei vieţi, împărtășindu-ne adevăratele virtuţi, cu preţul
propriei jertfe.
Hristos a înviat din morţi. De aici ne-a venit nespusa mângâiere și bucurie.
Hristos a înviat din morţi și prin aceasta ne-a arătat că El a biruit asupra tuturor
vrăjmașilor noștri – asupra păcatului, asupra morţii și a iadului – puternic fiind în tărie și
dăruindu-ne și nouă biruinţă asupra lor.
Acum noi nu ne mai temem de păcate, de diavol, de moarte și de iad pentru că
Hristos este îndreptarea, sfinţirea și izbăvirea noastră, El, care „S-a dat pentru păcatele
noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (1 Cor. 1:30; Rom. 4: 25).
„Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”(Rom. 8:31). Astfel de
bucurie și de mângâiere ne aduce nouă Învierea lui Hristos. De altfel, după Învierea Sa, le-a
spus femeilor mironosiţe : „Bucurați-vă!” (Matei 28:9), iar apostolilor „Pace vouă!” (Ioan
20:26), ca și cum ar fi spus „Nu vă temeți. Eu v-am curățat păcatele cu sângele Meu,
Dumnezeu s-a împăcat cu voi și voi cu Dumnezeu, Tatăl Meu S-a făcut Tatăl vostru”.

136
 L-am învins și l-am rușinat pe diavol și v-am răpit de sub stăpânirea lui; v-am
izbăvit de moarte și de iad și v-am deschis Împărăţia Cerurilor. Despre această negrăită
bucurie și mângâiere se împărtășesc toţi credincioșii : „O, Paștile cele mari și preasfințite,
Hristoase! O, înțelepciune și Cuvântul lui Dumnezeu și puterea! Dă-ne nouă să ne împărtășim
cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăției Tale” (Stihurile Sfintelor Paști).
Această sărbătoare este înnoirea și mântuirea întregii lumi, sărbătoarea
sărbătorilor, vârful acropolei, este ziua pe care Domnul a binecuvântat-o și a sfinţit-o,
pentru că această zi poartă același nume cu Domnul și are cununa biruinţei.
De aceea, la acest măreţ praznic, trebuie să ne întrebăm cu toţii : Hristos a înviat,
iar noi murim? Vom putea noi oare – urmând exemplul Său – să înfruntăm păcatul, pentru a
lucra virtutea? Vom putea noi oare să refacem moartea în Înviere și să sfidăm iadul, pentru
a ne sălășlui în Împărăţia cea veșnică? Trebuie să pătrundem semnificaţia acestui praznic și
să nu luăm de la el doar ceea ce ne convine și ne place. Căci, dincolo de bucuria mesei
bogate de Paști și a revederii celor dragi, Învierea lui Hristos se vrea și „Învierea” noastră,
iar în Hristos nu vom învia până ce nu ne vom deprinde mai întâi a trăi potrivit
învăţăturilor Sale și a aborda creștinește moartea; până nu vom râvni cu toată fiinţa
noastră raiul în locul iadului și până când nu vom preface virtutea în locul păcatului.
De aceea, această mare sărbătoare nu este un simplu eveniment, nu este un
„spectacol” bisericesc, nu este o bună ocazie de „petrecere”, ci în această zi trebuie să
răspundem la întrebarea : Pentru cine a pătimit și a înviat Hristos?
Patimile lui Hristos și toată lucrarea Lui mântuitoare, săvârșite pentru noi, au o
însemnătate, o putere și o valoare nesfârșită datorită Persoanei Lui, Care este Dumnezeu
desăvârșit și Om desăvârșit. De aceea și celor ce se pocăiesc și cred cu toată inima în
Hristos, toate păcatele pe care le-au săvârșit, chiar de ar fi nenumărate, grele,
înfricoșătoare, li se iartă; totul li se iartă numai prin harul Său. Pentru că lucrarea lui
Hristos este mai înaltă și mai puternică decât toate la un loc și decât fiecare dintre păcatele
noastre. Nu îl pierde pe om nici greutatea, nici mulţimea păcatelor, ci inima nepocăită și
învârtoșată.
Domnul nostru Iisus Hristos, prin a Sa pătimire pentru noi, a luat asupra Sa
povara noastră pe veci, pentru că El, Cel care a pătimit pentru noi, este Dumnezeu, Unul din
Sfânta Treime, iar noi suntem păcătoși și robi netrebnici, pentru care El a suferit. A luat
povara noastră pe veci, după cum ne-a izbăvit de moarte și din veșnicile chinuri nu cu
argint sau cu aur, ci cu cinstitul și scumpul Lui sânge. Pentru o astfel de veșnică binefacere,
făcută în chip așa de minunat și de către o Persoană fără de sfârșit, veșnică trebuie să fie și
mulţumirea. Pentru aceasta, împreună cu Sfânta Biserică, totdeauna se cuvine să-I aducem
cu vrednicie cântări de laudă și de mulţumire și să-L slăvim de-a pururea cu Tatăl și cu
Sfântul Duh. Slavă lui Dumnezeu, Care bine a voit așa!
Patimile lui Hristos ne arată că atât îndreptăţirea noastră, cât și mântuirea
noastră se datorează doar harului dumnezeiesc și lucrării mântuitoare a lui Hristos pentru
cei ce le primesc cu credinţă.
Totuși, noi trebuie să dovedim credinţă prin fapte, după învăţătura apostolească
„Arată-mi credința ta din faptele tale” (Iac. 2 . 18). Creștinilor care trăiesc fără pocăinţă și
îndreptare, patimile lui Hristos nu numai că nu le aduc nici un folos, dar le vor fi încă și spre
vădire și spre o mai mare osândă, pentru că Hristos, cel ce a pătimit și S-a dat morţii pentru
păcatele lumii, va și judeca lumea pentru păcate.

137
 Nu există virtute fără biruinţă a păcatului și nu poate exista fericire veșnică fără
luptă duhovnicească, după cum nu a existat Înviere fără biruinţa morţii! Și Hristos „S-a
făcut începătură” nouă, ca să ne arate că slujirea Lui este angajament, luptă și, în cele din
urmă, biruinţă. Astfel, Hristos nu a murit și nu a înviat pentru noi! Și atunci, noi ce facem,
murim? Căci Domnul ne-a arătat limpede că el este „ și Viața” (In. 14, 6) și „Ușa” și doar
„cine va intra prin El se va mântui” (In. 10, 9).
Nu este așadar, cale spre Înviere, decât numai „îngroparea împreună cu El”
(Canonul Paștilor, cântarea a treia). A înviat Hristos. Trebuie să înviem și noi dimpreună cu
El și împreună cu El să ne înălţăm la ceruri.
De aceea să murim păcatului și să viem virtuţii! Să iubim dreptatea și să urâm
fărădelegea! Să ducem viaţă bineplăcută Lui și El „ne va învia și pe noi în ziua cea de apoi”
(In. 6, 40).
Învierea va fi de două feluri : trupească și duhovnicească.
Învierea trupească va fi în ziua cea din urmă, despre ea se spune în Simbolul
credinţei : „Aștept învierea morților”.
Învierea duhovnicească constă în a te lepăda de păcat și a te întoarce de la
deșertăciunile lumii, a stărui în pocăinţă sinceră și în credinţă, a lupta împotriva oricărui
păcat, a face voia Tatălui Ceresc, a trăi în chip drept pentru El și a-I urma lui Hristos, Fiului
lui Dumnezeu, în smerenie, în dragoste, în blândeţe și răbdare.
Toate religiile neamurilor pământului mărturisesc nemurirea sufletului,
mărturisesc o viaţă fericită pierdută. Iisus ne-a arătat-o dovedindu-ne-o cu Învierea din
morţi.
Iisus ne aduce Învierea – firul transcedenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă.
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru
ea” (Psalmul 117) . Pentru că este ziua Învierii nu i se potrivește întinarea. Niciunul să nu se
întristeze în această zi, ci să psalmodieze dumnezeiește, pentru că astăzi a fost eliberat
Adam, Eva a fost izbăvită de tristeţe, omenirea a fost izbăvită de rușine. În această zi,
Stăpânul nostru Hristos, în noapte a înviat din morţi și S-a arătat înainte de toţi Mariei
Magdalena și celeilalte Marii, și le-a grăit : „Bucuraţi-vă!” și împreună cu voi tot neamul
vostru.
Aceasta este făptura cea nouă, despre care Apostolul grăiește : „Cine este în
Hristos, acela este făptură nouă”. (2 Cor. 5:17), om nou, înnoit prin pocăinţă și credinţă,
creștin adevărat, mădular viu al trupului lui Hristos și moștenitor al Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Iată, așadar care este lucrarea acestui om nou : să vieţuiască pe pământ în
smerenie, să fugă de slavă, de cinste, de belsug și lux; să cugete la cele cerești, iar nu la cele
pământești; să nu răsplătească răul cu rău și mustrarea cu mustrare; să-și iubească
vrăjmașii, să-i binecuvânteze pe cei ce-l blestemă, să facă bine celor ce-l urăsc pe el, să se
roage pentru cei care îi fac necazuri și pentru cei ce-l prigonesc” (Matei 5:44).
Iată lucrarea omului nou, care a înviat din moartea cea duhovnicească și trăiește
o viaţă nouă. Cel ce astăzi a înviat din morţi, în ziua cea din urmă va învia spre viaţa veșnică.
Să petrecem Sfintele sărbători ale Paștilor asumându-ne cu toată fiinţa noastră
lupta împotriva păcatului, ca să dobândim cununa virtuţilor și, pătrunzând profund
semnificaţia morţii și a Învierii Domnului, a deșertăciunii iadului și a redeschiderii
Împărăţiei celei veșnice, să ajungem și noi părtași tainei morţii și Învierii Lui.

138
 „Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceștia moartea de
a doua oară nu are putere” (Apoc. 20:6).

Bibliografie .
1. Corlean, Natalia, (2014), „Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie” Antologie
de cuvinte duhovnicești al Părintelui Arsenie Boca, Editua Agaton, Făgăraș;
2. Sfântul Ierar Tihon din Zadonsk, (2008), „Comoară duhovnicească, din lume
adunate”, Editura Egumeniţa, Alexandria : Cartea Ortodoxă;
3. PS Sebastian Pașcanu, Episcopul Slatinei și a Romanaţilor, (2011), „Predici la
duminicile de peste an”, Slatina;
4. Pr. Manolache, Victor, (2009), „Predici ale Sfinților Părinți la duminicile de peste
an”, Editura Egumeniţa, Alexandria : Cartea Ortodoxă.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE

Autorul :Cosma Alexandra Daniela

Instituţia:Şcoala primară nr.2 Făncica-Petreu
Sărbătoarea Paştelui este sărbătoarea cea mai importantă din timpul anului,
familiile se reunesc şi se pregătesc cu diferite traditii şi post.Oamenii se pregătesc pentru
sărbătoarea Paştelui cu post care durează 48 de zile , de aceia se numeşte „Postul Cel
Mare”.Postul începe în ziua de luni a săptămâmii a 7 –a de dinaintea sărbătorii de
Paşti.Săptămâna „Patimilor”este ultima săpămână din Postul Paştelui , care începe
duminica de Florii.Această săptămână reprezintă prinderea lui Iisus, crucificarea şi
moartea lui.
Şcoala primară nr.2 Făncica în săptămâna „Şcoala Altfel, Să fii mai bun , să ştii
mai multe” a organizat activităţi specifice sărbătoarea Paştelui :elevii au adus ouă ouă de
găină şi de struţ fierte apoi le-au pictat.
În Vinerea Mare toată clasa a fost la biserică la spovedit, unde au descoperit
informaţii despre această sărbătoare:ouă roşii, cozonac, miel şi pască.
Deşi nu e autohton, iepuraşul de Paşte a fost primit cu braţele deschise de toţi
copiii, pentru că este aproape la fel de generos ca Moş Crăciun!
Simboluri Pascale:
Oul colorat şi împodobit – simbolul Mântuitorului care părăseşte mormântul şi se
întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace;
Mielul–victoria vieţii asupra morţii ;
Iepuraşul–apare în Germania pe la 1590 simbolizând fertilitatea;
Liliacul – expresie a purităţii;
Fluturele – a cărui ieşire din crisalidă, în altă formă, aminteşte de Învierea lui
Iisus;
Lumânarea-lumina lui Hristos asupra întunericului păcatului.

139
 Bibliografie:

Ghinoiu I., 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;

Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet -
Cultura Naţională, Bucureşti;
Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti;
Nicolau I., 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti

DE LA FLORII LA PAȘTE

Manuela Codruța Culică, Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”

Pentru noi, creștinii, primăvara nu este numai anotimpul renașterii, ci şi acela al

bucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de sărbătorirea Învierii Domnului
Iisus Hristos.
Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a neamului
nostru. Este o mare bucurie că încă se mai păstrează în unele zone ale ţării aceste datini
care ne ajută să înţelegem sărbătoarea respectivă precum şi să ne bucurăm împreună de
Marele Praznic. Păstrarea acestor datini este o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă
a neamului din care facem parte.
Obiceiurile ţin de conştiinţa poporului român pentru că exprimă înţelepciunea
populară a acestui neam, sunt esenţe ale bogăţiei noastre spirituale.

140
 Simțim cum renaștem de fiecare dată când Iisus învie , în a treia zi după
răstignirea Sa.Căpătăm acea liniște sufletească purtând în mână lumânarea aprinsă
din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar.
Din copilărie am iubit portul popular și am respectat tradițiile și
obiceiurile neamului nostru.intre toate, obiceiurile de Paște, mi-au rămas în suflet.
Am așteptat întotdeauna să vopsesc ouă alături de mama, să o ajut la
prepararea cozonacului și a mielului și să apară Iepurașul încărcat cu daruri.I-am
scris an de an scrisori și nu m-a dezamăgit niciodată.Acum mă încearcă emoții și mai
puternice când fiul meu îmi aduce scrisoarea, atent pregătită pentru Iepuraș.Știu cât
este de importantă și fac tot ce pot să ajungă la destinație la timp!
Cu toate că nu mai sunt de mult copil, sentimentele pe care le am în fiecare
an în preajma sărbătorilor sunt încărcate de emoții.
Cine studiază sărbătorile româneşti rămâne uimit de cât de multe sunt şi de
obiceiurile care le însoţesc.
Floriile, acest praznic împărătesc se celebrează în duminica dinaintea Paștelui,
ultima din post, și este fixat în amintirea intrării triumfale a lui Iisus în Ierusalim.Prima
menţiune a sărbătorii la Ierusalim este din secolul al IV– lea și este consemnată în
amintirile de călătorie ale pelegrinei Egeria.Prăznuirea se face numai duminica, asemenea
sărbătorii Paștelui.
În biserică se sfinţesc crengile de salcie, care au fost culese de copii în ajun, sub
îndrumarea dascălilor sau a cantorilor.Acestea sunt împărţite credincioșilor la sfârșitul
slujbei.Sunt duse acasă și păstrate la icoane, deoarece le este atribuită putere protective și
tămăduitoare.
Această zi era iniţial dedicată zeiţei romane Flora, peste aceasta suprapunându-
se mai apoi sărbătoarea creștină a Floriilor.Ziua de Florii este sărbătoarea reînvierii naturii,
când înfloresc salciile, pomii fructiferi și florile.
Sărbătoarea Paștelui reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale
creștine, care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea Lui Iisus
Hristos, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
În noaptea de Înviere, fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar.Această lumânare este
simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii Lui Hristos asupra
întunericului păcatului.
Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină , care și-a păstrat până azi
farmecul și sfinţenia, fiind un prilej de liniște sufletească și apropiere de familie.
Semnificaţia religioasă a Paștelui , faptul că întotdeauna mai există o șansă de
mântuire, îi dă sărbătorii un farmec aparte.Farmecul deosebit al sărbătorii este dat de
slujba de sâmbătă seara, dar si de masa încărcată cu mâncăruri tradiţionale: cozonac, pască,
miel.
Aflând toate acestea, putem concluziona că Dumnezeu și-a trimis pe pământ
propriul Fiu, pentru a Se jertfi și a mântui omenirea de păcate.El a trăit, a propovăduit, a
fost judecat și apoi crucificat undeva, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, și a făcut toate
acestea pentru a curăţa lumea de rău și de păcat.

141
 ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS,

LUMINĂ ŞI BUCURIE PENTRU TOŢI CREŞTINII

Mădălina Claudia Ursuianu

Liceul Teoretic Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti

Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei sale şi garanţia
mântuirii noastre. De aceea, era firesc ca, ȋncă de la ȋnceput, comemorarea acestei ȋnvieri
să constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii.
Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o viziune, o poveste sau
un spectacol, ci realitatea trăită de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută şi constatată
de mulţi martori.
Conform tradiţiei creştine, căreia i se datorează ȋn mare măsură ceea ce se
cunoaşte despre Iisus, principalele texte sursă care discută despre Iisus sunt cele patru
evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) la care se adaugă celelalte cărţi ale Noului
Testament.
La câteva zile după intrarea sa solemnă ȋn Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi
răstignit, a murit pe cruce şi a fost ȋnmormântat. După trei zile, adică duminică dimineaţa,
El a ȋnviat ca un biruitor, ca să ȋndeplinească Scriptura pentru mântuirea omenirii.
Aşa cum se ştie din Biblie, Iisus a ȋnviat a treia zi ȋn revărsatul zorilor.
Nici un evanghelist nu descrie ȋnvierea Domnului, deoarece nu au fost martori la
această minune. Evangheliştii consemnează numai ceea ce s-a petrecut după ce Hristos a
ieşit din mormânt.
Trupul lui Iisus este considerat un trup al slavei care nu mai este dependent nici
de spaţiu, nici de timp.Prin ȋnvierea lui Iisus s-a arătat anticipat că lumea aceasta nu e
ȋnchisă ȋn ea insăşi, ci e o pregătire pentru viaţa de veci.
Bucuria Învierii nu este nici trecătoare, nici nedeplină, e bucuria eternă şi deplină.
De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist ȋn noaptea Învierii şi nimeni nu trebuie să plângă.
În săptămâna Patimilor se vorbeşte foarte mult de puterea crucii lui Hristos, la fel
ca ȋn sărbătoarea Paştilor. Crucea continuă să lumineze omenirea, ea ȋnsemnand blândeţe
şi moarte faţă de tot ce ȋnseamnă ispită a trupului.
Lumina invierii nu este lumina unui fulger care trece rapid de la răsărit până la
apus, ci o lumină statornică, de o adâncime necuprinsă care descoperă cele de sus şi de jos
cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme.
Prezenţa ȋn creştinism a ouălelor roşii este una simbolică şi reprezintă o altă
mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. Legendele spun că primul ou de Paşte a fost
dăruit de către Sfanta Maria Magdalena ȋmpăratului Tiberiu.
Subiectul ȋnvierii Mântuitorului a stârnit mereu interesul omenirii. De acest
interes au profitat şi realizatorii de producţii cinematografice care, de-a lungul timpului, au
adus pe micul şi marele ecran filme ce s-au bucurat de un real succes. Printre acestea, cele
mai cunoscute sunt: “Iisus din Nazareth” (1977), Patimile lui Hristos (2004), Evanghelia
după Matei (1964), Ben-Hur: O poveste despre Hristos (1959), Ultima ispită a lui Iisus
(1988).

142
 Romanii sărbătoresc Invierea Domnului prin luarea luminii ȋn noaptea Invierii şi
prin participarea la slujba de Inviere săvarşită ȋn locaşurile sfinte de către preoţi. De la
masa romanilor nu lipsesc ouăle roşii, cozonacii, pasca şi mielul.
Învierea lui Hristos este importantă deoarece mărturiseşte despre puterea
imensă a lui Dumnezeu. De asemenea, această sărbătoare este o mărturie şi o dovadă
pentru ȋnvierea oamenilor, acesta fiind un adevăr de bază al credinţei creştine. Ea a rupt
valul care acoperea misterul existenţei post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire
spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros.
Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmantică ȋn haos, este o existenţă de
durată cu destin spiritual ȋn eternitatea ȋn care se integrează cu preţ de suflet şi cu rost
dumnezeiesc. Suferinţa şi biruinţa, durerea şi bucuria, Crucea şi Învierea ȋşi corespund şi
se completează, ca două feţe paralele şi echivalente ale faptului creştin. Ele sunt polii axei
ȋn jurul căreia se ȋnvârte viaţa creştină; ele sunt stâlpii de rezistenţă ai creştinismului.
Moartea şi Învierea au transformat suferinţa ȋn biruinţă.
Învierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii ortodoxe. Ea este un
eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani,
dar care continuă să fascineze ȋntreaga făptură umană, este o realitate care se transmite
din generaţie ȋn generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie.
Biruinţele omeneşti crează stări relative, limitate şi schimbătoare, dar biruinţa lui
Iisus Hristos a creat o stare absolută şi permanentă, o stare morală de natura, mărimea,
puterea şi importanţa spiritului. Biruinţa lui Hristos a ȋndreptat un rău imens şi
cutremurător şi a ȋntemeiat o realitate spirituală salvatoare. Fără Învierea lui Hristos, azi
nu exista creştinism şi nici biserică. Omenirea era şi azi sufleteşte cu 2000 de ani ȋn urmă
sau, poate, prin regres, cu mult mai mult.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII – LUMINĂ ŞI BUCURIE CREŞTINĂ

Petcu Dana-Elena – Şcoala Profesională „Constantin Argetoianu”

Argetoaia, jud. Dolj

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia, datina şi obiceiurile, pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie.
Astfel, înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară, fiind purtătoarele unor informaţii, a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi. În secolele XIX - XX tradiţiile au început din păcate să dispară încetul
cu încetul, reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate
centre de cultură, de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea. Satele
noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un exemplu în acest
sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din săptămâna
premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică Intrarea
Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii, cum sunt denumite în popor, se

143
face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează porţile şi casele
cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da le biserică.
În ultima săptămână a Postului Paştilor, în care creştinii se pregătesc să
întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. În această perioadă se
săvârşeşte slujba deniilor, rânduieli de o frumuseţe deosebită, care evidenţiază momentele
dramatice legate de Patimile şi Jertfa lui Hristos. Tot acum întâlnim numeroase practici de
pomenire a morţilor (aprinderea focurilor rituale, ofrandele alimentare şi materiale aduse
– colacul, oala, lumânarea), la care se adaugă cele specifice sărbătorii (vopsirea ouălor,
facerea pascăi) şi, în funcţie de zonă, o serie de obiceiuri populare, precum strigatul peste
sat – „un fel de cronică a satului, în care satira se amestecă cu trivialitatea”, după cum
notează Ovid Densusianu.
În urcuşul spre Înviere, a şaptea săptămână din Postul Mare – Săptămâna
Sfintelor Patimi – are o semnificaţie specială. Ea se dovedeşte a fi o perioadă de curăţenie
sufletească şi trupească prin participarea la denii, dar şi prin dorinţa oamenilor de a posti
măcar în aceste zile.
Deniile sunt unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe
creştine care se oficiază seara în bisericile şi mănăstirile româneşti. Deniile se săvârşesc în
biserici începând cu seara Floriilor, deci din duminica a şasea a postului, până vineri seara,
când se cântă şi Prohodul Domnului. Fiecare dintre aceste denii aminteşte de persoane din
Vechiul sau din Noul Testament sau de evenimente care au premers răstignirii pe cruce a
Mântuitorului Hristos.
Luni este pomenit dreptul Iosif, fiul Patriarhului Iacob. Curăţenia trupească şi
sufletească a acestui tânăr, care a trăit cu mult înainte de Hristos, sunt un model pentru
orice creştin.
Marţi se pomenesc cele zece fecioare despre care Mântuitorul Hristos a vorbit
ucenicilor săi şi mulţimilor într-o pildă redată de Sfântul evanghelist Matei: grija a cinci
dintre fecioare, numite înţelepte, le-a asigurat întâlnirea cu Mirele Ceresc, în timp ce
celelalte cinci, numite neînţelepte, au pierdut bucuria de a fi împreună cu El.
În Denia de miercuri este amintită femeia păcătoasă care a uns cu mir picioarele
Mântuitorului în casa lui Simion, leprosul din Betania.
Cele mai importante denii sunt cele de joi şi vineri seara, cunoscute sub
denumirile de Denia Mică şi Denia Mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice citirea
celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. În Joia Mare
se prăznuiesc patru evenimente: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina
Domnească la care s-a instituit Taina Împărtăşaniei (Euharistia), rugăciunea din gradina
Ghetsimani şi prinderea Domnului de cei ce voiau să-l ucidă.
Sâmbăta Mare este ziua dinaintea Paştilor când gospodinele pregătesc cea mai
mare parte a mâncărurilor tradiţionale, definitivează curăţenia şi fac ultimele retuşuri la
hainele pe care le vor îmbrăca la Înviere şi în zilele de Paşti. În această zi se sacrifică mielul,
se prepară drobul şi friptura de miel. Pe vremuri era obligatoriu ca femeile să îmbrace, la
slujba de Înviere şi în zilele de Paşti, măcar o cămaşă nouă, iar bărbaţii să aibă pălărie nouă.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă, pe lângă simbolul sacru al jertfei lui
Hristos pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului. Gestul simbolic
de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălor roşii. Bucuria Pascală estecunoscută pe
parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care creştinii se salută cu

144
„Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste cuvinte
adevărul nostru de credinţă. Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în
general legate de toate sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona
geografică dar toate au un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi
legătura specială a acestora cu credinţa.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

Prof.înv.primar:BARBIR EMILIA DANIELA

Duminică dimineaţă, a treia zi de la punerea în mormânt a Domului Iisus, când se

lumina de ziuă, un mare cutremur a zguduit pământul. Îngerul Domnului s-a coborât din
cer, a ridicat piatra de la uşa mormântului, a răsturnat-o la pământ şi a şezut deasupra ei.
Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. De frică, soldaţii care
păzeau mormântul au căzut la pământ, ca morţi. Se petrecuse cea mai mare minune: Iisus
biruise moartea şi înviase din morţi, iar mormântul era gol.
În aceeaşi zi, când încă mai era întuneric, Maria Magdalena şi alte femei
credincioase, care-L urmaseră pe domnul Iisus, au venit la mormânt ca să-i ungă trupul cu
miresme. Dar mormântul era gol, iar un Înger le-a vestit că Iisus a înviat şi le-a poruncit să
ducă această veste ucenicilor Săi.
Uimiţi de această veste neaşteptată, Apostolii Petru şi Ioan au mers repede la
mormânt. Găsindu-l gol, ei au crezut în învierea lui Iisus.
Maria Magdalena s-a întors şi ea la mormânt şi acolo, iată, Iisus i S-a arătat înviat
şi i-a spus să meargă la Apostoli ca să le spună că li Se va arăta şi lor.
Domnul Iisus Christos S-a arătat apoi şi celorlalte femei, cărora le- a spus:
„Bucuraţi-vă”! Iar ele s-au închinat. Pline de bucurie, Maria Magdalena şi celelalte femei au
venit în grabă la Apostoli şi le-au spus că L-au văzut pe Domnul.
Dimineaţa, soldaţii care au păzit mormântul lui Iisus au venit la arhierei şi le-au
relatat tot ce s-a întâmplat. Aceştia, adunându-se împreună cu bătrânii poporului şi ţinând
sfat, au dat bani mulţi soldaţilor ca să spună că, pe când dormeau, Apostolii au venit şi au
furat trupul lui Iisus. Soldaţii, luând bani, au spus aşa cum au fost învăţaţi.
Domnul Cel înviat S-a mai arătat apoi, de mai multe ori, vreme de patruzeci de
zile, Sfinţilor Apostoli şi altora dintre cei ce-L cunoscuseră. Astfel, vestea Învierii Domnului
s-a răspândit în tot Ierusalimul şi tot mai mulţi au crezut în dumnezeirea Lui.
Învierea Domnului o sărbătorim în fiecare an de Paşti, la o săptămână după Florii.
Este cea mai mare sărbătoare creştină, fiindcă prin Învierea Sa, Domnul Iisus Christos a
biruit moartea pentru totdeauna şi a dovedit că El este Fiul lui Dumnezeu.
E sâmbăta Mare a Paştilor. Femeile au terminat de dereticat prin case, ouăle au
fost „împiestrite”, „înroşite”, cele mai frumoase au fost puse deoparte pentru a fi ciocnite
chiar în ziua de Paşti.
Ouăle încondeiate sunt şi obiectul unei tradiţii practicate în satele bucovinene, în
Duminica Paştelui. „Udatul” sau „stropitul” este un obicei prin care feciorii urează fetelor,
când le stropesc cu apă, sănătate şi prosperitate, iar ele îi răsplătesc cu ouă „muncite”,

145
simbol al unei afecţiuni reciproce. Oul devine în cadrul acestui obicei un însemn
plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci şi talentul său de a reda aceste
trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.
Oul roşu apără recoltele de ploaia cu piatră. În mod special, pentru ca podgoriile
să rodească, să fie ferite de calamităţi naturale, agricultorii îngroapă un ou roşu în vie.
Primul ou se vopseşte în roşu închis şi se numeşte „norocul copiilor” sau „merişor”. Acest
ou se păstrează în camera copiilor, ca să-i apere de rele. „Merişorul” este purtat de aceştia
la examene, ca talisman, sau se pune la ceas de cumpănă la căpătâiul copilului bolnav.
Ouăle roşii şi cele albastre se mai numesc şi „dragostea fetelor”; tot din strămoşi
se spune că orice fată care vrea să aibă noroc va păstra în camera sa nouă ouă vopsite în
aceste culori.
Există o datină veche pentru sporul şi sănătatea familiei. Într-un lighean se un un
ou roşu, în unele locuri chiar două, şi o monedă de argint. Deasupra se toarnă apă
proaspătă (neîncepută), adusă chiar atunci de la fântână. Toţi ai casei se spală rând pe rând,
dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos (sănătoasă) şi obrazul să-
mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle în
zilele de Paşti”. După aceea, luând fiecare piesa de argint în mână şi dând cu dânsa de
asemenea peste faţă, zice:” Să fiu mândru (mândră) şi curat(ă) ca argintul”. Fetele mai
adaugă şi cuvintele: „Să trec la joc (dans) din mână în mână ca şi banul: să fiu uşoară
precum cojile de ouă, care trec plutind pe apă”.Multe femei şi fete îşi dau cu oul pe faţă,
fiindcă ar dori ca faţa să le fie totdeauna netedă şi curată. În unele locuri se pun în lighean şi
crenguţe de busuioc. Se zice că acei ce se spală astfel vor fi onoraţi precum busuiocul.
Pentru ca dorinţele mari să se împlinească, este bine ca orice credincios să meargă la nouă
biserici şi să împartă nouă ouă roşii la nouă copii săraci.Fetele dorm cu oul roşu în sân, ca
să fie frumoase ca oul roşu tot timpul anului. Simbol al Învierii lui Iisus Hristos, ouăle
de Paşti sunt în acelaşi timp o promisiune a Învierii pentru toţi morţii. În acest sens trebuie
înţeles obiceiul - întâlnit pe întreg teritoriul românesc - de a împărţi pentru morţi (în unele
zone de a da peste mormânt) în zilele de Paşti, ouă roşii.

LUMINA ÎNVIERII

„Veniţi de luaţi lumină!” se aude în „noaptea” învierii noastre, în Biserici,

îndemnul preotului de a ne apropia sufletul şi a primi lumina Sfintelor Paşti. Cea mai mare
sărbătoare a creştinilor - Paştele - este singurul praznic împărătesc care se sărbătoreşte pe
parcursul a trei zile; lumina acestei sărbători „umbreşte” întregul calendar creştin-ortodox,
dar şi săptămâna care urmează praznicului, numită săptămâna luminată.
În această săptămână nu avem voie să ne plângem morţii şi nici să îngenunchiem,
ci să ne bucurăm de lumina şi veselia praznicului, căci toţi morţii au înviat odată cu Iisus
Hristos.
Ziua de vineri a acestei săptămâni ne întâmpină cu o sărbătoare în cinstea Maicii
Domnului, numită Izvorul Tămăduirii.

146
 De la Ea, Maica Domnului, ca dintr-un izvor pururea curgător, se revarsă bogăţia
binefacerilor prin milă şi har. Numele sărbătorii îşi are originea de la o minune săvârşită de
Maica Domnului asupra unui izvor din apropierea Constantinopolului, a cărui apă limpezea
prin tămăduire orice boală trupească sau sufletească.
Tradiţia ortodoxă nu îi uită pe cei adormiţi din vremurile noastre, ci le
închină prima zi după săptămâna luminată - luni, sărbătoare numită Paştele blajinilor.
Creştinii obişnuiesc să meargă la mormintele celor dragi adormiţi ai lor, să le aducă lumina
şi bucuria învierii Domnului; se împart ouă înroşite şi cozonaci, cântându-se „Hristos a
înviat!”, cu nădejdea şi credinţa învierii viitoare a celor adormiţi.
Salutul „Hristos a înviat!” se
adresează timp de patruzeci de zile până la sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, când se
încheie praznicul Învierii Domnului.

REBUS PASCAL
A
1
2
3
4
5
B
A-B. Fiul Domnului

1. Intrarea Domnului în Ierusalim; 4. Celălalt nume al lui Pilat;

2. Sacrificat de Paşti; 5. Alt nume al sfântului Petru.
3. Gradina în care s-a rugat Iisus;

Paştele este al tuturor creştinilor.

Dacă eşti creştin, de paşte sărbătoreşti, te
bucuri, vrei să fii cu ai tăi, cu cei pe care îi
iubeşti.

Copiii, sunt în al nouălea cer pentru că se înnoiesc pentru că vor sta cu părinţii
până târziu în biserică, pentru că imediat după Înviere vor ciocni ouă roşii şi se vor înfrupta
din cozonacii cu parfum ademenitor, pregătiţi cu mare grijă de mamele noastre.

147
 Sărbătoarea sărbătorilor aduce numai bucurie, numai dragoste. Învierea
Domnului ne dovedeşte că viaţa a învins, „pre moarte călcând”, lumina a alungat
întunericul, credinţa nu este zadarnică, iar dragostea vindecă cele mai adânci răni. Atât
trupul cât şi sufletul se înnoiesc. Pentru a simţi cu adevărat şi a întâmpina cum se cuvine
această sărbătoare, trebuie să ieşim din starea banală, de zi cu zi, şi să facem pasul spre
purificare, prin Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei.

SIMBOLURI PASCALE

CRUCEA
Crucea este simbolul crucificării, opusul renaşterii. Totuşi, la Consiliul de la
Niceea, în anul 325 Î.H., Constantin a decretat ca crucea să fie simbolul oficial al
creştinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, dar este utilizată foarte mult ca
simbol al credinţei de biserica catolică.

IEPURAŞUL
Iepuraşul nu este o inovaţie modernă. Simbolul provine încă din vremea
festivalurilor păgâne de Eastre. Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. Germanii
au adus cu ei simbolul iepuraşului pascal în America. Numai după războiul civil se
răspândeşte ca fiind simbol creştin. De fapt, sărbătoarea Paştelui nu era celebrată în
America până la acea dată. Iepuraşul aducător de ouă roşii provine de pe meleaguri
germane şi simbolizează fertilitate.
OUL
Oul simbolizează renaşterea. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul deoparte şi
simbolizau sângele lui Hristos.

MIELUL
Mielul reprezintă triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii supra morţii. El îl
simbolizează pe Cel care trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mielul sau oiţa îl
desemnează pe membrul turmei lui Dumnezeu.

CREDINŢE ŞI SUPERSTIŢII ROMÂNEŞTI LEGATE DE PAŞTE

Cine mănâncă ouă prima dată în ziua de Paşte, după ce a postit, va fi uşor şi
sănătos peste an.
Lumânarea cu care s-a adus lumină de la biserică se aprinde şi se pune în faţa
icoanei pe timp de furtună, apărând de calamităţi.
Din anafura adusă în acea zi se va lua câte o înghiţitură la vreme de boală.
Busuiocul sfinţit foloseşte la vindecarea durerilor de urechi când se afumă
urechea
Hreanul sfinţit îl va face pe cel ce va gusta din el sănătos şi iute până la Paştele
viitor.

148
 Sarea sfinţită este folosită la sfinţirea fântânilor.
Cu făina sfinţită se freacă locul dureros.
Usturoiul sfinţit alungă duhurile rele din casă.
Cuişoarele mestecate uşor fac să treacă durerea măsele.

ŞTIAŢI CĂ....

* Cea mai mare Sărbătoare a creştinilor este Paştele sau Învierea Domnului.
*Primele coşuleţe de Paşti au fost confecţionate în aşa fel încât să semene cu
cuiburile păsărilor.
*Obiceiul de a oferi ouă de Paşti îşi are originea în Egiptul Antic, în Persia, la
vechii greci şi germani, pentru care oul era simbolul vieţii.
*Pentru locuitorii vechiului Egipt, oul a fost un simbol sacru al renaşterii omenirii
după potop.
*Pentru evrei, oul marca timpul părăsirii Egiptului.
*Paştele se sărbătoreşte în prima zi de duminică după luna plină, în sau după data
de 21 martie, echinoxul de primăvară.
*Tradiţia cerea ca în ziua de Paşte, cei care mergeau la biserică să poarte cel puţin
o haină nouă pentru a le aduce noroc.
*În evul mediu, se obişnuia să se arunce cu ouă în biserici. Conform tradiţiei,
preotul arunca un ou fiert unuia dintre băieţii din corul bisericii. Oul a fost aruncat mai
departe de la un băiat la altul şi cel care prindea oul exact în momentul în care bătea ora 12
era considerat câştigător şi oul rămânea în proprietatea lui.
*Data calculării Paştelui se realizează conform unui canon bisericesc şi anume
„prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară”.
*Cuvântul „Paşte” este de origine ebraică şi înseamnă „trecere”: trecerea din robia
păcatului la libertatea iubirii aduse de Hristos prin Sfânta Cruce. Pentru evrei, cuvântul
semnifică trecerea din robia egipteană la libertate - trecerea prin Marea Roşie.

*Ouăle roşii simbolizează viaţa veşnică adusă de Hristos sau mormântul în care a
stat Hristos timp de trei zile. Ciocnirea şi spargerea ouălor roşii semnifică învierea şi ieşirea
lui Hristos din mormânt. Ouăle se vopsesc în Joia mare sau Vinerea mare, numai în culoarea
roşie, reprezentând sângele lui Hristos.
*Salutul creştinilor timp de 40 de zile este ”Hristos a înviat!”

149
 CELE ŞAPTE ROSTIRI ALE LUI
IISUS HRISTOS PE CRUCE

„Părinte, iartă-le
că nu ştiu ce fac!”

„Femeie, iată fiul „Mi-e sete.” „Adevărat,

tău.” adevărat grăiesc
ţie, astăzi vei fi cu
Mine în Rai.”

„Părinte, în mâinile
Tale încredinţez
Duhul meu.”

„Eloi, Eloi, lamah

sabahtani.”

„Săvârşitu-s-a.”

CUVINTE AMESTECATE
Refaceţi (din cuvinte amestecate) troparul Învierii:
din pe morminte Hristos moartea dăruindu-le a şi

viaţă cu călcând morţi înviat moarte celor din

Refaceţi (din cuvinte amestecate) următorul proverb biblic:

veselă inimă o leac este un minunat

Vă invit cu mare drag să petreceţi Sărbătorile Pascale la voi în Bucovina.

150
 „APROAPELE NOSTRU”, MEDIUL INCONJURATOR

Ionescu Carmen Daniela, Liceul tehnologic „Costin D. Nenițescu” Buzău

În planul lui Dumnezeu, toate cele nevăzute și cele văzute au o menire aparte.
Odată cu aducerea la existenţă, ele își urmează calea spre împlinirea scopului suprem al
creaţiei: preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturii, prin împărtășire din iubirea lui
Dumnezeu. Poziţia mediană a omului în existenţă, la intersecţia lumii materiale și
spirituale, constituţia duală a naturii umane și relaţia ei cu cosmosul, au fost percepute de
toate religiile lumii. Dar revelaţia biblică introduce o răsturnare a perspectivei acestora: nu
omul se mântuiește prin cosmos depersonalizându-se, ci cosmosul se mântuiește prin om,
personalizându-se. După ce este creat, omul primește binecuvântarea dezvoltării, fiind
asociat la opera de menţinere și desăvârșire a creaţiei, de manifestare în ea a Treimii
creatoare.
Prin activităţile lor, oamenii depind de mediul înconjurător și, în special, de
resursele acestuia. Percepţia mediului și atitudinea oamenilor faţă de mediu au evoluat pe
parcursul secolelor, în cele din urmă atingând niveluri alarmante privind abuzul asupra
mediului. Multă vreme mediul înconjurător a fost considerat invulnerabil, resursele sale
inepuizabile și insensibile la acţiunile și presiunile exercitate de om asupra lor. Creșterea
populaţiei și suplimentarea cererii de resurse a făcut ca omenirea să se transforme într-un
inamic al mediului înconjurător. Ameninţarea indusă de om asupra mediului se manifestă
atât prin epuizarea resurselor, cât și prin degradarea factorilor de mediu.
Sănătatea mediului înconjurător este grav afectată și prima victimă a unui mediu
ambiant bolnav este însuși omul. Astăzi, mediul înconjurător cunoaște o mare criză, care
este o criză a sistemului global cu toate subsistemele lui: dispariţia pădurilor, poluarea
apelor, aerului și solului. Planeta noastră nu mai poate fi înţeleasă ca o navă care poartă
omenirea în istorie spre necunoscut. Atmosfera nu mai poate fi înţeleasă ca un spaţiu în
care omul modern să arunce orice deșeuri. Ea este unul dintre cele mai fragile subsisteme
ale mediului global, având capacităţi limitate de a absorbi și neutraliza noxele eliberate
continuu de activităţile umane.
Omul modern poluează mediul înconjurător pentru că nu a mai înţeles legătura
reală și autentică cu acest mediu sau și-a poluat de cele mai multe ori mediul său uman,
sistemul său relaţional. Relaţiile cu lumea, cu semenii, afectate de egoism, de dispreţ, de
ură, de exploatare, de nedreptate și de toate formele de păcat, afectează viaţa omului și a
mediului său ambiant.
Omul a fost stăpân peste natură, dar nu în scopul de a o folosi în mod abuziv, ci
pentru a avea grijă de aceasta. De aceea, natura trebuie privită ca un dar al lui Dumnezeu,
ca un mijloc prin care omului i se dă posibilitatea de a crește spiritual și de a-și fructifica
intenţiile bune faţă de sine și faţă de semeni. Creaţia este nu numai un bun pus la dispoziţia
oamenilor, ci și un mijloc prin care Dumnezeu comunică cu aceștia.
În zilele noastre, când ne confruntăm cu intervenţia abuzivă a omului asupra
mediului înconjurător, este necesar ca toţi oamenii să fie sensibilizaţi cu privire la aceste
probleme. Este nevoie de educaţie ecologică creștină încă din primii ani de viaţă. Toţi avem
datoria de a folosi resursele cu multă moderaţie și responsabilitate.
Să nu uităm că iubirea faţă de aproapele este formulată de Mântuitorul în
cuvintele: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

151
 PASTELE

Gabriela Bãdescu-Şcoala gimnazialã nr.4, Râmnicu-Vâlcea

Paştele este o sãrbãtoare religioasã întâlnitã, cu semnificaţii diferite, în creştinism

şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regãsesc, cu semnificaţie diferitã, în antichitatea
anterioarã religiilor biblice.
Semnificaţie
Paştele reprezintã una dintre cele mai importante sãrbãtori anuale creştine, care
comemoreazã evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi dupã rãstignirea Sa din
Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marcheazã începutul anului ecleziastic creştin.
Existã unele culte creştine care nu sãrbãtoresc Paştele.
Data de început a Paştelui
Paştele creştin este o sãrbãtoare religioasã variabilã (nu începe la o datã fixã din
calendarul civil), care începe obligatoriu într-o duminicã (Ziua Domnului).
Vechime istoricã
Paştele evreiesc este o sãrbãtoare anualã fixã din calendarul iudaic, care începe în
ziua de 14 Nisan. Spre deosebire de Paştele creştin, care începe obligatoriu într-o duminicã,
data de început a Paştelui evreiesc poate pica în orice zi a sãptãmânii. Nisan este a şaptea
lunã a calendarului civil evreiesc. Calendarul religios ebraic nu coincide însã cu cel civil. În
calendarul religios, Nisan, care dureazã de la luna nouã din martie pânã la luna nouã din
aprilie, dupã calendarul gregorian), este prima lunã a anului ecleziastic ebraic, conform
poruncii divine:
Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lunã; ea va fi pentru voi cea dintâi lunã a
anului. (Exodul 12, 2).
Conform tradiţiei ebraice, sãrbãtoarea Paştelui trebuie sã cadã primãvara.
Calendarul ebraic este însã un calendar lunar, de aceea luna Nissan ar trebui sã înceapã cu
11 zile mai devreme în fiecare an solar. Pentru ca Nissan şi Paştele sã pice primãvara, şi nu
în alt anotimp, se adaugã câte o lunã suplimentarã (numitã Adar II) în anumiţi ani. Dintr-un
ciclu de nouãsprezece ani, anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 şi 19 au câte 13 luni lunare, în loc de 12
luni. Acest calendar stabil, folosit şi în prezent, a fost introdus în secolul al IV-lea, pentru a
se asigura corelarea cu calendarul solar şi anotimpurile.
Durata
Pesah se celebreazã timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea,
primele şi ultimele douã zile impun respectarea strictã a regulilor religioase.
Pentru creştini, Paştele conţine un bogat simbolism profetic care aratã spre Isus
Hristos. Noul Testament învaţã în mod explicit cã sãrbãtorile israelite sunt „umbra
lucrurilor viitoare" (Col. 2:16-17; Evr. 10:1), adicã rãscumpãrarea prin sângele lui Isus
Hristos. Sã reţinem cã cele relatate în Exod, capitolul 12, ne reamintesc de Mântuitorul
nostru şi de voia Sa pentru noi.
Inima şi sufletul evenimentului de la Paşte era harul mântuitor al lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a scos pe Israeliţi din Egipt nu fiindcã erau un popor merituos, ci pentru cã El i-

152
a iubit şi a rãmas credincios legãmântului Sãu (vezi Deut. 7:7-10). În mod asemãnãtor,
mântuirea pe care noi o primim de la Hristos ne vine prin harul minunat al lui Dumnezeu
(vezi Efes. 2:8-10; Tit 3:4-5).
Scopul sângelui stropit pe stâlpii uşilor era sã salveze de la moarte întâiul nãscut
al fiecãrei familii; acest sânge aratã cãtre vãrsarea sângelui lui Hristos pe cruce, pentru a ne
salva de la moarte şi de mânia lui Dumnezeu împotriva pãcatului (Ex. 12:13, 23, 27; Evr.
9:22).
Mielul de Paşte a fost o Jertfã" (Ex. 12:27) care a îndeplinit rolul de substitut
pentru întâiul nãscut; aceastã jertfã aratã moartea lui Hristos ca substitut al morţii
credinciosului (Rom. 3:25, ). Pavel îl numeşte, în mod explicit, pe Hristos, Mielul nostru de
Paşte care a fost jertfit pentru noi (I Cor. 5:7).
Mielul de parte bãrbãteascã desemnat pentru moarte trebuia sã fie „fãrã cusur"
(Ex. 12:5); mielul prefigureazã neprihãnirea lui Hristos, Fiul desãvarşit al lui Dumnezeu
(comparat cu Ioan 8:46; Evr. 4:15).
Consumarea mielului ca hranã reprezenta identificarea comunitãţii israelite cu
moartea mielului, o moarte care îi salva de la moartea fizicã, în mod asemãnãtor,
participarea la Cina Domnului reprezintã participarea noastrã la moartea lui Hristos, o
moarte care ne salveazã din moartea spiritualã (I Cor. 10:16-17; 11:24-26). Ca şi în cazul
Paştelui, doar jertfa iniţialã, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfa eficientã. Noi sãrbãtorim
Cina Domnului ca un act comemorativ „spre pomenirea Lui" (I Cor.11:24).
Stropirea cu sânge a stâlpilor şi a pragului de sus al uşii a fost fãcutã în credinţa
plinã de ascultare (Ex. 12:28, comparã cu Evr. 11:28); acest rãspuns al credinţei a adus
rãscumpãrarea prin sânge (Ex. 12:7, 13). Mântuirea prin sângele lui Hristos este obţinutã
numai prin ascultarea credinţei (Rom. 1:5, comparã cu 16;26).
Mielul de Paşte trebuia sã fie mâncat împreuna cu pâine nedospitã (Ex. 12:8).
Deoarece în Biblie aluatul simbolizeazã, în mod obişnuit, pãcatul şi corupţia (vezi Ex. 13:7,
nota; Mat. 16:6, nota; Marcu 8;15, nota), aceastã pâine nedospitã a reprezentat despãrţirea
de Egipt a Israeliţilor rãscumpãraţi, adicã de lume şi de pãcat (vezi Ex. 12:15 ). În mod
asemãnãtor, poporul rãscumparat al lui Dumnezeu este chemat sã se separe de lumea
pãcãtoasã şi sã se dedice numai lui Dumnezeu.

153
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE ÎN COMUNA BOTIZA

PROF. SIDĂU MARIA, ŞCOALA GIMNAZIALĂ BOTIZA

Botiza este un loc reprezentativ al Maramureşului în care credinţa în Dumnezeu,
portul, tradiţiile şi obiceiurile sunt stâlpi de foc pentru oamenii acestor locuri, urmaşi
vrednici ai dacilor liberi. Ei le-au moşenit de la înaintaşii lor şi le transmit pruncilor pentru
a-şi păstra identitatea naţională şi culturală.
Sfintele sărbători de Paşti reprezintă una dintre cele mai importante sărbători
anuale creştine care oferă omului certitudinea că şi el este un candidat la eternitate prin
învierea Mântuitorului care ne-a înfiat şi ne-a adus bucurie şi lumină.
Înaintea începerii postului mare, este săptămâna albă în care credincioşii renunţă
la carne, pregătindu-se treptat pentru purificarea trupească, dar şi sufletească din perioada
postului. În Duminica Floriilor, botizenii duc la biserică ramuri de salcie care se sfinţesc
prin rugăciune şi stropire cu aghiasmă şi care se păstrează apoi, la icoane, considerându-se
sacre şi folosindu-se când vine furtună sau vreme grea.
Săptămâna Patimilor este o perioadă cu profunde semnificaţii în viaţa localnicilor.
În Joia Mare, dimineaţa vopsesc sau împistresc ouăle pentru Sfintele Paşti. Ouăle
încondeiate au diferite simboluri, fiecare dintre ele având o conotaţie specială, legată de
familie sau divinitate. Tot în această zi, copii umblă în piez, adică îi vizitează pe cei apropiaţi
care le oferă în dar ouă.
Seara, în Joia Mare se citesc deniile, eveniment la care participă toţi botizenii,
excepţie fac doar cei bolnavi. Din această zi şi până la Înviere, clopotele amuţesc, chemarea
credincioşilor la biserică se face cu toaca din lemn, tot sunetul ei va conduce şi mortul la
groapă, în această perioadă. Pe morminte se pun lumânări în aşteptarea luminii divine, iar
unii localnici ţin post negru până în ziua Învierii.
În Vinerea Neagră, botizenii sunt la biserică, cântă Prohodul Domnului, apoi
înconjoară biserica de trei ori, intră în locaşul sfânt trecând pe sub Sfântul Epitaf. În această
zi nu se ară, nu se seamănă, se lucrează doar în clacă, ajutându-i pe cei nevoiaşi.
Sâmbăta, botizencele pregătesc pasca şi preparatele din carne, respectând
reţetele din străbuni. Seara, ele aranjează traista în care pun : pasca, ouăle, carnea, brânza,
sarea şi vinul ce vor fi duse la biserică, în dimineaţa zilei de Înviere, spre a fi sfinţite.
În dimineaţa Învierii toţi membrii familiei respectă ritualul spălării cu apă în care
s-a pus un ou roşu şi busuioc, apoi îmbrăcaţi în port popular oamenii merg la biserică, iau
Lumina Înverii, se aşază în cerc magic, în jurul altarului de vară, unde se oficiază Sfânta
Liturghie şi sfinţirea bucatelor.
Copilaşii ciocnesc ouăle roşii, rostind salutul pascal, toţi mănâncă bucate sfinţite,
daruri dumnezeieşti care revarsă bucuria şi pacea divină în toate sufletele.
Botizenii cred, la fel ca şi strămoşii lor, că Raiul rămâne deschis de la Înviere până
la Duminica Tomii, iar cel care moare în acesată perioadă este primit în Rai.
Bucuria Învierii este dovada incontestabilă, că şi noi credincioşii putem spera la
împărăţia cerurilor şi la iubirea Mielului care ne-a răscumpărat pe toţi, prin jertfa Sa pe
cruce. Credinţa în Dumnezeu, tradiţiile obiceiuriile, zestrea srăbunilor trebuie păstrate şi
transmise cu sfinţenie generaţiilor viitoare, pentru că doar aşa suntem popor român,
creştin.

154
 EDUCAREA VALORILOR MORALE PRIN ACTIVITĂŢI PRACTICE DE
VOLUNTARIAT

Prof. IFRIM ELENA - ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 24 ”ION JALEA” CONSTANȚA

Paştele sau Învierea Domnului nostru Iisus Hristos are o importanţă deosebită în
viaţa fiecăruia dintre noi. De aceea, prin diferitele obiceiuri şi tradiţii care se obişnuiesc să
se facă în preajma acestei sărbători, ne trezim şi ne renaştem odată cu Învierea Sa. Prin
întreaga activitate educativă pe care o desfăşoară, şcolară şi extracurriculară, şcoala
contribuie la educarea şi cultivarea conştiinţei binelui şi răului, îi ajută pe elevi să distingă
fapta bună de fapta rea şi astfel el, copilul, devine conştient că are de respectat nişte norme
morale şi îndatoriri faţă de semenii săi. Iubirea de aproapele tău, ajutorul reciproc,
milostenia, bunătatea, blândeţea, recunoştinţa, cinstea, dreptatea sunt însuşiri pe care
elevul le dobândeşte în colectivitate, iar cadrele didactice sunt datoare să le cultive la copii
pentru o lume mai bună.
A sădi în sufletele copiilor normele credinţei, a dărui ceva, prin acţiunile de
voluntariat, înseamnă a dobândi şi noi înşine ceea ce nu am avut … înseamnă a te bucura de
tot ceea ce ai, înseamnă speranţa în ziua de mâine, încrederea că putem fi mai buni, mai
drepţi, că putem să preţuim oamenii de lângă noi cu tot ce au mai bun, că putem să ne
ajutăm semenii prin acţiunile de voluntariat. A-i familiariza pe copii cu norme şi reguli ale
credinţei creştine, înseamnă a-i determina să fie mai conştienţi de sine, de dorinţa de mai
bine pentru semeni.
Voluntariatul în şcoli este, pe lângă faptul altruist în sine, o activitate de pe urma
căreia copiii au multe lucruri de învăţat: noi abilităţi, noi contacte, experienţă într-un
anumit domeniu. Voluntariatul în şcoli este soluţia pentru o dezvoltare complexă a
copilului de astăzi, a adolescentului și a adultului de mâine, oferă posibilitatea tinerilor de a
participa activ la procesul de muncă şi de ajutorare, se simt valorificaţi şi realizează rolul
lor în societate.
Acum, mai mult ca oricând, voluntariatul în şcoli ocupă un loc din ce în ce mai
important. ONG-uri, fundaţii, proiecte au la bază ideea de voluntariat. Ideea de voluntariat
privită, pe de o parte, ca activitate extraşcolară, o activitate care să ajute la ocuparea
timpului liber, la formarea personalităţii, pe de altă parte, voluntariatul - ca acumulare de
experienţă de muncă, factor de responsabilitate şi maturitate.
Este activitatea care sprijină necondiţionat persoanele care aparţin grupurilor
dezavantajate (copii, tineri, adulţi cu dizabilităţi, copii şi adulţi din sistemul de protecţie
socială, din medii sociale defavorizate, aparţinând minorităţilor etnice sau aflaţi în alte
situaţii care îi privează de la o activitate normală în societate).
Voluntariatul, acest fenomen care a devenit din ce în ce mai vizibil în ultimii ani,
ajunge să fie unul dintre motoarele care animă tinerii să se implice în societate şi să devină
mai responsabili şi mai activi. În primul rând, voluntariatul înseamnă interacţiune, mişcare,
dinamism. Ieşi dintr-o cochilie şi cunoşti lumea, ajungi să colaborezi cu diferite tipuri de
personalităţi şi până să-ţi dai seama că faci asta, eşti deja foarte ataşat de activităţile pe care
le ai.
Voluntariatul creeazã puntea de comunicaţie care interconecteazã voluntarii şi
beneficiarii într-un mod emoţionant şi valoros. Voluntariatul contribuie la dezvoltarea

155
educaţionalã, precum şi la integrarea socialã a tinerilor. Acesta îl face sã fie emoţionant,
făcând parte din el, dar este important în cadrul creşterii şi dezvoltãrii tuturor tinerilor din
întreaga tarã. "O razã de Soare mi-a luminat sufletul. Acum vãd lucrurile aşa cum nu
puteam sã le vãd înainte." - mărturisea un tânăr voluntar. ”Acţiunile de voluntariat vă vor
lumina sufletul. Veţi vedea şi veţi simţi realitatea cotidiană cu sufletul. Este o experienţã
educaţionalã nouã şi captivantã. Vă implicã în mod activ, punându-vã în legãturã cu copii cu
cerinţe educaţionale speciale, în cadrul unor activităţi creatoare, expresive, pline de
imaginaţie şi de energie. Este vorba despre împãrtãşirea timpului vostru cu alte persoane
care vor beneficia de acest lucru.” Este un program benefic, atât pentru voluntarii din licee
şi şcoli generale, dar şi pentru copiii cu CES. Este un program reciproc avantajos. Voluntarii
vor învãţa despre ei înşişi şi vor învăţa despre alte persoane. Vor învăţa despre problemele
și dificultăţile din comunitatea lor şi vor învãţa despre cu pot trata aceste probleme pentru
a le depãşi şi pentru a schimba ceva. Va fi unul dintre cele mai emoţionante experienţe pe
care le puteţi avea deoarece este vorba despre importanţa pe care o are pentru alte
persoane. Acest lucru mi se pare a fi partea cea mai importantã din viaţa noastrã. Existãm
pentru a schimba ceva în viaţa noastrã, dar şi în vieţile celor din jurul nostru.
În activităţile de voluntariat desfăşurate de elevi, sub îndrumarea cadrelor
didactice, elevii voluntari au interacţionat cu copii şi adulţi izolaţi de viaţa normală a
comunităţii (copii şi adulţi cu dizabilităţi, copii din centrele de plasament, copii şi adulţi din
spitale, bătrâni din instituţiile de ocrotire etc.) Activităţile de voluntariat s-au dovedit a fi
foarte importante pentru elevi, deoarece aceștia au învăţat multe lucruri noi, utile pentru
devenirea lor ca adulţi şi pe care nu le întâlnesc în manual.
Rezultate obţinute în urma activităţilor de voluntariat prilejuite de sarbătorirea
Paştelui şi nu numai:
- îmbunătăţirea modului de înţelegere şi cunoaştere a necesităţilor şi a
dificultăţilor individuale cu care se confruntă ceilalţi membri ai comunităţii;
- sensibilizarea comunităţii locale a copiilor proveniţi din familii vulnerabile din
punct de vedere social;
- eliminarea prejudecăţilor sociale şi combaterea ignoranţei;
- dezvoltarea cunoştinţelor şi abilităţilor legate de aspecte semnificative ale
educaţiei într-un mod plăcut şi incitant;
- realizarea includerii şi a implicării prin angajarea tuturor factorilor interesaţi
într-un program de activităţi educative;
- conștientizarea de către elevi a importanţei acţiunilor de voluntariat;
- atragerea cât mai multor elevi în cadrul acţiunilor umanitare;
- dezvoltarea sentimentelor umanitare şi a abilităţilor de viaţă, a valorilor
spirituale, precum: compasiunea, umilinţa, demnitatea, credinţa, umanitatea, care vor ajuta
să devii un spirit puternic.
Aşadar, putem să-i încurajăm pe copii să facă voluntariat, arătându-le că aceasta
este o acţiune merituoasă, ce înseamnă şi implicarea într-un adăpost pentru animale,
participarea la dezbateri publice, ajutorul acordat instituţiilor locale, implicarea în proiecte
educaţionale, predarea unor ore de bune maniere copiilor, organizarea unor strângeri de
fonduri pentru persoanele în nevoie, colectarea unor obiecte necesare pentru casele de
bătrâni şi lista poate continua la nesfârşit.
În concluzie, doar aceste lecţii practice de viaţă ne învaţă ceea ce nu se poate uita
niciodată, ne oferă șansa de a participa activ la construirea unei lumi mai bune şi depinde

156
de noi ca aceasta să nu rămână la nivel declarativ, ne ajută să ne corectăm defectele şi să ne
evidenţiem calităţile, căpătăm încredere în forţele proprii, devenim mai responsabili, mai
ales că atunci conștientizăm că o reușita acţiunii echipei depinde de noi, cât îi încurajăm pe
oameni să se implice pentru a fi ei înşişi mai fericiţi și pentru a-i face și pe alţii mai fericiţi.
Nu există moment mai înălţător și mai emoţionant, decât acela în care - prin
faptele tale - reușești să aduci lumina fericirii și sclipirea din ochii unor copii sau vârstnici
mai puţin norocoși ...

Bibliografie:

Ionescu, I. Ion, 1997, Sociologia școlii, Ed. POLIROM

Mcdowell, Josh & Hostetler, Bob, 1999, Manual de consiliere a tinerilor, Ed. NOUA
SPERANŢA
Miftode, Vasile, 1995, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. EIDOS, Botoșani
Rotariu, Traian, Bădescu, Gabriel, Culic, Irina, Mezei, Elemer, Mureșan, Cornelia,
2005, Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Ed. POLIROM
Tudorescu, Ion, 1980, Acţiunea umană şi dialectica vieţii sociale, Ed. POLITICĂ
Vedinaș, Traian, 2001, Introducere în sociologia rurală, Ed. POLIROM

ASTEPTAM PASTELE, ALATURI DE PARINTI!

prof. înv. primar Brege Elena Viorica

Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, Oradea

O „altfel de şcoală” m-am gândit că ar fi benefică atât pentru micuţii mei şcolari
de clasa I, cât şi pentru părinţii lor şi pentru mine. Aşa că, poate toţi împreună am reuşit să
aducem primăvara mai repede dar am dorit să şi arătăm părinţilor ceea ce au învăţat copiii
lor din toamnă.
Organizaţi în şase grupuri, a câte cinci elevi dublaţi de cinci părinţi ne-am început
activitatea în după-amiaza zilei de 8 aprilie. În urma unei ghicitori având ca răspuns
primăvara, fiecare elev a spus o propoziţie despre acest anotimp utilizând expresii şi
cuvinte frumoase întâlnite în lecţii, lecturile citite sau cântecele de primăvară învăţate. Apoi
au şi citit câte o propoziţie din Abecedarul deschis la întâmplare. Rebusul care a făcut apel
la cunoştinţele din diferite discipline şi având ca soluţie De Paşti a făcut trecerea la
rezolvarea unei fişe de lucru atractivă (Metoda Cadranele şi Harta lecturii) a poeziei cu
acelaşi nume de Elena Farago. Aceasta a fost urmată de completarea unor exerciţii de
matematică cu folosirea terminologiei matematice şi a tehnicilor de lucru învăţate la clasă.
Am cântat despre primăvară, am povestit despre sărbătoarea Paştelui, părinţii citind
copiilor Legenda ouălor roşii şi poezia Salcia, fiecare etapă a activităţii fiind răsplătită cu
întoarcerea unei piese a unui puzzle care a refăcut în final imaginea unui ou pestriţ. Ne-am
delectat apoi - punând toţi în valoare imaginaţia, creativitatea, dibăcia, îndemânarea – cu
încondeierea unor ouă de lemn sau polistiren care s-au transformat în adevărate opere de

157
artă, în acordurile cântecelor despre primăvară ale lui Tudor Gheorghe. Toate alături şi cu
părinţii. Florile şi cucul din decor ne-au atras atenţia că fiecare copil trebuie să fie, mai ales
acum, în apropierea Paştelui, mai cuminte, mai iubitor, mai darnic şi ascultător.
Dacă la început, ţinându-se de mână în grup, copiii le-au adresat părinţilor „o
declaraţie”-fericiţi că îi au alături, la sfârşitul activităţii rolurile s-au inversat, iar
mulţumirile au fost primite de şcolari.
Aşa părinţi, aşa copii!
A doua zi, elevii au povestit entuziasmaţi despre activitatea din ziua precedentă,
încântaţi că au reuşit să le prezinte „pe viu” părinţilor cele adunate „în sertarele minţii” din
toamnă. Propoziţiile spuse sau citite în faţa părinţilor le-a dat curaj, iar părinţii au aflat
direct cum procedăm în mod obişnuit la clasă, putând continua astfel şi ei acasă în acelaşi
mod. Au învăţat cu toţii că încă mai au nevoie de ajutor, că e bine să fii alături de cineva
drag (fie copil, fie mamă sau tată), că uniţi sunt mai puternici şi pot realiza lucruri
frumoase.

ÎMPREUNĂ VOM REUŞI – PROIECT EDUCATIV

prof. înv. primar Brege Elena Viorica

Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, Oradea

Motto:
Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va
fi mare, nu se va abate de la ea!

Implicarea părinţilor şi a membrilor familiei în educaţia copiilor reprezintă o

cheie importantă în obţinerea succesului la şcoală.
Responsabilitatea relaţiei dintre şcoală şi părinţi trebuie asumată împreună, iar
efectele se observă în rezultatele copiilor.
Iată câteva motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească
legături între ele:
părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel
libertatea părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc);
învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a
educaţiei se petrece în afara şcolii;
cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor
şcolare ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele
comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala;
grupurile sociale implicate în instituţia şcolară – în special părinţii şi profesorii -
au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.
ca educatori, premergători educaţiei şcolare şi nu numai, părinţii au nevoie să fie
iniţiaţi în cunoaşterea unor recomandări educative în ceea ce priveşte relaţia cu propriul
copil.

158
 Acest proiect îşi propune obţinerea unor rezultate bune şi foarte bune la
învăţătură din partea elevilor, creşterea motivaţiei elevilor pentru activitatea de învăţare
cu implicarea familiilor elevilor.
Scopul proiectului:
Sprijinirea părinţilor în rezolvarea, de pe poziţii ştiinţifice, a uneia din cele mai
importante aspecte ale educaţiei: dezvoltarea personalităţii copilului din punct de vedere
bio – psiho – socio – cultural.
Obiective:
O1 –creşterea randamentului şcolar al elevilor clasei I A şi a II-a A prin implicarea
părinţilor acestor elevi în diverse activităţi educative;
O2 – familiarizarea părinţilor cu metodele şi strategiile moderne de învăţare, cu
cerinţele actuale ale învăţământului românesc;
O3 –implicarea părinţilor în activităţi extraşcolare alături de copii pentru o
relaţionare şi cunoaştere reciprocă;
O4 – cunoaşterea unor particularităţi individuale ale propriilor copii pentru o
intervenţie timpurie în vederea corectării sau dezvoltării unor aptitudini sau calităţi;
O5 – stimularea cooperării părinte – învăţător – copil prin acţiuni comune ale
proiectului.
Grup ţintă:
Direct:
părinţii elevilor
Indirect:
elevii claselor implicate
Calendarul activităţilor:
Ce trebuie să ştie părinţii?
informarea părinţilor asupra atitudinilor pe care orice părinte responsabil ar
trebui să le utilizeze în exercitarea „meseriei” de părinte;
discutarea nivelelor de disciplinare – instruirea, antrenarea, corectarea – şi
stabilirea câtorva reguli de administrare a măsurilor educative corective.
Toamnă mândră şi bogată…
organizarea unei expoziţii cu lucrări ale elevilor realizate la orele de abilităţi
practice, educaţie plastică, limba şi literatura română, ştiinţe, având ca tematică „Toamna”;
realizarea în pereche copil - părinte, a unui tablou de toamnă şi amenajarea unei
expoziţii cu vânzare;
Învăţ să scriu şi să citesc – prezentarea şi exemplificarea tehnicilor de învăţare a
citit – scrisului la clasa I.
Vine Crăciun cel bătrânu…
cunoaşterea obiceiurilor legate de Crăciun şi Anul Nou;
organizarea unor grupuri de colindători (Ursul, Capra, Pluguşorul, Sorcova);
seară de colinde – părinţi şi copii – în jurul bradului de Crăciun.
4. Ce fel de mamă sunt? Sunt un tată bun?
prezentarea stilurilor de educaţie în familie: dictator, supraprotectiv, neglijent,
echilibrat;
caracterizarea principalelor tipologii materne şi paterne, plierea fiecărui părinte
pe o tipologie şi alegerea celei „ideale”, cea care are conştiinţa exactă a valorilor, care ştie să
impună ferm o lege dar în aceeaşi măsură ştie să radieze afectivitate copilului.

159
5. Eu învăţ, el învaţă!
familiarizarea părinţilor cu principalele metode şi strategii didactice;
prezentarea modului de rezolvare a problemelor matematice .
6. Chemăm primăvara!
activitate transdisciplinară comună cu părinţii având următorul desfăşurător:
Recunoaşte-te! (metoda cadranelor) – portretul mamei în cuvânt şi culoare;
Activitate matematică în grup – cu asamblarea unui puzzle;
Aritmogrif – activitate în perechi mamă – copil;
Legenda mărţişorului;
Confecţionarea de mărţişoare şi organizarea unei expoziţii;
Vânzarea mărţişoarelor;
Acordarea diplomei Cea mai bună mămică.
7. Vreau să fiu un părinte bun!
cunoaşterea regulilor de administrare a măsurilor educative corective;
brainstorming: Care meserie este mai uşoară, de părinte sau de copil?
8. Aşteptăm Paştele, alături de părinţi!
încondeiatul ouălor pentru Paşti
activitate comună părinţi – copii
9. Şi eu închei clasa I!(clasa a II-a)
aplicarea unor fişe de lucru la Limba română şi Matematică;
corectarea testelor de către părinţi;
interpretarea rezultatelor.
10. La revedere clasa I! (clasa a II-a)
susţinerea unei activităţi transdisciplinare cu participarea părinţilor;
organizarea unui carnaval.
Metode şi tehnici de lucru:
activitate în echipă
activitate în grupuri cooperante
conversaţia euristică
serbare şcolară
expoziţie cu lucrări ale copiilor
Retultate:
Calitative:
-Dezvoltarea orizontului de cunoaştere al părinţilor prin
dobândirea de informaţii ştiinţifice legate de „meseria” de
părinte;
-Însuşirea unor metode şi procedee moderne de învăţare;
-Implicarea părinţilor în activităţi extraşcolare alături de copii;
-Relaţii de bună colaborare stabilite între părinţi –copii -
învăţătoare
Cantitative:
-Compoziţii plastice elaborate de elevi alături de părinţi;
-Seară de colinde prezentată în faţa părinţilor;
-Fişe de lucru ale elevilor corectate de părinţi conform unor
descriptori de performanţă;

160
 -Mărţişoare confecţionate împreună cu părinţii;
-Album fotografic „Împreună vom reuşi”
Resurse:
resurse materiale: suport de curs (discuţii), videoproiector, material mărunt
pentru confecţionarea mărţişoarelor, coli albe, cartoane colorate;
resurse umane: părinţii elevilor, elevii, învăţătoarele Viorica Brege şi Florica
Hera, conducerea şcolii
Evaluare
Criterii de evaluare:
numărul de participanţi;
modul de implicare efectivă;
spiritul de echipă al coordonatorilor, realizatorilor ;
soluţionarea problemelor, motivarea, flexibilita
tea , interesul pentru proiect ;
Evaluare internă:
evaluări curente, intermediare şi finale;
analiza produselor activităţii;
tabele nominale cu părinţii şi elevii implicaţi în proiect;
procese verbale ale activităţilor;
colaje, desene, afişe, panouri cu păreri ale elevilor şi părinţilor;
diplome pentru părinţi;
CD cu aspecte din timpul activităţilor
Evaluare externă:
- expunerea informaţiilor legate de desfăşurarea
proiectului;
- expoziţii cu lucrări ale elevilor;
- ecouri ale programului în mass-media
Diseminare:

prezentarea proiectului în cadrul sesiunilor, comunicărilor ştiinţifice;

evidenţierea elevilor şi părinţilor acestora la serbarea de sfârşit de an şcolar;
mediatizarea proiectului;
informare şi schimb de experienţă;
editarea unui album fotografic în format digital (CD).
Monitorizare:
feedback-urile pozitive din partea beneficiarilor;
analiza produselor activităţii;
evaluarea impactului asupra elevilor şi părinţilor implicaţi în proiect.
Sustenabilitatea proiectului:
continuarea proiectului şi în următorul an şcolar ;
înteţinerea relaţiilor dintre şcoală şi familiile copiilor;
realizarea unor expoziţii cu materiale confecţionate de părinţi şi elevi;
implicarea părinţilor în activităţile propuse.

Surse de finanţare:
- autofinanţare

161
 - sponsorizări

Iată descrierea unei activităţi:

Aşteptăm Paştele, alături de părinţi!
Scopul activităţii – închegarea relaţiei dascăl – elev – părinte şi creşterea
randamentului şcolar al elevilor clasei I A prin implicarea părinţilor acestor elevi într-o
activitate educativă pe tema Sărbătorii Paştelui
Elevi participanţi: 30 de elevi ai clasei I A alături de 30 de adulţi (fie mama, fie
tatăl unui copil; un elev a venit alături de ambii părinţi.); Din lipsa unui spaţiu adecvat, am
recomandat participarea doar unui părinte la activitate.
* participare – 100%
Durata şi locul desfăşurării activităţii – 2 ore; sala de clasă
Descrierea activităţii.
O „altfel de şcoală” m-am gândit că ar fi benefică atât pentru micuţii mei şcolari de
clasa I, cât şi pentru părinţii lor şi pentru mine. Aşa că, poate toţi împreună am reuşit să
aducem primăvara mai repede dar am dorit să arătăm părinţilor ceea ce au învăţat copiii
lor din toamnă.
Organizaţi în şase grupuri, a câte cinci elevi dublaţi de cinci părinţi ne-am început
activitatea în după-amiaza zilei de 3 aprilie. În urma unei ghicitori având ca răspuns
primăvara, fiecare elev a spus o propoziţie despre acest anotimp utilizând expresii şi
cuvinte frumoase întâlnite în lecţii, lecturile citite sau cântecele de primăvară învăţate. Apoi
au şi citit câte o propoziţie din Abecedarul deschis la întâmplare. Rebusul care a făcut apel
la cunoştinţele din diferite discipline şi având ca soluţie De Paşti a făcut trecerea la
rezolvarea unei fişe de lucru atractivă (Metoda Cadranele şi Harta lecturii) a poeziei cu
acelaşi nume de Elena Farago. Aceasta a fost urmată de completarea unor exerciţii de
matematică cu folosirea terminologiei matematice şi a tehnicilor de lucru învăţate la clasă.
Am cântat despre primăvară, am povestit despre sărbătoarea Paştelui, părinţii citind
copiilor Legenda ouălor roşii şi poezia Salcia, fiecare etapă a activităţii fiind răsplătită cu
întoarcerea unei piese a unui puzzle care a refăcut în final imaginea unui ou pestriţ. Ne-am
delectat apoi - punând toţi în valoare imaginaţia, creativitatea, dibăcia, îndemânarea – cu
încondeierea unor ouă de lemn sau polistiren care s-au transformat în adevărate opere de
artă, în acordurile cântecelor despre primăvară ale lui Tudor Gheorghe. Toate alături şi cu
părinţii. Florile şi cucul din decor ne-au atras atenţia că fiecare copil trebuie să fie, mai ales
acum, în apropierea Paştelui, mai cuminte, mai iubitor, mai darnic şi ascultător.
Dacă la început, ţinându-se de mână în grup, copiii le-au adresat părinţilor „o
declaraţie”-fericiţi că îi au alături, la sfârşitul activităţii rolurile s-au inversat, iar
mulţumirile au fost primite de şcolari.
Aşa părinţi, aşa copii!
A doua zi, elevii au povestit entuziasmaţi despre activitatea din ziua precedentă,
încântaţi că au reuşit să le prezinte „pe viu” părinţilor cele adunate „în sertarele minţii” din
toamnă. Propoziţiile spuse sau citite în faţa părinţilor le-a dat curaj, iar părinţii au aflat
direct cum procedăm în mod obişnuit la clasă, putând continua astfel şi ei acasă în acelaşi
mod. Au învăţat cu toţii că încă mai au nevoie de ajutor, că e bine să fii alături de cineva
drag (fie copil, fie mamă sau tată), că uniţi sunt mai puternici şi pot realiza lucruri
frumoase.

162
 Am rămas înţeleşi cu toţii să ne vedem în aceeaşi formaţie la sfârşitul anului
şcolar când ne vom lua rămas bun de la Abecedar. Din toamnă voi iniţia proiectul Şcoala
părinţilor unde mi-am propus întâniri educative combinate cu cele extracurriculare pe
tema sărbătorilor de iarnă, confecţionare de mărţişoare sau pe teme ecologice.
Mereu am fost sprijinită de familiile elevilor pe care i-am îndrumat în diverse
acţiuni organizate, ceea ce a venit în sprijinul tuturor.
Cum putem ajuta un copil să aibă succes ? Răspunsul este atât rezultatul
cercetărilor cât şi al experienţei personale. Când părinţii sunt implicaţi în educaţia
copilului, copiii învaţă mai mult şi merg la şcoală cu plăcere.
Părinţii au un rol dublu în educaţia copiilor. Acasă ei trebuie să se străduiască să
creeze un mediu de încredere, respect şi suport. Modelarea unui comportament acasă este
primul pas. La şcoală pot colabora cu alţi membri ai comunităţii şcolare să creeze un climat
care sprijină învăţarea – atât în clasă cât şi în afara ei.
Implicarea părinţilor şi a membrilor familiei în educaţia copiilor reprezintă o
cheie importantă în obţinerea succesului la şcoală. Responsabilitatea relaţiei dintre şcoală
şi părinţi trebuie asumată împreună, iar efectele se observă în rezultatele copiilor.
În educaţia copiilor este importantă şi pregătirea părinţilor pentru această
„meserie”. Nimeni nu se naşte învăţat, însă putem cunoaşte sau însuşi unele lucruri din
cărţi sau din sfaturile altora cu experienţă.
Ca educatori, premergători educaţiei şcolare şi nu numai, părinţii au nevoie să fie
iniţiaţi în cunoaşterea unor recomandări educative în ceea ce priveşte relaţia cu propriul
copil.
Acestea sunt şi impresii ale unor părinţi şi copii, după desfăşurarea acestei
activităţi:
Alina Tenche, mama lui Matei
Participarea la activitatea şcolară în comun a părinţilor cu copiii ne-a dat ocazia
să vedem cum se desfăşoară copiii nostri în timpul orelor, cât de mult au evoluat în acest an
şcolar, am văzut un colectiv închegat care ştie să lucreze în echipă.
Cireaşa de pe tortul acestei activităţi reunite a fost la momentul creativ,
încondeierea ouălor, care a adus multă bucurie şi distracţie deopotrivă...
Această după - masă a fost pentru noi un motiv de bucurie şi de recunoştintă
pentru munca unui dascăl cu adevărat dedicat meseriei, cea mai bună dovadă sunt chiar
rezultatele copiilor.
Mulţumim din suflet !
Antonia şi Mihaela Pap – fiica şi mama
Alături de aprecierea mea în ceea ce priveşte iniţiativa de a organiza o după-masă
specială, toate gândurile noastre bune se îndreaptă spre acele momente minunate, în care,
copiii s-au simţit "mai elevi ca niciodată" iar părinţii au avut satisfacţia de a se întoarce în
băncile şcolii, de această dată într-o altă postură. Căldura sufletească a părinţilor s-a împletit
armonios cu talentul didactic, măiestria, dăruirea şi pasiunea cu care doamna învăţătoare a
pregătit această activitate. A fost un moment deosebit prin încărcătura emoţională creată,
prin condiţiile speciale în care copiii au trebuit să arate ce ştiu şi totul a funcţionat ca un
perpetuum mobile. Nici nu ne puteam imagina că aceşti copii au acumulat atât de mult în
doar câteva luni. Efectul este cu atât mai spectaculos cu cât am realizat că acei pitici din
septembrie au devenit acum nişte "mici oameni mari". Şi-au format abilităţi şi competenţe de

163
învăţare, au acumulat cunoştinte, şi-au consolidat temelia pe care urmează să construiască în
continuare.
Am avut sufletul plin de bucurie şi de emoţie când am realizat că fiica mea este pe
drumul lung către desăvârşirea ei ca OM, însă a trecut de primii paşi ajutată de doamna
învăţătoare.
Si pentru că latura formativă are şi partea ei de creativitate, un moment deosebit a
fost acela în care părinţi şi copii deopotrivă au încondeiat ouă şi au avut satisfacţia lucrului
bine facut dupa finalizarea lor. Din discutiile cu fiica mea, am dedus incantarea şi bucuria de
a munci împreună, în mediul în care ea de fapt e de obicei doar cu colegii, în banca ei şi sub
îndrumarea doamnei învăţătoare.
Multumim din suflet unui om minunat şi dedicat meseriei de dascăl.
Tot respectul pentru tot ceea ce faceţi pentru copiii noştri.
Mihaela şi Antonia Pap
Horea Mateş, tatăl lui Horică
Activitatea cu părinţii a fost plăcută, ne aducem şi noi aminte de copilărie, de
anii de şcoală.

Mariana Marami, mama Alexandrei

Ideea activităţii "părinţi plus copii" a fost una grozavă, în felul acesta am putut
observa cum reactionează copilul la clasă şi cred că întâlniri de acest fel creează un fel de
legătura între noi ca şi grup.
Alexandra a fost încântată să-mi arate cum se descurcă dar şi foarte fericită că am
lucrat împreună.
Sperăm să mai organizaţi şi pe viitor astfel de întâlniri.

COPILUL-DAR DUMNEZEIESC ŞI RESPONSABILITATE PENTRU PĂRINŢI

PROPUNĂTOR:PROF.NEAGU ALINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ “NICOLAE CREŢULESCU”, COM.LEORDENI, JUD. ARGEŞ

“Există un singur mod de a-ţi creşte copilul astfel încât să meargă pe calea pe care
trebuie să o urmeze: acela de a merge împreună cu el pe ea.” (Abraham Lincoln)
Copilul este darul lui Dumnezeu încredinţat temporar omului spre creştere şi
modelare.Atunci când o mamă aduce pe lume un copil, ar trebui să audă glasul Celui de sus
spunându-i:”Ia darul acesta venit de la Mine, acest bulgăraş de lut şi modelează-l,
echipează-l cu tot ce e mai valoros.Procesul formării lui va constitui cea mai înaltă facultate
în care intri acum, şi mai apoi, produsul finit va fi lucrarea ta de licenţă, capodopera vieţii
tale, în care îţi vei fi impregnat chipul şi caracterul tău.”
Copilul poate deveni bucuria părinţilor, împlinirea lor, dacă este călăuzit cu
răbdare prin labirintul plin de capcane al contextului moral actual.
Părintele înţelept pregăteşte o temelie solidă pentru deficitul educaţiei morale a
copilului său.Iată câteva din componentele de bază ale acestei temelii, componente care-l

164
vor însoţi pe copil pe tot parcursul vieţii şi care vor conduce, din când în când, la afirmaţii
de genul:”Se vede că are cei şapte ani de acasa!” ori “Bună creştere i-au dat părinţii!”:
Sădirea în inima copilului a credinţei în Dumnezeu, începând din primii ani de
viaţă;
Dragoste necondiţionată faţă de copil, însoţită de o comunicare permanentă, de la
inimă la inimă;
Părinţii să trăiască în armonie şi cinste pentru că faptele şi atitudinile lor vorbesc
mai mult decât cuvintele.Părinţii pot fi pentru copiii lor “uşă” spre păcat sau spre
binecuvântare.Viaţa demnă şi cinstită a părinţilor este un zid spiritual protector pentru
copil.
Calitatea vieţii mamei este dascălul de căpătâi al copilului, mama fiind “cartea vie”
din care acesta învaţă adevăratele valori, înainte de a merge la şcoală.
Copilul este asemenea unui aparat de filmat care aude, vede şi înregistrează totul,
imitând
atitudini, tipare de relaţionare şi de adresare verbală.
Factorii care contribuie la educarea unui copil sunt numeroşi, însă rolul de
căpătâi îi revine familiei.Creşterea unui copil este responsabilitatea de frunte a părinţilor,
mai presus de realizări materiale sau de altă natură.
Nimeni nu susţine că educaţia parentală este o muncă uşoară.Ea poate fi
extenuantă pentru ca “a educa” înseamnă a te dărui, educaţia cere răbdare, iar răbdarea
presupune frustrare sau suferinţă.Sfânata Scriptură prezintă momentul când părinţii îi
aduceau pe copii la Iisus ca să fie binecuvântaţi, însă Ucenicilor li s-a părut că este o
îndrăzneală mult prea mare să-L deranjeze pe Învăţătorul care era ocupat cu sfaturi
serioase pentru adulţi, cum ar fi învăţăturile despre căsătorie, unde copiii n-ar fi avut ce
căuta. Semnificativă este reacţia lui Iisus:”Când a văzut Iisus acest lucru S-a mâniat şi le-a
zis:Lasaţi copilaşi să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca
ei.”
De foarte puţine ori găsim în Scriptură că Hristos S-ar fi mâniat şi asta s-a
întâmplat pentru că El vedea copilul ca un model de smerenie, sinceritate şi inocenţă.
“Copilul are nevoie de dragostea părinţilor, căci aceasta este sămânţa din care
răsar mai toate atributele personalităţii umane.”(Ross Chambell)Deşi cei mai mulţi părinţi
îşi iubesc în mod instictiv copiii şi fac eforturi mari pentru a le creea condiţii bune de viaţă
şi de a le procura cele necesare, cu toate acestea mulţi copii se simt neiubiti.Specialiştii
spun că nu toţi părinţii ştiu cum să-şi manifeste dragostea, pe lungimea de undă a inimii
copilului.Fiecare copil are în sine un rezervor emoţional care aşteaptă să fie umplut de cei
din jurul său, dar în primul rând de părinţi.Dacă acest rezervor este umplut, copilul este
relaxat şi fericit, iar dacă nu, el poate avea probleme de comportament şi, ulterior, chiar
psihice.
Există câteva limbaje ale dragostei prin intermediul cărora părintele poate găsi
cărarea spre inima copilului: verbalizarea, privirea care transmite dragoste, atenţia
acordată individual, cominicarea şi disciplinarea.
Copilul, fiinţă vulnerabilă, aşteaptă să audă din gura părintelui că îl iubeşte, mai
ales atunci când este trist, are probleme de sănătate, este respins sau are eşec.El caută un
adăpost sufletesc în părinţii lui.Este plăcut să i se spună cât mai des, într-un mod cald şi
natural.Acest lucru face bine tuturor oamenilor şi nu costă nimic.

165
 Privirile pot fi un izvor de hrană emoţională;ele pot zâmbi şi pot încuraja, pot
transmite pace şi dragoste ori reduce la tăcere.
Chiar dacă într-o familie sunt mai mulţi copii, fiecare dintre ei are nevoie de un
timp special, când să fie numai el în atenţa părintelui pentru a se simţi iubit, unic,
special.Timpul petrecut de părinte cu el îi va transmite indirect mesajul că el este
important pentru inima părintelui.Prin comunicare sufletul se deschide spre suflet, copilul
simte că părintele este o persoană care cu siguranţă îl iubeşte, îl înţelege şi îl acceptă aşa
cum este.El nu se teme că va fi ridiculizat, ironizat sau interpretat greşit.Chiar dacă este
mustrat, ştie că are libertatea de a da explicaţii.Mânia, sarcasmul şi tensiunea blochează
comunicarea.
Tot mai mult părinţi se plâng de lipsa timpului aflat la dispoziţie spre a fi petrecut
cu copiii lor, de multitudinea treburilor care-i determină adesea să-şi bruscheze copiii cu
răspunsuri de genul:”Lasă-mă acum, nu vezi ca sunt ocupat/ocupată?”În astfel de situaţii
copilul se va retrage în sine cu tristeţe, iar mai târziu, în adolescenţă, dacă va fi întrebat
ceva despre viaţa, nevoile ori preocupăile sale, va răspunde monosilabic şi nu-şi va putea
deschide inima deoarece firul comunicării va fi rupt.
Mulţi adolescenţi spun:”Eu niciodată nu discut cu părinţii mei despre ceea ce
simt!”Ce tristă este realitatea acestei închisori lăuntrice din care inima copilului tânjeşte să
poată scăpa!
Comunicarea, privirea, atenţia acordată individual sunt unelte de mare preţ la
îndemâna părinţilor, cu ajutorul cărora pot modela lăuntric copilul pentru ca acesta să
devină un adult plăcut, echilibrat şi apreciat.Adevărata educaţie nu costă bani, dar cere
suflet.
Activitatea noastră la catedră ne-a dat ocazia să cunoaştem climatul familial al
multor elevi care ne-au fost încredinţaţi spre educare. Am avut şi posibilitatea să urmărim
traseul devenirii lor ca adolescenţi, tineri.Adunând experienţe plăcute sau mai puţin
plăcute, analizând reuşitele ori nereuşitele, am ajuns la concluzia că dascălul trebuie să fie
învăţător atât pentru elevi cât şi pentru părinţi.Trebuie să sfătuim părinţii să-şi cunoască
mai bine copiii, să se apropie de ei şi să-i ajute să crească frumos.Facem acest lucru cu
fiecare ocazie, iar la şedinţele cu părinţii le oferim materiale scrise, filmuleţe cu conţinut
educativ, chestionare pe care le analizăm împreună, aşa încât la sfârşitul anului şcolar sau a
unui ciclu de învăţământ, părinţii au portofolii cu sfaturi de urmat.Rezultatele nu întârzie să
apară concretizându-se printr-o relaţie mai bună între şcoală şi familie, din care au toţi de
câştigat:copil, părinte, dascăl.

BIBLIOGRAFIE:
Chambell R., ”Cele cinci limbaje ale dragostei la vârsta copilăriei’, Ed.Logos, Cluj,
2000
Pop Paraschiva, ”Copilul ca dar şi responsabilitate”, Ed.Cartea creştină, Oradea, 2007

166
 PATIMILE DOMNULUI

PROF. ÎNV, PREŞC.POP DOBRA ZAMFIRA IULIA

G.P.N. NR 6, TALPE, DRĂGĂNEŞTI, BIHOR

Iisus Cristos, voind să ne răscumpere din păcate şi să ne facă fericiţi, a ales să

îndestuleze dreptatea Tatălui său ceresc prin moartea cea amară şi crâncenă. El a asudat
sânge, rugându-se pe muntele Măslinilor aproape de Ierusalim. În grădina aceea a fost
prins de farisei, apoi a fost dus la Caiafa, la Ana, la Pilat, guvernatorul Iudeii, unde a fost
biciuit până la sânge; a fost încoronat cu spini groşi şi înţepători; i-au pus pe umeri o cruce
foarte grea şi a fost silit s-o ducă până pe muntele Calvar, unde a fost răstignit împreună cu
doi răufăcători. Astfel în chinurile cele mai grozave a murit pentru noi, pironit pe cruce.
Isus Cristos a pătimit numai ca om, căci ca Dumnezeu el nu putea pătimi.
Isus Cristos a fost răstignit pe muntele Golgota, aproape de Ierusalim, în Vinerea
Mare.
Locul unde Iisus a fost răstignit este un munte aproape de Ierusalim, numit
Golgota sau Calvar. Pe acest munte se află o frumoasă biserică. Amintirea răstignirii lui
Cristos o sărbătorim în Vinerea Mare, pentru că El a fost răstignit tocmai în ziua aceea.
Iisus Cristos n-a fost silit să moară, dar a suferit şi a murit de bunăvoie.
Să nu credeţi că pentru păcatele oamenilor Dumnezeu Tatăl a silit pe Isus să
moară spre a ne răscumpăra. El putea să ne mântuiască numai cu o singură voinţă, dar şi-a
ales această moarte grea spre a ne arăta ce rău mare e păcatul şi cât de mult ne iubeşte.
Deja am văzut mai sus că Isus a pătimit ca să ne mântuiască. Pentru aceasta
trebuia o satisfacţie nemărginită, care nu putea s-o facă decât Isus. Într-adevăr, Cristos ca
om a putut suferi şi muri, iar ca Dumnezeu făcu ca patima şi moartea sa, precum şi orice
faptă a sa să aibă valoare nemărginită. Astfel dreptatea lui Dumnezeu ofensat prin păcatele
oamenilor a fost îndestulată prin vredniciile vieţii şi ale morţii lui Isus Cristos, care ne-a
dobândit din nou dreptul la fericirea veşnică.
După moartea lui Isus Cristos, trupul lui a fost luat jos de pe cruce şi a fost
îngropat, iar sufletul lui s-a coborât în limb, unde sufletele celor drepţi aşteptau timpul
mântuirii.
Când omul moare, trupul i se îngroapă, însă sufletul lui se prezintă la tribunalul
lui Dumnezeu. După moartea lui Cristos, trupul lui a fost înmormântat într-un mormânt
nou, săpat în piatră aproape de Calvar, de către Iosif din Arimateia, oraş din Iudea. Sufletul
lui Isus însă se coborî în limb. Limbul este un loc unde sufletele celor drepţi din
Testamentul Vechi aşteptau venirea Mântuitorului ca să le elibereze şi să le ducă la cer.
Trupul lui Iisus n-a rămas în mormânt, dar a treia zi a înviat din morţi cu mare
slavă.
Iisus a murit în ziua de Vineri pe la ceasul trei după-amiază, în aceeaşi seară a
fost îngropat.
Dumnezeirea lui a rămas atât cu trupul în mormânt cât şi cu sufletul în limb. A
treia zi, adică Duminică pe la auroră, Cristos a înviat. Deoarece moartea nu-i decât
despărţirea sufletului de la trup, învierea nu-i decât unirea din nou a sufletului cu trupul
său. Această împreunare din nou a sufletului şi a trupului său Iisus a făcuto însuşi El singur
prin atotputernicia sa, fiind Dumnezeu.

167
 Patruzeci de zile după înviere, Iisus Cristos s-a înălţat la cer şi acum şade de-a
dreapta lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul.
Învierea lui Iisus a fost măreaţă, adică trupul lui era măreţ, strălucitor şi
nemuritor. Trupul lui Iisus după înviere era spiritualizat, adică nu putea fi împiedicat de
nimic. Aşa de exemplu, putea intra în casă fără să aibă nevoie ca uşa sau fereastra să fie
deschisă; într-o clipă putea străbate cele mai mari depărtări. Tot aşa vor fi şi trupurile
noastre după înviere, dacă vom fi drepţi.
Învierea lui Iisus a fost mărturisită de însuşi soldaţii, care fuseseră de pază la
mormânt; au mărturisit-o toţi cei ce l-au văzut înviat, precum au fost Apostolii, femeile cele
evlavioase, care voiau să-i ungă trupul, dar nu l-au găsit în mormânt; ba chiar însuşi evreii,
duşmanii lui, care dădură bani soldaţilor ca să mintă, adică să nu spună că Isus a înviat, dar
că a fost furat! În sfârşit mărturia cea mai bună
Să mulţumim Domnului pentru că ne-a lăsat atâtea dovezi despre învierea Sa
spre a ne întări în credinţă. Şi să căutăm a ne aminti în toate faptele noastre că şi noi ne
vom înălţă la cer, dacă acum vom duce o viaţă bună şi sfântă. De aceea înălţaţi adeseori
mintea la tronul din cer al lui Isus, iar când poţi intră în biserică şi roagă-te Bunului
Mântuitor, care îşi are încă sfântul altar, unde ne aşteaptă ziua şi noaptea în Preasfântul
Sacrament al Euharistiei ca să ne dea harurile sale.ne-au dat-o Apostolii şi atâtea mii de
creştini, care mai bine au murit decât să tăgăduiască acest adevăr.
Învierea lui Iisus o sărbătorim, la Paşti în mod solemn pentru că prin ea
Dumnezeirea lui Iisus a fost din nou dovedită, iar credinţa într-însa îşi are toată temelia.
Învierea lui Iisus Cristos trebuie să ne întărească tot mai mult în credinţa că
odată vom învia şi noi din morţi; dacă acum înviem din moartea păcatului vom fi şi noi
măreţi. Cine păcătuieşte, răstigneşte din nou pe Bunul Isus, care atât ne-a iubit şi ne
iubeşte. Fereşte-te de păcat, dacă vrei să nu fii şi tu călăul lui Cristos.
După înviere, Iisus a mai rămas cu Apostolii timp de patruzeci de zile pentru a-i
întări mai mult în credinţă, aşa ca ei să poată spune cu drept: «Noi suntem martorii învierii
Lui, noi L-am văzut şi am vorbit cu El, după ce a înviat». În ziua patruzeci după înviere s-a
dus cu Apostolii pe muntele Măslinilor, şi după ce îi binecuvântă pentru cea din urmă dată,
se ridică la cer în faţa Apostolilor. Zicem: şade de-a dreapta lui Dumnezeu.
Aceste cuvinte nu înseamnă că Dumnezeu Tatăl are mâini, ca şi noi, aşa ca lui
Iisus să-i dea dreapta, dar că Iisus Cristos, Om-Dumnezeu, a primit de la Tatăl ceresc putere
în cer şi pe pământ.
Iisus înălţându-se la Cer, a lăsat urma picioarelor sale întipărite pe vârful pietros
al muntelui Măslinilor, unde se opri cu Apostolii spre a le spune ultimele cuvinte. De pe
aceste urme se cunoaşte că Mântuitorul s-a înălţat cu faţa spre Europa. Turcii, cucerind
aceste locuri, au săpat urma piciorului drept şi o păstrează şi azi într-o moscheie cu cea mai
mare cinste, ţinând aprinse mai multe lămpişoare.
După ce Romanii cucerind Ierusalimul, pe muntele Golgota au înălţat o statuie în
cinstea zeiţei Venere, iar Crucea Mântuitorului rămase îngropată cu totul în acel loc, dându-
se libertate creştinismului, Sf. Elena, mama împăratului Constantin, făcu să se distrugă acea
statuie, şi tot ceea ce păgânii făcură în acele locuri sfinte. Săpând, au dat de mormântul
Domnului, şi într-însul s-au găsit trei cruci. Pentru a cunoaşte, care era a Mântuitorului,
episcopul Macariu atinse cu fiecare din ele pe o bolnavă de mai mulţi ani. Abia fu atinsă cu a
treia şi bolnava se însănătoşi pe loc, şi astfel cunoscură care era adevărata Cruce a lui Isus.

168
 Sf. Elena a trimis o bună bucată din Sf. Cruce fiului său Constantin, care o dărui Sf.
Silvestru Papă şi se păstrează până azi în biserica Sf. Cruci din Roma. Cealaltă parte o puse
în biserica din Ierusalim. Acest eveniment îmbucurător se serbează la 3 mai, cu numele de
Aflarea Sf. Cruci.
Partea din Sf. Cruce, ce rămase la Ierusalim a fost dusă în Persia pe la 615 de
regele Cosroa, după ce cucerise acest oraş. În 628 împăratul Eracliu, învingând pe Siroe, fiul
lui Cosroa, îi puse întâi condiţiile de pace, înapoierea Sf. Cruci.
Aducând-o la Ierusalim, însuşi împăratul voi să o pună singur la locul ei de mai
înainte. Îmbrăcat în haine regeşti, întovărăşit de ofiţerii săi, de episcopul Zaharia şi de o
mulţime de popor, ducea Sfânta Cruce pe umerii săi. Ajungând la poarta dinspre Răsărit, ce
duce la Calvar, o putere nevăzută îl împiedică şi nu mai putu face nici un pas. Toţi se
înspăimântară şi se uimiră, însă episcopul îi zise: «Vezi, împărate nu cumva ducând Crucea
cu această pompă regească, prea puţin imiţi sărăcia şi smerenia lui Isus Cristos». Împăratul
depuse coroana şi se îmbrăcă cu o haină săracă, şi apoi liber şi cu uşurinţă făcu restul
drumului până la Calvar, şi puse Sf. Cruce acolo de unde o luaseră Perşii.
Fereşte-te de a înjura Crucea pentru că a fost sfinţită cu sângele dumnezeiesc al
lui Isus Cristos. Când treci pe lângă Biserică sau pe lângă Crucea binecuvântată a satului,
scoateţi pălăria, amintindu-ţi că ea este steagul creştinului.

Bibliografia:

1. Scriban, arhim. Iuliu, Comentariul Sfintei Evanghelii. Genealogiile

Mântuitorului la Sf. Matei şi Sf. Luca, BOR 3/1922, pp. 206215.
2. Bănescu, prot. dr. Marcu, Funcţia metaforei în Predica de pe
munte (I), MB 1112/1984, pp. 679691.
3. Bănescu, prot. dr. Marcu, Funcţia metaforei în Predica de pe munte (II),
MB 12/1985, pp. 1523.
4. Dr. L. G. Munteanu, Predica de pe munte, studiu exegetic, Cluj, 1932, (Ed.
autorului), 141 p
5. Caraza, diac. asist. Ioan, „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel
Ceresc este desăvârşit (Matei 5, 48)”, O 1/1994, pp. 171172.
6. Ciudin, pr. dr. N., Analiza citaţiunilor Vechiului Testament din
Evanghelia Sf. Matei. Studiu după textul ebraic şi LXX, Ed. Cartea
românească, Bucureşti, 1942, 53 p.
7. Preot dr. N. Ciudin, Analiza citaţiunilor Vechiului Testament din
Evanghelia după Mateiu. Studiu după textul ebraic şi LXX,
Bucureşti, 19
8. Ciudin, pr. N., Genealogia Mântuitorului după Evanghelia Sf. Matei
în raport cu datele Vechiului Testament. Studiu analitic după
textul ebraic şi LXX, Tipogr. Progresul, Iaşi, 1941, 15 p.
9. Ghia, pr. prof. dr. Gh. I., Atitudinea Mântuitorului faţă de legea
Vechiului Testament. Contribuţie la exegeza Noului Testament, Ed.
Ramuri, Craiova, 1929, 102 p.
10. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Cuvântarea eshatologică a Domnului
nostru Iisus Hristos scurt comentariu”, GB 12/1979, pp. 5177.
11. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Cuvântarea misionară a Mântuitorului la

169
 trimiterea Apostolilor la propovăduire”, GB 13/1983, pp. 6784.
12. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos
după cele patru Evanghelii”, GB 2/1987, pp. 60101.
313. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Patimile şi moartea Mântuitorului
Hristos după cele patru Evanghelii”, GB 2/1988, pp. 45103.
14. Marguerat, D., Le jugement dans l’evangile de Matthieu, Geneve, 1981
15. Mohrlang, R., Matthew and Paul, (SNTSMS 48), Cambridge, 1985
16. Przybylski, B., Righteousness in Matthew, (SNTSMS 41), Cambridge, 1980

DATINI ŞI OBICEIURI DE PAŞTI

Prof. Balmoş Luminiţa, Liceul Tehnologic “Ioan Bococi”

Prof. Dronca Raluca, Colegiul Tehnic “Andrei Şaguna”

Paştele este una dintre cele mai importante sărbători creştine şi celebrează
învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, după ce acesta a fost răstignit în Vinerea Mare.
Această sărbătoare este plină de obiceiuri şi tradiţii, care diferă de la o zonă la alta a
României.
Săptămâna Patimilor este marcată în Bihor de câteva obiceiuri, credinţe, practici
magico-rituale în care interferează elementele creştine cu cele precreştine. Paştile, fiind o
sărbătoare de prag, de trecere de la un anotimp la altul, se încadrează într-un scenariu de
reînnoire a timpului, care culminează cu Învierea Mântuitorului. În principiu, răstignirea şi
învierea Mântuitorului reprezintă legătura dintre viaţă şi moarte, precum şi trezirea la
viaţă a naturii pe timp de primăvară. Săptămâna Mare este o săptămână de reculegere, mai
ales în mediul rural unde fiorul acestor sărbători este mult mai prezent, începând cu postul,
care e mai sever în această săptămână, şi terminând cu curăţenia, care se face în case,
gospodării, pentru ca Duminica Învierii să găsească oamenii primeniţi trupeşte şi
sufleteşte.
Slujbele aproape nocturne, numite denii, sunt cele care se oficiază în lăcaşurile de
cult: Denia celor 12 apostoli, este una din cele mai importante din aceste slujbe, care se
oficiază în Joia Mare. Joia Mare începe în Bihor cu bătutul toacei de lemn. Tot în Joia Mare
încetează să mai bată clopotele până în noaptea de înviere. În Bihor există credinţa că se
deschid mormintele şi spiritele morţilor părăsesc cimitirele pentru a petrece sărbătoarea
Învierii împreună cu cei vii. De aici şi alte obiceiuri: aprinderea focurilor pentru morţi, dar
şi pentru vii, pe dealuri sau în preajma bisericilor, unde se află şi cimitirele.
Săptămâna de dinaintea Paştelui este numită Săptămâna Mare şi la randul ei este
marcată de nenumărate obiceiuri şi tradiţii. Conform acestora, în Joia mare numită şi Joia
Patimilor se vopsesc ouăle, iar cei care vor dormi în această zi vor fi leneşi tot anul. În
Vinerea Mare numită şi Prohodul, unii dintre credincioşi ţin post negru. Se spune că cel
care ţine post negru în ziua de vineri a Marii Săptămâni este ferit de boli, necazuri şi nevoi.
De asemenea, Vinerea Mare este considerată o zi de doliu a creştinătăţii, deoarece în
această zi Iisus a fost răstignit şi a pătimit.

170
 Vopsirea în roşu a ouălelor de Paşti este cea mai populară tradiţie a sărbătorii
pascale creştine. Legenda spune că această tradiţie se leagă de scena în care Iisus a fost
răstignit pe cruce în Vinerea Mare. Venind să-şi vadă fiul răstignit, fecioara Maria avea în
mână un coş cu ouă, care s-au înroşit de la sângele Mântuitorului. În tradiţia populară
românească ouăle roşii sunt purtătoare de noroc, iar din acest motiv, în dimineaţa zilei de
Paşti, copiii se spală pe faţă cu apa dintr-un vas în care sunt puse ouă roşii şi monede de
argint. De asemenea, ouăle se ciocnesc la masa de Paşti, alături de binecunoscuta replică
"Hristos a Înviat! - Adevarat a Înviat".
În prima zi de Paşti familiile iau masa împreună şi servesc ouă vopsite, cozonaci,
drob, friptură de miel, pască. Tot în prima zi de sărbătoare se obişnuieşte să se poarte haine
noi. În unele zone ale ţării, în special în Transilvania băieţii obişnuiesc, în a doua zi de Paşti,
să stropească fetele cu apă de fântână sau cu parfum, iar fetele să le ofere daruri sau câte
ceva de băut. Se spune că dacă vreo fată scapă nestropită îi va merge prost şi va avea
ghinion tot anul.
În concluzie în lucrarea de faţă am prezentat doar cateva obiceiuri legate de
Sărbătoarea Învierii Domnului din zona Bihorului, obiceiuri menite să ne încânte sufletele
şi să reverse asupra noastră Lumina Învierii Domnului!

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI

Prof. înv. primar Gavrilă Alexandrina Liliana

Şcoala Gimnazială Milcov – Deal , Judeţul Olt

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Sărbătoarea Învierii reprezintă biruinţa
Mântuitorului asupra morţii si eliberarea omenirii de păcatul originar, drept urmare
trebuie sa ne îndreptăm gândurile spre Viata de Apoi, iar pentru aceasta, sa fim mai buni si
sa ne rugăm pentru iertarea păcatelor. Creştinii ţin cel mai lung post al anului, cel de 40 de
zile, pentru a se curăţa de păcatele trupeşti şi de cele sufleteşti, pentru a se ruga la cele
sfinte şi pentru a comemora moartea, sacrificiul şi mai apoi învierea Mântuitorului Iisus
Hristos. Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de
bucurie.
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se
rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda,
până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile
au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor

171
apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării
lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură,
pentru a se sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se
vopsesc ouăle, deoarece se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra
fără ca să se strice. Dacă se doarme în această zi, tradiţia spune că respectivul va fi leneş tot
anul.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de
flori la biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de trei ori, semnificând poticnirile pe
care le-a avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire.
Tot acum foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi
Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi
se împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai
spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va
ploua, va fi unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului, care spune că cel care se va
scălda în apa rece de trei ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe oameni şi chiar şi pe
Hristos în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a
asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie,
dar şi acasă, pentru a avea lumina în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
– anafura sfinţită şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare
la biserică, pentru a le pune acasă la icoane. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând
noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un
ban de argint, şi se spală cu această apă pentru a fi rumeni în obraji ca oul, pentru a fi tari ca
banul şi pentru a avea belşug.
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, este apariţia luminii
divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul
pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în
momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.
Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă este aşteptat cu
toate luminile stinse. Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de
lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care
aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează şi de unul singur, strălucind ca un
fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în biserică, precum şi lumânările unora
dintre pelerini. În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care
o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Aceasta lumânare este
simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi al luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului.
O credinţă răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea
Învierii, porţile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedaţi în timpul
Săptămânii Luminate ajung cu siguranţă în rai.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea
Sa. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obişnuieşte să se

172
picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, muncite,
picate (cu ceară) etc.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea
ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost
găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine
pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci
când vor găsi pâine în traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă
pască de Paşte.
Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi
renaşterii întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau
împreună cu aceasta. Întrucât cozonacii sunt asociaţi şi cu sărbătoarea Crăciunului sau alte
sărbători religioase, simbolistica lor pascală este puţin diminuată faţă de cea legată de
pască, dar rămâne valabilă reprezentarea ritualică a jertfei Mântuitorului, prin stropirea
cozonacului cu vin sfinţit, la biserică.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a
murit asemeni unui miel nevinovat. De-a lungul şi de-a latul întregii lumi creştine, mielul de
Paşte reprezintă un simbol statornic, ale cărui semnificaţii se regăsesc încă din cartea
Genezei, atunci când lui Avram i s-a cerut să îşi sacrifice fiul.
Sărbătoarea Învierii Domnului păstrează la noi în ţară, din vremuri vechi, datini şi
tradiţii frumoase pe care suntem datori să le transmitem copiilor noştri. Ele conţin o mare
încărcătură de simboluri creştine şi precreştine care fac parte din zestrea noastră
naţională. E şi datoria noastră, a cadrelor didactice, să conştientizăm elevii că păstrarea lor
înseamnă păstrarea purităţii sufletului românesc şi a istoriei poporului român.

Bibliografie:
George Arion, 2011, ”Traditii şi obiceiuri româneşti”, Editura Flacăra, Bucureşti
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Micu Dorin, 2007 , „Tradiţii şi obiceiuri la români”, Ed.Didactica, Bacău
Vid Alexandra, 2004, ”Sărbătoarea Paştelui”, Editura Erc Press, Bucureşti

SFINTELE FEMEI, APOSTOLII ADEVĂRAŢI AI ÎNVIERII

Cărbunaru Mariana Iulia

Şcoala Gimnazială Davideşti, judeţul Argeş

Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi au fost cei ce L-au văzut înviat.
Cu alte cuvinte, secunda aceea a învierii, când întunericul mormântului a fost dintr-o dată
năpădit de lumină şi când pereţii lui au fost pătrunşi de trupul duhovnicesc al Celui-Înviat,
nu a avut martori. Îndată, Domnul a socotit de cuviinţă să li se arate oamenilor care-L

173
cunoscuseră, spre a-i convinge, pe de-o parte, de adevărul în sine al învierii şi, pe de altă
parte, că Iisus Cel ce a înviat este una şi aceeaşi persoană cu Iisus Cel ce fusese răstignit.
Potrivit Sfântului Apostol Pavel, care deţinea mărturii directe de la
contemporanii săi, numărul celor ce-L văzuseră pe Iisus înviat depăşea cinci sute de
persoane. În ordinea judecăţilor omeneşti, ne-am aştepta să aflăm că Domnul li S-a arătat
mai întâi ucenicilor Săi, ca unora ce-I fuseseră mai apropiaţi, ca unora ce-I auziseră
nemijlocit şi repetat rostirea că Fiul Omului va fi răstignit, dar că a treia zi va învia.
Judecăţile lui Dumnezeu însă nu sunt ca judecăţile noastre: Domnul-Cel-Înviat li
S-a arătat mai întâi Sfintelor Femei şi, numai după aceea, ucenicilor. Prin „Sfintele Femei”
înţelegem grupul celor câteva galileence pe care Domnul le vindecase „de duhuri rele si de
alte boli” şi care, în semn de recunoştinţă, s-au hotărât să-L urmeze pe Învăţător şi pe
ucenicii Săi, slujindu-le prin muncă şi din averea lor. Putem vedea în ele prefigurarea celor
ce mai târziu aveau să se numească diaconi şi chiar diaconese al căror devotament şi a
căror jertfă îi scuteau pe Sfinţii Apostoli şi pe episcopi de grijile mărunte, gospodăreşti, ei
putând astfel să se dedice pe de-a-ntregul principalelor misiuni, propovăduirea Evangheliei
şi împărtăşirea Tainelor.
Sfintele Femei L-au urmat pe Mântuitorul în tot drumul Său din Galileea până-n
Iudeea. Nu ştim când anume şi unde au întâlnit-o pe Maica Domnului; e posibil ca Sfânta
Fecioară să fi fost împreună cu ele de-a lungul drumului întreg; sigur este că în Ierusalim se
aflau împreună, că împreună au văzut judecarea lui Iisus de către Pilat, împreună L-au
însoţit pe Domnul în urcuşul spre Golgota, împreună L-au văzut răstignit şi apoi aşezat în
mormânt. Ele se numară printre martorii Patimilor. Sfinţii Evanghelişti au consemnat
numele câtorva dintre ele. O cunoaştem astfel pe Maria Magdalena, pe care Domnul o
scosese de sub stăpânirea demonilor. Alături de ea, Sfântul Matei o pomeneşte pe „cealaltă
Marie”, în care o putem identifica pe mama lui Iacob cel Mic şi al lui Iosif. Printre ele se
aflau Salomeea şi Suzana, precum şi Ioana, femeie de condiţie socială mai înaltă, de vreme
ce fusese soţia unui oarecare Huza, demnitar la curtea regelui Irod. Sfintele Evanghelii o
pomenesc şi pe .mama fiilor lui Zevedeu, adică a lui Iacob şi Ioan, căreia însă nu i se dă
numele. Tuturor acestora trebuie să le adăugăm pe Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din
Betania, cel pe care Domnul l-a înviat din morţi. Aşadar, aceste Sfinte Femei, sau cel puţin o
parte din ele, au fost de faţă când Iosif din Arimateea şi Nicodim cel cu bun chip au dat jos
de pe cruce trupul lui Iisus, l-au înfăşurat în giulgiuri înmiresmate şi L-au aşezat în
mormânt, punând deasupra-i o piatră cu pecete. Deşi zdrobite de durere, ele au ştiut chiar
de atunci ce vor avea de făcut: să meargă o vreme la groapă şi să tămâieze mortul. E
motivul pentru care Sfintele Femei au fost numite şi „Mironosiţe”, adică purtătoare de
miruri pentru cei răposaţi, pricină pentru care Sfânta noastră Biserică le cinsteşte în cea de
a doua Duminică de după Paşte.
Sfântul Luca ne spune că ele s-au întors de îndată la casele lor şi au pregătit
miresme şi miruri fie că le-au cumpărat, fie că le aveau în cămări. Aceasta, fiindcă era Vineri
seara şi începea Sâmbătă, zi în care Iudeii nu aveau voie să lucreze nimic. Aşa se face că
Duminică, foarte de dimineaţă, cam când se îngâna ziua cu noaptea, ele s-au dus în grădina
unde se afla mormântul Domnului. Maria Magdalena a ajuns cu puţin înaintea celorlalte.
Spre marea ei mirare, a văzut că piatra fusese răsturnată, că mormântul era gol şi că golul
mormântului era străjuit de doi îngeri. Uluită, şi-a întors capul, şi în aburul dimineţii a zărit
statura unui bărbat; ea a crezut că e grădinarul locului şi l-a întrebat dacă nu cumva ştie
cine anume luase din groapă trupul Domnului şi unde anume îl dusese, pentru ca ea să

174
meargă să-l afle. În clipa următoare, Omul a chemat-o pe nume şi de-ndată ea şi-a dat
seama că se află chiar în faţa Învăţătorului Însuşi, pe Care L-a recunoscut mai întâi după
voce şi apoi după chip. Trimisă de Domnul, ea a alergat în cetate să le dea de veste
ucenicilor.
În acest timp, celelalte Sfinte Femei au ajuns şi ele la mormânt şi au trecut prin
aceleaşi trepte ale uimirii: piatra răsturnată, mormântul gol, îngerul care le-a vestit că Iisus
înviase şi care le-a trimis să le spună ucenicilor. În timp ce ele se îndreptau în goană către
cetate, iată că Domnul Însuşi le-a ieşit înainte, le-a vorbit, iar ele I s-au închinat, numai după
aceea, încă necrezându-şi auzului. Petru şi Ioan au dat fuga la grădină să se încredinţeze de
spusa femeilor. Mai tânăr şi mai sprinten, Ioan a ajuns primul, dar n-a cutezat să intre
singur în mormânt; mai bătrân şi mai greoi, Petru a sosit al doilea, trăgându-l şi pe Ioan
înlăuntru; amândoi au văzut giulgiurile pe care trupul Celui mort le părăsise şi care se
odihneau în locul unde însuşi trupul Domnului se odihnise. Dar pe Domnul nu L-au văzut
atunci, nici în grădină, precum Maria Magdalena, nici pe drum, precum celelalte Femei, ci
numai după ce s-au întors acasă, înlăuntru, în odaia cu uşile încuiate, împreună cu ceilalţi
apostoli.
Cât despre Maria Magdalena, cea care a ajuns prima la mormânt, nimic mai firesc
decât să credem că Domnul i-a răsplătit hărnicia prin aceea ca ei i S-a arătat mai întâi. Cei
mai mulţi tălmăcitori ai Sfintei Scripturi sunt de părere că Maria Magdalena este una şi
aceeaşi persoană cu femeia păcătoasă care a venit la Iisus în casa lui Simon Leprosul din
Betania, I-a turnat pe cap mir de mare preţ, I-a spălat picioarele cu lacrimile pocăinţei şi le-
a şters cu părul capului ei. Domnul a primit această ofrandă ca pe o prefigurare a morţii şi
îngropării Sale: străluminată de iubire duhovnicească, femeia a prevăzut singurătatea-n
moarte a Domnului şi, luându-şi rânduiala de mironosiţă, a săvârşit de mai-nainte cele ce se
săvârşesc la îngroparea mortului. De aici înţelegem, pe de-o parte, că Dumnezeu se bucură
mai mult de un păcătos ce se pocăieşte decât de un drept care nu are nevoie de pocăinţă; pe
de alta parte, că o lacrimă vărsată la căpătâiul unui mort poartă-ntr-însa lumina învierii.
În Sfintele Evanghelii nu există niciun semn că Domnul I s-ar fi arătat, după
înviere, şi Maicii Sale. Dacă-i aşa, e firesc să ne întrebăm: De ce? Arătările Domnului n-au
adus decât bucurie în sufletele celor ce L-au văzut.O astfel de bucurie nu i se cuvenea oare
şi aceleia care-L născuse ?... Răspunsul e simplu: Toate arătările Domnului de după înviere
au avut un caracter demonstrativ: să-i încredinţeze pe cei ce se îndoiseră de adevărul
învierii. Maica Domnului era singura care nu se îndoise; ca urmare, ea nu avea nevoie de
dovadă. şi dacă trebuie să credem că secunda din mormânt a învierii Domnului a avut,
totuşi, un martor „un singur martor”, acesta a fost sufletul Sfintei Fecioare: ea L-a .văzut pe
Fiul ei înviind, pentru că inima ei întru credinţă nu se despărţise niciodată de El. E motivul
pentru care ea nu s-a dus la mormânt să-şi plângă mortul: cum să-L plângi pe Acela despre
care ştii că a înviat? Dar şi cele ce-au plâns s-au bucurat, căci mare-i bucuria lacrimei ce se
tămăduieşte-n Dumnezeu.

Bibliografie:
Bartolomeu Valeriu Anania, 1995, Noul Testament comentat, ediţia doua revizuită şi
îmbunătăţită, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, 2008, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă

175
 SĂRBĂTOAREA FLORIILOR

Prof. Voicu Aurelia , G.P.P. “Voinicel “

Cea mai cunoscută denumire a acestei sărbători este cea de „Duminica Floriilor"
pentru că ea cade la începutul primăverii, când apar şi primii muguri şi cele dintâi flori de
salcie, cătină, corn şi altele.
De Florii, atenţia comunităţii tradiţionale era îndreptată, pe lângă sărbătoarea
religioasă, către renaşterea vegetaţiei. De fapt, denumirea populară a sărbătorii vine de la
zeiţa romană a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea intrării
Domnului în Ierusalim. De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul
Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.
Se spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Paști.
În unele sate din sudul ţării, se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de Florii.
În Sâmbăta Floriilor, copiii colindă cu crenguţe de salcie sfinţite la biserică de preotul
satului, apoi merg la fiecare casă, cântă şi urează de bine şi sănătate. Aşa cum îşi amintesc
bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte. Numai bune pentru
pregătitul Sfintelor Paşti. Oamenii puneau uneori aceste crenguţe de salcie și pe pomii
fructiferi, pentru a-i ajuta sa rodească. De aceea, nu se plantau pomi inainte de Florii, de
teama ca aceștia să nu rămâna fără rod.
Copiii grădiniţei noastre, îmbrăcaţi în costume naţionale , însoţiţi de doamnele
educatoare au mers la biserică si au sărbătorit Floriile prin colide şi fapte bune. A fost
organizată o expoziţie cu vânzare , cu lucrări confecţionate de ei şi educatoare iar suma
obţinută a fost donată copiilor cu nevoi sociale. Acţiunea a fost coordonată de preoţi
bisericii printr-un parteneriat încheiat cu aceştia. Colind de Florii
Azi, cu toţi să prăzmuim
Pe Dumnezeu să-l mărim
Hristos vine încetinel
Spre patimă ca un miel
O minune, o minune!
LA poartă e întâmpinat
Toţi osana i-au cântat
Osana dintru înălţime
CĂ Hristos împărat vine

O minune, o minune!
Totodată, de Florii işi sărbătoresc ziua onomastică toti cei care la botez, au primit
nume de flori, precum Narcisa, Garofiţa, Florin, Florina, Florica, Floare, Iris, Margareta,
Camelia , Viorel , Viorica , Crina, Brânduşa, Crăiţa, Lăcrămioara şi altele.
De Florii natura ne îndeamnă la înflorire! Să lăsăm ca şi în sufletele noastre să
înflorească, precum florile de afară, gânduri şi simţăminte frumoase, delicate. Natura ce
înfloreşte, ne dă de fiecare dată o lecţie a renaşterii. Şi ne învaţă să fim frumoşi, să stăm
departe de tot ceea ce urâţeşte frumuseţea ce ne-a fost dăruită!

176
 BUCATE ȘI BĂUTURI PASCALE ÎN LIRICA ZORICĂI LAȚCU

TEODOSIA

Motto:”Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică.
Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură”
( Ioan 6, 54-55)

Prof.dr. NEMEȘ CRISTINA GABRIELA

LICEUL TEHNOLOGIC ”LIVIU REBREANU” BĂLAN, HARGHITA

Poeta Zorica Laţcu devenită maica Teodosia s-a născut în localitatea Mezötur din
Ungaria, unde se aflau părinţii ei în timpul primului război mondial. Copilăria şi
adolescenţa le petrece la Braşov. Tot aici absolvă şcoala primară şi liceul. În anul 1936
obţine diploma de bacalaureat cu rezultate deosebite. Între anii 1936-1940 urmează
cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică – limba greacă şi latină, şi
filologie modernă – limba şi literatura franceză. În anul 1941 a fost numită preparator
universitar la Institutul Român de Lingvistică din Cluj, după cum poeta mărturiseşte: ”
Eram preparatoare universitară la Muzeul Limbii Române, azi Institutul de Lingvistică
Română din Cluj. În anii despre care vorbesc: 1941-1942, 1944-1948, sediul Universităţii
se afla la Sibiu şi mai târziu ne-am mutat înapoi la Cluj.”1
Debutează cu versuri închinate mamei, acestea fiind premiate. Tot în această
perioadă debutează la revista Gândirea. În anul 1948 Zorica Laţcu intră în viaţa monahală
cu numele de Teodosia, la mănăstirea Vladimireşti din Tecuci. În anul 1955 mănăstirea este
desfiinţată, iar călugăriţele arestate. În anul 1956 poeta va fi arestată de către securitatea
comunistă din motive politice şi va face închisoare timp de trei ani la Miercurea Ciuc şi
Jilava.
Între anii 1970-1990 va locui la Braşov şi, în acest timp, va colabora cu Pr. Teodor
Bodogae la traduceri din scrierile sfinţilor părinţi în colecţia PSB. În anul 1990 se
reîntoarce la mănăstirea Vladimireşti. În data de 8 august 1990 va deceda.
Întreaga sa istorie se află consemnată în lucrarea Grădina Doamnei, operă aflată
în manuscris. Cercetând această operă găsim următoarea mărturisire a poetei în anul 1985,
în legătura cu opera sa poetică: „mărturisesc că activitatea mea poetică are importanţă
numai întrucât am fixat în forme uşor inteligibile Lucrarea Măicuţei noastre Veronica şi a
Părintelui Ioan. Nu am nici un merit care să fie al meu. Totul este datorat încadrării mele
spirituale la Vladimireşti! Vreau să fiu bine înţeleasă în cele ce afirm. Poate, rămânând în
lume, cu talentul pe care l-am avut, aş fi ajuns o poetă cunoscută şi apreciată. Dar arta mea
n-ar fi fost necesară nimănui, nici chiar mie. N-aş fi fost citită decât cu trecere de vreme. Pe
când, făcând din arta mea o expresie fidelă a Vladimireştiului, am lăsat poporului meu
documente despre această lucrare, tocmai în vremuri când Mănăstirea era desfiinţată şi
soborul împrăştiat” (Zorica Laţcu , 1985).
Poezie de factură religioasă şi mistică, va avea ca tematică îndumnezeirea omului
prin împărtășirea cu Hristos Domnul care, prin taina Împărtășaniei va deveni mâncare și
1
A se vedea Dragi amintiri ale Maicii Teodosia , pe site-ul www.literaturasidetentia.ro, 24.06.2007.

177
băutură, arvună spre Înviere și viaţă veșnică:”Iubirea mea și singurul meu dor, /Tu, flacără
de-argint, cu raze blânde;/Tu, pâine coaptă-n tainicul cuptor/Merinde pentru suflete
flămânde;/Ciorchinul greu cu bobul luminos, /Și spic crescut în ţarina cea vie;/Potir ales,
umplut cu vin spumos, /Iisuse Doamne, milostiv fii mie!”// (Acatist).
Mai mult, poeta recunoaște faptul că Hristos se dă pe Sine tuturor ca hrană
spirituală din Potirul vieţii:”Să-mi vindeci Bune, inima pustie;/Tu, Cel ce Ești toate tuturor,
(…)” (Acatist).
”Inima-n culme de chin s-a deschis ca Potirul, adâncă, /Plină de vinul Iubirii, de
care și ea s-a-nbătat”// (Inima).
Locul cel mai tainic al fiinţei omenești este inima și în ea își va găti sălaș Cel care
poate schimba omul prin simpla Lui prezenţă:”În holda noastră, astăzi e tăcere./Pământul
bun rodit-a spice bune/ (…)//Se-adună-n bulgări negri sevă nouă./Adânc se-ngroapă-n ei
comori de pâine (…) (Miriști)
Venirea lui Hristos este precedată de chemarea sufletului care din dor după El va
găsi cuvintele ecesare potolirii acestuia, văzându-l ca pe un izvor de apă vie:Va asculta
puternica chemare, /
Primind în sânu-i desfătat pe mine./Cu dor va cere nouă-nsămânţare, /Izvor
ascuns de proaspătă rodire:/Treceam încet prin holda secerată./Visând la snopul cald de
spice pline./Mi-e sufletul ca miriștea uscată/Și-aștept un strop de ploaie de la
tine…//(Miriști)
Drumul parcurs culesului de struguri și a spicului de grâu este unul simbolic și
face referire la urcușul duhovnicesc, al ducerii Crucii pe Golgota suferinţei pentru a culmina
cu bucuri Învierii:
Mergeam în brazd-alături amândoi, /Dar pașii noștrii nu se potriveau./Eu
rămăsesem singură-napoi/
Și ochii mei în urma ta priveau./Aveam în poală boabe aurii/Și-n fiecare bob era
un spic, (…)/
Eu mă sileam să ţin același pas./Dar tu din ce în ce te-ai depărtat, (…)/Și două
picuri albe s-au prelins, /Din ochii grei de dragoste și dor./Atunci mi-a trecut din nou prin
gând/Că-n fiecare bob era un spic (…)//(În brazdă).
Unirea sufletului cu Hristos în taina Împărtășaniei, poeta Zorica Laţcu o
pecetluiește cu Duhul Sfânt: ”Eu voi culege duhul tău pe gură, /Pe trupul tău voi pune
sfântul mir, /Din chipul tău curat ca un potir, /Gusta-voi vin de cuminecătură” (Nuntă de
taină).
Mai mult, sosirea mult așteptată a Musafirului este prilej de pregătire a Cinei
Domnului:” Străinul, care-aseară a poposit la noi, /L-am ospătat cu pâine, cu vin și cu
măsline./I-am așternut în grabă un pat de frunze moi, /N-am întrebat nici cine-i și nici de
unde vine (Un oaspe).
Pâinea și vinul sunt cele două elemente care constituie Trupul și Sângele
Domnului, pregătit nesângeros pe masa Sfântului Altar de către preoţii slujitori:”Îmi strâng
durerea-n inimă, ca-n teasc.
Din ea, mustind, poemele se nasc;/Și fierbe mustu-n clocot rubiniu, /În buţi cu
cerc de fier de-abia-l mai ţiu. (…)//Să spumege poemul lucitor/Din strofele cu flori în
smalţul lor, /Să-l duc la Cina Domnului în dar, /Să stea-n potir, pe masa din Altar.//Atunci
din rănile lui Dumnezeu/Va curge sânge sfânt în vinul meu./E clipa jertfei. Voi cei luminaţi,
/Voi cei desăvârșiţi, luaţi, mâncaţi./

178
 Cei ţintuiţi pe cruci și trași pe roţi, /Cu sete, beţi dintru acesta toţi//. (Vinul)
”În trup curat de Maică nenuntită, /Crescu sfânt trupul Tău din har ceresc,
/Precum din ploaie și din raze cresc/Mănoase spice-n ţarina rodită./Și, ca un bob de grâu
dumnezeiesc, (…)/Și-ai hărăzit fiinţa Tazdrobită, /Acelor mulţi, cari veșnici flămânzesc./Cu
sânge și cu lacrimi frământat, /În focul dragostei Te-ai copt, Hristoase, /Și spre viaţă
veșnică Te-ai dat” //.(Pâine)
Această jertfă nesângeroasă este înţeleasă ca fiind iubire din partea celui care se
jertfește dar și din partea sufletului care doar în stare de jertfă poate înţelege marea taină
de a-L primi pe Hristos Domnul:”Așa se-ncepe jertfa de iubire:/Din alb potir crescut în flori
de crin/Primi fecioara prima-mpărtășire, /Sorbi miresme dulci în loc de vin//. ( Crinul)
”În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne, /Atâtea seri la rând ai poposit, /La masa
albă m-ai blagoslovit, /Atins-ai vinul și ai frânt din pâine./Atâtea seri la rând s-au irosit,
/Căci n-au văzut privirile-mi păgâne, /Că trupul sfânt Ţi l-ai ascuns în grâne, /Și sângele cu
vin l-ai îndulcit.//Și azi, ca-n alte seri, în tind-ai stat./Ca să te vadă ochii mei, sărmanii,
/Paharul lin l-ai binecuvântat.În izvorul vechi din sfintele cazanii, /Cu scump sângele Tău
m-am adăpat/Și trupul Tău s-a frânt spre-mpărtășanii//. (Împărtășanie)
ÎmpărtăȘania cu pâinea cea vie, nestricăcioasă, devine hrană nemuritoare pentru
sufletul însetat de iubirea lui Hristos:” E ceasul cinei. Pâinea e pe masă./Ești numai Tu cu
Fiul Tău în casă.
Și iată El e Cel ce-Ţi tine Ţie/Să guști din mâna Lui pâinea cea vie./Căci pâinea-n
mâinile cerești sfinţită, /Primește gust de taină săvărșită./Ţi se cădea astfel de hărăzire, /Să
guști Tu cea dintâia-mpărtășire//. ( La Nazaret)
Iubirea mistică dintre Mirele Hristos și sufletul-mireasă culminează în Nunta
mistică care face referire la prima minune a Mântuitorului de la Nunta din Cana când apa
este prefăcută în vin:”
Dar Tu, când vezi că nu avem ce pune, /În Sfântul Tău Potir, cu pas blajin, /Să vii
spre Fiul Tău în rugăciune, Și să-i șoptești ușor:Nu mai au vin!”//. (La nuntă)
”Crin al mântuirii noastre, /Scump și gingaș trandafir, /Răsărit din spinii slavei,
/Bucură-te, Sfânt Potir. (…)//Bucură-Te, căci în Tine/Necuprinsul a-ncăput, /Și s-a pogorât
în vreme/Domnul cel fără-nceput.//Bucură-Te, strigăm Ţie, /Căci ai pâinea cea de sus, /Tu,
izvor al nemuririi/Care curge din Iisus.//Hrănitorul tuturora, /Tu ești cel ce
potolești/Foamea, setea, neputinţa, /Firii noastre omenești. (…)//Tu, podoaba Liturghiei,
/Pârga Sfântului Altar/Cer și scaun al Măririi, /Bucură-Te, Sfânt Pahar ( Sfântul Potir).

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994.
2.Concordanță Biblică Tematică, Tipărită cu binecuvântarea I. P. S. Daniel,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ediţie revăzută și completată de Pr.Vasile
Dogaru și Pr. Neculai Dorneanu, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
Iași, 2000.
3.LAŢCU, Zorica, Insula Albă, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944.
4.LAŢCU, Zorica, Osana Luminii, Editura Episcopiei, Cluj, 1949.
5.LAŢCU, Zorica, Poemele Iubirii, Editura Ramuri, Craiova, 1949.

179
 6.LAŢCU, Zorica, Poezii, Editura Sofia, București, 2000 (I ed.), 2008 (II ed.), Sofia,
București.

TRADIŢII DE PAȘTI ÎN BANAT

PROF. ÎNV. PRIMAR CADIA SORINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RACOVIŢA
JUD. TIMIŞ
REZUMAT
Lucrarea prezintă câteva obiceiuri legate de cea mai mare sărbătoare creştină,
aşa cum se mai păstrează în satul Căpăt, un sat mic din Banatul de pustă.
Căpătul este un sat mic din lunca Timişului situat la zece kilometri de staţiunea
Buziaş, la marginea pădurii Dumbrava care odinioară făcea parte din codrii de stejar ai
Silagiului care până la sfârşitul secolului al XVIII-lea acopereau o suprafaţă de câteva mii de
hectare.
Puţini mai ştiu că satul a fost greu încercat de-a lungul timpului. Mai întâi satul se
afla în locul numit „Sălişte”dar din cauza deselor inundaţii se mută la sfârşitul secolului al
XVIII-lea în partea de hotar numită „Izvor”. În anul 1840, datorită diferendelor de hotar cu
locuitorii din satul vecin, Sinersig, satul este mutat din nou în locul actual şi intră în
componenţa comunei Racoviţa. Doar bătrânii satului îşi amintesc aceste lucruri
povestite de părinţii şi bunicii lor. Prin bunăvoinţa şi sprijinul acestor bătrâni care ne
îndeamnă să nu uităm cine suntem şi de unde ne tragem, mai aflăm unele obiceiuri care
trezesc în sufletul nostru mândria şi dorinţa de a păstra şi de a duce mai departe obiceiurile
şi tradiţiile satului bănăţean.
Paştele reprezintă pentru fiecare dintre noi un moment de bucurie şi de
sărbătoare, dar ar trebui să însemne şi reîntoarcerea la tradiţii, la obiceiuri vechi de sute de
ani. Multe obiceiuri s-au pierdut în negura timpului. Doar în lumea satului există zone unde
se mai păstrează, deşi cele mai multe nu se mai practică aşa cum se proceda în trecut, deşi
bătrânii le cunosc şi încearcă să le transmită şi urmaşilor.
Poporul român este foarte religios, oamenii afirmând întotdeauna cu mândrie că
s-au născut creştini. Creştinismul are în ţara noastră aproape două mii de ani.
Evenimentele majore sau cruciale ale vieţii au impus poporului nostru nişte obiceiuri care
au devenit, prin repetare, tradiţii: obiceiuri la naştere, la nuntă, la moarte, la pomenirea
morţilor, la Sărbătorile creştine. În zonele rurale, biserica joacă în continuare un important
rol social. Duminica, în zilele de sărbătoare şi mai ales de Paşte, credincioşii merg la
biserică.
Sărbătorile creştine de primăvară au ca element central praznicul Sfintelor Paşti.
Ele se suprapun peste un fond bogat de credinţe arhaice, cu privire la anotimpul primăverii.
Se ştie că Paştile este cel mai mare praznic creştin. Sărbătoarea Sfintelor Paşti va fi
întotdeauna dumineca, ziua în care a înviat Domnul.

180
 În toată perioada Postului Mare al Paştilor există sărbători în care în lumea
satului se mai păstrează şi se mai practică obiceiuri rituale, există credinţe şi superstiţii
legate de aceste sărbători care sunt mult mai cunoscute decât alte credinţe referitoare la
sărbătorile de peste an. Dată fiind însemnătatea sărbătorii de Paşte, cea mai mare
sărbătoare creştină, şi aceste obiceiuri au dăinuit peste veacuri. Cele mai multe obiceiuri
care s-au păstrat sunt cele din ziua de Florii şi cele din Săptămâna Mare, săptămâna dintre
Florii şi Duminica Paştilor.

OBICEIURI STRĂMOȘEȘTI DE ÎNVIERE, ÎN VALEA JIULUI

Prof. ing. Ruxandra Sorela GRÎNEA

Liceul Tehnologic ”Constantin Brâncuși” Pitești – România
sorelagrinea@yahoo.com

Mărturie, de Dana Istudor

În Săptămâna Mare, datorită unui obicei moştenit din străbuni, un cimitir din Valea
Jiului se transformă într-un loc plin de culoare, la fel cum este şi cimitirul vesel din Săpânţa –
Maramureş. În Săptămâna Mare, momârlanii (n.r. – băştinaşii Văii Jiului) merg în cimitire şi
împodobesc cu batiste multicolore şi flori, crucile mormintelor celor dragi, trecuţi în nefiinţă.
Obiceiul este întâlnit în toată Valea Jiului, dar respectat cu sfinţenie într-un singur loc, la
Petroşani, în Parohia Livezeni. Momârlanii spun că prin acest ritual, arată respect şi cinstire
faţă de memoria celor din lumea de apoi.
Basma pe cruce
Obiceiul împodobirii crucilor nu se ştie exact ce origine are, nici măcar bătrânii
nu-şi mai amintesc povestea care stă în spatele acestui ritual. Toţi ştiu însă, că în acest fel,
îşi arată preţuirea faţă de cei morţi şi că este o tradiţie care trebuie respectată. Un obicei pe
care nici măcar regimul extrem de sever dus de comunişti nu l-au putut rupe din mintea
momârlanilor. Bătrânii spun că nu o dată, comuniştii i-au ameninţat şi au încercat să-i
oprească să împodobească crucile, dar de fiecare dată, tentativa le-a eşuat. „Umblau cu tot
felul de ameninţări, că ne iau oile, că ne demolează casele că suntem în oraş, doar ne vor

181
convinge să renunţăm la obiceiurile noastre. Nu au reuşit şi până la urmă, ne-au lăsat în
pace”, spune Ion Strâmb, unul dintre momârlani.

SARBATOAREA PASTELUI, DE-A LUNGUL VREMURILOR

Prof. Alexandru Tamara

Liceul Tehnologic Special „Vasile Pavelcu” IAŞI

Invierea Domnului Iisus Hristos, este cea mai mare sărbătoare a creştinilor, iar
pentru români, prilej de a trăi clipe de sfântă bucurie şi de a sărbători împreună cu familia
sau în cadrul comunităţii. Paştele cum este denumită la români sărbătoarea Invierii provine
de la cuvântul ebraic pesah care înseamnă „trecere”, de care se leagă paştele evreilor care
marchează trecerea poporului ales prin Marea Roşie în drum spre Canaan, pământul
făgăduinţei. Paştele la creştini reprezintă sărbătoarea Invierii Domnului, după a cărui
model vor învia toţi creştinii. Momentul pascal este individualizat în calendarul românilor
printr-un ciclu de evenimente şi sărbători, care încep odată cu intrarea în Postul Mare până
la Pogorârea Duhului Sfânt sau Rusaliile, perioade numite în termeni bisericeşti, a Triodului
şi a Penticostarului.
Începerea Postului Mare era marcată prin distracţia care se făcea înainte de post.
În zonele din vestul ţării aceste evenimente poartă numele de farsang şi era de fapt un
carnaval al întregului sat, la care tinerii se mascau iar cei vârsnici asistau. Măştile se făceau
pe loc din materiale găsite în gospodărie, haine vechi, obiecte ieşite din uz. Scenariile cele
mai întâlnite la farsang în multe zone ale ţării, sunt „nunta”, „medicul”, respectiv
„înmormântarea”. Înmormântarea mimează cerimonialul unei înmormântări, numai că
mortul este o păpuşă de paie îmbrăcată în haine vechi, care este arsă la sfârşitul
carnavalului în ultima zi a săptamânii brânzei, ca semn al morţii iernii şi al venirii
primăverii. Mascaţii merg pe străzi, joacă sau colindă pe la casele oamenilor, jucând mici
scenete improvizate sau doar urând ceva gazdei. Deoarece mulţi dintre mascaţi erau feciori
de însurat, carnavalul se termina de regulă cu o petrecere la care erau invitate şi fetele din
sat.
Obiceiul este acum o paradă de măşti de cuci şi cucoaie, urmat de o bătaie şi de o
horă. Parada se desfăşura în dimineaţa zilei de Lăsata Secului, când cucoaiele – flăcăi
travestiţi în flăcăi, cutreierau satele simulând bătaia cu chiuliciul, un bici în vârful căruia
atârna o opincă ruptă. Următoarea parte a obiceiului era o piesă ce avea în centru pe bunica
cucilor, în jurul căreia se adunau în mijlocul satului, miri şi mirese, ciobani şi ciobăniţe,
vânători şi vraci, formând o paradă zgomotoasă. După ce trăgeau trei brazde simbolice în
formă de cerc, unul dintre ei, de obicei mirele era udat cu vin. Seara se desfăşura ultima
parte a carnavalului, când măştile erau rupte de pe cap , se trânteau de pământ, se călcau în
picioare şi se striga: „Să piară cu tine / Tot ce-i rău în mine / Şi să fie luminat / Cum am fost
înturnat.” Sfârşitul carnavalului era hora.
În cultura populară românească au existat şi alte obiceiuri la prinderea postului,
toate fiind petreceri ale tinerilor în duminica dinaintea Lăsatului Secului. La lăsatul Secului
de brânză, pe înserate tinerii aprindeau focuri pe dealul din jurul satului, dansau în jurul

182
focului sau săreau peste foc, iar băieţii cu un tăciune sau un băţ aprins la un capăt, făceau
cercuri în aer şi strigau „Alimori! Alimori”. Tot la Lăsata Secului se făcea strigare peste sat
de flăcăii urcaţi într-un copac, vestind în tot satul numele fetelor care nu s-au măritat şi
pricina, motivul.
Prima zi după Lăsata Secului se numea Lunea curată, când femeile bătrâne
începeau a ţese pânza din care erau făcute cămăşile de paşte. Tot în această zi se făcea
purificarea spaţiului de locuit prin diferite ritualuri. În Banat această zi se numea
Spolocanie când oamenii se spălau cu băutură la cârciuma satului de mâncarea de dulce. În
alte zone ale ţării vasele în care se mânca de dulce erau spălate cu leşie, urcate în pod unde
se păstrau până la Paşte.
Jumătatea postului, adică miercurea din săptămâna a patra, era numită Miezul
sau Miaza Păresii – de la cuvântul Păresimi, care însemna Postul de 40 de zile sau Păreţii de
la faptul că această zi era ca un perete ce despărţea Postul mare în două. Ziua era ţinută cu
sfinţenie de femei care nu munceau sau nu ungeau pereţii să nu se îmbolnăvească de
„dânsele” ori să nu înebunească ele sau cineva din familie. Era credinţa că tot ce se lucra în
această zi se strica, nici un lucru nu se putea duce la bun sfârşit. Tot ce se putea face în
această zi era număratul ouălelor şi al calupelor de in, cânepă şi lână. Pe vremuri ouăle nu
se luau din cuibar de la lăsata Secului până în această zi. Atunci se strângeau şi se numărau
ca să nu se strice până la paşti iar găinile să facă mai multe ouă. În oltenia copiii îşi ajutau
mamele la alesul ouălelor cele mai bune pentru a fi înroşite sau închistrite. Se considera că
ouăle de la găinile negre ce erau numite „hărăpeşti” , având coaja gălbuie sunt cele mai tari,
fapt ce îi ajuta pe posesorii lor să câştige mai multe ouă de Paşti. Prima sâmbătă din Postul
mare este ziua Sfântului Toader, când se duce la biserică prescuri şi colivă. După sfinţire de
către preot ele se dau de pomană pentru morţi. De atunci în fiecare sâmbătă a postului
trebuie duse prescuri până la Joia Mare. În sudul ţării era obiceiul numit „sărindar” şi
consta în ducerea la biserică a grâului. În fiecare sâmbătă, până la sâmbăta lui Lazăr se
pomenesc morţii, iar la „spartul sărindarului” se făcea colivă din grâul dus şi câte o masă
pentru întrega comunitate ca pomană pentru morţi. Tot în ziua de Sfântul Toader se
tundeau vitele, iar fetele culegeau buruieni ca rădăcini de urzică, frunze de nuc pentru a-şi
spăla părul, zicând: „Toadere, Sân-Toadere, / Dă cosiţa fetelor / Cât coada iepelor”. Băieţii
îşi tăiau părul şi-l îngropau la o salcie, zicând: „Sân-Toadere, na-ţi părul meu şi dă-mi coama
calului tău”. Tot în această zi de obişnuia ca băieţii să se înfrăţească, iar fetele să se prindă
surate pe pâine şi sare, rostind: „Eu ţi-oi fi frate / Până la moarte, / M-oi lăsa de pâine / Şi
de sare mai bine, / Decât să mă las de tine”.
În ziua de Mucenici pe 9 martie gospogarii dădeau foc la gunoaie, iar femeile
afumau casa şi pomii din grădină cu petice aprinse, ca să le ferească de gângăniile şi jivinile
care fac daune. Buna Vestire sau Blagovestenia simbolizează începutul mântuirii nemului
omenesc, deoarece în această zi Arhanghelul Gavriil i-a binevestit Sfintei Fecioarea Maria
zămislirea lui Mesia, cel de veacuri aşteptat. În această zi este dezlegare la peşte şi exista
credinţa că până şi cel mai sărac om trebuie să mănânce peşte ca să fie sănătos şi iute ca
peştele tot anul. Deasemeni exista şi credinţa de a lua întâi anafură de la biserică şi de a
merge apoi la pescuit unde pescarul va avea şansa de prinde mult peşte. Se mai spune că ,
aşa cum era vremea de Bunavestire, tot aşa va fi şi de Paşti. Alte credinţe de Bunavestire
erau legate de faptul că în această zi pământul este binecuvântat pentru că învie musca şi
creşte iarba, iar cine doarme va fi somnoros tot anul. Tot acum se spunea că se dezleagă
limba păsărilor cântătoare, iar cucul care a fost uliu toată iarna redevine cuc până la

183
Sânziene sau la Sântul Petru. Cei care auzeau cucul cântând pentru prima dată îl întrebau
cât mai are până la căsătorie sau până la moarte, iar răspunsul cucului era interpretat că de
câte ori cânta atâţea ani mai erau până la evenimentul respectiv.
Sfântul Gheorghe este pentru creştini sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic militar
care a fost chinuit şi omorât pentru Hristos pe vremea împăratului Diocletian, fiind
considerat sfântul purtător de biruinţă şi este reprezentat în iconografia ortodoxă călare pe
un cal alb, omorând balaurul, simbol al răului. În calendarul popular sărbătoarea se
regăseşte cu numele de Sângeorz, ea coincide cu trimful primăverii, dar şi cu perioada
delicată din viaţa culturilor când acestea sunt ameninţate de „strigoii bucatelor” şi se făceau
felurite ritualuri de apărare împotriva strigoilor, de care puteau fi afectaţi şi oamenii, dar şi
vitele cărora li se putea lua mana în această perioadă. Femeile şi fetele semănau busuioc ca
să miroase frumos, dar bun şi de dragoste. Fetele udau flăcăii, iar noaptea se facea de
priveghi uitându-se la vârful dealurilor ca să vadă comorile jucând. În comunitatea
păstorească acum se angajau ciobanii, paznicii şi slugile la stâni, era ziua sâmbrei oilor, a
alcătuirii târlei, totul urmat de o petrcere colectivă ce avea un farmec aparte.
Sâmbăta dinaintea Floriilor poartă numele de sâmbăta lui Lazăr în amintirea lui
Lazăr cel înviat din morţi de Mântuitor, fiind ziua de dezlegare a sarandarelor când se
pomenesc morţii. Femeile făceau plăcinte ca să nu moară de dorul lor aşa cum a păţit
Lăzărica, mama lui Lăzărel. În Muntenia şi în unele zone din Dobrogea fetele umblau cu
Lăzăriţa sau Lăzărelul, colindând din casă în casă, în timp ce mireasa, Lăzăriţa mergea
înainte şi înapoi în cercul lor, cântând căntecul lui Lazăr, care se spune că el i-a cerut mamei
lui să-i facă azimă iar ea la refuzat. El a plecat cu oile s-a suit în copac să le scuture frunze, a
căzut şi a murit. Surorile lui l-au scăldat în lapte dulce şi l-au înmormântat. Colindul se
termină cu bocirea lui Lazăr de către surori şi de câtre mireasă.
Duminica Floriilor marcheză momentul primirii triumfale făcută de mulţime
Mântuitorului la intrarea în Ierusalim. În această zi este obiceiul de a se sfinţi la biserică
ramuri de salcie care simbolizează stâlparile de finic cu care mulţimea la întâmpinat pe
Hristos. O legendă care circulă prin Bucovina şi Maramureş spune că salcia a fost aleasă şi
binecuvântată, pentru că şi-a aplacat crengile oferindu-i o ramură Maicii Domnului, care
mergea spre Golgota şi voia să-i ducă Fiului Ei o cunună fără spini. Mai demult era obiceiul
ca ramurile sfinţite de salcie să fie puse lângă tetrapod pentru a fi luate de credincioşii care
se închinau la icoana praznicului, restul fiind păstrate şi împărţite celor care nu am putut fi
prezenţi la slujbă. Ramurile de salcie se ţineau în mână cu evlavie până după Liturgie, fiind
duse acasă şi se atingeau vitele ca să crească şi să înflorească precum mâţâşoarele. În restul
anului salcia se păstra la icoane făcută cerc, fiind considerată de leac pentru gâlci, friguri,
dureri de gât. Când fulgera şi trăsnea salcia se aprindea pentru izbăvirea de frică. În prezent
salcia se păsterază o vreme la porţi sau la uşă, după care este arsă.
După cum se menţionează mai sus, puţine dintre aceste obiceiuri se mai
păstrează astăzi. Cele mai prezente sunt pomenirea morţilor, care se face în fiecare
sâmbătă a Postului Mare, frecventarea bisericii mai des şi spovedania. Obiceiurile populare
se ţin mai puţin şi mai sporadic, nici nu se mai pune problema de o generalizare a acestora,
atât din punct de vedere a sărbătoririi şi nici în privinţa teritoriului românesc. Pentru
români, Postul Mare este cel mai important şi cel mai sfânt post de peste an. Fiecare
încearcă să postească după putere, mai ales prima şi Săptămâna Mare, să facă milostenie şi
fapte bune, să se împace cu cei care s-au certat. Datinile populare sunt păstrate în tot mai
puţine localităţi, iar cu trecerea anilor, parcă timpul e tot mai puţin îngăduitor cu oamenii,

184
grijile vieţii lipsindu-i tot mai mult de bucuria sărbătorii. Sau poate, că se vede tot mai mult
influenţa creştinismului, care considera Postul Mare drept o perioadă de adâncă pocăinţă şi
tânguire, pentru că acum a fost chinuit şi omorât Iisus Hristos iar la răstignirea Lui ne
facem cu toţii părtaşi prin păcatele noastre. De aceea din punct de vedere creştin în această
perioadă sunt interzise petrecerile şi sărbătorile de orice fel.
Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al
Mântuitorului. Ultima săptămână, Săptămâna Mare este dedicată înafara postului, patimilor
Răstignirii şi punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În
toate bisericile se slujesc seara, Deniile, iar dimineaţa slujbe speciale, care predispun la
meditaţie asupra vieţii creştine şi a patimilor Domnului. Deniile sunt slujbe specifice
Postului Mare, Utrenii ale zilei următoare. Ele se desfăşoară în prima, a cincea şi ultima
săptămână a Postului, fiind cele mai frecventate de românii de astăzi. Rânduiala este de a se
îmbrăca în haine cernite sau măcar femeile să-şi acopere capul cu o năframă neagră. E
regulă, ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie terminată curăţenia prin case şi
ogrăzi.
Bătrânii obişnuiau să mănânce puţin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau până
în joia Mare, când se spovedeau şi se împărtăşeau. Tinerii mâncau în această săptămână
pâine şi poame uscate, bând doar apă de izvor. În sat se păstra o linişte şi o atmosferă de
reculegere, de tristeţe evlavioasă. Se făceau focuri rituale, se ingrijeau şi curăţau
gospodăriile, se întrerupea munca la câmp şi lucrările mai importante. Chiar dacă azi nu se
mai practică vechile obiceiuri, românii cinstesc în mod deosebit sfintele slujbe din
Săptămâna Patimilor. Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificaţia sa. Luni se
pomeneşte Iosif cel cu bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ca şi
Mântuitorul. E pomenit şi smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat şi s-a uscat.
Marţi se pomenesc cele zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nebune pentru că nu făcuseră
fapte de credinţă şi milostenie. Miercuri se pomeneşte femeia păcătoasă care a spălat cu
mir picioarele Mântuitorului, spre îngroparea sa. În Joia Mare se prăznuieşte spălarea
picioarelor ucenicilor de către Mântuitor, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina
Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile creştinii merg la Denia
celor 12 Evanghelii. Prin sudul ţării fetele făceau câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la
fiecare nod câte o dorinţă şi dezlegându-le când dorinţa s-a împlinit. Această aţă se punea
sub pernă seara în speranţa că vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spăla
picioarele celor din casă, de regulă la copii de către femeile mai în vârstă. În vestul ţării o
familie care prepară pâinea pentru Paşte, pentru bisaerică, o duce acum cu vase noi, cu
lumânări şi vin, pentru a rămâne până la Paşte. Din Joia Mare până în ziua de Paşti nu se
mai trag clopotele, ci doar toaca. În tradiţia românilor Joia Mare era termenul la care
femeile trebuiau să termine de tors cânepa. La femeile leneşe se spunea că vine Joimariţa să
vadă ce au lucrat, iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase tot anul. Uneori o
femeie bătrână mergea pe la casele cu fete mari şi dădea foc cânepii netoarse. Deasemeni
Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morţi şi se face ultima pomenire a morţilor
din Postul Mare. Joia Mare este ziua în care se înroşesc ouăle, pentru că se spunea că ouăle
înroşite în această zi nu se strică tot anul, sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de grindină.
Sunt şi câteva legende referitoare la înroşirea ouălor. Cea mai cunoscută spune că
întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat, iar ei au răspuns că
va învia atunci când ouăle din coşul ei se vor înroşi. Pe dată ouăle s-au înroşit. Se mai spune
că după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena, iar pietrele se transformau

185
în ouă roşii. Altă legendă spune că sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria
Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele s-au înroşit de la sângele ce curgea din rănile
Domnului. La creştini se credea că oul îl reprezintă pe Creator, care creează tot şi conţine în
sine totul. La români oul nu se consumă în Postul Mare, el se consumă de Paşte după ce a
fost sfinţit şi toată familia ciocneşte ouă. În dimineaţa primei zile de Paşte era obiceiul să se
pună în apa de spălat un ou roşu şi bani pentru a avea faţa roşie ca oul şi să fii bogat tot
anul. Ouăle colorate vestesc bucuria primăverii.
Vinerea Mare este zi de mare doliu a întregii creştinătăţi, pentru că în această zi a
fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa
nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii şi a vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce
în aceeaşi zi. În seara acestei zile se ofiaciază denia Prohodului Domnului. În mijlocul
bisericii se scoate Sfântul Epitaf, care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de
Apostoli şi Maica Domnului, pe sub care toată lumea trece până în după-amiaza de sâmbătă.
În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar şi este aşezat pe sfânta masă unde
rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că cei ce trec de trei ori
pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii
cu marginea epitafului nu vor suferi dureri de ochi. Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă
pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara la Denia Prohodului Domnului luau
anafură de la biserică. După cântarea Prohodului se înconjoară biserica de trei ori de tot
soborul cu tot cu Epitaf, care este aşezat apoi pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea
slujbei femeile mergeau la morminte, aprindeau lumânări şi jeleau morţii. Tot la sfârşitul
slujbei era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, fiind considerate bune de leac. În
trecut, lumea pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum ca să afle şi morţii de venirea
zilelor mari, ocoleau casa de trei ori şi intrând se inchinau, făceau câte o cruce cu
lumânarea aprinsă înspre cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau
lumânarea pentru vremuri de primejdie.
Sâmbăta Mare este este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la
iad de unde a slobozit neamul omenesc şi ziua în care se termină pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii. Spre seară creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de
la miezul nopţii. Ziua Învierii Domnului cunoscută şi sub numele de Paşti începe din
punct de vedere liturgic în noaptea dinainte, la miezul nopţii când se spune că mormântul
s-a deschis şi a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr mic la Sfânta Liturghie
din noaptea sfântă, ei vin la slujba Învierii pentru a lua lumină. Dimineaţa revin pentru a
sfinţi pasca şi prinoasele. Fiecare credincios poartă în mână o lumânare pe care o va
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului altar. Această lumânare este
simbolul Învierii, a biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului
păcatului. Majoritatea oamenilor păstrază restul de lumânare nearsă după slujbă şi o
aprind în timpul anului atunci când au un necaz în casă.
Lumânările credincioşilor se contopesc acum cu liniştea sufletească a creştinilor
la auzul veştii „Hristos a înviat!” răspunsul venind din inimă „Adevărat ca-nviat!”. În
Noaptea Sfântă la biserică se adună întreaga comunitate creştină, Slujna de Înviere durează
până spre dimineaţă când toate bucatele aduse de gospodine vor primi binecuvântarea din
partea preotului, după care se merge acasă.
Sărbătoarea Paştelui este prilejul reunirii familiei şi are un rol important în
întărirea legăturilor de suflet. La prânz vin rudele, se întinde masa mare şi toată lumea

186
gustă din bucate, toţi sunt veseli şi atmosfera aceea încărcată de afecţiune este un moment
unic generat de miracolul Învierii .

Bibliografie

R. Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987

M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976
S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, Ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti,
2001
E. Niculiţă Veronca, Datinile şi credinţele populare româneşti adevărate şi aşezate în
ordine mitologică, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

SIMBOLURI ŞI FALSE SIMBOLURI PASCALE

- REZUMAT -

Prof. Bocuț Nicoleta, Școala Gimnazială Nr. 18, Sibiu

Prof. Pau Monica, Colegiul Tehnic Energetic, Sibiu

Sărbătorile religioase sunt pentru credincioși momente sfinte de preamărire a lui

Dumnezeu și de înnoire spirituală. Ele sunt ţinute de oameni, deoarece încă de la creaţie,
Dumnezeu le-a sădit în fire predispoziţia de a fi în legătură cu El, adică de a fi o făptură
religioasă care caută pe Creatorul său pentru a-l binecuvânta și a-i întări puterile sale
spirituale și fizice.
Într-o vreme în care în preajma sărbătorilor pascale, supermarketurile sunt mai
pline decât bisericile, cadoul iepurașului este mai așteptat decât Învierea, iar mielul pare
mai important decât Hristos, considerăm absolut necesară o trecere în revistă a
simbolisticii pascale, credincioșii având nevoie de o cunoaștere corectă a simbolisticii
pascale, de aici și motorul demersului nostru.
În cadrul lucrării sunt prezentate următoarele simboluri pascale: oul, crucea,
crinul alb, lumânarea, mielul, pasca, cu detalierile de rigoare, legendele și tradiţiile legate
de acestea. În final am prezentat și ceea ce noi considerăm false simboluri pascale,
deoarece nu au nici o legătură biblică cu Sărbătoarea Învieirii, nici măcar sub formă de
legende, ele fiind atașate Sărbătorii târziu, aproape de epoca modernă: iepurașul, dulciurile
de Paște și vânătoarea de ouă. Le amintim aici pe scurt, în lucrare găsindu-se o
radiografiere mai completă a lor.
Oul este fără îndoială cel mai folosit și mai vechi simbol al Paștelui. În folclor
există diverse legende despre înroșirea ouălor, cea mai răspândită fiind aceea conform
căreia Maica Domnului, venind la Fiul său, a așezat coșul lângă cruce, acestea înroșindu-se
cu sângele lui Iisus. Văzând ouăle roșii, Hristos a spus: „De acum înainte faceţi și voi ouă
roșii întru aducere aminte de răstignirea mea“.
Crucea – simbolul credinţei − este unul din cele mai vechi și răspândite simboluri
ale umanităţii, fiind asociat cu divinitatea încă de la aparitia primelor civilizatii istorice,

187
fiind reliefată ca simbol pascal. Creștinii o numesc simbolic ușa Tainelor, masă care ține ca
pe o Jertfă pe Hristos, păzitoare a creștinilor, scară până la cer, lemn însuflețit etc
Crinii albi sunt un adaos recent la celebrarea sărbătorii Paștilor. O legendă
religioasă cu privire la crini spune că în seara Joii Mari, când Domnul se afla în Grădina
Ghetsimani, toate florile - cu excepţia florii de crin - și-au aplecat capetele de durere,
datorită încercărilor prin care trecea Iisus Hristos. În final, văzând umilinţa și jertfa
Domnului, crinul și-a aplecat capul de rușine și face în mod umil același lucru și în ziua de
astăzi. Totodată forma de trompeta a crinului este considerată a fi un simbol al vestirii lui
Iisus în momentul intrării Sale triumfale în Ierusalim.
Lumânarea simbolizează lumina lui Hristos care biruie asupra întunericului
păcatului („Eu sunt lumina lumii”). De Sfintele Paști, la slujbă preotul spune: ”Veniţi de luaţi
lumină!“. În noaptea de Înviere credincioșii merg la biserică purtând în mână o lumânare,
pe care o vor aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar și o ţin aprinsă
pe toată durata slujbei
Mielul este un alt simbol legat de Înviere, multe popoare servesc miel la masa de
Paște. În Noul Testament mielul a fost junghiat prin Mântuitorul Iisus, iar sângele lui care a
curs pe cruce este sângele răscumpărător. În Vechiul Testament, legământul lui Dumnezeu
cu poporul evreu, după dezrobirea acestuia din Egipt purta sigiliul sângelui unui miel care
trebuia sacrificat de Paște, după instrucţiunile date de Dumnezeu. Desemnarea acestui
animal a fost făcută de Dumnezeu, deoarece mielul cu chipul său exprima blândeţea și
inocenţa.
Pasca se coace de către gospodinele creștine numai o dată pe an, de Sfintele Paști.
Ea are forma rotundă, iar la mijloc o cruce, fiind împodobită pe margini cu aluat împletit.
Există o legendă despre pască, mai exact despre originea acesteia. Se spune că, în timp ce
predica împreună cu apostolii, Iisus a găzduit la un om foarte primitor care, la plecare, le-a
dat, fără ca aceștia să bage de seamă, pâine pentru drum fără știrea lor. Întrebându-L pe
Hristos când va fi Paștele, Mântuitorul le-a spus că atunci când vor găsi pâine în traistă.
Căutând în traistă, apostolii au găsit ce le pusese acel om. De atunci fac femeile pască.
Iepurașul, adoptat ca simbol al Paștelui este în fond un fals simbol, el neavând nici
o semnificaţie biblică. Simbolul provine încă din vremea festivalurilor păgâne de Eastre.
Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. A fost adoptat ca un mesager al cadourilor
pentru copii, avându-și originea în Germania, unde e menţionat în cărţi încă din secolul al
XVI-lea.
Dulciurile de Paște sunt o altă tradiţie relativ modernă, un alt fals simbol pascal,
fără nici o conotaţie evanghelică. De exemplu, primele ouă de ciocolată au fost realizate în
Europa în anii 1800. Paștele ocupă locul al doilea în topul sărbătorilor cu cele mai mari
vânzări de bomboane în America, după Halloween. Potrivit Asociaţiei Naţionale a
Cofetarilor, peste 16 miliarde de jeleuri sunt efectuate în SUA in fiecare an de Paști, o
cantitate suficientă pentru a înconjura circumferinţa Pământului de trei ori!
Vânătoarea de ouă (Egg Hunting) este, de asemenea un fals obicei pascal, inventat
de americani, răspândit în toata Europa a ajuns și în România. Este doar încă un prilej de
distracţie pentru copii și părinţi. Regulamentul este cât se poate de simplu: părinţii ascund
ouăle vopsite, iar copiii trebuie să le găsească, jocul desfășurându-se fie în interior, fie în
aer liber, în grădini, parcuri etc. Câștigători sunt cei care la sfărșitul vânătorii au adunat cel
mai mare număr de ouă.

188
 Văzând cât de repede se propagă aceste false simboluri în lumea creștină, cu
această lucrare sperăm să fi tras un semnal de alarmă. Sărbătoarea Paștelui trebuie să aibă
în centru Învierea Domnului, iar sărbătoarea trebuie să se raporteze prin toată simbolistica
sa la Dumnezeu, ca la centru, căci numai așa putem duce omenescul spre divin, intrând
deplin în bucuria Învierii.

OBICEIURI ÎN SĂPTĂMÂNA MARE A PAȘTILOR

Prof. înv. primar, Gavriloiu Otilia

Liceul Teoretic Radu Vlădescu
Pătârlagele

Rezumat

Sărbătoarea Sfintei Învieri a lui Iisus Hristos (Paștile) e una dintre cele mai
frumoase sărbători creștine. Fiecare popor are propriile sale credinţe, tradiţii și obiceiuri.
Paștile și Crăciunul sunt cele mai importante sărbători pentru români.
În România, oamenii au și ei obiceiuri diferite, în funcţie de regiunea în care se
află. În Săptămâna Mare oamenii păstrează și transmit urmașilor diferite obiceiuri.
Ultima săptămână din Postul Paștilor se numește „Săptămâna Patimilor" și începe
în duminica Floriilor. În această zi se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
„Săptămâna Patimilor" amintește de prinderea lui Iisus, crucificarea și moartea
Lui. În acesta ultima săptămână, bisericile ortodoxe ţin slujbe, numite Denii, în fiecare
seară.
Slujbele de luni și până joi amintesc de ultima masă și de prinderea lui Iisus.
Joia Mare este numită și Joia Patimilor sau Joia Neagră și este ultima joi din Postul
Paștilor.
Vinerea Mare este ultima vineri până-n Paști și mai este numită Vinerea Patimilor
(datorită răstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacă (pentru că e zi de post negru pentru cei mai
credincioși, adică nu se mănâncă și nu se bea nimic toată ziua). Postul negru îl va feri pe cel
care postește de toate bolile, îl va face să fie sănătos și să-i meargă bine tot restul anului.
În Noaptea Învierii, după cântul cocoșului, tot satul merge la slujbă. Credincioșii
se îndreaptă către Sfânta Biserică cu coșul în mână din care nu lipsesc ouăle roșii, pasca și
cozonacul.
Așa cum natura reînvie în fiecare an, se aprinde în sufletul nostru flacăra
speranţei și a încrederii în Înviere.

189
 TRADITII DE PASTE

Prof. Coroamă Georgiana Mădălina

Şcoala Gimnazială nr. 39 Nicolae Tonitza, Constanţa

Dacă în iarnă, de Crăciun, sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos,

primăvara aduce o nouă bucurie creştinilor: vestea Învierii Domnului. Şi ce anotimp ar fi
putut susţine, în plan simbolic, această idee a Învierii, dacă nu primăvara, anotimpul vieţii
veşnice, aşa cum în plan religios Învierea aduce promisiunea unei vieţi veşnice, dincolo de
moarte?
Sărbătoarea Paştelui este până la urmă, un prilej de bucurie, dincolo de tristeţea
cuvenită morţii lui Iisus. Bucuria vine din Înviere, triumful asupra morţii. Postul Mare se
încheie cu Sâmbătă lui Lazăr, când se aminteşte de minunea pe care a făcut-o Hristos
înainte de patima Sa mântuitoare, considerată cea mai mare minune a Sa, care este, în
acelaşi timp, şi garanţia învierii noastre.
Sărbătoarea Paştelui se petrece la date diferite, lucru care a adus numeroase
controverse, de aceea Sfântul Sinod a decis că Paştile vor fi serbate totdeuna duminică.
Această duminică va fi imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară.
Când dată Paştelui iudaic cade duminică, Paştele creştin va fi serbat duminică următoare,
pentru a nu fi serbat o dată cu cel iudaic, dar nici înaintea acestora.
Jertfa, termen-cheie al sărbătorii pascale, alături de Înviere, este sugerată prin
culoarea roşie, în care vopsim ouăle de Paşte, obicei de mii de ani; la vechii perşi, era
obiceiul ca, la sărbătoarea primăverii, oamenii să-şi dăruiască unul altuia ouă de diferite
culori; la români, tinerii vopseau ouăle în roşu şi, pe lângă alte cadouri, şi le trimiteau
reciproc la sărbătoarea lui Ianuş; la vechii slavi exista datina ca la sărbătoarea primăverii să
se ofere în dar ouă roşii. Multe dintre obiceiurile pascale sunt legate de ou. Spre deosebire
de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit,
atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării.
Oul reprezintă, alături de lut şi aluat, arhetipuri ale genezei. Imaginea arhetipală
care a stat la baza comparării universului cu oul îşi are originea în faptul că acesta este
generator de viaţă. Din el au înmugurit, conform unor credinţe străvechi, Pământul,
Soarele, Luna, viaţa. Lumina zilei şi unii zei care simbolizează Soarele (la egipteni Ra,
Amon-Ra) îşi au originea, de asemenea, în ou. Astfel, oul ca simbol al creaţiei, al fertilităţii şi
al Soarelui, astru de care depinde viată pe pământ, a rămas până spre vremurile noastre
simbolul reînvierii naturii, substitut al divinităţii sacrificate violent, prin spargere. Oul este
un substitut al divinităţii primordiale, înfrumuseţat prin vopsire şi încondeiere în
Săptămâna Patimilor, jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte.
Treptat, obiceiurile preistorice legate de acest arhetip al genezei, oul, au fost
preluate şi de creştinism: oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care
părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. La
început ouăle se vopseau cu plante în galben – culoarea, Soarelui pe boltă Cerului, şi în roşu
- culoarea discului solar la răsărit şi apus. Interpretarea religioasă legată de folosirea culorii
roşii în vopsirea ouălor derivă din momentul în care răstignit pe Cruce, din Iisus curg
picături de sânge pe ouăle aflate la baza Crucii. Folclorul conservă mai multe legende
creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul

190
sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi
plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele
care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă:
„De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea
mea, după cum am făcut şi eu astăzi”. Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti,
reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sângele lui Iisus care s-a
scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul
Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat şi încondeiat) în
Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap (Ciocnitul ouălor) şi
mâncat în ziua de Paşte. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul şi spaţiul
înconjurător mor şi renasc anual, împreună cu divinitatea. Ciocnitul ouălor semnifică
sacrificiul divinităţii primordiale şi se face după reguli precise: persoană mai în vârstă, de
obicei bărbatul, ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mâna de partener, în timp ce
rosteşte cunoscută formulă “Hristos a înviat!”, la care se răspunde “Adevărat a înviat”. În
tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti simbolizează sângele Domnului şi ar avea
puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate,
frumuseţe, vigoare şi spor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc
bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-a
suferit Hristos pe cruce.
Obiceiurile calendaristice legate de colorarea şi încondeierea ouălor, folosirea lor
în practicile magice menite să aducă prosperitate turmelor şi ogoarelor, fertilitate
animalelor, vegetalelor şi oamenilor, precum aruncarea cojilor de ouă pe apă pentru a
anunţă Blajinii de sosirea Paştelui sunt practici precreştine transmise până spre zilele
noastre.
În părţile Sibiului, există obiceiul că de Paşti să fie împodobit un pom asemănător
cu cel de Crăciun. Singură deosebire constă în faptul că în locul globurilor se agaţă ouă
vopsite, golite de conţinutul lor. Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi farmecul
sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel.
Tot din cojile de ouă copiii fac la sate Caloianul sau Scaloianul, în alte regiuni ale
ţării, o păpuşă din lut pe care o îmbracă în aceste coji de la ouă de la Paşte, colorate viu, şi
pe care o „bocesc”, ducând-o spre o apă curgătoare, unde o lasă, în vad, cu scopul de a aduce
ploaia, în anii secetoşi. În dimineaţa zilei de Paşti, copiii se spală pe faţă cu apă proaspătă de
la fântână, în care s-au pus un ou roşu şi fire de iarbă verde, pentru ca aceştia să fie sănătoşi
şi rumeni în obraz tot anul.
Paştele este o mare sărbătoare religioasă a creştinilor, prilej de mare bucurie şi o
celebrare a vieţii, prin care omul simte că este parte a marelui ciclu universal.

191
 OUĂ ÎNROŞITE DE SÂNGELE MÂNTUITORULUI

Prof. Răduţă Claudia Monica – Liceul Tehnologic Ţăndărei

„Nu piroanele L-au ţinut pe Hristos răstignit, ci iubirea.”

Nicolae Steinhardt

Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice
minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi
de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a doua Venire.
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu însă, prin Învierea
Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire. În locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El
îi îmbrăţişează; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de
Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de
oameni ca atunci când a Înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă,
prin Învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.
În creştinism, oul este simbolul Mântuitorului care, ieşind din mormânt, s-a
întors la viaţă. Culoarea roşie cu care creştinii vopsesc ouăle de Paşte, reprezintă pe de o
parte focul, cu puterea lui purificatoare, iar pe de altă parte, sângele lui Iisus care s-a scurs
pe cruce pentru mâtuirea lumii. Însuşi oul este un simbol al Învierii, întrucât în el
sălăşluieşte o nouă viaţă gata să iasă la iveală.
Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat mai ales la
popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a
restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, material,
simbolistica motivelor şi perfecţiunea realizării.
Folclorul românesc conservă mai multe legende creştine care explică de ce se
înroşesc ouăle de Paşte şi de ce ele au devenit simbolul săbătorii Învierii Domnului. Una
dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă Fiul răstignit, a aşezat
coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.
Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi
ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea Mea, după cum am făcut şi eu
astăzi.” După Înviere, Maica Domnului a fost cea dintâi care a colorat ouă în roşu şi le-a
dăruit oamenilor zicându-le: „Hristos a Înviat!”.
Într-o altă variantă se spune că, Maria Magdalena l-a salutat pe împăratul Romei
cu cuvintele „Hristos a Înviat!”, iar acesta, după ce i-a arătat câteva ouă aşezate pe masă, i-a
replicat: „Dacă Hristos ar fi înviat, aceste ouă ar trebui să fie roşii.” După acest răspuns
neîncrezător, ouăle s-au colorat într-o clipită în roşu.
În dimineaţa din duminica Paştelui, creştinii obişnuiesc să-şi spele faţa cu apă
nouă sau apă neîncepută în care se află ouă şi bănuţi, având credinţa că astfel vor fi tot anul
frumoşi şi sănătoşi. Oul roşu semnifică sănătatea, iar banii – bogăţia. Întorşi de la biserică,
membrii familiei se aşază la masă, gustând mai întâi din ouăle şi pasca sfinţite. Ouăle se
ciocnesc după un anumit ritual: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte cu
capătul mai ascuţit al oului aceeaşi parte a oului celuilalt, în timp ce rosteşte cunoscuta
formulă: „Hristos a Înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a Înviat!”. Ciocnesc întâi soţii,
apoi copiii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri, amici şi cunoscuţi. Se crede că toţi cei

192
care ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă. Se mai zice că persoana al cărei
ou s-a spart primul este mai slabă, are să moară mai degrabă sau i se iartă păcatele. Cel mai
mic de ani ţine oul cu capătul ascuţit în sus, iar cel mai mare ciocneşte zicând formulele
tradiţionale. După credinţa populară, e bine de ţinut minte cu cine ai ciocnit întâi pentru că,
dacă din întâmplare te rătăceşti în vreo pădure, n-ai decât să-ţi aminteşti despre asta şi
imediat găseşti drumul pe unde ai venit.
Aşadar, în tradiţia noastră populară, oul roşu de Paşte ar avea puteri miraculoase,
de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.
După consumarea ouălor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazdă, la arat,
crezându-se astfel că pământul va da rod bun.
O legendă populară românească spune că, după ce Maica Domnului L-a născut pe
Iisus, jidovii au încercat să îi captureze pe cei doi. În timp ce alerga cu Pruncul în braţe,
Fecioara Maria a aruncat în urma ei ouă roşii, a căror frumuseţe i-a fermecat pe urmăritori.
Prigonitorii au cules ouăle şi au încremenit în admiraţia lor, iar Maica Domnului a reuşit să
scape de ei.
O frumoasă poveste anonimă istoriseşte că, atunci când îngerul Domnului s-a
pogorât la mormântul lui Iisus pentru a răsturna stânca ce îl acoperea, soldaţii romani au
vrut să arunce în el cu pietre pe care le pregătiseră dinainte, pentru a-i alunga pe
credincioşii creştini. Când şi-au băgat, însă, mâinile în sân pentru a scoate pietrele, acestea
s-au prefăcut în ouă roşii, iar trupurile lor s-au transformat în stâncă.
O altă legendă povesteşte cum evreii, aşezaţi la masă după înmormântarea lui
Iisus, se veseleau tare. Unul dintre ei a început să râdă, spunând: „Când va învia cocoşul din
ciorbă şi ouăle acestea se vor înroşi, atunci va învia şi Iisus.” Şi nici nu apucă bine să-şi
termine vorba că, spre marea spaimă a mesenilor, ouăle se înroşiră şi cocoşul zbură din
ciorbă şi începu să cânte.
Într-o altă povestire tradiţională europeană se spune că, atunci când creştinii au
susţinut că Iisus va Învia din morţi, evreii au replicat că aşa ceva se va întâmpla doar atunci
când o găină va face ouă roşii. Odată cu Învierea Domnului, toate găinile au slobozit ouă
roşii confirmând adevărul credinţei creştine. De aici a apărut obiceiul sârbesc ca cel dintâi
ou pentru Paşte să fie colorat în roşu. Acesta este numit „oul gospodarului” şi este păstrat
până la Paştele din următorul an.
Multe popoare consideră oul – care conţine în sine tot – un simbol al divinităţii.
Cu toate acestea, se spune că nu e bine să păstrezi găoacele de la ouăle de Paşte în casă,
oricât ar fi de frumoase, căci se poate ascunde Necuratul în ele. Zice-se că Necuratul, până
nu căzuse din Ceruri, a vrut să ia locul lui Dumnezeu şi a ticluit un jilţ de aur pe care să-L
înlănţuiască. Însă, în atoată ştiinţa Sa, Dumnezeu a fost cel care l-a înlănţuit pe Ucigă-l
Toaca în jilţ. Necuratul se tot jeluia, întrebând cât va mai rămâne ferecat, iar Dumnezeu i-a
răspuns: „Până n-or mai face femeile ouă roşii şi pască de Paşte!” De aceea, româncele vor
face întotdeauna ouă roşii şi pască, să nu cumva să se elibereze Necuratul din lanţuri.
Specific creştinismului rămâne însă, gestul de a fi dăruite, gest descris deja în
Evanghelia după Luca, pe care-l regăsim în vechea tradiţie românească pecetluit astfel de
cuvântul Scripturii. Apoi legendele mai spun că ouăle de Paşte se colorează pentru că
pietrele cu care jidovii l-au lovit pe Hristos s-au transformat în ouă roşii sau pentru că
oamenii buni au dat ouă roşii copiilor judecătorilor şi i-au îndemnat să dea din ele şi
părinţilor lor pentru ca să-i îmbuneze la judecata Mântuitorului.

193
 De la Paşte, porţile Raiului stau deschise până la Rusalii. Ouăle roşii sunt puse la
icoană sau în hrana vitelor, sunt împărţite pentru pomenirea celor adormiţi sau îi adună
laolaltă pe cei vii. Ciocnind ouă roşii, participanţii la actul ritualic speră să se poată întâlni şi
pe lumea cealaltă. Zilele destinate pentru pregătirea ouălor sunt cele din Săptămâna
Patimilor, începând de miercuri. Ouăle se aleg, căutându-se de bănuţi. Cele care au bănuţ se
păstrează pentru prăsilă, iar celelalte, care sunt mai frumoase, mai curate şi mai tari, se
întrebuinţează la colorat.
Mai demult, ouăle se colorau în galben şi roşu, culori ale răsăritului şi apusului de
soare. Românii le vopsesc şi în alte culori: verde, albastru, negru, galben sau le încondeiază.
Acestora din urmă li se spun „ouă tărcate”, pentru că nu sunt doar colorate, ci împodobite
cu diverse motive desenate cu „bizarca”, un beţişor de lemn care are la capăt un tub foarte
subţire din foiţă de aluminiu, probabil, în vechime, un fir de păr de porc sau din coadă de
cal, prin care se scurge ceara de albine topită. După ce ouăle se degresează cu apă caldă şi
oţet, se desenează cu ceară topită motive precum: Soarele, brăduţul, pomul vieţii, Luna,
prescura şi altele. Cea mai răspândită temă, în afară de brâul care se trage împrejurul şi de-
a lungul oului, este Crucea: crucea Paştilor, crucea naforei, crucea românească, crucea
rusească. Despre oul alb se crede că este ambiguu; de aceea pentru ziua de Paşte el trebuie
tratat cu precauţii rituale. Gospodinele din unele zone ale ţării „îl vindecă, scriindu-l”. În alte
părţi ale ţării el este „muncit”„, pictat”„, împuiat” sau „năcăjit”.
Nici un document scris nu ne indică însă, data de la care colorează românii ouăle.
Obiceiul a fost practicat de strămoșii noștri din timpuri vechi și a fost continuat de cei de
după ei, care s-au creștinat. Cea mai veche menţiune o găsim în amintirile lui Antonio Maria
del Chiaro Fiorentino, secretarul particular al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Del
Chiaro a admirat culoarea ouălor, care era ca aurul, de unde unii cercetători au tras
concluzia că ouăle respective erau vopsite cu foi de ceapă. În amintirile sale sunt descrise
obiceiurile de la Paște, de la Curtea Domnească din București. El spune că „principesa
primește în apartamentul ei pe preoți, cărora le sărută mâna, apoi le dăruiește câte o
năframă brodată, iar boierilor și jupâneselor le dăruiește câte două ouă încondeiate, artă în
care femeile valahe sunt mari artiste”.
În Moldova se face amintire despre ouăle de Paște în „Cronica scrisă” a lui
Gheorgache, al doilea logofăt, în Iași, în anul 1762, sub titlul: „Cronica ce are întru sine vechi
și nouă a Prea Înalților Domni”, în care se spune că, pe vremea lui Antioh Vodă s-a oprit
„trasul la vale”, obicei care îngăduia ca, în ziua de Paște, să se ude cu apă unii pe alţii și acei
care voiau să scape de această neplăcere, se împăcau cu trăgătorii, dându-le acestora pască
și ouă.
Cercetătorii din epocile mai noi, români sau străini, relevă răspândirea largă a
meșteșugului, după unii fără egal pe continent și, în același timp artă fără pereche a ţărăncii
românce care”, din gând, fără nici un izvod”, adică numai din imaginaţia sa, fără nici un
model în faţă, creează, printr-o bogăţie de motive și prin culori delicate, armonioase și
calde, exemplare unice, de o mare valoare artistică.
Odată cu menţinerea și întrebuinţarea oului roșu, creștinii au introdus și culoarea
roșie în cultul lor. Dacă Papa de la Roma poartă o mantie de purpură, Biserica noastră, care
nu admite veșminte roșii, ca la preoţii catolici, a adoptat această culoare în odăjdii, iar
anumite feţe bisericești poartă, în semn de autoritate, brâu și culion de culoare roșie.

194
 În Cartea lui Iov, capitolul 39, versetele 13-15, aflăm că „struțul are pene prea
frumoase și mândru penaj. Când își lasă ouăle să se clocească în nisipul fierbinte el uită că
oricine poate să le calce cu piciorul și că vreo pisică sălbatică poate să le strivească”. Aceasta
poate fi explicaţia prezenţei oului de struţ ca element decorativ și simbolic în bisericile
românești din sec. al XVIII-lea.
În Noul Testament, unicul text semnificativ îl aflăm în Sfânta Evanghelie după
Luca, capitolul 11: „Cereți și vi se va da! Căutați și veți afla! Bateți și vi se va deschide! Că
oricine cere ia, și cel ce caută găsește și celui care bate i se va deschide. Și care tată dintre voi
dacă-i va cere fiul pâine îi va da piatră; sau dacă-i va cere pește îi va da șarpe; dacă-i va cere
un ou oare-i va da scorpie?” În această parabolă despre puterea rugăciunii de cerere, oul
apare împreună cu pâinea și peștele ca daruri bune, ca simbol al iubirii. De-a lungul anului
liturgic Biserica binecuvântează prin rugăciunile preotului și în prezenţa întregii
comunităţi roadele pământului, carnea, brânza și ouăle.
Referitor la Înviere, ca moment unic în istoria omenirii, Părintele Arsenie Boca”,
teologul savant” al neamului românesc, spune că: „Iisus ne aduce Învierea – firul
transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă. Învierea este noul stâlp de foc, care
conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este
făcut destinul care ne atrage Acasă.”

Bibliografie:
1.Barbu, Gabriela şi Alexandru, Mihaela, Simboluri Pascale. Semnificații.
Ritualuri.Tradiții. Legende., Editura CallasPrint, Mangalia, 2005.
2. Crăciun, Boris, Sfintele Paști în datini și credințe, Editura Porţile Orientului, Iași,
1994.
3.Gînscă, Ioan, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX,
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002.
4. Marian, Simeon Florea, Sărbătorile la români, (vol. I-II), Ed. Fundaţiei Culturale
Române, București, 1994.
5.Voronca, Elena Niculiţă, Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în
ordine mitologică, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2008.

195
 EDUCAŢIA ECOLOGICĂ ÎN GRĂDINIŢĂ

Popescu Adriana, profesor înv. Preșcolar

Popescu Laura, profesor înv. Preșcolar
Grădinița cu PN și PP nr.185 București

Aşa cum îi învăţăm pe copii să vorbească, să se comporte în familie, în şcoală şi în

societate, să respecte normele de igienă, aşa trebuie să-i învăţăm să se poarte în mediul
înconjurător.
Deci, ca educatori, trebuie să determinăm nu numai sentimente de admiraţie faţă
de frumuseţile naturii, ci să le formăm unele reprezentări şi noţiuni concrete asupra
realităţii.
Treptat, printr-o activitate permanentă, intensă şi complexă, trebuie acţionat ca
acestea să devină convingeri, deprinderi de păstrare, de ocrotire a mediului înconjurător.
Ştim că educaţia ecologică se realizează nu numai în instituţiile şcolare ci şi în
familie. Alături de şcoală şi de învăţământ, familia joacă un rol esenţial pentru a explica
celor mici ce reprezintă natura, în ce constă respectul faţă de mediul înconjurător.
Educaţia ecologică este la fel de importantă pentru vârsta preşcolară ca şi
educaţia intelectuală, morală, estetică, etc. În cadrul educaţiei ecologice, copiii preşcolari
învaţă de ce şi cum trebuie protejată natura. Îngrijirea mediului implică din partea omului
desfăşurarea unor acţiuni practice care să contribuie la evoluţia plantelor şi animalelor,
apărarea lor de acţiunile dăunătoare, care pun în pericol viaţa plantelor şi animalelor şi
chiar viaţa omului. Protejarea mediului înconjurător se insuflă de la cele mai fragede vârste.
Mediul în care copiii îşi desfăşoară activitatea îi influenţează permanent şi le oferă
posibilitatea de a veni mereu în contact cu ceva nou pentru ei, le stimulează curiozitatea şi
dorinţa de cunoaştere.
Interesaţi de transformările care au loc în natură, de fenomenele specifice
fiecărui anotimp, de diferite aspecte din viaţa plantelor şi animalelor preşcolarii pun o serie
de întrebări pentru a cunoaşte natura, a o înţelege şi de a o ocroti mai bine. Prin răspunsul
pe care-l dăm noi, educatoarele, conducem copiii la înţelegerea relaţiilor dintre unele
fenomene şi rezultatul acestora, copiii putând depăşi această etapă printr-o educaţie
ecologică, desigur în conformitate cu particularităţile de vârstă.
Pentru realizarea educaţiei ecologice la vârsta preşcolară, trebuie urmarite
urmatoarele aspecte:
familiarizarea preşcolarilor cu aspecte cât mai variate ale mediului înconjurător;
dezvoltarea dragostei pentru natură;
formarea deprinderii de a ocroti, proteja şi respecta natura;
formarea unui comportament civic, etic şi a deprinderilor de păstrare şi ocrotire a
naturii;
educarea copiilor în sensul păstrării sănătăţii mediului în care trăiesc.

Îngrijirea şi protejarea mediului se insuflă copiilor de la cele mai fragede vârste.

Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de mediul înconjurător apare la copilul
preşcolar ca urmare a desfăşurării unei activităţi variate din punct de vedere al tematicii,
conţinuturilor şi a strategiilor utilizate care pun copii în situaţia de a exersa numeroase
acţiuni de îngrijire şi ocrotire a mediului. Prin participarea la aceste activităţi, copiii înţeleg

196
rolul pe care ei îl au în mediu, ce acţiuni sunt capabili să efectueze şi care sunt urmările
unor atitudini necorespunzătoare faţă de mediul înconjurător.
Curiozitatea copiilor conduce la acumularea de cunoştinţe despre mediul
înconjurător, despre protecţia lui, ceea ce contribuie la dezvoltarea capacitaţii copiilor de a
gândi logic şi de a interpreta corect aspectele din jurul lor.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII - LUMINA SUFLETELOR NOASTRE

- REZUMAT -

Profesor Corina Radu

Şcoala Gimnazială Sadova, Dolj

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă și mai îmbucurătoare sărbatoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paștilor, Paștele sau
Învierea Domnului, pentru că în această zi "Hristos a înviat din morţi ...celor din morminte
viaţă dăruindu-le", iar pe cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului și împăcându-i cu
Dumnezeu. Învierea Mântuitorului, creează în noi, creștinii, o stare sufletească ce nu se
poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii în mod normal.
Învierea este «sărbătoarea luminii şi a bucuriei», pentru că, prin moartea de
bunăvoie pe Cruce şi prin Înviere, zidul despărţitor dintre Dumnezeu şi omenire a fost
sfărâmat, iar împărăţia morţii, adică iadul, învins. Hristos Se aduce pe Sine Însuşi Jertfă
neprihănită, trecându-ne, astfel, «de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer». Înfrăţiţi în
credinţa şi nădejdea cea întru Hristos şi uniţi întru dragostea Lui, astăzi ne simţim mai mult
decât în orice altă zi un singur suflet, o singură familie de fii ai lui Dumnezeu.
Pe lângă simbolistica deosebită din punct de vedere religios a “Învierii Domnului”,
oamenii au dezvoltat de-a lungul timpului o serie de ritualuri, de obiceiuri care s-au
împământenit și pe care le respectă sârguincios de fiecare dată. Sfintele Paști reprezintă
cea mai importantă sărbătoare din viaţa creștinilor, prin miracolul și minunea cea mare a
Învierii lui Iisus Hristos, cu atât mai mult cu cât ea aparţine primăverii - anotimpul înnoirii,
al renașterii naturii, al purificării sufletești și al înseninării spirituale. Este momentul în
care întreaga familie, cu mic, cu mare, participă la pregătirile tradiţionale ce includ mesele
festive, în meniul cărora se află la loc de cinste borșul de miel, drobul, stufatul de miel,
friptura, mamaliguţa, cozonacul, plăcinta, pasca și vinul roșu. Așa cum de Craciun nu pote
lipsi bradul împodobit și cozonacul, de Paște vom avea pe masă ouă roșii, pască, miel. Ele
sunt cunoscute ca simboluri pascale care au, fiecare, povestea proprie.
Există deopotrivă și foarte multe ritualuri ce preced Învierea: Săptămâna ce
precede Sfintele Paști se numește săptămâna patimilor sau săptămâna mare. Aceste șapte
zile sunt menite să pregătească binecredincioșii pentru Înviere și sunt rememorate
suferinţele lui Iisus Hristos din ultima perioadă a vieţii Sale pamântești.
Săptămâna Mare este precum o scară cu șase trepte, pe care urcăm spre Înviere.
Se înăsprește postul, pe cât este în putinţă fiecăruia, pregătind trupul și sufletul. Pentru cei
care nu au putut din diverse motive sa ţină tot postul, o pot face macar acum, în aceste

197
ultime, dar cele mai importante zile. Pentru că, după cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur,
”bucuria lui Dumnezeu se revarsă și peste cel care a venit abia în ceasul al unsprezecelea, ca și
peste cel care a venit din ceasul întâi la Hristos”.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE MARAMUREȘENE

Prof. Nicoleta Bobinca – Colegiul Tehnic ”Transilvania” Baia Mare

Prof. Dorel Condor - Colegiul Naţional ”Mihai Eminescu” BaiaMare

Maramureșul, ca și alte regiuni etnografice ale Romîniei, păstrează până astăzi o

bogăţie inestimabilă de obiceiuri și tradiţii populare legate de sărbătoarea Paștelui, care
începe cu debutul postului (Lăsatul Secului), continuă cu Săptămâna Luminată și ţine până
la Rusalii (Înălţarea la cer).
Pentru că această mare sărbătoare are loc în apropierea echinocţiului de
primăvară, când renaște natura și încep lucrările agricole, unele tradiţii și obiceiuri au
tangenţe cu aceste activităţi. Așa este și în cazul obiceiului ”Udătoriului” și a Tânjelei de pe
Mara. În aceste cazuri, renașterea naturii, o bucurie pentru toată comunitatea rurală,
marchează și începutul anului agrar. Prin urmare, întreaga comunitate rurală participă la
eveniment, iar actorii principali sunt tinerii supuși unor probe de abilitate, inteligenţă, forţă
fizică de către bătrânii satului. Petrecerea din final precum și cântecele de voie bună
simbolizează bucuria renașterii naturii și perpetuarea vieţii. În fiecare an, obiceiul
”Udătoriului” dă un farmec deosebit sărbătorilor pascale, iar oamenii se pregătesc din
vreme pentru ca ceremonia să se desfășoare așa cum cere tradiţia. La ritualul ”Udătoriului”
iau parte oameni veniţi din mai multe localităţi dar și străinii care au ales să-și petreacă
minivacanţa în Maramureș.
Obiceiul ”Focului viu” din comuna Groși, pregătit de tineri în Vinerea Mare,
simbolizează purificarea trupească și sufletească din Postul Mare, culminând cu Săptămâna
Mare. De asemenea focul alungă bolile și îi dă omului sănătate peste ani, alungă și spiritele
rele, care după o iarnă rece se adună în vatra satului.
Obiceiul de Florii din multe sate maramureșene, de a aduce acasă de la biserică
mâţișoare sfinţite, de loză sau salcie și de a le pune sub streașina grajdului, are semnificaţia
că fulgerul nu va atinge acea gospodărie.
În Duminica Floriilor, gospodinele coc mai multe pâini împodobite cu flori de
aluat. Acestea trebuie mâncate de toţi membrii familiei, pentru ca și pe lumea cealaltă să fie
împreună.
Tot de Florii, credincioșii duc la biserică ramuri de salcie pentru a fi sfinţite, după
care le așează la streașină casei sau a grajdului, pentru protecţia lor și a animalelor.
În localităţile Borșa și Cavnic se păstrează obiceiul ”împușcării cu carbid”, în
credinţa fie a spargerii pietrei de pe mormântul lui Isus, fie a alungării duhurilor rele.
Paştele constă în respectarea unui anumit ritual. Astfel că, în Duminica Învierii,
obiceiul este ca oamenii să îmbrace straie noi - semnificaţie a primenirii trupului, după ce,

198
în prealabil, au ţinut Postul Paştelui, în vederea purificării spiritului. Acest ritual iniţiatic
este urmat de participarea la Slujba de Înviere, la care creştinii duc la biserică, pentru
sfinţit: pască, ouă roşii, o sticlă de vin (din care va bea după sfinţire toată familia, la masa de
Paşte), o bucată de miel fript sau drob, caş sau brânză, sare şi un colac cu lumânare (care
rămâne la biserică). În prima zi de Paști, de dimineaţă, în satele din Maramureș se
practică spălatul cu ”apă neîncepută”, adică neatinsă după scoaterea ei din fântână, în care
se pun un ban de argint, un fir de busuioc și un ou. Toată familia se spală pe faţă cu această
apă, existând credinţa că, în acest fel, fiecare membru va fi curat ca argintul, frumos ca oul
și căutat ca busuiocul.
Acestea sunt doar câteva din tradiţiile și obiceiurile pascale maramureșene. Ca şi
Crăciunul, Paştele este sărbătoarea care uneşte familia şi reprezintă un prilej de bucurie
generată, pe de-o parte, de Învierea lui Isus Hristos, iar pe de alta, de iertarea păcatelor şi
de începerea unui nou ciclu al vieţii.
Cu aşezările sale pitoreşti, dealuri înverzite şi câmpii pline de flori sălbatice,
Maramureşul concentreaza tot ceea ce înseamnă viaţa la ţară.Vizitatorii acestor meleaguri
au ocazia unică de a se întoarce în timp, de a fi martori ai unor tradiţii care se păstrează cu
sfinţenie din străbuni, nealterate de trecerea timpului. Regiunea ţine locul unui testament
al tradiţionalului, al unei ere romantice a simplităţii şi a valorilor morale despre care în
zilele noastre doar citim sau auzim de la bunici.
Puţine obiceiuri s-au schimbat de-a lungul secolelor ce au trecut. Viaţa în
Maramureş şi tradiţiile rurale se dezvăluie în faţa turiştilor ca un muzeu ce a prins viaţă, cu
un peisaj ce este pe placul și celui mai capricios călător.

TRADIŢII PASCALE ÎN MARAMUREŞ

BOLOŞ MILICA
COLEGIUL TEHNIC „TRANSILVANIA” BAIA MARE

În Maramureş, de Sfintele sărbători pascale, oamenii din comunitatea tradiţională

respectă cu sfinţenie şi în prezent datinile străvechi, deoarece au fost transmise din veacuri
de la străbuni. În societatea tradiţională, totul este divin rânduit, pentru că dacă îl întrebăm
pe omul comunităţii tradiţionale unde este situat centrul lumii, acesta va răspunde,
conform studiului lui Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român” că
„centrul lumii este acolo unde se află Dumnezeu, că biserica reprezintă un axis mundi”. În
perioadele de sărbătoare, timpul se opreşte, iar oamenii sunt mai buni, cu mai multă
căldură şi lumină în suflet pentru că participă la o sărbătoare a lumii.
Săptămâna mare este o perioadă de efervescenţă pentru toţi membrii
gospodăriei. Femeile fac curăţenie mare, iar cu o zi înainte de Paşti pregătesc alimentele
rituale: se coc colacii, pasca, se vopsesc ouăle, se sacrifică animale, se coc prăjituri, femeia
devenind actantul principal. Sesizăm obligaţia de rol, obligaţia morală a femeii de a prepara

199
bucatele tradiţionale, de a supraveghea ca cei din familie să respecte cu sfinţenie datinile
pascale străvechi.
Mai demult, ouăle se vopseau în diferite culori obţinute natural: galbenul se
obţinea din cojile de ceapă, verdele se făcea din fiertură de urzici în care se introduceau o
parte din ouăle galbene, iar în Ungureni, în Ţara Lăpuşului oul ornamental este şi azi
împistrit, adică încondeiat. Ouăle împistrite, încondeiate cu ceară amintesc de cele din
Bucovina şi sunt monocrome cu ornamente. Azi, ouăle roşii sunt obţinute cu coji de ceapă
roşie. Ele mai sunt ornate cu frunze pe coajă care în timpul vopsitului sunt ţinute într-un
ciorap subţire. Ca să fie mândre şi lucitoare sunt unse cu slănină şi lustruite cu o cârpă care
nu se aruncă, ci se păstrează până anul viitor.
Un alt aliment ritualic folosit la sărbătorile pascale este pasca. Aceasta este ornată
cu motive regăsite pe porţile tradiţionale din Maramureş (funia răsucită, cruce, sori) şi
pentru a-şi păstra consistenţa este unsă cu ou crud bătut, utilizând un fir de urzică. Astfel
pasca nu va crăpa, va fi aprigă, precum urzica (funcţionează magia simpatetică). Cozonacul
şi pasca sunt preparate de femeile din Maramureş din acealaşi aluat în covata de lemn
moştenită din moşi-stămoşi. Aluatul, colacul, pasca interacţionează cu grâul, iar grâul, ca
omul, parcurge nişte etape indispensabile, momente tari (naştere, căsătorie, moarte).
Alimentele ritualice sunt duse în noaptea de Înviere sau în dimineaţa de Paşte la biserică
pentru a fi sfinţite. Mâncărurile tradiţionale duse la sfinţit sunt pasca, ouăle roşii, slănină,
caş, şuncă şi sare. Acestea sunt duse într-o coşarcă special pregătită pentru această
sărbătoare, acoperită cu o ştergare frumos brodată sau în traista specifică fiecărei zone. Tot
la slujba de Înviere, în unele localităţi se iau paşti cu vin într-o cană sau un ulcioraş şi se
aduc acasă. Fie că se duc alimentele la sfinţit, fie că se iau paşti cu vin, nimeni nu poate
consuma ceva înainte de a lua sfinţit.
În prezent, a doua zi de Paşte, la Şurdeşti, în Maramureş, este sărbătorit cel mai
harnic om din sat, primul gospodar care a ieşit la arat. „Udătoriul” este – aşa cum afirmă
Mihai Pop – „cel mai important obicei agrar al românilor”.
Omul societăţii contemporane, redescoperind fenomenul cultural tradiţional, va
înţelege mult mai bine universul magic al satului tradiţional. Pentru omul comunităţii
tradiţionale româneşti, lumea de aici (lumea cu dor) şi lumea de dincolo (lumea fără dor)
sunt divin rânduite. Sintagmele aşa trebuie, aşa este bine, aşa-i orânda definesc
mentalitatea, înţelepciunea omului tradiţional, filosofia sa de-o viaţă, nevoia impetuoasă de
a respecta cu sfinţenie ceea ce a primit moştenire de la strămoşi, de veacuri. Omul societăţii
contemporane are obligaţia morală de a respecta, de a valorifica, de a reactualiza, de a
insera în sufletul, în conştiinţa sa datinile străvechi, practicile magico-ritualice,
manifestările folclorice primite moştenire, de veacuri de la străbuni.

200
 OUL, SIMBOL UNIVERSAL AL DESAVARSIRII

Prof. Ghiras-Dănuţ Cornelica

Colegiul Tehnic „ Transilvania” Baia Mare

REZUMAT
Multe popoare antice şi-au reprezentat naşterea cosmosului dintr-un ou, fie că a
apărut din neant, fie l-a zămislit însuşi zeul fondator, în chip de om sau pasăre fabuloasă.
Înainte de a fi aliment, oul este un simbol al perfecţiunii, al fecundităţii şi belşugului, un
microunivers ce pare a fi suficient sieşi ca sursă de miracole.
Oul, alături de lut şi aluat, reprezintă arhetipuri ale genezei. Dintr-un ou ce
pluteşte în fluidul Haosului Nemărginit Primordial, se naşte Universul. Din partea
superioară a cojii apare Cerul, iar din cea inferioară Pământul, gălbenuşul transformându-
se în Soare.
Faptul că într-ul ou se află închis binele şi răul (există numeroase basme cu ouă
care ţin ascunse farmece şi a căror spargere sau fierbere şi mâncare dezleagă blesteme sau
vrăji), faptul că dintr-un ou pot ieşi şi lucruri necurate sau malefice ( credinţa că oul conţine
în el şi elementul răului, oul purtat sub braţ timp de nouă zile) întăresc aceeaşi idee şi
anume că oul îşi păstrează şi în folclorul contemporan simbologia potenţei generice
(cosmologice) dar şi integraliste şi integratoare ( cosmologice).
Cele mai puternice semnificaţii ale oului rămân totuşi cele legate de sărbătoarea
Învierii Domnului, iar cele mai bune mărturii în acest sens sunt ouăle care se vopsesc în
Săptămâna Mare.
Ciocnitul ouălor capătăt semnificaţiile unei jerfe simbolice, ale comuniunii
marcată de consumul ritual al alimentelor consacrate de credinţă, dar este şi purtător al
unor prevestiri: „ Acela al cărui ou se sparge când ciocneşte în ziua de Paşti, va muri
dinaintea celuilalt”. Pentru că şi-a primit calităţile prin contactul cu sângele Domnului,
consumul oului de Paşti este supus unor interdicţii ce opresc adâncirea chinurilor Lui:
primul ou nu se sărează şi nu se taie cu cuţitul, cojile sunt adunate cu grijă ca să nu fie
călcate în picioare, ba chiar cei care voiau să fie sănătoşi tot anul îl mâncau pe de-a-ntregul.
Culoarea roşie îi conferă calităţi pozitive cu totul remarcabile: pus în apă
neîncepută împreună cu monede de argint, aceasta aduce sănătate, frumuseţe şi noroc
celor ce se spală pe faţă în zilele de sărbătoare; aşezat sub pernele fetelor de măritat, se
crede că aduce împlinirea prin căsătorie; păstrate cu grijă la icoane sau la grinda casei,
ouăle sfinţite asigură sporul acesteia, o feresc, peste an, de spiritele rele, iar vara, de
grindină, trăsnet, etc.
Sărbătoare definitorie pentru creştinism, Paştele mai poartă şi alte semnificaţii ce
o raportează la ritmurile cosmice de reînnoire a naturii, de biruinţă deplină a luminii
solare, de împăcare şi armonie.

201
 PROIECT EDUCAŢIONAL

„22 APRILIE - ZIUA PĂMÂNTULUI

ZIUA NOASTRĂ A TUTUROR”

Iniţiator proiect:
Profesor: Nagy Laura
Baia Mare

MOTTO: „Nu vom salva tot ce ne-ar plăcea să salvăm, dar vom salva
mai mult decât dacă n-am fi încercat deloc.”
(Sir Peter Scott)
Iniţiator: prof. Nagy Laura, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
Parteneri: Asociaţia Kelsen
Team for Youth Association
Colaboratori: prof. Muresan Ramona Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
prof. Vasilescu Ileana Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
prof. Căprar Daniela Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
prof. Pârvu Gabriela Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Baia Mare
Argument:
Lupta pentru un mediu curat si sănătos depinde de noi toţi, de la mic la mare. Stă în puterea
noastră să facem ceva pentru noi, pentru copiii nostri, pentru Terra. Inocularea acestor idei
si preocupări sunt foarte importante pentru elevi. Si ei si noi adulţii, stim ce important este
aerul curat si apa limpede, ce important e să preţuim animalele si plantele. Din păcate,
există oameni care distrug echilibrele ecologice sub influenţa nefastă a civilizaţiei si, din
fericire, există semeni, printre care ne includem si noi, care au preocupări de protejare a
mediului.
Protecţia naturii este una dintre cele mai importante preocupări ale societăţii
contemporane.
Există trei mari aspecte ale acestei preocupări:
*prevenirea deteriorării mediului
*acţiuni de depoluare
*acţiuni de reconstrucţie ecologică
Scopul principal al educaţiei ecologice este acela de a oferi fiecărui individ posibilitatea de a
manifesta o atitudine personală, responsabilă faţă de mediul în care trăieste. Elevii învaţă
să cunoască mai bine natura, să înţeleagă atât beneficiile pe care ni le oferă ea, cât si
cerinţele pe care trebuie să i le respectăm. Toate acţiunile desfăsurate au si un caracter
preventiv, deoarece elevii înţeleg că e obligatoriu să asigurăm o lume mai curată, în care
oamenii să stie că fiecare gest contează, atât al său personal, cât si ca parte a unui grup în
cadrul comunităţii.

202
Scop:
Însusirea de cunostinţe, formarea de abilităţi si comportamente necesare pentru
menţinerea si îmbunătăţirea calităţii mediului, astfel încât să se prevină problemele de
mediu în viitor.
Obiectivul principal:
Proiectul urmăreste implicarea elevilor, profesorilor, părinţilor si a comunităţii locale în
dezvoltarea constiinţei si conduitei ecologice a cetăţenilor bazată pe respectul faţă de
natură, responsabilizarea pentru prevenirea poluării si gestionarea resurselor fără a
periclita echilibrul
mediului si sănătatea cetăţenilor.
Competenţe specifice:
* *promovarea interdisciplinarităţii ca mijloc de dezvoltare si stimulare a creativităţii
elevilor;
* *implicarea elevilor în activităţi ecologice de reciclare a materialelor refolosibile si
transformarea acestora în obiecte utile;
* *valorificarea si dezvoltarea simţului artistic si practic al elevilor;
* *stimularea creativităţii elevilor
* *informarea elevilor cu privire la înţelegerea importanţei voluntariatului în acţiunile de
ecologizare a mediului înconjurător si nu numai;
* *constientizarea faptului că fiecare dintre noi este direct responsabil de sănătatea
mediului
înconjurător;
* *constientizarea tutuor participanţilor asupra importanţei protejării naturii pentru o
viaţă
sănătoasă, pentru un aspect estetic al mediului, pentru alinierea la standardele europene.
3
Grupul ţintă:
- elevi din clasele IX-XII si cadre didactice ai Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” Baia
Mare;
- părinţi;
- comunitatea locală.
Durata proiectului: 1 aprilie – 30 aprilie
Resurse:
1. umane: elevi din clasele IX-XII, cadre didactice
2. materiale: brosuri informative, album foto, pliante, diplome.
3. de timp: aprilie – aprilie
4. de autoritate si putere: sprijin si susţinere din partea managerilor scolii.
Descrierea activităţilor:
* *Workshopuri în scoli si licee:
„Voluntariat: de la ecologic la social, pentru sănătate sau cultural”;
* *„SOS Planeta Pământ” - dezbatere interactivă, prezentări Power-Point;
* *„EXPO – ZIUA PĂMÂNTULUI” - realizarea panoului “22 Aprilie – Ziua Pământului”,
expoziţie materiale reciclabile, realizarea unor pliante informative;
* *„Plantăm copăcei de Ziua Pământului”;
* *„PARADA- ECO” - prezentarea unor costume din materiale reciclabile;

203
* *„VOLUNTARIADA” - reprezentaţii stradale, teatru stradal
* *„MARS STRADAL VOLUNTARIADA”
*
Programul activităţilor propuse:
ACTIVITATEA
tema, conţinuturi, metodologie
Participanţi
Obiective
Perioada de desfăsurare
Responsabil
1. ACTIVITATEA:
Sesiuni de lucru în cadrul
echipei proiectului pentru
stabilirea programului
activităţilor, selectarea
materialelor informative si a
conţinuturilor.
Echipa de proiect
aprilie
Prof. Laura Nagy
2. ACTIVITATEA:
Workshopuri în scoli si licee: „Voluntariat: de la ecologic la social, pentru sănătate sau
cultural”
Elevi
Cadre didactice
Echipa de Proiect
- informarea elevilor cu privire la înţelegerea importanţei voluntariatului în acţiunile de
ecologizare a mediului înconjurător si nu numai;

Aprilie
Asociţia Kelsen
Asociaţia Team for Youth Association

3. ACTIVITATEA
„SOS Planeta Pământ”
Dezbatere interactivă,
prezentări Power-Point.
Elevi
Cadre didactice
- dobândirea de informaţii corecte despre efectele poluării asupra sănătăţii;
- cunoasterea măsurilor de protejare a mediului.

aprilie
Echipa de proiect
4
4. ACTIVITATEA

204
„EXPO – ZIUA PĂMÂNTULUI”
- realizarea panoului “22 Aprilie – Ziua Pământului”
- expoziţie materiale reciclabile
- realizarea unor pliante informative
Elevi
- implicarea elevilor în activităţi ecologice de reciclare a materialelor refolosibile si
transformarea acestora în obiecte utile;
- valorificarea si dezvoltarea simţului artistic si practic al elevilor;
- stimularea creativităţii elevilor.

aprilie
Prof. Laura Nagy
5. ACTIVITATEA „Plantăm copăcei de Ziua Pământului”
Elevi
- constientizarea elevilor despre importanţa acestui demers ecologic dar si estetic.

aprilie
locaţia zona din jurul Casei Tineretului
Prof. Laura Nagy
Asociţia Kelsen
Asociaţia Team for Youth Association

6. ACTIVITATEA: „PARADA- ECO”

Elevi
Cadre didactice
- valorificarea si dezvoltarea simţului artistic si practic al elevilor;
-stimularea creativităţii elevilor.

aprilie
Echipa de proiect
7. ACTIVITATEA:
„VOLUNTARIADA”
- reprezentaţii stradale, teatru stradal
Elevi
- implicarea elevilor în diferite activităţi, învederea promovării importanţei voluntariatului;

Aprilie locaţia Piaţa Revoluţiei

Prof. Daniela Căprar
Prof. Laura Nagy
Asociaţia Kelsen

8. ACTIVITATEA: „MARS STRADAL VOLUNTARIADA”

Elevi
- implicarea elevilor în diferite activităţi, în vederea promovării importanţei
voluntariatului;

205
aprilie
locaţia Piaţa Revoluţiei
Prof. Daniela Căprar
Prof. Laura Nagy
Asociţia Kelsen
Rezultatele preconizate:
*Schimbarea mentalităţii elevilor privind rolul lor în menţinerea calităţii mediului
înconjurător;
*Dezvoltarea la elevi a unei conduite ecologice;
*Cresterea imaginii liceului;
*Crearea unui mediu ambiental ecologic în liceu si comunitate.
5
Sustenabilitate:
Educaţia civico-ecologică este una dintre componentele importante ale programelor de
educaţie modernă. Prin activităţile si proiectele conduse de dascăli, participanţii învaţă prin
experimentare ceea ce înseamnă să fie cetăţeni mai buni si responsabili, care servesc
interesele
mediului înconjurător si ale comunităţii lor.
Prin proiectul nostru se vede această implicare ecologică prin dezvoltarea capacităţilor
educative, cetăţenesti, ajutând generaţia următoare să participe activ în luarea deciziilor
care vor
afecta propriile vieţi.
Evaluarea proiectului:
Cantitativă
* *centralizarea numărului de participanţi, la fiecare activitate;
Calitativă:
* *un chestionar de satisfacţie beneficiarilor direcţi.
Activitatea „SOS Planeta Pământ”
Activitatea „EXPO Ziua Pământului”

206
 ÎNVIEREA DOMNULUI ISUS – NĂDEJDEA ÎNVIERII NOASTRE

POP DANIELA FLORICA,

COLEGIUL TEHNIC „TRANSILVANIA” BAIA MARE,
MARAMUREȘ
Învierea Domnului Isus mărturisește despre atotputernicia lui Dumnezeu.
A crede în înviere înseamnă a crede în Dumnezeu. Învierea lui Isus este o mărturie și
o dovadă pentru învierea oamenilor, acesta fiind un adevăr de bază al credinţei creștine.
Învierea este o victorie triumfătoare și glorioasă pentru fiecare credincios.
Hristos s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine mântuirea noastră, prin care ne-a
trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar
fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit.
Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Ne dovedeşte
Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu moartea are ultimul cuvânt, ci
viaţa. Domnul Isus cel Înviat transmite viaţa nouă fiecărui credincios, în măsura în care acesta
continuă să trăiască în Hristos și să se reînnoiască în puterea Spiritului Său. Aceasta e realitatea
harului și a sfinţirii care se transmite de la Hristos în Biserică.
Învierea lui Isus devine cauza victoriei asupra morţii și păcatului pentru fiecare
creștin, este noua putere care intră acum în lume, căreia nicio putere nu i se poate opune, care
devine punctul de plecare pentru orice reînnoire și transformare a realităţii trupului în
vitalitatea Spiritului.
Prin ascultarea și jertfirea lui Isus mulţimea omenească este considerată în stare de
neprihănire după cum declara apostolul Pavel: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur
om, cei mulţi (mulţimea omenească) au fost făcuţi păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur
Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi“( Romani 5:19).
Învierea ne permite să trecem dincolo de timp, în însuși misterul lui Dumnezeu,
ascuns veacuri întregi și revelat acum în Fiul Său făcut om. Paștele e revelarea supremă a
puterii iubirii Tatălui, deoarece e intervenţia divină, definitivă, biruitoare a păcatului și morţii,
începutul noii alianţe de comuniune între Dumnezeu și oameni, în care Dumnezeu descoperă și
transmite sfinţenia și gloria Sa, transformând omul în fiu al Său.
Evenimentul Învierii reînnoiește orice lucru, inaugurează un timp nou, timpul de pe
urmă al mântuirii.
Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui
om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă
moartea.
Învierea lui Isus Hristos demonstrează că Dumnezeu a acceptat jerfa lui Isus pentru
noi. Ea demonstrează că Dumnezeu are putere de a învia din morţi. De asemenea, ne
garantează că cei care cred în Hristos nu vor rămâne morţi, ci vor fi înviaţi pentru viaţa veșnică.
Aceasta este speranţa noastră binecuvântată.

Bibliografie
Biblia sau Sfânta Scriptură, 2002, Editura Universităţii Emanuel Oradea
Merrill C. Tenney, 1992, Studiu al Noului Testament, Imprimeria de Vest, Oradea
Renzo Lavatori, 2008, Unul-născut din Tatăl Isus în misterul filiaţiei Sale, Editura
Galaxia Gutenberg Târgu-Lăpuș
http://www.episcopia-italiei.it/index.php/it/relatari-2/1156-invierea-lui-iisus-
hristos-ndejde-invierii-noastre

207
208
 PASTELE IN MIHOVENI

Prof.Maruneac Mihaela
Şcoala Gimnazială „Niculae Popinceanu” Mihoveni

Satul Mihoveni, se află la o distanţă de 9 km de orașul Suceava, întinzându-se de

pe malul drept al râului Suceava și până la Dealul Teișor, cea mai înaltă cotă din Podișul
Sucevei.
Pentru că suntem în postul Paştelui am să vă descriu şi eu câteva obiceiuri locale
pe care le ştiu de la bunicii mei.
În Săptămîna Mare, a Patimilor, se crede că dacă moare cineva, sufletul lui este
dus în Iad, căci Raiul este închis, Cerul este închis. Săptămâna aceasta este ţinută prin post
strict. Marţea din această săptămână se tine pentru dureri de cap şi pentru ca să nu sece
laptele la vaci.
În Joia Mare, a Patimilor sau Joia Neagră se credea că morţii veneau pe la vechile
lor locuinţe şi ar rămâne până la Duminica Mare. Nu se spală rufe, ţinându-se ca o
sărbătoare, iar dacă se pune cloşca pe ouă ea va scoate numai cocoşi. Se crede, că cine
doarme în această zi va fi puturos tot anul. Din Joia Mare nu se toarce până la Ispas (la
Înălţare). În această zi se cere ca toţi din casă să planteze un pom, crezând că se prind mai
bine. Seara, la Denia cea Mare, femeile tămâiază la cimitir pe cei morţi. Cine posteşte din
Joia Mare până la Paşti, se crede că va şti cu trei zile înainte când va muri. Se vopsesc ouăle
în culoarea roşie.
Vinerea Mare sau Vinerea Seacă este ţinută cu stricteţe. Nu se coace şi nu se
seamănă nimic în această zi, pentru că seminţele nu vor încolţi, ci vor putrezi. Dacă plouă în
această zi, anul o să fie bogat, dar zilele dintre Paşti şi Rusalii vor fi ploioase. Seara, la
biserică se trece pe sub Sfântul Aer, după ce credincioşii îngenunchează de trei ori şi sărută
picioarele Mântuitorului.
Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul
şi şalele în cursul anului. Seara se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica.
Sâmbăta, se face pasca; femeile o pregătesc din grâu. Ea se frământă din făina
curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori şi ouă. Pasca are forma rotundă pentru că, în
popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac
împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost
răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânza de vaci dulce, frământată cu ou şi stafide.
Pasca se împodobeşte cu ornamente din aluat - flori, frunze, etc. Înainte de a face pasca,
femeile "se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni şi apoi
se apucă de plămădit". Şi faza coacerii este importantă: când pun în cuptor „fac cruce cu
lopata sus, pe tuspatru pereţi şi apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă, / Cruce-n
masă, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casă".
În noaptea de Paşti se deschid porţile Cerului, iar ceea ce ceri, Dumnezeu îţi va
da. În ziua de Paşti, toţi membrii familiei, veniţi de la Înviere, se spală într-un vas cu apă
neîncepută în care se află un ou roşu şi un bănuţ de argint. Oul se pune pentru ca să fie toţi
roşii şi sănătoşi ca oul, iar banul, ca să fie bogaţi şi curaţi ca argintul. Se gustă apoi,
neapărat, prima dată din anafora de Paşti care a fost adusă în coşarcă unde s-au sfinţit de

209
preot bucăţi mai mici din cât mai multe feluri de mâncare, de la usturoi de leac până la
bucăţi de carne şi ouă încondeiate.
Ciocnitul ouălor, ca datină generală, se prelungeşte în toată Săptămîna Luminată
până la Ispas şi Rusalii. În Săptămîna Albă, Luminată, Cerul este deschis, după tradiţie, până
la Ispas, iar cine moare e fericit căci ar merge fără judecată direct în Rai, la Dumnezeu.
Toate aceste credinţe, tradiţii şi obiceiuri care se mai păstrează în mare parte şi
azi am socotit să le menţionez deoarece definesc sufletul bucovineanului. Ele în cea mai
mare parte nu contravin învăţăturii noastre creştine ci dimpotrivă o întregesc şi o fac
accesibilă, în înţelesul ei, creştinului de rând.

Bibliografie:
Pr. Viorel Lazăr, pr. Florin Melinte (2010) - „Mihoveni – Rădăcini și orizonturi –
studiu monografic”, Ed. Universităţii, Suceava;
www crestinortox.ro

”DĂRUIND VEI DOBÂNDI”

PROIECT DE INTRAJUTORARE UMANITARĂ
(REZUMAT)

Atunci, când cu eforturi materiale minime, dar cu multă iubire se poate pune un
mic stâlp de rezistenţă la întărirea încrederii în ceilalţi, nici un sacrificiu nu este prea mare.
Pornind de la aceste gânduri, m-am ganditit să desfăşor acest proiect „Dăruind vei
dobândi!” în cadrul căruia am dorit să demarez o actiune de întrajutorare umanitară pentru
copiii de la casa de copii.
Astfel, preșcolarii Grădiniţei cu P.P Crucea de sus din Panciu au demarat, cu
ocazia Sfintelor sarbatori de Paști, o acţiune de ajutorare a copiilor de la C.R.C.D. Focșani
Copii de la C.R.C.D au primit cu bucurie darurile aduse de preșcolarii Grădiniţei cu
P.P Crucea de sus.
Doamna director general Daniela Nicolas a afirmat: „Vreau să le mulţumesc din
inimă sponsorilor noştri, care de fiecare dată au răspuns prezent când am avut iniţiativa de
a ajuta persoane aflate la nevoie. Oamenii cărora le mulţumim şi cu această ocazie, care ne
sunt mereu alături, sunt: preșcolarii și educatoarele Grădiniţei cu P.P Crucea de sus din
Panciu. Darurile oferite au constat în rechizite şcolare, jucării, dulciuri, îmbrăcăminte de
iarnă şi încălţăminte, obiecte de igienă personală şi produse de curăţenie. Aceşti copii au
vârste cuprinse între 3 şi 15 ani şi duc dorul familiilor lor pentru că sunt veniţi din diferite
colţuri ale ţării, iar părinţii, din cauza lipsei de posibilităţi, îi vizitează o dată sau de două ori
pe an. Cadrele medicale de aici suplinesc cum pot lipsa părinţilor, fiindu-le practic o a doua
familie. Copiii aici locuiesc, aici se joacă şi aici şi învaţă", a adăugat Daniela Nicolas.
Doresc astfel să continui această acţiune începută cu un an în urmă şi care sper
să devină o tradiţie.

210
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN MUNŢII APUSENI
LEGATE DE SĂRBĂTORILE PASCALE

Profesor Ţuculete Marinela

Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul pentru
români de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii. Paştele,
acceptat şi ca Paşti, antrenează un întreg ciclu de sărbători şi evenimente, care fac să se
individualizeze clar în în calendarul românilor momentul pascal. Acesta cuprinde mai
multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt, Rusaliile,
adică perioadele numite în termeni bisericeşti a Triodului şi a Penticostarului.
Primăvara este întotdeauna un prilej de bucurie pentru locuitorii din Apuseni,
căci de îndată ce soarele se arată pe cer deretică în gospodării şi prin curţile caselor.
Sosirea anotimpului verde este marcată de o serie de sărbători şi obiceiuri populare, pe
care oamenii locului le respectă cu sfinţenie de ani de zile.
În Munţii Apuseni se practică o sărbătoare a focului viu, numită Hodaiţe, varianta
locală a Alimorilor. Ea are loc într-o zi din săptămâna albă, a brânzei, sau în prima zi a
Postului Mare. Este o datină stăveche, aşteptată cu mult drag şi nerăbdare de tinerii din sat.
Unele fete sau femei mai tinere care au greşit cu ceva aşteptau Alimori cu un licăr de teamă
în suflet. Dacă n-au terminat cu torsul cânepii şi al lânii, au făcut o faptă rea sau au greşit cu
ceva şi un vânticel a dus zvonul în zare, sigur la Alimori va afla tot satul. Cei care strigau
Alimori nu puteau fi opriţi sub nicio formă, cel vinovat nu ştia de la cina şi de unde vine
strigătura.
Joia Mare coincide în Munţii Apuseni cu vopsirea ouălor roşii, a căror prezenţă
este obligatorie pe masa de Paşte, deşi în prezent se vopsesc ouă şi de alte culori
Altă sărbătoare a primăverii, cu o tradiţie străveche în Ţara Moţilor, este Jocul
Fărşangului. Sărbătoarea are origini maghiare şi simbolizează trecerea de la frigul
năprasnic al iernii la primăvară. Fărşangul se aseamănă cu un carnaval, fiind un mod inedit
de a petrece în numele binelui, care a reuşit să învingă răul, aşa cum spun legendele
populare. Cu această ocazie, fetele se îmbracă în haine bărbăteşti şi poartă pălării largi pe
cap, în vreme ce băieţii se costumează cu rochii şi îşi desenează feţele cu funingine. Alaiul
colorat porneşte apoi la pas pe străzi şi bate la porţile caselor, jucând farse celor care le
deschid.
Alteori, dealurile din Roşia Montană sunt luminate de focul aprins pe maurii de
piatră cu ajutorul surcelelor uscate. Bătrânii satului spun că focurile ritualice ajută la
purificarea şi la sporirea luminii Soarelui, odată ce acesta trece la cumpăna echinocţiului de
primăvară.
În inima Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al râului Arieş se află comuna
Bistra. Această comună se identifică printr-un obicei de Paşte străvechi, denumit Prăgşorul.
Cu acest obicei, vechi de peste 250 de ani, localnicii se mândresc şi doresc să-l păstreze în
continuare aşa cum l-au moştenit de la strămoşi. Prăgşorul este o combinaţie complexă de
sărbătoare religioasă şi laică. Începe în Vinerea Mare, în timpul slujbei de Prohod şi se
încheie în Duminica Tomii, cunoscută în popor cu denumirea de Paştele Mici.

211
 Legenda spune că Prăgşorul a fost adus în Bistra, pe la 1750, de la Roma, de Petru
Pavel Aron, Episcop greco-catolic de Blaj, originar din comună, pentru a consolida procesul
de catolicizare a populaţiei. A fost preluat de biserica ortodoxă şi acesta constituie un prim
paradox al obiceiului.
Pentru desfăşurarea Prăgşorului se formează un grup de feciori necăsătoriţi din
sat, minimum şase şi maximum doisprăzece, numiţi crai. În Vinerea Mare, după amiaza,
craii instalează în curtea bisericii toaca şi ţevile special pregătite pentru puşcături. Acestea
vor rămâne aici până în dimineaţa celei de-a doua zile de Paşti, adică luni. Toaca este păzită
în această perioadă de către crai, ca să nu fie furată. În caz că se va fura, va trebui
răscumpărată, altfel organizează Prăgşorul cei care au furat-o, dar pe cheltuiala crailor.
Până luni dimineaţa craii păzesc toaca. Dacă reuşeşte cineva să le-o fure, rămân
de mare ruşine în sat şi, în plus, sunt obligaţi să suporte cheltuielile pentru balul pe care îl
organizează însă, în locul lor, hoţii. Se poartă negocieri asidue şi, de regulă, reuşesc să o
răscumpere. Nu s-a întâmplat de prea multe ori, dar hoţii, în special bărbaţii însuraţi care
au fost şi ei pe vremuri crai încearcă de fiecare dată.
În ziua de Paşti, spre seară, după vecernie, în curtea bisericii este ales primul crai
care, după tradiţie, trebuie să se căsătorească în acel an. El este ales la propunerea
celorlalţi, în faţa sătenilor şi a preoţilor. Aceştia aprobă alegerea făcută şi-i felicită pe toţi
craii, urându-le succes.
A doua zi de Paşti, adică luni, după slijba de la biserică, craii îmbracă portul
popular şi, însoţiţi de un taraf, merg prin sat, din casă în casă, strigând: Hop, hop, hop vivat!,
adică Hai, hai, hai să trăiţi. Craii invită fetele să participe la balul organizat de ei, bal care
începe în seara aceleiaşi zile. Fetele care sunt vizitate şi invitate la bal oferă bani şi ouă
roşii. Cea mai darnică va fi desemnată Prima crăiasă a Prăgşorului. Desemnarea se face de
către crai, la întoarcerea acestora din sat, la locul de desfăşurare a petrecerii. Numele
primei crăiese este tăinuit până la începerea petrecerii când este aleasă din mulţime şi
condusă la Primul crai. Cei doi au onoarea să înceapă jocul în ritmul muzicii şi sub privirile
sătenilor, astfel dezlegându-se dansul, hora, cântecul şi voia bună după marele post.
Petrecerea durează până în zori, reluându-se în după-amiaza următoare şi, la fel, în
duminica următoare.
În tradiţia ardelenească, Paştele, ca şi sărbătoarea Crăciunului, reuneşte toată
familia, pentru a lua tradiţionala masă de Paşte, pentru a ciocni ouă roşii, pentru a gusta
drobul de miel şi vinul sfinţit, în semn de preţuire pentru jertfa Mântuitorului. Ca un obicei
nou al ultimilor ani, cei mici îl aşteaptă cuminţi pe iepuraş să le aducă toate cele dorite.

Bibliografie

1. Dicţionarul enciclopedic, 2000, Editura Cartier, Bucureşti

2. Marian, S., Sărbătorile la români, 2001, Editura Grai şi suflet, Bucureşti
3. Vulcănescu, R., Mitologie romană, 1987, Editura Academiei, Bucureşti

212
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII PASCALE ÎN BANAT

Anca Păiş — Liceul Tehnologic Transporturi Auto, Timișoara

Cea mai mare sărbatoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
În comunitatea tradiţională pregătirile pentru sărbătoarea Paştelui încep încă din
prima zi a Postului Mare, care durează şapte săptămâni. Ciclul pascal se continuă după
Duminica Învierii, cu încă şapte săptămâni, până la Înălţare.
Fiecare dintre aceste săptămâni este punctată de sărbători cu rezonanţă în
calendarul religios, dar şi de obiceiuri populare sau de gesturi şi acte mărunte menite să
influenţeze pozitiv mersul lucrurilor sau să remedieze abaterile de la regulile impuse de
calendarul popular.
Complexitatea acestor manifestări precum şi înterferenţele dintre calendarul popular şi cel
religios reprezintă o trăsătură esenţială a sărbătorilor tradiţionale româneşti.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de
credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
Sărbătorile de Paşti sunt marcate de obiceiuri străvechi, care implică curăţenia,
atât cea interioară, cât şi cea a casei, înnoirea hainelor, pregătirea bucatelor specifice,
ciocnitul ouălor roşii, alături de tradiţii mai noi, precum oferirea de cadouri pe care le
aduce Iepuraşul. Credincioşii ortodocşi au felurite obiceiuri de Paşte care diferă de la o
zonă a ţării la alta. În Banat, acestea sunt mai puţine decât în alte zone.
Începerea Postului Mare este marcată prin distracţia, care se face înainte de post,
aceasta poartă numele de farsang, făşanc sau fashing. Este, de fapt, un carnaval al întregului
sat, la care tinerii se maschează, iar cei mai în vârstă asistă.
Sunt foarte multe alte tradiţii, care încă se păstrează în Banat cum ar fi Joimăriţa,
un personaj mitologic feminin, care umblă prin sate şi le pedepsea pe fetele, care nu îşi
terminau de tors lâna, iar pe cele leneşe le lua la ea acasă şi le mânca. Tot în Banat, în cele
trei zile de Paşte, oamenii se sărută între ei şi se îmbrăţişează, acestea semnificând iubire,
iertare, uitarea oricărei supărări.
Sărbătoarea este simtită ca o totală transcendere, realizată de creaţie în Hristos
cel înviat. Transcenderea, pe care Biserica o numeşte Paşti, este trăită într-o negrăită
bucurie, într-o bucurie de copii nevinovaţi şi zburdalnici.

213
 LESSON PLAN: CREATE A VOLUNTEER SPIRIT – LEARNING TO GIVE

Prof. Andrei Doina,

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău

Purpose:
This lesson emphasizes that volunteering is the responsibility of citizens. Those
contributions made by volunteers represent positive social action for the good of the
community.

Duration:
One Hour Class Period.

Objectives:
The learner will:
evaluate the importance of service to others;
identify ways that volunteers help others.

Service Experience:
Decisions about service plans and implementation should be made by students, as age
appropriate.
Plan and carry out a class volunteer project.

Materials:
Volunteer Ideas Worksheet (Attachment One);
Research on Volunteering (Attachment Two).

Instructional Procedure(s):
Anticipatory Set:
Is it fun to work out together? Tell the students that they can have a fun experience
volunteering their time or talents together. Build up a volunteering spirit and enthusiasm.
Ask students, “How many of you have ever volunteered your time to help somebody else?
What does it mean to volunteer?” Define the word volunteer (someone who does a job or
gives services freely and usually without pay). Tell students that you would like them to look
around and think of needs at the school and in the community that could be addressed by a
group volunteer project. Distribute the Volunteer Ideas Worksheet (Attachment One). Have
students work with a partner to write down problems or needs they see around them.
Read some research on the amount of time and money people spend on volunteering. Also,
read about the purposes for giving classified into different categories. This should not only
inspire the students, but also convince them that giving is an important part of being a
citizen. (Attachment Two).
Have students write an essay, using examples based on research and experience, that
describes how an individual can influence the lives of others through volunteering.

Assessment:

214
The Volunteer Ideas Worksheet (Attachment One) may be used as an assessment as well as
the essay describing the value and impact of volunteers.

Cross-Curriculum Extensions:
Environmental Science: Just as people depend upon each other for help, everything in
nature is interconnected. We all depend on one another.
Handout 1
Volunteer Ideas Worksheet

Directions: Work with a partner and write down your ideas about problems or needs you
have observed. Addressing one of these needs could become a volunteer project for the class.

Needs of kids at our school:

____________________________________________
____________________________________________
____________________________________________

Things that need to be done around school:

_____________________________________________
_____________________________________________
_____________________________________________

Things that need to be done in our neighborhood:

_____________________________________________
_____________________________________________
_____________________________________________

Things that need to be done in our community:

_____________________________________________
_____________________________________________
_____________________________________________

Handout 2
Research on Volunteering

There is a strong spirit of volunteering in our country. In addition to donating money to

charitable purposes, people give time as volunteers in a variety of ways. People find the
giving of their time, talent, and treasure to be a necessary part of being a caring citizen.
Giving also just makes you feel good. Volunteers are people who care about others enough
to set aside their own problems and take action.

The purposes of our giving and volunteering can be classified into nine categories:
To discover new frontiers of knowledge;
To support and encourage excellence;
To enable people to exercise their potential;

215
To relieve human misery;
To preserve and enhance democratic government and institutions;
To make communities a better place to live;
To nourish the spirit;
To create tolerance, understanding, and peace among people,
To remember the dead.

“How wonderful it is that nobody needs to wait a single moment before starting to improve
the world.” (Anne Frank)

“You can’t use up creativity. The more you use, the more you have. Sadly, too often creativity is
smothered rather than nurtured. There has to be a climate in which new ways of thinking,
perceiving, questioning are encouraged. People also have to feel needed. Frequently, we just
offer a job and ‘perks.’ We don’t always offer people a purpose. When people feel there is a
purpose and that they’re needed, there’s not much else to do except let them do the work.”
(Maya Angelou)

OUALE DE PAȘTE

Prof. inv. primar ZARZĂRĂ IRINA DANIELA

Sc. Gimnazială Nenciulești, Jud. Teleorman, România

De unde își are originea datina de a "încondeia” (a închistri) ouă de Paști?

La această întrebare ni se dau mai multe răspunsuri:
Odată trăiau 7 surori. Șase și-au găsit perechea, adică s-au măritat; una a rămas
fată. Ea făcea însă ochi dulci bărbaţilor celor 6 surori. Acestea se înverșunară în
mânia lor în contra surioarei respective într-atâta, încât într-o zi își umplură poalele cu
pietre, având de gând s-o ucidă. Dar când să pună mâna pe pietre, ca să le azvârle
asupra surioarei nemăritate, pietrele se prefăcură în ouă, cu fel de fel de culori, care de
care mai frumoase. Aceste ouă le plăcură surorilor așa de mult, că nu mai voiră să le
arunce. A șaptea soră a lor rămase astfel în viaţă. Întâmplarea a avut loc tocmai în
Duminica Paștilor; de aceea, poporul — în amintirea ei face de Paști ouă încondeiate.
Cand Mântuitorul Christos era în viaţă, jidanii 1-au bătut cu pietre, care se
transformară în ouă roșii. Pe cand Iisus Christos era judecat înaintea lui, oameni buni de
inimă au dăruit ouă roșii copiilor judecătorilor și i-au îndemnat ca să deie dintr-însele și
părinţilor lor, pentru ca să-i mai domolească și să scape, în acest mod, pe Iisus. În
amintirea acestui fapt se încondeiază ouăle.
La Paști se fac ouă roșii întru aducerea aminte a sângelui nevinovat al lui
Christos, vărsat pentru păcatele omenirii.
Cele dintâi ouă roșii le-a făcut, după cum ne spuie o altă legendă, Maria
Magdalena pentru a procura bucurie surorilor și rudelor sale. Ea a dat fiecăreia
câte un ou, adresându-i cuvintele: „Christos a înviat !" Toate îi răspunseră: ?, Adevărat că
a înviat!".

216
 La legendele reproduse mai sus din cartea veche a lui Leonida Bodnărescul, să
mai transcriem una din Vrancea (S. Harnea):
“... În seara de sâmbăta spre duminică, Pilat și cu alţi mai mari ai evreilor se
adunaseră la un ospăţ mare, unde au petrecut toată noaptea cu mâncăruri alese și
băutură multă.
Înspre ziuă, unul dintre oaspeţi aduse întâmplător vorba și despre Iisus:
Știţi voi că înșelătorul acela a spus mulţimii că a treia zi el va învia din morţi?
Și tocmai astăzi e a treia zi, răspunse altul, uitându-se spre fereastra din
faţa lui, în care se răsfrîngeau zorii de ziuă. Să-și arate acum vitejia mincinosul.
Și fiind cu toţii turmentaţi de băutură, se sileau care mai de care să hulească
pe Mântuitor, adresându-i tot felul de cuvinte batjocoritoare. Iar pe masă întâmplându-
se să se găsească un cucoș fript și bine rumenit într-o tavă cu grăsime, precum și un
castron cu o știucă fiartă gata pregătită cu mujdei, unul dintre oaspeţi zise așa, în bătaie de
joc:
- Cand vor învia știuca și cocoșul de pe masă, atunci va învia Hristos!
Pilat, care se afla tocmai cu un ou în mană, zise și el tot atunci:
- O să învie Iisus când s-o înroși oul în mana mea! •
Dar nu termină bine cuvintele acestea nesocotite, că știuca înviind începu a
înota prin apa din castron, iar cocoșul sări iute în sus și, bătând din aripi, cânta
„cucuriguu!"
Toţi se înspăimântară în faţa acestor minuni, iar Pilat scăpă oul din maini,
care se roșise ca sangele!
De atunci jidanii sunt pestriţi pe faţă, că i-a stropit cocoșul cu grăsime, când a
bătut din aripi.”

BOIELE DE OUA

În zilele noastre, mai toată lumea (chiar și femeia de la ţară) colorează

ouăle cu Gallus sau vopseli tipografice. Boirea se face rapid, fără efort din partea
gospodinelor, fără o pregătire prealabilă a plantelor colorante, ca altădată. Pe vremuri,
bătrânele nu știau de chimicale, ci de boieli naturale, extrase din foile de ceapă roșie
(pentru culoarea roșie), ceapă alba, flori de tei ori frunze de mesteacăn (pentru -
galben) ori din boabele coapte ale florii de soc (pentru nuanţe de albastru-violet) și alte
„secrete" pe care le vom detalia mai jos după excelentele studii de folclor ale lui Artur
Gorovei, Leonida Bodnărescul sau Simion Harnea.
În cartea sa frumos ilustrată „ Cateva datini de Paște la români"(apărută în
1906 în limba germană și în 1908, la Cernăuţi, în limba română). Leonida
Bodnărescul ne spune:
Cele mai frumoase boiele galbene se capătă din mlădiţe de coaja de măr, din
coji de ceapă, din frunze de dediţă, din alior (laptele cainelui). Boiala roșă se obţine din
coaja pădureţului, iar cea neagră din coaja de arin.
Gălbenelele se fac muind mlădiţele sau coaja de măr, punând înauntru
puţintică piatră acră și fierbându-le toate la un loc cum se cade. Unele femei nu se
mulţumesc numai să închistrească frumos ouăle, ci doresc ca ouăle să răspandească și
un miros aromatic. Pentru acest scop, ele adună înaintea Sf. Ilie o mulţime de șovârf
și păstrează această buruiană într-o cămăruţă uscată, unde să nu pătrundă lumina

217
soarelui sau suflarea vantului, deoarece șovârful n-ar mai mirosi. În acea cămăruţă rămâne
șovârful până în ziua Floriilor. Tot acolo se păstreaza și coaja de pădureț. În
Duminica Floriilor, gospodina ia un ciubăraș nou, neîntrebuinţat, pune acolo
șovârful, peste el coaja de măr pădureţ și toarnă deasupra apă caldă, acoperindu-se cu
un fund. După ce s-au muiat bine, femeia scoate întai coaja de mar și o așază pe o
pătură. Apoi scoate și șovarful muiat, pe care ţi-l stoarce cu mainile pană nu
mai rămane suc în buruiană. Vineri, în Săptămana Patimilor, gospodina așază totul
într-o oală nouă și pune la fiert. Aici se fierb și ouăle, care se îngălbenesc în mod
surprinzător, iar mirosul lor este plăcut, aromatic.
Cum se obţin culorile naturale din plante? În detaliata sa carte „Ouăle de
Paști" (1931), Artur -Gorovei ne spune că, altădată, femeile vopseau numai cu
extrase din plante și nu cu substanțe chimice, care pot patrunde în albușul oului și apoi
în stomacul consumatorului, fiind evident toxice pentru organism (mai ales al copiilor).
Pe vremuri, pe cale naturala se obțineau cinci culori, cu nuanțe diferite:
galbene, verzi, roșii, albastre și negre. Iată și plantele folosite:
Culoarea galbenă se scoate din alior, cules în luna mai, din frunze de agud si
de zarzăr, fiecare dând o altă nuanță de galben. Aliorul cules pe la Sf. Ilie dă un galben-
ruginiu. ;
Galben deschis iese din flori de brândușă.
Galben-cărămiziu se scoate fierband coaja de arin. Galbenul se mai scoate din
bobițe de brobinţar, flori de bumbișor, coji de ceapă, flori de drob, din-coaja de lemnul
câinelui, de pădureţ și de mălin, fierte la un loc; coaja de pădureţ, frunzele de
mesteacăn, păpădia, coaja de păr, virfuri de răchită, flori de rapiţă sălbatică, de
săpunel, de sunătoare, de siminoc, de soc, de șovârf, coaja de salbă moale etc. dau
nuanțe variate de galben.
Culoarea albastră se obține din flori de viorele.
Pentru verde se întrebuințează rachiţica, aliorul, drobiţă, frunze denuc, coaja de
arin, coaja de măr
dulce, coaja si mugur de măr pădureţ, floarea soarelui, ruja etc.
R OȘU se 'scoate din frunze și flori de măr acru, frunze de măr dulce, flori de
șovârf, frunze de corn, cimbrisor, coaja de perj, de măcies, arin negru, coada cocoșului,
roiba, boabele de calin etc..'
Pentru culoarea neagră se întrebuințează coaja de arin, fructele arinului si
coaja verde a nucilor (coaja fructelor) sau fructe coapte de boz, de soc, Coaja de corcoduș.
Orice culoare ar urma să se dea ouălor, afară de albastră, acestea se vopsesc
întâi în galben. Dupa ce s-a scos din plante materia colorată galbenă, se împietrește,
adică în zeama obţinută prin fierbere se pune o catime de piatră acră, pisată mărunt, ca
să se topească. În aceste gălbinele se pun ouăle bine spălate și se lasă un ceas,
apoi se scot și se usucă bine; după aceea se pun în roșele. Mai departe, din roșii, ouăle
se fac negre, punandu-le în negrele. In vopsele ALBASTRE se pun de-a dreptul ouăle albe,
fără a se îngălbeni.
După Artur Gorovei, ouăle de Paști sunt de patru feluri: I) monocrome, adica
vopsite peste tot în roșu sau alte culori; 2) monocrome cu ornament; 3) policrome - în mai
multe culori - și cu ornamente; 4) ou cu ornamente în relief.

218
 Cea mai veche menţiune o găsim în amintirile lui Del Chiaro, care descriind
obiceiurile de Paști de la Curtea domnească din București, de pe vremea lui Constantin
Brancoveanu (1689-1714), spune că Principesa primește, în apartamentul ei, pe
preoţi, cărora le săruta mâna și le dăruiește câte o năframă brodată, iar boierilor și
jupâneselor le dăruiește câte două ouă „bizzaramente lavorate a fieri d'i oro", adică
ouă încondeiate, artă în care excelează femeile valahe.
În Moldova, se face amintire despre ouăle de Paști, în Cronica scrisă a lui
Gheorghe, al doilea logofăt, în lași, în anul 1762, sub titlul „Cronica ce are întru sine vechi și
noua a Prea Înălţaţilor Domni", în care se spune că „pe vremea lui Antioh Voda s-a oprit
trasul la vale", obicei care îngăduia ca, în ziua de Paști, să se ude cu apă unii pe alţii; și
acei care voiau să scape de această neplăcere, se împăcau cu trăgătorii, dandu-le pască și
ouă.

BIBLIOGRAFIE
Sfintele Paști în datini și obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iași, 1994

CATEVA COORDONATE SUCCINTE PRIVIND ACTIVITATEA

MITROPOLITULUI ANTIM IVIREANU
IN VREMEA DOMNIEI LUI CONSTANTIN VODA BRANCOVEANU

Prof. Daniela Curelea

Colegiul Tehnic Cibinium Sibiu

Trebuie afirmat de la bun început faptul că mitropoitul Antim Ivireanu, ierarhul-

tipograf, și-a pus toate cunoștinţele, râvna și truda sa, priceperea și dăruirea sa, atât în
slujba bisericii, cât și a credincioșilor care l-au primit, cu dragoste în Ţara Românească.
Tipograf, autor de lucrări originale, pilde, poveţe, tratate bisericești și
filosoficești, Antim ivireanu, a fost traducătorul cărţilor necesare bunei desfășurări a
serviciului religios, în limba română.
A fost înainte de toate un mare și luminat ierarh, predicator și păstor de suflete.
Artist și ctitor de locașuri sfinte și de limbă românească. Sprijinitor al ortodoxiei din
Transilvania, din orientul creștin și din Georgia – ţara-i natală-.
De departe vorbind și mai ales încercând a înţelege ceea ce a realizat ucenicul
tipograf, maestrul tipograf, egumenul, apoi episcopul și finalmente, mitropolitul Ungro-
vlahiei, Antim din Iviria, acceptăm fără tăgadă faptul că este una dintre figurile
emblematice și luminoase, din trecutul bisericii noastre creștine, și îndeosebi din trecutul
noastru istoric, zbuciumat în vremea domniei lui vodă Brâncoveanu, odată cu deschiderea
paginilor atât de complicate ale Problemei orientale.

219
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI LEGATE DE SĂRBĂTOAREA PASCALĂ
ÎN JUDEŢUL HUNEDOARA
REZUMAT

Profesor învăţământ primar Cojocaru Mihaela

Liceul Teoretic “Mircea Eliade” Lupeni, jud.Hunedoara

Motto: „Cultura populară cuprinde esenţa şi viaţa unei comunităţi”

Judeţul Hunedoara mai păstrează în anumite zone tradiţii şi obiceiuri de mult
uitate de către cei tineri. Sunt obiceiuri specifice aşezării geografice şi mai există locuri
unde chiar se respectă cu sfinţenie. Tărâmul românesc este un tărâm profund religios, iar
ortodoxismul său este evident în toată existenţa lui tradiţională.
Numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare, ultima din Postului Paştelui, are
menirea de a-i pregăti pe credincioşi pentru Înviere.Paştele este, incontestabil, cel mai
important eveniment al lumii creştine, perceput de mentalitatea ţărănescă într-o manieră
profundă a morţii şi a învierii ca fenomene ale timpului ritual.
Cele şapte săptămâni ale Postului Mare reprezintă şapte trepte de spiritualitate,
timp în care interdicţiile erau ţinute şi respectate de către toată suflarea satului. Ultima
treaptă a spiritualităţii pascale, cea de-a şaptea săptămână a Postului Mare, este structurată
în funcţie de obiceiurile şi datinile tradiţionale, care continuă o serie de interdicţii, care se
vor termina cu moartea Mântuitorului şi apoi Învierea, când interdicţiile ritualice
alimentare se vor încheia.
Săptămâna Mare, Săptămâna Neagră sau Săptămâna Patimilor este încărcată de
spirite malefice, iar pentru a le evita hunedorenii trebuie să ţină post, dar şi să practice
anumite ritualuri.
Săptămâna începe cu Lunea Mare şi Sfântă, zi care reprezintă începutul patimilor
lui Iisus de la intrarea în Ierusalim. În unele sate ale comunei Ilia exista credinţa conform
căreia cine moare în Săptămâna Mare va merge direct în iad, deoarece raiul este închis.
Marţea, denumită şi Seacă, este o zi în care sătenii considerau că trebuiau luate măsuri
împotriva infertilităţii atât vegetale, cât şi animale. În satele de câmpie, preoţii erau chemaţi
de gospodari să slujească în hotarul satului, împotriva dăunătorilor din holdele de grâu, iar
în satele de munte se făceau descântece pentru a nu seca laptele la oi şi la vaci. Astfel, în
Platoul Luncanilor, în Marţea Seacă este un obicei ce ţine de scăldat. În această zi, oamenii
trebuie să se spele ca să le meargă bine.
Miercurea Paştelui aducea cu sine interdicţia de a se toarce, deoarece, credeau
sătenii, că torsul le putea “întoarce minţile”. În unele sate se petrecea în noaptea de
miercuri spre joi, obiceiul strigării peste sat, un fel de “judecată de apoi” a colectivului în
vederea purificării pentru sărbătoarea apropiată. Miercurea Paştelui este ultima zi din
această săptămână când au putut fi făcute lucruri legate de munca pământului. În această
zi, oamenii făceau demult focuri rituale pentru alungarea spiritelor rele.
În Joia Mare sau a Patimilor se întâlnesc numeroase practici de pomenire a
morţilor. Se deschide a raiul şi iadul până la nouă zile după Rusalii. Se aprindeau focuri
ritualice şi se aduceau ofrande alimentare şi materiale cum ar fi colacul, oala, lumânarea
sau tincleul, care mai întâi erau sfinţite la biserică şi apoi se puneau la mormântul morţilor
sau în locuri în care se bănuia că morţii “neîmpărtăşiţi”, veneau în zilele nefaste. Se zice că

220
în noaptea de joi, morţii vin pe la vechile lor case şi stau acolo până în sâmbăta dinainte de
Rusalii. Joia, cunoscută şi sub numele de Joimăriţa, era ţinută cu străşnicie de fiecare sătean.
În această zi şi se mai obişnuia purificarea prin apă, a spălatului ritualic a membrilor
familiei, pentru a fi curaţi în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii. Tot în Joia
Mare, gospodinele din satele hunedorene încep şi vopsitul ouălor.
Vinerea Paştelui are mai multe denumiri în popor, cum ar fi Vinerea Patimilor,
Vinerea Mare, Vinerea Şchioapă, Vinerea Seacă, Vinerea Frumoasă sau Vinerea Scumpă. În
vremuri mai de demult, pe Malul Mureşului, părinţii îşi scăldau copiii în apele sale ca să “le
sece bubele” şi să aibă “pielea frumoasă şi dalbă”, iar copiii mari se scăldau în râu având în
mână un ou roşu, pentru “a nu prinde frigurile”. În multe sate hunedorene se mai păstreză
şi astăzi obiceiul ca după slujba de Denie, sătenii şă-şi ocolească casa de trei ori cu lumină şi
să facă o cruce cu lumânarea pe pereţi, ca întreaga gospodărie să fie ferită de foc, trăsnete şi
boli.Aceasta este ziua cea mai importantă din Postul Paştelui. În această dimineaţă se aleg
ouăle şi se fierb, vopsindu-se ceea ce a rămas din Joia Mare.
Statiunea turistica Straja este cunoscuta si datorita procesiunii "Drumul Crucii"
organizata in Vinerea Mare a Sarbatorilor Pascale. „Drumul Crucii” presupune parcurgerea
unui traseu de 10 kilometri între Lupeni şi schitul din Vârful Straja, situat la 1.440 de metri
altitudine.
Sâmbăta Paştelui are cea mai mare încărcătură ritualică, care capătă valenţe
deosebite prin plasarea printr-o cosmogonie originală a satului şi gospodinei, care găteşte
preparatele de Paşte. Din tot ceea ce face, forma capătă prin gesturile sale o putere
deosebită de a valorifica alimentele ritualice cum sunt pâinea, carnea ( miel sau ied), ouăle
şi zarzavaturile (ceapa şi usturoiul).
În noaptea de Paşte nimeni nu dormea, la fiecare gospodărie se făceau focuri,
precum şi în curtea bisericii, care era menţinut până în zori. În trecut existau o mulţime de
obiceiuri în mai toate satele hunedorene. Deşi multe s-au pierdut au mai rămas câteva
spectaculoase cum ar fi: Steagul de Paşti (Certej şi Gondol), Înconjuratul toacei (Brădăţel,
Glodghileşti, Muncelu Mare, Micăneşti şi Almăşel).
Învierea Domnului reprezintă esenţa sărbătorii Paştelui. Momentul principal al
zilei, îl constituie spălatul ritual, de dimineaţa, care asigură tuturor participanţilor, garanţia
unei bunăstări în anul ce vine, la care se adaugă consumul de alimente ritual, care
acţionează magia imitativă Duminica Paştelui era zi pentru ospătare şi divertisment.
Încetarea interdicţiilor după Postul Mare pare să fie o descătuşare pentru comunitate. Cu
toate că această sărbătoare se petrecea cu familia, tinerii din satele hunedorene organizau
în această zi diferite jocuri, care deveneau cu timpul obiceiuri pline de originalitate, care
atrăgeau întregul sat.
Incontestabil, Paştele este cea mai importantă sărbătoare a lumii creştine, fiind
percepută de mentalitatea ţărănească într-o manieră de profunzime a morţii şi reînvierii în
care timpul este temelia actului ritual. În general, sărbătoarea e privită de comunitate ca un
timp sacru. Iată cum cele şapte trepte de spiritualitate ţărănescă, rămân unităţi de viaţă
tradiţională în ciclul pascal al sărbătorilor, repere fundamentale, pentru înţelegerea acestui
mod de viaţă de către comunităţile rurale tradiţionale.

221
 ÎNVIEREA DOMNULUI- SĂRBĂTOAREA MARELUI ADEVĂR

Blidar Crina Rozalia

Şcoala Gimnazială Băseşti

Marcată de o frumuseţe spirituală deosebită, Sărbătoarea Învierii Domnului este

cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, marcând învierea lui Isus Hristos în cea de-a
treia zi după răstignirea sa pe cruce din Vinerea Mare.
Denumită şi Paştele sau Sfintele Paşte, această sărbătoare simbolizează patimile,
moartea şi Invierea Domnului nostru Isus Hristos, fiind identificată cu ziua celei mai mari
biruinţe câştigate vreodată în istoria omenirii, întrucât Domnul şi Mântuitorul lumii a ieşit
din mormânt şi a sfărâmat legăturile păcatului biruind legăturile morţii. Această biruinţă
este dătătoare de viaţă căci cel care a cătigat-o este Dumnezeu.
Prin această faptă strălucită, omul capătă o nouă dimensiune: Hristos-omul
devine Fiul lui Dumnezeu şi moştenitorul Împărăţiei cerurilor. Învierea lui Hristos devine
eveniment, atât al cerului cât şi al pământului, e atât al omului cât şi a lui Dumnezeu, e al
tuturor timpurilor, al tuturor locurilor, a tuturor dimensiunilor vieţii fireşti şi nefireşti.
Imnul ce preaslăveşte Invierea lui Hristos „ Hristos a înviat din morţi, cu moartea
pe moarte călcând şi celor din morminte viţă dăruindu-le!” exprimă întreaga însemnătate a
Praznicului Învierii. El exprimă marele adevăr că prin Înviere, Hristos a dat viaţă lumii,
momentul fiind un eveniment în ordinea creaţiei divine.
Dumnezeu a făcut omului cel mai mare dar ce putea fi dat: acela al vieţii veşnice,
dar ce rămâne ascuns ochilor trupeşti, putând fi receptat şi simţit doar prin credinţă,
Învierea Domnului constituind, aşa cum am mai spus, cel mai înalt adevăr al credinţei
creştine.
Termenul de Paşte vine din ebraică Pascha (Pesoh) şi înseamnă trecere.
Legătura dintre Paştele Vechiului Testament şi sărbătoarea creştină a Paştelor este
una semnificativă. Dacă Paştele iudaic era în amintirea poporului evreu şi sărbătorea
ieşirea din robia Egiptului, Iisus sărbătorea Paştele cu ucenicii Săi, moment numit Cina cea
de taină, săvârşindu-se astfel o taină nouă, un nou Paşte, un nou Testament.
Patimile Domnului încep cu momentul numit Cina cea de taină, când Isus îşi
informează ucenicii despre acestea. Acum le spune că unul dintre ei îl va vinde iar la
insistenţele ucenicilor îl identifică pe Iuda ca fiind trădătorul. În timpul cinei, Isus ia pâinea
şi o frânge, împărţind-o ucenicilor cărora le spune: Luaţi, mâncaţi, căci acesta este Trupul
Meu!, apoi a luat un pahar de vin pe care l-a dat ucenicilor zicând: Luaţi, beţi, căci acesta
este Sângele Meu!
După cină, Mântuitorul le-a spălat picioarele ucenicilor săi, spunându-le că le-a
dat o pildă pe care trebuie să o urmeze şi ei la rândul lor. Apoi le-a cerut să se iubească unii
pe alţii şi le spune că îi va părăsi în acea noapte. La protestul lui Petru cum că el nu îl va
părăsi niciodată, Isus îi zice: Adevărat, adevărat îţi spun că până va cînta cocoşul, te vei
lepăda de Mine de trei ori.
Dacă ar fi să enumerăm pe scurt patimile, suferinţele Domnului Isus, acestea ar fi
următoarele:
Prima patimă: paharul din Ghetsimani
A doua patimă: sărutul trădării lui Iuda

222
 A treia patimă: bătaia şi baljocura din partea celor religioşi din neamul Lui
A patra patimă: bătaia şi batjocura din partea neamurilor, reprezentanţii
necredincioşilor şi idolatrilor
A cincea patimă: bătaia şi suferinţa fiindcă era Împărat
A şasea patimă: dezgolirea înaintea oamenilor
A şaptea patimă: răstignirea pe cruce
Preţul plătit pentru răscumpărarea noastră a fost foarte mare, fapt ce denotă
mulţimea fărădelegilor noastre a tuturor. Învierea Domnului este o Sărbătoare a Luminii, a
Biruinţei Veşnice, a Cântării Veşnice şi a Fericirii Veşnice.
Domnul Isus Hristos ne iubeşte atât de mult încât a primit să sufere şi să moară
pentru noi şi pentru mântuirea noastră, iar noi ar trebui să ne închinăm îndelung şi să ne
cutremurăm de Patimile Sale slăvind Învierea Domnului.
Hristos e izvorul mântuirii noastre, eliberându-ne de păcat şi dându-ne o nouă
viaţă. El a înviat spre mântuirea noastră şi a întregii omeniri.

BIBLIOGRAFIE
Invierea Domnului, ed Egumenica, 2010
Irineu Pop Bistriteanu, Icoana de la Nicula, 1997, ed Nicula
Patimile Domnului, ed Egumenica, 2010
www.crestinortodox.ro
www.referate.ro
www.studentie.ro

SFINTELE PASTI- TRADITII SI OBICEIURI

Prof. Bud Mihaela

Şcoala Gimnazială Băseşti

Învierea Domnului este cea mai mare sărbatoare a creştinismului, dogma

fundamentală a credinţei creştine. Este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a
comuniunii, a sufletului. În noaptea Învierii creştinii se bucura de o stare harica deosebita,
de o părtăşie specială cu semenii si cu Dumnezeu. Putem vorbi de o tâşnire deplină a vieţii
dumnezeieşti în sufletul nostru, în existenţa noastră creştină.
Paştele este una dintre principalele sărbători creştine, ce simbolizeaza victoria
Mântuitorului asupra păcatelor şi morţii. Paştele este aşteptat cu multă bucurie de către
crştini, fiind o izbândă a binelui asupra raului, dar având şi o multime de obiceiuri si
credinţe precreştine.
La Paşti, în Băseşti la miezul noptii, sună clopotele pentru a chema credincioşii la
slujba Învierii. Credincioşii aduc la Biserică coşuri frumos împodobite, pline cu ouă roţii,
pâine, vin şi alte bucate, unde la flacăra unei lumânări se face sfinţirea paştilor. Ouăle roşii
ne amintesc de acele picături de sânge, care au curs din mâinile lui Iisus şi din coasta Sa
străpunsă de ostaşii romani.

223
 În Noaptea de Înviere creştinii merg la biserică să ia "lumina": preotul va aprinde
o lumânare şi va da aceasta lumină la fiecare creştin venit. Cu lumânarea aprinsă de la
Înviere ne întoarcem acasă după slujba de la miezul nopţii, pentru a aduce lumina şi în
casele noastre. Lumânarea de Înviere este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii
şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
Primul ou trebuie să fie ciocnit de cel care este considerat capul familiei.
Care poate fi cel mai bătrân om din familie, tatăl sau cea mai bătrână femeie din
familie, dacă nu există un bărbat. Se salută cu Hristos a Înviat! În prima zi trebuie să
stăm acasă, o zi care se petrece în familie.
Pasca, alt simbol al Paştelui si Învierii, vorbeşte prin forma ei şi prin ingredientele
folosite, de ceea ce înseamna trupul lui Hristos. Pasca are întotdeauna formă rotundă, care
o leagă de discul solar, cel ce este menit sa crească şi să dea vigoare întegii vegetaţii şi
oamenilor. De jur imprejur se face din aluat o funie, o împletitură în două care
întruchipează neamurile care se succed. Pe mijloc se află crucea răstignirii, făcută din doua
şuviţe de aluat, iar în cele patru locuri se pune brânză.
Paştile sau Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morţi este cea mai mare
sărbătoare a creştinătăţii, sărbătoarea prin excelenţă a creştinilor, având o deosebit de
mare importanţă în viată credincioşilor, marcând biruinţa asupra morţii. Este totodată
prilej de mare bucurie duhovnicească, dar şi lumească deoarece creştinii se adună alături
de familie şi de cei apropiaţi în jurul mesei bogate cu multe bucate tradiţionale şi specifice
acestei sărbători

ISTORIA SĂRBĂTORII PAŞTELUI

INST COSTINAŞ MARGARETA

ŞCOALĂ GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

Pentru prima dată Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de
Hristos. În această dată evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptură în
cartea Exod (Ieşirea) din Vechiul Testament ne oferă instrucţiunile date de Dumnezeu
pentru sărbătorirea Pastelor în timpul lui Moise. Evreii din antichitate îşi aminteau de
faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.
Deşi mulţi sărbătoresc şi astăzi Paştele, majoritatea oamenilor nu mai au în
vedere semnificaţia acestei sărbători. În ceea ce priveşte creştinii, Dumnezeu a reînnoit
legământul făcut cu israeliţii, de dată această nu printr-un om, (Moise) ci prin Fiul Sau, Iisus
Mesia. Legământul cel nou nu mai este un legământ făcut doar cu evreii, ci cu toate
popoarele, care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfă lui Iisus Hristos. Legământul
cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşti după instrucţiunile
date de Dumnezeu.
În Noul Testament mielul a fost junghiat de Mântuitorul Iisus, iar sângele lui care
a curs pe cruce este sângele răscumpărător. La Cină cea de taină, în noaptea când a fost
trădat, înainte de a fi prins şi arestat, Domnul Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou
testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu. Dumnezeu vrea că toţi creştinii să
îşi amintească de preţul care a fost plătit pentru răscumpărarea noastră din sclavia

224
păcatului. Paşti, Paşte, în ebraică pesah, latină Pascha; este o sărbătoare religioasă, mozaică
şi creştină, din timpul primăverii; pentru evrei, Paştele este sărbătoarea memorială a
eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiţii stricte. Se prepară miel, se consumă
azimi (pîine nedospită consumată de mozaici la Paşti sau folosită de catolici la
împărtăşanie); pîinea dospită nu se consumă în această perioada.
După Crăciun, cea mai frumoasă sărbătoare de familie este paştele. Cum iarnă
este încântător peisajul acoperit cu zăpadă, bradul împodobit din mijlocul casei, la fel ne
încânta şi primele miresme primăvăratice. Primăvară înseamnă renaşterea naturii. Nu este
doar o simplă întâmplare faptul că în vremuri păgâne, începutul de an se sărbătorea odată
cu venirea primăverii; sărbătoarea paştelui este deci şi sărbătoarea primăverii. Deja din
secolul al ÎI-lea avem date despre sărbătorirea Paştelui. Paştele este sărbătoarea creştină a
Învierii Domnului.
Din România până în Africa sau din Italia până în Australia, în ce colţ din lume ai
trăi, dacă eşti creştin, de Paşte sărbătoreşti, te bucuri, vrei să fii cu ai tăi, cu cei pe care îi
iubeşti. Copiii sunt în al noulea cer pentru că se înnoiesc, pentru că vor stă cu părinţii până
târziu în biserica, pentru că imediat după Înviere vor ciocni ouă roşii şi se vor înfruptă din
cozonaci. Chiar dacă, de-a lungul anului, tinerii sunt mai puţin prezenţi la slujbele
religioase, de sărbători şi, mai ales de Paşte, curtea bisericii devine neîncăpătoare. Frumoşi,
îmbrăcaţi în haine noi, aşteaptă emoţionaţi, cu lumânările în mâna, să vină lumina din Cer.
Sărbătoarea sărbătorilor aduce numai bucurie, numai dragoste. Orice sărbătoare, cu atît
mai mult una de importantă şi amploarea celei pe care o reprezintă Învierea Domnului Isus
Christos, este pregătită prin gesturi şi etape preliminare, ale căror valenţe ritual-
ceremoniale, dar şi psihologice, asigura intrarea într-un timp al sărbătorii. Căci sărbătoarea
este, în primul rînd, trăită.
O credinţă răspîndită printre români este aceea că, timp de o săptămînă, începînd
cu noaptea Învierii, porţile raiului stau larg deschise. Aşa se face că sufletele persoanelor
decedate în răstimpul Săptămînii Luminate ajung, cu siguranţă, în răi. În unele regiuni, ziua
de luni este ziua stropitului. Băieţii merg la familiile în care sînt fete şi le stropesc cu
parfum, spunînd "Am auzit că aveţi o faţă (două...)frumoasă/Am venit s-o stropesc să nu se
vestejească".
Acest obicei se păstrează şi astăzi, fiind de fapt un prilej de întîlnire între prieteni
şi de petrecere. Această tradiţie îşi are rădăcinile în credinţă în forţele purificatoare şi
fertilizatoare ale apei. În unele ţări în loc de stropit se obişnuieşte folosirea nuielei în sensul
că se aplicau câteva lovituri fetelor tinere. Pentru ambele fapte, băieţilor li se cuvenea un ou
vopsit. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul departe şi simbolizau sângele lui Hristos.

BIBLIOGRAFIE
Alexandru D. Xenopol - Istoria românilor din Dacia Traiană, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1925
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.II, Bucureşti, 1936
Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul
imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, 1987
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia
"Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908

225
 TRADIŢII DE PAŞTE

PROF INV PRIMAR GHIŢ ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

În fiecare an, în Vinerea Mare, coboram în mormânt, împreună cu Hristos, pentru

că, mai apoi, să şi înviem împreună cu El. Această coborâre şi ridicare din groapă morţii se
face în chip simbolic, prin trecerea pe sub masă aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins
trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf.
Sfântul Epitaf este un obiect de cult confecţionat din pânză de în, mătase sau
catifea, pe care se află imprimată sau pictată icoană punerii în mormânt a Domnului Iisus
Hristos. Epitaf este un nume compus din două cuvinte greceşti, "epi tafos”, care înseamnă
"pe mormânt”. El reprezintă un fel de pecete aşezată pe Sfântul Mormânt al Domnului. Deci,
trecerea pe sub el închipuie chiar intrarea în Sfântul Mormânt cel dătător de Viaţă.
Trecerea pe sub masă, în Vinerea Mare În Sfânta şi Marea Vineri se face
pomenirea "Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, adică: scuipările, lovirile peste faţă,
palmele, insultele, batjocurile, haina de porfira, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa,
crucea şi moartea.
După slujba Ceasurilor Împărăteşti, în Vinerea Mare, în toate bisericile se
săvârseste "Vecernia scoaterii Sfântului Epitaf”. În cadrul acestei slujbe speciale se scoate în
mijlocul bisericii Sfântul Epitaf. El este aşezat pe o masă mai înalta, care închipuie
Mormântul Domnului. La rândul lui, Sfântul Epitaf aduce aminte de fapta de milostenie a
Drepţilor Iosif din Arimateea şi Nicodim, care, coborând de pe Cruce trupul Domnului Iisus,
l-au pregătit pentru îngropare, mai înainte de a-L aşeza în mormânt.
Credincioşii sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, care sunt aşezate pe Sfântul
Epitaf, după care trec pe sub masă. De cealaltă parte a mesei se află Sfânta Cruce, aşezată
sub policandru cu o zi în urmă, în cadrul Deniei din Joia Mare.
Unii credincioşi trec pe sub masă o singură dată, închipuind unicitatea Jertfei
Fiului lui Dumnezeu, iar alţii trec pe sub masă de trei ori, în amintirea celor trei zile în care
trupul lui Hristos a şezut în mormânt. Nu am găsit vreun temei care să întărească mai mult
o părere sau altă. Fie o singură dată, fie de trei ori, important este că atunci când fac acest
gest al smereniei şi al credinţei, credincioşii să ştie că, prin acest lucru, ei închipuie în
trupul şi viaţă lor moartea şi punerea în mormânt a lui Hristos.
Prezenţa mormântului Domnului şi a Crucii Sale în mijlocul bisericii ne învaţă că,
până să ajungă la Înviere, credincioşii trebuie să participe în chip simbolic şi la Patimile,
moartea şi îngroparea Mântuitorului. Coboram împreună cu El în moarte, pentru că în
noaptea Învierii să şi înviem împreună cu El, după cum zice o cântare a slujbei: "Astăzi mă
îngrop împreună cu Ţine, Hristoase..."
Aşa cum Hristos a trecut prin mormânt, pentru a Se pogora în iad, cu scopul de a-i
învia pe toţi Drepţii care aşteptau încă împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, tot aşa,
credincioşii trebuie să moară şi să treacă prin mormânt, pentru a putea învia împreună cu
Hristos şi a dobândi viaţă cea veşnică în Împărăţia Să.
La ţărani, mai există obiceiul că, în dimineaţă din duminică Paştelui, să-şi spele
faţă cu apă nouă sau apă neîncepută, în care pun un ou roşu, având credinţă că astfel vor fi

226
tot anul frumoşi şi sănătoşi că un ou roşu. După consumarea ouălor, cojile roşii sunt
păstrate pentru a fi puse în brazde, la arăt, crezându-se astfel că pământul va da rod bun.

BIBLIOGRAFIE

1. Dr. Pop-Bistriţeanul Irineu, Băseştiul şi ilustrul său bărbat George Pop , Ed.
Carpatica, Cluj-Napoca- 1995,
2. www.creştinortodox.ro
3. Bria Ion, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1992,
4.Catehism, Învăţătura de credinţă creştinească, Episcopia ortodoxă română, Oradea
1996,

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE SFINTELE PAȘTI

prof.înv.primar Iluț Ramona

Școala Gimnazială Băsești
Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează
evenimentul cel mai important al tuturor creștinilor, Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui
Dumnezeu, în cea de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, din Vinerea Mare, dar şi
biruinţa asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei sărbători creştine este
amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii Mântuitorului Iisus Hristos
Paştele îşi trage denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care
înseamnă "trecere". Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către
Dumnezeu dintru nefiinţă întru fiinţă iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia
egipteană la libertatea deplină scăpat de la moarte prin sângele mielului de Paște.
În Băsești, localitate cu rădăcini străvechi, obiceiurile legate de sfintele sărbători
de peste an sunt păstrate, încă, cu sfinţenie atât de vârstnicii comunităţii cât şi de noua
generaţie.
După respectarea Postului Mare, aici, ca şi în alte sate româneşti, se trăiește
solemnitatea Săptămânii Patimilor. În această săptămână, ţăranii încearcă să încheie toate
activităţile gospodăreşti.
Miercurea, din săptămâna mare, cele mai vârstnice femei pregătesc cu multă
smerenie şi curăţenie prescura sau anafura, un aluat dospit, asemănător pâinii, împletit
într-o formă specifică, de formă dreptunghiulară şi care urmează să fie sfinţită în cadrul
slujbei oficiate în Joia Mare de către preot.Tot atunci se sfinţeşte şi vinul, simbolul sângelui
lui Iisus.
În Joia Mare se vopsesc ouăle, deoarece se spune ca dacă se înroşesc în această zi,
acestea se vor păstra fără a se strica tot anul. Printre cele mai vechi metode de înroșire a
ouălor se amintește cea cu coji de ceapă și oţet, metodă care se folosește și în zilele noastre.
Se folosesc şi metode noi de decorare: ouă pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze
de plante, împodobite cu abţibilduri.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor sau
Vinerea Mare. Aceasta este ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru

227
răscumpărarea neamului omenesc din păcatul strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare
este zi de post negru.
Seara, întreaga suflare a satului merge la biserică pentru a participa la slujbă.
În Vinerea Mare, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti, în
cadrul cărora se citesc textele Evangheliei legate de patimile Domnului Iisus Hristos.
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărilor şi să facă ultimele retuşuri la hainele noi pe
care urmează să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbăta Mare are loc şi
sacrificarea mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri tradiţionale.
Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este aceea de a-şi curăţa sufletul
de păcate prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi de a-şi primeni hainele, fiecare membru al
familiei trebuie să aibă ceva nou.
Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus
la biserică, pentru sfinţire. În el se aşterne un ştergar curat şi aşează ouă roşii, cozonac,
drob şi alte bucate din cele pregătite pentru masa de Paști.
„ La Paști, în Băsești, la miezul nopţii, sună clopotele pentru a chema credincioșii
la slujba Învierii. Credincioșii aduc la biserică coșuri frumos împodobite, pline cu ouă roșii,
pâine, vin și alte bucate, unde la flacăra unei lumânări se face sfinţirea paștilor.”
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar, la îndemnul acestuia: Veniţi
de luaţi lumină!. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a
luminii divine asupra întunericului. Se obișnuiește ca restul de lumânare nearsă să fie
păstrat, care se va aprinde în cursul anului atunci când este furtună mare.
În dimineaţa de paști se pune într-un vas apă rece, un ou roşu, o urzică şi o
monedă. Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, aspru ca urzica şi va avea
belșug în casă. După ieșitul de la biserică, în ziua de paște are loc un important obicei care
se practică de aceste sărbători, ciocnitul ouălor.
A doua zi de Paşte în comuna noastră se practică, ca şi în alte sate din zonă,
obiceiul „udatului”. Băieţii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare merg să stropească fetele. Se
spune că fetele care sunt stropite vor avea noroc tot anul.
Datinile, obiceiurile şi tradiţiile trebuie să nu piară, să dăinuie peste veacuri, iar
noi cadrele didactice, cât și părinţii să le facem cunoscute copiilor, pentru ca ele să nu piară
în timp.
Copiii trebuie să cunoască faptul că strămoșii noștri deşi au avut o istorie
zbuciumată, au păstrat cu sfinţenie tradiţiile, datinile şi obiceiurile, iar noi avem obligaţia
de a le păstra și a le transmite mai departe urmașilor noștri.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o
semnificaţie nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria,
armonia și împăcarea sufletească.
Bibliografie:
1.Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul- „Băseștiul și ilustrul său bărbat George Pop”,
Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995
2. http://www.crestinortodox.ro/
3. http://www.didactic.ro

228
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII LUI HRISTOS

ED IŞTOVAN CORNELIA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

Sărbătoarea învierii lui Hristos este numită şi Paşte sau Paşti. Interpretarea
duhovnicească a cuvântului Paşte este acela de trecere. Sărbătoarea creştină a Paştilor are
o legatură semnificativă cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelşi timp, ea este şi o
sărbătoare cu totul nou, având dovada învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sarbatoarea Pastelui iudaic era in amintirea poporului evreu din robia Egiptului,
trecerea prin pustie si Legamantul de la Sina. In Pastele sarbatorit de lisus cu ucenicii Sai,
numit Cina cea de taina, se savarseste o taina noua, un Paste nou, un Testament nou, cand
Domnul lisus binecuvanteaza painea, o frange si o da ucenicilor, zicand: "Luati, mancati,
acesta este trupul Meu!". Si luand paharul si multumind, le da zicand: "Beti dintru acesta
toti, ca acesta este sangele meu, al Legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa
spre iertarea pacatelor" Jertfa mielului Vechi-Testamentar a preinchipuit jertfa Crucii lui
lisus in chip tainic, impartasita de el ucenicilor sai.
Dorinta Mantuitorului de a sarbatori ultimul Paste cu ucenicii Sai, unul cu totul
neobisnuit pentru Sfintii. Apostoli, reiese din cuvintele Mantuitorului: "Cu dor am dorit sa
mananc cu voi acest Pasti, mai inainte de patima Mea. Caci zic voua ca de acum nu-L vom
mai manca, pana cand nu va fi desavarsit in imparatia lui Dumnezeu". in mod miraculos
observam ca acest Paste al Crucii, care anticipeaza suferinta si moartea Mantuitorului lisus,
se va desavarsi in inviere, ca trecere in viata vesnica.
Pastele cuprinde taina Crucii si a invierii; taina mortii si a vietii vesnice, taina
vietii pamantesti si taina vietii ceresti. Asadar, Pastile Legii vechi erau pomenire a trecerii
prin Marea Rosie, iar Pastile Legii noi sunt trecere de la moarte la viata; acelea erau
eliberare din robia Egiptului si drumul spre tara fagaduintei, acestea sunt eliberarea din
lumea pacatului si intrarea in imparatia cerurilor. Învierea Domnului nostru lisus Hristos
este pentru Biserica dreptmatiroare crestina, pastratoarea Testamentului Hristoitic si a
canoanelor apostolice, o scara pe care crestinii pot urca spre lumea vietii vesnice.
Credinta Ortodoxa, in special, este Lumina din Limina invierii lui Hristos. De
aceea Simbolul de credinta se incheie cu speranta invierii si a imparatiei cerurilor: "Astept
invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie ". Fiecare saptamana din cursul anului
bisericesc incepe cu Duminica, cu ziua invierii, pentru ca tot timpul vietii noastre sa fie
luminat de Lumina invierii.
Învierea Domnului aduna pe toti fiii Bisericii intr-o unitate, intr-un discernamant
moral, propovaduieste pacea a toata lumea, binecuvanteaza imbelsugarea roadelor
pamantului si-i mangaie pe cei necajiti si intristati, care au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu.
Toata umanitatea, si toata creatia, este vazuta in lumina invierii si a iubirii lui Hristos,
pentru ca toti oamenii sunt chemati la bucuria invierii celei de obste, fiecare dupa taria
credintei si a pocaintei sale, dupa faptele bune pe care le-a savarsit.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.

229
 Bibliografie

1. Dr. Pop-Bistriţeanul Irineu, Băseştiul şi ilustrul său bărbat George Pop , Ed.
Carpatica, Cluj-Napoca- 1995, p 53
2. www.creştinortodox.ro
3. Bria Ion, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1992, p 87
4.Catehism, Învăţătura de credinţă creştinească, Episcopia ortodoxă română, Oradea
1996,

ÎNVIEREA DOMNULUI – LUMINA CREŞTINĂTĂŢII

Prof. Nistor Vasile

Şcoală Gimnazială Băşeşti, Maramureş

Învierea Domnului este pentru noi cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un
eveniment copleşitor pentru fiecare om care crede în Domnul Nostru Iisus Hristos, un
mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga
făptură umană.
Sărbătoarea învierii lui Hristos este numită şi Paşte sau Paşti. Interpretarea
duhovnicească a cuvântului Paşte este acela de trecere. Sărbătoarea creştină a Paştilor are
o legătură semnificativă cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este şi o
sărbătoare cu totul nouă, având dovada învierii Domnului nostru lisus Hristos.
Nu putem să vorbim despre Paşti sau Învierea Domnului fără să spunem că
„Paşte” în limba ebraică „pesah” sau πάσχω în limba greacă , luat în sens strict creştin
înseamnă trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual
liturgic, nu este un mit, sau o poveste ci realitatea mărturisită , văzută, şi constatată de către
mulţi martori.
Trebuie totuşi să menţionăm faptul că Paştele este o sărbătoare religioasă cu
semnificaţii diferite în creştinism şi iudaism. Sărbătoarea creştină a Paştilor are o legătură
semnificativă cu Paştele Vechiului Testament, dar în acelaşi timp este şi o sărbătoare cu
totul nouă , având dovadă Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Conform tradiţiei ebraice, sărbătoarea Paştelui trebuie să cadă primăvară.
Calendarul ebraic este însă un calendar lunar, de aceea luna Nisan ar trebui să înceapă cu
11 zile mai devreme în fiecare an solar. Pentru că Nisan şi Pastile să pice primăvara, şi nu în
alt anotimp, se adaugă câte o luna suplimentară (numită AdarII ) în anumiţi ani. Dintr-un
ciclu de 12 ani, anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 şi 19 au câte 13 luni în loc de 12. Acest calendar stabil
a fost introdus în secolul al IV-lea pentru a se asigura corelarea cu calendarul solar şi
anotimpurile, şi este folosit şi astăzi.
Credinţă Ortodoxă în special este Lumina din Lumina Învierii lui Hristos. La fel
cum Lumina Sfânta se aprinde în fiecare an în mormântul Mântuitorului, în Sâmbătă Mare,
de aproape 20 de veacuri, aşa şi credinţă cea adevărată în Hristos, luminează în sufletele

230
noastre. Lumina care se aprinde pe mormântul Domnului este minunea care uimeşte toată
mintea şi dovedeşte oamenilor până la sfârşitul veacurilor că Hristos, lumina lumii şi
Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din morţi a treia zi, dăruind tuturor viaţă veşnică.
De aceea Simbolul de credinţă se încheie cu speranţa învierii şi a Împărăţiei Cerurilor :
„Aştept învierea morţilor şi viaţă veacului ce va să fie.”
Învierea Domnului adună pe toţi fii Bisericii într-o unitate, într-un discernământ
moral, propovăduieşte pacea a toată lumea, binecuvîntează îmbelşugarea roadelor
pământului şi-i mângâie pe cei necăjiţi şi întristaţi care au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu.Toată umanitatea, şi toată creaţia, este văzută în lumina învierii şi a iubirii lui
Hristos, pentru că toţi oamenii sunt chemaţi la bucuria învierii celei de obşte, fiecare după
tăria credinţei şi a pocăinţei sale, după faptele bune pe care le-a săvârşit.
Învierea Domnului este ziua triumfului veşnic al învierii lui lisus, minunea
minunilor, praznicul praznicelor, sărbătoarea sărbătorilor şi cel mai mare act de început de
istorie a creştinismului, "scularea dintre morţi a Mântuitorului nostru", este temelia învierii
noastre, este botezul credinţei celei adevărate.
Sărbătoarea Paştilor în Biserica Ortodoxă da expresie acestei bucurii şi lumini
nemărginite, izbucnite în existenţa omenească odată cu ţâşnirea orizontului vieţii
dumnezeieşti în ea. Căci prin această viaţă creştinilor e înălţată la plenitudine şi eternitate
în Dumnezeul devenit om, la împărtăşirea de viaţă nelimitată şi transcendenţă a lui
Dumnezeu, revărsată din ipostasul Cuvântului.
Lumina Învierii lui Hristos ni se da în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să
ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află
în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre
opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt.
HRISTOS A ÎNVIAT !
ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

Bibliografia :
Biblia sau Sfânta Scriptură
Pr.Prof.Dumitru Stăniloaie „Teologie Dogmatică”
Papacosta Serafim „Minunile Mântuitorului – Carte de predici”
Nicolae Colan „Pastorale”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Sfântul Epifanie al Ciprului,
Sfântul Gri „Sfinţii Părinţi – Despre Moartea Şi Învierea Domnului”
Site-ul creştin-ortodox

231
 PASTELE LA ROMANI - SEMNIFICAŢII ŞI TRADIŢII

Prof. Papariga Iulia -

Şcoala Gimnazială Basesti
Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus
omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind,
după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi.
La romani, Pastele este cea mai importanta sarbatoare, o sarbatoare care necesita
indelungi pregatiri, in care sunt implicati toti membrii comunitatii.
Sarbatoarea Pastelui este pentru romani, alaturi de Craciun, cea mai importanta din
an, pentru care fiecare familie se pregateste cu mult timp inainte prin postul tinut cu atata
evlavie.
In Biserica Ortodoxa oamenii se pregatesc pentru intampinarea sarbatorilor de Pasti
prin "postul Pastelui" numit si "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. In mod oficial,
postul incepe dupa "Duminica iertarii", in ziua de luni a saptamanii a 7-a de dinaintea sarbatorii
de Pasti.
Scopul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui
Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a
prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus
soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.
Ultima saptamana din Postul Pastelui se numeste "Saptamana Patimilor" si incepe in
duminica Floriilor, duminica in care se comemoreaza intrarea lui Iisus in Ierusalim.
"Saptamana Patimilor" comemoreaza prinderea lui Iisus, crucificarea si moartea Lui. In acesta
ultima saptamana, multe biserici tin slujbe in fiecare seara, slujbe numite "Denie". După
intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost
pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi.

PAŞTELE –ÎNTRE TRADIŢIE ŞI OBICEIURI

ED PETIAN DELIA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

Paştele sărbătoarea creştină a Învierii. Ultima săptămâna a postului care precede

sărbătoarea este săptămâna mare, care începe cu duminică Floriilor şi se termină cu
duminică pascală. Sărbătoarea începe de fapt cu duminică Floriilor, când se sărbătoreşte
intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna mare are menirea împărtăşirii chinurilor lui
Iisus. În această săptămâna se termină postul de 40 de zile, şi natură renaşte. În ziua de joi a
săptămânii mari clopotele încetează să mai bată, vor mai bate doar Sâmbătă Mare. Această
zi este totodată şi începutul chinurilor Mântuitorului.
Sărbătoarea Paştelui începe în după masă zilei de sâmbătă. Cel mai important
moment al zilei este sfinţirea apei botezatoare la biserica. Se spunea că prima persoană
care urmează să fie botezată cu această apă "nouă" va avea noroc toată viaţă.

232
 Apa prezintă un rol important şi duminică. Creştinii mergeau la biserica ducând
mâncarea şi vinul pregătit pentru a fi sfinţite. Postul se termină oficial prin consumarea
acestor bucate. În unele regiuni această tradiţie este vie şi în zilele noastre. Se spunea că
dacă găinile apucă să mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor ouă mult. Se obişnuia
că oul sfinţit să fie consumat în mijlocul familiei, pentru că în cazul în care careva s-ar rătăci
să îşi amintească cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă. Mâncarea
tradiţională este carnea de miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este
simbolul lui Hristos...
Înainte de anul 325 i.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii,
chiar şi vinerea, sâmbătă şi duminică. În acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc în
prima duminică după luna plină de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de
primăvară.
Vechii saxoni au sărbătorit venirea primăverii aducând omagii zeiţei primăverii,
Eastre. Când în secolul al ÎI-lea misionarii creştini au ajuns în mijlocul triburilor nordice cu
serbările lor păgâne, au încercat să îi convertească la creştinism. Au reuşit, însă numai într-
o măsură oarecare. Pentru noii creştini interdicţia de a-şi serba vechile sărbători păgâne ar
fi însemnat moartea. Pentru a salva vieţi, misionarii au decis să îşi popularizeze mesajul
religios încet, permiţând populaţiilor să îşi continue celebrările păgâne însă acestea
trebuiau să fie în manieră creştină.
Aşa cum s-a întâmplat, sărbătoarea păgână Eastre avea loc la aceeaşi dată că şi
sărbătoarea creştină a renaşterii Domnului. Astfel s-a alterat festivalul însăşi, devenind o
sărbătoare creştină, iar numele vechi de Eastre s-a schimbat în varianta modernă de Easter
Elementele precreştine amalgamate în sărbătoarea pascală sînt evidente încă din
denumirea dată în unele părţi ale lumii celei mai mari sărbători a creştinătăţii. Dacă în
limbile romanice, numele sau vine de la Pesah, sărbătoarea iudaică în timpul căreia a avut
loc răstignirea lui Iisus, în cele anglo-saxone se folosesc termeni derivati de la numele unor
divinităţi păgîne. Englezescul Easter sau germanul Ostern vin de la Eostre sau Eastre, zeiţă
a fertilităţii la popoarele din nordul Europei. Astfel de divinităţi existau la mai toate
popoarele europene, din nord pînă în bazinul mediteranean, ele fiind sărbătorite
primăvară, moment al renaşterii naturii.
Sărbătoarea renaşterii şi a învingerii morţii constituie un element de baza în
numeroase sisteme religioase precreştine. În zilele în care vegetaţia revine la viaţă,
perioada ce coincide cu echinocţiul de primăvară, în imperiul român aveau loc celebrări
dedicate lui Attis, divinitate de origine frigiană, despre care se spune că ar fi fost născut
dintr-o fecioara. Acest Attis, care era iubitul lui Cybelle, zeiţă fertilităţii, murea şi învia în
fiecare an în perioada echinocţiului. Festivaluri ale primăverii aveau loc la toate popoarele
vechi ale Europei şi, potrivit unor autori, atunci cînd misionarii creştini ai secolului al ÎI-lea
au ajuns în nordul continentului, ei au încercat să-i convertească treptat pe oameni,
permiţîndu-le acestora să-şi menţină tradiţiile şi sărbătorile, în care au introdus încetul cu
încetul elemente creştine. Această tehnică de a tolera şi îngloba tradiţiile locale în credinţă
creştină se foloseşte şi astăzi, în special de către Biserica Catolică, cu precădere în Africa,
pentru a nu trezi resentimentele triburilor obligîndu-le să renunţe brusc la datinile lor.
Celebrate în aceeaşi perioada a anului, sărbătoarea Paştelui şi cea a primăverii s-au
întrepătruns, numele divinităţii păgîne păstrîndu-se în denumirea sărbătorii creştine.
Ouăle roşii

233
 Cel mai răspândit obicei creştin de Paşte este vopsirea de ouă roşii. Acestea sunt
nelipsite de pe masă copioasă din prima zi a acestei sărbători şi face deliciul celor mici, care
abia aşteaptă să le ciocnească.
Deşi înainte nu se acceptă că oule să aibă altă culoare în afară de cea roşie, acum
lucrurile s-au mai schimbat, iar mamele şi copiii le colorează cu verde, galben sau albastru.
Există mai multe legende legate de obiceiul vopsirii ouălor în cultură românească. Cea mai
populară dintre ele spune că Maică Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a
aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea au fost înroşite de sângele care picură din rănile
lui Iisus.
Lumina sfânta
În noaptea de Înviere, credincioşii sunt încurajaţi să meargă la biserica şi să ia
lumina. Ei trebuie să aducă de acasă o lumânare, pe care o vor aprinde cu cea pe care o
scoate părintele din altar. Lumina este simbolul Învierii.
Cele mai multe familii păstrează restul de luminare rămasă nearsă după slujba şi
o aprind în cursul anului în cazul în care au un mare necaz. La sfârşitul slujbei de Înviere,
preotul împarte tuturor Sfintele Paşti şi îi împărtăşeşte pe cei mici.
Mielul
În România, toate familiile servesc la masă de Paşte carne de miel preparată sub
diverse forme. Fie că este vorba despre friptură sau drob, cei mici şi cei mari se bucură de
carnea gustoasă.
Mielul este simbolul Mântuitorului Iisus, care a fost sacrificat pentru a salva
omenirea.
Alături de naşterea Mântuitorului, Sărbătoarea Sfintelor Paşti rămâne una din
cele mai importante sărbători creştine a poporului român şi nu numai.

BIBLIOGRAFIE
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.II, Bucureşti, 1936
Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul
imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, 1987
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia
"Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908
Gheorghe Şincai - Cronica românilor şi a mai multor neamuri, I-III, ediţie îngrijită de
F. Fugariu, Bucureşti, 1978

234
 OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

PROF POP TRAIAN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂSEŞTI

Deniile (slav. denii = zilnic) sunt slujbe specifice Postului Mare; Utrenii ale zilei
următoare. Ele se desfăşoară în prima, a cincea şi ultima săptămâna a Postului, fiind cele
mai frecventate de românii de astăzi. Rânduiala este de a se îmbracă în haine cernite sau,
măcar, femeile să-şi acopere capul cu o năframă neagră. E regulă că până la deniile din
săptămâna a cincea să fie gata curăţenia prin case şi ogrăzi.
Oamenii se spovedeau şi se iertau reciproc. Chiar dacă azi nu se mai practică
vechile obiceiuri, românii cinstesc în mod deosebit sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor.
Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificaţia să. Luni se pomeneşte Iosif cel cu bun chip,
care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ca şi Mântuitorul. E pomenit şi smochinul
neroditor pe care Hristos l-a blestemat şi s-a uscat. Marţi se pomenesc cele zece fecioare-
cinci înţelepte şi cinci nebune pentru că nu făcuseră fapte de credinţă şi milostenie.
Miercuri se pomeneşte femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele Mântuitorului, spre
îngroparea Să.
În Joia Mare se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul,
Cină cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda.
În seară acestei zile creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul ţării, fetele fac
câte 12 noduri unei ate, punându-şi la fiecare câte o dorinţa şi dezlegandu-le când dorinţa
s-a împlinit. Acesta aţă şi-o pun sub pernă seară, crezând că-şi vor visa ursitul. Tot aici se
păstrează obiceiul de a spală picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă.
Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morţi. Acum se face ultima pomenire a
morţilor din Postul Mare.
Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultură populară actuală, că ziua în care se
înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite sau împistrite în această zi nu se strică
tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de
piatră.
Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe
lângă ouă roşii, românii contemporani mai vopsesc ouăle şi în galben, verde, albastru.
Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, că să
iasă "cu model". Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarnita), cu
coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea stergandu-le, după ce s-au fiert, cu
slănină sau cu untură.
Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare
doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul
lumii. Zi aliturgica, pentru că Liturghia reprezintă jertfă nesangeroasa a lui Hristos, în
chipul pâinii şi al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seară acestei
zile se oficiază denia Prohodului Domnului.
În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul,
înconjurat de Apostoli şi Maică Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-
amiază zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar şi este
aşezat pe sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se

235
spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în
cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.
Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru,
iar seară, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserica. După cântărea
Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf,
care apoi este aşezat pe masă din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la
morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, era obiceiul că preotul să
împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac.
Sâmbătă Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii; spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de
la miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul că bătrânii şi copiii să se
împărtăşească.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis şi a înviat Hristos. Chiar dacă românii participa în număr destul de mic la Sfânta
Liturghie din această noapte sfânta, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumina.
În cele 7 zile ale Paştilor evreieşti (14-21 Nissan) nu se consumă decât azimă,
pâinea dospită fiind interzisă, iar cel ce o consumă, ucis cu pietre (Ies, 12-15). Această pâine
aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israeliţii în noaptea ieşirii din Egipt şi
simboliza, prin lipsa fermentilor de dospire, curăţia, prevenirea stării de corupţie şi
chemarea fiilor lui Israel la o viaţă curată şi sfânta.
Tradiţiile populare ale românilor, dar şi ale creştinilor, încă din cele mai vechi
timpuri, sunt departe de tradiţia iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care
alimentele rituale, pască şi mielul, se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după
cum amară fusese şi robia din ţară Egiptului. Pască primilor creştini era o pâine dulce, care
se sfinţea de către preoţi, apoi se împărţea săracilor. Amintirea acesteia este pască de
astăzi.
La biserica pască este dusă într-un coş anume pregătit pentru Paşte. După
sfinţirea din dimineaţă primei zile de Paşte, pască dobândeşte puteri purificatoare, asemeni
anafurei. Ea este sfinţită şi se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la
sfinţit, femeile pun cârnaţi, ouă roşii şi împistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare,
prăjituri şi alte alimente. Acestor alimente, sfinţite, li se atribuie puteri vindecătoare.
La intoarcerea acasă, familia creştină se aşază apoi la masă pascală. După această
masă, capul familiei ciocneşte ouă cu soţia şi la formulă tradiţională :"Hristos a înviat!"
adaugă: "Hai să ciocnim ouă, că să ajungem şi la anul Paşti frumoase, iar după moarte să ne
vedem iarăşi în ceruri!" Apoi ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei, cinstea de a
ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru, membrii
familiei se vor vedea şi pe lumea cealală.
BIBLIOGRAFIE
1. R. Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1987,
2. M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Buc., 1976,
S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, vol. 1, Ed. Grai şi suflet - Cult. nat., Buc., 2001,
R. Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1987

236
 PAŞTELE LA ROMÂNI

RESMERIŢĂ CLAUDIA ŞCOALĂ GIMNAZIALĂ ARINIŞ

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfânta şi mai îmbucurătoare sărbătoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Pastelor, Paştele sau
Învierea Domnului, pentru că în această zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre
moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumparându-i de
sub jugul păcatului şi impacandu-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul
primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie.
Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Să din
Vinerea Mare. Dată de început a Paştelui marchează începutul anului ecleziastic creştin.
Există unele culte creştine care nu sărbătoresc Paştele.
Pască se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Formă
este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini şi
cele de la mijloc în formă de cruce, care însemnează crucea pe care a fost Mântuitorul
răstignit. Între împletituri se pune de regulă brânză de vaci dulce, frământată cu ou şi
zahăr, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pască se face fie în Joia
mare , fie în Sâmbătă mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac şi alte copturi
că : babe, moşi, cozonaci rotunzi sau lungăreţi (că sicriul în care a fost îngropat Iisus),
colaci.
Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găină, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la
uscat şi se şterg cu grăsime de porc că să aibă luciu.
Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul sau, şi
anume tot cu capul, zicând : “Hristos a înviat!”, iar cel mic răspunde : “Adevărat c-a înviat!”
Mielul de Paşte trebuia să fie mâncat împreună cu pâine nedospită deoarece în
Biblie aluatul simbolizează, în mod obişnuit, păcatul.
În mod asemănător, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu este chemat să se
separe de lumea păcătoasă şi să se dedice numai lui Dumnezeu.

Bibliografie

1. Dr. Pop-Bistriţeanul Irineu, Băseştiul şi ilustrul său bărbat George Pop , Ed.
Carpatica, Cluj-Napoca- 1995, p 53
2. www.creştinortodox.ro
3. Bria Ion, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1992, p 87
4.Catehism, Învăţătura de credinţă creştinească, Episcopia ortodoxă română, Oradea
1996,

237
 TRADITII DE PAȘTI
REZUMAT

Autor:Profesor Leahu Mona

Instituţia:Liceul Teoretic Sebiş Arad

Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii şi s-a sărbătorit pentru
prima dată în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Deşi Paştele este cea mai importantă
sărbătoare a creştinătăţii şi reprezintă Invierea mântuitorului Iisus Hristos, aceasta a fost
mai întâi o sărbătoare iudaică (cuvântul Paşte îşi are etimologia în cuvântul ebraic pesah,
care înseamnă trecere) şi simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană . Deniile
reprezintă unele dintre cele mai profunde slujbe ale creştinătăţii. Deniile se ţin în Postul
Mare al Paştelui, iar cele mai frecventate sunt cele din ultima saptămână a postului, în
Săptămâna Mare. Deniile au apărut o dată cu creştinismul şi se practică îndeosebi la lăsatul
serii, după ora 18:00.
Deniile din Saptămăna Mare încep cu seara de Florii şi ţin apoi de luni până
vineri, când preoţii rostesc rugăciuni rituale şi citesc fragmente din Vechiul Testament.
Tradiţia spune că până la începerea Deniilor, casa trebuie să fie curată, iar pomii şi
gardurile vopsite. Femeile care merg la biserică pentru slujba Deniilor trebuie să poarte pe
cap o năframă neagră. E bine să mergem la Deniile din fiecare zi ale Săptămînii Mari, unde
pe lîngă suljbele speciale, se ţin predici pentru sufletele noastre şi pentru iertare de păcate.
Săptămîna Patimilor se încheie cu noaptea Învierii, când lumea merge la biserică pentru a
lua lumină sfântă de la preot. Altă tradiţie spune în Săptămâna Mare e bine ca toţi
credincioşii să ierte şi să se împace cu cei cu care au fost în duşmănie. În noaptea de Înviere,
de sâmbătă spre duminică, după primul cântat al cocoşilor, toată lumea se trezeşte pentru a
merge la slujba de Înviere. Înainte de a pleca la slujbă, toti membrii familiei trebuie să se
spele pe fată cu un ou rosu şi un bănuţ de argint, pentru a fi sănătoşi şi frumoşi.
La intoarcerea acasă , fiecare duce în mână lumânarea aprinsă de Înviere.
Lumânarea, poate cel mai important simbol al Învierii, reprezintă biruinţa vieţii asupra
morţii şi a binelui asupra răului. Tradiţia spune că, după slujbă, lumânarea trebuie adusă
acasă aprinsă. Lumânarea de la Înviere nu se aruncă, ci este păstrată cu sfinţenie pentru a fi
aprinsă la necazuri. Conform credinţei populare, lumânarea de Înviere se aprinde în faţa
unei icoane în caz de primejdie sau necazuri mari, la cutremure şi vreme rea. Învierea
Domnului. Apoi, toţi membrii familiei se asază la o primă masă festivă de Paşte, nu înainte
de a se spăla din nou cu oul si bănuţul din argint. Sărbatoarea este deschisă de cel mai
varstnic bărbat din casă care ciocneşte oul cu soţia , apoi în ordine cu ceilalţi membrii ai
familiei. Fiecare membru al familiei trebuie să mănânce mai întâi un ou sfiţit şi de-abia apoi
din celelalte preparate de pe masa de Paşti.
Dimineata, in ziua de Paşte, toţi ai casei, ca să fie sănătoşi şi să aibă spor în tot
ceea ce fac, trebuie să se spele pe fată cu apa dintr-o cană în care s-au pus un ou rosu şi un
ban de argint. De regulă, cel mai mic al casei sau cel care se spală ultimul ia banul şi oul
după ce se spală. Duminica imediat urmatoare Invierii este numită Duminica Tomii, fiind
ziua în care Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalţi apostoli când li s-
a arătat Domnul, şi se îndoia de Învierea Măntuitorului. În popor se crede că raiul rămâne

238
deschis de la Înviere până la această dată pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se
crede că cei ce mor în această perioadă merg în rai pentru că, în acest interval, uşile raiului
sunt deschise, iar ale iadului, închise. Despre cei ce se nasc în această perioadă, se spune că
vor avea noroc toată viata.
Dacă adăugăm că, a doua zi dupa Rusalii, este sarbătoarea Sfintei Treimi, putem
spune că aşa se încheie ciclul pascal la români. Acesta este cel mai important ciclu de
sărbători creştine, alături de care îşi fac simţită prezenţa şi obiceiurile populare, izvorate
fie din practici creştine foarte vechi, fie din vechi ritualuri folclorice. Adunate la un loc, ele
alcătuiesc perioada cea mai sfântă din viaţa Bisericii şi a oamenilor, constituind un
important reper al comunităţii şi spiritualităţii româneşti contemporane.

ÎNVIEREA DOMNULUI, ADEVĂRUL CELOR CURAŢI CU INIMA

REZUMAT

PROF. NAZARE CIPRIAN

LICEUL TEHNOLOGIC „ANGHEL SALIGNY” GALAŢI

A vorbi despre Învierea Domnului înseamnă a vorbi despre minunea cu cele mai
tainice şi bogate semnificaţii moral-religioase. Numai o minte curată - iluminată -, şi o
voinţă constant angajată în comuniunea cu Dumnezeu poate cuteza, cu smerenie, un
asemenea demers.
Învierea Domnului mărturiseşte, înainte de toate, realitatea divino-umană a
persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, într-un cuvânt, dumnezeirea şi întruparea Sa
desăvârşită.
Iisus Hristos, Unsul Domnului, este o Persoană Care uneşte în Sine două firi:
dumnezeiască (prin naştere din veci din Tatăl) şi omenească (asumată la plinirea vremii, în
momentul Bunei Vestiri, din Sfânta Sa Maică, Fecioara Maria). Acesta este adevărul prim pe
care îl mărturiseşte, despre Sine, Învierea Sa. Al doilea, propria noastră înviere.
Învierea este o calitate-putere, prin excelenţă, a firii dumnezeieşti: „Pentru
aceasta Mă iubeşte Tatăl - spune Domnul, în contextul necredinţei evreilor -, fiindcă Eu Îmi
pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere
am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu”
(In. 10, 17-18). Sau: „Eu sînt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine - afirmă Domnul, înviind
pe Lazăr -, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25). Şi încă: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul
Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna
păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va
învia” (Mc.10, 33-34).
Minunea Învierii va fi adeverită, după Domnul, de către sfinţii Săi îngeri – sfinte
fiinţe ale spaţiului intermediar, ale intervalului dintre Dumnezeu şi om.

239
 În dimineaţa Sfintei Învieri, când lucrurile încă nu se desluşesc bine, doi îngeri
îmbrăcaţi în veşminte albe se arată femeilor mironosiţe spunându-le: „De ce căutaţi pe Cel
Viu între cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în
Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie
răstignit, iar a treia zi să învieze. Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui. Şi întorcându-se
de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Iar ele erau:
Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către
apostoli acestea” ( Lc. 24, 5-10 ).
Urmează mărturia Sfinţilor Apostoli, Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori, a Bisericii
noastre dreptmăritoare - cler şi credincioşi -, adeverind - nu puţini cu preţul vieţii -,
adevărul învierii Domnului.
Foarte frumos cântă, cântăreţii lui Dumnezeu, după ce ne împărtăşim: „Trupul lui
Hristos primiţi şi din izvorul Cel fără de moarte gustaţi”. Şi încă: „Gustaţi şi vedeţi că bun
este Domnul”.
Pe toate le întăreşte, în momentul împărtăşirii, însuşi preotul slujitor: „Se
împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (numele) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa
de veci”.
Sfântul Apostol Pavel vine să întărească cu noi: „Paharul binecuvântării, pe care-l
binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem
nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup sîntem cei mulţi; căci
toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1Co.10, 16-17 ).
Toate aceste realităţi fac Ortodoxia unică şi înfricoşătoare. Toate ne
responsabilizează faţă de sufletul nostru, sufletele semenilor - în mijlocul cărora activăm -,
faţă de cosmosul întreg care aşteaptă, gemând, ivirea omului sfânt – împlinitor al
poruncilor lui Dumnezeu.
Existenţa noastră pământească nu se va încheia la mormânt ci va fi o trecere-
înălţare înspre viaţa veşnică încât, prin moartea Sa nevinovată, Hristos-Dumnezeu a distrus
puterea morţii făcând din moarte un Paşte, o trecere dinspre existenţa în trup înspre viaţa
în Hristos Cel deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Său, întru slavă.
Conştientizând, printr-o viaţă curată, consecinţele profunde ale învierii Domnului,
le asumăm prin smerenie, medităm, mărturisim, ne mântuim pe noi şi pe cei ce ne ascultă.
Această lucrare este posibilă doar în măsura în care vom avea o minte şi o inimă
smerită, curată. Procedând astfel vom purcede spre realizarea unei neîncetate restaurări
morale personale dar şi a societăţii în care trăim.

Bibliografie,
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1991.
+Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Făclii de înviere – înţelesuri ale
Sfintelor Paşti, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005.
Pr. Filoteu Faros, Moartea şi doliul. O teologie a nădejdii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2012.

240
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTE, PE VALEA MUREȘULUI SUPERIOR

prof. înv. primar Tőkes Dumitrița Nicoleta,

Școala Gimnazială Răstolița, jud. Mureș

Înzestrată cu un bogat potenţial turistic, definit de marea varietate a elementelor

cadrului natural, Valea Mureșului Superior se întinde pe raza localităţilor Topliţa, Stînceni,
Lunca Bradului, Răstoliţa și Deda.
Comuna Stînceni, aparţinând de judeţul Mureş, pitoresc cadru natural al spaţiului
carpato-danubian, este situată în extremitatea de nord-est a judeţului Mureş şi este
mărginită de Munţii Călimani şi Muntii Gurghiu, de o parte şi de alta a văii râului Mureş.
Satul românesc şi-a arătat mereu frumuseţea şi bogăţia spirituală, prin vechile
tradiţii populare, cu ajutorul cărora marile praznice ale creştinătăţii au fost împământenite
în realităţile fiecărei comunităţi în parte. Locuitorii comunei Stânceni încă păstrează
obiceiuri de Paşti ce ne trimit în trecut, la strămoşi, la cei care şi-au plămădit fiinţa lor
creştină pe temelia tradiţiei apostolice.
Cea mai cunoscută tradiţie românească de Paşti este, desigur, încondeiatul
ouălor. Ouăle de pe masa de Paște, cu semnificaţie religioasă, cele care simbolizează jertfa
Mântuitorului, sângele vărsat și bucuria Învierii, trebuie să fie, așadar, întotdeauna roșii.
Tradiţia ne spune că vopsitul ouălor trebuie să se facă în Joia Mare. La noi în zonă
încă mai există câteva familii care vopsesc ouăle natural, după reţeta bunicii, în coji de
ceapă roșie, pe care gospodinele le adunau încă din timpul iernii.
Pentru a ieși cât mai frumoase și pentru a prinde cât mai bine pigmentul, trebuie
să se folosească ouă cu coaja alba. O altă indicaţie ar fi ca ouăle să fie curăţate bine de
grăsime, prin urmare înainte de a fierbere ouăle este bine ca acestea să fie spălate cu
detergent de vase și clătite bine sub jet de apă.
Se fierb ouăle împreună cu cojile de ceapă, într-o oală, la foc mic, de asemenea se
pot adăuga două linguri de oţet pentru că acesta are rol de a fixa culoarea. La sfârșit se pot
unge cu slănină sau ulei pentru luciu.
Dacă dorim să obţinem ouă cu modele, se pot folosi frunze de pătrunjel, trifoi,
mărar, etc. Acestea se umezesc și se aplică pe ou în poziţia dorită, după care se stâng într-
un ciorap de damă, se pun în oală la fiert împreună cu vospeaua. După ce sunt gata , se taie
ciorapul, se îndepărtează frunza și se ung cu slănină sau ulei pentru stălucire.
În Vinerea Mare, Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă, cum se mai spune pe la
noi, nu este bine de lucrat, de făcut mâncare, este o ziua în care a pătimit și a fost răstignit
Iisus Hristos, creștinii au obiceiul de a ţine post negru.
Dintre mâncărurile tradiţionale specifice pe Valea Mureșului se numără:
cozonacul, pasca, drobul de miel, friptură de miel, sarmale. Aceste bunătăţi sunt pregătite
de gospodine înainte, dar nu se mănâncă decât după ce creștinii s-au întors de la Înviere,
când se reunește toată familia, se ia prima dată Sfintele Paști și se rostește „Hristos a
înviat!”, ceilalţi membrii răspund cu „Adevărat a înviat!”. Apoi creștinii au obiceiul de a
ciocni câte un ou roșu rostind din nou expresiile „Hristos a înviat!”„, Adevărat a înviat!”,
după care încep să guste din preparatele tradiţionale.
Pentru că la noi în sat există și o comunitate maghiară, românii au preluat
obiceiul lor de a merge la „stropit” sau „udatul fetelor”. Acesta este moment aşteptat cu
drag de tinerele fete din a doua zi de Paşti. În această zi, băieţii pleacă la udat femeile din

241
familie şi din vecini, iar ele, la rândul lor, trebuie să îi cinstească cu băutură şi daruri.
Tradiţia mai arată că nici unei fete nu îi va merge bine în acel an dacă nu este stropită. Dacă
primesc “udătorii”, vor rămâne frumoase tot anul.
În zilele noastre, bărbaţii obişnuiesc să ude doamnele şi domnişoare cu parfum,
dar nu întotdeauna a fost aşa.
Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care
comemoreaza evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din
Vinerea Mare.
Să întâmpinăm Sfintele Sărbători Pascale cu sufletul curat, să fim mai buni, să
trăim în iubire, înţelegere cu cei din jur, să fim smeriţi și să-i ajutăm pe cei nevoiași.

„Hristos a înviat!

242
 PROIECT EDUCAŢIONAL DE TIP SOCIO-COMUNITAR
CU FINANŢARE EXTRABUGETARĂ

“ÎNVĂŢĂM SĂ DĂRUIM!”

Prof. Faur Elena

Grădiniţa P.P. nr. 7 Deva – structura Grădiniţa P.N. nr. 2 Deva

Sărbătorile pascale sunt un motiv de bucurie pentru cei mai mulţi dintre noi.
Aşteptăm cu nerăbdare sa ne bucurăm de Învierea Mântuitorului Isus împreună cu cei
dragi, să petrecem timp cu familiile noastre, să servim o masă caldă, să despachetăm
cadourile care ne aşteaptă şi să depănăm amintiri. Din nefericire sunt copii pentru care
sărbătoarea de Paşti este perioada anului când simt mai tare singurătatea, lipsa şi durerea.
Caritatea s-a exprimat în fapte filantropice pornite din iubire faţă de aproapele ca
principiu de solidaritate şi unitate în trupul tainic al lui Hristos pentru ca toţi să aibă parte
atât de bucuriile acestei vieţi, cât şi de roadele Întrupării şi Jertfei Sale răscumpărătoare.
Datorită spiritului apostolic al slujitorilor şcolii, iniţiatorii doresc să promoveze
împărtăşirea filantropică a talentelor printr-un proces autodisciplinat.
Atenţia faţă de acest aspect educaţional priveşte în mod special implicarea
unităţii şcolare în promovarea umană şi în transmiterea valorilor. Traseul propus pentru
implementarea proiectului se bazează pe cercetarea subiectivă a valorilor şi pe sincera
colaborare între elevi şi adulţi implicaţi în experienţa educaţională.
Intervenţia formativă, activitatea practică şi întâlnirile de evaluare vor stimula
responsabilitatea personală, relatia interpersonală, lucrarea de grup favorizând valorizarea
resurselor şi solidaritatea.
Educaţia este concepută ca o activitate de formare și dezvoltare armonioasă a
fiinţei umane, marii filozofi și oameni ai culturii arătându-se preocupaţi de ”darul cel mai
frumos ce poate fi făcut omului” (Platon). Dezvoltarea omului presupune modelarea
acestuia în planuri multiple: fizic, moral, intelectual, estetic și practic.
Atenţia faţă de acest aspect educaţional priveşte în mod special implicarea
unităţii şcolare în promovarea umană şi în transmiterea valorilor. Traseul propus pentru
implementarea proiectului se bazează pe cercetarea subiectivă a valorilor şi pe sincera
colaborare între copii şi adulţi implicaţi în experienţa educaţională.
Intervenţia formativă, activitatea practică şi întâlnirile de evaluare vor stimula
responsabilitatea personală, relaţia interpersonală, lucrarea de grup favorizând valorizarea
resurselor şi solidaritatea.

243
 ÎNVIEREA DOMNULUI LA ROMÂNI

Radu Maria-Magdalena- Colegiul Tehnic “Constantin Istrati”

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos. Farmecul deosebit al
Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală cât şi de tradiţii. Paștele este cea
mai importantă sărbătoare creștină a anului. Iisus a murit pentru noi și a triumfat pentru
noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este legat de numeroase obiceiuri populare si
de tradiţii insotite de superstiţii.
Prima zi a postului Mare se mai numeste si Lunea curata, zi in care oamenii
obisnuiesc sa purifice, sa curete spatiul in care traiesc.
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se
obişnuieşte să se ţină post negru. Se mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul
roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va ploua va fi un an secetos.
Sâmbăta Mare reprezinta ziua in care se prepara pasca şi cozonacul ce vor fi duse
la biserică pentru a fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică
pentru a asista la slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua
tradiţionalele Sfinte Paşti. În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o
lumânare pe care o vor aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar.
Această lumânare este simbolul Învierii.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului.
O credinţă răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea
Învierii, porţile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedaţi în timpul
Săptămânii Luminate ajung cu siguranţă în rai.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos. Culoarea roşie a ouălor
simbolizează sângele lui Iisus. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea
cealaltă.
Invierea Domnului este pentru toti un miracol prin care misterul existenţei post-
mortem, a deschis vieţii omenești o privire spre zarea veșniciei și a schimbat caracterul de
sfârșit tragic și dureros al mortii. Din marea lui dragostea faţă de noi, Dumnezeu, iertându-
ne greșelile, ne-a dăruit și viaţă în duhurile noastre, făcându-ne vii împreună cu Hristos.
Fie că Învierea Domnului, sărbătoarea sărbătorilor și praznic al praznicelor, să
aducă bucurie în toate casele și inimile credincioșilor.
Bibliografie:
Radu Anton Roman, 2013, Sărbătoarea Paștilor. Tradiţii religioase,
ritualuri și obiceiuri populare. Masa de Paști. Reţete, vinuri și bucate potrivite ,
editura Paideia;
Benedict Stancu (Ierom.), 2010, Părinţii bisericii despre post, Editura Sophia

244
 OBICEIURI ROMÂNEŞTI DE PAŞTE

PROF. Manolache Elena-Rada

Grădiniţa PP Nr. 36, Timişoara

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei

sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni, cel mai lung post de peste an.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biserica de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a Înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei
Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate distractivă.
În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi tradiţii.
Sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată în Banat acordându-i-se o valoare
deosebită. Tradiţiile de Paște din Banat sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar și aici
se practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac.
Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină a anului, aceasta
comemorând Învierea Domnului Iisus Hristos.
Învierea este astfel celebrată la sfârșitul postului Paștelui și la trei zile după
răstignirea lui Iisus Hristos. În multe zone ale ţării noastre tradiţiile specifice acestei
sărbători sunt încă păstrate cu sfinţenie.
De exemplu, referindu-ne la zona Banatului, aici obiceiurile de Paște sunt
intercalate cu mai multe culturi și fiecare a preluat de la cealaltă părţile care i-au plăcut mai
mult.
Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lângă slujba în
care se cânta „Hristos a Înviat”, credincioşii marchează momentul cu împuşcături sau
pocnitori. Acestea au rolul de alunga spiritele rele.
Poate cel mai de notorietate e un obicei din zona Transilvaniei, cunoscut sub
numele de „stropit”. Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în
familiile în care există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se
veştejească”. „Stropitul” este păstrat şi azi şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu
prietenii, şi, în fond, de distracţie.

245
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI ÎN DOBROGEA

Topoleanu Georgeta – Colegiul Tehnic „Tomis”

„Tradițiile sunt arhivele poporului”

De două milenii, pe pământul dintre munte, fluviu și mare, nu există în tot cursul
anului un moment atât de înălţător în care credincioșii să fie mai uniţi în jurul sfântului
lăcaș, iar toate păcatele și greșelile unui an, mai bun sau mai rău, să nu se sfărâme în
gânduri curate și limpezi ca și faptele lui Iisus.
Între datinile de Lăsata Secului, se individualizează obiceiul “Cucii”, specific
Dobrogei (mai demult) și satelor din șesul Dunării. Astăzi obiceiul este sporadic întâlnit.
Acum obiceiul este o paradă a măștilor de cuci și cucoaice, urmat de o bătaie și de horă. În
vechime este atestat un obicei mai amplu, în trei părţi. Prima se desfășura în dimineaţa zilei
de Lăsata Secului, când cucoaicele (flăcăi travestiţi în femei), cutreierau satele simulând
bătaia cu chiuliciul (un bici în vârful căruia atârna o opincă ruptă). A doua parte a obiceiului
o constituia o piesă care o avea în centru pe “bunica cucilor”, în jurul căreia se adunau, în
mijlocul satului, miri și mirese, ciobani și ciobăniţe, vânători și vraci, constituind o paradă
zgomotoasă. După ce trăgeau trei brazde simbolice, în formă de cerc, unul dintre ei (de
obicei mirele) era udat cu vin.
Seara se desfășura ultima parte a carnavalului, când măștile erau rupte de pe cap,
se trânteau la pământ, se călcau în picioare și se striga: “Să piară cu tine / Tot ce-i rău în
mine / Și să fie luminat / Cum am fost înturnat.” Sfârșitul era, firește, hora.
Lăzărelul sau întâmpinarea Primăverii în Dobrogea. Lăzărelul este o sărbătoare
care se ţine înaintea Paștelui, în Sâmbăta Floriilor, aceasta mai numindu-se și Sâmbăta lui
Lazăr.
Cât de frumos este Paștele la sat! În această noapte nu se doarme deloc. În
dangătul clopotelor și mulţimea lumânărilor aprinse, sub cerul liber, înconjurând o mică
bisericuţă de pe deal, se unește glasul preotului cu cântarea mulţimii credincioșilor.
Întreaga creștinătate trăiește clipe de mari bucurii la acest praznic mare, pe care
sfinţii părinţi l-au numit Sărbătoarea Sărbătorilor, Praznicul Praznicelor, Bucuria
Bucuriilor, Învierea Drepţilor. Este cea mai mare bucurie, nu numai a oamenilor, ci a
întregii creaţiuni. Este sărbătoarea în care se bucură tinerii, bătrânii și copiii”se bucură
animalele care privesc cum toate învie din mormânt: Natura, Viaţa lor, Nutreţul.
Fiecare sărbătoare este însoţită și marcată de ritualuri străvechi, de practice
specific, nerepetabile cu alte ocazii. Nici o altă sărbătoare din calendarul popular nu este
atât de bogată în tradiţii ca Paștele. Toate aceste moșteniri, păstrate cu sfinţenie și duse din
generaţie în generaţie, ne redeșteaptă în suflete emoţiile copilăriei, indiferent de vârstă.
După slujba de Înviere de la miezul nopţii are loc prima masă de Paşte în familie,
atunci când gospodinele aşează pe masă bunătăţile pregătite cu multă iubire şi dăruire în
numele acestei Sfinte sărbători creştine. Ouăle vopsite, preparatele din mielul sacrificat
(ciorba de miel, drobul de miel, friptura de miel), cozonacul şi pasca sunt câteva dintre
mâncărurile tradiţionale de Paşte întâlnite în casa oricărei familii.
Dacă aceste obiceiuri şi tradiţii le regăsim în mai toate regiunile geografice ale
ţării, sunt totuşi locuri în ţară unde încă se mai păstrează şi alte obiceiuri străvechi. În

246
Dobrogea, de exemplu, există şi alte tradiţii de Paşte, pe lângă cele amintite mai sus,
cunoscute sub numele de Caloianul şi Paparuda.
Paparuda este un obicei practicat în a treia zi de Paşti pe care îl întâlnim în
comunităţile de lipoveni din localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Văcăreni, Jijila. Obiceiul constă
în stropirea cu apă a unui alai de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu
ramuri verzi, ce intră din curte în curte. Alaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de
personaje, dintre care cel puţin una-două trebuie să fie mascate. Acestea sunt dezbrăcate şi
apoi înfăşurate în frunze şi ghirlande de boz (brusture, fag, stejar, alun). Gluga de boz este
legată deasupra capului cu cotoarele în sus şi acoperă tot corpul ca un con de verdeaţă.
Rămurelele sunt împestriţate cu panglici roşii, cu salbe de firfirici. Cortegiul umblă prin sat
de la o casa la alta, şi în curte, însoţitoarele cântă un cântec ritual, bătând din palme, iar
paparuda joacă un dans săltăreţ.
Un alt obicei dobrogean de Paşte la fel de cunoscut şi apreciat este Caloianul.
Acesta se practică în a treia miercuri de după Paşte şi constă în fabricarea unei păpuşi de
lut, ce este îngropată în câmp, ca apoi după o perioadă de timp să fie deshumată, ruptă în
bucăţi şi împrăştiată pe câmp, simbolizând fertilitatea, belşugul culturilor şi regenerarea
vegetaţiei.
De două mii de ani, generaţii întregi au trăit, trăiesc și vor trăi cu credinţa lor
mare în această sărbătoare a Învierii Domnului. Ea este sărbătoarea prin care românii au
supravieţuit de veacuri ca popor, iar această credinţă într-un singur Dumnezeu l-a făcut să
fie întotdeauna viu și să nu moară niciodată ca popor între celelalte popoare.
Bibliografie:
1.Artur Gorovei, Credințe și superstiții ale poporului român, Editura Grai și suflet –
Cultura naţională, București, 1995;
2.Barbu Gabriela, Alexandru Mihaela, Simboluri Pascale. Semnificații.
Ritualuri.Tradiții. Legende., Editura CallasPrint, Mangalia, 2005;
3.Ion Ghinoiu, Obiceiuri de peste an, Dicționar, Editura Fundaţiei Cultural Române,
București, 1997;
4.Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, (vol. I-II), Editura Fundaţiei Culturale
Române, București, 1994;

OBICEIURI ŞI TRADIŢII ÎN PREAJMA SĂRBĂTORILOR DE PAŞTI

Prof. educator: Petruşel Ioana Diana

Centrul de Pedagogie Curativă Simeria, Jud.Hunedoara

Luna aprilie a acestui an poartă o încărcătură deosebită pentru creştinii care

sărbătoresc Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc
pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşti prin post care durează 48 de zile începând din
ziua de luni după DUMINICA IERTĂRII.
Ultima săptămână din postul Paştelui, denumită şi Săptămâna Patimilor
reprezintă şi comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. Ziua de joi, din

247
această săptămână se numeşte Joia Mare iar vinerea se numeşte Vinerea Mare- zile în care
se ţine post negru.
După o perioadă în care se impune multă stricteţe atît alimentară cât şi
duhovnicească urmează Paştele, o adevărată sărbătoare din care nu pot lipsi tradiţiile
specifice fiecărei ţări, zone, fiecarui oraş ori sat.
Se pare că fiecare obicei sau tradiţie de Sfintele Sărbători ale Paştilor, marchează
şi specificul fiecarei zone din ţara noastră- de aici şi zicala Câte bordeie şi atâtea obiceie!
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor Învierea Domnului, este prilej pentru români de a
trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Şi pentru că vorbim de tradiţii şi obiceuri vreau să prezint un obicei foarte
străvechi din comuna Certeju de SuS, localitatea mea de domiciliu- şi anume ÎNALŢAREA
STEAGULUI.
Înălţarea steagului în comuna Certeju de Sus este o tradiţie cu o vechime de sute
de ani, datând de pe vremea coloniştilor străini sosiţi aici, având conotaţii atât istorice cât şi
religioase.Această tradiţie de Paşti este un adevărat ritual, având ca temă răpirea
fecioarelor Sabine.
Acest obicei se sărbătoreşte an de an a doua zi de Paşti, eveniment la care
participă toţi sătenii dar şi curioşi din satele vecine.
Pentru a se desfăşura „ca la carte”, acest obicei are nevoie de pregătiri care încep
încă de la lăsatul Postului de Paşte şi se termină în seara de Înviere. Odată cu lăsatul
Postului , în fiecare seară, în curtea bisericii, în deal, se adună băieţii tineri pentru a puşca
cu carbid. Şapte ţevi lungi de peste 2 metri sunt aşezate, îndreptate oblic şi rezemate de o
bucată de lemn, în aceste ţevi se introduce carbid, se adaugă apa apoi se dă foc, rezultatul
fiind o bubuitură .
Toată această procedură poartă denumirea populară „a puşca de Paşti”. Pe lângă
puşcat se mai bate toaca cu nişte ciocane mici care poartă denumirea de „tocoreze”.
Toaca este un trunchi de paltin cioplit, lung de şapte metri şi prins la capete cu
un cablu şi atârnat orizontal de un lemn la o înălţime de peste 5 metri .Toaca se păstrează
de la an la an .Această toacă , la fiecare bătaie scoate sunete muzicale.Este bătută la capete ,
iar ea se roteşte.
În acest timp se aleg şi stegarii satului, adică cei care vor purta steagul .Se aleg
doi băieţi tineri , unul care a venit din armată şi celălalt care pleacă în armată.Unul este
COMORNIC , celălalt este CRAI. Comornicul şi Craiul, conform obiceiului sunt cei care
vestesc Naşterea Domnului prin ridicarea steagului şi bătăile de toacă.
A doua zi de Paşte, lumea din sat se adună în curtea bisericii iar după terminarea
slujbei şi pomenirea morţilor, bătăile de toacă încep să se audă , semnalând că steagul este
adus pentru ca preotul să dea binecuvântarea sa, celor care îl poartă.
Obiceiul de a ridica steagul în Sfânta Sărbătoare de Înviere a Domnului înseamnă
că tinerii adulţi de sex bărbătesc se adună la cimitir în seara sâmbetei mari unde pun o
toacă iar noaptea nu dorm şi bat toaca.Ea vesteşte lumii ca străjerii de la mormântul
Mântuitorului nu dorm, iar steagul înseamnă steagul alb al păcii cu care Domnul Iisus
Hristos a înviat din morţi
Comornicul va aduce la cunoştinţa celor adunaţi că vor organiza un mare bal iar
cei care au fete pe la casele lor să le aducă la petrecere căci cei ce nu le vor aduce vor
rămâne fără ele, deoarece Craiul şi Comornicul le vor răpi aşa cum au răpit şi romanii pe
fetele sabinilor.
248
 După rostirea acestor cuvinte şi după ridicarea steagului, Craiul şi Comornicul,
însoţiţi de alai vesel lăutăresc, pornesc să poarte steagul din casă în casă şi să invite sătenii
la bal sau „la joc”cum se mai spune popular .
Ajunşi în casele sătenilor , aceştia joacă steagul şi dansează fetele din fiecare
locuinţă.Petrecerea dureză două zile , timp necesar pentru a vizita aproximativ cele 300 de
locuinte din sat, iar în cea de-a trei zi de Paşti are loc îngroparea steagului la care participă
tot satul adunat în faţa Căminului Cultural.După ce a fost purtat în tot satul, steagul este
jucat în faţa Căminului prin ridicatul şi lăsatul în jos a lui, pentru a-l prinde cineva .Cel care
îl va prinde, va fi unul dintre cei care îl va purta anul viitor.Odată prins steagul, se încinge o
horă mare după care se îngroapă în podul Căminului Cultural .În horă dansează numai
fetele pe care le invită stegarii.
Acest obicei se încheie an de an cu o petrecere bal , care se desfăşoară la Căminul
Cultural din sat, unde participă toţi sătenii dar şi cunoscători ai acestui obicei din alte sate,
chiar şi oraşe.
Localnicii sunt atât de mândri şi bucuroşi că acest obicei se păstrează încât
mulţumesc Bunului Dumnezeu că îi ajută să ducă mai departe această tradiţie, fiind o
mândrie pentru comuna Certeju de Sus .

Bibliografie:
Niculiţă Elena, Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în
ordine mitologică, Işi , Editura Polirom;
www.Crestinortodox.ro - pag. web
www.Desarbatori.ro - pag. web

249
 LICEUL TEHNOLOGIC „OVID CALEDONIU” TECUCI

STR. MATEI BASARAB NR. 11

( PROIECT DE PARTENERIAT )

COORDONATORI DE PROIECT:
Director, prof.NĂSTASE NICUȚA
Director adj.prof.HRISTACHE ELENA
Prof. înv, PESCARU VENERA – CLARA

Durata:ani şcolari: 2012/2013 şi 2013/2014

Beneficiari: *copiii Lic.Teh.”Ovid Caledoniu”cl. I – XII
* părinţii copiilor implicaţi
* comunitatea locală
Colaboratori: *Primăria Municipiului Tecuci
*Casa de Cultură Tecuci
*Biblioteca Municipală Tecuci
*Muzeul Municipal Tecuci
* Biserica”Adormirea Maicii Precista”- Tecuci
Cadre didactice implicate: *înv.MandeaJănica, prof.înv. Vîlcu Liliana
*prof:Trofin Violeta, prof. religie, Coman Iustina
Scopul:* Formarea caracterului moral-religios creştin al copiilor prin cunoaşterea
şi implicarea acestora în viaţa tradiţională, creştin – ortodoxă a comunităţii locale.
* Promovarea dialogului şi a comunicării între elevi de diferite vârste şi cadrele
didactice.
* Pregătirea elevilor în sensul dezvoltării personale, revigorării spiritul civic.
* Atragerea efectivă a elevilor în organizarea unor activităţi cu caracter educativ
şi extracurricular, conducând la creşterea calitativă a acestor activităţi.

250
 Obiective : * Educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter şi formarea unei
atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
* Cunoaşterea unor elemente de istorie, geografie locală care definesc poporul
român.
* Cunoaşterea unor tradiţii locale.
* Cultivarea unor sentimente şi atitudini de respectare şi păstrarea tradiţiilor
popular creştine locale şi naţionale.
* Implicarea comunităţii în desfăşurarea şi pregătirea activităţilor.
* Cultivarea dragostei pentru eroii neamului şi istoria locală.
Voluntariatul - O VIRTUTE , NU O OBLIGAŢIE.

Aşteptări: * Să stabilească o relaţie de comunicare pentru a desfășura

împreună acţiuni civice.
* Să dovedească un comportament atent, tolerant, civilizat în tot ceea ce
întreprind.
* Atragerea şi implicarea micilor şi marilor şcolari în acţiuni şi activităţi
diversificate care să răspundă dorinţelor lor.
* Conştientizarea părinţilor şi a altor factori educaţionali din cadrul co munităţii
cu privire la rolul lor în formarea şi dezvoltarea propriilor copii.
* Colaborarea mai strânsă dintre şcoală, familie şi comunitatea locală în scopul
atingerii obiectivelor propuse în acest proiect.

Loc de desfăşurare: * .Lic.Teh.”Ovid Caledoniu” –Tecuci

* Casa de Cultură – Tecuci
* Muzeul Municipal - Tecuci
* Biblioteca Municipală – Tecuci
* Biserica „Adormirea Maicii Precista”- Tecuci

EVENIMENTE ÎNSCRISE ÎN CALENDARUL PROIECTULUI:

*”CHIPUL DASCĂLULUI MEU”

*”1 DECEMBRIE”
*”SĂRBĂTORILE IERNII” - CRĂCIUNUL
* „EMINESCU ŞI COPIII”
* „24 IANUARIE”
* „SĂRBĂTORILE PRIMĂVERII”
* 22 aprilie - „ZIUA PĂMÂNTULUI”
*PAŞTELE LA ROMÂNI – „BUCURIA ÎNVIERII”
* 1 IUNIE „ZIUA COPIILOR”

Resurse materiale:calculator, imprimantă, afişe, desene, cărţi, reviste, CD-uri,

coli de scris, markere, mape, pliante, broşuri tipărite, materiale video-audio,
Resurse umane implicate:elevi, cadre didactice, familiile elevilor, reprezentanţi ai
comunităţii locale.
Promovarea proiectului : revista şcolii, ziarul local , www.didacti.ro.Tv Galaţi.
Activităţi de informare: * Întâlniri periodice între colaboratorii proiectului.
251
 * Întâlniri cu părinţii elevilor.
* Întâlniri cu reprezentanţii comunităţii locale.
Modalităţi de evaluare: * expoziţii ;
* portofolii ;
* excursii ;
* concursuri;
* desene;
* spectacole;
* acordarea de diplome pt. rezultatele obţinute la unele concursuri.
Condiţii contractuale: * programul activităţilor va fi stabilit în comun;
* programul poate suferi modificări pe parcursul
desfășurării;
* în organizarea şi desfăşurarea activităţilor va fi acceptată pre zenţa părinţilor
care doresc să participe sau să se implice;
Regulamentul proiectului:
Proiectul se va desfăşura pe durata : oct.2012/ iunie 2014; activităţile
desfăşurându-se după programul stabilit.
Coordonatoriii proiectului se vor asigura de buna desfăşurare şi vor fi
responsabili de activităţile programate.
Activităţile proiectului se vor desfăşura în zile lucrătoare, stabilite de comun
acord de către colaboratori, după orele de curs.
Fiecare activitate va cuprinde un program elaborat cu cel puţin o săptămână
înainte, care va fi cunoscut de toate părţile implicate.programele activităţilor vor fi ataşate
prezentului proiect.
Colaboratorii şi coordonatorii proiectuluise vor ocupa de atragerea de sponsori
din rândul comunităţii, care să ajute financiar sau marerial la derularea acestui proiect.
Dacă o activitate nu va putea fi desfăşurată la data stabilită, din motive obiective,
se va desfăşura în cursul săptămânii următoare, cu condiţia anunţării din timp a tuturor
celor implicaţi.
Comisia de jurizare:
Director adjunct, prof. HRISTACHE ELENA
prof. TROFIN VERONICA
Prof.înv:PESCARU VENERA-CLARA
REPREZENTANT al părinţilor :
REPREZENTANT al comunităţii locale:

252
 „BUCURIA ÎNVIERII”

LA ÎMPĂRTĂȘIT Joia Mare- ouăle încondeiate de noi

MOTO:Voluntariatul apropie oamenii și rupe frontierele . De asemenea ne face să
redescoperim latura umană din interiorul fiecăruia.
ARGUMENT
Sărbătorile sunt un prilej de bucurie , de împăcare sufletească, lumina sfântă di
noaptea
Învierii Mântuitorului călăuzindu-ne spre o viaţă mai bună , lipsită de griji.
Punctual de pornire în desfășurarea miniproiectului „BUCURIA ÎNVIERII” l-a
constituit curiozitatea copiilor de a afla cât mai multe despre ISUS și despre obiceiurile și
tradiţiile de PAȘTI.
Copiii iubesc această sărbătoare și de aceea cu ajutorul părinţilor încercăm să
sădim în sufletele lor iubire pentru Dumnezeu și semeni.
Implicarea copiilor în derularea acestui proiect va conduce la conștientizarea
faptului că tradiţiile trebuie păstrate și transmise mai departe.

OBIECTIVE
Obiective de referință

253
 Dezvoltarea capacității de cunoaștere și înțelegere a unor obiceiuri creștine specific
sărbătorilor PASCALE.
Formularea virtuților creștine și cultivarea comportamentului moral religios.
Obiective operaționale
să cunoască semnifiocaţia zilei de Paște;
să identifice principalele calităţi ale unui bun creștin;
să știe că Iisus Hristos a fost răsticnit pe cruce;
să facă deosebirea între o zi de sărbătoare și o zi obișnuită;
să participle la manifestările tradiţionale creștine;
să se implice în acţiuni commune cu prietenii și colegii pentru ajutorarea celor
aflaţi în nevoie;
să dăruiască fără regrete din surplus;
să lucreze în echipă pentru scopuri caritabile;
să-și valorifice lucrările proprii;
să vopsească și să încondeeze ouă și să reţină obiceiuri și tradiţii ale acestui fapt…
Procurarea materialelor
În derularea proiectului am cerut ajutorul părinţilor , preotului, unor sponsori,
cărora le-am adresat scrisori de intenţie.
RESURSE
Umane:
- elevii școlii;
- părinţi / bunici / rude;
- cadre didactice;
- preotul;
- sponsori locali
Materiale:
cărţi religioase;CDplayer ;videoproiector; coș;ouă;jucării;dulciuri;coli;
ACTIVITĂŢI
PAȘTELE- ppt informative „Din tradiţia poporului roman”
PAȘTELE , prezentat de copii – poezii , povești, scenete, compuneri;
ÎMPĂRTĂȘANIA – activitatea la biserică;
ATELIERUL ÎNGERAȘILOR – fiecare lucrează( desene, colaje, …)pentru expoziţie
și pentru a oferi;
CADOUL MEU PENTRU EI – colectarea cadourilor;
NOI / EI – vizită la Centrul Sf.Andrei – DARUL.

RESPONSABILI
Director adjunct, prof.Hristache Elena;
Prof.înv.Pescaru Venera – Clara

254
 DIN ACTIVITATEA NOASTRĂ:

IARBA simbolul vieţii, cuiburi pentru ouăle de Paşte BUCURIA ÎMPLINIRII

255
FIECARE CU BUCURIA LUI UNELE DIN LUCRĂRILE NOASTRE DE PAȘTE

DARUL MEU , BUCURIA LOR (pregătirea pentru vizită)

256
 NE BUCURĂM ÎMPREUNĂ

CREDINŢE ŞI TRADIŢII DE PAŞTI ÎN BIHOR

Prof. Balint Ioana-Laura

Şcoala Gimnazială „Oltea Doamna” Oradea

Popor cu o bogată istorie, românii din cele mai vechi timpuri au ştiut să păstreze
cu sfinţenie datinile şi obiceiurile strămoşeşti. Trecând peste perioadele de dominaţie
străină, românii au conştientizat că identitatea naţinală este cel mai de preţ lucru la care nu
pot renunţa, orice s-ar întâmpla.
Religia creştină, alături de alte elemente istorice, a devenit elementul forte prin
care românii şi-au demonstrat continuitatea, latinitatea şi dăinuirea în vatra firească a
fostului neam dacic.
De aceea, tinerii din zilele noastre au datoria morală de a păstra şi duce mai
departe tradiţiile specifice naţiei române, integrarea acestora în tradiţiile europene.
Având o existenţă milenară, obiceiurile au avut un rol important în organizarea
vieţii sociale din satul tradiţional. Reglementând relaţiile omului cu natura înconjurătoare
şi colectivitatea din care face parte, ele marchează atât trecerea de la un anotimp la altul, de
la un an sau altul, cât şi momentele importante din viaţa omului, naşterea căsătoria şi
moartea, contribuind la modelarea comportamentului uman.

257
 Acest studio s-a concentrat asupra unuia dintre cele mai arhaice obiceiuri de
primăvară din arealul judeţului Bihor, cunoscut, cel mai adesea, cu denumirea generică
„Lioara”. Obiceiul, cu un cântec ceremonial propriu, avea loc în contextul sărbătorilor
pascale, mai exact a doua zi de Paşte când, în mai multe localităţi din jurul Şteiului, sătenii
ieşeau la mormintele din cimitire cu pomeni abundente pentru comemorarea celor
dispăruţi. În alte localităţi din sudul Bihorului, pomenirea morţilor are loc la o săptămână
după Duminica Învierii Mântuitorului, în Duminica Tomii, numită Paştele Morţilor sau
Droştele.
În această zi, fetele adolescente, cu vârstă apropiată (13-14 ani) se „liorau” în faţa
feciorilor şi a familiilor din sat, după ce, în mod cert, se „prindeau surate”, la o dată
anterioară, probabil la Sântoader, când fenomenul înfârtăţirii şi însurăţirii era răspândit în
toate zonele etnofolclorice ale ţării.
La supravieţuirea în timp a satului românesc, un rol important l-au avut, printre
altele, manifestările spirituale care vizau consacrarea ritual-magică a coeziunii membrilor
comunităţii.
În faţa unor situaţii inerente „de criză”, se reiterau acte de solidaritate comunitară
menite să reinstaureze echilibrul, ordinea morală, armonia cuplului, familiei sau obştii
întregi. Le regăsim în momentele cruciale din ciclul vieţii omului (naştere, nuntă, moarte),
dar şi în cazurile de secetă, epidemii etc. În unele activităţi economice, precum torsul
fuioarelor şi câlţilor, la seceriş, la construirea unei case, nu puţini participau la claca
organizată de cel ce apela la acest tip de ajutor .
Astfel de acte se extind dincolo de relaţiile de rudenie, familiale sau de neam,
incluzând vecinii şi nu numai, uneori chiar întreg satul (vezi în acest sens hora de duminică
sau Paştele morţilor). În context, se încadrează însurăţitul fetelor şi înfârtăţitul feciorilor,
pe criterii de prietenie şi de afinităţi sufleteşti. Obiceiul era cunoscut şi practicat în forme
ritualizate, sub denumiri zonale în toată ţara precum: Prinsul Verilor şi Văruţelor, Datul de-
a Verişoarele, Mătcuţatul Fetelor, Mătcălău ş.a.
În Bihor, la Chişcău, se numea Jurământul Fârtaţilor şi Suratelor, iar la Cărăsău
Prinderea Suratelor. În câteva sate din sudul judeţului Bihor, Valea de Jos, Rieni, Lunca,
Seghişte şi altele, fetele surate erau protagonistele unui ceremonial complex ce se
desfăşura în a doua zi de Paşte sau în Duminica Tomii. Obiceiul are denumiri variate de la
sat la sat: Lioara, Lilioara, Milioara, Jocul Felegii etc.
Din momentul prinderii suratelor, ele rămâneau legate pentru toată viaţa şi
niciodată nu se adresau una alteia în alt chip decât cu apelativul surată… Suratelor le
reveneau, după tradiţie, o seamă de îndatoriri. Ele se considerau rude de sânge, luând parte
alături de neamuri, la toate momentele importante. Suratele erau alături una de alta la
bucurie şi la necaz, în viaţa de fiecare zi, ca şi la sărbători. La moartea unei surate, ele
purtau semne de doliu, dădeau ajutor la pregătirea petrecaniei, se „văietau“ după surata
lor. Una din îndatoririle suratelor era de a se feri una pe alta de clevetiri, de a-şi apăra
cinstea, netăinuind nimic una celeilalte. Acest aspect lărgeşte sfera semnificaţiilor sociale
ale obiceiului, care avea o înrâurire pozitivă asupra moravurilor.
Obiceiul suferă un proces de destrămare. El a devenit azi un joc de-a suratele
între fete, fiecare fată prinzându-şi, fără ritual, mai multe surate.

258
 IISUS HRISTOS - ÎNVIEREA ŞI VIAŢA

PROF. DAMEAN NICOLETA

ŞCOALA GIM. NR. 116, BUCUREŞTI, SECTOR 3

Fundament al credinţei creștine și al propovăduirii apostolice, Învierea reprezintă nu

doar lucrarea tainică prin care Fiul lui Dumnezeu dăruiește în chip desăvârșit slava
dumnezeirii Sale firii omenești asumate din pântecele fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, ci
și trecerea noastră, a tuturor, împreună cu El prin moarte la viaţă.
Hristos este ”Învierea și Viața” (Ioan 11, 25) pentru că prin moartea Lui este
omorâtă moartea noastră și prin învierea Lui suntem înviaţi la viaţa cea nouă și adevărată.
Această viaţă adevărată pe care o primește omul de la Hristos este cea care îl face să fie viu
și dincolo de mormânt, după cuvântul Mântuitorului spus Martei înainte de învierea lui
Lazăr: ”Cine crede în Mine chiar de va muri viu va fi” (Ioan 11, 25). Cu alte cuvinte, Hristos a
înviat, dar roadele învierii Lui, ca cele ce produc învierea noastră, ridicarea la o viaţă nouă,
ne sunt împărtășite prin dumnezeieștile Taine în Biserică.
Astfel, în înviere se împlinește nu doar lucrarea lui Hristos, ci și lucrarea Bisericii,
pentru că ea are misiunea ca în veacul acesta să-i pregătească pe oameni pentru veacul
viitor, pentru ca slava dumnezeiască a împărăţiei lui Dumnezeu ce va învălui întreaga
creaţie să nu fie pentru ei un foc care mistuie, ci lumină care luminează veșnic strălucind
iubirea Sfintei Treimi.
Învierea este, aşadar, prăznuirea bucuriei, este sărbătoarea luminii, dar simţirea
acestei bucurii și a acestei lumini dumnezeiești nu vine decât din inima curată dobândită
prin slujirea jertfitoare.

Bibliografie:

1.Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000;

2.Penticostar, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986;
3.Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

TRADIŢII DE PAŞTE ÎN OLTENIA

Duţă Sofia- Şc. Gimnazială Nr. 3 Slatina- Olt

Georgescu Camelia- Şc. Gimnazială Nr. 3 Slatina- Olt

„Veşnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, iar satul românesc a rămas un
bun păstrător de tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti ce ne marchează identitatea, dând
originalitate şi trăinicie culturii poporului nostru. Aceste legi nescrise ne diferenţiază de
alte naţii şi arată originea noastră milenară pe acest pământ, nu se ştie când au apărut, nici
cine le-a creat, ele ne-au fost transmise, iar noi avem datoria de a le cunoaşte şi de a le da
mai departe urmaşilor. Păstrarea tradiţiei este una dintre caracteristicile poporului român.
Primite ca moştenire de la strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exacta sau împrejurările

259
în care au apărut, tradiţia, obiceiurile, multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local,
de unde şi zicala: „câte bordeie, atâtea obiceie”, sunt respectate adesea cu sfinţenie.
Element fundamental al calendarului religios dar şi al celui popular, ciclul Pascal
alcătuieşte un sistem complex de sărbători şi zile marcate de anumite gesturi ce au ca scop
asigurarea bunului mers al vieţii. În comunitatea tradiţională pregătirile pentru
sărbătoarea Paştelui încep încă din prima zi a Postului Mare, care durează şapte săptămâni.
Ciclul pascal se continuă după Duminica Învierii, cu încă şapte săptămâni, până la Înălţare.
Sărbătoarea Paştelui a fost şi este pentru români un eveniment major încărcat de
semnificaţii sacre atât la nivelul trăirilor, fie ele religioase sau cotidiene, la nivelul
receptării festivului, cât şi exprimărilor limbajelor propriu-zise.
Duminica Floriilor, cunoscută şi sub denumirea de Duminica florilor sau a
stâlpărilor, este una din cele mai mari şi importante sărbători care preced sărbătoarea
Paştelui. Duminica Floriilor este considerata o zi sfântă, o zi a florilor şi a elementului
vegetal în cultura populară românească. În această zi, creştinii aduc la biserică ramuri
înmugurite de salcie ce urmează să fie sfinţite de către preot în cadrul unei slujbe speciale.
Joia Mare numită şi Joia Patimilor sau Joia Neagră este ultima joi din Postul
Paştelui. Toate slujbele, pomenirile şi parastasele care au început în prima sâmbătă din
Postul Mare, durează numai până în Joia Mare, zi în care se pomenesc din nou morţii. Se
obişnuieşte să se ducă la biserică colivă şi colaci, băutură şi mâncare care se sfinţesc şi se
dau de pomană de sufletul morţilor. Se crede că, în această zi, se deschid mormintele şi
spiritele celor adormiţi vin la familiile lor şi petrec Paştele cu cei vii, unde rămân până la
Rusalii.
Conform tradiţiei, înroşirea ouălor de Paşti se face în Joia Mare, pentru că se
spune că ouăle fierte şi vopsite în această zi se pot păstra pe tot parcursul anului fără să se
strice. Se mai spune că, după Joia Mare, urzicile (mâncare de post) nu mai sunt bune de
mâncat pentru că încep să înflorească („nunta urzicilor”). Sunt adevărate întreceri pentru a
realiza ouă cât mai frumos încondeiate. Semnificaţia diferitelor motive „scrise” are rădăcini
străvechi. Printre acestea amintim motivul solar (ca simbol al primăverii, al luminii şi al
bucuriei de viaţă)”, calea rătăcită””, hora””, Naşterea Domnului””, crucea” sau „scena
Învierii”. Deşi este un obicei practicat în special de femei, în centrul de ceramică de la
Oboga, el este practicat şi de bărbaţi, care s-au inspirat din motivele ornamentale de pe
ceramică.
Ouăle se ciocnesc la masa de Paşti (în toate cele trei zile ale sărbătorii) după un
anumit ritual: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, ciocneşte capul oului de capul
oului ţinut în mână de un comesean, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă: „Hristos a
Înviat!”, la care se răspunde cu: „Adevărat a Înviat!”.
Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea Sărbătorii de Paşti (din Săptămâna
Mare), se mai numeşte şi Vinerea Patimilor ( ziua patimilor şi răstignirii lui Iisus) sau
Vinerea Seacă (pentru că e zi de post negru pentru cei mai mulţi români, adică nu mănâncă
şi nu beau nimic toată ziua). Postul negru este ţinut în credinţa că Dumnezeu îl va feri pe cel
care posteşte de toate bolile, îl va face să fie sănătos şi să-i meargă bine tot restul anului. În
timp ce oamenii mai în vârstă se spovedesc şi se împărtăşesc de mai multe ori pe an, cei
tineri merg pentru aceste lucruri doar o dată pe an, în Vinerea Paştilor.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a
asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie,

260
dar şi acasă, pentru a avea lumină în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfintele
Paşti- anafura sfinţită şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse Vinerea
Mare la biserică, pentru a le pune acasă la icoane.
În prima zi de Paşti există obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect
pentru această aleasă sărbătoare, dar şi pentru că ea semnifică primenirea trupului şi a
sufletului, aşa cum se primeneşte întreaga natură, odată cu sosirea primăverii. Masa din
prima zi de Paşti e un prilej de reuniune a familiei, decurgând după un adevărat ritual. De
pe masa de Paşti nu pot lipsi: ouăle roşii, ciorba de curcan, salata cu ceapă verde şi ridichi,
drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână.
În a doua zi de Paşti, în judeţul Olt, fetele se îmbracă cu cămăşi, zăvelci, poale şi
marame lucrate pe „furiş”, ca să nu aibă nimeni modelul respectiv. În felul acesta, fetele îşi
demonstrează măiestria în domeniul cusutului şi al ţesutului.
În fiecare primăvară se reaprinde în sufletul nostru flacăra speranţei şi a
încrederii în Învierea de veac, aşa cum natura reînvie an de an, mai gingaşă cu fiecare
ghiocel, mai caldă cu fiecare mâţişor, mai plină de taine cu fiecare mugur şi fiecare frunză.
Aplecându-ne cu dragoste spre trecutul nostru, gândindu-ne cu respect la
moştenirea ce cu credinţă ne-a fost transmisă, noi, educatorii, prin activităţile desfăşurate,
promovăm valorile tradiţionale menţinând nepieritor spiritul sărbătorilor religioase.

BIBLIOGRAFIE:
Constantinescu, Nicolae, Dobre, Alexandru – 2003 „, Etnografie şi folclor românesc”,
Ed. Universitătţii „Spiru Haret”;
Ghinoiu, Ion- 2008 „, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”, Ed.Agora ;
Niculiţa , Voronca, Elena-2008 „, Datinile şi credinţele poporului român”,
Ed.Saeculum;
Pop, Mihai-1999 „, Obiceiuri tradiţionale româneşti” , Ed.Univers.

DIN SUFLET…PENTRU SUFLET

Prof. Gabriela Bunghez

Liceul Tehnologic Agricol”M.Kogălniceanu”, Miroslava, Iaşi

Oare ce înseamnă, pentru fiecare dintre noi, Sfintele Sărbători ale Paştelui?
Renaştere spirituală, bunătate, dăruire, coborâre în sine, evlavie, apropierea de Dumnezeu,
apropierea de oameni….
Ca şi în anii precedenţi, Săptămâna „Şcoala Altfel- Să ştii mai multe, să fii mai
bun”, a permis desfăşurarea unui program flexibil, orientat spre activităţi interesante şi
provocatoare, derulate în afara cadrului instituţional. Astfel de acţiuni au un rol benefic în
dezvoltarea şi consolidarea relaţiei profesor – elevi - părinţi – comunitate, deoarece elevii
au şansa să fie şi ei „altfel”, să interacţioneze dincolo de norme şi bariere.

261
 Discutând cu elevii mei despre ceea ce i-ar interesa şi le-ar plăcea să facă în
această săptămână, le-am lansat o provocare, influenţată de vizionarea unei emisiuni TV
despre bătrânii abandonaţi sau lăsaţi în căminele de bătrâni de copiii lor, majoritatea
plecaţi la muncă în străinătate pentru a avea un trai mai bun. Spre surprinderea mea, copiii
au conştientizat cunoaşterea unor cazuri asemănătoare, poate vecinul lor, poate cineva din
propria familie, poate unul dintre miile de anonimi care aşteaptă cu lacrimi în ochi şi
mâinile tremurânde, înainte de Marea călătorie, un semn de la cei dragi. Bătrâni, bolnavi,
părăsiţi….Întrebarea „Ce-ar fi dacă am vizita un cămin de bătrâni?” a venit firesc pe buzele
copiilor. Ne-am gândit că poate o vizită în Ajunul Paştelui, le-ar aduce bătrânilor, măcar
pentru o clipă, zâmbetul, interesul, speranţa. De asemenea, elevii ar conştientiza nevoile,
necesităţile acestei vârste, deloc uşoare în România şi ar empatiza cu cei care le-ar putea fi
bunici.
Am fost primiţi cu mare bucurie de unii, curiozitate sau uşoară indiferenţă de
alţii, într-un cămin de pensionari din Copou. Iată câteva fragmente din testimonialele
elevilor:
Dragoş: „La început am privit cu oarecare indiferenţă ideea vizitei la un cămin de
bătrâni. „Ce-i mai trece prin cap şi dirigii, când ne-am putea plimba prin Mall sau am putea
savura o pizza la o terasă…”Când am intrat, ceva s-a întâmplat…nu ştiu cum să spun…o
atmosferă ca dintr-o altă lume, aparent liniştită, dar parcă simţeam cum mii de sentimente,
de senzaţii, de gânduri, de doruri se loveau intens de sufletele noastre. Atunci am realizat,
fiecare bătrânel este tatăl cuiva, fiecare bătrânică este mama cuiva, fiecare este bunicul
cuiva…şi deodată am simţit o mare dragoste…şi eu sunt crescut de bunicii mei.”
Alexandra: „Pe mine m-au frapat ochii lor, întorşi spre o lume numai de ei ştiută,
aproape goi spre lumea dinafară, dar depănând amintiri la nesfârşit cu speranţa că nu vor
uita niciun chip drag, niciun glas iubit, nicio atingere a celor cărora le-au dat viaţă. Dacă s-
au bucurat? Cu siguranţă, pentru că ne-au pus să povestim despre noi, ne-au sorbit
cuvintele, hrănindu-se parcă cu ele, pentru a avea prilejul de a povesti „ despre ai lor” copii,
nepoţi, cu mândrie, dar şi durere.”
Nicoleta: „M-a impresionat curiozitatea cu care ne cercetau, ne întrebau, de parcă
noi am fi venit din altă lume. O doamnă ne-a spus să preţuim viaţa, tinereţea, să trăim
frumos, curat, să facem ceva cu vieţile noastre, să preţuim sănătatea şi să-L iubim pe
Dumnezeu…Apoi s-a retras îngândurată, având aerul că ştie ea ce spune. Aş fi vrut să-i aflu
povestea, dar poate aş fi declanşat retrăirea unor amintiri dureroase…”
Ştefan: „Nu ştiu, până acum nu m-am gândit la bătrâni, pentru că bunicii mei sunt
destul de tineri, în putere şi încearcă să ţină pasul cu tinerii. Şi totuşi mă întreb:de ce
această soartă pentru nişte oameni care au muncit o viaţă, care au dat naştere altor vieţi,
iar spre sfârşitul vieţii să trăiască singuri, departe de familie? Şi totuşi, aici, în acest cămin,
trăiesc ca într-o mare familie, făcându-şi prieteni, încercând să înlocuiască ceea ce le
lipseşte.”
Fără îndoială, această experienţă a copiilor a fost una inedită, dar în aceeaşi
măsură şi utilă din punct de vedere emoţional, pentru că, înaintea unei Sărbători Sfinte,
viaţa le-a arătat o altă faţetă a sa, o imagine a existenţei noastre pe care de multe ori o
privim ca ceva care ne supără, pe care o îndepărtăm sau de cele mai multe ori o ignorăm.
Elevii au înţeles că bătrâneţea nu este o boală molipsitoare de care trebuie să ne ferim, că
bătrânii nu sunt nişte păpuşi uzate pe care le aruncăm sau îi dăm altora pentru că nu mai
corespund , sau nu mai încap în schema noastră de viaţă. Au înţeles că, inevitabil, vor
262
ajunge şi ei bătrâni, de aceea, trebuie ajutaţi, respectaţi, înconjuraţi cu dragoste şi
înţelegere…Că trebuie valorificată experienţa lor de viaţă, înţelepciunea , sentimentele,
emoţiile, trăirile…Că nu trebuie uitaţi, ignoraţi, părăsiţi, abandonaţi…
Nu vei fi niciodată singur…….

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI, PĂSTRATE ORI UITATE ÎN BANAT

- REZUMAT -

Prof. înv. primar KORTNER TILORE

Şcoala Gimnazială Nr. 2 Lugoj, jud. Timiş

Paştele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii. Sfintele
Paşti - sărbătoarea vieţii - marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare
din Săptămâna Luminată readuc echilibrul şi armonia creştinilor. Obiectul acestei sărbători
creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Sărbătoarea
Paştelui, Sărbătoarea Luminii şi a Bucuriei şi-a păstrat, până în prezent, farmecul şi
semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât şi de tradiţiile şi simbolurile pascale:
oul vopsit, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel şi
slujba de sâmbătă seara, în cadrul căreia creştinii primesc Lumina Sfântă.
Banatul rămâne o zonă cu frumoase tradiţii pascale, care încep imediat ce se intră
în post şi se smeresc pe măsura apropierii de Sfânta Înviere, pentru ca în Săptămâna
Patimilor să culmineze în Joia Mare, când focurile se aprind la miezul nopţii în cimitire
pentru a încălzi sufletele celor mutaţi dincolo de morminte. Principalele obiceiuri
tradiţionale, populare, din satele bănăţene sunt legate de perioada de început a Postului
Paştilor, mai vechi şi categoric româneşti fiind practicile legate de primele sâmbete din
post.
Postul Paştelui era respectat cu rigurozitate, chiar cu exigenţă, de lumea satelor
bănăţene, până în prima jumătate a secolului XX. Era ţinut de întreaga familie, de la copii la
bătrâni şi nu era văzut doar ca o restricţie alimentară de la mâncărurile “de dulce” (carne,
peşte, brânză, ouă, grăsimi animale, lapte sau băuturi alcoolice).
Săptămâna premergătoare Postului era numită şi săptămâna cotoroagelor sau a
răciturilor, preparate doar din anumite părţi ale porcului şi oferite de pomană. Erau
alimente care marcau, ritualic, începutul sărbătorilor de primăvară, pentru că Paştele
marchează începutul acestui anotimp. Este o perioadă în care legumele folosite la fierturi
sunt înlocuite cu usturoiul, care ţine la distanţă spiritele malefice şi în egală măsură,
spiritele morţilor. Postul Paştelui era întâmpinat cu focuri aprinse pe dealurile din preajma
satului, până noaptea târziu. Copiii şi tinerii aprindeau un foc mare, ritualic, purificator,
făcând zgomot şi chiuind pentru a alunga spiritele rele.
Prima sâmbătă este cea a Sântoaderului, când se fac anumite alimente, se fierbe
grâu (colivă) care se consumă în amintirea morţilor, în alte zone se fac colăcei de post,
brăduleţi, dar este şi o zi adresată fetelor care se spală pe cap pentru a avea părul frumos
tot anul. Tradiţia săptămânii de dinaintea Sântoaderului e plină de tabuuri şi de interdicţii,

263
ce trebuiau respectate cu sfinţenie, în special de femei. Ele nu aveau voie să lucreze cu
firele, adică să coasă, să urzească pânză în război, riscând să fie pedepsite exemplar de caii
lui Sântoader. De altfel, fetele nu au voie să părăsească locuinţa pentru a merge la joc în
acestă săptămână periculoasă. Altfel, riscau să fie luate pe sus de o herghelie divină şi lovite
cu copitele.
Sunt practici mărunte, dar străvechi, legate în primul rând de existenţa familială.
De prin secolul XIX avem atestate, în toate satele din Banat, în cele de colonişti, de şvabi, de
italieni, dar şi în cele de români şi sârbi, o altă practică ce marchează începutul Postului de
Păresimi; sunt practicile carnavaleşti: Nebunii, Obrăzarele, Urşii, Moşii, Berbecii, Cornii;
prima zi de luni de la începutul postului este o zi de petrecere, în care lumea este întoarsă
pe dos.
Deniile. Unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe creştine
sunt Deniile. Ele se ţin în Postul Mare al Paştilor. Mai frecventate de lume sunt Deniile din
Săptămâna Mare, care atrag o mulţime de credincioşi. Până la începerea Deniilor, în
săptămâna a cincea din Postul Paştilor, satele trebuie curăţate şi primenite, începând cu
casele şi ogrăzile. Cei mai bucuroşi sunt copiii. După ce văruiesc pomii din livezi şi grădini,
se îmbracă în haine de sărbătoare şi se duc la biserică. Magia Deniilor îi tulbură şi îi
farmecă. La fel ca pe mamele, bunicile şi surorile lor, care în Săptămâna cea Mare intră în
biserică cu capul acoperit de-o năframă neagră.
În zona Banatului, cea mai importantă zi este considerată a fi Joia mare. Astfel că,
în credinţa bănăţenilor, în această zi, un personaj mitologic feminin, numit Joimăriţa, umbla
prin sate și le pedepsea pe fetele care nu își terminau de tors lâna, iar pe cele mai leneșe le
lua la ea acasă și le mânca. În prezent, în Joia Mare se aprind focurile în cimitire, pentru că
se crede că în perioada Paștelui se deschide cerul și sufletele morţilor se întorc în sat.
Deopotrivă, pregătirea bucatelor tradiţionale se face după terminarea curăţeniei mari.
În Sâmbăta Mare, prima zi după Prohodul de vineri seara (Liturghia prin care se
aminteşte de moartea lui Hristos), se sacrifică mielul, din care gospodinele pregătesc
mâncăruri tradiţionale delicoase: drob, friptură de miel şi altele.
La sate există şi acum obiceiul ca la Slujba de Înviere şi în zilele de Paşti fiecare să
se înnoiască cu ceva de îmbrăcat. Există obiceiul ca femeile să poarte măcar o cămasă nouă,
ţesută de ele, iar bărbaţii o pălărie nouă.
În Sâmbăta Mare, după Săptămâna patimilor şi Prohodul morţii lui Hristos din
Vinerea Mare, are loc Slujba Învierii - un ritual specific, care s-a păstrat până în zilele
noastre, atât la sat, cât şi la oraş. La ora 23:45, în biserică se închid luminile, iar preotul, cu
o lumânare aprinsă de la candela crucii, spune de trei ori „Veniţi de primiţi lumina”.
Credincioşii iau lumină şi îl urmează pe preot în faţa bisericii, unde este aşezată o masă, pe
care se găsesc biblia, o cruce şi două sfeşnice cu lumânările aprinse.
În dimineaţa de Paşte, credincioşii trebuie să se spele pe faţă cu apa în care au
fost puse un ou roşu – pentru obraji rumeni, un bănuţ de argint – pentru belşug, şi un fir de
iarbă – pentru prosperitate.
După slujbă, membrii familiei se întorc acasă, iau masa împreună, gustând mai
întâi din alimentele sfinţite, iar după masă se ciocnesc ouăle. Masa din prima zi este un bun
prilej de reunire a familiei, cu respectarea unui ritual. La micul dejun din prima zi de Paști
se practică tradiţia tămâierii bucatelor, apoi fiecare mesean primește o linguriţă de paşti,
adică vin şi pâine sfinţite. În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert,
ouă albe și mâncăruri tradiţionale, după acestea continuându-se masa cu friptură de miel.
264
Tot în prima zi de Paşte se poartă haine noi în semn de respect pentru această sărbătoare,
dar şi pentru că ea semnifică primenirea trupului şi a sufletului, aşa cum se primeneşte
întreaga natură primăvara.
Trei lucruri se pregătesc cu sfinţenie: pasca, ouăle şi cozonacul (aceste obiceiuri
se mai ţin doar la sate, în timp ce la oraş doar unii bătrâni mai respectă tradiţia). Acese trei
feluri de mâncare se duc la biserică, pentru a fi sfinţite.
Cea de-a doua şi cea de-a treia zi de Paşte sunt rezervate jocului popular. Tinerii
şi bătrânii se adună în centrul satului, în faţa bisericii şi spre seară începe hora mare a
satului. Tot aici există tradiţia ca în a doua zi de Paşte, sătenii, însoţiţi de musafiri, să
pornească spre centrul satului. În faţa bisericii intră cu toţii în hora mare.
Tot în Banat, în cele trei zile de Paşte, oamenii se sărută între ei şi se
îmbrăţişează, acestea semnificând iubire, iertare, uitarea oricărei supărări. Hristos a Înviat!

Bibliografie:
* Ghinoiu, Ion, 2002, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;
* Nicolau I., 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti
*http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/sarbatorile-credinta-
populara-in-credinta-bisericii

265
 SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI

Prof. înv. preşcolar Leaua Laura, GPN Puieştii de Jos, Jud. Buzău

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni, într-o veche

familie boierească. Era fiul lui Matei(„Papa”) Brâncoveanu și al Stancăi(Cantacuzino), sora
domnitorului Şerban Cantacuzino.
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin
Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fiice:
Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda. Soţia sa, Doamna Marica, a fost
adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care se afirma pe atunci
că era fabuloasă.
Ea știa rostul fiecărei moșii, al fiecărei case și al tuturor sumelor de bani
depozitate în băncile din vestul Europei, la Viena, Veneţia sau Amsterdam.
Brâncoveanu, de-a lungul vieţii sale, deţine diferite funcţii de seamă ale ţării: aga,
postelnic, spătar şi logofăt. Moartea subită a lui Şerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin
Brâncoveanu în rolul de domn al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714. Ţara cunoaşte o mare
înflorire culturală şi spirituală în această perioadă.
Anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcaţi de un progres economic și cultural-
artistic, de iniţiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal.
Principalele direcţii ale politicii lui Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea
rolului domniei; reorganizarea sistemului fiscal; promovarea unor relaţii strânse cu
Moldova și Transilvania.
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și
mănăstiri din ţările române.
Însă toate aceste lucruri frumoase din viaţa lui Brâncoveanu aveau să se
sfârşească în cel mai cumplit mod cu putinţă. Acesta este mazilit în Săptămâna Patimilor
din anul 1714. El şi familia sa sunt duşi la Constantinopol.
Ziua execuţiei a fost 15 august, când Constantin împlinea vârsta de 60 de ani, iar
creştinii sărbătoreau, ca în zilele noastre, "Adormirea Maicii Domnului”. Primul cap retezat
a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Ştefan, Radu, Matei. Au urmat
Ianache Văcărescu, bunul sfetnic al Brâncoveanului şi apoi domnitorul, care a bătut o cruce
mare şi a spus: "Doamne, fie voia Ta!".
Trupurile lor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele au fost înfipte în
prăjini şi au stat trei zile la poarta Seraiului. Mai târziu, cadavrele au fost pescuite din mare
şi duse la o mânăstire bizantină din Halki, chiar lângă Ţarigrad. Trupul domnului
Brâncoveanu a fost adus în vara anului 1720 la Bucureşti pe ascuns de Doamna
Maria(Marica) şi a fost îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Plăcuţa de deasupra
mormântului a fost lăsată fără inscripţie de teama turcilor. Însă pe candela de argint ce
ardea desupra criptei avea gravate cuvintele: "fericitului Domnu Io Constantin
Brâncoveanu Basarab Voievod...”
Cronica vremii ni-l descrie pe Brâncoveanu ca un “Domn pravoslanic, cu dragoste
şi râvnă creştină. Credinţa, acest sentiment sublim, i-a călăuzit întreaga viaţă şi i-a fost
sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al morţii. El a lăsat în sufletul poporului
amintirea unui domn creştin bun şi drept”.

266
 La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română a canonizat pe Martirii Brâncoveni,
stabilindu-se zi de pomenire la 16 august, pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii
Maicii Domnului. Patriarhia Română a proclamat în mod oficial anul 2014 ca Anul omagial
euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor
Martiri Brâncoveni în cuprinsul Bisericii noastre deoarece în acest an se împlinesc 300 de
ani de la moartea martirică a Sfântului Domnitor al Ţării Româneşti Constantin
Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi, a sfetnicului Ianache.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Daniel a spus: „Comemorarea Sfinţilor
Martiri Brâncoveni ne cheamă să fim ctitori de locaşuri sfinte şi de cultură creştină, să
cultivăm întrajutorarea frăţească faţă de creștinii ortodocși şi să fim milostivi, să apărăm
credinţa creştină, având în suflet iubire jertfelnică. Iar această iubire jertfelnică ni se
dăruieşte mai ales când ne împărtăşim cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale Domnului
nostru Iisus Hristos, după ce pomenim jertfa Lui cea de viaţă făcătoare, ca iubire milostivă
împărtăşită oamenilor, spre mântuirea lor”.

Bibliografie:
Enache, George, 2010, Martiriul Brâncovenilor, jertfă pentru credinţă şi neam, Ziarul
Lumina
Grecianu, Radu, 1906, Viaţa lui Constantin Brâncoveanu, Institutul de Arte Grafice
„Carol Gobl”, Bucureşti
Păcurariu, Mircea, 2010, Sfinţii Brâncoveni şi sfetnicul Ianache, CreştinOrtodox.ro
Xenopol, D., Alexandru, 1925, Istoria românilor din Dacia Traiană, Volumul 8:
Domnia lui C. Brâncoveanu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti

IMPORTANŢA RELIGIEI PENTRU COPIL

Mara Monica Emanuela

Colegiul Naţional „I.C.Brătianu”
Grădiniţa P.N. Nr. 1 Haţeg

Gânditorii moderni au definit cel mai adesea religia ca pe o instituţie între alte
instituţii. Un grup de oameni caracterizat prin aceleaşi practici, sentimente şi idei
referitoare la o lume invizibilă, ar forma religia. Aceasta ar însemna că religia, e şi ea o
instituţie socială ca oricare alta. Adevărul e însă că religia e o creaţie în acelaş timp umană
şi divină şi în fond, e o creaţie divină.
Religia e organizarea realităţii, e realitatea complet şi suprem organizată, având
ca şi conducător pe Dumnezeu, care totodată o pătrunde universal cu prezenţa Sa.
Religia e însemnată înainte de toate pentru mântuirea omului, cea mai gravă şi
mai dificilă problemă care se pune unei minţi conştiente că omul are un destin înalt şi o
responsabilitate enormă. După aceea, religia e însemnată pentru înălţarea vieţii pe pământ.
Religia e însemnată ca fiind cel mai bun mijloc pentru trezirea şi realizarea spiritualităţii

267
din om. Astfel, religie e importantă nu numai din punct de vedere strict religios, ci şi pentru
ridicarea vieţii în orice formă a ei.
Pentru copil, importanţa religiei prezintă câteva aspecte speciale, care arată şi
mai mult valoarea religiei şi pitorescul intim al sufletului copilăresc.
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l ştie cu putere un educator, e că vârsta
copilăriei e cea mai însemnată pentru a întreprinde formarea religioasă a omului. „Învată
pe copil Calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”
(Proverbele lui Solomon). Un adevăr care de altfel se aplică la orice fel de educaţie căci,
vorba lui Comenius, creanga trebuie îndoită cât e verde, şi un adevăr pe care-l cunoaştem
foarte bine, înţelepciunea poporului, dar pe care din nefericire noi modernii îl uităm adesea
în practică. Căci, e aproape un obicei astăzi de a lăsa copiii în primii ani şi chiar mai târziu
în totală părăsire religioasă, într-un regim de viaţă frivolă şi întâmplătoare, urmând ca
primele măsuri religioase mai consistente să le luăm, dacă le luăm, atunci când copilul se
apropie de adolescenţă, ceea ce e cu mult prea târziu. Afară de aceasta să nu se uite că omul
crede în religie şi fiindcă îl îndeamnă amintirile copilăriei sale.
Aşadar, cu o copilărie pustie de Dumnezeu, ideea Divinităţii se va apropia mai
greu de om. Oricum s-ar pune problema, educaţia religioasă din prima copilărie e justificată
şi adânc necesară.
Vârta copilăriei e matricia religioasă a omului în general. Religia e importantă
pentru copii atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Religia e o educaţie
foarte oportună, fiind o elocventă aplicare a principiului psihologic în educaţie: ea afirmă
sufletul copilăresc şi î acelaşi timp îl înalţă.
Conceptul trăit de Divinitate dă supremă consacrare finalismului copilului.
Religia este însemnată pentru copil ca mijloc general de aşi face educaţia sub
toate raporturile. Aceasta s-a înţeles atunci când am vorbit de idealismul religiei, dar are o
aplicare particulară la copil fiindcă tocmai în vârsta copilăriei se pune mai cu putere
problema educaţiei. Religia este cea mai bună pârghie de educaţie.
Vârsta preşcolară constituie perioada cea mai favorabilă formării”bunelor
deprinderi”, constituind piatra de temelie pe care se vor clădi deprinderile complexe de
muncă şi cele morale.Dacă educaţia morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire
a copilului pentru viaţă – care are în vedere cunoaşterea , înţelegerea şi practicarea binelui
în viaţa socială – educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu educaţia
morală , acordându-i fundament divin.
Educaţia religioasă la preşcolari are o dublă menire :pe deoparte să anuleze
pornirile rele , iar pe de altă parte să le cultive pe cele bune.Ca urmare , este perioada cea
mai potrivită ca toţi copiii să fie învăţaţi să-l iubească pe Dumnezeu şi acest lucru se
realizează în familie , în biserică şi în instituţiile de învăţământ .
În calitatea noastră de educatoare , avem înaltul privilegiu de a face cunoscute
copiilor anumite învăţături morale , religioase potrivit nivelului de înţelegere şi de a forma
în sufletulele lor impresii de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină persoane
deschise comunicării cu Dumnezeu şi cu semenii.
Educaţia religioasă contribuie la realizarea educaţiei integrale a omului deoarece,
proiectată cu pricepere şi interes, poate include educaţia intelectuală (prin informarea
copiilor), educaţia estetică sub aspect muzical, artistico-plastic şi ceea ce se denumeşte
uneori cu titlul generic de „noile educaţii”, educaţia pentru pace şi cooperare, educaţia
sanitară modernă, educaţia pentru timpul liber.
268
 Obiectivele educaţiei religioase sunt:
cognitive – se referă la transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor de ordin religios;
afective – formarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor de iubire şi evlavie;
psihomotorii – centrate pe formarea deprinderilor de a se închina, de a folosi
unele
obiecte religioase, de a savârşi fapte bune;
Una dintre sarcinile educaţiei religioase rezidă în formarea bunului creştin,
capabil de a cunoaşte şi venera valorile sacre.
În calitatea noastră de educatori avem înaltul privilegiu de a face cunoscute
copiilor anumite învăţături morale şi religioase cu scopul de a inspira şi de a influenţa
convingerile spirituale şi caracterul moral al acestei generaţii, care niciodată până acum n-a
fost confruntată cu pericole sociale aşa de mari ca cele din zilele noastre.
În copilărie, mintea este impresionată şi modelată cu uşurinţă şi atunci este
timpul ca toţi copiii să fie învăţaţi să-L iubească şi să-L respecte pe Dumnezeu.
O serie de simboluri şi manifestări religioase ale căror semnificaţii nu sunt prea
clare, sunt cunoscute de copii încă din familie. În grădiniţă, educatoarea realizează
activităţile de educaţie religioasă explicând cu răbdare semnificaţia simbolurilor,
comentând pilde religioase şi diferite învăţături, oferindu-le modele de comportament
creştin şi ajutându-i să-şi formeze atitudinile corecte.
Metodele activ participative au o influenţă mai mare asupra copiilor decât cele
expozitive, de aceea se aleg cu grijă lecturile, povestirile sau rugăciunile care să producă
emoţii puternice şi să formeze deprinderi de conduită moral creştină.
Înainte de toate se pregăteşte cadrul adecvat care să stimuleze sensibilitatea
copiilor şi să-i determine să se simtă liniştiţi, împăcaţi, mai buni. În sala de grupă se
amenajează un colţ pentru rugăciune, un colţ religios cu iconiţe şi candelă.
Cercetările în domeniul psihologiei copilului şi practica educativă înaintată ne
arată că educaţia moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă iar vârsta
preşcolară cu trăsăturile de voinţă şi caracter în formare, având ca germen însăşi
personalitatea umană, ne îndrăptăţesc să afirmăm că introducerea unor elemente ale
educaţiei religioase la grădiniţă este un lucru important şi necesar. Acest tip de activităţî pe
care le desfăşurăm în grădiniţă ajută foarte mult la formarea caracterului copiilor ce
trebuie modelat în confirmitate cu planul divin.
Copiii aşteaptă să vadă şi să găsească în noi, oamenii din jurul lor, adevăratele lor
modele creştine de urmat.
„ Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi
sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi
acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi cu alţi oameni şi despre alţi oameni, cum vă
bucuraţi sau vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii, cum râdeţi, cum citiţi ziarul – toate
acestea au o mare însemnătate.” (A.S.Makarenko)
Copilul, încă de mic vine în contact cu realităţile, simbolurile şi manifestările
religioase, ale căror semnificaţii, în înţelesul lor cel mai simplu, este bine să le cunoască.
Mai întâi în familie, apoi în grădiniţă, preşcolarii învaţă să-şi manifeste într-un anumit fel
sentimentele şi îşi formează deprinderi de conduită cu ajutorul cărora să devină persoane
deschise comunicării cu Dumnezeu şi cu semenii. De dragul lor şi al lui Dumnezeu ar trebui
să fim mai buni, mai iubitori, mai iertători în fiecare zi şi nu numai de sărbători.

269
 Este bine ca întregul proces educaţional din grădiniţă să cultive calităţi morale ca
: integritatea, fermitatea, perseverenţa, deoarece ele îmbracă pe posesor cu o putere ce-l
întăreşte să facă binele, să reziste răului şi să suporte împotrivirea întocmai ca Cel care este
„Lumina lumii”, Domnul nostru Iisus Hristos : „Eu sunt Lumina lumii. Cine mă urmează pe
Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
În societatea în care trăim este uşor să se piardă semnificaţia sărbătorii pascale.
Pentru cei mici, Paştele înseamnă venirea iepuraşului care le aduce dulciuri, cadouri, jucării
sau haine noi. Între atâtea mesaje comerciale care încearcă să acopere semnificaţia de bază
a sărbătorii pascaleeste atât de uşor să îl pierdem pe Isus Hristos şi ce înseamnă El pentru
noi oamenii.
Ce putem face ca şi copiii noştri să se poată bucura de Învierea Mântuitorului nu
este un lucru imposibil ci este un lucru necesar.
Povesteşte copilului istoria şi semnificaţia Paştelui dar citeşte-i din cărţi frumos
colorate şi ilustrate cum ar fi Biblia pentru copii iar apoi vorbeşte-i copilului despre cine a
fost Isus şi ce înseamnă El pentru oameni, semnificaţia morţii Lui.
Mergi cu copilul la biserică şi dedică- i câteva ore din zi comuniunii cu
divinitatea, sădind în copil starea de linişte şi pace sufletească pe care creştinii o găsesc
când sunt mai aproape de Dumnezeu, mai ales în biserică.
Citeşte-i copilului rugăciunile Tatăl nostru şi Crezul seara la culcare. Crezul îl
ajută pe copil să înţeleagă cum a venit Isus pe lume”patimile Sale şi motivul pentru care El
s-a înalţat la Cer. Când te rogi împreună cu copilul, învaţă-l şi pe el să îi mulţumească lui
Isus pentru că a murit ca să ne cureţe de păcate.
Fără îndoială rolul cel mai greu îi revine educatorului creştin. El are datoria să
depăşească concepţiile contrare ale acestei lumi pentru a le oferi copiilor şansa integrării
într-o societate pusă în slujba progresului spiritual, ştiinţific şi moral de care are nevoie
omenirea.
Pentru formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită morală este necesar
un exerciţiu îndelungat de respectare a normelor morale. Aceasta presupune cerinţe
constante, controlate sistematic. Utilizarea cu tact pedagogic şi măiestrie a strategiilor
didactice va conduce în timp la realizarea individului ca subiect moral, respectiv ca agent
care gândeşte, vibrează şi acţionează în spiritul exigenţelor sociale, al idealului, valorilor,
normelor şi regulilor pe care societatea le impune.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Legislativului Biblic şi de Misiune al

Bisericii
Ortodoxe Române, 1991;
Chemarea credinţei”- revistă pentru copii şi părinţi , editată de Patriarhia României;
Diacon, Băbuţ Gheorghe, „Pelerinul român”, editată de Mănăstirea „Portăriţa”,
Colecţia
„Ortodoxia românească”, 2004;
Irina Plopeanu , „Înger, îngeraşul meu!”, Editura Corind - Bucureşti 2003;
Îndrumător – „Elemente de educaţie religioasă pentru preşcolari”-vol.I;
Parteneriate educaţionale- EdituraAS S-2005;
270
„Revista Învăţământul preşcolar 2/2007”, Bucureşti;
Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.

271
 ÎNVIEREA DOMNULUI - TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE

- REZUMAT -

Emilia Dinescu
Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă „Aurora” Vaslui, judeţ Vaslui

Învierea Domnului, adună pe toţi fiii Bisericii într-o unitate, într-un discernământ
moral, propovăduieşte pacea a toată lumea, binecuvântează îmbelşugarea roadelor
pământului şi-i mângâie pe cei necăjiţi si întristaţi, care au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai
plăcut, când toate în natură învie.
Românii aşteaptă sărbatoarea aceasta, după un post îndelungat de şapte
săptămâni, cu mare dor, bucurie şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu
toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială .
În ziua Învierii fiecare ins care i-a parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi o
lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei Învieri de către preot. După
Înviere fiecare se întoarce cu lumina aceasta aprinsă acasă. Dupa ce ajung acasă si păşesc
peste pragul tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă, afumând-o
pe aceasta în semnul crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează apoi peste tot
anul, spre a o avea şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase: la vărsări mari de ape, la
grindină sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet. Românii mai întrebuinţează lumina Învierii
spre a afuma vitele cu dânsa.
În ziua Învierii, dupa ce s-a sfârşit sfânta liturghie şi anume între 7-8 dimineaţa
se sfinţeşte pasca şi ce s-a mai adus la biserică. După sfârşirea Învierii, a liturghiei şi a
sfinţirii pascăi, unul sau două dintre ouale sfinţite se dau preotului, care le-a sfinţit, iar
restul se aduce acasă. Sosind acasă toţi se pun la masă şi gustând mai intâi din pască din
ouă şi celelalte bucate încep a mânca. După ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă
roşii, şi anume mai întâi soţii, apoi copiii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri şi
cunoscuţi. Facând aceasta, cred că cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea
cealaltă.
Săptămâna întâi după Paşte, la români se numeşte Săptămâna Luminată, pentru
că înviind în ajunul ei Domnul nostru Îisus, a luminat-o prin învierea sa din morţi, şi pentru
că în această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se
înnoiască.
Ofranda pascală pentru morţi devine, elementul central popular al sărbătorii. În
sud-vestul ţării acest lucru se petrece atunci când in prima zi de Paşte (eventual in a doua)
"se dau hore de pomană". O parte importantă pentru hora pascală a mortului este si
pomana de haine si / sau alimente. Oferită de cea mai batrâna femeie din neam (sau de o
altă femeie, chiar de o fetiţă, dacă in familie nu mai trăieşte nici o femeie matură), ea este
destinată, în virtutea aceloraşi analogii, doar celor de un sex cu mortul.
Joia de dupa Paşti (din sâmbăta luminată) mai este numită Joia necurată sau Joia
rea. Împreună cu prima joie de după Rusalii, formează, în credinţa populară din
Transilvania, Joile verzi, ţinute încă de femei, care cred că, dacă muncesc de aceste

272
sarbători, le va merge rău. Săptămâna de dupa Paşti (Săptămâna luminata) era ţinută de
femei aproape toată: marţea pentru boala cea rea, miercurea pentru tunete si trăsnete, joia
pentru grindină, vinerea pentru rodirea pământului.
Când păcatul, suferinţa, nedreptatea si răutăţile întunecă viaţa noastră şi a altora,
numai Sfânta Spovedanie şi Sfânta împărtăşanie ne aduc în suflet putere din puterea Crucii
şi a învierii lui Hristos.
Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa
oricărui crestin, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost
distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în
sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei
praznicului sunt valurile numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a
bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.
De ce este importantă învierea lui Iisus Hristos pentru mântuire? Ea
demonstrează că Dumnezeu a acceptat jertfa lui Iisus pentru noi. Ea dovedeşte că
Dumnezeu are puterea de a învia din morţi. De asemenea, ne garantează că cei care cred în
Hristos nu vor rămâne morţi, ci vor fi înviaţi pentru viaţa veşnică. Aceasta este speranţa
noastră binecuvântată!

Bibliografie

Boris Crăciun, 1994, Sfintele Paşti în datini si obiceiuri, Ed. Porţile Orientului, Iaşi
Elena Niculiţă Veronca, 1998, Datinile şi credinţele populare româneşti, adevarate şi
aşez. în ordine mitologică, Ed. Polirom, Iasi.
George Poboran, 1914, Sărbătorile romane si române, Slatina.
Ion Ghinoiu, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Irina Nicolau, 2000, Credinţe şi superstiţii românesti, Ed. Humanitas, Bucureşti
Mihai Pop, 1976, Obiceiuri tradiţionale românesti, Ed.Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti
Simeon Florea Marian, 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Ed. Grai si suflet ,
Bucureşti
Tudor Pamfile, 1977, Mitologie românească, Editura Alfa, Bucureşti

IMPORTANTA RELIGIEI PENTRU COPIL

REZUMAT

Mara Monica Emanuela

Colegiul Naţional „I.C.Brătianu” Grădiniţa P.N. Nr. 1 Haţeg

Gânditorii moderni au definit cel mai adesea religia ca pe o instituţie între alte
instituţii. Un grup de oameni caracterizat prin aceleaşi practici, sentimente şi idei
referitoare la o lume invizibilă, ar forma religia. Aceasta ar însemna că religia, e şi ea o

273
instituţie socială ca oricare alta. Adevărul e însă că religia e o creaţie în acelaş timp umană
şi divină şi în fond, e o creaţie divină.
Religia e organizarea realităţii, e realitatea complet şi suprem organizată, având
ca şi conducător pe Dumnezeu, care totodată o pătrunde universal cu prezenţa Sa.
Religia e însemnată înainte de toate pentru mântuirea omului, cea mai gravă şi
mai dificilă problemă care se pune unei minţi conştiente că omul are un destin înalt şi o
responsabilitate enormă. După aceea, religia e însemnată pentru înălţarea vieţii pe pământ.
Religia e însemnată ca fiind cel mai bun mijloc pentru trezirea şi realizarea spiritualităţii
din om. Astfel, religie e importantă nu numai din punct de vedere strict religios, ci şi pentru
ridicarea vieţii în orice formă a ei.
Pentru copil, importanţa religiei prezintă câteva aspecte speciale, care arată şi
mai mult valoarea religiei şi pitorescul intim al sufletului copilăresc.
Afară de aceasta să nu se uite că omul crede în religie şi fiindcă îl îndeamnă
amintirile copilăriei sale.
Aşadar, cu o copilărie pustie de Dumnezeu, ideea Divinităţii se va apropia mai
greu de om. Oricum s-ar pune problema, educaţia religioasă din prima copilărie e justificată
şi adânc necesară.
În societatea în care trăim este uşor să se piardă semnificaţia sărbătorii pascale.
Pentru cei mici, Paştele înseamnă venirea iepuraşului care le aduce dulciuri, cadouri, jucării
sau haine noi. Între atâtea mesaje comerciale care încearcă să acopere semnificaţia de bază
a sărbătorii pascaleeste atât de uşor să îl pierdem pe Isus Hristos şi ce înseamnă El pentru
noi oamenii.
Ce putem face ca şi copiii noştri să se poată bucura de Învierea Mântuitorului nu
este un lucru imposibil ci este un lucru necesar.
Povesteşte copilului istoria şi semnificaţia Paştelui dar citeşte-i din cărţi frumos
colorate şi ilustrate cum ar fi Biblia pentru copii iar apoi vorbeşte-i copilului despre cine a
fost Isus şi ce înseamnă El pentru oameni, semnificaţia morţii Lui.
Mergi cu copilul la biserică şi dedică- i câteva ore din zi comuniunii cu
divinitatea, sădind în copil starea de linişte şi pace sufletească pe care creştinii o găsesc
când sunt mai aproape de Dumnezeu, mai ales în biserică.
Citeşte-i copilului rugăciunile Tatăl nostru şi Crezul seara la culcare. Crezul îl
ajută pe copil să înţeleagă cum a venit Isus pe lume”patimile Sale şi motivul pentru care El
s-a înalţat la Cer. Când te rogi împreună cu copilul, învaţă-l şi pe el să îi mulţumească lui
Isus pentru că a murit ca să ne cureţe de păcate.
Vârta copilăriei e matricia religioasă a omului în general. Religia e importantă
pentru copii atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Religia e o educaţie
foarte oportună, fiind o elocventă aplicare a principiului psihologic în educaţie: ea afirmă
sufletul copilăresc şi în acelaşi timp îl înalţă.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII – BUCURIA COPIILOR!

Prof.înv. preşc. Trifu Anca

274
 Grădiniţa cu program prelungit nr.41, Sibiu

Sărbătoarea Învierii este sărbătoarea bucuriei, bucurie pe care o resimţim cu

toţii: adulţi, bătrâni şi copii, deopotrivă. Mesajul divin al acestei sărbători este resimţit şi de
copii prin atitudinile şi comportamentele însuşite de la părinţi. Bucuria este starea care
trebuie să caracterizeze toate fiinţele omeneşti în ziua Învierii, căci chiar Măntuitorul a
spus după Învierea Sa: “Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9).
Din perspectiva etnologică, tăiatul mielului şi spartul ouălor - sacrificii violente –
coptul de pască şi colaci – alimente rituale, aprinderea luminii, cumulate cu credinţele
asociate Paştelui sunt scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic.
Totodată, oul de Paşte reprezintă la creştini noua creaţiune a lumii care a început în
momentul când Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos a făcut jertfa supremă pe Golgota şi s-a
reîntors din moarte. Imaginea arhetipală a oului împodobit şi colorat a fost preluată de
creştinism şi simbolizează Mântuitorul care înlătură piatra de mormânt şi iese la lumină, la
viaţă, asemenea puiului de găină ce sparge coaja oului.Tradiţia înroşitului şi a
încondeiatului ouălor cunoaşte variaţii în spaţiu şi timp şi prilejuieşte adevărate
demonstraţii de meşteşuguri populare.
Se constată astfel, că spiritualitatea românească păstrează variate legende
referitoare la înroşirea ouălor, iar oul este privit fie ca substitut al pietrei, fie ca amintire a
patimilor şi răstignirii în ultima săptămână a vieţii pe pământ sau ca un miracol al
mărturiei Învierii lui Iisus Hristos.
Din perspectiva micului creştin, sărbătorile pascale sunt un prilej de bucurie şi
de încântare, deoarece ei sunt cei care se bucură acum de cadourile şi de minunatele culori
ale ouălor care împodobesc masa de sărbătoare. Totodată, obiceiurile şi credinţele legate
de ouăle încondeiate sau înroşite sunt practic nelimitate ca semnificaţie şi varietate zonală.
Paştele creştinilor este sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor
învia toţi creştinii, sărbătoare a luminii, prilej de bucurie sfântă. Oul e simbol al începutului
şi nemuririi, ce confirmă resurecţia, învierea şi renaşterea ciclică, având modelul
cosmogonic. Datinile şi credinţele creştine s-au pliat pe substratul precreştin a tradiţiilor
legate de venirea primăverii şi renaşterea naturii, a cultului strămoşilor, a unor divinităţi
din natură, a unor fenomene naturale sau practici magice legate de fertilitate şi sunt
cunoscute în paginile cărţilor de specialitate sau încă practicate în contemporaneitate.
Iar mai presus de toată însemnătatea şi simbolistica acestei sărbători creştine,
rămâne an de an în mintea şi în sufletul fiecărui copil bucuria sinceră a jocului şi a
redescoperirii tradiţiilor şi obiceiurilor de la bunici.

PAȘTELE – SĂRBĂTOAREA LUMINII

REZUMAT

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficiențe Auditive

Prof. Moise Mihaela Petruța

275
 Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează
evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează
începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei
Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după
echinocţiul de primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală
(„...învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea
Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber) cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri
tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu primirea luminii). Paştele este un moment de pace
sufletească, de interiorizare, de împăcare, de bucurie.
Perioada de dinaintea Sfîntului Paşti, numită şi Săptămîna Patimilor,
săptămîna sfînta şi binecuvantată, când credincioşii se pregătesc să primească
lumina Învierii, este presărată cu frumoase rânduieli şi obiceiuri străvechi, care
trebuie ţinute din Duminica Floriilor – momentul intrării lui Iisus în Ierusalim – şi
până la răstignirea Sa, în Vinerea Mare.
În Lunea Mare, în Marţea Mare şi în Miercurea Mare, trebuie să se cureţe casa,
curtea, grădina, livada, să se aerisească, să se termine lucrul la câmp, să se spele geamurile
ca să intre lumina. Se spune că dacă în aceste zile, bărbaţii le sînt de ajutor casei şi
nevestelor, tot restul anului le va merge din plin.
Joia Mare este ultima zi în care se pomenesc morţii. Femeile trebuie să meargă la
biserica să împartă colaci din aluat de post, fructe, miere şi vin, iar bărbaţii să aprindă
focuri rituale în curţi, în grădini, pe dealuri, pentru sufletele morţilor care se spune că se
reîntorc la casele lor. Tot în această zi, trebuie să se vopsească ouăle, să se coacă pasca şi
cozonacii.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de
credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
-La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă , la fel ca
şi apa , are un rol purificator.
- În ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros,
vei avea ghinion, viermii vor mînca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va prinde ploaia
ori de cîte ori vei vrea să lucrezi cîmpul.
- În ziua de Paşti nu se mănâncă oul cu sare, se spune că transpiri tot anul.
- Pasca, crucea de pe ea sau anafura sunt considerate de leac, de aceea se
păstrează bucăţi din ele peste an.
- La masa de Paşti e bine să mănânci mai întâi un ou, se crede că acesta aduce
sănătate trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum
peştele şi uşor ca pasărea.
Prin Învierea lui Hristos putem înţelege scopul exixtenţei omenești, putem privi
spre zarea veșniciei, putem înţelege și accepta moartea: ne-am născut pentru a trăi și muri,
murim pentru a învia și înviem pentru a trăi.

Bibliografie

276
Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, editura Elion, 2002.
Gorovei, Artur Credinţi şi superstiţii ale poporului român, editura "Grai şi Suflet –
Cultura Naţională", Bucureşti, 1995.
Pamfile, Tudor Sărbătorile la români, ediţie îngrijită de Iordan Datcu, editura
Saeculum I.O., 1997.
Olteanu, Antoaneta Calendarele poporului român, editura Paideea, 2001.

Ştiucă, Narcisa Alexandra Sărbătoarea nostră cea de toate zilele, volumul II,

277
 ÎNVIEREA DOMNULUI

Profesor învăţământ primar: Negoianu Ina

Şcoala Gimnazială Unirea

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi

pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din
istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate.
Evenimentul este cu atât mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea
Domnului” care constituie mărturisirea unui adevăr fundamental „pentru noi şi pentru
mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă de la început contestată de unii şi e
contestată până în zilele noastre.
Este suficient să amintim ca şi argumente cele unsprezece arătări (apariţii) ale
Domnului Iisus Hristos cu trupul înviat – mai ales pe cea către Toma, cel mai sceptic dintre
ucenici (Ioan 20, 19-31), mituirea soldaţilor romani străjeri ai mormântului Domnului de
către autorităţile politico-religioase ale Ierusalimului, după Înviere, spre a nu o recunoaşte
şi mărturisi (Matei 28, 11-15), apoi predicarea cu vigoare şi chiar cu preţul vieţii a Învierii
şi a învăţăturii creştine de către apostoli, etc.
Pentru noi însă, creştinii practicanţi, argumentele Învierii pălesc în importanţă în
faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le descoperă Învierea Domnului
şi care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini.
Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai
importantă dovadă a divinităţii Sale.
Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare
profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru
toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp.
Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai
înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale,
renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii.
Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din
slabi, temători, indecişi şi neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de
a propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci
dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa
voastră” (I Corinteni 15, 14).
Al doilea adevăr fundamental descoperit în istorie de Învierea Domnului este cel
mărturisit de noi în articolele ultime ale Simbolului credinţei: „aştept învierea morţilor şi
viaţa veacului ce va să fie.” Această făgăduinţă divină, de îndeplinirea căreia trebuie să fim
siguri, ne face să cântăm în noaptea de Paşti plini de entuziasm: „aceasta este ziua pe care a
făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Canonul Învierii). Şi bucuria
noastră este pe deplin justificată, fiindcă înviind Hristos ne dă şi nouă siguranţa învierii.
De ce? Pentru că Domnul n-a făcut nimic de la Întrupare până la Înălţare decât
pentru noi şi pentru mântuirea noastră, aşa cum am amintit mai sus. Învierea Domnului ne
aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi.
Ne dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea
are ultimul cuvânt, ci viaţa.

278
 Dacă până la Învierea lui Hristos moartea era privită ca o catastrofă inevitabilă şi
absurdă – şi din perspectiva ei, la fel de absurdă părea în cele din urmă şi viaţa – după
Înviere, moartea devine, prin urmare, o „mare trecere” aşa cum o numea poetul filosof
Lucian Blaga. Devine, deci, o scară spre viaţa veşnică.
Învierea lui Hristos ne echilibrează existenţa, gândirea, speranţa, comuniunea cu
cei dragi, punând în ambele talere ale balanţei destinul nostru, viaţa aici şi dincolo. De
aceea, Apostolul Pavel întreba retoric şi plin de bucurie: „unde-ţi este moarte boldul?” (I
Corinteni 15, 55).
Iar al treilea adevăr revelat nouă de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ţine de
însăşi viaţa fiecăruia dintre noi. Această viaţă capătă un sens înalt, căci, fiind veşnică
impune răspundere pentru modul în care o trăim aici pe pământ. Cu siguranţă, nu putem
trăi la întâmplare şi cu indiferenţă faţă de valorile religios-morale creştine, când ştim că
suntem nemuritori. Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos cel înviat le-a dat încredinţarea că
cele predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie adevăruri dumnezeieşti şi trebuie
propovăduite chiar cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se cuvine să ţinem cu convingere
învăţăturile Bisericii noastre strămoşeşti ca pe adevărul în care trebuie să credem, calea pe
care trebuie s-o urmăm şi viaţa pe care trebuie s-o trăim.
Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii
de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne
urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales
în zilele noastre, când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de
societatea civilă românească, dar, din nefericire, numai într-un sens cu totul străin de cel
creştin, chiar peiorativ. Mai ales acum, când se vorbeşte tot mai mult de petrecerea
„vacanţei de Paşti”, de „balul de Paşti”, de „discoteca de Paşti” etc., denaturându-se în
totalitate sensul sărbătorii creştine.
Acum, când am ajuns chiar la penibilul de „a sărbători”, de a ne pregăti cu mult
efort şi cheltuială, neştiind pentru ce. Nu trebuie, prin urmare, să „nădăjduim în Hristos
numai pentru viaţa aceasta”, pentru că „suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I
Corinteni 15, 19).
Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm
preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre
judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar
şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor
învieri că „Hristos a înviat!”.
Cu aceste cuvinte, putem afirma fără nici-un echivoc că, Învierea Domnului este
cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment copleşitor pentru orice om, un
mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga
făptura umană, este o realitate care se transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la
altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale
pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin
care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea
minunea în sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai
grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroşilor creştini care iau parte la această
sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în
case.

279
 Nu putem să vorbim despre Paşte sau Învierea Domnului fără să spunem că
„Paște” în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creştin înseamnă
trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu
este un mit, o viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a
fost mărturisită, văzută şi constată de mulţi martori.
Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, prorocilor şi
drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit
ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa după trei zile (Marcu 8, 31).
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă
corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare
persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos
şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite
din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în
care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care
anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în
operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere
individuale sau generale ale Bisericii.
Toate aceste aspecte biblice şi teologice care au fost expuse se reflectă cu
prisosinţă în frumuseţea şi bogăţia slujbelor pascale.
În nou înfiinţatul, Protopopiat Lombardia II Nord, care numără şapte parohii
unde se slujeşte permanent, iar pentru altele două se aşteptă să se înceapă slujirea, slujba
învierii a început la orele 23.00 ora Italiei, 24.00 ora României. Chiar dacă a plouat toată
noapte, credincioşii nu au fost alungaţi nici de ploaie, nici de vânt şi nici de frig, iar spre
surprinderea noastră unii dintre creştini au rămas în curtea bisericii până spre orele târzii
ale dimineţii. În parohiile protopopiatului nostru, după ce credincioşii au primit „lumina”,
preoţii au citit evanghelia (română – italiană), în curtea bisericii sau în interiorul bisericii,
în funcţie de posibilităţile pe care le are fiecare, apoi s-a continuat cu stihurile pascale,
salutul: ”Hristos a înviat!” cu celelalte elemente liturgice specifice acestui început.
A urmat utrenia, Sfânta Liturghie şi binecuvântările ofrandelor ce au fost aduse
de credincioşi. La sfârşitul slujbei de afară s-a citit „Epistola Pastorală la Luminosul Praznic
al Învierii Domnului”, adresat de Prea Sfinţitul Episcop Siluan al Italiei întregului cler, cin
monahal și tuturor credincioșilor români și de limbă românească din Italia. În cuvântul
pastoral Prea Sfinţia Sa a subliniat că: „Moartea s-a mistuit prin moartea Celui fără-de-
moarte, Care cu moartea pre moarte a stricat. De aceea, pruncul care se botează se afundă de
trei ori în apa cristelniței, ca semn de părtășie cu cele trei zile petrecute de Domnul în
mormânt, liberându-se astfel de mortalitatea cea veșnică a omului celui căzut, urmând să mai
treacă doar prin moartea cea trupească, prin care a trecut și Domnul, și Maica Domnului, și

280
Sfinții Apostoli și toți cei care s-au săvârșit întru Hristos, pentru a gusta apoi, împreună cu ei,
învierea”.
Suntem tentaţi să vorbim mai puţin despre aceste eveniment, după ce trece
Săptămâna Luminată, însă cuvintele „Hristos a înviat!”, pe care un creştin le adresează altui
creştin, pe o perioadă de pentru patruzeci de zile, de la Înviere până la Înălţarea Domnului,
nu sunt doar un salut, ori simple vorbe fără conţinut, cu care se salută oadunare, un oaspete
oficialsau o persoană, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că
învierea există. Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne
străduim să ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii
viitoare se află în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă
trupurile noastre opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline
de Duh Sfânt.

DE LA LUME ADUNATE SI-INAPOI LA LUME DATE...

Prof. Ştefan Ştefania, Liceul Tehnologic Dan Mateescu, Călăraşi

Prof. Marin Amalia, Liceul Tehnologic Dan Mateescu, Călăraşi

Lucrarea prezintă obiceiuri, tradiţii, legende referitor la sărbătorile pascale,

începând cu Lăsatul Secului, postul Paştelui, Săptămâna Patimilor, Sfintele Paşti, Paştele
Morţilor şi Paştele Cailor.
Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, o sărbătoare
importantă pentru care fiecare familie se pregăteşte mai ales, din punct de vedere spiritual.
În biserica ortodoxă, oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşti
prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", care durează 48 de zile. În mod oficial,
postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea
sărbătorii de Paşti.
Lăsatul Secului declanşează ciclul de manifestări tradiţionale care marchează
începutul postului mare pentru Sfintele Paşti, iar pe de altă parte pregătirea oamenilor
pentru muncile de primăvară.
În Bărăgan, de Lăsatul Secului sau de Iertăciune, finii vin la naşi fără a fi chemaţi, cu plocon:
o găină friptă, un colac mare uns cu miere sau turtă în foi şi o sticlă cu vin pentru a-şi cere
iertare pentru greşelile de peste an.Acolo li se întinde masă bogată, se cântă şi se petrece
până spre ziuă.
Tot în seara de Lăsatul Secului are loc Urlălia, obicei păstrat la oraş, dar mai ales
la ţară, în satele şi comunele din Bărăgan. În dreptul fiecărei gospodării, copiii şi tinerii
aprind focuri mari din cauciuc în faţa caselor şi spun următorul text : „Urlalia pe cuptor/A
murit nenea Anton”. Femeile aduc celor din preajma focului gogoşi, colăcei şi ouă fierte în
ideea ca în respectivul an să aibă parte de pui. Se crede că prin aceste practici, oamenii se
curăţă de duhurile rele.
A doua zi, după Lăsatul Secului, există un obicei cunoscut sub denumirea de Cuci,
specific judeţului Călăraşi. Oamenii din sat, care se fac cuci îşi confecţionează măşti din
carton de formă ţuguiată prinse cu ajutorul unor basmale, se îmbracă cu rochii, chiar şi

281
rochii de mireasă, iau în mână câte o bucată de cauciuc şi lovesc pe spate pe toţi cei pe care
îi întâlnesc, spunându-le: „nu-ţi dau decât o opincă să nu te mai prindă frigurile”. Textul
provine de la un obicei vechi, când, în loc de cauciuc, cucii purtau o funie la capătul căreia
era legată o opincă şi la brâu un săculeţ cu cenuşă pe care o aruncau peste tinerele fete.
Spun bătrânii că dacă ai apucat să te faci cuc un an, este musai să te faci încă doi ani pentru
a nu trece de partea necuratului.
După Lăsatul Secului, conform calendarului creştin ortodox, începe Postul
Sfintelor Paşti, perioadă dinaintea Învierii Domnului, postul cel mai lung şi mai aspru dintre
cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.
Ultima săptămână din Postul Paştelui este cunoscută sub numele de Săptămâna
Patimilor şi începe în duminica Floriilor, zi în care se comemorează intrarea lui Iisus in
Ierusalim. Săptămâna Patimilor comemoreaza prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea
acestuia. În această ultimă săptămână, în biserici se ţin slujbe în fiecare seară, numite
"Denii". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus.
Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenie, apoi bucatele
care se fac în casă. Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii Învierea
Domnului Iisus Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.
În Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru
împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii; datina din străbuni spune că, atunci
când cocoşii cântă, Hristos a inviat. Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă
primul, semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt daruiţi
oamenilor săraci.
În mediul rural, există obiceiul ca, în duminica de Paşte, oamenii să îşi spele faţa
cu apă neîncepută, în care au pus un ou roşu, pentru a fi frumoşi şi sănătoşi.
În prima zi de Paşti există obiceiul ca familia să se adune în jurul mesei
îmbelşugate, de pe care nu pot lipsi drobul, friptura de miel, ouăle roşii, pasca umplută cu
brânză şi smântână şi cozonacii.
Masa are semnificaţie ritualică şi se desfăşoară după reguli ancestrale. Totodată,
există obiceiul ca mesenii să poarte haine noi ca omagiu pentru această sărbătoare, dar şi
pentru a sublinia curăţirea sufletului şi a trupului, obicei care îşi are originile în
creştinismul timpuriu, când cei care se botezau în timpul slujbei de Paşti erau îmbrăcaţi în
alb, iar cei deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc
noua viaţă a lui Hristos.
În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o
zonă la alta, dar, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei,
bărbatul mai în vârstă), ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie "pe luate", "pe
schimbate", "pe văzute" sau "pe nevăzute". Ciocnesc mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu
părinţii, după care părinţii cu celelalte rude, cu prietenii şi vecinii invitaţi la masă.
Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără iepuraşul, emblemă a fertilităţii,
simbol al revenirii la viaţă, liliacul, expresie a purităţii, şi fluturele, a cărui ieşire din
crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus Hristos.
Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai imaginat şi
alte "feluri" de Paşti. La o săptămână după duminica Paştilor, în prima zi de luni, o parte din
creştinii ortodocşi obişnuiesc să sărbătorească Paştele Blajinilor. Această sărbătoare mai

282
este numită şi Prohoadele, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, fiind dedicată spiritelor
moşilor şi strămoşilor.
Fiindcă românul este inventiv, a fost "creat" Paştele Cailor, sărbătoare cu dată
mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), când se crede că,
pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-
a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a
amâna până la "Sfântul aşteaptă", a nu te ţine de cuvânt.
Înainte de toate aceste obiceiuri, tradiţii şi legende care trebuie păstrate şi
transmise copiilor, mai importante sunt credinţa, smerenia, mila pentru aproapele nostru,
bunătatea, valori pentru care Iisus s-a jertfit, dându-ne cea mai de seamă învăţătură
:”Dumnezeu este iubire”.

Bibliografie:
www.crestinOrtodox.ro
www.desarbatori.ro
ro.wikipedia.org

283
 SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI

prof. Gina Nane/prof. Elena Parfene

Grădinița cu P.P. Nr. 17 Vaslui

Lăsata Secului reprezintă o sărbătoare ce semnifică ultima zi, cand se mai poate
mânca "de dulce", înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica
Ortodoxa (Postul Naşterii Domnului, Postul Sfintelor Paşti, Postul Sfinţilor Apostoli Petru si
Pavel si Postul Adormirii Maicii Domului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști, este singurul care are doua Lasata
Secului, unul pentru carne (Duminica Infricoşatei Judecaţi), celălalt pentru lactate, oua si
peşte (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).
În lumea satului, Lăsata Secului de Paşti păstreaza acte rituale specifice unui
început de An Agrar celebrat la echinocţiul de primăvară. În acest sens, prof. Ion Ghinoiu
afirma: „prin fixarea Paştelui în raport cu echinocţiul de primăvara și faza lunară, cele mai
importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul
Secului și la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul şi noul An Agrar „un
scenariu ritual de îmbătrânire si înnoire a timpului, în care ritualurile și datinile pregătesc
evenimentul și-l consfinţesc – adică sunt împarţite simetric într-un ciclu de sărbători care
au loc de-a lungul a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului
Secului în „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sântoader”.

Paştele

Sărbătoarea Floriilor celebrează momentul din Noul Testament când Hristos a

intrat în Ierusalim, în Săptămâna Patimilor dinaintea Răstignirii, fiind întâmpinat de
populaţia oraşului ca un rege. În duminica Floriilor credincioşii merg cu crenguţe de salcie
la biserică pentru a fi sfinţite.Grupuri de copii purtând crenguţele sfinţite merg apoi la
curţile oamenilor şi căntă Floriile. Apoi pun câteva crenguţe la geamul gazdei, gazda oferă
copiilor ouă proaspete. Cu ramurile de salcie se împodobesc icoanele. Este bine ca acestea
să fie păstrate tot anul deoarece folosesc la vindecarea bolilor. Se spune că în perioada
verii, când apar furtuni şi grindină, este bine să se pună mâţişorii crenguţelor de salcie pe
foc pentru a împrăştia norii şi gheaţa.
De Sărbătoarea Sfintelor Paşti trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne aducă în
sufletele noastre bucurie, curaj, ş i pace, iar noi să căutăm să aducem daruri semenilor
noştri.
Învierea Domnului Iisus Hristos să ne călăuzească totdeauna spre cât mai multă
iertare şi spre cât mai multe fapte bune asemenea „bobului de grâu, care , atunci când
cade...murind, jertfindu-se aduce multă roadă”-Ioan, 12, 24

Simbolurile Pascale

284
 Crucea este simbolul crucificării. La Consiliul de la Nicea în anul 325, Constantin a
declrat crucea ca simbol oficial al creştinismului.Crucea nu este numai Simbolul Pascal, dar
este utilizată foarte mult de Biserica catolică, ca simbol al credinţei.
Oul simbolizeaza învierea pentru că el conţine sămănţa din care apare viaţa. Are
menirea de a răul deoparte.
Sacrificiul -De Paşte se sparg ouă şi se taie miei, sugerănd sacrificiul lui Iisus.
Mielul simbolizează victoria vieţii asupra morţii.

Tradiţii populare de Paşte

În Săptămâna patimilor se crede că spiritele morţilor ies din morminte, de aceea,

se fac pomeni pentrua-i îmbuna dar şi pentru a le asigura hrana trupului nevăzut pe lumea
cealaltă. De Joia Mare morţii vin la fosta casă şi stau până la Moşi-sâmbăta dinainte de
Rusalii.Pentru ei rudele pregătesc colaci, oale de împărţit, dar şi scaune pentru odihnă.
Paştele Blajinilor e o sărbătoare foarte rară amintită în proza sadovenieană. cade la o
săptămână după Paştele ortodox. În această zi de luni, după duminica Tomei sau a Orbului
oamenii aruncă pe cursurile apelor coji de ouă roşii, bucăţi mici de cozonac ca să ajungă la
cei blajini din lumea de dincolo.

Bibliografie:
1. Răducu, A - “Îndrumător –elemente de educație religioasă pentru învățământul
preșcolar”, Editura Grafika Print, Bucureşti, 1999, vol. I
2. Răducu, A - “Îndrumător –elemente de educație religioasă pentru învățământul
preșcolar”, Editura Grafika Print, Bucureşti, 1999, vol. II

ROLUL ŞCOLII ÎN PĂSTRAREA ŞI PROMOVAREA TRADIŢIILOR POPULARE

ROMÂNEŞTI

Prof.înv.prim.Mărginean Adriana Corina

Prof.înv.prim.Caspriac Mihaela
Şcoala Gimnazială Arcalia, jud.Bistriţa-Năsăud

In cadrul procesului complex şi îndelungat de formare al personalităţii copilului,

cunoaşterea obiceiurilor şi a tradiţiilor populare locale are o importanţă deosebită, datorită
conţinutului de idei şi de sentimente, a faptelor care oglindesc trecutul bogat şi plin de
speranţe al poporului nostru.
Timpul şi evenimentele lumii moderne nu trebuie să determine uitarea tradiţiilor
româneşti, care constituie valori inegalabile şi incontestabile ale poporului nostru.
Cunoaşterea de către copii a frumuseţii portului popular, a obiceiurilor are ca finalitate
sădirea în sufletele lor a mândriei că sunt români.

285
 Şcoala este pusă in situaţia de a răspunde provocărilor lumii moderne, prin
promovarea sau nu a unor categorii de valori în rândul tinerilor. Prin calitatea sa
educaţională, şcoala poate reprezenta unul dintre locurile de păstrare şi transmitere a
valorilor identitare.Studiul tradiţiilor populare, cunoaşterea şi conservarea valorilor
identitare, stimularea interesului tinerilor pentru aceste valori, cultivarea aptitudinilor lor
artistice sau meşteşugăreşti ar putea contribui mult la dezvoltarea personalităţii umane, la
spiritualizarea şi socializarea tinerilor, la găsirea unui sens al vieţii, a unei motivaţii
existenţiale, de care adeseori sunt lipsiţi.
Înţelegerea corectă a tradiţiilor şi obiceiurilor creează sentimentul de
apartenenţă naţională şi declanşează sentimentul patriotic în personalitatea individului.
Valorificând frumuseţea tradiţiilor si obiceiurilor populare în cadrul serbărilor
şcolare reuşim să înfrumuseţăm viaţa copiilor, îi ajutăm să cunoască tradiţiile româneşti şi
rolul important pe care-l au în viaţa oamenilor din cele mai vechi timpuri, modul cum
aceste tradiţii au dăinuit peste timp.Prin conţinutul serbărilor îi ajutăm pe copii să
înţeleagă mesajul şi conţinutul acestor obiceiuri populare, adaptându-le particularităţilor
de vârstă şi aptitudinilor artistice individuale. Serbările aduc lumina în sufletul copiilor,
dau aripi imaginaţiei, crează o atmosfera plină de plăcere, bucurie.În transmiterea
obiceiurilor şi tradiţiilor în cadrul serbările şcolare am pornit de la ideea că nu există un alt
element artistic care să poată fi aplicat multilateral în ansamblul procesului educaţional ca
serbările şcolare.
Când priviţi o serbare cu obiceiuri stravechi ale românilor, cu cântece şi dansuri
populare, gândiţi-vă că priviţi un moment, oglinda şi sufletul acestui popor ce a considerat
păstrarea tradiţiei o datorie şi o onoare
Valorificând cele învăţate în cadrul activităţilor desfăşurate, vom observa că
elementele de cultură şi tradiţie populară îi uneşte pe copii, îi sensibilizează şi-i bucură în
acelaşi timp, creează armonie şi emoţie estetică puternică, impresionează pozitiv,
deopotrivă, pe copii şi pe părinţi.

Obiceiuri Pascale în satul bistriţean Arcalia

Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai
există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul roşu, masa cu mâncăruri tradiţionale -
cozonac, pasca, miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Pentru arcăleni, pregătirea acestei sărbători înseamnă mai întâi curăţenia şi
bucatele care se fac în casă. De "curăţenia de Paşte" orice gospodină trebuie să se achite în
timp util şi să aibă casa lună pentru primirea musafirilor pe parcursul a trei zile de
sărbătoare.
Ouăle se vopsesc în Joia Mare.Gospodinele aleg ouă proaspete de găină prin
scufundarea lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafaţă) şi
pregătesc uneltele de ornamentat.Ouăle crude sunt învelite într-o bucată de ciorap cu trifoi,
talpa-gâştei, păpădii sau alte plante şi introduse într-o fiertură de coji de ceapă roşie. Odată
fierte, ele au şi decoraţiuni rezultatele din urmele pe care le lasă plantele pe coajă.
Vinerea Seacă este o zi a postului negru şi a meditării.În această zi nu se coase, nu
se face pâine şi nu se spală haine.
Ajunul Paştelui este rezervat exclusiv pregătirii bucatelor pentru masa de Paşte.
Gospodinele, fac, în mare parte, mâncăruri tradiţionale, termină curăţenia şi fac ultimele
retuşuri la hainele pe care le vor îmbrăca în zilele de sărbătoare ce urmează.
286
 Tradiţia cea mai cunoscută din Sambata Mare este sacrificarea, în mod ritual, a
mielului – din care se face drob, friptură şi ciorbă.
Gospodinele fac în cuptor pască dulce şi sărată, dar şi cozonac şi pâine. Pasca
sărată este mâncată ca aperitiv, iar cea dulce ca desert.
În noaptea de Înviere, săteniiduc la biserică un coş cu ouă roşii, pască şi slănină,
pentru ca bucatele să fie sfinţite de preot.La sfârşitul slujbei de Înviere iau Pasca( prescură
şi vin) sfinţită, din care mănâncă toţi membrii familiei inainte de a consuma bucatele
tradiţionale.
În ziua de Paşte, merg la biserică cu mic cu mare.Mulţi locuitori ai Arcaliei mai
păstrează obiceiul de a-şi pune straie populare.
În după-amiaza zilei de Paşte, se adună cu mic cu mare în curtea bisericii, după
Vecernie, să "ciocnească" ouă.Ciocnitul ouălor se face după reguli care trebuie respectate
obligatoriu: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părţi ale ouălor să
fie lovite, ciocnitul să fie "pe luate", "pe schimbate", "pe văzute" sau "pe nevăzute". Ciocnesc
mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu părinţii, după care părinţii cu celelalte rude, cu
prietenii şi vecinii.
În a doua zi de Paşte, fetele sunt stropite cu parfum, obicei preluat de la germani
şi maghiari. "Udătorii" îşi aleg cu grijă fetele pe care le stropesc cu parfum. De regulă, merg
la casele celor pe care le simpatizează şi se străduiesc să le impresioneze cu un parfum
scump. Fetele nu sunt stropite până când „udătorii” nu rostesc versurile: „Am auzit că aveţi
o floare, am venit să o udăm, să crească, să înflorească şi mulţi ani să trăiască!”.Aceştia sunt
răsplătiţi cu prăjitură, ouă roşii şi vin.
În fiecare din cele trei zile de sărbătoare, porţile caselor sunt larg deschise
musafirilor: rude, vecini, prieteni.Peste tot domneşte buna dispoziţie şi armonia.

Bibliografie
1.Maria Cernea, -”Contribuţia activităţilor extracurriculare la optimizarea procesului
de învăţământ, în “ Învăţământul primar“ nr. 1 / 2000, Ed. Discipol, Bucureşti;
2.Ion Ghinoiu, -Mica enciclopedie de tradiţii româneşti- Sărbători, Obiceiuri,
Credinţe, Editura Agora, 2008
3.Constantin Eretescu-”Folclorul literar al românilor”, Editura Compania, 2007.

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – DIMENSIUNE SPECIALĂ

A EDUCAŢIEI GENERALE

Prof. Bondoc Luminița

Grădinița cu program prelungit nr.1
Călimănești, jud. Vâlcea

Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai

multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate. Este o lucrare susţinută de iubire, de
încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator,

287
educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a unui factor
informant mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării libere şi active între harul
dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi
principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe.
Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină, ca acţiune
premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţionare continuă – este posibilă. Căci ea
constituie premisa esenţială a mântuirii sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea sufletească
a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului
ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu.
În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece prin
ea se asigură un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur
materială. Prin acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu Dumnezeu,
comuniunea fiinţei limitate cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o viaţă curată, este
invitat la o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute care să-i permită
implicarea responsabilă în viaţa activă şi în social.
Rolul fundamental al educaţiei religioase este evidenţiat de Vasile Băncilă într-un
mod foarte succint, numind această educaţie “consolidarea Botezului, un fel de Botez
prelungit”. Dacă prin Botez pruncul se naşte la o nouă viaţă, viaţa veşnică, prin educaţia
religioasă el continuă acest Botez, asigură creşterea duhovnicească.
Ca orice tip de educaţie în general, şi educaţia religioasă are un dublu scop: unul
informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziţia elevilor o sumă de cunoştinţe
specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor, şi
necesare pentru o cultură generală, dar şi unul formativ, de interiorizare şi traducere în
fapte de viaţă a normelor religioase. La întrebarea:”ce se urmăreşte prin educaţia
religioasă?”, părintele Dumitru Călugăr propune următorul răspuns: caracterul religios
moral-creştin. În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma şi a-l convinge pentru un
anumit fel de viaţă, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face să
memoreze preceptele noii învăţături, ci, mai mult, a-i forma toate facultăţile sale sufleteşti
pentru a- şi atinge scopul final, mântuirea. Deci, ţinta prioritară a educaţiei religioase este
formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite.
Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de
cunoaştere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre
lumea valorilor absolute şi o cale de perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere
religios, cât şi intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înşine, îi
cunoaştem mai bine pe cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem credinţa şi ne
deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină.
Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământului,
potrivit poruncii lui Iisus Hristos: “Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19) dată
Sfinţilor Apostoli şi prin ei slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca
apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului
catehetic.
Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului,
învăţământul a fost continuat cu acelaşi zel de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi,
dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului psihologic
şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor.

288
 În Biserica Ortodoxă, învăţământul religios este unul dintre elementele
constitutive ale întreitei activităţi desfăşurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături
de sfinţirea vieţii şi conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de la
început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar
“katihein” care are sensul de: a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste,
a anunţa pe cineva prin viu grai (Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21, 21; Romani 2, 18; Galateni 6,
6.)
De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub diferite forme, în funcţie
de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre sub
forma învăţământului pe clase şi lecţii. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a
fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru
al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă
nu- şi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii care trezeşte sentimente înalte şi determină
voinţa spre realizarea faptelor bune.
Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „Om si societate”. Ea
urmăreşte, alături de celelalte discipline componente, formarea personalităţii în
concordanţă cu valorile creştine şi dezvoltarea de caractere moral-creştine în spiritul
dreptei credinţe. Atât în şcoala generală, cât şi în liceu, studiul religiei îşi propune atingerea
următoarelor obiective cadru:
-cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii
omului;
-cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;
-cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripturi, a tradiţiilor religioase şi a istoriei
Bisericii;
-formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament
moral-religios;
-educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte
credinţe şi convingeri.
La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activităţi, dintre
care cel mai frecvent utilizată este lecţia de religie. Acesteia i se alatură şi alte forme,
precum: vizite la mănăstiri; participarea la conferinţe duhovniceşti; întâlniri cu tineri de
alte confesiuni şi credinţe, rase, naţionalităţi; participarea la acţiuni de caritate în
orfelinate, azile sau spitale, împreună cu membrii altor confesiuni sau credinţe religioase;
organizarea unui cerc de religie.
Lecţia de religie este alcatuită dintr-o succesiune de etape ce se desfăşoară într-
un anumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecţie folosit (lecţie
mixtă, lecţie de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe, lecţie de formare de deprinderi,
lecţie de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor, lecţie de verificare şi evaluare), însă
urmărindu-se întotdeauna asigurarea legăturii între transmiterea cunoştinţelor şi
asimilarea acestora.
Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecţie sunt selectate în funcţie de
conţinutul informaţional, de obiectivele urmărite, de particularităţile clasei de elevi,
existând, prin urmare, o multitudine de structuri, de secvenţe posibile.
Menţionăm etapele scenariului didactic pentru o lecţie mixtă, deoarece acest tip
de lecţie le cuprinde pe toate:
-momentul organizatoric;
289
 -verificarea cunoştinţelor;
-captarea atenţiei (sau pregătirea aperceptivă);
-anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse;
-predarea noilor cunoştinţe (sau tratarea);
-fixarea cunoştinţelor;
-asocierea;
-generalizarea;
-aplicarea.
În şcoală, activitatea religioasă este coordonată de un educator, de o persoană
special pregătită în acest scop, care să dispună de o bună formaţie intelectuală, cu o doză de
cunoştinţe care să-l ajute să trateze complet, competent şi cu autoritate ştiinţifică temele
propuse. De asemenea, să aibă şi cunoştinţe de psihologie şi logică, pentru a şti ce materie
să folosească şi cât anume din ea, şi mai ales cum să o facă uşor inteligibilă, în funcţie de
particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. La toate acestea se adaugă şi
cunoştinţe de pedagogie care să-i ofere metodele necesare activităţii de catehizare.
Prin termenul de educator vom desemna atât profesorul laic, înţelegând prin
acesta o persoană ce urmează cursuri speciale de pedagogie şi psihologie în cadrul
Facultăţii de Teologie Ortodoxă, unde se insistă şi pe elemente de psihologie a copilului şi
pe educaţia religioasă a acestuia, cât şi preotul profesor.
Şi unul şi celălalt trebuie să fie pătrunşi de evlavia bisericească, de spiritul
supremului Pedagog Iisus Hristos, să aibă un suflet cald care să poată încălzi şi alte suflete
şi să le aducă la înălţimea lui Hristos. Atât profesorul cât şi preotul au datoria de a aprinde
scânteia evlaviei în sufletele elevilor, de a crea ambianţa educativă religioasă necesară
lecţiei, de a învăţa şi lumina sufletele copiilor, de a forma caractere moral-religioase. Căci
“cel ce va face şi va învăţa şi pe alţii să le facă, acela mare se va chema întru împărăţia
cerurilor.” ( Matei 5, 19 ). Educatorul, prin cunoştinţele teologice şi culturale, prin munca,
rugăciunea şi harul primit de sus, prin curăţenia vieţii lui trebuie să devină model de imitat
pentru toţi cei cărora le propovăduieşte adevărurile sfinte. În general, activitatea religioasă
din şcoală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce priveşte principiile didactice
după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte specifice, care vor
fi orientate de către educator conform unui plan şi unor metode bine precizate. Educaţia ,
în general, este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. De asemenea, şi educaţia
religioasă . Omul mereu poate fi supus modelării prin educaţie, poate fi condus spre cele
bune. De aceea, un aspect important, cu implicaţii în dezvoltarea ulterioară a elevului şi, în
acelaşi timp, în realizarea cu succes a educaţiei religioase în şcoală, este respectarea
particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor.

Bibliografie:

Alexandru, Gheorghe & colectivul, Metodica predării religiei, Editura “gheorghe

Alexandru”, Craiova, 2000.
Antonescu, G. G. , Din problemele pedagogiei moderne, Bucureşti, 1924
Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului cu aplicaţie la
fişa şcolară, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997;
Balcă, diac. prof., Nicolae, Caracteristici esenţiale ale sufletului creştinului autentic,
în “Studii teologice”, nr. 9-10/1954, pag. 475-494;
290
Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, 1999;
Curriculum Naţional pentru Învăţământul obligatoriu. Programe şcolare pentru
clasele I-VIII, Aria curriculară: Om şi societate, Religie, elaborat de Ministerul
Educaţiei Naţionale, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2003;
Dumitru, preot dr., Valeriu, Vasile Băncilă şi educaţia religioasă, Editura Bacău,
2002;
M.E.N. Răducanu, Ani prof , Patriarhia Română Filip, Sorin pr., Îndrumător –
elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul preşcolar, vol. I,
Editura”Grafika Print”, Bucureşti, 1999.
Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1994;
Şebu, pr.Sebastian (& Monica si Dorin Opris), Metodica predării religiei, Alba Iulia,
2000;

291
 FORMAREA PROFILULUI MORAL AL COPIILOR
PRIN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ

Prof. înv. preșcolar ADRIANA MARCU

Liceul Tehnologic „Ion Creangă” Pipirig / Structura Pluton

Motto:„ Umanitatea nu e alcătuită din suma oamenilor, ci umanitatea se creează

prin oameni care trebuie să fie oameni” . (Dimitrie Gusti)
De cum deschidem ochii spre lumea înconjurătoare, privirile noastre se întâlnesc
cu chipuri de oameni. Mai întâi, chipurile părinţilor, ale fraţilor, ale bunicilor, ale celorlalte
rude, apoi ale vecinilor, ale oamenilor de pe stradă, din parc. Mai târziu când pășim pe
porţile grădiniţei, întâlnim chipurile profesorilor pentru învășământul preșcolar ale
colegilor. Pretutindeni oameni, oameni de toate vârstele și înfăţișările. Până și rostul
lucrurilor din jurul nostru îl învăţăm tot prin intermediul oamenilor. Omul nu poate exista
în afara societăţii. Când este vorba de educaţie, familia constituie prima școală a omenirii,
deoarece în familie se dau primele exemple și primele noţiuni de educaţie. Educaţia începe
de pe braţele mamei, care este sfântă și e izvor nesecat de dragoste. Mama iubește cel mai
mult copilul și din dragoste pentru el îi poate înfiripa în sufletul acestuia trăsături nobile.
Ea îl îndrumă spre biserică pentru a înţelege „a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot
cugetul și din toată inima, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine”(Matei) . Educaţia
începută în familie trebuie să continuie în grădiniţă, în școală și biserică. „Cea dintâi
condiţie în educaţia religioasă e să începem din copilărie…Planta de preţ a religiei să fie
adânc înrădăcinată în solul sufletului, pentru ca seceta să nu- i poată face nici un rău
”(Vasile Băncilă). Sensul educaţiei religioase pornește de la faptul că, încă de la naștere,
sufletul copilului se află în stare de predispoziţie spre educaţie și religiozitate, el fiind
capabil de trăiri religioase datorită elementului esenţial primit prin Botez-credinţa ca
dispoziţie. Acest element poate fi cultivat prin influenţe educative, care este o realitate a
fiinţei lui. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos pune copilul în mijlocul activităţii Sale
prin îndemnul :„Lăsaţi copiii să vină la Mine ”(Marcu, X, 13-15). Mântuitorul introduce un
nou principiu educativ, necunoscut contemporanilor, principiul coeducării, prin care nu
numai copiii au întodeauna de învăţat , dar și oamenii. Folosirea metodelor moderne în
educaţia religioasă creștină trebuie susţinută de încredere, de iubire, de libertate și de
harul lui Dumnezeu, fără de care nu am realiza caracterul religios- moral al copilului de
vârstă școlară mică. Activităţile de educaţie religioasă au rolul de a transmite cunoștinţe de
ordin religios, de a forma convingeri, sentimente, atitudini de iubire și evlavie, precum și de
a promova și respecta tradiţiile creștine ale neamului. Prin aceste activităţi copiii află
lucruri noi despre nașterea, copilăria, moartea și Învierea Domnului Iisus Hristos. Locul cel
mai potrivit în care se desfășoară activităţile de educaţie religioasă este „Biserica”. Marele
poet Mihai Eminescu menţiona:„ Biserica Ortodoxă este leagănul școlii românești și maica
neamului nostru. În pridvorul ei a fost zămislită cultura noastră naţională”. În epistola către
Efeseni, Sfântul Apostol Pavel dedică două capitole educaţiei copiilor, părinţilor, bărbaţilor:
„Fiilor ascultaţi de părinţii voștri întru Domnul, căci acesta este cu dreptate. Cinstește pe
tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduinţă; ca să fie bine și să
trăiești mulţi ani pe pământ. Și voi, părinţilor, nu întărtaţi la mânie pe copiii voștri, ci
cinstiţi-i întru înșelepciunea Domnului.” . Educaţia religioasă contribuie la realizarea

292
educaţiei integrale a omului, deoarece , proiectată cu pricepere și interes poate include
educaţia intelectuală ( prin informarea copiilor) , educaţia estetică (sub aspect muzical,
artistico-plastic) și ceea ce se denumește uneori cu titlu generic de „nevoile educaţiei„:
educaţia pentru timpul liber etc. Una din sarcinile educaţiei religioase este de a forma buni
creștini, capabili de a venera valorile sacre. Educaţia religioasă are o dublă menire : pe de o
parte să anuleze pornirile rele, iar pe altă parte să le cultive pe cele bune. În Vechiul
Testament se spune că „omul se cunoaște după copiii pe care i-a lăsat în urmă, copii buni,
copii înţelepţi. Solomon spunea în pildele sale: „începutul înţelepciunii este frica de
Dumnezeu.” În cadrul activităţilor alese ori a celor desfășurate în orele de „ Educaţie pentru
societate” sau în cadrul programului numit „ Școala altfel: Să știi mai multe , să fii mai bun!„
am încercat să le formez copiilor preșcolari atitudini corecte care să le formeze o
personalitate puternică. Pentru că în perioada de vârstă 3-7 ani achiziţiile interioare sunt
foarte ample, la fel influenţând și puterea exemplului adulţilor, copiii așteaptă să vadă și să
găsească la noi oamenii din jurul lor, adevărate modele de urmat. În unele activităţi
extrașcolare pe care le-am desfășurat cu copiii, a fost antrenată în mod implicit și familia.
Cu ocazia Sărbătorilor Pascale, am mers împreună la Sfintele Denii și am urmărit ca ei să
înţeleagă semnificaţia acestor slujbe, a sărbătorii de Florii, de Vinerea Mare, de Sfânta
Înviere a Domnului. Am încondeiat ouă roșii, am învăţat să cântăm „Hristos a Înviat”, care i-
a apropiat sufletește pe copii de suferinţele îndurate de Iisus pe cruce, i–a făcut să-L
iubească ca pe un părinte. În Vinerea Mare, ziua îngropării Mântuitorului, cu lumânări
aprinse am asistat împreună cu mulţi creștini la slujba scoaterii Sfântului Aer, iar seara ne-
am regăsit la Prohodul Domnului. Pe unii i-am văzut în noaptea Sfintei Înviri de mână cu
părinţii lor, cu dorinţa de a lua Lumina cea veșnică și de a asista la această unică și mirifică
slujbă. Prin tot ce am realizat în această perioadă a Sărbătorilor Pascale, m-am alăturat
familiei care, așteaptă aceste momente sfinte. Am considerat că și eu fac parte din familie ,
deoarece copii lor sunt ca și copiii mei. Apropierea sufletească de familie, de greutăţile și
grijile ei, rezolvă multe din problemele pe care le are în faţă preșcolarul, face din colectivul
copiilor din grădiniţă un grup familial, asigură succesul pe toate laturile educaţiei. Potrivit
Bibliei, suntem făcuţi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu dar conștiinţa religioasă
este căpătată de om în societate și de aici apare necesitatea educaţiei religioase de la vârste
cât mai fragede, pentru a insufla tinerilor tăria de a rezista în faţa tuturor vicisitudinilor și
de a le reda încrederea în viitor. Dintotdeauna marii pedagogi au subliniat valoarea
virtuţilor morale. . Dezvoltarea sentimentelor moral-creștine a copiilor este rezultatul
sistemului de influenţe educative exercitat în mod conștient și cu scop precis din partea
noastră a cadrelor didactice.
BIBLIOGRAFIA:
Ileana-Sorinela Teodorescu, 2009, Interferenţe didactice, Editura CORGAL PRESS –
Bacău
BIBLIA, 1982, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române-
București-1982

293
 TRADIŢII PASCALE

Prof. Marinescu Cătălina Irina Liceul „Matei Basarab”

Cea mai frumoasă sărbătoare de familie după Crăciun este Paştele. Dacă de
Crăciun avem zăpadă şi un brad frumos împodobit, Paştele se sărbătoreşte primăvara când
natura prinde viaţă şi omul este impresionat de puritatea şi minunile ce apar prin
revenirea la viaţă a naturii. Sărbătoarea Paştelui este deci sărbătoarea primăverii şi nu
trebuie să ne mirăm când aflăm că undeva în vremurile îndepărtate începutul de an se
sărbătorea odată cu venirea primăverii.
Paştele este fără îndoială sărbătoarea creştină a Învierii Domnului. Ultima
săptămână a postului care precede sărbătoarea se mai numeşte şi săptămâna mare. Ea
începe cu duminica Floriilor şi se termină cu duminica pascală. În duminica Floriilor
sărbătorim intrarea lui Hristos în Ierusalim, iar săptămâna mare are rolul împărtăşirii
chinurilor lui Isus Hristos. Tot atunci se termină postul de 40 de zile şi natura renaşte. Joia
din săptămâna mare clopotele încetează să mai bată. Ele vor mai bate doar sâmbăta
arătând şi începutul chinurilor mântuitorului. Vinerea este ziua răstignirii lui Hristos, cea
mai mare zi de post, zi fără de noroc. În această zi nu aveau loc munci de cultivare a
pământului şi creştere a animalelor, nu se aprindea focul şi nu se cocea pâine. Cine făcea
baie în zori de zi în pârâu se spunea că avea noroc tot anul.
Un cunoscut obicei al zilei de luni este stropitul aşa cum se face la noi în Ardeal
dar şi în alte ţări ca Germania, Ucraina, Polonia. Fete se stropesc cu apă (la noi colonie), apa
semnificând purificare şi fertilizare. Băieţii fac şi urări de sănătate şi noroc. Rădăcinile
obiceiului merg la evreii care i-au stropit cu apă pe adepţii lui Isus care aduceau vestea
învierii Domnului. În alte ţări stropitul este înlocuit cu nuieluşa care se aplică fetelor tinere.
În ambele cazuri băieţii primesc ouă roşii. În Anglia cu ocazia acestei sărbători se
achiziţionează haine noi, în Suedia copii dau scrisori vecinilor şi primesc de la aceştia bani
sau dulciuri, în Irlanda se participă la concursuri de dans cu premii, în Germania iepuraşul
simbolizează fertilitatea, iar în Franţa nu se trag clopotele în Vinerea Mare şi Duminica
Paştelui. Din Statele Unite până în Ucraina se întâlneşte obiceiul rostogolirii ouălor de Paşti,
câştigă cel care reuşeşte să rostogolească oul pe cea mai lungă distanţă fără să-l spargă. În
multe ţări se organizează concursuri pentru a desemna pe ce-l care are cel mai rezistent ou
vopsit. Între alte simboluri pascale amintim:
Crucea care este simbolul crucificării, opusul învierii. Crucea este simbolul oficial
al creştinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, dar este utilizată ca simbol al
credinţei.
Iepuraşul nu este o inovaţie modernă. Simbolul provine încă din vremea
festivalurilor păgâne de Eastre. Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. Germanii
au adus cu ei simbolul iepuraşului pascal în America. Numai după războiul civil devine
răspândit ca fiind simbol creştin, când începe să se sărbătorească Paştele. Iepuraşul
aducător de ouă roşii simbolizează fertilitatea.
Oul simbolizează învierea. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul departe şi
simbolizează sângele lui Hristos care s-a sacrificat pentru oameni. Mielul reprezintă
victoria vieţii asupra morţii. El îl simbolizează pe cel care trebuie sacrificat pentru propria
mântuire. Mieii sunt membrii turmei lui Dumnezeu. Apa avea de asemenea un rol

294
important. Feciorii şi fetele mergeau să se scalde până răsărea soarele. Erau astfel curăţaţi
de toate bolile şi răutăţile, de tot ce era murdar şi feriţi de îmbolnăviri în timpul anului,
scăldatul îi făcea mai harnici şi mai iubiţi. Apa făcea minuni şi în legătură cu măritişul
fetelor, dacă acestea se lăsau stropite de feciori în primele două zile după Paşti. Pasca este o
tartă rituală din aluat de cozonac. Feciorii se duc cu pască la părinţi şi finii la naşi. Acest
obicei este prielnic tinerilor care se leagă de cei bătrâni şi culeg de la ei sfaturi pentru viaţă.

Bibliografie
Al. Doru Şerban, Dan Ilie Morega 2008 Obiceiuri şi tradiţii din Gorj Ed. Măiastra
Tg Jiu
B. Crăciun 1994 Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri Ed Porţile orientului Iaşi
I. Ghinoiu 2003 Sărbătorile şi obiceiuri româneşti Ed. Elion Bucureşti

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE DE SFINTELE SĂRBĂTORI PASCALE

Autor: Popa Carina Instituţia: Grădiniţa P.P.nr.3 Arad

La Arad, în prag de sărbătoare se respectă încă tradiţii creştine de mult transmise

de la o generaţie la alta. Pentru că la Arad găsim o multitudine de culturi atunci cu
siguranţă găsim şi mai multe tradiţii păstrate de fiecare naţionalitate în parte. Aradul se
împarte în primul rând în cetăţeni români, maghiari, nemţi, slovaci, sârbi; de aici şi cele
două mari culturi religioase ale Aradului: ortodoxia şi catolicismul.
Ortodocsii pot serba Învierea Domnului la mănăstirea Bodrog. Această mănăstire
este cea mai veche atestată din ţară(1177, iar informaţiile unor istorici locali vorbesc
despre existenţa unor "călugări greci" -ortodocsi, la Hodoş-Bodrog, încă din sec. al XI-lea.).
La Bodrog sunt prezenţi pelerini din toată ţara dar şi din străinătate. Oamenii
refac vineri seara Drumului Crucii, ritual care se desfăşoară după modelul Patriarhiei
Ortodoxe de la Ierusalim. Această procesiune este specifică sărbătorii pascale, însă la
mănăstirea Hodoş-Bodrog se organizează şi de Sfânta Maria.
Mănăstirea franciscană Radna ce poartă hramul Maicii Domnului rămâne atracţia
arădenilor de religie catolică. Conform înscrierilor, prima mănăstire a fost ridicată la Radna
în 1520 dar lăcaşul a fost distrus de două ori sub ocupaţia turcească şi de un incendiu.
De Sfintele Sărbători Pascale sărbătoarea începe aici cu Joia Mare atunci când se
face o slujbă în trei limbi(română, germane şi maghiară). În Vinerea Mare credincioşii refac
Calea Crucii în spatele Basilicii ca mai apoi să serbeze Celebrarea Patimilor Domnului în trei
limbi (română, germană şi maghiara). La Înviere credincioşii sunt aşteptaţi să vină să ia
lumină sfântă şi să participe la slujbă care se ţine tot în trei limbi.

Bibliografie:
Gluck Eugen, Roz Alexandru, 20 martie 1982, “Ghid de oraş-ARAD”, Editura Sport
Turism
Matiuţ Ioan, 5 mai 2008, “ARAD- monografie în imagini”, Editura Mirador

295
Radu Anton Roman, 10 aprilie 2013, “Sărbătoarea Paştilor. Tradiţii religioase,
ritualuri şi obiceiuri populare. Masa de Paşti. Reţete, vinuri şi bucate potrivite”,
Editura Paideia
Webografie(pentru imagini):
http://ro.mariaradna.com/
http://www.manastireabodrog.ro/

296
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE SFINTELE PAȘTI

PROF.ȘANDOR LUMINIȚA
G.P.N. NR.2 PĂGAIA
Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul pentru
români de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunităţii.
Chiar dacă azi nu se mai practică peste tot vechile obiceiuri, românii cinstesc în
mod deosebit sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor. Fiecare zi din Săptămâna Mare are
semnificaţia sa. Luni se pomenește Iosif cel cu bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30
de arginţi, ca și Mântuitorul. E pomenit și smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat
și s-a uscat. Marţi se pomenesc cele zece fecioare, cinci înţelepte, cinci nebune, pentru că nu
făcuseră fapte de credinţă și milostenie. Miercuri se pomenește femeia păcătoasă, care a
spălat cu mir picioarele Mântuitorului, spre îngroparea Sa.
În Joia Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul,
Cina cea de Taină, rugaciunea din grădina Ghetsimani și vinderea Domnului de către Iuda.
În seara acestei zile crestinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Din Joia Mare până în ziua
de Paști nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se bate toaca.
În Joia Mare se înroșesc ouăle, iar la noi în sat este obiceiul ca toţi oamenii care
au morţi în cimitir să ducă ouă roșii, pe care le dau copiilor peste mormânt, pomană pentru
cei morţi.
Vinerea Mare este o zi de mare doliu a întregii creștinităţi, pentru că în această zi
a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii.
Sâmbata Mare este ziua îngroparii Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care în fiecare gospodărie se definitivează
pregătirile pentru marea sărbătoare a învierii, spre seară, creștinii se odihnesc pentru a
putea prticipa la slujba de la miezul nopţii.
Ziua Învierii Domnului, ziua de Paști, oamenii vin la biserică pentru a lua paștile,
care este anafura amestecată cu vin. Toată lumea este îmbracată cu haine noi.
Oamenii se salută între ei cu „Hristos a-nviat’, la care se răspunde „Adevarat a-
nviat’, salut păstrat până la Înalţarea Domnului.
La întorcerea de la slujba de Înviere, oamenii pun într-un lighian un ou roșu și o
monedă de argint, peste care toarnă apa neâncepută. Apoi fiecare din familie se spală pe
faţă, să fie sănătoși tot anul și să le meargă bine.
În săptămâna mare se face curăţenie generală în gospodării, atât în casă cât și în
curte.
Sâmbătă seara fiecare gospodină din sat își pregătește cu grijă coșul ce urmează a
fi dus la biserică, pentru sfinţire. În el așterne un ștergar curat și așază o lumanare albă,
apoi ouă roșii, pasca, cozonac, șuncă special preparată pentru marea sărbătoare și un
canceu cu vin. Totul se acoperă cu cel mai frumos ștergar pe care îl are gospodina, semn de
preţuire a sărbătorilor pascale dar și de mândrie personală.
Lumanarea din noaptea de Paști reprezintă lumina învierii Domnului, a biruinţei
luminii lui Iisus asupra întunericului iadului, a binelui asupra răului și a vieţii asupra
morţii. Preotul aduce lumina aprinsă de la altar, iar creștinii se apropie și își aprind
lumânările. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă și face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumanarea pe care o va păstra tot restul anului.

297
 Educaţia religioasă temeinică și durabilă este cea începută în familie, înca din
frageda copilărie, continuată la gradinită și școală, consolidate prin diferite activităţi ce se
derulează în Biserică și societate.
Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia, datina și obiceiurile, pe
care omul le-a respectat și le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea și experienţa celor mai vechi strămoși ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţara, fiind purtătoarele unor informaţii, a unei experienţe
și înţelepciuni vechi.
Dar din păcate, tradiţiile au început să dispară, reușind să se păstreze doar în
lumea satului, acestea fiind adevărate centre de cultură și originalitate, în care ne regăsim
rădăcinile și autenticitatea.
Toate aceste obiceiuri și tradiţii noi ca dascăli, avem datoria de a le transmite mai
departe prin generaţiile de copii pe care îi avem în grijă.
Într-o lume de basm, care încearcă să apună, lăsând loc calculatorului, împreună
cu copii grupei mele am încercat să ducem mai departe tradiţiile, obiceiurile care, cu fiecare
generaţie, par a fi uitate într-un colţ de inimă, sau rămân numai o amintire care îţi alină
durerea în clipele de tristeţe, când ești singur.
În perioada postului Sfintelor Paști le-am explicat copiilor că adulţi trebuie să
postească. În acest timp oameni trebuie să se împace unii cu alţi să fie mai buni, mai curaţi,
să încerce să facă fapte bune, iar mai spre finalul postului oameni merg la biserică pentru a
se spovedi.
Prin toate aceste acţiuni, am reușit să le formez copiilor sentimente de dragoste
faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, care a venit pe lume în mod miraculos pentru noi și a
trait ca un om, cu iubire faţă de semeni. Am încercat să îi fac pe copii să înţeleagă imensa
dragoste și bunătate a Domnului Iisus, care S-a jertfit pentru ca Dumnezeu să ne ierte nouă
păcatele.
Este important ca ceea ce învăţăm cu copiii să nu depasească nivelul lor de
întelegere.
Existenta în biblioteca grupei a unui raft cu cărţi și reviste cu conţinut religios, m-
a ajutat să le înmulţesc și să le consolidez copiilor informaţiile primite.
Ulterior, duminica am întalnit mulţi copii din grupă în biserică împreună cu
părinţii lor, aceștia din urma recunoscând că au venit la solicitarea copiilor.
Marile evenimente ale creștinilor cum sunt nașterea și învierea Mantuitorului au
constituit prilejuri bune pentru mine de a trezi în inima copiilor dorinţa de a le sărbători
cum se cuvine.
“Nu există artă mai frumoasă ca arta educaţiei. Pictorul și sculptorul fac doar
figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii ,
Se bucură și Dumnezeu. Și oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puţin al său.”.

Bibliografie:
Băncila, V., 1996, Ințtierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București.
Călugăr, D., 2002, Catehetica, Editura Renaterea, Cluj-Napoca.
Stamate, M., 2003, Educația creștinș în opera Sfantului Ioan Gură de Aur, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi.

298
 Timiș, V., 2004, Misiunea Bisericii și educatia, Presa Universitară Clujană, Cluj-
Napoca.

299
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

FLOROIU CRISTINA MARIA, ŞCOALA PRIMARĂ BIBEŞTI, GORJ

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-

însa(Ps 117, 24).
Nimic n-ar putea exprima mai pregnant trăirea acestor zile decât cuvintele pline
de înţeles ale acestui Psalm. Căci Învierea Domnului, prăznuită astăzi de toată creştinătatea,
e ziua imensei bucurii. Astăzi, Hristos, Domnul şi Mântuitorul lumii, din mormânt a răsărit,
biruind legăturile morţii şi sfărâmând legăturile păcatului. Azi, deci, e ziua celei mai mari
biruinţe câştigate cândva în istoria omenirii, căci ea nu numai că depăşeşte în timp şi spaţiu
orice altă biruinţă, ci trece şi dincolo de timp, în veşnicie.
Iată-ne ajunşi, cu mila lui Dumnezeu, la slăvita sărbătoare a Învierii Domnului. A
trecut perioada Marelui Post, perioadă de bucurie şi de nevoinţă în acelaşi timp. Suntem
acum cuprinşi de lumina Sfintelor Paşti, mărturisind adevărul fundamental, şi anume că:
„Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le”. Mărturisirea adevărului Învierii Domnului Hristos străbate întreaga cântare a
Bisericii în aceste zile: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că
din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce
cântăm cântare de biruinţă!”.
Realitatea Învierii este arătată şi prin schimbarea ritmului de viaţă în aceasră
perioadă: mai multă pace sufletească, o mai adâncă bucurie pe feţele tuturor, mai multă
prezenţă în sânul familiei.
În aceste zile de prăznuire sfântă, lumina Învierii învăluie sufletele noastre în
duhul păcii, al bucuriei şi al vieţii întru Hristos. Cuvintele Mântuitorului privitoare la viaţa
veşnică, pregustată încă din această lume, îşi găsesc mai adânc ecou şi răspuns în fiinţa
noastră: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi
oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”.
Prin a Sa Înviere, Domnul ne-a scos din iad şi ne-a înălţat în Rai. A smuls din
moarte neamul omenesc şi l-a înălţat la nemurire. Din nefiinţă, Domnul a adus fiinţa
omenească la viaţa veşnică. L-a smuls pe om de la diavol şi l-a pus în braţele lui Dumnezeu.
Acesta este Paştele! Aceasta este Învierea!.
Săptămâna Patimilor este timpul unei strădanii duhovniceşti asidue, o luptă
purtată pe terenul inimii şi al sufletului. Este vremea răstignirii Domnului, care urcă pe
Golgota ca să fie omorât pentru păcatele noastre. În săptămâna luminată ne bucurăm
împreună cu ucenicii lui Hristos pentru Învierea Sa şi îi mulţumim pentru această taină
minunată. Prin urmare este timpul bucuriei şi al recunoştinţei, când orice creştin e bine să
fie în biserică.
Slujba Pascală este deosebită. Are nu doar o influenţă estetică asupra sufletului,
ci, îndeosebi una duhovnicească. Orice ortodox simte bucurie în timpul Învierii. În
Săptămâna Luminată bucuria se prelungeşte, pentru că esenţa vieţii creştinului este
Domnul nostru Iisus Hristos, iar evenimentul de seamă al acestei Săptămâni este Învierea
Lui. Bineînţeles, locul special pentru exteriorizarea unei astfel de bucurii este Biserica
Domnului.

300
 Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De
aceea Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când
l-au văzut pe Iisus înviat.
Lumina pe care o avem acum în lumânarea pascală este aceeaşi la toţi, deşi noi
suntem mulţi şi diferiţi, de aproape sau de departe, iar prin puterea ei ne luminează şi ne
deschide ochii sufleteşti, spre a-L primi pe Cel ce este şi luminător în viaţa noastră dar şi
izbăvitor de păcat şi moarte. Puterea luminii Sfintei Învieri este biruinţa Domnului răstignit
pe cruce asupra iadului şi a morţii. De aceea, astăzi, de Înviere „a venit, prin cruce, bucurie
la toată lumea”. Făclia pascală pe care o poartă slujitorii sfintelor altare este însoţită de
Sfânta Cruce, iar înainte este purtată, în procesiune, icoana Pogorârii Domnului la iad, spre
a-i dezrobi pe cei ce erau ţinuţi în întuneric, în izolare şi în durerile morţii.
Iertarea este asociată Învierii. Moartea Fiului lui Dumnezeu pentru păcatele
omenirii întregi este dovada maximă a iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oamenii
căzuţi, dar şi semnul cel mai evident al iertării. În viaţa Bisericii, atmosfera praznicului
Învierii-reflectată în slujbele bisericeşti, şi în imnele liturgice- păstrează şi transmite
această iradiere irezistibilă a darului iertării lui Dumnezeu spre toţi şi spre toate. În această
unică noapte a Învierii, Dumnezeu ne dă încă o dată, copleşitor de convingător, lecţia cea
mare a iertării, pe care o dădea continuu Mântuitorul contemporanilor Săi, făcându-se
prietenul păcătoşilor.
Pentru noi, creştinii, realitatea Învierii lui Hristos este fundamentul credinţei
noastre, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar dacă Hristos nu a Înviat, zadarnică este
credinţa voastră” ceea ce arată că adevărul şi puterea mărturiei noastre ortodoxe se
datorează Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este garanţia
învierii noastre, a tuturor.
Creştinii fac ultimele pregătiri pentru noaptea de Înviere şi ziua de Paşti: vopsesc
ouăle, gătesc bucate tradiţionale, fac curăţenie şi îşi aranjează hainele cu care vor merge la
biserică. În noaptea aceasta se deschid cerurile şi se pun dorinţe care se vor împlini. Se
spune că obiceiul ouălor roşii vine de la Fecioara Maria, care s-ar fi dus pe dealul Golgotei
să-şi plângă Fiul răstignit, ea purta un coş plin cu ouă, pe care a picurat sângele lui Iisus. De
atunci creştinii ciocnesc ouă vopsite şi spun, mărturisind credinţa lor: „Hristos a Înviat!”, la
care se răspunde: „Adevărat a Înviat!”.
Sărbătoarea Învierii reprezintă Învierea lui Iisus Hristos din mormântul în care a
fost aşezat după ce şi-a dat viaţa pe crucea pe care a fost răstignit pe dealul Golgota din
Ierusalim. Învierea are loc sâmbăta seara, spre duminica pascală, indiferent de data în care
cade Sfântul Paşte şi este un prilej de a se reuni întrega familie pentru a sărbători această
„izbândă a vieţii împotriva morţii”. Sărbătoare Învierii ne aduce aminte de preţul nespus de
mare pe care Dumnezeu l-a plătit pentru păcatele noastre. Să primim cu bucurie darul lui
Dumnezeu şi să credem că pentru noi a venit să moară. Dumnezeu va revărsa belşug de
bucurie, pace şi speranţă pentru cei care îl primesc ca mântuitor personal. Învierea lui
Hristos să fie şi învierea noastă, iar în Duminica Duminicilor să fim împreună chemaţi la
bucurie şi veselie duhovnicească, cinstind Învierea lui Hristos.
Mântuitorul a murit în trup omenesc, dar a înviat în trup dumnezeiesc, a murit în
trup pământesc, dar a înviat în trup ceresc. Înviindu-l pe Hristos din morţi Dumnezeu „L-a

301
aşezat de-a dreapta sa întru cele cereşti, mai presus de toate...Şi toate le-a supus sub
picioarele Lui şi mai presus de toate, L-a dat pe El cap al bisericii”(Efeseni 1, 20-23).
Creştinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător şi mai salvator
neamul omenesc, creştinismul este opera jertfei şi a Învierii lui Hristos. Din moartea şi din
Învierea Lui credem şi ne mântuim şi trăim în marile idei morale care au devenit
patrimoniul omenirii întregi. Învăţătura şi misiunea Lui s-au verificat prin moartea şi
Învierea Lui, moartea şi Învierea Lui au dat creştinismului sens şi viaţă, au dat sens morţii
şi învierii noastre.
Învierea lui Hristos nu a fost o readucere la viaţă, aşa cum s-a întâmplat cu Lazăr,
prietenul lui Iisus, care, după acea „înviere” a trebuit totuşi să moară la timpul rânduit.
Evenimentul Învierii lui Hristos marchează un salt ontologic, ce atinge fiinţa ca atare,
inaugurând o dimensiune care ne priveşte pe toţi şi care a creat pentru noi toţi un nou
spaţiu al vieţii, al fiinţării cu Dumnezeu. Învierea face parte din istoria mântuirii, dar
inaugurează o nouă dimensiune, dezvăluind un spaţiu nou, definitiv, final, al bucuriei
veşnice.
În acest sens Învierea lui Hristos nu este un eveniment de acelaşi fel cu naşterea
sau răstignirea Sa. Este un tip nou de eveniment, care îşi are începutul în istorie, dar
conduce dincolo de hotarele istoriei(Papa Benedict al XVI-lea).
Sfântul Apostol Pavel scria: „Hristos a Înviat din morţi, fiind începutul învierii
celor adormiţi, căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia”.
Hristos Domnul Înviat să ne acopere pe toţi, buni şi mai puţini buni, de aproape şi
de departe, cu iubirea Sa iertătoare şi Să-i urmăm şi noi, după putere exemplul „unii pe alţii
îmbrăţişându-ne” şi astfel să mărturisim: Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!

MOTIVUL PATIMILOR CRISTICE LA VASILE VOICULESCU

Prof. Drăghici Elena

Liceul Tehnologic „Petrache Poenaru”, Bălcești

Puţinele confesiuni şi artele poetice răspândite de-a lungul volumelor de versuri

întăresc opinia formată, mai ales, după apariţia volumelor de poezii: Pârgă şi Poeme cu
îngeri că Vasile Voiculescu este un poet cu o autentică vocaţie religioasă.
Relevantă în acest sens este o mărturisire a scriitorului: “Cu cât pot descoperi eu
însumi înapoi, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice la marginea
unei gârle.....stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei
singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice, de o mistică aşteptare. Aşteptam
de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi îndeplinească un dor nehotârat şi asteptam
cu siguranţă, atunci, că va veni. Ma simţeam, mă credeam predestinat”. (Confesiunea unui
poet şi medic, Gândirea, octombrie 1935)
Articolul este interesant şi pentru că pune problema raportului artă (literatură) –
credinţă, dezvăluind aşadar o poetică şi o poietică.

302
 Poezia este doar o palidă imagine a străfundurilor credinţei. Ca în altă parte la
Arghezi, poezia (cartea) nu a putut depăşi bariera cuvintelor pentru că acestea nu exprimă
adevărul, sunt aparenţe ale lui. Arghezi măsura cuvântul ca materie şi îi consemna
înfricoşat eşecul: ”O mie de neamuri plecate, domoale/ Te caută în ceruri, în vis, pe pământ/
Ascuns te-au găsit în Cuvânt / Sfarmă Cuvântul, cuvintele-s goale“
Vasile Voiculescu măsoară şi el neputinţa cuvântului de a exprima tensiunea
mistică: “Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste
realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre
cotele înălţimilor.” Legăturile între arta şi credinţă sunt vechi legături de pura dependenţă.
Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa de-a lungul tuturor religiilor. De când însă
arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o
slujească numai ea, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni“ (Confesiunea unui
poet şi medic). Starea mistică se identifică în mod curent cu tăcerea. Identificarea cu
simbolurile biblice duce în mistică la Iluminare şi extazul fără cuvinte, în timp ce poezia
rămâne discurs personal. Şi Arghezi, şi Voiculescu ilustrează înalţimea maximă a trăirii
religioase ce se poate exprima prin cuvânt.
În grădina Ghetsemani este o meditaţie pe tema Legea Iubirii, care are ca sens
jertfa de sine a Domnului Iisus Hristos, deschiderea drumului prin măslin, închiderea
drumului prin smochin, realizarea prorocirilor.
Textul Sfintelor Scripturi prefigurează ziua când va veni Domnul Dumnezeul meu
şi toţi sfinţii împreună cu El (Zaharia, 14, 5). Mesajul îl avem în rugăciunea Domnului Iisus
Hristos, când se dă pe sine jertfă pentru toţi cei ce vor crede în El: Dar nu numai pentru
aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor (Ioan 17, 21). Nu se
intră în Împărăţie decât prin Domnul Iisus Hristos: Eu sunt poarta oilor! Lui trebuie să-i fim
recunoscători toată veşnicia pentru jertfa Sa pentru noi.
În grădina Ghetsemani este o elegie, în care Vasile Voiculescu umanizează
comportamentul Domnului Iisus Hristos, pornind de la Evanghelia după Luca: Iar un înger
din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. El trăieşte ca om pe pământ şi de aceea zbaterea Lui, frica
de moarte este autentică: Iar El fiind în chin de moarte mai stăruitor se ruga şi sudoarea Lui
s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ (Luca 22, 44). Această trăire profund
umană o găsim în momentul răstignirii, când strigă: Eli, Eli, lama sabahtani?, adică
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit? (Matei 27, 46). Dacă drama răstignirii
n-ar fi fost autentică şi dacă ar fi fost sprijinit de îngeri, de Tatăl Ceresc, de Duhul Sfânt,
atunci s-ar fi zis că doar un Dumnezeu ar putea îndura astfel de încercări. De aceea, textul
poetic pune accent pe latura omenească a Domnului Iisus Hristos: Iisus lupta cu soarta şi nu
primea paharul / Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna / Curgeau sudori de sânge
pe chipu-i alb ca varul / Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna. Simbolul cupei, care
sugerează conştiinţa, este prezent în iconografie şi în textul Sfintei Evanghelii: O mână
neîndurată, ţinând grozava cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură... / Şi-o sete
uriaşă sta sufletul să-i rupă... / Dar nu voia s-atingă infama băutură. Este o aluzie la versetul:
Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă
botezaţi? (Matei 20, 22).
Poezia religioasă voiculesciană evocă în felul vizionar al Bibliei o realitate vie şi
apropiată simţurilor noastre şi totuşi transcendentară şi încarcată de taine inefabile.

303
304
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE PRIMĂVARĂ DIN ZONA RAPOLT

Prof. SĂVUŢ DORINA

Şc. Gimnazială, RAPOLTU MARE
Şc. Primară BOBÂLNA, structură

Situată în partea de sud-vest a Transilvaniei, în valea mănoasă desenată de

şerpuirile leneșe ale Mureșului, străjuită la sud, în depărtare, de Munţii Orăștiei, unde se
mai văd urmele fortificaţiilor ridicate de strămoşii noștri daci, iar la nord de Munţii Apuseni
în care se mai aude parcă şi acum doina lui Horea și fluierul Iancului, comuna Rapoltu-Mare
este o zonă cu adevărat frumoasă, cu peisaje deosebite și oameni minunaţi, păstrători ai
unui întreg tezaur de bunuri spirituale.
Cântecele populare, oraţiile de nuntă, colindele, practicile rituale sunt expresia
unor străvechi tradiţii, izvorâte din vremurile străvechi, păstrate din moși-strămoși și
continuate până astăzi.
În credinţa populară se crede că primăvara începe după ce numeri treisprezece
săptămâni din ziua de Crăciun. Atunci se spune că omătul se topeşte chiar şi de pe vârfurile
cele mai înalte.
După unii, primăvara începe cu prima zi a lunii martie. Martie este cunoscută ca
luna buruienilor de tot felul. Pe valea Mureşului fetele strângeau flori, le făceau bucheţele şi
le aruncau pe apă rostind un descântec, pentru a le fi iertate păcatele.
Un alt obicei era, ca în prima săptămâna din luna martie, fetele să strângă apă de
ploaie cu care se spălau pe faţă pentru a avea pielea catifelată.
Primele 7 sau 9 zile ale lunii martie sunt cunoscute sub numele de Zilele babei. Se
spune ca aşa cum va fi ziua aleasa, din Babe (frumoasă, urâtă, întunecată, însorită), aşa va fi
firea şi sufletul persoanei în acel an.
Săptămâna dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Patimilor sau Săptămâna
Mare. Fiecare zi din Săptămâna Patimilor semnifică un nou pas spre momentul Răstignirii
şi al Învierii.
Sâmbăta Paştelui, zi de odihnă, simbolizează "liniştea" în mormânt a trupului
Mântuitorului. Seara, în biserici, se aprind luminile şi toţi credincioşii se pregătesc pentru
veghea din Noaptea Învierii.
La miez de noapte, în biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Pasca, ouăle roşii şi
celelalte bucate sunt sfinţite, pentru că postul a luat sfârşit. Credincioşii iau Lumină din
Lumină, îşi spun "Hristos a înviat!" şi răspund "Adevărat a înviat!", formule cu care
urmează să se salute timp de 40 de zile, până la sărbătoarea Înălţării Domnului.
Unul dintre cele mai vechi obiceiuri de Paşti, transmis din generaţie în generaţie,
este cel cunoscut de localnici din satul Boiu, comuna Rapolt, ca „Scaunul Domnului”. Dacă în
urmă cu mulţi ani, obiceiul se ţinea în a doua zi de Paşti, în aproape toate satele comunei,
astăzi doar tinerii din Boiu mai păstrează această tradiţie.
În timpul slujbei de dimineaţă, mai mulţi tineri se furişează afară din Biserică şi
împodobesc un scaun cu iarbă, flori, spini, urzici şi sârmă ghimpată, după care aşează pe
acesta, printre ierburi, peste o sută de ouă roşii. Ouăle sunt ascunse foarte bine pentru ca
preotul să nu bănuiască numărul acestora. Când slujba e gata, e gata şi scaunul.

305
 Obiceiul spune că preotul trebuie să se aşeze pe scaun iar tinerii care l-au
împodobit trebuie să înconjoare Biserica, de trei ori, cu acesta. În caz contrar, are loc o
negociere, iar preotul trebuie să le ofere tinerilor câte un litru de vin pentru fiecare ou
aşezat pe scaun.
Săptămâna care urmează imediat după Duminica Paştelui se numeşte Săptămâna
Luminată sau Albă şi se încheie cu Duminica Tomii sau Paştele Mic.
În credinţa populară există credinţa că Raiul se deschide la Înviere şi rămâne aşa
până la Duminica Tomii.
Fiecare zi a acestei săptămâni are o semnificaţie. Lunea de după Înviere este
numită şi Lunea Albă este considerată ziua tuturor sfinţilor. Marţea era ziua închinată
prosperităţii culturilor agricole. În această zi se făceau pomeni pentru cei săraci, în curtea
bisericii. Joia din această săptămână, spun bătrânii satelor, nu se lucra cu acul sau la ţesut,
pentru a ferii recoltele de grindină. În vinerea din Săptămâna Luminată, comunitatea
sătească crede că Dumnezeu sfinţeşte apele, care îi tămăduiesc pe oameni. În această zi se
pune apă sfinţită la Bobotează, la rădăcina pomilor pentru a da roade. Sâmbăta Tomii şi
Duminica Tomii sunt zile închinate morţilor când se aprind lumânări în cimitire şi se fac
pomeniri.
Izvorâte din experienţa și înţelepciunea de viaţă, din bucurie și durere, din
dorinţe și doruri, din setea de liniște și dragostea pentru frumos, creaţiile populare, portul
și obiceiurile transmit valori și creează punţi între generaţii.

Bibliografie:
Stoian, Stanciu, Alexandru, Petre-”Pedagogie şi folclor “, E.D.P
Elena, Niculiţă – Voronca -”Datinile şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică”, Editura Polirom, Iaşi;

SIMBOLISTICA CERCULUI-ÎNTR-UN PROIECT INTERDISCIPLINAR

Autor: Iordache Anişoara

Şcoala Gimnazială nr..6" Nicolae Titulescu", Constanța

Plecând de la afirmaţia matematicianului, astronom şi filozof Galileo Galilei:

"Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul" am încercat să demonstrez
elevilor de gimnaziu că aceasta știinţă este cheia descoperii tainelor lumii înconjurătoare.
Proiectul transdisciplinar " Năzdrăvăniile cercului" oferă elevilor posibilitatea
descoperirii de noi aspecte ale matematicii, încurajează creativitatea şi spiritul artistic.
Am avut șansa, începând cu anul 2011, să particip- pe platforma educativa
iteach.ro- la derularea unor cursuri de formare continuă bazate pe proiecte şi folosirea la
orele de curs a unor aplicaţii digitale.

306
 Învăţarea prin metoda proiectelor, nu numai că trezește interesul elevilor pentru
studiul matematicii, încurajează investigaţia activă, dezvoltând capacităţile cognitive ale
copiilor, dar şi promovează munca în echipă.
Un ajutor substanţial l-am avut de la realizatorii site-ului didactic.ro., care au pus
la dispoziţia utilizatorilor o aplicaţie de realizare a unor proiecte online.
Astfel, am conceput proiectul online transdisciplinar " Năzdrăvăniile cercului".
(http://www.didactic.ro/pagina-proiectului/pagina/nazdravaniile-cercului/684)
Au participat peste 60 elevi si 7 cadre didactice.
Proiectul cuprinde secţiunile:
1.Simbolistica cercului
2. Cercul şi lumea înconjurătoare
3.Cercul şi arta
4."Problemele celebre ale cercului"
5.Probleme de geometrie propuse de elevi
6.Concursuri de geometrie
OBIECTIV GENERAL:
Proiectul îşi propune să stimuleze interesul elevilor pentru a descoperi aplicaţiile cercului
din lumea înconjurătoare, din societate; participarea la educaţie a tuturor copiilor,
promovând diversitatea şi egalitatea;
Loc de desfăşurare: online
Perioadă desfăşurare: 21.10.2013 - 09.05.2014
Mă voi opri câteva clipe la poarta secţiunii "Simbolistica cercului"- popas de
meditaţie şi de corelare a mai multor aspecte legate de cerc din viaţa cotidiană:
1. Coroniţa purtată de fecioare în ziua de"Drăgaică" când vara se-ntoare spre
iarnă. Aceasta reprezintă nu numai bucuria faţă de viaţa, belșugul si exuberanţa tinereţii,
dar şi un accesoriu al costumului popular.
2.Inelele de logodnă-legătura sacră, eternă, spirituală dintre un bărbat şi o femeie.
3.Cercul simplu sculptat pe poarta de la intrarea ogrăzii ţăranului român ori pe
sub cornişele caselor este universul fără limite, este energia emanată de Dumnezeu;
circumferinţa lui este uneori interpretată ca liniștea mentală a fiinţei umane. Când faţa
discului este albă, fundul negru ar reprezenta marea respiraţie, mişcarea continuă a
universului în sens nelimitat.
4. "Masa tăcerii" a lui Brâncuși, sugerează ca imagine geometrică cercul. În
culturile arhaice acesta a fost considerat un simbol solar. Două blocuri rotunde de piatră,
aşezate una deasupra celeilalte, sugerează pietrele de măcinat ale unei mori arhaice.
Brâncuşi însuşi spunea că linia Mesei sugerează curbura închisă a cercului care
adună, apropie şi uneşte, iar masa însăşi este o altă, o nouă Cina cea de Taină. Fiecare din
cele 12 scaune ale Mesei este transpus în tradiţia românească, reprezentând metaforic acei
„apostoli” căzuţi în luptele pentru libertatea naţională.
5. Despre horă- ca dans popular, primele menţiuni le găsim în opera" Descrierea
Moldovei" scrisă de Dimitrie Cantemir. În tradiţia populară “ieşitul la horă” semnifică
trecerea în rândul fetelor şi flăcăilor a celor care împlineau vârsta cuvenită. De numele
acestui dans se leagă şi expresia “dacă ai intrat în horă, trebuie să joci”, ceea ce înseamnă că
un lucru început trebuie dus până la capăt. Mihai Eminescu amintea că cea mai frumoasa
horă a neamului romanesc este "Hora Unirii" scrisă de Vasile Alecsandri.

307
 Astfel, hora devine un dans şi un cântec al chemării revoluţionare, un simbol al
biruinţei şi legământului celor care, înfrăţiţi se simt ai acestui neam şi ai acestui pământ.
6. Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroșesc
ouale de Paşti si de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele
relatează ca Maica Domnului, care venise să-si plângă fiul răstignit, a aşezat coșul cu ouă
lângă cruce şi acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul,
văzând că ouale s-au înroșit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roșii
şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi”.
Cuvânt de încheiere
Cercul-ca element geometric, în cadrul unui proiect interdisciplinar, poate
contribui la lărgirea orizontului de cunoaștere pe plan educaţional şi spiritual, poate
apropia matematica de religie, de filozofie, de istorie şi folclor.

Bibliografie:
1 http://basarabialiterara.com.md/?p=6830
2.
http://lup.lub.lu.se/luur/download?func=downloadFile&recordOId=2175406&file
OId=2214742
3 http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/ouale-rosii-traditie-
semnificatii-68750.html

OBICEIUL PAŞTELUI LA ROMÂNI

Prof.Hagiu Violeta Alina

Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta
evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de
Paşte prin „Postul Paştelui” numit şi „ Postul cel Mare”, post care durează 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după „ Duminica iertării”, în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşte.
Ultima săptămână din postul paştelui se numeşte „ Săptămâna Patimilor şi începe
în Duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
Săptămâna patimilor comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În
această ultimă săptămână , multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite „Denie”.
De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi
se numeşte „ Joia Mare”. Vineri, numită „ Vinerea Mare” se comemorează crucificarea şi
moartea lui Iisus. În acestă zi se ţine „post negru”, adică nu se mănâncă nimic.
Din Joia Mare, ţăranii încetează munca la câmp şi se concentrează asupra casei, a
curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să

308
vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor, se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o
lumănare şi pornesc către biserică. Acasă le este îngăduit să rămână doar celor foarte
bolnavi.
La biserică, preotul- cu Sfânta Evanghelie şi Crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi- iese cu lumânarea aprinsă, lumina, şi înconjoară biserica de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul este recunoaşterea tainei
Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasa şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României. Astfel:
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor.Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de Paşti( vin+pâine sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale,
după acestea se continuă masa cu friptura de miel.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc,
purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un coş, după
orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt
aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac ( care vor fi
aruncare în râu pentru a alunga seceta), sare, ( care va fi păstrată pentru a aduce belşug),
zahăr ( folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făină ( pentru ca rodul grâului să fie bogat),
ceapă şi usturoi ( cu rol de protecţie împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se
aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat,
sfeclă roşie cu hrean şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşte se
continuă în familie.
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere la clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti şă fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele
care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a-şi arăta consimţământul la sentimentele lor,
trebuie să le ofere un ou roşu.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşte se ia toaca de la biserica, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine şi a fost furată sunt pedepsiţi ca a doua zi
să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât „ hoţii” cât şi „
păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor
plăti ospăţul.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru
împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune ca, atunci
când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocoş cântă

309
primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă cocoşii vor fi
dăruiţi oamenilor săraci.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa,
în prima zi de Paşti, copii până la vârsta de 9 ani merg la prieteni şi vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii
mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor „ Sărbători Fericite!”.la această sărbătoare,
pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie
discordie tot restul anului.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea învierii se pun un ou roşu şi
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monede, copiii trebuie să-şi clătească faţa
cu apa şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogăţii.
În Ţara Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreaga
comunitate- obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de
căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se
merge către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi
mai îndrăgită dintre ele este aruncarea buzduganului.
Cuvintele „ şi a pătimit” arată încă o dată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu
adevărat şi a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, până la moarte. Dar a pătimit numai cu
trupul, nu şi cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi.Sf. ioan Damaschin zice: „
Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin
trup”..
Fiul lui Dumnezeu , deşi n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră şi păcatele ei,
a luat totuşi slăbiciunile noastre: trebuinţa de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putinţa
de a muri şi putinţa de a suferi derere trupească şi sufletească. Dar din potolirea trebuinţei
de mâncare, de sete, de odihnă, Iisus nu Şi-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cere
trebuinţa, respingând toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scăpa de moarte şi
de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omeneşti, ca să sufere pentru noi
durerea până la capătul ei, adică până la moarte.
El ştie că păcatul a intrat în firea omenească şi se menţine în ea prin dorinţa de
plăcere şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii, drept aceea s-a hotărât să
rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni.
Iar răbdând durerea până la capăt, a întărit firea în aşa fel că a scos din ea şi acele
slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte şi însăşi moarte, în firea Sa
omenească, şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morţi la viaţa cea fără de moarte. „ Cu
moartea pe moarte a călcat”.
Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept
căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca urmare a plăcerii. „ deci toată
firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea,
care, luîndu-şi începutul într-o neascultare, se menţine de-a lungul întregului lanţ de
naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste fire. Dar
Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca obârşi a naşterii Sale, după trup, plăcerea
necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morţii, ci primind cu voie,
după fire osânda cuvenită a morţii în însuşirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a
răsturnat rostul morţii, nemaiavând acesta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar
când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o
pedepaească, se face în chip vădit pricină a vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din
310
plăcere s-a făcut maică a morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam se
face născătoare a vieţii veşnice”.
Învierea nu este numai o revenire a trupului la viaţa dinainte de moarte, şi
înseamnă şi o prefacere totală a trupului. Ea este o treaptă nouă şi cea din urmă pe drumul
mântuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mântuire a lui Hristos nu s-a încheiat cu
moartea Sa pe Cruce, ci e desăvârşită prin Înviere.astfel, trupul nostru care va învia nu va
mai fi ca trupul nostru de acum, ci desăvârşit, după asemănarea lui Hristos cel înviat.
Prin Înviere, Hristos a scos din firea noastră stricăciunea şi moartea. Chiar dacă El
a mîncat după înviere, n-a făcut-o din trebuinţă, ci ca să „învedereză adevărul învierii”.

Bibliografie:
Sf. Ioan Damaschin, trad. de Pr. D. Fecioru, Dogmatica, cartea IV, Cap I, P. 235
Sf. Maxim Mărturisitorul, 1948, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, Vol.III,
Răspunsul 61, Sibiu, pp.337-338, 339

311
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI ÎN DOBROGEA

Prof.înv.primar Petroşanu Cătălina - Şcoala Gimnazială "Gh.Banea", Măcin

Paştele este considerat în calendarul ortodox drept cea mai mare sărbătoare
creştină care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului. Paștele se serbează
în duminica imediat următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară.
Sărbătoarea Paștilor este precedată de o lungă perioadă de post, în care se comemorează
evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din Postul Mare, numită
Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se sărbătorește intrarea lui Iisus
Hristos în Ierusalim, și se sfârșește în Sâmbăta Mare.
Tradiţiile Paştelui sunt : primenirea casei, pregătirea bucatelor, înnoirea hainelor
până la ciocnirea ouălor şi luarea luminii Sfinte de la Biserică, în noaptea de Înviere, iar în
unele locuri din Dobrogea se mai practică şi alte obiceiuri străvechi cum ar fi Caloianul şi
Paparuda.
Paparuda este un obicei practicat în a treia zi de Paşti pe care îl întâlnim în
comunităţile de lipoveni din localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Văcăreni, Jijila. Obiceiul constă
în stropirea cu apă a unui alai de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu
ramuri verzi, ce intră din curte în curte. Alaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de
personaje, dintre care cel puţin una-două trebuie să fie mascate. Acestea sunt dezbrăcate şi
apoi înfăşurate în frunze şi ghirlande de boz (brusture, fag, stejar, alun). Gluga de boz este
legată deasupra capului cu cotoarele în sus şi acoperă tot corpul ca un con de verdeaţă.
Rămurelele sunt împestriţate cu panglici roşii, cu salbe de firfirici. Cortegiul umblă prin sat
de la o casa la alta, şi în curte, însoţitoarele cântă un cântec ritual, bătând din palme, iar
paparuda joacă un dans săltăreţ
Caloianul se practică în a treia miercuri de după Paşte şi constă în fabricarea unei
păpuşi de lut, ce este îngropată în câmp, ca apoi după o perioadă de timp să fie deshumată,
ruptă în bucăţi şi împrăştiată pe câmp, simbolizând fertilitatea, belşugul culturilor şi
regenerarea vegetaţiei.
În Joia Mare, gospodinele vopsesc ouăle şi prepară tradiţionala pască pentru ca
Vineri să meargă la Biserică pentru a asculta şi cânta Prohodul.
În noaptea de Înviere, toţi românii merg la Biserică pentru a lua lumina Sfântă
venită tocmai de la Ierusalim. După slujba de Înviere de la miezul nopţii are loc prima masă
de Paşte în familie, atunci când gospodinele aşează pe masă ouăle vopsite, preparatele din
mielul sacrificat (ciorba de miel, drobul de miel, friptura de miel), cozonacul şi pasca.
A doua zi dis de dimineaţă, gospodinele duc la Biserică pasca şi ouăle roşii aşezate
frumos într-un coş acoperit cu un ştergar alb, pentru a le sfinţii. Acest obicei străvechi
reprezintă pentru femeile care merg la Biserică un semn de preţuire a Sărbătorii Pascale.
În prima zi de Paşte există obiceiul ca toată familia să se spele într-un lighean în
care au fost puse ouă roşii şi bani de argint sau de aur pentru a aduce sănătate şi
prosperitate membrilor din familie. Conform tradiţiei, Paştele este sărbătorit în familie
alături de cei dragi reuniţi la masă, mâncând din preparatele specifice acestei Sfinte
Sărbători.
În a doua zi de Paşte, finii merg în vizită la naşi unde duc bucate alese (o sticlă de
vin, un cozonac sau un tort) pentru a sărbători împreună Paştele.

312
313
 SAPTAMANA PATIMILOR- SEMNIFICATIA FIECAREI ZILE DIN
SAPTAMANA

Prof.înv.primar Rohozneanu Vasilica Daciana

Şcoala Gimnazială Nr.1 Bocşa, jud. Caraş-Severin

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3: 16)

Acest verset de aur al Bibliei sugerează profunzimea relaţiei dintre Dumnezeu şi

noi, oamenii. Nu există sacrificiu mai profund pe care să îl poată face cineva din dragoste
pentru altcineva, sacrificiu care ne îndatorează cu atât de puţin credinţa iar recompensa
supremă este viaţa veşnică.
Ultima treaptă a Postului Pascal o reprezintă această săptămână, denumită
sugestiv Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, de la Sâmbăta lui Lazăr până în ziua de
Paşti.Tradiţia creştină, simţirea fiecăruia dintre noi ne determină ca în această săptămână
să avem o stare specială, o stare de tristeţe, dar şi de bucurie, o stare de sobrietate şi
măreţie în acelaşi timp.
Slujbele Utreniei din Săptămâna Mare se săvârşesc seara, sub formă de Denie,
conform obiceiului străvechi potrivit căruia ziua începe la apusul soarelui şi se termină la
apusul zilei următoare. Cuvântul denie este de origine slavă şi înseamnă veghe sau
priveghere.
Prima zi din Săptămâna Mare începe cu Vecernia de sâmbătă seara în memoria
Intrării Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor). Zi specială de pomenire a morţilor
când se duc la biserici vin, colivă, mâncare şi se oferă drept milostenie săracilor. Tot în
această zi cei pregătiţi se pot împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului. Spre seară urmează
Vecernia Duminicii Floriilor, o oază de bucurie în mijlocul tristeţii. O lumină în mijlocul
pătimirilor ce urmează a le îndura Domnul.
Duminică, 13 aprilie 2014 este Duminica Floriilor, în care toată Biserica se
îmbracă în haină de lumină şi toţi vor avea în mâini ramuri de finic și flori pentru a-L
întâmpina pe Iisus Hristos, Creatorul nostru, Cel ce vine spre patima Sa de bună voie.
Lunea cea Mare -Din această zi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus
Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este
icoană a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, şi Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost
vândut de ucenicul său cu treizeci de arginţi, a fost închis în groapa întunecoasă a
mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuşi, împărăţeşte peste Egipt, adică peste tot
păcatul, îl învinge cu putere şi, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără prin darea hranei
celei de taină.
Tot în aceeaşi zi se face pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin
blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească
este un smochin.
Marţea cea Mare -Această zi ne pregăteşte pentru intrarea în cămara
Mântuitorului, cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei
25, 1-13) şi parabola talanţilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27

314
 Prin prezentarea acestor două pilde suntem îndemnaţi să nu uităm să veghem
necontenit la sosirea adevăratului Mire prin fapte bune şi mai ales prin milostenie.
Miercurea cea Mare- în această zi, se face pomenire de femeia cea păcătoasă
(Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru că lucrul acesta s-a
întâmplat puţin înainte de mântuitoarea patimă
Joia Cinei celei de Taină- Patru lucruri mai prăznuim în această zi: spălarea
picioarelor, Cina cea de taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vânzarea şi prinderea
Domnului. Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Şi-a dezbrăcat hainele şi El singur a
spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să îl facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să
le aducă aminte să nu umble după întâietăţi: “Cel care vrea să fie întâiul să fie slujitorul
tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însuşi pildă. La sfârşitul mesei aduce vorbă şi despre
vânzarea Lui. După puţin timp, luând pâinea a zis: “Luaţi, mâncaţi”; la fel şi paharul, zicând:
“Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta să o faceţi întru
pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
După aceea, arătându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu până la moarte”
(Matei 26, 38) şi S-a rugat în Grădina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda
cunoştea locul şi, luând câţiva soldaţi, a venit să-L prindă. A fost prins şi dus la Ana, la
Caiafa, şi în cele din urmă la Pilat. Acum Petru se va lepăda de trei ori de Hristos, tăgăduind
că-L cunoaşte. Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii
Sfânta Cruce. Începând din această zi nu se mai trag clopotele ci se bate toaca.
Sfânta şi Marea Vineri sau Vinerea Neagră este ziua când nu se săvârseşte
Liturghia, pentru că Însuşi Mielul Lui Dumnezeu este jertfit acum. Se fac numai ceasurile
bisericeşti care ne pun înainte nemărginita smerenie a DOMNULUI, Crucea cea dătătoare de
viaţă şi pilda tâlharului. Numit şi Epitaf, Sfântul Aer este o pânza de in sau de mătase, de
catifea sau de muşama pe care se află imprimată, brodată ori zugravită icoana
înmormântării Domnului. Epitaful simbolizează trupul mort al lui Hristos.
Sâmbăta mare- se prăznuieşte îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului şi
pogorârea lui în iad, prin care omenirea a fost salvată de la păcat şi a dobândit viaţa
veşnnică. Este zi de reculegere, credincioșii se pregătesc pentru marea veghe. Seara, în
bisericile ortodoxe se aprind luminile, anunţând că se apropie Învierea. În miez de
noapte, în biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Sunt sfinţite pasca, ouăle roşii şi
celelalte bucate, pentru că postul a luat sfârşit. Credincioşii iau Lumină din Lumină, spun
„Hristos a înviat!“ şi răspund „Adevărat a înviat!“, formule cu care se salută apoi timp de
40 de zile, până la Înălţare.
Pe lângă postul trupesc se impune o curăţire spirituală, o stare specială de
curăţire a sufletului de toate influenţele lumeşti pentru a-L primi pe Hristos şi a-L păstra în
inimi şi simţiri. După împlinirea acestor rânduieli avem bucuria de primi Sfintele Paşte.
Bibliografie:

Anastasie Sinaitul, Chiril al Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Grigore al Niyssei,

2013, Omilii pentru Postul Mare, Editura Sophia
Biblia, Editura Bible League, 1991
www.creştinortodox.ro
Înaltpreasfinţitul TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.Deniile din Postul
Mare, 2011, Editura Doxologia

315
Sfântul Nectarie de Eghina, 2012, Zece cuvântări la Postul Mare, Editura Sophia

316
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE PAŞTE

Profesor Florică Emilia, Gradinita cu P.P Dumbrava Minunată Rm Valcea

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează
începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei
Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după
echinocţiul de primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală
(„...învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea
Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber) cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri
tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu primirea luminii). Paştele este un moment de pace
sufletească, de interiorizare, de împăcare, de bucurie.
Sărbătoarea Paştelui este marcată de obiceiuri străvechi ce ţin de credinţa unei
curăţiri şi înnoiri interioare, manifestată prin primenirea casei şi înnoirea hainelor, alături
de alte tradiţii, printre care şi forme de curtare, cum ar fi stropitul fetelor.
Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care
se fac în casă. De "curăţenia de Paşte" orice gospodină trebuie să se achite în timp util şi să
aibă casa lună pentru primirea musafirilor pe parcursul a trei zile de sărbătoare.
Preparatele de Paşti care în general nu lipsesc de pe masă sunt ouăle roşii, drobul
de miel, pasca şi cozonacul. Ouăle se vopsesc în Joia Mare, considerându-se un păcat mare
orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică are loc Prohodul.
Ouăle simbolizează şi reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate
erau dăruite primăvara, ca simbol al renaşterii, încă din era pre-creştină. În Egiptul antic,
oul era simbolul legământului vieţii şi reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În
tradiţia populară românească, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase:
vindecă boli, au capacităţi protectoare.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea
ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost
găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine
pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci
când vor găsi pâine în traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă
pască de Paşti.

317
 RITUL LUMINII SFINTE

Prof. înv. primar BRÎNZAN ARGENTINA

COLEGIUL NAȚIONAL „M. EMINESCU” PETROȘANI

An de an, cu ocazia Paştelui ortodox, credincioşii se bucură de ceea ce ei numesc

minunea Sfintei Lumini. Acest eveniment miraculos se petrece an de an în Biserica
Sfântului Mormânt din Ierusalim, în timpul slujbei de vecernie ce are loc în Sâmbăta Mare,
ziua dinaintea Paştelui.
Evenimentul este considerat de către adepţii creştinismului ca fiind cel mai vechi
miracol atestat anual. Deşi a fost descrisă în mai multe scrieri începând cu secolul 4 e.n.,
minunea a început să fie documentată sistematic începând cu 1106, când a fost menţionată
în scrierile călugărului rus Daniel.
Ritul Luminii Sfinte nu există în Patriarhatul ortodox grec din Ierusalim sub
forma unui typikon scris. Numai rugăciunea pentru primirea Luminii Sfinte există într-o
formă tipărită. Patriarhul o citește cât timp stă în Sfântul Kouvouklion (Edicul) dintr-un
„phylladion” sau o cărticică legată conţinând această rugăciune tipărită ( Întâi de toate,
Sfântul Mormânt este percheziţionat, în al doilea rând el este sigilat. Scopul percheziţionării
este să determine dacă nu este nimic în camera Ediculului care să poată fi folosit la
aprinderea unei flăcări și să vadă dacă fiecare candelă a fost stinsă. Potrivit Tsekourei,
percheziţia durează o oră începând de la ora 10 sâmbătă dimineaţa și implică trei inspecţii
separate ale Mormântului. Ea este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul
Mormânt și are loc în prezenţa clericilor armeni, copţi și iacobiţi. La ora 11 ușile ediculului
sunt sigilate de către garda musulmană care, după Cust, pune o bandă albă printre cele
două mânere ale ușii și o sigilează cu ceară. La sud de ușă stă un cleric armean, la nord unul
ortodox grec. Între orele 11 și 12 după-amiază, creștinii ortodocși arabi își desfășoară
procesiunea lor zgomotoasă și necivilizată în jurul Ediculului, cântând cântece tradiţionale,
populare, ridicând tineri bărbaţi pe umerii lor și strigând slogane religioase.
La prânz, Patriarhul grec ortodox părăsește palatul patriarhal și în dangătul
sumbru al clopotelor intră în Biserica Învierii și urcă pe tronul patriarhal. După Cust,
clericii armeni, copţi și iacobiţi „fac apoi plecăciune și obţin permisiunea de a lua parte la
ceremonie”. De fapt, așa cum indică în mod corect Tsekoura, clericii acestor diferite
comunităţi religioase din Ierusalim nu cer să participe la rit, ci sărută pur și simplu mâna
Patriarhului grec și cer permisiunea acestuia „de a primi Lumina Sfântă”. După această
scurtă ceremonie, patriarhul se îmbracă în toate veșmintele episcopale și începe
procesiunea în jurul ediculului, de regulă „la ora 12.30”. Patriarhul ortodox grec se apropie
de edicul, precedat de prapuri și o cruce procesională și de gărzile musulmane care purtând
toiege asemănătoare bastoanelor de plimbare folosite de episcopii ortodocși răsăriteni
(rahdoi), deschid calea pentru el izbind podelele cu vârfurile toiegelor în cadenţă ritmică.
Patriarhul este urmat de episcopi și de ceilalţi clerici în timp ce corurile (unul cântând în
greacă și celălalt în arabă) cântă: „învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în
ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inima curata să te mărim!".
După o întreită înconjurare a Ediculului, procesiunea se oprește în faţa Sfântului
Mormânt unde corurile și clericii cântă imnul luminii de la vecernie, „Phos hilaron” sau
„Lumina lină”. Ceilalţi clerici pleacă și patriarhul singur se apropie de intrarea în Sfântul

318
Mormânt, unde este însoţit de către episcopul armean și de către diferite oficialităţi civile.
Patriarhul își scoate veșmintele și mitra și se supune percheziţionării din partea
oficialităţilor civile, incluzând pe „primarul orașului Ierusalim și șeful poliţiei”, în scopul de
a se determina faptul că nu are chibrituri ori alte dispozitive cu care să poată aprinde o
lumânare. După această percheziţie, ușa Sfântului Mormânt este deschisă iar patriarhul,
purtând o tunică albă simplă, intră înăuntru însoţit de episcopul armean. Ușa este apoi
închisă.
În interiorul Sfântului Mormânt, în prezenţa episcopului armean, patriarhul
îngenunchează înaintea dalei (de marmură) ce acoperă mormântul pe care stă o candelă
neaprinsă și o cărticică cu rugăciunea Luminii Sfinte. Cărticica e ţinută deschisă de o
lumânare neaprinsă. Toate aceste lucruri sunt puse în Mormânt mai dinainte;lor patriarhul
le adaugă patru mănunchiuri de lumânări neaprinse, fiecare mănunchi conţinând 33 de
lumânări, și pe care el le ia cu sine în Mormânt. Cu aceste patru mănunchiuri de lumânări el
transmite Lumina Sfântă. În lumina slabă a Ediculului, patriarhul începe să citească
rugăciunea pentru primirea Luminii Sfinte.
Când, în urma rugăciunii patriarhului, Lumina Sfântă se arată, ea aprinde candela
de pe Sfântul Mormânt împreună cu cele patru legături de lumânări pe care acesta le-a luat
cu sine în mormânt. Apoi el se întoarce și merge în Capela îngerului unde dă unul din
mănunchiuri episcopului armean, apoi de la una din deschizăturile Ediculului dă Lumina
Sfântă unui preot arab ortodox care o duce în biserica Anastasis pentru a o împărţi acolo
credincioșilor. De la cealaltă deschizătură, înmânează un alt mănunchi de lumânări, așa că
Lumina Sfântă poate fi luată de patriarhul armean. Apoi bate la ușa Sfântului Mormânt și
când aceasta este deschisă, el și episcopul armean trec flacăra clericilor copţi și iacobiţi și
celorlalţi care așteaptă afară. Biserica se umple de lumina lumânărilor credincioșilor pe
măsura ce flacăra este trecută de la o persoana la alta. O mare rumoare domnește acum
printre oameni. Patriarhul se întoarce apoi la reședinţa sa. Ritul Luminii Sfinte așa cum este
celebrat astăzi la Ierusalim este în esenţa aceeași ceremonie descrisă de călugărul rus
părintele Parfeni, în 1846 când, ritul a ajuns la ceea ce era, mai mult sau mai puţin, forma sa
finală pentru ca omul nu poate cuprinde și exprima cu mijloace lumești cele dumnezeiești,
Hristos răspunde și în zilele noastre în chip minunat: la Ierusalim, de Paști, făcliile
patriarhului Ierusalimului se aprind în mod miraculos în interiorul Sfântului Mormânt,
locul de unde Mântuitorul a înviat, după trei zile de la îngropare. E o minune care ne
vestește ca Învierea lui Hristos este o realitate și nu un mit.
Sfânta Lumină de la Ierusalim în mod suprafiresc este o minune dumnezeiască
necuprinsă de mintea noastră, care se repetă din an în an, în Sambata Mare, de aproape 20
de veacuri. Este cea mai mare minune din zilele noastre văzută atât de credincioși, cât și de
necredincioși. Este minunea care uimește toată mintea și dovedește oamenilor până la
sfârșitul veacurilor că Hristos, lumina lumii și Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din
morţi a treia zi, dăruind tuturor viaţa veșnică.

Bibliografie:
"Lumina Sfântă de Paște de la Ierusalim" , Editura Deisis, 2012, Autor: Auxentios
al Foticeii, episcop
http://www.descopera.ro
Arhimandritul Ioanichie Bălan - creștin-ortodox.ro

319
320
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII- TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE

Prof. înv. primar Moldovan Ramona

Liceul Tehnologic “Ion Creangă” Curtici

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei

sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.Existenţa noastră s-a umplut prin Învierea Domnului
de bucuria prin excelenţă, de o bucurie reală, consistentă şi durabilă.
Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplină. E bucuria prin excelenţă,
pentru că e bucuria eternă şi deplină. De aceea, nimeni nu trebuie sa fie trist in noaptea
Învierii.
Sărbătoarea Paştilor în Biserica Ortodoxă dă expresie acestei bucurii şi lumini
nemărginite, izbucnite în existenţa omenească odată cu ţâşnirea orizontului vieţii
dumnezeieşti în ea.
Sărbătoarea e simţită ca o totală transcendere realizată de creaţie în Hristos cel
înviat. Transcenderea pe care Biserica o numeşte Paşti e traită într-o negrăită bucurie, într-
o bucurie de copii nevinovaţi şi zburdalnici.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Joia Mare este cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia
morţilor sau Cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi
prin oferirea vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este
citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Tot în această zi, în zona noastră (Judeţul Arad), în toate
lăcaşurile ortodoxe se scoate toaca. Potrivit tradiţiei, păstrată în toate parohiile ortodoxe
arădene, toaca trebuie să se scoată în dimineaţa zilei de Joia Mare, şi primele bătăi anunţă
că Mântuitorul s-a aşezat la masa Cinei celei de Taină. Toaca trebuie să fie confecţionată din
lemn cu rezonanţă ridicată şi se bate cu ciocane special până în noaptea învierii. Din
această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca
totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se îndreaptă spre
biserică pentru a participa la slujba de înviere şi de a lua lumină.
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor .Creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor. Este ziua de doliu a creştinătăţii,
întrucât atunci a fost răstignit Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui
Iisus.
De asemenea, în Vinerea Mare la mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad are
loc o procesiune specială. Credincioşii refac Drumul Crucii, pe un traseu vechi încă de la
începutul secolului trecut. Procesiunea este oficiată de un sobor preoţi şi călugări, în frunte
cu Arhiepiscopul Aradului . Drumul are 2 km, pe care credincioşii îl parcurg dus-întors,
oprindu-se la cele 14 cruci, care reprezintă cele 14 patimi ale Mântuitorului Iisus.

321
Procesiunea este oficiată după modelul Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim. Credincioşii se
opresc la cele 14 cruci de pe drumul crucii, unde aprind lumânări şi se roagă. Drumul Crucii
reprezintă drumul pe care Iisus Hristos l-a parcurs cu Crucea în spate, urcând Dealul
Golgotei şi făcând cele 14 popasuri. Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă
simbolul sacru al jertfei lui Hristos pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală .
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei
Învierii. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului. Oamenilor
le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel, vinul) abia
după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie.
Multe dintre tradiţii au legătură cu ouăle de Paşte, simbolul acestei mari
sărbători. Una dintre ele spune că atât cei care merg la Înviere, cât şi cei care nu merg,
trebuie să se spele într-un lighean mare unde se află, pe lângă apă proaspătă şi curată, ouă
roşii şi bănuţi din argint sau aur. Toate acestea au un rol: spălarea cu oul, pentru a fi uşori,
roşii şi sănătoşi, iar cu bani, pentru a le merge bine tot anul, să fie curaţi şi să aibă
bunăstare. Tradiţia mai spune că cei care ciocnesc ouă se vor vedea pe lumea cealaltă. În
momentul ciocnirii ouălor se rosteşte „Hristos a înviat!”, iar celălalt răspunde „Adevărat a
înviat!”. Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală
este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care
creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată
prin aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au
un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora
cu credinţa.

TRADIŢII PASCALE PE CRIŞUL NEGRU

Prof. BURCĂ EMILIA

CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCAŢIE
INCLUZIVĂ”CRISTAL”ORADEA
Cu ochii minţii revăd cu nostalgie şi duioşie sărbătorile copilăriei mele , într-un
sat bihorean”întemeiat în toată puterea cuvîntului” cu oameni harnici şi făloşi care şi-au
construit gospodării cu puterea palmelor şi cu sudoarea frunţii.
Copil fiind, mă uitam cu sfială la aceşti titani ai satului nostru cum la vremuri de
restrişte săreau toţi ca unul să ajute pe cei mai slabi dintre consătenii lor , respectînd cu
sfinţenie poveţele Bibliei care spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.
Cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele sunt cele legate de sărbătorile de
Paşti cînd satul nostru se transforma într-o mare familie.

322
 Îmi tresare sufletul de fiecare dată la auzul dangănetul clopotelor bisericii care îşi
chema la miezul nopţii credincioşii să ia lumină, să fie martori la învierea lui Iisus Cristos
din morţi.
Din fiecare casă ieşeau pe uliţa principală toţi membrii familiei, de la bătrâni la
copii, îmbrăcaţi în haine noi şi se îndreptau spre biserică vorbind în şoaptă , ca să nu strice
parcă miracolul pe care îl aşteptau.
Toţi copiii erau urcaţi în corul bisericii sub atenta supraveghere a doamnei
învăţătoare şi cântau cu mare patos”Hristos a înviat ‘’ .
La întoarcerea acasă , fiecare ducea in mână lumânarea aprinsă de Inviere. Apoi,
toţi membrii familiei se aşezau la o primă masă festivă de Paşte, nu inainte de a se spăla cu
apa nouă în care se punea oul roşu si bănuţul din argint. Sărbătoarea este deschisă de cel
mai vârstnic bărbat din casă care ciocneşte oul cu soţia , apoi in ordine cu ceilalti membrii
ai familiei. Fiecare membru al familiei trebuie sa manânce mai întâi un ou sfinţit si de-abia
apoi din celelalte preparate de pe masa de Paşte . Dupa slujba de Inviere de la biserică, toţi
membrii familiei se aşează la masă şi gustă mai intâi din paştile sfinţite. Apoi se ciocneşte
câte un ou si se inchină un pahar de vin. De pe masa de Paşte nu trebuie sa lipsească ouăle
roşii, caşul de oaie, salata cu ceapa verde si ridichi, drobul si friptura de miel, colacul cu
nucă sau cu mac.. Se spune ca trebuie sa ţii minte prima persoană cu care ai ciocnit de
Paşte, astfel, dacă te vei rătăci şi iţi vei aduce aminte de acea persoană, vei găsi şi drumul
spre casă.
Întrega suflare a satului se pregătea pentru acest moment al învierii de la
începutul postului Paştelui.Femeile posteau în fiecare zi de miercuri şi vineri , iar în Vinerea
Mare se ţinea post negru :nu se mânca nimic, nu se bea apă, nu era voie să dormi.Seara ,
toată comunitatea se aduna la biserică unde se construia de către bărbaţii satului , din
scânduri un cavou care se acoperea cu flori simbolizând mormântul lui Iisus Hristos.
Se cânta prohodul cu tristeţe şi jale mai apoi, toţi sătenii se întorceau la casele lor
în aşteptarea minunii învierii.
Voi descrie succinct în continuare cele mai importante activităţi ale oamenilor
care precedau sărbătoarea de Paşti:
Împistritul oualor:
Femeile împistreau ouăle cu ajutorul unei chişiţe cu ceară, o muncă foarte
migăloasă care cerea mult timp, se desenau pe ouă diferite modele: cruci , frunze etc.Ouăle
împistrite erau vopsite apoi într-o fiertură de coji de ceapă care le dădea culoarea roşie.
În satul nostru ouăle erau doar roşii.
Ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus pentru mântuirea omenirii.
Legenda spune ca dupa răstignirea lui Iisus, Pilat a fost invitat la o petrecere. Atunci un
soldat a intrat in încăpere si a strigat că Iisus a inviat. Pilat, neincrezător, a spus că va crede
acest lucru doar atunci când oul pe care il ţinea in mâna se va inroşi. Şi oul s-a înroşit pe loc,
iar Pilat a scăpat oul pe jos care a crăpat. Tot de atunci a rămas si obiceiul ca de Paşte să se
ciocneasca ouăle.
O altă legendă spune ca in dimineaţa Duminicii după Înviere, o copilă mergea cu
un coş cu ouă la Ierusalim pentru a le vinde. Copila s-a intalnit pe drum cu un evreu, care
bucuros de vestea învierii lui Iisus, în loc de bună ziua i-a spus copilei Hristos a inviat. De
atunci a rămas obiceiul ca de Paşte oamenii sa se salute in acest fel.
Ciocnitul ouălor de Paşte se face dupa reguli bine ştiute. Persoana mai in vârstă
ciocneşte primul oul ţinut in mână de o persoană mai tânără, şi rosteşte: "Hristos a Inviat",
323
iar celălalt îi răspunde cu "Adevarat a Inviat". Există tradiţia ca în dimineaţa de Paşte,
întreaga familie sa işi spele faţa cu apă nouă, în care se pune un ou roşu. Există astfel
credinţa că cel care se spală în această apă va fi tot anul frumos si sanatos ca un ou roşu.
Umblatul copiilor după ouă:
În dimineaţa zile de Paşti toţi copiii din sat porneau cu coşurile pregătite după
ouă roşii..Mergeau din casă în casă spunând :Hristos a Înviat vestind parcă gospodarilor
minunea dumnezeiască şi primeau în schimb ouă roşii şi cozonac cu nucă sau cu mac.
Mielul de Paşte:
Mielul de Paşte este un alt simbol al acestei sarbători creştine si reprezintă
simbolul lui Iisus. Ca şi Mântuitorul, mielul este o jertfa adusă crestinătăţii. Mielul este si
mâncarea tradiţională de Paşte si este pregătit după mai multe reţete. Un alt preparat
simbolic al sărbătorii de Paşte este si drobul din carne de miel. Mielul pregătit pentru masa
de Paşte era fript cu toate măruntaiele la cuptor, fără a fi fiert si fără a i se zdrobi vreun os.
Săptămâna Patimilor:
Ultima saptămână a postului Paştelui este cunoscută sub numele de Săptămâna
Patimilor, sau Săptămâna Mare. În această saptămână, postul ţine pâna joi, iar vineri si
sâmbătă sunt zile destinate postului negru. În această săptămână, tinerii obişnuiesc să
mănânce doar pâine si fructe uscate si să bea doar apă de izvor. În Săptămâna Mare trebuie
să fie păstrată liniştea şi tristeţea generală, la biserică au loc servicii divine, tot în această
săptămână au loc focuri rituale, postul trebuie sa se respecte cu stricteţe, sunt interzise
treburile casnice importante.
Tot in Săptămâna Mare se face curăţenia generală prin case si curţi, se întrerup
lucrările de câmp, se confecţionează haine noi pentru sărbătoare, se taie păsările si vitele
pentru masa de sărbători si se merge la biserică pentru împărtăşanie. În Săptămâna Mare
oamenii trebuie sa işi ierte păcatele reciproc si să facă fapte bune.
În prima zi a Săptămânii Mari, luni, este pomenit Iosif cel Preafrumos, care a fost
vândut de fraţii săi pentru 30 de arginţi. Tot in această zi, Iuda l-a vândut pe Iisus tot pentru
30 de arginţi. În ziua de marţi se pomeneşte pilda celor 10 fecioare. Cinci dintre fecioare
erau inţelepte si aveau untdelemn pentru candele (erau milostive), iar cinci fecioare erau
nebune si domnul Iisus nu le-a primit. În ziua de miercuri se pomeneşte femeia păcătoasă
care a şters cu părul ei picioarele Mântuitorului. În ziua de joi se prăznuieşte spălarea
picioarelor ucenicilor de către Mântuitor, Cina cea de Taina, rugăciunea din Grădina
Ghetsimani si vânzarea Domnului de către Iuda.

Joia Mare sau Joia Patimilor este ultima zi din postul Paştelui. Se spune ca in
această zi nu este bine sa dormi, astfel cine va dormi va fi leneş tot timpul anului. Joia Mare
este şi ziua in care morţii vin la vechile locuinţe unde ramân până în sâmbăta de dinainte de
Rusalii. Pentru că vremea este de obicei friguroasă in această zi, se fac focuri in jurul casei,
pentru ca morţii să se poata incălzi. Tot in această zi se duc la biserică băuturi si mâncăruri
care se sfinţesc şi se dau de pomană pentru pomenirea morţilor. Tot in Joia Mare se
inroşesc şi ouăle, care nu se vor strica niciodata.
Vinerea Mare se mai numeşte şi Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor sau Vinerea
Seacă. În această zi, Iisus a pătimit şi a fost răstignit. În Vinerea Mare se ţine post negru ,
adică nu se bea si nu se mănâncă nimic toata ziua. Postul negru se ţine pentru a –l feri de
boli pe cel ce posteşte. Postul negru il va face mai sanatos si ii va merge bine tot anul.

324
Tradiţia spune că cel care posteşte in această zi nu il va mai durea capul niciodată si va şti
cu trei zile inainte când va muri.
În Sâmbăta Mare se prăznuieşte îngroparea trupească a lui Iisus si pogorârea Lui
in Iad. Duminica Invierii este ziua in care Mântuitorul a inviat. Timp de 40 de zile, creştinii
se salută cu "Hristos a inviat" si răspund cu "Adevărat a inviat".
În a doua zi de Paşte în satul nostru se organiza „hidede” adică mai mulţi
instrumenişti, de obicei de origine rromă, care erau cei mai pricepuţi, erau plătiţi de feciorii
cei mai înstăriţi din sat ca să cânte pentru tot satul .
Feciorii şi fetele jucau pe muzică tradiţională bihoreană, descântau, iar femeile
tinere măritate pregăteau colăcei (gogoşi), bărbaţii se cinsteau cu pălincă de prune.
Miercurea dupa Paşti oamenii ţineau „de piatră”, preotul satului făcea o slujbă
specială doar pentru pământurile şi culturile oamenilor , tradiţie care se păstrează şi astăzi.
Sfintele Paşti, când prăznuim Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o
sărbătoare solemnă: „Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simţim la Naşterea
lui Iisus, cand ne străduim să facem din inima noastră peştera spirituală in care pruncul
Iisus se va naşte. Acolo, la Crăciun, stăm uimiţi in faţa minunii prin care Dumnezeu cel
neincăput, cel fără de inceput, cel care a făcut lumea aceasta minunată şi cerul, si pământul
se margineşte pe sine intr-un prunc micuţ şi fragil, culcat intr-o iesle, incălzit numai de
prezenţa animalelor şi de dragostea Maicii Sale şi a lui Iosif .
Parcă la Crăciun incă nu L-am integrat inlăuntrul nostru pe Hristos, inca este
Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate faţă de
Dumnezeu Fiul. De Paşti, prin postul de ispaşire si prin faptul ca L-am văzut pe Dumnezeu
între noi, având chipul si statura noastră, suferind ca noi, sângerând, chemându-şi Tatal din
ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau - virtual, am fost şi noi printre aceia - bucuria
noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferintă şi prin iertare.
Oamenii sunt mai liniştiţi de Învierea Domnului, mai interiorizaţi. Învierea aduce
o bucurie mai liniştită, nu trebuie sa alergăm aşa cum incercăm de Craciun să ajungem la
Peştera Naşterii. Dumnezeu Omul este in noi, în suferinţa noastră, în pocainţa noastră, în
purificarea noastră prin post si prin reconvertire. Slujbele frecvente si mai lungi, durerea
inimii noastre pentru pacatele săvârşite, deniile si privegherile ne inalţă treptat spre o
apropiere de Dumnezeu. Şi duhul nostru este mai râvnitor către pocaintă şi mai sârguincios
spre rugăciune.”

Bibliografie.:

Anca Bratu, 2012 , Tradiţii, obiceiuri şi crdinţe în Săptămâna Patimilor, Cuvântul

Libertăţii
Culese de la Costea Maria, Costea Saveta, Iagăr Maria, Iagăr Dumitru din satul
Cărăsău
Părintele Calciu Dumitreasa: 2013, Gânduri duhovniceşti despre Paşti -articol

325
 OBICEIURI TRADITIONALE DE PASTE IN MARAMURES

Prof. CIOCAN VOICHITA

SCOALA GIMNAZIALA SPECIALA BAIA-MARE

Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism

şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice.Pastele si-a pastrat pana in prezent farmecul si semnificatia,
fiind un moment de liniste sufleteasca si de apropiere de familie. Farmecul deosebit este
dat atat de semnificatia religioasa - intotdeauna mai exista o sansa de mantuire - cat si de
traditii: oul pictat, iepurasul, masa cu mancaruri traditionale de paste - cozonac, pasca,
miel, slujba de sambata seara cu luarea luminii.In Maramures, zona Lapusului, dimineata in
prima zi de Pasti, copiii (pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte
Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii
multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor 'Sarbatori fericite'. La aceasta sarbatoare,
pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie
discordie tot restul anului. In dimineata zilei de Paste, copiii se spala pe fata cu apa
proaspata de la fantana in care s-au pus un ou rosu si fire de iarba verde. Sarbatoarea
Invierii Domnului, parte a marelui ciclu de sarbatori de primavara, insemna pentru
maramuresenii traditionalisti cea mai importanta zi a primaverii, in care se amestecau
rituri crestine adaptate locului, cu stravechi urme de rit pagan.
In Maramures, ciclul sarbatorilor apropiate Pastelui incepe pe 23 aprilie, o data
cu ziua Sfantului Mucenic Gheorghe (Sangeorzul). In acea zi, fetele si feciorii se uda reciproc
cu apa (stravechi rit pagan, semnificand fertilitatea). Tot atunci se scot oile "in hotar" (in
afara satului) si se asociaza stanele.
Apoi, la inceput de mai, are loc sarbatoarea populara "Ruptu sterpelor", dupa care
stanele suie la munte.
Cu o saptamana inainte de Inviere, in Duminica Floriilor, in fiecare casa se
pregatesc mai multe paini impodobite cu flori de aluat, mancate apoi de intreaga familie (in
credinta ca pe lumea cealalta vor fi impreuna).
Tot in acea zi se da de pomana saracilor si la biserica se duce prescura si ramuri
de loza sau salcie ("matisoare"), care, dupa binecuvantarea preotului, se pun la streasina
casei sau a grajdului (pentru protectia oamenilor si vitelor). Daca pe timp de vara este
grindina sau furtuna, acele "matisoare" se pun in foc, in credinta superstitioasa ca vremea
se va imblanzi.

326
 TRADIŢIA UDATULUI ÎN ARDEAL

Eva Fenechiu
Liceul Tehnologic”Alexandru Borza”
Cluj Napoca

Am fost intr-o pădure verde/Am văzut o viorea albastrţ/Care stătea să se

ofilească?/
îmi daţi voie să o stropesc?
(Originalul: Zold erdoben iartam? Kek ibolyat lattam/ El akart hervadni?
Meg szabade locsolni?)

Astfel de dialoguri se aud tot mai rar, chiar şi aici in Ardeal. Deşi tradiţia spune cã
în a doua zi de Pasşi, fetele trebuie udate, se pare cã acest obicei este pe cale de dispariţie.
Preluatã pe filierã maghiarã de la conlocuitorii noştri saşi, aceastã tradiţie este strâns legatã
de reinvierea naturii în acest sezon.
Originea stropitului sau a udatului se invãuie in negura trecutului. Unii susţin cã
acum 2000 de ani, când adepţii lui Hristos , sau primii creştini, au vestit învierea Lui, evreii
i-ar fi stropit cu apa pentru a-i alunga din comunitãţile lor.
O altã legendã ne povesteşte despre o fatã creştinã care mergea la târg să vândă
ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână, care dorea să le cumpere şi au început să
povestească. Din vorbă în vorbă, fata creştină i-a explicat celeilalte despre credinta în
Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se creştineze.
Păgâna i-a replicat că se creştinează numai dacă îi dovedeşte existenţa lui
Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu: “Atunci voi crede, când ouăle albe pe care mi le-
ai vândut se vor face roşii”. Minunea s-a înfăptuit şi cele două fete au leşinat de emoţie.
Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă. De la această legendă ar fi rămas obiceiul
de udat, de Paşte.
Obiceiul “udatului” este preluat în Ardeal de la comunitatea maghiară, dar se
practică şi în Banat sau în Bucovina.

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREPRIMAR ŞI PRIMAR

Prof. Tudosescu Andreea

Grădinița cu program prelungit nr.1
Călimănețti, jud. Vâlcea
Educaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor
etape şi vizând o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea
însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi ale tineretului, ale oamenilor şi ale
societăţii. De-a lungul secolelor, educaţia a fost strâns legată de religie. În Antichitate, în
Orient, şcolile funcţionau în general pe lângă temple. În Occident, mănăstirile erau centre

327
de cultură pe lângă care funcţionau şcoli, atât pentru viitorii clerici (şcoala interioară), cât
şi pentru laici (şcoala exterioară). În ţara noastră încă din sec. al XI-lea existau şcoli pentru
pregătirea preoţilor pe lângă mănăstiri şi centre episcopale, cu predare în limba latină,
greacă şi slavă.
Prin educaţia religioasă trebuie să realizăm de fapt o reală cultivare a spiritului.
Ea ne ajută să construim un sistem de valori spirituale, etice, estetice etc. racordate la
personalitatea fiecăruia dintre noi şi materializarea în comportamente integratoare în viaţa
comunităţii din care facem parte şi a societăţii în ansamblu.
În aspiraţia noastră către perfecţiune, ne raportăm la fiinţa divină, la Dumnezeu,
pentru că El este singurul model formativ existenţial. În cultivarea sufletului educaţia
religioasă nu este unilaterală; ea apelează şi, chiar mai mult, îşi găseşte unele premise care
o fortifică în educaţia civică, estetică, morală.
Cercetările în domeniul psihologiei copilului ne arată că educaţia moral-
religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă, iar preşcolarii cu trăsăturile de voinţă
şi caracter în formare sunt receptivi la influenţele exercitate asupra lor.
Dacă educaţia morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului
pentru viaţa care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa
socială şi adaptarea la viaţa conunităţii, educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă
legătură cu educaţia morală acordându-i fundament divin. Educaţia moral-religioasă
trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă în familie. Apoi se continuă potrivit nivelului
de înţelegere a copilului pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de
conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă
comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.
Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti, de asemenea educaţia
religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuşi sufletul copilului are în
interiorul său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate;
simţurile sunt porţile acestei cetăţi sau întăriturile lui. Se poate spune că sufletul cel mai
propice pentru educaţie este sufletul curat al copilului. Educaţia religioasă creştină este
posibilă numai dacă Hristos însuşi este primit în sufletul omului şi dacă acest suflet
lucrează împreună cu Hristos la desăvârşirea sa.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Autor : prof. Ignat Cornelia Liliana ,

Școala Gimnazială „Al. I. Cuza ”, Baia Mare
Sărbătoarea Învierii a fost , este și va fi una din cele mai luminate sărbători care
revarsă multă lumină și bucurie în sufletele noastre , a tuturor celor ce cred în Hristos .
Praznicul Învierii Domnului este supranumit praznicul praznicelor si sărbătoarea
sărbătorilor deoarece Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat
toate prin învierea Sa . Dacă , în Săptămâna Sfintelor Pătimiri , ne-a cuprins întristarea
pentru păcate, durerea pentru chinurile îndurate de către Mântuitorul Hristos şi teama de
moarte , acum, ne bucurăm împreună cu toată făptura cea văzută şi cea nevăzută. Prin
Jertfa Domnului de pe Sfânta Cruce, păcatul a fost şters, iar prin Înviere, moartea a fost

328
nimicită . Certitudinea Învierii lui Hristos este, aşadar, garanţia învierii noastre, după
cuvântul Mântuitorului: „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El
să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 40). Prin Naştere,
propovăduire şi Înviere, Mântuitorul Hristos a fost şi rămâne „Lumina cea adevărată, care
luminează pe tot omul, care vine în lume“ (Ioan 1, 9). Părintele Dumitru Stăniloae ne spune
că „Hristos, ca noul Adam, a adus umanităţii lumina Învierii prin supremul act de iubire al
Crucii şi tot nouă ne-o pregăteşte pentru viaţa fericită a învierii în comuniune cu El, viaţa
prin primirea Duhului Său Cel Sfânt, de viaţă Făcător . Învierea Domnului ne vorbește exact
de șansa revenirii la dragoste , la bunătate , la armonie . Omul se bucură cu adevărat doar
atunci când se simte iubit.
Învierea tocmai asta face . Ne spune, printre rânduri, că Dumnezeu ne-a iubit atât
de mult, încât ni s-a dat pilda pe Sine , spre a ne arăta calea spre iubirea dintre El și noi și
dintre noi laolaltă . Toată teologia și toate slujbele și toată activitatea Bisericii are un singur
scop : învierea dragostei , adică smulgerea omului din răutate și punerea lui în starea sa
firească .
Hristos înviază însă tocmai prin Răstignire . Renunţă la propria-I viaţă de om și se
smerește suprem , lăsându-se răpus de om , pe care venise să-l vindece de ură .
Aceasta este esenţa Învierii , adusă de Hristos din Sfântul Său mormânt :
dragostea care biruie moartea și te înviază veșnic . Învierea Lui Hristos , întru care s-a întărit
Domnul Hristos , prin Învierea Lui , nu numai că a biruit iadul şi moartea dăruindu-ne viaţă
veşnică fericită , ci este şi un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească ,
un izvor de putere şi de curăţie. Această sărbătoare are o legătură directă cu fiecare dintre
noi .Învierea lui Hristos, prin care Dumnezeu a răscumpărat lumea decăzută – este cea mai
mare bucurie pe care o poate trăi omul . După cuvântul Apostolului Pavel , Cel ce a înviat pe
Hristos Iisus din morţi va face vii și trupurile voastre cele muritoare , prin Duhul Său care
locuiește în voi (Romani 8, 11). Paștile Domnului constituie marele triumf al vieţii , al
biruinţei asupra morţii , care aduce dragoste , pace și transformare duhovnicească . Prin
prăznuirea Paștilor , de fiecare dată deschide o nouă perioadă în viaţi noastră . Dumnezeu
Cel Înviat înnoiește natura umană , întărește în încercări , dă puteri pentru săvârșirea
faptelor celor bune. Veste Pascală , care a schimbat cursul ulterior al istoriei lumii , ne
îndeamnă spre schimbarea moravurilor și înnoire spirituală – atât de necesare societăţii
contemporane . Nimeni să nu fie trist nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în
necazurile vieţii , căci Hristos Cel înviat este cu noi . Îl purtăm în noi şi rămîne în veci cu noi
, de vom rămîne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile .

SARBATOAREA PASTELUI , SARBATOAREA SUFLETULUI

G.P.P :Dumbrava Minunată-P.J.-Structură GPN Nr 5 –Piteşti

Institutor –Costache Elisabeta
Prof.- Ionescu Claudia

329
 Sărbătoarea Paştelui este o sărbătoare anuală care se care se celebrează
primăvara fără excepţie .
Această sărbătoare are o vechime considerabilă , încă din antichitate, iudei fiind
cei care o comemorau în fiecare primăvară , ei sărbătoreau ieşirea evreilor din Egiptul antic
conduşi de Moise şi trecera acestora prin Marea Roşie .
La creşini Paştele comemorează moartea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu –Isus
Cristos .
Dacă la evrei se sărbătoreşte prin sacrificarea unui miel la creştini de
pretutindeni se primeşte împărtăşania cu pâine şi vin , care amintesc de trupul şi sângele
lui Isus , cel care s-a jertfit pentru noi , pentru omenire .
Paştele propriu-zis începe în Vinerea Mare , dată la cere se celebrează răstignirea
Mântuitorului , această zi marchiază începutul anului ecleziastic creştin . Înaintea sărbătorii
Pascale , creştinii precedează printr-o lungă perioadă de post , în care se comemorează
evenimentele premergătoare Învierii Domnului . Ultima săptămână premergătoare
sărbătorii poartă numele de Săptămâna Patimilor , care debutează cu Duminica Floriilor ,
când ne reamintim intrarea Domnului în Ierusalim şi se încheie cu Sâmbăta Mare . În
această săptămână sunt comemorate patimile lui Isus Cristos , răstignirea , moartea în
Vinerea Mare şi apoi învierea.
“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea , că a dat pe singurul Lui Fiu
pentru ca orcine crede în El , să nu piară , ci să aibă viaţă veşnică ”

SARBATOAREA ÎNVIERII - LUMINA SI BUCURIE CRESTINA

Prof. inv. primar IONELA VOICU

Şcoala Gimnazială Cislău, jud. Buzău

Perioada de dinaintea Sfântului Paşte, numită şi Săptămâna Patimilor,

săptămâna sfânta şi binecuvântată, când credincioşii se pregătesc să primească
lumina Învierii, este presărată cu frumoase rânduieli şi obiceiuri străvechi, care
trebuie ţinute din Duminica Floriilor – momentul intrării lui Iisus în Ierusalim – şi
până la răstignirea Sa, în Vinerea Mare. Nici la Cislău, judeţul Buzău, acestea nu
lipsesc….
În Lunea Mare, în Marţea Mare şi în Miercurea Mare, trebuie să se cureţe casa,
curtea, grădina, livada, să se aerisească, să se termine lucrul la câmp, să se spele geamurile
ca să intre lumina. Se spune că dacă în aceste zile bărbaţii sunt de ajutor casei şi nevestelor,
tot restul anului le va merge din plin.
Joia Mare este ultima zi în care se pomenesc morţii. Femeile trebuie să meargă la
biserica să împartă colaci din aluat de post, fructe, miere şi vin, iar bărbaţii să aprindă
focuri rituale în curţi, în grădini, pe dealuri, pentru sufletele morţilor care se spune că se
reîntorc la casele lor. Tot în această zi, trebuie să se vopsească ouăle, să se coacă pasca şi
cozonacii. Tradiţia spune că este bine să păstrezi un ou roşu pînă la Paştele viitor, şi nu este
bine să dormi în această zi. Poate din motive pedagogice, copiii mai mici, atât baieti, cât si
fete, sunt învăţaţi ca la slujba celor 12 Evanghelii să asculte cu atenţie poveştile

330
evanghelice, iar peste an, când vor să li se îndeplinească o dorinţă, să se roage şi să desfacă
un nod, iar dorinţa se va indeplini.
În Vinerea Mare, nu se consumă oţet şi urzici. Pe cruce, Iisus a fost bătut cu urzici,
iar buzele i-au fost udate cu oţet. Seara, in biserică, femeile si copiii, impărţiţi în 3 sau 4
grupuri participă la Prohodul Domnului. Una dintre cele mai frumoase amintiri ale
copilăriei mele este drumul de la biserica pana acasa si urmarirea celor care au participat la
slujba. Fiecare crestin duce acasa o candela sau o lumânare aprinsa. Molcome, luminiţele se
despart in răspântii şi curg pe ulicioarele satului precum lacrimile Maicii Domnului.
În Sâmbăta Mare, conform tradiţiei străvechi, femeile se spală pe cap, se
piaptănă, se îmbracă în haine curate, se închină şi se roagă la icoane, apoi pot termina toate
treburile casei.
Tot în această zi e bine să se pregătească mielul sacrificat, să se facă ultimele
pregătiri pentru masă şi să se pregătească hainele noi pentru Înviere şi un coş cu oua roşii,
pască, cozonac, sare, usturoi, friptură de miel. La noi, majoritatea copiilor îşi înnoiesc
hainuţele inca de sâmbăta dimineaţa, când sunt nelipsiţi de la “ împărtăşit”.
Săptămâna Patimilor se încheie cu noaptea Învierii, când lumea merge la biserică
pentru a lua lumină sfântă de la preot. Lumânarea de la Înviere trebuie păstrata în casă şi
aprinsă în caz de boală, calamităţi naturale, supărări sau când ies puii la cloşcă. Tot pentru
pui, femeile păstrează cârpa pe care au scos ouăle inrosite din vopsea, ca sa fie sănătoşi şi
iuţi. La Buzau, ouale se vopsesc in general in culoarea rosie, ouale incondeiate fiind
realizate traditional doar in culorile alb si rosu, fiind reprezentate motive agrare sau
religioase. In satele de munte, gospodinele vopsesc ouăle şi în culori naturale, folosind foi
de ceapa, sfeclă roşie sau frunze de nuc.
Sărbătoarea Paştelui este, intr-adevăr, o ocazie de regăsire a spiritualităţii
pierdute in tumultul vieţii cotidiene, a familiei pe care de multe ori o lăsăm pe la coada
listei de priorităţi. Prin marea bogăţie de simboluri, tradiţiile româneşti reuşesc să exprime
cu ocazia Sarbătorii Invierii lui Hristos teme esenţiale, precum primenirea locuinţei,
comemorarea si respectul pentru cei care nu mai sunt în viaţă, dar şi pregătirea muncilor
agricole pentru o recoltă bogată.

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

Profesor pentru învăţământul primar Duţă Mihaela

Şcoala Gimnazială Nr.1, Mănăstirea Caşin, Bacău

Mediul înconjurător descrie cel mai bine gradul de civilizaţie al societăţii în care
trăim. Prin urmare, a face un bine naturii înseamnă a face un bine societăţii şi indivizilor ei.
Civilizaţia modernă, dezvoltată în acelaşi timp cu industrializarea, s-a fondat pe ideea că
omul este stăpânul suprem al naturii, de la care trebuie să smulgă maximum de foloase.
Problema dintre om şi mediul ambiant nu este una nouă. Cotitura a intervenit în
acelaşi timp cu revoluţia industrială. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevăzut
degradarea lor treptată. După câteva decenii, dezvoltarea societăţilor industriale a
modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluărilor, dispariţia unor

331
specii, afirmarea problemelor globale, au fost semnele evidente ale unei crize ecologice
profunde.
Solul, capitalul cel mai preţios al omului a avut de suferit. Paradoxal, pe o parte
omul introduce în circuitul productiv milioane de hectare de teren milioane de hectare de
soluri productive sunt „devorate” de drumuri, uzine, oraşe, ca un permanent „duel” dintre
frunza verde şi asfalt.
Pădurile, care au o importanţă vitală pentru omenire, sunt afectate de poluare.
Ele sunt „plămânii verzi” ai Pământului. Să nu ne lăsăm plămânii afectaţi de poluare! De
când primul topor primitiv a doborât primul arbore, pădurile s-au înjumătăţit ca întindere,
iar omenirea s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori. Cât de importante sunt pădurile!
Ele protejează solul, purifică aerul, regularizează cursurile râurilor, asigură cerinţe de
turism şi agrement, conservă specii de plante şi animale. Acum, fără păduri suficiente,
dezvoltarea, ba chiar viaţa, nu sunt posibile. Acum, când pădurile ocupă o treime din
suprafaţa uscatului, când un automobil, parcurgând o mie de kilometri, consumă o cantitate
de oxigen suficientă unui om timp de un an, când râurile dezlănţuite fac tot mai multe
ravagii, exploatarea neraţională a pădurilor a devenit un lux prea scump. Paleta surselor de
degradare a solului e vastă, dar partea vizibilă oricui priveşte, este acumularea unor
cantităţi enorme de reziduuri, atât de la uzine, dar şi de la oameni. Vedem gunoaie în
păduri, pe malul râurilor, pe litoral, pe străzi.
Aerul este şi el „sufocat” de tone de cenuşă, praf şi de gaze, provenite din diferite
zone industriale. Dar, dacă aerul este, deocamdată, respirat gratis, nu acelaşi lucru se poate
spune despre apă. Ea, al doilea element în ordinea urgenţelor, după aer, a devenit un
produs industrial. Este neuniform repartizată pe glob, iar o mare parte este poluată. Dacă la
poluarea aerului, imaginea simbol este oferită de arborii „perforaţi”, de „ploile acide”, la
poluarea apei expresia caracteristică ar putea fi „mareele negre” , adică poluarea cu petrol a
mărilor şi oceanelor, care are efecte dezastruoase asupra florei şi faunei marine.
Societăţile moderne încep să realizeze că sunt pe cale de a distruge mediul
înconjurător, ba chiar de a-şi submina propriul viitor. Foarte puţine guverne şi agenţii
pentru dezvoltare din lume au încercat să schimbe sensul acestor tendinţe ameninţătoare.
O societate viabilă trebuie să-şi satisfacă nevoile fără a pune în pericol generaţiile
următoare. De aceea, fiecare trebuie să fie responsabil că următoarea generaţie are nevoie
de o zestre naturală şi economică nediminuată.
În acest sens, trebuie să-i învăţăm pe copii că nimic nu este mai preţios decât să
trăieşti în mediu curat şi sănătos. Ne aflăm într-un moment al istoriei, în care trebuie să
orientăm acţiunile noastre de educaţie a copiilor în direcţia înţelegerii, apărării şi
îmbunătăţirii mediului înconjurător, pentru a crea, pentru noi şi pentru generaţiile viitoare,
condiţii mai bune într-un mediu mai bine adaptat la nevoile şi aspiraţiile umanităţii.
Astfel, printr-o abordare interdisciplinară a educaţiei ecologice, putem realiza
cultivarea interesului faţă de menţinerea unui mediu natural echilibrat şi propice vieţii.
La orele de limba română, pe lângă noţiunile specifice acestei materii, am pus în
discuţie şi aspecte de natură ecologică. Literatura noastră ne oferă variate şi frumoase texte
inspirate din natură. Avem o ţară frumoasă ca un cântec. Elevii află din poezii, povestiri, că
ţara noastră este un „minunat buchet de flori” strâns cu o „panglică albastră” care este
Dunărea. Ei ştiu că trăim într-o ţară binecuvântată cu frumuseţi rare: munţi ale căror creste
sfidează norii, dealuri line pe care privirea se odihneşte sub imperiul multor culori, câmpii

332
întinse. Toate sunt străbătute de ape limpezi. Din diferite texte află despre plante şi
animale, unele chiar pe cale de dispariţie.
Natura este din ce în ce mai afectată de activităţile omului. Acestea au ca efect
transformarea mediului natural, uneori până la degradarea sa. Despre aceste lucruri învaţă
elevii la orele de cunoaşterea mediului şi de geografie. Dragostea pentru natură trebuie să
fie o componentă esenţială a comportamentului uman. Copiii trebuie să cunoască şi să
ocrotească natura, să iubească plantele şi animalele, să aibă un comportament adecvat
raportat la mediul înconjurător, să ia atitudine faţă de cei care distrug natura.
În cadrul educaţiei ecologice, am urmărit mai multe obiective: dezvoltarea
capacităţilor de cunoaştere şi înţelegere a mediului înconjurător, formarea atitudinii de
respect faţă de mediul înconjurător, dezvoltarea comportamentelor responsabile faţă de
ceea ce ne înconjoară, însuşirea regulilor de ocrotire a mediului, antrenarea în activităţi de
îngrijire a arborilor, a spaţiilor verzi, ocrotirea şi conservarea peisajelor naturale existente
în zona noastră, vizitarea unor rezervaţii naturale. Pentru realizarea acestor obiective am
organizat diferite activităţi, la discipline diferite.
La limba română am desfăşurat lecţii–joc de genul „De-a cuvintele”, în care am
citit cu copiii lecturi diferite despre plante, animale sau diferite colţuri din natură. Am
alcătuit apoi propoziţii cu cuvinte din textele respective. De asemenea, am realizat
compuneri sau eseuri pe teme diferite, cum ar fi: „Dansul fluturilor”, „Animalul meu
preferat”, „Cântecul apei”.
La orele de cunoaşterea mediului şi geografie, am dezbătut teme de genul:
„Poluarea naturii”, „Deşeurile şi reciclarea lor”. Tot la orele de cunoaşterea mediului şi
geografie am participat cu elevii la curăţarea zonelor verzi din jurul şcolii, la plantarea şi
îngrijirea unor plante în ghivece pentru clasa noastră. Pentru a-i sensibiliza pe alţi copii sau
pe adulţi în sensul protejării naturii, am scris cu copiii diferite afişe, anunţuri. Am organizat
drumeţii în împrejurimi, pentru cunoaşterea şi protejarea frumuseţilor locale, excursii în
judeţ şi în afara lui. Zona în care trăim are peisaje mirifice, monumente istorice, rezervaţii
naturale. Frumuseţea şi unicitatea fiecărui loc vor determina elevii să aprecieze, să
protejeze şi să iubească ce au.
La orele de educaţie tehnologică şi educaţie plastică am realizat cu elevii astfel de
lucrări: desene şi lucrări practice de genul: „Salvaţi Pământul!”„, Planeta Albastră plânge!”,
„Natura, casa noastră”, „Prietenii naturii”.
La orele de educaţie muzicală am învăţat cu elevii cântece despre natură, prin
care am căutat să formez sau să consolidez dragostea lor pentru natură şi tot ce presupune
ea. Am învăţat cântece precum: „Vai, săracul pui de cuc!”, „Înfloresc grădinile”, „Ghiocel
plăpând”.
De asemenea, am participat cu elevii la multe activităţi organizate în cadrul unor
parteneriate educaţionale, pentru a înţelege importanţa naturii şi a protejării ei, i-am
îndrumat să urmărească diferite emisiuni de televiziune despre natură, pe care apoi le-am
discutat în clasă şi am constatat că elevii au fost fascinaţi să afle lucruri interesante despre
animale dispărute sau pe cale de dispariţie, să vadă locuri minunate din jurul nostru, să
călătorească imaginar pentru a cunoaşte lumea, cu frumuseţile ei. Copilul trebuie să ştie că
poluarea ameninţă prezentul şi viitorul omenirii şi că omul trebuie să-şi lege interesele de
legile naturii, să gândească şi să acţioneze aşa încât să nu-i facă rău. Trebuie să ştie că
depinde de natură şi că nu poate trăi fără ea.

333
 Protejarea planetei Pământ, casa noastră, a tuturor, este o problemă care trebuie
să intereseze nu doar pe ecologişti, ci pe toată lumea, adulţi şi copii. Noi, dascălii, trebuie să
punem mare accent pe educaţia ecologică a celor mici, pentru a ne bucura împreună, timp
îndelungat, de albastrul cerului, de limpezimea apelor, de florile câmpului şi de frunzele
verzi.
Dacă vom avea grijă de ea, de Planeta Albastră, care este casa noastră, a tuturor,
dacă o vom păstra curată, dacă vom trăi în armonie cu ea, copiii noştri vor mai zburda prin
iarba fragedă, păsările se vor mai înălţa spre cerul senin, peştii vor mai înota în apele
limpezi, vor mai creşte frunze verzi, iar planeta noastră va rămâne mereu Planeta Albastră.

334
 OBICEIURI DE PAŞTE ÎN ŢARA OAŞULUI

REZUMAT

Prof. înv. primar, Viorica Matei

Școala Gimnazială Nr. 1, Negreşti-Oaş, jud. Satu Mare

Ţara Oaşului este o unitate geografică precis conturată, care se întinde de la

Oraşu Nou la Moişeni, ca o insulă întinsă între înălţimile împădurite care o străjuiesc.
Geografic, se prezintă ca o limbă de pământ care înaintează înspre munte în partea de
nord-vest a judeţului Satu Mare. Include 16 aşezări umane: Bixad, Boineşti, Călineşti,
Cămârzana, Ceteze, Lechinţa, Moişeni, Negreşti, Oraşu Nou, Prilog, Racşa, Remetea Oaşului,
Târşolţ, Trip, Tur şi Vama.
Ţinutul Oaşului este plin de istorie ce nu se pierde în negura vremurilor. Românii,
fiind prin definiţie un neam care pune accent pe spiritualitate, aici, în Ţara Oaşului, îşi pot
armoniza sufletul în credinţă. Tradiţiile sale aparte s-au conserva în forme originale până în
zilele noastre.
Paştele, sărbătoarea creştină care cheamă oamenii să ia Lumina Sfântă, aduce
bucuria unică a Învierii Mântuitorului, dar şi ritualuri şi tradiţii religioase printre care şi
cea a salutului cunoscut chiar şi de cei mici - „Hristos a înviat!”„, Adevărat a înviat !
Bineînţeles că în jurul unei sărbători cu aşa semnificaţie, poporul a creat şi cu
pioşenie respectă şi „legile nescrise ale pământului”, dar şi obiceiurile care cuprind practici
şi rituri. După respectarea postului mare şi după sărbătorirea Sâmbetei lui Lazăr şi a
Floriilor, satele din Oaş trăiesc cu evlavie tragedia Săptămânii Patimilor, pentru a ajunge la
lumina Sfintelor Paşti, miracolul Învierii lui Hristos şi luarea Paştilor.
Iată câteva obiceiuri de Paşte, din diferite localităţi din Oaş:
Fuga cu coşurile - La sfârşitul slujbei religioase, după ce preotul sfinţeşte
bucatele, în comuna Turţ, fiecare bărbat încearcă să ajungă primul la coşul cu bunătăţi al
familiei, iar apoi o ia la fugă spre casă pentru a gusta primul din bucate.
Plătitul Paştilor – În unele localităţi din Oaş vinul şi vasele pentru Paşti sunt
plătite de o familie, spre fală şi pomenire.
Stropitul fetelor şi femeilor – Stropitul fetelor cu parfum în a doua zi de Paşte este
un obicei de sorginte catolică. De dimineaţa pleacă la udat băieţii, pe la casele fetiţelor, dar
nu uită nici de bunicuţele care stau pe băncuţe în faţa porţii. După amiaza, tinerii bărbaţi
vizitează casele cunoscuţilor şi stropesc fetele casei cu parfum, urându-le multă
prosperitate.
Colindatul de Paşte - Maghiarii din Oaş practică un obicei foarte rar întâlnit,
colinda de Paşte. Colindătorii cântă sub ferestrele fetelor o colindă specifică. Fetele le oferă
ouă roşii, apoi sunt udate cu parfum.
Învârtitu' bisericii în Racşa–Oaş – În cele trei zile de Paşte, după slujba religioasă,
tinerii îmbrăcaţi în costume populare formează perechi şi se rotesc încolonaţi în jurul
bisericii. După a treia tură, baiatul stă pe loc, iar fata face un pas în faţă şi perechile se
schimbă.

335
 Ciogna în Ţara Oaşului - „Ciogna” e numele dat de oşeni competiţiei de spargere a
ouălor. Câştigător este acela care sparge contracandidaţilor cât maimulte ouă, pe care apoi
le duce acasă.
Toaca de Paşti la oşeni – Imediat după slujbă şi chiar în timpul acesteia are loc un
concurs între sătenii din Racşa pentru a vedea care bate mai bine toaca. La competiţie
participă fete şi băieţi, tineri şi bătrâni.
Jocul la Ciupercă - Denumirea vine de la foişorul din lemn în care se adună
mulţimea la dans, în a doua zi de Paşte, înveşmântată în straie tradiţionale. Dansurile
oşeneşti „Roata” şi „Miresele” animate de ritmul sacadat al ceterii, de ţâpurituri şi bătăi din
palme, sunt inconfundabile.
Oamenii se simt legaţi prin toate fibrele de acest biotop natal. Spaţiul ordonează,
atrage, subjugă sentimental. Oriunde se duc în lume, nu mirajul înstrăinării îi domină, ci
sentimentul reîntoarcerii. Există un spirit al locului care sălăşluieşte în sufletul oşenilor.

Bibliografie:
Andron G. Ioniţă, 2001, Racşa – locuri şi oameni, editura Gutinul, Baia Mare;
Focşa Gheorghe, 1975, Ţara Oaşului – studiu etnografic, Muzeul Satului Bucureşti:
Ştefan Iancu, 2006, Ţara Oaşului- album fotografic, prefaţă de Ioan Nistor, Satu
Mare;

RED EGG IN ROMANIAN CULTURE

SUMMARY

PRE-SCHOOL TEACHER MARINA ANCA-DANIELA

PRE-SCHOOL TEACHER BOGDAN ANGELA-TEODORA
Kindergarten „LADY BIRD", Cluj-Napoca

Holy Easter celebrates the resurrection of Jesus Christ and in the Bible it is
mentioned that the disciples found the tomb empty because he had raised .
Along with this celebration in our country people celebrate Resurrection by
different traditions . The most common tradition is painting eggs . Generally eggs are
painted in Maundy Thursday and represents life, while red means blood of Jesus. In the
past they used natural products such as onion peel, walnuts, hazelnuts and eggs were
painted with special tools tipped metal. Any color would be Easter eggs, out of the blue,
they are painted yellow first and then insert the other colors as we want to get out the last
color. If, instead , we want the eggs to be blue, they have introduced the white right. Today
these customs were forgotten and most people use chemicals. If in the past the eggs are
anointed with grease or butter to glow, nowadays they are varnished with lacquer or oil to
achieve the same effect .
Each color has a symbol :
red-blood, love
black - eternity

336
yellow-light, youth, hospitality
green-freshness, hope
blue-sky, health
violet - mastery, patience
Symbol of faith sharing and solidarity of Christians, egg painting is a widespread
tradition in all nations, and our country .

337
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII
-REZUMAT-

Prof. Vîlnoiu Alina

Şcoala gimnazială Vrănești, Călinești, Jud. Argeș

Mare bucurie ne cuprinde inima și sufletul când sărbătorim cu dragoste și adâncă

simţire, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos!
Putem să ne bucurăm, chiar dacă viaţa noastră, din această frumuseţe a lumii
văzute este deseori plină de amărăciuni de tot felul. Fiecare dintre noi își știe cel mai bine
necazurile care brăzdează viaţa noastră, de zi cu zi, necazuri care, aproape întotdeauna,
rămân doar în sufletul și inima noastră adânc zbuciumată.
Dumnezeu în marea Sa iubire de oameni, ne-ar putea ierta și mântui și fără
sărăcuţa noastră credinţă, dar nu dorește să forţeze voinţa noastră, lăsându-ne libertatea
de a alege, ca de altfel, cum a fost și în Paradis - între lumină și întuneric. Doar așa vom fi
apreciaţi, după alegerea noastră liberă, pentru a nu ne plânge că am fost strâmtoraţi în
libertatea noastră, cum o facem mereu.
Faptele noastre sunt, de obicei, mai mult rele decât bune, dacă suntem sinceri cu
noi înșine, câtuși de puţin. Știm fiecare dintre noi, în ce păcate zăbovim, păcate mai vechi și
mai noi, mai mici sau mai mari: păcate împotriva lui Dumnezeu; păcate împotriva
oamenilor, fraţii noștri de pe această lume; păcate împotriva noastră, împotriva naturii în
care vieţuim, păcate împotriva iubirii, care distrug prin ură, lăcomie, egoism, mânie și
indiferenţă.
Lumina Învierii lui Hristos pătrunde în inima, sufletul și mintea noastră dacă ne
lăsăm de păcatele toate, de zi cu zi, pentru că oricine face rele urăște Lumina, care este
Hristos, și nu vine la Lumină, pentru ca să nu se vădească faptele cele din ascuns.
Crezând în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, credem în răscumpărarea şi
învierea noastră.
Hristos a Înviat! înseamnă mărturisirea fermă că Dumnezeu există, văzându-I
puterea Sa în Creaţie şi în tot ce ne înconjoară, în această frumuseţe a lumii văzute. Învierea
lui Hristos ne îndreptăţeşte să credem că viaţa este mai tare ca moartea, toate problemele
vieţii fiind dezlegate şi nădejdile noastre îndreptăţite.
Întreaga suflare românească, dintru începuturile sale milenare şi-a scăldat
sufletele în razele binefăcătoare de lumină a Învierii lui Iisus Hristos. Aşa au înţeles
strămoşii noştri de veacuri să se bucure şi să ne aducă până azi mărturia credinţei lor
nestrămutate, care trebuie apărată cu sfinţenie. Neamul nostru românesc înţelege că sfânta
credinţă în Învierea Mântuitorului este mângâierea, nădejdea şi bucuria nestrămutată,
ştiind că Învierea dă sens şi măreţie vieţii noastre care capătă sens şi rost în a înţelege
tainele sfinte ale existenţei, folosul ştiinţei, al filosofiei, artei şi culturii omenirii, al
convieţuirii şi salvării noastre.
Îţi mulţumim Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel cei ai biruit iadul
și moartea, că de ziua Înverii Tale, ne-ai făcut și pe noi părtași pentru totdeauna, bucuriei
Învierii Universale.
Să ne salutăm, când ne întâlnim unii cu alţii, cu salutul biblic:
„Hristos a Înviat!”

338
și să răspundem cu inima plină de bucurie:
„Adevărat a Înviat!”

339
 SĂRBATOAREA ÎNVIERII

prof. înv. primar: BURNICHI MIHAELA

Școala Gimnazială”Înv. N. Pâslaru” Cașin
Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunităţii.
Sărbătoarea Paștelui poate fi asociată cu primăvara. Retrezirea naturii la viaţă simbolizează
noua viaţă pe care creștinii au câștigat-o prin crucificarea și Învierea lui Iisus. Paștele
creștin este similar cu două tradiţii antice: una evreiască și alta păgână. Ambele tradiţii
sărbătoresc Învierea, trezirea la viaţă.
De Paști se sărbătorește Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica - a
treia zi dupa Scripturi- femeile purtatoare de mir au găsit mormântul gol. Mormântul era
gol pentru că Hristos Înviase. Hristos a Înviat și a biruit, pentru El și pentru noi. Credem și
biruim prin Moartea și Învierea lui Hristos, murim pentru a învia și înviem pentru a trăi în
veci cu Hristos. Prin suferinţă și moarte ne bucurăm de Înviere; prin Înviere ne bucurăm și
triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi și a triumfat
pentru noi.
Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al
Mântuitorului. Ultima săptămână (Săptămâna Mare) este dedicată însă, în afara Postului,
patimilor, răstignirii și punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de
post. În toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar dimineata slujbe speciale, care
predispun la meditaţie asupra vieţii creștine și a patimilor Domnului.
Oul, - simbol al fecundităţii și al formei aproape desăvârșite, era folosit și de alte
popoare, în ritualurile lor de sărbători. Creștinii cred că el îl reprezintă pe Creator, care
creează tot și conţine în sine totul. Simbolul ouălor roșii este strâns legat de Patimile
Mântuitorului
Puteri deosebite i se atribuie și lumânării de la Înviere, care este păstrată șapte
ani și aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este
deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din
moarte. Spun sfinţii că întreaga omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos .
De aceea, în zilele noastre, Invierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara
sau la miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele
celor morţi din neamul lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile
aprinse în toată casa și în curte, ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a
adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa.
BIBLIOGRAFIE:
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1994.
Maria şi Nicoale Zahacinschi, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1992.
NECULA, pr. prof. dr., Nicolae, Biserica si cult pe întelesul tuturor, Ed. Europartner,
Bucuresti, 1996.
• Idem, Traditie si înnoire în slujirea liturgica, Ed. Episcopiei Dunarii de Jos, vol.
I, II, Galati, 1996 respectiv 2001; vol. III, Editura Institutului Biblic si de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2004.

340
• Idem, Învatatura despre post în Biserica Ortodoxa, în rev. „Studii Teologice”, an
XXVI (1984), nr. 7-8.
• Idem, Pocainta si Înviere în Triod, în rev. „Glasul Bisericii”, an LII (1996), nr. 5-8

341
 ACTIVITATE „DE SUFLET” ŞI PENTRU SUFLET...

Profesor de sprijin Apăvăloae Maria

Şcoala Gimnazială Nr. Bistriţa

Lucrarea se doreşte a fi o pledoarie pentru activităţile nonformale, concretizate în

excursia şi vizita la Centrul Cultural „Sfântul Pahomie” din Gledin, pe Valea Şieului, judeţul
Bistriţa-Năsăud..
Excursiile tematice, pelerinajele, vizitele la muzee şi case memoriale constituie
pentru elev o adevărată aventură a cunoaşterii, o întoarcere în timp şi spaţiu şi implicit,
plasarea elevului, pe parcursul derulării activităţii, într-o altă epocă, pe care cu greu şi-o
poate imagina înafara ei. Atmosfera specifică, de epocă, este trăită prin mijlocirea
simţurilor şi nu prin intermediul noţiunilor abstracte: mirosul specific de vechi, exponatele
autentice atinse cu privirea, temperatura mai scăzută din interiorul bisericii, muzeului,
luminozitatea palidă a sălilor, scârţâitul podelelor, liniştea aproape perfectă, tonul adecvat
al ghidului, toate la un loc trimit într-un alt timp şi spaţiu.
Activităţile desfăşurate în biserică, la muzee şi case memoriale constituie pentru
elevi momente de trăiri intense şi de adâncă emoţie, nu atât prin descoperirea unor
adevăruri mai greu înţelese la vârsta lor, cât, mai ales, prin desfăşurarea activităţilor într-
un alt cadru decât cel al sălii de clasă. Într-un astfel de cadru, elevul se simte în mediul
natural, liber şi descătuşat de orice oprelişti în calea cunoaşterii, capabil să răspundă, să îşi
pună şi să pună cu uşurinţă întrebări. Contactul nemijlocit cu obiectul de cercetat
prilejuieşte învăţarea interactivă. Cadrul de epocă ce-l oferă bisericile, muzeele şi casele
memoriale contribuie la stârnirea curiozităţii şi la formarea şi dezvoltarea trăsăturilor de
caracter, a sentimentelor religioase, morale şi patriotice.
Judeţul Bistriţa-Năsăud cu istoria sa, ocupă un loc distinct şi important în istoria
naţională, el constituindu-se ca o străveche vatră strămoşească, în care, în pofida
vicisitudinilor vremii, s-au păstrat veşnic vii limba şi obiceiurile poporului nostru.
Pe Valea Şieului s-a păstrat până în zilele noastre o bogată civilizaţie ţărănească
tradiţională. În acest mediu rustic, însă, pătrund elemente noi, obiceiurile se uită, credinţele
şi legendele vechi încep să dispară.
Într-o societate care se îndepărtează vizibil de valorile morale şi creştine,
specifice poporului român, s-a socotit oportun includerea în programul activităţilor
educative nonformale a unei activităţi cu titlul „Întâlnirea sufletelor”. Activităţile zilei s-au
dovedit a fi o încântare pentru elevi şi însoţitorii lor, profesorii. Ele au demonstrat cât de
importante sunt naturaleţea, dialogul autentic, exerciţiul simplu al libertăţii, sănătatea
fizică şi sufletească, frumuseţea relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii.
Ziua petrecută la Centrul Cultural „Sfântul Pahomie” Gledin a fost, cu adevărat, o
zi binecuvântată de Dumnezeu pentru toţi participanţii şi o activitate de neuitat pentru
elevi.
Oricine poate fi atras de lumea fascinantă a satului românesc, de tot ce se
întâmplă aici, într-un firesc preluat din generaţie în generaţie, cât şi de farmecul vieţii de la
ţară prezent şi astăzi într-o originalitate greu de desluşit în ceea ce-ţi oferă în obiceiuri,
tradiţii, datini.

342
 Creatorii de frumos şi de cultură, porniţi către lume şi nemurire, de pe acestă
vale, au ştiut să-i caute frumuseţea, dar şi perenitatea, iar făuritorii acestor minunate
împliniri sunt oamenii acestor locuri, care n-au trădat niciodată dragostea faţă de glia
străbună, dar nici credinţa în Dumnezeu.
Cunoscând obiceiuri străvechi, datini, tradiţii ale locuitorilor de pe aceste plaiuri,
modul lor de gândire, profund ancorat în credinţa în Dumnezeu, modul de reacţie
inteligent, cumpătat în faţa provocărilor vieţii, extrăgând şi analizând latura pozitivă,
optimistă, luminoasă oglindită în creaţiile lor, putem pătrunde în tainele înţelepciunii şi
spiritualităţii populare, contribuind la educarea morală a elevilor noştri, învăţându-i să
respecte şi să aprecieze munca şi valorile materiale şi spirituale create de înaintaşi.
Fără o cunoaştere în profunzime a ceea ce-ţi oferă "realitatea socială" este
imposibil să te poţi apropia de puritatea sufletului omului de rând, de la ţară, care în
simplitatea felului său de a fi, păstrându-şi verticalitatea, este păstrătorul şi purtătorul unor
comori incontestabile, de nepreţuit.
O lume se destramă şi se duce, noi n-o putem opri, încercăm să-i zădărnicim doar
graba cu care vrea să plece, încercăm s-o mai ţinem cu noi cât putem, de aceea îi mai
relevăm, din când în când, frumuseţea prin conceperea unor proiecte educaţionale,
proiecte tematice, activităţi opţionale, manifestări cultural artistice, vizite şi drumeţii la
obiective cultural-istorice şi religioase din zonă.
Ne place să credem că elevii noştri vor înţelege, numai pe căi de suflet ştiute,
adevărul, potrivit căruia, identitatea noastră naţională, ritmul în care ne-am născut, portul
şi limba ne vor urmări în sensibilitatea şi intimitatea noastră, oriunde ne vor purta paşii
prin lume, chiar dacă uneori n-o să vrem să recunoaştem aceasta. Ele vor face parte din
fiinţa noastră cât vom trăi.

SFINTELE PAŞTI PE VALEA HÂRTIBACIULUI

Prof. Înv. Preşcolar: Radu Andreea

Grădiniţa P.P. nr. 29 Sibiu

Sărbătoarea Învierii este sărbătoarea bucuriei, bucurie pe care o resimţim cu

toţii: adulţi, bătrâni şi copii, deopotrivă.
Obiceiurile şi tradiţiile populare legate de celebrarea sărbătoririi Paştelui au fost
păstrate cu sfinţenie de bunicii noştrii. Sărbătoarea era precedată de şapte săptămâni de
post şi existau anumite interdicţii, respectate cu credinţă de către toţi membrii comunităţii.
Înainte cu o săptămână de marele Praznic era Sărbătoarea Floriilor.
Duminica Floriilor este precedată de sâmbăta Floriilor, ziua învierii lui Lazăr, care
în tradiţia noastră este dedicată comemorării morţilor, unde există obiceiul ca femeile să
dea de pomană. Încă din copilărie îmi amintesc de aceste sărbători când mergeam cu
bunica la biserică.
Alte obiceiuri din sâmbăta Floriilor sunt: curăţirea mormintelor şi decorarea
acestora cu ramuri de salcie. Ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi al renaşterii naturii,

343
se duc la biserică pentru a fi sfinţite, după care se folosesc la împodobirea icoanelor, a
uşilor şi a ferestrelor sau la tratarea bolilor la animale.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului. Ea reprezintă
învierea din morţi a lui Isus Hristos, precedată de postul de şapte săptămâni, în ultima
dintre ele comemorându-se Cina cea de Taină, vinderea lui Hristos, patimile şi moartea sa
pe cruce.
De Paşti, fiecare credincios trebuie să fie curat la suflet prin post, împărtăşanie şi
cuminicătură, cât şi la trup prin spălat şi haine noi. În postul Paştilor nu se joacă hora
satului. Tineretul merge la locul bine stabilit şi aici joacă diferite jocuri de relaxare: jocul
de-a mălaiul, de-a mingea bătută, etc.
Înainte de Paşti se fac lucrări de curăţenie în gospodărie, care trebuie să fie gata
până în Joia Mare. Atunci, înainte de începerea Sfintei Liturghii, se aduce pâinea şi vinul
pentru „Paşti” şi se sfinţesc. Seara se oficiază slujba celor 12 Evanghelii.
Tot în Joia Mare se vopsesc ouăle cu vopsea roşie. Fetele vopsesc ouăle şi le
ornamentează cu flori naturale, frunze de trifoi, printr-un procedeu simplu: se aplică frunza
sau floarea pe ou, se introduce oul într-un ciorap de mătase şi apoi se bagă în vopsea.
Vinerea Mare este zi de doliu a creştinătăţii. Atunci a fost răstignit Mântuitorul pe
cruce. Când clopotele încep să sune, sună a jale, pentru că plâng moartea lui Isus Hristos.
La slujba Învierii merg toţi credincioşii ortodoxi. Momentul cel mare a sosit.
Preotul iese afară din altar ţinând o lumânare aprinsă în mână şi rosteşte: „Veniţi de luaţi
lumină!”
După terminarea slujbei, fiecare creştin îşi ia „paştile”, apoi pleacă acasă.
Copiii pleacă prin sat şi duc vestea minunată prin simbolicul „Hristos a înviat!”,
iar în schimb primesc ouă roşii şi cozonac.
An de an sărbătorim Învierea Domnului şi învierea naturii, pentru că an de an
primim o nouă şansă de a le transforma în învierea propriului suflet. Îl putem întâmpina pe
Domnul la fel ca oamenii din oraşul Ierusalim, oferindu-i în locul ramurilor de finic
încrederea noastră, gândurile noastre de recunoştinţă pentru viaţa noastră, preocupările
noastre.

Deşi nu l vedem, dacă ne încredinţăm Lui, sufletul primeşte adevărata bucurie,

darul Duhului Sfânt. Această bucurie este cea care învie sufletele, la fel cu lumina soarelui
face să crească firele de iarbă, mugurii copacilor, ghioceii.

DATINI SI TRADITII DIN BANAT

Prof. Bireescu Adriana Colegiul Tehnic „Ion Mincu „ Timişoara

Sărbătorii Învierii Domnului i se acordă o valoare deosebită şi în Banat , poate nu

atât de mult ca în alte zone ale ţării . Aici se intercalează maimulte culturi astfel fiecare a
preluat de la cealaltă părţile care i-au plăcut mai mult . Una dintre cele mai importante zile ,
din săptămâna premergătoare Paştelui este Joia Mare , care face trimitere către un personaj
mitologic pe nume Joimăriţa . În această zi se aprind focuri in cimitire , deoarece conform

344
tradiţiei populare atunci se deschid cerurile şi sufletele morţilor se întorc acasă . După
terminarea curăţeniei mari se prepară bucatele tradiţionale şi se sacrifică mielul . La micul
dejun din dimineaţa zilei de Paşte se practică tămâierea ouălor roşii şi fiecare mesean
primeşte o linguriţă cu paşti . Seara , tinerii şi bătrânii satului se adună , îmbrăcaţi in
costume populare şi începe hora mare a satului .
Un alt obicei practicat în Banat , în duminica , lunea , şi marţea de la începutul
Postului Paştelor , este Făşancul , un carnaval , la care bărbaţii se maschează şi ies pe străzi
sau în pieţele publice . Relieful sărbătorii se constituie pe două paliere , o dată spaţial şi a
doua oară temporal . Fiecare sat are propriile scenarii de făşanc . Mesajul acestor scenarii
groteşti din cadrul făşancului funcţionează ca nişte adevărate discursuri dramatizate ale
ideilor tradiţionale despre morală şi imoralitate , bine şi rău , adevăr şi minciună , frumos şi
urât .
În cele trei zile de Paşte , în Banat , oamenii se sărută şi se îmbrăţişează , aceasta
însemnând iubire şi iertare .

PAȘTELE LA ROMÂNI - OBICEIURI , TRADIȚII ȘI SUPERSTIȚII

EDUCATOARE : ROȘCA ILEANA

LICEUL TEORETIC „MIRCEA ELIADE” ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1, LUPENI

Element fundamental al calendarului religios dar şi al celui popular, ciclul Pascal

alcătuieşte un sistem complex de sărbători şi zile marcate de anumite gesturi ce au ca scop
asigurarea bunului mers al vieţii.
Săptămâna Albă
1. Lunea Albă
Tradiţii: Datul în scrânciob
În unele zone, oamenii se dau în scrânciob sau în învârtitori pentru a fi sănătoşi tot
anul.
Obiceiuri: • Umblatul cu pasca
În ziua de luni după Paşti, uneori şi marţea, se merge pe la rudele cele mai apropiate
pentru a vesti Învierea Domnului. Merg fiii la părinţi, nepoţii la moşi şi finii la naşi.
Se duce o pască, câteva ouă roşii, fructe şi băutură. Sunt primiţi cu cozonac şi ouă
roşii iar la plecare se primeşte tot o pască şi ouă roşii.
• Plugarul
În a doua zi de Paşti, cel care iese primul cu plugul la arat este dus pe plug până la
râu şi este aruncat în apă. Băiatul ales trebuie să facă apoi cinste plătind o anumită
cantitate de băutură. Tânărul ales plugar ascunde sub gunoiul din curte grapa şi
colţii de la grapă, după care se ascunde şi el în curte. Când ies de la biserică ceilalţi
feciori, trebuie să caute grapa, apoi pe tânăr. Când îl găsesc, îl leagă cruciş cu paie, îl
aşează pe grapă şi este dus la râu unde este udat cu apă.
• Udatul
Feciorii prind fetele şi le duc la o fântână unde le udă cu două-trei cofe de apă sau le
iau pe sus şi le aruncă într-o apă curgătoare. Fetele astfel udate au şanse mai mari să

345
se mărite în anul respectiv.
Credinţe şi superstiţii:
Cine moare în Lunea Albă merge în Rai nejudecat.
În Lunea Albă se dezleagă spălatul rufelor.
Lunea Albă se ţine ca să nu se rătăcească drumul în călătorii.
Luni şi marţi după Paşti nu se lucrează pentru că e rău de boală-rea (epilepsie).

2. Marţea Albă – Marţea Dracului; Marţile oprite; Oloagele

Credinţe şi superstiţii:
În această zi nu se lucrează pentru că e rău de viermi şi de secetă.
Marţea de după Paşti se ţine ca să nu fie oamenii trăsniţi şi ca să nu se
îmbolnăvească de pelagră.
În această zi nu se toarce.
Marţi după Paşti nu se umblă cu mâinile în apă pentru ca să nu se umfle buricele
degetelor.
Se ţine pentru ca să nu facă porumbul tăciune şi să nu mănânce gândacii grâul.
3. Miercurea Luminată – Nunta Şoarecilor; Paparuda
Obiceiuri: Paparuda, Paparuga, Dodoloiul
Paparuda este un obicei agrar fără dată fixă, executat în mod special pentru
provocarea ploii în timp de secetă. Este practicat de fete de vârstă mică, 10-12 ani,
uneori ţigănci, care, îmbrăcate în foi de boz (sau alte vegetale), cu cununiţe de flori
împletite pe cap, merg prin sat invocând ploaia şi dansând. Oamenii le stropesc cu
apă, pentru a provoca ploaia. Se practică în toată ţara, dar mai ales în zonele de şes.
Credinţe şi superstiţii:
În miercurea de după Paşti nu se lucrează pentru că e rău de purici.
Cine nu ţine Nunta Şoarecilor, îi strică şoarecii lucrurile.
4. Joia Paştilor – Joia Nepomenită; Joia Necurată; Joia Rea; Slobozitul Păresimilor;
Foca
Tradiţii: • Foca
Foca se sărbătoreşte în prima joi după Paşti. Se fac colaci care se duc la biserică
pentru pomenirea morţilor. Până a se merge cu colacii la biserică, se face foc sub
pomi, ca să moară viermuşii şi omizile.
Obiceiuri: Aprinderea focurilor
În Joia Luminată se aprind focuri pentru cei morţi. Focul se face din nouă beţe de
alun uscate. Se crede că sufletele vin să se încălzească, de accea se invită vecinii şi se
dau de pomană oale noi împodobite cu flori şi colaci. Femeile dau de pomană la
cimitir pentru cei morţi colaci, băutură, vase şi haine noi. Peste morminte se aruncă
şi ouă roşii.
Slobozitul Păresimilor
În afară de focurile care se aprind în această zi, o altă practică cu caracter funerar
este slobozirea apei pentru cei morţi, la fântână. O fată cară 40 de găleţi de apă
pentru o persoană decedată. La sfârşit, se pune martor o persoană de acelaşi sex cu
cel pentru cel care a murit şi fata este întrebată: "Eşti martor/ă că ai cărat apa lui
(...)? Pe cine ai martor/ă că ai cărat apa lui (...)?". Fata răspunde: "Eu, luna şi
soarele!". Imediat după accea se încrucişează două lumânări şi se aprind la cele
patru capete, şi se aruncă în fântână, puse într-o troacă. Lumânările rămân în
346
 fântână până când se sting iar fata care a cărat apă primeşte un cadou (găleată, cană
cearşaf), dat peste fântână. La final se organizează o masă la iarbă verde, cu 40 de
colăcei, câte unul pentru fiecare dintre găleţile de apă.
2. Credinţe şi superstiţii:
Joia după Paşti este ţinută pentru boale. Nu se lucrează pentru că e rău de tifos.
În Joile după Paşti (în număr de nouă) nu se toarce şi nu se înţeapă pentru că e rău
de boale şi de bătut piatra. Bătrânii ţin această zi ca să nu vină ploi torenţiale, în
această zi se dă de pomană peşte.

3. Vinerea Scumpă – Fântâniţa, Izvorul Tămăduirii

Tradiţii: • Destuparea fântânilor
În aceasă zi se crede că se desfundă izvoarele pentru ca oamenii să aibă apă. De
accea, izvoarele şi fântânile amenajate în această zi vor avea apă abundentă şi nu vor
seca niciodată.
Credinţe şi superstiţii:
Se ţine pentru mântuirea sufletelor şi pentru ca oamenii să aibă leac de boale.
La Izvorul Tămăduirii curge singur untul din lemn, cu care se pot tămădui unele boli.
Vinerile după Paşti se ţin numai de ţesut: cu pânza ţesută în această zi nu se
îngroapă nici mortul, pentru că nu e primită pe lumea cealaltă.
În această zi toate apele sunt sfinţite; cine bea apă şi se spală pe părţile bolnave ale
trupului, se însănătoşeşte, se ţine pentru rodul plantelor şi împortiva grindinei.
Ziua de vineri după Paşti se ţine pentru slobozirea izvoarelor morţilor.
În această zi se serbează Izvorul ploilor, adică încep ploile. Se ţine pentru ca vara să
fie ploioasă.
Vinerile după Paşti sunt rele pentru orbit.

6. Sâmbăta Tomei Obiceiuri: Pomenirea morţilor

În această zi se dau de pomană pască, ouă roşii şi lumânare.
Credinţe şi superstiţii:
Sâmbetele de după Paşti (în număr de nouă) se ţin pentru a nu-i apuca boalele
urâte.

7. Duminica Tomei – Paştile Mici; Paştele Morţilor; Druşte

Obiceiuri: Pomenirea morţilor – pentru cei înecaţi.
Pentru cei morţi înecaţi, în această zi se aprind lumânări care se pun pe pământ.
Se crede că în jurul lor se adună sufletele celor înecaţi fără voie.

“SUFLET DE COPIL AL PLANETEI PĂMÂNT”

MARINICĂ ANA-MARIA
GRUIA ANNEMARY
GRĂDINIŢA “SPIRIDUŞII”, BUCUREŞTI

347
 “Toţi suntem unul - păsări, plante, animale, minerale. Toţi suntem diferite
manifestări ale aceleiasi energii esenţiale.” - Alejandro Lerner, scriitor argentinian
“Nu vom salva tot ce ne-ar placea să salvăm, dar vom salva mai mult decât dacă n-
am fi incercat deloc. - Sir Peter Scott“

Societatea contemporană se află astăzi într-un mare impas: nu îşi mai cunoaşte
geneza. Aparent, omul modern a uitat de unde a plecat şi nu îşi mai aduce aminte de natura
sa. În zilele noastre, cei mai mulţi dintre oameni trăiesc într-o lume artificială, în care
lucrurile anormale creează normalitatea. În faţa acţiunii omului, cu urmări asupra
reliefului, vegetaţiei, climei şi resurselor, mediul natural al planetei noastre se degradează
din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai repede. Raportul dintre zonele verzi, naturale, şi
spaţiile antropice (create sau modificate de om) se inversează acum în favoarea celor din
urmă, contrastul dintre cele două zone devenind evident şi izbitor.
Grădiniţa şi familia ajuta copilul să se familiarizeze cu normele şi regulile de
convieţuire din natură pentru a deveni odată cu vârsta conştienţi de rolul lor în menţinerea
echilibrului ecologic. Adulţii şi copiii din grupele mari sunt modele pentru cei mici dacă
respectă cu stricteţe normele şi regulile de comportare civilizată în mediul înconjurător. Cei
mici învaţă să le identifice, să le respecte, să le imite.
În ceea ce priveşte învăţământul preşcolar, pentru a asigura dezvoltarea socio-
emoţională a copiilor, este necesar ca activitatea noastră la grupă să cuprindă acţiuni sau
elemente care să asigure formarea şi dezvoltarea la copii a abilităţilor (de interacţiune cu
adulţii, cu copiii de vârste apropiate, de a accepta şi respecta diversitatea) cât şi a
atitudinilor faţă de aspecte cu impact la nivel social şi de mediu (într-ajutorare, implicare,
educaţie ecologică şi civică.
Responsabilizarea copilului preşcolar este o aptitudine ce trebuie învăţată.
Însuşirea acesteia ajută la maturizarea copilului. Un copil responsabil câştigă încrederea
celor din jur, a părinţilor, prietenilor şi este o persoană pe care te poţi baza.
Grădiniţa „Spiriduşii” are în tradiţie participarea la acţiuni de voluntariat în
campaniile ecologice la care participă cadrele didactice, copiii şi părinţii acestora:
-curăţarea şi înfrumuseţarea prin plantare de flori a curţii grădiniţei şi spaţiului
verde din imediata apropiere – acţiune ce se desfăşoară în fiecare an în luna aprilie cu
ocazia derulării proiectului educaţional „Şcoala Altfel”. Cu aceasta ocazie implicăm părinţii
care vin să ajute educatoarele şi copiii în curăţarea spaţiului verde, săparea şi plantarea de
flori şi copaci ornamentali, tunderea tufelor de trandafiri şi a pomilor fructiferi;
-participarea la proiecte precum: “Copilul şi mediul”, “Mic şi ecologist”-activitate
ecologică de plantare de copăcei în locaţile pe care coordonatorii proiectului le propun sau
participarea la proiectul “Earth voice”- expoziţii cu lucrări plastice.
-reciclarea hârtiei prin parteneriatul cu Polichrom Industry 2006 SRL , Editura
Ars Libri pentru colectarea hârtiei;
-realizarea de activităţi în cadrul domeniului ştiinţă sau om şi societate care au ca
scop formarea de deprinderi specific ocrotirii mediului înconjurător dar şi sensibilizarea
copiilor cu privire la importanţa respectării naturii în vederea creşterii calităţii vieţii
(prezentarea imaginilor care reflectă urmările poluării asupra mediului înconjurător-apa,
aer, sol, faună, floră).

348
 -stimularea copiilor de a refolosi obiecte în scopul utilizării lor zilnice: realizarea
de lucrări practice folosind materiale din natură sau jucării din materiale reciclabile,
parada costumelor concepute din aceleaşi materiale, folosirea sticlelor din plastic golite şi
tăiate drept recipiente cu apă la activitatea plastică, utilizarea de ziare şi reviste vechi în
cadrul activităţilor practice-colaje, etc. Ele reflectă rezultatele obţinute de copii în domeniul
cunoaşterii, esteticii şi creativităţii.
-realizarea de excursii în natura în scopul formării şi dezvoltării dragostei pentru
aceasta şi aplicarea unor conduite de respect faţă de mediu .
-expoziţiile au ca obiectiv însuşirea cunoştinţelor despre mediu şi formarea
organizate în grădiniţă de educatoare şi copii capacităţilor şi a deprinderilor intelectuale,
practic acţionale.

Bibliografie
1. Biblia, Geneza 1:1 - 2:15
2. Andrei Eugen Lakatos, 2010, Arhitectura durabilă – între ecologie şi teologie,
Editura Sofia
3. Autor colectiv, 2013, Medicii şi Biserica, Vol. V , Editura Arhiepiscopia Clujului

349
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

FLOROIU CRISTINA MARIA, ŞCOALA PRIMARĂ BIBEŞTI, GORJ

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-

însa(Ps 117, 24).
Nimic n-ar putea exprima mai pregnant trăirea acestor zile decât cuvintele pline
de înţeles ale acestui Psalm. Căci Învierea Domnului, prăznuită astăzi de toată creştinătatea,
e ziua imensei bucurii. Astăzi, Hristos, Domnul şi Mântuitorul lumii, din mormânt a răsărit,
biruind legăturile morţii şi sfărâmând legăturile păcatului. Azi, deci, e ziua celei mai mari
biruinţe câştigate cândva în istoria omenirii, căci ea nu numai că depăşeşte în timp şi spaţiu
orice altă biruinţă, ci trece şi dincolo de timp, în veşnicie.
Iată-ne ajunşi, cu mila lui Dumnezeu, la slăvita sărbătoare a Învierii Domnului. A
trecut perioada Marelui Post, perioadă de bucurie şi de nevoinţă în acelaşi timp. Suntem
acum cuprinşi de lumina Sfintelor Paşti, mărturisind adevărul fundamental, şi anume că:
„Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le”. Mărturisirea adevărului Învierii Domnului Hristos străbate întreaga cântare a
Bisericii în aceste zile: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că
din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce
cântăm cântare de biruinţă!”.
Realitatea Învierii este arătată şi prin schimbarea ritmului de viaţă în aceasră
perioadă: mai multă pace sufletească, o mai adâncă bucurie pe feţele tuturor, mai multă
prezenţă în sânul familiei.
În aceste zile de prăznuire sfântă, lumina Învierii învăluie sufletele noastre în
duhul păcii, al bucuriei şi al vieţii întru Hristos. Cuvintele Mântuitorului privitoare la viaţa
veşnică, pregustată încă din această lume, îşi găsesc mai adânc ecou şi răspuns în fiinţa
noastră: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi
oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”.
Prin a Sa Înviere, Domnul ne-a scos din iad şi ne-a înălţat în Rai. A smuls din
moarte neamul omenesc şi l-a înălţat la nemurire. Din nefiinţă, Domnul a adus fiinţa
omenească la viaţa veşnică. L-a smuls pe om de la diavol şi l-a pus în braţele lui Dumnezeu.
Acesta este Paştele! Aceasta este Învierea!.
Săptămâna Patimilor este timpul unei strădanii duhovniceşti asidue, o luptă
purtată pe terenul inimii şi al sufletului. Este vremea răstignirii Domnului, care urcă pe
Golgota ca să fie omorât pentru păcatele noastre. În săptămâna luminată ne bucurăm
împreună cu ucenicii lui Hristos pentru Învierea Sa şi îi mulţumim pentru această taină
minunată. Prin urmare este timpul bucuriei şi al recunoştinţei, când orice creştin e bine să
fie în biserică.
Slujba Pascală este deosebită. Are nu doar o influenţă estetică asupra sufletului,
ci, îndeosebi una duhovnicească. Orice ortodox simte bucurie în timpul Învierii. În
Săptămâna Luminată bucuria se prelungeşte, pentru că esenţa vieţii creştinului este
Domnul nostru Iisus Hristos, iar evenimentul de seamă al acestei Săptămâni este Învierea
Lui. Bineînţeles, locul special pentru exteriorizarea unei astfel de bucurii este Biserica
Domnului.

350
 Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De
aceea Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când
l-au văzut pe Iisus înviat.
Lumina pe care o avem acum în lumânarea pascală este aceeaşi la toţi, deşi noi
suntem mulţi şi diferiţi, de aproape sau de departe, iar prin puterea ei ne luminează şi ne
deschide ochii sufleteşti, spre a-L primi pe Cel ce este şi luminător în viaţa noastră dar şi
izbăvitor de păcat şi moarte. Puterea luminii Sfintei Învieri este biruinţa Domnului răstignit
pe cruce asupra iadului şi a morţii. De aceea, astăzi, de Înviere „a venit, prin cruce, bucurie
la toată lumea”. Făclia pascală pe care o poartă slujitorii sfintelor altare este însoţită de
Sfânta Cruce, iar înainte este purtată, în procesiune, icoana Pogorârii Domnului la iad, spre
a-i dezrobi pe cei ce erau ţinuţi în întuneric, în izolare şi în durerile morţii.
Iertarea este asociată Învierii. Moartea Fiului lui Dumnezeu pentru păcatele
omenirii întregi este dovada maximă a iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oamenii
căzuţi, dar şi semnul cel mai evident al iertării. În viaţa Bisericii, atmosfera praznicului
Învierii-reflectată în slujbele bisericeşti, şi în imnele liturgice- păstrează şi transmite
această iradiere irezistibilă a darului iertării lui Dumnezeu spre toţi şi spre toate. În această
unică noapte a Învierii, Dumnezeu ne dă încă o dată, copleşitor de convingător, lecţia cea
mare a iertării, pe care o dădea continuu Mântuitorul contemporanilor Săi, făcându-se
prietenul păcătoşilor.
Pentru noi, creştinii, realitatea Învierii lui Hristos este fundamentul credinţei
noastre, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar dacă Hristos nu a Înviat, zadarnică este
credinţa voastră” ceea ce arată că adevărul şi puterea mărturiei noastre ortodoxe se
datorează Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este garanţia
învierii noastre, a tuturor.
Creştinii fac ultimele pregătiri pentru noaptea de Înviere şi ziua de Paşti: vopsesc
ouăle, gătesc bucate tradiţionale, fac curăţenie şi îşi aranjează hainele cu care vor merge la
biserică. În noaptea aceasta se deschid cerurile şi se pun dorinţe care se vor împlini. Se
spune că obiceiul ouălor roşii vine de la Fecioara Maria, care s-ar fi dus pe dealul Golgotei
să-şi plângă Fiul răstignit, ea purta un coş plin cu ouă, pe care a picurat sângele lui Iisus. De
atunci creştinii ciocnesc ouă vopsite şi spun, mărturisind credinţa lor: „Hristos a Înviat!”, la
care se răspunde: „Adevărat a Înviat!”.
Sărbătoarea Învierii reprezintă Învierea lui Iisus Hristos din mormântul în care a
fost aşezat după ce şi-a dat viaţa pe crucea pe care a fost răstignit pe dealul Golgota din
Ierusalim. Învierea are loc sâmbăta seara, spre duminica pascală, indiferent de data în care
cade Sfântul Paşte şi este un prilej de a se reuni întrega familie pentru a sărbători această
„izbândă a vieţii împotriva morţii”. Sărbătoare Învierii ne aduce aminte de preţul nespus de
mare pe care Dumnezeu l-a plătit pentru păcatele noastre. Să primim cu bucurie darul lui
Dumnezeu şi să credem că pentru noi a venit să moară. Dumnezeu va revărsa belşug de
bucurie, pace şi speranţă pentru cei care îl primesc ca mântuitor personal. Învierea lui
Hristos să fie şi învierea noastă, iar în Duminica Duminicilor să fim împreună chemaţi la
bucurie şi veselie duhovnicească, cinstind Învierea lui Hristos.
Mântuitorul a murit în trup omenesc, dar a înviat în trup dumnezeiesc, a murit în
trup pământesc, dar a înviat în trup ceresc. Înviindu-l pe Hristos din morţi Dumnezeu „L-a

351
aşezat de-a dreapta sa întru cele cereşti, mai presus de toate...Şi toate le-a supus sub
picioarele Lui şi mai presus de toate, L-a dat pe El cap al bisericii”(Efeseni 1, 20-23).
Creştinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător şi mai salvator
neamul omenesc, creştinismul este opera jertfei şi a Învierii lui Hristos. Din moartea şi din
Învierea Lui credem şi ne mântuim şi trăim în marile idei morale care au devenit
patrimoniul omenirii întregi. Învăţătura şi misiunea Lui s-au verificat prin moartea şi
Învierea Lui, moartea şi Învierea Lui au dat creştinismului sens şi viaţă, au dat sens morţii
şi învierii noastre.
Învierea lui Hristos nu a fost o readucere la viaţă, aşa cum s-a întâmplat cu Lazăr,
prietenul lui Iisus, care, după acea „înviere” a trebuit totuşi să moară la timpul rânduit.
Evenimentul Învierii lui Hristos marchează un salt ontologic, ce atinge fiinţa ca atare,
inaugurând o dimensiune care ne priveşte pe toţi şi care a creat pentru noi toţi un nou
spaţiu al vieţii, al fiinţării cu Dumnezeu. Învierea face parte din istoria mântuirii, dar
inaugurează o nouă dimensiune, dezvăluind un spaţiu nou, definitiv, final, al bucuriei
veşnice.
În acest sens Învierea lui Hristos nu este un eveniment de acelaşi fel cu naşterea
sau răstignirea Sa. Este un tip nou de eveniment, care îşi are începutul în istorie, dar
conduce dincolo de hotarele istoriei(Papa Benedict al XVI-lea).
Sfântul Apostol Pavel scria: „Hristos a Înviat din morţi, fiind începutul învierii
celor adormiţi, căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia”.
Hristos Domnul Înviat să ne acopere pe toţi, buni şi mai puţini buni, de aproape şi
de departe, cu iubirea Sa iertătoare şi Să-i urmăm şi noi, după putere exemplul „unii pe alţii
îmbrăţişându-ne” şi astfel să mărturisim: Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!

TRADIŢII EXISTĂ ŞI LA TÂRGOVIŞTE !

Voicu Cătălina-Raluca
Liceul Tehnologic „Constantin Brâncoveanu”-Târgovişte

E Duminică…tot cerul pare-a fi de viorele

Şi văzduhu-n zorii zilei miresmat e de la ele...
Soarele, a lui coroană, încă nu s-a-nălţat sus
Şi-aurora-ntruchipează aurora lui Iisus,
Care cu a lui lumină pe noi toţi ne-a luminat
Să ne-arate tuturora că HRISTOS A ÎNVIAT!

În dangătul clopotelor, văzduhul înmiresmat

352
vibrează de cântecul bucuriei, iar sufletele noastre, auzindu-le chemarea îmbracă straie de
sărbătoare şi, pline de nădejde, urcă drumul Golgotei, spre Cel ce împarte, tuturor, lumină
din Lumina sa purificatoare pentru veşnicie.

Tradiţii şi obiceiuri târgoviştene : „Calea luminii”

Un eveniment tradiţional în oraşul Târgovişte, un spectacol de sunet şi lumină se
organizează în fiecare an în Joia Mare. Este vorba de manifestarea unică în România
intitulată „Calea Luminii”. Iniţiatorul acestui eveniment este artistul plastic târgoviştean,
Mihai Şerbănescu. „Oamenii au nevoie de lumină. Simbolic, lumânarea ne călăuzeşte de la
naştere şi până la trecerea în nefiinţă. Dacă are cine, ne poate aprinde câte o lumânare şi
când suntem în ceruri. În Săptămâna Patimilor, ce poate simboliza lumina, decât pace, decât
un gest pe care târgoviştenii îl fac pentru întreaga lume”, a declarat la eveniment artistul
târgoviştean.
În acest an, evenimentul a ajuns la ediţia a XV-a. 2016 de lumânări au fost aprinse
pe o distanţă de un kilometru, de la Catedrala Mitropolitană din oraş, în Piaţa Mihai
Viteazul şi pe Bulevardul Carol I până la Gara de Sud Târgovişte. S-au aşezat anul acesta
2016 de lumânări şi în fiecare an se mai adaugă încă una în plus. Durează aproximativ o oră
şi jumătate până se aprind lumânările. Evenimentul începe după ce se sfârşeşte slujba
Deniei.
Cel care aprinde în fiecare an prima lumânare din acest imens şir de lumânări
este Inaltpreasfinţitul dr. Nifon Mihăiţă, arhiepiscopul Târgoviştei, dar nu înainte ca
Preaînaltul Nifon să rostească cuvântul de învăţătură. În fiecare an, mii de târgovişteni şi
dâmboviţeni sunt prezenţi la acest eveniment unic în România. Cei care ajută la aprinderea
lumânărilor sunt de fiecare data tinerii din cadrul Comitetelor de tineret parohial din
Municipiul Târgovişte.
Ambianţa celor 2016 de lumânări de pe „Calea luminii” a fost completată ca în
fiecare an de fundalul muzical „Doină” interpretată de regretatul cântăreţ târgoviştean de
muzică folk, Lorin Stănescu.
Între timp, municipiul Târgovişte se pregăteşte în fiecare an cum se cuvine
pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Străzile din oraş sunt luminate de lumânări
uriaşe amplasate în principalele intersecţii. Pe lângă acestea, sunt amplasate de
municipalitate şi ouă imense dar şi pitici care mai de care mai caraghioşi. Totul este
pregătit pentru marea sărbătoare!

Imagini de la evenimentul târgoviştean (2014)

353
 „Paştele cailor” sau „Tudoriţa”– eveniment din Postul Paştelui la Târgovişte
Originea acestui eveniment este din Bulgaria. A pătruns în România cu foarte
mult timp în urmă. Acest eveniment din prima sâmbătă din Postul Paştelui are loc în
comunitatea bulgară din cartierului Mihai Voievod ce face parte din municipiul Târgovişte
şi constă în binecuvântarea cailor de către preoţi pentru ca aceştia să fie sănătoşi tot timpul
anului.
Este binecunoscută vorba noastră, a românilor”, Paştele cailor” ca şi cum nimic
nu se va împlini vreodată din ce ne-am propus. Ei bine, ar trebui să nu mai spunem aşa
deoarece tot ceea ce am spus se va putea împlini în prima sâmbătă din postul cel mare, al
Paştelui. În această zi este Paştele Cailor.
După ce iarna au stat foarte mult în grajdurile lor, caii sunt acum scoşi afară, la
aer curat, în apropierea sărbătorii lor. Primesc „încălţări” noi, adică vor fi potcoviţi iar mai
apoi ţesălaţi. Pentru ca nimeni să nu-i deoache fiecare cal primeşte fundă roşie. Mai apoi
sunt puşi la căruţă care în prealabil a fost reparată, vopsită etc. În căruţă se aşază toată
familia, cu mic cu mare, în spatele vizitiului. Toţi sunt îmbrăcaţi în costume populare
pentru a merge la Biserica „Sfântului Nifon”
(aşa zisa, Biserica Sârbilor), din Târgovişte.
Preoţii ţin slujba în lăcaşul de cult în două limbi , română şi bulgară, iar după
aceea ies afară şi binecuvântează animalele. Femeile scot câte o figurină din aluat de pâine,
numită konceta. „Calul", din făină, drojdie şi sare, e rupt în două bucăţi egale. Jumătate este
mâncată, pe loc, de bărbat, socotit stâlpul casei, iar cealaltă jumătate e dată
animalului..După aceea, se pleacă, tot în alai de căruţe, spre locul unde va fi organizat
concursul de măiestrie.
În această comunitate se găsesc aproximativ 200 de cai, dar nu toţi participă la
întrecere. Anul acesta au participat în jur de 40 de cai. Muncile câmpului sunt repetate
acum pe „scena" din inima cartierului bulgăresc, pe strada unde se află sediul organizaţiei
lor. Nu există un câştigător sau un învist la această competiţie. Cu toţii sunt câştigători spun
bulgarii din Târgovişte.
„Doar aici, în Târgovişte, s-a păstrat până azi acest ritual", spunea Vasile
Costache, preşedintele asociaţiei „Zaedno", adică „Împreună", a celor 2.500 de etnici bulgari
din acest cartier. Comunitatea bulgarilor din Târgovişte are o istorie care începe din 1851,
când primele 57 de familii s-au aşezat în locul numit Herăstrău.

354
355
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE LA POALELE MUNŢILOR CARPAŢI

Autor: ÎNV.DANDU MELANIA

Instituţia: Şcoala Gimnazială Răstoliţa, Jud. Mureş

Situată la poalele munţilor Călimani şi Gurghiu , fiind poarta de intrare în defileul

Deda­Topliţa localitatea Bistra Mureşului, îşi poartă existenţa plină de istorie, de tradiţii şi
obiceiuri, obiceiuri şi tradiţii străbune româneşti , rod al unui efort îndelungat de
cunoaştere , ce reprezintă un tezaur inestimabil de înţelepciune ale căror valori şi resurse
nu se şterg niciodată .
Experienţa şi cunoştinţele populare de orice fel, asimilate şi transmise prin canale
folclorice la şcoala tradiţiei, au avut rol hotărâtor în desfăşurarea firească a vieţii sociale,
culturale, economice a satului românesc. În paralel cu documentele istorice scrise şi
mărturiile materiale, informaţiile au fost transmise, în exclusivitate pe cale orală, printr-un
sistem perfecţionat de comunicare numit, metaforic, gura satului. Tot de aici aflăm
informaţiidespre muncă, port, şezători, cârciumi, târg, biserică şi anumite momente ale
zilelor, anilor .Obiceiurile şi tradiţiile străbune româneşti, rod al unui efort îndelungat de
cunoaştere, reprezintă un tezaur inestimabil de înţelepciune ale căror valori şi resurse nu
se şterg niciodată.
A cunoaşte obiceiurile, tradiţiile, folclorul locului în care trăieşti şi convieţuieşti,
înseamnă a cunoaşte istoria locului şi implicit a patriei în care te-ai născut..A valorifica şi
transmite mai departe, peste generaţii tot ceea ce ai trăit înseamnă a hrăni sufletul
poporului tău cu tot ceea ce are el mai frumos şi mai valoros, a contribui la consolidarea
culturii naţionale, la îmbogăţirea inestimabilului tezaur al creaţiei spirituale a poporului
român. Aceste obiceiuri si tradiţii sunt zestrea , tezaurul cel mai de preţ al neamului nostru,
care nu ne lasă să pierim să dispărem ca naţiune , ca civilizaţie, iar datoria noastră morală
este aceea de a le transmite micilor învăţăcei, care la rândul lor , le vor transmite mai
departe urmaşilor urmaşilor lor.
Aflându-ne într-un sat încărcat de istorie şi plin de tradiţii , ca şi învăţătoari,
trebuie să transmitem micilor vlăstare pe care le educăm istoria zbuciumată a înaintaşilor
noştri dar, să le prezentăm şi obiceiurile şi tradiţiile specifice acestei zone, în care tradiţiile
s-au păstrat intacte din moși strămoși. Și acum mai poţi vedea pe uliţele din sat oameni
bătrâni, tineri dar mai ales copii îmbrăcaţi în straie tradiţionale care, la sărbătorile de peste
an, sau la slujba de la biserică, se mândresc cu portul naţional păstrat cu atâta dragoste şi
sfinţenie din generaţie in generaţie. Tradiţiile și obiceiurile de aici fiind la fel de vii ca și
acum o sută de ani.
Cele mai frumoase tradiţii sunt legate de Sfintele Paşti, Paștele fiind cea mai
importantă sărbătoarea creștină prin Învierea lui Iisus Hristosprin jertfa pe care acesta o
săvârşeşte pentru mântuirea neamului omenesc. Tradiţiile de Paşti încep cu "postul mare"i
cu anularea nunţilor, horelor, a mâncărurilor de carne, cu dereticatul gospodăriilor dar şi al
sufletelor, în aşteptarea marii sărbători .
Încă din prima zi de post bistrenii îşi curăţă vasele folosite pentru mâncarea „de
post” cu un amestec numit „leşie”, pentru a nu rămane urme de la mancarea de dulce
pregătindu-le astfel pentru mâncarea de post. Tot postul nu mâncă carne , ouă , lapte sau
brânză.

356
 În săptămâna premergătoare Floriilor se face curăţenie generalăîn casă, în curte
şi în ogradă: se mătură curţile, se reparăşi se vopsesc gardurile, se curăţă gunoiul din şuri,
grajduri , se lipesc şi se văruiesc pereţii şi pomii din curte şi grădină, se spală perdelele şi
mobilierul, se şterg geamurile, se aerisesc toate hainele, aşternuturile şi covoarele. Se face
curăţenie şi în grajdul animalelor, văruindu-se interiorulacestora.O vorbă din popor spune
că un gospodar harnic trebuie să-şi termine curăţenia în casă şi pe afară până la Duminica
Floriilor.
Bistrenii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită .Ele sunt simbolul
vegetaţiei reînviată primăvara.Salcia este cinstită în această ultimă duminică dinaintea
răstignirii Mântuitorului fiindcă atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu, o salcie
s-a aplecat peste ape ca să poată trece..Atunci Maica Domnului a binecuvantat-o să nu
ajungă niciodată cărbune, să fie mereu plecată peste ape şi sfântă de Florii. Rămurele de
salcie sunt duse de către copii duminica la biserică unde după slujbă părintele le sfinţeşte ,
apoi sfinţite erau aduse acasă după ce se atingeau cu ele toţi ai casei , precum şi vitele , erau
puse la icoană ori la grindă să fie ferită gospodăria de rele ori să fie folosite în caz de
îmbolnăviri: mâţişorii erau înghiţiţi , vindecând durerile de stomac, iar crenguţele
petrecute peste brâu se credea că alină durerile de spate.Ramurile de salcie sfinţite erau
puse în grădini şi livezi ca să le ferească de stihiile naturii, dar în special de grindină iar
cand afară se stârnea vreo furtună se dădea foc crenguţei de salcie casa şi cei ai casei fiind
astfel păziţi de fulgere şi trăznete..
Săptămâna Patimilor pregăteşte creştinul pentru marea sărbătoare, pentru
bucuria care însoţeşte aceasta sărbătoare creştină.În această săptămână, bisericile şi
oamenii îmbracă haine negre, îşi revizuiesc comportamentul, evită certurile, se roagă şi se
pregătesc de spovedanie.În fiecare zi din această săptămână, bisericile se umplu de
credincioşi dornici să se spovedeascăşi să se împărtăşeascăpentru a fi iertaţi de păcatele
săvârşite peste an.Paştele este o sărbătoare în primul rând prezentă în sufletele noastre,
totul în jur este altfel, culorile naturii, seninătatea cerului, hainele , bucatele , casele
îmbracă şi ele straie de sărbătoare.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de cina cea de
taină, la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin oferirea vinului ce
simbolizează sângele femeile se scoală de dimineata , pun aluat de pâine , din care fac colaci
, vopsesc ouă roşii folosind diferite modele de frunze pe care le duc la cimitir şi le dau de
pomană copiilor aflaţi în cimitir iar apoi toata lumea participa la biserică la citirea celor
douăsprezece evanghelii.
În vinerea Paştelui, cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor, creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii
privind torsul , ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost
răstignit Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus cănd toţi cu mic
cu mare vor cânta Prohodul Domnului vor înconjura biserica iar apoi vor tece pe sub epitaf
care simbolizează mormântul lui Iisus iar cei care vor trece vor fi feriţi de boli şi de toate
lucrurile rele ce se pot întâmpla.
Ziua de sâmbăta este dedicată pregătirii bucatelor tradiţionale:pasca , ouăle
roşii”cozonacul şi friptura de miel.Cea mai importantă coptură care se pregăteşte de catre
gospodine este pasca făcută din aluat de cozonac cu brânză de vacă dulce şi stafide se unge
cu ou pentru a avea un aspect rumen iar deasupra tot din aluat se modelează o cruce care
simbolizează crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
357
 Pasca se duce la biserică pentru a fi sfinţită, apoi se mănâncă împreună cu
celelalte bucate pregătite.
Ouale sunt vopsite cu coji de ceapă roşie si albă, făcându­se diferite modele cu
frunze şi flori culese de copii din grădină.
În dimineaţa primei zile de Pasti, toti membrii familiei se spală pe faţă cu apă
(neîncepută) dintr-un vas în care au fost puse: un ou roşu, un ban de argint şi o crenguţă de
urzică, spunând: "Să fiu sănătos / sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, să fiu dorit/ă şi
aşteptat/ă aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti, să fiu iubit/ă ca ouăle în zilele
Paştelui", apoi se trece peste faţă moneda de argint, zicând: "Să fiu mândru/ăşi curat/ă ca
argintul şi văzut/ă ca urzica". Există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un
arbust) asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că, în locul
globurilor, se pun ouă roşii.
După ce toată lumea este pregatită, bărbatul ia coşul cu pasca şi întreaga familie
se îndreaptă către biserică. Curţile bisericilor se umplu de oameni care se bucură, alături de
familie şi de prieteni, de minunea Învierii lui Iisus Hristos. La finalul slujbei, după ce au
primit pască şi vin, trupul şi sângele lui Iisus Hristos, şi-au sfinţit coşurile, bistrenii se
îndreaptă spre casele lor pentru a gusta din cozonaci şi din mielul tradiţional.La
întoarcerea spre casă, fiecare duce în mână lumânarea aprinsă la Înviere. Lumânarea e
păstrată cu cea mai mare sfinţenie tot anul pentru a-i apăra de „vreme rea”. Cu toţii se
îndreptau apoi spre case pentru a savura bucatele tradiţionale. În după-amiaza acelei zile în
curtea bisericii se desfăşoarăun concurs de “ciocănit “ouă roşii la care participă toţi copii
din sat.
Salatul oamenilor în aceste zile este, ca pretutindeni : »Hristos a înviat !», iar
celălalt pentru a confirma cele spuse răspunde : »Adevărat a înviat !
În sat se păstrează şi tradiţia stropitului. Este vorba de o ceremonie în care tinerii
se adună şi stropesc cu parfum fetele de măritat şi femeile tinere. Ei asemuiesc tinerele
femei cu nişte flori, într-o poezie pe care o rostesc în timp ce le stropesc. În schimb, tinerii
sunt răsplătiţi cu ouă roşii, cozonac şi vin. Tradiţia a fost adusă în sat de saşi, de unde a fost
preluată de maghiari şi apoi de români.Cu aceasta ocazie, udătorii obişnuiesc să spună o
scurtă poezie, prin care cer permisiunea de a ''uda femeile şi fetele, fiind recompensaţi cu
ouă roşii, prăjituri, iar cei mai tineri şi cu bani.Udătorii sunt invitaţi în casă, unde sunt
serviţi cu tot soiul de bunătăţi. Bărbaţilor şi tinerilor li se oferă pălincă de Bistra sau vin, în
vreme ce băieţilor mai mici li se dau ouă colorate şibani.Le place sau nu, fetele trebuie să
accepte să fie stropite în a doua zi de Paşti, fiindcă se spune că astfel nu se vor „ofili“ şi vor
avea noroc tot anul, iar bărbaţilor care uită de acest obicei nu le va merge bine deloc tot
anul.
Datinile, obiceiurile şi tradiţiile trebuie să nu piară, să dăinuie peste veacuri , iar
noi cu toţii trebuie să ne bucurăm de sărbătoarea Învierii Domnului, fiind pătrunşi de
convingerea că:

„Paştele ne vorbeşte despre frumuseţe, despre rara frumuseţe a unei noi vieţii.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE DIN JUDEȚUL DAMBOVIȚA

358
 Prof. de sprijin/itinerant: Stan Magdalena Mariana
Școala Gimnazială”Șerban Cioculescu Găești,
Dâmbovița (resursă umană Școala Gimnazială Specială Târgoviște)

Alături de Nașterea Mântuitorului, Sărbătoarea Sfintelor Paști rămâne una din

cele mai importante sărbători creștine a poporului român și nu numai.
În judeţul Dâmboviţa, ciclul pascal debutează cu o perioadă de doliu (Postul
Mare), urmată de alta, plină de lumină şi slavă (din Săptămâna Luminată şi până la
Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt).
Cea mai austeră perioadă de post este Săptămâna Mare, care marchează
prinderea, judecarea, biciuirea, chinurile, răstignirea şi moartea Mântuitorului. Aceasta este
perioada celor mai intense pregătiri pentru Paşti, marcată şi de prezenţa oamenilor la
slujbe, în special în Joia Mare (la Denia celor 12 Evanghelii), în Vinerea Mare (la Prohodul
Domnului) şi în Noaptea Învierii, când se ia lumină şi se sfinţesc pasca şi prinoasele (alte
bucate).
În Săptămâna Mare, Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morţi. Acum
se face ultima pomenire a morţilor din Postul Mare. Joia Mare este cunoscută mai ales, ca
ziua în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite în această zi nu se strică
tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de
piatră.
Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe
lângă ouă roşii, în prezent, se mai vopsesc ouăle şi în galben, verde, albastru. Unele
gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, ca să iasă
„cu model”.
Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare
doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul
lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în
chipul pâinii şi al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei
zile se oficiază Denia Prohodului Domnului.
În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (o masa pe care este așezată
evanghelia și o icoană cu răstignirea domnului Iisus Hristos), pe sub care toată lumea trece
după ce se închină și sărută evanghelia și icoana lângă care pune flori. Acestei zile i se mai
spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele ţineau post negru, iar seara, la Denia
Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică. După cântarea Prohodului Domnului, se
înconjoară de trei ori biserica de tot soborul. La terminarea slujbei, femeile merg la
morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, este obiceiul ca preotul să
împartă florile aduse, care sunt considerate a fi bune de leac. Lumea, pleacă acasă cu
lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari. Ocolesc casa de trei
ori şi, intrând, se închină făcând câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau
doar la grinda de la intrare şi păstrează lumânarea pentru vremuri de primejdie.
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii; spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de
la miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii şi copiii să se
împărtăşească.

359
 Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti, începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis şi a înviat Hristos. Chiar dacă oamenii participă în număr destul de mic la Sfânta
Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Cu
lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre
răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o păstrează tot restul anului.
În judeţul Dâmboviţa, mai exact în Târgoviște, bulgarii din cartierul Matei
Voievod sărbătoresc în prima sâmbătă din Postul Paștelui, ”Paștele cailor”. Gospodarii
sărbătoresc cu această ocazie legătura dintre om și cal.
Pentru că are loc în sâmbăta Sfântului Toader, se mai numește și”Tudoriţa".
Pentru comunitatea bulgară din Târgoviște, Tudoriţa este prin excelenţă
sărbătoarea care anunţă - și pregătește - începutul muncilor agricole ale gospodarilor.
De Paștele Cailor (sau Tudoriţa), gospodinele pregătesc dintr-un aluat special
figurine reprezentând calul numit konceta și merg de dimineaţa la Biserica Sf Nifon din
cartierul Matei Voievod pentru a le sfinţi. Bătrânii spun că au pomenit acest obicei din
copilărie, fiind întrerupt doar în perioada comunistă, când cai le-au fost confiscaţi de
regimul de atunci.
La ieșirea din biserică, preotul sfinţește grădinarul și calul, iar femeile împart
„konceta". Grădinarul trebuie să rupă ”konceta" în două părţi egale, jumătate mâncând-o el,
iar cealaltă jumătate fiind pentru calul său.
Momentul cel mai așteptat de participanţi este cel în care atelajele se întrec în
demonstraţii de îndemânare. Anul acesta au participat la cele doua probe 15 echipaje, cei
mai buni cai primind din partea organizatorilor șei, hamuri din piele și bice.
”Tudoriţa” - Paștele Cailor - s-a încheiat, anul acesta, cu un spectacol de dansuri și
cântece bulgărești, oferit de ansamblurile comunităţii bulgare din Târgoviște unei asistenţe
care a depășit numărul de 500 de participanţi, membri ai comunităţii, oaspeţi din Bulgaria
și din România

Bibliografie:
***, Catehism - Învățătura de credință ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de
Misiune a BOR, Bucureşti
GORDON, Vasile, 2000, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere
ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, Ortodoxia, nr. 3-4,

PAȘTELE LA ROMÂNI

Prof. înv. primar : Roman Doina

Școala Gimnazială nr. 1 Săveni ;jud. Botoșani

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştelor, Paştele sau

360
Învierea Domnului, pentru că în aceasta zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre
moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pe cei vii răscumpărându-i de
sub jugul păcatului şi împăcându-i cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul
primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie. Românii
aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în
acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai bună
rânduială .
Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la
câmp, din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe şi să se îngrijească de ea, repară
gardurile, ară grădina, înjunghie mieii de Paşte şi adună cele trebuincioase sărbătorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a
vărui, a spăla, a roşi ouăle, a coace pască şi alte copturi.
Fetele cele mari precum şi multe neveste tinere încep a coase câte o cămaşă nouă
precum şi alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o cămaşă nouă.
Fiecare are partea sa de ocupaţie şi grijă, fiecare caută a nu rămâne în urma
altora, iar sfintele Paşte să-l surprindă ca pe un neom între oameni.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii
Paştelor este pasca.
După o legendă din Bucovina pasca se face, pentru că Iisus înainte de a fi prins şi
răstignit pe cruce, zice învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţii copturi nedospite
şi nesărate adică turte sau azime, iar de acum înainte vor mânca copturi dospite şi sărate
care se vor numi paşte.
Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma
este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini şi
cele de la mijloc în formă de cruce, care însemnează crucea pe care a fost Mântuitorul
răstignit. Între împletituri se pune de regulă branză de vaci dulce, frământată cu ou şi
zahăr, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pasca se face fie în Joia
mare , fie în Sâmbăta mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac şi alte copturi
ca : babe, moşi, cozonaci rotunzi sau lungăreţi (ca sicriul în care a fost îngropat Iisus),
colaci.
Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor
sau de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit.
Mielul înseamnă Domnul nostru Iisus, iar în Banat este datina ca oasele şi celelalte rămăşiţe
ale acestuia să se îngroape la un altoi de măr sau păr sănătos, anume ca şi familia aceea să
fie tot anul sănătoasă.
Ouăle roşii se fac tot în Joia sau Sâmbăta mare. O legenda spune că :
“Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a
luat o coşarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi ruga să înceteze
a-l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse coşarca cu ouă lângă cruce şi începu a
plânge. Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în
scurt timp o parte din ouă se înroşiră, ca şi când ar fi fost vopsite. Domunul Iisus văzând
ouăle umplute de sânge, îşi aruncă privirile către cei de faţă şi le zise :
- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea
mea, după cum am făcut şi eu astăzi !

361
 După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi
i-a zis “Hristos a înviat!”
Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găină, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la
uscat şi se sterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.
Când cântă cocoşii de miezul nopţii, românii curaţi şi îmbrăcaţi frumos, după ce
spun rugăciunile, iau pască pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică.
Sosind preotul în biserica deja plină de lume, intră în altar, se îmbracă în hainele
cele mai frumoase, scoate usa împărătească sau uşa raiului din ţâţâni şi o așază deoparte
lângă perete, iese în naos, ia aerul de la postamentul unde a stat, îl scoate afară, înconjoară
cu dânsul biserica şi îl duce apoi în altar pe masa cea sfântă până miercuri înainte de
Înălţarea Domnului la cer.
După aceea, luând sfânta cruce şi sfânta evanghelie, iar epitropii bisericii luând o
cruce mare, praporele şi sfeşnicele aprinse cu făclii ies din biserică afară şi se aşază înaintea
acesteia, unde se află pus analogionul cu icoana Învierii lui Iisus .
În urma preotului iese şi poporul afară şi cântorii bisericii care cântă, având
fiecare câte o lumină de ceară aprinsă în mâna.
Preotul începe a cânta tropariul învierii, se trag clopotele şi se bate toaca.
După aceasta intră iaraşi cu toţii în biserică şi preotul continuă slujba Învierii,
precum şi serviciul sfintei liturghii.
În ziua Învierii fiecare creştin care i-a parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi
o lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei Învieri de către preot. După
Înviere fiecare se întoarce cu lumina aceasta aprinsă acasă. După ce ajung acasă şi păşesc
peste pragul casei încep a se închina, apoi intrând în casă, sting lumina în grindă, afumând-
o pe aceasta în semnul crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează apoi peste tot
anul, spre a o aveaşi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase, la revărsări mari de ape,
la grindină sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet.
Aprizând-o, zic :
Fugiţi necuraţi,
Fugiţi, voi spurcaţi.
De casa noastră
Nu v-apropiaţi.
Românii mai întrebuinţează lumina Învierii spre a afuma vitele cu dânsa.
În ziua Învierii, după ce s-a sfârşit sfânta liturgie şi anume între orele7-8
dimineaţa se sfinţeşte pasca şi ce s-a mai adus la biserică.
La sfarşitul slujbei de Înviere, se sfinţește pasca, unul sau două dintre ouăle
sfinţite se dau preotului care le-a sfinţit, iar restul se aduce acasă. Sosind acasă toţi se pun
la masă şi gustând mai întâi din pască, din ouă şi din celelalte bucate încep a mânca. După
ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi anume mai întâi soţii, apoi copii cu
părinţii şi părinţii cu celelalte rude aflate la masă. Facând aceasta, cred că cei ce ciocnesc
unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă.
În ziua dintâi, adică în ziua de Paşte se ciocneşte oul numai cap cu cap. A doua zi,
adică luni după Paşte se poate ciocni şi cap cu dos, iar în cele următoare chiar şi dos cu dos.
Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul său, şi
anume tot cu capul, zicând : “Hristos a înviat!”, iar cel mic răspunde : “Adevărat c-a înviat!”.

362
 În unele părţi din Banat este datina a se da în ziua de Paşte ca Moşi de sufletul
morţilor : colaci, miel, ouă roşii precum şi alte bucate aflate în casă.
În Transilvania cum se zăreşte de ziuă prind a umbla băieţii cu ouă roşii pe la
neamuri şi vecini, iar gazda le dăruieşte ouă roşii şi păscuţe . Tot aici feciorii cu flori în
pălării şi fetele frumos gătite se adună după prânz înaintea bisericii, toţi cu ouă roşii, unde
râd, glumesc, petrec şi ciocnesc împreună ouă, cel tare câştigă pe cel slab.
În Moldova “fetele şi flăcăii, în ziua de Paşte se urcă în clopotniţă şi toacă toată
ziua, ca să crească cânepa frumoasă şi moale ca mătasea”.
În unele locuri din Bucovina şi Transilvania, este datina ca luni după Paşte,
feciorii să ude pe fete şi băieţii pe copile. Iar marţi după Paşte udă fetele pe feciori şi
copilele pe băieţi. Fetele după ce au fost udate, invită pe cei ce le-au udat la masă, şi le dau
drept suvenir câte un ou mai frumos.
În Transilvania a doua zi de Paşte, după amiaza înainte de vecernie, credincioşii
satului se adună la Prânzul Paştelor . La acest prânz se bea şi se manâncă de sufletul
morţilor şi se cântă felurite cântece sau versuri ale Învierii:
După ce au stat cei adunaţi la masă se cântă Irmosul de masă, apoi intră toţi în
biserică pentru a asista toţi la vecernie, iar apoi merg şi se veselesc până la înserat , la
oamenii cei mai aleşi din sat.
În cele mai multe comune din Banat, în locul prânzului descris mai sus este datina
ca luni după Paşte să meargă preoţii cu litia la morminte şi aici să facă rugăciuni pentru
sufletele răposaţilor.
Dacă Paştele cade la sfârşitul lui Martie şi ţăranii nu au ieşit cu sămânţa la câmp,
atunci se duc luni după Paşti şi cu mâna, nu cu sapa, pun în pământ seminţe ca să le
rodească anul acela câmpul.
Săptămâna întâi după Paşte, la români se numeşte Săptămâna Luminată, pentru
că înviind în ajunul ei Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin învierea sa din morţi, şi pentru
că în această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se
înnoiască.

Bibliografie :

1.Aristotel Crîșmaru, Ortansa Crîșmaru, 1992, Dragușeni –un semn al permanenței,

Ed. Casa Editorială și de presă Glasul Bucovinei, Iași.

2.www.didactic.ro

TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE ROMÂNEŞTI

PROF. SIMIOANCA SIMONA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV BISTRIŢA

363
 Paştele reprezintă una din cele mai importante sărbători anuale creştine care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului Învierea lui Iisus Hristos-fiul lui
Dumnezeu , în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos. În
Săptămâna Mare, conform obiceiurilor româneşti, se face curăţenie generală în gospodării.
Curţile sunt măturate, şurile sunt curăţate de gunoaie, gardurile sunt reparate, şanturile
sunt curăţate de nămol şi adâncite. Casele trebuie să strălucească de curăţenie pentru că ele
“te blestemă dacă Paştile le prind necurăţate”.
În lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc şi se văruiesc casele,
iar mobilierul este spălat şi reparat. Până miercuri, inclusiv, sunt permise muncile la câmp.
După această zi bărbaţii trebăluiesc pe lângă casă, ajutându-şi nevestele la treburile
gospodăreşti.
Joia Mare este ziua în care , de regulă, se prepară cele mai importante copturi
Pascale pasca, cozonacii cu mac şi nucă. Pasca, cea mai importantă coptură rituală a
Paştelui se face din grâu de cea mai bună calitate, cernută prin sita deasă şi are, cel mai
adesea formă rotundă. Altă dată, cojile ouălor folosite la pască nu se aruncau şi nici nu se
ardeau. Ele se strângeau cu multă grijă într-un vas special şi se aruncau în Sâmbăta Paştelui
pe o apă curgătoare crezându-se că, astfel, găinile şi puii aveau să fie păziţi de uliu peste
vară.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor,
Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este ziua în
care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de
sub jugul păcatului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru şi nu
este voie să se lucreze nimic. Există credinţa că dacă cineva se încumetă a coace în această
zi este mare păcat.
O legendă creştină românească relatează că Maica Domnului, care venise să-şi
plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea au fost înroşite de sângele
care picura din rănile lui Iisus.Acesta, văzând că ouăle s-au înroşit , a spus celor de faţă : De
acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea. Culoarea roşie
reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sângele Domnului care s-a
scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Pe Valea Sălăuţei din judeţul Bistriţa-Năsăud există obiceiul ca, de Paşti, femeile
să împodobească ouăle roşii cu mărgele folosite, în restul anului, la confecţionarea
costumelor populare. Procedura este una destul de complicată, întrucât se ia fiecare
mărgea şi se coase pe un şir care împrejmuieşte oul ca o armură. Mai întâi, ouăle sunt fierte,
apoi sunt colorate într-o apă în care au fost fierte coji de ceapă, aceasta fiind cea mai veche
metodă de vopsire, păstrată timp de multe generaţii. Pe unele ouă se pune trifoi, talpa-
gâştei, păpădii sau alte frunze, ca să rămână impregnat modelul pe coaja oului.
Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale şi se face după reguli
precise: persoana mai în vârstă ciocneşte capul oului ţinut în mână de partener, în timp ce
rosteşte cunoscuta formulă HRISTOS A ÎNVIAT! , la care se răspunde ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Ţăranii noştri au obiceiul ca în dimineaţa din Duminica Paştelui, să-şi spele faţa
cu apă nouă sau apă neîncepută în care pun un ou roşu şi bani, având credinţa că vor fi tot
anul frumoşi, sănătoşi şi bogaţi. După consumarea ouălor, cojile roşii sunt păstrate pentru a
fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun.

364
 În tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti, ar avea puteri miraculoase, de
vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.
Lunea Paştelui în Transilvania i-a transformat pe băieţi în adevăraţi pelerini pe la
casele fetelor, unde au mers cu udatul.Obiceiul are la bază legenda fetei creştine şi a celei
păgâne. Aceasta spune că într-o zi o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a
întâlnit cu o fată păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească. Din vorbă
în vorbă, fata creştină i-a explicat celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre binele
creştin şi a îndemnat-o să se creştineze. Păgâna i-a spus atunci că se creştinează numai
dacă îi dovedeşte că există Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu. Minunea s-a
întâmplat, iar cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit
cu apă. Se spune că de la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat de Paşte. Indiferent de
poveştile care îi stau la bază, obiceiul e vechi de sute de ani şi e practicat nu numai în satele
din Transilvania, dar şi la oraşe, de bărbaţi de toate vârstele. Copiii sunt răsplătiţi cu
dulciuri şi bani, iar adulţii cu mâncare şi băutură.
Paştele este una din cele mai importante sărbători anuale creştine care reprezintă
Învierea Domnului luminâdu-ne sufletele şi îndemnându-ne să fim mai buni, iertători şi să
ne ajutăm unii pe alţii. Să nu uităm totodată că credinţa a fost tămăduitoarea strămoşilor
noştri, la ceas de cumpănă şi să transmitem mai departe obiceiurile, tradiţiile ortodoxe
pascale atât de valoroase.

BIBLIOGRAFIE
Presa locală – adevărul.ro bistriţa
- Mesagerul Bistriţa
Tradiţii, legende, informaţii culese de la locuitorii din judeţ
www.creştinortodox.ro/paste/obiceiuri-tradiţii

365
 PAŞTELE LA ROMÂNI

PROFESOR îNVĂŢĂMANT PREŞCOLAR , ANGYAL GEORGETA – MARIAN ADRIANA,

GRĂDINIŢA P.P. NR. 19 TIMIŞOARA

Cea mai mare, mai însemnată si mai sfântă sărbătoare de peste an, din ceea ce
spun românii este sărbatoarea Paştelor. Paştele sau Învierea Domnului. Ea cade
întotdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, cand toate în
natura învie.Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare
bucurie şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în
cea mai bună rânduială.
Bărbaţii care păna în Joia mare din Săptamana Patimilor lucrează de regula la
câmp, din ziua aceasta răman acasă ca sa o cureţe şi sa se îngrijească de ea, repară
gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paşte si adună cele trebuincioase sărbatorii.
Femeile, tot în Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a vărui, a
spăla, a roşi ouale, a coace pască ş alte copturi.
Fetele cele mari precum şi multe neveste tinere încep a coase câte o cămaşa nouă
precum şi alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o cămaşa nouă. Fiecare
are partea sa de ocupaţie şi grijă, fiecare caută a nu rămane în urma altora, iar sfintele Paşti
să-l surprindă ca pe un neom între oameni. Cea mai însemnata coptură pe care o mănancă
românii în decursul sărbătorii Paştelor este pasca. După o legendă din Bucovina pasca se
face, pentru ca Isus înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce , zice învăţăceilor săi, ca până
atunci au mâncat cu toţii copturi nedospite şi nesărate adică turte sau azime, de acum
înainte vor mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi paşte. Pasca se face dintr-un
aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma este rotundă, grosimea e cel
mult de un lat de deget cu împletituri pe margini şi cele de la mijloc în formă de cruce, care
însemnează crucea pe care a fost Mântuitorul răstignit. Între împletituri se pune de regulă
brânza de vaci dulce, frămantata cu ou şi zahăr, unsă cu ou şi împodobită cu stafide. Pasca
se face în Joia mare, fie în Sâmbata mare . În afară de pască , cele mai multe românce mai fac
şi alte copturi ca: babe, moşi, cozonaci, colaci. Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este
cea de miel, numit mielul Paştelor sau de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de
Paşte împreuna cu pasca la sfinţit. Mielul înseamna Domnul nostru Isus , iar în Banat este
datina ca oasele şi celelalte rămaşiţe ale acestuia să se îngroape la un altoi de măr sau păr
sănătos, anume ca şi familia aceea să fie tot anul sănătoasă. Ouăle roşii se fac în Joia sau
Sâmbata mare. O legendă spune că : “Pe când se afla Domnul nostru Isus răstignit pe cruce,
Maica Domnului a luat o coşarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o
îi rugă să înceteze a-l chinui şi necăji pe Isus. Maica Domnului puse coşarca cu ouă lângă
cruce şi începu a plânge. Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui
Isus sânge, în scurt timp o parte din ouă se înroşiră, ca şi când ar fi fost vopsite. Domnul
Isus văzând ouăle umplute de sânge, îşi aruncă privirile către cei de faţă şi zise: “ De acum
înainte să facţti şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut
şi eu astăzi!” După ce a înviat Domnul nostru Isus, Maica Domnului a fost cea dintâi care a
făcut ouă roşii sş pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întalnit câte un ou roşu şi câte o
păscuţă şi i-a zis “Hristos a inviat!” Când cânta cocoşii de miezul nopţii, românii curaţi şi
îmbracaţi, după ce spun rugăciunile, iau pasca pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre

366
biserică. Preotul soseşte în biserica plină de lume, intră în altar se îmbracă în ornatele cele
mai frumoase , scoate uşa împaratească sau uşa raiului din tâţâni şi o aşează langă perete,
iese în naos i-a aerul de la postamentul unde a stat, îl scoate afară, înconjoară cu dansul
biserica şi îl duce apoi în altar pe masa cea sfantă până miercuri înainte de Înalţarea
Domnului la cer. După aceea , luând sfânta cruce şi sfânta evanghelie, iar epitropii bisericii
luând o cruce mare , preaporele şi sfetnicele aprinse cu făclii ies din biserică afara şi se
asează înaintea acesteia, unde se află pus analogiul cu icoana Învierii lui Isus pe dânsul. În
urma preotului iese şi poporul afară şi cântatorii bisericii care cântă , având fiecare cate o
lumină de ceară în mânâ. Preotul începe a cânta topariul învierii, se trag clopotele şi se bate
toaca. După aceasta intra cu toţii în biserică şi preotul continuă actul învierii, precum şi
serviciul sfintei liturghii.
În ziua Învierii fiecare ins care ia parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi o
lumină pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei Învieri de către preot. După
Înviere fiecare se întoarce cu lumina aceasta aprinsă acasă. După ce ajung acasă şi paşesc
peste pragul tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă în semnul
crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează peste tot anul , spre o avea şi o
aprinde la întamplări primejdioase la vărsări mari de ape, la grindină sau piatră, la tunet,
fulger şi trăsnet. Românii mai întrebuinţează lumina Îvierii spre a afuma vitele cu dânsa. În
ziua Învierii, după ce s-a sfârşit sfânta liturghie şi anume iître 7-8 dimineaţa se sfinteşte
pasca şi ce s-a mai adus la biserică.
După sfârşirea Învierii, a liturghiei şi a sfinţirii pascăi, unul sau două dintre ouăle
sfinţite se dau preotului, care le-a sfinţit, iar restul se duce acasă. Sosind acasă toţi se pun la
masă si gustând mai întâi din pască din ouă si celelalte bucate încep a mânca. După ce s-au
săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii şi anume mai întai soţi, apoi copii cu parinţii
şi parinţii cu celelalte neamuri şi cunoscuţi. Făcând aceasta , cred că cei ce ciocnesc unul cu
altul se vor vedea pe lumea cealaltă.
În ziua dintâi, adică în ziua de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. A doua zi,
adică luni după Paşte se poate ciocni şi cu cap şi cu dos. Cel mai mic de ani tţne oul cu capul
în sus iar cel mai mare ciocneste cu oul său sş anume tot cu capul zicând : “Hristos a
înviat!”, iar cel mic răspunde: “Adevarat a înviat!” În unele părţi din Banat este datina a se
da în ziua de Paşti ca mosş de sufletul morţilor: colaci miel, ouă roşii precum şi alte bucate
aflate în casă.
În Moldova fetele şi flăcăii în ziua de Paşte se suie in clopotniţă şi toacă toată ziua,
ca să crească cânepa frumoasă şi moale ca mătasea.
În Transilvania cum se zăreşte de ziuă prind a umbla baieţii cu ouă roşii pe la
neamuri şi vecini , iar gazda le dăruieşte ouă roşii şi păscuţe. Tot aici feciorii cu florii în
pălării şi fete frumos gătite se adună după prânz înaintea bisericii, toţi cu ouă roşii, unde
râd, glumesc, petrec şi ciocnesc împreună ouă , cel tare castigă pe cel slab.
În unele locuri din Bucovina şi Transilvania, este datina ca luni după Paşte,
feciorii să ude pe fete şi baieţii pe copile.Iar marţi udă fetele pe băietţ. Fetele după ce au fost
udate invită pe cei ce le-au udat la masă şi le dau drept suvenir câte un ou mai frumos.
În Transilvania a doua zi de Paşte, după amiaza înainte de vecernie, credincioşii
satului se adună la Pranzul Paştelor. La acest pranz se bea şi se mănancă de sufletul
morţilor şi se cânta felurite cantece sau versuri ale Învierii.

367
 După ce au stat cei adunaţi la masă se cantă Irmosul de masă, apoi intră toţi în
bisericaă ca să asiste totă la vecernie, iar apoi merg şi se veselesc pâna la înserat la oamenii
cei mai aleşi.
Aşadar sărbatoarea Paştelui reprezintă una dintre cele mai importante sărbatori
anuale creştine care comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui
Isus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile cresşine, în a treia zi după răstignirea
Sa din Vinerea Mare.

BIBLIOGRAFIE:
RUDZIEVSKAIA, SVETLANA-2012, ENCICLOPEDIA “BISERICA ORTODOXA”,
COLECŢIA “BAZELE CULTURII ORTODOXE”, EDITURA ROOSSA

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR ÎN VIAȚA CREDINCIOȘILOR

Prof.Inv.Preșcolar : Baciu Corina Mihaela

Gradinița Nr. 2 Schitu-Golești

Anul bisericesc sau liturgic ortodox este împodobit cu o serie de sărbători,

posturi, pomeniri și alte numeroase slujbe. Această alcătuire minunată a anului bisericesc
are scopul de a reîmprospăta, de a comemora și îndeosebi de a face pe credincios să
retraiască spiritual și periodic cele mai importante momente din viaţa și activitatea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos precum și din întreaga istorie a mântuirii, cu
evenimentele și persoanele mai însemnate de dinainte și dupa întruparea Domnului.
Înca din timpul creștinismul primelor secole Întruparea, Patimile si Învierea lui
Hristos constituiau o singura realitate și tocmai datorită acestui fapt, viaţa spirituala a
creștinilor însemna în esenţă nașterea, vieţuirea, moartea și învierea Lui Hristos. Mai mult,
se poate spune că întreaga învăţătură, cultul și viaţa crestinismului primar erau străbătute
de mesajul Învierii Domnului Iisus Hristos, de bucuria Învierii, împreuna cu toate
evenimentele premergatoare.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei
sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea
rugăciunilor publice şi particulare, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei
aflaţi în nevoi. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria
înviere după moartea în Hristos. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a
pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către
aproapele nostru .
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din
această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca
totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.

368
 Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc
din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o lumânare
şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
Numită și Săptămâna Neagră în Bihor și Maramureș, Săptămana Mare găseste pe
toată lumea ocupată, toţi se pregătesc să întampine marea zi a Învierii Domnului.
În această săptămână se face curăţenie generala în casă, în curte și în acareturi: se
mătură curţile, se repară gardurile, se curăţă gunoiul din șuri, se spală perdelele și
mobilierul, se șterg geamurile, se aerisesc toate hainele, așternuturile și covoarele.
Bărbaţii muncesc la camp până cel târziu în ziua de joi, când revin în gospodărie
și își ajută nevestele la treburile casnice.
În Maramureș, în această săptămână oamenii poartă haine de doliu, iar casa o
îmbraca tot în negru și albastru închis. Ștergarurile se schimbă în ziua de Înviere cu cele
albe, iar femeile își schimbă portul.
Săptamâna Patimilor, este cu totul deosebită de toate celelalte perioade ale anului
bisericesc prin cântarile liturgice speciale. Fiecare credincios poate retrai în acest răstimp
momentele pline de dramatism ale patimilor Domnului prin rânduielile, imnografia
bisericeasca de o mare frumuseţe artistică și cu adânci semnificaţii teologice.

Bibliografie :

Cucos, Constantin, Iasi 1999, “Educaţie religioasă” , Editura “Polirom”

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 2008, „Foame si sete dupa
Dumnezeu, întelesul și folosul postului”, Editura. Basilica a Patriarhiei Române,

Inochentie al Odesei, Bucuresti, 1998, „Cuvântari la Sfântul si Marele Post”,

traducere de Nicodim Bacaoanul, „Editura Anastasia”,

Picioruș, Dorin Octavian , București 2010 , „Săptămâna Patimilor și Săptămâna

Luminată”, Editura „Teologie pentru azi”

369
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE PAŞTE

Prof. limba engleză Dan Amalia Maria,

Şcoala Gimnazială “Vasile Lucaciu” Şişeşti

Pentru români, sărbătoarea Paştelui se poate spune că este una dintre cele mai
importante din an, o sărbătoare cu o mare încărcătură spirituala şi de purificare atât a
trupului (prin postul pe care fiecare creştin îl ţine) dar mai ales a spiritului care în această
perioadă se înalţă pe sine. Paştele s-a sărbătorit pentru prima dată în jurul anului 1400
înainte de Hristos. Deşi Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinatăţii şi
reprezintă Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, aceasta a fost mai întâi o sărbătoare
iudaică (cuvântul Paşte isi are etimologia in cuvântul ebraic pesah, care inseamnă
trecere) şi simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană şi trecerea prin Marea
Roşie, pe pământul făgăduinţei. Paştele s-ar fi sărbătorit înca din Antichitate. Mai
târziu, de frica persecuţiei, creştinii il sărbătoreau pe Domnul pe ascuns, in locuri
izolate, grote sau cimitire. Abia după ce Biserica a fost acceptată drept cult legal in
perioada Imperiului Roman, ceremoniile au inceput să fie din ce in ce mai fastuoase.
Întâmpinarea sărbătorilor de Paşte se face prin Postul Paştelui numit si Postul Cel
Mare, post care durează 48 de zile. În mod oficial postul incepe dupa Duminica iertării, in
ziua de luni a săptămânii a şaptea de dinaintea sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte Săptămâna Patimilor sau
Săptămâna Mare si incepe in duminica Floriilor, duminica in care se comemorează intrarea
lui Iisus în Ierusalim. Săptămâna Patimilor comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi
moartea Lui. In această ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe
numite "Denie".
Deniile reprezintă unele dintre cele mai profunde slujbe ale crestinatăţii. Ele au
apărut o data cu creştinismul si se practică îndeosebi la lăsatul serii, dupa ora 18:00.
Deniile din Săptămâna Mare încep cu seara de Florii si ţin apoi de luni până vineri, când
preoţii rostesc rugăciuni rituale si citesc fragmente din Vechiul Testament. Tradiţia spune
că până la inceperea Deniilor, casa trebuie să fie curată, iar pomii si gardurile vopsite.
Femeile care merg la biserică pentru slujba Deniilor trebuie să poarte pe cap o năframă
neagră.
În Săptămâna Mare trebuie să fie păstrată liniştea şi tristeţea generală, la biserică
au loc servicii divine, tot in această săptămână au loc focuri rituale iar postul trebuie să se
respecte cu stricteţe. Tot in Săptămâna Mare se face curăţenia generală prin case si curţi, se
intrerup lucrările de câmp, se confecţioneaza haine noi pentru sărbătoare, se taie păsările
şi vitele pentru masa de sărbători. Casele trebuie să străluceasca de curăţenie pentru ca ele
"te blestema daca Paştile le prind necurăţate". In lunea Săptămânii Mari se scoate totul la
aerisit, se lipesc si se văruiesc casele iar mobilierul este spălat si reparat In Săptămâna
Mare oamenii trebuie să îşi ierte păcatele reciproc, să facă fapte bune si să meargă la
biserică pentru împărtăşanie. În prima zi a Săptămânii Mari, luni, este pomenit Iosif cel
Preafrumos, care a fost vândut de fraţii săi pentru 30 de arginţi (Iuda l-a vândut pe Iisus tot
pentru 30 de arginţi). In ziua de marţi se pomeneşte pilda celor 10 fecioare. Cinci dintre
fecioare erau inţelepte si aveau untdelemn pentru candele (erau milostive), iar cinci
fecioare erau nebune si domnul Iisus nu le-a primit.În ziua de miercuri se pomeneşte

370
femeia păcătoasa care a şters cu părul ei picioarele Mântuitorului. În ziua de joi,
Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor, a avut loc Cina cea de Taina, rugăciunea din
grădina Ghetsimani si vânzarea Domnului de către Iuda.
Joia Mare sau Joia Patimilor este ultima zi din postul Paştelui. Se spune că in
această zi nu este bine să dormi, astfel cine va dormi va fi leneş tot timpul anului. Joia Mare
este şi ziua in care morţii vin la vechile locuinţe unde rămân până în sâmbăta de dinainte de
Rusalii. Pentru că vremea este de obicei friguroasa in această zi, se fac focuri in jurul casei,
pentru ca morţii să se poată incălzi. In Joia Mare, data limită slujbelor speciale dedicate
morţilor, fiecare familie duce la biserică colaci, prescuri, vin, miere de albine si fructe
pentru a fi sfinţite si impărţite, apoi, de sufletul morţilor, parte preotului, parte sătenilor
aflaţi la biserică, in cimitir sau pe la casele lor. Pâna la Joia Mare, femeile se străduiau să
termine torsul de frica Joimăriţei care, in imaginarul popular era o femeie cu o infăţişare
fioroasă ce pedepsea aspru lenea nevestelor sau a fetelor de măritat. Uneltele de tortuăa ale
Joimariţei erau căldura, oala cu jăratec, vătraiul sau cârligul pentru foc. Aceasta fiinţă
mitologică folosea mijloace cumplite de tortură: ardea degetele si mâinile fetelor si femeilor
leneşe, le pârlea părul şi unghiile si incendia fuioarele de canepa găsite netoarse. De multe
ori nici flacăii leneşi, cei care nu terminau de reparat gardurile sau nu ingrijeau bine
animalele pe timpul iernii, nu erau iertaţi de aceste pedepse. De fapt, Joimariţa era, la
origini, o zeitate a morţii care supraveghea focurile din Joia Mare si care, treptat, a devenit
un personaj justiţiar ce pedepsea lenea si nemunca. Tot in Joia Mare se inroşesc si ouăle,
care nu se vor strica niciodata. Joia Mare este ziua in care, de regulă, se prepară cele mai
importante copturi pascale: pasca, cozonacii cu mac si nucă şi babele coapte in forme
speciale de ceramică. Pasca, cea mai importantă coptură rituală a Paştelui, se face din făina
de grâu de cea mai buna calitate, cernută prin sita deasa, si are, cel mai adesea, forma
rotundă. Aluatul dospit se pune in tăvi speciale pentru pască, după care, de jur imprejur, se
aşează aluatul impletit din doua sau trei sucituri si se lasă totul la crescut. In mijlocul tăvii
se aşează, apoi, brânza de vacă, pregătită cu zahăr, ouă, mirodenii si stafide. Peste brânză se
face o cruce, din acelaşi aluat impletit, impodobită cu ornamente in formă de floare. Se unge
totul cu ou si se coace in cuptorul incălzit. Altă dată, cojile ouălor folosite la pască nu se
aruncau si nici nu se ardeau. Ele se strângeau cu multă grijă intr-un vas special si se
aruncau in Sâmbăta Paştelui pe o apă curgătoare crezându-se că, astfel, găinile şi puii aveau
să fie păziţi de uliu peste vară. Se mai credea că, in felul acesta, se dădea de ştire Blajinilor -
popor mitic care trăia sub pamânt - că se apropie cea mai mare sărbătoare a creştinilor.
Vinerea Mare se mai numeşte şi Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor sau Vinerea
Seacă. In această zi, Iisus a pătimit şi a fost răstignit. In Vinerea Mare se ţine post negru,
adiăa nu se bea şi nu se mănâncă nimic toată ziua. Postul negru se ţine pentru a-l feri de
boli pe cel ce posteşte. Postul negru il va face mai sănătos şi îi va merge bine tot anul.
Tradiţia spune că cel care posteşte în această zi nu îl va mai durea capul niciodată şi va şti
cu trei zile înainte când va muri. In Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Exista
credinţa că dacă cineva se incumeta a coace in această zi face mare păcat iar coptura nu
este mâncată nici măcar de peşti. In Vinerea Mare, dimineaţa, inainte de răsăritul soarelui,
oamenii alergau desculţi prin rouă sau se scăldau tainic in ape curgătoare crezând că, in
felul acesta, vor fi sănătoşi pe tot parcursul anului. Ca să se ferească de boală şi de spiritele
rele, in Vinerea Mare femeile nu cos, nu ţes si nu coc pâine la cuptor.
In Sâmbăta Mare se prăznuieşte ingroparea trupească a lui Iisus si pogorârea lui
in Iad. Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
371
pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin inăaperi şi să facă ultimele
retuşuri la hainele noi pe care urmau să le imbrace in zilele de Paşti. De obicei, in Sâmbăta
Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncări tradiţionale:
drobul, friptura si borşul de miel. Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se pregătesc
prea multe feluri de mâncare, de unde si zicerea: "Crăciunul este sătul iar Paştele este
fudul". Principala grijă a oamenilor, inaintea Paştilor, este aceea de a-şi primeni hainele,
fiecare gospodină trebuind să aibă o cămaşa nouă, cusută in mod special, iar bărbaţii măcar
o pălărie nouă. Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi
dus la biserică, pentru sfinţire. In el aşterne un ştergar curat si aşează o lumânare albă, apoi
ouă roşii, pască, cozonac, ouă incondeiate, o bucată de slănina, miel, muşchi de porc, şunca
special preparată, zahăr, făină, salată de hrean cu sfeclă roşie fiartă, sare, câţiva căţei de
usturoi, cârnaţi etc. Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care il are gospodina,
semn de preţuire a sărbătorii pascale dar si de mândrie personală. In Bucovina, fetele se
duc in noaptea de Inviere in clopotniţa şi spală limba clopotului cu apă neincepută. Cu
această apă se spală pe faţă in zorii zilei de Paşti, ca să fie frumoase tot anul si aşa cum
aleargă oamenii la Inviere când se trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele.
Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi,
iar ele, pentru a-şi arăta consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roşu.
La Călăraşi, la slujba de Inviere, credincioşii aduc in coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă
roşii, cozonoc si cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru implinirea acestei tradiţii.
Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci când cocoşii cântă, Hristos a
inviat! cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un semn că, in anul
respectiv, in casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt daruiţi oamenilor săraci.
Duminica Invierii este ziua in care Mântuitorul a inviat. O foarte frumoasă datină
se păstrează in Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineata in prima zi de Paşti, copiii merg la
prieteni şi la vecini să le anunţe Invierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou
roşu. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai intâi de un baiat, pentru că in
acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului. In Banat, la micul dejun din prima zi de
Paşti, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de
paşti (vin si pâine sfinţite). In meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert,
ouă albe si mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptura de miel. In
zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a
credinţei in puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. In zorii zilei de
duminică, credincioşii ies in curtea bisericii, se aşează in formă de cerc, purtând lumânările
aprinse in mână, in aşteptarea preotului care să sfinţească şi să binecuvânteze bucatele din
coşul pascal. In faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduiala
strămoşilor. In coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt aşezate, pe o
farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate in râu
pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte
ori vitele vor fi bolnave), făină(pentru ca rodul grâului sa fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol
de protecţie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca, brânza,
ouăle roşii, dar şi ouăle incondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, si
prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continua in familie. In
Moldova, in dimineaţa următoare după noaptea Invierii se pune un ou roşu şi unul alb intr-
un bol cu apă ce trebuie sa conţina monezi, copiii trebuie sa-şi clătească faţa cu apă şi sa-şi

372
atingă obrajii cu ouălele pentru a avea un an plin de bogaţii. In ziua de Paşte nu e indicat să
se doarmă dacă vrem să ne meargă bine tot anul.
Ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus pentru mântuirea omenirii.
Legenda spune că după răstignirea lui Iisus, Pilat a fost invitat la o petrecere. Atunci un
soldat a intrat in incapere şi a strigat că Iisus a inviat. Pilat, neincrezător, a spus că va crede
acest lucru doar atunci când oul pe care il ţinea in mână se va inroşi. Oul s-a inroşit pe loc,
iar Pilat a scăpt oul pe jos care a crăpat. Tot de atunci a rămas şi obiceiul că de Paşte să se
ciocnească ouăle. O altă legendă spune că in dimineaţa Duminicii după Inviere, o copilă
mergea cu un coş cu ouă la Ierusalim pentru a le vinde. Copila s-a intâlnit pe drum cu un
evreu, care bucuros de vestea invierii lui Iisus, in loc de bună ziua i-a spus copilei Hristos a
înviat. De atunci a rămas obiceiul ca de Paşte oamenii să se salute in acest fel. Ciocnitul
ouălor de Paşte se face după reguli bine ştiute. Persoana mai in vârstă ciocneşte primul oul
ţinut in mână de o persoană mai tânără, şi rosteşte "Hristos a Inviat", iar celălalt îi răspunde
cu "Adevărat a Inviat". Cojile ouălor mâncate de Paşte sunt păstrate şi puse apoi in brazdă
pentru ca pământul să fie roditor. Cine mănâncă in ziua de Paşte prima oară ouă, va fi uşor
peste an.
Mielul de Paşte este un alt simbol al acestei sărbători creştine şi reprezintă
simbolul lui Iisus. Ca şi Mântuitorul, mielul este o jertfă adusă creştinătăţii. Mielul este şi
mâncarea tradiţională de Paşte şi este pregătit după mai multe reţete, in funcţie de zonă. Un
alt preparat simbolic al sărbătorii de Paşte este si drobul din carne de miel. Mielul pregătit
pentru masa de Paşte era fript cu toate măruntaiele la cuptor, fără a fi fiert şi fără a i se
zdrobi vreun os.
Se spune că in zilele de Paşte cerurile sunt deschise. Cine se va naşte in ziua de
Paşte va avea o viaţă imbelşugată, iar cine va muri va fi iertat de toate păcatele şi va ajunge
in Rai. Lumânările care sunt aprinse in Noaptea Invierii trebuie aduse acasă şi păstrate,
fiind apoi aprinse la necaz mare, furtună sau boală. In a doua zi de Paşte, ardelenii
păstrează obiceiul udatului, când băieţii ajung in locuinţele fetelor si le stropesc cu parfum.
Timp de 40 de zile, după Învierea Domnului, creştinii se salută cu "Hristos a
înviat" si răspund cu "Adevărat a înviat".

BIBLIOGRAFIE

Ciripoiu, Carmen, “Tradiţii si superstiţii de Sfânta Sărbătoare a Paştilor”,

“Frumuseţea Sărbătorilor Pascale de odinioară”, Taifasuri, Nr. 470, 17-23 aprilie
2014, pp. 15-16
“Obiceiuri din Săptămâna Mare”, http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-
traditii-paste/obiceiuri-saptamana-mare-71066.html
“Obiceiuri româneşti de Paşte”, http://www.desarbatori.ro/paste/obiceiuri
Rotaru, Mihaela, “Tradiţii şi obiceiuri de Paşte”, http://timp-liber.acasa.ro/noutati-
290/traditii-si-obiceiuri-de-paste-12618.html, 30.03.2010

CREDINȚE ȘI PRACTICI DE SFINTELE PAȘTI

373
 Autor Nicolae Ioana
Școala Gimnazială Nr. 1 Bragadiru/Ilfov

Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregăteăte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de
Paști prin "postul Paștelui" numit și "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paști.
Ultima săptămână din Postul Paștelui se numește "Săptămâna Patimilor" și începe
în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
"Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea și moartea Lui. În
această ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite "Denie".
De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea și închiderea lui Iisus. Ziua de joi
se numește "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează crucificarea și
moartea lui Iisus pe cruce. În această zi, se ţine "post negru".
Deși această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătorește oarecum diferit în regiunile României.
Cât de mișcătoare sunt postul, rugăciunile, patimile, moartea și învierea, dar să nu
rămânem doar impresionaţi la partea sentimentală a acestor realităţi.Omul credincios nu
are din coborârea lui Dumnezeu la el numai satisfacţia sentimentală că acesta a coborât din
iubire, ci e ridicat la modul divin de existenţă.Viaţa viitoare înseamnă pentru credincioși
realitatea la care aceștia vor crește, vor ajunge la starea învierii. Trupul înviat al Domnului
e darul cel mai mare al lui Dumnezeu care ne comunică viaţa veșnică prin trupul său. Iată
de ce Paștele, Învierea Domnului sunt prototip și izvor al tuturor duminicilor, al Sfintei
Liturghii.
De sărbătoarea sărbătorilor, de Sfintele Paști trebuie să ne rugăm la Dumnezeu
să aducă în sufletele noastre bucurie, curaj și pace, iar noi să căutăm să aducem aceleași
daruri semenilor noștri. Învierea să ne călăuzească totdeauna spre cât mai multă iertare și
spre cât mai multe fapte bune asemenea „bobului de grâu, care, atunci când cade....murind,
jertfindu-se, aduce multă roadă”. (Ioan, 12, 24)

Bibliografie
Lidia Granaci, 2006, Sărbători, obiceiuri, tradiţii, Editura Epigraf S.R.L.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII-TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE

(REZUMAT)

Autor : Domokos Ildikó ; Instituţia : Şcoala Gimnazială Răstoliţa, jud.Mureş

Sarbatoarea Pastelui isi are obiceiurile si traditiile ei, in functie de cultura si

civilizatia fiecarei natiuni sau a unei comunitati etnice. Transilvania, prin statutul de

374
confluenta a culturilor occidentale cu cele orientale, este locul unde biserica catolica si
reformata se intrepatunde cu ce ortodoxa si greco-catolica. Numeroase sunt satele din
Ardeal si Banat unde sunt cate trei sau chiar patru bisericii de rit diferit si cu enoriasi care
apartin de religiile catolica, reformata, luterana, greco-catolica si ortodoxa. Acesta
diversitate isi are izvorul in faptul ca Transilvania din vremea Principatului istoric a fost
singurul stat din Europa secolului al XVII-lea care a acordat si recunoscut libertatea
religioasa pentru toate natiunile locuitoare ale principatului.
De aceea, si sarbatoarea Pastelui a cultivat de a lungul timpului obiceiuri si
traditii specifice atat la sasi, maghiari, svabi cat si la romani. Pregatirea pentru Paste incepe
la romano-catolici cu Postul Pastilor, care este randuit pentru curatirea sufletului prin
rugaciune, spovedanie si impartasirea cu Sfintele Taine. O data la cativa ani, Pastele catolic
si ortodox este sarbatorit impreuna. Asta pentru ca cele doua mari Biserici, cea catolica si
cea ortodoxa, calculeaza data Invierii lui Isus dupa doua calendare diferite. Data Pastelui
difera din anul 1582, cand biserica romano-catolica a trecut la calendarul gregorian, corect
din punct de vedere stiintific, iar biserica ortodoxa a ramas dupa calendarul iulian, eronat.
Tot in Transilvania binecunoscuta traditie de a primi si oferii paste cu paine si
vin, in dimineata primei zile a Pastelui la biserica, isi are originea odata cu infiintarea
Bisericii romano-calvine (reformate) din Ardeal de catre principii Transilvaniei in secolul al
XVII-lea, obicei care a fost preluat atat de romano-catolici, ortodocsi sau greco-catolici si
care, alaturi de introducerea limbii romane in detrimental celei latine ca limba de oficiere a
slujbei in biserica, au fost primele proiecte de reformare a bisericii romanesti din
Transilvania.

Obiceiul stropitului
Pastele este insotit de o multime de obiceiuri si simboluri, dar cel mai cunoscut
obicei la germani si maghiari, pe langa incondeiatul oualelor rosi sau a modernului iepuras,
este cel al mersului cu stropitul sau udatul. Obiceiul isi are originea in perioada precrestina,
ca simbol al vietii si fertilitatii, si a fost practicat de mai multe popoare germanice. De fapt,
conform credintei religioase, obiceiul a fost adoptat in amintirea faptului ca evreii i-au
stropit cu apa pe adeptii lui Isus care aduceau vestea Invierii. "In Transilvania, stropitul s-a
practicat si la familile nobiliare pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, dupa care a ramas doar
in mediul rural. Odata cu trecerea timpului, obiceiul s-a modernizat, iar daca in trecut se
folosea apa, astazi se foloseste parfum sau apa de colonie" afirma pastoral reformat Andrei
Nemes. Baietii adunati in grupuri merg la fete acasa a doua zi de Paste, unde intreaba
parintii fetelor daca primesc cu udatul, in timp ce rostesc urmatoarea poezie "Am fost intr-
o padure verde, am vazut o viorea albastra, care statea sa se ofileasca. Imi dati voie sa o
stropesc?". In mediul urban din zona Hunedoarei se foloseste o alta varianta: "Am auzit ca
aveti o floare frumoasa, am venit s-o udam sa nu se ofileasca". In alte zone se rosteste o alta
varianta a poezie "Intr-un cos cu viorele, canta doua pasarele, casarile ciripesc, imi dati voie
sa stropesc?". Baietii stropesc fata cu parfum, dupa care sunt rasplatiti cu oua rosii, bautura
si prajituri.
La comunitatea germana de religie romano-catolica se obisnuieste ca in cea de a
doua zi de Pasti, atat barbatii casatoriti cat si baietii, sa stropeasca femeile si fetele. Au
prioritate rudele sau persoanele cu care exista relatii de prietenie. Pentru germanii catolici,
stropitul simbolizeaza dorinta de bunastare si beatitudine.
Cu bradul de poarta
375
 In alte zone din Transilvania, in ziua de sambata, baietii impodobesc brazii cu
panglici colorate, iar la lasarea intunericului, tinerii se strecoara in curtile fetelor de maritat
si le agata brazii la poarta. La fetele frumoase din sat vin zeci de baieti, care pun crengute la
poarta. Pentru ca pandesc toata noaptea la ferestre, tinerele stiu pe cine trebuie sa
rasplateasca la stropit in prima sau a doua zi de Paste. Dupa numarul de crengute primite,
fetele din sat afla cine are cea mai mare trecere la baieti din sat.
In localitatea Trei Sate, din judetul Mures in ziua a treia de Paste, dupa ce femeile
frumoase sunt stropite, vine si randul flacailor sa fie udati, spune Laszlo Varro, unul dintre
localnici. "Galetile pline cu apa ii asteapta pe feciori, care sunt udati de fetele din sat. Numai
daca este foarte frig afara, baietii scapa neudati".
In zona Corundului din Harghita, mersul cu stropitul este pregatit din timp.
Baietii isi aleg un conducator, care merge din casa in casa, pentru a sti daca vor fi primiti de
gazde la udat. Astfel, fiecare grup isi alege trei purtatori de cuvant. Unul rosteste salutul,
altul este responsabil cu urarile, scurte poezioare ale stropitului, iar ultimul cu urarea de
ramas bun: "Lumea-ntreag-am colindat, dupa o fata de maritat, am gasit o mandra floare, in
lume pereche n-are, nu o las sa se-ofileasca, o stropesc ca sa-nfloreasca".
Obiceiul stropitului de Pasti a fost adus in Transilvania in perioada Evul Mediu de
sasii din zona Sibiului. De aici, el s-a raspandit in toate zonele locuite de germani. Apoi, prin
aculturatie, traditia a fost preluata de maghiari, iar mai tarziu s-a raspandit in toate
comunitatile reformate si catolice din Ardeal. In cele din urma, el a fost adoptat si in unele
zone de romani.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

Prof.înv.primar:BARBIR EMILIA DANIELA

E sâmbăta Mare a Paştilor. Femeile au terminat de dereticat prin case, ouăle au

fost „împiestrite”, „înroşite”, cele mai frumoase au fost puse deoparte pentru a fi ciocnite
chiar în ziua de Paşti.
Ouăle încondeiate sunt şi obiectul unei tradiţii practicate în satele bucovinene, în
Duminica Paştelui. „Udatul” sau „stropitul” este un obicei prin care feciorii urează fetelor,
când le stropesc cu apă, sănătate şi prosperitate, iar ele îi răsplătesc cu ouă „muncite”,
simbol al unei afecţiuni reciproce. Oul devine în cadrul acestui obicei un însemn
plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci şi talentul său de a reda aceste
trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.
Oul roşu apără recoltele de ploaia cu piatră. În mod special, pentru ca podgoriile
să rodească, să fie ferite de calamităţi naturale, agricultorii îngroapă un ou roşu în vie.
Primul ou se vopseşte în roşu închis şi se numeşte „norocul copiilor” sau „merişor”. Acest
ou se păstrează în camera copiilor, ca să-i apere de rele. „Merişorul” este purtat de aceştia
la examene, ca talisman, sau se pune la ceas de cumpănă la căpătâiul copilului bolnav.

376
 Ouăle roşii şi cele albastre se mai numesc şi „dragostea fetelor”; tot din strămoşi
se spune că orice fată care vrea să aibă noroc va păstra în camera sa nouă ouă vopsite în
aceste culori.
Există o datină veche pentru sporul şi sănătatea familiei. Într-un lighean se pun
un ou roşu, în unele locuri chiar două, şi o monedă de argint. Deasupra se toarnă apă
proaspătă (neîncepută), adusă chiar atunci de la fântână. Toţi ai casei se spală rând pe rând,
dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos (sănătoasă) şi obrazul să-
mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle în
zilele de Paşti”. După aceea, luând fiecare piesa de argint în mână şi dând cu dânsa de
asemenea peste faţă, zice:” Să fiu mândru (mândră) şi curat(ă) ca argintul”. Fetele mai
adaugă şi cuvintele: „Să trec la joc (dans) din mână în mână ca şi banul: să fiu uşoară
precum cojile de ouă, care trec plutind pe apă”.Multe femei şi fete îşi dau cu oul pe faţă,
fiindcă ar dori ca faţa să le fie totdeauna netedă şi curată. În unele locuri se pun în lighean şi
crenguţe de busuioc. Se zice că acei ce se spală astfel vor fi onoraţi precum busuiocul.
Pentru ca dorinţele mari să se împlinească, este bine ca orice credincios să meargă la nouă
biserici şi să împartă nouă ouă roşii lanouă copii săraci.Fetele dorm cu oul roşu în sân, ca să
fie frumoase ca oul roşu tot timpul anului.
Simbol al Învierii lui Iisus Hristos, ouăle de Paşti sunt în acelaşi timp o
promisiune a Învierii pentru toţi morţii. În acest sens trebuie înţeles obiceiul - întâlnit pe
întreg teritoriul românesc - de a împărţi pentru morţi (în unele zone de a da peste
mormânt) în zilele de Paşti, ouă roşii.
Sărbătoarea sărbătorilor aduce numai bucurie, numai dragoste. Învierea
Domnului ne dovedeşte că viaţa a învins, „pre moarte călcând”, lumina a alungat
întunericul, credinţa nu este zadarnică, iar dragostea vindecă cele mai adânci răni. Atât
trupul cât şi sufletul se înnoiesc. Pentru a simţi cu adevărat şi a întâmpina cum se cuvine
această sărbătoare, trebuie să ieşim din starea banală, de zi cu zi, şi să facem pasul spre
purificare, prin Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei.

OBICEIURI DE FLORII

Prof. Barbu Mirela, Liceul “Matei Basarab” Craiova

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu

înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii. În fiecare an de Florii se fac
procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce
cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât
era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. "Osana!", îi strigau pruncii, iar
oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L
întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei.
Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care
premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa. În prescripţiile

377
iudaice se arăta că fiecare evreu trebuie să meargă măcar o dată pe an la Templul din
Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de
patimile sale şi de Învierea sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani
înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele "Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-
te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin,
pe mânzul asinei".
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan,
Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe
asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de
Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare
toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o
îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.
Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui
Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură. Sărbătoarea
intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora,
de unde şi denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a
intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în
mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.
Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta
Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor
lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite
cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în
straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte.
Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de
ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.

În vechime, Duminica Floriilor era numită şi Duminica aspiranţilor sau a

candidaţilor la botez, pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toţii, cu mare
solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admişi la botez, iar acesta le dădea să înveţe
Simbolul credinţei.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Prof. Cristian Grecu

Şcoala Gimnazială Rotărăşti, loc. N.Bălcescu Jud.Vâlcea

Învierea Mântuitorului, al cărei imn - Troparul Paştilor - este cel mai triumfal pe
care l-a cântat şi l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creştinii, o stare
sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este
efectul unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi şi unei nădejdi, pe care n-o poate produce
în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot
încerca sufletul nostru.

378
 Imnul Învierii este un strigăt de triumf şi de bucurie care ne ridică până la cer,
este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră de
creştini!
Când Mântuitorul trăia în suferinţă şi umilire în zilele patimilor, El era, privindu-
L omeneşte, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai zdrobit dintre
toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea, mai
duşmăneşte tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat, ca Mântuitorul. Nu numai
cei care-L răstigneau, urlau şi blestemau, nu doar un popor se desfăta la privirea durerilor
Lui fizice şi morale, ci o lume întreagă, de atunci şi până astăzi, a găsit în osânda şi în
moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment ca de dreptate şi de putere a ei împotriva
"blasfematorului" şi "înşelătorului Aceluia", cum îl numeau cu ipocrizie cei care L-au dat
spre chinuire şi moarte.
Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat şi batjocorit de atunci şi până
astăzi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit în derâdere "Regele Iudeilor", rege încoronat cu
spini, rege al cărui tron era o Cruce, rege fără gardă, părăsit de ai Săi, păzit după moarte, a
izbândit cea mai strălucită şi neaşteptată biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra
morţii şi asupra răutăţii omeneşti totodată. Această biruinţă a putut fi tăgăduită, dar nu I-a
putut fi smulsă niciodată.
Dezamăgiţi şi tulburaţi, înşelătorii de atunci au plătit pe străjeri ca să spună,
împotriva evidenţei că El a fost furat noaptea de ucenicii Lui fricoşi din mormântul întărit
cu pază şi peceţi.
Împotriva a tot ce I-au spus şi-I vor mai spune iscusiţii întru tăgadă a miracolului
creştin stă dovedit şi nezdruncinat, drept şi tare ca un munte de adevăr dumnezeiesc şi
omenesc, cuvântul simplu şi drept al Apostolului: "dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Corinteni 15, 14), iar
propovăduirea şi credinţa Lui şi a noastră n-a fost şi nu este zadarnică. Împotriva
construcţiilor de ipoteze şi de subtilităţi omeneşti, stă un argument ce nu se poate răsturna,
micşora şi contrazice niciodată: cel mai important fapt istoric care s-a produs vreodată, stă
creştinismul cu credinţa şi cu Biserica sa, zidite pe adevărul istoric şi moral al Învierii lui
Hristos, stă o realitate mare cât 20 de secole.
Cu cât a dăinuit şi a crescut în acest timp îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atâta a
crescut puterea şi însemnătatea ei de biruinţă asupra firii şi a răului morţii. Cu cât va dăinui
şi va creşte încă îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât se va vădi prin contrast
adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţă şi de credinţă; va creşte şi se va întări în
convingerea noastră, bazată pe existenţa adevărului Bisericii universale, că: Hristos a
Înviat! Cu cât omul şi omenirea întreagă vor cunoaşte mai multe biruinţe, cu atât va fi mai
mare între toate Biruinţa lui Hristos.
Biruinţele omeneşti creează stări relative, limitate şi schimbătoare, dar Biruinţa lui Iisus
Hristos a creat o stare absolută şi permanentă, o stare morală de natura, mărimea, puterea
şi importanţa spiritului. Fără Învierea lui Hristos, omenirea era şi azi sufleteşte cu 2000 de
ani în urmă sau, poate, prin regres, cu mult mai mult, în barbarie şi mizerie morală. Ce ar fi
fost omenirea fără Învierea lui Hristos, fără creştinism şi fără Biserică, fără Apostoli, fără
Evanghelie, fără Sfinţi, fără credinţă, fără sublima iubire creştină, fără multele şi marile idei
şi fapte de bine şi de cultură aduse de creştinism, fără miile de martiri care au cucerit cu
suferinţe şi cu sânge dreptul omului la libertatea de gândire şi de credinţă, fără instituţiile
de binefacere incomparabile ale creştinismului, fără capodoperele de gândire, de caritate şi
379
de artă cu care creştinismul a umplut, a înnobilat şi a ridicat lumea? Creştinismul este tot ce
a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător şi mai salvator neamul omenesc, creştinismul este
opera Jertfei şi a Învierii lui Hristos.
Crucea/jertfa și Învierea se presupun reciproc: jertfa fără înviere ar fi fost fără
rost, iar învierea fără jertfă ar fi fost imposibilă: „În cruce este o putere care produce
înviere și în înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea are în ea
însăși o forţă biruitoare a păcatului și a morţii, o putere care înaintează spre înviere și se
finalizează în înviere”. Pe cruce a fost pironit păcatul (Coloseni 2) și s-a arătat iubirea lui
Dumnezeu care întrece orice cunoaștere (Efeseni 3). Cugetând la Crucea Domnului, Sfântul
Ioan Gură de Aur spune: „Dacă mă întreabă cineva, ce lucru minunat a făcut Hristos? Eu voi
lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morţi și alte minuni, și voi arăta doar crucea,
care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava Fiului Unuia Născut,
desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii, mândria lui Pavel”. Crucea
însă nu ar fi adus izbăvirea dacă viaţa nu ar fi triumfat asupra morţii: „Dacă Hristos,
murind, n-ar fi înviat, nici păcatul nu s-ar fi șters, nici moartea nu s-ar fi nimicit, nici
blestemul nu s-ar fi ridicat... moartea s-ar fi perpetuat în veci”.
Învierea Domnului este garanţia învierii noastre: Luând fire omenească, Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, întru toate asemenea nouă, afară de păcat. S-a făcut
„unul dintre noi, întâiul născut între mulţi fraţi” (Romani 8), „capul trupului, al Bisericii; El
este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1).
Astfel, cum spune Sf. Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni, capitolul 15, firea
menească a lui Hristos s-a făcut „aluatul” sfinţeniei pentru întreaga omenire, „pârgă a
învierii și garanţia învierii noastre”.
Din moartea şi din Învierea Lui credem şi ne mântuim şi trăim în marile idei morale care
au devenit patrimoniul omenirii întregi. Învăţătura şi misiunea Lui s-au verificat prin
Moartea şi Învierea Lui; Moartea şi Învierea lui au dat Creştinismului sens şi viaţă, au dat
sens morţii şi învierii noastre. Lumea păgână cunoaşte moartea dar nu cunoaşte Învierea;
ea trăieşte pământeşte, mărginit, fizic, fără perspectiva vieţii viitoare. Trăieşte în iluzii şi
plăceri o viaţă ca de colivie, peste care apasă imens, inert şi greu mormântul.
Învierea lui Hristos a rupt valul care acoperea omului misterul existenţei post-
mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi
caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmatică în
haos; este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu
preţ de suflet şi cu rost dumnezeiesc. Fără Învierea lui Hristos, Creştinismul s-ar fi înăbuşit
în râsul şi în batjocura fariseilor şi cărturarilor, în insensibilitatea lumii păgâne, în teamă şi
neputinţă. Apostolilor terorizaţi de strigătele mulţimii înfuriate: "Răstigneşte-L,
răstigneşte-L!" Fără moartea lui Hristos, creştinismul nu avea efect mântuitor, fără Învierea
Lui nu avea Viaţă şi putere. Fără Înviere, nu era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie
creştină. Suferinţa şi biruinţa, durerea şi bucuria, Crucea şi Învierea îşi corespund şi se
completează, ca două feţe paralele şi echivalente ale faptului creştin.
Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârteşte viaţa creştină; ele sunt stâlpii de
rezistenţă ai creştinismului. Moartea şi Învierea lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna
înţelegerea, puterea şi triumful creştinismului în lume. Dreptul, tăria şi nădejdea noastră de
biruinţă şi de mântuire stau în Moartea şi Învierea lui Hristos, pentru că Moartea şi Învierea
lui Hristos sunt mântuirea şi Învierea noastră. Această certitudine ne întăreşte sufleteşte ca
o putere dumnezeiască. Creştinismul trăieşte din Moartea şi Învierea lui Hristos, Biruinţa
380
lui Iisus Hristos, prin moartea Sa, asupra morţii, este biruinţa creştinismului prin Hristos
asupra răului şi a lumii.
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii şi, pentru
totdeauna, suferinţa şi moartea, batjocura şi necredinţa, ipocrizia şi oprobiul care au fost
aruncate asupra Numelui şi lucrării Lui în lume, pe care El a vrut s-o mântuie şi s-o
lumineze, s-au prăbuşit.
Prin Învierea lui Hristos, grija cea mare şi durerea au trecut. În Învierea lui
Hristos avem suprema bucurie, putere şi garanţie a nădejdilor noastre: Hristos a Înviat!
Adevărul şi dreptatea Lui nu mai pot fi pecetluite în nici un mormânt. Cele mai grele zile pe
care le-a trecut până acum omenirea au fost ziua morţii şi a şederii lui Hristos în mormânt.
Nici un război, nici o năvălire, nici un asediu, nici o prigoană, nici foamete, nici boală, nici
cutremur, nici un cataclism, nici o nenorocire n-au putut întrista şi ameninţa omenirea cum
a făcut-o Moartea lui Hristos.
Învierea Domnului nu trebuie să însemneze numai o trăire periferică şi
convenţională a creştinismului, ci una reală, adâncă. Cei cu îndreptarul format în duhul
credinţei şi al iubirii curate, să adauge şi contribuţia lor la îndreptarea celor îndoielnici, la
luminarea celor neştiutori şi la ajutorarea celor lipsiţi. Această lucrare este necesară pentru
ca toate mădularele organismului să fie viguroase şi forţa divină a creştinismului să se
reverse în viaţa de toate zilele.
Învierea Domnului este praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Numim
această sărbătoare Sf. Paşti preluând numele sărbătorii iudaice Pesah, care înseamnă
trecere. Pentru evrei, Paştile însemna trecerea de la robia egipteană la libertatea făgăduită
de Dumnezeu. Iar această schimbare s-a împlinit printr-o trecere efectivă prin Marea Roşie,
sub călăuzirea proorocului Moise, după multe pedepse suferite de egipteni pentru
învârtoşarea inimii lui Faraon. Ultima dintre acestea a fost uciderea celor dintâi născuţi de
parte bărbătească din familiile egiptenilor şi salvarea celor din familiile evreilor. Ceea ce
înseamnă că trecerea lor de la robie la libertate s-a împlinit prin suferinţă şi jertfă
omenească pentru neînţelegerea poruncii lui Dumnezeu.
Învierea Mântuitorului este tot o trecere, dar nu numai o trecere de la o stare la
alta, ci una ce zguduie aşezarea însăşi a fiinţei umane, căci este trecere de la moarte la viaţă,
după cum mărturisim în cântările de la slujba Utreniei: Ziua Învierii, popoare să ne
luminăm!Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-
Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă! Hristos ne-a trecut şi pe
noi din robia păcatului la libertatea de a fi fii ai lui Dumnezeu. Prin jertfa pe Cruce, Hristos
ne-a câştigat libertatea trecându-ne de pe pământ la cer. Ne-a eliberat din moartea
păcatului, din îndepărtarea de Dumnezeu şi necunoaşterea voii Lui şi ne-a adus la viaţa
comuniunii cu Dumnezeu izvorâtă din intimitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu după har.
Hristos s-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, în întunericul morţii, pentru a
aduce la lumină pe cei ce aşteptau răscumpărarea, eliberarea din legăturile iadului şi
primirea vieţii celei veşnice. Aceasta este prima trecere operată de Învierea lui Hristos :
trecere a omului de la moartea necunoştinţei şi îndepărtării de Dumnezeu la viaţa izvorâtă
din comuniunea cu Dumnezeu.
Accentuăm mereu aspectul luminos al Învierii Mântuitorului. Numim acest
praznic „praznicul luminii”. Începând cu bineţele : „Hristos a înviat! ‘‘ şi continuând cu toate
cântările rânduite pentru această slăvită zi, toate ne cheamă la bucurie. În învierea lui Iisus
Hristos se strâng toate bucuriile credinţei noastre, dar pe toate le covârşeşte bucuria
381
veşnică a învierii conştiinţei creştineşti şi practicării virtuţilor pentru „îndumnezeirea firii
noastre .‘‘
În perspectiva nouă a vieţii creştine, credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos,
murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă şi moarte ne
bucuram de înviere; prin Înviere ne bucurăm şi triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf
al nostru. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.
Bucuria pascala, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens şi solemn patruzeci de zile, este
bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi şi ceas
al vieţii noastre de creştin, de fiecare zi şi ceas. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare salut
pascal "Hristos a Înviat!", adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc:
"În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). În această
biruinţă credem şi izbândim, cântând imnul triumfului creştin: HRISTOS A ÎNVIAT!

B I B L I O G R A F I E:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, 1982 , Ed. Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R.,
Bucureşti.
2. Bălana N. Gheorghe , 1957, Despre învierea trupurilor şi natura lor după înviere, în
„Studii Teologice“, IX, nr.5-6, P.368—385; 3.Branişte, Pr. Prof. Ene, 1985, Liturgica
specială, Bucureşti.
4. Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, 1973, Jertfă şi răscumpărare, Bucureşti.
5.Moldovan Ilie, 1978, Teologia învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul în
„Studii Teologice “, XX, nr.7-8, p.512—527;

382
 SALCIA: SIMBOLUL MORȚII ŞI AL VIEȚII

Prof. Maria Pascu, Liceul Tehnologic „ Jacques M. Elias” Sascut

Prof. Ion Pascu, Şcoala Gimnazială Sascut

Ultima duminică din Postul Paştilor este cunoscută în popor sub numele de „
Florii” sau „Duminica Vlăstarilor”. Originea Floriilor se găsește ȋn sărbătoarea precreștina
Floralia, dedicată zeiţei romane a florilor şi a primăverii, Flora. Sărbătoarea Floriilor
datează din secolul al IV-lea şi este menţionată pentru prima oară ȋn jurnalul pelerinei
Etheria.
Ulterior, această sărbătoare şi-a împletit semnificaţiile cu cele ale momentului ȋn
care Mântuitorul a intrat pentru ultima oară ȋn Ierusalim după ce săvârşise ultima Sa mare
minune: Învierea lui Lazăr din Vitania, fratele Martei şi Mariei, mort de patru zile. Locuitorii
Ierusalimului îl întâmpină pe Iisus a doua zi, duminică, cu ramuri verzi de finic dovedindu-
şi atașamentul şi dragostea fata de El (“Osana, binecuvântat este Cel ce vine intru numele
Domnului!”).
După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a ȋntâmpinat pe
Mântuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a rânduit ca ȋn aceasta zi sa ȋmpartă
credincioşilor ramuri de salcie binecuvântate.
Pot fi evidenţiate cel puţin trei semnificaţii principale ale salciei: ea simbolizează
pe Domnul Hristos şi mlădiţele Sale, adică sufletele credincioase şi bune, taina fecioriei
Mariei, sufletele renăscute prin baia botezului.
Cassiodor compara funcţia regeneratoare a salciei cu sufletele sfinte şi
credincioase: "Sălciile sunt copaci ce cresc pe malurile râurilor şi acolo dau viaţă celui mai
proaspăt verde, şi chiar dacă cineva taie mereu o parte din rădăcină şi o îngroapă în
pământul umed, ea va arunca imediat rădăcini proaspete. Cu aceste sălcii trebuie să
comparăm sufletele sfinte şi credincioase, care, după cum spune Isaia, aruncă mlădiţe ca
sălciile de pe malurile pâraielor".
De asemenea, Fericitul Ieronim vedea în salcie simbolul credincioşilor renăscuţi
prin baia botezului: "Iar apoi profetul îi compara pe cei care s-au renăscut prin baia
botezului cu plantele nou-înverzite şi cu salcia, care arunca mlădiţe pe marginea apei
curgătoare".
Urmând o credinţă a vremii, după care salcia produce infertilitate, Fericitul
Ieronim continua: "Căci această salcie dă rod, iar aceasta este contrar naturii sale obişnuite,
căci de obicei salcia este fără de rod, iar cel care mănâncă din sămânţa ei devine el însuşi
neroditor".
Albertus Magnus interpreta salcia ca simbol pentru fecioria Maicii Domnului.
Aceasta "a ales fecioria şi astfel a ales viaţa fără rod, dar după cum salciei îi place să crească
pe malul râurilor, tot aşa şi Preamărita Fecioară a înflorit lângă apele harului şi ale
darurilor cereşti. Şi, după cum salcia este un semn al castităţii, tot la fel şi ea, plină de
castitatea rece, pentru sămânţa ei, care este Fiul lui Dumnezeu, prin mesajul său îi face pe
mulţi neroditori în fructul trupului chemându-i la o viaţă de feciorie".
Prof. Dr. Remus Rus, specialist în istoria religiilor, profesor universitar doctor la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din București spunea: “Salcia are un simbolism propriu
şi acesta mai ales datorită caracteristicilor specifice legate de modalitatea ei de

383
înmulțire, fiind totodată folosită cu diferite sensuri ȋn tradițiile religioase precreștine
şi apoi şi ȋn creștinism. In tradiția Vechiului Testament salcia apare ȋn contexte ce
exprimă cu precădere bucuria de a trăi!(...) Ramurile înmugurite sunt un simbol al
vieții celei noi a vieții biruitoare asupra morții. Prin urmare, pentru puterea ei
regeneratoare de viața salcia a fost asemuită lui Hristos. In același timp, ea este şi un
simbol al credinciosului creștin, a celui care a primit nouă viață prin baia botezului şi
care, spre deosebire de salcia distrugătoare de rod, dă roade. Ca simbol al adevărului
creștin, salcia ne ȋnvaţă că adevărata Putere de viață este ȋn noi ȋnşine, că nouă ne
revine să adaptăm această viață din nemuritoarele izvoare ale <apei vieții> care este
Hristos şi Biserica Sa, şi astfel să ajungem să trăim prin noi ȋnşine, cu puterea raiului,
adevărata noastră menire, aceea de a fi fii ai vieții, ai lui Dumnezeu, ai <Celui ce Est>”.

PAȘTELE , PATIMĂ , MOARTE , ÎNVIERE ,

CEA MAI SOLEMNĂ SĂRBĂTOARE CREȘTINĂ

Prof. Dumitrache Liviu Pompiliu,

Colegiul Tehnic ” Anghel Saligny ”, Roșiori de Vede, jud. Teleorman
Prof. Dumitrache Carmen Marcela,
Liceul Tehnologic ” Virgil Madgearu ”, Roșiori de Vede, jud. Teleorman

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului,
numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi prăznuim pe Hristos, "Paştile nostru",
care s-a jertfit pentru noi. Aşadar, cuvântul Paşte înseamnă "trecere" şi are legătură directă
cu existenţa noastră. Omul când se uită atent în jurul lui, vede şi simte că totul este trecător;
astăzi moare cineva, mâine altcineva. Astfel fiecare om trece prin lumea aceasta şi din
lumea aceasta în altă lume. Văzând cum toate trec constatăm că şi noi suntem trecători.
Credinţa, însă, înseamnă legătura noastră a oamenilor trecători cu Dumnezeu Cel
netrecător. Sfintele Paşti se serbează ca fiind cea mai mare sărbătoare odată pe an, dar în
fiecare săptămână, Duminica, noi serbăm Învierea Domnului şi ne pregătim pentru Învierea
cea de obşte. În felul acesta Paştile sunt sărbătoarea luminii, sărbătoarea sensului vieţii
noastre, sunt sărbătoarea bucuriei ; Hristos este numit în cântările noastre bisericeşti
"Bucuria cea veşnica". După intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi
răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi .
Duminică dis-de-dimineaţă, Iisus Hristos a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii
Sale, ca să împlinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină pentru mântuirea
neamului omenesc, a explicat părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al
Patriarhiei Române. La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat de unul dintre
apostoli, Iuda Iscarioteanul, înainte de a fi prins şi arestat, Iisus a instituit sărbătoarea
Paştelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu. Duminica - a treia zi
după Scripturi - femeile purtătoare de mir au găsit mormântul Mântuitorului gol. Împotriva
tuturor a celor care L-au acuzat şi batjocorit, numindu-l în derâdere Regele Iudeilor, rege
încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi, păzit sub grea şi rece
lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată:

384
biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti. Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cea care
precede Învierea, are în cultul ortodox slujbe şi rânduieli speciale. Astfel, luni, marţi şi
miercuri se săvârşeşte Liturghia darurilor mai înainte Sfinţite, iar joi şi sâmbătă Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia. La Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din
Sfânta şi Marea Joi se scoate, la Proscomidie, un Sfânt Agneţ special care este sfinţit şi va fi
uscat şi sfărâmat a treia zi de Paşti la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o rânduială
specială, miridele rezultate fiind folosite ca Împărtăşanie pentru bolnavi, copii şi în situaţii
speciale. Această Sfântă Împărtăşanie este păstrată în Chivotul din Sfântul Altar, pe Sfânta
Masă.Tot joi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, există rânduiala spălării picioarelor, în amintirea
gestului făcut de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele
celor 12 apostoli. Această rânduială se săvârşeşte în unele mănăstiri din Patriarhia Română
şi este oficiată de stareţul mănăstirii, care spală picioarele a 12 dintre vieţuitorii mănăstirii
pe care o conduce. . Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi
de la moarte la viaţă.Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de
origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor.
De data Paştilor erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de
peste an.Paştile a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creştină, însă nu peste tot
la fel. .Nici o minte omenească nu va fi în stare să cuprindă în marimea ei nebănuita Jertfă
adusă de Hristos pentru mântuirea omului. Pe când , oricare altă sărbătoare se cuprinde
numai pe sine însăși, Săbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru,
le cuprinde pe toate câte au fost înainte de ea și câte vor mai fi în urma, până în veci și veci.
Ea este Sărbătoarea Biruiţtei Vșsnice, Sărbătoarea Cântării Veșnice , Sărbătoarea Luminii și
Fericirii Veșnice…Slăvind Învierea Domnului , ne cutremurăm de Patimile Sale prin care ne-
a pregătit mântuirea și ne închinăm îndelung-răbdării Sale”multumindu-I cu ochii scăldaţi
în lacrimi pentru ca ne-a iubit atât de mult, încât a primit să sufere și să moară pentru
mântuirea noastră.
HRISTOS A ÎNVIAT !

Bibliografie:
† D A N I E L, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

„SLUJBA ÎNVIERII ŞI CARTE DE TEDEUM”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008)

SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI-VIAȚA ȘI CTITORIILE

Leu Mihaela Mioara, Școala gimnazială Morteni, județul Dâmbovița

Sfântul Domnitor al Ţării Românești Constantin Brâncoveanu, iscusit diplomat și

om de stat, ctitor de lăcașuri sfinte în ţară și peste hotare, iubitor și ctitor de artă
românească, protector al vieţii bisericești ortodoxe din Transilvania și din Patriarhiile

385
Răsăritene, martir pentru credinţa creștină alături de cei patru fii ai săi și de sfetnicul
Ianache, a fost un adevărat protector al mediului cărturăresc și al tiparului la sfârșitul
secolului al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu a început sub semnul apariţiei Bibliei în
limba română, prin demersurile unchiului său , domnitorul Șerban Cantacuzino, în anul
1688. Domnitorul și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Muntenia, dar și
din Transilvania, oferind Bucureștiului o nouă academie domnească, transformând școala
de la fosta Mănăstire „Sfântul Sava” în colegiu public cu o programă asemănătoare
instituţiilor de grad superior din Occident. În anul 1707, Academia a fost reorganizată.
Limbile de predare a cursurilor de logică, retorică, fizică, astronomie, psihologie, metafizică,
gramatică și ortografie erau greaca, latina și slavona. Brâncoveanu i-a încurajat pe tinerii
merituoși, acordându-le burse pentru a-și continua studiile la Padova și la Veneţia. Paralel
cu Academia de la Mănăstirea „Sfântul Sava” funcţionau și alte școli, în incinta unor
mănăstiri, în care se preda în slavonește și românește. Așa au fost școlile de la mănăstirile „
Sfântul Gheorghe”-Vechi și Colţea din București, care pregăteau dieci pentru cancelariile
domnești, preoţi și dascăli. O serie de școli românești existau în orașele ţării, în mănăstiri și
chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci renumite, cu lucrări
procurate din marile centre culturale apusene, tipărite în limbile clasice sau de circulaţie, în
diferite epoci.Între ele s-au remarcat biblioteca de la Mănăstirea Mărgineni a lui Constantin
Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, precum și biblioteca Mănăstirii Hurezi, fondată de
Constantin Brâncoveanu. Tot el este cel care l-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul
mitropolit Antim Ivireanul, sub îndrumarea căruia s-au tipărit cărţi în limbile română,
greacă, slavonă, georgiană și chiar arabă.Datorită muncii lui de tiparnic-cărturar, în vremea
lui Brâncoveanu au funcţionat în Ţara Românească cinci tipografii: la București, la
Snagov(1696), la Târgoviște(1709), la Buzău (1691) și la Râmnic(1705). Între cei care au
condus tipografiile s-au afirmat , alături de mitropolitul Antim Ivireanul, episcopii cărturari
Mitrofan al Hușilor, Damaschin al Buzăului, fraţii Radu și Șerban Greceanu. În anii domniei
lui Brâncoveanu au fost tipărite 79 de cărţi bisericești și laice, nu numai pentru nevoile
românilor, ci și pentru lumea greacă și orientală (în limbile greacă, română, slavonă, arabă;
unele erau bilingve:slavo-române, greco-arabe, greco-române). În jurul celor cinci tipografii
din Ţara Românească s-au grupat corectori, gravori, traducători care au format o lume a
cărţii, interesată de munca filologică. Datorită dezvoltării culturale din acest timp ,
Bucureștiul devenea centrul spiritual al sud-estului continentului european, iar domnitorul
– un mentor diriguitor al vieţii intelectuale din Ţara Românească.
Constantin Brâncoveanu a ctitorit mai multe biserici și mănăstiri. Biserica „
Sfântul Gheorghe”-Nou din Capitală, care adăpostește mormântul domnitorului; Biserica
„Sfântul Ioan”-Greci și biserica Mănăstirii „Sfântul Sava” din București, ambele demolate în
vremea comunismului; Mănăstirea Mamu din Vâlcea; precum și cele trei biserici zidite de
Sfântul Constantin în Transilvania, pentru a-i sprijini pe românii de acolo aflaţi sub
presiunea celorlalte confesiuni creștine care își doreau din tot sufletul ca românii ortodocși
să-și părăsească credinţa. Este vorba despre biserica din Ocna Sibiului, Biserica „Sfântul
Nicolae”din Făgăraș și biserica Mănăstirii Brâncoveanu- o mănăstire care a jucat un rol
important în păstrarea credinţei și identităţii ortodoxe românești din Transilvania.
Cea mai de seamă dintre ctitorii este Mănăstirea Hurezi. În al doilea an al domniei
sale (1690) pune temelia Mănăstirii Hurezi, care era socotită crăiasa ctitoriilor sale. Au
lucrat 7 ani la această vestită mănăstire meșteri zidari, pietrari, dulgheri și zugravi, sub
386
privirea iscusitului meșter Manea. Pridvorul bisericii este cu stâlpi lucraţi cu o mare
bogăţie și podoabă, chenare cu flori săpate în piatră de la ușa mare și ferestre, chiliile și
arhondaricele rezemate pe stâlpi cu multă măiestrie, zidurile tari străjuite de turnuri și
porţi ferecate, zugrăveala bisericii împodobită de sfinţi și icoane după orânduiala veche.
Mănăstirea era înconjurată de numeroase schituri: al Sfântului Ioan Botezătorul, al Sfinţilor
Apostoli, al Sfântului Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, al Sfinţilor Arhangheli Mihail și
Gavriil. Domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a gândit ca acest lăcaș să-i fie loc de
îngropare pentru el și neamul lui, însă acolo a fost înmormântată fiica lui, domniţa Ancuţa.
Diferiţi istorici amintesc despre sfârșitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu , al
fiilor săi și al ginerelui său. În ziua de 24 martie 1714, în miercurea cea mare din
Săptămâna Patimilor, sultanul a trimis pe Mustafa Aga să-i comunice domnitorului că este
mazilit, adică dat jos din domnie și trebuie să plece împreună cu toată familia –feciori și
gineri – la Ţarigrad. În Sfânta Vineri a Patimilor ei au fost luaţi și duși la Ţarigrad, fiind
închiși în înfricoșătoarea temniţă de lângă zidurile cetăţii, numită Edicule, adică Șapte
Turnuri. Sultanul a turbat de mânie și a poruncit să taie mai întâi pe copii, începând cu cel
mai mare, ca să fie tatăl lor chinuit mai cumplit. Călăul a retezat capul lui Constantin,
băiatul cel mare, apoi tăie capetele lui Ștefan și Radu. Când a venit rândul lui Matei, feciorul
cel mai mic, acesta a început să plângă și s-a ascuns la sânul mamei sale. Atunci domnitorul
îi porunci să urmeze pe fraţii săi și copilul își puse ascultător gâtul pe butucul călăului. Cei
patru feciori ( ca patru brazi) zăceau tăiaţi sub ochii pașnicului tată. Călăul taie apoi capul
lui Ianache Văcărescu, iar la urmă a venit și rândul lui Brâncoveanu , care se închină liniștit
și hotărât a zis :„Doamne, fie voia Ta”.
Valeriu Anania spunea despre Brâncoveanu: „...Mucenicia lui Brâncoveanu e
încununarea unei vieţi de creator. Nu a avut vocaţia martiriului ( în fapt, martiriul nici nu
este o vocaţie, ci un destin asumat), dar l-a stăpânit o mare vocaţie de ctitor, ale cărui roade
le vedem și astăzi , semănate pe aproape jumătate de ţară, din Mehedinţi pănâ-n Râmnicu
Sărat și din Făgăraș până-n Câmpia Dunării. Ar fi ajuns să ne oprim la Hurezi spre a ne da
seama de amploarea și măreţia geniului brâncovenesc.”
Sfinţii Brâncoveni sunt ca o lumină călăuzitoare pentru cei care caută limanul
hristic. Ei sunt apropiaţi de contemporaneitate- fără a forţa această idee. Situaţia politică de
atunci are unele asemănări cu cea de azi. Diferă însă atitudinea vizionară a voievodului-
este mai greu de regăsit astăzi. Tăria în credinţă a Brâncovenilor, unitatea de grup a
martirilor, curajul în faţa morţii sunt cutremurătoare și pilduitoare. Brâncovenii au
cunoscut mărirea și au gustat din toate bucuriile și bunătăţile pământești( o parte dintre
ei). Când au avut bani, i-au investit în lucruri durabile, consolidând și modernizând ţara,
luminând poporul cu știinţa de carte, slăvindu-L pe Dumnezeu prin ridicarea de biserici,
cinstindu-i pe înaintași. Brâncoveanu a investit pe pământ, căci domn era, dar a investit și
în cer, în jitniţele cele cerești, căci domn adevărat era! Când li s-a smuls mărirea lumească și
agoniseala pământească, atunci când părea că li s-a luat tot, inclusiv viaţa, ei au rămas cu
credinţa. Deci tot bogaţi.

387
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII LA ROMÂNI

Prof. Merişor Alina

Prof. Schipor Dumitra
Şcoala Gimnazială „Constantin Sandu-Aldea” Brăila

Sărbătoarea Învierii Domnului sau Paştele este una din cele mai importante
sărbători creştine şi totodată cel de-al doilea praznic împărătesc după Duminica Floriilor.
Data acestei mari sărbători creştine depinde de două fenomene ale naturii:
mişcarea soarelui pe bolta cerească - adică echinocţiul de primăvară ( 21 martie) şi
mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului, numită şi lună pascală , care determină
schimbarea datei în care se sărbătoreşte Paştele în fiecare an.
Cu ocazia acestei Sfinte sărbători, românii obişnuiesc să îndeplinească diferite
tradiţii şi obiceiuri moştenite din moşi strămoşi. Datina străbună spune că ouăle trebuie să
fie neapărat vopsite în roşu pentru că altfel s-ar pierde prin iarbă şi nu ar fi găsite de cei
cărora le sunt destinate.
În noaptea de Înviere creştinii, îmbrăcaţi în straie alese, merg la slujbă pregătiţi
cu lumânări mari, pentru a lua Lumina Sfântă. Femeile păstrează lumânările aprinse până
ajung acasă şi apoi le pun bine, într-un loc ferit, şi le aprind ori de câte ori au nevoie de
ajutorul Domnului. În Bucovina, în noaptea Învierii, se lasă lumânările aprinse în toată casa
şi curtea, în cinstea luminii aduse de domnul nostru Isus Hristos prin Învierea Sa.
Oamenii obişnuiau să aducă la slujba de Înviere cocoşi albi. Cocoşii sunt special
crescuţi de gospodari pentru respectarea acestei tradiţii. La miezul nopţii ei cântă vestind
Învierea Domnului. Se spune că este de bun augur dacă cocoşul cântă în timpul slujbei iar
gospodarul al cărui cocoş cântă primul este cel mai norocos. După slujbă cocoşii sunt daţi
de pomană celor săraci.
Credincioşii rămân la slujbă până dimineaţa când primesc Sfânta împărtăşanie şi
pasca cu care îşi vor încheia postul. Şi pasca trebuie luată ţinându-se cont de anumite
obiceiuri: să fie însoţită de o bucată de peşte, un strop de vin şi de urarea „Hristos a Înviat”.
La Slujba Învierii se sfinţeşte pâinea numită paşti, fie sub formă de anafură
sau anafură amestecată cu vin - în vestul ţării. În Bucovina, această pâine, sub formă de
prescuri, este adusă la biserică de femei, în Vinerea Marea, când se slujeşte Sfântul Maslu.
În zona Banatului, o aduce o singură familie, în Joia Mare, ca milostenie pentru o rudă
decedată în anul care a trecut.
În dimineaţa Paştelui gospodinele aşază într-o cană mare mai multe monede şi
două ouă încondeiate: unul roşu şi unul alb, pentru ca cei care se vor spăla pe faţă să fie
plini de bogăţii şi să aibă obrajii roşii. Oul roşu este considerat ca având puteri
tămăduitoare şi de îndepărtare a răului. El aduce sănătate, frumuseţe şi spor.
Datina străbună spune că gospodinele trebuie să aibă toată mâncarea pregătită
până sâmbătă, la asfinţitul soarelui, pentru ca să o tămâie şi să o sorocească celor trecuţi în
nefiinţă. Este foarte important ca totul să fie gata la timp deoarece în ziua de Paşti nu se mai
aprinde focul, nu se mătură şi nu se duce gunoiul.
Pe vremuri gospodinele obişnuiau să vopsească ouăle cu galuse de lână pentru că
nu exista vopsea de ouă aşa cum găsim noi acum prin toate marketurile. Dacă se dorea

388
obţinerea altor nuanţe decât roşu, se foloseau frunzele de ceapă uscată, urzici sau frunze de
nuc pentru obţinerea nuanţei de maro.
Obiceiul vopsirii ouălor este cel mai vechi simbol pascal. Oul este un simbol al
reînnoirii naturii, al trezirii la viaţă. Oul roşu este simbolul care aminteşte de răstignirea
Domnului nostru Isus Hristos. Roşul reprezintă focul care purifică dar şi sângele Domnului
răstignit pentru iertarea păcatelor oamenilor.
Ciocnirea ouălor înseamnă sacrificiul plătit de Divinitate pentru iertarea
păcatelor şi are la bază reguli stricte: persoana vârstnică spune „Hristos a Înviat!” în timp ce
ciocneşte oul celuilalt partener, care, la rândul lui răspunde prin formula „Adevărat a
Înviat!”.
Pe toată perioada Sărbătorii Paştelui, până la Înălţarea Domnului, formula de
salut se schimbă din „Bună ziua!” în „Hristos a Înviat!”, iar mai târziu se schimbă în „Hristos
s-a Înălţat!”.
De Sfintele Paşti, bătrânii povestesc celor tineri legenda ouălor roşii din care
reiese că acestea au fost vopsite cu sângele Domnului nostru Isus Hristos şi reprezintă
suferinţa Acestuia pentru mântuirea oamenilor.

Bibliografie
Codrescu, Răzvan, Ghid pascal, Ed. Christiana, 2009
Roman, Radu Anton, Sărbătoarea Paştelui: Tradiţii religioase, ritualuri şi obiceiuri,
Ed. Paideia, 2007

PRAZNICUL PRAZNICELOR

Autor : Mihuț Daniela

Instituția : Școala Gimnazială Nr. 1 Bragadiru

Oricine a participat numai o singură dată în noaptea de Înviere la slujbă este

impresionat și copleșit de bucuria ce o simte ascultând cântările rânduite de Biserică și
primește nu numai lumina unei lumânări ca simbol al Învierii , ci și lumina sfinţitoare ce îi
dă nădejdea că Fiul lui Dumnezeu a venit și pentru el în lume, a murit și a înviat și pentru el
și i-a făgăduit și lui că va fi cu El în Rai asemenea tâlharului care și-a recunoscut păcatele în
ultimul ceas al vieţii și a crezut în Hristos. De aceea noaptea de Înviere e cea mai luminoasă
noapte a anului chemându-ne pe toţi să trăim o viaţă nouă plină de iubire faţă de
Dumnezeu și aproapele.
În fiecare duminică creștinii sărbătoresc Învierea Domnului- Paștile prin Sfânta
Liturghie, însă cea din noapte de Înviere parcă ne face să simţim și mai profund bucuria
celei mai mari minuni a Mântuitorului Iisus Hristos tocmai pentru că este anticipată de o
pregătire spirituală mai intensă prin Postul Mare. Cele 40 de zile ale Postului Mare au ca
puncte de referinţă Crucea și Învierea lui Hristos, bucuria strălucitoare a Paștilor, deoarece
adevărata motivaţie a ostenelii Postului o consituie așteptarea și pregustarea bucuriei
pascale. Oricine a respectat rânduiala Postului va simţi cu mai multă bucurie și dulceaţă

389
gustul bucatelor tradiţionale de la capătul abstinenţei. Perioada de Post poate fi înţeleasă și
ca o călătorie, un pelerinaj, care are ca destinaţie bucuria Paștilor , intrarea în slava
Împărăţiei cerurilor.
Învierea lui Hristos îmbracă în strai de sărbătoare întreaga creaţie de la
plăpândul ghiocel care se luptă să iasă din răceala zăpezii netopite încă până la copilașul
care abia poate rosti : „Hristos a înviat ! “ pentru că : „acum toate s-au umplut de lumină: şi
cerul şi pământul şi cele dedesubt ”. Această înnoire a întregii făpturi zidite de Dumnezeu ,
actualizată în fiecare primăvară prin praznicul Învierii este o pregustare a învierii obștești
care va avea loc la a doua venirea lui Hristos. Bucuria înnoirii se regăsește în toate
aspectele vieţii liturgice și casnice pentru că : veșmintele preoţilor sunt albe ca lumina,
credincioșii poartă haine noi , după ce au zugrăvit și împodobit casele lor ca să fie pline de
lumină.
Toate obiceiurile poporului român : ouăle roșii, mielul pascal , pasca , drobul ,
izvorăsc din inepuizabila lui bogăţie sufletească , care a transpus în legende neasemuit de
frumoase adevărurile creștine. Toate aceste bucate sunt consumate numai după ce ele au
fost aduse lui Dumnezeu ca ofrandă într-un coș la biserică și au fost sfinţite de către preot
care dă de acum dezlegare să se poată îndulci creștinii care au parcurs urcușul sfinţitor al
postului, ce ia acum sfârșit. Bineînţeles că tradiţia populară nu îi uită nici pe cei sărmani ,
cărora li se dă de pomană din toate aceste bucate , ca dar și mulţumire aduse lui Dumnezeu
pentru ele. Astfel încât darul devine mijlocul prin care ne manifestăm ca fraţi între noi și ca
fii aceluiași Tată ceresc răspunzând iubirii Sale desăvârșite cu iubirea noastră deoarece :
„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu
rămâne întru el.”( I Ioan IV : 16 ).

OBICEIURI ROMÂNEŞTI DE PAŞTE

Educatoare Furtună Florentina, Gradiniţa P.P. Nr .1 Huşi

Sfintele Paşte sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre
toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic împărătesc cu dată schimbătoare.
Paștele sau Învierea Domnului , deoarece în aceea zi “Hristos a înviat din morți cu
moarte pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”, iar pe cei vii
răscumpărîndu-I de sub jugul păcatului strămoșesc și împăcându-I cu Dumnezeu ; și al
doilea pentru că ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos și mai
plăcut , când toată natura învie. Pastile reprezinta cea mai veche sarbatoare crestina , inca
din epoca apostolic.
Începutul acestei sărbători este regăsit chiar în „Cina cea de Taină”, pâinea și
vinul simbolizând sacrificiul trupului și al sângelui , ca preţ al răscumpărării. Imnul Invierii
este un strigăt de triumf şi de bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească
unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră de creştini!
Vinerea este ziua răstignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Ziua de vineri era
considerată mereu zi fără noroc. În această zi nu se obişnuiau muncile legate de cultivarea

390
pământului sau de creşterea animalelor, nu se aprindea foc şi nu se cocea pâine. Se
obişnuia ca în ziua de vineri să se facă o baie în zori în pârâu. Cine păstra tradiţia se spunea
că va avea noroc tot anul.
Joia Mare este cunoscută şi sub numele de Joimarita după numele personajului
care putea pedepsi femeile şi fetele care nu apucau să-şi termine de tors lâna şi să-şi facă
cămaşă nouă pentru Paşte pentru a intra în horă în această zi mare. Pedepsele constau în
arderea degetelor şi mâinilor femeilor leneşe. Un alt obicei popular desfăşurat acum este
"strigătul peste sat" care are în centrul său figura Voevodei Tiganilor, un tânăr ales de peste
an. Acesta auzea din gura oamenilor toate greşelile văzute în Postul Mare, greşeli pe care el
trebuia să le strige în Sâmbăta Paştelui, dintr-un pom în vârful căruia era cocoţat. Cel care
se auzea strigat avea motive de supărare iar cel care nu se auzea strigat era tare bucuros.
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbăta şi duminica, oamenii se trezesc din somn
în bataia clopotelor. Se spală cu apa curată, îsi pun straie noi, iau câte o lumânare si pornesc
către biserica. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe
peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate distractivă.
În această zi, e interzis şi somnul. Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se
vor întâlni şi pe lumea cealaltă.
Această Sfântă Sărbătoare a Învierii să ne găsească într-o stare de bine a
sufletului, cu iubire pentru semenii noștri. Să ne putem bucura de fiecare clipă a acestor zile
de Paște, trăind tot mai frumos prezentul, lăsând, de data aceasta, în urmă trecutul.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTE

Profesor Păun Ionela

Școala Gimnazială Specială ” Constantin Păunescu”, București

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinilor ortodocşi. Însuşi
numele sărbătorii ne duce cu gândul că Paştele simbolizează trecerea de la o stare
existenţială la alta, atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere spiritual.
Paştele este o sărbătoare cu o simbolistică foarte puternică, aceasta simbolizând Învierea
Mântuitorului lisus Hristos. Pe lângă simbolurile religioase, sărbătorile Pascale se
caracterizează şi prin existenţa unor obiceiuri păgâne. Paştele este sărbătorit încă din
vremurile străvechi, fiind considerat cea mai veche sărbătoare a creştinilor. O tradiţie
importantă pe care românii o respectă în Săptămâna Patimilor este înroşirea ouălor în ziua
de joi. Pentru tradiţia românească, încondeierea ouălor reprezintă un obicei îndepărtat
care încă se păstrează în foarte multe regiuni. În zona Maramureşului, în Săptămâna Mare,
femeile poartă doliu, iar ştergarele şi perdelele din case sunt tot negre, pentru a fi
schimbate în ziua de Înviere cu cele albe. Tot în această regiune, în ziua de joi, credincioşii
merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi. Se spune că nu este bine să dormi în
această zi. În Săptămâna Mare gospodinele trebuie să facă în toată casa curăţenie şi să
pregătească bucatele tradiţionale pentru ziua de Paşte. Se spune că în Sâmbăta Mare

391
femeile trebuie să termine toate pregătirile pentru ziua minunată care va urma, şi tot în
această zi mielul este sacrificat şi gospodinele prepară drobul din măruntaiele sale.
În noaptea de Înviere toţi creştinii merg la biserică şi aşteaptă să primească
Lumina în timp ce se roagă. Ajunşi acasă, ei vor ciocni ouăle roşii; tradiţia spune că cei care
ciocnesc ouă în noaptea de Înviere se vor întâlni în viaţa de apoi. În dimineaţa zilei de Paşte,
credincioşii se adună în curtea bisericii unde formează un cerc. Aceştia ţin în mâini
lumânările aprinse pe care le-au folosit pentru a primi Lumina Sfântă, dar şi coşuri cu
bucate pe care preotul trebuie să le sfinţească.
Bucatele pentru masa de Paște sunt o defilare de gusturi, taine culinare, tradiţii și
pasiune, toate laolaltă. Ouăle se vopsesc cu modele de frunzuliţe, în vopseluri naturale,
vegetale: foi de ceapă pentru galben, pelin pentru gri, coji de nucă pentru nuanţe de maro și
combinaţii din acestea pentru roșu sau alte nuanţe. Mielul este la mare preţ și din el se face
friptura, dar mai ales o delicioasă pastramă, atârnată la zvântat de grindă, în camară. Pasca
cu brânza zburată este o altă poveste frumoasă. Pe lângă drobul de miel, friptura de curcan,
pe lânga cea de miel frăgezit la baiţ de vin, dafin, piper și usturoi, pe lângă pastramă,
gospodinele mai fac și o ciorbă de curcan, în care îneacă o mulţime de zarzavaturi. Întru
cinstirea cozonacilor, femeile se adună în casa uneia și fac clacă la framântat coca în covata
de lemn, să iasă fraged și pufos aluatul.
Cultura tradiţională românească este una foarte bogată şi plină de simboluri, iar
sărbătoarea Paştelui reprezintă o ocazie unică prin care aceste tradiţii şi obiceiuri revin la
viaţă de la an la an.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII, A MIRACOLULUI, LUMINII ŞI A IUBIRII DIVINE

PROF. ŞERBAN GEANINA

ŞCOALA : IONEŞTI- PETREŞTI

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea omagiază Învierea
lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Sărbătoarea Paştelui are atât semnificaţia spirituală cât şi tradiţională.
Paştele reprezintă spiritual, bucurie, lumină, linişte interioară si mântuire
sufletelor noastre.
Miracolul apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere
este simbolul luminii strălucitoare care i-a umplut mormântul lui Iisus în momentul Învierii
Sale. Pentru acest miracol al luminii divine oamenii se pregătesc spiritual prin post si
rugăciune.
Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, este săptămâna rugăciunii , a interiorizării a
postului şi a comemorarii. Acum se rememorează Patimile lui Iisus , chinurile prin care a
trecut, răstignirea pe cruce, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile
au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor

392
apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării
lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă:
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a
fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
precum şi flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică.
Tradiţiile de Paşte sunt şi ele simbolice.
Vopsitul ouălelor în roşu simbolizează sângele lui Iisus şi reîntinerirea,
primăvara.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci.
Ambele tradiţii au la origini legende din timpul când Iisus predica împreună cu apostolii
săi.
Învierea lui Iisus Hristos simbolizează mântuirea sufletelor noastre şi refacerea
legăturii dintre om şi Dumnezeu-Creatorul său. Această sărbătoare duce la apropierea
sufletelor noastre de Divinitate, la aspiraţia către lumină, credinţă şi mântuire, este o
sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au văzut pe Iisus
Înviat.

AM RENASCUT...

PROF. ŞERBAN GEANINA

ŞCOALA : IONEŞTI- PETREŞTI
Am renăscut din mugurii florilor
Şi din culoarea pomilor!
Am reînviat asemenea fluturilor
În dorinţa primăverilor!

Lumina mi-a picurat în suflet

Speranţa zorilor,
Aprinzând în mine căldura inimilor
Şi gândul narciselor.

Închipuirea a atins cerul

Cu mâna ei lungă cuprinsă de dor.
E primăvară şi strig:
Am renăscut din mugurii florilor.

393
 OBICEIURI DE PAȘTI- SIMBOLURI ALE COMUNIUNII

Cudrici Georgeta, Liceul Tehnologic UCECOM “Spiru Haret”, Baia Mare

Sărbătoarea Învierii, piatra de temelie a creștinismului, se manifestă atât la

nivelul comunităţilor tradiţionale, cât și în cadrul societăţii moderne. În cadrul acestei
sărbători, individul uman, ca parte a unei colectivităţi, are prilejul să-și transmită
sentimentele de comuniune faţă de neamul căruia îi aparţine.
Faţă de societatea modernă, comunităţile tradiţionale au conservat anumite
obiceiuri, ceremonii și ritualuri, capabile să redea dimensiunea sacră a existenţei; astfel,
Sărbătoarea Învierii face posibilă, odată cu regenerarea Timpului, regenerarea Fiinţei.
Formele de reprezentare ale Sărbătorii Învierii constituie la nivelul colectivităţilor
tradiţionale, aspecte ale unei gândiri cutumiare, etape intermediare în evoluţia gândirii
umane.
Pentru mentalitatea tradiţională, sărbătoarea, datina și obiceiul reprezintă fapte
de cultură ce intermediază atât comunicarea între om și macrocosmos, cât și comunicarea
între individ și microcosmos. Sărbătorile și obiceiurile sunt modalităţi de explicare a
devenirii și mărci de identificare ale individului. Prin intermediul sărbătorii, natura este în
fapt remodelată, căci „acolo unde există reguli, norme, practici, credințe, la nivelul
comunităților începe Cultura iar prezența automatismelor spontane evidențiază Natura.”2
Sărbătoarea Învierii menţine în cadrul ei de desfășurare evenimente ce se înscriu
în zona repetabilului, la nivelul grupului și comunităţii, sub impulsul dorinţei de
comunicare și comuniune.
Comunicarea e considerată drept substanţa societăţii, căci orice comunitate se
constituie și se menţine prin intermediul proceselor de comunicare, ce îi asigură coerenţa.
Într-un spaţiu unde totul comunică, omul e nevoit a se integra cu sens, prin semnificaţiile
mesajelor pe care le transmite și le receptează. Omul devine datorită comunicării și
moralităţii, însemne distinctive, un centru al semnificaţiilor, tinzând spre starea de
echilibru. Această stare de echilibru, de normalitate, se obţine prin selectarea valorilor
autentice moștenite. Aceste valori alcătuiesc fundalul sănătos al inovaţiilor, fapt pentru
care tradiţia și actualitatea trebuie să conlucreze. „Trecutul și viitorul pot să facă parte din
realitatea noastră datorită limbajului. El determină ceea ce căutăm să vedem și influențează
maniera noastră de a gândi lucrurile pe care le percepem.”3
În acest context, comunicarea face apel la interiorizare, la relaţia de
interdependenţă între gest și cuvânt, la raportarea continuă a omului la un sistem de valori.
Paradigma conceptuală necesară comunicării și comuniunii, conform filosofului Jurgen
Habermas, este compusă din sens-adevăr-sinceritate-justeţe. În ce privește raportul de
interdependenţă între cuvânt și gest, acesta se regăsește cu ușurinţă la nivelul
colectivităţilor tradiţionale, unde se manifestă vădit sinceritatea umană, încrederea,
comuniunea”, nevoia de celălalt”.
Unul dintre obiceiurile care vorbesc despre sentimentul profund al comuniunii,
manifestat în cadrul comunităţilor tradiţionale, este cel cunoscut sub numele de Strânsul

2
Petru Dunca, Repere în antropologia culturală a alimentației, Editura Fundației Axis, Iași, 2004, p.7.
3
Teodor Vidam, Moralitate și comunicare, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1995, p.93.

394
nepoatelor. Până nu demult, acest obicei ţinea de o dată fixă: a treia zi de Paști. Obiceiul
caracterizează Valea Izei (Ieud, Maramureș). Specificul obiceiului este faptul că participă
exclusiv femeile, nepoatele, respectiv acelea pe care moașa satului le-a asistat la naștere și
de prezenţa cărora, moașa se bucură o dată pe an, într-un cadru festiv. „În nici un tratat
universal de morală civică sau de pedagogie nu se prevede o asemenea zi și nici nu se știe de
ea prea mult. Gestul acesta pare deosebit. E ca o încercare de a întări credința în familii, în
pruncii veniți pe lume și de care, la nașterea lor, a avut grijă moașa. Ce putea fi cadoul adus
moașei? Oștergură. Ostrăițucă de lână. Căci multe șterguri a rupt moașa și multe străituțe a
dus la casa aceleia care a născut, îngrijind-o și pe ea și pe copil.”4
Denumirea acestui obicei amintește de structura elementară a rudeniei,
avunculatul, perceput ca cel mai simplu model al oricărei structuri parentale:
consangvinitate, filiaţie și alianţă.
În contextul de stabilire a relaţiilor sociale și de rudenie la nivelul comunităţilor
tradiţionale, putem încadra așa-numita Adunare a sinelor, ţinută cu scopul de a menţine o
legătură permanentă a relaţiilor bazate pe afinitate. Acest obicei își manifestă rolul
protector faţă de familie, căci în zona Maramureșului Istoric destrămarea familiei este și azi
un stigmat asupra întregului neam. La nivelul mentalităţii tradiţionale există o lege nescrisă
de ierarhizare a nașilor după părinţi. Aceste vizite, rezervate pentru a doua și a treia zi de
Paști, erau numite altădată Umblatul cu pasca: „originea acestor vizite ar data din vremurile
când creștinii umblau și vesteau Învierea Domnului Hristos.”5 Uneori, se obișnuia ca finii să
dăruiască nașilor, pe lângă pască, și colaci.
Aceste obiceiuri legate de zilele sărbătorilor pascale realizază comuniunea între
participanţi, semnificând un mod de integrare culturală, aflat sub incidenţa conceptului de
necesitate colectivă. Putem afirma în acest sens că funcţia majoră a sărbătorilor pascale
este aceea de a da sens și valoare vieţii, atât prin realizarea armoniei sociale, cât și prin
asigurarea echilibrului interior individual, echilibru asigurat prin raportarea la
dimensiunea sacră a acestor sărbători.
Sărbătorile pascale sunt legate și de anumite obiceiuri ce stabilesc raporturi de
intercondiţionare între timpul Naturii și timpul Omului: primăvara marchează începutul
anului pastoral, începutul vegetaţiei, motiv pentru care „tăte trebe udate, să nu sie secetă
peste an, de-aceie tăţi feciorii îmblă cu ziderea cu apă șî udă fetele.”6 Funcţia ritualică a apei
este prezentă în toate culturile lumii. Cercetătorul italian Ignazio E. Buttitta, într-un amplu
studiu de analiză a valorilor simbolice acvatice, intitulat Verita e menzogna dei simboli,
conferă apei trei caracteristici dominante: origine a vieții, mijloc de purificare, centru de
regenerare.
Simbolismul ihtiomorf pătrunde în universul inconștientului și imaginarului,
conducând spre psihologia abisală, puternic marcată la nivelul conţinutului arhetipal al
simbolismului matern. Ideea maternă se instituie ca matrice htoniană și telurică, fiind
legată de două elemente fundamentale din alcătuirea cosmosului, pământul și apa:
nașterea coincide cu ieșirea din pântecele mamei iar moartea cu reîntoarcerea în ţărâna din
care a fost plămădită fiinţa umană, în acest mod realizându-se un liant între ontogeneză și

4
Vasile Vetișanu-Mocanu, Cartea Ieudului, Editura Convex, Oradea, 1995, p.97.
5
Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006, p.66.
6
Informator Dunca Ioana, 64 de ani, Șieu, Maramureș.

395
filogeneză. „Formarea embrionului și nașterea repetă actul grandios al nașterii omenirii,
concepută ca o emersiune din cea mai adâncă Cavernă-matrice htoniană.”7
Observăm așadar în obiceiul „udătoriului”, numit în unele zone etnografice Ziua
Vălăritului sau Ziua Udatului ( Lunea Paștelui), relaţia între mit, rit și ritual. Demult, tinerii
flăcăi erau organizaţi în cete, umblau prin sat cu lăutari și se opreau la casele fetelor de
măritat; fata era jucată iar feciorii erau răsplătiţi cu ouă roșii; azi a rămas doar obiceiul
udatului. Acest obicei comportă implicaţii magice. Dinamismul naturii este transferat la
nivelul mentalului colectiv prin acest act ritual, ce are menirea de a apăra de spiritele
malefice, atât mana câmpurilor, cât și mana omului, deci, energia vitală. „În tradiția
românească, mana reprezintă o substanță magică, o energie spirituală: mana câmpului,
mana grâului, mana roadelor, mana laptelui...” 8
Repetabilitatea obiceiurilor legate de sărbătorile pascale reprezintă de fapt o
ritmică a fiinţei: o deschidere ca prezent, în permanentă raportare la măsura interioară
oferită de timpul unic, cel al trăirii; acest timp nu este conceptul exteriorităţii, al
imanentului, ci acel timp care sporește și împlinește lucrurile. Acest timp unic, specific
fiecărui individ în parte, fie el linear, fie el circular, presupune regularitatea de repetiție,
revenirea la același punct, însă de fiecare dată, la un nivel superior. Regăsirea nu este a
unui simplu mediu exterior, căci prin respectarea conotaţiilor ritualice în îndeplinirea unui
obicei, spiritul uman este intersectat de transcendent.
Formele de comportament ce le implică ethosul sunt efecte ale conștientizării de
către fiinţa umană a naturii sale efemere și limitate. Imaginile arhetipale respectate în
conștiinţa culturală tradiţională, așadar comportamentul Strămoșilor (Sâmbăta Moșilor, la
50 de zile după Paști, înainte de Duminica Mare), oferă garanţia învingerii finitudinii, prin:
anularea elementelor perturbatoare, prin interiorizarea proiecţiilor („theoretikos bios”) și
nu în ultimul rând, prin menirea omului pentru acţiune, pentru praxis-ul vieţii active, atât
pentru sine, cât și pentru ceilalţi.
Toate aceste etape configurează treptele devenirii umane, un sistem funcţional al
deschiderii, în interiorul căruia personalitatea umană se integrează celei colective, ca în
final, această transmutare de domiciliu simbolic să producă reversul, intimitatea fiinţei
umane; această regăsire a intimităţii prin ceilalţi, numită ensimismamiento este validată ca
„facultate miraculoasă pe care o posedă omul de a se elibera o vreme de înrobirea sa de către
lucruri”9; ea constituie singura garanţie de regăsire și păstrare a umanităţii.
Complexitatea sărbătorilor pascale se evidenţiază prin posibilitatea ce i-o oferă
individului să se orienteze psiho-spiritual, spre zone ce depășesc calitativ natura. Omul
transcede prin intermediul sărbătorilor pascale, condiţiile existenţei concrete. Sărbătoarea
Învierii solicită manifestarea umană în plenitudinea ei, cuprinzând: nivelul afectiv,
comportamental-acţional și funcţional-valoric. Toate acestea exercită prin intermediul
sărbătorii, funcţia de comuniune cu Sine, cu Ceilalţi, cu Marele Tot.
Comunitatea umană modelată antropologic conţine compartimentul conștiinţei
sociale, responsabilă cu răspunsurile imediate la solicitările mediului, anume cultura, aptă

7
Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, trad.rom. de Maria și Cezar Ivănescu, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1998, p.169.
8
Petru Dunca, ibidem, p.164.
9
Jose Ortega Y Gasset, Omul și mulțimea, traducere și note de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, București,
2001, p.42.

396
de răspunsuri mediate, acestea depășind zona modelării sociologiste și fiind numite
transistorice.
Sărbătoarea Învierii constituie un astfel de răspuns mediat, încadrând cele trei
ipostaze ale fiinţei heideggeriene: în fața Lumii - printr-o acţionare a memoriei trecutului,
imitând comportamente arhetipale, cu Lumea - prezenţa omului în existenţa sa concretă, în
realitatea empirică, în Lume, implicând o căutare a semnificaţiei fundamentale a existenţei,
o valoare a dimensiunii ontologice.
„Sărbătoarea nu este doar o prezentare, o imitare, o punere în scenă a unor
subiecte transferate din mituri, legende și fapte exemplare, ci ea recreează, actualizează și
consacră o anume realitate, după un plan călăuzit de perene valori umane.”10

Bibliografie

Băncilă Vasile, 1996, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, București

Bernea Ernest, 2006, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București
Borella Jean, 2000, Criza simbolismului religios, traducere de Diana Morărașu,
Institutul European, Iași
Buttitta Ignazio E., 2008, Verita e menzogna dei simboli, Editore Meltemi, Roma
Creţu Vasile Tudor, 1980, Ethosul folcloric-sistem deschis, Editura Facla, Timișoara
Cucu-Oancea Ozana, 2001, Trăirea sărbătorilor între meditație și petrecere, Editura
Eminescu, București
Dunca Petru, 2004, Repere în antropologia culturală a alimentației, Editura Fundaţiei
Axix, Iași
Eliade Mircea, 1998, Mituri, vise și mistere, trad.rom.de Maria și Cezar Ivănescu,
Editura Univers Enciclopedic, București, 1998
Golban Vasile, 1995, Dimensiunea etico-estetică a sărbătorii, Casa de Editură
Panteon, Piatra-Neamţ
Lutic Marcel, 2006, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundaţiei
Academice Axis, Iași
Ortega Y Gasset Jose, 2001, Omul și mulțimea, traducere și note de Sorin Mărculescu,
Editura Humanitas, București
Vetișanu-Mocanu Vasile, 1995, Cartea Ieudului, Editura Convex, Oradea
Vidam Teodor, 1995, Moralitate și comunicare, Editura Clusium, Cluj-Napoca

LUMEA ÎN CARE TRĂIM

Prof. Cerbu Gabriela, Înv. Căpraru Daniela, Școala Gimnazială Sascut

10
Vasile Golban, Dimensiunea etico-estetică a sărbătorii, Casa de Editură Panteon, Piatra-Neamț, 1995, p.33.

397
 Este un fapt cunoscut că sufletul omului este inestimabil. Dar lumea, ce valoare
are lumea? Cât de relevantă este ea în drumul mântuirii noastre? Există ceva semnificativ în
ea care să fie important în edificarea noastră spirituală? Punem aceste întrebări, pentru că
astăzi trăim într-o lume în care omul şi-a făcut o profesie din cercetarea lumii. Sute de
discipline formează tot atâtea perspective dinspre care am ajuns să privim lumea, căutând
în ea explicaţii cu privire la cauzele care determină ca un anumit fenomen să se petreacă
într-un fel sau cum el declanşează altele. Pot fi relevante, în viaţa spirituală a omului
modern, informaţiile pe care el le acumulează prin cercetarea lumii înconjurătoare? Ar
putea fi relevante datele ştiinţifice cu privire la lume în edificarea noastră? Dar tehnologiile
şi celelalte realizări umane construite pe seama ei? Ştiinţa ne arată astăzi, că nimic din ceea
ce se petrece în Univers, nu este lipsit de relevanţă, ci toate dezvăluie, în felul lor, ceva
despre modul în care sunt alcătuite lucrurile sau despre modul în care se desfăşoară
procesele.
Cosmologia actuală arată că întreg Universul este asemănător unui computer
gigantic, fiecare fenomen sau proces fiind de fapt o parte a unui mesaj. Spre exemplu,
lumina care provine de la o stea nu este altcvea decât un mesaj care dezvăluie ce se petrece
în interiorul ei. Radiaţia luminoasă este cea care ne dezvăluie temperaturile din miezul
stelelor, precum şi compoziţia lor. Potrivit acestui model, datele despre realitatea fizică
formează un flux neîntrerupt de informaţii. Obiectele fizice stochează, prelucrează şi emit
informaţie, consumând diverse forme de energie1, iar istoria Universului ar putea fi privită
ca un flux de informaţii, o poveste gigantică, neîntreruptă, complexă, răspândită, prin
intermediul radiaţiei luminoase, peste tot în Univers.
Ştiinţa onestă poate fi antecamera credinţei. Aceasta înseamnă că raţionalitatea
celor sensibile din această lume pot fi trepte în urcuşul spiritual al omului. Ştiinţa onestă
poate fi antecamera credinţei, pentru că ne poate dezvălui mai mult, şi mai mult, măreţia
Creaţiei văzute. Ceea ce înseamnă că cele nevăzute sunt şi mai înalte! Universul este o
şcoală a raţiunii noastre.
Putem spune ca Biserica este după chipul cosmosului. Prin acest optimism
extraordinar, ortodoxia noastră străluceşte şi poate îmbrăţişa lumea astăzi: pentru că
dezvăluie faptul că osteneala oricărui cercetător, sau a oricărui artist, sau a oricărui om
sensibil care contemplă frumuseţile naturii, indiferent dacă el caută în străfundurile
materiei, la marginea Universului sau la frumuseţile unui pom înflorit, nu sunt lipsite de
sens, nu sunt golite de valoare spirituală. Orice strădanie de a înţelege lumea poate fi un
început bun pentru o viaţa duhovnicească. Nicăieri în Creaţie fiind, nu suntem rupţi de
Creatorul ei, ci în Casa Lui.
Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii create îl ascund pe Dumnezeu care nu e nici
vocabular, nici materie. Dar înţelesurile cuvintelor Scripturii şi înţelesurile nevăzute ale
celor văzute, raţionalitatea lor Îl descoperă pe Dumnezeu. Nu în firea Lui, care rămâne
inaccesibilă, ci în voia şi atributele Lui.

ENGLISH EASTER TRADITIONS VERSUS ROMANIAN EASTER TRADITIONS

398
 Domnisor Maria-Magdalena
Colegiul de Silvicultura si Protectia Mediului, Rm Valcea

Articolul de faţă cuprinde o serie de informaţii despre datinile și tradiţiile din

perioada sărbătorii Învierii Domnului atât în Marea Britanie cât și în România.Se știe că
sarbătoarea pascală este cunoscută și sărbătorită peste tot în lume iar săptămâna
premergătoare acesteia este de asemenea plină de tradiţii. Oamenii sărbătoresc învierea
domnului nostru Iisus Hristos. Articolul de faţă vorbește despre tradiţiile românești,
tradiţii corespunzătoare religiei nostre Creștin –Ortodoxe. Mai mult articolul vorbește
despre duminica premergătoare sărbătorii pascale numită și Floriile, despre slujba
religioasă din Joia Mare, dar și despre Vinerea Mare numită și Vinerea Patimilor. Se
vorbește și despre tradiţiile și datinile culinare și anume despre încondeierea ouălor și
despre celebra Pasca, ce se coace în Joia Mare. Se regăsesc în text și tradiţii populare cum ar
fi ‘’Udatul”, un obicei întâlnit în Bucovina conform căruia în Joia Mare băieţii merg și udă
fetele nemăritate cu scopul ca acestea să se căsătorească în anul următor.
Pe de altă parte este menţionată o tradiţie numită ‘’Vânătoarea de ouă” , tradiţie
mai rar întâlnită în ţara noastră și mai mult întâlnită în alte ţări. De asemenea decoratul
ouălor este o datină întalnită în întreaga lume, oameni făcând o pasiune din ornarea ouălor.
În concluzie sărbătoarea Pascală este o sărbătoare internaţională ce se
sărbătorește aproape la fel în toate colţurile lumii și care face ca oamenii să fie mai buni și
mai calzi.

399
 ZIUA BUCURIEI, ZIUA IERTĂRII
MÂNTUIREA PRIN CREDINȚĂ – ÎNVIEREA DOMNULUI -

MUNTEANU ANCA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 11 BUZĂU

În momentele grele, presărate abundent prin instoria noastră, credinţa

dreptmăritoare a constituit un pilon deosebit de puternic menţinând stabilitatea ca naţiune
pe acest pământ udat de sângele atâtor martiri, Și, pe bună dreptate, putem spune, astazi:
Suntem români pentru că am știut să rămânem români. Privind astfel lucrurile, înţelegem
că nimic altceva nu mai contează.
Magia sărbătorilor pascale
Au trecut destui ani de la despărţirea de propaganda comunistă, cea care a dat
naștere îngrozitorului limbaj de lemn. Din păcate am rămas predispuși la acceptarea
șabloanelor lingvistice, adoptând cu bucurie și folosind până la completa demonetizare –
după cum semnalăm și mai sus – expresii al căror înţeles premergătoare praznicului
Nașterii Domnului, vorbim, ca la comandă, în stil bombastic, despre “magia Crăciunului”,
mai nou, pentru a conferi un înţeles profan și praznicului Învierii, suntem învăţaţi să
exclamăm: “Vine iepurașul! Trăiește magia sărbătorilor pascale”.
Nu, nu este nimic magic la sărbătoarea Învierii Domnului. Paștele nu este marcat
de magie, ci de bucurie, de dragoste și, mai ales, de credintă. Ar trebui ca, măcar în aceste
zile sfinte, să ne aducem aminte că suntem români și avem o tradiţie deosebită. Iar
praznuirea Învierii lui Hristos este un excelent prilej să intrăm în biserică, pentru a ne ruga,
nu de a sta în casă, petrecând și așteptând să apară ... iepurașul și magia.
Efemerul și veșnicia
Stând și privind, detașaţi cumva de cotidianul frământat, sub lumina
dumnezeiască a Zilei Învierii, viaţa este frumoasă și simplă. În aceasta constă și farmecul
fiecărei secunde, în omogenitatea necomplicată a existenţei noastre, delicată alcătuire ce
mărturisește înţelepciunea Creaţiei și Providenţei.
Satanismul modern seamănă îngrozitor de mult cu ateismul, excluzându-l pe
Dumnezeu din viaţa adepţilor şi ocolind cu grijă aspectul vizibil malefic al concepţiilor
promovate.
Ateismul egocentrist – împins până la sacrificarea oricărui principiu pe altarul
sinelui- este noul satanism.
Iar şoaptele ademenitoare care ne călăuzesc prin viaţă, vocile care ne subjugă,
propaganda care ne împinge spre o privire, prin lentile deformate, către propriul sine,
indiferent de mesajul abordat, contribuie, în mod decisiv, la înstrăinarea noastră de tot ceea
ce am putea şi ar trebui să fim.

400
 PAȘTELE ÎN SATUL MEU

Realizat: înv. Grad Maria

Școala Gimnazială „Dragoş Vodă”
loc. Moisei; jud. Maramureș

Oricât de tineri sau bătrâni am fi, oricât de puternici sau neputincioși,

întotdeauna vom aștepta cu nerăbdare primăvara. Cine poate să reziste sentimentului de
bucurie și de fericire de care ești animat atunci când participi la renașterea ei.
Primăvara aduce cu ea cea mai importantă sărbătoare creștină a anului –
PAȘTELE.
Aceasta sărbătoare este precedată de un post de 40 de zile (șapte săptămâni,
începând cu Lăsatul Secului), perioadă numită Postul Paștelui. Sărbătoarea Învierii
Domnului Iisus Hristos ne aduce în suflet pace, bucurie şi iertare, dar, pentru a putea să ne
bucurăm de această mare sărbătoare este nevoie să ne pregătim înainte duhovniceşte şi
trupeşte. Cele şapte săptămâni de post le petrecem în înfrânare de la unele bucate şi
înfrânare de la tot ce e rău.
Săptămâna Patimilor este o perioadă de rugăciune şi meditaţie, de spovedanie, o
perioadă de purificare sufletească. Sărbătoarea Învierii nu va avea nimic deosebit dacă nu
facem aceste pregătiri. Vineri şi sâmbătă ţinem post negru, iar seara ne pregătim hainele pe
care le vom îmbrăca în Noaptea Învierii. Tot omul are haine noi de Paşti (cel puţin o piesă
de îmbrăcăminte). Sâmbătă seara pregătesc traista cu bucate pentru sfinţit: pască, ouă
vopsite, vin, şuncă fiartă sau coaptă, caş de oaie sau de vaci, puţină sare, usturoi şi o
lumânare mare.
La noi, slujba Învierii începea la ora 03:00 dimineaţa. Clopotele se trăgeau prima
dată la ora 24:00, apoi la 1, 2 şi 3.De aproximativ doi ani, slujba de Înviere se face la miezul
nopţii. Niciodată în an nu răsună clopotele aşa de frumos ca în noaptea de Sf. Paşte. Pe mine
mă cuprinde emoţia mereu.
Toţi oamenii merg la biserică, acasă rămân doar bătrânii slăbiţi şi copii mai mici.
La biserică aşteptăm în linişte să iasă preotul cu lumânarea aprinsă şi să ne cheme: “Veniţi
de luaţi lumină!”. După aceasta începe să bată toaca şi clopotele. Ieşim din biserică şi o
înconjurăm cântând: “Hristos a înviat!” şi “Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, Îngerii o
laudă în ceruri”. Toată lumea are lumânarea aprinsă, mii de lumini sclipesc în noapte ca
stelele pe cer. Parcă nu eşti pe pământ, parcă eşti în rai. Atâta emoţie şi bucurie ai în suflet,
încât nu poţi să uiţi această noapte. Aşa vrea Hristos ca această noapte să fie diferită de
altele.
Dimineaţa întindem masa, ciocnim ouă, închinăm un pahar de vin, mâncăm
bucate sfinţite, ne bucurăm. Copiii se îmbracă cu hăinuţele noi, pregătite de seară şi
pornesc cu trăistuţele în “tez”. Ei umblă pe la vecini şi spunând: “Hristos a înviat!”, îşi adună
o mulţime de ouă. Sunt tare fericiţi!
La Înviere, în fiecare dintre noi se produce o schimbare neobişnuită, pe care nu o
putem trăi în nicio altă împrejurare a vieţii. Atunci uităm duşmăniile şi necazurile, iar grijile
lumeşti nu-şi mai găsesc loc în inima noastră. Pace în suflet!

Bibliografie:

401
-Băncilă, Vasile. 1996. Duhul sărbătorii. Bucureşti: Editura Anastasia
-Cucu-Oancea, Ozana. 2001.Trăirea sărbătorilor: între meditaţie şi petrecere.
Bucureşti: Editura Eminescu
-Szabo, Lucian-Vasile. 2009 . Tradiţii şi credinţe de Paşti. Editura: Bastion

402
 SĂRBĂTORILE PASCALE LA ROMÂNI

Prof. Toma Mihaela

Grădinița P.P. nr.7 Lugoj, Jud.Timiș

În dimineaţa de Paşte, credincioşii trebuie să se spele pe faţă cu apa în care au

fost puse un ou roşu – pentru obraji rumeni, un bănuţ de argint – pentru belşug, şi un fir de
iarbă – pentru prosperitate. Masa din prima zi este un bun prilej de reunire a familiei, cu
respectarea unui ritual. La micul dejun din prima zi de Paști se practică tradiţia tămâierii
bucatelor, apoi fiecare mesean primește o linguriţă de paști, adică vin și pâine sfinţite. În
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri
tradiţionale, după acestea continuându-se masa cu friptură de miel. Tot în prima zi de Paşte
se poartă haine noi în semn de respect pentru această sărbătoare, dar şi pentru că ea
semnifică primenirea trupului şi a sufletului, aşa cum se primeneşte întreaga natură
primăvara.
Cea de-a doua și cea de-a treia zi de Paște sunt rezervate jocului popular. Tinerii
și bătrânii se adună în centrul satului în faţa bisericii și spre seară începe hora mare a
satului. De exemplu, satul Târnova din judeţul Caraș-Severin este unul dintre puţinele din
Banat în care portul popular mai este păstrat cu sfinţenie, la loc de cinste. De altfel, nu
există sărbătoare în sat la care costumul popular să nu fie purtat. Tot aici există tradiţia ca
în a doua zi de Paște, sătenii, însoţiţi de musafiri, să pornească spre centrul satului, după
care în faţa bisericii intră cu toţii în hora mare. Întrucât portul tradiţional are mare
preţuire, hora satului este deschisă de către cei îmbrăcaţi în costume populare.
Tot în Banat, în cele trei zile de Paşte, oamenii se sărută între ei şi se
îmbrăţişează, acestea semnificând iubire, iertare, uitarea oricărei supărări. Hristos a Înviat!
Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi.
În secolul 19-20 tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de
cultură de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei
sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică
Intrarea Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în

403
popor, se face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează
porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da la biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor
sau cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin
oferirea vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este
citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă acestea în Joia Mare se practică un adevărat ritual
închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea
supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă
zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte
fetele şi femeile leneşe.
Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a
curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să
vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o
lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii să
poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite
masaje. În zonele din sudul ţării ( Gorj, Dolj, Olt) în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir ,
femeile aprindeau în mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul
cărora aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi
pentru a primi pomana. De aceea , atunci când femeile se deplasau la cimitir , unde
aprindeau din nou focuri, de această dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau morţii ,
dialogau cu ei chemându-i acasă pentru a le oferii pomana. Secvenţa de ceremonial comună
întregului areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se
derulează în spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se
merge în vecini pentru a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii
privind torsul , ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost
răstignit Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism
şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia,
fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este
dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de
tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paste - cozonac, pască,
miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Multe dintre tradiţii au legătură cu ouăle de Paşte, simbolul acestei mari
sărbători. Una dintre ele spune că atât cei care merg la Înviere, cât şi cei care nu merg,
trebuie să se spele într-un lighean mare unde se află, pe lângă apă proaspătă şi curată, ouă
roşii şi bănuţi din argint sau aur. Toate acestea au un rol: spălarea cu oul, pentru a fi uşori,
roşii şi sănătoşi, iar cu bani, pentru a le merge bine tot anul, să fie curaţi şi să aibă
bunăstare. Tradiţia mai spune că cei care ciocnesc ouă se vor vedea pe lumea cealaltă. În
momentul ciocnirii ouălor se rosteşte „Hristos a înviat!”, iar celălalt răspunde „Adevărat a
înviat!”. O credinţă din bătrâni spune că cel care are oul care se sparge primul, este mai slab
404
şi va muri mai repede. Fiecare ciocnitor căruia i s-a spart oul, este obligat să i-l dea
învingătorului. De aici şi ideea că cei ce au ouăle mai tari, câştigă tot mai multe. Trişorii care
ciocnesc cu ouă din lemn sunt înşelători şi săvârşesc un mare păcat. Bătrânii spun că
găocile de ouă nu e bine să fie păstrate în casă pentru mult timp, pentru că se ascunde
dracul în ele.
În Săptămâna Mare, toţi ai casei trebuie să contribuie la treburile care se pricep.
Atât feciorii, cât şi fetele, trebuie să le sară în ajutor părinţilor, pregătind cele necesare
pentru sărbătoare. Fiecare îşi aduce aportul, deoarece nu trebuie ca Paştele să îl surprindă
ca un neom între oameni. Apoi, începând de sâmbătă, orice lucru de mână încetează. Pe
fiecare dintre noi trebuie să ne găsească sărbătoarea Paştelui curaţi atât trupeşte, cât şi
sufleteşte. Bătrânii mai spun că e bine ca dis-de-dimineaţă pentru să ne scăldăm în rău.
Astfel, nu ne curăţim numai de toate bolile, dar vom fi tot anul scutiţi de orice boală,
sănătoşi şi iubiţi. De asemenea, la slujbă se merge în hainele cele mai noi şi mai curate, aşa
cum este indicat în cazul unei sărbători atât de mari. În noaptea de Înviere, pentru a ne
arăta solemnitatea faţă de liturghia desfăşurată, trebuie ca fiecare să aibă o lumânare
aprinsă în mână. Cei care nu o au, sunt consideraţi ticăloşi şi nevrednici.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui
Hristos pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei
Învierii.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea
de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă
la Liturghie.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria
Pascală este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în
care creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare
dată prin aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au
un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora
cu credinţa.

Bibliografie:
Crăciun B., Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi,
1994;
405
 Ghinoiu I., Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Buureşti, 2003;
Gorovei A., Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet -
Cultura Naţională, Bucureşti, 2003;
Marian S. Fl., Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti, 2001;
Nicolau I., Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

406
 MARAMURES – ARTA, TRADITII, OBICEIURI

Profesor Tălpăşan Anca Diana

Şcoala Gimnazială Satulung , Maramureş

Tendinţa majoră în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, fenomenul globalizării

a cuprins deja toate sferele activităţii umane. Oponenţii de ieri ai acestui curent se văd azi
nevoiţi să accepte realitatea, iar specialiştii, îndeosebi sociologii, îi cuantifică efectele
(pozitive şi negative) la nivel individual şi comunitar. Parte intrinsecă a activităţii umane,
cultura e atrasă şi ea în mişcarea centrifugă a globalizării; efectele sunt multiple, de la
achiziţia unor beneficii până la bulversarea sistemului clasic de valori.
> Maramureşul este unul din cele mai frumoase zone ale lumii. Aici obiceiurile și
tradiţiile se păstrează cu sfinţenie din generaţie în generaţie.
Complexul patrimonial (UNESCO) al bisericilor de lemn din Maramureş deschide
lista brandurilor maramureşene cu cel mai reprezentativ (recunoscut şi apreciat) element,
care îngemănează deopotrivă universul material – dus până la perfecţiune prin compoziţie,
arhitectură şi exprimare artistică specifice lacaşurilor de cult, având ca suport materia
fundamentală, lemnul – şi cel spiritual, de factură religioasă, însă particularizat prin
îmbinarea şi suprapunerea credinţelor arhaice, precreştine, cu elementele
instituţionalizate ale Bisericii. Rezultatul acestei simbioze sunt obiectivele (o parte
devenite patrimoniu UNESCO) printre cele mai atractive ale turismului de tip religios, din
Europa şi din lume.
„Se ştie că (în Maramureş) se găsesc unele dintre cele mai interesante construcţii
religioase din lume; nu numai din ţara noastră, ci din întreaga Europă. Bisericile de lemn
maramureşene şi-au câstigat demult faima bine-meritată atât în rândul specialiştilor cât şi
în cel al publicului larg din mai multe ţări ale lumii. Ele reprezintă, fără îndoială, una din
culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru.” (Paul Petrescu, 1969).
Biserici maramureşene sub egida UNESCO: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli
Mihail şi Gavriil” din Rogoz - 1663; Biserica de lemn „Sf.
Arhangheli Mihail si Gavriil” din Şurdeşti – 1766;
Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil” din
Plopiş – 1776; Biserica de lemn „Naşterea Maicii
Domnului” din Ieud (Deal) – sec. XVII; Biserica de lemn
„Sf. Parascheva” din Poienile Izei – 1632; Biserica de
lemn „Sf. Nicolae” din Budesti - Josani – 1643; Biserica
de lemn „Cuvioasa Parascheva” din Deseşti – 1770;
Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului in Biserica”
din Bârsana – 1720.
Tradiţia lemnului este încă actuală și fiecare
maramureșean se mândrește cu ea . Cine nu a auzit de
bisericile noastre care se înalţă falnice spre cer, de
vestitele porţi maramureșene, de casele ţăranilor maramureşeni cu ferestrele cât palma ,
acoperite cu draniţă , care , încă mai amintesc de tradiţia şi timpul de odinioară.
Unul dintre cele mai impresionante şi inedite aspecte ale universului etnografic
maramureşean, pe lângă care străinii nu pot să treacă nepasători, se referă la monumen-

407
talele porţi de lemn ale gospodăriilor tradiţionale, situate îndeosebi în satele de pe Mara,
Cosău şi Iza, dar şi în unele localităţi din Ţara Lapuşului.
Orizontul de aşteptare al unui turist, atunci când viziteaza prima dată o regiune,
este să beneficieze de servicii de calitate, să gasească spaţii de cazare corespunzatoare şi să
se lase fascinat de pitorescul peisajului. Pentru a lua contact cu cele mai iscusite producţii
materiale sau spirituale ale populaţiei autohtone, îşi programează vizite la muzeele din
regiune.
Cei ce ajung însă în Maramureş au parte de o surpriză: aproape fiecare sat, în
întregul lui, este un muzeu viu. Un muzeu populat cu oameni, care vieţuiesc cu dezinvoltură
printre „exponate”. Fiecare localitate pare a fi un „muzeu al satului”, cu uliţe nici măcar
pietruite, strajuite de-o parte şi de alta de gospodării şi anexe construite eminamente din
lemn – veritabile monumente de arhitectură şi artă populară.
Purtând amprenta specificului local (materie, arhitectură, ornamente),
gospodăria tradiţională maramureşeană este un brand, datorită unicităţii şi originalităţii în
raport cu alte „rezervaţii” de acest tip din alte regiuni. Şi va ramâne un brand, chiar dacă în
viitor tradiţionalismul rural se va dezintegra (tendinţa se manifestă deja), iar turiştii le vor
admira doar în perimetrele delimitate ale complexelor muzeale de profil.
Dacă străbaţi satele maramureşene (îndeosebi cele situate pe văile Mara şi Iza)
într-o zi de sărbătoare, ai privilegiul să asişti la un spectacol ad-hoc de “poezie
vestimentară” şi culoare, oferit gratuit de localnici. De reţinut că această “desfaşurare de
forţe” nu are nimic ostentativ şi nici nu reprezintă vreun element din arsenalul
marketingului turistic. Ea poartă amprenta autenticităţii, fiind o reminiscenţă a stilului de
viaţă din societatea tradiţională locală.
În Maramures, tradiţia – ca însemn al perenităţii, dar si mândria obârşiei
fructificată într-o demnitate etnică, ce nu lasă loc niciunui compromis, au devenit clauzele
unui testament strămoşesc, pe care fiecare generatie se
simte obligată să-l respecte, aproape cu evlavie. De aceea,
pentru maramureşeni, straiele de sărbătoare nu pot fi
decât cele „moştenite”, chiar dacă anumite piese vesti-
mentare sau motive decorative ori coloristice au suferit
în timp unele adaptări, rezultate din contactul cu
populaţiile româneşti din regiuni mărginaşe.
Remarcabil este faptul că toate piesele portului
popular sunt produsul exclusiv al industriei casnice
textile, având ca punct de pornire culturile de plante
tehnice (cânepa, inul) şi creşterea oilor (pentru producţia
de lână), apoi prelucrarea firelor (înmuiatul, melitatul,
pieptanatul, etc.) şi în cele din urma ţesutul pânzelor, în
microateliere casnice, croiul şi brodarea. La toate acestea
se adauga meşterii specializati în confecţionarea cojoa-
celor, sumanelor, gubelor, opincilor şi pălăriilor.
Portul maramureşean se remarca prin elegantă sobra, reţinută, este unitar şi are
„un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone”
(T.Banateanul, 1965).
Aici în Maramureş tradiţia s-a păstrat . Mai vezi şi acum oameni îmbrăcaţi în
haine tradiţionale la muncile câmpului: la cosit , la strâns fânul , la săpat…
408
 Tradiţiile ocupa un loc important în sufletul şi în viaţa acestui ţinut şi de aceea
aici se trăieşte intens fiecare sărbătoare fie, ea laică sau religioasă. Iar portul popular este
obligatoriu la sărbătorile religioase importante.
În Maramureş, un ţinut renumit pentru conservarea tradiţiilor şi a obiceiurilor,
Sărbatoare Învierii Domunului este un eveniment major pentru care locuitorii se
pregatesc cu multa atenţie, păstrand cu sfinţenie toate obiceiurile şi tradiţiile specifice
acestei perioade Pascale.
Cu o saptămână înainte de Înviere, în Duminica Floriilor, în fiecare casă se
pregătesc mai multe pâini împodobite cu flori de aluat, mâncate apoi de intreaga familie (în
credinţă că pe lumea cealalta vor fi împreună).
Tot în acea zi se dă de pomană sărăcilor şi la biserică se duce prescura şi ramuri
de loză sau salcie ("matişoare"), care, dupa binecuvantarea preotului, se pun la streaşina
casei sau a grajdului (pentru protecţia oamenilor şi vitelor). Daca pe timp de vară este
grindină sau furtună, acele "matişoare" se pun în foc, în credinţa superstiţioasă că vremea
se va îmblânzi.
Oamenii bătrâni şi evlavioşi ţin post negru (se mai practică şi azi), de joi şi până
duminică.
În Vinerea Mare se vopsesc ouale (cu coji de ceapa) în culoarea roşie, simbol al
sângelui vărsat de Hristos .Cojile de ou vopsite se păstrează ca medicament pentru animale
până la Rusalii, dată când sunt îngropate în grădină (pentru a feri recoltele de dăunători),
iar sâmbătă se pomenesc morţii, se merge la cimitir şi se fac pomeni de sufletul răposaţilor.
În Duminica de Paşti, înainte de a se merge la slujba, se pune într-un vas cu apă
proaspătă un ou roşu şi un ban, apa în care se spală toţi ai casei. Moneda de argint se lasă
trei zile în apă, iar apoi se dă cadou la un copil, ca talisman purtator de noroc.
În noaptea şi ziua de Paşti se trage cu arma, ca "dovadă a păzirii mormântului
unde a fost pus Iisus şi de bucurie pentru Învierea Sa (pe Iza si Cosău).
În momentul când se trag clopotele de Înviere, fetele merg la o apă curgătoare cu
o crenguţă de busuioc pe care o bagă în apă şi apoi se stropesc, ca să fie "bine vazute" de
toata lumea şi sănătoase.
Mâncările tradiţionale de Paşti constă în ouă roşii”preparate din carne de miel,
cozonac, pască, sunca şi carnati , vin adus din "gios" (din sudul judetului), toate bucatele
fiind sfinţite de preotul satului.
In Duminica Mare, femeile si fetele nu plecă nicaieri de acasa, şi se spune ca
primul musafir care intră în casă e bine să fie bărbat, pentru norocul gospodariei.
Între serviciul religios de Înviere şi slujba de amiază, copiii merg din casă în casă
cu urarea "Hristos a Înviat", primind în schimb bani şi ouă roşii. Se spune că nu este bine a
dormi în marea zi de Sărbătoare, pentru ca "altfel va ploua fânul".
A doua zi de Paşti ("ziua de stropit" cum este cunoscuta azi), se organizează
dansuri la „şură”cu muzica şi taraf, postul fiind gata, semn sigur că încep iar petrecerile şi
nunţile.
Oamenii aici au foarte mult haz şi asta se revarsa şi asupra locurilor în care
vieţuiesc. Apoi, credinţa oamenilor e redata de bisericile vechi de lemn care poartă după ele
amprenta a câtorva sute de ani. Iar, dacă vizitaţi Maramureşul trebuie neaparat să
poposeşti la o casă de moroşeni, să stai cu gazda la poveşti, să bei un pahar de palincă şi să
guşti din bucatele tradiţionale.

409
 Concluzii

Produsele care circulă pe o astfel de piaţă deţin câteva caracteristici comune:

universalitate – un grad sporit de generalizare prin plasarea produsului într-o
atemporalitate, după modelul „oricând-oriunde-oricine”, încât orice potential consumator
să poată identifica o zona de interes şi o oarecare aparteneţă revendicativă; originalitatea –
spargerea unor tipare clasice şi renunţarea la trasee batătorite, care să determine un
mesaj-soc, bulversant; valoarea artistică – aprecierile şi ierarhiile criticilor de specialitate
susţin demersuri pe termen scurt si mediu, însă un rol decisiv în selecţia valorică îl au, în
cele mai multe cazuri, atitudinea consumatorilor raportată la un interval de timp
apreciabil; specificitatea şi tradiţia locală (pastrând valenţele de universalitate); simplitatea
şi, dimpotrivă, complexitatea (cantitatea de timp, energie şi talent investit).
E datoria noastra ca, pornind de la aceste etaloane, să ne asumăm
responsabilitatea de a discerne entităţile culturale locale, apte să se manifeste dezinvolt pe
o piaţă globala extrem de dinamică şi selectivă.

Bibliografie selectiva
Alexa, Tiberiu, Centrul Artistic Baia Mare. Un deceniu de viata artistica la Baia Mare
(1984-1993), Editata de Inspectoratul pentru Cultura al judetului Maramures, Baia
Mare, 1993.
Bainţan, Valentin, Arta corala din Maramures, Editata de Centrul Creaţiei Populare,
Baia Mare, 1982.
Bănaţeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramures. Oas. Maramures. Lapus,
Ed. de Casa Creatiei Populare, Baia Mare, 1965.
Bilţiu, Pamfil, Izvorul fermecat. Basme, povesti, legende, povestiri si mitocredinte din
judetul Maramures, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999.
Brediceanu, Tiberiu, 170 melodii populare românesti din Maramures, Editura de Stat
pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1957.
Costin, Emil, Bisericile de lemn din Maramures, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999.
Dunca, Petre, Suiogan, Delia, Maris, Stefan, Mâncarea intre ritual si simbol, Editura
Ethnologica, Editura Universitatii de Nord, Baia Mare, 2007.
Filipascu, Alexandru, Istoria Maramuresului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997.
Ivanciuc, Teofil, Ghidul turistic al Tarii Maramuresului, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2006.
Man, Grigore, Biserici de lemn din Maramures, Editura Proema, Baia Mare, 2005.
Marmatia (colectie), Editata de Muzeul Judetean Maramures.
Mihali, Nicoara, Timis, Nicoara, Cartea Muntilor. Borsa-schita monografica, Editura
Zestrea, Baia Mare, 2000.
Mirescu, Corneliu, Tara Lapusului, Editura Etnologica, Bucuresti, 2006.
Nistor, Francisc, Poarta maramureseana, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977.
Creatiei Populare, Baia Mare, 1995.
Stef, Dorin, Istoria folcloristicii maramuresene. Bibliografia generala a etnografiei si
folclorului maramuresean, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006.
Stefanescu, I.D., Arta veche a Maramuresului, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1968.

410
Viman, Alexandru, Cu cât cânt, cu atâta sunt, Baia Mare, 1989.

411
 PASTELE -SARBATOARE CRESTINA

Mitran Maria , Țigănele Georgiana –Şcoala Gimnazială”Ion Țuculescu”

Paştele - importantă sărbătoare creşţină , este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu

semnificaţii diferite, în creşţinism şi iudaism. Unele obiceiuri de se regăsesc, cu semnificaţie
diferită, în anţichitatea anterioară religiilor biblice păcatului. Ouale simbolizează
mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la invierea sa din morţi. Ouale simbolizează şi
reîntinerirea, primavara. Pasca se coace numai o dată pe an, de Sfintele Paşti . Mielul il
reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a murit asemeni
unui miel nevinovat.
Data Paştilor creştine depinde de două fenomene naturale (astronomice), de
echinocţiul de primăvară, care cade totdeauna la 21 martie si de luna plină de dupa
echinocţiul de primavară, numită şi lună plină pascală.Data Paştilor poate varia într-un
interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare crestină a anului. De Paşti se
sărbatoreşte Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica - a treia zi dupa
Scripturi- femeile purtatoare de mir au gasit mormântul gol. Mormantul era gol pentru ca
Hristos Înviase. Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat şi batjocorit de atunci şi
pâna astăzi, numit în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al carui tron
era o Cruce, părăsit de ai Săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatra, Hristos a izbândit cea
mai stralucită biruintă ce s-a vazut vreodată: biruintă asupra morţii şi asupra răutăţii
omeneşti. Această biruintă a putut fi tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodata.Hristos a
Înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi.

Sapatmâna mare - ultima saptamână a Postului Paştelui, numita şi Saptamâna

Patimilor, are menirea de a pregati credincioşii pentru Înviere. Primele trei zile se
constituie într-un prolog al Sfintelor Patimi ale lui Hristos. Luni şi marţi, la utrenii, se citesc
Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urmă învătături ale Domnului.Joi este şi ziua în
care gospodinele trebuie sa vopsească ouăle în rosu, urmând ca în Sâmbăta Mare sa coaca
pasca şi cozonacul ce vor fi aduse la biserică în noaptea de Înviere pentru a fi sfinţite.
Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapă a tânguirii lui Hristos, Care se afla
acum în mormânt.
În noaptea de Înviere mulţime mare de popor vine la biserica. La sfirşitul slujbei,
preotul imparte tuturor sfintele paşti , adica pâine sfinţita, stropita cu vin şi cu aghiazmă.

Una dintre puţinele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre este aceea a
arătării Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt în noaptea de Înviere, adica a acelei lumini
neaprinse de mâna omeneasca.:Dumnezeu este centrul existentei, toata faptura se roteste
în jurul lui Hristos, prin Care toate viază şi se miscă.

412
OBICEIURI ŞI TRADIŢII SPECIFICE SĂRBĂTORILOR PASCALE LA ROMÂNI

Prof.înv.primar: BĂNCILĂ MARIA

Şcoala Gimnazială Nr. 1, Mănăstirea Caşin, jud. Bacău

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi.
În secolul 19-20 tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de
cultură de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei
sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică
Intrarea Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în
popor, se face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează
porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da la biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor
sau cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin
oferirea vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este
citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă acestea în Joia Mare se practică un adevărat ritual
închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea
supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă
zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte
fetele şi femeile leneşe.
Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a
curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să
vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o
lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii să
poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite
masaje. În zonele din sudul ţării ( Gorj, Dolj, Olt) în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir ,
femeile aprindeau în mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate, în jurul

413
cărora aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi
pentru a primi pomana. De aceea , atunci când femeile se deplasau la cimitir , unde
aprindeau din nou focuri, de această dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau morţii ,
dialogau cu ei chemându-i acasă pentru a le oferii pomana. Secvenţa de ceremonial comună
întregului areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se
derulează în spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se
merge în vecini pentru a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii
privind torsul , ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost
răstignit Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism
şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia,
fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este
dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de
tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paste - cozonac, pască,
miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.

Bibliografie:
Crăciun B., 1994”, Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri”, Editura Porţile Orientului, Iaşi;
Ghinoiu I., 2003”, Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Buureşti;
Gorovei A., 2003”, Credinţe şi superstiţii ale poporului român”, Editura Grai şi suflet
- Cultura Naţională, Bucureşti;
Marian S. Fl., 2001”, Sărbătorile la români”, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti;
Nicolau I., 2000”, Credinţe şi superstiţii româneşti”, Editura Humanitas, Bucureşti.

ÎNVIEREA DOMNULUI OBICEIURI ŞI TRADIŢII

Prof. Ghindă Lorina Luissa, Şcoala cu cls. I - VIII Stănileşti, jud Vaslui

Învierea Domnului sau sărbătoarea Paştilor este praznicul despre care putem
spune că nu are un început, în sensul că el se naşte odată cu creştinismul. Împreună cu
duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca
apostolică. Duminica Învierii, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, este expresia firească a
evoluţiei misterului pascal trăit de vechea Biserică creştină, păstrat şi desăvârşit, de-a
lungul veacurilor, de Biserica Ortodoxă. „Sărbătoarea Paştilor constituie misterul central şi
dominant al cultului ortodox, care îşi aruncă razele peste întregul an liturgic şi cult
ortodox“, spunea părintele profesor Ene Branişte.
Dacă în centrul istoriei mântuirii se află activitatea răscumpărătoare a
Mântuitorului şi Jertfa Sa (Patimile, moartea pe Cruce şi Învierea din morţi), în inima sau

414
centrul anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea Învierii, precedată de Săptămâna
Sfintelor Patimi. Acest fapt face din sărbătoarea Învierii Domnului cea mai mărită,
îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii „guvernează
întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc“, amintindu-ne de
trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă: „Că din moarte la viaţă şi
de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de
biruinţă“ (Cântarea 1 din Canonul Paştilor).
Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului,
numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici
cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului“, pe Hristos,
„Paştile nostru“, Care „S-a jertfit pentru noi“ (I Corinteni 5, 7-8). Împreună cu duminica,
sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În
conştiinţa Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare
creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor, după cum precizează
şi Sfântul Ioan Damaschin: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă
şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor“ (Cântarea a 8-a din
Canonul Paştilor).
Referitor la sărbătoarea Paştilor, putem afirma limpede că, încă de la început,
praznicul acesta a fost sărbătorit în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele
amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data
şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca
temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală
sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului („Paştile Crucii“) la 14 Nisan, apoi
Învierea („Paştile Învierii“) la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea
această dată. Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi „quartodecimani“,
fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.
Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua
drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în
Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea - în duminica următoare, care cădea
totdeausna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară.
Moartea Domnului sau „Paştile Crucii“ era zi de întristare şi era sărbătorită cu post
prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau „Paştile Învierii“ era zi a bucuriei şi
se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin („Paştile Crucii“ şi „Paştile
Învierii“) au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, care foloseşte doi termeni
diferiţi pentru a indica atât „Paştile Crucii“ (Pasqua di Passione), cât şi „Paştile Învierii“
(Pasqua di Resurrezione).
Diferenţele cu privire la modul şi la data sărbătoririi Paştilor au dat naştere la
dispute şi controverse aprige între creştinii primelor veacuri, în special în cursul secolului
al II-lea, când au fost înregistrate adevărate schisme. Uni-formizarea datei serbării Paştilor
s-a încercat pentru întâ-ia oară la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325. Ca normă,
Părinţii acestui Sinod au adoptat practica generală deja existentă în Alexandria, numită şi
„computul pascal alexandrin“.
Potrivit liturgistului Badea Cireşeanu, Sinodul I Ecumenic ar fi hotărât ca să fie
ţinută de toată Biserica practica romană, care de altfel era foarte apropiată de cea
415
alexandrină. Hotărârile Sinodului I Ecumenic privind data sărbătoririi Paştilor prevedeau:
Paştile trebuiau sărbătorite în fiecare an duminica; această duminică va fi cea imediat
următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară; când 14 Nisan cade duminica,
pentru a nu se sărbători odată cu Paştile iudeilor dar nici înaintea acestu-ia, Paştile va fi
sărbătorit în duminica următoare. Sinodul I Ecumenic a mai stabilit ca, în fiecare an, data
Paştilor să fie calculată de Biserica Alexandriei, din moment ce în acea vreme în Alexandria
se aflau cei mai pricepuţi astronomi ai timpului. Această dată trebuia comunicată din vreme
de Bise-rica Alexandriei tuturor celorlalte Biserici creştine.
Potrivit calculelor astronomice, data Paştilor putea varia într-un interval de 35
de zile, adică între 22 martie şi 25 aprilie. Stabilirea datei Paştilor a reprezentat încă din
primele secole o preocupare a Bisericii; începând cu secolul al III-lea au fost alcătuite
„Pascalii“ (tabele care cuprindeau data Paştelui pe mai mulţi ani), care însă erau mai mult
sau mai puţin imperfecte ca urmare a echinocţiului de primăvară, care nu era fixat peste tot
la aceeaşi dată.
Văzând în praznicul Învierii Domnului cea mai strălucită sărbătoare, creştinii au
încercat în diferite moduri să exprime această realitate. Expresia desăvârşită a acestei
înţelegeri o reprezintă fără doar şi poate imnografia, adică cântările din noaptea Învierii:
„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci să
prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit“ (Cântarea a 3-a din
Canonul Paştilor). Trebuie precizat însă că, alături de această viziune spirituală, s-a
cristalizat la fel de bine şi o practică care se va generaliza începând cu împăratul Constantin
cel Mare († 337), în sensul că, pentru a umple de lumină şi strălucire această sărbătoare,
creştinii împodobeau cu lumini nu numai bisericile în care se săvârşea slujba Învierii, ci şi
casele, oraşele, drumurile publice şi dealurile. Toate aceste lăcaşuri împodobite cu făclii
înalte şi coloane de ceară sau torţe aprinse făceau din noaptea Învierii o noapte la fel de
luminoasă precum ziua, o adevărată „sărbătoare a luminilor“.
Prezenţa în creştinism a ouălor roşii este una simbolică şi reprezintă o altă
mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale
creştinilor au fost descoperite şi coji de ouă. Se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele
ce se făceau în acele vremuri. În antichitate, în special la egipteni, oul era simbol al lumii şi
al eternităţii din moment ce forma lui pare a fi una perfectă şi fără început. Pentru iudei,
dar şi pentru păgâni, ouăle erau simboluri ale creaţiei şi ale învierii. Creştinii, încă de la
început, au legat de ouăle roşii simbolismul învierii neamului omenesc prin Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, dar şi pe cel al creării din nou a lumii, culoarea roşie însemnând
Sângele Domnului cel curs pe Cruce pentru noi şi pentru a noastră mântuire. „Oul pascal“
reprezintă, pe de altă parte, simbolul văzut al învierii morţilor, a cărei garanţie este însăşi
Învierea cea din morţi a Domnului, Biruitorul morţii şi al iadului.

OBICEIURI PASCALE

Prof. Toma Ilona Ariadna, Grădiniţa cu P.P. Nr. 1 Huşi, jud. Vaslui

416
 Deşi la fel ca majoritatea sărbătorilor şi Paştele are origini creştine, de fapt
aceasta a fost o sărbătoare păgână. Vechii saxoni au sărbătorit venirea primăverii aducând
omagii zeiţei primăverii, Eastre. Când în secolul al II-lea misionarii creştini au ajuns în
mijlocul triburilor nordice cu serbările lor păgâne, au încercat să îi convertească la
creştinism. Au reuşit, însă numai într-o măsură oarecare. Pentru noii creştini interdicţia de
a-şi serba vechile sărbători păgâne ar fi însemnat moartea. Pentru a salva vieţi, misionarii
au decis să îşi popularizeze mesajul religios încet, permiţând populaţiilor să îşi continue
celebrările păgâne însă acestea trebuiau să fie în manieră creştină. Aşa cum s-a întâmplat,
sărbătoarea păgână Eastre avea loc la aceeaşi dată ca şi sărbătoarea creştină a renaşterii
Domnului. Astfel s-a alterat festivalul însăşi, devenind o sărbătoare creştină, iar numele
vechi de Eastre s-a schimbat în varianta moderna de Easter (Paştele în limba engleză).
Slujba de Înviere începe de la miezul nopţii, aşa este încă din Evul Mediu, când
oamenii aşteptau răsăritul soarelui pentru a se porni în procesiune spre biserică.
Binecunoscut obicei pascal este stropitul fetelor, în a doua zi de Paşti, fetele sunt
stropite în Ardeal cu apă de colonie, obicei unguresc, iar în Polonia, Germania şi Ucraina
fetele se stropesc cu apă. Pe lângă udat se fac şi urări de sănătate de vreme ce se crede că
zăpada topită le face mai frumoase şi este aducătoare de noroc. Conform credinţei
religioase, obiceiul îşi are rădăcinile în faptul că evreii i-au stropit cu apă pe adepţii lui Iisus
care aduceau vestea învierii Domnului.
Primăvara înseamnă renaşterea naturii. Nu este doar o simplă întâmplare faptul
că în vremuri păgâne, începutul de an se sărbătorea odată cu venirea primăverii.
Sărbătoarea paştelui este deci şi sărbătoarea primăverii. Deja din secolul al II-lea avem date
despre sărbătorirea Paştelui, tradiţii pe de o parte creştine, pe de altă parte păgâne. Paştele
este sărbătoarea creştină a Învierii Domnului.
Ultima săptămână a postului care precede sărbătoarea este săptămâna mare,
care începe cu duminica Floriilor şi se termină cu duminica pascală. Sărbătoarea începe de
fapt cu duminica Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Hristor în Ierusalim. Săptămâna
mare are menirea împărtăşirii chinurilor lui Iisus. În această săptămână se termină postul
de 40 de zile, şi natura renaşte. În ziua de joi a săptămânii mari clopotele încetează să mai
bată, vor mai bate doar în Sâmbăta Mare. Aceasta zi este totodată şi începutul chinurilor
Mântuitorului.
Vinerea este ziua răstignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Ziua de vineri
era considerată mereu zi fără noroc. În această zi nu se obişnuiau muncile legate de
cultivarea pământului sau de creşterea animalelor, nu se aprindea foc şi nu se cocea pâine.
Înainte de anul 325 i.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii,
chiar şi vinerea, sâmbăta şi duminica. În acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea ca această sărbătoare să aibă loc în
prima duminică după luna plină sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de
primăvara. Astfel, Paştele trebuie sărbătorit într-o dumincă între data de 22 martie şi 25
aprilie. Data fiind legată de ciclul lunii.
Scrierile de etnografie păstrează credinţe şi practici populare, mai puţin
cunoscute, legate de cea mai importantă sărbătoare creştinească, sărbătoarea Paştilor, când
oamenii de la sate sărbătoresc nu numai Învierea lui Iisus, dar şi începutul unui nou an. Cu
această ocazie aveau loc ritualuri de purificare, de înnoire şi de magie.
Joia Mare este cunoscută şi sub numele de Joi-mărita după numele personajului
care putea pedepsi femeile şi fetele care nu apucau să-şi termine de tors lâna şi să-şi facă
417
cămaşă nouă pentru Paşte pentru a intra în horă în această zi mare. Pedepsele constau în
arderea degetelor şi mâinilor femeilor leneşe. Putea pedepsi totodată şi băieţii leneşi care
nu se îngrijiseră bine de animale în timpul iernii sau care nu-şi reparaseră gardul până
atunci.
Tot în Joia Mare se desfăşurau ritualuri speciale legate de morţii din gospodărie
şi din comunitate: se aprindeau focuri pe podeaua casei pentru fiecare membru "plecat" din
gospodărie, iar în curtea bisericii pentru toţi morţii din cimitir, peste aceste focuri dându-se
de pomană colaci. Lemnele folosite nu erau de orice fel, erau culese în momente speciale şi
nu de către oricine.
În ziua de Paşte apa avea un rol deosebit. Feciorii şi fetele mergeau să se scalde
până răsărea soarele fără a spune celorlalţi unde se întâmplase aceasta. Erau astfel curăţaţi
de toate bolile şi răutăţile, de tot ce era murdar, şi feriţi, în acelaşi timp, de îmbolnăviri în
timpul anului, scăldatul îi făcea mai harnici şi mai iubiţi. Totodată, apa făcea minuni în
legătură cu măritişul fetelor dacă acestea se lăsau stropite de feciori în primele două zile
după ziua Paştelui. Chiar dacă erau gătite nu se supărau pentru că ştiau că se vor mărita în
anul acesta care începea.
Obicei de primăvară străvechi (perşii antici sărbătoreau înnoirea anotimpului
dăruindu-şi ouă colorate, romanii îşi trimiteau unii altora, la ceremoniile zeului Ianus, ouă
roşii) oul colorat şi încondeiat este la creştini simbolul Mântuitorului reîntors la viaţă. Oul
este ales la Partesimi (în mijlocul Postului Mare) şi este fiert şi gătit în Săptămâna Patimilor
pentru a fi sacrificat (ciocnit şi mâncat sacramental) de Paşti, în semn de jertfă şi garanţie
de renaştere.
Ouăle încondeiate sunt un obicei popular şi religios românesc, care în Moldova şi
Bucovina a devenit artă. Cojile de ouă folosite la prepararea aluatului nu se ard şi nici nu se
aruncă oriunde, ci pe o apă curgătoare, pentru că peste vară uliul să nu atace găinile şi puii,
deasemeni pentru a se duce în ţara Blajinilor, să le dea de ştire că a sosit Paştele (vechi
obicei popular din Moldova).
Pasca este o tarta rituală făcută dintr-un aluat de cozonac şi cu diverse umpluturi
dulci, pe bază de lactate. A doua zi de Paşti şi a treia zi, şi uneori chiar şi în ziua de Paşti,
feciorii se duc cu pască la părinţi şi finii la naşi. La întorsul acasă, părinţii şi naşii schimbă
părţile, dând copiilor şi finilor paşti de ale lor. Dusul cu pasca e prielnic gospodarilor tineri,
căci îşi leagă sufletul de cei bătrâni şi mai culeg de la ei sfaturi pentru viaţă.

Bibliografie
Pr. Bogdan Dedu, Ziarul Lumina „Simboluri legate de Învierea Domnului” 23 aprilie
2008
Viorel Stănescu, Ziarul Lumina „Istoria datei de prăznuire a Sfintelor Paşti” 24 aprilie 2013
Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Semen, Ziarul Lumina „Paştele creştin şi Paştele evreiesc” 27
aprilie 2008

SIMBOLISTICA LUMINII ÎN CREŞTINISM

Prof. Olaru Monica

418
 Liceul Tehnologic „Ionel Teodoreanu” Victoria
Chemarea “Veniţi de luaţi lumină!” se adresează tuturor participanţilor care vor
să se împărtăşească din lumina – Hristos. Înainte de plinirea vremii când, odată cu venirea
lui Hristos s-a împărţit timpul, prima poruncă divină consemnată în cartea Genezei a fost
“Fiat lux!” Moştenită, noţiunea plină de strălucire în limba română lumina-lumen în latină,
înseamnă “lume”, “lumină”, “viaţă”. Se poate spune că înţelesul luminii cuprinde lumea,
viaţa formelor vii şi viaţa spirituală a omului care trăieşte viaţa în comuniune cu
divinitatea. Lumina soarelui este cea mai puternică, cea mai cunoscută, comparaţia cu ea
asigurând maxima importanţă oricui. În timpurile de dinaintea erei creştine soarele a fost
divinizat de numeroase popoare. Era creştină îl numeşte pe Hristos “Soare al dreptăţii,
tuturor viaţă răsărind.”11 Asemenea soarelui, şi lumina lui Hristos e cea dătătoare de viaţă,
este una activă, una care, asemeni chemării din noaptea Învierii invită la creşterea şi
vieţuirea în ea. Lumina există dincolo de forma ei materială, chiar şi aceasta fiind subiect de
controverse. A interpreta expresia Hristos, Lumina împărtăşeşte lumină tuturor, depăşeşte
logica omenească.
Din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu pentru creatura Sa cea mai de preţ,
omul, şi lumina nu avea să fie încapsulată în fiinţa lui Hristos. El Însuşi a rostit cuvintele: Eu
sunt lumina lumii!12 Hristos este Lumină pentru toţi laolaltă şi pentru fiecare în parte,
lumina fiind orice modalitate de a ieşi din întunericul necredinţei şi de a accede spre eterna
lumină a lui Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu transcede natura înconjurătoare şi tot ceea
ce se ştie în mod fizic despre ea. Fer. Augustin caracterizează: Că Dumnezeu este Lumină,
trebuie să fie vorba de ceva cu mult mai mult decât lumina soarelui, a lunii sau a opaiţului; e
deasupra tuturor.13 Lumina este dată de Cel ce are puterea de a le face pe toate. Dumnezeu
prin voinţa Sa împărtăşeste oamenilor lumina.14 Cântările bisericeşti glorifică bunătatea
divină: Toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit este, pogorându-se de la Tine
părintele Luminilor, la care nu este schimbare şi nici umbră de mutare.15
Lumina pascală încălzeşte sufletul fiecărui creştin pentru că Învierea Domnului
trebuie simţită de fiecare ca pe o victorie , ca pe un triumf , căci viaţa este mai tare decât
moartea. Momentul primirii Sfintei Lumini în noaptea Învierii este o simţire dezrobită de
răul existenţei o dată cu chemarea preotului „Veniţi de luaţi lumina! , o chemare sfântă , o
chemare la înnoirea noastră sufletească , o chemare la viaţa veşnică. Bucuria Învierii
trebuie trăită mereu nu numai de sărbătoarea Paştelui deoarece Învierea Domnului este
învierea noastră , a tuturor Ziua învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea , şi unul pe altul să ne
înbrăţişăm 16. Lumina din noaptea Învierii nu este doar un simbol ci reprezintă adevărul că
prin această Lumină Sfântă Harul Lui Dumnezeu devine lucrător pentru noi , pentru
primenirea sufletului nostru. Sărbătoarea Luminii este prin excelenţă sărbătoarea Învierii.
De vederea Luminii întregi se împărtăşesc credincioşii cu deosebire la Paşti când li se
descoperă sensul adevărat al existenţei omeneşti şi în legătură cu el sensul tuturor : „Acum

11
Slujba Învierii şi Carte de Tedeum, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p.30;
12
Idem 8, 13;
13
Augustin, Despre iubirea absolută, comentariu la Prima Epistolă a lui Ioan, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.43;
14
Meister Eckart, Cetăţuia din suflet predici germane, ed. Polirom, Iaşi, 2003; p.39;
15
Iacov, 1, 17;
16
Slujba Învierii şi Carte de Tedeum, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p.17;

419
toate s-au umplut de lumină , şi cerul , şi pământul şi cele de desubt. “17. Chemarea de Paşte a
preotului se referă şi la lumina fizică a luminii, la capătul căreia aşteaptă creştinii să o ducă
la casele lor, odată cu tot ce semnifică, simbolizează şi aduce ca încărcătură spirituală
lumina, numită pe drept cuvânt sfântă.Omniprezenţa luminii, ca cea a lui Hristos Însuşi se
face simţită şi în forma văzută a luminii prezente din marile catedrale până în intimitatea
casei fiecărui creştin.

17
Idem, p. 17;

420
 POSTUL PAŞTELUI – PREGĂTIRE PENTRU ÎNTÂMPINAREA ÎNVIERII
DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Profesor Dobrin Marius Daniel

Colegiul Tehnic „Costin D. Neniţescu” Piteşti, Argeş

Anul liturgic ortodox este împodobit cu o serie de sărbători, posturi, pomeniri şi

alte numeroase slujbe. Această alcătuire minunată a anului bisericesc are scopul de a
reîmprospăta, de a comemora şi îndeosebi de a face pe credincios să retrăiască spiritual şi
periodic cele mai importante momente din viaţa şi activitatea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos precum şi din întreaga sfântă istorie a mântuirii, cu evenimentele şi persoanele mai
însemnate de dinainte şi după întruparea Domnului.
Încă din timpul creştinismului primelor secole Întruparea, Patimile şi Învierea lui
Hristos constituiau o singură realitate şi tocmai datorită acestui fapt, viaţa spirituală a
creştinilor însemna în esenţă naşterea, vieţuirea, moartea şi învierea cu Hristos. Mai mult,
se poate spune că întreaga învăţătură, cultul şi viaţa creştinismului primar erau străbătute
de mesajul Învierii Domnului Iisus Hristos, de bucuria Învierii, dimpreună cu toate
evenimentele premergătoare.
Însă aşa cum în centrul iconomiei mântuirii se află Jertfa Sfântă a Mântuitorului
nostru, adică Patimile şi moartea Sa pe Cruce, urmate de Învierea Sa din morţi, la fel şi în
centrul ciclului anului liturgic ortodox stă Sărbătoarea Învierii sau Paştile, după Săptămâna
Patimilor dinaintea ei. Se poate spune că inima anului bisericesc o constituie sărbătoarea
pascală dimpreună cu toate celelalte rânduieli şi ceremonii legate de praznicul Învierii
Domnului nostru Iisus Hristos. În sensul acesta Biserica a şi statornicit să ni se reprezinte şi
să ni se reînnoiască întreaga viaţă şi activitate a Domnului, în cursul fiecărui an bisericesc,
în toate cele trei aspecte ale misiunii Sale: învăţătorească sau profetică, arhierească sau de
mare preot şi cea împărătească sau de biruinţă asupra păcatului şi morţii. Pe filonul acesta
au fost alcătuite şi rânduite şi cărţile de cult, precum şi cele trei mari perioade ale anului
liturgic, denumite după principala carte de slujbă pe care le folosesc la strană cântăreţii în
fiecare din aceste perioade: perioada Triodului - prepascală, care reînnoieşte activitatea
arhierească a Mântuitorului, realizată prin Jertfa Sa, prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce,
perioada Penticostarului - pascală, cea care celebrează oficiul împărătesc al Domnului Cel
slăvit şi îndumnezeit după Înviere, precum şi pe Hristos Împăratul şi Întemeietorul Bisericii
Sale, şi perioada Octoihului - postpascală, care comemorează şi readuce înaintea
credincioşilor activitatea învăţătorească sau didactică a lui Iisus, înainte de Patimile Sale şi
de Înviere.
Săptămâna Patimilor, dimpreună cu Paştile, este cu totul deosebită de toate
celelalte perioade ale anului bisericesc prin cântările liturgice speciale. Fiecare
credincios poate retrăi în acest răstimp momentele pline de dramatism ale
patimilor Domnului prin rânduielile, imnografia bisericească de o mare frumuseţe
artistică şi cu adânci semnificaţii teologice.
Noţiunea de “post” (пост în limba slavo-rusă; νηστεία în greacă) în
învăţătura de credinţă ortodoxă reprezintă o rânduială disciplinară a Bisericii prin care
se urmăreşte îndrumarea credincioşilor pe calea adevăratei vieţuiri creştine, în virtuţi şi
cinstire de Dumnezeu.

421
 Postul din punct de vedere creştinesc este „ înfrânarea de toate mâncărurile,
sau, la caz de boală, numai de la unele, de asemenea şi de băuturi, de toate lucrurile
lumeşti şi de toate dorinţele cele rele, pentru ca în felul acesta, creştinul să poată face
rugăciunea lui cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, încă ca să şi omoare poftele trupeşti
şi să câştige harul lui Dumnezeu”.
Înfrânarea prescrisă de post implică atât trupul, cât şi sufletul. Astfel, prin
cumpătare şi fuga de îmbuibare a trupului, sufletul va fi ferit de vicii, de păcate, de
petreceri nefolositoare, care ar putea să-l ispitească pe creştin, să-l facă să uite de
comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune.
Atât sufletul, cât şi trupul au beneficii de la post, căci el întăreşte trupul şi
curăţeşte şi uşurează sufletul. Aduce sănătate trupului şi înaripează sufletul.

SÂMBĂTA MARE ŞI NOAPTEA ÎNVIERII (REZUMAT)

Adavidoaei Maricica, Şcoala Gimnazială Topile, Comuna Valea-Seacă, Judeţul Iaşi

Învierea Domnului este un eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care
s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană,
este o realitate care se transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un
izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa
oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost
distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în
sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere.
Creştinii se pregătesc pentru această sărbătoare prin jertfa Postului Sfintelor
Paşti. Ultima zi din Postul Mare şi ultima zi a Săptămânii Patimilor, cunoscută drept
Sâmbata Mare, este ziua în care creştinii ortodocşi prăznuiesc îngroparea trupească a
Mântuitorului Iisus Hristos şi pogorârea în iad, prin care neamul nostru fiind chemat din
stricăciune a fost mutat spre viaţa veşnică. Sâmbăta cea Mare este deci ziua tăcerii adânci
dinaintea Învierii, în care Hristos sfărâmă moartea în iad şi cheamă la înviere întreaga
umanitate. Noaptea Învierii reprezintă Învierea lui Iisus Hristos din mormântul în care a
fost aşezat după ce şi-a dat viaţa pe crucea pe care a fost răstignit pe dealul Golgota din
Ierusalim. Învierea are loc sâmbătă seara, spre duminica pascală, indiferent de data în care
cade Sfântul Paşte.
În această zi credincioşii se roagă, îşi amintesc de patimile suferite de Hristos
pentru mântuirea omenirii şi se pregătesc pentru ca seara să ia parte la slujba de Înviere.
Sâmbăta Mare sau Sâmbăta Paştelui este marcată de superstiţii, tradiţii şi obiceiuri ce
încununează străduinţele creştinilor din timpul Postului Paştelui, marcând încheierea unui
ciclu al morţii şi sacrificiului, şi inaugurând o vreme a renaşterii, învierii şi a reînvigorării
speranţei şi împlinirii întru Dumnezeu.
Tot în Sâmbăta Mare, Lumina Sfântă de la Ierusalim se aprinde în Sfântul
Mormânt, este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, care se repetă din an
în an, de aproape 20 de veacuri. Este minunea care uimeşte toată mintea şi dovedeşte

422
oamenilor până la sfârşitul veacurilor ca Hristos, lumina lumii şi Mântuitorul sufletelor
noastre, a înviat din morţi a treia zi, dăruind tuturor viaţă veşnică.
Sâmbătă seara, lumea porneşte în linişte spre biserică, pe drum se vorbeşte în
şoaptă, iar la slujba de Înviere toată lumea stă şi ascultă cu mare evlavie. Astfel, în Noaptea
Învierii, fiecare credincios, spre a-şi manifesta bucuria ce o simte cât şi solemnitatea actului
liturgic, ţine în mână câte o lumânare, pe care o păstrează fiind păzitoare de multe
primejdii. La miezul nopţii, preotul ia lumină de la candela de pe Sfântul Altar şi o dă mai
departe credincioşilor, zicând de trei ori: „Veniţi de primiţi lumină!”. Toate clopotele sună,
iar pe feţele credincioşilor se poate citi acea bucurie fără margini. După ce iau lumina,
oamenii merg în cimitir la căpătâiul morţilor familiei şi aprind şi acolo lumânări, ca şi cei
trecuţi dincolo să ştie că a venit Învierea Domnului. La plecarea spre casă, fiecare
credincios este bine să ducă în căminul său lumânarea aprinsă la Înviere. Aceasta
simbolizează Lumina Învierii Domnului Hristos.

SEMNIFICAȚIA SFINTELOR SĂRBĂTORI DE PAȘTE ÎN FORMAREA

TRĂSĂTURILOR CARACTERIALE ALE ELEVILOR

Prof. psihopedagog Bulacu Gabriela Daniela

Grădinița Specială ”Sfânta Elena” Pitești
Prof. itinerant Ionescu Georgeta
C.S.E.I. ”Sfânta Filofteia” Valea Mare Ștefănești

Educaţia religioasă, ca dimensiune a actului educaţional are menirea de a stimula

conştiinţa, în vederea elaborării individuale a unei viziuni asupra existenţei.
Dimensiunea religioasă face parte integrantă din istoria culturii şi civilizaţiei
umane, iar faptele şi expresiile religioase, consemnate de-a lungul istoriei sub diverse
forme, cum ar fi credinţele şi practicile rituale, fac parte din patrimoniul umanităţii.
Adoptarea unei atitudini de respingere sau de înlăturare a lor din perimetrul pedagogic
echivalează cu un fel de „analfabetism religios" ale cărui consecinţe s-ar răsfrânge nefast
asupra formării omului în societatea contemporană.
Educaţia religioasă este imperios necesară în perspectiva dobândirii unui
caracter integru şi a întregirii câmpului informaţional pe o scară cât mai largă în formarea
unei personalităţi culturale complexe.
Caracterul, ca latura relaţional-valorică a personalităţii umane, se referă la
ansamblul valorilor şi atitudinilor subiectului uman care predispun la punerea constantă în
joc a unui anumit tip de relaţie/comportament faţă de realitate (în raport cu semenii, cu
societatea sau cu sine însuşi).
Educaţia moral-religioasă trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă în
familie. Apoi se continuă potrivit nivelului de înţelegere a copilului pentru a se forma în
sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină
o adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

423
 Fiecare sărbătoarte religioasă poate fi pregătită prin activităţi diverse: povestiri,
memorizări, activităţi mizicale, artistico – plastice, activităţi practice, plimbări, vizite, serbări
etc.
Aceste activităţi pot fi abordate şi în manieră interdisciplinară, în vederea
corelării şi integrării educaţiei religioase în programul instructuv – educativ.
Obiectivele cadru ale educaţiei religioase la această vârstă sunt:
cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu;
formarea virtuţilor creştine şi cultivarea comportamentului moral – religios.
Valori ale moralei creştine:
iubirea aproapelui (ceilalţi copii);
respectarea bătrânilor;
bucuria de a face fapte bune;
să nu minţi, să nu furi (dorinţa de a fi cinstit);
dorinţa de a fi modest;
să învenţe să fie generoşi;
să nu urască;
să înveţe să ceară iertare când greşesc;
să fie optimişti şi să aibă încredere în sine şi în alţii.
În sistemul de învăţământ, în această perioadă a Paștelui, care mai nou
coincide aproximativ cu săptămâna ”Școala altfel”, activităţile desfășurate în școli și
grădiniţe sunt în mare măsură legate de sacrificiul și învierea Măntuitorului.
Așa cum am amintit mai sus, activităţile sunt extrem de diverse: cenacluri,
cercuri de audiţie și vizionare a istoriei și pildelor lui Isus Hristos, ateliere de lucru
(încondeiat ouă, feicitări de Paște, pictură de icoane pe sticlă și lemn, vizite la biserică etc).
Aceste activităţi se realizează atât individual (fiecare clasă/grupă în parte), dar mai ales în
cadul parteneriatelor educaţionale cu alte unităţi de învăţământ sau instituţii publice.
Prin intermediul acestor activităţi, se indeplinesc dezideratele cele mai
importante ale educaţiei moral-religioase – formarea conștiinţei moral-religioase și
formarea conduitei moral-religioase.
Iar sfintele sărbători ale Învierii Domunului oferă, prin exemplul vieţii, jertfei
și învierii lui Isus Hristos, cel mai frumos și mai sugestiv model uman.

Bibliografie

Alexandru, Ghe. (coord.) (2000) Metodica predării religiei, Editura “Gheorghe

Alexandru”, Craiova
Creţu, D. (1999) Psihopedagogie – Elemente de formare a profesorilor, Editura Imago,
Sibiu
Nicola, I. (2003) Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București

424
 METODE DIDACTICE UTILIZATE ÎN FORMAREA VALORILOR MORAL -
CREŞTINE LA COPIII CU CERINŢE EDUCAŢIONALE SPECIALE

Prof. psihopedagog Niculescu Cristina

Centrul de Zi ”Marina” Curtea de Argeş

Educaţia este o realitate psihosocială complexă, cu multe sensuri, de aceea ea

trebuie abordată la un anumit nivel de conceptualizare ce corespunde pedagogiei ca ştiinţă.
Educaţia are anumite aspecte esenţiale, cum ar fi:
ca activitate, educaţia se bazează pe personalitatea celui educat, pe resursele ce le
are educatul, dar şi pe cerinţele sociale;
proiectarea educaţiei după funcţie de maximă generalitate (formarea şi
dezvoltarea personalităţii umane), având în vedere corelaţia permanentă dintre educator şi
educat);
exprimarea obiectivelor educaţiei după o concepţie filosofică şi politică ce domină
societatea şi pusă în practică de educator;
valorificarea tuturor laturilor educaţiei (dimensiunile morală, intelectuală,
tehnologică, moral – religioasă etc), completate cu noile educaţii şi cu educaţia formală,
nonformală, informală.
Educaţia are anumite caracteristici ce îi oferă apanajul omului şi socialului:
caracter social- istoric şi politic - educaţia contribuie la dezvoltarea societăţii şi
prin ea valorile sunt asimilate şi interiorizate de educaţi;
caracter naţional „ determinat de modelul de cultură propriu fiecărei naţiuni în
parte”;
caracter internaţional, prin educaţie se încearcă să se soluţioneze problemele
lumii contemporane;
caracter axiologic, prin raportarea educaţiei la valori;
caracter prospectiv, permanent;
caracter holistic, prin conjugarea tuturor formelor educaţiei;
caracter dialectic, prin valorificarea relaţiei educator- educat;
caracter teleologic, prin raportarea la anumite scopuri.
Caracteristicile menţionate se referă mai ales la activitatea de educaţie.
În cadrul dimensiunilor educaţiei, educaţia morală şi cea religioasă, de multe ori
îmbinate şi combinate prin sintagma educaţie moral-religioasă, reprezintă una dintre
dimensiunile educaţiei căreia îi revine un rol major în asigurarea realizării tuturor
funcţiilor specifice ale acţiunii instructiv-educative şi cu deosebire a celei privitoare la
integrarea socială a omului, ştiut fiind faptul că situarea în cadrele existenţei sociale
condiţionează în mod semnificativ devenirea personalităţii subiectului uman.

425
 Iar în cadrul acestei dimensiuni, în învăţământul special, povestirile moral-
religioase deţin o pondere destul de mare în fomarea structurilor caracteriale ale copiilor
cu deficienţe.
Povestirea moral-religioasă se referă la expunerea de către cadrul didactic, sub
forma naraţiunii, a unor fapte sau întâmplări, reale sau imaginate, care prezintă
semnificaţii moral-religioase, oferind astfel elevilor/copiilor prilejul formulării unor
concluzii sau judecăţi moral-religioase şi/sau cu caracter religios proprii. Reuşita în
folosirea acestei metode este determinată atât de modul atractiv de expunere al povestirii
şi de dramatismul sau, după caz, de caracterul amuzant al relatării cât şi de reliefarea
exactă şi punctuală a elementelor esenţiale, evitându-se pierderea în prea multe amănunte.
Povestirea moral-religioasă urmăreşte atingerea scopului de asimilare de către
elevi a cunoştinţelor moral-religioase şi cristalizarea pe această bază a unor opinii
privitoare la principalele norme şi cerinţe moral-creştine.
În grădiniţa şi şcolile speciale din judeţul Argeş, aceste povestiri cu caracter
religios se audiază, în formă citită, audio şi video, în special în perioada principalelor
sărbători creştine, a Crăciunului şi a Paştelui.
Paştele, ca sărbătoarea cu cea mai mare însemnătate pentru creştini, reprezintă
un bun prilej de formare şi dezvoltare a valorilor morale ale copiilor.
Prin intermediul povestirilor biblice, adaptate din punct de vedere informational
şi lingvistic la posibilităţile copiilor cu cerinţe educaţionale special, aceştia descoperă, pe de
o parte, aspecte cu caracter istorico-teologic, iar pe de altă parte, îşi formează, prin prisma
sacrificiului suprem al lui Isus Hristos, o serie de valori şi atitudini dezirabile din punct de
vedere social, modalităţi de relaţionare plăcute şi eficiente cu cei din jur, colegi, părinţi,
prieteni, cadre didactice.
Alături de povestirea cu caracter religios, în învăţământul special mai utilizăm
explicaţia moral - religioasă, convorbirea şi exemplul moral - religios.
Explicaţia moral – religioasă are drept obiectiv dezvăluirea conţinutului
informaţional al valorilor, normelor şi principiilor ce reglementează comportamentul
moral - creştin al subiectului uman. Pe lângă acest caracter informative, explicaţia are şi
funcţia de a oferi un suport motivaţional adecvat reglementărilor moral - religioase şi de a
declanşa la nivelul elevului trăiri afective pozitive în raport cu acestea. Se recomandă ca
explicaţiile să aibă ca punct de pornire, pe cât este posibil, date sau fapte reale din
experienţa de viaţă a elevilor sau a unor persoane cu valoare de ideal sau model de viaţă al
acestora, fapt ce va contribui în mod semnificativ la interiorizarea valorilor şi principiilor
morale şi la conformarea în raport cu acestea.
Cu ajutorui acesteia putem dezvălui conţinutul, sensul şi necesitatea respectării
unei valori, norme sau reguli moral - religioase. Realizându-se cu ajutorul limbajului, ea
implică două funcţii principale: una informativă şi alta stimulativă. Prima constă în
conştientizarea sensului unei cerinţe morale externe, relevându-i notele definitorii sau
îmbogăţindu-i conţinutul cu noi aspecte. Această conştientizare se realizează în funcţie de
experienţa cognitivă a elevului, explicaţia folosindu-se cu precădere atunci când această
experienţă este mai redusă sau inexistentă, ea având menirea să conducă a recunoaşterea
şi înţelegerea adevărului moral - religios. Cea de-a doua funcţie stimulativă constă în
suscitarea componentei afective datorită forţei argumentative şi persuasive a limbajului, ca

426
instrument de comunicare. Natural că atunci când argumentarea verbală este întregită cu
material şi fapte concrete, funcţia stimulativă a explicaţiei morale se amplifică.
Deducem astfel că, din punct de vedere pedagogic, explicaţia va fi eficientă numai
în măsura în care cele două funcţii se manifestă concomitent. Asimilarea cunoştinţelor
moral – religioase nu se face doar din considerente pur cognitive, ci cu un scop bine
conturat - acela al determinării conduitei moral - religioase. Ori, prelungirea lor în conduită
nu este posibilă decât prin intermediul componentei afective, care asigură metamorfozarea
şi integrarea lor în convingeri moral - religioase, funcţia explicativă a acestei metode ne
apare deci ca fiind indispensabilă în procesul educaţiei religioase. Declanşarea ei depinde
de cadrul didactic, de modul în care ştie să valorifice valenţele limbajului în procesul
comunicării pedagogice. Explicaţia moral - religioasă, spre deosebire de cea didactică, are
un caracter teleologic, deoarece dezvăluirea sensului unor norme sau reguli moral -
creştine se face prin prisma comportării viitoare a elevilor.
Folosind acelaşi instrument de comunicare, limbajul, convorbirea urmăreşte, în
principiu, acelaşi scop ca şi explicaţia sau prelegerea: transmiterea şi asimilarea
cunoştinţelor moral - religioase.
Deosebirea constă în aceea în cazul convorbirii moral - religioase avem de-a face
cu un dialog între profesor şi elevi, aceştia fiind antrenaţi în clarificarea şi precizarea
cunoştinţelor ce fac obiectul comunicării. Fiind un dialog, înseamnă că ambii participă în
mod activ, fiecare oferind şi recepţionând informaţii. Aceasta înseamnă că, din punctul de
vedere al elevilor, convorbirea moral - religioasă este posibilă numai atunci când aceştia
posedă o oarecare experienţă în legătură cu problema supusă discuţiei.
Aceleaşi funcţii atribuite explicaţiei moral - religioase se extind şi asupra
convorbirii moral - religioase. Aceasta din urmă urmăreşte, ca şi explicaţia, să acţioneze
resorturi afective şi voliţionale, creând în acest mod teren prielnic fuzionării lor cu
informaţiile morale pe care intenţionăm să le transmitem.
Prin intermediul ei profesorul scoate în evidenţă şi subliniază sensuri noi ale
diferitelor norme morale, îi înarmează pe elevi cu criterii de apreciere a faptelor morale,
dirijează conduita prin reactualizarea unor cerinţe etc.
Mai mult decât oricare altă metodă, convorbirea oferă posibilitatea cunoaşterii
experienţei moral - religioase a elevilor, a opiniilor şi intenţiilor acestora pentru ca, pe
această bază, profesorul să intervină în consolidarea moralităţii elevilor.
Exemplul se bazează pe intuirea sau imaginarea unor „modele" ce întruchipează
fapte şi acţiuni morale. Baza psihologică a exemplului este dată, pe de o parte de efectul
sugestiv al comportării altora, iar pe de altă parte, de tendinţa spre imitaţie proprie omului,
în general, şi copilului, în special.
Se imită de obicei ceea ce corespunde la un moment dat preocupărilor, dorinţelor
şi aspiraţiilor elevului.
Folosirea exemplului impune profesorului respectarea câtorva condiţii
psihopedagogice:
Crearea unui climat psihosocial adecvat care să permită circulaţia şi receptarea
mesajelor ce emană şi pornesc de la persoana sau personajul ce întruchipează modelul.
Exemplul este, prin excelenţă, o metodă persuasivă; ca atare comuniunea sufletească
devine o condiţie indispensabilă a eficienţei ei. Substratul acestei comuniuni poate fi diferit,
începând cu existenţa unor trăsături comune prezentate atât de o parte, cât şi de cealaltă

427
(aspiraţii, interese, gusturi, idealuri, opinii etc.) şi terminând cu unele simpatii şi afecţiuni
reciproce;
Iar Isus Hristos, ca exemplu moral – religios este, poate, personajul cu cel mai
mare impact asupra copiilor, mai ales atunci când prezentarea se realizează într-un mod
cât mai variat, diversificat, dar şi atractiv.
Dacă în grădiniţe şi la clasele mici din învăţământul special (dar şi în cel de masă),
povestirea cu caracter moral – religios predomină, la clasele mai mari se pot realiza chiar
jocuri de rol, cu scop de identificare şi conştienizare a implicaţiilor şi importanţei
sacrificiului lui Isus Hristos.
Toate aceste metode, dar şi altele, îmbinate cu mijloace didactice adecvate şi cât
mai diverse (planşe, mijloace audio-video, marionete etc.) contribuie şi ele la formarea
valorilor moral-creştine legate de învierea Mântuitorului.
Bibliografie:
Alexandru, Ghe. (coord.) (2000) Metodica predării religiei, Editura “Gheorghe
Alexandru”, Craiova
Nicola, I. (2003) Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti

SĂRBĂTORIREA PAŞTELUI

Prof. Gina Nane/ prof. Gabriela Grosu

Grădinița cu P.P. Nr. 17 Vaslui

Sărbătoarea Paştelui, ce va fi celebrată în acest an de ortodocşi la 20 aprilie,

marchează miracolul Invierii Domnului.
Paştele se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi
spaţiului prin jertfa divinităţii.
Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în
faptul că jertfa prin substituţie a zeului precrestin a fost înlocuită cu jertfa lui Isus, săvârşită
o singura dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual în fiecare an
de credincioşi.
Paştele este cea mai veche sărbătoare a creştinătăţii, stabilind o punte între
Vechiul şi Noul Testament. Legătura între sărbătoarea evreiască Pessah şi sărbătoarea
creştină este şi reală şi ideală. Reală, pentru că Iisus a murit în prima zi a Pastelui evreiesc,
ideală pentru că, prin moartea şi învierea lui, Mântuitorul împlineste de fapt profeţia
Vechiului Testament. Paştele creştin a preluat multe dintre tradiţiile celui evreiesc, inclusiv
simbolul mielului sacrificat. Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie crestină.
Pentru ca ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de
cinste pe masă după Inviere. In tradiţia creştină, oul, colorat şi împodobit, este simbolul

428
Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit
din găoace.
La început, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, şi în roşu,
culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui
Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Această tehnică de
înfrumuseţare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere.
La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă
(ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafaţă) şi pregătesc uneltele de
ornamentat. Cele mai vechi "condeie" au fost lumânarea, cu al cărei capăt încins la foc se
desenau pe ou anumite semne, şi pana de gâscă, ce avea rolul cornului de ornat al olarului.
Oamenii topesc ceara de albine în care se adaugă puţin carbune pisat, încondeiază ouăle cu
motivele dorite şi le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc
metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de încondeierea cu ceară: ouă
pictate, săpate sau decorate în relief, încondeiate cu frunză de plante, etc.

HRISTOS A INVIAT!

SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI LA ROMÂNI

PROF.LEAGHI SOFIA NICOLETA

PROF.PALERU RODICA
ȘC.GIMNAZIALĂ NR. 1 DOROBANȚU

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă si mai îmbucurătoare sărbătoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paștelor, Paștele sau
Invierea Domnului, pentru că în această zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre
moarte călcând și celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de
sub jugul păcatului și împăcându-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul
primăverii, anotimpul cel mai frumos și mai plăcut, când toate în natură învie. Românii
așteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor și bucurie, și caută în
același timp ca locuinţele lor să fie curate și cu toate pregătirile făcute în cea mai bună
rânduială .
Paștele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creștinism
și iudaism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice.

429
 Inima și sufletul evenimentului de la Paște era harul mântuitor al lui Dumnezeu.
Paștele este cea mai importanta sărăatoare a creștinătăţii și s-a sărbătorit pentru
prima dată în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Deși Paștele este cea mai importantă
sărbătoare a creștinătăţii și reprezintă Invierea mântuitorului Iisus Hristos, aceasta a fost
mai întâi o sărbătoare iudaică (cuvântul Paște își are etimologia în cuvântul ebraic pesah,
care înseamnă trecere) și simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană și trecerea prin
Marea Roșie, pe pământul făgăduinţei.
Fiecare popor creștin are propriile tradiţii și obiceiuri de Paști, chiar dacă în
esenţă se sărbătorește același lucru, Învierea Domnului Isus Christos. Alături de nașterea
Mântuitorului, sărbătoarea Sfintelor Paști rămâne una din cele mai importante sărbători
creștine ale poporului român și nu numai.
În ceea ce priveste modul sărbătoririi, Paștele este prăznuit ca o zi de bucurie,
fiind cea mai mare sărbătoare creștina: marele eveniment din istoria mântuirii noastre -
învierea Domnului -, care stă la temelia credinţei și a Bisericii creștine. Noaptea Învierii este
petrecută în biserici, în priveghere și rugăciune. În acea noapte avea loc botezul
catehumenilor, iar momentul Invierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârșirea
Sfintei Jertfe și cu multe lumini, semn al luminării duhovnicești.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI IN DOBROGEA

Institutor, Șeicahmed Farida

Institutor, Sadâc Neugis Sena
Școala Gimnazială nr.1 Dorobanțu

Dobrogea este una dintre zonele care mai păstrează încă nealterate tradiţiile şi
obiceiurile. Perioada Paştelui este încărcată de sărbătoare, fie că celebrează Învierea
Domnului creştin, ori venirea primăverii precreştină. Înaintea Paştelui, de Paşte şi după
Paşte, dobrogenii sunt preocupaţi cu respectarea tradiţiilor, ţinute şi interpretate cu
stricteţe de ritual, căci de aceasta depinde prosperitatea întregului an. Dobrogea
sărbătoreşte Lăzărelul, Olaria, Caloianul, Paparuda, Cucii.
Citadinii, a căror viaţă este golită de sacru, sunt foarte atraşi de atmosfera festivă,
ritualică ce invită la participare.Lăzărelul sau întâmpinarea Primăverii în Dobrogea este o
sărbătoare care se ţine înaintea Paştelui, în Sâmbăta Floriilor, aceasta mai numindu-se şi
Sâmbăta lui Lazăr. Lazăr sau Lăzărica este un zeu al vegetaţiei care moare şi renaşte în
fiecare an, primăvara, simbolizând regenerarea naturii. La ceremonial participă copiii,
responsabili cu dansul ritualic şi femeile care formează grupul de colindători. Scenariul
obiceiului vorbeşte despre Lazăr care moare într-un accident în pădure, fiind plecat să
aducă hrană pentru animale. Mama sa şi surorile fecioare îl bocesc straşnic, drept pentru
care din mormântul său se înalţă un copac falnic, cu ramuri bogate.
Există o serie de obiceiuri specifice practicate în seara de “Lăsatul Secului” de
Paşte (începutul perioadei de post), în Sâmbăta de Florii (Sâmbăta Sf. Lazăr) sau după Paşti.
Desfăşurarea lor evidenţiază trei elemente care capătă funcţii magice în acest context: apa,
focul, ramura verde. Obiceiurile practicate în seara de “Lăsatul Secului” pentru Postul Mare,

430
de Paşti (“Olaria”) aveau în centrul desfăşurării, focul. Obiceiul consta în aprinderea pe
dealuri a focurilor făcute din resturi vegetale, din furajele consumate de animale în timpul
iernii, adică ale anului care şi-a încheiat ciclul. Prin ardere, totul se purifică, pentru a face
loc noii vegetaţii. Gestul rostogolirii pe dealuri a roţilor de căruţă învelite în paie avea
acelaşi sens al purificării a tot ce a fost rău pentru colectivitate şi, totodată, simboliza cursul
Soarelui pe cer. Aceste practici trimit spre cultul vegetaţiei, dar şi al soarelui, fără de care
nimic nu poate regenera, nu poate exista.
În săptămâna mare în toate gospodăriile se face curăţenie generală: se mătură
curţile, se adâncesc şi se curăţă şanţurile, se repară gardurile, se curăţă gunoiul din şuri, se
lipesc şi se văruiesc casele, se spală perdelele şi mobilierul, se şterg geamurile, se aerisesc
toate hainele, aşternuturile şi covoarele.Bărbaţii muncesc la câmp pâna cel târziu în ziua de
joi, când revin în gospodărie şi îşi ajută nevestele la treburile casnice. În Joia Mare, sunt
prăznuite patru lucruri: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina Domnească
la care s-a instituit Taina Împărtăşaniei, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea
Domnului de către cei ce voiau să-L ucidă. Superstitii: nu este bine să dormi în Joia Mare,
căci cine doarme în această zi va rămâne leneş un an întreg. Ouăle roşii se ciocnesc din
Duminica Paştelui până în Duminica Mare. Duminica Paştelui înnoieşte lumea cum se
înnoieşte lumina de echinocţiu, de aceea se mănâncă miei, purcei şi viţei fragezi, caş, ouă
roşii şi pască. Ca să întâmpini Paştele trebuie să te speli şi să te primeneşti, ca lumina. Şi să
nu uiţi pomana. În cele trei zile de Paşte masa-i întinsă şi primeşte pe oricine-ţi intră pe uşă.
Dacă poţi, să dai cojile de ouă roşii pe apă curgătoare, să ajungă în Ţara Blajinilor.
Deschiderea Cerului: peste an, sunt nopţi când se deschid cerurile: pe 9 Martie, de Sf.
Gheorghe, de Paşti

BIBLIOGRAFIE:
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1994.
Maria şi Nicoale Zahacinschi, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1992.

DATINI ŞI OBICEIURI PASCALE

Prof. înv. primar, DREGHICI MIHAELA

Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu”
Arad

Datinile de Paşti sunt numeroase şi ele se leagă de unele aspecte ale celebrării
pascale în forme popular-creştine. Noaptea Învierii fiind un timp al vegherii, nu se doarme
şi nu se stinge lumina prin case până dimineaţa. Lumina de la biserică se duce aprinsă până
acasă, apoi se păstrează pentru anumite practici din timpul verii. În unele sate, cu lumina
aceasta şi cu mâţişoarele de la Florii se îndepărta grindina.

431
 În această noapte era mai demult obiceiul de a se face, în Moldova, un foc în
preajma bisericii, întreţinut până la ziuă, în cinstea Învierii. Practica se ţinea "foarte strict"
în Basarabia, unde aproape la fiecare casă se făcea un astfel de foc. Obiceiul se numeşte
"focurile Paştilor". Originea este în focul la care s-au încălzit Apostolii în noaptea prinderii
lui Iisus.
Cultul învierii se prelungeşte cu practici rituale pe care creştinii le îndeplinesc
după întoarcerea de la biserică. În dimineaţa de Paşti, credincioşii din unele sate
bucovinene, atunci când trec pragul casei se închină, apoi intră în casă şi afumă grinda în
chipul crucii. În multe zone, scrie S. Fl. Marian, crucea "se punea pe pragul casei sau lângă el
o glie cu iarbă verde, pe care călcau toţi căsenii, ca să fie sănătoşi, voioşi şi frumoşi, ca iarba
verde, în cursul anului".
Masa pascală este un obicei aproape general la români. Înainte de masă se face
spălatul membrilor familiei cu apă şi ou roşu, în credinţa să fie sănătoşi tot anul (în apă se
pune frecvent şi un ban, să fie oamenii bănoşi). Cina începe cu gustatul mâncărurilor
sfinţite, aduse de la biserici şi se continuă cu cele obişnuite.
Deşi nu are un caracter ritual strict, masa de Paşti a căpătat, sub influenţa
tradiţiei evreieşti pătrunse la noi de timpuriu, un aspect ceremonial, chiar religios uneori,
în care membrii familiei se comportă cu gesturi rituale: ciocnesc ouă roşii, zicând "Hristos a
înviat!", frâng mielul pascal (sau carne de miel), gustă pască etc., toate într-o atmosferă de
sacralitate, care izvorăşte din trăirea minunii hristologice în viaţa familiei.
Paştile prilejuiesc în general o sărbătoare de armonie creştină. Pe lângă unele
obiceiuri practicate de copii şi de tineri, mai erau în trecut cele de a face daruri, precum şi
cel al iertării şi împăcării, menţionate încă de la sfârşitul sec. al XVI-lea de Franco Sivori.
Aceste obiceiuri îşi au originea în faptul că prin Înviere s-a realizat împăcarea omului cu
Dumnezeu şi deci oamenii între ei sunt datori să se ierte de orice vrăjmăşie. Acesta este şi
îndemnul exprimat de o cântare de strană: "Să iertăm toate pentru Înviere..." De asemenea,
darurile de Paşti exprimă ideea că Dumnezeu ne-a dăruit mântuirea prin jertfa în dar a
Domnului Iisus Hristos, adusă pentru lume.
Un obicei semnificativ la Paşti este cel menţionat de S. Fl. Marian că ouăle roşii se
ciocnesc în trei poziţii: în prima zi numai cu vârful, a doua zi vârful cu partea opusă, iar în a
treia zi părţile laterale. Faptul corespunde ideii întreite din cântarea: "Hristos a înviat din
morţi, / Cu moartea pe moarte călcând / Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le."
Ritualul se petrece cu rostirea formulelor "Hristos a înviat!" şi "Adevărat a
înviat!". După tradiţie, mai demult, cel ce spărgea oul celuilalt, îl dobândea şi era al lui. De
asemenea s-a mai păstrat încă obişnuinţa de a dărui ouă încondeiate rudelor şi
cunoscuţilor, în special la casele unde sunt copii mici.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII – LUMINĂ ŞI BUCURIE CREŞTINĂ

Prof. înv. primar, BALINT LAURA

Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu”
Arad

432
 „Învierea Domnului este speranţa noastră, Înălţarea Domnului este mărirea
noastră”, spunea Fericitul Augustin.
Primăvara, când natura renaşte, când mugurii zămislesc viaţă, când iarba inundă
pământul, bucuria pascală coboară în sufletele creştinilor.
Sărbătoarea Învierii Domnului este bucuria duhovnicească în lumea creştină.
Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa.
Cerul şi pământul s-au îmbrăcat în haină de lumină divină.
Primăvara ne bucurăm cu toţii de Sărbătoarea Sărbătorilor.
Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie. Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi
începe în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în
Ierusalim.
"Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea
Lui. În această ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite
"Denii". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus.
Ziua de joi se numeste "Joia Mare". Vineri, numita "Vinerea Mare" se comemorează
crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În acestă zi, se ţine "post negru", adică nu se
mănâncă nimic. Deşi această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului
Iisus Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile Romaniei.
Încondeiatul ouălor este unul din cele mai vechi simboluri pascale din lume.
Forma ovală a oului înglobează picătura de ploaie şi seminţele, două elemente dătătoare de
viaţă. Oul însuşi reprezintă viaţa şi reînnoirea naturii, cu atât mai mult cu cât păsările îşi
depun ouăle în această perioadă, importanţa sa fiind amplificată de faptul că popoare
precum perşii sau egiptenii au credinţa că viaţa a început de la un ou. În antichitate, în
Roma, China şi Grecia, ouăle se dăruiau ca şi cadouri de primăvară, iar în Evul Mediu
membrii familiei regale dăruiau ouă învelite în foi de aur.
Obiceiul vopsirii ouălor este încă practicat în Europa şi Asia, dar spre deosebire
de alte regiuni, unde obiceiul chiar a dispărut, la noi a ajuns a fi o adevărată artă prin
tehnica, materialele şi simbolistica folosite.
Ciocnitul ouălor reprezintă sacrificiul divinităţii pentru iertarea păcatelor şi se
bazează pe reguli clare: bărbatul sau persoana mai în vârstă rosteşte "Hristos a Înviat!" şi
ciocneste capul oului de cel al partenerului, care răspunde prin formula "Hristos a Înviat!" .
Tradiţia populară consideră oul roşu ca având puteri tămăduitoare şi de îndepărtare a
răului, aducând sănătate, frumuseţe şi spor.
Alte simboluri sunt: gospodinele prepară carne de miel, pască, iar în noaptea de
Înviere toată suflarea participă la slujba de Înviere, pentru a lua lumină. Lumânarea este
stinsă în grinda casei şi mulţi o păstrează tot timpul anului pentru a o aprinde în caz de
primejdie sau în timpul furtunilor.
Aceasta este simbolul suprem al Învierii, al biruinţei vieţii, luminii şi bunătăţii divine
asupra a tot ceea ce este rău pe pământ.

OBICEIURI POPULARE DE PRIMAVARĂ

433
 Andreescu M Elena Simona
Școala Gimnazială “Ion Țuculescu” Craiova
Stuncă Cosmina Grațiela
Școala Gimnazială “Ion Țuculescu” Craiova

Paştele reprezintă cea mai importantă sărbătoare anuală creştină care

comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos
Data celebrării Paştelui are la bază două fenomene astronomice: echinocţiul de
primăvară şi mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Paştele se serbează în
duminica imediat următoare primei Luni pline după echinocţiul de primăvară şi are ca
durată de sărbătorire 40 de zile, începând cu Duminica Învierii şi terminând cu sărbătoarea
Înălţării Domnului.
Sărbătorile Pascale sunt presărate de obiceiuri şi tradiţii care se regăsesc încă din
antichitate, din vremurile anterioare religiilor creştine”,
Dacă până în Joia Mare gospodina n-a avut răgaz să pregătească pasca si celelalte
bunătăţi, tradiţia îi îngăduie să termine pregătirile în Sâmbata Învierii. După ce termină de
pregătit bucatele, ea umple coșul pascal, pe care capul familiei îl va duce la biserică.
De pe masa de Paște nu pot lipsi: ouăle roșii, cașul de oaie, salata cu ceapă verde
și ridichii, drobul și friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână si mai nou, cu
ciocolată.
Pentru că de Paște este bine sa ai o haina nouă, fetele și nevestele tinere încep cu
una-doua săptămâni înainte să coase camăși noi, atât pentru ele, cât și pentru părinţi, fraţi,
soţi sau copii.
Sâmbata seara, când s-au terminat curătenia si pregătirile în casă, friptura,
plăcintele și cozonacii se asează pe masă, în cameră curată. Dupa ce se spală și îmbracă
hainele noi, oamenii iau coșul pascal și pornesc spre biserică, unde bucatele vor fi sfinţite.
Tot acum sunt sfinţite pachetele care vor fi împărţite celor săraci.
Se spune că cine se naște de Paște, când se trag clopotele, va avea noroc în viaţă.
Celui care moare în ziua de Paște sau în săptămâna urmatoare (Săptămâna
Luminata) îi vor fi iertate toate păcatele, ducându-se direct în Rai, care este deschis în
această perioadă.
În ziua de Paște nu trebuie sa dormi, pentru că vei fi somnoros tot anul. De
asemenea, se spune că nu e bine sa pui mâna pe sare, pentru că îti vor asuda mâinile la
vara.
Se spune că în cele trei zile de Paște ard în cer, nevăzute, trei candele mari.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII - TRADIȚII ȘI OBICEIURI ÎN BANAT

Aurel DOOGARU – Liceul Tehnologic Transporturi Auto Timișoara

Daniela DOOGARU – C.Ș.E.I. „Paul Popescu Neveanu” Timișoara

434
 Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină a anului, aceasta
comemorând Învierea Domnului Iisus Hristos. Învierea este astfel celebrată la sfârșitul
postului Paștelui și la trei zile după răstignirea lui Iisus Hristos. În multe zone ale ţării
noastre tradiţiile specifice acestei sărbători sunt încă păstrate cu sfinţenie. Credincioşii
ortodocşi au felurite obiceiuri de Paşte care diferă de la o zonă a ţării la alta.
Sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată în Banat acordându-i-se o valoare
deosebită. Tradiţiile de Paște din Banat sunt mai puţine decât in alte zone, însă chiar și aici
se practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac.
În zona Banatului cea mai importantă zi este considerată a fi Joia mare. Astfel că
în credinţa bănăţenilor în această zi un personaj mitologic feminin, numit Joimăriţa, umbla
prin sate și le pedepsea pe fetele care nu își terminau de tors lâna, iar pe cele mai leneșe le
lua la ea acasă și le mânca.
În prezent în Joia Mare se aprind focurile în cimitire pentru că se crede că în
perioada Paștelui se deschide cerul și sufletele morţilor se întorc în sat. Deopotrivă,
pregătirea bucatelor tradiţionale se face după terminarea curăţeniei mari. "Majoritatea
păstrează acest obicei, mai ales în zona Banatului de munte, dar și în alte părţi, chiar dacă în
mod simbolic. Era un ritual obligatoriu, pentru că altfel, îţi atrăgeai blesteme, spiritul
malefic fiind foarte activ în acea perioadă. Dacă o familie nu aprindea focul pentru morţii
săi, aceștia se considerau nedoriţi și se răzbunau pe rudele lor. În schimb, împlinirea
ritualului atrăgea armonie", explică Maria Mandroane, de la Secţia Etnografie a Muzeului
Satului Bănăţean. Ritualul consta în adunarea, de către copii, de crenguţe de alun sau de
bosc – considerate magice – încă din ziua de miercuri. Crenguţele nu trebuiau să fie frânte
sau culese de pe jos, ci din pomi. Joi dimineaţa, cea mai batrână dintre femeile casei
aprindea, în cimitire sau în curtea casei, câte o legătură, presărată cu tămâie, pentru fiecare
mort în parte. Se credea că la aceste focuri vor veni sufletele celor morţi să se încălzească.
"Copiii făceau roata în jurul focurilor. Femeia spunea: „Uitaţi-vă, copii, la care se duce fumul
în sus înseamnă că mortul era curat și Dumnezeu îi primește pomana, iară la care fumul se
duce în lături, acela-i păcătos și pomana nu e primită”. După aceea femeia mai ocolea de trei
ori cu tămâie și colaci, în care erau puse lumânări și le dădea copiilor să îi mănânce",
descrie ritualul Iosif Ciresan Loga, în cartea sa, „Calendarul Obiceiurilor din Valea
Pogoniciului".
Vinerea Seacă este o altă zi importantă, care precede sărbătoarea de Paște, fiind
ziua în care a fost răstignit Isus Cristos, o zi a postului negru și a meditării. În majoritatea
zonelor din ţară, există încă diferite obiceiuri de a sta de veghe în acea noapte, după cum le-
a cerut Isus ucenicilor Săi, când se aflau în Grădina Ghetsimani : "Sufletul Meu este cuprins
de o întristare de moarte. Rămâneţi aici și vegheaţi împreună cu Mine" – Evanghelia dupa
Matei, cap. 26, v. 38.
Oamenii de la sate fac rugăciuni de adoraţie în biserică, până după miezul nopţii.
În Banatul de munte, un obicei era ca să se stea de pază la Mormântul Domnului. "Iară
Mormântul era păzit de cătane (soldaţi). Întotdeauna erau 11 catane. Unul era șeful lor.
Erau feciori de la 15 la 20 de ani, aveau arme de lemn și se făcea cu schimbul, din oră în oră.
Câte cinci deodată, la fiecare colţ câte unul și la capătul mormântului unul. Acești paznici
stăteau de strajă până în dimineaţa Învierii Domnului", mai povestește Iosif Ciresan Loga.
Clopotele bisericii nu se mai trăgeau, decât toaca se bătea. Se făcea focul în dosul bisericii,
care nu se stingea și se adunau mai mulţi copii la foc, în timpul nopţii. Dintre aceste Catane,

435
în sâmbăta Paștilor, doi umblau prin sat, fiecare familie, să le deie câte un ou sau două rosii,
pentru a se ciocni în dimineaţa Învierii".
Cât despre încondeierea ouălor, în Banat nu este un obicei de anvergura celor din
Bucovina. Aici sunt folosite mai mult frunzele de nuc, patrunjel și trifoi sau coji de ceapă,
pentru coloratul și ornatul ouălor. Dacă pe masa de Paști veţi găsi ouă colorate cu modele
nedefinite sau sub formă de frunzuliţe, atunci veţi ști că sunteţi ospătaţi conform
tradiţiei.Ouăle pot fi roșii, galbene, albastre, verzi sau chiar negre. Acestea din urma sunt
făcute pentru sufletele răposaţilor. La sate, există credinţa că, dacă se ciocnesc ouă în
numele lor, aceștia vor afla că pe pământ a venit Paștele și se vor bucura și ei.
În Sâmbăta Mare, în ajunul Pastelui este rezervat exclusiv pregatirii bucatelor
pentru masa de Paște. Gospodinele fac, în mare parte, mâncăruri tradiţionale, termină
curăţenia și fac ultimele retușuri la hainele pe care le vor îmbrăca în zilele de sărbătoare ce
urmează. Tradiţia cea mai cunoscută din Sâmbăta Mare este sacrificarea, în mod ritual, a
mielului – din care se face ciorbă, friptură și drob.
După ce asistau la slujba de Înviere, participarea fiind mai mult decât o datorie,
membrii familiei se întorceau acasă, luau masa împreună, gustând mai întai din alimentele
sfinţite, apoi ciocneau ouă. Se zice că aceia care au ciocnit ouă de Paște se vor vedea și pe
lumea cealaltă. Toate cojile ouălor se strâng și se păstrează. O credinţă din bătrâni spunea
că, vara, când se iscă furtuni mari, se pot arunca flori și coji de la acele ouă, contra furtunii,
ca să înceteze.
În dimineaţa de Paşte, credincioşii trebuie să se spele pe faţă cu apa în care au
fost puse un ou roşu – pentru obraji rumeni, un bănuţ de argint – pentru belşug, şi un fir de
iarbă – pentru prosperitate. Masa din prima zi este un bun prilej de reunire a familiei, cu
respectarea unui ritual. La micul dejun din prima zi de Paști se practică tradiţia tămâierii
bucatelor, apoi fiecare mesean primește o linguriţă de paști, adică vin și pâine sfinţite. În
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri
tradiţionale, după acestea continuându-se masa cu friptură de miel.
Cea de-a doua și cea de-a treia zi de Paște sunt rezervate jocului popular. Tinerii
și bătrânii se adună în centrul satului în faţa bisericii și spre seară începe hora mare a
satului. Ca referinţă, satul Târnova din judeţul Caraș-Severin este unul dintre puţinele din
Banat în care portul popular mai este păstrat cu sfinţenie, la loc de cinste. De altfel, nu
există sărbătoare în sat la care costumul popular sã nu fie purtat. Tot aici există tradiţia ca
în a doua zi de Paște, sătenii, însoţiti de musafiri să pornească spre centrul satului. În faţa
bisericii intră cu toţii în hora mare. Întrucât portul tradiţional are mare preţuire, hora
satului este deschisă de către cei îmbrăcaţi în costume populare.
Tot în Banat, în cele trei zile de Paşte, oamenii se sărută între ei şi se
îmbrăţişează, acestea semnificând iubire, iertare, uitarea oricărei supărări. Hristos a Înviat!
În plus de toate acestea, în Banat, mai exista obiceiul ca tinerele fete să păstreze
în casa lumănârea aprinsă în noaptea de Înviere. Lumânarea respectivă este apoi aprinsă
pentru câteva momente, atunci când are loc un eveniment fericit.
Un alt obicei bănăţean este Mătcălăul sau Paștele Mic, care se ţine în prima marţi
de după Paște. Mătcălăul este un prilej de bucurie și un simbol al vieţii, prin practicile
premaritale de înfrăţire care-i sunt specifice. În această zi, copiii de până la 14 ani se duc la
un pom înflorit pentru a se înfrăţi. Fiecare face o cunună de flori din acel pom, și-o pune pe
cap, apoi, luându-se de mână, ocolesc din dreapta pomul, de trei ori. Își dau cununile de pe
cap și alăturându-le, prin ele se sărută de trei ori, schimbă între ei ouă roţii aduse (tot prin
436
cununi) și zic : “Să fim fârtaţi/ surori până la moarte!”, primind fiecare o bucăţică dintr-un
ban de argint.

BIBLIOGRAFIE:
Ghinoiu Ion, 1997, “Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundatiei Culturale
Romane;
Ghinoiu Ion, 2002, “Sărbători și obiceiuri românești”, Editura Elion, București;
Nicolau Irina, 1998, “Ghidul Sărbătorilor Românești”, Editura Humanitas;
Simion FIorea Marian, 2001, “Sărbătorile la români”, Editura “Grai și Suflet, Cultura
Naţională”;
Voronca Elena Niculiţa, 1998, “Datinile și credințele poporului român”, Editura
Polirom;

437
 SEMNIFICAȚIA CREȘTINA A LUMANARII PASCALE

Prof. Dima Mădălina, Școala Gimnazială nr. 11 Buzău

Prof. Dima Marius Cristian, Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul”
Buzău

Lumânarea din noaptea pascală are felurite semnificaţii, destul de îndepărtate de

spiritul autentic al sărbătorii Învierii Domnuli pe care ea îl reprezintă.În unele regiuni, după
ce această lumânare este aprinsă în biserică, de la preot, cu scopul de a fi adusă acasă, este
stinsă sub grindă, iar semnul lăsat de fumul ei , prin stingere, indică numărul anilor casei
respective. Creștinii, în trecut, plecau acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle și
morţii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori și intrând, se închinau, făceau câte o
cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare și păstrau
lumânarea pentru vremuri de primejdie. De asemenea, există superstiţia că, dacă
lumânarea de la slujba Învierii va rămâne aprinsă tot drumul, până acasă, dorinţele
purtătorului ei se voi împlini. Unii păstrează lumânarea tot anul și o aprind în zilele când li
se întâmplă vreun necaz sau dau de alte greutăţi, căutând, în această practică, o soluţie
facilă pentru rezolvarea favorabilă a diferitelor probleme. În alte parţi din ţară oamenii
afumă cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.
Superstiţiile acestea sunt regretabile deformări ale adevăratei spiritualități izvorâte din
evenimentul suprem al Învierii. Dincolo de semnificaţiile autentice ale marilor repere
creștine, s-au dezvoltat, „asemenea buruienilor nefolositoare de pe lângă arborii sau florile
care înfrumuseţează creaţia lui Dumnezeu și inspiră sufletul”, și o mulţíme de credinţe
greșite, care nu fac decât să întunece splendoarea duhovnicească genuină a respectivelor
evenimente sau învăţături.
Sâmbăta Paştelui, ultima zi a Săptămânii Mare, este ziua în care trupul
Mântuitorului Iisus s-a odihnit în mormânt, este zi de odihnă și reculegere. Credincioșii se
pregătesc pentru slujba Învierii. Seara, se aprind luminile în bisericile ortodoxe, anunţând
că se apropie Învierea În miez de noapte, se oficiază slujba Sfintelor Paşti.Astfel sunt sfinţite
pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate, semn că postul a luat sfârşit. Oamenii iau Lumină din
Lumină, spun „Hristos a înviat!“ şi răspund „Adevărat a înviat!“, formule folosite apoi timp
de 40 de zile, până la Înălţare. În ziua Sâmbetei Mari, conform tradiţiei străvechi, femeile se
spală pe cap, se piaptănă, se îmbracă în haine curate, se închină și se roagă la icoane, după
care se apucă de plămădit. Pot termina, însă, toate treburile casei. În cuptor, ca o
superstiţie, vasele trebuie puse doar cu mâna dreaptă, iar numărul tăvilor în care se face
cozonacul sau pasca trebuie să fie cu soţ, altfel, se spune că pot apărea necazuri în anul ce
urmează. Ca obiceiuri românești și tradiţii, în Săptămâna Mare, e bine ca toţi credincioşii să
ierte şi să se împace cu toţi cei cu care au fost în duşmănie sau certaţi.
Noaptea Sfintelor Paști, într-adevar, ne aduce, tuturor laolaltă dar și fiecăruia
dintre noi, o bucurie luminoasă fără egal. În plină noapte, creștinii vin la biserică și caută,
parcă, Lumina care le lipsește sau pe care au uitat-O pe dinafara sufletului lor. Împovăraţi și
sătui de întunericul spiritual pe care noi înșine l-am lăsat să ne invadeze fiinţa sau alţii ni l-
au insuflat , în nebunia existenţei zilnice, ne simţim chemaţi, din adâncuri de conștiinţă și
mai mult de credinţă, către dumnezeiasca exclamaţie ce deschide calea unei lumini de
dincolo de noi: ”Hristos a înviat!”. Astfel, avem grijă ca, atunci când o rostim, să răsune din

438
piepturile noastre, să purtăm în mână lumânarea aprinsă de la Sfântul Altar, în urma
chemării, la fel de emoţionante și izbăvitoare : „Veniţí de primiţí Lumină !”. În duhul
glăsuirii bisericești din noaptea pascală, “acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și
pământul, și cele dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru
Care s-a întărit”( Cântarea a 3-a din Canonul Învierii).
Lumina pe care o purtăm în palme si suflet este una mântuitoare, întrucât izvorul
ei este Trupul jertfit și înviat al Domnului Iisus Hristos. Acesta este tâlcul limpede - înalt și
cutremurător, totodată- al luminii pascale. Mesajul transmis este pe cât de adânc, pe atât de
univoc.”În lumina Învierii, Ortodoxia vede sensul și puterea Crucii, percepe vremelnicia
morţii, transformată în trecere, prezintă destinaţia ultimă a omului: îndumnezeirea lui,
caută să pătrundă taina Bisericii și a Euharistiei ( remediu în vederea nemuririi) și
întrezărește sensul final al istoriei și al cosmosului”, arată Preafericitul Daniel, în lucrarea
Făclii de Înviere –înțelesuri ale Sfintelor Paști.
Învierea lui Hristos a adus, peste noi și peste toată lumea, lumina deplină și
sensul integral. Înainte de înviere oamenii nu știau ăn mod sigur pentru ce trăiesc și nici
pentru ce există lumea.Totul era acoperit de întuneric. Bănuiau unii că vor avea parte după
moarte de o viaţă veșnică, dar nu aveau o siguranţă despre aceasta. Acum știu că după viaţa
de pe pământ vor avea și o viaţă veșnică, fie fericită, fie nefericită, după cum au folosit
lumea aceasta , pentru cunoașterea măririi lui Dumnezeu și pentru dovedirea dragostei
înreolaltă, sau pentru a-și satisface plăcerile egoiste, trecătoare, muritoare și, deci, de la o
vreme, plictisitoare.
Căci Iisus nu a înviat cu trupul, pe care l-a asumat ca Dumnezeu, numai pentru
Sine, ci pentru ca să ne dea și nouă, prin trupul Său înviat, puterea să înviem.”Învind Iisus
din mormînt, ne-a dăruit nouă viaţa veșnică”( Catavasiile Învierii). De aceea învierea este
sărbătoarea celei mai mari bucurii, a unei bucurii în stare să ne însoţească în tot cursul
vieţii pe măsura credinţei noastre în Hristos cel înviat.
“Învierea lui Hristos ne dă această lumină și bucurie, nu numai prin ceea ce
înseamnă ea, ci și prin siguranţa că ea a avut loc.Celelalte religii dau niște idei despre binele
făgăduit de ele după moarte. Învierea lui Hristos ne dă siguranţa despre învierea și fericirea
noastră veșnică, pentru că a fost un fapt arătat în istorie, chiar dacă n-a fost produs de niște
factori proprii istoriei sau lumii acesteia”. (Iisus Hristos –lumina lumii și îndumnezeitorul
omului , Dumitru Stăniloae, editura Anastasia, pag.140)
Hristos cel înviat ca om le umple toate de lumină, căci peste toate se prelungește
lumina Lui, reflectată în cei pe care îi iubește și cu care Fiul lui Dumnezeu a intrat în relaţie
directă ca Dumnezeu făcut om.
Lumina comuniunii cu Hristos e nesfărșită ca și bucuria ce o procură.E o mistică
nesfârșită a luminii.Deși e văzută, este inepuizabilă în bucuria și eterna noutate ce-o
dăruiește celor ce o văd.Această înaintare nesfârșită în lumina iubirii lui Hristos o trăiește
și cel ce , prin rugăciunea neîncetată, ajunge să-L vadă pe El Strălucind din inima Sa, unită
cu cerul. Mistica ortodoxă este o mistică sau o taină a luminii, nu a întunericului. În
întuneric nu se poate înainta.În toate slujbele ortodoxe se vorbește de lumină și în
conţinutul darurilor mijlocite de ele se înaintează la nesfârșit.
Lumânarea, pe care o purtăm aprinsă la Înviere, așadar, constituie un îndemn la
asumarea roadelor Minunii care a produs-o, nu la exploatarea ei superstiţioasă și frivolă.

439
Trebuie , așadar, să ne lăsăm luminaţi lăuntric de ea, rodind, la rândul nostru, lumină
spirituală, prin credinţa cea adevărată și faptele iubirii creștine.
De asemenea, putem spune că lumânarea este un semn al jertfei pe care creștinul
o aduce în faţa lui Dumnezeu. Nu există altă cale de mântuire decât aceea a jertfei curate.
Lumânările reprezintă jertfele aduse de creștini lui Dumnezeu, care mai întâi S-a jertfit
pentru ei, o dată pentru totdeauna, jertfindu-Se încă și astăzi, și până la sfârșitul Lumii, din
dragoste pentru noi și pentru a noastră mântuire.
Semnificaţia pe care o aduce cu sine lumânarea este cea care reiese și din lumină.
Lumina semnifică cunoștinţa, vederea lucrurilor, aceasta simbolizând, în cele din urmă, pe
Dumnezeu. Lumina lumânărilor simbolizează pe Mântuitorul Iisus Hristos, numit în Sfânta
Evanghelie "Lumina lumii", cât și învăţătura Sa, care este bucurie, dragoste, adevăr și viaţă.
Lumina este semn al prezenţei lui Dumnezeu. Părintele Constantin Coman spune:
"Dumnezeu este lumina în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se
arată iubitor de lumină, adică de Dumnezeu."
Lumânarea reprezintă lumina în toate religiile. În religia creștină lumânarea
aprinsă de Înviere simbolizează lumina divină a Mântuitorului, Învierea, credinţa, precum
și şansa fiecărui creștin de a se înălţa. Arzând şi luminând, ea simbolizează o viaţă dedicată
iubirii unice, topindu-se în tăcere, simbolizează sacrificiul.(
http://www.romaniatv.net/paste-2014-care-sunt-semnificaţiile-ouălor-roșii-mielului-și-a-
lumânării-aprinse_136168.html)
“Numai o persoană e lumină.Căci e conștiinţa de sine și de cele ce o
înconjoară.Numai o persoană îmi este conștientă de sine și atentă la mine și, prin aceasta,
îmi sporește bucuria și sensul vieţii. Dar lumina deplină a tuturor nu poate fi decât
Dumnezeu ca Persoană, și nu ca o Persoană singulară, ci ca o comuniune de Persoane, ce-Și
fac reciproc bucurie. Lumină nemărginită îţi sînt trei Persoane, nici separate, nici
confundate. În acest Unul întreit, în această nemărginită iubire, e tot binele. De aceea I se
dau nenumărate numiri- lumină, pace, bucurie, viaţă, hrană și băutură, cort, răsărit, înviere,
odihnă, foc, izvor de viaţă, pâine și vin”. (Op.c.p.623)

Bibliografie
1.Alexandru Geanoglu Lesviodax, 1887, Istoria Bisericească, Ed.București,
2.2002, Aghiasmatar , Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române.
3. http://romaniacrestina.ro/index.html?
4.Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos –lumina lumii și îndumnezeitorul omului , colecţia
Dogmatica, Ed.Anastasia

440
 TRADITII SI OBICEIURI DE PASTE

Educatoare Caciulan Aurelia

Invatator Caciulan Gheorghe
Scoala Gimnaziala Verbita

Cultura unui popor nu poate fi inteleasa in afara traditiei. Traditia determina

insusi “modul de fiintare a unei spiritualitati in decursul timpului”. Ea este o realitate
organica ‘’a carei durabilitate si existenta de sine statatoare este asigurata de fortele
materiale si spirituale ale poporului respectiv. Traditia este temelia originalitatii noastre”
(Dumitru Micu, Periplu)
Si daca ea inseamna transmisie, continuitate, experienta si intelepciune, este
singura lege a vietii sociale care a acumulat experienta veacurilor trecute, atunci pentru a
lucra in slujba prezentului, traditia trebuie reactualizata.
Obiceiurile traditionale romanesti contin o diversitate de datini si manifestari
desfasurate mai ales la sat, dar iubitorii de folclor le vor raspnadi si la oras. Grija noastra
trebuie sa fie aceea de a transmite copiilor frumusetea practicarii obiceiurilor traditionale.
Pentru ca domeniul de activitate este Acela din preajma celor mai mici fapturi
omenesti, transmiterea datinilor si evenimentelor mai importante din viata poporului
roman o putem face prin diverse activitati specific varstei, serbari educative legate de
anumite evenimente, sezatori, intalniri cu personalitati, care sa puna in valoare importanta
obiceiurilor din viata romanilor.
Cine-i crestin crede in Inviere. Cat traieste omul se pregateste cu trupul si sufletul,
prijn post si rugaciune pentru ziua cand lasa in urma si viata si moartea, pasind catre
Domnul. Postul Pastelui e cel mai important de aceea ii spunem Postul Mare. Se posteste
pentru ca lungeste zilele omului si pentru ca numai prin Post si fapte bune omul capata
Imparatia Cerurilor.
In seara lasatului de Post, satenii fac focuri in jurul carora petrec, folosind si
strigaturi:
“Aoleo, marie, aoleo
Ce ti-e marie, ce ti-e?
Ma roaga si ma roaga
Cine mi te roaga?
Ma roaga (….) sa-I fac leagan de matase s-o arunc la (….) in casa”
Dialogul se poarta intre 2 persoane de la focuri diferite .
In Duminica Floriilor, credinciosii duc la biserica ramuri inflorite in special de
salcie. Salcia este la mare pret in aceasta zi, fiecare credincios introcandu-se de la biserica
cu ramuri de salcie pe care la pastreaza cu sfintenie langa icoana, ca pazitor de rele in tot
timpul anului. Potrivit traditiei, ramurile verzi simbolizeaza biruinta asupra mortii. Cu
crengile de salcie aduse de la biserica sunt atinsi copii mici, ca sa creasca si sa infloreasca la
fel ca o salcie.
Salcia sfintita este considerate in popor si ca leac. Pe cine il bati de Florii cu
matisori de salcie adusi de la biserica, nu il mai dor urechile in tot timpul anului. Multi cred
ca daca inghit trei matisori sfintiti in ziua de Florii, nu se mai prinde nicio boala de ei. Daca
te atingi cu salcia nu te mai doare spatele.

441
 In ziua de Florii femeile, fetele, scot afara paturi (macaturi), covoare si le intind pe
gard, pe sarma.
In ziua de Florii se incheie Postul Mare si incepe Saptamana Mare, a Sfintilor si
Mantuitoarelor Patimi ale Domnului in Ierusalim. In seara acestei zile incep Deniile, adica
slujbele din Saptamana Mare. Deniile au ca scop primirea Invierii Mantuitorului prin
rugaciuni si imnuri.
In Joia Mare se merge la cimitir si se tamaie mortii, se fac focuri cu boj uscat care
indeparteaza duhurile rele, spre a da voie mortilor sa isi primeasca darurile. Cei care nu pot
merge la cimitir fac focul acasa.
In biserica se face Sfantul Maslu pentru sfintirea untdelemnului si obtinerea
Sfantului Mir, cu care sunt unsi crestinii pentru a fi iertati de pacate. In Vinerea Mare pana
in asfintit, se vopsesc ouale, se incondeiaza. Cine nu are condei special pentru incondeiat
foloseste matauzul, un betisor subtire, cu putina vata la un cap. Se topeste ceara de albina si
cu matauzul se fac diferite modele (linii, puncte, flori) pe ouale deja fierte. La biserica se
pregateste o masa pe sub care trec credinciosii sarutand Sfantul Efitaf si Crucea. Se canta
Prohodul. Dupa ce se ocoleste biserica cu lumanari aprinse se pleaca cu ele acasa si se
aprind la necaz sau in caz de furtuna. Cine tine post negru, adica nu mananca pana in
asfintitul soarelui si nu bea apa, va fi aparat de boli.
Pastele reprezinta patimile, moartea si invierea Isus Hristos. Pastele a ramas prin
evenimentul sarbatorii simbolul pastrarii unitatii dintre crestini. La 12 noaptea, preotul
iese din Sfantul Altar aducand si impartind lumina Domnului si spunand “Veniti sa luati
lumina!”
Fiecare crestin poarta in mana lumanari aprinse si saluta “Hristos a Inviat!”.
Oamenii primesc ‘’Paste”care este facut din faina, uleiul si sarea aduse de credinciosi la
biserica pentru a fi slujite in Saptamana Mare. Cei care nu au fost la Inviere noaptea, merg
dimineata cu oua rosii, flori, imbracati cu haine noi, primesc “Paste”si impartasanie. La
iesire din biserica se ciocnesc oua. Crestinii trec pragul casei calcand pe iarba verde si
uitandu-se in vasul cu vopsea rosie pentru a fi rosii in obraji tot anul. De la Inviere pana la
Inaltare oamenii se saluta “Hristos a inviat!”. In mediul rural oamenii strang cojile de oua
rosii si le arunca prin vie, in lanurile de grau sa fie roditoare.
Ouale rosii reprezinta mai mult decat un obicei crestin, simbolul fertilitatii si al
dragostei reciproce. Dupa ce Hristos a inviat, Maica Domnuluia fost prima care a inrosit oua
si a impartit spunand "Hristos a Inviat!”. La mijlocul Postului Mare se numara ouale stranse
pentru Paste. Ouale rosii amintesc de Patimile Domnului Isus Hristos.De la Paste pana la
Inaltare se mai sarbatoresc: Izvorul Tamaduirii si Rusaliile.
La Izvorul Tamaduirii se sfinteste apa cu care se stropesc credinciosii, apoi apa
sfintita se imparte participantilor la slujba, care o duc acasa, avand rol de tamaduire a
oamenilor bolnavi. Rusaliie sunt reprezentate de 7 zane. La Rusalii nu se lucreaza nimic
pentru ca “Rusaliile sunt sfinte, te pocnesc, te innebunesc”.
Toata saptamana calusarii joaca, oamenii poarta la brau pelin sau usturoi verde
pentru a preveni “schilodirea”.
Inaltarea – este a 40-a zi de la Inviere, cand Domnul Isus Hristos I-a anuntat pe cei
12 Apostoli ca a venit vremea sa se inalte la Tatal Sfant si promite coborarea Duhului Sfant
pe pamant. Si acum, ca si la Paste, se vopsesc oua, se ciocnesc oua se se spune “Hristos s-a
Inaltat!”si “Adevarat s-a Inaltat”. Aceasta zi se mai numeste si Ziua Eroilor.

442
 “Datinile, povestile, muzica si poiezia sunt arhivele poporului, ce ele se poate
reconstitui trecutul. Prin studiul lor ne vom lamuri originea limbii, nasterea nationalitatii
romane, aplecarile naturale cu care e inzestrat poporul” (G. D. Teodorescu)
“Traditia este evolutia istorica a unei familii sau a unui neam care se desteapta
brusc '' (In ultimul Jurnal, pag 131-132).

PROMOVAREA TRADIŢIILOR SI OBICEIURILOR POPULARE

PRIN SERBĂRILE COPIILOR

Prof.Nicodin Aurelia
Prof. Handrea Mihaela
Clubul Copiilor Blaj

“Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decât meseria de educator, de grădinar de
suflete umane, de călăuză a celor mai curate şi mai pline de energie mlădiţe”(D. Almas).
Să-i învăţăm pe copii să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi tradiţiile în
care s-au născut, să-i învăţăm să iubească meleagurile natale, portul românesc şi pe
români.Să le sădim în suflet aceste elemente definitorii ale identităţile neamului românesc
fără de care nu am mai putea şti de unde venim şi cine suntem de fapt noi românii pe acest
pământ.Să-i ajutăm pe copii să înţeleagă imensitatea tezaurului nostru folcloric în care arta
populară românească este o minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai mare
intensitate frumuseţea României, istoria şi mai ales sufletul neamului, a oraşului în care
locuiesc.
În calitate de educatori suntem obligaţi să facem din creaţia noastră populară o
carte de vizită cu care să batem la porţile cunoaşterii şi cu care vom fi primiţi şi apreciaţi
fără îndoială oriunde în lume.În furtunile veacului, obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti au
rămas neclintite păstrând valori autentice ale culturii populare tradiţionale.Copiii se lasă
îndrumaţi şi pot fi modelaţi în aşa fel încât pe fondul lor afectiv să se aşeze elementele
cunoaşterii artistice care vor imprima gândirii lor anumite nuanţe, ce vor îmbogăţi
substanţa viitoarei activităţi individuale şi sociale.Începând cu obiceiurile prilejuite de
fiecare eveniment important din viaţa poporului, continuând cu frumoasele costume pe
care le îmbracă în aceste împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile
nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le
adune în mănunchi pentru a le dărui din nou.
Valorificând frumusetea traditiilor si obiceiurilor populare în cadrul serbarilor
cu copiii , reusim sa înfrumusetam viata acestora, îi ajutam sa cunoasca traditiile românesti
si rolul important pe care-l au în viata oamenilor din cele mai vechi timpuri, modul cum
aceste traditii au dainuit peste timp.Prin continutul serbarilor îi ajutam pe copii sa
înteleaga mesajul si continutul acestor obiceiuri populare, adaptându-le particularitatilor
de vârsta si aptitudinilor artistice individuale.Cu acest prilej introducem copiii într-o lume
frumoasă a cântecului, dansului, poeziei, poveştilor, glumelor, proverbelor, zicătorilor şi
strigăturilor a unor evenimente tradiţionale.

443
 Începutul lui Martie cumulează o serie de semnificaţii şi sărbători, căci ne situăm
la început de an, în preajma echinocţiului de primăvară , când zilele devin egale cu nopţile.
Astrul zilei devine din ce în ce mai puternic, patronând începutul noului sezon agricol.
Vine primăvara şi ne dăruim mărţişoare. Ce înseamnă acest gest, ce semnificaţie a
avut sau mai are el? Cum se poartă mărţişorul?.Mărţişorul nu se poartă ca o jucărie sau ca o
podoabă, el se poartă cu demnitate, ca un lucru sfânt. „Cine voieşte ca Mărţişorul să aibă
efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate” (S. Fl. Marian). În mitologia românească,
în primele zile de primăvară, fetele şi femeile aruncau către cer mărţişoare şi rosteau
câteva cuvinte rituale închinate soarelui:

“Sfinte soare, sfinte soare,

Dăruiescu-ţi mărţişoare,
În locul lor mă fereşte
De pistrui ce mă-nnegreşte.
Ia-mi toate negreţele
Şi dă-mi albeţele.
Fă-mi faţa ca o floare,
Sfinte soare, sfinte soare.”
(Romulus Vulcănescu – Mitologie română)

Soşeste sărbătoarea Floriilor care deschide săptamăna cea mai importantă pentru
pregătirile de Paşti.
Sărbătoarea Floriilor are străvechi rădăcini, ea fiind atestată în societatea română ca zi
dedicată zeiţei Flora, peste care creştinismul a suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în
Ierusalim.
Ramurile verzi din această zi, întrebuinţate atât în ritualurile casnice cât şi în cele
bisericeşti, întruchipează simbolul castităţii şi al renaşterii anuale a vegetaţiei, un substitut
fitomorf al zeiţei Flora. Pentru buna desfăşurare a sărbătorii Floriilor, cu o zi înainte se
strâng ramuri de salcie înmugurită, se leagă în snopi şi se duc la biserică pentru a fi sfinţite
de preot. După sfinţire, ramurile numite "mâţişori" sunt luate acasă de către credincioşi
pentru a împodobi cu ele icoanele, uşile ferestrele, intrările în grajduri sau pentru a le pune
la fântâni şi la streşinile caselor. Femeile mai obişnuiesc şi astăzi să le înfigă pe straturile
proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte.
Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an fiind folosite la tămăduirea diferitelor boli. În
scopuri profilactice, oamenii se încing cu "mâţişorii" sfinţiţi, pentru a nu-i durea mijlocul..
Ramurile păstrate la icoane se pun pe foc vara, în momentul în care începe vreo furtună,
sau se aruncă în curte când începe să bată grindina.
Femeile căutau să ia din biserică nuiele de salcie cât mai lungi, crezând că le va creşte
cânepa mare. Ajunse acasă, numărau mugurii de pe crengile pomilor din livadă fiind
convinse că vor avea tot atâţia pui la cloşti.
Ajunul sărbătorii este şi un important moment pentru a invoca spiritele morţilor, pe
alocuri fiind cunoscut şi sub numele de Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletul
rudelor decedate.
Când bat la porţile sufletului Sfintele Sărbători, ne bucurăm împreună cu copiii
de neasemuita frumuseţe a datinilor strămoşeşti şi scoatem din comoara inimii şi din lada

444
de zestre a neamului, tezaurul folcloric românesc: cântecul, jocul şi costumul popular
specific sărbătorilor.
Pentru a realiza o serbare reuşită, care să respecte tradiţiile şi obiceiurile de
Paşte, este necesară o adaptare şi prelucrare a repertoriului specific vârstei copiilor, ce
cuprinde în forme tradiţionale poezii şi cântece specifice acestei sărbători.
Dansurile populare prin frumuseţea costumelor, a melodiilor sunt îndrăgite de
copii şi interpretate cu multă pasiune aproape la toate serbările.Cântecele populare
antrenează , tonifică şi energizează gândirea, memoria, atenţia, imaginaţia, creativitatea ,
spiritul de disciplină, prietenia.Dacă jocul şi cântecul nu este trăit, nu poate pune în
rezonanţă corzile sufleteşti ale fiinţei umane. Când priviţi o serbare cu obiceiuri
străvechi ale românilor, cu cântece şi dansuri populare, gândiţi-vă că priviţi un moment,
oglinda şi sufletul acestui popor ce a considerat păstrarea tradiţiei o datorie şi o onoare.
Pornind de la curiozitatea specifică vârstei, am căutat prin diverse activităţi derulate
împreună cu diverşi parteneri, să stimulăm dorinţele copiilor de a cunoaşte tradiţiile,
datinile şi obiceiurile populare din aceste locuri.Vizita la biserică efectuată în preajma
sărbătorilor de Paşti, i-a făcut pe copii să înţeleagă semnificaţia sărbătorii, preotul
explicându-le pe înţelesul lor semnificaţia obiceiului încondeiatului ouălor şi faptul că ouăle
încondeiate în joia mare se duc la biserică pentru a fi sfinţite iar după slujba Învierii mai
întâi cei în vârstă, apoi cei tineri le ciocnesc folosind formulele: ”Hristos a înviat”, ‚Adevărat
a înviat”, formule pe care cu siguranţă le vor utiliza corect. Arta noastră populară,
manifestată sub toate aspectele ei, prezintă o bogăţie de comori-izvorul lor nesecat pentru
cel ce vrea să le cunoască şi să le adune în mănunchi pentru a le dărui din nou cum spunea
Anton Pann:
„De la lume adunate
Şi-napoi la lume date.”
Astăzi, mai mult ca oricând, avem posibilitatea să îndrumăm copiii să cunoască şi
să redea obiceiuri româneşti, să respecte tradiţii ale românilor. În acest mod vom putea
creşte şi educa copiii în spiritul virtuţilor strămoşeşti, pentru a deveni buni creştini şi buni
români.
Tradiţiile, datinile, obiceiurile şi folclorul sunt documente grăitoare privind
istoria şi cultura neamului românesc.În acest sens am organizat la Clubul Copiilor Blaj,
Festivalul Interjudeţean de folclor pentru copii”Cânt şi joc de pe Târnave”festival care este
la a -VIII-a ediţie şi la care au participat în fiecare an peste 300 de elevi din mai multe
judeţe ale ţării . Moştenirea pe care o avem trebuie dusă mai departe de preşcolari şi elevii
pe care îi creştem şi-i educăm pentru că un popor trăieşte prin ceea ce lasă fiilor săi. Este
bine să cunoaştem şi să transmitem copiilor măcar un strop din ceea ce a creat omul simplu
de la ţară cu iscusinţa minţii şi cu căldura sufletului său, pentru a şti copiii de mici cine sunt
şi de unde se trag.
„Izvorul neamului meu e ţăranul român”. N. Iorga

Bibliografie:
Pop Mihai -„Obiceiuri tradiţionale româneşti” , Bucuresti, edituraUnivers, 1999
Popescu Ion Apostol – „Studiu de folclor şi artă populară”, editura Minerva, 1970
Simion Fl. Marian -“Sărbătorile la români”, editura Fundatiei Culturale Romane,
1994
Stanciu Stoian, Petre Alexandru – „Pedagogie şi folclor”, E.D.P.Bucureşti , 1978
445
 PATIMILE, MOARTEA ŞI ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS
HRISTOS

Prof. pt. înv. primar Pruteanu Luminiţa, Şcoala Primară Cănţălăreşti

Prof. pt. înv. primar Moraru Adriana, Şcoala Primară Cănţălăreşti

În fiecare post al Paştelui ar trebui să ne gândim la jertfirea Domnului Iisus

Hristoa pentru iertarea păcatelor noastre. Aşa şi Lev Walace a prezentat suferinţa lui Iisus
în romanul său „Ben-Hur” subintulat „Povestea lui Hristos”.
Spune că Iisus se pregătea de sărbătoare şi dorea să aibă o ultimă masă cu
ucenicii săi., joi seara, atunci când a fost Cina cea de Taină.
Iisus simţea că va fi trădat de unul dintre ucenicii săi, plănuind în secret întreaga
cină.
Iuda, unul dintre ucenici a luat treizeci de arginţi pentru a-l trăda pe Iisus, dar are
mustrări de conştiinţă şi până la final se sinucide.
La sfârşitul cinei Iisus îi previne pe ucenici că vor fi prigoniţi şi de aceea merg în
grădina Ghetsimani pentru a se ruga. Între timp apare Iuda care-l sărută pe obraz pe Iisus
pentru a fi reunoscut de servitorii arhiereilor şi de ostaşii care-l şi arestează.
Ben-Hue, personajul principal al romanului amintit este martorul acestei scene
care, la un moment dat, se uită după ucenici, dar ei plecară. Acesta ajunge să intruiască trei
legiuni de luptători din Galilea să lupte alături de regele Iisus, considerat salvatorul, dar
este dezamăgit atunci când Mântuitorul nu li s-a alăturat scopului lor, având altă misiune
decât gloria personală.
Urmează judecata lui Iisus prin procesul religios şi prin procesul politic.
După ce Iisus a fost judecat s-a dat sentinţa ca să fie răstignit pe Golgota.
Procesiunea răstignirii lui Iisus este descrisă cu lux de amănunte de Lev Walace în romanul
său.
„Povestea despre Hristos” ilutrează ultima încercare, fără succes a lui Ben-Hur de
a-L elibera pe Iisus din mâinile fariseilor înainte de a ajunge pe Golgota, care, în final îşi dă
seama că ceea ce se întâmplă este voia Mântuitorului.
Iisus Hristos este răstignit pe cruce la vârsta de 33 de ani cu cuie de la 15 la 20 de
cm în încheietura mâinii. Chinul a fost suportat de Mântuitor mai mult de trei ore. În timp
ce puterile îi scădeau stând pe cruce, Mântuitorul rosteşte şapte expresii legate de cei care
l-au batjocorit şi pe care-i iartă, de Mama Sa, de durerea Sa, de încrederea deplină în
Dumnezeu Tatăl.
Când Iisus şi-a dat duhul s-a făcut întuneric nare, s-a cutremurat pământul, s-au
deschis gropile morţilor.
Duminică în zori, Iisus a înviat din morţi. După înviere, Iisus s-a arătat mai multor
ucenici timp de 40 de zile, după care la ultima arătare s-a înălţat la cer.
Noi suntem părtaşi la răstignirea lui Iisus prin orice faptă rea pe care o facem.
Paştele s-a sărbătorit pentru prima dată in jurul anului 1400 înaintea lui Hristos,
câne evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se

446
aflau. Moise, ascultând pe Dumnezeu, sacrifică un miel şi unge cu sângele acestuia uşile
caselor în care locuiau şi de care îngerul morţii nu s-a putut apropia. Au murit toţi fiii întâi
născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele mielului.
Moise cu evreii, cu ajutorul lui Dumnezeu, desparte Marea Roşie în douătrec, dar
egiptenii se îneacă în apele acesteia.
Dumnezeu a reînnoit legământul cu toate popoarele, nu numai cu evreii, acum
prin Iisus
Mesia Fiul Sfânt iar Domnul Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui cu sfântă
împărtăşanie.
În tradiţia creştinească românescă privind pregătirile pentru această sărbătoare
un rol important îl are vopsirea ouălor în culoarea roşie, simbolizând sângele scurs din
trupul Domnului Iisus în timpul ptimilor sale.
În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în Învierea Sa bucuria
noastră.

Bibliografie:
1)Lew Walace, ”Ben-Hur”, “O poveste despre Hristos”, ed. AdevărulHolding,
Bucureşti, 2010, p.477
2)ibidem, p.483
3) ” p.485
4) ” p.488-489
5) ” p.485
6) Preot Gh. Calciu, “Patimile, moartea şi învierea Domnului”, 26 aprilie, 2005
(comentariu pe internet).
7)ibidem.

447
 PATIMILE, MOARTEA ŞI ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS
HRISTOS

Prof. pt. înv. primar Pruteanu Luminiţa, Şcoala Primară Cănţălăreşti

Prof. pt. înv. primar Moraru Adriana, Şcoala Primară Cănţălăreşti

În fiecare post al Paştelui ar trebui să ne gândim la jertfirea Domnului Iisus

Hristoa pentru iertarea păcatelor noastre. Aşa şi Lev Walace a prezentat suferinţa lui Iisus
în romanul său „Ben-Hur” subintulat „Povestea lui Hristos”.
Spune că Iisus se pregătea de sărbătoare şi dorea să aibă o ultimă masă cu
ucenicii săi., joi seara, atunci când a fost Cina cea de Taină.
Iisus simţea că va fi trădat de unul dintre ucenicii săi, plănuind în secret întreaga
cină.
Iuda, unul dintre ucenici a luat treizeci de arginţi pentru a-l trăda pe Iisus, dar are
mustrări de conştiinţă şi până la final se sinucide.
La sfârşitul cinei Iisus îi previne pe ucenici că vor fi prigoniţi şi de aceea merg în
grădina Ghetsimani pentru a se ruga. Între timp apare Iuda care-l sărută pe obraz pe Iisus
pentru a fi reunoscut de servitorii arhiereilor şi de ostaşii care-l şi arestează.
Ben-Hue, personajul principal al romanului amintit este martorul acestei scene
care, la un moment dat, se uită după ucenici, dar ei plecară. Acesta ajunge să intruiascăctrei
legiuni de luptători din Galilea să lupte alături de regele Iisus, considerat salvatorul, dar
este dezamăgit atunci când Mântuitorul nu li s-a alăturat scopului lor, având altă misiune
decât gloria personală.
Urmează judecata lui Iisus prin procesul religios şi prin procesul politic.
După ce Iisus a fost judecat s-a dat sentinţa ca să fie răstignit pe Golgota.
Procesiunea răstignirii lui Iisus este descrisă cu lux de amănunte de Lev Walace în romanul
său.
„Povestea despre Hristos” ilutrează ultima încercare, fără succes a lui Ben-Hur de
a-L elibera pe Iisus din mâinile fariseilor înainte de a ajunge pe Golgota, care, în final îşi dă
seama că ceea ce se întâmplă este voia Mântuitorului.
Iisus Hristos este răstignit pe cruce la vârsta de 33 de ani cu cuie de la 15 la 20 de
cm în încheietura mâinii. Chinul a fost suportat de Mântuitor mai mult de trei ore. În timp
ce puterile îi scădeau stând pe cruce, Mântuitorul rosteşte şapte expresii legate de cei care
l-au batjocorit şi pe care-i iartă, de Mama Sa, de durerea Sa, de încrederea deplină în
Dumnezeu Tatăl.
Când Iisus şi-a dat duhul s-a făcut întuneric nare, s-a cutremurat pământul, s-au
deschis gropile morţilor.
Duminică în zori, Iisus a înviat din morţi. După înviere, Iisus s-a arătat mai multor
ucenici timp de 40 de zile, după care la ultima arătare s-a înălţat la cer.
Noi suntem părtaşi la răstignirea lui Iisus prin orice faptă rea pe care o facem.
Paştele s-a sărbătorit pentru prima dată in jurul anului 1400 înaintea lui Hristos,
câne evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se
aflau. Moise, ascultând pe Dumnezeu, sacrifică un miel şi unge cu sângele acestuia uşile
caselor în care locuiau şi de care îngerul morţii nu s-a putut apropia. Au murit toţi fiii întâi
născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele mielului.

448
 Moise cu evreii, cu ajutorul lui Dumnezeu, desparte Marea Roşie în douătrec, dar
egiptenii se îneacă în apele acesteia.
Dumnezeu a reînnoit legământul cu toate popoarele, nu numai cu evreii, acum
prin Iisus
Mesia Fiul Sfânt iar Domnul Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui cu sfântă
împărtăşanie.
În tradiţia creştinească românescă privind pregătirile pentru această sărbătoare
un rol important îl are vopsira ouălor în culoarea roşie, simbolizând sângele scurs din
trupul Domnului Iisus în timpul ptimilor sale.
În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în Învierea Sa bucuria
noastră.
Bibliografie:
1)Lew Walace, ”Ben-Hur”, “O poveste despre Hristos”, ed. AdevărulHolding,
Bucureşti, 2010, p.477
2)ibidem, p.483
3) ” p.485
4) ” p.488-489
5) ” p.485
6) Preot Gh. Calciu, “Patimile, moartea şi învierea Domnului”, 26 aprilie, 2005
(comentariu
pe internet).
7)ibidem.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE PAŞTE

Prof. Popescu Florina

Şcoala Gimnazială Rotărăşti, com. Nicolae Bălcescu

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei

sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
O semnificaţie aparte , premergătoare Săptâmânii Mari, este Duminica Floriilor.
Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită. Ele sunt simbolul vegetaţiei
reînviată primăvara. Salcia este cinstită în această ultimă duminică dinaintea răstignirii
Mântuitorului fiindcă atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu , o salcie s-a
aplecat peste ape , ca ea să poată trece. Atunci Maica Domnului a binecuvântat-o să nu
ajungă niciodată cărbune, să fie mereu plecată peste ape și sfântă de Florii. Rămurelele de
salcie sfinţită sunt aduse acasă și după ce se atingeau cu ele toţi ai casei , precum și vitele ,
erau puse la icoană sau la grindă, la porţile caselor , să fie ferită gospodăria de rele , ori să
fie folosite în caz de îmbolnăviri: mâţișorii erau înghiţiţi, vindecând durerile de stomac, iar
crenguţele petrecute peste brâu se credea că alină durerile de spate.

449
 O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. În Joia
Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură, pentru a se sfinţi şi apoi pentru a se da de
pomană pentru sufletul morţilor.
Simbolul ouălelor roşii vine de la patimile lui Iisus Hristos, care a fost bătut cu
pietre şi care s-au transformat în ouă roşii şi când Maria, mama Mântuitorului a venit la
crucea unde era răstignit acesta, cu un coş cu ouă care s-au facut roşii de la sângele curs de
la acesta.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de
flori la biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de 3 ori, ce semnifică potignirile pe
care le-a avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire.
Tot acum foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi
Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul.
În Sâmbata Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a
asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie,
dar şi acasă, pentru a avea lumină în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
- anafura sfinţită şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la
biserică, pentru a le pune acasă la icoane.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un
ban de argint şi se spală cu această apă pentru a fi rumen în obraji ca oul, pentru a fi tari ca
banul şi pentru a avea belşug.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.Poate cel mai de notorietate
e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele de „stropit”. Potrivit acestui obicei –
preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care există o fată sau mai multe, pe care
le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”. „Stropitul” este păstrat şi azi şi reprezintă
un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii, şi, în fond, de distracţie

PAŞTELE LA ROMÂNI

Prof. Înv. Preşc. Bunescu Mihaela

Şcoala Gimnazială Rotărăşti, com. Nicolae Bălcescu

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştelor. Paştele sau
Învierea Domnului, pentru că în aceasta zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre
moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de
sub jugul păcatului şi împăcându-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul
primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natura învie. Românii
aşteapta sărbatoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în
acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregatirile făcute în cea mai bună
rânduială .

450
 După o legendă din Bucovina pasca se face, pentru că Iisus înainte de a fi prins şi
răstignit pe cruce, zice învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi copturi nedospite
şi nesărate adică turte sau azime, de acum inainte vor manca copturi dospite si sarate care
se vor numi paste.
Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma
este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini şi
cele de la mijloc în forma de cruce, care însemnează crucea pe care a fost Mântuitorul
răstignit. Între împletituri se pune de regulă brânza de vaci dulce, frământată cu ou şi
zahăr, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pasca se face fie în Joia
mare , fie în Sâmbăta mare. În afara de pasca, cele mai multe romance mai fac si alte copturi
ca : babe, mosi, cozonaci rotunzi sau lungareti (ca sicriul in care a fost ingropat Iisus),
colaci.
În ziua Învierii fiecare ins care ia parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi o
lumină, pe care o ţine aprinsă tot timpul săvârşirii sfintei Învieri de către preot. Dupa
Înviere fiecare se întoarce cu lumina aceasta aprinsă acasă. După ce ajung acasă şi păsesc
peste pragul tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă, afumând-o
pe aceasta în semnul crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează apoi peste tot
anul, spre a o avea şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase la vărsari mari de ape, la
grindină sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet.
Dacă Paştele cade la sfârşitul lui Martie şi ţăranii nu au ieşit cu sămânţa la câmp,
atunci se duc luni după Pasti şi cu mâna, nu cu sapa, pun în pământ seminţe ca sa le
rodească anul acela câmpul.
Săptamâna întâi după Paşte, la romani se numeşte Săptamâna Luminată, pentru
că înviind în ajunul ei Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin învierea sa din morţi, şi pentru
că în aceasta săptamâna toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se
înnoiască.

COPILUL, FIINTA PURTATOARE DE VALORI

Dorina Pop- Școala Gimnazială “Octavian Goga”, Oradea

„Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi
sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi
acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi cu alţi oameni şi despre alţi oameni, cum vă
bucuraţi sau vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii sau cu duşmanii, cum râdeţi, cum citiţi
ziarul- toate acestea au o mare însemnătate” (A. S. Makarenko).
Numim copil orice persoană din lume în vârstă de până la 18 ani. Toţi copiii au
drepturi egale, niciunul nu trebuie să fie victima vreunei discriminări.
Învăţământul de tip tradiţional se focaliza pe aspectele cognitive ale elevului,
urmărind preponderent pregătirea lui secvenţială pe discipline şcolare. Se ignora astfel
armonizarea laturii cognitive a persoanei cu cea afectivă, atitudinală şi comportamentală.
Elevul este tratat astfel ca un “recipient” pentru primirea de informaţii, şi mai puţin ca o

451
persoană reală, cu individualitate si reacţii emoţionale determinate de o personalitate în
formare. Şcoala risca astfel să devină un mediu artificial, rupt de exigenţele şi presiunile
vieţii reale.
Învăţământul modern românesc trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenţi bine
informaţi, ci formarea de persoane cu resurse adaptate la solicitările sociale şi
psiholologice ale vieţii, cu un sistem axiologic ferm conturat. În fapt, scopul ultim al
educaţiei este pregătirea pentru viaţă a elevului. Şcoala trebuie concepută ca o instituţie
socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă eficient nevoilor psihologice şi sociale ale
elevului, să asigure cadrul optim pentru starea de bine, pentru diminuarea şi prevenirea
tulburărilor de adaptare specifice vârstei, pentru formarea unor cetăţeni responsabili ai
societăţii civile.
În munca la clasă, dascălul se confruntă adesea cu situaţii neprevăzute, când
trebuie să facă faţă unor probleme ridicate de elevi cu un comportament dificil sau
disturbant. Vom analiza pe scurt posibile cauze ale acestor comportamente şi ne vom opri
asupra unor consideraţii generale, legate de clasificarea lor, în funcţie de nota dominantă a
comportamentului, precum şi asupra unor posibile modalităţi de a-i înţelege şi a-i integra
în procesul instructiv-educativ pe elevii catalogaţi drept “problemă”, pe cei care manifestă
probleme comportamentale, impulsivitate, agitaţie, probleme de concentrare sau
agresivitate.
Astfel de copii au probleme legate de învăţătură, iar acest lucru ţine de
constituţia psihică, de caracterul lor, dar şi de circumstanţe exterioare lor. Etichetaţi
deseori drept „leneşi”, ei nu sunt aşa în realitate. Definind lenevia prin refuzul deliberat de
a lucra, copilul dotat cu o inteligenţă medie nu va refuza niciodată să lucreze pentru o
raţiune deliberată. Judecata lui de valoare nu-i permite acest demers înaintea unei vârste
situate în jurul pubertăţii. Până atunci dificultatea de a învăţa este un fel de fenomen
involuntar şi inconştient.
Copiii pot fi clasaţi în diferite categorii, după un simptom al comportamentului
global: fricoşi, timi zi, distraţi, lenţi, agitaţi, agresivi.
Adriana Băban menţionează nouă mecanisme pe care dascălul trebuie să le
cunoască pentru a schimba percepţia, înţelegerea şi interpretarea unui anumit
comportament al elevilor: intelectualizarea (mecanismul concretizat în suprasolicitarea
aspectelor cognitive ale unei probleme şi distanţarea de componenta emoţională), negarea
(mecanismul prin care o persoană nu recunoaşte existenţa unei probleme), regresia
(mecanismul prin care persoana confruntată cu o problemă recurge la soluţii specifice unei
etape anterioare dezvoltării sale psihice), represia (nemanifestarea emoţiilor şi cogniţiilor
intolerabile, dureroase prin eliminarea lor din câmpul conştiinţei), identificarea (tendinţa
de a prelua comportamentele altor persoane cu scopul de a-i creşte valoarea personală),
proiecţia (atribuirea altor persoane a unor emoţii, atitudini sau comportamente
dezonorante pe care subiectul refuză să le recunoască şi să le asume, deşi acestea îi
aparţin), raţionalizarea ( formularea de justificări pentru unele comportamente şi
sentimente proprii, indezirabile), compensarea (acţiunea de contrabalansare a unei
deficienţe de natură fizică sau psihică), conversia (exprimarea unor conflicte sau tensiuni
psihice în reacţii somatice). Mecanismele de apărare operează în mod inconştient. Folosite
adecvat pot facilita adaptarea la situaţiile stresante. Mecanismele defensive pot avea o
influenţă benefică asupra conservării stimei de sine. Copiii cu stimă de sine crescută
reuşesc să facă faţă mai bine situaţiilor şi comportamentelor de risc cum ar fi consumul de
452
substanţe , relaţiile interpersonale nesănătoase, situaţiilor de criză, eşecurilor. Adulţii sunt
modele importante pentru copii, de aceea rolul lor în construirea stimei de sine este foarte
mare.
Utilizarea cu tact pedagogic şi măiestrie a strategiilor didactice va conduce în
timp la realizarea individului ca subiect moral, respectiv ca agent care gândeşte, vibrează şi
acţionează în spiritual exigenţelor sociale, al idealului, valorilor, normelor şi regulilor pe
care societatea le impune.
1. Băban, Adriana (coord.): 2001, Consiliere educaţională, Ed. Psinet, Cluj-Napoca;
2. Manfred, Dopfner; Stephanie, Schurmann; Gerd, Lehmkuhl: 2006, Copilul
interactiv şi
încăpăţânat, Ed. RTS, Cluj- Napoca;
3. Miroiu, A; Miroiu, M; Pasti, V: 1998, Învăţământul românesc azi. Studiu de
diagnoză,
Ed. Polirom, Iaşi;
4. Petermann, Franz; Ulrike, Petermann: 2006, Comportament terapeutic pentru
copiii agresivi,
Ed. RTS, Cluj- Napoca

453
 BUCURIA IERTĂRII - BUCURIA ÎNVIERII

ȘUMĂLAN MIHAELA- LICEUL TEHNOLOGIC I.BOCOCI ORADEA

Cine nu a fost surprins de afirmatia fara echivoc a Mantuitorului Hristos, conform

careia, "Mai mare bucurie este in Cer pentru un pacatos care se pocaieste decat pentru
nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de pocainta" (Luca 15, 7). Ce minte omeneasca
nu a fost rastignita in fata acestei provocari si nu s-a intrebat: cum este cu putinta sa se
bucure Dumnezeu mai mult pentru un pacatos, fie si in situatia in care acesta se intoarce,
decat pentru nouazeci si noua de oameni care nu au pacatuit? Sigur, este justificata bucuria
pentru un pacatos care se intoarce de la pacatele lui cu multa parere de rau si cu hotararea
de a nu mai pacatui, dar de ce aceasta bucurie sa fie mai mare decat pentru cei cuminti, de
ce sa nu se bucure mult mai mult pentru drepti, pentru cei care nu au pacatuit?

DUMINICA FLORIILOR

psiholog prof. VIDICAN RAMONA - LICEUL TEHNOLOGIC I.BOCOCI ORADEA

Duminica Floriilor este primul praznic imparatesc, cu data schimbatoare, din

cursul anului bisericesc. Floriile este sarbatoarea care ne aminteste intrarea triumfala a
Domnului in Ierusalim, inainte de Patimi.

Floriile - date istorice

Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din sec. IV: Sf. Epifanie, ii
atribuie doua predici, iar pelerina apuseana Egeria (sau Etheria), descrie modul cum se
sarbatorea aceasta duminica la Ierusalim spre sfarsitul secolului IV.
In vechime, Duminica Floriilor era numita si Duminica aspirantilor sau a
candidatilor la botez, pentru ca in aceasta zi catehumenii mergeau cu totii, cu mare
solemnitate, la episcop, spre a-i cere sa fie admisi la botez, iar acesta le dadea sa invete
Simbolul credintei. Se mai numea si Duminica gratierilor, pentru ca, in cinstea ei imparatii
acordau gratieri. Dupa un obicei stravechi, mentionat chiar in sec. IV de catre pelerina
Egeria si generalizat in toata Biserica crestina, se aduc in biserici ramuri de salcie, care sunt
binecuvantate si impartite credinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu
care multimile au intampinat pe Domnul la intrarea Sa triumfala in Ierusalim si pe care noi
le purtam in maini ca semn al biruintei impotriva mortii.
Potrivit traditiei, atat la Bizant, cat si la curtile domnesti din Tarile Romanesti,
sarbatoarea Floriilor se praznuia cu multa solemnitate. Luau parte imparatii (domnii) cu
demnitarii lor, carora li se imparteau faclii aprinse ca si la Pasti.
In seara acestei duminici incep in biserici frumoasele slujbe ale deniilor din
saptamana Sfintelor Patimi. Tot in aceasta zi isi serbeaza onomastica cei care au nume de
flori.

454
455
 ÎNVIEREA DOMNULUI – LUMINA SUFLETELOR NOASTRE

Prof. Petruţ Mirela

Şcoala Gimnazială „Ion Pop Reteganul” Sîncel,
Judeţul Alba
Ziua Învierii e marea sărbătoare a creştinilor de pretutindeni. În această zi, toţi se
adună într-un gând, o credinţă, o speranţă şi o iubire. Gândul e acela rezumat de Sfântul
Apostol Pavel: "Dacă Hristos a înviat şi noi vom învia", adică suntem nemuritori. Cu
moartea se încheie doar viaţa pământească, dar începe o alta, veşnică. Credinţa ni se
întăreşte că peste toţi domneşte Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, Cel care are grijă de
univers, de pământ, de om şi de toată credinţa lui. Speranţa încolţeşte din nou în sufletele
noastre, chiar dacă uneori pare a se ofili, că Dumnezeu ne poartă şi nouă de grijă, nu ne uită
şi chiar când ne pedepseşte e spre îndreptare şi iertare.
Învierea Domnului devine pe loc dovada dumnezeirii Sale. Aduce oamenilor
proba nemuririi Lui şi a noastră, a oamenilor.
Învierea, îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanţă fără egal. Aici, întreaga
viaţă liturgică culminează într-adevăr în slujba pascală, sărbătoare a sărbătorilor, prăznuire
dincolo de orice prăznuire, "căci toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele
de dedesubt". Icoana Învierii reprezintă în mod firesc punctul în care toate converg, centrul
din care radiază şi în jurul căruia evoluează praznicele împărăteşti şi icoanele acestora.
Învierea lui Hristos este un eveniment care depăşeşte istoria lumii şi realitatea
palpabilă. Hristos cel Înviat trece pe un plan de viaţă inaccesibil experienţei noastre
sensibile de astăzi. Sfinţii Evanghelişti nu relatează evenimentul Învierii în sine,
Mântuitorul cel Înviat arătându-Se doar după Înviere unor oameni concreţi, care au putut
depune mărturie despre Învierea Sa din morţi. Totuşi, evenimentul Învierii ţine de istorie,
noi putându-l situa în timp şi loc. Pentru realitatea şi adevărul Învierii Domnului avem două
categorii de mărturii, fiecare cu aportul de necontestat la acest eveniment care a împărţit
lumea: - până la moarte - şi - întru viaţă.
"Învierea lui Hristos Însuşi din morţi nu este, însă, nicidecum o simplă revenire la
viaţa pământească sau reanimare a unui cadavru, ci începutul unei alte vieţi: viaţa veşnică,
în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere şi
descompunere, nici limitării legate de spaţiu şi timp." Nu este posibil ca cineva să vadă şi să
descrie Învierea, deoarece aceasta inaugurează o lume nouă, care nu face parte din legile
acestei lumi stricăcioase; "Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinţei, iar pe
Domnul cel înviat Îl întâlneşte în Tainele Bisericii, asemenea celor doi ucenici în Emaus
care Îl recunosc pe Hristos cel înviat atunci când El binecuvintează pâinea" (Lc. 24, 30).
Minunea Învierii este asemenea unui munte înalt de pe vârful căruia se vede, se
înţelege şi se luminează toată viaţa noastră de aici de pe pământ şi de dincolo de mormânt.
Ea este asemenea unui far călăuzitor, aşezat la hotarul dintre două lumi: cea de aici şi cea
viitoare. În lumina Învierii lui Hristos înţelegem mai bine rostul nostru de aici, de pe
pământ, valoarea vieţii pe care am primit-o de la Dumnezeu, ca şi a îndatoririlor pe care le
avem în societate.

456
457
 PAŞTELE CEA MAI MARE SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ

Autor : Prof.de sprijin/itinerant: Diaconu Stela

Instituţia :Şcoala Gimnazială “Şerban Cioculescu “ Găești, Dâmboviţa
Creştinii ortodocşi sărbătoresc Intrarea Domnului ȋn Ierualim în fiecare an, cu o
săptamană înainte de Paşti, în zi de duminică. Aduc la biserică ramuri de salcie înverzite şi
înflorite, care se sfinţesc prin stropire cu agheasmă şi se împart tuturor credincioşilor
dimineaţă, înainte de începerea slujbei Sfintei Liturghii. Credincioşii le vor ţine în mâini pe
tot parcursul slujbei, iar la sfârşitul acesteia le vor duce acasă şi făcând coroniţe, le vor
pune la icoane. Astăzi creştinii Îl întâmpina pe Iisus la fel că mulţimea din cetatea
Ieruslimului cu ramuri invrzite şi înflorite.Toţi credincioşii sunt chemaţi să devină, prin
viaţă şi prin faptele lor, că nişte flori cu bună mireasma şi că nişte ramuri mereu înverzite
care nu sunt atinse de ofilirea şi uscăciunea pe care le producea săvârșirea păcatelor.
Sărbatorindu-se întotdeauna la începutul primăverii, când natură întreagă revine
la viaţă, vorbind prin frumuseţea ei despre puterea, dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu,
sărbătoarea Intrării Domnului în Ieruslim mai este cunoscută la poporul nostru, din
vremuri străvechi, şi sub numele de Florii sau Duminică Floriilor.
Paştele reprezintă pentru creştini o trecere de la moarte la viaţă, dar şi o trecere
de la robia păcatelor la starea de libertate a oamenilor.
În noaptea de Înviere creştinii merg la biserica. Fiecare credincios poartă în
mâna o lumânare, pe care o va aprinde din lumina pe care preotul o va aduce de pe masa
Sfântului Altar . Această lumânare este simbolul Învierii , al biruinţei vieţii asupra morţii şi
a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi oameni păstrează restul de
lumânare rămas nearsă după slujba şi o aprind în cursul anului în care au un mare necaz în
casă. O bucurie tainică îşi va face loc în sufletele noastre. Cu toţii ne gândim la faptul că
acum, la sfârşitul Postului Mare, după ce ne-am spovedit, am primit îndemnul şi
binecuvântarea părintelui duhovnic spre a primi, în timpul slujbei din această noapte ,
Sfânta Impartasnie. Credinţă Învierii va deveni tot mai puternică , ajungând să explodeze în
cântărea şi mărturia tuturor creştinilor: “Hristos a înviat ! “. La această mărturisire , tot
Universul va răspunde :”Adevărat a înviat! “.
După Slujba Învierii , marea de oameni se va risipi către casele lor, purtând în
mâini lumânări aprinse, cântând într-un singur glas :”Hristos a înviat !”. Sărbătoarea
Paştelui cuprinde mai multe obiceiuri profane, de la curăţenia în casă, obiceiurile
gastronomice şi înnoirea hainelor la oferirea de cadouri. Pentru români , pregătirea
Paştelui înseamnă mai întâi curăţenie şi bucăţele care se fac în casa şi în general nu lipsesc
după masă ouăle roşii, drobul de miel, pască şi cozonacul. Ouăle simbolizează mormântul
purtător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi.
De aceea , când se sparg ouăle prin ciocnire , creştinii spun: ”Hristos a înviat ! Adevărat a
înviat !”. Iar culoarea roşie simbolizează Sângele Domnului care s-a scurs pe cruce pentru
mântuirea lumii.
Învierea Domnului , Sfintele Paşte , este cea mai mare sărbatoare a creştinătăţii,
este vastă atât în semnificaţii cât şi în obiceiuri.

Bibliografie:
Camelia Muha, Elena Mocanu, Religie-Caiet pentru elevi, Editura Sf. Mînă

458
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu, Folclorul literar românesc, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1990

459
 FEMEIA , CINSTITĂ DE ÎNVIERE

Profesor:Cerchez Daniela Cornelia

Şcoala Gimnazială „Ion Băncilă”, Brăila

Niciodată si nicăieri nu a fost femeia mai cinstită decât in Biserica lui Hristos.
Apostolul Pavel o arată pe femeie ridicată deja la vrednicia de a fi iubită precum
Iisus Hristos a iubit Biserica. "Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, dupa cum şi Hristos a
iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin
cuvânt, şi ca s-o înfătişeze Sieşi Biserica slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de
acest fel, ci ca să fie sfântă si fără de prihană. Asadar, bărbaţii sunt datori sa-si iubească
femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-si iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni
vreodată nu şi-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneşte si îl încalzeşte, precum si Hristos
Biserica, pentru ca suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui. De
aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un
trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserică"
Femeia este cinstită mai ales în persoana Fecioarei Maria, din care S-a născut
trupeşte Fiul lui Dumnezeu. Femeia este cinstită iarăsi de Iisus Hristos, prin multe dintre
minunile Sale. Nici dupa Inviere nu a uitat Dumnezeu s-o cinstească pe femeie. De aceea, El
se arată mai întai unei femei, iar nu unui bărbat, fie el si Apostol.
Adevărul învierii trebuia sa devina temelia credintei si vietii creştine, asa cum o
va spune Sfântul Apostol Pavel in Întaia sa Epistola catre Corinteni : „Daca Hristos n-a
înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastra, zadarnică-i şi credinţa voastră”.
Potrivit aceluiasi Sfânt Apostol, care deţinea mărturii directe de la contemporanii săi,
numărul celor ce-L văzuseră pe Iisus înviat depăşea cinci sute de persoane. Aşadar, o
mulţime de martori!In ordinea judecăţilor omeneşti ne-am aştepta sa aflam ca Domnul li S-
a arătat mai întai ucenicilor Săi, ca unora ce-I fuseseră mai apropiaţi, atât de apropiaţi încat
îi numise „prieteni”, ca unora ce-I auzisera nemijlocit si repetat rostirea ca Fiul Omului va fi
rastignit, dar ca a treia zi va invia.
Sfintele Femei L-au urmat pe Mântuitorul în tot drumul Sau din Galileea până-n
Iudeea. Nu știm când anume și unde au întâlnit-o pe Maica Domnului; e posibil că Sfântă
Fecioară să fi fost împreună cu ele de-a lungul drumului întreg ; sigur este că în Ierusalim se
aflau împreună, că împreună au văzut judecarea lui Iisus de către Pilat, împreună L-au
însoţit pe Domnul în urcușul spre Golgota, împreună L-au văzut răstignit și apoi așezat în
mormânt. Ele se număra printre martorii Patimilor.Sfinţii Evangheliști au consemnat
numele câtorva dintre ele. O cunoaștem astfel pe Măria Magdalena, pe care Domnul o
scosese de sub stăpânirea demonilor. Alături de ea, Sfântul Matei o pomenește pe „cealalta
Marie” (în care o putem identifică pe mamă lui Iacob cel Mic și al lui Iosif.
Continuând să le punem pe Sfintele Femei în cumpănă cu Sfinţii Ucenici, vedem
că aceștia din urmă, îngroziţi de moartea Învăţătorului, se încuiaseră în odaie și nu cutezau
să iasă, în timp ce ele Îl căutau pe Domnul. Da, atâta vreme cât El fusese viu, ele Îl urmaseră
; acum, când era mort, ele continuau să-L urmeze căutându-L. Veniseră să-L caute la
mormânt că să-L tămâieze, iar Măria Magdalena întreba de El, căutându-L, chiar și după ce
văzuse mormântul gol. ţineţi minte: Dumnezeu li Se descoperă mai întâi celor ce-L caută !
Chiar și Saul, mai târziu, în timp ce prigonea Biserică lui Hristos, de fapt Îl caută pe Iisus

460
fără s-o știe ; și tocmai de aceea Iisus i S-a arătat pe drumul Damascului, pentru că Saul să
devină Apostolul Pavel.
Cât despre Maria Magdalena, cea care a ajuns prima la mormânt, nimic mai firesc
decât să credem că Domnul i-a răsplătit hărnicia prin aceea că ei i S-a arătat mai întâi. Să
privim însă lucrurile mai la adânc. Cei mai mulţi tălmăcitori ai Sfintei Scripturi sunt de
părere că Maria Magdalena este una și aceeași persoană cu femeia păcătoasă care a venit la
Iisus în casă lui Simon Leprosul din Betania, I-a turnat pe cap mir de mare preţ, I-a spălat
picioarele cu lacrimile pocăinţei și le-a șters cu părul capului ei. Domnul a primit această
ofrandă că pe o prefigurare a morţii și îngropării Sale: străluminată de iubire
duhovnicească, femeia a prevăzut singurătatea-n moarte a Domnului și, luându-și rânduială
de mironosiţă, a săvârșit de mai-nainte cele ce se săvârșesc la îngroparea mortului.
"Femeile sunt primele care acceptă mesajul lui Iisus şi îl înţeleg"
Nu e de mirare că, atunci când o învie pe fiica lui Iair, în învălmăşeala emoţiei
generale, Iisus este singurul care are o reacţie de un realism feminin, matern, cerând să i se
dea acesteia să mănânce. De fapt, Evangheliile arată că femeile sunt primele care Îi acceptă
mesajul şi îl înţeleg; de aceea tocmai cu ele poartă El marile discuţii de revelaţie. Am văzut
dialogul cu samariteanca; o vedem pe Maria, sora lui Lazăr, care lasă totul, chiar şi onoarea
ei de gospodină, pentru a-i asculta cuvintele, iar El o încurajează în alegerea ei bună; dar şi
cu sora ei, Marta, Iisus va purta discuţia despre înviere, dezvăluind că El este "Învierea şi
Viaţa"; iar ea este în stare să-i afirme cu credinţă identitatea divină: "Da, Doamne, eu cred
că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume" Multe ar mai fi de amintit; fie
numai şi întâlnirea de după înviere dintre Iisus şi Maria Magdalena; trebuie spus că, în ceea
ce se înţelege de obicei ca un refuz: "Nu mă atinge", verbul. hapto înseamnă de fapt "a
apuca", "a prinde", "a reţine", cum ar fi "Nu este vreme de stat pe loc!" Este de fapt o
trimitere în misiune: "Mergi şi vesteşte fraţilor mei...".
. Prin figura ei este pusă în valoare pentru prima dată fecioria de dragul
Împărăţiei cerului. Multe ar fi de spus; de altfel, un adagiu medieval zicea De Maria
numquam satis, în sensul că aprofundarea tainei ei - în relaţie cu misterul lui Iisus - nu are
sfârşit. Dar ceea ce ne interesează, poate, mai direct este normalitatea vieţii ei. Şi ea a trăit
din credinţă, nu a înţeles totul deodată: ea şi Iosif "se mirau de cele ce se ziceau despre
Prunc" "nu au înţeles"; dar "ea păstra toate în inima ei" şi le medita) rămânând unită cu
Dumnezeu în cel mai înalt grad în toate momentele vieţii. De aceea este modelul fiecărei
femei, al fiecărui creştin, icoana Bisericii.
Feminismul păstrează zidul despărţitor nevoit de Dumnezeu
Societatea contemporană nu reuşeşte parcă să găsească un echilibru între
extreme: feminismul, pe de o parte, şi desconsiderarea, abuzarea femeii, pe de altă parte.
Care ar fi soluţiile care se impun pentru ieşirea din impas?
Am impresia că exagerările feministe păstrează zidul despărţitor pe care
Dumnezeu nu l-a voit şi pe care ele se laudă că-l dărâmă. Nu fac decât să se mute pe partea
cealaltă a acestuia, să încerce să schimbe polii puterii. De altfel, atâta vreme cât este vorba
de un conflict de putere, de o atitudine competiţională, nici bărbatul, nici femeia nu sunt
după gândul lui Dumnezeu.

Bibliografie:
Pr Dumitru Stăniloae , 2013 , Iisus Hristos sau Restaurarea omului . Editură:
Basilica
461
Natalia Manoilescu-Dinu, 2011 Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor
Evanghelii Editură: Bizantină
Arhimandrit Teofil Paraian, 2013 , Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii noastre
Editură Doxologia

462
 LUMINĂ DIN LUMINĂ

Prof. înv.preşc. Manolache Gabi

Şcoala Gimnazială nr.1 Gârceni

„Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi,
că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proorocişi
în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris
şiaşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a trea zi. Şi să se propăvăduiască
în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la
Ierusalim”(Luca 24, 44-47).
Paştele este sărbătoarea ceştin-ortodoxă care anunţă Învierea lui Hristos, despre
care Sfântul Evanghelist Luca scrie: „Iisus Cel înviat din morţi se arată ca necunoscut şi
totuşi cunoscut; iar întâlnirea cu el în rugăciune şi Împărtăşanie este începutul cunoaşterii
tainei Învierii, dar mai ales, El ne arată că moartea şi Învierea Sa fac parte din planul lui
Dumnezeu de mântuire a lumii. După cum spunea Nichifor Crainic „revelaţia şi învierea lui
Iisus Hristos sparg în ceruri o nouă poartă a paradisului vieţii viitoare”.
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii şi”, pentru
totdeauna, suferinţa şi moartea, necredinţa şi batjocura, ipocrizia şi oprobiul care au fost
aruncate asupra Numelui şi lucrării Lui în lume, pe care El a vrut s-o mântuie şi s-o
lumineze, s-au prăbuşit.”
„Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul", după cum zice rugăciunea pentru morţi, a
biruit moartea şi a surpat pe diavol. Aceasta a făcut-o Mântuitorul pentru toţi credincioşii
Săi.
Taina învierii ne aduce speranţă şi tărie, curaj şi dăruire să săvârşim cât mai
multe fapte bune în viaţa aceasta şi să ne pocăim pentru cele rele. Puterea învierii susţine
lupta sau strădania noastră pentru bine, dreptate, adevăr şi sfinţenie. Pentru că percepe
timpul, spaţiul şi întreaga existenţă în lumina învierii sau a arătării biruinţei Crucii prin
înviere. De altfel, în nici o altă biserică sărbătoarea Sfintelor Paşti nu este mai solemnă şi
mai bogată teologic şi simbolic-liturgic ca în Ortodoxie. În biserică, timpul vieţii noastre
creştine este îndreptat spre înviere, fiecare săptămână începe cu ziua de înviere, cu
duminica.
Lumina învierii dă sens sfânt întregului univers, întregii existenţe. De aceea, la
slujba ortodoxă din noaptea de Paşti, ce este o icoană profetică a învierii universale, se
cântă: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ!”.
Hristos a înviat şi a biruit, pentru El si pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii
crestine”, credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi
înviem pentru a trăi în veci cu Hristos". Prin suferinţă şi moarte ne bucurăm de înviere;
prin Înviere „ne bucurăm şi triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf al nostru". El a murit
pentru noi şi a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă
biruinţa noastră.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evoca intens şi solemn patruzeci de
zile, este bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi
şi ceas al vieţii noastre de creştin, de fiecare zi şi ceas. Cu fiecare salut pascal "Hristos a

463
Înviat!", adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc: „În lume necazuri
veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).
La sărbătoarea cea sfântă şi luminată a învierii „glasul clopotelor care cheamă pe
toţi creştinii la rugă şi închinare, sună a biruinţă”... Inimile drept credincioşilor noştri
creştini, care au aşteptat vreme îndelungată”, smerindu-se cu gândul şi pregătindu-se cu
sufletul pentru acest praznic mare şi luminat, tresaltă acum de obşteasca bucurie a
învierii”. La mijlocul nopţii sunetul triumfător al clopotelor „despică întunericul nopţii şi
poporul, adormit în săptămâna patimilor, se trezeşte acum reînviat şi luminat de raza
dumnezeiască a credinţei biruitoare, în care tot creştinul îşi află mângâierea sufletului şi
izbăvirea minţii".
Unul dintre cei mai mari istorici ai bisericii care au trăit vreodată, Kenneth Scott
Latourette, la început misionar în China, apoi profesor la universitatea din Yale până in
1953 scria:" Urmările învierii şi a revărsării Duhului Sfânt asupra ucenicilor au fost...de o
importanţă majoră. Din nişte bărbaţi şi femei descurajaţi şi amăgiţi, care priveau cu tristeţe
în trecut, la zilele în care au sperat că Isus "este cel care va mântui pe Israel", ei au fost
transformaţi într-un grup de martori plini de entuziasm.(LaK.HC 1:59).

Bibliografie

Chiţescu, Prof. Dr. Nicolae, 1986 ”, Lucrarea Lui în Biserică şi în lume", Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti;
Codescu, Dora Mihaela, 1996”, A fost descoperit adevăratul mormânt al lui Iisus? ",
Revista fenomenelor paranormale, anul II, nr. 38 ;
Lupaş Ioan, 1914”, Să învie Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii lui…!" ”în ziarul
Românul, nr.77
Nichifor Crainic, 1994”, Nostalgia paradisului", Editura Moldova, Iaşi;
Nicolae Arseniev, 1994”, Mistica şi Biserica Ortodoxă", Editura IRI, Bucureşti;
Popescu, Prof. Teodor M., 1954”, Sfânta Tradiţie ca temei de credinţă în Biserica
Ortodoxă", în revista„Ortodoxia”;
Prefericitul Daniel, arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Modovei şi Bucovinei,
1997”, Viaţa creştină pregătire pentru înviere" Trinitas, Iaşi;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, 1993”, Învierea, sens al existenţei", în revista
„Vestitorul Ortodoxiei".

SĂRBĂTOAREA DE PAŞTE ÎN DOBROGEA

Aramă Florentina
Școala gimnazială nr. 1, Dorobanțu, jud Constanța

Paştele este considerat în calendarul ortodox drept cea mai mare sărbătoare
creştină. Ca în fiecare an, sărbătoarea Paştelui este marcată de obiceiuri şi tradiţii străvechi,
pe care românii le respectă, începând cu primenirea casei, pregătirea bucatelor, înnoirea

464
hainelor până la ciocnirea ouălor şi luarea luminii Sfinte de la Biserică, în noaptea de
Înviere. Pe lângă aceste tradiţii, în unele locuri din Dobrogea se mai practică şi alte
obiceiuri străvechi cum ar fi Cucii, Caloianul şi Paparuda.
În fiecare an, în aşteptarea Sfintei Sărbători Pascale, fiecare român din orice colţ
al ţării se pregăteşte pentru această mare sărbătoare creştină. Timp de o săptămână
gospodinele fac curăţenie generală în casă. La sat, bărbaţii îşi ajută femeile să măture
curţile, să repare gardurile, să facă ordine în şuri iar şanţurile să fie curăţate de nămol şi
gunoaie. Toate aceste treburi ale casei sunt făcute pentru ca orice gospodină harnică şi
curată să-şi poată primi musafirii pe parcursul celor trei zile de sărbătoare.
Tot un obicei la români, este ca în Joia Mare, gospodinele să vopsească ouăle şi să
prepare tradiţionala pască pentru ca Vineri să meargă la Biserică pentru a asculta
Prohodul.
În noaptea de Înviere, toţi românii de pretutindeni, cu mic cu mare merg la
Biserică pentru a lua lumina Sfântă venită tocmai de la Ierusalim.
După slujba de Înviere de la miezul nopţii are loc prima masă de Paşte în familie,
atunci când gospodinele aşează pe masă bunătăţile pregătite cu multă iubire şi dăruire în
numele acestei Sfinte sărbători creştine. Ouăle vopsite, preparatele din mielul sacrificat
(ciorba de miel, drobul de miel, friptura de miel), cozonacul şi pasca sunt câteva dintre
mâncărurile tradiţionale de Paşte întâlnite în casa oricărei familii.
A doua zi dis de dimineaţa, gospodinele duc la Biserică pasca şi ouăle roşii aşezate
frumos într-un coş acoperit cu un ştergar alb, pentru a le sfinţii, acestea simbolizând
sângele şi trupul lui Iisus Hristos atunci când a fost răstignit pe cruce. Acest obicei străvechi
reprezintă pentru femeile care merg la Biserică un semn de preţuire a Sărbătorii Pascale.
În prima zi de Paşte există obiceiul ca toată familia să se spele într-un lighean în
care au fost puse ouă roşii şi bani de argint sau de aur pentru a aduce sănătate şi
prosperitate membrilor din familie. Conform tradiţiei, Paştele este sărbătorit în familie
alături de cei dragi reuniţi la masă mâncând din preparatele specifice acestei Sfinte
Sărbători.
În a doua zi de Paşte finii merg în vizită la naşi unde duc bucate alese (o sticlă de
vin, un cozonac sau un tort) pentru a sărbători împreună Paştele.
Dacă aceste obiceiuri şi tradiţii le regăsim în mai toate regiunile geografice ale
ţării, sunt totuşi locuri în ţară unde încă se mai păstrează şi alte obiceiuri străvechi. În
Dobrogea, de exemplu, există şi alte tradiţii de Paşte, pe lângă cele amintite mai sus,
cunoscute sub numele de Caloianul, Paparuda, Lăzărelul si Cucii.
Cu toate că aceste obiceiuri sunt foarte puţin cunoscute, ele fiind foarte vechi,
acest lucru nu reprezintă un impediment pentru unii dobrogeni de a le mai păstra.
Dimpotrivă ele simbolizează recunoaşterea acestei Sfinte Sărbători şi credinţa pe care o au
atunci când le pun în practică.
Indiferent de obiceiurile şi tradiţiile pe care românii le au, în funcţie de regiunile
din care provin, fiecare dintre ei sărbătoreşte Paştele cu multă căldură şi linişte sufletească,
credinţă în cele Sfinte şi bucuria de a fi alături de cei dragi.

BIBLIOGRAFIE:
- Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti;

465
- Zahacinschi, Maria şi Nicoale, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism,
Bucureşti.

466
 OBICEIURI PASCALE PE VALEA MUREŞULUI SUPERIOR

prof. înv. preşc. Rîtea Anamaria

Grădiniţa Voinicel, Topliţa, Harghita

Paştele reprezintă cea mai importantă sărbătoare anuală creştină, care

comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, învierea lui Iisus Hristos în a
treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Altfel spus, obiectul acestei sărbători creştine
este amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos.
Încărcat cu tradiţii, Paştele în România este sărbătorit cu mare respect şi evlavie
pentru Hristos, dat fiind faptul că aproape toţi românii sunt creştini. De la obiceiurile şi
tradiţiile pascale păstrate de secole la preparatele speciale de Paşte, românii fac această
sărbătoare colorată şi de nepreţuit.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi învierea Domnului Iisus Hristos, ea
se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României. Astfel, Valea Mureşului Superior nu
face excepţie de la regulă.
Mândrii locuitori ai satelor de pe Mureş îşi păstrează cu sfinţenie lada lor de
zestre spirituală: culturi, obiceiuri şi tradiţii aproape nealterate de scurgerea vremii.
Risipite de-a lungul râului Mureş, generaţii şi generaţii de oameni au trudit la plămădirea şi
stabilitatea lor, conservând aici, în straturi suprapuse, toată bogaţia spirituală a celor ce au
fost.
Cea mai mare şi importantă sărbătoare a Creştinismului este pregătită minuţios
în satele din această zonă folclorică a ţării. Oamenii se curăţă sufleteşte, trupeşte, dar au
grijă şă facă ordine şi în gospodării, povesteşte Ioan Toşa, cercetător la Muzeul Entografic
din Cluj: „Fiind vorba despre cea mai mare şi importantă sărbătoare a Creştinismului,
aceasta e precedată de o perioadă de pregătiri importante. Oamenii se pregătesc sufleteşte,
mergând la spovedanie, trupeşte, ţinând post şi îşi fac curăţenie în gospodării.”
Obiceiurile şi tradiţiile legate de acest moment important al anului încep înainte
cu câteva zile de sărbătoarea de Paşte pe aceste meleaguri. Tinerii de pe Valea Mureşului
Superior îşi arată dragostea faţă de fetele din sat împodobindu- le porţile cu crengi de brad.
Bătrânii spun că dragostea faţă de fetele din sat se măsoară în frumuseţea cu care sunt
împodobite porţile. A doua zi de Paşte, tinerii care au pus crengi împodobite pe porţi
vizitează fetele pentru a le stropi cu parfum, fiind răsplătiţi cu ouă roşii, batiste şi vin.
În noaptea de Înviere oamenii acestor locuri merg în număr covârşitor la biserică.
Fiecare credincios poartă în mână o lumânare pe care o va aprinde din lumina adusă de
preot de pe masa Sfântului Altar. Aceasta lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii
asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului.
La sfârsitul slujbei, preotul împarte tuturor sfintele paşti, adică pâinea sfinţită,
stropită cu vin. Momentul „luării paştilor sfinţite” în satele de pe Mureşul Superior este
prezentat în cuvinte evlavioase de către Nicoleta Ploşnea care afirmă că acest moment se
desfăşura în trecut după un anumit ritual, ritual păstrat până în zilele noastre.
Masa din prima zi de Paşte reprezintă un prilej de reunire a familiei. De pe masa
de Paşte nu pot lipsi ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapă verde şi ridichi, drobul şi
friptura de miel, precum şi pasca umplută cu brânză. Ciocnirea ouălor roşii, se realizeză

467
după un ritual bine cunoscut de toţi locuitorii acestor meleaguri, considerându-se că,
respectându-l, membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o
monedă de argint, peste care toarna apă neîncepută, adusă de la fântână. Există apoi datina
de a se spăla cu apa respectivă fiecare membru al familiei, în dimineaţa de Paşte. În unele
sate, în lighean se pune şi o crenguţă de busuioc deoarece se zice că dacă te speli cu acesta
vei fi onorat tot anul ca busuiocul.De regulă, cel mai mic al casei sau cel care se spală
ultimul ia banul şi oul după ce se spală.
Etnicii maghiari din Harghita păstrează cu sfinţenie obiceiul „stropitului" sau
„udatului" fetelor şi femeilor în a doua zi a Paştelui. Potrivit etnografilor, în trecut fetele
erau udate cu apă de izvor, pentru a rămâne frumoase şi proaspete ca nişte flori, dar, în
timp, apa a fost înlocuită cu parfum. Stropitorii le spun fetelor câte un catren vesel pe care-l
învaţă de când sunt mici şi pe care-l transmit din generaţie în generaţie. În cursul dimineţii
pornesc la stropit copiii, care merg la rude, vecine şi cunoştinţe şi care, după ce îşi spun
poeziile, primesc ouă roşii, prăjituri şi, mai nou, bani.
După prânz, pornesc la stropit feciorii şi adulţii, mulţi adunaţi în grupuri, care
colindă localităţile până târziu în noapte, în funcţie de câte fete au de stropit şi de cât de
mult timp zăbovesc la fiecare dintre case. În casele pe care le vizitează, stropitorii sunt
răsplătiţi cu ouă roşii, drob, prăjituri, dar şi cu vin şi palincă.
Bătrânii satului spun că fetele sunt stropite „ca să fie frumoase, proaspete şi să nu
se ofilească”, dar, de fapt, obiceiul are legătură cu fertilitatea şi cu dorinţa de a naştere la
copii frumoşi şi sănătoşi.
Cu alte cuvinte, sărbătoarea Paştelui, sărbătoarea luminii, a bucuriei şi a vieţii, şi-
a păstrat farmecul şi semnificaţia peste timp, reprezentând un moment de linişte
sufletească şi de apropiere de familie.
Farmecul deosebit al acestor zile de sărbătoare este dat atât de semnificaţia
religioasă, cât şi de tradiţiile şi simbolurile pascale: oul vopsit, masa cu mâncăruri
tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, precum şi de slujba sfântă de sâmbătă noaptea
în cadrul căreia creştinii primesc lumina sfântă.

MIRACOLUL INVIERII

Prof. Ruse Maria- Camelia Scoala gimnaziala nr.1 Cornetu

Prof.Motoc Camelia Magdalena Scoala gimnaziala nr. 1 Cornetu

Invierea Mantuitorului creeaza in noi, crestinii, o stare sufleteasca ce nu se poate

compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul unei usurari, unei
bucurii, unei increderi si unei nadejdi, pe care n-o poate produce in om, nici un alt fapt, nici
un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emotie din cele ce pot incerca sufletul nostru.
Aceasta bucurie pascala este indeosebi caracteristica Bisericii Ortodoxe. Nici una din
celelalte Biserici nu simte si nu exprima cu bogatia si harul imnografic semnificatiile,
puterea si binecuvantarea Invierii lui Hristos. Imnul Invierii este un strigat de triumf si de

468
bucurie care ne ridica pana la cer, este o stare sufleteasca unica si incomparabila, este
privilegiul si fericirea noastra de crestini!
Pastele este cea mai importanta sarbatoare crestina a anului. De Pasti se
sarbatoreste Invierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica - a treia zi dupa
Scripturi- femeile purtatoare de mir au gasit mormantul gol. Mormantul era gol pentru ca
Hristos Inviase. Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat si batjocorit de atunci si
pana astazi, numit in deradere Regele Iudeilor, rege incoronat cu spini, rege al carui tron
era o Cruce, parasit de ai Sai, pazit sub grea si rece lespede de piatra, Hristos a izbandit cea
mai stralucita biruinta ce s-a vazut vreodata: biruinta asupra mortii si asupra rautatii
omenesti. Aceasta biruinta a putut fi tagaduita, dar nu I-a putut fi smulsa niciodata.
Hristos a Inviat si a biruit, pentru El si pentru noi. Credem si biruim prin Moartea
si Invierea lui Hristos, murim pentru a invia si inviem pentru a trai in veci cu Hristos. Prin
suferinta si moarte ne bucuram de Inviere; prin Inviere ne bucuram si triumfam in triumful
lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi si a triumfat pentru noi. In Moartea Lui
sta mantuirea noastra, in Invierea Lui sta biruinta noastra
Cand Iisus Mantuitorul traia in suferinta si umilire in zilele patimilor, El era,
privindu-L omeneste, cel mai nefericit, mai parasit, mai neajutorat, mai napastuit, mai
zdrobit dintre toti oamenii. Niciodata un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce facea,
mai dusmaneste tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat si profanat, ca Iisus
Hristos.
Nu numai cei care-L rastigneau, urlau si blestemau, nu doar un popor se desfata
la privirea durerilor Lui fizice si morale, ci o lume intreaga, de atunci si pana astazi, a gasit
in osanda si in moartea Lui o placere, o satisfactie, un sentiment ca de dreptate si de putere
a ei impotriva "blasfematorului" si "inselatorului Aceluia", cum il numeau cu ipocrizie cei
care L-au dat spre chinuire si moarte.
Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat si batjocorit de atunci si pana
astazi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit in deradere "Regele Iudeilor", rege incoronat cu
spini, rege al carui tron era o Cruce, rege fara garda, parasit de ai Sai, pazit sub grea si rece
lespede de piatra, pentru ca a izbandit cea mai stralucita si neasteptata biruinta ce s-a vazut
vreodata: biruinta asupra mortii si asupra rautatii omenesti totodata. Aceasta biruinta a
putut fi tagaduita, dar nu I-a putut fi smulsa niciodata.
Dezamagiti si tulburati, inselatorii de atunci au platit pe strajeri ca sa spuna,
impotriva evidentei si a ratiunii insasi, ca El a fost furat noaptea de ucenicii Lui fricosi din
mormantul intarit cu paza si peceti. Necredinciosii de mai tarziu au nascocit un sir de
ipoteze, presupuse stiintifice, ca sa tagaduiasca Adevarul, faptul dumnezeiesc. Cels si
Profiriu, rationalisti si alti inchipuiti luminati, au gandit Invierea lui Hristos cu mintea lor
materiala scurta, orbita de patima, strambata de prejudecati anticrestine, si au declarat ca
este o amagire.
Impotriva argumentelor stoarse necredintei si a pretextelor cu pacat, Invierea lui
Hristos s-a dovedit si s-a impus cu puterea faptului implinit si cunoscut, astfel ca imnul ei
triumfal face de atunci, si va face totdeauna, bucuria noastra si a lumii. Impotriva tuturor
ratiunilor omenesti, impotriva "intelepciunii" de jos a celor care au cazut in robia
superstitiilor si a legendelor necrestine, impotriva a tot ce s-ar putea zice si scrie sta faptul
Invierii, transformat in Biserica permanenta si universala, sta crestinismul intreg, ca
dovedire si incredintare neclintita si nedesmintita a Invierii lui Hristos.

469
 Impotriva a tot ce I-au spus si-I vor mai spune inscusitii intr-u tagada a
miracolului crestin sta dovedit si nezdruncinat, drept si tare ca un munte de adevar
dumnezeiesc si omenesc, cuvantul simplu si drept al Apostolului: "daca Hristos n-a inviat,
zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (I Corinteni 15,
14), iar propovaduirea si credinta Lui si a noastra n-a fost si nu este zadarnica.
Impotriva constructiilor de ipoteze si de subtilitati omenesti, sta un argument ce
nu se poate rasturna, micscora si contrazice niciodata: cel mai important fapt istoric care s-
a produs vreodata, sta crestinismul cu credinta si cu Biserica sa, zidite pe adevarul istoric si
moral al Invierii lui Hristos, sta o realitate mare cat 20 de secole.
Cu cat a dainuit si a crescut in acest timp indoiala sau tagada Invierii lui Hristos,
cu atata a crescut puterea si insemnatatea ei de biruinta asupra firii si a raului mortii. Cu
cat va dainui si va creste inca indoiala sau tagada Invierii lui Hristos, cu atat se va vadi prin
contrast adevarul ei triumfator, de fapt, de viata si de credinta; va creste si se va intari in
convingerea noastra, bazata pe existenta adevarului Bisericii universale, ca: Hristos a
Inviat! Cu cat omul si omenirea intreaga vor cunoaste mai multe biruinte, cu atat va fi mai
mare intre toate Biruinta lui Hristos.
Prin suferinta si moartea Mantuitorului ne bucuram de inviere; prin Inviere ne
bucuram si triumfam in triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi si a
triumfat pentru noi. In Moartea Lui sta mantuirea noastra, in Invierea Lui sta biruinta
noastra. Pastele reprezinta una dintre cele mai importante sarbatori anuale crestine, care
comemoreaza evenimentul fundamental al crestinismului, Invierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu in religiile crestine, in a treia zi dupa rastignirea Sa din
Vinerea Mare. Data de inceput a Pastelui marcheaza inceputul anului ecleziastic crestin.
Exista unele culte crestine care nu sarbatoresc Pastele
Pastele este o sarbatoare religioasa intalnita, cu semnificatii diferite, in
crestinism si iudaism. Unele obiceiuri de Pasti se regasesc, cu semnificatie diferita, in
antichitatea anterioara religiilor biblice.

Bibliografie:
1.Eliade, Mircea, Bucuresti 1999, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura
Ştiinţifică, 2.. Biblia sau Sfanta Scriptura, tiparita cu aprobarea Sfantului Sinod,
Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa a Bisericii Ortodoxe Romane,
Bucuresti, 1975 ;
3. Biblia- Noul Testament, editia comentata, Editura Institutului Biblic si de Misiune
Ortodoxa a Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1995

470
 MINUNEA LUMINII SFINTE A ÎNVIERII

PROF. ÎNV. PRIMAR, TECSI ANA-MARIA

LICEUL TEORETIC „ ANA IPĂTESCU” GHERLA

După moartea pe cruce şi punerea trupului Său în mormânt, Domnul nostru Iisus
Hristos S-a pogorât în iar şi, sfărâmându-i încuietorile, a biruit moartea şi i-a eliberat pe
Adam şi pe Eva, împreună cu toţi drepţii Vechiului Testament.
Duminică, în cea de-a treia zi de la punerea Sa în mormânt, în revărsatul zorilor,
s-a făcut cutremur mare. Isus înviase şi ieşise din mormânt. Iar Îngerul Domnului, coborând
din cer, a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era
ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. De frica lui, cei care Îl păzeau s-au
cutremurat şi s-au făcut ca morţi.
În aceeaşi zi, dis-de-dimineaţă, Maria Magdalena împreună cu alte femei
credincioase au venit la mormânt cu miresme, ca să-I ungă trupul lui Iisus, cum era obiceiul
la iudei. Pe drum, ele se întrebau cine le va prăvăli piatra de la mormânt, pentru că era
foarte mare. Când au ajuns acolo, piatra fiind răsturnată, au intrat în mormânt şi au vazut
un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb, care le-a spus: „ Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus
Nazariteanul cel răstignit? A înviat! Nu ete aici. Iată locul unde a fost pus.” Şi le-a trimis ca
să spună acestea ucenicilor Săi.
Maria Magdalena a alergat la Petru şi la Ioan, ucenicii lui Iisus şi le-a spus că
domnul a fost luat din mormânt şi nu ştiau unde l-au dus. Venind ei, în grabă, la mormânt
au găsit doar giulgiurile şi mahrama cu care fusese înfăşurat trupul lui Iisus. În urma lor,
Maria Magdalena întorcându-se la mormânt s-a întâlnit cu Iisus cel înviat. Intâmpinând şi
pe celelalte femei mironosiţe, Iisus le-a trimis să vestească şi pe fraţii Lui să meargă în
Galileea ca Îl vor vedea acolo. Acestea au făcut precum le-a poruncit Domnul.
Soldaţii care au stat de pază la mormânt au alergat în cetate şi au povestit
arhiereilor cele ce se întâmplaseră. Aceştia le-a dat bani mulţi ca să spună ca trupul a fost
furat de ucenicii Săi noaptea, când gărzile dormeau. Soldaţii au luat banii şi au făcut cum li
s-a poruncit, răspândindu-se cuvântul lor între iudei, până în ziua de astăzi.
De aceea, Iisus S-a arătat de mai multe ori Apostolilor Săi şi altoara dintre cei care
Îl cunoscuseră şi i-a încredinţat de Înviere şi Dumnezeirea Sa. Astfel, vestea Învierii
Domnului s-a răspândit în Ierusalim şi peste tot pământul.
Învierea Domnului se sărbătoreşte în fiecare an la o săptămână după Florii.
Acestă sărbătoare se mai numeşte şi Sfintele Paşti. În noaptea de Înviere, creştinii vin la
biserică. Fiecare credincios poartă o lumânare în mână, pe care o va aprinde după ce
preotul o va aduce de pe masa Sfântului altar. Acestă lumânare este simbolul Învierii, al
biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui hristos asupra întunericului păcatului.
Una dintre puţinele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre, este aceea a
luminii Sfinte care se pogoară din cer în Sâmbăta Mare a Paştelui în Biserica Învierii din
Ierusalim. În Vinerea Mare, după slujba prohodului autorităţile locale controlează Sfântul
Mormânt ca nu cumva să existe înăuntru vreo sursă de foc, apoi se presară pe mormântul
Domnului vată. Se sigilează intrarea în sfântul Mormânt şi se sting toate candelele şi
lumînările din Biserica Învierii Domnului. În Sâmbăta Mare, pe la amiază se săvârseşte

471
slujba vecerniei, iar după terminarea ei Patriarhul Ortodox al Ierusalimului înconjoară de
trei ori Sfântul Mormânt.
Patriarhul se opreşte apoi în faţa Sfântului Mormânt, unde se dezbracă de hainele
preoţeşti rămânând doar într-un stihar alb, ce simbolizează Giulgiurile cu care Mântuitorul
Iisus Hristos a fost înmormântat şi este percheziţionat apoi de gărzi astfel încât să nu
deţină vreo sursă de foc cu care să aprindă Sfânta Lumină. După ce a fost percheziţionat, se
rupe sigiliul, iar Părintele intră în Mormântul Domnului, se roagă profund, în timp ce
credincioşii aşteaptă emoţionaţi săvârşirea minunii.
La un moment dat, de sus, din cupola bisericii se coboară o lumină alb-albăstruie,
foarte puternică. În mulţime se aud rugăciuni şi strigăte de emoţie în diferite limbi. E
imposibil de descris ce se întâmplă în aceste momente în biserică. Lumina intră în Sfântul
Mormânt, iar pe lespedea de piatră se formează o rouă de lumină alb-albăstruie care
aprinde vata.
Deşi arată ca şi lumina unui foc, totuşi timp de câteva minute nu arde ca o flacără
obişnuită. Patriarhul pune vata aprinsă în cupe de aur, după care aprinde două buchete
mari de câte 33 de lumânări. Ieşind cu ochii scăldaţi în lacrimi în faţa mul-imii extaziate şi
nerăbdătoare ce aşteaptă cu mâinile întinse, Patriarhul rosteşte de trei ori: „ Veniţi de luaţi
lumină”. În chip minunat se aprind şi candele de argint aflate deasupra Sfântului Mormânt.
Lumina se întinde ca un val, dintr-o dată întreaga biserică fiind scăldată în lumină.
Clopotele încep să bată, iar credincioşii se bucură de Dumnezeiasca Lumină primită din cer,
Lumina cea Adevărată.
Această lumină nu vine în fiecare an la fel, iar pentru că în primele momente nu
arde mulţi îşi ating cu lumina flăcării feţele şi frunţile transpirate de emoţie, acesta
neprocurându-le nicio arsură, ci o plăcută stare de pace interioară.
În anul 1326 turcii au vrut să-i împiedice pe creştinii ortodocşi să sebeze Paştile
şi le-au pus bir peste puteri- 9000 de bani de aur pentru a-i lăsa să intre în Biserica Învierii
şi să primescă Lumina Sfântă. Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde să plătească
suma, astfel că armenii au spus că vor plătii ei taxa cu condiţia ca ortodocşii să nu fie lăsaţi
să slujească la Sfântul Mormânt. Auzind acestea creştinii ortodocşi s-au întristat foarte tare
însă, s-a întâmplat o minune. Lumina nu a venit la armeni ci tot la ortodocşi în Biserica
Sfântului Iacob, care se afla în apropierea Sfântului Mormânt. Atunci când Patriarhul a zis :
„ Hristos a Înviat!” un stâlp de marmură din Biserica Sfântului Iacob a crăpat şi a ieşit Sfânta
Lumină în vârful Stâlpului. Patriarhul a pus o scară şi au luat Sfânta Lumină din vârful
stâlpului şi în acest fel Sfânta Lumină s-a arîtat tot la ortodocşi. Distanţa de la Sfântul
Mormânt până la Biserica Sfântului Iacob unde s-a aprins Sfânta Lumină este de 100 m.
Un lucru semnificativ este că miracolul Luminii Sfinte nu se întâmplă doar în
mormântul Domnului, ci este văzut manifestându-se în toată biserica. În fiecare an mulţi
credincioşi povestesc cum lumina miraculoasă aprinde şi lumânările din mâinile lor flacăra
albastră fiind vazută mişcându-se în diferite locuri în biserică. O bucurie de nedescris le
umple sufletul, Lumina Dumnezeului celui Viu există. Hristos a Înviat şi este veşnic viu.
După tradiţie, în familiile creştine se mănâncă la Paşti carne de miel şi se ciocnesc
ouă roşii. Mielul simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru
păcatele lumii şi a murit ca un miel nevinovat. Ouăle simbolizează mormântul purtător de
viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi. De aceea,
când se sparg ouăle prin ciocnire, creştinii spun „ Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!”. Iar

472
culoarea roşie simbolizează Sângele Domnului care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea
lumii.
Timp de patruzeci de zile, începând cu noaptea Învierii, creştinii ortodocşi se vor
saluta în orice împrejurare, zicând unii către alţii „ Hristos a Înviat!”.
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare creştină. Este începutul
împăcării omului cu Dumnezeu şi a împăcării noastre, unul cu altul. Acestă minunată zi ne
îndeamnă să vorbim fraţilor, celor ce ne-au greşi şi să iertăm tot ceea ce ne-au făcut rău
într-un fel sau altul. Iertându-ne şi împăcându-ne unii cu alţii, viaţa ni se luminează şi se
umple de toată bucuria şi valoarea ei, iar sufletul renaşte şi petrece în sărbătoare.
Lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine, pentru că Hristos Cel Înviat
rămâne tainic prezent şi lucrător în Biserica Sa până la sfârţitul veacurilor.
De aceea, când ne pregătim pentru Sărbătoarea Învierii, în timpul Postului
Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre cele rele prin Taina Sfintei Spovedanii,
judecându-ne pe noi înşine şi cerând iertare pentru răul pe care l-am săvârşit cu gândul, cu
vorba şi cu fapta. Totodată, încercăm să ne înnoim şi să ne sfinţim viaţa, să iubim mai mult
pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în fapte bune, să iertăm şi să ajutăm.
Primirea Luminii, deci, nu înseamnă participare deplină la miracolul Învierii,
chiar dacă ascultăm citirea Evangheliei şi cântăm “Hristos a înviat!”. Suntem datori să
participăm trup şi suflet la această sărbătoare sfântă. Nu trebuie să plecăm acasă imediat ce
am primit Lumina şi Paştele, deoarece lumina materială a lumânării nu are valoare dacă
este despărţită de sursa luminii, de Hristos ce se împărtăşeşte în Sfânta Liturghie. Lumina
văzută pe care o primim este doar fereastra ce ne deschide calea spre Înviere.
Slujba de Paşti începe cu împărţirea Luminii din Sfântul Altar la toţi credincioşii,
urmată de ieşirea în afară, în faţa bisericii, pentru că întreaga natură este binecuvântată şi
transformată, pentru ca iarăşi, cu toţii să ne reîntoarcem în biserică pentru a participa la
ospăţul euharistic al Sfintei Liturghii. Primirea Luminii, deci, nu înseamnă participare
deplină la miracolul Învierii, chiar dacă ascultăm citirea Evangheliei şi cântăm “Hristos a
înviat!”. Suntem datori să participăm trup şi suflet la această sărbătoare sfântă. Nu trebuie
să plecăm acasă imediat ce am primit Lumina şi Paştele, deoarece lumina materială a
lumânării nu are valoare dacă este despărţită de sursa luminii, de Hristos ce se
împărtăşeşte în Sfânta Liturghie. Lumina văzută pe care o primim este doar fereastra ce ne
deschide calea spre Înviere. Purtată în mâini, ea ne călăuzeşte paşii în biserică, pentru a
intra în comuniune de taină cu Hristos, Cel Ce ni se dăruieşte tuturor din Potirul Sfintei
Euharistii, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
Paştile este sărbătoarea luminii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare,
început al împărăţiei celei veşnice.

Biblografie:
Muha Camelia, Mocanu Elena- 2009, Religie, Editura Sf. Mina, Iaşi
www. bisericabelvedere.ro

473
 PRIMĂVARA

prof. înv. prim. Tecsi Ana-Maria

Liceul Teoretic „ Ana Ipătescu” Gherla

O privesc cum vine agale

Presărând mii de petale
Cu-al ei zâmbet gingăşel
Parfumat de-un ghiocel.

E o zână ca-n poveşti

Fără alaie şi caleşti.
E lumină şi culoare
Viaţă, zgomot şi candoare.

Soarele pe cer zâmbeşte

Şi-i şopteşte c-o iubeşte.
Razele-i sunt braţe aurii
Ce o poartă pe-ntinsele câmpii.

Primăvară mult iubită

Eşti mereu bine venită.
Cu-ale tale trucuri calde
Pui naturii- mii podoabe.

TRADIȚII ȘI OBICEIURILE DE PAȘTI

Prof. înv. primar Tudorache Alexandrina Liceul Teoretic „Mircea Eliade”- Galați
Prof. înv. primar Tănase Anica-Maria Liceul Teoretic „Mircea Eliade”- Galați

Paștele creștin își are originea în Paștele evreiesc, numit Pesach. Această
sărbătoare durează 8 zile și, spre deosebire de Paștele creștin care nu are o dată fixă ci
trebuie să cadă într-o Duminică, Pesach-ul este o sărbătoare cu dată fixă și poate să înceapă
în orice zi a săptămânii. Prin Pesach evreii sărbătoresc eliberarea din robia egipteană.
Pentru prima dată, Paștele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de Hristos
(conform Scripturilor, dată la care evreii au părăsit Egiptul). În Vechiul Testament
(Exodul/Ieșirea) este prezentat felul în care se sărbătorea Paștele în timpul lui Moise. Cu
ocazia ieșirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată Paștele, în fiecare dintre
familiile evreilor a fost sacrificat câte un miel. Apoi, cu sângele mielului au fost unse ramele
de lemn ale ușilor de la casele în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de
Dumnezeu a trecut prin Egipt și a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care
nu aveau pe ușă sângele mielului (a 10-a plagă trimisă de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe

474
egipteni). În casele evreilor nu a murit nimeni pentru ca aceștia ascultaseră porunca lui
Dumnezeu și au pus sângele mielului pe ușile lor.
Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregătește cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paști prin
"postul Paștelui" numit și "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod oficial,
postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea
sărbătorii de Paști. În perioada acestora oamenii încearcă să fie mai buni și mai plini de
evlavie.
Perioada de dinaintea Sfântului Paşti, numită şi Săptămâna Patimilor, săptămâna
sfântă şi binecuvantată, când credincioşii se pregătesc să primească lumina Învierii, este
presărată cu frumoase rânduieli şi obiceiuri străvechi, care trebuie ţinute din Duminica
Floriilor – momentul intrării lui Iisus în Ierusalim – şi până la răstignirea Sa, în Vinerea
Mare.
În Vinerea Mare se pomenesc sfintele și mântuitoarele și înfricosãtoarele Patimi
ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie pentru noi. Se mai face
încã pomenire de mãrturisirea mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor care a fost
împreunã cu El. În aceastã zi nu se sãvârseste Liturghia pentru cã însusi Mielul lui
Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi.
(Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împãrãtești care ne pun înainte nemãrginita smerenie
a Domnului, Crucea cea dãtãtoare de viaţã și credinţa tâlharului. Vinerea Mare se mai
numeste în popor Vinerea Seacă, pentru ca cei mai mulţi români au obiceiul de a posti
postul negru (nu mănâncă și nu beau nimic toata ziua). Postul negru este ţinut în credinţa
că Dumnezeu îl va feri pe cel care postește de toate bolile, îl va face să fie sănătos și să-i
meargă bine tot restul anului și-l va ajuta la necazuri și nevoi. Legenda spune că pe cel care
posteste nu-l va durea niciodată capul și acesta va ști cu trei zile înainte când va muri.
Femeile ţin în mod special la respectarea vinerilor în general, în credinţa că Sf. Vineri le-ar
aduce un mare necaz daca ar coase, ar tese, ar toarce sau ar albi cămăși în cursul acestei
zile.
În Sâmbăta Mare e prăznuit îngroparea trupească a Domnului Dumnezeu și
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum și pogorârea Lui în Iad, scoţând neamul omenesc
din stricăciune și trecându-l în viaţa cea veșnică.
În Duminica Învierii ne spune Sinaxarul din ziua de Paşti, ce se prăznuiește: "În
Sfânta și Marea Duminică a Paştilor prăznuim Învierea cea dătătoare de viată a Domnului și
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos."
Mielul este simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jerfit pentru ieratarea
păcatelor noastre. Reprezintă victoria vieţii asupra morţii. Îl simbolizează pe Cel care
trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mieii sunt membrii turmei lui Dumnezeu.
Ouăle vopsite – un simbol important al Sărbătorilor Pascale. Ouăle reprezintă
simbolistic mormăntul purtător de viaţă al lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa.
Culoarea roșie cu care sunt vopsite ouăle simbolizează sângele lui Iisus vărsat pe cruce
pentru iertarea păcatelor și mântuirea oamenilor. Există numeroase legende legate de
vopsirea ouălor de Paști, dar cea mai cunoscută dintre ele este cea conform căreia Fecioara
Maria a adus un coș cu oua la picioarele lui Iisus, sub cruce, pentru a-i îmbuna pe soldaţi, iar
pe acestea se scurge sângele Domnului răstignit pe cruce.
475
 Spălarea din dimineaţa Învierii este tot o tradiţie păstrată în special la sate. Într-
un lighean se pune un ou roșu, în unele locuri două, și o monedă de argint. Se toarnă apa
proaspată (neîncepută) adusă de la fântâna. Toţi ai casei se spală pe rând, dându-și fiecare
cu oul roșu peste obraz și zicând: "Să fiu sănătos, și obrazul să-mi fie roșu ca oul ; toţi să mă
dorească și să mă aștepte așa cum sunt așteptate ouale roșii de Paști ; să fiu iubit ca ouale în
zilele Paștilor." După aceea se ia moneda de argint și trecând-o peste faţă se zice : "Să fiu
mândru și curat ca argintul"; fetele mai zic "să trec la joc din mână-n mână ca și banul; să
fiu ușoară ca și cojile de ouă, care trec plutind pe apa". În unele sate, în lighean se pune și o
crenguţa de busuioc, deoarece se zice că dacă te speli cu dânsul vei fi onorat ca busuiocul.
Masa din prima zi de Paști este un prilej de reunire a familiei, decurgând după un
adevarat ritual. De pe masa de Paști nu pot lipsi: ouale roșii, cașul de oaie, salata cu ceapa
verde și ridichi, drobul și friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântâna și, mai
nou, cu ciocolata.
Paștele este în ortodoxie sărbătoarea sărbătorilor, reprezintă Învierea Domnului
nostru Iisus Hristos. Ziditorul fapturii a înviat, învierea Lui este câștig tuturor, haosul
necredinţei se prăbușește în faţa marelui eveniment mai cu putere decât întunericul nopţii
înaintea răsăritului de soare, căci Însușii Dumnezeu ne luminează prin aceasta minune a
Învierii.

Bibliografie:
Auxentios al Foticeii -2012, „Lumina Sfântă de Paşte de la Ierusalim”, Editura Deisis
Maica Magdalena- 2008-01-15, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă.
Convorbiri, reflecţii şi alte sfaturi , Editura Deisis
Sfântul Nectarie din Eghina-2012, „Zece cuvântări la Postul Mare”, Editura Sophia

PAŞTELE – CEA MAI MARE SĂRBĂTOARE

Lupea Georgiana
Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad

Paştele – Învierea Domnului Iisus Hristos este considerată de către toţi românii
de pretutindeni ca fiind cea mai mare sărbătoare religioasă. Acum, Fiul lui Dumnezeu a
sfidat moartea şi pe diavol şi a înviat, iar pe cei vii scoţându-i de sub jugul păcatului şi
împăcându-i cu Dumnezeu. Ea cade întotdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai
frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie.
Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta după un post îndelungat, cu mare bucurie
şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai
buna rânduială.
Înainte de anul 325 î.H. Paştele se sărbătorea în diferite zile ale săptămânii, chiar
şi vinerea, sâmbăta şi duminica. În acel an, s-a convocat consiliul de la Niceea de către
împăratul Constantin, care a emis legea pascală prin care stabilea ca această sărbătoare să
aibă loc în prima duminică după lună plină sau de după echinocţiul de primăvară sau prima
zi de primăvară.

476
 Începând de la împăratul Constantin cel Mare înainte, se luminau nu numai
bisericile în care se făcea slujba Învierii, ci şi casele creştinilor şi oraşele, cu făclii înalte de
ceară sau torţe aprinse, astfel încât noaptea Învierii era mai luminoasă ca ziua. Creştinii se
salutau de atunci şi până la Înălţare cu „Hristos a înviat!”, la care răspunsul era „Adevărat a
înviat!”. În ziua Învierii toţi se îmbrăţişau, cerându-şi iertare unii altora, înainte de
împărtăşire. În unele biserici erau reprimiţi solemn penitenţii; împăraţii eliberau
prizonierii, stăpânii eliberau sclavii şi toţi făceau fapte de milostenie.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biserica de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei
Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea
de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă
la Liturghie. Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe
lumea cealaltă.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.
Poate cel mai renumit e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele de
„stropit”. Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care
există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii de Paşte este pasca.
Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor
sau de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit.
Ouăle roşii se fac tot în Joia sau Sâmbăta mare. Prin Oltenia, număratul ouălor
trebuia neapărat făcut la mijlocul Postului Mare, altfel femeia respectivă putea să
amuţească. Ziua Ouălor era foarte aşteptată de copii, aceştia ajutându-şi mamele la alesul
celor mai bune ouă ce urmau a fi înroşite sau închistrite.
De Înviere pe dealuri şi pe coline, izbucnesc flăcări puternice. Sunt «focurile de
veghe», care în unele sate sunt aprinse şi ard tot cursul nopţii, luminând nu numai dealurile
ci şi văile.

DĂRUIEŞTE DIN SUFLET!

Binchiciu Ileana
Oarcea Mihaela
Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad

Născută din grija de a ajuta fără nici o discriminare răniţii de pe toate câmpurile
de luptă, Crucea Roşie se angajează să prevină şi să aline suferinţele oamenilor, să
protejeze viaţa şi să respecte persoana umană.

477
 Crucea Roşie Română asistă persoanele vulnerabile în situaţii de dezastre şi de
criză. Prin programele şi activităţile sale în beneficiul societăţii, contribuie la prevenirea şi
alinarea suferinţei sub toate formele, protejează sănătatea şi viaţa, promovează respectul
faţă de demnitatea umană, fără nici o discriminare bazată pe naţionalitate, rasă, sex, religie,
vârstă, apartenenţă socială sau politică.
Scopul acestui parteneriat cu Crucea Roşie este formarea iniţiativei şi a atitudinii
conştiente faţă de problemele actuale ale societăţii, în plină criză economică mondială,
ajutând la formarea unei generaţii de tineri sănătoşi.
Ne-am propus să aducem o rază de bucurie în ochii celor nevoiaşi, cu posibilităţi
reduse de existenţă, celor singuri şi aflaţi în suferinţă, persoanelor cu dizabilităţi, prin
oferirea de ajutoare materiale ( haine, jucării alimente, cărţi) cu ocazia sărbătorilor precum
Crăciunul, Paştele, 8 Martie, 1 Iunie ş. a.
Amintim aici numeroase acţiuni realizate în cadrul Campaniei „Dăruieşte din
suflet”, derulată în parteneriat cu Crucea Roşie Arad şi Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu”
Arad:
„Banca de alimente” - coletă de produse alimentare pentru persoanele cu
posibilităţi materiale reduse, cu ocazia Crăciunului şi a Paştelui;
„O felicitare, un zâmbet şi-o floare” – confecţionarea de felicitări cu ocazia zilei de
8 Martie şi dăruirea acestora, doamnelor de la Azilul de bătrâni Arad;
„Să-l ajutăm pe Iepuraş” – coletă de jucării şi cărţi pentru copiii orfani, cu ocazia
Paştelui;
„Igiena, prima literă din alfabet” – activitate practică a celor de la Crucea Roşie
pentru activitatea pentru sănătate;
„Fă o nouă bucurie cu o veche jucărie” – coletă de jucării pentru copiii proveniţi
din familii defavorizate;
„1 Iunie – ziua tuturor copiilor”
Prin aceste acţiuni umanitare să cultivăm şi să încurajăm un comportament
conştient faţă de problemele semenilor, atât în rândul copiilor cât şi în rândul părinţilor,
deoarece aceştia au fost direct implicaţi, oferindu-le model elevilor noştri.
Această colaborare între părinţi – elevi – cadre didactice – Crucea Roşie a
contribuit la formarea unui comportament de tineri sănătoşi, obişnuiţi de mici să-şi ajute
semenii, să dăruiască din ce au şi celor care nu au.
La finalul derulării proiectului, elevii Şcolii Gimnaziale „Mihai Eminescu” Arad,
alături de voluntari de la Crucea Roşie Arad, vor aduce bucurii în sufletele persoanelor cu
dizabilităţi, ale copiilor ce provin din familii defavorizate, ale persoanelor cu posibilităţi
materiale reduse. De asemenea se va crea un climat socio-afectiv pozitiv, primitor la
comunicare şi relaţionare.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII – LUMINĂ ȘI BUCURIE CREȘTINĂ

Profesor:Antonie Ștefania Maria, Şcoala Gimnazială Găneasa

Profesor:Cîrstea Adrian Ionuț, Şcoala Gimnazială Găneasa

478
 “Paşte (gr. pascha=trecere): Sărbătoare religioasă la iudei în care se aminteşte de
eliberarea şi ieşirea poporului evreu din Egipt (Exod sau Ieşire este cartea din Vechiul
Testament care descrie ieşirea iudeilor din Egipt).
“Viaţa spirituală a unui credincios este un permanent pelerinaj împreună cu
Hristos, având ca sprijin şi călăuza rânduielile liturgice ale Sfintei Biserici, săvârşite în
praznicele şi sărbătorile anului bisericesc, ca adevărate popasuri duhovniceşti. Ţinta
acestei călătorii este Învierea Domnului, act unic şi mântuitor, la care ajungem reiterând
întreaga viaţă şi activitate a Mântuitorului Hristos şi urmându-L, prin nevoinţele noastre,
pe drumul Golgotei, prin a cărei Jertfă ne-a împăcat cu Tatăl şi ne-a adus din moarte la
viaţă.” 18
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos sau Paştele cum mai este
cunoscută în popor este serbată întotdeauna în zi de duminică pentru că este ziua în care
Mântuitorul a înviat din morţi.
Pentru ca noi oamenii să putem urca cu Hristos pe drumul cel greu al Crucii până
la Înviere ne pregătim prin jertfa pe care o aducem în timpul Postului Mare care se întinde
pe o perioadă destul de lungă mai precis de 47 de zile.
În prima zi din Săptămâna Mare, sfânta Biserică ne reaminteşte de Patriarhul
Iosif cel care a fost vândut de către fraţii săi în Egipt, el fiind astfel o preînchipuire a
vinderii lui Hristos de către Iuda. Tot acum facem pomenirea smochinului neroditor pe care
Mântuitorul l-a blestemat să se usuce deoarece nu făcea roade. Din această pildă, noi
oamenii trebuie să luăm seama că Dumnezeu este dreptate, dar şi iubire căci la judecata El
ne va răsplăti, dar ne va şi pedepsi pe cei care nu am rodit.
În cea de a doua zi a Săptămânii Sfintelor Paşti se face pomenirea celor zece
fecioare, iar din această pildă ştim că cinci dintre ele aveau candelele pline cu ulei, iar
celelalte cinci aveau candele fără ulei. Candela cu ulei semnifica evlavia noastră însoţită de
milostenie, iar candela fără ulei semnifica realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalţi.
Denia din această zi ne aminteşte de predicile în care Mântuitorul a anunţat distrugerea
templului, moartea şi Învierea Sa şi vremurile de pe urmă.
Miercurea din Săptămâna Mare facem pomenirea femeii păcătoase, cea care a
spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului Iisus Hristos şi le unge cu mir, înainte de a
pătimii, simbolizând pocăinţă dar şi îndreptarea omului păcătos. În această zi comemoram
vinderea lui Hristos de către Iuda pe 30 de arginţi printr-un sărut. Participând la această
denie credincioşii retrăiesc momentele Patimilor Mântuitorului şi se roagă pentru ziua
Judecăţii.
În Joia cea Mare şi Sfântă, Cel care a iertat păcatele oamenilor, aflându-Se
împreună cu Sfinţii Săi Apostoli, le-a dat mare pildă de slujire prin spălarea picioarelor.” În
aceeaşi noapte de Joi, după Cina cea de Taină, rostind către ei <<cuvântarea de
despărţire>>, şi-a repetat poruncă Sa despre vieţuirea în jertfelnică iubire. Întâia oară le
spusese:<<Precum Eu v-am iubit pe voi..., aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul>>. Apoi Îşi
explică învăţătura, arătând că nu le cere declararea iubirii creştine ci dovada ei, aşa cum
Însuşi o dovedise:<<Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, că sufletul lui să-şi

18
Î.P.S.Prof.Dr.Laurentiu Streza, Plinitu-s-a, Hristoase, Taina Randuieli Tale, Ed.Andreiana, 2012, pag. 126;

479
pună pentru prietenii săi... Aceasta vă poruncesc să vă iubiţi unul pe altul! >>”19 Cel mai
important moment al deniei din această zi este scoaterea Sfintei Cruci din sfântul altar şi
aşezarea ei în centrul bisericii spre închinare în timp ce se cântă <<astăzi s-a spânzurat pe
lemn Cel ce a întins pământul pe ape. >> Sfântul altar simbolizând cerul şi biserica lumea,
aducerea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii reprezintă venirea lui Hristos din slava
dumnezeiască şi venirea în lume.” Denia celor 12 Evanghelii ne introduce în misterul şi
tensiunea spirituală a Sfintelor Patimi: rugăciunea din Ghetsimani, sărutul lui Iuda,
prinderea lui Iisus, judecarea Lui, condamnarea Sa la moarte şi purtarea Crucii pe drumul
Golgotei.”20
Vinerea cea Mare este zi de ajun, este ziua în care Hristos a pătimit şi a murit
pentru noi oamenii, împăcându-ne cu Dumnezeu. În această zi coborâm împreună cu El în
mormânt, ca mai apoi să înviem împreună cu El. Coborârea în mormânt şi ridicarea din
morţi o facem în mod simbolic atunci când trecem pe sub masă care se găseşte în centrul
bisericii, pe care se afla Sfântul Epitaf care are imprimat trupul mort al Mântuitorului.
Sfântul Epitaf ne aminteşte de milostenia lui Iosif şi Nicodim, care au coborât trupul
Mântuitorului, l-au pregătit şi apoi l-au aşezat în mormânt. Credincioşii trec în ziua aceasta
pe sub masă pe care se afla Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfântul Epitaf, unii o singură
dată închipuind astfel unicitatea jertfei Mântuitorului, iar unii de trei ori în amintirea celor
trei zile pe că le-a stat Hristos în mormânt. Făcând acest lucru credincioşii ştiu că prin acest
gest închipuie în viaţa lor moartea şi punerea în mormânt” În mormânt cu trupul fiind, a
coborât cu sufletul la iad, în Sâmbăta Mare, pentru a rupe peceţile care ţineau pe drepţii
Vechiului Testament, deschizându-le uşile raiului. Sâmbătă a devenit, astfel, ziua pomenirii
celor dragi, plecaţi pe drumul veşniciei. Ziua a treia după moartea Sa, Duminică, prin
Învierea din morţi, a devenit pentru totdeauna ziua biruinţei:<<cu moartea pe moarte
călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le.”21Precum Hristos care S-a pus în mormânt,
pentru a coborî la iad şi a-I învia pe cei drepţi care aşteptau să se împlinească ceea ce
făgăduise Dumnezeu, aşa şi noi credincioşii trebuie să murim şi să trecem prin mormânt ca
să putem învia împreună cu Hristos.
“Mare este puterea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos! Cuvântul omenesc nu
o poate cuprinde, ci numai sufletul credincios poate s-o simtă şi s-o trăiască. Prin Învierea
Sa, <<a omorât moartea, a sfărâmat încuietorile iadului cele veşnice, care ţineau pe cei
legaţi şi a dăruit viaţa tuturor celor din morminte>>.<<A înviat Hristos şi nici un mort nu
mai este în groapă>>”, zice sfântul părinte bisericesc, Ioan Gură de Aur.
Credinciosul creştin care crede în Înviere, are în el lumina vieţii şi nu umblă în
întuneric. Are în el lumina harului dumnezeiesc<<care luminează pe tot omul ce vine în
lume>> şi-l călăuzeşte către fericirea veşnică.

Bibliografie
Braniste, Pr.Prof.Dr.Ene, 1985, Liturgica generala, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
Braniste, Pr.Prof.Dr.Ene, 2002, Liturgica teoretică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, 1994, Dictionar de Teologie Ortodoxa, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti.

19
+Nestor, Arhiepiscop al Craiovei si Mitropolit al Olteniei, Pastorala la Invierea Domnului, in Mitropolia Olteniei,
nr.4-6, 1981, pag.172;
20
Î.P.S.Prof.Dr.Laurentiu Streza, Plinitu-s-a, Hristoase, Taina Randuieli Tale, Ed.Andreiana, 2012, pag. 131;
21
Î.P.S.Prof.Dr.Laurentiu Streza, Plinitu-s-a, Hristoase, Taina Randuieli Tale, Ed.Andreiana, 2012, pag. 131;

480
Iosif, Episcopul Rimnicului si Argesului, 1980, Pastorala la Sfintele Pasti, in
Mitropolia Olteniei, nr.3-6.
Iosif, Episcopul Rimnicului si Argesului, 1981, Pastorala de Pasti, in Mitropolia
Olteniei, nr.4-6.
Nestor, Arhiepiscop al Craiovei si Mitropolit al Olteniei, 1981, Pastorala la Invierea
Domnului, in Mitropolia Olteniei, nr.4-6.
Streza, Î.P.S.Prof.Dr.Laurentiu, 2012, Plinitu-s-a, Hristoase, Taina Randuieli Tale,
Ed.Andreiana.

481
 OMUL CONSUMATOR ÎN LUMINA SĂRBĂTORII PAȘTELUI

Deac Alina, prof. înv. primar

Liceul Teoretic “Ana Ipătescu” Gherla

În partea de început a referatului am abordat sărbătoarea Paștelui, prin darul ei

pe care ni-l aduce, în primul rând, lumină în sufletele noastre, deoarece aceste frumoase
zile sunt inundate de lumina duhovnicească ce bucură natura întreagă trezită la o nouă
viaţă, după cum ne spun versurile unei pricesne ce se cântă la noi în zonă: “Primăvara vine,
iubiţi fraţi creștini, / Dulce și frumoasă/ Și cu bucurii. / Să ne-aducă nouă veste de cântare/
Și ne zice nouă și vă zice vouă: / Hristos a înviat!”. Plecând de la cuvintele Evanghelistului
Ioan, care în prologul Evangheliei sale ne spune că Hristos este “lumina cea adevărată, care
venind în lume luminează pe tot omul”. Deci, pentru a avea lumină e necesar în viaţa
noastră a-L căuta pe Hristos, a-L cunoaşte, a-I conștientiza învăţătura, a-I primi cuvintele în
pământul cel bun al sufletelor noastre.
Avem nevoie de această lumină nematerialnică pentru a primi putere în a lupta
mai ușor cu ispitele acestui veac, una dintre acestea fiind cea a consumismului, ce
caracterizează cu predilecţie omul modern.
Am abordat apoi consumismul, din punctul de vedere al marilor teologi, acesta
reprezentând abdicarea de la preoţia creaţiei, este suprimarea relaţiei dar-Dăruitor, este
ţinerea darului în mod egocentrist doar pentru a fi consumat biologic, este reiterarea
atitudinii prădătoare a lui Adam cel vechi.
Consumismul devine pentru omul contemporan scopul principal al vieţii sale,
fenomenul care îi organizează întreaga viaţă, fenomenul care îi transformă întreaga viaţă
într-o alergare continuă după variate bucurii care sporesc neîncetat, aceasta neajungând
niciodată să le asimileze, neajungând niciodată să le „guste” sau să le „încerce” pe toate.
Această „trudă” de a „consuma” fără discernământ pământul, această tendinţă de a
desconsidera sensul spiritual al materiei printr-o exploatare masivă, discreţionară şi
aspirituală, duce la o dublă ameninţare, pe de o parte la posibilitatea unui sfârşit inopinat
generat de o conflagraţie fără arme convenţionale care va duce la un holocaust
termonuclear, iar pe de altă parte lumea este ameninţată de un sfârşit lent generat de
„atentatul” ecologic datorat epuizării resurselor naturale şi poluării ireversibile a mediului
înconjurător. Acesta este riscul pe care ni-l asumăm, dacă prin viaţa și atitudinea noastră,
nu vom încuraja comportamentele de protejare a naturii, de echilibru și măsură în ceea ce
privește consumarea surselor epuizabile de energie, de exploatare eficientizată a lemnului,
a resurselor minerale, de reducere maximă a poluării mediului înconjurător pe toate căile
ce ne stau în putinţă.
Rolul teologiei și implicit, a Bisericii, în această criză ecologică în care ne aflăm,
este de a da un răspuns edificator la problemele ridicate, de a căuta cauzele care au dus la
degenerarea comportamentului omului faţă de natură şi la consecinţele catastrofale pe care
le vedem astăzi la tot pasul în mediul înconjurător, dar în acelaşi timp, să încerce să dea o
rezolvare aplicabilă pentru remedierea acestor mari probleme. Căderea însă a omului în
păcat a dus nu numai la deteriorarea chipului lui Dumnezeu în acesta, ci şi a cosmosului.
Lumea îşi pierde caracterul ei antropocentric-haric, omul nemaifiind coroana creaţiei,

482
deoarece el, în încercarea iluzorie de a-și face viaţa mai comodă și mai ușoară, a reușit să
transfigureze în mod negativ natura înconjurătoare.
În colaborare cu clericii Bisericii, noi, cadrele didactice putem sensibiliza copiii,
într-o mică măsură, prin cuvinte și lecţii frumoase. De o importanţă covârșitoare în acest
sens este implicarea lor în: activități practice de îngrijire a naturii- plantarea de copaci și
flori, reciclarea de materiale, confecţionarea diferitelor obiecte utile din materiale
refolosibile, îngrijirea spaţiilor verzi, ecologizarea malului râurilor din apropiere,
colectarea diferenţiată a materialelor din plastic, hârtie și sticlă, economisirea în
gospodărie a apei, a energiei electrice; activităţi artistice -serbări eco, parteneriate;
proiecte tematice pe teme ecologice care susţin aceste comportamente la nivelul tuturor
disciplinelor școlare.

BUCURIA ÎNVIERII

Deac Alina, prof. înv. primar

Liceul Teoretic “Ana Ipătescu”

Păsărele ciripesc, Mielușeii zburdă-n zare,

Paștile ni le vestesc. Totu-i ca de sărbătoare,
Vietăţi sunt în câmpie, A sosit ziua Învierii,
Peste tot e veselie! Marea taină-a mântuirii.

Hristos a înviat! Răsună De peste tot, creștinii vin

În văzduhul nins de lună. Să ia lumină de la Ierusalim,
Iată clipa minunată Ca viaţa lor să se preschimbe
De neamuri mult așteptată. Cu credinţă, în bucurie.

Copiii-n puritatea lor E adevărat că a înviat,

Ascultă glasul florilor. Azi Domnul Sfânt prealăudat.
Și în parfumul îmbietor, Veniţi cu toţii să-L slăvim
Toţi Îl slăvesc pe Mântuitor. În vecii vecilor, amin.

483
 PAȘTELE LA ROMÂNI - OBICEIURI ȘI TRADIȚII

Educ. Petrescu Carmina-Margareta

Educ. Vlad Mariana
Grădinița cu P.P. ”ROSTOGOL”
Călărași

Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care
comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos, în a
treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
În cadrul primului sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit că
Paștele va fi serbat totdeauna duminica, iar data va fi calculată având la bază două
fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară cu dată fixă (21 martie), și unul cu dată
schimbătoare, - luna plină de după echinocţiul de primăvară. Din această cauză data
Paștelui variază în fiecare an.
Sărbătoarea Paștilor este precedată de o lungă perioadă de post (48 de zile), în
care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână
din Postul Mare, numită “Săptămâna Patimilor”, începe în Duminica Floriilor, când se
sărbătorește intrarea lui Isus Hristos în Ierusalim, și se sfârșește în Sâmbăta Mare. În
această ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite “Denii”.
Este săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Isus, ultima masă, prinderea și
închiderea, răstignirea și moartea Sa din Vinerea Mare. În Vinerea Mare credincioșii ţin
post negru.
Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror
prezenţă este obligatorie pe masa de Paști.
Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creștinilor și este încă practicat mai ales la
popoarele Europei și Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a
restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, material,
simbolica motivelor și perfecţiunea realizării. Folclorul conservă mai multe legende
creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști și de ce ele au devenit simbolul
sărbătorii Învierii Domnului.
Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit,
a așezat coșul cu ouă (pe care voia să le dea soldaţilor ca să-i înduplece să aibă milă de fiul
ei) lângă cruce și acestea au fost înroșite de sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul,
văzând că ouăle s-au înroșit, a spus celor de faţă: “De acum înainte să faceţi și voi ouă roșii
și împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi”.
Ouăle se ciocnesc din prima zi de Paște până la Înălţare și se rostește cu bucurie
formula tradiţională “Hristos a înviat!” la care cealaltă persoană răspunde, cu sufletul
pătruns de dragoste și respect faţă de evenimentul sărbătorit, “Adevărat a înviat!”
Se crede că mielul de Paște este bine să fie sacrificat în Vinerea Mare făcându-se,
în acest fel, o apropiere între sacrificial lui Hristos, care este răstignit și cel al mielului care
trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mieii sunt membrii turmei lui Dumnezeu.
Pasca, alt simbol al Paștelui și Învierii, vorbește prin forma ei și prin ingredientele
folosite, de ceea ce înseamnă trupul lui Iisus.

484
 Deși această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătorește oarecum diferit în regiunile României. Astfel...
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă și spală limba
clopotului cu apa neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paști, ca să fie
frumoase tot anul.
În zona Câmpulung Moldovenesc, credincioșii ies în curtea bisericii, se așază în
formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în așteptarea preotului care să
sfinţească și să binecuvânteze bucatele din coșul pascal.
La Călărași, la slujba de Înviere, credincioșii aduc în coșul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roșii, cozonoc și cocoși albi. Cocoșii sunt crescuţi anume pentru
împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci
când cocoșii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoș cântă
primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belșug. După slujbă, cocoșii sunt
dăruiţi oamenilor săraci.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureș, zona Lăpușului. Dimineaţa
în prima zi de Paști, copiii merg la prieteni și la vecini să le anunţe Învierea Domnului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paști, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pun un ou roșu și
unul alb într-un bol cu apa ce trebuie să conţină monezi, iar copiii trebuie să-si clătească
faţa cu apa și să-și atingă obrajii cu ouălele pentru a le merge bine tot anul.
În Ţara Bârsei, în jurul Brașovului, se face o petrecere care adună întreaga
comunitate – obiceiul Junii Brașovului.
În zona Transilvaniei se păstrează un obicei cunoscut sub numele de ”stropit”.
Paștele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. De Sfintele Paști trebuie
să ne rugăm la Dumnezeu să aducă în suflete noastre bucurie, curaj, pace iar noi să căutăm
să aducem aceleași daruri semenilor noștri.
Învierea Domnului Iisus Hristos să ne călăuzească totdeauna spre cât mai multă
iertare și spre cât mai multe fapte bune asermenea “bobului de grâu, care, atunci când
cade…murind, jertfindu-se, aduce multă roadă”. (Ioan, 12, 24)

Bibliografie:
Alexandra Vidu , 2005, ”Sărbătoarea Paștelui”, Erc Press, București,
Lucia Muntean, 2005, ”Izvoraș de apă vie”, Editura Genesis Petroșani
Mioara Pletea, Vasilica Duţu, Mariana Ionescu, 2010, Micul Creștin, Editura Didactica
Publishing House
http://ro.wikipedia.org

485
OBICEIURI ŞI TRADIŢII SPECIFICE SĂRBĂTORILOR PASCALE LA ROMÂNI

Prof. înv. primar: Costache Carmen

Prof. înv. primar: Leafu Ileana
Şcoala Gimnazială Nenciuleşti

Pastele este cea mai importanta sarbatoare a crestinatatii si s-a sarbatorit pentru
prima data in jurul anului 1400 inainte de Hristos. Desi Pastele este cea mai importanta
sarbatoare a crestinatatii si reprezinta Invierea mantuitorului Iisus Hristos, aceasta a fost
mai intai o sarbatoare iudaica (cuvantul Paste isi are etimologia in cuvantul ebraic pesah,
care inseamna trecere) si simboliza eliberarea evreilor din robia egipteana si trecerea prin
Marea Rosie, pe pamantul fagaduintei.
Încărcat cu traditii, Paștele în România este sărbătorit cu mare respect și evlavie
pentru Hristos, dat fiind faptul că aproape toţi românii sunt creștini. De la Iepurașul de
Paști pâna la preparatele speciale de miel de Paște, românii fac această sărbătoare colorat
și de nepreţuit.
Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi.
În secolul 19-20 tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de
cultură de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei
sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică
Intrarea Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în
popor, se face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează
porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da la biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor
sau cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin
oferirea vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este
citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă acestea în Joia Mare se practică un adevărat ritual
închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea
supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă

486
zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte
fetele şi femeile leneşe.
Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a
curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să
vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o
lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii să
poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite
masaje. În zonele din sudul ţării ( Gorj, Dolj, Olt) în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir ,
femeile aprindeau în mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul
cărora aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi
pentru a primi pomana. De aceea , atunci când femeile se deplasau la cimitir , unde
aprindeau din nou focuri, de această dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau morţii ,
dialogau cu ei chemându-i acasă pentru a le oferii pomana. Secvenţa de ceremonial comună
întregului areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se
derulează în spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se
merge în vecini pentru a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).

EDUCATIA SI VALORILE UMANITATII

Prof. înv. primar Moga Claudia Adelina, Şcoala Gimnazială „Octavian Goga”
Oradea

Fiinţa umană este o fiinţă care are câteva trebuinţe fundamentale, iar printre
aceste trebuinţe se impune să fie amintită „trebuinţa de alţii”. Această trebuinţă se
evidenţiază pe întreg parcursul existenţei umane, iar aceasta denotă fundamentul socio-
cultural al personalităţii.
Educaţia nu se adresează în mod direct comunităţilor de cultură ci prin
intermediul indivizilor trăitori în respectiva cultură. Niciun sistem educativ nu formează
subiecţi educaţi pentru lumea prezentă şi, cu atât mai puţin pentru cea trecută, ci
întotdeauna pentru lumea viitoare.
Educaţia trebuie să răspundă necontenit, prin structură, obiective şi conţinut,
unor exigenţe ale evoluţiei naţionale şi internaţionale. Eficienţa actului educativ este dată
de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi autoreglare faţă de „sfidările” tot mai
numeroase ale spaţiului social.
O mare parte dintre valorile universale indispensabile secolului XXI sunt legate
de străvechile tradiţii culturale ale civilizaţiilor umane, ele corespunzând concepţiilor
morale şi idealurilor de adevăr, bunătate, frumuseţe, dreptate şi libertate, care au fost
stabilite de predecesorii noştri cu mult timp în urmă şi care s-au conservat în tezaurele
gândirii umane. În consecinţă, una din căile de dezvoltare a valorilor universale necesare în

487
secolul acesta este aceea de a-i educa pe tineri prin intermediul tezaurelor trecutului şi de a
păstra vie moştenirea celor mai rafinate tradiţii ale umanităţii.
Conceperea educaţiei în perspectivă interculturală urmăreşte să obţină atenuarea
conflictelor şi eradicarea violenţei în şcoală formând la elevi următoarele comportamente:
stăpânirea emoţiilor primare, aptitudinea de a comunica (a asculta şi a vorbi), cooperarea
în cadrul grupurilor, toleranţă faţă de opiniile diferite, aptitudinea de a evita altercaţiile,
luarea deciziilor în mod democratic, respectul de sine şi faţă de alţii. Şcoala, acceptând
principii precum toleranţa, respectul mutual, egalitatea sau complementaritatea valorilor
are obligaţia de a exploata diferenţele spirituale şi valorile locale, ataşându-le la valorile
generale ale umanităţii.
Educaţia moral-religioasă este o dimensiune fundamentală a educaţiei, o latură
necesară formării personalităţii umane. Ea îşi are începutul în familie şi se consolidează în
anii de şcoală. Atunci când cuvântul lui Dumnezeu este semănat cu atenţie, cu grijă în
sufletele gingaşe ale copiilor el va da roade cu siguranţă.
La vârsta copilăriei dascălul este cel care îl poate îndruma pe copil arătându-i
care este calea ce trebuie să o urmeze: învăţătura lui Iisus Hristos. Prin intermediul religiei
copiii pot fi ajutaţi să se bucure de viaţă trăind frumos alături de semenii lor.
Prin activităţi extracurriculare variate, am încercat să sădesc în sufletele copiilor
sămânţa credinţei, să le înnobilez sufletele imaculate. Am apelat astfel la sărbătorile
creştine, transformându-le în momente de bucurie sfântă pentru copii.
Sărbătoarea numită „Duminica Floriilor”, având ca semnificaţie intrarea
Domnului în Ierusalim, vesteşte, cu o săptămână în avans, Sfintele Paşti. Copiii au aflat că, la
intrarea în Ierusalim, Iisus a fost întâmpinat de mulţime cu ramuri de măslin. În amintirea
acestui eveniment, în această zi creştinii primesc ramuri de salcie. Această sărbătoare a fost
punctată de către copii prin diverse activităţi: memorizare, pictură, colaj.
Cea mai mare sărbătoare creştină, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, a permis
copiilor să rememoreze cel mai mare şi mai important praznic împărătesc. Ea le-a oferit
prilejul de a căuta adânc în propriile suflete, de a-şi recunoaşte greşelile, de a continua
drumul însoţiţi de bucurie, speranţă, încredere. Misterul pascal a fost întâmpinat de copii
după ce aceştia şi-au primenit trupul şi sufletul. Ei au demonstrat că sunt mai buni, mai
miloşi, mai generoşi prin activităţi de tipul: donaţii de haine şi jucării unor copii
defavorizaţi, prezentarea unor programe artistice în cadrul unor spitale sau aziluri de
bătrâni.
În zilele noastre, lumea tânjeşte după modele de autoritate unificatoare,
binefăcătoare şi tolerante. Sistemul de învăţământ şi în special şcoala oferă cea mai mare şi
poate singura speranţă de iniţiere a procesului de acceptare a celuilalt şi de vindecare a
traumelor sociale. Şcoala de azi, dar şi cea de mâine, trebuie să planteze seminţele
preocupării faţă de cei din jur, astfel încât cei defavorizaţi să nu devină victimele unei
ideologii exclusiviste. În acest sens, şcoala, care trebuie să vegheze la menţinerea
standardelor, este obligată să fie şi un catalizator pentru valorile umanităţii, pentru valorile
moralei creştine.

BIBLIOGRAFIE :
Antonesei, Liviu, (1996), Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Editura
Polirom, Iaşi.
488
Dasen, P., Perregaux, C., Rez, M., (1999), Educaţia interculturală: experienţe, politici,
strategii”, Editura Polirom, Iaşi.
Delors, Jacques, (2000), Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei
Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi.
Pop, Gheorghe., (1996), Religia, suport şi sens al existenţei, Editura Dacia.

489
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE

Prof.Bunduc Geta Carmen

Şcoala Gimnazială Bălăceana

Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea
Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a
înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de
patruzeci de zile, până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se
întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele
zone se obişnuieşte să se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă
încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară)
Circulă şi numeroase legende despre ouăle roşii. În unele, Maica Domnului,
hăituită, fie face ouă roşii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe urmăritori, fie
transformă pietrele pe care le aruncau aceştia în ouă roşii. Altă legendă povesteşte că, la
răstignirea lui Hristos, Sfânta Maria pune un coş cu ouă sub cruce ca să-i îmbuneze pe
soldaţi, iar acestea sunt înroşite de sângele Mântuitorului. Se mai spune că atunci când Iisus
a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roşii.
Ouăle simbolizează şi reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate
erau dăruite primăvara, ca simbol al renaşterii, încă din era pre-creştină. În Egiptul antic,
oul era simbolul legământului vieţii şi reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În
tradiţia populară românească, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase:
vindecă boli, au capacităţi protectoare.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea
ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost
găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine
pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci
când vor găsi pâine în traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă
pască de Paşti.

1 .Melania Radu Pastele - Sarbatoarea Invierii, a miracolului, a luminii si iubirii

divine
2.http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/obiceiuri-
saptamana-mare-71066.html

490
 BUCURIA PASCALĂ

Prof. Bratcoveanu Haralambie

Colegiul Tehnic “Anghel Saligny”
Roșiorii de Vede, Teleorman

După o îndelungată perioadă de pregătire, rugăciune şi aşteptare, Învierea

Domnului a fost sărbătorită, cu multă bucurie şi lumină, de mii de credincioşi din oraşele şi
satele ţării noastre.
Ţinând seama de lucrarea harului în om, ca realitate vie, indispensabilă credinţei,
înţelegem mai lesne de ce credinţa se leagă de viaţă, prin împlinirea poruncilor şi prin
cultivarea virtuţilor. Prin lucrarea aceasta angajată, credinţa luminează raţiunea şi felul de
a vedea lumea şi lucrurile ei. Observaţia aceasta este obişnuită în aria teologiei empirice.
Iată, drept exemplu, menţiunea Sf. Antonie cel Mare: "Trupul vede prin ochi; iar sufletul
prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul
şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi
vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu".
De aceea, starea pătimaşă sau despătimită a sufletului organizează în mod
specific percepţia asupra realităţii şi, mai cuprinzător, modul vederii şi raportării la
realitate, iar aceasta pentru că "mintea se preface după forma fiecărui lucru şi se colorează
după chipul lucrului cunoscut de ea".
Pe de o parte, mintea este trasă în jos de simţuri, dacă lucrarea lor nu este
hotărnicită de raţiune. Şi, în situaţia aceasta, patimile dau o receptare distorsionată, o
înţelegere eronată şi o folosinţă contrară firii, iraţională, a lumii. Şi, reversul acestei situaţii,
despătimirea lărgeşte, extinde puterile de înţelegere ale omului. Celui curat, afirmă Sf.
Antonie cel Mare, nimic nu-i este neînţeles. La Sf. Marcu Ascetul, găsim un diagnostic chiar
mai desluşit, privind cauzele pentru care puterile înţelegătoare ale omului (cu precădere
mintea) sunt afectate. Este vorba despre iubirea de argint, slava deşartă şi plăcere. Ceva
apropiat formulează şi Ilie Ecdicul: "Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea)
trupurilor, banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu,
şi ţi se va da în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi privi clar raţiunile lui
Dumnezeu, scrise în ea". Însă mintea nu trebuie să lupte împotriva simţurilor, şi nici să
caute să se detaşeze de ele. De fapt, Sf. Simeon Noul Teolog afirmă că "mintea fără simţuri
nu-şi arată nicidecum lucrările sale şi nici simţurile pe ale lor fără minte".
Câtă vreme este alipită de lucrurile mărginite ale lumii sensibile, mintea este
fragmentată între acestea. Însă, potrivit firii ei, ne spune un autor filocalic, ea este simplă,
"pentru că şi Dumnezeu este simplu". Raţiunea însă, potrivit aceluiaşi autor, e rânduită să
cumpănească experienţele simţurilor, anume datele ce vin prin ele, pentru ca ele să nu
producă vreo vătămare minţii. Nu este vorba de o respingere nediferenţiată a lucrurilor
lumii sensibile, ci de o întrebuinţare cumpătată şi de o apreciere adecvată a lucrurilor. Când
raţiunea "judecă cu pricepere" lucrarea simţurilor, fără să le facă "mai tocite decât trebuie"
şi "fără să acopere sau să dispreţuiască frumuseţile celor supuse simţurilor", dar şi fără "să
le laude în chip josnic şi deci fără să pună autoritatea minţii sub ascultarea acestora cu
nepăsare", când, în fine, raţiunea dă cu înţelepciune fiecăruia ce i se cuvine, "mintea se face
îndată unitară şi simplă, restabilindu-se firea ei".

491
 Există aşadar o legătură între vederea de care este capabilă mintea şi modul
pătimaş sau despătimit în care trăim. Aceasta leagă lucrarea poruncilor, care este expresia
vie a credinţei, de puterea înţelegătoare a omului. Lucrarea poruncilor, cel mai adesea
înţelese ca fiind expresia vie a credinţei, despătimeşte pe om, eliberându-l de înţelesurile
pătimaşe ale lucrurilor şi de întrebuinţarea lor egoistă, lărgind totodată puterile lui de
înţelegere. Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă aceasta: "Cârmuind mânia şi pofta, raţiunea
lucrează virtuţile. Iar mintea luând seama la raţiunile lucrurilor, dobândeşte cunoştinţa cea
fără greşeală a lor. Când deci raţiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este
vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează
Cauza lucrurilor, cea mai presus de ştiinţă şi cunoştinţă, atunci se iveşte pătimirea
îndumnezeirii prin har"11.
Atât de mult au crezut sfinţii în această unitate a persoanei umane, care este
afectată prin gânduri şi fapte în toate puterile ei, care se resimt în manifestarea lor şi în
fineţea lor, de pe urma felului în care sunt întrebuinţate toate celelalte. Şi, mai ales, părinţii
pun în legătură întrebuinţarea minţii cu lucrarea virtuţilor. Iată exprimarea, mai directă, a
legăturii dintre vedere, înţelegere şi lucrarea virtuţilor: "Puterile cuprinzătoare ale minţii
sunt patru: cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte acestea cu cele
patru virtuţi cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii cumpătarea
sufletului; cu agerimea, chibzuinţa; cu înţelegerea, dreptatea; cu destoinicia, bărbăţia, şi-a
întocmit sieşi, în chip îndoit, căruţă cu foc ce-l duce la cer".
Restaurarea lucrării minţii, cum observă părintele Dumitru Stăniloae, simplitatea
ei nehotărnicită, nu se realizează prin dispreţuirea lucrurilor sensibile, ci, dimpotrivă, prin
"descoperirea frumuseţii unitare în toate, prin depăşirea a ceea ce le desparte". Găsim aici o
viziune exprimată limpede şi de Sf. Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia drumul către
desăvârşire, către sfinţenie, trece prin contemplarea lumii.
De fapt, cum găsim formulat limpede la Sf. Petru Damaschinul, toate sunt rânduite
să folosească omului în vederea creşterii sale în virtute şi spre apropierea lui de Dumnezeu.
El consideră că buna vieţuire presupune ca omul "să aibă mintea când la contemplarea
celor sensibile, când la cunoaşterea celor inteligibile şi la ceea ce e fără chip; şi iarăşi, când
la vreun înţeles al Scripturii, când la rugăciunea curată. Iar trupul, când la citire, când la
rugăciune curată, când la lacrimi pentru sine însuşi sau pentru altcineva din compătimirea
cea după Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteşte sau
trupeşte". Toate acestea pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Stăniloae, "spiritul este cel
ce transfigurează lucrarea simţurilor şi nu se dispersează de ea. Omul e unitate de suflet şi
trup în actele, în gândurile şi în sentimentele sale". Mai mult decât atât, pentru omul
duhovnicesc, mintea şi simţurile devin "o unitate cunoscătoare şi un plan mai înalt",
dovedind că omul poate cunoaşte "ca o fiinţă totală realităţile superioare".
Înfăptuind poruncile, cultivând virtuţile, într-o viaţă tot mai mult călăuzită şi
transfigurată de har, omul reorganizează întreg spaţiul şi timpul lumii, cu lucrurile şi
situaţiile vieţii concrete. Credinţa ajunge să resemnifice întreaga viaţă omenească şi să
reorganizeze câmpul acţiunilor omeneşti, umplând cu sens fiecare gest, fiecare cuvânt.
"Toate sunt cu putinţă celui ce crede. Căci credinţa se socoteşte în loc de dreptate. Căci
sfârşitul legii este Hristos. Credinţa împlineşte viaţa omului şi aduce pe om la starea
deplinătăţii. Ea devine, celui ce crede, "puterea care ne face să murim pentru Hristos de
dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să
socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când
492
nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (2 Corinteni 6, 10), mai bine zis că am
dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efeseni 3, 8). Ea ne face să privim
toate cele ce se văd ca ţărână şi fum".
Aşadar, cei ce-L caută pe Dumnezeu pe drumul exclusiv al raţiunii omeneşti, aşa
cum caută un lucru, nu vor găsi nimic. "Dumnezeu, afirmă Sf. Simeon Noul Teolog, nu este
nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut". "Nu căuta cu mintea ce este
Dumnezeu şi unde este. Căci este mai presus de fiinţă şi necuprins de loc, fiind mai presus
de toate", spune Teognost.

Bibliografie:
1. Sf. Grigorie Palama, Despre cunoştinţa naturală, cap. 50, în Filocalia, vol. VII.
2. Idem, Tomul Aghioritic, în Filocalia, vol. VII.
3. Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna
purtare, cap. 118, în Filocalia, vol. I.
4. Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V, p. 100.
5. "Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor".
(Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta a
doua, cap. 10, în Filocalia, vol. IV).
6. Op. cit., cap. 106, în Filocalia, vol. I.
7. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 101, în Filocalia, vol. I.
8. Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, cap. 119, în Filocalia, vol. IV.
9. Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 34, în
Filocalia., vol. VI.
10. Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, cap. 87,
în Filocalia, vol. VIII.

OBICEIURI ŞI SIMBOLURI DE PAŞTI

Prof. Geampalia Liliana –Liceul Tehnologic „Ing. Ionete Aurelian” Malu Mare, Jud.
Dolj
Prof. Ciuciulete Ioana – Liceul Tehnologic „Ing. Ionete Aurelian” Malu Mare, Jud.
Dolj

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei

sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din
această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca
totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.

493
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn
în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc
către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Christos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei
Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea
de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă
la Liturghie.
Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea
cealaltă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
SIMBOLURI PASCALE

Luminarea de Înviere. In noaptea de Înviere multime mare de popor vine la

biserică. Fiecare credincios poartă în mâna o lumânare, pe care o va aprinde din lumina
adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această luminare este simbolul Învierii, al
biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi
păstreaza restul de lumânare ramasă nearsă dupa slujbă şi o aprind în cursul anului în
cazul în care au un mare necaz în casă La sfirşitul slujbei, preotul împarte tuturor sfintele
paşti, adica pâine sfinţită, stropită cu vin si cu aghiazmă.
Ouale roşii. Ouale simbolizează mormântul purtator de viata al Domnului nostru
Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi. De aceea, când sparg ouale prin
ciocnire, dar si când se întâlnesc unii cu alţii, creştinii îşi spun: "Hristos a înviat! Adevarat a
înviat!". Aceste formule se folosesc numai patruzeci de zile, până la Înaltarea Domnului.
Culoarea roşie a oualelor simbolizează sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru
mântuirea lumii. Ciocnitul oualelor se face "cap" la "cap" şi "dos" la "dos". Există credinţ că
ca cei care ciocnesc se întâlnesc pe lumea cealaltă. Cel care sparge oul celuilalt are voie să i-
l ia. Dacă acesta refuză, se spune ca îl va mânca pe lumea cealaltă stricat şi uns cu pacură.
Pasca. Se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele
Paşti. Ea are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde.
Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. În momentul în
care se pune în cuptor, femeile de la tară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului,
spunând: "Cruce-n casă, / Cruce-n piatră, / Dumnezeu cu noi la masă, / Maica Precista pe
fereastră".
Mielul. Dupa tradiţie, în familiile creştine se manâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul

494
il simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru păcatele lumii şi a
murit pe cruce ca un miel nevinovat.

Bibliografie
1.M.Radulescu-Codin, Sărbătorilepoporului, 1909
2. T. Pamfile, Mitologie românească, Ed. All, Bucureşti, 1977
3. I. Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998

495
 OBICEIURI DE PAȘTI- SIMBOLURI ALE COMUNIUNII

Cudrici Georgeta, Liceul Tehnologic UCECOM “Spiru Haret”, Baia Mare

Sărbătoarea Învierii, piatra de temelie a creștinismului, se manifestă atât la

nivelul comunităţilor tradiţionale, cât și în cadrul societăţii moderne. În cadrul acestei
sărbători, individul uman, ca parte a unei colectivităţi, are prilejul să-și transmită
sentimentele de comuniune faţă de neamul căruia îi aparţine.
Faţă de societatea modernă, comunităţile tradiţionale au conservat anumite
obiceiuri, ceremonii și ritualuri, capabile să redea dimensiunea sacră a existenţei; astfel,
Sărbătoarea Învierii face posibilă, odată cu regenerarea Timpului, regenerarea Fiinţei.
Formele de reprezentare ale Sărbătorii Învierii constituie la nivelul colectivităţilor
tradiţionale, aspecte ale unei gândiri cutumiare, etape intermediare în evoluţia gândirii
umane.
Pentru mentalitatea tradiţională, sărbătoarea, datina și obiceiul reprezintă fapte
de cultură ce intermediază atât comunicarea între om și macrocosmos, cât și comunicarea
între individ și microcosmos. Sărbătorile și obiceiurile sunt modalităţi de explicare a
devenirii și mărci de identificare ale individului. Prin intermediul sărbătorii, natura este în
fapt remodelată, căci „acolo unde există reguli, norme, practici, credințe, la nivelul
comunităților începe Cultura iar prezența automatismelor spontane evidențiază Natura.”22
Sărbătoarea Învierii menţine în cadrul ei de desfășurare evenimente ce se înscriu
în zona repetabilului, la nivelul grupului și comunităţii, sub impulsul dorinţei de
comunicare și comuniune.
Comunicarea e considerată drept substanţa societăţii, căci orice comunitate se
constituie și se menţine prin intermediul proceselor de comunicare, ce îi asigură coerenţa.
Într-un spaţiu unde totul comunică, omul e nevoit a se integra cu sens, prin semnificaţiile
mesajelor pe care le transmite și le receptează. Omul devine datorită comunicării și
moralităţii, însemne distinctive, un centru al semnificaţiilor, tinzând spre starea de
echilibru. Această stare de echilibru, de normalitate, se obţine prin selectarea valorilor
autentice moștenite. Aceste valori alcătuiesc fundalul sănătos al inovaţiilor, fapt pentru
care tradiţia și actualitatea trebuie să conlucreze. „Trecutul și viitorul pot să facă parte din
realitatea noastră datorită limbajului. El determină ceea ce căutăm să vedem și influențează
maniera noastră de a gândi lucrurile pe care le percepem.”23
În acest context, comunicarea face apel la interiorizare, la relaţia de
interdependenţă între gest și cuvânt, la raportarea continuă a omului la un sistem de valori.
Paradigma conceptuală necesară comunicării și comuniunii, conform filosofului Jurgen
Habermas, este compusă din sens-adevăr-sinceritate-justeţe. În ce privește raportul de
interdependenţă între cuvânt și gest, acesta se regăsește cu ușurinţă la nivelul
colectivităţilor tradiţionale, unde se manifestă vădit sinceritatea umană, încrederea,
comuniunea”, nevoia de celălalt”.
Unul dintre obiceiurile care vorbesc despre sentimentul profund al comuniunii,
manifestat în cadrul comunităţilor tradiţionale, este cel cunoscut sub numele de Strânsul

22
Petru Dunca, Repere în antropologia culturală a alimentației, Editura Fundației Axis, Iași, 2004, p.7.
23
Teodor Vidam, Moralitate și comunicare, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1995, p.93.

496
nepoatelor. Până nu demult, acest obicei ţinea de o dată fixă: a treia zi de Paști. Obiceiul
caracterizează Valea Izei (Ieud, Maramureș). Specificul obiceiului este faptul că participă
exclusiv femeile, nepoatele, respectiv acelea pe care moașa satului le-a asistat la naștere și
de prezenţa cărora, moașa se bucură o dată pe an, într-un cadru festiv. „În nici un tratat
universal de morală civică sau de pedagogie nu se prevede o asemenea zi și nici nu se știe de
ea prea mult. Gestul acesta pare deosebit. E ca o încercare de a întări credința în familii, în
pruncii veniți pe lume și de care, la nașterea lor, a avut grijă moașa. Ce putea fi cadoul adus
moașei? Oștergură. Ostrăițucă de lână. Căci multe șterguri a rupt moașa și multe străituțe a
dus la casa aceleia care a născut, îngrijind-o și pe ea și pe copil.”24
Denumirea acestui obicei amintește de structura elementară a rudeniei,
avunculatul, perceput ca cel mai simplu model al oricărei structuri parentale:
consangvinitate, filiaţie și alianţă.
În contextul de stabilire a relaţiilor sociale și de rudenie la nivelul comunităţilor
tradiţionale, putem încadra așa-numita Adunare a sinelor, ţinută cu scopul de a menţine o
legătură permanentă a relaţiilor bazate pe afinitate. Acest obicei își manifestă rolul
protector faţă de familie, căci în zona Maramureșului Istoric destrămarea familiei este și azi
un stigmat asupra întregului neam. La nivelul mentalităţii tradiţionale există o lege nescrisă
de ierarhizare a nașilor după părinţi. Aceste vizite, rezervate pentru a doua și a treia zi de
Paști, erau numite altădată Umblatul cu pasca: „originea acestor vizite ar data din vremurile
când creștinii umblau și vesteau Învierea Domnului Hristos.”25 Uneori, se obișnuia ca finii să
dăruiască nașilor, pe lângă pască, și colaci.
Aceste obiceiuri legate de zilele sărbătorilor pascale realizază comuniunea între
participanţi, semnificând un mod de integrare culturală, aflat sub incidenţa conceptului de
necesitate colectivă. Putem afirma în acest sens că funcţia majoră a sărbătorilor pascale
este aceea de a da sens și valoare vieţii, atât prin realizarea armoniei sociale, cât și prin
asigurarea echilibrului interior individual, echilibru asigurat prin raportarea la
dimensiunea sacră a acestor sărbători.
Sărbătorile pascale sunt legate și de anumite obiceiuri ce stabilesc raporturi de
intercondiţionare între timpul Naturii și timpul Omului: primăvara marchează începutul
anului pastoral, începutul vegetaţiei, motiv pentru care „tăte trebe udate, să nu sie secetă
peste an, de-aceie tăţi feciorii îmblă cu ziderea cu apă șî udă fetele.”26 Funcţia ritualică a
apei este prezentă în toate culturile lumii. Cercetătorul italian Ignazio E. Buttitta, într-un
amplu studiu de analiză a valorilor simbolice acvatice, intitulat Verita e menzogna dei
simboli, conferă apei trei caracteristici dominante: origine a vieții, mijloc de purificare,
centru de regenerare.
Simbolismul ihtiomorf pătrunde în universul inconștientului și imaginarului,
conducând spre psihologia abisală, puternic marcată la nivelul conţinutului arhetipal al
simbolismului matern. Ideea maternă se instituie ca matrice htoniană și telurică, fiind
legată de două elemente fundamentale din alcătuirea cosmosului, pământul și apa:
nașterea coincide cu ieșirea din pântecele mamei iar moartea cu reîntoarcerea în ţărâna din
care a fost plămădită fiinţa umană, în acest mod realizându-se un liant între ontogeneză și

24
Vasile Vetișanu-Mocanu, Cartea Ieudului, Editura Convex, Oradea, 1995, p.97.
25
Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006, p.66.
26
Informator Dunca Ioana, 64 de ani, Șieu, Maramureș.

497
filogeneză. „Formarea embrionului și nașterea repetă actul grandios al nașterii omenirii,
concepută ca o emersiune din cea mai adâncă Cavernă-matrice htoniană.”27
Observăm așadar în obiceiul „udătoriului”, numit în unele zone etnografice Ziua
Vălăritului sau Ziua Udatului ( Lunea Paștelui), relaţia între mit, rit și ritual. Demult, tinerii
flăcăi erau organizaţi în cete, umblau prin sat cu lăutari și se opreau la casele fetelor de
măritat; fata era jucată iar feciorii erau răsplătiţi cu ouă roșii; azi a rămas doar obiceiul
udatului. Acest obicei comportă implicaţii magice. Dinamismul naturii este transferat la
nivelul mentalului colectiv prin acest act ritual, ce are menirea de a apăra de spiritele
malefice, atât mana câmpurilor, cât și mana omului, deci, energia vitală. „În tradiția
românească, mana reprezintă o substanță magică, o energie spirituală: mana câmpului,
mana grâului, mana roadelor, mana laptelui...” 28
Repetabilitatea obiceiurilor legate de sărbătorile pascale reprezintă de fapt o
ritmică a fiinţei: o deschidere ca prezent, în permanentă raportare la măsura interioară
oferită de timpul unic, cel al trăirii; acest timp nu este conceptul exteriorităţii, al
imanentului, ci acel timp care sporește și împlinește lucrurile. Acest timp unic, specific
fiecărui individ în parte, fie el linear, fie el circular, presupune regularitatea de repetiție,
revenirea la același punct, însă de fiecare dată, la un nivel superior. Regăsirea nu este a
unui simplu mediu exterior, căci prin respectarea conotaţiilor ritualice în îndeplinirea unui
obicei, spiritul uman este intersectat de transcendent.
Formele de comportament ce le implică ethosul sunt efecte ale conștientizării de
către fiinţa umană a naturii sale efemere și limitate. Imaginile arhetipale respectate în
conștiinţa culturală tradiţională, așadar comportamentul Strămoșilor (Sâmbăta Moșilor, la
50 de zile după Paști, înainte de Duminica Mare), oferă garanţia învingerii finitudinii, prin:
anularea elementelor perturbatoare, prin interiorizarea proiecţiilor („theoretikos bios”) și
nu în ultimul rând, prin menirea omului pentru acţiune, pentru praxis-ul vieţii active, atât
pentru sine, cât și pentru ceilalţi.
Toate aceste etape configurează treptele devenirii umane, un sistem funcţional al
deschiderii, în interiorul căruia personalitatea umană se integrează celei colective, ca în
final, această transmutare de domiciliu simbolic să producă reversul, intimitatea fiinţei
umane; această regăsire a intimităţii prin ceilalţi, numită ensimismamiento este validată ca
„facultate miraculoasă pe care o posedă omul de a se elibera o vreme de înrobirea sa de către
lucruri”29; ea constituie singura garanţie de regăsire și păstrare a umanităţii.
Complexitatea sărbătorilor pascale se evidenţiază prin posibilitatea ce i-o oferă
individului să se orienteze psiho-spiritual, spre zone ce depășesc calitativ natura. Omul
transcede prin intermediul sărbătorilor pascale, condiţiile existenţei concrete. Sărbătoarea
Învierii solicită manifestarea umană în plenitudinea ei, cuprinzând: nivelul afectiv,
comportamental-acţional și funcţional-valoric. Toate acestea exercită prin intermediul
sărbătorii, funcţia de comuniune cu Sine, cu Ceilalţi, cu Marele Tot.
Comunitatea umană modelată antropologic conţine compartimentul conștiinţei
sociale, responsabilă cu răspunsurile imediate la solicitările mediului, anume cultura, aptă

27
Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, trad.rom. de Maria și Cezar Ivănescu, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1998, p.169.
28
Petru Dunca, ibidem, p.164.
29
Jose Ortega Y Gasset, Omul și mulțimea, traducere și note de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, București,
2001, p.42.

498
de răspunsuri mediate, acestea depășind zona modelării sociologiste și fiind numite
transistorice.
Sărbătoarea Învierii constituie un astfel de răspuns mediat, încadrând cele trei
ipostaze ale fiinţei heideggeriene: în fața Lumii - printr-o acţionare a memoriei trecutului,
imitând comportamente arhetipale, cu Lumea - prezenţa omului în existenţa sa concretă, în
realitatea empirică, în Lume, implicând o căutare a semnificaţiei fundamentale a existenţei,
o valoare a dimensiunii ontologice.
„Sărbătoarea nu este doar o prezentare, o imitare, o punere în scenă a unor
subiecte transferate din mituri, legende și fapte exemplare, ci ea recreează, actualizează și
consacră o anume realitate, după un plan călăuzit de perene valori umane.”30

Bibliografie

Băncilă Vasile, 1996, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, București

Bernea Ernest, 2006, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București
Borella Jean, 2000, Criza simbolismului religios, traducere de Diana Morărașu,
Institutul European, Iași
Buttitta Ignazio E., 2008, Verita e menzogna dei simboli, Editore Meltemi, Roma
Creţu Vasile Tudor, 1980, Ethosul folcloric-sistem deschis, Editura Facla, Timișoara
Cucu-Oancea Ozana, 2001, Trăirea sărbătorilor între meditație și petrecere, Editura
Eminescu, București
Dunca Petru, 2004, Repere în antropologia culturală a alimentației, Editura Fundaţiei
Axix, Iași
Eliade Mircea, 1998, Mituri, vise și mistere, trad.rom.de Maria și Cezar Ivănescu,
Editura Univers Enciclopedic, București, 1998
Golban Vasile, 1995, Dimensiunea etico-estetică a sărbătorii, Casa de Editură
Panteon, Piatra-Neamţ
Lutic Marcel, 2006, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundaţiei
Academice Axis, Iași
Ortega Y Gasset Jose, 2001, Omul și mulțimea, traducere și note de Sorin Mărculescu,
Editura Humanitas, București
Vetișanu-Mocanu Vasile, 1995, Cartea Ieudului, Editura Convex, Oradea
Vidam Teodor, 1995, Moralitate și comunicare, Editura Clusium, Cluj-Napoca

30
Vasile Golban, Dimensiunea etico-estetică a sărbătorii, Casa de Editură Panteon, Piatra-Neamț, 1995, p.33.

499
 PROIECT DE VOLUNTARIAT

„FERICIREA VINE DARUIND”

Prof. Cîrjonţu Gabriela

Școala Gimnazială „ Al. I. Cuza”, Vaslui

ARGUMENT

Într-o lume tot mai complexă şi zbuciumată avem nevoie unii de alţii. Nu-i prea
devreme pentru a-i învăţa şi pe copiii noştri că avem nevoie unii de alţii pentru a ne împlini
nevoile materiale şi spirituale, pentru a da vieţii sens, speranţă, încredere, siguranţă,
dragoste.
Copilul vine în contact, mai mult sau mai puţin, cu simboluri şi manifestări
religioase, de aceea este bine să le cunoască semnificaţia în înţelesul lor cel mai simplu.
Sărbătorile pascale sunt un prilej de bucurie, atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari.
Copilul de vârstă preşcolară este asemenea unui câmp gol, care aşteaptă să fie semănat cu
acele valori esenţiale ale umanităţii, ce vor face din el un om mândru de moştenirea sa
culturală şi apartenenţa religioasă. De aceea, să-i învăţăm de pe acum că trebuie să dăruim
timp semenilor noştri şi, „chiar dacă este un lucru mărunt, ” să facem ”ceva pentru cei din
jurul nostru – ceva pentru care nu vom obţine nici o recompensă, ci doar privilegiul de a-l fi
înfăptuit. ”
Prezentul proiect de voluntariat are şi o componentă educativă, pornind de la
necesitatea sensibilizării copiilor, a trezirii atitudinii pozitive faţă de semenii lor aflaţi în
dificultate din cauza unor lipsuri materiale. Incă de la o vârstă fragedă copiii trebuie scoşi
din cadrul rigid al clasei şi puşi în diverse situaţii de viaţă, implicându-i activ în viaţa
comunităţii din care fac parte. In acest fel, copiii se vor simţi utili, dezvoltâdu-li-se
încredera şi stima de sine. Astfel, ei vor învaţa cât de importantă este munca în echipă, dar
şi sprijinul celor din jur.
Iată că şi cei mici pot realiza lucruri impresionante, acestă acţiune reuşind să-i
responsabilizeze, încurajându-i să se implice voluntar, alături de părinţii lor, de cadrele
didactice şi în alte proiecte umanitare.
Titlul proiectului: „Fericirea vine dăruind”
Echipa de proiect :Şcoala Gimnnazială «Al. I.Cuza », Vaslui
Asociaţia Trecut, Prezent si Viitor Gârcenean, Sat Gârceni- Vaslui

Coordonatori : Prof. Cîrjonţu Gabriela

Prof. Scutelnicu Ana

Obiective :
educarea dragostei şi admiraţiei faţă de copiii defavorizaţi, a simţului civic, moral;
formarea şi educarea spiritului de întrajutorare la vârste foarte mici;
crearea unor momente de bucurie în viaţa celor care primesc, dar şi a celor care
dăruiesc;

500
 formarea deprinderilor practice şi conştientizarea faptului că munca poate fi
răsplătită prin vânzarea produselor confecţionate de copii.
educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter şi formarea unei atitudini
pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi;
exprimarea unor stări afective de prietenie, toleranţă, armonie şi grijă faţă copiii
cu mai puţine posibilităţi materiale
Evaluarea proiectului:
Se va realiza prin activităţi extraşcolare şi în etape diferite:
expoziţii cu lucrările elevilor realizate pe parcursul derulării proiectului;
portofoliul proiectului;
albume foto ;
realizarea unei prezentări în PowerPoint cu acţiunile realizate în această
perioadă.

Calendarul activităţilor

Nr. Activitatea Data şi locul Resurse Responsabili

Crt. desfăşurării
umane materiale

1. “Împreună vom reuşi!” 1 .04.- Preşcolari de la Hârtie, culori, Prof.Cîrjonţu Gabriela

12.04.2014 Şcoala cu cl. I- carioci, foarfece,
Realizarea felicitărilor
VII, Brodoc , lipici, material
pascale, a decoraţiunilor Şcoala cu cl. cadre didactice divers mărunt
pentru Paşte I-VII, Brodoc pentru
decoraţiuni

2. Întocmirea materialelor 8.04.- 3 cadre Hârtie, -Prof.Scutelnicu Ana

publicitare 10.04.2014 didactice şi 2 calculator, - Prof.Cîrjonţu Gabriela
voluntari imprimantă, Prof.Rotaru Mădălina
marker Andreea

3. Comercializarea 12.04.- 2 cadre Consumabile Prof.Cîrjonţu Gabriela

felicitărilor, a didactice , 2 necesare pentru
decoraţiunilor pentru Paşte 16.04.2014 elevi, 1 realizarea
voluntar, expoziţiei
bibliotecar

4. Cumpărarea dulciurilor şi 17.04- 7 preşcolari, 2 Diverse dulciuri -Înv. Dumitraşcu Costel

pregătirea pachetelor 19.04.2014 cadre didactice Prof.Cîrjonţu Gabriela

5. “Suntem mici, dar cu inimi 20.04.- 28 de elevi, 8 pachete cu Scutelnicu Ana

501
mari!” donarea pachetelor 21.04.2014 4 voluntari dulciuri

502
 EASTER CUSTOMS AND TRADITIONS

Prof.Gogu Cristinela Simona

Şcoala Gimnazială Nr.1, Bumbeşti-Jiu, Gradinita cu Program Normal Curtişoara

From the oldest times religion mixed with the traditions and customs that the
man respected and transmitted oraly from generation to generation.In this way the
wisdom and the experience of our ancients come to us as village customs, being the bearers
of some information, experience and old wisdom.
Easter holiday begins on Saturday afternoon.The most important moment of the
day is the blessing of water at the church.Water presents an important role also on
Sunday.Christians went to church in order to bring the food and the wine to be blessed.The
religious post finishes and these products wll be eaten.It was used that the blessed egg to
be eaten with the family.
The holy night represents also an annual ritual of renewal time.The symbolic
gesture of Easter celebration is the bumping of red eggs.The Easte joy is known all along
the 40 days till the risen, a time when christians greet” Jesus is risen” and” Jesus is risen
indeed”, evey time testifying our real faith.
On Easter night on the hills there are strong fires, which in one villages are
lighted and burn all night long.Around them thera are people telling stories from Jesus life,
about happenings from the bible.The boys jump over the fire in order not to be touched by
the witches spells.
In Bucovina, the girls go on the night of resurrection in the belfry and wash the
bell with water. With this water they wash their face in the dawn of Easter, to be beautiful
all year.
In Moldavia, tradition is distinguished by the complexity of symbols of faith in
the miraculous power of prayer . At dawn on Sunday, the faithful come out in the church
yard, sits in a circle, carrying lighted candles in hand, waiting for the priest to sanctify and
bless the food of Easter basket. In front of each household it is prepared such a basket by
ordinance ancestors.
A beautiful tradition is preserved in Maramures, in Lapus. In the morning of the
first day of Easter, children (up to age 9) go to the friends and neighbours to announce the
Resurrection; every hostess gives a red egg. At this event, a boy must first pass the
doorstep , because the household is not discord that year.
On the first day of Easter there are some that should not be violated . In this day
it is not allowed leaving the village, not sweep the house, not preparing food and Easter
meal is not up for three days. On Easter day, after lunch, the whole community gather in the
church yard to collide eggs , to beat chop and shoot bells. If the first day of Easter is
celebrated in the family, in the next day godchildren go to visit the godparents with coils,
bread and red eggs.
Certainly the traditions of this holiday, and generally on all holidays are more
numerous and brought in geographical areas but all have something in common in terms of
their reporting on religion and their special connection with faith.

503
 EASTER CUSTOMS AND TRADITIONS

Prof.Arsu Maria Cristina

Şcoala Gimnazială Nr.1, Bumbeşti-Jiu, structura Curtişoara

There are a lot to say about this holy holiday called Easter and many people tried
to have different opinins about it.It is always celebrated by Christians all over the world.All
the people like Easter, especially children.It brings us joy , peace and happiness.The story
started a long time ago, when God”s son, came to us in order to help our souls, to make us
understand, to learn how to feel, to be happy and to forgive.
Easter is the most important Christian holiday of the year.At Easter people
celebrate Jesus Christ resurrection.On the third Sunday, in connection to the bible, the
women who brought the holly oil, found the grave empty.This was empty because Jesus
was risen.He managed the most brilliant win that had been ever seen:the win against death
and against human badness.This success could never be taken away from him.
In the orthodox tradition, the beginning of the holiday is marked once with the
six weeks of religious post.A very important signification has the Big Thursday from the
Holy week.Starting from this day, the villagers stop the land work and they concentrate on
the house, the yard in order that everything be clean.In this day the women also start to
prepare the pasca and to paint the eggs.Linked to the tradition, at the midnight between
Saturday and Sunday, people wake up in the noise of the church bells.They wash with clean
water, dress properly, take a candle and go to church.Only the sick people are allowed to
stay home.
People are allowed to eat(the pasca, the bread, the red eggs, the lamb, the salt
and the wine), only after the products are holy and after all of them go to church.It is said
that the ones who bump red eggs in Easter day will meet after death.The first day of Easter
must be spentquietly, being forbidden any funny activity.On Monday, the second day of
Easter, people give alms for the dead ones, going, in most of the cases, at the cemetery.A
Romanian belief is that, for a week, the gates of the heaven are largely opened.That is way it
is said that the souls of the people who die in the holy week go straight to heaven.
Tradition says that the eggs which are about to be painted red for Easter, must be
picked in the fourth Wednesday of the religious post, in this way they will never alter.They
will be painted on Thursday before Easter , never on Friday.
In Oltenia the customs are a little bit different from other regions.Easter makes
people to come back to God.In Moldavia, the tradition differs through the complexity of
symbols, of faith in the miraculous power of praier.
We believe and win through Jesus death and resurrection, we die in order to
revive and we revive in order to live forever with Jesus.
Easter represents Jesus resurrection.The beginning of this holiday is the Holy
Dinner, the bread and the wine symbolizing the sacrifice of body and blood, as a price of
redemption.

504
 EDUCAȚIE RELIGIOASĂ ÎN GRĂDINIȚĂ

Prof. Vătămanu Elvira / prof. Manolache Ana-Maria

Grădinița Nr.1 Puiești, jud. Vaslui

Educaţia religioasă are drept obiectiv cultivarea și dezvoltarea religiozităţii la

copil sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă.
Educaţia religioasă nu-și poate atinge obiectivele propuse dacă rămâne autoritară
și dacă nu ajută la eliberarea conștiinţei de constrângere și frică. Aceasta se poate realiza fie
prin instrucţie, prin însușirea teoretică a fenomenologiei religioase, dar și prin educarea
caracterului și a voinţei, prin formarea personalităţii religioase.
În activităţile desfășurate am pornit de la concret, și anume de la fapte ale
copiilor, bune sau mai puţin bune, pe care le-am analizat împreună, apelând întotdeauna la
toleranţă și iubirea aproapelui. Copiii nu fac fapte rele pentru că sunt răi din naștere, ei
sunt tentaţi spre anumite acţiuni din necunoaștere, din dorinţa de a se remarca, de a-și auzi
vocea sau pur și simplu in nevoia de a-și descărca energia. De aceea, înainte de orice, am
pus mare accent pe o formare caracteristică a copiilor prin care să dea dovadă de înţelegere
faţă de colegii lor, de atitudinea de respect faţă de adulţii cu care intră în contact, de
dragostea pentru tot ceea ce înseamnă creaţia lui Dumnezeu: oameni, natură, pământ.
În perioada postului de Paște le-am explicat copiilor că adulţii trebuie să
postească. Rostul postului este, pe de o parte, de a accede parţial la curăţenia trupească
interioară, de a traversa o perioadă de abţineri și rezistenţă în faţa ispititoarelor bucate de
origine animală, cu voinţă care înseamnă cumpănire, după modelul și exemplul sfinţilor și
al Domnului Isus Hristos, care și Ei au postit.
În acest scop, le-am vorbit copiilor despre viaţă și patimile Mântuitorului, despre
Învierea Domnului Iisus Hristos, despre faptele unor sfinţi: Sfânta Filofteia (ocrotitoarea
săracilor), Sfântul Apostol Andrei (ocrotitorul spiritual al poporului roman și al orașului
Galaţi), Sfântul Nicolae (ocrotitorul copiilor buni si cuminţi).
Fiecare sărbătoare religioasă este pregătită și la grădiniţă printr-o suită de
activităţi ce conduc la înţelegerea și trăirea afectivă a momentelor sărbătorilor religioase
propriu-zise.
Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos, care e cea mai îmbucurătoare și cea
mai solemnă dintre toate sărbătorile creștine din timpul anului bisericesc, a fost așteptată
de cei mici cu mare plăcere prin participarea la scurta slujbă religioasă când au luat Sfânta
Împărtășanie, prin realizarea unor lucrări artistico-plastice, poezie religioasă, lecturi și
convorbiri pe această temă. Din acest punct de vedere am satisfacţia că am realizat,
totodată, în mare parte, și această întoarcere în copilărie a părinţilor: i-am văzut venind la
biserică duminica de mânuţă cu copiii lor și i-am simţit mult mai interesaţi de viaţa
spirituală, ceea ce indică faptul că vârsta copilăriei nu ne trage înapoi ci ne duce înainte, ne
urcă pe culmi; copilăria înseamnă pentru noi și bucuria de a o lua de la capăt, ceea ce,
consider eu, este un mare, foarte mare privilegiu.

Bibliografie:

505
 1.Biblia sau Sfânta Scriptură-1991, editura Legislativul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București
2.IONESCU NAE - Curs de metafizică, 1991, Humanitas București
3.CONSTANTIN CUCOȘ – Educaţie religioasă - Repere teoretice și metodic.
4. RODICA MARIAN - Profesorul de religie în școală, colecţia “ Ortodoxia românească
”, editată de Mânăstirea Portăriţa.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PRIMAVARĂ ÎN COMUNA RONA DE JOS,

MARAMUREŞ

Prof. înv. prim. Florentina Herbil

Şcoala Gimnazială “Laurenţiu Ulici”
Rona de Jos, Maramureş, România

Comuna Rona de Jos, străveche aşezare românească, datând din veachul al XIV-
lea, înconjurata de satele Crăciuneşti, Bocicoiu Mare, Lunca la Tisa, Valea Vişeului, Rona de
Sus, populate cu locuitori ucraineni, s-au păstrat nealterate un mare număr de tradiţii
străvechi româneşti, o limbă românească cu expresii arhaice şi termeni moşteniţi de la
strămoşii daco-romani.
În comuna noastră se păstrează încă vechile obiceiuri transmise din generaţie în
generaţie.
În săptămâna mare toată lumea face ultimele pregătiri pentru a întâmpina, cum
se cuvine, marea sărbătoare.
Începând din Joia Mare, adulţii şi copiii merg la biserică unde se desfăşoară
"Trastiile", citirea celor douăsprezece Evanghelii ale patimilor Mântuitorului.
În comuna noastră, Sfânta Slujbă a Învierii are loc în ziua de Paște, duminica,
începând cu ora 5 dimineaţa.
Prin activităţile desfăşurate la şcoală şi în rândul comunităţii, încercăm să
păstrăm vii şi nealterate străvechile tradiţii şi obiceiuri desfăşurate cu ocazia diferitelor
sărbatori religioase, obiceiuri transmise din moş-strămoş prin viu grai.

506
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE SĂRBĂTORI PASCALE

Prof. înv. primar: Apostol Rodica

Şcoala Gimnazială „Ştefan cel Mare”
Şcoala Bârzeşti
Judeţul: Vaslui
„…Dacă pe acest pământ va exista vreodată o civilizaţie adevărată, va fi aceea ce
va răsări din elementele civilizatorii vechi…Din rădăcini proprii, în adâncime, răsare
civilizaţia adevărată a unui popor.” ( M. Eminescu)
Cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, Paştele vine odată cu bucuria primăverii.
Ea comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos , fiul
lui Dumnezeu, în cea de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, în Vinerea Mare, dar şi
biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei
sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă
dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi
de la moarte la viaţă.
Paştele îşi trage denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care
înseamnă "trecere".Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către
Dumnezeu dintru nefiinţă întru fiinţă iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia
egipteană la libertatea deplină scăpat de la moarte prin sângele mielului pascal.
Dacă mielul pascal a prefigurat încă de atunci sacrificiul şi jertfa de pe cruce a
Mântuitorului Isus Hristos, sărbătoarea de Paşte a continuat să reprezinte pentru fiecare
om în parte şi pentru întreaga omenire o trecere, atât de la moarte la viaţă, cât şi de la robia
păcatelor la starea de libertate a fiilor lui Dumnezeu. Trecerea de la rău la bine, de la păcat
la virtute se face printr-o stăruinţă continuă din partea omului, ajutat de harul
dumnezeiesc, pentru purificarea şi transformarea sufletului, pentru abandonarea patimilor
şi dobândirea curăţiei inimii.
Această sărbătoare a luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în prezent farmecul şi
semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât şi de tradiţiile şi simbolurile pascale:
oul vopsit, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, şi slujba de
sâmbăta seara în cadrul căreia creştinii primesc lumina sfântă.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi de credinţe şi superstiţii legate de ciclul
anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
Această sfântă zi îşi are obiceiurile şi tradiţiile specifice, în funcţie de zonele ţării.
După respectarea Postului Mare, în satele româneşti, se trăieste solemnitatea
Săptămânii Patimilor. În această săptămână, ţăranii încearcă sa încheie toate activităţile
gospodăreşti: pământul să fie arat şi semănat, se face curăţenie generală în gospodării.
Curţile sunt măturate, şurile sunt curăţate de gunoaie, gardurile sunt reparate, şanţurile
sunt curăţate de nămol şi adâncite. Casele trebuie să strălucească de curăţenie pentru că ele
"te blestemă dacă Paştile le prind necurăţate".

507
 Miercurea , în fiecare familie, cele mai vârstnice femei pregătesc cu multă
smerenie şi curăţenie prescura sau anafura, un aluat dospit, asemănător pâinii , împletit
într-o formă specifică, de formă dreptunghiulară şi care urmează să fie sfinţită în cadrul
slujbei oficiate în Joia Mare de către preot. Tot atunci se sfinţeşte şi vinul, simbolul sângelui
lui Iisus.
În Joia Mare se vopsesc ouăle, deoarece se spune ca dacă se înroşesc în această zi,
acestea se vor păstra fără a se strica tot anul. Pentru a prinde culoare, ouăle sunt fierte într-
un amestec de apă, oţet şi coji de ceapă roşie. Se folosesc şi metode noi de decorare: ouă
pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu mărgele.
Semnificaţia oului roşu este legată atât de învierea lui Iisus cât şi de regenerarea şi
renaşterea naturii.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor,
Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este ziua în
care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de
sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru.
În Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Există credinţa că dacă cineva se
încumetă a coace în această zi face mare păcat iar coptura nu este mâncată nici măcar de
peşti.
În această zi, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi
prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare crezând că, în felul acesta, vor fi sănătoşi
pe tot parcursul anului. Seara, însă, întreaga suflare a satului merge la biserică pentru a
participa la slujbă.
În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti,
în cadrul cărora se citesc textele evanghelice legate de patimile Domnului Iisus Hristos. Tot
în Sfânta şi Marea Vineri, după ceasurile împărăteşti se săvârşeşte slujba Vecerniei Mari, în
cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea
în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf rămâne în mijlocul bisericii până la sfârşitul
slujbei Deniei Prohodului Domnului de vineri seară, când este dus de preoţi în Sfântul Altar
după ce a fost purtat în procesiune în jurul bisericii.
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele
retuşuri la hainele noi pe care urmează să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în
Sâmbăta Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri
tradiţionale: drobul şi friptura de miel. Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se
pregătesc prea multe feluri de mâncare . Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este
aceea de a-şi curăţa sufletul de păcate prin Sf. Taină a Spovedaniei şi de a-şi primeni
hainele, fiecare gospodină trebuind să aibă o cămaşă nouă, cusută în mod special, iar
bărbaţii măcar o pălărie nouă.
Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus
la biserică, pentru sfinţire. În el aşterne un ştergar curat şi aşează ouă roşii, cozonac, drob şi
alte bucate gustoase.Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care îl are gospodina,
semn de preţuire a sărbătorii pascale dar şi de mândrie personală.
La miezul nopţii toaca din curtea bisericii, cu sunetul ei pătrunzător şi ritmat,
cheamă întreaga suflare creştinească la biserică pentru a asista la slujba de Învierea

508
Domnului, pentru a lua lumina şi pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti făcute din prescură
şi vin sfinţit.
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar la îndemnul acestuia: Veniţi
de luaţi lumină!. Această lumânare este simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a
luminii divine asupra întunericului ignoranţei. Unii obişnuiesc să păstreze restul de
lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au vreo problemă gravă.
Liturghia zilei de Paşte se celebrează cu mare solemnitate . În Duminica Învierii
este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a trupului şi a sufletului. Dimineaţa
se pune într-un vas apă rece, un ou roşu şi un ban de argint. Cine se spală cu această apă va
fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă îmbelşugată.
Ciocnitul ouălor se face după nişte reguli nescrise, dar arhicunoscute. Astfel,
bărbatul mai în vârstă ciocneşte capul oului ţinut în mână de partener şi rosteşte formula
"Hristos a înviat", la care i se răspunde "Adevărat a înviat!".Aceste formule se pot folosi ca
formule de salut timp de patruzeci de zile, până la Înălţarea Domnului. Apoi, fiecare mesean
primeşte o linguriţă cu paşti . În meniul acestei mese festive se includ ouăle roşii, drobul,
friptura de miel, cozonacul cu nucă sau mac dar şi alte preparate delicioase, în funcţie de
priceperea gospodinei.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o
semnificaţie nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria,
împăcarea şi lumina în suflet.
Datoria noastră este de a păstra moştenirea lăsată de înaintaşii noştri şi să ducem
mai departe tot ceea ce ţine de tradiţiile româneşti, să păstrăm pe cât posibil nealterate
toate datinile şi obiceiurile strămoşilor noştri.

Bibliografie:
1. A. Gorovei, 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Ed. Grai şi suflet-
Bucureşti.
Catehism - Învăţătura de credinţă ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune
a BOR, Bucureşti
3. Credinţa Ortodoxă, 2007, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. DANIEL, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, Trinitas, Iasi,
Vasile Gordon, 2000, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere
ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, Ortodoxia, nr. 3-4,
S.Fl.Marian, 2001, Sărbătorile la români”, vol I, Ed. Grai de suflet- Bucureşti.

OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ ÎN COMUNA RONA DE SUS DIN MARAMUREŞ

PROF. DOBRA ADRIANA MIRELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RONA DE SUS
MARAMUREŞ

509
 Tradiţiile şi obiceiurile din Rona de Sus au rădăcini adânci în negura istoriei
precreştine şi, ulterior, al celei creştine slave, împletite cu cea romanică, fiind în vecinătatea
structurii socio-culturale romanice.
Ronenii sunt oameni solidari cu ai săi la bine şi la rău. Aceste valenţe explică
substanţa spirituală a culturii locale maramureşene cu o identitate aparte, exprimată prin
mândrie, o expresie a sensului existenţial, conotată la aspiraţiile umane şi ale celorlalte
popoare.
Anul calendaristic al acestui loc se împarte după anotimpuri şi munci, cu oameni
care îşi desfăşoară activitatea în funcţie de vârsta fiecăruia, tradiţiile fiind transmise din
generaţie în generaţie se păstrează şi până în ziua de astăzi. Ele îşi găsesc expresia în
urările şi colindele copiilor, în cântecele de primăvară la arat şi semănat, la coasă, în timpul
prăşitului, secerişului, a strângerii recoltelor etc.
Folclorul constituie obiectul preocupărilor, stărilor sufleteşti – sentimente de
bucurie, tristeţe- care se petrec în fiecare anotimp, în regimul diurn sau nocturn, în spaţiul
deschis al câmpiei sau la poalele muntelui, în singurătate sau în tumultul vieţii cotidiene, în
diferite ipostaze: naştere, lucrul pe câmp, la nunţi, botezuri, înmormântări, dar şi de ocazia
diverselor sărbători.
Obiceiurile populare sunt legate de momentele esenţiale ale existenţei (naşterea,
botezul, nunta şi înmormântarea) şi de diferite momente calendaristice care marchează
succesiunea anotimpurilor. Dintre tradiţiile care se mai păstrează în zilele noastre în
comuna Rona de Sus amintim: naşterea, botezul, nunta, înmormântarea, ritualuri de
înfrăţire, colindatul, pluguşorul şi sorcova, floriile, claca şi şezătoarea. Bineînţeles că toate
acestea au suferit modificări de-a lungul timpului păstrându-se doar o parte din ritualuri.
Floriile este un obicei care se desfăşoară în duminica dinaintea Paştelui. În timp
ce se desfăşoară slujba religioasă oamenii aprind lumânări pe morminte.
Preotul oficiază slujba la biserică, după care sfinţeşte măţişorii de salcie şi le
împarte tuturor din biserică. Astfel, oamenii se ating cu acei măţişori sfinţiţi, spunând
„bâcică tea biut”, prevestind Paştele.
În joia mare, de dimineaţă, copiii umblă din casă-n casă şi primesc colăcei, ouă şi
bomboane. Mai demult, pentru această zi femeile coceau din cocă dospită mai mulţi
„cocuţi”, iar copiii, când intrau în casă, spuneau: „Ce faceţi doar nu dormiţi, daţi un cocuţ şi-
un ouţ!”
Paştele (Învierea Domnului) este a doua mare sărbătoare a creştinilor din Rona
de Sus. După un post lung, prin abţinerea de la consumul unor alimente „de dulce”,
purificându-şi trupul şi sufletul, retrăgându-se spiritual în sine, prin abstinenţa de la
anumite petreceri, de la viaţa cotidiană anterioară, întreaga familie se pregăteşte de
sărbătoare. Gospodinele gătesc diverse bucate: pască, cozonaci, prăjituri, fierb şuncă,
vopsesc ouăle etc., pasca fiind produsul de bază. Aceasta este făcută din aluat dospit cu
diferite ornamente şi coaptă în cuptor. Mai demult se coceau chifle care se împărţeau celor
săraci în timpul sfinţirii Paştelor, adică duminică dimineaţa. Unele femei păstrează o bucată
din pasca sfinţită până la Înălţarea Domnului.
Marea sărbătoare de Paşte începe cu Învierea, care are loc sămbâtă la ora 24,
noaptea. Oamenii se strâng la biserică, participă la slujba de înviere, ca la miezul nopţii să
primească Lumina Sfântă, în sunetele clopotului bisericii, exclamând „Hristos a
înviat!”(„Crestos voscres!”), „Adevărat că a înviat!” („Voisteno voscres!”).

510
 Legătura dintre cei morţi şi cei vii se face prin participarea familiilor la
aprinderea lumânărilor la mormintele rudelor decedate, ca în dimineaţa de Paşte, toată
comunitatea satului merge la biserică pentru sfinţirea coşurilor cu bunătăţile familiei:
pască, ouă, slănină, şuncă şi cârnaţi afumaţi etc. După sfinţirea de către preot a bucatelor,
oamenii se întorc acasă, se aşează la masă, se roagă şi mănâncă din bucatele sfinţite.
Împreună cu aspectele religioase, în Maramureş sărbătoarea Paştelor
simbolizează renaşterea şi înnoirea vieţii de zi cu zi. Curăţarea casei, înnoirea hainelor şi o
baie rituală înainte de mersul la biserică sunt toate mărci ale noului început.
Toată lumea, bogată sau săracă, se îmbracă în hainele sale cele mai bune (multă
lume poartă costume naţionale) şi merge la slujba de la miezul nopţii. Sunt aprinse
lumânări pentru fiecare persoană, iar oamenii pleacă la casele lor cu lumânările încă
aprinse. Se spune că lumânările aprinse opresc fulgerul şi tunetul.
Credinţa că ouăle reprezintă sursa vieţii a dus la legarea ouălor de anumite
ritualuri de înviere a naturii şi în cele din urmă la legarea Paştelui de acestea. Ronenii
pictau ouăle în mod tradiţional cu roşu şi le decorau ornamental. În timp, alte culori au
început să fie folosite, transformând vopsirea ouălor într-o formă de artă şi un talent
pentru experţi.
Împistritul ouălor este un obicei practicat şi în Rona de Sus. În săptămâna mare,
începând cu ziua de marţi până vineri, pe lângă simpla vopsire, fierbere în coajă de ceapă,
se practică şi încondeierea cu pensula folosindu-se ceara.
Sărbătoarea Paştelui la Rona de Sus ţine trei zile. În aceste zile toţi ronenii
participă la liturghie, iar după ce îşi iau prânzul în familie, părinţii, împreună cu copiii se
duc în curtea bisericii unde tot satul este prezent. Aici copiii se joacă diferite jocuri, tinerii
la fel, iar femeile cântă în limba ucraineană cântece vechi.
Zilele de Paşte rămân de neuitat în amintirea fiecărui turist care trece prin
localitatea Rona de Sus.

Bibliografie:
Odarca Bout, 2010, Monografia comunei Rona de Sus, Editura Echim

TRADIŢII SPECIFICE SĂRBĂTORILOR PASCALE LA ROMÂNI

Profesor: Ciuta Denisa Loredana

Scoala Gimnaziala Unirea-Dolj

Cea mai mare, mai insemnata, mai sfanta si mai imbucuratoare sarbatoare de
peste an, dupa spusele romanilor de pretutindeni, e sarbatoarea Pastelor, Pastele sau
Invierea Domnului, pentru ca in aceasta zi “Hristos a inviat din morti cu moartea pre
moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”, iar pre cei vii rascumparandu-i de
sub jugul pacatului si impacandu-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la inceputul
primaverii, anotimpul cel mai frumos si mai placut, cand toate in natura invie. Romanii

511
asteapta sarbatoarea aceasta, dupa un post indelungat, cu mare dor si bucurie, si cauta in
acelasi timp ca locuintele lor sa fie curate si cu toate pregatirile facute in cea mai buna
randuiala .
Barbatii care pana in Joia mare din Saptamana Patimilor lucreaza de regula la
camp, din ziua aceasta raman acasa ca sa o curete si sa se ingrijeasca de ea, repara
gardurile, ara gradina, junghie mieii de Paste si aduna cele trebuincioase sarbatorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu cateva zile inainte incep a deretica prin case, a
varui, a spala, a rosi ouale, a coace pasca si alte copturi.
Fetele cele mari precum si multe neveste tinere incep a coase cate o camasa noua
precum si alte haine, ca fiecare sa aiba pentru ziua de Paste, macar o camasa noua.
Fiecare are partea sa de ocupatie si grija, fiecare cauta a nu ramane in urma
altora, iar sfintele Paste sa-l surprinda ca pe un neom intre oameni.
Cea mai insemnata coptura pe care o mananca romanii in decursul sarbatorii
Pastelor este pasca, pascuta.
Dupa o legenda din Bucovina pasca se face, pentru ca Iisus inainte de a fi prins si
rastignit pe cruce, zice invataceilor sai, ca pana atunci au mancat cu toti copturi nedospite
si nesarate adica turte sau azime, de acum inainte vor manca copturi dospite si sarate care
se vor numi paste.
Pasca se face dintr-un aluat bine dospit in care se pune sare si lapte dulce. Forma
este rotunda, grosimea e cel mult de un lat de deget cu impletituri (sucituri) pe margini si
cele de la mijloc in forma de cruce, care insemneaza crucea pe care a fost Mantuitorul
rastignit. Intre impletituri se pune de regula branza de vaci dulce, framantata cu ou si
zahar, unsa deasupra cu galbenus de ou si impodobita cu stafide. Pasca se face fie in Joia
mare , fie in Sambata mare. In afara de pasca, cele mai multe romance mai fac si alte copturi
ca : babe, mosi, cozonaci rotunzi sau lungareti (ca sicriul in care a fost ingropat Iisus),
colaci.
Tot de Paste friptura cea mai insemnata este cea de miel, numit mielul Pastelor
sau de purcel, care se frig intregi si care se duc in ziua de Paste impreuna cu pasca la sfintit.
Mielul inseamna Domnul nostru Iisus, iar in Banat este datina ca oasele si celelalte ramasite
ale acestuia sa se ingroape la un altoi de mar sau par sanatos, anume ca si familia aceea sa
fie tot anul sanatoasa.
Ouale rosii se fac tot in Joia sau Sambata mare. O legenda spune ca :
Dupa ce a inviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintai care a facut
oua rosii si pasca si a dat fiecarui om pe care l-a intalnit cate un ou rosu si cate o pascuta si
i-a zis “Hristos a inviat!”
Se spune că acia care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea
cealaltă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.
Poate cel mai de notorietate e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele
de „stropit”. Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care
512
există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”.
„Stropitul” este păstrat şi azi şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii, şi,
în fond, de distracţie.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei
sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.

513
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE SĂRBĂTORI PASCALE

Profesor : Dugaiaşiu Aurelia Castelia

Şcoala Gimnazială Unirea, jud. Dolj

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi.
În secolul 19-20 tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de
cultură de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică
Intrarea Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în
popor, se face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează
porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da le biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor
sau cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin
oferirea vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este
citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă acestea în joia Mare se practică un adevărat ritual
închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea
supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă
zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte
fetele şi femeile leneşe.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii
să poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite
masaje. În zonele din sudul ţării ( Gorj, Dolj, Olt) în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir ,
femeile aprindeau în mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul
cărora aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi
pentru a primi pomana. De aceea , atunci când femeile se deplasau la cimitir , unde
aprindeau din nou focuri, de această dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau morţii ,
dialogau cu ei chemându-i acasă pentru a le oferii pomana. Secvenţa de ceremonial comună
întregului areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se
derulează în spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se
merge în vecini pentru a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii
privind torsul , ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost
răstignit Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui
Hristos pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.

514
 Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria
Pascală este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în
care creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare
dată prin aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au
un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora
cu credinţa.

PAȘTELE LA ROMÂNI- OBICEIURI ȘI TRADIȚII

Prof.înv.primar Filip Elena-Sorina

Școala Gimnazială Unirea, jud. Dolj

Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis și a înviat Hristos.
Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din
această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele
lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţește pasca și prinoasele. În
biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită paști, fie sub
formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (în Vestul ţării). În Bucovina, această pâine,
sub formă de prescuri, o aduc la biserică femeile, în Vinerea Mare, cand se slujește Sfântul
Maslu. Iar în zona Banatului o aduce o singură familie, în Marea Joi, ca milostenie pentru o
rudă decedată în anul care a trecut, împreună cu vin și vase.
În Moldova mai ales, dar și în alte zone ale ţării, femeile pregătesc din grâu pasca.
Ea se frământă din făină curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori și ouă. Pasca are
forma rotundă pentru ca, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe
margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând
crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză sărată sau dulce,
frământată cu ou și stafide. Pasca se împodobește cu ornamente din aluat - flori, spirale,
frunze, etc. În anumite regiuni ale ţării, ea este un aluat simplu, ornamentat și cu cruce;
aluat de pâine sau de cozonac.
Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paște în vremurile noastre, putem
spune ca preparatul tradiţional, drobul, s-a impus întâi în lumea urbană românească, apoi,
prin imitaţie, și în cea rurală, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a început să aibă un
consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de
mirodenii, - sare, piper, enibahar, tarhon, pătrunjel, mărar. Drobul a devenit, prin excelenţă,
alimentul care se identifică, în actualitate, aproape complet, - la fel ca pasca și ouăle roșii -
cu sărbătoarea Paștelui.
Mielul este însă, mai cu seamă, semnul "blândeţii, al simplităţii, inocenţei și
purităţii. E unul dintre simbolurile Mântuitorului Hristos.

515
 Tradiţiile populare ale românilor, dar și ale creștinilor, încă din cele mai vechi
timpuri, sunt departe de tradiţia iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care
alimentele rituale, pasca și mielul, se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după
cum amară fusese și robia din ţara Egiptului. Pasca primilor creștini era o pâine dulce, care
se sfinţea de către preoţi, apoi se împărţea săracilor. Amintirea acesteia este pasca de
astăzi. La biserică, pasca este dusă într-un coș anume pregătit pentru Paște. După sfinţirea
din dimineaţa primei zile de Paște, pasca dobândește puteri purificatoare, asemeni
anafurei. Ea este sfinţită și se consumă imediat după anafură. Tot în coșul care se duce la
sfinţit, femeile pun cârnaţi, ouă roșii și împistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare,
prăjituri și alte alimente. Acestor alimente, sfinţite, li se atribuie puteri vindecătoare.
În unele locuri se spune că, cine mănâncă ouă în ziua de Paști va fi ușor peste an.
În trecut albușul de ou roșu sfinţit se usca, se pisa și se sufla în ochii bolnavi de albeaţă, ai
vitelor și oamenilor. Cu slănină se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De asemenea,
pentru friguri, omul se afuma cu slănină și tămâie puse pe o lespede. Slănina, consumată ca
atare, se spunea că are proprietăţi tămăduitoare pentru oameni și vite. Hreanul sfinţit se
păstra în pământ, crezându-se că el curăţă apa fântânilor, vindecă de boli și friguri. Dacă
cineva îl consumă când vine de la biserică, se spune că va fi iute și sănătos tot anul. Sarea
era folosită la sfinţirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Despre usturoiul sfinţit se
spunea că nu se strică; dar folosea și la alungarea strigoilor sau pentru tămăduirea celor
bolnavi de vătămătură. Puteri deosebite i se atribuie și lumânării de la Înviere, care este
păstrată șapte ani și aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii.
Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii
omului din iad, din păcat și din moarte. Spun sfinţii că întreaga omenire va învia după
modelul Învierii lui Hristos.
De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la
miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor
morţi din neamul lor.
În unele locuri era obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri,
"focurile de veghe". În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viaţa lui Hristos. Flăcăii
săreau peste aceste focuri, pentru ca vrăjitoarele și fermecătoarele să nu aibă putere asupra
lor. În zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curţile bisericilor, ca oamenii să prindă și
momentul Învierii.
Din acest moment salutul obișnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat!", la care
se răspunde "Adevărat a-nviat!", salut păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o formă de
mărturisire a Învierii și a credinţei creștine. La întoarcerea de la slujba de Înviere, creștinii
pun într-un lighean un ou roșu și o monedă de argint, peste care toarnă apa neîncepută.
Există apoi datina de a se spăla, dându-și fiecare cu oul roșu peste obraz și zicând: "Să fiu
sănătos și obrazul să-mi fie roșu ca oul; toţi să mă dorească și să mă aștepte, așa cum sunt
așteptate ouăle roșii de Paști; să fiu iubit ca ouăle în zilele Paștilor." Atunci când se dă cu
banul pe faţă, se spune: "Să fiu mândru și curat ca argintul. Iar fetele zic: "să trec la joc din
mână-n mână, ca și banul", "să fiu ușoară ca și cojile de ouă, care trec plutind pe apă." În
unele sate, în lighean se pune și o crenguţă de busuioc existând credinţa că, dacă te speli cu
el, vei fi onorat ca busuiocul.
În popor se crede că raiul rămâne deschis de la Înviere până la Duminica Tomei
pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se crede că cei ce mor în această perioadă merg
în rai pentru că, în acest interval, ușile raiului sunt deschise, iar ale iadului, închise. Despre
516
cei ce se nasc în această perioadă, se spune că vor avea noroc toată viaţa. Dumininica Tomei
se mai numește și Paștele mic. În această zi, prin sate, încă se mai fac hore.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.
Poate cel mai de notorietate e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele
de „stropit”. Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care
există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”.
„Stropitul” este păstrat şi azi şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii, şi,
în fond, de distracţie.
BIBLIOGRAFIE:

1. Dr. Băncescu, Iuliana- „Centrul Naţional pentru Conservarea și Promovarea

Culturii Tradiţionale, București;
2.Evseev, Ivan, 1994- „Dicţionar de simboluri și arhetipuri culturale”, Editura
Amarcord, Timișoara;
3. Ghinoiu I., 2003-”Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti;
4.Marian S. Fl., 2001-”Sărbătorile la români”, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti;
5.Nicolau I., 2000-”Credinţe şi superstiţii româneşti”, Editura Humanitas, Bucureşti.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Profesor învăţământ primar: Negoianu Ina

Şcoala Gimnazială Unirea

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi

pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din
istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate.
Evenimentul este cu atât mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea
Domnului” care constituie mărturisirea unui adevăr fundamental „pentru noi şi pentru
mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă de la început contestată de unii şi e
contestată până în zilele noastre.
Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai
importantă dovadă a divinităţii Sale.
Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare
profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru
toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp.
Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai
înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale,
renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii.
Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din
slabi, temători, indecişi şi neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de
a propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci

517
dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa
voastră” (I Corinteni 15, 14).
Nu putem să vorbim despre Paşte sau Învierea Domnului fără să spunem că
„Paște” în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creştin înseamnă
trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu
este un mit, o viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a
fost mărturisită, văzută şi constată de mulţi martori.
Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, prorocilor şi
drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit
ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa după trei zile (Marcu 8, 31).
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă
corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare
persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos
şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite
din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în
care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care
anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în
operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere
individuale sau generale ale Bisericii.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia
Szabo, Lucian_Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE ÎN MARAMUREŞ

Autor : prof. Mihiş Mihaiela Marina Narcisa ,

Şcoala Gimnazială Al.I.Cuza , Baia Mare

Maramureşul este locul în care tradiţiile de Paşti sunt neschimbate de secole şi

sunt foarte simple. Sărbătoarea începe o dată cu postul de 7 săptămâni, pe care majoritatea
maramureşenilor îl respectă cu sfinţenie. În satele din Maramureş, oamenii lasă lucrul

518
deoparte şi, în Săptămâna Patimilor, bisericile sunt pline de credincioşii veniţi să asculte
deniile şi să îşi cureţe sufletul înainte de Învierea Domnului.
Potrivit legilor nescrise, nu este bine să porţi haine colorate în post, iar culoarea
roşie este interzisă. Nimeni nu are voie să îmbrace haine noi, hainele trebuie sa fie modeste.
Un alt obicei specific zonei este cel de a se oferi pomană pentru sufletele morţilor.
În Joia Mare, maramureşenii de peste deal împart ouă crude oamenilor săraci şi aprind un
foc mare în faţa casei, astfel, se încălzesc sufletele rudelor trecute la cele veşnice.
Tot în Joia Mare, în anumite zone din Maramureş se face o prăjitură evreiască
numită "chigălă", din "laşte" cu mult ou, ca un blat, peste care se toarnă dulceaţă de prune si
se presară mac, apoi "tepşa" se pune în cuptor. Cei care au gustat această prăjitură spun că
nu există sărbători de Paşti fără ea. În Vinerea Mare, se ţine post negru. Nu se mănâncă şi
nu se bea apă până scapătă soarele. În această zi mai este interzis şi jocul . În Sâmbăta Mare,
creştinii merg la biserică pentru a asista la Învierea Domnului Iisus Hristos, iau lumina şi o
duc atât la cimitir, morţilor din familie, cât şi acasă, pentru a avea lumină tot anul.
În Duminica Învierii, dis- de- dimineaţă, se pune într-un vas apă rece, un ou roşu,
un ban de argint şi se spală cu această apă pe faţă pentru a fi roşii în obraji ca oul şi pentru
a avea belşug tot restul anului. Toată lumea trebuie să poarte haine noi . Un obicei care se
practică în Ziua de Paşti în zona Borşa-Vişeu este obiceiul numit “Umblatul in tez”. Copiii,
băieţi şi fete până la 12 ani, îşi iau trăistuţele şi umblă din casă în casă cu mesajul “Hristos a
Inviat”. Gazdele răspund “Adevărat c-a Inviat” şi oferă copiilor un ou roşu. Dacă în grup se
nimeresc copii mai mari, de 13-14 ani, acestora li se oferă, în glumă, un “pranic” de spălat
rufele, o “cociorvă” de scos pâinea din cuptor sau alte unelte pentru a li se da de înţeles că e
vremea să-şi câştige existenţa singuri.
Un obicei unic se păstrează în satul Racşa. În cele 3 zile de Paşti, după slujba religioasă,
tinerii îmbrăcaţi în costume populare formeaza perechi şi se rotesc în jurul bisericii. După a
treia tură, băiatul stă pe loc, iar fata face un pas în faţă şi perechile se schimbă. In primele
rânduri merg copiii, care fac perechi separate. Adulţii şi bătrânii stau pe margine şi
urmăresc atent care cu cine se potriveşte.
Sătenii leagă acest obicei de un moment eroic. Bătrânii spun că în urmă cu mulţi
ani, satul a fost atacat de tătari chiar în Săptămâna Mare. De teamă ca năvălitorii să nu
aprindă biserica de lemn, aşa cum au făcut în satele învecinate, feciorii din sat s-au adunat
în jurul ei cu cuţite, furci şi topoare. După unele variante, tinerii i-au bătut pe tătari şi i-au
alungat departe, iar după alte marturii, tătarii s-au speriat şi au fugit făă luptă. In amintirea
acestui eveniment, în fiecare an, în Săptămâna Patimilor, tinerii se adună în jurul bisericii
pentru a demonstra că sunt gata să o ocrotească de duşmani.
“Ciogna” este numele dat de oşeni competiţiei de spargere a ouălor. Sătenii îşi
aleg cele mai tari ouă şi se întâlnesc în faţa bisericii. Cel care loveşte cu oul spune “Hristos a
Inviat”, iar cel al cărui ou este lovit răspunde “Adevărat a Inviat”. Este o competiţie la care
participă persoane de toate vârstele.
Un alt obicei de Paşti e “Toaca”. Imediat dupa slujbă şi chiar în timpul acesteia are loc un
concurs între săteni pentru a vedea care bate mai bine toaca. Semnificativ e faptul că, deşi
în cursul anului trasul clopotelor si celelalte servicii religioase cad exclusiv in sarcina
bărbaţilor, de Paşti interdicţia se ridică. La competiţie participă fete si băieţi, tineri şi
bătrâni. Practic, se scoate toaca în curtea bisericii, se agaţă de un nuc şi oricine doreşte,
poate să vină să o bata. Unii se perfecţionează an de an şi devin adevaraţi maeştri în această
artă.
519
 Duminica de Paşte sau prima zi de Paşte este o zi extrem de importantă pentru
comunitatea tradiţională. În această zi, foarte de dimineaţă, întreaga familie se trezeşte
pentru a merge la biserică. Asta pentru că Liturghia de Înviere are loc fie noaptea la 12, fie
în unele sate din Maramureş dimineaţa la ora 05:00. Pentru a participa la această liturghie
de Înviere, este obligatoriu ca absolut toţi membrii casei, la ieşirea din casă, să se spele pe
faţă. În acest sens se pregăteşte o farfurie mare cu apă în care se pune un ou roşu, pentru ca
toţi membrii familiei să fie sănătoşi şi roşii în obraji în anul care vine şi un ban de argint,
care curăţă de toate relele. După Liturghia de Înviere se vine acasă, iar dimineaţă, în unele
sate din Maramureş, cei care merg la biserică sunt bărbaţii. Deci se face sfinţirea bucatelor
şi fiecare familie pregăteşte din timp desagii sau coşurile în care se pun mâncărurile de
Paşte. La sfârşit e chiar o întrecere între bărbaţi, care din ei ajunge mai repede acasă. Asta
în unele sate din Maramureş, în ideea că acea casă va fi cea mai norocoasă în acel an.
Primul ou trebuie să fie ciocnit de cel care este considerat capul familiei.
Care poate fi cel mai bătrân om din familie, tatăl sau cea mai bătrână femeie din
familie, dacă nu există un bărbat. Se salută cu Hristos a Înviat! În prima zi trebuie să
stăm acasă, este o zi care se petrece în familie.
Din a doua zi se poate merge în vizite. La noi exiată obiceiul udatului fetelor,
preluat de la catolici, un obicei care nu exista în spaţiul orthodox înainte. În aceste zile
trebuie să gândim numai frumos, pentru că în aceste zile cerul este deschis şi Dumnezeu ne
vede.
Există, de asemenea, numeroase rituri si superstiţii legate de această sărbătoare
sfântă. Pe vremuri, în Joia Mare, după ieşirea de la biserică, copiii dădeau cu pietre în casele
evreieşti, pentru că evreii l-au răstignit pe Iisus.
Oamenii bătrâni şi evlavioşi ţineau post negru, de joi şi până duminică, obicei care
se mai practică şi azi.
În Vinerea Mare se vopseau ouăle cu coji de ceapă, în roşu, simbol al sângelui
vărsat de Hristos, iar sâmbăta se pomeneau morţii, se mergea la cimitir şi se făceau pomeni
pentru sufletul răposaţilor.
În momentul când se trăgeau clopotele de Inviere, fetele mergeau la o apă curgătoare cu o
crenguţă de busuioc, pe care o băgau în apă şi apoi se stropeau, ca să fie sănătoase şi "bine
văzute" de toata lumea.Cojile cu care se vopseau ouăle se păstrau ca medicament pentru
animale până la Rusalii, dată când erau îngropate în grădină, pentru a feri recoltele de
dăunători. În Duminica Mare, femeile şi fetele nu pleacă nicăieri de acasă şi se crede că
primul musafir care intră e bine să fie bărbat, pentru norocul gospodăriei . Între slujba
religioasă de Inviere şi cea de amiaza, copiii mergeau din casă în casă cu urarea "Hristos a
Inviat", primind în schimb bani şi ouă roşii. Se credea că nu este bine să dormi în marea zi
de sărbătoare, pentru că " va ploua fânul". A doua zi ("ziua de stropit" cum este cunoscută
azi), se organizau dansuri cu muzică, postul fiind gata, semn sigur că încep iar petrecerile şi
nunţile. Turiştii care şi-au petrecut sărbătorile pascale în Maramures au fost uimiţi de
tradiţiile şi obiceiurile zonei, precum şi de costumele populare. Maramureşul este ales
frecvent ca loc în care atât turştii din ţară, cât şi cei de peste hotare doresc să-şi petreacă
sărbătorile pascale.

Bibliografie :
Antoaneta Olteanu, 2001 , Calendarele poporului român, editura Paideea.
Artur Gorovei, 1995 , Credinţi şi superstiţii ale poporului român, editura "Grai şi
520
Suflet – Cultura Naţională", Bucureşti.
Elena Niculiţă-Voronca, 1998 , Datinele şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, vol. I, II, editura Polirom, Iaşi.
Ion Ghinoiu, 2002 , Sărbători şi obiceiuri româneşti, editura Elion.
Marcel Olinescu, 2004 , itologie românească, editura 100+1 Gramar, Bucureşti .
Narcisa Alexandra Ştiucă, 2006 , Sărbătoarea nostră cea de toate zilele, volumul II,
editura Cartea de Buzunar.
Tudor Pamfile, 1997 , Sărbătorile la români, ediţie îngrijită de Iordan Datcu, editura
Saeculum I.O.

521
 MIRACOLUL INVIERII

AVRAM PETRONELA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ZIDURI - STRUCTURA; ŞCOALA GIMNAZIALĂ ZOIŢA

„Învierea mântuitorului să ne aducă,

Mai multă lumină, credinţă şi încredere.
Prin El vom fi fericiţi şi mântuiţi!”

Paştele sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mare, mai însemnată, mai
sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare creştină de peste an, pentru că în această zi
„Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului şi împăcându-i cu
Dumnezeu.
Ea cade întotdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai
plăcut, când toate în natură învie.
În acest an 2014 Paştele este prăznuit pe 20 aprilie deopotrivă de ortodoxi cât şi
de catolici. Marchează pentru toţi creştinii Miracolul Învierii Domnului, aduce linişte
sufletească şi apropierea de familie. Spiritul sărbătorii este păstrat peste tot în lume prin
frumoase tradiţii, prin slujba de sâmbătă seara când se primeşte Lumina Sfântă, prin
creştinescul salut „Hristos a Înviat!” -”Adevărat a înviat!” şi în Duminica Paştelui cu o masă
în familie cu ouă vopsite, miel, pască şi cozonac.
Cea mai veche şi mai importantă sărbătoare a creştinităţii- Învierea, este după
cum spunea părintele Arsenie Boca, „singura minune care li se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi deopotrivă”.
Părinţii şi bunicii noştri ne-au crescut în spiritul respectului pentru tradiţiile şi
obiceiurile specifice Paştelui, iar copiii noştri trebuie să le cunoască, şă participe la acestea
pentru a le însuşi şi a fi capabili să le transmită mai departe.
Rolul nostru, al dascălilor, este de a-i face pe copii să înţeleagă semnificaţia
acestui mare preznic al creştinităţii, să înveţe, să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi
tradiţiile poporului în care s-au născut, să iubească meleagurile natale, portul românesc,
dar şi sărbătorile care ne aduc în suflet atâta bucurie.
Pentru a-şi însuşi cât mai bine tradiţiile şi obiceiurile pascale, am mers cu elevii
claselor pregătitoare & I la biserică şi împreună cu părintele paroh am dezbătut teme
precum: post, rugăciune, spovedanie, Sfânta Împărtăşanie etc. Părintele paroh Ignat le-a
vorbit copiilor despre specificul sărbătorilor din această perioadă, le-a arătat modul în care
tot ce ne înconjoară participă la durerea Răstignirii. Biserica e îndoliată, îşi schimbă
podoabele de bucurie în cele de întristare, însuşi preoţii slujitori sunt îmbrăcaţi în veşminte
negre, deoarece toată făptura suferă alături de Domnul Său. La nelămurirea cu privire la
necesitatea postului, am învăţat despre cele două arme ale luptei contra păcatului şi anume
postulşi rugăciunea, care ne ajută în urcuşui duhovnicesc, făcându-ne mai atenţi la
suferinţa celuilalt şi ne apropie de Dumnezeu.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi şi de credinţe şi superstiţii.

522
 Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la
gură şi uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia „Luminii Divine” la Sfântul Mormânt din
Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui Ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face,
amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale.
Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.
Acestă sărbătoare, este una dintre cele mai mari şi nu are numai o semnificaţie
religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, de împăcare şi bucurie.
Bucuria din sufletul unui copil în clipa în care ciocneşte un ou roşu spunând:
„Hristos a Înviat!” – „Adevărat a Înviat!”, este nemărginită. Astfel am organizat şi o activitate
demonstrativă pentru ca elevii să arate că şi ei respectă obiceiurile şi tradiţiile. Elevii au
încondeiat ouă folosind diverse metode, au construit coşuleţe şi suporturi pentru ouă.
Rezultatele au fost uimitoare.
Acum după ce au terminat treaba, aşteaptă Iepuraşul, cântând imnul trimfului
creştin: „HRISTOS A ÎNVIAT!”

CRUCEA, SIMBOLUL CREŞTIN AL MÂNTUIRII

Prof. Ciocîrlan Georgiana Silvia, Şcoală Gimnazială Nr 1 Floreşti, Giurgiu

De la puterea simbolică a semnului crucii, la prezenţa obligatorie a crucifixelor în

Biserică, dar şi în viaţa creştinilor, Sfânta Cruce este atât o amintire a jerfei lui Hristos, dar
şi un semn al apartenenţei şi al protecţiei. Este mai mult decât o emblemă, Sfânta Cruce este
o forţă multiformă născută într-un trecut îndepărtat.
Crucea creştină este crucea latină, crucea lui Iisus, sau mai precis cea a răstignirii
lui, pedeapsa teribilă în timpul războaielor punice ( 264 - 141 î.Hr. ), pedeapsa rezervată
pentru sclavi şi cei care , criminali sau hoţi, nu aveau titlul de cetăţean român .
Acest simbol al martiriului conţine o forţă imensă, cea a credinţei până şi chiar
dincolo de moarte . Ea poartă o speranţa care este deasemenea un amestec subtil de
supunere şi de rezistenţă.
Crucea este un simbol al apartenenţei, reunind într-o comunitate de credincioşi,
sute şi mii de oameni.
Cinstirea Sfintei Cruci constituie unul dintre adevărurile de credinţă,
Crucea în sens material, înseamnă lemnul crucii cu braţe, pe care a fost răstignit
însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. În sens spiritual, prin Sfânta Cruce se înţeleg greutăţile şi
suferinţele pe care fiecare om trebuie să le suporte în viaţă, deci soarta sau destinul fiecărui
om.
Sfânta Cruce are un rol deosebit de important în viaţa spirituală a credincioşilor,
ea fiind considerată semn al iubirii supreme a lui Dumnezeu-Fiul şi al lui Iisus Hristos-Omul
faţă de lume şi de om, şi „chiar drum ce duce la învierea noastră”.
Sfânta Cruce se bucură de cinstire deosebită în viaţa creştină căci ea este profund
legată de activitatea, patimile, jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos. În Biserica Ortodoxă
cinstirea sau venerarea Sfintei Cruci nu se reduce numai la cinstirea lemnului pe care a fost
răstignit Mântuitorul Hristos, ci este instrumentul sau obiectul prin care Hristos, Fiul lui

523
Dumnezeu dă morţii un alt sens, moartea rămânând sfârşitul vieţii pământeşti, şi în acelaşi
timp fiind începutul vieţii veşnice, eterne, începutul nemuririi.
ȋntre Sfânta Cruce şi Învierea Domnului există o legătură indestructibilă, deloc
întâmplătoare sau lipsită de semnificaţie, ea face posibilă Învierea Mântuitorului Hristos,
iar Învierea Mântuitorului Hristos „este garanţia învierii noastre”. Crucea fără Înviere este o
simplă jertfă: Înviere fără cruce nu există.
Sfânta Cruce nu poate fi despărţită de jertfa lui Hristos. Ea nu apare în istoria
mântuirii ca un accident, ci ea este profeţită în nenumărate momente din Evanghelie. În
Noul Testament ea este altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, care o sfinţeşte prin
scump Sângele Său, care udă pentru eternitate Sfânta Cruce, devenind astfel din obiect de
ocară obiect de cinstire, de venerare. Sfinţii Apostoli, ucenicii şi prietenii Mântuitorului
Hristos îşi desfăşoară propovăduirea Evangheliei la picioarele şi sub umbra Sfintei Cruci,
care devine obiectul predicii lor.
Orice rugăciune, orice lucru, orice mişcare din viaţa noastră trebuie să se înceapă
cu Sfânta Cruce. Când ne trezim dimineaţa şi dorim să începem Sfânta rugăciune; înainte şi
după masă ; înainte de a ieşi din casă ; la începerea şi la sfârşirea oricărui lucru;când trecem
pe lângă o răstignire sau pe lângă o biserică;când ne simţim rău şi invocăm ajutorul lui
Dumnezeu;când mărturisim, înaintea lui Dumnezeu şi a sectanţilor ; când intrăm în biserică
şi când ieşim, în timpul serviciului divin din biserică ; seara înainte şi după rugăciunile de
seară. Este foarte bine şi frumos când, din dragoste faţă de Dumnezeu, se înseamnă cu
semnul Sfintei Cruci: bucăţele care urmează să le mănânce; drumul, înainte de plecare;
perna şi pereţii casei înainte de culcare şi desigur pe sine însuşi şi pe copiii săi.

524
Simfonia Primaverii

Florile s-au adunat

Și-mpreună stau la sfat.
Îmbrăcate-s ca de gală
Și-ș expun grația-n fală.

Pe o scenă de cristal,
Vor vorbi pe rând, agal
Și vor spune despre sine
Tot ce simt că se cuvine.

Ghiocelul:
Eu sunt solul primăverii
Și alung amurgul iernii
Mic, plăpând și îngheboșat
Vă salut pe toți cu drag.

Narcisa
Eu sunt splendida narcisă!
Sunt o divă, sunt convinsa!
Am o formă de steluță
Albă, galbenă, drăguță!

Laleaua
Delicată și subțire,
Fină, înaltă și zglobie
Primăvara m-a trimis
Să-i așez covor de vis.

Toate au aceiași soartă

Să vestească-n lumea toată:
Primăvara a sosit!
Primăvară ”Bun venit!”

Lăcrămioara
Eu sunt blânda lăcrimioară
Pură, candidă, domoală.
Vă urez doar să zâmbiți,

525
 Sa fiți veseli, fericiți!

Frezia
Sunt surâs al adierii,
Sunt amica primăverii.
Am un curcubeu de straie
Radiez parfum și-n ploaie.

Zambila
Sunt frumoasă, sunt cochetă,
Sunt sensibilă, discretă,
Albă, roză, mov-albastră
Am parfum ca o măiastră.

Păpădia
Am culoarea soarelui
Și vestesc acum oricui,
Dintre firele de iarbă,
C-a venit și vremea caldă.

După prezentarea lor,

Au ajuns la unison.
Primăvara-zâna bună
Le-a sortit aceiași urnă.

PAŞTELE - SÃRBÃTORILE LA ROMANI

Inst. Wilk Felicia

Şcoala Gimnazială Verbiţa

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sarbătoarea Paştelor, Paştele sau Învierea
Domnului, pentru că în această zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul
păcatului şi impăcându-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul
cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie. Românii asteaptă sărbătoarea
aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele
lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială .
Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la
câmp, din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe şi să se îngrijească de ea, repară
gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paşte si adună cele trebuincioase sărbătorii.

526
 Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a
vărui, a spăla, a roşi ouăle, a coace pasca şi alte copturi.
Fetele cele mari precum şi multe neveste tinere încep a coase câte o camaşă nouă
precum şi alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o camaşă nouă.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii
Paştelor este pasca.
După o legendă din Bucovina pasca se face, pentru ca Iisus înainte de a fi prins şi
răstignit pe cruce, zice învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi copturi nedospite
şi nesărate adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi dospite şi sărate care
se vor numi paşte.
Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor
sau de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit.
Mielul înseamnă Domnul nostru Iisus, iar în Banat este datina ca oasele şi celelalte rămaşiţe
ale acestuia să se îngroape la un altoi de măr sau păr sănătos, anume ca şi familia aceea să
fie tot anul sănătoasă.
Ouăle roşii se fac tot în Joia sau Sâmbăta mare. O legendă spune că :
“Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a
luat o coşarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi si închinându-le-o îi rugă să înceteze
a-l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse coşarca cu ouă lângă cruce şi începu a
plânge. Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în
scurt timp o parte din ouă se înroşiră, ca şi când ar fi fost vopsite. Domnul Iisus văzând
ouăle umplute de sânge, îşi aruncă privirile către cei de faţă şi le zise :
- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea
mea, după cum am făcut şi eu astăzi !
După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţa şi
i-a zis “Hristos a înviat!”
ȋn ziua ȋnvierii fiecare ins care ia parte la ȋnviere, trebuie să aducă cu sine şi o
lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei ȋnvieri de către preot. După
ȋnviere fiecare se intoarce cu lumina aceasta aprinsă acasă. După ce ajung acasă şi păşesc
peste pragul tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă, afumând-o
pe aceasta în semnul crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează apoi peste tot
anul, spre a o avea şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase, la vărsări mari de ape, la
grindină sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet.
Românii mai întrebuinţează lumina ȋnvierii spre a afuma vitele cu dânsa.
ȋn ziua ȋnvierii, după ce s-a sfârşit sfânta liturghie şi anume între 7-8 dimineaţa
se sfinţeste pasca şi ce s-a mai adus la biserică.
După sfârşirea ȋnvierii, a liturghiei şi a sfinţirii pascăi, unul sau două dintre ouăle
sfinţite se dau preotului, care le-a sfinţit, iar restul se aduce acasă. Sosind acasă toţi se pun
la masă şi gustând mai întâi din pasca din ouă şi celelalte bucate încep a manca. După ce s-
au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi anume mai intâi soţii, apoi copiii cu
parinţii şi părinţii cu celelalte neamuri şi cunoscuţi. Făcând aceasta, cred că cei ce ciocnesc
unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă.
Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul său, şi
anume tot cu capul, zicând : “Hristos a înviat!”, iar cel mic răspunde : “Adevarat c-a înviat!”.

527
 ȋn unele părţi din Banat este datina a se da în ziua de Paşte ca Moşi de sufletul
morţilor : colaci, miel, ouă roşii precum şi alte bucate aflate în casă.
ȋn Transilvania cum se zăreşte de ziuă prind a umbla băieţii cu ouă roşii pe la
neamuri şi vecini, iar gazda le dăruieşte ouă roşii şi pascuţe . Tot aici feciorii cu flori în
pălării şi fetele frumos gătite se adună după prânz înaintea bisericii, toţi cu ouă roşii, unde
râd, glumesc, petrec şi ciocnesc împreună : ouă cel tare castigă pe cel slab.
ȋn Moldova “fetele şi flăcăii în ziua de Paşte se suie în clopotniţa şi toacă toată
ziua, ca să crească cânepa frumoasă şi moale ca matasea”.
După ce au stat cei adunaţi la masă se cânta Irmosul de masă, apoi intră toţi în
biserică ca să asiste toţi la vecernie, iar apoi merg şi se veselesc până la înserat la oamenii
cei mai aleşi.
ȋn cele mai multe comune din Banat, în locul prânzului descris mai sus este
datina ca luni după Paşte să meargă preoţii cu litia la morminte şi aici să facă rugăciuni
pentru sufletele răposaţilor.
Săptămâna întâi după Paşte, la români se numeşte Săptămâna Luminată, pentru
că înviind în ajunul ei Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin învierea sa din morţi, şi pentru
ca în această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se
înnoiască.

PASTELE-SARBATOAREA ÎNVIERII

Prof. Guguştea Vasilica

Şcoala Gimnaziala Verbiţa-Dolj
Lumânarea
În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu
lumânări pentru „a lua lumină“: din candela aflată pe sfânta masă, preotul aprinde o
lumânare, apoi, ieşind la credincioşi, le adresează chemarea: „Veniţi de luaţi lumină!“ Astfel,
în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe
toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de
fiecare, la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea
Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz
în casă.
Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericeşti. Potrivit rânduielilor liturgice, nu
se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că
lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa
creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu
gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină
Apoi, lumânarea care arde este „vie“: flacăra este într-o continuă mişcare, iar
ceara se consumă încet, încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru
Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa
noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea
jertfei.

528
 În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu,
lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea
ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de
bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să
nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu
întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă
materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin
de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.
Se spune și că lumânările aprinse opresc fulgerul și tunetul de la rănirea
oamenilor pe drumul spre casă.
Odată ajunși acasă, românii continuă sărbătoarea tradiţională, cu o masă care
include specialităţi ca pască, cozonac, drob (măruntaie de miel tocate, amestecate cu
verdeţuri și condimentate), friptură de miel, brânzeturi sau pandișpan . Măiestria
încondeierii ouălor de Paști este o tradiţie din cele mai vechi timpuri ale românilor.

„MÂINI CARE DĂRUIESC"

PROIECT EDUCAȚIONAL DE VOLUNTARIAT

prof. Dobre Elena

Sărbatoarea „Învierii Domnului" este cea mai mare sărbătoare creştină. Ea crează
în noi creştinii o stare sufletescă ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec
oamenii, o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră de
creştini.
Proiectul „Mâini care dăruiesc" îşi propune să ofere copiilor cu dizabilităţi ,
sprijin moral, material şi spiritual.
În acest sens ne-am propunem implicarea copiilor, părinţilor şi profesorilor din
Şcoala Gimnazială Nr.80 într-un program de educaţie socială şi religioasă care are drept
scop formarea de conduite şi caractere moral religioase.
Proiectul „Mâini care dăruiesc" a urmărit să ofere copiilor din Şcoala pentru
hipoacuzici din Bucureşti, daruri (dulciuri, sucuri, fructe, jucării ) cu ocazia Sărbătorii
„Învierii Domnului".
În cadrul acestui proiect s-a întocmit şi un parteneriat între cele două instituţii -
Şcoala Gimnazială Nr.80 şi Centrul Şcolar Nr.3, având ca scop susţinerea morală, materială
şi spirituală a copiilor cu dizabilităţi.
Proiectul „Mâini care dăruiesc" a avut impact atât la nivel individual cât şi la nivel
comunitar. Impactul asupra copiilor a fost observat prin implicarea şi participarea copiilor
la viaţa comunităţii. Proiectul şi-a dorit să fie un model care prin scopul şi motivaţia sa , să
poată convinge şi să poată fi adoptat şi de alte şcoli.

529
 NATURA – MINUNATA CREAŢIE A LUI DUMNEZEU

Prof. Daniela MARCU

Şcoala Gimnazială Aşchileu Mare, jud. Cluj

„Dumnezeu este sufletul întregii naturi.

El nu este afară, ci înăuntrul ei. Natura este, cu alte cuvinte, însufleţita şi divină.”
Fechner

Amprenta Divinităţii se vede asupra tuturor lucrurilor create. Natura

mărturiseşte despre Dumnezeu, care însufleţeşte întreaga natură. Creatorul întregului
univers întăreşte insecta minusculă, ce pluteşte în adierea de vară, dă putere aripilor
rândunicii în zborul ei şi îi satură pe puii de corb care plâng, desface bobocul şi preschimbă
floarea în fruct, în interiorul căruia se formează seminţele.
Educaţia înseamnă sămânţă într-o glastră. Oricât de modestă ar fi glastra şi oricât
de mică sămânţa, dacă o semănăm cu credinţă şi ne punem nadejdea în Dumnezeu cu
siguranţă ea va rodi. Din acest punct de vedere, consider că noi, dascălii, dispunem de
resursele necesare, astfel încât seminţele din glastrele noastre să rodească bogat; altfel
spus, prin activităţile şcolare şi extraşcolare să le trezim elevilor interesul pentru a ocroti
natura.
Dacă dorim ca “seminţele” educaţiei ecologice să dea roade, trebuie ca grupul-
ţintă să fie alcătuit din copii, în primul rând, deoarece, precum spune şi un proverb mai
vechi, “pomul când e mic se-ndreaptă”. Copii trebuie obişnuiţi de la vârste fragede cu
principalele noţiuni, priceperi şi deprinderi de educaţie ecologică, trebuie ca ei să manifeste
interes încă de mici, pentru a putea fi adevăraţi ecologişti în timp. Dacă ecologia ar face
parte sistematic din educarea copiilor, ar fi un mare pas pentru salvarea TERREI. Aşa cum
ne ocupăm de educaţia intelectuală, de cea morală şi estetică, de dezvoltarea aptitudinilor
şi sentimentelor, de educarea voinţei, este momentul să ne ocupăm şi de educaţia ecologică,
prin care să-i învăţăm pe copii, de ce şi cum trebuie protejată natura. Copiii sunt publicul
cel mai important deoarece ei sunt consumatorii de mâine ai resurselor naturii. Trezindu-le
interesul faţă de natură, putem aprinde o scânteie a sentimentului de stimă faţă de sine şi
nu trebuie să ne facem griji dacă nu putem face totul. Aprinderea unei scântei este un
început bun.... să-i învăţăm să facă bine, şi să-şi ridice mereu ochii spre cer, aşa vor reuşi să
preţuiască darul lui Dumnezeu pentru oameni, care este NATURA.
Noi ar trebui să schimbăm lumea înconjurătoare după lumea noastră interioară şi
de aceea transfigurarea naturii trebuie să înceapă de la transfigurarea sufletului, precum
spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „omul poate să transforme tot pământul în rai
numai atunci când va purta raiul în el însuşi”
Este extrem de important ca problemele de mediu să fie transmise cât mai
interesant, mai accesibil, să se desfăşoare ca o sărbătoare, astfel încât copiii să simtă că au
contribuit cu adevărat la protecţia mediului care ne înconjură. De exemplu, lecţiile predate
în aer liber sunt mult mai interesante, oferă elevilor posibilitatea de a cunoaşte direct
elementele despre care învaţă.
Când copilul începe să fie atras de locuitorii colţului viu, când sare în ajutor celor
care nu cuvântă, oferind, de pildă, păsărelelor hrană pe pervazul ferestrei sau când îl vom

530
vedea grăbindu-se să aşeze o floare ruptă într-un vas cu apă , vom putea spune că munca
noastră nu a fost zadarnică. Numai cunoscând bine natura, tot ceea ce este viu şi-l
înconjoară, copilul va înţelege importanţa acesteia în viaţa sa, va şti cum să o ocrotească şi
să o îngrijească.
Pe cât ne stă în putinţă, trebuie să facem în aşa fel încât copilul să fie adus din cei
mai fragezi ani ai săi acolo unde acest manual minunat denumit „NATURA” să fie deschis
înaintea lui. Să privească scenele slăvite, zugrăvite de Marele Artist pe pânza mereu
schimbătoare a cerului, să se familiarizeze cu minunile pământului şi mării, să contemple
tainele care se dezvăluie ale schimbării anotimpurilor şi, în toate lucrările Sale, să înveţe
despre Creator.

COPILUL – UN CANDIDAT LA UMANITATE

Profesor Mocan Ioan, Şcoala Gimnazială „Octavian Goga” Oradea

Potrivit revelaţiei biblice, omul se defineşte ca fiinţă purtătoare şi promotoare de

valori, a cărui matrice originară este alcătuită de Creatorul său. Omul este o fiinţă
religioasă, o fiinţă ce este deschisă transcendentului, datorită sufletului său spiritual şi
nemuritor. Se ştie că valorile creştine presupun întotdeauna elementul transcendental,
acesta reprezentând izvorul lor. Este important de reţinut că aici, pe pământ, acţiunea
morală este înnobilată dacă se face în virtutea credinţei în Dumnezeu.
Relaţia dintre valoare şi educaţie este un aspect fundamental al umanizării
copilului şi al integrării lui active în societate. Formarea atitudinilor şi învăţarea valorilor
religioase este un demers complicat şi de durată. Prin intermediul religiei, omului i se oferă
un ansamblu de valori spirituale, de ordin moral, care îl vor ghida în toate faptele sale de-a
lungul vieţii. Este vorba aici, în primul rând, de o funcţie informativă, ce oferă elevilor un
set de cunoştinţe specifice, cu caracter teologic, dogmatic şi liturgic, dar şi de o funcţie
formativă, ce presupune interiorizarea şi traducerea în fapte de viaţă a normativelor
religioase.
Secretul educaţiei este dat de darul de a convinge, de a se adresa şi inimii, nu
numai minţii. Autoritatea unui dascăl rezistă în timp doar dacă acesta se apropie de copii cu
iubire, îi ascultă cu bunăvoinţă, le insuflă sentimente morale, caută să îi ajute, glumeşte cu
ei când este cazul.
Fiecare individ este pus în relaţie cu semenii. Copilul trebuie să fie conştient că el
nu poate trăi izolat, ci doar în colaborare cu colegii săi, cu care învaţă şi se joacă. În astfel de
relaţii copilul va constata fie identitatea opiniilor sau apropierea lor, fie deosebirea lor. Sub
raport psihic, disonanţa nu este confortabilă deoarece determină întrebări şi tristeţe. În
astfel de cazuri, dascălul are datoria de a interveni pentru a-i reduce efectele şi a armoniza,
pe cât posibil, diferitele opinii.
Pe drept cuvânt se consideră că întocmai ca inteligenţa, simţul moral se poate
dezvolta prin educaţie, disciplină, voinţă. Dispariţia simţului moral al unei naţiuni face ca
toată structura socială a acelei naţiuni să se clatine. Simţul moral este rezultatul educaţiei
morale, iar aceasta presupune un proces de socializare a comportamentului uman şi de

531
dezvoltare a virtuţilor lui. Este importantă cunoaşterea valorilor morale şi valorificarea lor
în viaţă de către o persoană sau o colectivitate pentru a se ajunge la integrare activă şi
responsabilă.
Fenomenul moral reprezintă o conformare la o regulă de comportament, de
prescriere a unei acţiuni morale. Prescripţia poate să aibă un caracter imperativ ce se aplică
tuturor subiecţilor morali şi poate fi unul negativ ( „nu trebuie să …” ), ori unul pozitiv (
„trebuie să …” ).
Vorbind despre valorile morale distingem două tipuri:
valorile morale – scopuri ale educaţiei
valorile morale – mijloace ale educaţiei.
Există astfel valori fundamentale cum sunt: adevărul, binele, frumosul, justiţia.
Există, de asemenea, valori cu atribute de mijloace pentru atingerea unor scopuri, cum sunt:
sinceritatea, cinstea, corectitudinea.
Literatura de specialitate face referire şi la comportamentul prosocial, definit ca
tip de comportament orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor sociale.
Se vorbeşte astfel despre trei coordonate teoretice, şi anume: responsabilitate,
reciprocitate, echitate. Toate acestea sunt raportate atât la individ, cât şi la grup şi la
normele acestuia. Acordarea ajutorului, promovarea unei valori îşi găsesc răsplata de sine
în atingerea standardelor morale interne, a căror neglijare ar induce un sentiment de
vinovăţie.
O direcţie importantă adoptată de preocupările pedagogice o constituie
socializarea indivizilor în spiritul ajutorării, cooperării şi respectului valorilor morale.
În învăţământul românesc, educaţia moral-civică a elevilor vizează cultivarea
integrităţii morale a şcolarilor sub aspectul conştientizării propriului „eu” şi al modelării
comportamentului ca viitori membri ai comunităţii sociale. Religiozitatea îl ajută pe elev să
se integreze în realitatea lumii înconjurătoare, determină socializarea lui, maturizarea în
relaţiile interumane, îl învaţă să îşi păstreze identitatea. Sufletul copilului va fi capabil să
răspundă cerinţelor societăţii dacă va fi cultivat în spiritul valorilor pozitive. Dascălul, în
calitatea sa de profesionist şi de om adevărat are datoria sacră de a forma copii buni şi, în
acelaşi timp, oameni adevăraţi.

Bibliografie :
Ghibu, O., (1995), Despre educaţie, Casa Corpului Didactic, Oradea.
Pop, Gh., (1996), Religia, suport şi sens al existenţei, Editura Dacia.
Ziglar, Z., (2000), Putem creşte copii buni într-o lume negativă!, Curtea Veche,
Bucureşti.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof. pt inv. preprimar: Donoiu Camelia Daniela,

Gradinita Chişoda, judet Timis
Pof. . pt inv. preprimar:Margus Cosmina,

532
 Gradinita Chişoda, judet Timis

Încă din sec. XIII există tradiţia ouălor vopsite. Cum s-a ajuns la aceasta? O
variantă explicativă susţine că pur şi simplu, din simţ practic. După strictele dogme ale
religiei creştine, în Postul Mare este interzis să se manance ouă. Ei, dar găinile nu cunoşteau
aceste stricţii religioase şi continuau să facă ouă, aşa că acestea erau fierte şi vopsite în roşu
pentru ca ulterior să se facă deosebirea. Explicaţie destul de simplistă.
Încercând să pătrundem mai adânc semnificaţia ouălor colorate , aflăm însă că oul
vopsit a fost prezent în ritualul fertilităţii în Orientul antic, încă înaintea creştinismului.
Astfel, din izvoare istorice şi arheologice se ştie că vechii persi îşi dăruiau ouă în diferite
culori cu ocazia sărbatorilor sezoniere importante de înoire a anotimpului- cum ar fi Anul
Nou, care de fapt reprezenta o serbare a fertilităţii si a primăverii, oul fiind simbolul
eternităţii vieţii, al germenului care rodeşte, a totalităţii lumii, fiind comparat cu întregul
univers. Şi astăzi în Iran există tradiţia ca de Anul Nou – sărbatoare care are loc
întotdeauna la echinocţiul de primăvară – 21 martie şi ţine 13 zile , oamenii să-şi facă
cadou ouă roşii, pe care la ciocnesc cap în cap în ultima zi , cel care sparge oul având
dreptul să-l ia , deci identic ca la Pastele crestin. La fel, ouăle colorate sunt împodobite cu
desene precum şi diferite scrieri. Prin acest ceremonial ritual de spargere a ouălor prin
lovire, vechii perşi considerau că natura, timpul şi spaţiul moare şi renaşte anual împreună
cu zeităţile adorate, concepţie preluată de-a lungul timpurilor de numeroase popoare.
În Roma antică , tinerii îşi dăruiau ouă roşii şi diferite cadouri la sărbătorirea
zeului Ianus- păzitorul porţilor oraşului şi caselor, dupa numele căruia s-a dat denumirea
lunii Ianuarie. Aşa cum uşa priveşte înspre casa şi spre afară , aşa şi Ianus a fost conceput
cu două feţe- devenind astfel un motiv tradiţional în arta precum şi comparative pentru
oamenii falşi ‘’ care au două feţe precum Ianus”.Oul a fost considerat dintotdeauna simbol
arhetipal al genezei, al începutului, al vieţii, regenerării şi nemuririi, iar colorarea lui în
roşu- simbolul vieţii, îi conferă proprietăţi magice.
Chinezii aveau credinţa că Cerul şi Pământul sunt un ou enorm al unei găini
magice născute din haos, cerul învelind pămantul aşa cum coaja oului înveleşte gălbenuşul
.Multe culturi ca cea greacă, feniciană , vietnameză, japoneză, polineziană- şi lista nu se
încheie aici, au considerat naşterea Universului din ‘’Oul Lumii”. Cultura Indiană considera
că la începutul genezei , zeul supreme Brahma ar fi scos din Apele Primordiale – Lotusul
Lumii , care a ieşit din germenele strălucitor al pământului- Oul de Aur ancestral (
Hiranyagarbha), aşa se explică şi faptul că aurul este considerat sfânt – de aici speculaţiile
afirmă şi legătura indistructibilă cu alchimia ……si dragostea indienilor pentru aurul
dătător de putere şi viaţă.
La egipteni mitologia spune că din Oceanul Primordial – Nun , ar fi ieşit o movilă
pe care a aparul Oul Primordial, din care s-a născut primul zeu Hnum- zeul Haosului , iar
din acest haos a izvorât întreaga viaţă – aşa explică faptul că denumesc şi acum sacrofagele
“OU”.Mitologia tibetană consideră că din cele cinci elementa primordiale (aerul, apa, focul,
pamantul, lemnul) ar fi apărut oul ancestral , din el ar fi ieşit un lac mare, alb, apoi alte oua-
cele cinci simţuri şi în cele din urmă oamenii şi restul lumii. În mitologia greacă eroi ca
Polux şi Castor au ieşit din oul zeiţei Leda- ce avea întruchiparea unei lebede pe care zeul
suprem Zeus ar fi iubit-o. Numele zeiţei Primăverii la vechii germani, Ostara justifică şi
denumirea sărbătorii Paştelui- ‘’Oster”.Deoarece ea aducea din nou soarele arzător pe cer
ceea ce făcea ca întreaga natură să se trezească la viaţa, în cinstea ei se făceau la începutul
533
primăverii serbări spectaculoase, iar tradiţia de a se dărui ouă colorate s-a păstrat până în
zilele noastre. Acelaşi ritual există şi în Anglia unde aceeaşi zeiţă a primăverii se chema
Eostra de aici denumirea Paştelui –‘’ Easter”. Sculptura ‘’Începutul Lumii” a lui Constantin
Brâncuşi reflectă esenţializarea formei primare a cosmosului sub forma Oului Cosmic, care
reflectă nu numai începuturile genuine ale oricărei creaţii, dar şi faptul că marele sculptor
când a creat forma ovoidului perfect, a fost familiarizat cu miturile cosmogonice care
explica geneza.
O legendă arhetipală din Bucovina, relatată de Elena Niculiţa- Voroanca în caretea
sa ‘’ Datinile şi credinţele poporului roman” apărută în 1903 la Cernăuţi, consemnează
mitul naşterii soarelui dintr-un ou. Germenele oului dătător de viaţă a fost întotdeauna
considerat Energia Vieţii, pentru aceasta oul a fost folosit dintotdeauna în ritualurile
magice, în farmece, în cultul fertilităţii precum şi în călătoria spre altă lume. Descoperirile
arheologice au atestat existenţa unor ouă din lut în mormintele stravechi din Suedia şi
Rusia interpretate ca simboluri ale nemuririi şi învierii. În Grecia s-au găsit statui ale lui
Dionysos ţinând în mână un ou, deci nădejdea unei reîntoarceri la viaţa. Oul este considerat
simbol al prosperităţii. Astfel în Laos există superstiţia că dacă vezi o gaina care face mai
multe ouă e semn sigur ca te vei imbogati. Ca simbol al fertilităţii oul este folosit în diferite
ritualuri. Astfel în Finlanda omul cand merge la arat şi semănat poartă cu el un ou în
buzunar.
În Estonia în timpul muncilor agricole, oamenii mănâncă oua, iar la noi, ţăranii
ţineau coji de ouă în sacul cu seminţe ce trebuiau semănate, le îngropau în brazdă sau le
aruncau înaintea boilor care trăgeau plugul. În ceremonialul nupţial romanesc există
tradiţia ca mirii, dupa celebrarea cununiei religioase, la masa nupţiala să mănânce întai un
ou, simbolul fertilităţii- raportat nu numai la copii ci şi la o viaţă îmbelşugată. Şi exemplele
pot continua întrucât oului i s-au acordat din cele mai vechi timpuri semnificaţia
permanentei vieţii .Aceste tradiţii şi credinţe considerate păgâne, au fost atât de
înrădăcinate, încât biserica a fost nevoită să accepte acest simbol ancestral dându-i evident
interpretări legate de credinţa creştină. Dacă la poporul evreu care a serbat Paştele-
‘’Pesah” ( în traducere- a rări peste, a trce peste, a cruţa) încă din jurul anului 1445 i.e.n. –
ca o ‘’ lege veşnică”, ce aminteşte de fuga din Egipt şi eliberarea din robie , oul de Paşte
reprezentă simbolul Creaţiunii Universului , la creştini tradiţia este preluată cu o
semnificaţie oarecum similară – el reprezentând noua creaţiune a lumii care a început în
momentul când fiul lui Dumnezeu – Isus Christos a făcut jertfa supremă pe Golgota şi s-a
reîntors din moarte. În acest sens coaja oului întruchipeaza piatra de mormânt care s-a
spart atunci când Mantuitorul a înviat şi s-a întors la viaţă, asemenea cojii oului care se
sparge atunci cand puiul născut în gaoace , iese la lumină..
La noi, românii, fac de Paşti atât ouă roşii cât şi ouă încondeiate. Aceste ouă
încondeiate se mai numesc în zona Bucovinei şi ouă muncite pentru ca ele trec prin culori şi
de mai multe ori prin mâna celei care le colorează. Arta încondeierii ouălor este foarte
răspândită în zona Branului , excelând prin execuţia desenului şi printr-un bogat repertoriu
de motive ornamentale, ouăle reprezintă o unitate impresionantă de semen cum ar fi:
soarele, pomul vieţii , vartelnita…..Prezenta soarelui pe majoritatea ouălor dovedeşte
vechimea motivului , oul şi reprezentarea solară fiind în stransă legatură cu stravechile
sărbatori ale echinocţiului de primăvară. Soarele este conturat ca un disc cu sau fără raze,
ori sub forma vartelnitei care reprezintă schimbarea anotimpurilor.

534
 Încondeierea sau "impistriţul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia
românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credinţelor și obiceiurilor
pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific românească.
În cultura populară, ziua în care se înroșesc ouăle este joia din săptămâna
patimilor, cunoscută și sub denumirea de Joia Mare. Se spune că ouăle înroșite în această zi,
nu se strică tot timpul anului. De asemenea, oamenii cred că ouăle roșii duse la biserică și
sfinţite, dacă sunt îngropate într-o gospodărie, aceasta este ferită de grindină și piatră.
În tradiţia populară de la noi, oul roșu de Paști simbolizează sângele Domnului și
ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepartare a răului, fiind purtator de
sănătate, frumuseţe, vigoare și spor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru)
vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizeaza chinul și durerea pe care le-
a suferit Hristos pe cruce. Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieșit din
mormânt și a înviat, precum puiul din găoace.
Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale și se face dupa reguli
precise: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocnește capul oului de capul oului
ţinut în mână de partener, în timp ce rostește cunoscuta formulă “Hristos a înviat”, la care
se răspunde cu “Adevărat a înviat”.
Toate aceste datini, tradiţii şi superstiţii unele uitate, altele înca practicate, se
datorează încorporării în sărbătoarea Paştelui a tradiţiilor precreştine legate de venire
primăverii şi renaşterea naturii, a datinilor străvechi de celebrare a cultului: strămoşilor, a
unor divinităţi din natură , a unor fenomene naturale, sau practice legate de fertilitatea
pământului sau fecunditatea oamenilor. Poate că acum când practice ‘’ fugim prin viata”
fără să avem prea mult timp să vedem şi să ne bucuram de frumuseţea ei, ni se vor fi
părând puerile, mituri ce aparţin unor alte timpuri de mult apuse……..Şi totuşi , să încercăm
măcar pentru cele trei zile , să avem seninatatea, liniştea şi de ce nu?- inocenţa străbunilor
noştril şi mai ales aceeaşi bucurie a preaplinului sufletesc, de Sfintele sarbatori ale Paştelui.

Bibliografie:

M. Pop , P.Ruxandroiu – Folclor literar romanesc, E.D.P.Bucuresti , 1978

M . Pop. – Folclor, ed. Grai de suflet, Cultura Nationala , Bucuresti , 1998.
M. Coman- Mitologia populara romaneasca, Ed. Minerva , Bucuresti , 1988.

TRADITII SI OBICEIURI LA ROMANI

Educatoare:Radoescu Anca
Scoala Gimnaziala Unirea
Pastele este cea mai importanta sarbatoare a crestinatatii si s-a sarbatorit pentru
prima data in jurul anului 1400 inainte de Hristos. Desi Pastele este cea mai importanta
sarbatoare a crestinatatii si reprezinta Invierea mantuitorului Iisus Hristos, aceasta a fost
mai intai o sarbatoare iudaica (cuvantul Paste isi are etimologia in cuvantul ebraic pesah,

535
care inseamna trecere) si simboliza eliberarea evreilor din robia egipteana si trecerea prin
Marea Rosie, pe pamantul fagaduintei.
Iata cateva traditii si obiceiuri care au dainuit de-a lungul vremii, specifice acestei
mari sarbatori.
Ouale de Paste:
Ouale rosii simbolizeaza sangele varsat de Iisus pentru mantuirea omenirii.
Legenda spune ca dupa rastignirea lui Iisus, Pilat a fost invitat la o petrecere. Atunci un
soldat a intrat in incapere si a strigat ca Iisus a inviat. Pilat, neincrezator, a spus ca va crede
acest lucru doar atunci cand oul pe care il tinea in mana se va inrosi. Si oul s-a inrosit pe loc,
iar Pilat a scapt oul pe jos care a crapat. Tot de atunci a ramas si obiceiul ca de Paste sa se
ciocneasca ouale.
Mielul de Paste:
Mielul de Paste este un alt simbol al acestei sarbtori crestine si reprezinta
simbolul lui Iisus. Ca si Mantuitorul, mielul este o jertfa adusa crestinatatii. Mielul este si
mancarea traditionala de Paste si este pregatit dupa mai multe retete, in functie de zona. Un
alt preparat simbolic al sarbatorii de Paste este si drobul din carne de miel. Mielul pregatit
pentru masa de Paste era fript cu toate maruntaiele la cuptor, fara a fi fiert si fara a i se
zgrobi vreun os.
Deniile din Saptamana Mare:
Deniile reprezinta unele dintre cele mai profunde slujbe ale crestinatatii. Deniile
se tin in Postul Mare al Pastelui, iar cele mai frecventate sunt cele din ultima saptamana a
postului, in Saptamana Mare. Deniile au aparut o data cu crestinismul si se practica
indeosebi la lasatul seri, dupa ora 18:00.
Deniile din Saptamana Mare incep cu seara de Florii si tin apoi de luni pana
vineri, cand preotii rostesc rugaciuni rituale si citesc fragmente din Vechiul Testament.
Traditia spune ca pana la inceperea Deniilor, casa trebuie sa fie curata, iar pomii si
gardurile vopsite. Femeile care merg la biserica pentru slujba Deniilor trebuie sa poarte pe
cap o naframa neagra.

BIBLIOGRAFIE:
Mihai Pop „Traditii si obiceiuri populare din strabuni”-Bucuresti, Editura Didactica
si Pedagogica, 1995;
Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă , “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism,
1985.

TRADIŢII SI OBICEIURI DE PASTE, MOSTENITE DIN BATRANI

Invatatoare:Patrascu Corina
Liceul Tehnologic C.N.Plopsor-Plenita

Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii,

la origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem

536
răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat . Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care
sunt moştenite de sute de ani şi încă se respectă de către bătrâni. .
Satul nostru păstrează câteva tradiţii deosebite pentru joia mare şi anume: în
această zi oamenii merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi, iar copiii merg să se
grijească. Noi mergem cu copiii de la scoala la biserică, unde asistă la slujbă, apoi se grijesc.
Tot joi este şi ziua de pomenire a Morţilor (ultima din Postul Mare), iar oamenii duc la
biserică mâncare şi băutură in cosuri , pentru a se sfinţi şi a se da de pomană.
În această zi se dau de pomană pentru morţi pahare sau căni cu vin şi colac, iar
de cană se prind flori din grădină. Seara, la denie, femeile duc la biserică căni care se umplu
cu vin şi se sfinţesc de preot, apoi se dau de pomană pentru morţi. La denia de joi lumea
îngenunchează de 12 ori , fiindcă se citesc 12 evanghelii. După isprăvirea fiecăreia ,
ţârcovnicul stinge câte o lumânare dintre cele 12 aprinse. Femeile au la ele o sfoară şi la
sfârşitul fiecărei evanghelii fac câte un nod pe sfoară .
La sfârşitul slujbei sunt 12 noduri .Cu ea se încingeau copiii bolnavi de friguri şi
femeile însărcinate , când nu puteau să nască .
În Vinerea Patimilor era bine să ţii post negru, fara mancare, doar se bea apa.
În Sâmbăta Mare, femeile pregătesc cea mai mare parte a bucatelor tradiţionale (miel,
drob, cozonaci, sarmale, piftie, etc) şi cel mai important ouăle roşii care nu pot lipsi de pe
masa nici unui român şi bun creştin. Încă mai sunt femei care vopsesc ouăle cu foi de ceapă,
cu flori de tei şi nu folosesc vopselele din comerţ. După ce se vopsesc ouălele se ung cu
grăsime ca să lucească.Tot astăzi se sacrifică mieii.

Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu , “Folclorul literar românesc”, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1990.
Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă , “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism,
1985.

ÎNVIEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

ŞTEF RENETA, GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „VOINICELUL"

Învierea lui Isus este un eveniment care s-a petrecut acum două mii de anii, un
eveniment copleşitor pentru om deoarece depăşeşte posibilităţile raţiunii umane, dar cu
toate acestea este o realitate care se transmite din generaţie în generaţie. Învierea
Domnului este o sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, ea reprezintă însuşi începutul
şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea.
Paştele creştin derivă din Paştele evreiesc, numit „Pesach", cuvântul de origine al
cuvântului şi a fost sărbătorit pentru prima dată în jurul anului 1400 înainte de Cristos,
dată la care evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul Domnului.

537
 Prin învierea Sa, Hristos ne-a adus o nemărginită bucurie, el ne-a izbăvit de
moarte, din robia păcatului şi de osânda iadului, redeschizând uşile Raiului. La moartea lui
Isus cerul s-a întunecat, catapeteasma templului s-a crăpat în două, iar la slăvita Sa înviere
din morţi cerul şi pământul s-au umplut de lumină. Lumina lui Hristos a luminat prin
înviere întreaga fire văzută şi nevăzută, creată de Dumnezeu. Lumina strălucitoare a
Învierii Domnului învăluie sufletele tuturor creştinilor, transfigurându-le, curăţindu-le,
înnobilându-le, înălţându-le spre tronul Celui Preaînalt.
Acest praznic mare al creştinătăţii necesită şi o pregătire deosebită. În special
românii aşteaptă învierea lui Isus cu post aspru şi îndelung, se împace unii cu alţii, ca apoi
să se apropie de scaunul preotului duhovnic pentru a-şi mărturisi păcatele cu sinceritate şi
pentru a se împărtăşi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Nu sunt
uitate nici locuinţele şi curţile românilor care trebuie să fie cât se poate de bine îngrijite şi
curate, pentru ca sosind Sfintele Paşti toate să se afle în deplină rânduială.
Fiind una dintre cele mai importante sărbători creştine Sărbatoarea de Paşte este
asociată cu o serie de simboluri tradiţionale: pasca, mielul, ouăle, crucea, slujba învierii.
Fiecare dintre aceste simboluri sunt legate de Răstignirea şi Învierea Domnului Iisus
Hristos. Sărbătoarea de Paşte este cea care vesteşte şi venirea primăverii şi astfel
principalele simboluri de Paşti sunt legate de fertilitate, puritate şi pace.
Pasca este mâncată decursul sărbătorii Paştilor şi este făcută numai din făină
curată de grâu ales, cernută prin sită deasă. Pasca reprezintă acea pâine binecuvântată care
ne aduce aminte de mana din pustie, de grija lui Dumnezeu faţă de oameni.
Mielul îl simbolizează însuşi pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele lumii
şi care a murit pe cruce precum un miel nevinovat.
Crucea este unul din cele mai vechi şi răspândite simboluri ale umanităţii, are
puterea de a produce Învierea, de a birui asupra răului şi morţii, aşadar aceasta reprezintă
un element al mântuirii fiinţei umane şi dovada nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru
creaţia sa.
Ouăle de Paşti semnifică victoria binelui asupra răului şi au fost recunoscute ca
un simbol al vieţii şi al fertilităţii. Legenda spune că Maica Domnului a venit să-şi plângă fiul
răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din
rănile lui Iisus. Domnul atunci a grait şi celor de faţă: “De acum înainte să faceţi şi voi ouă
roşii şi încondeiate întru aducere aminte de răstignirea mea. Există şi o tradiţie de a sparge
ouăle prin ciocnire şi a rosti “Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”.
La miezul nopţii poporul se adună la sfânta biserică pentru Slujba Învierii, fiecare
persoană are în mână câte o lumânare pe care o aprinde de la lumânarea preotului care
zice: “Veniţi de luaţi lumină!”, ducând-o apoi acasă. Se înconjoară biserica de trei ori în
frunte cu preotul, oamenii imnul bucuriei: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte
călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Când la strană se cântă “unii pe alţii să ne
îmbrăţişăm”, cei de faţă se îmbrăţişează sau îşi dau mâna. Acesta este un semn de bucurie,
pace, iubire, lăsându-se la o parte orice supărare, existând credinţa că cei ce se
îmbrăţişează acum şi se sărută în ziua de Paşti se întâlnesc pe cealaltă lume.
Preotul înmoaie busuiocul în aghiazmă şi sfinţeşte coşurile pline de bunătăţi ale
credincioşilor veniţi la biserică să primească binecuvântare, spunând “Hristos a înviat!”
Învierea Domnului din morţi este cel mai mare praznic al Bisericii lui Dumnezeu,
este sărbătoarea sărbătorilor, fiindcă în ea se vădeşte iubirea Părintelui Ceresc faţă de
întreg neamul omenesc, îndemnându-ne la iubire, iertare şi înţelegere. Poporul român a
538
ştiut dintotdeauna să acorde cinstea cuvenită acestui măreţ praznic împărătesc, fiecare
comunitate strângându-se în jurul bisericii şi constituind cu toţii o familie, întemeiată pe
pace, armonie şi dragoste.

539
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

Prof.înv.primar BARBU VIORELA

Liceul cu Program Sportiv Sebeş, jud.Alba

Pentru lumea creştină, cea mai importantă zi este ziua Învierii Domnului. Despre
această zi şi despre Mântuitorul Isus Hristos s-a prorocit mult în Vechiul Testament, iar
prorocirea s-a împlinit, aducând multă bucurie, dar şi zile de durere. Mari şi însemnate au
fost şi zilele creaţiei omului, a pogorârii de pe munte a proorocului Moise cu tablele legii cu
poruncile lui Dumnezeu, a Bunei Vestiri când Ferioara Maria primeşte vestea că îl va naşte
pe Isus, Mântuitorul lumii, ziua naşterii Mântuitorului când a răsărit Soarele Dreptăţii.
Zilele de tristeţe şi durere au fost: căderea omului în păcat, zilele potopului cu
apă, ziua amestecării limbilor la Turnul Babel, arderea cetăţilor Sodoma şi Gomora,
uciderea pruncilor de către Irod, ziua când Isus a fost vândut de către Iuda, şi alte zile triste
în cursul veacurilor.
Cea mai tristă zi din istoria omenirii a fost ziua răstignirii Domnului, iar cea mai
mare şi mai frumoasă sărbătoare, cea mai înălţătoare zi a fost Ziua Învierii Domnului Isus
Hristos, ziua cea mai curată a bucuriei, ziua care a adus cele mai dulci mângâieri în lume,
ziua în care s-a săvârşit cea mai mare minune. Din această zi, din minunea Învierii
Domnului a izvorât bucurie şi mângâiere, har dumnezeiesc, dor şi mister. Sărbătoarea cea
mai însemnată şi mai îmbucurătoare de peste an o reprezintă Paştile sau Învierea
Domnului pentru că în această zi “ Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“, iar pe cei vii i-a răscumpărat de sub jugul
păcatului strămoşesc şi i-a împăcat cu Dumnezeu. Această mare sărbătoare cade
întotdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai plăcut şi cel mai frumos, când toată
natura revine la viaţă. După un post îndelungat şi greu cum e Postul mare sau Paresimile,
românii aşteaptă sărbătoarea aceasta cu dor, bucurie şi caută ca locuinţele lor să fie cât se
poate de curate, bine îngrijite şi se pregătesc cu toate cele de trebuinţă astfel încât de
sfintele Paşti toate să fie în bună rânduială. Femeile, începând cu Joia mare sau cu câteva
zile înainte, încep a deretica şi a îngriji prin case, a roşi şi împestriţa ouă, a coace pască şi
alte copturi. Fiecare caută să nu rămână cumva mai pe urmă pentru a nu fi luat în râs şi
batjocură, iar Sfintele Paşti să-l surprindă ca pe un neom între oameni. Învierea lui Hristos
este dogma creştinătăţii, este dogma mântuirii neamurilor prin credinţa ortodoxă.
Ce a fost viaţa lui Isus Hristos?
Toată viaţa lui Isus Hristos n-a fost decât o suferinţă: cei 33 de ani au reprezentat
greutatea unei cruci, o cruce purtată pentru mântuirea neamurilor lumii. Este urmărit de
mic de Irod să fie omorât, îngăduie diavolului să-l ispitească, învăţăturile sunt luate drept
hule, iar minunile săvârşite de El satanice. Trădat, prins, închis, judecat şi chinuit, nu s-a
răzvrătit “...chinuit a fost, dar s-a suspus şi n-a deschis gura sa; ca un miel la înjunghiere s-a
dus şi ca o oaie fără glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura sa.” (Isaia 53, 7).
În mormântul rece unde a fost pus Isus, străjuit cu oaste de pază, se petrecea
minunea minunilor sfinte. După trei zile, trupul lui Isus revinela viaţă, părăseşte mormântul
înălţăndu-se la ceruri.
Învierea a desăvârşit lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor
oamenilor şi a dovedit că cel răstignit a fost fiul lui Dumnezeu.

540
 Amintirea acestei minuni mari ce s-a petrecut acum mai bine de 2000 de ani în
Ierusalim, este în fiecare an zi de sărbătoare, simbol al renaşterii moralei umane, după
“iarna” grea a păcatelor, dar şi simbol al învierii naturii după anotimpul de iarnă cu
vitregiile sale.
În decursul sărbătorii Paştilor, cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă
românii de pretutindeni este pasca. Originea ei, după cum spune o legendă este
următoarea:
Se zice că odată când a călătorit Domnul Isus Hristos împreună cu apostolii săi
prin mai multe sate şi oraşe, s-au oprit la un gospodar să-şi tragă sufletul şi apoi să plece
mai departe. Gospodarul, un om de omenie, i-a primit şi i-a ospătat cu ce a avut şi cum a
putut el mai bine, iar când s-au pregătit de drum le-a pus merinde în desagi. Mulţumind
gospodarului, Hristos cu apostolii săi şi-au luat rămas bun şi au pornit mai departe până au
ajuns într-o pădure. Mergând prin pădurea aceea, l-au întrebat apostolii pe Isus Hristos
când sunt Paştile, iar Domnul le-a răspuns că acestea vor fi atunci când vor găsi pâine de
grâu în traistele pe care le au cu dânşii. Căutând ei în desagi au găsit pâinea de grâu pusă
acolo de gospodarul la care au poposit, iat Isus le-a spus să se bucure pentru că acum sunt
Paştile. De atunci e datina creştinilor de a face pască. Pentru că este coptura cea mai
însemnată, trebuie să fie făcută din pâinea cea mai aleasă, iar cea mai aleasă pâine, după
credinţa românilor este grâul, pentru că el este cinstea mesei. Afară de pască, cele mai
multe românce mai fac şi alte copturi precum: babe, moşi, cozonaci rotunzi şi lungăreţi,
învârtite, plăcinte simple şi plăcinte în tavă etc., iar dintre fripturi cea mai însemnată este
friptura de miel, numit mielul Paştilor.
O altă datină este roşirea ouălor. Mulţi s-au întrebat şi încă se întreabă de unde au
provenit şi ce însemnătate au ouăle roşii sau colorate, ce sunt obişnuite la sărbătoarea
Paştilor. Oul se zice că reprezintă pe Creatorul lumii, care produce tot şi conţine în sine
totul. La români ouăle roşii sunt în stimă mare, în ultimele zile din Paresimi, care preced
Paştile, nu se găseşte casă românească în care ele să nu fie obiectul de prima preocupare.
Există multe legende care explică înroşirea ouălor, una dintre ele ar fi aceasta: Se zice că
atunci când Domnul nostru Isus Hristos se afla răstignit pe cruce, iar duşmanii îl necăjeau
şi-l batjocoreau în tot chipul, Maica Domnului făcându-i-se milă de fiul ei, a luat o coşarcă
plină de ouă şi încercă să-i determine pe cei neîndurători să înceteze a-l chinui şi necăji mai
mult, dar aceştia în loc să o asculte şi să li se facă şi lor milă de Isus şi să înceteze, începură
a-l batjocori şi mai tare. Maica Domnului, văzând acestea, a pus coşarca cu ouăle lângă
cruce şi a început a plânge în hohote. Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi
picioarele lui Isus sângele şiroi, în scurt timp ouăle care se aflau într-însa se umplură aşa de
tare de sânge că se făcură toate roşii, ca şi când ar fi fost vopsite.
Din toate legendele rezultă că oamenii au început a face ouă roşii de pe timpul
Domnului nostru Isus Hristos şi mai cu seamă începând de la Învierea sa încoace. Românii
de pretutindeni fac ouă roşii numai şi numai de Paşti. Zilele menite de români pentru
prepararea acestui soi de ouă sunt cele din Săptămâna Patimilor, începând de marţi înainte,
cu deosebire însă Joia mare, Vinerea seacă şi Sâmbăta Paştilor. Românii din Munţii Apuseni
ai Transilvaniei consideră că dacă nu se vopsesc ouă de Paşti lumea se va potopi. Ei spun că
este un om pe nume Antecrist, care are de ros un lanţ mare şi dacă îl va termina de ros,
atunci s-a potopi lumea. Şi el tot roade până în ziua de Paşti, atunci e mai gata. Dar copiii
umblă atunci cu ouă roşii şi el se uită la el şi-şi uită de muncă, iar lanţul se îngroaşă şi lumea

541
mai scapă un an de potop. Când însă oamenii nu vor mai înroşi ouă la Paşti, atunci şi lumea
se va potopi.
În noaptea de Înviere oamenii merg la biserică ca sa-l laude şi să-l preamărească
pe Dumnezeu, să-i mulţumească acestuia din adâncul inimiipentru că i-a învrednicit să
petreacă cu sănătate Postul cel mare şi a ajunge voioşi ziua cea mult dorită şi aşteptată. Se
spune că cine nu merge la Învierea lui Hristos la biserică, acela se îmbolnăveşte şi petrece
apoi tot anul până la Paştile viitoare în tot felul de boli, neajunsuri şi nevoi. Pentru a-şi
manifesta bucuria ce o simte fiecare şi pentru a arăta solemnitatea actului liturgic al
Învierii, se cuvine ca fiecare să aibă la săvârşirea lui o lumânare aprinsă în mână. După
Înviere, fiecare se întoarce cu lumânarea acasă, lumânare care se păstrează pe tot parcursul
anului pentru a păzi casa de duhurile rele şi de urgiile naturii. Mulţumind lui Dumnezeu că
au ajuns Sfintele Paşti cu bine şi sănătate, se aşeză cu toţii la masă, gustă câte o bucăţică de
pască sfinţită şi numai după aceea bucatele pregătite care se află pe masă. Se zice că cine
doarme în ziua de Paşti, acela va fi somnoros şi leneş tot anul. Afară de acestea, se mai
crede că dacă plouă în ziua de Paşti, tot timpul până la Rusalii va fi ploios, iar dacă va bate
grindina atunci va fi mănos. Se mai zice că în ziua de Paşti nu e bine să plătească omul
datorii, dar nici să dea cu împrumut, că atunci tot anul va da, iar de luat sau de căpătat nu
va lua sau căpăta niciodată.
O altă datină este udatul care are loc a doua zi de Paşti; feciorii iau parfum şi merg
pe la casele unde se găsesc fete şi le stropesc. Fetele după ce au fost udate, îi invită pe cei
care le-au udat la masă, îi cinstesc cu fel şi fel de bucate şi le dau câte un ou roşu.
Aceste tradiţii şi obiceiuri îmbogăţesc viaţa culturală, spirituală şi religioasă, iar
manifestările lor aduc bucurie şi speranţă în viaţa oamenilor. Putem aminti aici (şi ne
referim la tradiţii româneşti locale) Băbăluda – obicei de primăvară în sate din judeţul Alba,
obicei care face parte din varietatea obiceiurilor tradiţionale din ciclul calendaristic, care se
crede că ar proteja şi provoca rodul pământului. La manifestări, de obicei cu tineret şi copii,
este uzuală strigarea:
“Cocoşii galbeni or cântat
Jos în vale s-or lăsat
Apă-n aripi şi-or luat.
Ca să facă-un feredeu
Să scalde pe zeul zeu.
Zeul zeu cusutu-i sai?
Tot se scaldă şi se-ntreabă
Ce-i mai bun pe-acest pământ
Ce-i mai bun ca oaia lui
Că te-mbracă şi te-adapă
Tot se scaldă şi se-ntreabă
Ce-i mai bun decât calul bun?
Ce te duce ostenit
Şi te-aduce hodinit.”

Alimori – tot obicei moţesc – judeţul Alba, obicei ca o primă instanţă de judecată
publică. E o formă de manifestare a opiniei publice faţă de orice act care nu respectă
comportamentul consimţit de tradiţie.

542
 Conţinutul strigării constă în strigarea faptelor de peste an care se pretează a fi
judecate, în special fapte negative. De exemplu, sunt criticate femeile şi fetele care nu şi-au
tors lâna, fuiorul de câlţi – activitate casnică pe perioada de iarnă a acestora. Şi strigătura
sună aşa:
“ Alimori, mori
Cine nu şi-a tors câlţii
Să-i murdărească dihorul
Cine nu şi-a tors urzeala
S-o murdărească Tândala”

Derivaţie din Alimori – obicei “ hodăiţatul” la prinderea postului – tot în sate

ardeleneşti – copii cu ghemotoace de cârpe îmbibate cu petrol şi legate cu sârmă se urcă pe
deal, pe colină, seara şi după ce le aprind, le învârtesc deasupra capului cu strigături:
“ Cine n-a mâncat cârnaţul
Să-i ardă foamea maţul
Cine n-a gătat slănina
Să-i ardă foamea splina.”
Un alt obicei din Transilvania este Serbarea junilor. Ceata junilor formată din
cinci până la douăzeci de tineri îşi alegea un vătaf, un armaş mare, un armaş mic şi un sutaş
care administra averea cetei. Cei aleşi erau aruncaţi de trei ori în sus. După alegere, junii
ieşeau în faţa bisericii şi încingeau o horă. Fiecare june ajungea în mijlocul horei şi juca
buzduganul, aruncându-l de trei ori în aer şi prinzându-l în mână. În a doua zi a săptămânii,
junii se duceau să ureze la casele cu fete şi primeau în dar ouă roşii. La petrecerile junilor se
practica aruncarea cu ţolul. Vătaful junilor era îngropat fictiv şi i se făcea o parodie de
înmormântare.
Sărbătorile pascale au generat de-a lungul veacurilor manifestări religioase şi
sociale, culturale, transformate în tradiţii şi obiceiuri zonale şi locale dintre care unele s-au
pierdut în timp, altele s-au păstrat până în zilele noastre.

BIBLIOGRAFIE:
1.Niculiţă-Voronca, Elena, 1998, Datinele şi credinţele poporului român, Edit.
Polirom, Iaşi
2.Marian, Simion, 2001, Sărbătorile la români, Edit. Grai şi suflet-Cultura Naţională,
Buc.
3.Pop, Mihai, 1999, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Edit. Univers, Bucureşt

TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE DIN ZONA ETNOGRAFICĂ SIBIU

Prof.înv.preșc. Ștefan Olivia, Grădinița cu P.P. nr.29, Sibiu

Sfânta Sărbatoare a Învierii Domnului reprezintă în satul românesc cea mai

importantă sărbătoarea a creștinităţii din rândul praznicelor împărătești de peste an. În

543
judeţul Sibiu tradiţţile și obiceiurile din perioada Postului Mare până la Înviere sunt cele
mai diverse, având în vedere faptul că până la începutul anilor 1990, etnia săsească ocupa
25% din populaţia totală a judeţului. Mai mult decât atât, judeţul Sibiu este împărţit în 5
mari zone etnografice. Valea Târnavelor care se găsește în partea de nord a judeţului, Valea
Secașelor în zona vestică, Mărginimea Sibiului în zona sud vestică, Taţa Oltului în zona sud-
estică și Valea Hârtibaciului în zona Estică.
Mărginimea Sibiului reprezintă etalonul tradiţiilor și obiceiurilor pascale
specifice românilor. Poate cel mai frumos obicei de Paşti întâlnit încă în zonă poartă
denumirea „Mironosiţele“. Încă se mai face în satul Rod, în oraşul Sălişte şi poate în alte
sate. Obiceiul constă într-o mică scenetă din noaptea Învierii, după Sfânta Liturghie şi
prezintă mironosiţele care mergeau plângând la mormântul Domnului, unde se întâlnesc cu
îngerul vestitor al minunii. Mironosiţele sunt interpretate de fete de până la 12 ani, iar în
scenetă apar un ostaş, arhiereul, un înger şi Iisus. Textul vechi al scenetei a fost cules şi
prelucrat de celebrul miniaturist Picu Pătruţ, autorul imnului de Florii de la Sălişte, dar
obiceiul este legat şi de un cantor celebru din secolul al XIX-lea, numit Neculai al Plaiului.
Acest cantor sau crâsnic, după un stagiu la Mănăstirea Neamţului, s-a întors la Galeş şi se
ocupa de copii. Numele complet al cantorului este necunoscut, dar el era celebru în zonă
pentru că multiplica în manuscris multe cărţi de rugăciuni. Lumea din Galeş credea că el a
inventat obiceiul păstrat astăzi la Rod şi reînviat la Sălişte, unde se face în Duminica de
Paşti, după slujba de peste zi şi nu în noaptea Învierii.
Un alt obicei, păstrat în Mărginimea Sibiului, este „Casa Domnului“, prin care, în
biserica satului, se face un aranjament din crengi de brad, simbolizând mormântul
Domnului de la Ierusalim. Tradiţia spune că în secolul al XIX-lea, nişte păstori au mers la
Ierusalim, unde au văzut mormântul Domnului împodobit cu ramuri şi la întoarcere au
făcut această „casă“ în biserică. Obiceiul începe în Vinerea Mare, înainte de Prohodul
Domnului, iar în trecut cantorul şi copiii vegheau în acea noapte lângă mormânt. Casa
rămâne în biserică până la Înălţarea Domnului. „La Rod, în Duminica Paştilor, la ora 10:00,
se face o masă de obşte cu cei din Consiliul parohial, iar cel care a plătit «paştile» (n.r.:
pâinea sfinţită în noaptea Învierii) oferă o masă. Apoi, lumea vine la morminte cu ouă,
cozonac, vin şi un colac. Preotul face binecuvântare la morminte, iar tinerii căsătoriţi de la
ultimul Paşti, înveşmântaţi în hainele de miri, primesc daruri de la foştii nuntaşi, care
constau în vase. Foştii nuntaşi şi foştii miri merg apoi la Căminul cultural şi primesc o masă
asemănătoare celei de la nuntă, dar nu se joacă.
„Prinsul verilor şi veruţelor“, din Sâmbăta Sfântului Teodor, un obicei întâlnit
odinioară în toată Mărginimea Sibiului, iar astăzi doar la Sibiel. Copiii veneau cu o
farfurioară de grâu şi împărţeau grâul dulce, rostind versuri şi devenind astfel „veri“ sau
„verişoare“, iar gradul de rudenie era respectat toată viaţa. „La Ocna Sibiului, obiceiul se
mai făcea într-o perioadă şi cu un pom şi se mima un soi de nuntă. Am mai găsit însemnări
de la sfârşitul secolului al XIX-lea ce relatau un obicei al copiilor de a bate toaca în toată
perioada de până la Paşti, dar nu avem explicaţia acestui obicei. Obiceiul Hodaiţului este
întâlnit şi în Ardeal, un fel de spovedanie în public, pe dealuri. Se aprindeau focuri şi strigau
diferite păcate din sat şi vorbele de dragoste dintre tinerii care urmau să se căsătorească.
Vorbind de partea de Nord a judeţului, partea estică și parţial zona vestică,
obiceiurile din perioada Postului Mare sunt vădit influenţate de cultura tradiţională
săsească. Tradiiţii mai importante și transmise încă din generaţie în generaţie sunt cele
dinaintea Floriilor, când gospodarii curaţau gradin interioară a gospodăriei, ardeau
544
gunoaieie adunate și aduceau prinso de mulţumire pentru ca recolta din jurul casei și casa
să fie protejate de divinitate tot timpul anului.
La Florii, mergeau la biserică cu ramuri de salcie, care erau sfinţite și apoi duse
acasă, așezate în camera bună și în curtea gospodăriei.
Perioada imediat următoare era Săptămâna Mare, perioadă de post și perioada în
care se finalizau lucrările în jurul gospodăriei. Se ţinea post în fiecare zi iar datoria fiecărui
membru al familiei era să se spovedească și să se împărtășească până în Vinerea Mare.
Pe Valea Târnavelor, Mediaşul se individualizează prin două jocuri diferite de cele
anterior prezentate: oină şi ţuru, ambele jucate în cartierul Moşnei. În prima zi de Paşti, la
ora 10, locuitorii de pe strada Stejarului se strâng pentru un joc de oină, iar la final
câştigători şi învinşi marchează jocul cu un pahar de vin şi cu ouă roşii. Câteva străzi mai
departe, la ora 11, alţi medieşeni sărbătoresc Paştile prin ţuru, un joc asemănător oinei, dar
care se desfăşoară pe un teren în pantă. Câştigă echipa ce rezistă cel mai mult în joc. Ţuru
este un joc de cartier şi se desfăşoară în municipiul Mediaş din anul 1850.
Vânătoarea ouălor de Paşti se desfăşoară astfel: în dimineaţa primei zile de Paşti,
copiii se adună pentru a căuta ouăle ascunse de iepuraş, fie în casă, fie în grădină. Copilul
care găseşte cele mai multe ouă este declarat câştigător, iar toţi copiii sunt recompensaţi cu
ouăle găsite. În această formă, obiceiul este cunoscut şi practicat şi în rândul saşilor şi
landlerilor din judeţul Sibiu.
În trecut, se foloseau culori naturale obţinute din diferite flori, frunze, fructe şi
coji de copac uscate. Saşii întrebuinţau de Paşti nu numai vopselele roşii ci şi alte culori
(galben, verde, albastru, ) în nuanţe preparate din plante. Astfel, pentru fiecare culoare se
folosea un vas nou, pentru ca ouăle să nu se păteze. Culoarea roşie era obţinuta din sovârf,
scoarţa de arin roşu şi măr pădureţ, cimbrişor, măceş, sau coada cocoşului. Culoarea
galbenă se prepara din scoarţă de păr pădureţ sau frunze de măr sălbatic, coji de romaniţă
sau păpădie. Pentru obţinerea celorlalte culori, în afară de cea albastră, ouăle se vopseau
mai întâi în culoarea galbenă, după care, acestea erau introduse în vopselele dorite.
Cele mai frumoase ouă erau cele din zona Bistriţei, ornate cu flori, spice de grâu,
frunze de viţă-de-vie, sau scrise cu diferite zicale pe care feciorii le dăruiau iubitelor. Cu
această ocazie, fetele de măritat aveau prilejul să-şi aleagă logodnicul în funcţie de
frumuseţea oului primit.
Postul Paştelui începe cu Miercurea Cenuşii Aschermittwoch, denumirea vine de
la ceremonia binecuvântării cu cenuşă, ce simbolizează lepădarea de gândurile şi poftele
lumeşti. În această perioadă nu se ţineau nunţi şi petreceri, iar femeile mergeau la biserică
în portul de doliu.
În fiecare zi de a postului erau ţinute slujbe, iar tinerii se pregăteau de examenul
de confirmare. Acest important eveniment bisericesc şi social, reprezenta intrarea tinerilor
de 14 ani în rândul adulţilor, prin depunerea unui jurământ de credinţă în faţa membrilor
comunităţii bisericeşti şi a familiei, de a duce o viaţă în conformitate cu valorile creştine.
Evenimentul avea loc, de obicei, fie în Duminica Floriilor fie în a doua zi de Paşte. Fetele
confirmate primeau din partea bărbaţilor Bortenul (o pălărie din catifea, de formă
cilindrică, cu panglici colorate prinse la spate) iar băieţii primeau cojocul brodat.
Obiceiurile saşilor din Transilvania legate de sărbătoarea Paştelui s-au practicat
diferit de la o zonă la alta, existând foarte multe ritualuri derulate cu precădere în

545
Săptămâna Patimilor (germană Karwoche), cunoscută şi sub denumirea de săptămâna
liniştită.
În această perioadă existau diferite superstiţii, printre care se remarca
interzicerea oricărui fel de zgomot. Clopotele încetau să mai bată, căci erau considerate ca
aducătoare de grindină şi furtuni care stricau recolta din timpul verii. Se spune că fetele
care găseau în pădure flori galbene de ciuboţica - cucului urmau să se căsătorească anul
acela cu alesul inimii. Flăcăii îşi ciopleau fluiere din crengi de alun, crezând că sunetul lor
alungă vrăjitoarele.

Bibliografie:

Caragea, Dan , 2013, Paști sau Paște?, Adevărul;

Manea, Irina-Maria, 2012, Iepurașul de Paști – un vechi simbol, Historia - articol
Adevărul
Rusu, Oana , 2008, Paștele în comunitatea tradiţională: Învierea era așteptată cu
focuri aprinse în jurul bisericii, Ziarul Lumina
Săptămâna Luminată, 28 aprilie 2005, Jurnalul Naţional
Toma, Alina, 2012, Istoria sarbatorii Pastelui, CrestinOrtodox.ro
Ştefan, Camelia, Paștele de altă dată, Muzeul de Etnografie Săsească „Emil Sigerus”

546
 „TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE”

PROF. ÎNV. PREŞC. FODOR EMILIA, GRĂDINIŢA VOINICEL, TOPLIŢA

Tradiţiile şi obiceiurile constituie valori incontestabile ale poporului nostru şi nu

trebuie să lăsăm timpul şi evenimentele lumii moderne să ne facă să le uităm. Păstrarea,
cunoaşterea şi promovarea tadiţiilor şi obiceiurilor populare trebuie să devină o prioritate
pentru orice dascăl care doreşte să-şi formeze elevii în spiritual dragostei şi respectului
pentru valorile culturale naţionale autentice, moştenite de la generaţiile trecute.
Literatura, arta etnografică şi folclorul sunt valori ale culturii naţionale care oferă
modele comportamentale cu un puternic impact emoţional în rândul copiilor şi are
eficienţă deosebită în educaţia acestora. Admiraţia faţă de creaţiile populare înmugureşte
în sufletul copilului încă de când ascultă primele basme sau legende, proverbe şi zicători
născute din talentul şi înţelepciunea populară. Acest sentiment se dezvoltă apoi când
ascultă colindele şi doinele strămoşeşti şi când cu stângăcie învaţă primii paşi de dans
popular. Bogăţia şi varietatea folclorului nostrum, un adevărat „tezaur naţional”, dezvăluie
copilului frumuseţea şi bogăţia spirituală a neamului nostru, oglindită în creaţiile artistice
populare.
Educându-i pe copiii noştri să îndrăgească limba ce-o vorbesc, tradiţiile şi
obiceiurile locale şi ale ţării în care s-au născut, ne dă asigurarea că tradiţiile vor avea
continuitate. Tezaurul nostrum de tradiţii şi obiceiuri va dăinui asemenea unui izvor
nesecat, transmis din generaţie în generaţie.
Din ciclul sărbătorilor şi obiceiurilor de peste an, cu duble semnificaţii teologice
şi etnologice, aş dori să abordez Sărbătorile religioase de primăvară din care fac parte cele
dedicate Floriilor şi Paştelui, ţinute conform tradiţiei şi în zona noastră, a Mureşului
Superior.
Floriile, sărbătoare ţinută în duminica ce precede Sf. Paşti, după unii etnologi
preocupaţi şi de corespondenţe în mitologia precreştină, susţin că, înainte de a i se acorda
semnificaţia teologică creştină cunoscută, de intrare a Domnului nostru Iisus Hristos în
Ierusalim – era dedicată zeiţei romane Flora. Pe lângă semnificaţia de reînviere a naturii,
când înfloresc florile, sălciile şi pomii, s-au mai adăugat în timp semnificaţii noi, legate de
cultul moşilor şi strămoşilor, cu unele manifestări locale concretizate în săvârşirea unor
pomeni, curăţirea mormintelor şi cimitirelor, înfingerea în morminte a unor ramuri de
salcie ( cf. Ion Ghinoiu – etnolog). Din perspectiva interpretării etnologice, ramurile de
salcie reprezintă un simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară şi se duc la biserică în
ajunul Floriilor pentru a fi sfinţite la Utrenie. Odată sfinţite „mâţişoarele” de salcie,
împărţite şi aduse acasă, împodobesc icoanele, porţile, uşile locuinţelor, ferestrele, uşile
adăposturilor animalelor, streşinile, cu credinţa că acestea au valenţe protectoare,
tămăduitoare a unor boli ce pot apărea de-a lungul anului. În unele locuri, se scoteau
hainele şi zestrea la aerisit, tot cu credinţa unei primeniri; fetele se atingeau pe faţă cu
mâţişorii sfinţiţi, cu credinţa că se vor îmbujora şi înfrumuseţa precum florile şi astfel, vor fi
mai plăcute de băieţi.
De asemenea, cu mâţişoarele sfiinţite se atingeau animalele din gospodărie
pentru ca peste an să fie „înflorite”, adică frumoase; păstrându-se şi vara, erau folosite la

547
vreme de furtună, trăsnete, grindină, când se punea o crenguţă din ele pe foc cu credinţa că
fumul lor împrăştia vremea rea.
Amintind de momentul Intrării Domnului în Ierusalim, din perspectivă teologică,
Floriile reprezintă una din sărbătorile importante din an când credincioşii, participanţi mai
numeroşi decât în alte duminici şi primind ramurile „mâţişori” de salcie pentru a le duce la
gospodărie, retrăiesc emoţia intrării Mântuitorului în Ierusalim, călare pe asin, călcând pe
veşmintele şi ramurile presărate în calea Sa, întâmpinat fiind cu cuvintele, cântate azi în
Biserică, „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru Numele Domnului!”. Cu
ocazia acestei sărbători, Bisericile sunt şi ele împodobite cu ramuri de salcie şi flori care
sunt presărate pe covorul sau pe o pânză albă din faţa sfântului altar şi a icoanei
Mântuitorului.
Sf. Paşti, sărbătoarea fundamentală a creştinilor, cu semnificaţii teologice
deosebite legate de jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos pentru răscumpărarea
noastră- reprezintă şi o sărbătoare cu bogate semnificaţii etnologice. Slujba dedicată
Învierii Domnului, este pe lângă un prilej de celebrare a momentului socotit cel mai
important din viaţa creştinilor şi un moment de socializare şi solidarizare a comunităţii, de
întâlnire a fiilor satului. O serie de obiceiuri însoţesc marea sărbătoare. Spre exemplificare,
dimineaţa, după ce credincioşii duc anafura acasă, precum şi coşurile cu ouă roşii, pasca,
vinul, cozonacul, drobul de miel - toate sfinţite, membri familiei, în funcţie de tradiţia
instituită, desfăşoară un adevărat ritual, începând cu spălatul, luatul anafurei şi ciocnitul
ouălor, însoţite de cuvintele „Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!” . Masa de Paşti începe cu
ouăle roşii şi pasca, o coptură de nelipsit, bine dospită , garnisită cu brânză şi decorată în
formă de cruce .
Printre obiceiurile practicate în zonă se număra spălatul ritual, de exemplu fetele,
îşi spălau faţa într-un vas în care se puneau un ou roşu şi câţiva bănuţi (iniţial din argint)
sau un inel, cu credinţa că ar rămâne cu feţele îmbujorate, strălucitoare şi mai curtate de
băieţi (cum era bunăoară în localităţile Subcetate, Hodoşa, Sărmaş, Bilbor). Dealtfel, multe
din peţituri şi logodne se planificau pentru zilele de Paşti. A doua zi de Paşti era însoţită şi
de diferite jocuri, distractive, sau întreceri cum erau cele legate de probarea curajului pe
leagănele („huţurile”) instalate cu lanţuri lungi între doi brazi înalţi sau la grinda şurilor
înalte ( spre ex. în Subcetate sau Gălăuţaş), care reprezenta de fapt de multe ori un act de
iniţiere, de trecere de la copilărie la stadiul de feciorie, sau pur şi simplu încercarea
curajului fetelor, cu tot hazul ce decurgea de aici. În alte localităţi ca Sărmaş, Topliţa, Bilbor
ş.a. era folosit scrânciobul tot în acest sens. A treia zi de Paşti, în multe sate din zona de care
amintesc, se organiza câte o horă la care participau mai ales tinerii, etalându-şi fiecare
cămeşile sau alte elemente de port popular, noi ţesute şi cusute. Dealtfel, obiceiul „înnoirii”
îmbrăcămintei cu ocazia Sf. Paşti, era omniprezent, oricât de nevoiaşe ar fi fost familiile,
aceasta impunându –se tot prin tradiţie, care trebia să – ţi consacre şi apoi să- ţi păstreze
un anumit statut, respectabil.
Lumina Sfântă şi Căldura Paştelui să vă încălzească sufletele şi să vă lumineze
mintea!
Paşte fericit !
Ispasul, sau sărbătoarea Înălţării Domnului, este altă sărbătoare din ciclul celor
religioase, de primăvară, la fel cu semnificaţii deopotrivă teologice şi etnologice. Cade în
fiecare an la patruzeci de zile după Înviere, adică în joia din săptămâna a şasea după Sf.

548
Paşti. Odată cu această sărbătoare legată de Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, există credinţa de înălţare la cer şi a sufletelor morţilor. Formula de salut
creştinesc se schimbă cu cuvintele „Hristos s-a înălţat!” şi se răspunde „Adevărat că s-a
înălţat!”
Tot de Ispas este îndătinată tradiţia cultului eroilor neamului, fiecare comunitate
românească datoare fiind a comemora jertfa ostaşilor noştri căzuţi pe toate câmpurile de
bătălie, fie în războiul de reîntregire a neamului, fie în alte războaie sau evenimente istorice
cu însemnătate naţională sau locală deosebită. În Ardeal, această cinstire a eroilor a
dobândit şi se caracterizează de obicei printr-o pioşenie deosebită, aşa cum este cazul
pomenirii celor 771 ostaşi români căzuţi şi care îşi găsesc odihna în Monumentul -
mausoleu de la Topliţa- Gura Secului, unde au avut loc primele mari lupte, odată cu
trecerea Carpaţilor în Transilvania de către armata română în vara anului 1916, în marele
război pentru desăvârşirea unităţii noastre naţionale. Însă, această pomenire întru slava
eroilor neamului are loc şi în bisericile şi în toate smeritele şi aparent uitatele cimitire din
satele noastre.
Din perspectivă etnologică mai amintim faptul că pentru comunităţile agro –
pastorale din zonă, Ispasul reprezintă şi „ pornitul oilor pe brânză”. De asemenea, se împart
şi în zona noastră plăcinte cu brânză şi ceapă verde întru pomenirea morţilor din familii.
Rusaliile, altă sărbătoare din ciclul celor religioase de primăvară, celebrează
cincizeci de zile după Sf. Paşti, având ca semnificaţie teologică Pogorârea Duhului Sfânt. În
zona Mureşului Superior, dar nu numai, din perspectiva culturii populare, tradiţionale, ea
cuprinde şi obiceiurile legate de împărţirea plăcintelor cu urdă şi mărar pentru cei vii şi
morţi, precum şi sfinţirea ramurilor de tei şi împodobirea cu acestea a porţilor, streşinilor,
locuinţelor şi anexelor gospodăreşti. Pe lângă valenţele protectoare şi vindecătoare
atribuite teiului, acesta este socotit un arbore al prieteniei şi fidelităţii. Nu întâmplător de
aceea, ca şi în alte zone ale ţării, se practica în această zi şi obiceiul „Prinsul Verilor şi
Verişoarelor”, când puberi în jurul vârstei de 14 ani, se leagau prin jurământ solemn, băieţii
cu băieţi şi fetele cu fete, constituind prime forme de asociere, adevărate instituţii sociale,
care reprezentau tot forme de iniţiere, deoarece prin diferite simulări de ceremonialuri
nupţiale, prefigurau principala preocupare a tinerilor spre a dobândi „experienţă” pentru
perioada în care urmau fiecare să – şi caute un viitor tovarăş de viaţă ( Ion Ghinoiu-
etnolog).
Ultima sărbătoare care face trecerea la calendarul sărbătorilor de vară este legată
de Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, numită în tradiţia populară Sânzâiene. Conform
tradiţiei mitologice, iniţial Sânzâiana era o zeiţă agrară celebrată la solstiţiu de vară când se
împârguiesc lanurile de grâu sau orz şi înfloreşte planta care-i poartă numele. Dar, apărând
numai în cete, de obicei în număr fără soţ, au fost socotite treptat divinităţi nocturne (
lunare), care în noaptea de 23/24 iunie, în timp ce umblă pe pământ sau plutesc în aer,
cântă şi dansează, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi
animalele, stropesc cu leac şi miros florile, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor ,
apără semănăturile de grindini şi vijelii.
Sânzâienele sunt considerate Zâne Bune, spre deosebire de Iele, care sunt Zânele
Rele. Obiceiul de Sânzâiene era însoţit de numeroase ritualuri, dintre care azi se practică
mai ales împletirea cununii de sânzâiene, pentru aflarea ursitei. Aceasta se aruncă pe
acoperişul caselor şi şurilor ( în Topliţa, Subcetate, Sărmaş, Hodoşa, Gălăuţaş, Stânceni,

549
Bilbor, Corbu); dacă se opreşte pe acoperiş cununa este aducătoare de noroc, dacă însă
cade de pe acoperiş prevesteşte răul.
Sânzâienele sunt invocate cel mai mult de fetele tinere la vârsta căsătoriei şi de
tinerele neveste în ziua de 24 iunie; în unele locuri cununa împletită cu acest prilej, se aşază
la porţi, în târnaţul, prispa sau pridvorul casei, uneori chiar în pomi; fetele îşi spălau părul
cu „iarba mare” pentru a deveni mai plăcut feciorilor; se practica scalda rituală a fetelor şi
nevestelor tinere în ape curgătoare ( în locuri tăinuite) sau tăvălirea lor prin pajiştile
înrourate în nopţile de Sânzâiene pentru a fi frumoase, „proaspete” şi îndrăgite tot timpul
anului.
În Transilvania, Banat, Maramureş, Oltenia, Bucovina, Moldova centrală şi de
nord, sărbătoarea se numeşte Sânzâiene, iar în restul teritoriului din Moldova de sud,
Dobrogea, Muntenia se mai numeşte Drăgaica.
Cu întreg sincretismul lor, datorat reminiscenţelor rituale precreştine, aceste
sărbători cu repertoriul obiceiurilor populare care le însoţesc au o semnificaţie etnologică
deosebită. Ele contribuie la definirea identităţii noastre culturale tradiţionale în acest
spaţiu şi implicit la perpetuarea unor elemente arhaice ce au influenţat continuitatea şi
stabilitatea etnoculturală a satelor româneşti sau recunoaşterea apartenenţei noastre la o
anumită cultură deosebit de bogată în datini strămoşeşti.

TRADITII SI OBICEIURI LOCALE – ÎMPUSCATUL COCOSULUI

Danci Petronela Ramona, Grădiniţa P.P. nr. 2 Haţeg

Filimon Ioana Maria, Grădiniţa P.P. nr. 2 Haţeg

Densuşul…acel sat situat în partea de vest a depresiunii Haţegului, înconjurat de

dealuri şi străjuit cu sfinţenie de munţii Retezat. În Ţara Haţegului, ca şi în alte părţi
probabil, fiecare localitate are două istorii: una ancestrală transmisă de la o generaţie la
alta, care trăieşte în sufletul fiecărui locuitor al aşezării şi alta consemnată în filele istoriei
din momentul în care satul a devenit un loc de pricină între două „forţe” sau când, din mila
vreunui domn a fost îmbogăţit cu un locaş sfânt. Aşa s-a întâmplat şi cu Densuşul.
Istoricul comunei Densuş trebuie să considerăm că este strâns legat de existenţa
monumentului istoric „Biserica Sfântul Nicolae” din satul Densuş, bijuterie arhitectonică
medievala românească. Din anumite ipoteze s-ar crede că această biserică este cea mai
veche biserică cunoscută pe teritoriul ţării şi e datată încă din secolul IV-VI.
Tot din aceste locuri îşi trag obârşia familia de intelectuali care s-a impus în mod
deosebit în cultura şi spiritualitatea românească şi anume, familia Densuşenilor: Vizante,
Beniamin, George, Aron, Nicolae, Ovid, Romul, Alexandru, Septimiu, Pompei, Eliza şi Elena.
În această zonă binecuvântată de Dumnezeu, tradiţia şi folclorul se păstrează cu
sfinţenie. Cu conotaţii specifice am putea vorbi despre: naşterea şi botezul la densuşeni,
nunta, tradiţii legate de moarte şi înmormântare, obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou, „
Împuşcatul cocoşului” şi „Jocul cerbului”.

550
 În cele ce urmează ne vom opri asupra uneia dintre tradiţiile rurale, destul de
bine conservate în zona Densuş, mai ales în satul Peşteniţa care se găseşte pe raza sus
menţionatei comune. Este vorba despre „Împuşcatul cocoşului”. Acest obicei merită o
atenţie deosebită, făcând parte dintr-o serie de tradiţii cu arie mai mica de răspândire.
„Împuşcatul cocoşului” se leagă strâns de sărbătoarea Paştelui, sărbătoare care
reprezintă pentru ţăranii densuşeni un moment deosebit, fiind încărcat de semnificaţii şi
simboluri, aşadar şi de tradiţii şi obiceiuri de tot felul. „Împuşcatul cocoşului” nu pare a
avea vreo legătură directă cu sărbătoarea Învierii Mântuitorului.
În satul Peşteniţa zilele de dinaintea şi de după Paşti erau, cu puţin de jumătate
de deceniu în urmă, însoţite de o serie de tradiţii care antrenau întreaga comunitate.
Obiceiul sus menţionat face parte integrată dintr-o unitate morfofuncţională care cuprinde
patru etape distinctive şi două ritualuri propriu-zise: pregătirea decorurilor, alergatul
prescurii, împuşcatul cocsului şi pomana cocoşului. Această activitate febrilă are loc în a
doua zi de Paşti şi are o esenţă laică care a reuşit să reziste de-a lungul timpului.
Locul de desfăşurare este poiana de la marginea satului, situată tocmai la
intrarea dinspre Densuş în satul Peşteniţa. Acolo, după ce lumea prânzeşte, se strâng cu
toţii. Doi bărbaţi aduc cu ei un cocoş negru care, după ce este prezentat asistenţei, este
imediat dus pe culmea unui deal din apropiere unde este legat de un copăcel sau de un par
înfipt în pământ. Sfoara este legată de un singur picior al cocoşului, astfel încât acesta să
poată să se mişte după bunul plac, făcând ochirea acestuia mult mai dificilă.
Mai întâi posesorii armelor de vânătoare fac ordine pe terasamentul şoselei,
înlăturând copiii şi persoanele care stau pe asfalt şi formează o linie de la care nu are voie
să mai treacă nimeni. Se încarcă armele şi oricine doreşte poate să ţintească spre cocoşul
legat în vârful colinei. La tragere participă în special tinerii comunităţii. Trebuie menţionat
faptul că ochirea cocoşului nu este o sarcină simplă, ba dimpotrivă, e una care cere multă
îndemânare şi pricepere deoarece ţinta este una mobilă şi se află la o distanţă apreciabilă.
Dacă cocoşul nu este nimerit „el rămâne pentru la anul”, dar de obicei se trage până când
este doborât, după cum mărturisesc localnicii. Cocoşul, aşa cum am menţionat anterior,
trebuie neapărat să fie negru, împuşcarea lui însemnând „alungarea răului din sat”. După ce
cocoşul este împuşcat cel care l-a doborât îl poate lua acasă ca trofeu, însă, de obicei,
persoana respectivă îl dă de pomană unui om nevoiaş din comunitate. Masa de final la care
participă toţi membrii comunităţii prezenţi la „Împuşcatul cocoşului” se numeşte pomana
cocoşului.
Aşa cum se prezintă în zilele noastre, obiceiul poate fi interpretat şi ca o
destindere a comunităţii întregi, un moment mai vesel după ziua răstignirii Mântuitorului –
o zi funestă prin natura ei, o zi de doliu în care sufletul oricărui creştin este cuprins de
tristeţe. De asemenea, am putea privi acest obicei ca un moment festiv după învierea plină
de glorie a lui Iisus Hristos. În dorinţa de a încerca să legăm acest obicei în mod necesar de
sărbătoarea creştină, am putea vedea cocoşul respectiv drept fetiş simbolic al cocoşului
pomenit în Noul Testament ca indiciu şi prevestire a trădării lui Iisus de către Petru.
Aria de răspândire a acestui obicei este una restrânsă, el făcând parte din
categoria unor tradiţii folclorice rare şi foarte puţin vizibile în panoplia obiceiurilor
folclorice din România sau chiar din Europa.
Alungarea răului din comunitate prin împuşcarea cocoşului ne atrage atenţia
asupra feţei magice în care este îmbrăcată această tradiţie cu origini, probabil, mult mai

551
depărtate în timp decât am tinde să credem la o primă privire. Acest tip de ritual prin
expulzare a răului din comunitate cunoaşte o arie de răspândire extinsă, fiind întâlnită în
zeci de culturi ale mai multor popoare. Cocoşul negru, care este prezenţa răului în satul
Peşteniţa, în imaginarul Ev Mediu avea o poziţie încărcată de puternice aspecte negative,
aceasta mai ales prin motivul asocierii lui cu basiliscul – animal fabulos considerat
întruchiparea răului.
În privinţa alungării răului din comunitate, element pe care ritualul împuşcării
cocoşului îl conţine, trebuie s-o spunem franc că folclorul românesc este destul de sărac în
astfel de ritualuri, aceasta cu toate că, în alte părţi ale lumii abundă.

BIBLIOGRAFIE:
Densuşianu, Nicolae, 1975, „Vechi cântece şi tradiţii populare româneşti. Texte
poetice din răspunsurile la „Chestionarul istoric””, Text ales şi stabilit, studiu
intriductiv, note, variante, indicii şi glosar de I. Oprişan, Ed. Minerva, Bucureşti
Fegher Ovidiu, 2003, Obiceiuri de primăvară ale braşovenilor, ziarul Informaţia,
marţi, 22 aprilie 2003
Neagotă Bogdan, 2003-2004, Religie şi religiozitate populară, perspective etnologice
şi istorico-religioase, Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor Constantin
Brăiloiu, tom.14-15
Rus Alin, 2007, Mică monografie folclorică a comunei Densuş, Ed.Cetate Deva

552
 OBICEIURI TRADITIONALE DE PASTE IN MARAMURES

Prof. CIOCAN VOICHITA

SCOALA GIMNAZIALA SPECIALA BAIA-MARE

Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism

şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice.Pastele si-a pastrat pana in prezent farmecul si semnificatia,
fiind un moment de liniste sufleteasca si de apropiere de familie. Farmecul deosebit este
dat atat de semnificatia religioasa - intotdeauna mai exista o sansa de mantuire - cat si de
traditii: oul pictat, iepurasul, masa cu mancaruri traditionale de paste - cozonac, pasca,
miel, slujba de sambata seara cu luarea luminii.In Maramures, zona Lapusului, dimineata in
prima zi de Pasti, copiii (pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte
Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii
multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor 'Sarbatori fericite'. La aceasta sarbatoare,
pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie
discordie tot restul anului. In dimineata zilei de Paste, copiii se spala pe fata cu apa
proaspata de la fantana in care s-au pus un ou rosu si fire de iarba verde. Sarbatoarea
Invierii Domnului, parte a marelui ciclu de sarbatori de primavara, insemna pentru
maramuresenii traditionalisti cea mai importanta zi a primaverii, in care se amestecau
rituri crestine adaptate locului, cu stravechi urme de rit pagan.
In Maramures, ciclul sarbatorilor apropiate Pastelui incepe pe 23 aprilie, o data
cu ziua Sfantului Mucenic Gheorghe (Sangeorzul). In acea zi, fetele si feciorii se uda reciproc
cu apa (stravechi rit pagan, semnificand fertilitatea). Tot atunci se scot oile "in hotar" (in
afara satului) si se asociaza stanele.
Apoi, la inceput de mai, are loc sarbatoarea populara "Ruptu sterpelor", dupa care
stanele suie la munte.
Cu o saptamana inainte de Inviere, in Duminica Floriilor, in fiecare casa se
pregatesc mai multe paini impodobite cu flori de aluat, mancate apoi de intreaga familie (in
credinta ca pe lumea cealalta vor fi impreuna).
Tot in acea zi se da de pomana saracilor si la biserica se duce prescura si ramuri
de loza sau salcie ("matisoare"), care, dupa binecuvantarea preotului, se pun la streasina
casei sau a grajdului (pentru protectia oamenilor si vitelor). Daca pe timp de vara este
grindina sau furtuna, acele "matisoare" se pun in foc, in credinta superstitioasa ca vremea
se va imblanzi.

553
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. Alboteanu Elena-Ramona

Şcoala Gimnazială “Tudor Cornel” Ungheni, Jud.Argeş

Paştele este Sărbătoarea fără dată fixă, pe care creştinii o cinstesc în fiecare an, în
timpul primăverii. Începutul acesteia culminează cu începutul postului de şapte săptămâni
pe care românii trebuie să îl ţină pentru a putea să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele
Domnului nostru Iisus Hristos.
Prin “Paşte”, românii şi toţi care venerează această sărbătoare, cinstesc Învierea
Domnului, care, răstignindu-se pentru spălarea păcatelor omenirii, a înviat a treia zi
împreună cu alţi morţi.
Săptămâna care precede această mare sărbătoare poartă numele de Săptămâna
Patimilor – cea în care Iisus a fost Luat şi Răstignit – şi succedată de Săptămâna Luminată.
Pregătirile pentru acest praznic încep în Săptămâna Patimilor. Femeile îşi curătă
casele, curţile, varuie pomii etc. Din Joia Mare, bărbaţii încetează munca la câmp ocupându-
se şi ei de reparaţiile locuinţelor lor.
În credinţa creştin-ortodoxă, specifice Paştelui sunt: pasca – aliment care are în
mijloc o cruce ca cea pe care a fost Răstignit Mântuitorul, mielul – care se sacrifică
asemenea lui Iisus şi, bineînţeles, ouăle roşii precum culoarea sângelui. Toate acestea sunt
duse la biserică, la slujba de Înviere pentru a fi sfinţite şi apoi consumate.
Credincioşii merg la slujbă, la miezul nopţii, ca să ia Lumină. Această slujbă, spre
deosebire de altele, are loc în curtea bisericii, iar cei prezenţi ţin în mână câte o lumânare
aprinsă, pe tot parcursul acesteia. La sfârşit, credincioşii au prilejul de a se împărtăşi cu
Trupul şi Sângele Domnului.
După terminarea slujbei, enoriaşii se îndreaptă către casă ţinând lumânarea
aprinsă pe tot parcursul drumului. Ei ajung acasă unde, împreună cu rudele şi prietenii, se
hrănesc cu alimentele de la biserică, pe care le-au adus sfinţite. Cei de la masă ciocnesc ouă
şi se bucură de momentele petrecute împreună. Important este şi faptul că salutul din
“Bună ziua!” se schimbă în “Hristos a înviat!” şi “Adevărat a înviat”, salut care se menţine
timp de patruzeci de zile pâna la Sărbatoarea Înalţării Domnului.
Lumânarea cu care a fost luată Lumina este ţinută în casă având diverse
întrebuinţări în diverse situaţii.
Ţara noastră este una în care tradiţiile sunt conservate, în unele zone, de veacuri
bune. Astfel, cu ocazia acestei mari sărbători, oamenii au diverse obiceiuri – stropitul
fetelor nemăritate, urcatul tinerilor in clopotniţă - pe care le practică în scopul întâlnirii cu
vecinii, rudele şi prietenii. In unele ţinuturi româneşti, chiar dacă este vorba despre o
Înviere, există o zi de Paşte – lunea - în care sunt pomeniţi morţii.
Cinstirea Învierii Domnului este un prilej pentru oameni de a reflecta la viaţa de
Apoi şi la momentul în care Mântuitorul va veni din nou pe pământ. Atunci toţi oamenii vor
da socoteală în faţa Acestuia pentru toate cele ce au facut in viaţa lor, indiferent de situaţia
materială pe care au avut-o sau o vor avea.

554
 OUL, SIMBOL UNIVERSAL AL DESAVARȘIRII

Prof. Doina Popa

Colegiul Agricol “Dr. C. Angelescu” Buzău

Multe popoare antice și-au reprezentat nașterea cosmosului dintr-un ou, fie că a
apărut din neant, fie că l-a zămislit zeul fondator (în chip de om sau pasare fabuloasă).
Înainte de a fi aliment, oul este un simbol al perfecţiunii, al fecundităţii și belșugului, un
microunivers ce pare a fi suficient sieși ca sursă de miracole.
Așa după cum colacul de grâu și carnea porcului jertfit se dăruiesc în Ajunul
Crăciunului ca răsplată colindătorilor, ouăle sunt dăruite cetelor de feciori mascaţi la Lăsata
Secului, copiilor care vin cu “Salcia”, “Lăzărelul” sau “Joimăriţa”, iar în zilele de după
Înviere, constituie un dar simbolic ales, ce consfinţește relaţiile spirituale (nășia, înfrăţirea)
și logodnele.
Atributelor de mai sus ale oului li se adaugă simbolistica semnificativă a culorilor:
roșul, culoarea vitalităţii, a forţei biruitoare, galbenul, culoare solară, optimistă, verdele,
simbolizând renașterea, albastrul, semnul serenităţii și al credinţei. Iisus Hristos a fost
socotit de contemporanii săi drept Rex Iudeorum (Regele iudeilor) apoi numit de către
credincioși Nikka Thanaton (Biruitorul Morţii), iar de către evangheliștii care au preluat
tradiţiile prorocilor, Sol Iustitiae (Soarele Dreptăţii). Era firesc, prin urmare, ca un simbol
cu multiple sensuri cosmogonice și solare, precum este oul să fie asumat ca aliment ritual
de consfinţire a sărbătorii, încă din zorii creștinismului.
Prezenţa oului roșu pe masa de Paști este legată de legende apocrife care fac din
el un adevărat simbol al sărbătorii, legându-l de răstignirea lui Iisus Hristos.
Cea mai răspândită credinţă este aceea că Mironosiţele, cele trei Marii care au
venit să-l jelească pe Hristos, au adus ouă ca daruri la picioarele Mântuitorului și că acestea
s-au înroșit de la sângele jertfirii.
Simbol al împărtășirii credinţei și al solidarităţii creștinilor, oul vopsit este o
tradiţie larg răspândită la toate popoarele. În urmă cu mai mult de o jumătate de veac
etnografii și folcloriștii socoteau “încondeiatul” și “închistritul” ouălor o datină aflată în
declin, dar astăzi, aproape că nu există sat românesc în care să nu aflăm aceste adevărate
opere de artă ţărănești.
Oul de Paști a devenit nu doar un aliment total, ci chiar un fel de panaceu
universal, acest fapt fiind subliniat de credinţele și practicile tradiţionale, de vrăjile casnice
mărunte și de cele erotice, săvârșite în virtutea magiei prin contact, precum și de cele ce
pun în valoare calităţile de apărare împotriva spiritelor rele. Ouăle împodobite se duc la
biserică spre a fi sfinţite, iar după slujba Învierii, mai întâi vârstnicii, apoi cei tineri le
ciocnesc rostind formulele de confirmare a credinţei: “Hristos a Înviat!”, “Adevărat a
Înviat!”.
Culoarea roșie, ca și “înscrisurile simbolice”, îi conferă calităţi pozitive cu totul
remarcabile: pus în apă neîncepută împreună cu monede de argint, acesta aduce sănătate,
frumuseţe și noroc celor ce se spală pe faţă în zilele de sărbătoare; așezat sub pernele
fetelor de măritat, se crede că aduce împlinirea prin căsătorie; păstrat cu grija la icoane și la
grinda casei, oul sfinţit asigură sporul acesteia, o ferește, peste an, de spiritele rele, iar vara,
de vreme rea (grindină, trăsnet). Recunoscut pentru puterile lui energizante și magic

555
protectoare, oul înroșit și sfinţit se îngroapă la capătul viei, pentru a o proteja de grindină și
a nu-i fi secat rodul, iar la “pornitul plugului” întreg cortegiul trece tot peste un ou de Pasti
așezat pe pragul porţii, pentru că oamenii și vitele să lucreze cu spor, iar glia să-și dea rodul
așteptat.

Bibliografie:

Kiseleff Beatrice, 1998, „Paștele- Obiceiuri, legende și mâncăruri tradiţionale”,

Editura Elis
Gorovei Artur, 2001, „Ouăle de Paști”, Editura Paideia
Ghinoiu Ion, 1997, „Obiceiuri de peste an. Dicţionar”, Editura Fundaţiei Culturale
Române
www.crestinortodox.ro

ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI REPREZENTATĂ ÎN ICOANA POGORÂRII LA

IAD

COTUNA NATALIA, CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCAŢIE INCLUZIVĂ „CRISTAL”,

ORADEA
HAŞ EMILIA, LICEUL GRECO-CATOLIC „IULIU MANIU ‚”ORADEA

Termenul de icoană provine din cuvântul grec „eicon” şi desemnează o

„imagine”sau asemănare, un model al unui prototip.
În tradiţia bizantină, icoana se fundamentează pe întruparea cuvântului lui
Dumnezeu : „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slava
ca Unuia-Născut din Tatăl”(In.1, 14). Ca reprezentare a lui Dumnezeu cel întrupat, icoana
este stâns legată de esenţa creştinismului, deoarece creştinismul este relevaţia nu numai a
Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi a Chipului Lui, egal în cinstire.1 Prin urmare”cultul icoanelor
ar trebui să fie, oarecum, un început al vederii lui Dumnezeu.”2Acest adevăr relevat în
creştinism stă la baza artei sale picturale. Acesta este fundamentul tradiţiei care
demonstreză că răspândirea creştinismului în lume a fost de la început realizată de Biserică
şi prin icoană.
Învierea lui Hristos sau Paştele se deosebeşte de celelalte sărbători ale Bisericii,
fiind cea mai înaltă manifestare a atotputerniciei lui Hristos, confirmarea credinţei şi
semnul învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică
este credinţa voastră”(I Cor. 15, 17).3
Învierea lui Hristos s-a petrecut în dimineaţa următoare celei de-a şaptea zi
Sabatul, adică la începutul primei zile a săptămânii. De aceea lumea creştină sărbătoreşte
prima zi din săptămână ca început al vieţii celei noi care a strălucit din mormânt ( în limba
rusă, duminică se spune „înviere”). Primii creştini au numit această zi nu prima, ci a opta
(Tertulian, Despre idolatrie, PL.1, col.682-683)”, căci este prima din numărul celor care

556
urmează şi a opta după numărul celor care o preced - cea mai mare zi din toate”. ( Sfântul
Grigorie Teologul, PG 36.col.612 C)
Iconografia creştină cunoaşte mai multe reprezentări ale Învierii lui Hristos. Cea
mai frecventă este „Învierea”sau „Pogorârea la Iad”, dar şi „Mironosiţele la Mormânt”.
Aceste două compoziţii sunt folosite în Biserica Ortodoxă ca icoane pascale. În iconografia
ortodoxă tradiţională, momentul în sine al Învierii lui Hristos nu este descris. Spre
deosebire de icoana Învierii lui Lazăr, atât Evangheliile, cât şi Tradiţia Bisericii nu spun
nimic despre acel moment şi nu spun cum a înviat Hristos. Nici icoana nu o arată.
Constantine Cavarnos în lucrarea Ghid de iconografie bizantină aminteşte şi alte
reprezentări care au ca temă învierea: „Mironosiţele la Mormânt””, Încredinţarea lui
Toma”şi „Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan la Mormânt”. Aceste scene sunt expresii ale evidenţei
empirice a Învierii.
În armonie cu sensul evenimentului, acţiunea din icoană se petrece chiar în
adâncurile pământului, în iad. În planul apropiat al icoanei, iadul este reprezentat ca o
peşteră întunecată sub un munte. În centrul icoanei, stă cu picioarele pe cele două uşi
sfărmate ale iadului Mântuitorul. Sfântul Ioan Damaschinul, autorul Canonului pascal,
Spune: „Deşi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său
trup, dumnezeirea Lui a rămas nedespărţită de amândouă – adică atât de suflet, cât şi de
trup.”4
Referitor la acest aspect Leonid Uspensky în Călăuziri în lumea icoanei face
următoarele precizări. Iisus apare în iad nu ca un întemniţat, ci ca Biruitorul lui, Izbăvitor al
celor închişi aici, nu ca rob, ci ca Stăpân al vieţii. Este înfăţişat în icoană cu o aureolă
strălucitoare, simbol al slavei, de obicei în diferite nuanţe de albastru şi adesea presărată cu
stele pe margine şi străbătută de raze izvorând din El. Veşmintele Sale nu mai sunt cele în
care apărea cât a slujit pe pământ. Acum au o nuanţă de galben-auriu, iluminate peste tot
de raze aurii subţiri ( aur lichid). Întunericul iadului este plin de lumina acestor raze
dumnezeieşti, lumina slavei Celui Care, Dumnezeu şi Om fiind, a coborât acolo. Este deja
lumina Învierii care urma, razele şi zorii Paştilor care aveau să vină. În multe icoane, sub
uşile sfărmate ale iadului, în abisul întunecat, se poate zări figura respingătoare, doborâtă, a
prinţului întunericului Satan. În icoanele de mai târziu se pot vedea aici diferite detalii:
puterea zdrobită a iadului, lanţurile sfărâmate cu care îngerii acum îl leagă pe Satan, cheile,
cuiele etc.
Tema principală a slujbei din Sâmbăta Mare este: Hristos care a biruit iadul,
izbăvirea lui Adam şi a drepţilor Vechiului Testament. Această temă se regăseşte în toată
slujba Învierii şi nu se poate despărţi nici de taina învierii lui Hristos cu trupul: „Pogorâtu-
Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care
ţineau pre cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt”(
Irmosul Cântării a 6-a a Canonului pascal).
Hristos îl eliberează pe Adam şi o dată cu el întrega omenire din sclavia păcatului
şi pune temelia unei noi vieţi pentru cei ce s-au unit cu Hristos într-o nouă omenire
renăscută. Învierea spirituală a lui Adam este reprezentată în icoana Pogorârii la Iad ca
simbol al viitoarei învieri a trupului. Deoarece exprimă sensul evenimentului comemorat în
Sâmbăta Mare şi este scoasă la închinare în acea zi, această icoană este şi se numeşte
pascală, ca prefigurare a apropiatei sărbători a Învierii lui Hristos şi, prin urmare, a
viitoarei învieri a morţilor.

557
L.Uspensky, V. Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Sophia, Bucureşti, 2006, p.31
L.Uspensky, Teologia icoanei, Anastasia, Bucureşti, 1994, p.137
L.Uspensky, V. Lossky, Călăuziri, p. 1
4 Apud L.Uspensky, V. Lossky, Călăuziri, p. 202, Credinţa Ortodoxă, 111, C.27, PG 94, col.1097A

558
 PAŞTELE LA ROMÂNI - TRADIŢII ŞI SEMNIFICAŢII

Profesor învăţământ primar ,

Gheorghiu Nicoleta-Ionelia
Şcoala Gimnazială nr.29, Galati

În cuprinsul referatului sunt surprinse aspect legate de sărbătoarea pascală la

romani: semnificatia cuvantului “Paste”, importanta sarbatorii , semnificatia postului ce
precede sarbatoarea , sarbatoarea Floriilor , alte traditii legate de sarbatoarea pascala.
Odată cu reînvierea lui Hristos, creştinii sărbătoresc începerea unui nou an
liturgic, agrar şi sufletesc. Creştinii ţin cel mai lung post al anului, cel de 40 de zile, pentru a
se curăţa de păcatele trupeşti şi de cele sufleteşti, pentru a se ruga la cele sfinte şi pentru a
comemora moartea, sacrificiul şi mai apoi învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Tradiţiile debutează cu săptămâna mare, care începe de la duminica Floriilor,
atunci când Iisus Hristos intră în Ierusalim, şi se termină cu duminica Paştelui, atunci când
Hristos învie. În această săptămâna se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se
fac ouă roşii şi cozonaci, drob de miel şi pasca. Această săptămână simbolizează chinurile
prin care trece Mântuitorul, de la trădarea lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe
dealul Golgota, urmată de moartea lui şi încheiată cu Învierea.
Lumânarea de Înviere - Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an,
este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a
Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare
care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că
este mereu alături de noi. Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără
să ardă este aşteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din
Sfântul Mormânt, aprinzând candela aşezată special acolo.
Coşul cu ouă al Maicii Domnului - În creaţiile folclorice româneşti, se povesteşte
că în Sâmbăta Paştelui, Maica Domnului s-a dus cu un coş cu ouă la soldaţii care-i păzeau
trupul lui Iisus. Când ea a pus coşul jos, o picătură de sânge a căzut de pe mâna
Mântuitorului şi toate ouăle s-au înroşit. De atunci, spune traditia, au început să fie vopsite
ouăle de Paşte. Şi se mai spune că nu se vor strica niciodată, oricât timp ar fi ţinute în casă.
Există credinţa că cei care ciocnesc ouă, se întâlnesc pe lumea cealaltă. Ouăle simbolizeaza
şi reîntinerirea, primăvara.
Pasca se coace numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Legenda spune că Iisus,
umblând cu Apostolii, a fost foarte bine primit de un om, care la plecare le-a dat şi pâine
pentru drum, fără ca aceştia să bage de seamă. În timp ce mergeau, Apostolii l-au întrebat
pe Iisus când cade Paştele, iar acesta le-a răspuns: "Când veţi găsi pâine de grâu în traistele
voastre". De atunci, femeile pregătesc pasca numai din făina curată de grâu, cernută printr-
o sită deasă.
Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi
renaşterii întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau
împreună cu aceasta.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a
murit asemeni unui miel nevinovat. De-a lungul şi de-a latul întregii lumi creştine, mielul de

559
Paşte reprezintă un simbol statornic, ale cărui semnificaţii se regăsesc înca din cartea
Genezei, atunci când lui Avraam i s-a cerut să îşi sacrifice fiul.
Conchizând se poate spune despre sărbatoarea pascală că este pentru credinciosi
un moment sfânt de preamărire a lui Dumnezeu si de înnoire spirituală.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia
Szabo, Lucian_Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion

„LUMINĂ ŞI CĂLDURĂ ÎN SUFLETE LA ÎNVIEREA DOMNULUI”

prof. Popa Cristina

Liceul Tehnologic „Costin D.Neniţescu”, Buzău

Sărbătoarea Paştelui, ca biruinţă a vieţii asupra morţii, ca trecere de la pământ la

cer.
Cuvântul de deschidere a scrisorii pastorale la Praznicul Învierii Domnului,
adresat credincioşilor din arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei de către ÎPS Ciprian, prin care
Învierea e revelată atât ca adevăr istoric, cât şi ca temelie a credinţei noastre în existenţa
vieţii veşnice.
Sacrificiul Domnului întrupat, nu pentru a birui moartea pentru Sine, ci ca ca
ajutor, ca stavilă în calea unei alunecări nesfârşite şi fatale a omenirii., ca posibilitate reală a
abolirii păcatului.
Pregătirea creştinilor în vederea apropierii marii sărbători: pregătiri exterioare,
gospodăreşti şi, mai ales, interioare, duhovniceşti, prin spovedanie, împartăşire, milostenii,
participare mai deasă şi mai fervent la slujbele Sfintei Biserici.
De acum, moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului; de
acum moartea şi învierea sunt strâns legate .
Slujba de Paşti e o revărsare de bucurie, este un chip al trăirii duhovniceşti;
Sărbătoarea Sfintelor Paşti aduce raze de lumină şi de speranţe numai celor care cred în
Domnul Hristos, celor care sunt convinşi de Înviere.
Trebuinţa absolută de Lumină Dumnezeiască pentru călăuzirea şi folosirea
oamenilor în lumea aceasta, spre dobândirea fericirii vremelnice şi veşnice.
Într-o lume întinată de întunericul păcatului, să ne străduim a păstra curată
lumina Învierii lui Hristos, căci înviind din morţi, Hristos a adus lumii pace, bucurie şi
certitudinea vieţii veşnice.

560
 ÎNVIERE ŞI FRUMUSEŢE

Roman Augustina Anamaria, Colegiul Tehnic Reşiţa

This article deals with the Ressurection theme. The Resurrection of Christ is not
just a historical fact , not just something that happened about 2, 000 years ago , it is the
biggest event in history .This is the best argument of Christianity over other religions.
Christ is God , that is something we must not forget , the resurrection is perpetual , any
return to faith , any tears for sin and joy in prayer , any help for the Christian fellow , any
minor true friendship is a new resurrection into Christ. Therefore, Easter represents the
arrival of Christ in our hearts . Christ is raised in our hearts , killing the rebellious thoughts
that are planted there by devils and destroying the passions and the attacks of sin the same
way as it destroyed the grave’s seals ( St. Maxim the Confessor ) . The confession in the
mystery of Resurrection means living deification . He who has begun to understand the
mysterious power of the Resurrection knew from experience the purpose for which Christ
built his world . Indeed, man was created to reach deification and the world - to be holy
through man . Therefore, those who are beginning to understand the mysterious power of
the Resurrection reach deification and fulfill the purpose of their existence on Earth.

PROIECT TEMATIC

LUMINĂ DIN LUMINĂ

POP VIORICA
GRĂDINIŢA CU P. P. „OTILIA CAZIMIR” BAIA MARE

Sărbătoarea Învierii Domnului revarsă din plin asupra sufletelor noastre un val
de bucurie şi de speranţă.
Dacă Mântuitorul nostru este bucuria cea veşnică, iar Paştele sau Învierea este o
sărbătoare prin excelenţă a bucuriei, se cade ca şi noi să ne bucurăm şi să aflăm mai multe
despre aceasta.
În Vechiul Testament se spune că „omul se cunoaşte după copiii pe care i-a lăsat
în urmă”, aşadar să ne străduim să lăsăm în urma noastră copiii buni, copiii înţelepţi. A
venit primăvara - anotimpul renaşterii, al bucuriei. Sărbătoarea Paştelui se apropie. Paştele
e un festival al primăverii în care le spunem „bun venit” tuturor florilor. E timpul când
părinţii îmi cumpără şi port cele mai frumoase haine. E timpul când merg la Biserică. E
timpul când imi petrec timpul alături de cei dragi. Aşa ne-am propus ca timp de o
săptămână să aflăm cât mai multe despre această temă. În preajma sărbătorii Paştelui
trăim nostalgia desăvârşirii noastre spirituale. Sărbătorile ne transpun pe un tărâm
spiritual deosebit. Ne împăcăm cu noi înşine şi cu semenii prin iubire, iertare şi prin
bucuria de a fi împreună. Copiii din grădiniţă locuiesc marea majoritate în oraş şi foarte
puţini dintre ei au bunici la ţară, unde ar avea ocazia să cunoască tradiţiile populare.

561
 Proiectul tematic derulat cu copiii i-a iniţiat în tainele cunoaşterii acestei
sărbători importante din an, familiarizându-i totodată cu tradiţii şi obiceiuri specifice
acesteia. Fiecare copil a avut posibilitatea de a colecta împreună cu părinţii informaţii, pe
care apoi le-a selectat, ordonat, clasificat. Pe parcursul derulării proiectului copiii s-au
implicat activ şi au comunicat unii cu alţii în realizarea obiectivelor propuse. Fie că au
învăţat o rugăciune nouă, un cântec religios, o poezie sau o tehnică nouă de încondeiere a
ouălor toate i-au lăsat profund impresionaţi şi plini de evlavie. Momentul sfinţirii
cozonacului şi a ouălor roşii a fost plin de pace şi linişte.
Aportul familiei a fost considerabil şi ne bucurăm întotdeauna de sprijinul şi
atenţia acesteia.
Abordarea metodei proiectului la această temă a pus copiii în situaţia de a lua
propriile decizii, de a deveni buni manageri ai timpului, de a coopera în permanenţă pentru
realizarea temelor.

BIBLIOGRAFIE
Curriculum preşcolar, 2008, MEN
Revista Educatoarea, 2008, nr. 6, Editura Century Image, Braşov
Dima, S., 2008, Metode interactive în grădiniţă, Editura Argus, Bucureşti

SIMBOLURI ALE SĂRBĂTORII DE PAŞTE

NEGRICI MARIANA, Scoala Gimnazială Nr. 17 , Galați

TUDOSE NICOLETA, Liceul cu Program Sportiv, Galați

“Primăvara este o sărbătoare imensă la care participă toate elementele naturii”

(Victor Hugo)
Dintre toate anotimpurile, primăvara este cel mai important în credinţa populară.
Este considerat anotimpul renaşterii tuturor vietăţilor, este cel care redeschide ciclul vieţii.
Perioada de dinaintea Paştelui, numită şi Săptămâna Patimilor, săptămâna
sfântă şi binecuvântată, când credincioşii se pregătesc să primească lumina Învierii, este
presărată cu frumoase rânduieli şi obiceiuri străvechi, care trebuie ţinute din Duminica
Floriilor – momentul intrării lui Iisus în Ierusalim – şi până la răstignirea Sa, în Vinerea
Mare.
Aflaţi în Postul Mare, trebuie să ne gândim mai mult la cei de lângă noi, să ne
apropiem mai mult de Dumnezeu. Săptămâna Mare, numită şi Săptămâna Patimilor este
poate cea mai importantă săptămână din cursul anului bisericesc. Întregul post, dar mai
ales Săptămâna Mare ne oferă posibilitatea de a aduce jertfă Mântuitorului. Mai curaţi la
trup şi la suflet, ne pregătim să întâmpinăm Ziua Învierii.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe în Moldova, unde
tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie. Sărbătorile pascale, atât
de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile, lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii
care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă cât mai bine:

562
 În primele trei zile, luni, marţi si miercuri din Săptămâna Mare trebuie să se
cureţe casa, curtea, grădina, livada, să se aerisească, să se termine lucrul la câmp,
să se spele geamurile ca să intre lumina.
În Joia Mare au avut loc cele mai importante ritualuri: spălarea picioarelor
ucenicilor
de către Iisus, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea
lui Iisus de către Iuda, are loc Denia celor 12 Evanghelii. S-a păstrat ritualul spălării
picioarelor în unele biserici din zona noastră.
Joia Mare este ultima zi în care se pomenesc morţii. Femeile merg la biserică să
împartă colaci din aluat de post, fructe, miere şi vin. Tot în această zi, trebuie să se
vopsească ouăle, să se coacă pasca şi cozonacii.
În Săptămâna Mare, toţi ai casei trebuie să contribuie la treburile care se pricep.
Atât feciorii, cât şi fetele, trebuie să le sară în ajutor părinţilor, pregătind cele
necesare pentru sărbătoare. Apoi, începând de sâmbătă, orice lucru de mână încetează.
În Vinerea Mare, numită şi Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă, de obicei,
bătrânele satului ţin post negru. Se spune din bătrâni că aceia care vor ţine postul negru
vor fi feriţi de boli tot anul şi vor avea belşug şi spor în toate.
În fiecare zi ale Săptămânii Mari se fac slujbe speciale, numite Denii.
Săptămâna Patimilor se încheie cu noaptea Învierii, când lumea merge la biserică
pentru a lua lumină sfântă de la preot.
Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lângă slujba în
care se cântă „Hristos a Înviat”, credincioşii marchează momentul cu împuşcături sau
pocnitori. Acestea au rolul de alunga spiritele rele.
Pentru noi, creştinii, lumea moare şi reînvie în fiecare primăvară. În noaptea cea
mare a Învierii vom aprinde simbolic lumânările şi se sfinţesc alimentele ritualice: ouăle,
pasca, cozonacul, mielul, pâinea, vinul. Ele capătă astfel puteri magice în anul ce vine.
Aşadar, Sărbătoarea Paştelui înseamnă LUMINĂ, ÎNCREDERE, SPERANŢĂ.
DĂRUIRE, cu gândul şi cu sufletul la cei din jurul nostru. La prima vedere par a fi doar
vorbe mari, de care de multe ori, în tumultul vieţii de zi cu zi, uităm. Să deschidem sufletele,
să primim lumina Sfântă a Învierii şi să preţuim mai mult ca oricând fiecare moment
petrecut alături de cei dragi. Sărac sau bogat, indiferent de naţionalitate, toţi să ne unim sub
acelaşi crez: cel al unui nou început! Este speranţa comună a unor suflete care rătăcesc pe
acest pământ doar prin bunătatea divină a celui care S-a jertfit pentru mântuirea noastră.
Cu răstignirea şi îngroparea lui Iisus, timpul îşi încetează scurgerea, iar lumea se
goleşte de sensuri. Urnind timpul din loc, cântarea “HRISTOS A ÎNVIAT!” aprinde în mod
simbolic lumânarea Învierii în NOAPTEA SFÂNTĂ.

563
 VOLUNTARIATUL ŞCOLAR

EDUCAŢIA NONFORMALĂ - DESCHIDERE CĂTRE VOLUNTARIAT

Prof. Balogh Gabriela Monica - Colegiul Tehnologic « Nicolae Teclu « Copşa - Mică
Se spune că, atunci când dăruieşti, descoperi secretele fericirii. De fapt, atunci
când privirea nu mai este îndreptată către propria persoană, către propriile nevoi, către
propriul eu ci către nevoile celui de lângă tine şi către modul în care pot fi satisfăcute aceste
nevoi descoperim că fericirea noastră depinde de fericirea celor din jurul nostru.
Schimbarea atenţiei de la noi înşine la ceilalţi este ceea ce dă savoare vieţii şi contribuie la
construcţia caracterului. Aceasta este ceea ce aduce împlinirea în viaţă. Voluntariatul este o
astfel de ocazie. De fapt, voluntariatul îşi aduce contribuţiile şi beneficiile pe două direcţii:
dezvoltarea personală şi dezvoltarea comunităţii. Privind la comunitate, vom descoperi că
de multe ori, împlinirea unor nevoi nu poate fi obţinută decât prin antrenarea unor altfel de
mecanisme decât cele ale statului. Iar aceasta este contribuţia societăţii civile, a
organizaţiilor neguvernamentale - să suplinească acele roluri pe care instituţiile statului nu
şi le pot asuma la un moment dat. Să privim la un exemplu practic. De foarte multe ori, cei
care sunt în contact cu educarea noilor generaţii, profesorii, transmit mesajul că foarte
mulţi tineri sunt apatici, indiferenţi, nepăsători şi lipsiţi de dorinţa de a se implica. Dar,
într-o societate în care nimeni nu mai are timp să-i asculte, să le acorde atenţie, într-o
societate în care adulţii îi privesc pe tineri cu lipsă de încredere şi indiferenţă este normal
ca rezultatele să fie pe măsură. Care sunt, în acest caz, nevoile tinerilor? În căutarea unui
răspuns este suficient să privim la sistemul şcolar. Acesta este într-o mare măsură axat pe o
formare strict intelectuală şi nu permite tinerilor dezvoltarea acelor calităţi care să-i facă
capabili să-şi asume răspunderi după finalizarea studiilor. Apare astfel evidentă nevoia
unui cadru în care tinerii să înveţe cum să-şi folosească puterea voinţei, un cadru care să-i
ajute în ceea ce priveşte orientarea corectă a modului de a gândi şi acţiona. Tinerii doresc
să-şi folosească energia pentru cauze nobile, ei vor să fie pionieri, deschizători de drumuri,
exemple pozitive.
După modelul importat din Occident, voluntariatul a fost adus în Romania de
organizaţiile neguvernamentale care realizează acţiuni caritabile şi de ajutorare a unor
categorii de persoane. Este îmbucurător că în sfârşit am încetat să ne uităm doar la noi
înşine şi la nevoile noastre, şi am început să vedem în jurul nostru o lume care are nevoie
de ajutorul nostru. Astfel preadolescenţii şi adolescenţii oferindu-se voluntari, pot
contribui la dezvoltarea comunităţii şi se pot dezvolta personal. A face muncă de voluntar
presupune, realizarea unei activităţi fără ca cel ce o îndeplineşte să urmărească o
recompensă, de orice natură ar fi ea. Voluntariatul reprezintă, în primul rând, un interes
faţă de problemele societăţii sau faţă de una dintre acestea. Desigur, o persoană poate fi
preocupată de un anumit aspect al lumii în care trăieşte, dar există o diferenţă între
interesul pasiv şi cel activ. A face ceva ca voluntar înseamnă, în primul rând, că îţi pasă de o
problemă cu care ceilalţi se confruntă. Munca de voluntariat înseamnă dorinţa de a ajuta,
de a face ceva pentru societate, de a o sprijini. Este un semn al implicării în realizarea acelui
mai bine pe care îl dorim cu toţii, dar pe care puţini sunt dispuşi să-l transforme în fapt.
În calitate de cadru didactic, este recomandabil să formezi elevilor gustul pentru
activităţi care să le facă bine din punct de vedere sufleteşte şi de pe urma cărora să
564
beneficieze şi alţii. Vizitele la centre de copii sau de bătrâni, concursuri, baluri mascate şi
evenimente organizate la care se pot face donaţii pot fi ocaziile potrivite pentru a-i implica
pe adolescenţi şi a-i obişnui să se acomodeze în rolul de voluntari. Şi să nu uităm! Cu cât
începe mai repede să facă astfel de activităţi de voluntariat, cu atât îşi va creiona un traseu
mai clar în viaţă. Astfel de lucruri îl formează ca om şi îl pregătesc pentru viaţa de adult.
Posibilitatea de a te face remarcat, de a cunoaşte oameni importanţi ai
comunităţii din care faci parte, de a face ceea ce-ţi place sau posibilitatea de a-ţi lărgi
cunoştinţele în domeniul dorit, acestea sunt beneficii pe care le aduce activitatea de
voluntariat.
Tinerii constituie un grup cu nevoi diferite, comparativ cu grupurile adulte ale
societăţii. În momentul în care aceştia decid să se implice în diferite activităţi, ei o fac la alt
nivel de conştientizare. Participarea nu înseamnă doar angajarea la nivel insituţional, ci
exprimă până la urmă o filosofie de viaţă precum şi o anume atitudine faţă de muncă şi de
relaţiile sociale centrate pe dreptate, libertate , toleranţă şi solidaritate, toate acestea fiind
vitale pentru o societate în care fiecare persoană este responsabilă şi actor activ al
schimbării sociale.
Crearea premiselor şi elaborarea unei politici în domeniul tineretului mai
coerentă şi mai susţinută, mai cu seamă în ceea ce priveşte educarea şi profesionalizarea
tineretului constă în câteva elemente de bază:
A. Stimulente generale de ordin politic şi instituţional, constând în realizarea şi
consacrarea unui sistem legislativ-instituţional
B. Instrumente financiare, constând concret în ansamblul strategiilor şi măsurilor
privind:
a) identificarea surselor financiare
b) destinaţia acestora
c) mecanismele de alocare
d) organizarea lor eficientă
C. Stimulente legate de crearea şi funcţionarea unei infrastructuri naţionale,
constând concret în încurajarea dezvoltării organizaţiilor guvernamentale de tineret, a
cluburilor, centrelor, cercurilor şi atelierelor pentru tineri.
D. Stimulente legate de apariţia şi dezvoltarea unor servicii profesioniste,
specializate în domeniul tineretului, la nivel local precum servicii specializate de informare,
educaţie, instruire şi consultanţă, gratuite sau subvenţionate, pentru tineri.
E. Stimularea cercetării în domeniul tineretului.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală,
activităţile educative organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile
elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar influenţele spontane sau neorganizate din
mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie informală. Delimitarea între
aceste trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică ele funcţionând ca un complex
ale cărui graniţe sunt dificil de trasat. Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare
şi la o "formalizare" a educaţiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul
şcolar. Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de
activitate şi iniţierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu
diferite instituţii culturale.
Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale necesare, utile pentru
fiecare copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educaţie şi prin
565
participare voluntară, individuală sau colectivă. Educaţia nonformală acoperă o orientare
firească a tinerilor de a se implica în activităţi practice, de a se simţi activi în mediul în care
trăiesc, de a produce schimbări. Spre deosebire de învăţământul formal, educaţia
nonformală permite dezvoltarea abilităţilor naturale ale unei persoane, prin antrenarea
acestuia în procesul de dezvoltare a unui proiect în orice domeniu de activitate.
Voluntariatul este un factor important în autoreglarea societăţii, o cale esenţială
de implicare a tinerilor în luarea deciziilor şi dezvoltarea atitudinii civice a
tinerilor.Trebuie identificate problemele comunităţii şi organizate campanii de informare a
tinerilor cu privire la aceste aspecte ale societăţii, trebuie stimulaţi şi încurajaţi să participe
într-un număr cât mai mare la tot felul de activităţi voluntare.
Trebuie intensificate interacţiunile tinerilor aparţinând diferitelor grupuri din
comunitatea locală şi reducerea discriminării pe bază de vârstă, rasă, naţionalitate, limbă,
religie, sex sau convingeri, pentru dezvoltarea viitorului ţării.

COPIII SALVEAZĂ NATURA

Ed. Bozdog Silvia - G. P. P. „ Bucuria Copiilor „ Mediaş

În Romania, voluntariatul nu este privit cu interesul cu care este perceput în
ţările vestice. Lipsa de implicare, în special a celor tineri, în acţiuni de voluntariat are mai
multe cauze. Una dintre acestea este şi insuficientă mediatizare a acţiunilor care presupun
implicarea activă pentru rezolvarea unei probleme.
În rândul tinerilor, voluntariatul reprezintă o formă de exprimare a adeziunii la
un grup, o idee, o iniţiativă cu efecte pozitive asupra celor din jur. Este expresia
generozităţii faţă de semeni. Spre deosebire de ţările vestice, unde există un adevarat cult
pentru voluntariat, în România, mesajul unei astfel de iniţiative ajunge cu greu la cei cărora
le este destinat.
În cazul anumitor proiecte, voluntariatul reprezintă cheia reuşitei. Cele care
vizează păstrarea unui mediu curat se înscriu cel mai bine în această categorie. Fiecare
suntem datori a ne implica în a avea un mediu sănătos, strângerea şi distrugerea deşeurilor
fiind mult mai costisitoare decât colectarea selectivă sau depozitarea lor în recipiente
adecvate.
Atitudinea faţă de mediu ne defineşte ca părţi ale ecosistemului, iar participarea
ca voluntari în cadrul acţiunilor de păstrare sănătoasă a acestuia este un pas pe care,
uneori, îl considerăm ca fiind prea puţin avantajos pentru a-l face.
Foarte mult asociaţii şi organizaţii din ţara noastră militează pentru voluntariat.
Dintre acestea amintesc: Pro Vobis; VOLUM – Federaţia Organizaţiilor care
Sprijină Dezvoltarea Voluntariatului în România; RNCV – Reţeaua Naţională a Centrelor de
Voluntariat; VOLUM – Federaţia Organizaţiilor care Sprijină Dezvoltarea Voluntariatului în
România; Grupul de lucru pentru implementarea Anului european al voluntariatului în
România.
Principalele aşteptări includ:
- Clarificarea şi armonizarea cadrului legislativ referitor la voluntariat în România

566
 - Definirea unui rol clar, specific şi activ al statului în relaţionarea cu sectorul
nonprofit şi în sprijinirea dezvoltării voluntariatului
- Dezvoltarea infrastructurii pentru voluntariat
- Crearea unor mecanisme de măsurare a dimensiunilor şi impactului
voluntariatului
- Recunoaşterea valorii voluntariatului pentru comunitate si individ.

567
 COMUNICARE ŞI IMPLICARE ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII PRIN VOLUNTARIAT

Prof. Bulucz Tunde - C. S. E. I. Mediaş

Imaginea pe care ne–o oferă lumea astăzi este rezultatul eforturilor depuse de
om pentru a se adapta la realitate.De unde vine oare neliniştea omului de a obţine mereu
altceva (mai mult sau mai bun ); ce-l determină să fie mereu în căutare? De unde acest
perpetuum mobile al omenirii care , cine ştie astăzi , ce înfăţişare va da lumii de mâine? În
aparenţă răspunsul e simplu: fiecare om doreşte să trăiască mai bine, să descopere mai
multe , să creeze lucruri noi.
În contextul învăţământului modern, este foarte importantă crearea unei
motivaţii interioare justificată, care să-l facă pe elev să acţioneze din propria-i pornire, din
înţelegerea şi convingerea necesităţii de a îndeplini sarcinile de învăţare ce îi revin, având
în vedere provocările la care este supus elevul citadin se impune de la sine elaborarea unor
proiecte, chiar la nivel naţional, care să implice prin participare cât mai mulţi elevi, în
special pe baza copiilor talentaţi.
Practicarea voluntariatului în echipe de elevi, conduse de profesori oferă elevilor
mari oportunităţi în direcţia cooperării cu colegi, tutori, experţi, profesionişti, părinţi .
Jean Piaget afirma „cooperarea este cea mai aptă să favorizeze schimbul de idei şi
discuţia, adică toate condiţiile care contribuie la educarea spiritului critic, a obiectivităţii şi
a reflexiunii discursive”.
Noi, educatorii, avem menirea de a continua procesul de educaţie început în
familie, de a găsi modalităţi eficiente de a colabora cu familia pentru ca elevii să aibă
posibilitatea de a se adapta la toate cerinţele mai ales când trec de la un ciclu de învăţământ
la altul. Un aspect foarte important îl constituie orientarea gândirii elevilor către latura
practică a realităţii cotidiene, formarea capacităţilor si deprinderilor practice in domeniul
voluntariatului, îmbinarea armonioasa a teoriei cu practica în cadrul activităţilor
comunitare şi mai ales formarea priceperilor şi deprinderilor de bază în voluntariat.
Mai multe studii întreprinse în ultimile decenii au demonstrat că activitatea
şcolară, prin cerinţele specifice prevăzute de programă, trebuie adaptată posibilităţii
copilului , unei anumite etape de dezvoltare a acestuia şi că trebuie să avem în vedere la
analiza capacităţii de adaptare raportul de influenţare şi dependenţa reciprocă dintre elevi
şi şcoală.
Raportul de influenţare şi dependenţa reciprocă dintre elevi şi şcoală a generat
poziţii diferite în privinţa adaptării, respectiv inadaptării şcolare –copilul este inadaptat
fiindcă cerinţele şcolare depăşesc posibilităţile lui sau inadaptarea acestuia este consecinţa
faptului că nivelul dezvoltării copilului nu este adaptat cerinţelor şcolare.
Eşecul şcolar , în majoritatea cazurilor , rezultă dintr-o dublă inadaptare şi
anume: a elevului la şcoala şi a şcolii la elev.Remedierea relaţiei reciproce dintre şcoală şi
elev devine posibilă prin tratarea diferenţiată a fiecăruia în raport cu posibilităţile psiho-
fizice.Cu toate acestea continuă să persiste încă tulburări de adaptare mai ales în perioada
de trecere de la o treaptă de învăţământ la alta, precum şi la debutul şcolarizării.
Persistenţa cazurilor de inadaptare şcolară , manifestate cu multiple complicaţii
(educaţionale, psihologice şi sociale) care poate fi atât din cauza insucceselor şcolare, cât şi

568
efectul acestora, în condiţiile actuale de explozie informatională şi puternica ascensiune
socio-culturală, poate fi determinată de efortul sporit la care este supus copilul.
În scopul prevenirii eşecului şcolar trebuie organizate acţiuni de tip formativ,
desfăşurate individual sau pe grupe mici-copilul cu dificultăţi şcolare trebuie ajutat în acele
sarcini pe care nu le poate realiza singur urmând ca după o perioadă formativă, el să le
realizeze independent , drept consecinţă a unei dezvoltări psihice reale.
Copiii care cu tot sprijinul individual acordat şi munca individuală diferenţiată
desfăşurată la clasă au obţinut performanţe şcolare nesatisfăcătoare în concordanţă cu
posibilităţile intelectuale , vor fi orientaţi spre şcoli ajutătoare , care le pot oferi o adaptare
a învăţământului la particularităţile dezvoltării lor.
Încă din grădiniţă trebuie depistată şi stimulată dezvoltarea psiho-fizică a
copiilor imaturi şcolar-astfel se poate preveni eşecul şcolar şi scade numărul copiilor cu
tulburări de adaptare la cerinţele instructiv-educative.
La înscrierea copilului în clasa I trebuie să se ţină seama nu numai de vârsta
cronologică ci şi de alte criterii cum ar fi :dezvoltarea fizică, intelectuală, psiho-socială sau
de adaptare.
Distribuţia elevilor în clase să fie echilibrată în funcţie de vârsta cronologică,
dezvoltarea intelectuală, ansamblul condiţiilor socio-culturale al mediului familial care
influenţează rezultatele şcolare.
Bunătatea, înţelegerea, respectul şi iubirea faţă de semeni , toleranţa şi
întrajutorarea presupun o adâncă, sensibilă şi continuă operă de educaţie.Aici şi rolul
educatoarei , învăţătorului şi profesorului este fundamental.
Calităţile morale, sufleteşti şi spirituale sunt opera unor adevăraţi “ziditori”ai
caracterelor şi spiritului, opera cea mai de seamă începută în familie , continuată şi
desăvârşită de educatoare , învăţători şi profesori în şcoală.
Multe dintre trăsăturile morale ale copiilor se formează în procesul instructiv-
educativ desfăşurat în grădiniţă , şcoală, liceu.
Metodele folosite de cadrele didactice ce iau în considerare particularităţile de
vârstă şi individuale ale elevului permit ca atât în cadrul activităţilor comune, cât şi în
cadrul activităţilor complementare şi extracuriculare, să li se formeze copiilor sentimente,
idei, atitudini morale cât şi elemente de conduită civilizată.

VOLUNTARIATUL ÎNTRE ȘCOALĂ ȘI SOCIETATE - FORMAREA DE

COMPETENŢE

Prof. Rusu Daniel –Şcoala Gimnazială Hoghilag, jud. Sibiu

Una dintre cele mai simple, dar relevante definiţii ale voluntariatului este
următoarea: voluntariatul este oricare activitate în cadrul căreia o persoană îşi dedică în
mod liber timpul în beneficiul unei alte persoane, unui grup sau unei cauze. Există opinii
conform cărora pentru ca o activitate să fie catalogată drept voluntară, aceasta nu trebuie
să fie remunerată.
Trăsăturile voluntariatului diferă astăzi în funcţie de specificul fiecărei societăţi,
de tradiţiile, valorile şi normele comunitare de convieţuire.
569
 Studiile recente ale sociologilor şi psiho-sociologilor relevă faptul că voluntariatul
poate fi analizat din două perspective diferite, dar complementare. Este vorba despre
perspectiva psihologică centrată pe individ şi care îşi propune să răspundă la întrebarea
„De ce fac oamenii voluntariat?” şi perspectiva sociologică centrată pe structura şi funcţiile
instituţiilor şi organizaţiilor care promovează voluntariatul şi beneficiază de pe urma
activităţilor voluntare. Voluntariatul se conturează ca o sumă a comportamentelor
indivizilor, a valorilor şi normelor instituţionale existente într-o comunitate. Este proiecţia
în spaţiul public, în interiorul comunităţii a unor valori individuale ce îşi au rădăcinile în
cultura şi tradiţia europeană. Voluntariatul în întreaga sa varietate este indispensabil într-o
arie largă de politici ale UE precum incluziunea socială, politicile privind tineretul,
îmbătrânirea activă, dialogul intercultural, integrarea imigranţilor, protecţia civilă, ajutorul
umanitar, dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, drepturile omului, noile tehnologii
digitale sau responsabilitatea socială corporatistă. In România, activitatea de voluntariat a
început să fie promovată după Revoluţia din Decembrie 1989 şi a avut un traseu oscilant,
care a culminat cu adoptarea Legii voluntariatului nr.195/2001, cu modificările şi
completările ulterioare, ce s-au oprit însă în anul 2006. După integrarea României în
Uniunea Europeană , activitatea de voluntariat a căpătat valenţe noi, care însă nu s-au
materializat într-un act normative modern, viabil, care să acopere situaţiile concrete
apărute în practică. În acest moment în ţara noastră activitatea de voluntariat este axată pe
tineri şi realizată exclusiv prin intermediul ONG-urilor, în timp ce în statele europene,
majoritatea voluntarilor sunt cei de vârsta a treia, cu experienţă şi cu un simţ dezvoltat al
apartenenţei la societate. De asemenea, în majoritatea statelor europene, voluntariatul este
susţinut prin implicarea activă în aceste activităţi a companiilor private care îşi desfăşoară
activitatea în comunităţile locale şi a angajaţilor acestora , membrii ai comunităţilor
respective. Motivul îl prezintă încurajarea şi a populaţiei mature active de a participa la
acţiuni de voluntariat. Actul educativ cunoaște astăzi un proces de continuă perfecţionare
datorită ritmului accelerat al progresului lumii contemporane pe toate planurile. Pe lângă
perspectiva educaţiei permanente, educaţia școlară tradiţională trebuie îmbinată cu alte
moduri sau tipuri de educaţie. În această direcţie s-au făcut pași importanţi odată cu
accentuarea educaţiei școlare formale, nu atât prin caracterul ei formativ, cât mai ales prin
înaltul ei grad de formalizare cu un proces educativ desfășurat paralel, educaţia
extrașcolară, complementară celei dintâi, dar dispunând de o anumită autonomie și mai
puţin ancorată în rigorile administrative și tehnico-didactice. Mai nou, desemnată sub
denumirea de educaţie nonformală, în sensul de proces educativ mai puţin formalizat sau
neformalizat, această educaţie urmărește sporirea caracterului formativ al procesului
educaţional prin organizarea în școală, dar și în afara ei, a unor activităţi educative
caracterizate prin varietate, conţinuturi și tehnici diferenţiate, flexibilitate, spirit civic,
responsabilitate și nu în ultimul rând, atractivitate. Odată cu dezvoltarea mijloacelor
moderne de comunicaţie, electronice prin excelenţă, care a dus la afirmarea unei educaţii
difuze, procesul educativ s-a îmbogăţit cu o nouă educaţie paralelă numită informală
pentru caracterul ei liber de orice formalizare. Educaţia informală reprezintă întreaga
achiziţie a persoanei dobândită într-o manieră întâmplătoare din diverse sfere de influenţă
și depășind ca durată, conţinut și modalitate educaţia formală școlară, din moment ce
începe înaintea acesteia și se extinde pe toată durata existenţei umane. Este imensă ca
volum, variază de la un individ la altul în funcţie de particularităţile specifice, nu are un
conţinut riguros, nu se caracterizează printr-o anumită succesiune în prezentarea
570
conţinuturilor. Prin urmare, cele trei educaţii paralele își aduc o contribuţie importantă la
completarea culturii și la îmbogăţirea experienţei tinerilor, dobândite în procesul de
învăţământ.Voluntariatul, ca oportunitate, dar și ca necesitate în contextul actual, se
încadrează la ultimele două tipuri de educaţie. Spiritul de voluntariat este foarte bine pus în
valoare prin impactul educaţiei civice și ecologice asupra tinerilor, dar și în cadrul
proiectelor educaţionale. Formarea la tineri a unei conștiinţe și conduite ecologice devine o
cerinţă deosebit de importantă pentru orice demers educativ școlar, extrașcolar sau chiar
universitar. Educaţia ecologică este de fapt o educaţie pentru viaţă și ea este menită să facă
faţă problemelor de mediu cu care ne confruntăm în prezent, dar și problemelor ce vor
apărea în viitor. Educaţia ecologică are ca fundament formarea și consolidarea unei
educaţii moral-civice a adolescenţilor al căror profil moral se construiește treptat.
Proiectele educaţionale reprezintă modalităţi concrete de dezvoltare a spiritului de
voluntariat, societatea modernă dezvoltându-se printr-o cunoaștere adecvată a
managementului proiectelor.

A FI SAU A NU FI VOLUNTAR

Prof. învăţ. primar Costea Agnes Ildico – L. T. T. R. Tîrnava , jud. Sibiu

Voluntariatul reprezintă, în primul rând, un interes faţă de problemele societăţii

sau faţă de una dintre acestea. Desigur, o persoană poate fi preocupată de un anumit aspect
al lumii în care trăieşte, dar există o diferenţă între interesul pasiv şi cel activ. A face ceva ca
voluntar înseamnă, în primul rând, că îţi pasă de o problemă cu care ceilalţi se confruntă.
Munca de voluntariat înseamnă dorinţa de a ajuta, de a face ceva pentru societate, de a o
sprijini. Este un semn al implicării în realizarea acelui mai bine pe care îl dorim cu toţii, dar
pe care puţini sunt dispuşi să-l transforme în fapt.
Afirmaţia că resursa cea mai valoroasă a unei organizaţii o constituie membrii ei a
devenit un clişeu, cu toate acestea, ea e plină de adevăr. Oamenii din cadrul unei organizaţii
trebuie să fie conduşi astfel încât să li se permită să-şi îndeplinească munca şi să-şi
valorifice potenţialul spre binele şi dezvoltarea personală şi cea a organizaţiei.
În ultimii ani, numărul ONG-urilor din Romania a crescut vizibil. Astăzi, le
întâlnim la tot pasul, purtând diferite denumiri şi acţionând în diverse domenii. Dincolo de
teorii şi statistici, munca de voluntariat a devenit o realitate. După cum şi era normal, acest
aspect s-a înscris în atenţia publicului, existând diferite păreri cu privire la implicaţiile
pozitive sau, dimpotrivă, negative ale fenomenului voluntariatului. Organizaţiile puternice,
care lucrează curent pentru un număr impunător de beneficiari, au realizat utilitatea
voluntarilor şi îi integrează în toate nivelurile de activitate. Aceşti factori demonstrează că,
într-adevăr, voluntarii au devenit o sursă valoroasă.
A face muncă voluntară presupune, teoretic, realizarea unei activităţi fără ca cel
ce o îndeplineşte să urmărească o recompensă, de orice natură ar fi ea. Voluntariatul
reprezintă, în primul rând, un interes faţă de problemele societăţii sau faţă de una dintre
acestea. Desigur, o persoană poate fi preocupată de un anumit aspect al lumii în care
trăieşte, dar există o diferenţă între interesul pasiv şi cel activ. A face ceva ca voluntar

571
înseamnă, în primul rând, că îţi pasă de o problemă cu care ceilalţi se confruntă. Munca de
voluntariat înseamnă dorinţa de a ajuta, de a face ceva pentru societate, de a o sprijini. Este
un semn al implicării în realizarea acelui mai bine pe care îl dorim cu toţii, dar pe care
puţini sunt dispuşi să-l transforme în fapt. A face o astfel de muncă echivalează cu
renunţarea la pasivitatea tradiţională. Munca de voluntariat o pot face şi membrii
organizaţiei, nu doar voluntarii.
Conceptul de voluntariat:
- Voluntariatul contribuie la ameliorarea calităţii vieţii, precum şi la dezvoltarea
unei
mai mari solidarităţi între oameni.

- Voluntariatul contribuie la o dezvoltare economică şi socială mai echilibrată.

- Voluntariatul oferă posibilitatea de a crea noi profesiuni şi noi locuri de muncă.
El se poate manifesta prin:
- Participarea activă a cetăţenilor la viaţa comunităţii şi a societăţii.
- Mişcare organizată în sânul unei asociaţii.
Reieşind din aceste principii, datoria voluntarului este:
- Să încurajeze angajarea individuală în viaţa comunităţii şi a societăţii.
- Să se angajeze în îndrumarea noilor veniţi, definindu-le responsabilităţile, în
funcţie de aptitudinile lor, timpul de care dispun, precum şi de ceea ce-i interesează.
- Într-un spirit de înţelegere mutuală şi stimă reciprocă, să coopereze cu toţi
membrii organizaţiei.
I. Dacă aţi decis să faceţi voluntariat, alegeţi acel sector care vi se potriveşte mai
mult.
În jurul nostru, există un mare număr de organizaţii şi instituţii care au nevoie de
sprijin din partea voluntarilor.
Puteţi începe prin a ţine cont de următoarele sfaturi şi să răspunde la întrebările
ce vi le propun :
1. Informează-te privitor la problemele care te preocupă!
2. Caută informaţii despre problema care te preocupă, găseşte organizaţii sau
voluntari care au încercat să soluţioneze astfel de probleme. Daca nu există un
asemenea grup, de ce să nu-l formezi chiar tu? Preia iniţiativa în liceu, la
facultate sau în cartierul în care locuieşti, alături de colegii şi prietenii tăi!
3. 2. Gândeşte-te la deprinderile pe care le poţi oferi!
4. Dacă îţi plac activităţile în aer liber, să lucrezi la computer sau în echipă,
încearcă sa găseşti acţiuni de voluntariat care să includă aceste aspecte ale
personalităţii tale. Multe ONG-uri au nevoie de voluntari energici ca tine care
să posede diferite calităţi, precum ar fi uşurinţă în comunicare, creativitate,
spirit de echipă.
5. 3. Ţi-ar place să înveţi ceva nou?
6. Poate vrei să înveţi ceva nou, să cunoşti oameni şi situaţii noi. Încadrează-te în
acţiuni de voluntariat care să-ţi ofere experienţe noi, prin intermediul cărora
să-ţi aprofundezi cunoştinţele în diferite domenii.
7. 4. Îmbină utilul cu plăcutul!
8. Implică-te în acţiuni de voluntariat care te vor ajuta să-ţi atingi noi idealuri.
De exemplu, dacă vrei să slăbeşti, antrenează-te în activităţi în aer liber, care
572
 necesită efort fizic, cum ar fi excursiile în afara localităţii pentru curăţirea
unor poteci sau programele de plantat pomi într-un parc. Dacă vrei să-ţi
aprofundezi cunoştinţele în engleză, creează un club de engleză în instituţia în
care înveţi.
9. 5. Nu te suprasolicita !
10. Creează un echilibru între activităţile de voluntariat, studii şi alte activităţi în
care eşti angajat. Gândeşte-te la programul tău şi la timpul liber pe care îl ai.
Vrei să te implici în ceva de lungă durată sau doar în ceva temporar? Te poţi
implica zilnic, săptămânal sau chiar lunar? Poţi participa la proiectele unei
organizaţii neguvernamentale şi în cursul anului de învăţământ sau doar în
vacanţă?

573
 EDUCAȚIE RELIGIOASĂ ÎN GRĂDINIȚĂ

Prof. Vătămanu Elvira / prof. Manolache Ana-Maria

Grădinița Nr.1 Puiești, jud. Vaslui

Educaţia religioasă are drept obiectiv cultivarea și dezvoltarea religiozităţii la

copil sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă.
Educaţia religioasă nu-și poate atinge obiectivele propuse dacă rămâne autoritară
și dacă nu ajută la eliberarea conștiinţei de constrângere și frică. Aceasta se poate realiza fie
prin instrucţie, prin însușirea teoretică a fenomenologiei religioase, dar și prin educarea
caracterului și a voinţei, prin formarea personalităţii religioase.
În activităţile desfășurate am pornit de la concret, și anume de la fapte ale
copiilor, bune sau mai puţin bune, pe care le-am analizat împreună, apelând întotdeauna la
toleranţă și iubirea aproapelui. Copiii nu fac fapte rele pentru că sunt răi din naștere, ei
sunt tentaţi spre anumite acţiuni din necunoaștere, din dorinţa de a se remarca, de a-și auzi
vocea sau pur și simplu in nevoia de a-și descărca energia. De aceea, înainte de orice, am
pus mare accent pe o formare caracteristică a copiilor prin care să dea dovadă de înţelegere
faţă de colegii lor, de atitudinea de respect faţă de adulţii cu care intră în contact, de
dragostea pentru tot ceea ce înseamnă creaţia lui Dumnezeu: oameni, natură, pământ.
În perioada postului de Paște le-am explicat copiilor că adulţii trebuie să
postească. Rostul postului este, pe de o parte, de a accede parţial la curăţenia trupească
interioară, de a traversa o perioadă de abţineri și rezistenţă în faţa ispititoarelor bucate de
origine animală, cu voinţă care înseamnă cumpănire, după modelul și exemplul sfinţilor și
al Domnului Isus Hristos, care și Ei au postit.
În acest scop, le-am vorbit copiilor despre viaţă și patimile Mântuitorului, despre
Învierea Domnului Iisus Hristos, despre faptele unor sfinţi: Sfânta Filofteia (ocrotitoarea
săracilor), Sfântul Apostol Andrei (ocrotitorul spiritual al poporului roman și al orașului
Galaţi), Sfântul Nicolae (ocrotitorul copiilor buni si cuminţi).
Fiecare sărbătoare religioasă este pregătită și la grădiniţă printr-o suită de
activităţi ce conduc la înţelegerea și trăirea afectivă a momentelor sărbătorilor religioase
propriu-zise.
Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos, care e cea mai îmbucurătoare și cea
mai solemnă dintre toate sărbătorile creștine din timpul anului bisericesc, a fost așteptată
de cei mici cu mare plăcere prin participarea la scurta slujbă religioasă când au luat Sfânta
Împărtășanie, prin realizarea unor lucrări artistico-plastice, poezie religioasă, lecturi și
convorbiri pe această temă. Din acest punct de vedere am satisfacţia că am realizat,
totodată, în mare parte, și această întoarcere în copilărie a părinţilor: i-am văzut venind la
biserică duminica de mânuţă cu copiii lor și i-am simţit mult mai interesaţi de viaţa
spirituală, ceea ce indică faptul că vârsta copilăriei nu ne trage înapoi ci ne duce înainte, ne
urcă pe culmi; copilăria înseamnă pentru noi și bucuria de a o lua de la capăt, ceea ce,
consider eu, este un mare, foarte mare privilegiu.

Bibliografie:
1.Biblia sau Sfânta Scriptură-1991, editura Legislativul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București

574
 2.IONESCU NAE - Curs de metafizică, 1991, Humanitas București
3.CONSTANTIN CUCOȘ – Educaţie religioasă - Repere teoretice și metodic.
4. RODICA MARIAN - Profesorul de religie în școală, colecţia “ Ortodoxia românească
”, editată de Mânăstirea Portăriţa.

PAŞTELE CREŞTIN – SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII,

A IUBIRII LUI DUMNEZEU PENTRU OAMENI

Prof. Elena-Lăcrămioara Andon

Prof. Angela Lazăr
Şcoala Gimnazială „Gheorghe Cioată” Todireşti-Vaslui

Slava Învierii Domnului constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii spirituale

creştine. Credinţa în înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale
creştinismului ci şi calea spre viaţa veşnică. Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi
universal care dă sens la tot ceea ce o precede şi o urmează devenind faptul central al
credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” ( I Corinteni15, 14).
Pentru prima dată Paştele a fost sărbătorit de poporul evreu în jurul anului 1400
înainte de Hristos (sărbătoarea eliberării evreilor din robie). Paştele creştin derivă din
Paştele evreiesc, numit „Pesach”.Evreii sărbătoresc fuga din Egipt - Paşti (Pascha) sau
sărbătoarea azimilor - în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia
Egiptului, sărbătorită anual de evrei la 14 Nisan (aprilie ).Paştele evreilor din anul 33 a
coincis cu patimile, moartea şi Învierea lui Hristos. Mulţi dintre primii creştini, evrei
crescuţi în tradiţia ebraică, au privit paştele ca o nouă eliberare din păcatele omenirii. De
atunci, ziua Învierii - trecerea firii umane de la moarte la viaţă, din robia păcatului în robia
harului - s-a numit în creştinism Paşte.
Data sărbătoririi Paştelui: Pentru creştini sărbătoarea Învierii are loc la o dată
variabilă, încă din anul 325. În anul 325 Sinodul I ecumenic de la Niceea a emis legea
pascală care stabilea ca această sărbătoare să aibă loc în prima duminică după luna plină
sau după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care
era legată şi data Paştelui creştin ). Când prima lună plină de după echinocţiul de primăvară
cade duminică, Paştele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu
Paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.

Minunea luminii divine care coboară în Mormântul Domnului

Această minune se întâmplă în fiecare an în Sfântul Mormânt din Ierusalim doar

în noaptea de Înviere a Paştelui Ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de
lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul învierii Sale. Este modul Său
de a ne transmite că este mereu alături de noi. Acest foc imaterial este de culoare albăstruie
şi poate fi atins fără să ardă. Înainte de venirea sa sunt stinse toate luminile din Biserică.

575
Lumina Sfântă apare într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt aprinzând candela
aşezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de
lumânări pe cere le are pregătite şi începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care
aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează şi de unul singur, strălucind ca un
fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în Biserică, precum şi lumânările unora
dintre pelerini. Acest eveniment se petrece în fiecare an în faţa a mii de martori. Nu poate fi
negat de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea credinţei
în Dumnezeu.

Obiceiuri şi tradiţii de Paşti

În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie aduse flori la Biserică pentru a împodobi

Mormântul Domnului. În timpul slujbei Prohodului se trece de trei ori pe sub masa pe care
este pus Epitaful care închipuie Mormântul Domnului. Această trecere pe sub masă
simbolizează căderea Mântuitorului sub povara Crucii în drum spre Golgota răstignirii. Tot
în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru. Se mai spune că
dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi bogat, iar dacă nu va ploua va fi un an
secetos. Creştinii ţin post miercurea şi vinerea pentru că miercuri Mântuitorul a fost trădat
iar vineri a fost răstignit. Preparatele de Paşte sunt ouăle roşii, pasca, cozonacul, friptura şi
drobul de miel .Ouăle se vopsesc în Joia Mare, considerându-se un păcat foarte mare orice
lucru făcut în casă Vineri, când la Biserică are loc Prohodul. Ouăle roşii simbolizează
sângele Mântuitorului răstignit pe Cruce. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire
se obişnuieşte să se spună:”Hristos a înviat !”şi se răspunde cu „Adevărat a înviat !” Această
formulă de salut se foloseşte timp de 40 zile până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că
cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea cealaltă. În unele zone se obişnuieşte să se
picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc : ouă încondeiate, muncite,
picate (cu ceară). Circulă şi mai multe legende despre ouăle roşii. O legendă povesteşte că la
răstignirea lui Hristos, Sfânta Maria pune un coş cu ouă sub Cruce ca să-i îmbuneze pe
soldaţi, iar acestea sunt înroşite de sângele Mântuitorului. O altă legendă povesteşte că
vestea Învierii lui Iisus a fost primită cu neîncredere de unii: o precupeaţă care vindea ouă
în piaţă a zis că ea va crede doar atunci când ouăle se vor înroşi, iar ouăle s-au înroşit pe loc
. Ouăle simbolizează şi reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate erau
dăruite primăvara, ca simbol al renaşterii, încă din era precreştină. În Egiptul antic, oul era
simbolul legământului vieţii şi reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În tradiţia
populară românească, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase : vindecă boli,
au capacităţi protectoare. La ţară românii aleg ouă proaspete de găină şi de raţă şi
pregătesc uneltele pentru vopsit .Cele mai vechi „condeie” au fost lumânarea - cu al cărei
capăt încins în foc se desenau pe ou anumite semne şi pana de gâscă. Oamenii topesc ceara
de albine în care se adaugă puţin cărbune pisat şi le pun apoi în vopsea pentru colorarea
fondului. Local se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de
încondeierea cu ceară :ouă pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze din plante,
împodobite cu mărgele, etc. Ouăle roşii se ciocnesc mai întâi de părinţii familiei, apoi copiii
cu părinţii, după care părinţii cu restul rudelor şi cu vecinii, prietenii. În unele locuri, cojile
ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, a viilor, livezilor. După slujba
de Înviere are loc prima masă în familie .

576
 În creştinismul timpuriu, cei care se botezau în timpul slujbei de Paşti erau
îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână ca pe un simbol al noii lor
vieţi. Cei deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai haine noi, pentru a arăta că
împărtăşesc noua lor viaţă împreună cu Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a
devenit o tradiţie de Paşti. În dimineaţa de Paşti există obiceiul ca toată familia să se spele
pe faţă cu apă dintr-o cană în care s-a pus un ou roşu şi bani de valoare, crezându-se că vor
fi tot anul sănătoşi şi prosperi.
În zona Câmpulung Moldovenesc în zorii zilei de duminică credincioşii ies în
curtea Bisericii, se aşează în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în
aşteptarea preotului care va sfinţi bucatele din coşul lor. Fiecare gospodar pregăteşte un
coş acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei. În coş sunt aşezate, pe o farfurie:
seminţe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta ), sare (ce va fi păstrată
pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave ), făină ( pentru ca
rodul grâului să fie bogat ), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor ).
Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi ouăle
încondeiate, bani, flori, peşte afumat, prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de
Paşti se continuă în familie. În părţile Sibiului, este obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un
pom (arbust) asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire este că în locul globurilor, se
agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul este aşezat într-o vază frumoasă. La
Călăraşi la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă
roşii, cozonac, şi cocoşi albi. Cocoşii vestesc miezul nopţii. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi
oamenilor săraci! În Maramureş zona Lăpuşului , dimineaţa din prima zi de Paşti, copiii
(până la 9 ani) merg la prieteni şi vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda dăruieşte
fiecărui copil un ou roşu. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un
băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului. În Argeş, pe lângă
pască şi cozonac mai sunt pregătiţi şi „covrigei cu ou” (numiţi aşa pentru că în compoziţia
lor se adaugă 10 -15 ouă la un kg. făină). Fiecare gospodar se străduieşte să aibă această
delicatesă deoarece este simbolul belşugului.
În Banat la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de Paşti (vin + pâine din cele aduse de
la biserică ), apoi urmează restul mâncărurilor tradiţionale …În Ţara Moţilor în noaptea de
Paşti se ia toaca de la Biserică, se duce la cimitir şi este păzită de feciori. Dacă nu au păzit-o
bine, şi a fost furată, aceştia sunt pedepsiţi ca a doua zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi
băuturi din care se înfruptă atât „hoţii”, cât şi „păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să
fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul. Pe valea Crişului Alb, la
Almaş, toată suflarea comunei se adună în curtea Bisericii. Femeile şi fetele din localitate se
gătesc în straie de sărbătoare şi vin în curtea Bisericii, unde vopsesc şi împistresc
(încondeiază) ouă pentru Paşti. Peste o săptămână după duminica Paştilor, în prima zi de
luni o parte din creştinii ortodocşi sărbătoresc Paştele Blajinilor. Această sărbătoare mai
este numită şi Prohoadele, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, fiind dedicată sufletelor
moşilor şi strămoşilor noştri.
Pentru a trăi pentru veşnicie trebuie mai întâi „să murim”.Această „moarte”
trebuie înţeleasă în perspectivă creştină a nădejdii: e vorba nu de a muri pentru a muri, ci
de a muri pentru a trăi.

Bibliografie:
577
Pop Mihai, 1976, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers
Simion Florea Marian, 2001, Sărbătorile la români, Editura Grai şi suflet – Cult. Nat

578
 „TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE”

PROF. ÎNV. PREŞC. FODOR EMILIA, GRĂDINIŢA VOINICEL, TOPLIŢA

Tradiţiile şi obiceiurile constituie valori incontestabile ale poporului nostru şi nu

trebuie să lăsăm timpul şi evenimentele lumii moderne să ne facă să le uităm. Păstrarea,
cunoaşterea şi promovarea tadiţiilor şi obiceiurilor populare trebuie să devină o prioritate
pentru orice dascăl care doreşte să-şi formeze elevii în spiritual dragostei şi respectului
pentru valorile culturale naţionale autentice, moştenite de la generaţiile trecute.
Literatura, arta etnografică şi folclorul sunt valori ale culturii naţionale care oferă
modele comportamentale cu un puternic impact emoţional în rândul copiilor şi are
eficienţă deosebită în educaţia acestora. Admiraţia faţă de creaţiile populare înmugureşte
în sufletul copilului încă de când ascultă primele basme sau legende, proverbe şi zicători
născute din talentul şi înţelepciunea populară. Acest sentiment se dezvoltă apoi când
ascultă colindele şi doinele strămoşeşti şi când cu stângăcie învaţă primii paşi de dans
popular. Bogăţia şi varietatea folclorului nostrum, un adevărat „tezaur naţional”, dezvăluie
copilului frumuseţea şi bogăţia spirituală a neamului nostru, oglindită în creaţiile artistice
populare.
Educându-i pe copiii noştri să îndrăgească limba ce-o vorbesc, tradiţiile şi
obiceiurile locale şi ale ţării în care s-au născut, ne dă asigurarea că tradiţiile vor avea
continuitate. Tezaurul nostrum de tradiţii şi obiceiuri va dăinui asemenea unui izvor
nesecat, transmis din generaţie în generaţie.
Din ciclul sărbătorilor şi obiceiurilor de peste an, cu duble semnificaţii teologice
şi etnologice, aş dori să abordez Sărbătorile religioase de primăvară din care fac parte cele
dedicate Floriilor şi Paştelui, ţinute conform tradiţiei şi în zona noastră, a Mureşului
Superior.
Floriile, sărbătoare ţinută în duminica ce precede Sf. Paşti, după unii etnologi
preocupaţi şi de corespondenţe în mitologia precreştină, susţin că, înainte de a i se acorda
semnificaţia teologică creştină cunoscută, de intrare a Domnului nostru Iisus Hristos în
Ierusalim – era dedicată zeiţei romane Flora. Pe lângă semnificaţia de reînviere a naturii,
când înfloresc florile, sălciile şi pomii, s-au mai adăugat în timp semnificaţii noi, legate de
cultul moşilor şi strămoşilor, cu unele manifestări locale concretizate în săvârşirea unor
pomeni, curăţirea mormintelor şi cimitirelor, înfingerea în morminte a unor ramuri de
salcie ( cf. Ion Ghinoiu – etnolog). Din perspectiva interpretării etnologice, ramurile de
salcie reprezintă un simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară şi se duc la biserică în
ajunul Floriilor pentru a fi sfinţite la Utrenie. Odată sfinţite „mâţişoarele” de salcie,
împărţite şi aduse acasă, împodobesc icoanele, porţile, uşile locuinţelor, ferestrele, uşile
adăposturilor animalelor, streşinile, cu credinţa că acestea au valenţe protectoare,
tămăduitoare a unor boli ce pot apărea de-a lungul anului. În unele locuri, se scoteau
hainele şi zestrea la aerisit, tot cu credinţa unei primeniri; fetele se atingeau pe faţă cu
mâţişorii sfinţiţi, cu credinţa că se vor îmbujora şi înfrumuseţa precum florile şi astfel, vor fi
mai plăcute de băieţi.
De asemenea, cu mâţişoarele sfiinţite se atingeau animalele din gospodărie
pentru ca peste an să fie „înflorite”, adică frumoase; păstrându-se şi vara, erau folosite la

579
vreme de furtună, trăsnete, grindină, când se punea o crenguţă din ele pe foc cu credinţa că
fumul lor împrăştia vremea rea.
Amintind de momentul Intrării Domnului în Ierusalim, din perspectivă teologică,
Floriile reprezintă una din sărbătorile importante din an când credincioşii, participanţi mai
numeroşi decât în alte duminici şi primind ramurile „mâţişori” de salcie pentru a le duce la
gospodărie, retrăiesc emoţia intrării Mântuitorului în Ierusalim, călare pe asin, călcând pe
veşmintele şi ramurile presărate în calea Sa, întâmpinat fiind cu cuvintele, cântate azi în
Biserică, „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru Numele Domnului!”. Cu
ocazia acestei sărbători, Bisericile sunt şi ele împodobite cu ramuri de salcie şi flori care
sunt presărate pe covorul sau pe o pânză albă din faţa sfântului altar şi a icoanei
Mântuitorului.
Sf. Paşti, sărbătoarea fundamentală a creştinilor, cu semnificaţii teologice
deosebite legate de jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos pentru răscumpărarea
noastră- reprezintă şi o sărbătoare cu bogate semnificaţii etnologice. Slujba dedicată
Învierii Domnului, este pe lângă un prilej de celebrare a momentului socotit cel mai
important din viaţa creştinilor şi un moment de socializare şi solidarizare a comunităţii, de
întâlnire a fiilor satului. O serie de obiceiuri însoţesc marea sărbătoare. Spre exemplificare,
dimineaţa, după ce credincioşii duc anafura acasă, precum şi coşurile cu ouă roşii, pasca,
vinul, cozonacul, drobul de miel - toate sfinţite, membri familiei, în funcţie de tradiţia
instituită, desfăşoară un adevărat ritual, începând cu spălatul, luatul anafurei şi ciocnitul
ouălor, însoţite de cuvintele „Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!” . Masa de Paşti începe cu
ouăle roşii şi pasca, o coptură de nelipsit, bine dospită , garnisită cu brânză şi decorată în
formă de cruce .
Printre obiceiurile practicate în zonă se număra spălatul ritual, de exemplu fetele,
îşi spălau faţa într-un vas în care se puneau un ou roşu şi câţiva bănuţi (iniţial din argint)
sau un inel, cu credinţa că ar rămâne cu feţele îmbujorate, strălucitoare şi mai curtate de
băieţi (cum era bunăoară în localităţile Subcetate, Hodoşa, Sărmaş, Bilbor). Dealtfel, multe
din peţituri şi logodne se planificau pentru zilele de Paşti. A doua zi de Paşti era însoţită şi
de diferite jocuri, distractive, sau întreceri cum erau cele legate de probarea curajului pe
leagănele („huţurile”) instalate cu lanţuri lungi între doi brazi înalţi sau la grinda şurilor
înalte ( spre ex. în Subcetate sau Gălăuţaş), care reprezenta de fapt de multe ori un act de
iniţiere, de trecere de la copilărie la stadiul de feciorie, sau pur şi simplu încercarea
curajului fetelor, cu tot hazul ce decurgea de aici. În alte localităţi ca Sărmaş, Topliţa, Bilbor
ş.a. era folosit scrânciobul tot în acest sens. A treia zi de Paşti, în multe sate din zona de care
amintesc, se organiza câte o horă la care participau mai ales tinerii, etalându-şi fiecare
cămeşile sau alte elemente de port popular, noi ţesute şi cusute. Dealtfel, obiceiul „înnoirii”
îmbrăcămintei cu ocazia Sf. Paşti, era omniprezent, oricât de nevoiaşe ar fi fost familiile,
aceasta impunându –se tot prin tradiţie, care trebia să – ţi consacre şi apoi să- ţi păstreze
un anumit statut, respectabil.
Lumina Sfântă şi Căldura Paştelui să vă încălzească sufletele şi să vă lumineze
mintea!
Paşte fericit !

580
 PAŞTELE CREŞTIN – SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII, A IUBIRII LUI DUMNEZEU
PENTRU OAMENI

Prof. Elena-Lăcrămioara Andon

Prof. Angela Lazăr
Şcoala Gimnazială „Gheorghe Cioată Todireşti- Vaslui

Slava Învierii Domnului constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii spirituale

creştine. Credinţa în înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale
creştinismului ci şi calea spre viaţa veşnică. Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi
universal care dă sens la tot ceea ce o precede şi o urmează devenind faptul central al
credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” ( I Corinteni15, 14).
Pentru prima dată Paştele a fost sărbătorit de poporul evreu în jurul anului 1400
înainte de Hristos (sărbătoarea eliberării evreilor din robie). Paştele creştin derivă din
Paştele evreiesc, numit „Pesach”.Evreii sărbătoresc fuga din Egipt - Paşti (Pascha) sau
sărbătoarea azimilor - în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia
Egiptului, sărbătorită anual de evrei la 14 Nisan (aprilie ).Paştele evreilor din anul 33 a
coincis cu patimile, moartea şi Învierea lui Hristos. Mulţi dintre primii creştini, evrei
crescuţi în tradiţia ebraică, au privit paştele ca o nouă eliberare din păcatele omenirii. De
atunci, ziua Învierii - trecerea firii umane de la moarte la viaţă, din robia păcatului în robia
harului - s-a numit în creştinism Paşte
Data sărbătoririi Paştelui: Pentru creştini sărbătoarea Învierii are loc la o dată
variabilă, încă din anul 325. În anul 325 Sinodul I ecumenic de la Niceea a emis legea
pascală care stabilea ca această sărbătoare să aibă loc în prima duminică după luna plină
sau după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care
era legată şi data Paştelui creştin ). Când prima lună plină de după echinocţiul de primăvară
cade duminică, Paştele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu
Paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
În fiecare zonă ţării există anumite tradiţii şi obiceiuri de Paşte. Dar în toate
zonele se vpsesc ouă roşii, simbolul sângelui Mântuitorului, oamneii merg la biserică să ia
lumină, se salută cu „Hristos a înviat!”, duc la biserică pasca, cozonac şi oua ca să fie sfinţite
de către preot. Tradiţiile şi obiceiurile diferă de la o zonă la alta dar în toate zonele Paştele
este sărbătoare care ii adună pe toti membri familiei la masa de Paşte, cei plecaţi se întorc
acasă căci Paştele e sărbătoarea care se petrece în familie.

581
 PAȘTELE ÎN MARAMUREȘ

Prof. înv. primar Ioana Moiș

Șc. Gimnazială „Dr. Ilie Lazăr”
Loc. Giulești, Jud. Maramureș

Obiceiurile și tradiţiile vechi de sute de ani, sunt păstrate și acum cu sfinţenie și

transmise din generaţie în generaţie în satele maramureșene. Tinerii învaţă de la părinţii și
bunicii lor cum să facă pască, drob , cum să vopsescă ouă, dar mai ales cum trebuie să se
pregătescă din punct de vedere spiritual pentru cea mai mare sărbătoare creștinească. În
perioada postului, creștinii nu se abţin numai de la mâncare, ei trebuie să renunţe la vicii, la
pornirile de zi cu zi, să fie mai buni și să se ajute unii pe alţii.
În Săptămâna Mare fiecare gospodină își gătește casa de sărbătoare și pregătește
bucate alese. Pe lângă toate acestea, unul dintre cele mai importante momente este vopsitul
ouălor , pregătirea păștilor și tăiatul mielului. Pregătirea bucatelor începe din Joia Mare. În
această zi, gospdinele vopsesc ouăle cu coji de ceapă, pe care sunt imprimate diferite feluri
de frunze. Ouăle roșii sunt asociate cu jertfa Mântuitorului, însă si celelalte culori au
diferite semnificații.
Un alt obicei practicat și la noi este cel al sacrificării Mielului. Mielul este
sacrificat sâmbăta de câtre bărbaţi. Obiceiul sacrificării mielului este preluat de la evrei.
Mielul îl închipuie de fapt pe Mântuitorul Hristos care a fost sacrificat fără vină.
În Noaptea de Înviere la fel ca în fiecare zonă a ţării, maramureşenii merg la
biserică să ia Lumină. Lumânarea cu care s-a luat lumina in noaptea de Paște este foarte
importantă, ea se păstrează și se aprinde ori de câte ori ai nevoie de ajutor divin. În
dimineaţa de duminică toţi oamenii satului îmbrăcaţi în straie populare, și cu un coș plin de
bucate sau cu bucatele așezate în traistă se îndreaptă spre biserică pentru a fi sfinţite.
Credincioșii își așează coșurile și trăistile în formă de semicerc în făţa bisericii, iar preotul
trece pe la fiecare și le sfinţește.
Toate bucatele sunt sfinţite , iar după aceea fiecare familie se îndreaptă spre casă
unde se întinde o masă mare. Din pasca sfinţită gospodarii dau câte o bucată la fiecare
animal din gospodărie, pentru ca acestea să fie ferite de boli. Se mănâncă din toate bucatele
, dar la început se ciocnește câte un ou roșu , spunându-se HRISTOS A ÎNVIAT! și
răspunzând ADEVĂRAT A ÎNVIAT! Acest salut este folosit de către noi maramureșenii timp
de șase săptămâni, până la Sărbătoarea Înălţării Domnului.
Duminica de Paşte este cea mai importantă zi pentru credincioşi şi se petrece
alături de familie.

Bibiografie:

1. Bilţiu Panfil, 1998, Obiceiuri de Paște din Maramureș, în Helvetica, I, nr. 2, Baia
Mare
2. Ciocan Ecaterina Janeta , 2009, Obiceiuri de Paște, Baia Mare

582
583
 UN OM FRUMOS, UN OM RELIGIOS

Prof. pt. înv. primar, Aflorei Doina

Liceul Tehnologic”Ion Creangă” Pipirig
Structura/Școala Gimnazială Pluton Jud. Neamț

Motto: „Cred în scânteia divină a omului și în capacitatea lui de a înfrânge răul din
lume, cred în frumusețea, bunătatea și adevărul său, în putința lui de a se depăși până la
jertfă și sfințenie, cred în libertatea, în forța creatoare, în iubirea, lacrima și bucuriile lui. Cred
în vigoarea și trăinicia neamului meu, în ascedentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o
pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu și în talentul greierilor de a-mi
inspira duioșii natale.”
(I.P.S.Arh. Bartolomeu Valeriu Anania)

Omul frumos, omul religios s-a născut ca o potenţialitate. El nu este ceva realizat,
actualizat și acest lucru este extraordinar, căci Marele Creator a lăsat doar omul să devină,
celelalte fiinţe gata realizate. Omul învaţă ce este viaţa, ce este moartea, iar cel care
reușește să înţeleagă aceste mistere le va transcede pe amândouă. Omul se naște ca o
sămânţă imperfectă, care va căuta toată viaţa sa desăvârșirea, perfecţiunea. De aceea
pentru el este posibilă evoluţia, creșerea. Omul poate ajunge frumos și relogios prin
educaţie, creându-se astfel o legătură între potenţialitate și actualizare.
Învăţarea nu poate avea loc în lipsa spaţiului interior. Copilul dispune de acest
spaţiu, de inocenţa necesară. Întreaga frumuseţe a copilului derivă din lipsa lui de
cunoaștere. Învăţarea ne-a fost dată pentru a ne ajuta să ajungem o fiinţă matură, să
ajungem la fructele cunoașterii. Atenţie însă, cunoașterea nu trebuie privită ca un fruct
interzis, asemeni mărului lui Adam, ci ca minune a Universului, a Paradisului dăruit cu atâta
generozitate de Existenţă.
Adevărata educaţie se referă la bogăţiile interioare, la regăsirea liniștei pe care o
poate aduce numai rugăciunea. Viaţa nu trebuie privită ca o competiţie, o luptă prmanentă
pentru suupravieţuire, ci o bucurie a cântecului, dansului, a picturii, ori a poeziei, toate
aceste lucruri fiind dăruite cu atâta generozitate de Dumnezeu, lumii noastre. De aceea,
educaţia ar trebui să ne pregătească omul pentru a fi el însuși, căci creatorul ne-a tratat cu
mare respect făcându-ne unici. Astfel, preţul plătit confortului este pierderea propriei
identităţi, chiar a sufletului. Viaţa poate deveni mai ușoară, dar din păcate, lipsită de
conștiinţă.
A sosit timpul ca educaţia să impulsioneze inteligenţa, să nu transformăm copiii
în enciclopedii ambulante și depășite așa încât urmașii noștri să devină mai conștienţi, mai
meditativi, mai credincioși, să poată răspunde spontan noilor realităţi care vor veni,
viitorului, vieţii. Omul lipsit de inteligenţă se va întoarce din drum în cazul în care îi va
apărea în cale o stâncă pentru a atinge stelele. Oricare ar fi experienţa prin care trece
cineva, ea îmbogăţește pe acesta, îl face mai luminos.
Educaţia nu trebuie să se adreseze numai minţii, ci inimii, sufletului. Mintea poate
cere tehnologii, drumuri mai netede, case mai solide, însă numai sufletul poate face un om
mai bun, mai plin de iubire, de poezie, de graţie, de compasiune. Adevărata educaţie ar
trebui să-i înveţe pe oameni căile inimii, dar și pe cele ale transcendenţei. Mintea servește

584
știinţei, inima artei, poeziei, muzicii, iar transdecedenţa religiei. Este important ca în școală
să nu se predea numai matematica ori geografia, ci și adevărata moralitate care rezultă din
religie - care va ajuta copilul să simtă frumosul, iubirea, căldura, lumina, căci divinitatea se
manifestă cu prepoderenţă între aceste lucruri.
Rolul învăţătorului ar trebui să fie acela al unui ghid, care să spună copiilor ce
canal trebuie să folosească, unde să caute cele mai actuale și autentice informaţii, așa încât
elevii să afle singuri unde a ajuns cunoașterea contemporană. Așa copiii pot învăţa,
experimentând singuri, ceea ce înseamnă respectul faţă de viaţă.
Educatorul poate fi comparat cu un grădinar. Grădinarul planteză sămânţa, o udă,
sapă planta la rădăcină o protejează, la nevoie îi pune proptele după care așteaptă. Restul
se petrece de la sine. Exact așa trebuie să fie și profesorul, căci coplilul nu trebuie creat, el
se autocrează. Unicul creator este Dumnezeu. Învăţătorul trebuie să ridice nivelul de
conștiinţă al elevilor săi, să trezească în ei o conștiinţă superioară. În această meserie
iubirea și compasiunea trebuie să preleveze, acestea fiind principalele premise în funcţie de
care ar trebui să se evalueze acţiunile elevului. Astfel copilul va înţelege că a fost corectat
numai din iubire și pentru că educatorului îi pasă de evoluţia lui, de creșterea lui spirituală.
Elevul trebuie să aibă acces la toate activităţile creative posibile, pentru că până
nu va învăţa să creeze, ei nu vor putea deveni cu adevărat o parte a existenţei, care
înseamnă creaţie continuă. Fiind creativ, omul va fi divin; creativitatea este singura
rugăciune. Cum pot fi copiii religioși? Priviţi autencitatea, spontaneitatea, dorinţa de a afla,
observaţi cât sunt de vioi, de fericiţi, cât de uimiţi rămân în faţa a tot ceea ce-i înconjoară.
Lăsaţi-i să se minuneze de imensitatea cerului, de strălucirea lunii, de ciripitul păsărelelor.
Religia se naște din minunare și respect în faţa realităţii din jur. Religia nu trebuie
învăţată, ea trebuie doar căutată. Când omul simte în sufletul lui nașterea sentimentului
religios, între el și Existenţă se crează o comuniune. El devine betific, o binecuvântare
pentru toţi cei din jur.
Religia aduce cu sine luciditatea, iar luciditatea transformă caracterul. Este
suficient să veghem asupra copiilor, să-i sprijinim ori de câte ori se poticnesc, să fim punţi
de lansare pentru viitorul lor, să nu le stăm în cale presupunând că noi știm cu siguranţă
totul și mai cu seamă toate acele lucruri de care au nevoie. Ei singuri vor ști, la momentul
potrivit, ce cale să aleagă și astfel vom fi spectatori la cea mai strălucitoare piesă pusă în
scenă de Dumnezeu: nașterea omului frumos, a omului religios.

BIBLIOGRAFIE:
1. 1982, Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române-București;
2. Ileana-Sorinela Teodorescu, 2010, Interferențe didactice, Editura Corgal Press-
Bacău.

585
 PÂques dans la tradition chrÉtienne

prof. Fleancu Ştefania-Simona

Maternelle avec prolongée "Paradis des enfants" Craiova

Printemps, la saison comme prévu, arrive apportant avec elle la plus grande fête:
la Résurrection. Chaque année, ce festival remplit nos âmes de joie.
Voulant sauver les gens, le Fils de Dieu a souffert et enduré la mort sur la croix.
Trois jours passés dans le tombeau de Jésus-Christ. Le troisième jour, le dimanche matin
quand il a été l'aube, il y avait un tremblement de terre a secoué la terre, et le tombeau était
vide. Le miracle a eu lieu: Jésus-Christ ressuscité d'entre les morts.
Marie-Madeleine et d'autres femmes fidèles se rendirent au sépulcre, mais à leur
grande surprise, le tombeau était vide. La pierre a été annulée. L'ange alors montré que les
femmes, en leur disant que Jésus est ressuscité et il se fit apporter les nouvelles à ses
disciples et apôtres.
Plein de joie, Marie-Madeleine et les autres femmes sont venues à la hâte aux
Apôtres et leur ont dit qu'ils avaient vu le Seigneur. Résurrection nouvelles a été répandue
partout par les Apôtres et par tous ceux qui avaient vu le Seigneur Jésus-Christ est
ressuscité des morts.
Depuis lors, la résurrection est célébrée à Pâques. C'est la plus grande fête
chrétienne. Toute la nature se réjouit avec les gens. Tout autour de nous semblait renaître.
Arbres bourgeonnent et fleurissent, plaines verdoyantes, les violettes, les jonquilles, perce-
neige, tulipes et autres fleurs et ce qui ne sourient pas au début du printemps.
Avec une grande foi, dans la nuit de la Résurrection, de recueillir dans les églises
chrétiens du monde entier à prendre la lumière sainte après avertissement: "Venez, prenez
la lumière". Après la prise de la lumière sainte, tous les chrétiens chantent «Christ est
ressuscité».
Les enfants vont avec joie à l'église avec leurs parents ou grands-parents pour
recevoir Pâques du prêtre, que le pain arrosé de vin. Avant, puis la collision oeufs rouges ils
parqués leurs mères vendredi. En cas de collision oeufs rouges, les enfants disent «Christ
est ressuscité!" Et de recevoir la réponse "Vraiment il est ressuscité."
Résurrection de Notre-Seigneur Jésus-Christ est le plus grand miracle que Jésus-
Christ a vaincu la mort et est ressuscité des morts, et neuf nous a donné la vie éternelle.
Pâques nous transposer un royaume spirituel particulier. Réconcilier avec nous-mêmes et
avec les autres à travers l'amour, le pardon et la joie d'être ensemble.
"Laissez les enfants venir à moi, et ne les en empêchez pas: pour de tels que ceux-
ci est le Royaume des Cieux "- sont des mots du Sauveur, celui qui a été nommé par les
apôtres, et puis une histoire entière Christian Le Maître "enseignant, ce professeur par
excellence, qui a enseigné les matières de base de la vie scolaire:. le bon, le beau, la morale,
la foi et l'amour.
Participation des enfants d'âge préscolaire à entreprendre des actions d'oeuf
peinture, les habitudes de participation de Pâques va conduire à la formation de la
conscience du devoir de l'homme de préserver les traditions anciennes. Lorsque l'enfant
est placé en contact direct avec les anciennes traditions et formes d'apprendre à être
responsable et utile responsabilité retenu sur la vie.

586
 Pâques, la plus grande fête chrétienne signifie la résurrection de notre Seigneur
Jésus-Christ. La période entre le début du Carême et de Pâques comprend de nombreuses
traditions chrétiennes que les gens respectent le caractère sacré des ancêtres. Crucifixion
et la résurrection est éternel lien entre la mort et la vie, ainsi que la nature renaît à chaque
printemps, lorsque le cycle de la vie reprend. Fée, porteur de la vie elle-même devient un
symbole de régénération, de purification, de l'éternité.

SĂRBĂTORILE PASCALE

prof. înv. primar Harpa Laura,

Școala Gimnazială Răstolița, jud. Mureș

Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care
comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, invierea lui Iisus Hristos, in a
treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Invăţătura ortodoxă despre invierea
Domnului nu este separată de intreaga lucrare de răscumpărare, de ridicare a omului din
indepărtarea sa de Dumnezeu. Astfel, ea nu trebuie separată nici de răstignirea si moartea
Sa pe cruce, astfel ca lucrarea de răscumparare ce a făcut Dumnezeu prin Fiul Său intrupat
să fie unitară, după cum mărturisim şi in Crez.
Creștinismul a adus în spiritualitatea omenirii câteva evenimente marcante,
evenimente care au rămas în memoria colectivităţii și se reactualizează mereu. Unele din
ele au împrumutat câte ceva din vechile culte religioase ale popoarelor unde a apărut noua
religie sau au adaptat ritualuri ale populaţiilor unde a fost introdusă. Întâmplarea face că
unul din evenimentele majore ale Creștinismului a coincis cu o sărbătoare importantă
evreiască – Paștele . Poate dacă nu ar fi fost această sărbătoare, care l-a adus pe Isus Hristos
și ucenicii lui în Ierusalim, evoluţia evenimentelor ar fi fost cu totul alta. Nu există decât o
legătură de nume și o coincidenţă cronologică cu marea sărbătoare evreiască care
celebrează eliberarea evreilor din robia egipteană și plecarea lor din Egipt ( Exodul )
Primăvara, la fel ca Sărbătorile Pascale simbolizează renaşterea, viaţa, un nou
inceput pe care doar noi il alegem , ideal ar fi să ingropăm prin iertare si uitare umbrele
trecutului si să semănăm in inimi sentimente noi şi curate in iubire, să renaştem din ziua de
ieri mai inţelepţi.
Sărbătorile Pascale sunt sărbătorile cele mai accesibile sufletului, minţii și
spiritului uman indiferent de perioada istorică, vârstă, rasă, zonă geografică. Suferinţa,
speranţa și bucuria sunt înţelese de toţi.
Impotriva argumentelor stoarse necredintei si a pretextelor cu păcat, Invierea lui
Hristos s-a dovedit si s-a impus cu puterea faptului implinit şi cunoscut, astfel ca imnul ei
triumfal face de atunci, si va face totdeauna, bucuria noastra si a lumii. Impotriva tuturor
raţiunilor omeneşti, impotriva "inţelepciunii" de jos a celor care au căzut in robia
superstiţiilor şi a legendelor necreştine, impotriva a tot ce s-ar putea zice şi scrie stă faptul
Invierii.

587
 Biserica permanentă si universală, stă creştinismul intreg, ca dovedire şi
incredinţare neclintită şi nedesmintită a Invierii lui Hristos. Impotriva a tot ce I-au spus şi-I
vor mai spune inscusiţii intr-u tăgadă a miracolului creştin stă dovedit şi nezdruncinat,
drept şi tare ca un munte de adevăr dumnezeiesc şi omenesc, cuvîntul simplu si drept al
Apostolului: "dacă Hristos n-a inviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică şi credinţa voastră"
(I Corinteni 15, 14), iar propovăduirea şi credinţa Lui şi a noastră n-a fost şi nu este
zadarnică.

588
 ÎNVĂŢĂM SĂ FIM ECO PRIN ACTIVITĂŢILE EXTRAŞCOLARE

PROF. DRĂGULIN DELIA- GEORGETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ”ION ŢUCULESCU” CRAIOVA, DOLJ

„NATURA e mai presus de orice învăţătură”(Democrit).

Obiectivul central al şcolii actuale este acela de a forma personalităţi libere,
capabile să se integreze fără dificultăţi prea mari într-o societate aflate în profunde şi
rapide transformări economice, politice şi culturale.
Este nevoie să educăm, în şcoală pe elevii noştri, pentru a deveni oameni cu
virtuţi caracteristice perioadei istorice, căci „e educa” înseamnă „a conduce”- deci a
îndruma într-un anumit scop. A conduce undeva nu e îndeajuns: destinaţia educaţiei este
ADEVĂRUL, BINELE FRUMOSUL.
Mediul natural reprezintă un factor esenţial de echilibru şi continuitate, precum
şi de funcţionalitate multiplă, în sensul în care el exercită mai multe funcţii simultan asupra
omului, asupra copilului.
Mediul natural reuşeşte cel mai bine să dezvolte interesul copiilor, îmbogăţindu-
le universul de cunoaştere. Activităţile educative extraşcolare au caracter atractiv şi
mobilizator, sunt modalităţi deosebite de educaţie completă, fiindcă permit o abordare
interdisciplinară a cunoştinţelor, a abilităţilor, a sentimentelor.
Pot fi amintite ca activităţi educative extraşcolare următoarele:
-Proiectele educative;
-Vizitele;
-Drumeţiile;
-Excursiile.
Activităţile desfăşurate în mijlocul naturii dezvoltă experienţa de viaţă, ajută la
formarea unor capacităţi cognitive, care reprezintă baza formării, mai târziu, a capacităţii
creatoare a elevilor. Copiii văd şi învaţă prin propriul lor efort, participând activ la propria
formare. Învăţătorul îi îndrumă cu competenţă şi tact pe drumul sinuos al cunoaşterii,
ajutându-i, încurajându-i.
Ori, care este mediul în care se pot petrece toate acestea? Bineînţeles NATURA cu
tot ce ne înconjoară.

BIBLIOGRAFIE

1.Bourdial, Isabelle, Viaţa şi ecologia, Editura RAO, Bucureşti, 2002;

2.Dan, Anişoara, Cartea mea despre mediul înconjurător, Editura Anteea, Bucureşti,
2006;
3.Iacob Adelina, Ghid metodic pentru cadrele didactice, învăţământul primar,
Oradea , 2007;
4.Sima, C., Ecologie şi protecţia mediului, Editura Independenţa Economică, Piteşti,
2000.

589
 NATURA NE DĂ VIAŢĂ, NATURA NE ÎNVAŢĂ

Prof. înv. primar Roşu Elena- Şcoala Gimnazială „Sf.Andrei”-Mangalia

Prof. înv. primar Serea Neculiţa-Şcoala Gimnazială „Sf.Andrei”-Mangalia

În societatea în care trăim se impune tot mai mult educaţia ecologică, ca fiind o
componentă organică a educaţiei generale în formarea personalităţii.
Coordonatele actuale ale vieţii cotidiene impun abordarea în şcoală, alături de
alte elemente de educaţie, şi a problemelor legate de educaţia pentru calitatea mediului
înconjurător. Se evidenţiază astfel prioritatea majoră a noastră, a tuturor, de a cunoaşte,
proteja şi conserva mediul de viaţa, aceasta devenind eficientă şi reală numai atunci când
va face parte integrantă din filosofia şi comportamentul nostru.
Ne aflăm într-un moment al istoriei în care trebuie să orientăm acţiunile noastre,
meditând în mai mare măsură la repercusiunile asupra mediului. Aprofundând
cunoştinţele elevilor şi chiar şi pe ale noastre, ale cadrelor didactice, şi acţionând cu mai
multă înţelepciune, putem asigura pentru noi înşine şi pentru posteritate condiţii de viaţă
mai bune într-un mediu înconjurător mai bine adaptat la nevoile şi aspiraţiile umanităţii.
Apărarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, pentru generaţiile prezente şi viitoare a
devenit un obiectiv primordial al oamenilor, o sarcină a cărei realizare va trebui să fie
coordonată şi armonizată cu realizarea obiectivelor fundamentale, stabilite deja, de pace şi
dezvoltare economică şi socială în întreaga lume.
De la cea mai fragedă vârstă, copiii trebuie familiarizaţi cu problemele de mediu,
probleme cu care aceştia se vor confrunta neapărat în viitor. Pentru a dezvolta capacitatea
copiilor de a lua decizii cât mai chibzuite şi prietenoase mediului, în primul rând este
nevoie de a dezvolta sistematic educaţia ecologică. Spre marele nostru regret nici până în
prezent ecologia, ca obiect, şi educaţia ecologică, ca parte componentă a educaţiei generale
nu este inclusă în planurile de învăţământ. Astfel, din strategia statală de mediu lipseşte
cadrul necesar pentru ca toţi copiii şi tineretul să înveţe despre mediu, despre principalele
probleme ecologice locale, regionale ori globale şi, deci, nu este asigurată posibilitatea de a-
şi crea o atitudine pozitivă şi un ataşament faţă de mediul natural în care se dezvoltă .Din
aceste considerente sporeşte semnificativ rolul educaţional al ONG-urilor de mediu,
chemate să completeze neajunsurile strategiei statale în promovarea educaţiei ecologice.
Lecţiile, în marea lor diversitate, au menirea de a pregăti copiii prin latura lor
cognitivă a adevărului despre natură. Ele se completează, se armonizează şi se întregesc,
vizând însuşirea unui summum de cunoştinţe care pot oferi garanţia propulsării
subiectului educat spre un alt nivel, superior din punctul de vedere al cunoştinţelor despre
natură şi pericolul în care se află aceasta. Contribuţii de seamă la educarea ecologică pot
aduce şi activităţile extraşcolare: cercurile pe discipline (ştiinţe, geografie), excursii şi
vizite, acţiuni de igienizare şi înfrumuseţare a parcurilor, crearea unui colţ viu în clasă,
acţiuni de colectare a materialelor reciclabile, acţiuni de popularizare a manifestărilor
ocazionate de problematica protejării mediului.
În cadrul activităţilor desfăşurate în scopul educării ecologice, cadrele didactice
urmăresc realizarea mai multor obiective: cunoaşterea lumii înconjurătoare; educarea în
sensul păstrării sănătăţii mediului; cultivarea dragostei faţă de tot ce se află pe pământ:
plante, animale, ape etc.; însuşirea regulilor de ocrotire a mediului; formarea unui

590
comportament civic faţă de natură; antrenarea în activităţi de îngrijire a arborilor, a
spaţiilor verzi; ocrotirea şi conservarea peisajelor naturale existente în ţara noastră:
monumente ale naturii, specii rare de plante şi animale, peşteri etc.
În întreaga muncă de educaţie ecologică cu şcolarii mici trebuie să ajungem la
convingerea că mediul natural poate fi apărat de toţi locuitorii planetei în fiecare moment
al existenţei noastre.

SEMNIFICAŢIA PAŞTELUI

Prof. LAURA VONEA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „OLTEA DOAMNA” ORADEA

Sărbătoarea Învierii lui Hristos are loc o dată pe an, dar mai există şi Paştile din
fiecare săptămână. Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos fac
posibil ca fiecare om să se împărtăşească din lumina Paştelui. Sfântul Ioan Gură de Aur
afirmă în acest sens: „Paştele nu înseamnă post, ci jertfa şi dar, înseamnă fiecare strângere
laolaltă a credincioşilor”, pentru că, de fiecare dată când ne adunăm la sfânta Liturghie,
împlinind ceea ce ne cere Biserica, puterile lui Satana sunt nimicite (Sfântul Ignatie
Teoforul), iar noi dobândim simţirea că moartea a fost biruită. Paştele nu este numai
sărbătoarea în sine, ca mutare de la moarte la viaţă, ci este Însuşi Hristos. De altfel,
mântuirea omului nu poate fi concepută fără Dumnezeul-Om, pentru că El este calea,
adevărul şi viaţa. El este învierea oamenilor. De aceea, în canonul sărbătorii Paştelui,
Sfântul Ioan Damaschin îl numeşte pe Hristos Paşte. El scrie: „O, Paştile cele mari şi
preasfinte, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu”. Această
caracterizare are legatură cu ceea ce a spus şi Sfântul Apostol Pavel: Paştile nostru Hristos S-
a jertfit pentru noi (I Cor. 5, 7). Aşadar, prin Hristos, Care este Paştele cel viu, putem şi noi
să trăim Paştile, care înseamnă trecerea noastră de la moarte la viaţă.
Paştele după lege, în timpul căruia iudeii sărbătoreau trecerea prin Marea Roşie,
era o rememorare a amărăciunii robiei din Egipt, dar si a eliberării lor cu ajutorul lui
Dumnezeu. Era un Paşte „al recunoştinţei şi al rugăciunii”. În realitate, acest Paşte
reprezenta preînchipuirea propriului nostru Paşte.
Paştele sfântului har este Învierea lui Hristos prin care se face trecerea „de la
moarte la viaţă şi de la pământ la cer”. Sfântul Grigorie Teologul spune: „O, Paşte mare şi
sfânt şi curăţirea întregii lumi”. Fără împărtăşirea din Hristos şi fără comuniunea cu El
există numai moarte şi robie. Aşa cum afirma Sfântul Grigorie Sinaitul, „cel care nu vede, nu
aude şi nu simte duhovniceşte este mort”. Prin urmare, Paştele este venirea lui Hristios în
inimă. Sfântul Maxim Mărturisitorul se exprima foarte sugestiv: “Paştele este venirea
Cuvântului în gândul oamenilor”. Atunci când Îl primeşte pe Hristos, omul trăieşte cu
adevărat, iar Hristos Se face în el viaţă şi suflet al sufletului său, „suflet al celei de-a doua
invieri a oamenilor” (Cuviosul Nil).
Învierea lui Hristos nu trebuie sărbătorită ca un eveniment istoric şi social, ci ca
unul existenţial, ceea ce echivalează cu împărtăşirea din harul Învierii. Postul de dinaintea
sărbătorii, care durează şapte săptămâni, şi nevoinţa ascetică ţintesc spre desăvârşita

591
împărtăşire din taina Învierii. Însă, aşa cum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi, pentru acest lucru,
este nevoie atât de curăţirea simţurilor trupeşti, cât şi de cea a celor sufleteşti. Omul are
trup şi suflet, şi de aceea are simţuri trupeşti şi simţuri sufleteşti. Aşadar, curăţirea este o
condiţie necesară pentru vederea de Dumnezeu şi pentru comuniunea cu Acesta. Hristos
înviază în inimă, omorând gândurile de răzvrătire care sunt sădite acolo de diavoli şi
zdrobind patimile şi atacurile păcatului, la fel cum a zdrobit peceţile mormântului (Sfântul
Maxim Mărturisitorul). Prin urmare, nu suntem în faşa unei sărbători exterioare şi
ceremoniale, ci a unui praznic lăuntric şi existenţial. Împărtăşirea din taina Învierii
înseamnă trăirea îndumnezeirii. Cel care a început să înţeleagă puterea tainică a Învierii a
cunoscut din experienţă scopul pentru care Hristos a zidit lumea (Sfântul Maxim
Mărturisitorul). Cu adevărat, omul a fost creat pentru a ajunge la îndumnezeire, iar lumea –
pentru a se sfinţi prin om. Prin urmare, cei care încep să înţeleagă puterea tainică a Învierii
ajung la îndumnezeire şi împlinesc scopul existenţei lor pe pământ. În acest fel, aceştia
dobândesc o mare cunoştinţă.
Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Ea înseamnă învierea
şi îndumnezeirea firii omeneşti şi nădejdea de îndumnezeire şi de înviere a propriului
nostru ipostas. Pentru că s-a găsit tratamentul, acum există speranţa de viaţă. Prin Învierea
lui Hristos, viaţa şi moartea capătă un alt înţeles. Deja nu mai considerăm că viaţa este
reprezentată de totalitatea evenimentelor istorice, ci de comuniunea cu Dumnezeu. De
asemenea, nu mai considerăm că sfârşitul acestei vieţi înseamnă moarte, pentru că moartea
este îndepărtarea omului de Hristos, în vreme ce despărţirea sufletului de trup nu este
decat un somn temporar.
Prin Învierea lui Hristos, au fost depăşite toate problemele omeneşti: Nimeni nu
trebuie să plângă pentru sărăcie şi, în general, pentru lipsa celor necesare, nimeni nu
trebuie să jelească pentru păcatul pe care l-a făcut, nimeni nu trebuie să se teamă de
moarte. Acest „nimeni” este absolut, pentru că izvorăşte din Învierea lui Hristos. Cu cât ne
închidem mai mult în relativ şi ne îndepărtăm de absolutul lui „nimeni”, cu atât mai mult
vom plânge, vom jeli şi ne vom teme“.

PAŞTELE
Sãrbãtorile la Români

Prof. Dr. CIUNGU PETRE –

Colegiul Economic « Virgil Madgerau » Targu Jiu

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbatoare de peste
an, după spusele romanilor de pretutindeni, e sărbătoarea Pastelor, Pastele sau Invierea
Domnului, pentru ca în această zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul
păcatului şi împacandu-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul primaverii, anotimpul
cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbatoarea
aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele
lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai buna raâduială .

592
 Barbaţii care pâna în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la
câmp, din ziua aceasta rămân acasa ca să o cureţe şi să se îngrijească de ea, repară
gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paste şi adună cele trebuincioase sărbătorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu cateva zile înainte încep a deretica prin case, a
varui, a spala, a roşi ouale, a coace pasca şi alte copturi.
Fetele cele mari precum şi multe neveste tinere încep a coase câte o camaşa noua
precum şi alte haine, ca fiecare să aiba pentru ziua de Paste, măcar o camaşa nouă.
Fiecare are partea sa de ocupaţie şi grija, fiecare cauta a nu ramâne în urmă
altora, iar sfintele Paste să-l surprinda ca pe un neom între oameni.
Cea mai însemnata coptură pe care o mănâncă romanii în decursul sarbatorii
Pastelor este pasca, pascuta.
Dupa o legenda din Bucovina pasca se face, pentru ca Iisus înainte de a fi prins şi
răstignit pe cruce, zice invataceilor sai, ca pâna atunci au mancat cu toti copturi nedospite
şi nesarate adica turte sau azime, de acum înainte vor manca copturi dospite şi sarate care
se vor numi paste.
Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma
este rotunda, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini şi
cele de la mijloc în forma de cruce, care insemneaza crucea pe care a fost Mantuitorul
rastignit. Intre împletituri se pune de regula branza de vaci dulce, framantata cu ou şi
zahar, unsa deasupra cu galbenus de ou şi împodobita cu stafide. Pasca se face fie în Joia
mare , fie în Sambata mare. In afara de pasca, cele mai multe romance mai fac şi alte copturi
ca : babe, mosi, cozonaci rotunzi sau lungareti (ca sicriul în care a fost îngropat Iisus),
colaci.
Tot de Paste friptura cea mai însemnata este cea de miel, numit mielul Pastelor
sau de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paste împreuna cu pasca la sfintit.
Mielul înseamna Domnul nostru Iisus, iar in Banat este datina ca oasele si celelalte ramasite
ale acestuia sa se ingroape la un altoi de mar sau par sanatos, anume ca si familia aceea sa
fie tot anul sanatoasa.
Ouale rosii se fac tot in Joia sau Sambata mare. O legenda spune ca :
“Zice ca pe cand se afla Domnul nostru Iisus rastignit pe cruce, Maica Domnului a
luat o cosarca plina de oua si se duse cu dansa la jidovi si inchinandu-le-o ii ruga sa inceteze
a-l chinui si necaji pe Iisus. Maica Domnului puse cosarca cu oua langa cruce si incepu a
plange. Stand cosarca langa cruce si curgand din mainile si picioarele lui Iisus sange, in
scurt timp o parte din oua se inrosira, ca si cand ar fi fost vopsite. Domunul Iisus vazand
ouale umplute de sange, isi arunca privirile catre cei de fata si le zise :
- De acum inainte sa faceti si voi oua rosii intru aducere aminte de rastignirea
mea, dupa cum am facut si eu astazi !
Dupa ce a inviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintai care a facut
oua rosii si pasca si a dat fiecarui om pe care l-a intalnit cate un ou rosu si cate o pascuta si
i-a zis “Hristos a inviat!”
Ouale sunt alese cu grija, numai de gaina, se fierb, se pun in culoare, apoi se lasa la
uscat si se sterg cu grasime de porc ca sa aiba luciu.
Cand canta cocosii de mizul noptii, romanii curati si imbracati, dupa ce spun
rugaciunile, iau pasca pentru sfintire si oua rosii si pornesc spre biserica.
Sosind preotul in biserica deja plina de lume, intra in altar se imbraca in ornatele
cele mai frumoase, scoate usa imparateasca sau usa raiului din tatani si o aseaza de o parte
593
langa perete, iese in naos i-a aerul de la postamentul unde a stat, il scoate afara, inconjoara
cu dansul biserica si il duce apoi in altar pe masa cea sfanta pana miercuri inainte de
Inaltarea Domnului la cer.
Dupa aceea, luand sfanta cruce si sfanta evanghelie, iar epitropii bisericii luand o
cruce mare, praporele si sfesnicele aprinse cu faclii ies din biserica afara si se aseaza
inaintea acesteea, unde se afla pus analogionul cu icoana Invierii lui Iisus pe dansul.
In urma preotului iese si poporul afara si cantorii bisericii care canta, avand
fiecare cate o lumina de ceara aprinsa in mana..
Preotul incepe a canta tropariul invierii, se trag clopotele si se bate toaca.
Dupa aceasta intra iarasi cu totii in biserica si preotul continua actul Invierii,
precum si serviciul sfintei liturghii.
In ziua Invierii fiecare ins care i-a parte la Inviere, trebuie sa aduca cu sine si o
lumina, pe care o tine aprinsa in tot timpul savarsirii sfintei Invieri de catre preot. Dupa
Inviere fiecare se intoarce cu lumina aceasta aprinsa acasa. Dupa ce ajung acasa si pasesc
peste pragul tinzii incep a se inchina, apoi intrand in casa sting lumina in grinda, afumand-o
pe aceasta in semnul crucii. Dupa ce fac semnul crucii o sting si o pastreaza apoi peste tot
anul, spre a o ave si a o putea aprinde la intamplari primejdioase la varsari mari de ape, la
grindina sau piatra, la tunet, fulger si trasnet.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune a BOR, toate
ediţiile tipărite cu binecuvântarea Sf. Sinod
. ***, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune a BOR, Bucureşti
***, Parabolele şi învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Editura Vestala,
Bucureşti, 1998
*** Patericul, Tipărit de Episcopia Ortodoxă Română a Alba-Iuliei cu
binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Andrei, Alba-Iulia, 1990
***, Sfintele Evanghelii şi Rugăciuni alese, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2009

Sarbatoarea invierii lui Hristos

Prof. Morjan Cristina – Colegiul Economic „Virgil Madgerau”

Prof. Morjan Florin – Colegiul Economic „Virgil Madgerau”

Sărbatoarea învierii lui Hristos este numită şi Paste sau Pasti. Interpretarea
duhovnicească a cuvantului Paste este acela de trecere. Sărbătoarea creştină a Pastilor are
o legătură semnificativă cu Pastele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este şi o
sărbatoare cu totul nouă, având dovada învierii Domnului nostru lisus Hristos.
Sărbătoarea Paştelui iudaic era în amintirea poporului evreu din robia Egiptului,
trecerea prin pustie şi Legământul de la Sinai. In Paştele sărbatorit de lisus cu ucenicii Săi,
numit Cina cea de taină, se săvârşeşte o taină nouă, un Paşte nou, un Testament nou, când
Domnul lisus binecuvântează pâinea, o frange şi o dă ucenicilor, zicând: "Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu!". Şi luând paharul şi mulţumind, le dă zicând: "Beţi dintru acesta
toţi, ca acesta este săngele meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se vărsa
594
spre iertarea păcatelor" Jertfa mielului Vechi-Testamentar a preânchipuit jertfa Crucii lui
lisus în chip tainic, împărtăşita de el ucenicilor săi.
Dorinţa Mântuitorului de a sărbători ultimul Paste cu ucenicii Săi, unul cu totul
neobişnuit pentru Sfinţii. Apostoli, reiese din cuvintele Mântuitorului: "Cu dor am dorit să
mănânc cu voi acest Pasti, mai înainte de patima Mea. Căci zic vouă ca de acum nu-L vom
mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu". În mod miraculos
observăm că acest Paste al Crucii, care anticipează suferinţa şi moartea Mântuitorului lisus,
se va desăvârşi în înviere, ca trecere în viaţa vesnică.
Pastele cuprinde taina Crucii şi a învierii; taina morţii şi a vieţii veşnice, taina vieţii
pământeşti şi taina vieţii cereşti. Aşadar, Pastile Legii vechi erau pomenire a trecerii prin
Marea Roşie, iar Pastile Legii noi sunt trecere de la moarte la viaţă; acelea erau eliberare
din robia Egiptului şi drumul spre ţara făgăduinţei, acestea sunt eliberarea din lumea
păcatului şi intrarea în împărăţia cerurilor,
învierea Domnului nostru lisus Hristos este pentru Biserica dreptmatiroare creştină,
păstrătoarea Testamentului Hristoitic şi a canoanelor apostolice, o scară pe care creştinii
pot urca spre lumea vieţii vesnice.
Credinţa Ortodoxă, în special, este Lumina din Limina învierii lui Hristos. De aceea Simbolul
de credinţă se încheie cu speranţa învierii şi a împărăţiei cerurilor: "Aştept învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va să fie ". Fiecare săptămână din cursul anului bisericesc
începe cu Duminica, cu ziua învierii, pentru ca tot timpul vieţii noastre să fie luminat de
Lumina învierii.
Învierea Domnului adună pe toţi fiii Bisericii într-o unitate, într-un discernamant
moral, propovăduieşte pacea a toata lumea, binecuvântează îmbelşugarea roadelor
pământului şi-i mângâie pe cei necăjiţi şi întristaţi, care au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu.
Toata umanitatea, şi toată creaţia, este văzută în lumina învierii şi a iubirii lui
Hristos, pentru ca toţi oamenii sunt chemaţi la bucuria învierii celei de obşte, fiecare după
tăria credinţei şi a pocăinţei sale, după faptele bune pe care le-a săvârşit.
Când păcatul, suferinţa, nedreptatea şi răutăţile întunecă viaţa noastră şi a altora,
rugăciunea fierbinte a noastră şi a Bisericii pentru fraţii noştri care sunt în prigoana şi
primejdie omenească,
numai Sfânta Spovedanie şi Sfânta împărtăşanie ne aduc în suflet putere din puterea Crucii
şi a învierii lui Hristos. Astăzi este ziua triumfului veşnic al învierii lui lisus, minunea
minunilor, praznicul praznicelor, sărbătoarea sărbătorilor şi cel mai mare act de început de
istorie a creştinismului, "scularea dintre morţi a Mântuitorului nostru".
Învierea Domnului este temelia învierii noastre, este botezul credinţei celei
adevărate, este înlăturarea neştiinţei şi înşelării, este împlinirea profeţiilor de la Facerea
lumii.
Învierea este fulgerai care luminează conştiinţele credincioşilor, curăţindu-le de idei
preconcepute, este înlăturarea mitului şi a legendei. Sfinţii Apostoli, pe lângă aceea ca erau
ucenicii lui Hristos, erau şi martorii învierii Lui. Învierea lui Hristos n-a fost un fapt
întâmplător şi nici trecător; ecoul ei se va auzi până la sfârşitul lumii, iar ultimul efect al
acesteia va fi învierea de apoi.

BIBLIOGRAFIE

595
 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune a BOR,
toate ediţiile tipărite cu binecuvântarea Sf. Sinod
2. ***, Bioetică și taina persoanei, Editura Bizantină, 2006
3. ***, Catehism - Învățătura de credință ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de
Misiune a BOR, Bucureşti
4. ***, Credinţa Ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. Daniel, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, Trinitas, Iaşi, 2007

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI ÎNTRE IERI ŞI AZI

Prof. înv. primar Dorina Bonda, prof. Livia Pop

Liceul Teoretic „Gelu Voievod”, Gilău, Cluj

„Praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor” (Cântarea a 8-a din Canonul

Paştilor), Paştele reprezintă cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, sărbătoare a
luminii şi a speranţei renăscute.
Originea termenului – ebraicul pesah, însemnând trecere, cu referire la eliberarea
evreilor din robia egipteană – stabileşte o legătură, deşi după unii teologi, doar de nume şi
de coincidenţă logică, între Vechiul şi Noul Testament, întrucât Paştele creştin celebrează
patimile, moartea şi Învierea Domnului.
Jertfa lui Hristos pe cruce, prefigurată de sacrificarea mielului de către evrei la
ieşirea din robia egipteană, semnifică faptul că doar suferinţa face posibilă reconcilierea lui
Dumnezeu cu oamenii. Iar îngroparea de trei zile a Fiului lui Dumnezeu – prefigurată de
episodul biblic al profetului Iona – simbolizează continua regenerare, faptul că, dobândind
iertarea, omul are posibilitatea de a se întoarce la începuturi, de a-şi recâştiga statutul
originar de fiinţă perfectă – La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi
fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi
lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan, cap. I, 1 – 5).
Paştele aduce în fiecare an, mai ales în lumea satului, obiceiuri şi superstiţii
înrădăcinate în vremuri străvechi, remarcabile prin frumuseţea şi puterea lor de
regenerare, dar şi de a capta în jurul lor întreaga familie şi comunitate.
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte, într-o abordare comparativă, obiceiuri
legate de sărbătoarea Paştilor din două localităţi aparţinând la două zone etnografice
diferite – Suciu de Sus, situată în partea de sud-est a judeţului Maramureş, la limită cu
judeţul Bistriţa-Năsăud, deci o zonă a interferenţelor, integrată în zona etnografică mai
largă a Ţării Lăpuşului, respectiv Gilău, judeţul Cluj, unde obiceiurile celor trei comunităţi
conlocuitoare, români, maghiari şi romi, deşi diferite, au numeroase elemente comune ce
pot fi remarcate pe tot parcursul perioadei pregătitoare de dinainte, perioada postului, Joia
şi Vinerea Mare, noaptea de Înviere, ziua de Paşti, săptămâna luminată, ceea ce contribuie
la pitorescul şi armonia sărbătorii.

596
 Reprezentând valori spirituale de necontestat, aceste tradiţii au rămas vii şi vor
continua să dăinuie aşa cum lumina sărbătorii umple în fiecare an sufletele tuturor.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII ROMÂNEŞTI DE SF. PAŞTE

Prof. înv. primar Şerban Diana Cristina

Colegiul Naţional de Informatică “Matei Basarab”Rm. Vâlcea

Paştele este o sărbătoare a bucuriei. Creştinii sărbătoresc în această zi Învierea

Domnului: "Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din
morminte/ Viaţă dăruindu-le". Sărbătoarea Paştelui este marcată şi de anumite obiceiuri şi
legende răspândite în aproape toate zonele ţării, transmise din generaţie în generaţie prin
viu grai şi prin practică vie.
Încă din Joia Mare se aprind lumânări şi se oferă pomană pentru sufletele
morţilor. Se crede că, începând din Joia Mare şi până la Rusalii, raiul şi iadul sunt deschise,
iar sufletele morţilor pot circula libere. După datină, se fac focuri, anume pentru morţi, în
curtea gospodăriei; lângă focuri se pun scaune cu pături, iar pentru hrana celor răposaţi se
lasă o pâine întreagă, un cuţit şi o carafă cu apă. Şi la morminte se aprinde câte o lumânare,
pentru a da de ştire că pregătirile sunt făcute. Femeile pregătesc colaci, pe care îi împart
săracilor, alături de fiertură de varză sau fasole. Tot în Joia Mare, fetele cele mari şi
nevestele tinere care doreau să fie jucate de flăcăi duceau câte o salbă cu bani pe care o
ascundeau lângă o fântână, lăsând-o acolo peste noapte. Aceasta era apoi scoasă în
duminica Paştilor şi purtată la gât, pentru a fermeca flăcăii. La Denia celor 12 Evanghelii,
datina era să se meargă cu o sfoară, pe care se făcea câte un nod după citirea fiecărei
Evanghelii. Se credea că această sfoară cu 12 noduri este folositoare în combaterea febrei:
bolnavul trebuia încins cu sfoara şi lăsat peste noapte bine învelit. Fetele se culcau cu
sfoara înnodată sub cap, pentru a-şi vedea în vis viitorul lăsat de la Dumnezeu.
„Când l-au dus pe Mântuitorul pe Golgota de l-au răstignit, atunci s-a dus Maica
Domnului la el să vadă chinurile la care l-au supus. A luat într-un coşuleţ nişte ouă ca să dea
paznicilor care-l păzeau. N-a mai apucat să le dea şi le-a pus la rădăcina crucii. Şi, curgând
sângele Mântuitorului din rănile de la piroanele din coastă, a curs pe ouă şi s-au făcut unele
roşii şi altele încondeiate. Şi Mântuitorul a spus: „Acestea să se facă în amintirea mea…”
În Vinerea Mare se ţine post negru. Este o zi a durerii. Se spune că dacă plouă în
această zi, anul va fi roditor, însemnând că şi cerul plânge în ziua Patimilor Mântuitorului.
Cum clopotele nu se mai bat din Joia Mare până în noaptea de Înviere, un obicei păgân
spunea că dacă o fată vrea să se îmbogăţească prin măritiş, trebuie să se urce în turla
bisericii în noaptea Vinerei Mari şi să tragă clopotele pentru ca dorinţa să i se împlinească.
În popor se spune că acela care nu merge la biserică în ziua de Paşti riscă să se
îmbolnăvească şi, în orice caz, lâncezeşte tot anul până la Paştile viitoare. De Paşti se poartă
haine noi, în special cămaşă nouă, ţesută şi cusută în Postul Paştelui. Cine se naşte de Paşti,
în timp ce trag clopotele la biserică, va fi un om norocos toată viaţa. Cine moare în ziua
Paştilor este de asemenea un om norocos, fiindcă se crede că toate păcatele îi vor fi iertate,
ajungând direct în rai. La ţară se obişnuia să se pună o bucată de pământ cu iarbă încolţită

597
în dosul uşii; copiii făceau apoi roată, dansând în jurul ei. În ziua de Paşti nu se ia sare în
mână "ca să nu asude palmele tot anul". Se spune că dacă grindina bate câmpurile în ziua de
Paşti, tot anul va fi norocos.
Ouă roşii nu se mănâncă în ziua de Paşte, până ce nu s-a împărţit pomana
morţilor. Altfel, pomana nu e primită. Şi e bine ca în ziua de Paşte, după ce te-ai împărtăşit,
sau ai luat Paşte, să mănânci întâi ou roşu, apoi iei alte mâncăruri.
Primul ou roşu, vopsit în Joia Mare, se păstrează la icoană până la celălalt an.
Obiceiul înroşirii ouălor pare că este precreştin, datând din perioada în care Anul Nou se
serba la echinocţiul de primăvară. Ouăle colorate, mai ales în roşu, erau oferite în semn de
afecţiune. Acest obicei se mai păstrează şi în prezent în Orientul Apropiat. Ulterior, Anul
Nou mutându-se la solstiţiul iernii, când găinile nu prea ouă, obiceiul a rămas legat de Paşti.
Multe popoare consideră oul un simbol al divinităţii. Pentru creştini, oul este o imagine
sugestivă prin viaţa pe care o conţine ascunsă de coajă, dar care se va sparge la ieşirea
puiului, o imagine a învierii din mormânt a lui Cristos, a Vieţii care a înviat, ieşind din
mormântul închis. Tocmai de aceea, în dimineata zilei de Paşti, credincioşii ciocnesc ouăle,
spunând unul "Hristos a înviat!", iar celalalt răspunzând "Adevarat c-a înviat!"
Despre ouăle de Paşti există multe legende. Potrivit unei credinţe, acestea, aduse
de femeile mironosiţe la Sfânta Cruce, au fost înroşite de sângele Mântuitorului. Se mai
spune că, venind o femeie la mormântul lui Isus, află a Acesta a înviat. Având femeia un coş
cu ouă în mână, neîncrezătoare, spune: "Dacă Isus a înviat cu adevărat, să se facă roşii toate
aceste ouă!" O altă legendă spune că ouăle roşii se fac în amintirea unui alt eveniment:
evreii au aruncat cu pietre în Mântuitor, dar acesta le-a transformat în ouă roşii, spre marea
uimire a duşmanilor săi. Conform altei legende, evreii, aşezaţi la masă după înmormântarea
lui Isus, se veseleau. Unul dintre ei, amintindu-şi că Isus a spus că va învia, a început să
râdă, spunând: "Când va învia cocoşul din ciorbă şi ouăle aste se vor înroşi, atunci va învia
şi Isus". Nici nu apucă să termine bine vorba că, spre marea spaimă a mesenilor, ouăle se
înroşiră şi cocoşul zbură din ciorbă şi începu să cânte.
Obiceiuri sunt păstrate şi atunci când vine vorba de ciocnitul ouălor:
„Dacă spargi oul, e semn bun, vei fi voinic peste tot anul, dacă ţi l-a spart, e semn
rău, vei fi bolnav”. În unele părţi se ciocneşte din Ziua de Paşte până Marţi, până la Mătăcău,
cum se spune în Banat. În unele părţi, până la Ispas. Prin Bucovina, este credinţa că trebuie
să ciocneşti ca să nu te rătăceşti în pădure. Când ai ciocnit, dacă te rătăceşti, te găsesc
oamenii şi te scot. Se ciocnesc, de asemenea, numai ouăle monocrome, roşu sau, mai nou,
altfel, dar cele încondeiate nu se ciocnesc, ele sunt numite „muncite”, şi reprezintă chinurile
îndurate de Iisus pe vremea răstignirii. Când încep a mânca de Paşte, încep întâi cu oul şi
ciocnesc mai întâi bărbatul cu femeia, apoi părinţii cu copiii, zicând la ciocnire „Hristos a
înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Tot cum se spune că cei ce ciocnesc ouă roşii, în ziua de Paşte,
se vor întâlni pe lumea cealaltă. Sunt sate în care se ciocneşte în toate duminicile, până la
Ispas, şi fiecare sătean ţine, ca o cinste mare, să aib ouă roşii pe masă sau la fereastră, în
casa sa.
Cu aşa bogăţie, de tradiţii vechi, Paştele pare acum o nostalgie printre galantarele
luate cu asalt, pe fugă, cam în Vinerea Mare. Un cozonac îmbietor şi bătut bine în copaie,
lăsat apoi să crească dolofan, o pască din aluat de pâine, sau ca-n Bucovina, din aluat dulce,
umplut cu risipă bună de brânză dulce, cu ou şi zahăr… Şi mielul rumenit, şi drobul pus şi el

598
şi pe masă dar şi pentru împărţit, de sufletul morţilor, de toate, fiecare casă ar trebui să
aibă parte.

BIBLIOGRAFIE:

Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti.
Maria şi Nicoale Zahacinschi, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism,
Bucureşti.

599
 PAŞTELE LA ROMÂNI

Prof.înv.primar Cozma Elena, Liceul Tehnologic”Ion Creangă” Pipirig

Structura:Şcoala Gimnazială Stînca, Judeţul Neamţ

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştelor, Paştele sau
Învierea Domnului, pentru că în această zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre
moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de
sub jugul păcatului şi împăcându-i cu Dumnezeu.
Ea cade întotdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai
plăcut, când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post
îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi
cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială.
Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi
începe în Duminica Floriilor, ziua când se serbează întoarcerea lui Hristos in Ierusalim. La
intrarea în Ierusalim, Iisus Hristos a fost întâmpinat de o mare mulţime de oameni care îşi
aşterneau hainele şi presărau flori în calea lui ca să fie cât mai solemnă intrarea în cetate,
strigând:”Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este
împărăţia tatălui nostru David, ce vine în numele Domnului!Osana, întru cei de sus!”(Matei
11, 9-10).Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa
pământească în care a acceptat să fie aclamat ca împărat. Începând din această zi oamenii
îşi amenajează grădinile, în ziua de duminică dimineaţa ei pleacă la biserici cu crenguţe de
salcie – simbol al fertilităţii, vieţii, ca mai apoi să le agaţe la streşinile caselor sau la icoane.
"Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea
Lui. În acestă ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite
"Denie". De luni pană joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus.
Ziua de joi se numeşte "Joia Mare".
Vineri, numită "Vinerea Mare" este Ziua Răstignirii lui Hristos, cea mai mare zi de
post. Se zice că ziua de vineri este o zi fără noroc. În această zi nu se practică munci grele de
cultivarea pământului, nu se aprinde focul în sobă şi nu se coace pâinea. În acestă zi, se ţine
"post negru", adică nu se mănâncă nimic. Prohodul Domnului de vineri seara este ultima
etapă a tânguirii Mântuitorului Iisus Hristos, care se află acum în mormânt. La sfârşitul
slujbei, biserica se înconjoară cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi credincioşii. Numit şi
Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in, de catifea sau de mătase pe care se află imprimată,
brodată ori zugrăvită icoana înmormântării Domnului, Epitaful simbolizând trupul mort al
lui Hristos.
Sâmbătă clopotele bisericii îşi reiau dangătul. În seara zilei de sâmbătă, familiile
merg la biserică pentru a asculta slujba Învierii şi a lua „lumina” de la lumânările
preoţilor.În acest an, Lumina Sfântă de la Ierusalim a ajuns în Bucovina. Zeci de preoţi au
aşteptat acest moment pentru a duce această lumină în localităţile de unde provin. Această
lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos
asupra întunericului păcatului.Cu aceste lumânări aprinse ei vor reveni în case şi vor
aprinde candela, lumânarea nu trebuie să se stingă pe tot parcursul drumului.

600
 După aceea vor ciocni ouă vopsite zicând „Hristos a Înviat!” primind răspunsul
„Adevărat a Înviat!”.În ziua Paştelui dimineaţa oamenii obişnuiesc să pună ouă roşii în apă
şi să se spele din aceasta pentru a se proteja de boli.
Mâncarea tradiţională de Paşti este ouă vopsite, friptură de miel şi pască.
Ouăle simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului nostru Iisus
Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi, iar culoarea roşie simbolizează Sângele
Domnului care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Mielul simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru
păcatele lumii şi a murit ca un miel nevinovat.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii
Paştelor este pasca, păscuţa.Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi
lapte dulce. Forma este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri
(sucituri) pe margini şi cele de la mijloc în formă de cruce, care însemnează crucea pe care
a fost Măntuitorul răstignit. Între împletituri se pune de regulă brânză de vaci dulce,
frământată cu ou şi zahar, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide.
Urările tradiţionale de Paşti ale creştinilor ortodocşi sunt "Hristos a Înviat!", iar
răspunsul este "Adevarat a Înviat!". Aceste urări sunt adresate 40 de zile după Paşti,
cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea
Înălţării Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3
din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare.
Săptămâna întâi după Paşte, la români se numeşte Săptămâna Luminată, pentru
ca înviind în ajunul ei Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin învierea sa din morti şi pentru
că în această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se
înnoiască.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens şi solemn patruzeci de
zile, este bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi
şi ceas al vietii noastre de creştin.

Bibliografie:
Muha, Camelia, Religie creştin –ortodoxă, Iaşi, Editura”Sf.Mina”, 2000
Revista ”Învăţământul primar” , Editura Discipol , nr.4/1997

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE

PROF. ÎNV. PRIMAR LACHE IONICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 GÂRCENI

Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în

creştinism şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în
antichitatea anterioară religiilor biblice.!

601
 Paştile prilejuiesc în general o sărbătoare de armonie creştină. Pe lângă unele
obiceiuri practicate de copii şi de tineri, mai erau în trecut cele de a face daruri, precum şi
cel al iertării şi împăcării, menţionate încă de la sfârşitul sec. al XVI-lea de Franco Sivori.
Aceste obiceiuri îşi au originea în faptul că prin Înviere s-a realizat împăcarea omului cu
Dumnezeu şi deci oamenii între ei sunt datori să se ierte de orice vrăjmăşie. Acesta este şi
îndemnul exprimat de o cântare de strană: "Să iertăm toate pentru Înviere..." De asemenea,
darurile de Paşti exprimă ideea că Dumnezeu ne-a dăruit mântuirea prin jertfa în dar a
Domnului Iisus Hristos, adusă pentru lume.
Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi
începe in duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus in
Ierusalim.
"Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea si moartea
Lui. În acestă ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite
"Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus.
Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" comemorează
crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În acestă zi, se ţine "post negru", adică nu se
mănâncă nimic.
Deşi această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus Hristos,
ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.
Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificatia, fiind un moment de
linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de
semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul
pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paşte - cozonac, pască, miel, slujba de
sâmbătă seara cu luarea luminii.
Ouăle de pe masa de Paşte, cu semnificaţie religioasă, cele care simbolizează
jertfa Mântuitorului, sângele vărsat şi bucuria Învierii, trebuie să fie, aşadar, întotdeauna
roşii.
Ouăle se ciocnesc, din prima zi de Paşte până la Înălţare, şi se rosteşte cu bucurie formula
tradiţională "Hristos a înviat!" la care cealaltă persoană răspunde cu sufletul pătruns de
dragoste şi respect faţă de evenimentul sărbătorit "Adevarat a înviat!"
Un element central al acestor sărbători Pascale la moldoveni îl reprezintă pasca.
Gospodinele fac pasca dis de dimineaţă, după care o duc la Biseric pentru a fi sfinţită în
noaptea de Înviere. Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură sau
cunoscutul paşti. Pasca reuneşte semnificaţii complexe, pornind de la simbolistica
ingredientelor (grâul - simbol al renaşterii) şi a formei (rotundă - deoarece se spune că
scutecele lui Iisus aveau această formă sau dreptunghiulară - după forma mormântului lui
Iisus) pentru a condensa ideea biruinţei vieţii asupra morţii.
Corelată cu simbolurile renaşterii şi regenerării incluse în caracterul acestei
sărbători, pasca devine un aliment cu virtuţi revitalizante şi revigorante pentru cei care o
consumă.
"Veniţi să luaţi lumină din lumină" este chemarea preotului şi prin lumină să ne
transformăm modul de a fi, pentru că este singura lumină ce nu arde, în sensul că nu este
focul cel ce distruge resturile si toate părţile negative, ci lumina care doar ne luminează, în
sensul iluminării spiritului.

602
 Cei mai mulţi duc lumina acasă. Sunt conştienţi că trebuie să meargă cu ea
aprinsă. O duc acasă şi păstrează lumânarea, care este atât de valoroasă pentru toate
momentele grele de peste an.
Lumânarea trebuie stinsă în tocul uşii, făcând înainte semnul crucii. Acest lucru
reprezintă pecetluirea spaţiului în care trăieşti, pentru că se spune că în pragul uşii nu stai
că îţi stă norocul. Pecetluirea pragului înseamnă delimitarea binelui de rău, pentru că afară
nu stăpânim ce poate fi, dar în casă ştim cu toţii ce vrem să fie.
În unele zone din ţară încă se mai păstrează obiceiul ca dimineaţa, în prima zi de
Paşte, întreaga familie să se spele pe faţă cu apă neîncepută în care se pun un ou roşu şi un
bănuţ. Se crede că oul roşu are puteri miraculoase, de îndepărtare a răului, a bolilor şi
făcăturilor, fiind purttor de bine, sănătate, putere şi noroc.
Hristos a Înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. Credem şi biruim prin Moartea
şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin
suferinţă şi moarte ne bucurăm de Înviere; prin Înviere ne bucurăm şi triumfăm în triumful
lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi. În Moartea Lui
stă mântuirea noastra, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.

Bibliografie
• Ghinoiu Ion -2002, Sărbători şi obiceiuri româneşti, editura Elion.
• Gorovei Artur – 1995, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, editura "Grai şi
Suflet – Cultura Naţională", Bucureşti.
• Niculiţă-Voronca Elena – 1998, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, vol. I, II, editura Polirom, Iaşi.
• Olinescu Marcel – 2004, Mitologie românească, editura 100+1 Gramar, Bucureşti.
• Tudor Narcisa , Ştiucă Alexandra – 2006, Sărbătoarea nostră cea de toate zilele,
volumul II, editura Cartea de Buzunar.
• Văduva Ofelia – 1996, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti,
Editura Enciclopedică, Bucureşti.

PAȘTELE LA ROMANI

Prof. invatamant primar Vezeteu Mariana Gica

Liceul Tehnologic Stolniceni- Prăjescu

Inainte de anul 325 i.H. Paștele se sarbatorea in diferitele zile ale saptamanii,
chiar si vinerea, sambata si duminica. În acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
imparatul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că aceasta sarbatoare să aiba loc in
prima duminica dupa luna plina sau dupa echinoxul de primavară sau prima zi de
primăvară. Astfel, Paștele trebuie sarbătorit intr-o dumincă intre data de 22 martie si 25
aprilie.

603
 Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hhristos. Începutul acestei
sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din
această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca
totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn
în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o lumânare şi pornesc
către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Christos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei
Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea
de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă
la Liturghie.
Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea
cealaltă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.
Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror
prezenţă este obligatorie pe masa de Paști, deși în prezent se vopsesc ouă și de alte culori
(verzi, albastre, galbene etc.). În folclorul românesc există mai multe legende creștine care
explică de ce se înroșesc ouă de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii
Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul
răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea au fost înroșite de sângele care picura
din rănile lui Isus.
Binecunoscut obicei pascal este stropitul fetelor, in a doua zi de Pasti. fetele sunt
stropite in Ardeal cu apa de colonie, obicei unguresc, iar in Polonia, Germania si Ucraina
fetele se stropesc cu apa. Pe langa udat se fac si urari de sanatate de vreme ce se crede că
zapada topită le face mai frumoase si este aducatoare de noroc. Conform credinţei
religioase, obiceiul își are rădăcinile în faptul ca evreii i-au stropit cu apa pe adepţii lui Iisus
care aduceau vestea învierii Domnului.
În occident, și mai ales englezii își cumpăra haine noi, iar irlandezii participă la
concursuri de dans cu premii. In Franţa nu se trag clopotele intre Vinerea Mare si Duminica
Pastilor.
604
 În Suedia, copiii dau scrisori vecinilor si primesc de la aceștia dulciuri sau bani,
obicei asemanator cu cel de Halloween: "trick or treat".
Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toţi
membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună;
În mai multe sate din Moldova, tradiţia cere să ne spălăm pe faţă cu apa dintr-un
vas în care au fost puse flori, bani și un ou roșu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul
roșu, bogaţi și sănătoși. Potrivit aceluiași obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia
banii;
În mai multe zone din Moldova oamenii pun dimineaţa un ou roșu și unul alb într-
un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte
o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni și pielea albă precum cele
două ouă, tot anul;
Simboluri pascale :
Crucea este simbolul crucificării, opusul învierii. Totuși, la consiliul de la Nicaea,
in anul 325 i.H., Constantin a decretat că întocmai crucea sa fie simbolul oficial al
crestinismului
Iepurașul nu este o inovaţie modernă. Simbolul provine inca din vremea
festivalurilor pagane de Eastre.Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. Germanii
au adus cu ei simbolul iepurașului pascal in America. Numai dupa razboiul civil devine
raspândit ca fiind simbol crestin. De fapt sarbatoarea Paștelui nu era celebrată in America
pâna la acea data. Iepurașul aducător de oua roșii provine de pe meleaguri germane și
simbolizează fertilitatea.
Oul simbolizeaza învierea. Ouăle rosii aveau menirea de a ţine răul departe și
simbolizau sângele lui Hristos.
Mielul reprezinta victoria vieţii asupra morţii. Il simbolizează pe Cel care trebuie
sacrificat pentru propria mantuire. Mieii sunt membrii turmei lui Dumnezeu.
Pentru toţi aceasta sarbatoare ne aduce aminte de Fiul lui Dumnezeu, Iisus care s-
a pogorât pe Pământ prin nașterea din nașterea din Fecioara Maria, pentru a ne mantui,
murind pe Cruce pentru păcatele lumii întregi.Noi putem vorbi cu Dumnezeu prin
rugăciune și putem să-I facem voia, pentru ca într-o zi când va veni pe norii cerului să
putem merge acolo unde El ne-a promis, în ceruri, unde nu vor mai fi lacrimi, plans, dureri
și nici griji! Atunci Îl vom vedea așa cum este!
Hristos…cuvantul sublime!Îţi pătrunde în inimă, aducand cu eltoata dragostea
divina, lumina…îţi rămâne în suflet asemeni unui ecou prelungit și cuprinde mintea
deplin.Îti răspunde la cele mai neînsemnate și tăinuite strigăte de ajutor. E Hristos!Singura
si adevărata lumina a lumii.
Prin jerfa sa - sacrificiul supreme – ne-a aratat adevarata iubire, rabdarea
smerenia, ne-a dat o nouă șansa, ne-a intins mana pentru a ne salva de eternal suferinţă, de
durere.
Din acest izvor se adapa mereu omenirea copleșită de fară delege și învaţă să
regăsească forţa sufletească in preajma Invierii, să dăruiască după model divin – iubire.
Momentul pascal al Învierii Domnului vine să îmbrătiseze cu simbolistica lui
momentul renasterii naturii si al trezirii la o nouă viată. Aceasta este o dovadă elocventa a
faptului că nimic nu e întâmplător, fiecare eveniment din viată survenind într-un moment
de maxim impact pentru fiecare dintre noi și având un scop bine definit.

605
Bibliografie:
http://www.crestinul.ro/pastele.htm
Mică enciclopedie de tradiţii românești”, Ion Ghinoiu, Editura Agora, București, 2008
„Sărbători și obiceiuri românești”, Ion Ghinoiu, Editura Elion, București, 2002
Obiceiuri de peste an. Dicţionar, prof. Ion Ghinoiu, Ed. Fundaţiei Culturale Roâane,
1997
Sărbătorile la români, Tudor Pamfile, Editura Saeculum, 2007
Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Dumitru Pop, Editura Dacia, 1989

606
 CREDINTE SI TRADITII DE PASTI IN BIHOR

Tanc Mirela, Școala Gimnazială “Oltea Doamna”, Oradea

Săptămâna Patimilor este marcată în Bihor de câteva obiceiuri, credinţe, practici

magico-rituale.
Obiceiuri
Slujbele nocturne - denii, se oficiază în lăcaşurile de cult.
Joia Mare începe în Bihor cu bătutul toacei de lemn. În Bihor există credinţa că se
deschid mormintele. De aici - obiceiuri: aprinderea focurilor pentru morţi. Acest obicei al
aprindeii focului este întâlnit în localităţile Vaşcău, Săliştea de Vaşcău, Câmpeni şi alte
localităţi din sudul judeţului Bihor. Focul se păstrează nestins şi are un rol de îndepărtare a
spiritelor malefice. O altă tradiţie spune că spiritele morţilor vin să se încălzească la aceste
focuri. Tot din Joia Mare începe înroşirea, împistrirea ouălor.
În judeţul Bihor partea neconsumată din lumănările aprinse în noaptea de Înviere
se duc acasă şi sunt folosite la aprinderea ramurilor de salcie sfinţite la Florii, sau a
crengilor de tei care se arborează a Rusalii pentru protejarea casei de calamităţi, foc,
trăsnete etc.
În duminica Învierii, copiii se întrec în ciocănit ouă. Copilul care sparge oul
celuilalt devine posesorul oului respectiv. În a doua zi de Paşti, există un ritual numit Jocul
Lioarelor. „Fetele cu vârste adolescentine se prind surate. Ele îşi fac un jurământ că se vor
ajuta în timpul vieţii una pe alta. Jocul Lioarelor are mai multe denumiri în zona Beiuşului.
Este vorba de un dans ritual legat de cultul morţilor.

Bibliografie:
Crăciun Parasca şi Fabian Imre, 1979, “Antologie de cultură populară bihoreană”,
Editura Crisana

OBICEIURI DE PAŞTE ÎN COMUNA DENSUŞ

Prof. înv. primar DRAGOTA IOSIF

Colegiul Naţional „I.C.Brătianu”/ Şcoala Gimnazială „A. Densusianu” Haţeg

Prof. înv. primar DRAGOTA EMILIA

Şcoala Gimnazială Sîntămăria Orlea/ Şcoala Primară Subcetate

Ţara Haţegului, așezată la poalele Carpaţilor, fiind înconjurată de munţii Șureanu,

Ţarcului și Poiana Ruscă, este o regiune unică în ţară, deosebită din punct de vedere
etnografic și încărcată de istorie. Un loc aparte în cadrul Ţării Haţegului îi revine comunei
Densuș, fiind considerată una dintre cele mai bogate așezări în istorie, folclor, tradiţii,
obiceiuri și legende.

607
 Obiceiurile de primăvară la românii locului se conturează în jurul sărbătorii
creștine a Paștelui. În fiecare an, la o săptămână după începerea postului, în comuna
Densuș se practică obiceiul „însoţitului”. Mai mulţi copii se adună la o casă din sat, unde
merg cu câte un colac și o sticlă de vin. Tradiţia spune că flăcăii se duc în ogradă, unde aleg
un pom tânăr numit “ultoaie”, pe care fac o cruce. După ce așează colacii la rădăcina
pomului ales, băieţii îl înconjoară de trei ori, apoi sărută crucea în numele Sfintei Treimi.
După acest ritual, tinerii iau colacii, îi duc în casă și se înfruptă din ei. Acest moment este
unul special deoarece flăcăii care participă la acest ritual devin fraţi de cruce.
La jumătatea postului se ţine Miaza Păresii. În această zi femeile nu lucrează
nimic, deoarece tot lucrul din această zi va fi stricat, iar cei care se încumetă să lucreze, vor
fi pedepsiţi. Singura muncă permisă în această zi este număratul ouălor care vor fi înroșite
de Paști.
Săptămâna Patimilor reprezintă cel mai important moment din Postul Paștelui. În
această perioadă au loc ritualuri de purificare a trupului, sufletului și a casei.
O semnificaţie aparte în tradiţiile pascale o are focul, cel care, se crede, are puteri
purificatoare.
În satul Peșteniţa din comuna Densuș, în Joia Mare există obiceiul „strigării peste
sat”. Seara se aprind focuri și flăcăii strigă numele fetelor din sat, aducându-le laude sau
critici.
Un alt obicei care are ca element central focul se regăsește în satul Hăţăgel. La
marginea satului se face un foc mare iar tinerii sar peste el. Rolul acestui ritual este unul de
purificare și îndepărtare a vrăjilor, existând credinţa că, în felul acesta, tinerii sunt apăraţi
de toate relele pe tot parcursul anului.
În noaptea de Înviere, tot satul este prezent la biserică pentru a „lua lumină” și a
participa la slujba de Înviere. După oficierea slujbei de către preoţi, oamenii ies în curtea
bisericii și ciocnesc ouă roșii, moment ce semnifică deschiderea mormântului lui Iisus. Tot
în noaptea de Înviere se aprind lumânări la mormintele din sat pentru ca lumina sfântă să
ajungă peste tot. Credincioșii duc acasă lumânarea de Paște pentru că are un rol benefic și
apără gospodăria de rele.
Masa de Paște este momentul cel mai așteptat, deoarece familia se reunește
pentru a sărbători Învierea lui Iisus. De pe masa de Paște nu lipsesc ouăle roșii, pasca și
friptura de miel, toate simbolizând sacrificiul Fiului lui Dumnezeu pentru omenire.
A doua zi de Paște, în satele comunei Denuș se practică obiceiul „udatului”. Dacă
în anumite zone din ţară „udatul” se face cu apă, densușenii au împrumutat de la maghiari
obiceiul de a „uda” fetele cu parfum. Băieţii vizitează fetele, „le udă”, iar acestea îi cinstesc
pe feciori cu câte un ou roșu.
Un alt obicei important pentru densușeni este “Loi, loi, dodoloi”, legat de roditul
holdelor și aducerea ploii atunci când aceasta întârzia să apară mai multe zile la rând. Este
un obicei special pentru densușeni, având în vedere că principalele lor ocupaţii sunt
agricultura și creșterea animalelor, care depind de capriciile vremii. În cadrul ritualului,
mai mulţi copii îmbrăcaţi în alb și împodobiţi cu frunze verzi merg prin sat și strigă:
“Hoi, loi, dodoloi
Doamne, dă o ploaie mare
Să se ude drumul mare,
Că pământul s-a uscat,
Bucatele nu se mai fac.
608
 Crească rodu’ până-n podu’,
Iară spicu’ cât voinicu’.”
După ce termină de rostit incantaţiile, copii sunt stropiţi de săteni cu apă și
răsplătiţi cu bani și ouă roșii.
După Paște, pe data de 1 mai, urmează o sărbătoare precreștină păstrată în
tradiţia populară densușeană, Armindenul. În seara de 30 aprilie, fiecare gospodărie
ţărănească are în poartă un “arminden”, o ramură verde sau un copac curat. Sătenii spun că
acest obicei se păstrează din vremea lui Irod, care a poruncit să fie omorâţi toţi pruncii din
regiune. Pentru a-i păcăli pe trimișii lui Irod, evreii au însemnat cu ramuri verzi casele unde
aceștia au ucis copiii. În felul acesta, soldaţii credeau că au trecut pe la acea casă, iar pruncii
scăpau nevătămaţi.
Obiceiurile de primăvară din comuna Densuș nu mai sunt respectate cu sfinţenie
în zilele noastre, dar sunt încă un bun prilej pentru comunitate de a se aduna laolaltă în zile
de mare sărbătoare.

Bibliografie:
Academia Română Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brailoiu”, 2003, Sărbători şi
obiceiuri – Transilvania, editura Enciclopedica
Ghinoiu Ion, 2008, Mica enciclopedie de tradiţii româneşti, editura Agora

SIMBOLUL OUĂLOR ROŞII

Prof. Inv. Primar Bontaş Gabriela

Prof. Şorecău Cătălina
Şc. Gimn. „A.P.Alexi”-Sîngeorz-Băi
Jud. Bistriţa-Năsăud

Ouăle roşii sunt simbolul jertfei supreme a Mântuitorului care marchează

celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creştine : Paştele. Mărturie a sângelui vărsat de
Iisus răstignit şi batjocorit pe cruce, ouăle roşii exprimă însă, prin semantica cromaticii lor,
bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfel acest incredibil miracol.
Nenumărate legende româneşti consemnează această ultimă minune înfăptuită
de Iisus, pe când se mai afla încă printre oameni. În câteva dintre aceste creaţii folclorice,
înregistrate de Simion Florea Marian şi Artur Gorovei , se povesteşte că, în sâmbăta
Paştelui, Maica Domnului s-a dus cu un coş de ouă să-l dea dea soldaţilor care păzeau
trupul Fiului său , pentru a-i îngădui să-l ia. Când Maria a pus coşul jos, lângă cruce, o
picătură de sânge a câzut din mâinile Mântuitorului peste ouă şi, deodată, toate s-au înroşit.
Surprinşi, soldaţii au venit şi fiecare a luat un ou roşu ca semn despre această ultimă
minune a lui Hristos. De atunci se crede că oamenii roşesc ouă de Paşte.
O altă legendă vorbeşte despre o fată care tocmai în ziua Învierii plecase la târg cu
nişte ouă . Pe drum ea află că Iisus a înviat şi aleargă înapoi spre casă să ducă vestea cea

609
bună. Ea întâlneşte pe drum nişte iudei , cărora le spune: "Hristos a înviat!". Aceştia râd de
fată şi îi răspund batjocoritor. Hristos va învia atunci când s-or roşi ouăle din coşul tău!
Fata a privit ouăle din coş şi a văzut că sunt roşii.
Tot din izvoarele folclorice aflăm că ouăle roşii mai au şi alte puteri : acelea de a
proteja casele de spiritele malefice. Se spune că Dracul întreba mereu dacă pe Pământ " se
mai scriu ouă şi se mai cântă colindele " deoarece , când acestea nu se vor mai ţine,
Pământul se va scufunda şi el va pune stăpânire pe lume.
Din perspectiva acestor relatări constatăm că tradiţia bisericii creştine face din
oule roşii simbolul definitoriu al miracolului Învierii Mântuitorului, ele având capacitatea
de a exprima prin cromatică triumful noii credinţe, iar prin intermediul ei, renaşterea
spirituală a omenirii.
Pentru epocile de început ale civilizaţiei, oul monocrom- colorat cel mai adesea în
roşu - avea însă rosturi mai mult complexe, fiind considerat emblemă a universului, care
închide în sine energii latente şi neînvinsa forţă a vieţii.
Simbol primordial al cosmosului la indieni şi chinezi , oul era principiu al creaţiei ,
iar perşii credeau că din haos a apărut mai întâi oul , din el născându-se apoi Soarele şi
Luna; din gălbenuş Soarele şi din albuş Luna. În antichitatea gracă şi latină , aceste
convingeri sunt încă viabile, oul îndeplinind aceleaşi funcţii cosmogonice; din el au apărut
toate cele existente pe Pământ ( la fel credeau şi popoarele slave).
Alături de acepţia cosmogonică, oul îndeplinea în epocile precreştine şi funcţia de
simbol protector împotriva forţelor malefice. La capodocieni culoarea roşie a ouălor
exprima focul capabil să îndepărteze orice spirit ostil vieţii şi renaşterii cosmice. Din aceste
considerente, egiptenii aduceau ca jertfă zeilor vegetaţiei, la echinocţiul de primavară, ouă
roşii. Tot ouă roşii jertfeau romanii în cadrul ceremonialurilor dedicate zeilor care
patronau echinocţiul de primăvară.
Cu aceste multiple semnificaţii , ouăle roşii străbat veacurile, aducând până în
timpurile moderne credinţa în forţa, bucuria şi lumina pe care o sintetizează acest complex
însemn de spiritualitate străveche. Expresie vizuală a renaşterii naturii, a fertilităţii şi
fecundităţii , a fortei invicibile în lupta cu spiritele malefice, ouăle roşii, mai reprezentau în
credinţele popoarelor străvechi şi semnul afecţiunii dintre oameni. Ele se dăruiau celor
dragi în timpul sărbătorilor de Anul Nou ( celebrate la echinocţiul de primavară, după
calendarul precreştin). Culoarea roşie a ouălor era în acest context expresia vieţii pulsânde,
a vitalităţii maxime, sugerate prin " roşul ca sângele".
Prin intermediul ouălelor roşii şi al celor împodobite cu diverse motive
decorative, sărbătoarea creştină a Paştelui îşi îmbogăţeşte semnificaţia religioasă ,
conexând dintre valorile eterne al civilizaţiei un simbol nepieritor - oul, chintesenţă a vieţii
veşnice şi renaşterii perpetue.

TRADITII DE PASTE -TRECEREA PE SUB MASA, IN VINEREA MARE

prof. înv.primar, Oancea Adelina

Şc. Gimnazială „I. C. Lăzărescu”- Ţiţeşti

610
 Structura - Şc. cu cl. I-IV Valea Stânii Com. Ţiţeşti Jud. Argeş

Paştele este sărbătoarea creştin-ortodoxă care anunţă Învierea Domnului Isus

Hristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Foarte multe
tradiţii de Paşte sunt păstrate şi acum şi foarte aşteptate de cei mici.
Încep cu săptămâna mare, care porneşte de la duminică Floriilor, atunci când Isus
Hristos intră în Ierusalim şi se termină cu duminică Paştelui, atunci când Hristos învie. În
această săptămâna se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se fac ouă roşii şi
cozonaci, drop de miel şi pască şi tot această săptămâna simbolizează chinurile prin care
trece Mântuitorul, de la trădarea lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe dealul
Golgota, precedată de moartea lui şi încheiată cu Învierea.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură,
pentru a se sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se
vopsesc ouăle, deaorece se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra
fără că să se strice tot anul şi dacă se doarme în acesta zi, tradiţia spune că respectivul va fi
leneş tot anul.
Simbolul oualelor roşii vine de la patimile lui Isus Hristos, care a fost bătut cu pietre şi care
s-au transformat în ouă roşii şi când Maria, mama Mântuitorului a venit la crucea unde era
răstignit acesta, cu un coş cu ouă care s-au făcut roşii de la sângele curs de la acesta.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de flori la
biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de 3 ori, ce semnifică potignirile pe care le-a
avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire. Tot acum
foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi Vinerea
Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi se
împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai
spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, dacă nu va ploua
va fi unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului, care spune că cel care se va scalda în
apă rece de 3 ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe oameni şi chiar şi pe Hristos în
apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În acesta săptămână mare, tradiţia este ca toate gospodinele să facă curăţenie
generală în casă, în curte şi grădini, simbol al renaşterii.
În fiecare an, în Vinerea Mare, coborâm în mormânt, împreună cu Hristos, pentru
ca, mai apoi, să şi înviem împreună cu El. Această coborâre şi ridicare din groapa morţii se
face în chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins
trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf.
Sfântul Epitaf este un obiect de cult confecţionat din pânză de în, mătase sau
catifea, pe care se află imprimată sau pictată icoană punerii în mormânt a Domnului Iisus
Hristos. Epitaf este un nume compus din două cuvinte greceşti”, epi tafos”, care înseamnă
„pe mormânt”. El reprezintă un fel de pecete aşezată pe Sfântul Mormânt al Domnului. Deci,
trecerea pe sub el închipuie chiar intrarea în Sfântul Mormânt cel dătător de Viaţă.
Trecerea pe sub masă, în Vinerea Mare
În Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea „Sfintelor şi Mântuitoarelor şi
înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos”, adică: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de
porfira, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, crucea şi moartea.

611
 După slujba Ceasurilor Împărăteşti, în Vinerea Mare, în toate bisericile se
săvârseste „Vecernia scoaterii Sfântului Epitaf”. În cadrul acestei slujbe speciale se scoate în
mijlocul bisericii Sfântul Epitaf. El este aşezat pe o masă mai înaltă, care închipuie
Mormântul Domnului. La rândul lui, Sfântul Epitaf aduce aminte de fapta de milostenie a
Drepţilor Iosif din Arimateea şi Nicodim, care, coborând de pe Cruce trupul Domnului Iisus,
l-au pregătit pentru îngropare, mai înainte de a-L aşeza în mormânt.
Credincioşii sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, care sunt aşezate pe Sfântul
Epitaf, după care trec pe sub masă. De cealaltă parte a mesei se află Sfânta Cruce, aşezată
sub policandru cu o zi în urmă, în cadrul Deniei din Joia Mare.
Unii credincioşi trec pe sub masă o singură dată, închipuind unicitatea Jertfei
Fiului lui Dumnezeu, iar alţii trec pe sub masă de trei ori, în amintirea celor trei zile în care
trupul lui Hristos a şezut în mormânt. Nu am găsit vreun temei care să întărească mai mult
o părere sau altă. Fie o singură dată, fie de trei ori, important este că atunci când fac acest
gest al smereniei şi al credinţei, credincioşii să ştie că, prin acest lucru, ei închipuie în
trupul şi viaţă lor moartea şi punerea în mormânt a lui Hristos.
Prezenţa mormântului Domnului şi a Crucii Sale în mijlocul bisericii ne învaţă că,
până să ajungă la Înviere, credincioşii trebuie să participe în chip simbolic şi la Patimile,
moartea şi îngroparea Mântuitorului. Coborâm împreună cu El în moarte, pentru ca în
noaptea Învierii să şi înviem împreună cu El, după cum zice o cântare a slujbei: „Astăzi mă
îngrop împreună cu Ţine, Hristoase..."
Aşa cum Hristos a trecut prin mormânt, pentru a Se pogora în iad, cu scopul de a-i
învia pe toţi Drepţii care aşteptau încă împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, tot aşa,
credincioşii trebuie să moară şi să treacă prin mormânt, pentru a putea învia împreună cu
Hristos şi a dobândi viaţa cea veşnică în Împărăţia Să. În Sâmbăta Mare spre Duminica
Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a asista la Învierea Domnului, pentru a lua
lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie, dar şi acasă, pentru a avea lumina în
viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti - anafură sfinţită şi pentru a lua flori
sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică, pentru a le pune acasă la
icoane.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un
ban de argint şi se spală cu această apă pentru a fi rumenit în obraji ca oul, pentru a fi tari
ca banul şi pentru a avea belşug. Tot acum vine şi iepuraşul, mult aşteptat de copii, simbol
al fertilităţii, care a fost o pasăre rănită şi pentru a nu muri a fost transformată de o zeiţă în
iepuroaică, păstrându-şi capacitatea de a depune ouă şi de aici, zicala că „vine iepuraşul cu
ouă".
Prin Învierea lui Hristos putem înţelege scopul existenţei omeneşti, putem privi
spre „zarea veşniciei", putem înţelege şi accepta moartea: ne-am născut pentru a trăi şi
muri, murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos.
„Fiindca plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este
viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru." Romani 6:23
Acesta sărbătoare, este una dintre cele mai mari şi nu are numai o semnificaţie
religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, de împăcare şi bucurie.

Bibliografie
www.crestinortodox.ro;
612
Copiii învaţă Biblia. Viaţa lui Iisus, Noul Testament şi credinţa creştină, repovestite
pentru cei mici, Editura Donaris;
Hristos împărtăşit copiilor- Ghid catehetic pentru parohii, partea a doua a
volumului Viaţa noastră cu Dumnzeu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009.

613
 DATINI HUNEDORENE ÎN PERIOADA PAŞTELUI

Prof. psihopedagogie specială DRAGOTA MIHAELA

Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă
„Constantin Pufan” Timişoara

Judeţul Hunedoara mai păstrează în anumite zone tradiţii şi obiceiuri de mult

uitate de către cei tineri. Sunt obiceiuri specifice aşezării geografice şi mai există locuri
unde chiar se respectă cu sfinţenie.
Tărâmul românesc este un tărâm profund religios, iar ortodoxismul său este
evident în toată existenţa lui tradiţională.
Sâmbăta Paştelui este ziua cu cea mai mare încărcătură ritualică din întreg Postul
Mare. În prim plan se află femeia-gospodină, care prepară pască. În general, pasca are
formă rotudă, semnificând bolta cerească, sau dreptunghiulară, semnificând mormântul
Mântuitorului.
Ritualurile legate de prepararea sa sunt diverse. În trecut, în satul Dumbrava de
Sus, atunci când femeia făcea pască, întotdeuna oprea o bucată din primul aluat. Se ducea la
vacile din grajd şi le ungea coarnele cu ea, ca să piară orice fel de boală, iar animalele să dea
lapte mult şi gros. În satele de pe Valea Mureşului, femeile aveau obiceiul să arunce cojile
de ouă în râu. Făceau acest lucru pentru ca rudele care au murit spânzurate sau înecate să-
şi găsească astfel liniştea.
Gospodinele din Ţara Haţegului aveau un alt obicei: ieşeau cu mâinile pline de
aluat în livadă. Îşi ştergeau palmele de pruni ca să facă poame bune pentru un vinars cât
mai fain.
Simultan, bătrânii satului povestesc că pasca se cocea într-un cuptor încins cu
lemne de salcâm, ca să capete un miros cât mai ameţitor. O altă tradiţie spune că, în Ţinutul
Pădurenilor, oasele rămase de la mielul de Paşte se îngropau la rădăcinile pomilor fructiferi
ca să ferească gospodăria de boli şi necazuri.
O semnificaţie aparte în tradiţiile pascale o are focul, cel care, se crede, are puteri
purificatoare.
În satul Peșteniţa din comuna Densuș, în Joia Mare există obiceiul „strigării peste
sat”. Seara se aprind focuri și flăcăii strigă numele fetelor din sat, aducându-le laude sau
critici.
Tot aici se practică două obiceiuri păstrate din vechime: “alergatul prescurii” și
“împușcatul cocoșului”. Aceste obiceiuri au loc în prima zi de Paște, după-amiaza, după ce
oamenii vin de la biserică. Locuitorii se adună în “vatra satului” unde se aleg două echipe de
flăcăi: una va mânca prescura, iar cealaltă va alerga din capătul satului până la biserică,
unde se află cealaltă echipă. Dacă flăcăii desemnaţi să mănânce prescura nu reușesc să o
termine, iar ceilalţi ajung, au pierdut întrecerea. Cel de-al doilea obicei, „împușcatul
cocoșului” este mai dificil deoarece înaripata este legată cu o sfoară de picior și apoi de un
copac, iar localnicii trebuie să-și dovedească măiestria în mânuirea puștii în timp ce cocoșul
se mișcă în voie. Arbitrul concursului este pădurarul satului, posesorul armei de vânătoare.
Concursul se desfăşoară sub atenta supraveghere a acestuia. Au loc mai multe împuşcături,
iar ceata care împuşcă prima cocoşul câştigă trofeul, ceata pierzătoare fiind obligată să

614
organizeze hora satului, care constă în plătirea lăutarilor, asigurarea mâncării şi băutura
care trebuie să fie din plin.
În trecut, aceste obiceiuri aveau o semnificaţie specială, de alungare a răului din
comunitate.

Bibliografie:
Academia Română Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brailoiu”, 2003, Sărbători şi
obiceiuri – Transilvania, editura Enciclopedica
Ghinoiu Ion, 2008, Mica enciclopedie de tradiţii româneşti, editura Agora

TRADIȚII ȘI OBICEIURI LOCALE - MARAMUREȘUL ISTORIC

Prof. înv. primar Semeniuc Tania

Școala Gimnazială Rona de Sus

Maramureșul este locul în care tradiţiile de Paști sunt neschimbate de secole.

Oamenii au evitat ca negura timpului să se așeze peste moștenirile lor. Tradiţiile pascale
din Maramureș sunt simple. Credincioșii își împart timpul între lucrul casei și rugăciune.
Cea mai veche și cea mai importantă sărbătoare a creștinătăţii, Învierea, este,
după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care li se arată tuturor,
credincioșilor și necredincioșilor deopotrivă. În fiecare an în Săptămâna Patimilor creștinii
comemorează prin post și rugăciune patimile și Răstignirea lui Iisus Hristos, iar Duminică,
în ziua sfântă a Paștelui, celebrează Învierea lui Iisus, care a adus omenirii speranţa
mântuirii și a vieţii veșnice, prin sacrificiul Său.
Pentru români, Postul Mare este cel mai important și mai sfânt post de peste an.
Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână și Săptămâna Mare,
să facă milostenie și fapte bune, să se împace cu cei cu care s-au certat.
Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al
Mântuitorului. Ultima săptămână (Săptămâna Mare) este didicată însă, în afara Postului,
patimilor, râstignirii și punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de
post. În toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar dimineaţa slujbe speciale, care
predispun la meditaţie asupra vieţii creștine și a patimilor Domnului. Românii cinstesc în
mod deosebit sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor. Fiecare zi din Săptămâna Mare are
semnificaţia sa.
Duminica Floriilor marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o
mulţimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi e obiceiul de a se sfinţi, la
biserică, ramuri de salcie. După sfinţire se împart credincioșilor. Aceștia se ating unii pe
alţii cu acei mătișori sfinţiţi, anunţând că peste o săptămână este marea sărbătoare de
Paște.
O legendă spune că salcia a fost aleasă și binecuvântată, pentru că și-a plecat
crengile oferindu-i o ramură Maicii Domnului, care mergea spre Golgota și voia să-i ducă
Fiului Ei răstignit o cunună fără de spini. Mai demult, era obiceiul ca aceste ramuri sfinţite

615
să fie puse lângă tetrapod, pentru a putea fi luate de credincioșii care se închinau la icoana
praznicului. Restul erau păstrate și împărţite celor ce nu au putut fi prezenţi. Tot mai
demult ele se ţineau în mână, cu evlavie, până după Liturghie. Apoi erau duse acasă și se
atingeau cu ele vitele, ca să crească și să înflorească precum „măţișoarele”.
În cursul anului, salcia se păstra la icoane, făcută cerc. Se spune că era bună de
leac pentru gâlci (inflamare a ganglionilor), friguri, dureri de gât. Când fulgera și trăsnea, se
aprindea pentru izbăvirea de frică. Astăzi se păstrează o vreme la porţi și uși, apoi este arsă.
Cele mai prezente obiceiuri sunt pomenirea morţilor, care se face în fiecare
sâmbătă a Postului Mare, frecventarea sfintei biserici mai des, spovedania.
Un obicei specific zonei este cel de a se oferi pomană pentru sufletele celor trecuţi
în nefiinţă. De asemenea în Joia Mare, copiii pornesc prin sat, din casă în casă, după ouă și
dulciuri, spunând: „Ce faceţi, dormiţi?/ Daţi-ne ou și cocuţ!ȋ. Credincioșii împart ouă crude,
cocuţ sau diverse dulciuri.
După un post lung, prin abţinerea de la consumul unor alimente „de dulceȋ,
purificându-și trupul și sufletul, creștinii se pregătesc de marea sărbătoare.
De pe masa creștinilor nu lipsesc ouăle roșii, carnea de miel, pasca, șunca,
cârnaţii, brânza de vacă, untul sau cozonacii. Potrivit tradiţiei în noaptea de Paști este bine
ca toţi credincioșii să fie prezenţi la slujba de Înviere.
În noaptea de Înviere, după ce iau Lumina Sfântă, credincioșii cântă „Hristos a
înviat din morţi / Cu moartea pe moarte câlcând / Și celor din mormânturi / Viaţă
dăruindu-le”.

Bibliografie:
Bout Odarca, 2010, Monografia comunei Rona de Sus, Editura Echim, Sighetu
Marmaţiei;
Ghinoiu Ion, 2002, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion;
Gorovei Artur, 1995, Credinţi și superstiţii ale poporului român, Editura „Grai și
Suflet – Cultura Naţională, București.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE SĂRBĂTORI PASCALE

Prof.inv.primar CIUCURE LROEDANA

Scoala Gimnaziala Nr.3 LUGOJ

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă

dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi
de la moarte la viaţă.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează
evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos , fiul lui Dumnezeu, în
cea de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, în Vinerea Mare, dar şi biruinţa omenirii,

616
triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei sărbători creştine este
amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos.
Paştele îşi trage denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care
înseamnă "trecere".Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către
Dumnezeu dintru nefiinţă întru fiinţă iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia
egipteană la libertatea deplină scăpat de la moarte prin sângele mielului pascal.
Dacă mielul pascal a prefigurat încă de atunci sacrificiul şi jertfa de pe cruce a
Mântuitorului Isus Hristos, sărbătoarea de Paşte a continuat să reprezinte pentru fiecare
om în parte şi pentru întreaga omenire o trecere, atât de la moarte la viaţă, cât şi de la robia
păcatelor la starea de libertate a fiilor lui Dumnezeu. Trecerea de la rău la bine, de la păcat
la virtute se face printr-o stăruinţă continuă din partea omului, ajutat de harul
dumnezeiesc, pentru purificarea şi transformarea sufletului, pentru abandonarea patimilor
şi dobândirea curăţiei inimii.
Pentru creştinii primelor secole, Învierea Domnului era cel mai mare eveniment din istoria
mântuirii noastre, care stă la temelia Bisericii creştine. Modul sărbătoririi Paştelui a fost
diferit de-a lungul timpului, deşi în esenţă s-a păstrat ca în primele veacuri. Potrivit
tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de origine studită
(constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data
Paştilor erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an.
Această sărbătoare a luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în prezent farmecul şi
semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât şi de tradiţiile şi simbolurile pascale:
oul vopsit, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, şi slujba de
sâmbăta seara în cadrul căreia creştinii primesc lumina sfântă.
Paştele, o sărbătoare unică în calendarul poporului, semnifică în primul rând
Învierea Mântuitorului, triumful asupra suferinţelor şi spălarea păcatelor.Învierea lui
Hristos este cel mai important eveniment al istoriei. Prin ea nonsensul devine sens,
efemerul devine veşnicie, moartea devine viaţă, omul unit în Biserică cu Hristos devine
dumnezeu după har.

OBICEIURI DE PAŞTE ÎN SATELE HUNEDORENE

BĂNCILĂ RAMONA LAVINIA

CENTRUL ŞCOLAR PENTRU EDUCAŢIE INCLUZIVĂ”RUDOLF STEINER”HUNEDOARA

Din multitudinea de obiceiuri pascale care se derulau în vatra satului tradiţional

s-au mai păstrat până în prezent doar câteva care se desfăşoară începând din postul
Paştelui şi până în prima sau a doua zi de Paşti. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri este cel
cunoscut de localnici ca obiceiul steagului. Este un obicei etnofolcloric din satele zărăndene,
în special în satele unde se practica mineritul. Este un obicei vechi, practicat de peste 150
de ani în perioada în care mineritul era sub concesiune austro-ungară. În satul Hondol,
acest obicei era structurat începând cu Săptămâna Mare a Paştelui şi după Înviere, în
primele trei zile. În Săptămâna Mare se strânge o ceată de flăcăi care îşi aleg doi
conducători numiţi comornic şi crai. Flăcăii merg în pădure şi taie un stejar din care

617
confecţionează o toacă pe care o instalează în curtea bisericii din Hondol. Tot în acest timp
se instalează nişte tuburi cu care se puşcă cu carbit pentru a alunga spiritele rele din zonă.
În Săptămâna Mare, băieţii păzesc toaca ziua şi noaptea anunţând prin semnale repetate
Învierea lui Isus Hristos. Prin acest gest, flăcăii din Hondol se identifică cu străjerii de la
mormântul Domnului Iisus. Între timp, la casa craiului se confecţionează steagul de Paşti.
Acest steag este format dintr-un băţ lung împodobit cu primburi, iar în vârf este brodat
steagul cu efigia Domnului Iisus, sub efigie fiind însemnate două ciocane minereşti şi anul
calendaristic. În Duminica Paştelui când se face slujbă, ceata de flăcăi poartă steagul de la
casa unde a fost confecţionat până la biserică, iar după slujbă, se merge cu el la cimitirul din
sat unde i se face şi sfinţirea. Ceata îl poartă pe la mormintele oamenilor, dar numai pe la
cei care au făcut ceva în viaţă şi sunt demni de acest steag. După ce se face acest ritual se
merge pe la casele oamenilor unde se urează tradiţionalul „Hristos a înviat”. Acest periplu
ţărănesc se prelungeşte până a doua zi de Paşte când steagul este purtat la toate casele din
sat. Se dau în schimb ouă roşii, carne de miel şi vinars. Toate acestea sunt strânse de
comornic şi crai în vederea organizării jocului cetei care are loc la căminul cultural din
Hondol. La acest joc participă toţi tinerii din sat şi se organizează o horă a satului. După
terminarea jocului steagul este predat la biserică depozitându-se în clopotniţă
În fiecare an, la o săptămână după începerea postului, în comuna Densuș se
practică obiceiul „însoţitului”. Mai mulţi copii se adună la o casă din sat, unde merg cu câte
un colac și o sticlă de vin. Tradiţia spune că flăcăii se duc în ogradă, unde aleg un pom tânăr
numit “ultoare”, pe care fac o cruce. După ce așează colacii la rădăcina pomului ales, băieţii
îl înconjoară de trei ori, apoi sărută crucea în numele Sfintei Treimi. După acest ritual,
tinerii iau colacii, îi duc în casă și se înfruptă din ei. Acest moment este unul special
deoarece flăcăii care participă la acest ritual devin fraţi de cruce.
La jumătatea postului se ţine Miaza Păresii. În această zi femeile nu lucrează
nimic, deoarece tot lucrul din această zi va fi stricat, iar cei care se încumetă să lucreze, vor
fi pedepsiţi. Singura muncă permisă în această zi este număratul ouălor care vor fi înroșite
de Paști.
Săptămâna Patimilor reprezintă cel mai important moment din Postul Paștelui.
În această perioadă au loc ritualuri de purificare a trupului, sufletului și a casei.
O semnificaţie aparte în tradiţiile pascale o are focul, cel care, se crede, are puteri
purificatoare. În satul Peșteniţa din comuna Densuș, în Joia Mare există obiceiul „strigării
peste sat”. Seara se aprind focuri și flăcăii strigă numele fetelor din sat, aducându-le laude
sau critici. Un alt obicei care are ca element central focul se regăsește în satul Hăţăgel. La
marginea satului se face un foc mare iar tinerii sar peste el. Rolul acestui ritual este unul de
purificare și îndepărtare a vrăjilor, existând credinţa că, în felul acesta, tinerii sunt apăraţi
de toate relele pe tot parcursul anului
În noaptea de Înviere, tot satul este prezent la biserică pentru a „lua lumină” și a
participa la slujba de Înviere. După oficierea slujbei de către preoţi, oamenii ies în curtea
bisericii și ciocnesc ouă roșii, moment ce semnifică deschiderea mormântului lui Iisus. Tot
în noaptea de Înviere se aprind lumânări la mormintele din sat pentru ca lumina sfântă să
ajungă peste tot. Credincioșii duc acasă lumânarea de Paște pentru că are un rol benefic și
apără gospodăria de rele.
Masa de Paște este momentul cel mai așteptat, deoarece familia se reunește
pentru a sărbători Învierea lui Iisus. De pe masa de Paște nu lipsesc ouăle roșii, pasca și
friptura de miel, toate simbolizând sacrificiul Fiului lui Dumnezeu pentru omenire.
618
 În satul Peșteniţa din comuna Densuș se practică două obiceiuri păstrate din
vechime: “alergatul prescurii” și “împușcatul cocoșului”. Aceste obiceiuri au loc în prima zi
de Paște, după-amiaza, după ce oamenii vin de la biserică. Locuitorii se adună în “vatra
satului” unde se aleg două echipe de flăcăi: una va mânca prescura, iar cealaltă va alerga din
capătul satului până la biserică, unde se află cealaltă echipă. Dacă flăcăii desemnaţi să
mănânce prescura nu reușesc să o termine, iar ceilalţi ajung, au pierdut întrecerea. Cel de-al
doilea obicei, „împușcatul cocoșului” este mai dificil deoarece înaripata este legată cu o
sfoară de picior și apoi de un copac, iar localnicii trebuie să-și dovedească măiestria în
mânuirea puștii în timp ce cocoșul se mișcă în voie. Cocoșul îi revine celui care reușește să-l
împuște. În trecut, aceste obiceiuri aveau o semnificaţie specială, de alungare a răului din
comunitate.
A doua zi de Paște, în satele comunei Denuș se practică obiceiul „udatului”. Dacă
în anumite zone din ţară „udatul” se face cu apă, densușenii au împrumutat de la maghiari
obiceiul de a „uda” fetele cu parfum. Băieţii vizitează fetele, „le udă”, iar acestea îi cinstesc
pe feciori cu câte un ou roșu.
După Paște, pe data de 1 mai, urmează o sărbătoare precreștină păstrată în
tradiţia populară densușeană, Armindenul. În seara de 30 aprilie, fiecare gospodărie
ţărănească are în poartă un “arminden”, o ramură verde sau un copac curat. Sătenii spun că
acest obicei se păstrează din vremea lui Irod, care a poruncit să fie omorâţi toţi pruncii din
regiune. Pentru a-i păcăli pe trimișii lui Irod, evreii au însemnat cu ramuri verzi casele unde
aceștia au ucis copiii. În felul acesta, soldaţii credeau că au trecut pe la acea casă, iar pruncii
scăpau nevătămaţi
Un alt obicei important pentru densușeni este “Loi, loi, dodoloi”, legat de roditul
holdelor și aducerea ploii atunci când aceasta întârzia să apară mai multe zile la rând. Este
un obicei special pentru densușeni, având în vedere că principalele lor ocupaţii sunt
agricultura și creșterea animalelor, care depind de capriciile vremii. În cadrul ritualului,
mai mulţi copii îmbrăcaţi în alb și împodobiţi cu frunze verzi merg prin sat și strigă:
“Hoi, loi, dodoloi
Doamne, dă o ploaie mare
Să se ude drumul mare,
Că pământul s-a uscat,
Bucatele nu se mai fac.
Crească rodu’ până-n podu’,
Iară spicu’ cât voinicu’.”
După ce termină de rostit incantaţiile, copii sunt stropiţi de săteni cu apă și
răsplătiţi cu bani și ouă roșii.
Obiceiurile de primăvară din comuna Densuș nu mai sunt respectate cu sfinţenie
în zilele noastre, dar sunt încă un bun prilej pentru comunitate de a se aduna laolaltă în zile
de mare sărbătoare, de a depăna amintiri și de a transmite generaţiilor tinere moștenirea
lăsată de-a lungul timpului de moși-strămoșii noștri. Din păcate, spiritul omului modern,
ignorarea și nepăsarea sunt cele mai mari pericole pentru aceste comori care riscă să fie
îngropate cu fiecare zi care trece.
Săptămâna Mare, Săptămâna Neagră sau Săptămâna Patimilor este încărcată de
spirite malefice, iar pentru a le evita hunedorenii trebuie să ţină post, dar şi să practice
anumite ritualuri. Astfel, în Platoul Luncanilor, în Marţea Seacă este un obicei ce ţine de
scăldat. În această zi, oamenii trebuie să se spele ca să le meargă bine. "Scăldatul ritual se
619
ţine de către oamenii satelor, pentru a nu seca grânele ori laptele vacilor. Se zice că dacă nu
ţii acest ritual te va durea capul tot anul". Miercurea Paştelui este ultima zi din această
săptămână când au putut fi făcute lucruri legate de munca pământului. În această zi,
oamenii făceau demult focuri rituale pentru alungarea spiritelor rele. Joia Mare, numită şi
Joia Patimilor, Joia Neagră, Joia Verde ori Moşii de Joimari, este ziua în care încep practicile
legate de morţi. Se zice că în noaptea de joi, morţii vin pe la vechile lor case şi stau acolo
până în sâmbăta dinainte de Rusalii. "În Joia Mare apare şi "practica somnului", când
oamenii se odihnesc pentru marele eveniment al Învierii. Tot în Joia Mare, gospodinele din
satele hunedorene încep şi vopsitul ouălor.
Vinerea Paştilor este ziua cea mai importantă din Postul Paştelui. În această
dimineaţă se aleg ouăle şi se fierb, vopsindu-se ceea ce a rămas din Joia Mare. Urmează
Sâmbăta Mare, ziua în care se face Pasca, în zonele în care este obiceiul să se mănânce aşa
ceva, cum este Ţinutul Momârlanilor. Un obicei hunedorean interesant se întâmplă în
Sâmbăta Mare, la Bulzeşti. Acolo, în această zi, femeile au dreptul să îşi bată bărbaţii. Şi în
Ţara Haţegului, în ziua de Paşti, femeia mângâie obrazul bărbatului cu o creangă de salcie
ori cu o floare pentru a-i arăta acestuia importanţa ei în gospodărie. Obiceiurile
hunedorene de Paşti sunt prezente şi în noaptea de Înviere. La Bucurescii Bradului, este
"Păzitul Toacei", o tradiţie de 200-300 de ani. Flăcăii din sat fac puşti cu carbit şi toace cu
care duduie şi bat pe toată durata slujbei de Înviere. La Certej şi Hondol se practică "Steagul
de Paşti". Acesta este făcut de flăcăii din sat dintr-o pânză albă - giulgiul Mântuitorului -
brodată cu motive populare, cu reprezentarea lui Iisus Hristos alături de însemne
reprezentând viaţa minerească. Pânza e prinsă de un băţ de 3-4 metri, împodobit cu fâşii
tricolore şi sfinţit în biserică. Steagul este dus a treia zi de Paşti în clopotniţa bisericii şi se
ţine acolo până la anul următor.
În fiecare an (a treia zi de Pasti) se poate participa la Nedeia din satul Plopi. Este
un obicei stramoşesc foarte vechi. Dupa parerea unor specialişti în folclor, îşi are originea
în zilele solemne de bucurie organizate de romani în cinstea zeilor protectori. Din evul
mediu, prin creşterea influenţei bisericii în societate, nedeia se organizează în ziua
hramului bisericii din fiecare sat. Nedeia este una dintre cele mai mari sarbatori
tradiţionale din satele comunei Bretea Romana . Ele se desfăşoara în fiecare an şi în fiecare
sat, primavara, şi ţin până la începutul verii. Ele sunt sărbători ale primaverii şi ale tinereţii
de care se bucură toţi locuitorii satelor.La organizarea şi desfăşurarea nedeii participă
întregul sat chiar ăi cei veniţi din alte parţi . Petrecerea se desfăşoară în aer liber, în
anumite locuri din sat, de regulă în curtea caminului cultural .De organizarea petrecerii se
ocupă un grup de tineri, de regulă din rândul acelora ce urmează să plece în armată. Ei se
îngrijesc să tocmească muzică, pregatesc locul de desfăşurare. Tot în sarcina acestora intra
taxarea şi supravegherea desfăşurării petrecerii. În fiecare casă se fac pregatiri pentru
nedeie. Femeile, cu o saptamână – doua înainte, fac curăţenie în case iar în ultimele zile
dinaintea nedeii pregătesc mâncărurile cu care vor fi serviţi oaspeţii. Bărbaţii se îngrijesc să
procure mielul şi băutura şi fac curăţenie generală . Cei din acelaşi sat nu se invită unii la
altii. De regulaă pregătirile se fac pentru rude, prieteni şi alţi cunoscuţi, din satele vecine.
Rudele, de obicei, vin neinvitate iar ceilalţi sunt poftiţi cu câteva zile înainte sau chiar în
ziua nedeii când membrii familiei merg pe rand la locul petrecerii ca nu cumva să scape
vreunul nechemat.Nedeile sunt bune prilejuri de întalnire a rudelor, a prietenilor, unde se
fac cunostinţe, se leagă prietenii. Rudele şi prietenii care nu pot veni în prima zi, vin a doua
zi, la “nedeita”.
620
 PAŞTELE PE VALEA ŞOMEŞULUI

Prof. Inv. Preşcolar Grapini Ionela

GPP Sîngeorz-Băi
Prof.Inv. Primar Borş Silvia
Şc. Gimn. „A.P.Alexi”-Sîngeorz-Băi
Jud. Bistriţa-Năsăud

Sîngeorz-Băi, acest loc binecuvântat aflat în ţinutul Năsăudului este pământ cu

oameni liberi, mândri, orgolioşi uneori până în absurd, iubindu-şi pământul, pădurile,
poienile, fâneţele cu patima fratelui lor Ion, din romanul lui Liviu Rebreanu.Faptul că numai
aici flăcăii poartă la clop curcubeul penelor de paun, spune ceva despre caracterul lor.Căci
păunul este poate cea mai fudulă zburătoare.Aici se fac cele mai frumoase traiste înflorate,
bărbaţii sunt fraţi buni cu urşii, pânzăturile fetelor sunt ţesute în culorile Paradisului, iar pe
lumina smălţuită a covoarelor păşeşte însusi Dumnezeu.
Oamenii nu mor, se mută doar alături, în ţinţirim.
Poporul român a păstrat din timpuri străvechi, de-a lungul istoriei datinile şi
obiceiurile străbune.Incepând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din
viaţa românilor, continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste
împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite la aceste datini,
izvorul e nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le adune în mănunchi pentru a le
darui din nou.
Pentru a şti cine este, copilul trebuie să înveţe cine a fost, prin strămoşii lui.Ei
trebuie să fie continuitori a valorilor culturii populare.
Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvara.Retrezirea naturii la viaţă
simbolizează noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Invierea lui
Iisus.In preajma sărbătorii Paştelui, trăim nostalgia desăvârşirii noastre spirituale.Facem
curăţenie, pregatim haine noi, dar ne îngrijim şi de “haina sufletului”să fie curată prin
Sfânta Spovedanie şi împărtăşanie pentru a primi asa cum se cuvine “paştele”.
In Duminica Floriilor, premergătoare “săptămânii patimilor” credincioşii merg la
Biserică cu crenguţe de salcie îmbobocită, unde mlăditele aduse de ei vor fi sfinţite.Dupa
reîntoarcerea acasă, unele sunt puse într-o vază, iar altele sunt date animalelor spre a fi
mâncate cu credinţa că vor avea lapte mai mult şi vor naşte viţei gemeni.Tot cu asfel de
ramuri vor fi bătuti copiii pe spate drept întărire împotriva unor eventuale boli.
Vinerea mare este consacrată vopsirii ouălor, latura de care se ocupă femeia şi
fiicele sale, bărbatului în schimb îi revine sarcina sacrificării mielului.
In cadrul acţiunilor de pregătire spirituală, înaintea marii sărbători, toţi membrii
familiei pe rând se prezintă în faţa preotului pentru Spovedanie şi pentru primirea
“Sfântului mir, a cuminecăturii”.

621
 Din lumina Invierii se împărtăşesc toţi creştinii, dar marea bucurie pe care
Biserica ne-o dă, este darul cel mai de preţ pe care ni-l poate oferi prin linişte, bucurie, pace
şi iertare.
In dimineaţa zilei de Paşti, copiii, după ce au petrecut cu grijă noaptea Invierii, se
scoală dis-de-dimineaţă, se spală cu apă rece, într-un lighean mare, în care mama aşează un
ou roşu, şi-o monedă din metal, apoi după un anume ritual, se îmbracă complet în
îmbrăcăminte nouă, pe care ei nu au mai văzut-o până în dimineaţa respectivă.Primesc apoi
de la părinţi dintr-o cănita specială “paştele” ce constă din pâine sfinţită cu vin pe care
aceştia au adus-o de la Biserică, spunand fiecare “Cristos a înviat”, şi răspund”adevarat c-a-
nviat”.In graba mare pentru a fi primii, cu o treistuţă dupa gât se deplasează mai întâi la
vecini, apoi la rudele apropiate spunând urarea “Cristos a înviat” primind în schimb câte un
ou roşu, turtiţă sau mere.Dacă în echipa de copii există şi fetiţe, acestea au grijă ca primul
care intră în casa gospodarului să fie băiat, pentru că legenda spune că acesta aduce noroc.
După terminarea acestui pelerinaj fiecare copil se întorcea la casa părintească, îşi
număra ouăle primite, fiind considerat cel mai merituos acel care are cele mai multe ouă
adunate.
Paştele la români este o sărbătoare care uneşte familia şi este un prilej de
bucurie şi veselie, pe de o parte că Iisus Hristos a înviat, pe de altă parte că păcatele noastre
au fost iertate şi incepem un nou ciclu al vieţii.
În fiecare an trăim o noapte de primăvară în care natura, abia trezită la viaţă,
ascultă clopotele Învierii. Atunci rostim cu toţii “Hristos a Înviat” cu speranta că generaţiile
prezente şi viitoare vor crede cu adevărat în Învierea lui Iisus, în jertfa şi învăţătura Lui.
Educatori, părinţi şi bunici îşi iau copiii şi nepoţii de mână pentru a-i purta pe drumurile
datinilor şi ale credinţei.
Natura, miturile legate de pregătirea ouălor de Paşti, împreună cu lumea
înconjurătoare au servit ca model creatorilor. Noi dorim să nu dăm uitării obiceiurile
străbune care constituie un tezaur nepreţuit pentru împrospătarea şi îmbogăţirea
ornamentelor.

SARBATOAREA ÎNVIERII LA CRESTINI

Prof. Inv. Primar Lupşan Cătălina

Prof. Inv.Primar Şot Anca Diana
Şc. Gimn. „A.P.Alexi”-Sîngeorz-Băi
Jud. Bistriţa-Năsăud
Învierea Mântuitorului, al cărei imn - Troparul Păștilor - este cel mai triumfal pe
care l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare
sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este
efectul unei ușurări, unei bucurii, unei încrederi și unei nădejdi, pe care n-o poate produce
în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot
încerca sufletul nostru.

622
 Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Nici una
din celelalte Biserici nu simte și nu exprimă cu bogăţia și harul imnografic semnificaţiile,
puterea și binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de
bucurie care ne ridica până la cer, este o stare sufletească unică și incomparabila, este
privilegiul și fericirea noastră de creștini!
Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă și umilire în zilele patimilor, El era,
privindu-L omenește, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai
zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea,
mai dușmănește tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat și profanat, că Iisus
Hristos.
Nu numai cei care-L răstigneau, urlau și blestemau, nu doar un popor se desfăta
la privirea durerilor Lui fizice și morale, ci o lume întreagă, de atunci și până astăzi, a găsit
în osânda și în moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment că de dreptate și de putere
a ei împotrivă "blasfematorului" și "înșelătorului Aceluia", cum îl numeau cu ipocrizie cei
care L-au dat spre chinuire și moarte.
Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat și batjocorit de atunci și până
astăzi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit în derâdere "Regele Iudeilor", rege încoronat cu
spini, rege al cărui tron era o Cruce, rege fără gardă, părăsit de ai Săi, păzit sub grea și rece
lespede de piatră, pentru că a izbândit cea mai strălucită și neașteptată biruinţa ce s-a văzut
vreodată: biruinţa asupra morţii și asupra răutăţii omenești totodată. Această biruinţa a
putut fi tăgăduita, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată.
Dezamăgiţi și tulburaţi, înșelătorii de atunci au plătit pe străjeri că să spună,
împotrivă evidenţei și a raţiunii însăși, că El a fost furat noaptea de ucenicii Lui fricoși din
mormântul întărit cu pază și peceţi. Necredincioșii de mai târziu au născocit un șir de
ipoteze, presupuse știinţifice, că să tăgăduiască Adevărul, faptul dumnezeiesc. Cels și
Profiriu, raţionaliști și alţi închipuiţi luminaţi, au gândit Învierea lui Hristos cu mintea lor
materială scurtă, orbită de patimă, strâmbata de prejudecăţi anticreștine, și au declarat că
este o amăgire.
Împotrivă argumentelor stoarse necredinţei și a pretextelor cu păcat, Învierea lui
Hristos s-a dovedit și s-a impus cu puterea faptului împlinit și cunoscut, astfel că imnul ei
triumfal face de atunci, și va face totdeauna, bucuria noastră și a lumii. Împotrivă tuturor
raţiunilor omenești, împotrivă "înţelepciunii" de jos a celor care au căzut în robia
superstiţiilor și a legendelor necreștine, împotrivă a tot ce s-ar putea zice și scrie stă faptul
Învierii, transformat în Biserică permanenţă și universală, stă creștinismul întreg, că
dovedire și încredinţare neclintită și nedesmintita a Învierii lui Hristos.
Împotrivă a tot ce I-au spus și-I vor mai spune inscusitii într-u tăgadă a
miracolului creștin stă dovedit și nezdruncinat, drept și tare că un munte de adevăr
dumnezeiesc și omenesc, cuvântul simplu și drept al Apostolului: "dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credinţa voastră" (I Corinteni 15,
14), iar propovăduirea și credinţa Lui și a noastră n-a fost și nu este zadarnică. Împotrivă
construcţiilor de ipoteze și de subtilităţi omenești, stă un argument ce nu se poate răsturna,
micscora și contrazice niciodată: cel mai important fapt istoric care s-a produs vreodată, stă
creștinismul cu credinţa și cu Biserica sa, zidite pe adevărul istoric și moral al Învierii lui
Hristos, stă o realitate mare cât 20 de secole.

623
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTE ÎN ZONA DUNĂRII DE JOS

Prof. înv. primar: Tanasaciuc Valentina, Școala Gimnazială Nr.22 Galați

Prof. înv. primar: Apostol Ecaterina, Școala Gimnazială Nr.22 Galați

Paştele este sărbătoarea care aduce familia laolaltă, la fel ca şi cealaltă sărbătoare
importantă pentru români, Crăciunul. Aceasta reprezintă un prilej de bucurie, generată, pe
de-o parte, de Învierea lui Iisus Hristos, iar pe de alta de iertarea păcatelor şi de începerea
unui nou ciclu al vieţii.
Tradiţiile românilor legate de această Sfântă sărbătoare sunt pline de semnificaţii,
toate având ca esenţă renaşterea.
Multe dintre obiceiurile din zona Dunării de Jos au ca element central oul, fie că e
vorba de încondeierea acestuia, fie că e vorba de ritualuri în care oul se foloseşte ca
element de înfăptuire a acestora.
Întreaga Săptămână a Patimilor este un adevărat traseu ritualic. Oamenii
participă în fiecare seară la Denii parcă a retrăi patimile prin care a trecut Mântuitorul Iisus
Hristos, după ce pe parcursul zilei au curăţit casa şi gospodăria sau au început să
pregătească merindele tradiţionale: ouă încondeiate, pască, cozonaci, ciorbă de miel şi alte
bunătaţi. În Săptămâna Mare, toţi membrii casei trebuie să îşi aducă aportul la treburile
casei după masura priceperii lor. Dacă în Joia Mare se încondeiază ouăle, începând de
sâmbătă, orice lucru de mână încetează. Tradiţia aspune că pe fiecare dintre cei ai casei
trebuie să îi găsească sărbătoarea Paştelui curaţi atât trupeşte, cât şi sufleteşte.
Tehnica ouălor încondeiate este folosită de bătrânele satului pentru a povesti
despre împletirea vieţii şi a morţii, despre viaţa omului sau despre natură. Ele folosesc
ceară pură de albine, vopsea roşie de regulă obţinută din fierberea de plante, chişiţe şi o
permanentă sursă de căldură pentru a topi ceara.
Ouăle astfel decorate sunt duse la biserică alături de un vas în care a încolţit grâul
pe care preotul le sfinţeşte în timpul slujbei liturgice după ce a împărţit tururor lumină şi
Paştile.
Firul tradiţiilor este continuat cu Lumina Sfântă pe care fiecare creştin o duce la el
acasă şi cu salutul „ Hristos a înviat!” pe care oamenii îl folosesc până la Sărbătoarea
Înălţării.
Ajunşi acasă, creştinii trebuie să se spele într-un lighean mare unde se află, pe
lângă apă proaspătă şi curată, ouă roşii şi bănuţi din argint sau aur, aşa spune tradiţia.
Fiecare din elementele acestui ritual are câte o semnificaţie: spălarea cu oul, pentru a fi
uşori, roşii şi sănătoşi, iar cu bani, pentru a le merge bine tot anul, să fie curaţi şi să aibă
bunăstare. Se mai spune că în vasul cu apă trebuie să fie un ou alb şi unul roşu: cel alb
reprezentând viaţa şi cel roşu moartea. Se mai spune că cei care ciocnesc ouă se vor vedea
pe lumea cealaltă. În momentul ciocnirii ouălor se rosteşte „Hristos a înviat!”, iar celălalt
răspunde „Adevărat a înviat!”. O credinţă din bătrâni spune că cel care are oul care se
sparge primul, este mai slab şi va muri mai repede. Fiecare ciocnitor căruia i s-a spart oul,
este obligat să i-l dea învingătorului.
Alături de ouă stă şi pasca pe care femeile o frământă din făină curată de grâu, la
care adaugă lapte, uneori şi ouă. Pasca are formă rotunda pentru că se crede că scutecele lui

624
Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o
cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos.
La biserică pasca este dusă într-un coş anume pregătit pentru Paşte. După
sfinţirea din dimineaţa primei zile de Paşte, pasca dobândeşte puteri purificatoare, asemeni
anafurei. Ea este sfinţită şi se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la
sfinţit, femeile pun ouă roşii, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri şi alte
alimente. Acestor alimente, sfinţite, li se atribuie puteri vindecatoare.
În cele 3 zile ale Paştelor, masa stă întinsă şi cine intră în casă este poftit la masă,
iar acesta e obiceiul din vechime de Paşti.
După cum pasca este un aliment care se consumă când se sărbătoreşte Pastile la
fel e şi mielul.
Puteri deosebite i se atribuie şi lumânării de la Înviere, care este păstrată şapte
ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este
deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din
moarte. Spun sfinţii că întreaga omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos .

625
 RUGĂCIUNI

PROF NĂSTASE DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ”GRIGORE ALEXANDRESCU”
TARGOVIȘTE-JUD. DAMBOVIȚA

Poezie de suflet cu miez de poveste,

Te-am iubit fără seamăn in zile de-argint,
Cand clopote calde mi-au dat Sfanta Veste
In locul in care mă văd și mă simt.

Dup-o lungă uitare in cufărul vremii

Am ieșit prăfuită cu ochi curioși,
M-am privit în oglinda menită iertării
Și-am decis să-nfrunt viaţa cu pași curajoși.

Fă Tu, Doamne, Biserica Ta să imi fie

Lăcaș rugăciunii și astfel trăind”
Să simt iar credinţa- ieri dată uitării-
Să –ncep cu un MAINE majuscul și sfant!

SIMBOLUL OUĂLOR ROŞII

Prof. Inv. Primar Bontaş Gabriela

Prof. Şorecău Cătălina
Şc. Gimn. „A.P.Alexi”-Sîngeorz-Băi
Jud. Bistriţa-Năsăud

Ouăle roşii sunt simbolul jertfei supreme a Mântuitorului care marchează

celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creştine : Paştele. Mărturie a sângelui vărsat de
Iisus răstignit şi batjocorit pe cruce, ouăle roşii exprimă însă, prin semantica cromaticii lor,
bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfel acest incredibil miracol.
Nenumărate legende româneşti consemnează această ultimă minune înfăptuită
de Iisus, pe când se mai afla încă printre oameni. În câteva dintre aceste creaţii folclorice,
înregistrate de Simion Florea Marian şi Artur Gorovei , se povesteşte că, în sâmbăta
Paştelui, Maica Domnului s-a dus cu un coş de ouă să-l dea dea soldaţilor care păzeau
trupul Fiului său , pentru a-i îngădui să-l ia. Când Maria a pus coşul jos, lângă cruce, o
picătură de sânge a câzut din mâinile Mântuitorului peste ouă şi, deodată, toate s-au înroşit.
Surprinşi, soldaţii au venit şi fiecare a luat un ou roşu ca semn despre această ultimă
minune a lui Hristos. De atunci se crede că oamenii roşesc ouă de Paşte.

626
 O altă legendă vorbeşte despre o fată care tocmai în ziua Învierii plecase la târg cu
nişte ouă . Pe drum ea află că Iisus a înviat şi aleargă înapoi spre casă să ducă vestea cea
bună. Ea întâlneşte pe drum nişte iudei , cărora le spune: "Hristos a înviat!". Aceştia râd de
fată şi îi răspund batjocoritor. Hristos va învia atunci când s-or roşi ouăle din coşul tău!
Fata a privit ouăle din coş şi a văzut că sunt roşii.
Tot din izvoarele folclorice aflăm că ouăle roşii mai au şi alte puteri : acelea de a
proteja casele de spiritele malefice. Se spune că Dracul întreba mereu dacă pe Pământ " se
mai scriu ouă şi se mai cântă colindele " deoarece , când acestea nu se vor mai ţine,
Pământul se va scufunda şi el va pune stăpânire pe lume.
Din perspectiva acestor relatări constatăm că tradiţia bisericii creştine face din
oule roşii simbolul definitoriu al miracolului Învierii Mântuitorului, ele având capacitatea
de a exprima prin cromatică triumful noii credinţe, iar prin intermediul ei, renaşterea
spirituală a omenirii.
Pentru epocile de început ale civilizaţiei, oul monocrom- colorat cel mai adesea în
roşu - avea însă rosturi mai mult complexe, fiind considerat emblemă a universului, care
închide în sine energii latente şi neînvinsa forţă a vieţii.
Simbol primordial al cosmosului la indieni şi chinezi , oul era principiu al creaţiei ,
iar perşii credeau că din haos a apărut mai întâi oul , din el născându-se apoi Soarele şi
Luna; din gălbenuş Soarele şi din albuş Luna. În antichitatea gracă şi latină , aceste
convingeri sunt încă viabile, oul îndeplinind aceleaşi funcţii cosmogonice; din el au apărut
toate cele existente pe Pământ ( la fel credeau şi popoarele slave).
Alături de acepţia cosmogonică, oul îndeplinea în epocile precreştine şi funcţia de
simbol protector împotriva forţelor malefice. La capodocieni culoarea roşie a ouălor
exprima focul capabil să îndepărteze orice spirit ostil vieţii şi renaşterii cosmice. Din aceste
considerente, egiptenii aduceau ca jertfă zeilor vegetaţiei, la echinocţiul de primavară, ouă
roşii. Tot ouă roşii jertfeau romanii în cadrul ceremonialurilor dedicate zeilor care
patronau echinocţiul de primăvară.
Cu aceste multiple semnificaţii , ouăle roşii străbat veacurile, aducând până în
timpurile moderne credinţa în forţa, bucuria şi lumina pe care o sintetizează acest complex
însemn de spiritualitate străveche. Expresie vizuală a renaşterii naturii, a fertilităţii şi
fecundităţii , a fortei invicibile în lupta cu spiritele malefice, ouăle roşii, mai reprezentau în
credinţele popoarelor străvechi şi semnul afecţiunii dintre oameni. Ele se dăruiau celor
dragi în timpul sărbătorilor de Anul Nou ( celebrate la echinocţiul de primavară, după
calendarul precreştin). Culoarea roşie a ouălor era în acest context expresia vieţii pulsânde,
a vitalităţii maxime, sugerate prin " roşul ca sângele".
Prin intermediul ouălelor roşii şi al celor împodobite cu diverse motive
decorative, sărbătoarea creştină a Paştelui îşi îmbogăţeşte semnificaţia religioasă ,
conexând dintre valorile eterne al civilizaţiei un simbol nepieritor - oul, chintesenţă a vieţii
veşnice şi renaşterii perpetue.

627
628
 PAŞTELE PE VALEA ŞOMEŞULUI

Prof. Inv. Preşcolar Grapini Ionela

GPP Sîngeorz-Băi
Prof.Inv. Primar Borş Silvia
Şc. Gimn. „A.P.Alexi”-Sîngeorz-Băi
Jud. Bistriţa-Năsăud

Sîngeorz-Băi, acest loc binecuvântat aflat în ţinutul Năsăudului este pământ cu

oameni liberi, mândri, orgolioşi uneori până în absurd, iubindu-şi pământul, pădurile,
poienile, fâneţele cu patima fratelui lor Ion, din romanul lui Liviu Rebreanu.Faptul că numai
aici flăcăii poartă la clop curcubeul penelor de paun, spune ceva despre caracterul lor.Căci
păunul este poate cea mai fudulă zburătoare.Aici se fac cele mai frumoase traiste înflorate,
bărbaţii sunt fraţi buni cu urşii, pânzăturile fetelor sunt ţesute în culorile Paradisului, iar pe
lumina smălţuită a covoarelor păşeşte însusi Dumnezeu.
Oamenii nu mor, se mută doar alături, în ţinţirim.
Poporul român a păstrat din timpuri străvechi, de-a lungul istoriei datinile şi
obiceiurile străbune.Incepând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din
viaţa românilor, continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste
împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite la aceste datini,
izvorul e nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le adune în mănunchi pentru a le
darui din nou.
Pentru a şti cine este, copilul trebuie să înveţe cine a fost, prin strămoşii lui.Ei
trebuie să fie continuitori a valorilor culturii populare.
Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvara.Retrezirea naturii la viaţă
simbolizează noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Invierea lui
Iisus.In preajma sărbătorii Paştelui, trăim nostalgia desăvârşirii noastre spirituale.Facem
curăţenie, pregatim haine noi, dar ne îngrijim şi de “haina sufletului”să fie curată prin
Sfânta Spovedanie şi împărtăşanie pentru a primi asa cum se cuvine “paştele”.
In Duminica Floriilor, premergătoare “săptămânii patimilor” credincioşii merg la
Biserică cu crenguţe de salcie îmbobocită, unde mlăditele aduse de ei vor fi sfinţite.Dupa
reîntoarcerea acasă, unele sunt puse într-o vază, iar altele sunt date animalelor spre a fi
mâncate cu credinţa că vor avea lapte mai mult şi vor naşte viţei gemeni.Tot cu asfel de
ramuri vor fi bătuti copiii pe spate drept întărire împotriva unor eventuale boli.
Vinerea mare este consacrată vopsirii ouălor, latura de care se ocupă femeia şi
fiicele sale, bărbatului în schimb îi revine sarcina sacrificării mielului.
In cadrul acţiunilor de pregătire spirituală, înaintea marii sărbători, toţi membrii
familiei pe rând se prezintă în faţa preotului pentru Spovedanie şi pentru primirea
“Sfântului mir, a cuminecăturii”.
Din lumina Invierii se împărtăşesc toţi creştinii, dar marea bucurie pe care
Biserica ne-o dă, este darul cel mai de preţ pe care ni-l poate oferi prin linişte, bucurie, pace
şi iertare.
In dimineaţa zilei de Paşti, copiii, după ce au petrecut cu grijă noaptea Invierii, se
scoală dis-de-dimineaţă, se spală cu apă rece, într-un lighean mare, în care mama aşează un
ou roşu, şi-o monedă din metal, apoi după un anume ritual, se îmbracă complet în

629
îmbrăcăminte nouă, pe care ei nu au mai văzut-o până în dimineaţa respectivă.Primesc apoi
de la părinţi dintr-o cănita specială “paştele” ce constă din pâine sfinţită cu vin pe care
aceştia au adus-o de la Biserică, spunand fiecare “Cristos a înviat”, şi răspund”adevarat c-a-
nviat”.In graba mare pentru a fi primii, cu o treistuţă dupa gât se deplasează mai întâi la
vecini, apoi la rudele apropiate spunând urarea “Cristos a înviat” primind în schimb câte un
ou roşu, turtiţă sau mere.Dacă în echipa de copii există şi fetiţe, acestea au grijă ca primul
care intră în casa gospodarului să fie băiat, pentru că legenda spune că acesta aduce noroc.
După terminarea acestui pelerinaj fiecare copil se întorcea la casa părintească, îşi
număra ouăle primite, fiind considerat cel mai merituos acel care are cele mai multe ouă
adunate.
Paştele la români este o sărbătoare care uneşte familia şi este un prilej de
bucurie şi veselie, pe de o parte că Iisus Hristos a înviat, pe de altă parte că păcatele noastre
au fost iertate şi incepem un nou ciclu al vieţii.
În fiecare an trăim o noapte de primăvară în care natura, abia trezită la viaţă,
ascultă clopotele Învierii. Atunci rostim cu toţii “Hristos a Înviat” cu speranta că generaţiile
prezente şi viitoare vor crede cu adevărat în Învierea lui Iisus, în jertfa şi învăţătura Lui.
Educatori, părinţi şi bunici îşi iau copiii şi nepoţii de mână pentru a-i purta pe drumurile
datinilor şi ale credinţei.
Natura, miturile legate de pregătirea ouălor de Paşti, împreună cu lumea
înconjurătoare au servit ca model creatorilor. Noi dorim să nu dăm uitării obiceiurile
străbune care constituie un tezaur nepreţuit pentru împrospătarea şi îmbogăţirea
ornamentelor.

SARBATOAREA ÎNVIERII LA CRESTINI

Prof. Inv. Primar Lupşan Cătălina

Prof. Inv.Primar Şot Anca Diana
Şc. Gimn. „A.P.Alexi”-Sîngeorz-Băi
Jud. Bistriţa-Năsăud

Învierea Mântuitorului, al cărei imn - Troparul Păștilor - este cel mai triumfal pe
care l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare
sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este
efectul unei ușurări, unei bucurii, unei încrederi și unei nădejdi, pe care n-o poate produce
în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot
încerca sufletul nostru.
Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Nici una
din celelalte Biserici nu simte și nu exprimă cu bogăţia și harul imnografic semnificaţiile,
puterea și binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de
bucurie care ne ridica până la cer, este o stare sufletească unică și incomparabila, este
privilegiul și fericirea noastră de creștini!

630
 Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă și umilire în zilele patimilor, El era,
privindu-L omenește, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai
zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea,
mai dușmănește tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat și profanat, că Iisus
Hristos.
Nu numai cei care-L răstigneau, urlau și blestemau, nu doar un popor se desfăta
la privirea durerilor Lui fizice și morale, ci o lume întreagă, de atunci și până astăzi, a găsit
în osânda și în moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment că de dreptate și de putere
a ei împotrivă "blasfematorului" și "înșelătorului Aceluia", cum îl numeau cu ipocrizie cei
care L-au dat spre chinuire și moarte.
Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat și batjocorit de atunci și până
astăzi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit în derâdere "Regele Iudeilor", rege încoronat cu
spini, rege al cărui tron era o Cruce, rege fără gardă, părăsit de ai Săi, păzit sub grea și rece
lespede de piatră, pentru că a izbândit cea mai strălucită și neașteptată biruinţa ce s-a văzut
vreodată: biruinţa asupra morţii și asupra răutăţii omenești totodată. Această biruinţa a
putut fi tăgăduita, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată.
Dezamăgiţi și tulburaţi, înșelătorii de atunci au plătit pe străjeri că să spună,
împotrivă evidenţei și a raţiunii însăși, că El a fost furat noaptea de ucenicii Lui fricoși din
mormântul întărit cu pază și peceţi. Necredincioșii de mai târziu au născocit un șir de
ipoteze, presupuse știinţifice, că să tăgăduiască Adevărul, faptul dumnezeiesc. Cels și
Profiriu, raţionaliști și alţi închipuiţi luminaţi, au gândit Învierea lui Hristos cu mintea lor
materială scurtă, orbită de patimă, strâmbata de prejudecăţi anticreștine, și au declarat că
este o amăgire.
Împotrivă argumentelor stoarse necredinţei și a pretextelor cu păcat, Învierea lui
Hristos s-a dovedit și s-a impus cu puterea faptului împlinit și cunoscut, astfel că imnul ei
triumfal face de atunci, și va face totdeauna, bucuria noastră și a lumii. Împotrivă tuturor
raţiunilor omenești, împotrivă "înţelepciunii" de jos a celor care au căzut în robia
superstiţiilor și a legendelor necreștine, împotrivă a tot ce s-ar putea zice și scrie stă faptul
Învierii, transformat în Biserică permanenţă și universală, stă creștinismul întreg, că
dovedire și încredinţare neclintită și nedesmintita a Învierii lui Hristos.
Împotrivă a tot ce I-au spus și-I vor mai spune inscusitii într-u tăgadă a
miracolului creștin stă dovedit și nezdruncinat, drept și tare că un munte de adevăr
dumnezeiesc și omenesc, cuvântul simplu și drept al Apostolului: "dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credinţa voastră" (I Corinteni 15,
14), iar propovăduirea și credinţa Lui și a noastră n-a fost și nu este zadarnică. Împotrivă
construcţiilor de ipoteze și de subtilităţi omenești, stă un argument ce nu se poate răsturna,
micscora și contrazice niciodată: cel mai important fapt istoric care s-a produs vreodată, stă
creștinismul cu credinţa și cu Biserica sa, zidite pe adevărul istoric și moral al Învierii lui
Hristos, stă o realitate mare cât 20 de secole.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE SĂRBĂTORI PASCALE

631
 Prof.înv.primar, Lungu Ionica, Şcoala Gimnazială”Mihai Eminescu” Craiova
Prof. înv.primar, Voinea Mariana, Şcoala Gimnazială“Mircea Eliade”Craiova

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos , fiul lui Dumnezeu, în
cea de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, în Vinerea Mare, dar şi biruinţa omenirii,
triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei sărbători creştine este
amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă
dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi
de la moarte la viaţă.
Paştele îşi trage denumirea de la cuvântul ebraic "Pesah" al vechilor iudei, care
înseamnă "trecere".Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către
Dumnezeu dintru nefiinţă întru fiinţă iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia
egipteană la libertatea deplină scăpat de la moarte prin sângele mielului pascal.
În Joia Mare se vopsesc ouăle, deoarece se spune ca dacă se înroşesc în această zi,
acestea se vor păstra fără a se strica tot anul.Pentru a prinde culoare, ouăle sunt fierte într-
un amestec de apă, oţet şi coji de ceapă roşie.Se folosesc şi metode noi de decorare: ouă
pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu mărgele.
Semnificaţia oului roşu este legată atât de învierea lui Iisus cât şi de regenerarea şi
renaşterea naturii.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor,
Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este ziua în
care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de
sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru.
În Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Există credinţa că dacă cineva se
încumetă a coace în această zi face mare păcat iar coptura nu este mâncată nici măcar de
peşti.
În această zi, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi
prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare crezând că, în felul acesta, vor fi sănătoşi
pe tot parcursul anului. Seara, însă, întreaga suflare a satului merge la biserică pentru a
participa la slujbă.
În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti,
în cadrul cărora se citesc textele evanghelice legate de patimile Domnului Iisus Hristos. Tot
în Sfânta şi Marea Vineri, după ceasurile împărăteşti se săvârşeşte slujba Vecerniei Mari, în
cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea
în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf rămâne în mijlocul bisericii până la sfârşitul
slujbei Deniei Prohodului Domnului de vineri seară, când este dus de preoţi în Sfântul Altar
după ce a fost purtat în procesiune în jurul bisericii.
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele
retuşuri la hainele noi pe care urmează să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în
Sâmbăta Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri
tradiţionale: drobul şi friptura de miel. Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se
pregătesc prea multe feluri de mâncare . Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este
632
aceea de a-şi curăţa sufletul de păcate prin Sf. Taină a Spovedaniei şi de a-şi primeni
hainele, fiecare gospodină trebuind să aibă o cămaşă nouă, cusută în mod special, iar
bărbaţii măcar o pălărie nouă.
În urma răstignirii, morţii şi îngropării, Hristos a înviat aducând cu sine Pacea
permanentă a Duhului Sfânt, atât prin post, cât şi prin rugăciune. Astfel, Învierea Domnului
rămâne a fi o taină mai presus de mintea omenească, fiind cuprinsă şi experimentată prin
credinţă. Prin Învierea lui Hristos, atât viaţa, cât şi moartea, au dobândit un nou înţeles.
Viaţa înseamnă acum comuniunea cu Dumnezeu. Moartea nu mai este sfârşitul acestei vieţi
trecătoare, ci îndepărtarea omului de El prin păcat.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o
semnificaţie nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria,
împăcarea şi lumina în suflet.

633
 TRADIŢII SI OBICEIURI DE PAŞTE ÎN GORJ

Prof. Înv.primar, Drăniceanu Elena Dorina,Şcoala Gimnazială”Mihai Eminescu”

Craiova
Prof. Înv. Primar, Cîrstea Georgeta, Şcoala Gimnazială Işalniţa

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Isus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din
Vinerea Mare.
Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii,
la origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem
răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat . Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care
sunt moştenite de sute de ani şi încă se respectă de către bătrâni, mai ales în Săptămâna
Mare sau Săptămâna Patimilor.
Înainte de a merge la slujba de Înviere (care începe la doisprezece noaptea), oamenii merg
la morminte pentru a da lumină şi celor adormiţi, iar crucile şi tot cimitirul este luminat de
candele şi lumânări. Apoi toţi oamenii intră în biserică pentru a participa la slujba de
Învierea Domnului şi a lua sfintele Paşti. În Gorj este obiceiul ca să mănânci prima dată în
dimineaţa de Paşte, după slujbă, peşte pentru a fi tot anul iute şi puternic (ca şi peştii). Se
ciocnesc ouă spunându-se “ Hristos a înviat !”, “Adevărat a înviat !” , se dau colaci de
pomană, apoi fiecare merge acasă pentru a mânca bunătăţile pregătite. Femeia nu mănâncă
până nu dă de pomană din toate bunătăţile pregătite pentru morţii casei. În ziua de Paşte
nu se doarme. Cine doarme în ziua de Paşte i se fură sfintele Paşte şi după-amiaza trebuie
să meargă la biserică să ia iar Paşte.
Din ziua de Paşte şi până la Înălţare salutul devine “Hristos a înviat!” – “Adevărat
a înviat!”
Este bine ca preşcolarii să cunoască toate aceste tradiţii şi obiceiuri, deoarece îşi
îmbogăţesc orizontul de cunoştinţe , îşi dezvoltă emoţii şi sentimente puternice , contribuie
din plin la educarea sentimentelor de dragoste şi admiraţie , mândrie şi respect faţă de
comorile creaţiei populare . Totodată le cultivă trăsăturile de personalitate caracteristice
omului nou de care are nevoie societatea noastră de astăzi .Copiii trebuie să continuie
tradiţiile, datinile şi obiceiurile păstrate cu sfinţenie de poporul român. În Săptămâna Mare,
la grădiniţă planific activităţi dedicate obiceiurilor şi tradiţiilor de Paşte, avem activităţi cu
preotul, mergem la biserică , realizăm lucrări şi felicitări specifice sărbătorii de Paşte,
învăţăm poezii, colinde, în cadrul parteneriatului cu biserica avem o acţiune umanitară în
care copiii dăruiesc copiilor neajutoraţi din comună jucării, haine pentru Paşte şi altele în
funcţie de posibilităţile fiecărei familii. Copiii desenează , pictează, confecţionează felicitări
pe care le dau părinţilor, rudelor, prietenilor cu ocazia Paştelui. Seara, la Denii ei merg cu
părinţii sau bunicii la biserică şi sunt foarte impresionaţi de atmosfera din biserică, de tot
ceea ce se întâmplă la biserică. Copiii mai mari căntă Prohodul .

634
635
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE DIN BUCOVINA

Prof. înv. primar Călinescu Anca

Şcoala gimnazială „George Voevidca” Câmpulung Moldovenesc
Prof. înv. primar Iosep Mihaela
Şcoala gimnazială „Iorgu G. Toma” Vama

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În Săptămâna Mare, creştinii se împărtăşesc, îşi pomenesc morţii şi ţin un post
chiar mai aspru, căci acum a fost trădat, prins şi răstignit Hristos.
Gospodinele din zona Câmpulungului pegătesc o mulţime de bucate tradiţionale:
ouă roşii, pască, cozonaci, babe, diverse preparate din miel.
În Joia Mare ele vopsesc ouă roşii care simbolizează mormântul lui Hristos,
deschis la Înviere, motiv pentru care oamenii le sparg şi folosesc formula „Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!” timp de 40 de zile, până la Înălţare.
Pasca nu trebuie să lipsească de pe masa de duminică. Gospodinele o coc numai
cu ocazia Paştelui şi este rotundă, pentru că se crede că „scutecele lui Hristos au fost
rotunde”. Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit, iar
când se pune la copt, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului.
Preparatele din miel, pregătite cu multă pricepere, sunt nelipsite de pe masa
creştinilor. În întreaga tradiţie creştină, mielul îl simbolizează pe Mântuitor, care s-a
sacrificat pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat.
Când toate sunt pregătite, gospodinele pregătesc coşuleţul pentru sfinţit,
acoperit de obicei cu un servet ţesut cu model specific zonei, dupa oranduiala stramoşilor.
Cu acest coş credincioşii pornesc spre sfânta biserică pentru a lua parte la slujba
din noaptea de Înviere. Fiecare poartă câte o lumânare pe care o va aprinde din lumina
adusă de preot de pe masa altarului atunci când va adresa îndemnul „Veniţi de luaţi
lumină”. Cu sufletul plin de smerenie vor asculta slujba aşteptând cu nerăbdare ca preotul
să anunţe vestea minununată „Hristos a înviat!” iar ei să răspundă cu bucurie „Adevărat, a
înviat!”, formule cu care urmeaza sa se salute timp de 40 de zile, pana la sarbatoarea
Inaltarii Domnului.
În zorii zilei de duminică, credincioşii ies in curtea bisericii, se asează în formă de
cerc, purtând lumanările aprinse în mână, în asteptarea preotului care va sfinţi şi va
binecuvânta bucatele din coşul pascal.
După slujba de Înviere, preotul împarte sfintele paşti – pâine sfinţită, stropită cu
vin şi cu aghiazmă. Apoi, credincioşii se întorc acasă, cu lumânarea aprinsă, ca dovadă a
biruinţei lui Iisus asupra întunericului. Dacă în unele zone sunt tradiţii strict specifice
locului, un obicei care se pare că există în fiecare casă de câmpulungeni a rezistat şi
probabil va mai rezista în timp. Este vorba de spălatul pe faţă dimineaţa în prima zi de
Paşte cu apă dintr-o cană în care s-a pus un ou roşu, bani şi flori. Şi asta ca peste an să fii
rumăn în faţă ca oul roş, înfloritor şi să ai bani. Tradiţia spune că banii îi ia cine se spală
ultimul.

636
 După aceea familia se aşează la masă şi gustă din bucatele sfinţite. De obicei
încep cu ciocnitul ouălor, tradiţie care are o semnificaţie aparte. Bucovinenii spun că
persoanele care ciocnesc „se întâlnesc pe lumea cealaltă”, sau că „cel care sparge oul
celuilalt are voie să i-l ia; dacă acesta refuză, se spune că îl va mânca pe lumea cealaltă
stricat şi uns cu păcură…”

FOLCLORUL OBICEIURILOR CALENDARISTICE DE PRIMĂVARA

GAŞPĂR ANGELA-CLAUDIA
BALEA LUMINITA
LICEUL TEHNOLOGIC”CONSTANTIN NICOLAESCU PLOPSOR''PLENITA

Limba romana şi-a făurit personalitatea în procesul unei istorii deloc usoare, cu
inceacari invadatoare şi la propriu şi la figurat.Obiceiurile si tradiţiile poporului nostru au
devenit cartea de vizita a unui popor cu un trecut atat de zbuciumat dar care in ciuda
tuturor a stiut sa isi pastreze datinile.În ele găsim expresia cea mai sfântă a sentimentului şi
a gândirii.Obiceiurile reprezintă un capitol de seamă în domeniul folclorului , fiind cele mai
rezistente formede manifestare spirituală în faţa presiunii timpului.Voi incerca in
continuare sa prezint doar cateva din diversitatea datinilor si traditiilor existente pe
teritoriul ţării noastre primavara.
Strigatul peste sat se practică la Lăsatul Secului de Paşte şi este un ceremonial
nocturn al cetelor de feciori şi are ca obiectiv”judecarea”publică a celor ce s-au abătut de la
regulile obştei. Sunt stigmatizate fetele şi femeile leneşe, feciorii care au rămas tot
neînsuraţi.Cetele de feciori se adunăpe dealuri , pe movile de unde instituie un dialog
versificat , unii întreabă, alţii răspund., Pentru a purifica spaţiul , oamenii şi vitele, pentru
alungaraea duhurilor rele, obiceiul e însoţit de zgomote şi focuri.
De cum soseşte “Postul cel Mare” , după “lăsatul secului” sau “lăsat de săc”,
gospodinele deretică prin case, iar gopodarii prin curţi. Chiar de luni, prima zi a postului,
bărbaţii de la ţară, aduc stativele în odaia mare unde ţărăncile ţes, în special în acest post!
Femeile nu-şi văd capul de treburi cu spălatul şi curăţenia în interiorul şi exteriorul casei,
silind ca totul să fie isprăvit până la Sfânta Înviere, deoarece, o credinţă veche spune că cine
nu termină treburile până în Sâmbăta cea Mare, nu-i văzut bine de Dumnezeu, iar la
sfârşitul vieţii sale, tot nepregătit va fi şi moartea îl va lua pe neaşteptate.
Sarbatoarea de Pasti evoca amintirea invierii lui Hristos.Aceasta sarbatoare este
celebrata in lumea intreaga si traditiile variaza de la o tara la alta.Oul este unul dintre cele
mai vechi simboluri de viata. In numeroase culturi, reprezinta fecunditatea si renasterea.
Obiceiul de a oferi oua primavara dateaza din antichitate, dar doar in secolul XIII apar
primele oua colorate in Europa.
Sarbatoarea Pastelui este pentru romani, alaturi de Craciun, cea mai importanta
din an, pentru care fiecare familie se pregateste cu mult timp inainte prin postul tinut cu
atata evlavie. In biserica ortodoxa oamenii se pregatesc pentru intampinarea sarbatorilor
de Pasti prin "postul Pastelui" numit si "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. In
mod oficial, postul incepe dupa "Duminica iertarii", in ziua de luni a saptamanii a 7-a de
dinaintea sarbatorii de Pasti.
Ultima saptamana din Postul Pastelui se numeste "Saptamana Patimilor" si incepe in

637
duminica Floriilor, duminica in care se comemoreaza intrarea lui Iisus in Ierusalim.
"Saptamana Patimilor" comemoreaza prinderea lui Iisus, crucificarea si moartea Lui. In
acesta ultima saptamana, multe biserici tin slujbe in fiecare seara, slujbe numite "Denie". De
luni pana joi se comemoreaza ultima masa, prinderea si inchiderea lui Iisus. Ziua de joi se
numeste "Joia Mare". Vineri, numita "Vinerea Mare" se comemoreaza crucificarea si
moartea lui Iisus pe cruce. In acesta zi, se tine "post negru", adica nu se mananca nimic.Desi
aceasta sarbatoarea reprezinta pentru toti romanii invierea Domnului Iisus Hristos, ea se
sarbatoreste oarecum diferit in regiunile Romaniei. Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de
pomană pentru cei morţi, mergând, în cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă
răspândită printre români e că, timp de o săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt
deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată
ajung direct în Rai.
Acestea sunt doar câteva din obiceiurile care se regăsesc in folclorul nostru , cele
care se desfăşoară in aceasta perioadă. E bine să le amintim şi să le ştim pentru că folclorul
reprezintă”totalitatea creaţiilor artistice aparţinând culturii spirituale a poporului”.
BIBLIOGRAFIE
• Simeon Florea Marian „Sărbatorile la români'', Bucureşti, Editura Saeculum I.O.,
anul 2012, p.645
Lucian-Vasile Szabo, „Tradiţii şi credinţe de Paşti”, Timişoara, Editura Bastion,
2009

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Profesor: Ion Maria-Adelina

Colegiul de Silvicultură şi Protecţia Mediului
Rm. Vâlcea

Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii şi reprezintă Învierea

Mântuitorului Iisus Hristos. Această sărbătoare a fost mai întâi una iudaică, simbolizează
eliberarea evreilor din robia egipteană şi trecerea prin Marea Roşie, pe pământul
făgăduinţei.

Ouăle de Paşte

Ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus pentru mântuirea omenirii.

Ciocnitul ouălor de Paşte se face după reguli bine ştiute. Persoana mai în vârsta ciocneşte
primul oul ţinut în mână de o persoană mai tânără şi rosteşte "Hristos a Înviat", iar celalalt
îi răspunde cu "Adevărat a Înviat". În unele zone ale ţării există tradiţia ca în dimineaţa de
Paşte întreaga familie să îşi spele faţa cu apă nouă în care se pune un ou roşu. Există astfel
credinţa că cel care se spală în această apă va fi tot anul frumos şi sănătos ca un ou roşu.

Mielul de Paşte

638
 Mielul de Paşte este un alt simbol al acestei sărbători creştine şi reprezintă
simbolul lui Iisus. Ca şi Mântuitorul, mielul este o jertfă adusă creştinătăţii. Un alt preparat
simbolic al sărbatorii de Paşte este drobul din carne de miel.

Deniile din Săptămâna Mare

Deniile reprezintă unele dintre cele mai profunde slujbe ale creştinătăţii. Deniile
se ţin în Postul Mare al Paştelui, iar cele mai frecventate sunt cele din ultima saptămână a
postului, în Săptămâna Mare. Ele încep din seara de Florii şi tin de luni până vineri, când
preoţii rostesc rugăciuni rituale şi citesc fragmente din Vechiul Testament.

Săptămâna Patimilor

Ultima săptămână a postului Paştelui este cunoscută sub numele de Săptămâna

Patimilor sau Săptămâna Mare. În această săptămână, Postul ţine până joi, iar vineri şi
sâmbătă sunt zile destinate postului negru. În această săptămână tinerii obişnuiesc să
mănânce doar pâine şi fructe uscate şi să bea doar apă de izvor. În Săptămâna Mare trebuie
să fie păstrată liniştea şi tristeţea generală. Au loc servicii divine, focuri rituale, postul
trebuie să se respecte cu stricteţe, sunt interzise treburile casnice importante.
În Sâmbăta Mare se prăznuieşte îngroparea trupească a lui Iisus şi pogorârea lui
în Iad. Duminica Învierii este ziua în care Mântuitorul a Înviat. Timp de 40 de zile creştinii
se salută cu "Hristos a Înviat" şi răspund cu "Adevărat a Înviat".

Masa de Paşte

De pe masa de Paşte nu trebuie să lipsească ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu

ceapă verde şi ridichii, drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână.
Se spune că trebuie să ţii minte prima persoană cu care ai ciocnit de Paşte, fiindcă dacă te
vei rătăci şi îţi vei aduce aminte de acea persoană, vei găsi şi drumul spre casă.

Învierea Domnului

În noaptea de Înviere toată lumea se trezeşte pentru a merge la slujba de Înviere.

La întoarcere fiecare duce în mână lumânarea aparinsă de Înviere. Sărbătoarea este
deschisă de cel mai vârstnic bărbat din casă care ciocneşte oul cu soţia, apoi, cu ceilalţi
membrii ai familiei. Fiecare trebuie să mănânce mai întâi un ou sfinţit şi de-abia apoi din
celelalte preparate de pe masa de Paşte.

Interdicţii în ziua de Paşte

În prima zi de Paşte există câteva interdicţii care nu trebuie încălcate. În această

zi nu este permisă plecarea din sat, nu se mătura prin casă, nu se pregăteşte mâncare, iar
masa de Paşte nu se ridică timp de trei zile.

Tradiţii din zonele României

639
 În Bucovina tradiţia spune că în noaptea de Înviere fetele nemăritate să spele
clopotniţa cu apă nouă. Apoi, cu aceeaşi apă să se spele în zorii zilei de Paşte pentru a fi
frumoase tot anul şi a atrage feciorii.
În Câmpulung Moldovenesc, în zorii zilei de Paşte, credincioşii merg în curtea
bisericii, se aşează în formă de cerc, cu lumânări aprinse în mână şi aşteaptă preotul care le
va sfinţi bucatele.
În zona Sibiului există tradiţia ca de Paşte să fie împodobit un pom, asemănător
cu cel de Crăciun, în care se agaţă ouă vopsite.
În Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc la sfinţire un coş cu ouă roşii,
cozonac şi cocoşi albi. Cel mai norocos credincios va fi cel al cărui cocos cântă primul. Acest
lucru simbolizează faptul că în casa lui va fi belşug. După slujba de Înviere, cocoşii sunt
dăruiţi oamenilor săraci.
În Maramureş copiii merg în prima dimineaţă de Paşte la vecini pentru a anunţa
Învierea Domnului, iar gazdele dăruiesc câte un ou roşu fiecărui copil.

SARBATOAREA ÎNVIERII- PRILEJ DE BUCURIE

Sîmpetru Doinița, Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare”, Galați

Când se luptă iarna cu ultimele sale puteri cu primăvara care a pus stăpânire pe
toată întinderea, când natura abia trezită la viaţă își arată cea mai frumoasă haină a ei, când
gospodarii ieșiţi din amorţirea iernii se pregătesc să serbeze venirea razelor calde ale
soarelui pe toată întinderea; atunci se serbează și Învierea Domnului. Este prilej pentru toţi
creștinii să meargă în casa Domnului pentru a sărbători bucuria eternă și deplină a Învierii.
În această perioadă oamenii pregătesc casa și gospodăria ca pentru o adevărată sărbătoare,
își curăţă trupul și sufletul postind și totodată curăţă casa și grădina. Este un nou început
pentru toate și pentru toţi oamenii cu suflet bun și credinţă în Dumnezeu.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune ca mormântul s-a
deschis și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta
Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc
pe la casele lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţește pasca și
prinoasele. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toata
casa și în curte, ca sa fie luminată gospodaria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în
lume, prin Învierea Sa. Din acest moment salutul obișnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a
înviat", la care se răspunde "Adevarat a înviat", salut păstrat până la Înălţarea Domnului.
Este o forma de mărturisire a Învierii și a credinţei creștine.
În folclorul românesc, unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de
desfășurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări
spetaculoase. Ele sunt adevărate sărbători populare bogate în cântece, dansuri și poezie,
acte mimice și dramatice, prezente și în opera lui Ioan Slavici și în cea a lui Liviu Rebreanu.
Mare eveniment era hora din sat, loc unde se adunau oamenii satului și unde se simţea

640
puternic pulsul oamenilor cu bucuriile și dramele lor. La aceste sărbători contribuie toate
domeniile folclorului şi chiar unele domenii ale artelor populare plastice, de pildă costumul
şi diferitele obiecte de recuzită.
Ca simbol al creaţiei, al zămislirii vieţii, oul a inspirat, din vechi timpuri,
numeroase legende, basme, o întreagă literatură. În cultura românească este suficient să
amintim doi reprezentanţi de seamă: Constantin Brâncuși și Ion Barbu, a căror operă
gravitează în jurul acestui subiect, considerat ca formă geometrică perfectă- obiectul
perfect. Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreștine, din timpurile când
Anul Nou se sărbătorea la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al
echilibrului, creaţiei și fecundităţii. Și la romani, colorate în roșu, ouăle făceau parte dintre
darurile sărbătorii lui Janus și erau folosite la diferite jocuri și ceremonii religioase.
Obiceiul colorării ouălor s-a trasmis creștinilor și este încă practicat mai ales la popoarele
Europei și Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a
dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica
motivelor și perfecţiunea realizării. Ouăle încondeiate s-au constituit, la români, într-o
mărturie a datinilor, credinţelor și obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o
deosebită valoare ale culturii spirituale populare, care definesc particularităţile etnice ale
poporului nostru.Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se
înroșesc ouăle de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea
mai răspândită relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a pus
coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Isus.
Domnul, văzând că ouăle s-au înroșit, a spus celor de faţă: ”De acum înainte să faceţi și voi
ouă roșii și împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu
astăzi.”
Sunt două posibilităţi de pregătire a oului pentru „împestriţare” – fierberea lui
înainte sau golirea. Acestea din urmă sunt păstrate ca ornament. Pentru ornamentare se
folosește ceara caldă, cu care se trasează desenul pe oul ornament alb, după care se cofundă
în culoarea pregătită dinainte. Când oul trebuie să conţină mai multe culori, se cufundă
succesiv în culori din ce în ce mai închise, după ce s-au scris motivele cu ceară, tot succesiv.
Pentru a îndepărta ceara, se pune oul aproape de o sursă de căldură și se șterge cu o pânză,
apoi se unge cu ulei sau grăsime pentru a-i da strălucire.
În conștinţa populară tradiţia folclorică trăiește ca o realitate obiectivă. Poporul
păstrează cu grijă faptele tradiţionale valoroase care se situează pe linia permanentelor lui
năzuinţe spre progres. Oglindind însuși modul de viaţă al poporului de-a lungul istoriei și
exprimând în forma imaginilor artistice necazurile și bucuriile individului, dragostea de
ţară, năzuinţa colectivă spre libertate și lumină, folclorul se dovedește a fi arta prin
excelenţă realistă, combativă, optimistă și progresistă.
Folclorul românesc contemporan nu cuprinde tot ce masele populare au creat în
cursul veacurilor. Multe din aceste creaţii s-au pierdut în procesul dezvoltării istorice.
Altele nu mai corespund experienţei actuale, stărilor lui sufletești și de aceea dispar. Cele ce
au ajuns până în vremurile noastre au suferit nenumărate transformări succesive.
Bucuria Învierii nu e nici trecătoare și nici nedeplină. E bucuria prin excelenţă,
pentru că e bucuria eternă și deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea
Învierii. Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără
însemnătate faţă de biruirea morţii. De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre
moarte, când știm acum că prin moarte trecem la viaţa vesnică. De aceea în Biserică se
641
cântă in noaptea Invierii: "Cu bucurie unul pre altul să ne îmbrăţișăm: O, Paștile! Izbăvirea
de întristare". Iar în cuvântul Sfântului Ioan Gura de Aur din noaptea de Paști se spune:
"Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se
tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răărit. Nimeni să nu se teama de
moarte, că ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului".

Bibliografie:
Simion Florea Marian, 1994, „Sărbătorile la români”, vol.II, Ed. Fundaţiei Culturale
Române, București
Zahacinschi Maria și Nicolae, 1992, „Ouăle de Paști la români”, Ed. Sport-Turism,
București

BENEFICIILE ACTIVITĂŢII DE VOLUNTARIAT

Prof. înv. primar Dicu Emanuela

Şcoala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” Piteşti

“Spune-mi şi voi uita, arată-mi şi îmi voi aduce aminte, implică-mă şi voi înţelege”
afirmă un vechi proverb chinezesc, referindu-se la importanţa pe care o au activităţile
practice în procesul didactic.
După acest principiu ne ghidăm şi în acţiunile de voluntariat organizate cu elevii
noştri. Voluntariatul sau altfel spus munca neplătită, înseamnă de fapt acumularea unei
experienţe profesionale într-un anumit domeniu care să te ajute să experimentezi lucruri
noi, să te dezvolţi şi să ajuţi. Practic, a voluntaria înseamna a ajuta necondiţionat, astfel
încăt beneficiarii să ajute la rândul lor, pe principiul dă mai departe.
Activităţile de voluntariat desfăşurate împreună cu elevii de la ciclul primar sunt
variate: de la păstrarea unui mediu şcolar curat prin îngrijirea parcului şcolii, prin
strângerea gunoaielor şi colectarea selectivă a deşeurilor, prin plantarea şi udarea unor
puieţi de brad în grădina şcolii, la colectarea unor ajutoare pentru persoane aflate în
dificultate.
Ca să înţeleagă nevoile unei persoane aflate în dificultate, am vizitat un centru de
zi de tip familial din apropierea oraşului. Elevii au fost impresionaţi de condiţiile de viaţă
precare în care trăiau acei copii/tineri de vârste diferite (7-18 ani). În urma acestei vizite, ei
au hotărât să strângă ajutoare pentru persoanele de la centru: cărţi, rechizite, haine,
încălţăminte, medicamente, alimente. Acţiunile de acest fel le repetăm de câteva ori pe an.
În clasa noastră există un copil cu CES care are permanent nevoie de atenţia unui
adult. Pentru a fi intregrat în colectivul clasei a fost nevoie de efort comun din partea
tuturor celor implicaţi în creşterea şi educarea lui, inclusiv din partea colegilor de clasă. Au
fost copii care s-au implicat mai mult în activităţile la care a participat şi elevul cu
dizabilităţi, încurajându-l şi ajutându-l să depăşească obstacolele. I-au alcătuit fişe de lucru
adaptate pentru nivelul lui de înţelegere, l-au ajutat să deseneze sau să decupeze, l-au
antrenat în jocurile lor din pauze.

642
 Un alt proiect în care au fost implicaţi elevii clasei noastre a fost şi programul
Participă! promovat de Fundaţia Special Olympics din Romania o organizaţie care te face să
te simţi împlinit prin sprijinul acordat celor care au nevoie de tine. Ea există datorită
voluntarilor care se implică în organizarea de evenimente sportive. Copiii noştri au înţeles
că şi ei ar putea să fie de ajutor prin simplul fapt de a-i conduce pe sportivi spre terenul de
sport, de a le oferi o medalie, de a ajuta la amenajarea unei sali.
Elevii au aflat că cele mai mari satisfacţii le ai atunci când oferi fără să aştepţi să
primeşti ceva în schimb, când vezi că investiţia ta, fie financiară, fie timpul tău zâmbetul tău
îi bucură pe ceilalţi şi îi ajută să meargă mai departe. Pentru sportivii Special Olympics
atenţia celor din jur este foarte importantă. Prezenta unei persoane devotate lângă ei îi
transformă deja în nişte învingători.
Prin aceste mici activităţi de voluntariat le-am oferit copiilor oportunitatea de a
cunoaşte tineri care au aspiraţii şi dorinţe asemănătoare lor, de la care pot învăţa. Prin
implicarea în diferite activităţi au descoperit ceea ce îi pasionează, şi-au dezvoltat abilităţi
sociale şi practice, au contribuit la îmbunătăţirea calităţii mediului în care trăiesc, s-au
simţit utili şi au devenit mai responsabili, şi uneori chiar s-au distrat.
Ne propunem să continuăm şi pe viitor astfel de proiecte de voluntariat prin
activităţi care să mobilizeze un număr cât mai mare de participanţi.
Oricare ar fi motivaţia ta, implicarea ta e valoroasă!

A PROTEJA NATURA ÎNSEAMNĂ A PROTEJA ÎNSĂŞI VIAŢA ŞI SĂNĂTATEA

FIECĂRUIA DINTRE NOI !

Prof. înv. primar Stoica Florina

Şcoala Gimnazială „Nicolae Bălcescu“ Piteşti, jud. Argeş

Motto :” Natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte.” (Confucius)

Viaţa este un dar inegalabil şi de aceea trebuie s-o preţuim şi s-o apărăm cu
străşnicie sub orice formă s-ar afla ea. În acest sens, considerăm că se impune ca, încă din
clasele mici, copilul să cunoască formele de viaţă existente în mediul înconjurător şi să
înveţe să le ocrotească.
Curiozitatea pe care o manifestă copiii faţă de mediul înconjurător trebuie
menţinută şi transformată într-o puternică dorinţă de a cunoaşte, înţelege şi ocroti natura.
Pentru ei, aceasta se descoperă în toată splendoarea, prospeţimea şi utilitatea ei, nu numai
ca un spectacol, ci şi ca un laborator continuu, trezindu-le în suflete emoţii puternice.
Observând-o, îndrăgind-o şi înţelegându-i tainele, copilul se transformă într-un viitor
apărător şi protector al naturii, învăţând de mic s-o privească cu ochii simţului şi raţiunii, s-
o înţeleagă şi s-o preţuiască.
Ţinând cont că principalul mijloc prin care se poate asigura accesibilitatea
cunoştinţelor despre natură este contactul direct, nemijlocit şi organizat cu obiecte şi
fenomene din mediul înconjurător, am organizat cu clasa un experiment care a avut ca
obiectiv transformarea unor seminţe în plante, în diferite condiţii de viaţă. Elevii au pus în
germinatoare seminţe de fasole şi de grâu în diferite condiţii: fără apă, cu apă curată şi cu

643
apă poluată (cu detergenţi). Aceste germinatoare au putut fi observate zilnic de către
fiecare elev. După o săptămână s-a putut observa că doar în germinatoarele cu apă curată
au încolţit seminţele.
Tot prin experiment, micii şcolari au observat că seminţele care au avut apă şi
căldură au încoltit, dând naştere unor plante viguroase, iar cele care au stat la frig au
încolţit greu şi plantele nu au crescut. De asemenea, au observat că tulpinile cu frunze verzi
se îndreaptă spre lumină.
Pentru a le demonstra că şi plantele au nevoie de aer, am acoperit unul din
germinatoare cu un vas de sticlă, menţinând neschimbate celelalte condiţii (de apă şi
lumină). Astfel, elevii au putut observa că plantele de sub borcan au început să se ofilească,
iar pereţii vasului ce le acoperea s-au aburit. În urma acestor experimente copiii au înţeles
că plantele răsar din seminţe şi cresc dacă au apă, aer, căldură şi lumină. Purtând apoi
discuţii care vizau nevoia plantelor de hrană, aer curat şi îngrijire atentă, am pus accent pe
datoria fiecăruia de a ocroti mediul în care trăieşte. Numai ocrotind cu grijă viaţa din jurul
nostru, plante şi animale, ne asigurăm şi nouă oamenilor o viaţă fără pericol de
îmbolnăvire.
În timpul plimbărilor, vizitelor şi excursiilor copiii au fost îndemnaţi să observe
ordinea, curăţenia, aspectul estetic al parcurilor, al grădinilor şi al curţilor unor gospodari,
bucurându-şi inima şi ochii şi îmbogăţindu-şi în acest fel educaţia estetică. Totodată, le-am
atras atenţia copiilor şi asupra unor aspecte de distrugere a mediului: copaci tăiaţi, cu
tulpina scrijelită, resturi menajere, sticle sparte, deşeuri de hârtie şi ambalaje de plastic
aruncate la întâmplare. Astfel, copiii au învăţat să diferenţieze actele corecte de cele
dăunătoare asupra mediului, să nu le repete sau să nu iniţieze unele asemenea, respectiv în
privinţa depozitării resturilor şi a gunoaielor, să o facă în zone speciale şi nu în locuri
publice sau apă. Pentru a întări comportamentele pozitive, întotdeauna când am mers la
iarbă verde, am strâns toate resturile gustării pe care am luat-o şi am controlat dacă totul
este curat, aşa cum am găsit înainte de popasul nostru.
Atât pentru fixarea unor cunoştinţe, cât şi pentru realizarea ideii de solidaritate
umană, în scopul protejării Pământului, copiii au participat la acţiuni pe înţelesul lor: la
realizarea unor afişe având ca tematică protejarea mediului; la construirea de căsuţe
pentru păsărele, alături de părinţii lor; la colectarea de deşeuri (hârtie) cu prilejul unor
campanii organizate în şcoală; la selectarea şi reciclarea deşeurilor care se produc zilnic în
clasă şi care se pot recupera, confecţionând diferite obiecte din ele şi realizând expoziţii cu
aceste lucrări, cele mai reuşite fiind premiate.
În vederea formării comportamentului civic, etic şi a deprinderilor de păstrare şi
iubire a naturii, i-am antrenat pe elevi în activităţi menite să contribuie la îngrijirea unor
arbori şi a spaţiului verde din curtea şcolii.
Prin toate activităţile realizate, copiii au învăţat că oricine poate lupta împotriva
poluării mediului prin simple actiuni, cum ar fi : mersul pe jos, cu rolele, cu bicicleta sau
mijloacele de transport în comun în locul autoturismului propriu; reciclarea hârtiei,
metalului, plasticului, sticlei, bateriilor; plantarea unui copac sau unei flori şi îngrijirea lor;
economisirea hârtiei, a energiei electrice şi a apei.
Toţi trebuie să luptăm pentru o natură frumoasă, curată şi sănătoasă pentru că de
sănătatea ei depinde sănătatea noastră, a copiilor noştri, a generaţiilor viitoare.

Bibliografie :
644
Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare de ştiinţe ale naturii la clasele a III-
a şi a IV-a – 2001, Ed. Aramis Print, elaborat C.N.C. Bucureşti
Programa şcolară – Ştiinţe ale naturii – 2004, Bucureşti
Zară Ion – Învăţarea din experienţă, 1985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti

645
 DOMNITORUL SFÂNT CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1654-1714)
ŞI TAINELE ISTORIEI DIN PERIOADA DOMIEI SALE SALE
(1688-1714)

PR. PROF. DR. GRIGORESCU FLORIN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ARTUR GOROVEI” BUNEŞTI, JUD. SUCEAVA
PROF. GRIGORESCU GEORGETA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAIL SADOVEANU” FĂLTICENI, JUD. SUCEAVA

Sf. Constantin Brâncoveanu (1654-1714) formează împreună cu Sf. Neagoe

Basarab şi Sf. Ştefan cel Mare treimea de voievozi români încununaţi cu nimbul sfinţeniei
de neamul lor. Descendent al familiilor boierilor Craioveşti – după tată, iar după mamă, din
vechea familie a Cantacuzinilor, Constantin Brâncoveanu a fost crescut de mic sub dealul
miropoliei din Bucureşti – în casele locuite de mama sa Stanca şi bunica dinspre tată, Păuna
Greceanu. Influenţat de unchii săi: Şerban Cantacuzino, viitorul domn şi, mai ales,
Constantin Cantacuzino Stolnicul tânărul Constantin Brâncoveanu a parcurs ştiinţele
umaniste ale timpului său şi a învăţat repede limbile greacă, latină şi slavonă.
A fost ales domn al Ţării Româneşti fără voia sa la vărsta de 34 de ani şi într-o
scrisoare trimisă către ţarii Rusiei, Constantin Brâncoveanu parcă întrezărea ce avea să se
întâmple, spunând:”Slujba mea este să îndur năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în numele
lui Hristos şi al Domnului nostru Dumnezeu, pentru credinţa, pentru Una, Sfântă, Ortodoxă şi
Apostolească Biserică".
Realizările sale în domneiul culturii sunt remarcabile. Prin aducerea în ţară a
Sfântului Antim Ivireanul în Ţara Românească s-au întemeiat 5 tipografii domneşti: la
Bucureşti, Târgovişte, Snagov, Râmnic şi Buzau şi astfel limba română a intrat definitiv în
cult, tipărindu-se pentru trebuinţele Bisericii Apostolul, Evanghelia, Octoihul, Molitfelnicul
şi Liturghierul. Multe din aceste cărţi au fost trimise în dar şi fraţilor români din Moldova şi
Transilvania. Toate aceste realizări culturale denotă că Brâncoveanu înţelesese şi susţinuse
ideea că Biserica Ortodoxă este coloana vertebrală culturală a poporului. Mai mult decât
atât sprijinirea Bisericii Ortodoxe de către domnitorul Constantin Brâncoveanu a depăşit
sfera teritoriilor locuite de români, trecând în chip important spre Patriarhia Ecumenică,
Sfântul Munte Athos, Patriarhia de Ierusalim – unde a închinat mănăstiri şi a donat sume
mari de bani. Nu întâmplător la Şcoala Domnească de la Sfântul Sava veneau periodic spre a
preda marii patriarhi ai vremii Dositei (1669-1707) şi Hrisant Notara (1707-1731) de la
Ierusalim.
Stilul brâncovenesc – favorizat în mod decisiv de domnitorul Consatntin
Brâncoveanu - este împletirea armonioasă între arhitectura, pictura murală și sculptura de
factură locală cu stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului
italian.Influenţa occidentală venise prin Polonia în Moldova, unde a fost imitat stilul
gotic;iar în Ţara Românească boierii Cantacuzini au amprentat în mod decisiv cu influenţa
baroce stilul de construcţii contemporan lor.Ornamentaţia din timpul domnitorului
Consatntin Brâncoveanu este îmbogăţită serios în stil inovator: elemente de sculptură foare
ample, numeroase coloane complexe în ornamente, abundenţa florilor, pridvorul
caracteristic şi logiile ce se întrevăd foarte limpede la Mogoşoaia şi Potlogi. Nu întâmplător

646
academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici afirma că „stiul brâncovenesc s-a impus şi a
reprezentat echivalentul Renaşterii din punct de vedere al plasticităţii”.
Moartea martirică de la Constantinopol a lui Constantin Brâncoveanu, a celor
patru feciori ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi a ginerului şi sfetnicului său
Ianache Văcărescu - era rodul trădării din ţară şi a urzelilor turceşti de a pune mâna pe
averea importantă a familiei domnitorului.
Ultimile sale cuvinte au fost însă demne de statutul său de domnitor creştin cu
chemare de sfânt: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încă şi
sufletele... Stați tari și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos,
Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare
întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea
aceasta...”. Mai mult decât atât atunci când Mateiaş, flăcăul său de numai 12 ani a ezitat
domnitorul Consatntin Brâncoveanu a avut curajul de a-l încuraja spre moarte zicându-i:
„Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu
putinţă, să mori de o mie de ori, decât să-ţi lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi
câţiva ani mai mulţi pe pământ”. Şi atunci copilul a rostit una din declaraţiile cele mai
puternice ale lumii – adevărată lecţie de martiraj: „Vreau să mor creştin. Loveşte!”

ÎNCONDEIATUL OUALOR IN BUCOVINA.

Prof.IŢCOU LAURA
Liceul Greco-Catolic “Timotei Cipariu” –Bucureşti
Prof. COMAN DOINA
Şcoala Gimnazială “Nicolae Titulescu”-Bucureşti

„În inima Carpaţilor, acolo unde bătrânele păduri adânci şi părâiele vesele mai
spun poveşti despre eroi puternici, acolo unde urşii se ascund în luminişuri şi cocoşii de
munte cântă triluri desăvârşite în soarele care tainic apune, acolo a dus Dumnezeu o bucată
de paradis. Această ţară minunată cu o natură şi mai minunată, posedă puteri necunoscute
şi o strălucire secretă, care dau putere trupului şi încântă sufletul. “Bucovina de aur” este
un dar cerec. O lume vrăjita, cum nimeni nu ar mai crede că există, pe care o poţi descoperi
pur şi simplu la fiecare pas cu privirea.”Bucovina este un spaţiu în care tradiţiile populare
românești și-au păstrat puritatea.
Încondeierea ouălor este un obicei practicat în ţinutul Bucovinei, o tradiţie care
supravieţuieşte cu greu schimbărilor, însă există oameni care duc mai departe acest
mesteşug, învăţându-şi cu drag şi răbdare copiii, conservând obiceiurile specifice zonei. În
Bucovina, încondeierea sau închistrirea ouălor începe în prima zi a Postului Mare şi se
încheie înainte de Săptămâna Patimilor. De regulă, ouăle încondeiate nu se mâncau. După
ce erau sfinţite în noaptea de Înviere, erau dăruite rudelor şi celor dragi şi erau păstrate în
apropierea icoanelor până la Paştele următor. Din bătrăni se spune că ouăle de Paşti sau
cojile acestora sunt aducătoare de frumuseţe şi sănătate, de belşug şi rod bogat. La ţărani,
mai există obiceiul ca, în dimineaţa din duminica Paştelui, să-şi spele faţa cu apă nouă sau

647
apa neîncepută, în care pun un ou roşu, având credinţa ca astfel vor fi tot anul frumoşi şi
sănătoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălor, cojile sunt păstrate pentru a fi puse în
brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun. Se spune că săngele Lui a
înroşit ouăle, iar de atunci s-a păstrat obiceiul vopsirii ouălor de Paşti în roşu.La început,
pentru vopsirea ouălor se foloseau culori vegetale, precum galben, simbol al soarelui, şi
roşu, culoarea discului solar la răsărit şi la apus. Roşul se obtţnea din coaja de ceapă roşie,
sfeclă proaspătă sau floare de bujor, galbenul-din morcovi, flori de gălbenele, coaja de măr,
coaja de portocale sau lămăie, verdele-din secară crudă de primăvară, mentă, frunze de
mesteacăn sau foi de spanac, albastrul-din frunze de varză roşie. Astăzi, culorile
predominante sunt roşu, galben şi alb pe fond negru, ouăle fiind acum decorate cu chipul
lui Hristos sau cu motive geometrice specifice artei populare româneşti, cu respectarea
celor două principii fundamentale, simetria si alternanţa. Un motiv frecvent este cel al
soarelui sub forma unui disc cu sau fără raze, oul şi reprezentarea soarelui fiind strâns
legate de străvechile sărbători ale echinocţiului de primăvară, proprii civilizaţilor agrare.
Un alt motiv bogat în semnificaţii este pomul vieţii, reprezentat sub forma unei vaze cu
flori, a unui brad sau a unei crengi de brad. Meşterii bucovineni folosesc astăzi ouă de raţă,
de găscă, foarte rar ouă de găină şi, mai nou, ouă de struţ. Încondeierea oului se face cu
instrumente speciale, precum chisiţa, beţisoarele lungi de 10 cm, ce au fixate la unul din
capete o pălnie minusculă confecţionată din alamă, prin care este petrecut un fir de păr de
porc. Vopselele au diferite culori, roşu, galben, verde, albastru, mov şi negru. Oul, ţinut în
mâna stângă, se învârte sub vârful chisiţei, care trasează motivele cu ceară. După trasarea
motivelor, se trece la aplicarea culorilor albastru şi mov, cu un beţisor din lemn, doar în
locurile în care este nevoie, şi se lasă la uscat. După ce oul s-a uscat, este acoperit cu ceară,
pentru ca albastrul şi movul să nu se amestece cu celelalte culori. Oul este introdus în
culoarea galben şi se lasă din nou să se usuce. Apoi se aplică roşul şi verdele, tot cu un
beţisor de lemn, şi se acoperă cu ceară. La sfarsit, oul este introdus în culoare neagră,
pentru că negrul va da fondul oului încondeiat. După ce se usucă, oul se aşează pe un grătar,
pe plită, se încălzeşte şi se îndepărtează ceara, ca să rămână doar modelul trasat. Pentru a-i
da luciu, pe ou se aplică o peliculă de lac şi se lasă la uscat..
Ouăle încondeiate sau împistrite sunt un tot unitar de semne şi simboluri cu
semnificaţii multiple.Motivele ornamentaţiei ouălor diferă în funcţie de localitate şi chiar în
interiorul aceluiaşi sat. Cu toate acestea, există motive care revin în mod constant. Printre
ele se numără motivele din regnul animal (albina, mielul) si motivele vegetale (spicul
grăului). Crucea, simbolul creştinătăţii, se întalneşte pe ouăle încondeiate sub forme
multiple. De exemplu, aşa-numita cruce românească este reprezentată printr-o cruce cu
alte cruciuliţe la capete. Crucea apare şi pe păinea din care se împarte anafura în biserica
(crucea anafurei) sau pe pască pe care creştinii o duc la biserică, în noaptea Invierii (crucea
Paştelui). Steaua este şi ea un motiv întălnit adesea pe ouăle încondeiate, mai ales în
Bucovina. Oul este simbol al vieţii, al regenerării, ilustrează, practic, renaşterea periodică a
naturii. Semnificatia culorilor si liniilor de pe oua:– rosu = viata, dragoste, pasiune,
protectia fata de diavol; negru = eternitate, statornicie; galben = lumina, bucurie, tinerete.
Simboluri şi semnificaţii ale ouălelor încondeiate.Căteva simboluri şi semnificaţii utilizate
sunt:
- linia dreaptă verticală = viaţa;
- linia dreaptă orizontală = moartea;
- linia dublă dreaptă = eternitatea;
648
 - linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea;
- linia uşor ondulată = apă, purificarea;
- spirala = timpul, eternitatea;
- dubla spirală = legătura dintre viaţa şii moarte.
Ciocnitul ouălor se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei
bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână de partener, în timp ce rosteşte
cunoscuta formulă "Hristos a înviat", la care se răspunde "Adevărat a înviat".
Tradiţia încondeierii ouălor face parte din bogata zestre culturală a poporului
român.

PAŞTELE LA ROMÂNI

Ţuţu Lucia, Şcoala Gimnazială „Sfântul Grigorie Teologul”, Galaţi

Ioan Laura, Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul”, Galaţi

Paştele... una dintre cele mai îndrăgite şi mai aşteptate sărbători din ţara noastră.
Astăzi, românii, cu mic cu mare, încep să numere zilele rămase până la sosirea acestei
minunate sărbători.
Dar oare câţi dintre români cunosc adevărata semnificaţie a acestei sărbători?
Paştele este sărbătoarea creştină a Învierii Domnului, sărbătoare care are loc după un post
de patruzeci de zile, cel mai lung post din an. Ultima săptămână a postului începe cu
duminica Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Hristos în Ierusalim, şi se termină cu
duminica pascală. Săptămâna Mare aminteşte de chinurile suferite de Iisus Hristos.
În prima zi de Paşte oamenii din anumite zone ale ţării obişnuiesc să se spele pe
faţă cu apa în care a fost lăsat de seara un ou roşu pentru a nu se îmbolnăvi tot anul.
Cozonacul, pasca, ouăle roşii şi toate bunătăţile pregătite de gospodine sunt savurate abia
după sfinţirea acestora la biserică, în prima zi de Paşte.
Şi pentru această sărbătoate, românii pregătesc mâncăruri tradiţionate. Cele mai
multe dintre ele sunt pregătite din carne de miel, care nu întâmplător a fost ales: mielul
este simbolul lui Iisus Hristos. Reprezintă victoria vieţii asupra morţii şi îl simbolizează pe
Cel care trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mieii sunt membrii turmei lui
Dumnezeu.
Toate tipurile de mâncare preparată în această perioadă au o anumită
semnificaţie.
Oul pascal provine din vremuri păgâne. Obiceiul schimbării oului primăvara este
vechi de multe secole. Încă din vremuri timpurii, oul a fost considerat un simbol al
renaşterii în multe dintre culturi. Oul a fost de multe ori împăturit în frunze sau colorat prin
fierberea în apă cu petalele colorate ale florilor.
La fel de apreciate sunt cozonacul, pasca, pâinea şi colacul. Pasca se face dintr-un
aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma ei este rotundă şi are o grosime
de cel mult un lat de deget cu împletituri (sucituri) în şase pe margini. La mijloc, aluatul
este împletit în formă de cruce, care aminteşte de crucea pe care a fost Mântuitorul

649
răstignit. Între împletituri se pune de regulă brânză de vaci dulce, frământată cu ou şi
zahăr, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide.
În Sâmbăta Mare, după ce gospodinele au pregătit cele mai gustoase preparate,
iar bărbaţii au rămas acasă pentru a se îngriji de gospodărie, uitând de munca la câmp,
românii curaţi şi îmbrăcaţi cu cele mai bune haine, după ce spun rugăciunile, iau pasca
pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică. La ora doisprezece, preotul iese din
lăcaşul de cult şi-i îndeamnă pe cei prezenţi să vină să ia lumină. Lumânările din mâinile
miilor de credincioşi se aprind pe rând. Ritualul continuă până când toate lumânările celor
veniţi la Înviere sunt aprinse. În acest moment preotul se întoarce în biserică, iar slujba de
Înviere continuă până dimineaţa.
După Înviere fiecare se întoarce cu lumina aceasta aprinsă acasă. După ce ajung
acasă şi păşesc peste pragul tinzii, încep a se închina, apoi, intrând în casă, sting lumina în
grindă, afumând-o în semnul crucii. După ce fac semnul crucii, o sting şi o păstrează apoi
peste tot anul, spre a o avea şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase - la vărsări mari
de ape, la grindină sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII- TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN SIBIU

PROF. IRIMIA ADRIANA

GRĂDINIŢA CU P.P. NR. 42 SIBIU

Satul românesc şi-a arătat mereu frumuseţea şi bogăţia spirituală, prin vechile
tradiţii populare, cu ajutorul cărora marile praznice ale creştinătăţii au fost împământenite
în realităţile fiecărei comunităţi în parte. Ardealul încă păstrează obiceiuri de Paşti ce ne
trimit în trecut, la strămoşi, la cei care şi-au plămădit fiinţa lor creştină pe temelia tradiţiei
apostolice.
În judeţul Sibiu, mai ales în zona rurală din Mărginimea Sibiului, tradiţiile şi
obiceiurile de Paşte sunt încă respectate cu sfinţenie.
Obiceiurile încep încă din sâmbăta de dinaintea Floriilor, când toată lumea merge
la biserică cu crengi de salcie care, odată sfinţite, sunt duse în cimitir, aşezate în case sau în
grajdurile animalelor pentru a aduce belşug.
Cea mai cunoscută tradiţie românească de Paşti este, desigur, încondeiatul ouălor.
Ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus pentru mântuirea omenirii.
Legenda spune că după răstignirea lui Iisus, Pilat a fost invitat la o petrecere. Atunci un
soldat a intrat în încăpere şi a strigat că Iisus a înviat. Pilat, neîncrezător, a spus că va crede
acest lucru doar atunci când oul pe care îl ţinea în mână se va înroşi. Şi oul s-a înroşit pe loc,
iar Pilat a scăpat oul pe jos şi oul a crăpat. Tot de atunci a rămas şi obiceiul ca de Paşte să se
ciocnească ouăle.
În satele din Mărginimea Sibiului, femeile vopsesc ouăle în Joia Mare, cu culori
obţinute natural din coji de ceapă sau sfeclă roşie, iar în Vinerea Mare se ţine post negru şi
nu se pune mâna pe cuie şi ciocan, acestea fiind folosite la răstignirea lui Iisus.Tradiţia
populară, care spune că ouăle se vopsesc în Joia Mare, este în continuare respectată în
majoritatea caselor.

650
 Parte a tradiţiei de sărbători este şi pelerinajul din prima zi de Paşte. Acesta are
loc în municipiul Sibiu, după slujba de prânz. Credincioşi de la toate bisericile se îndreaptă
către Catedrală şi de acolo pornesc într-un pelerinaj prin toată zona centrală a
municipiului. Prin acest pelerinaj se doreşte răspândirea bucuriei Învierii în tot oraşul.
În zona Sibiului există obiceiul să fie împodobit un Pom cu ouă frumos decorate.
Această tradiţie este păstrată de la comunităţile saşilor din Transilvania, iar în zilele
noastre e preluată şi în familiile mixte sau chiar în familii româneşti.
În strânsă legătură cu tradiţiile săseşti sunt şi jocurile cu ouă de Paşti, practicate
în localităţi din judeţul Sibiu. Oul înroşit, simbol al Sărbătorilor Pascale, este cinstit în
localităţile din judeţul Sibiu prin diferite jocuri ai căror actanţi sunt deopotrivă cei mici şi
cei mari.
Corelat cu sărbătoarea de Paşti este şi obiceiul de a merge la udat sau la stropit.
Actanţi sunt feciorii care poposesc la casele fetelor şi, alături de urarea Hristos a Înviat!, cer
permisiunea de a stropi fata pentru a-i merge bine tot anul. Aceştia sunt cinstiţi cu ouă
roşii, prăjituri şi băutură. Iniţial stropitul se făcea cu apă, mai apoi fiind înlocuit cu parfum
sau apă de colonie.
Un obicei deosebit de frumos de Paşti întâlnit încă în Ardeal poartă denumirea
„Mironosiţele“. Încă se mai face în satul Rod, în oraşul Sălişte. Obiceiul constă într-o mică
scenetă din noaptea Învierii, după Sfânta Liturghie şi prezintă mironosiţele care mergeau
plângând la mormântul Domnului, unde se întâlnesc cu îngerul vestitor al minunii.
Un alt obicei, păstrat în Mărginimea Sibiului, este „Casa Domnului“, prin care, în
biserica satului, se face un aranjament din crengi de brad, simbolizând mormântul
Domnului de la Ierusalim.
Sibiul, ca destinaţie multiculturală, a preluat multe din obiceiurile şi tradiţiile
săseşti, o bună parte din ele păstrate şi astăzi.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

-TRADIȚII ȘI OBICEIURI-

PROF. POPESCU MARIA DANIELA

GRĂDINIȚA CU PP PARADISUL COPIILOR, LOC. CRAIOVA

Una dintre cele mai importante sărbători ale creștinătăţii este sărbătoarea
Paștelui , a Învierii Domnului -”singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi”după cum spunea părintele Arsenie Boca.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă
dintre sărbătorile anului. Această sfântă zi este sărbătoarea sărbătorilor pentru creștini,
care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos.
Paştele este una dintre principalele sărbători creştine, ce simbolizează victoria
Mântuitorului asupra păcatelor şi morţii.

651
 Comunitatea românească păstrează tradiţiile și obiceiurile locului din care
provin. Primenirea trupului și a sufletului începe prin respectarea Postului de 40 de zile,
prin credinţă, respect și fapte bune.În ultima săptămână, denumită și săptămâna Patimilor
lui Hristos, fiecare credincios respectă obiceiurile moștenite de la strămoși.
În săptămâna Mare se face curăţenie în gospodării: se văruiesc pereţii caselor, se
mătură curţile, se vopsesc gardurile, șanţurile sunt curăţate de nămol și adâncite. Casele
trebuie să strălucească de curăţenie. Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge Joia Mare
sau în dimineaţa acestei zile se deschid mormintele și sufletele morţilor se întorc la casele
lor. Tot în Joia Mare se obișnuiește să se înroșească ouăle, deoarece se spune că ouăle
înroșite în această zi se păstrează mult timp, se pregătesc cele mai importante dulciuri de
Paște: pasca și cozonacii cu nuci, rahat și stafide.
Vinerea Mare este ultima vineri din Postul mare și se mai numește și Vinerea
Neagră. Conform tradiţiei creștine, este, ziua în care Iisus a fost răstignit și a murit pe cruce
pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul pactului strămoșesc. Din aceasta
cauză Vinerea Mare este zi de post negru. Nu se fac treburi în gospodărie și nu se pregătesc
mâncăruri.
Ultima zi dedicată pregătirilor este Sâmbăta Mare. Gospodinele trebuie să
pregătească bucatele, să sacrifice mielul, să prepare drobul, să deretice prin casă și să
pregătească hainele ce vor fi îmbrăcate în ziua de Paște. Sâmbată seara fiecare gospodină
își pregătește cu grijă coșul ce urmează a fi dus la biserică, pentru sfinţire. Sâmbăta Mare,
spre Duminica Învierii, creştinii merg la Biserică pentru a asista la Învierea Mîntuitorului şi
pentru a lua lumină ca s-o ducă la cimitir pentru cei morţi, dar şi acasă pentru a avea
lumină în suflet şi în viaţă.
Cele mai multe familii păstrează restul de lumânare ramasă nearsă după slujbă și
o aprind în cursul anului în cazul în care au un mare necaz. La sfârșitul slujbei de Înviere,
preotul împarte tuturor Sfintele Paști și îi impărtășește pe cei mici.
În ziua de Paști toţi creștinii ciocnesc ouă roșii. Ciocnitul ouălor semnifică
sacrificiul divinităţii primordiale și se face dupa reguli precise: persoana mai vârstnică va
spune: „Hristos a înviat!”la care se răspunde cu “Adevărat a înviat”. Oul roșu simbolizează
sângele Domnului și se spune că ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a
răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare și spor. Ouăle colorate în alte culori
(galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Obiceiul vopsirii ouălor s-a transmis
creștinilor și este încă practicat de popoarele Europei și Asiei.
Există și o legendă care spune că Fecioara Maria a pus un coș cu ouă sub crucea
pe care se afla răstignit fiul ei - Iisus Hristos.Sângele care se scurgea a înroșit ouăle , iar de
atunci s-a păstrat obiceiul vopsirii de ouă roşii de Paşti. Jertfirea mielului semnifică jertfa
lui Iisus pentru noi-oamenii , mielul îl simbolizează pe Mântuitorul nostru.
Obiceiul de a ne îmbrăca în haine noi în ziua Paștelui are o semnificaţie
religioasă: înnoirea hainelor semnifică o curăţire trupească dar și sufletească pentru a fi
vrednici să-l întâmpinăm pe Domnul Iisus. Paștele rămâne una dintre sfintele sărbători
care are rolul de a uni membri familiei, de a ne aduce bucuria, înţelegerea, împăcarea și
lumina în suflet. Cu toţii încercăm să fim mai buni, să ne apropiem de semenii noștri, să fim
mai darnici, să facem acte de caritate. Măcar în astfel de momente trebuie să ne amintim că
toţi suntem egali în faţa Domnului, că sufletul nostru trebuie menţinut în curăţenie , pace și
liniște iar faptele bune ne apropie de Dumnezeu.

652
 Bibliografie:
ortodoxinlume.blogspot.ro/2012/04/semnificatia-sfintelor-sarbatori-de.html,
www.crestinortodox.ro,
www.botosaninecenzurat.ro,
ro.wikipedia.org/wiki/Paști,
mediafax.ro

653
 CE FRUMOS

prof.ing.mat.Elena-Maria Mărginean,

Ce frumos şi curat ne iubeşte Măicuţa,

Cât de dulce ales şi înălţător,
Ne zideşte în taină cu-a Sa
Rugă fierbinte
Şi străluce prin inimi,
Dintr-a Dânsa bucurie,
Ne-a înfiat de când Domnul
Dat jos de pe Cruce,
Ea Ruga şi-aprins-o mai
Tare spre Cer,
Ne-a cuprins cu iubirea-i,
Ce mai mult ne aduce,
Din fărâmi de la Cer
şi din inima Sa,
Şi ne ţine pe toţi în a
taina-i putere,
Suntem fii ai Împărătesei
Şi-al Tatălui Ceresc.
Pentru noi aceea sabie,
Trecut-a prin inimă,
Pentru mine şi tine şi
cel ce mai speri,
Şi aprinsă cu ea a Focului Tihnă,
Din Cer azi mai picură,
Al lumii mister
Şi străfungeră-n adâncuri
Suntem şi noi fiii,
Născuţi cu durere de
lacrimi de stele,
Atunci când acea sabie,
Intrata-n–ntr-a inimii
Preacuratei Fecioare,
Suntem şi noi fii ai
dulceţei durere,
Primeşte-ne Maică în a Ta pomenire,
Şi sub Crucile noastre,
A TA mângâiere,
Să ne fie un sprijin,
Întărire , putere,
Suntem şi noi fii ai

654
dulceţei durere

655
Atunci când pe Domnul,
Dat jos de pe Cruce,
Ruga Ta,
Pentru mine şi tine
şi cel ce mai speri,
În iubirea de aur
şi-ntr-a Sfinţilor Tăi,
O Maică PreaSfântă,
Ai Tăi suntem noi,
Ne-nfiază pe veci,
Ca pe fii de ai Tăi,
Miluiește-ne Maică şi
ţine-ne-n puterea,
Ce-a ţâşnit ca un foc înspre Cer,
Când în curata ta inimă,
Străpunsa Durerea,
Ce curgea ca şi mierea,
Ce-o tăia sabia,
Miluiește-ne Maică
şi ţine-ne-n puterea,
Ce-a născut-o durerea,
Cu nemiloasa sabie.
Ce frumos şi curat ne iubeşte Măicuţa,
Cât de dulce ales şi înălţător,
Ne zideşte în taină cu-a Sa
Rugă fierbinte
Şi străluce prin inimi ,
Dintr-a Dânsa bucurie,
Ne-a înfiat de când Domnul
Dat jos de pe Cruce,
Ea Ruga şi-aprins-o mai
Tare spre Cer
Ne-a cuprins cu iubirea-i
Ce mai mult ne aduce
Din fărâmi de la Cer
şi din inima Sa,
Şi ne ţine pe toţi în a
taina-i putere,
Suntem fii ai Împărătesei
Şi-al Tatălui Ceresc.

656
 SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI

ANDRONE MARIA CRISTINA

LICEUL TEHNOLOGIC NR.1 MĂRĂCINENI

Învierea lui Iisus Hristos, Paștele, este cea mai mare sărbătoare a mai multor
biserici printre care și Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Biserica Greco-Catolică
sau Biserica Reformată. Este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de
după echinoţchiul de primăvară și diferă de la un cult la altul datorită calendarului adoptat
de o Biserică sau alta, respectiv calendarul gregorian sau calendarul iulian.
Învierea Domnului reprezintă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii
noastre, care ne-a adus posibilitatea mântuirii și care stă la temelia credinţei și a Bisericii
Creștine. Numim această sărbătoare 'Paști' după cuvântul grecesc care înseamnă 'trecere',
fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus la început lumea, dintru nefiinţa întru
fiinţă. Fără Învierea lui Hristos lumea ar fi azi încă toată păgână, Biserica nu s-ar fi
întemeiat, creștinismul nu s-ar fi răspândit și n-ar fi fost crezut. Fară Învierea lui Hristos
numele Mântuitorului s-ar fi uitat de atunci, învăţătura Lui s-ar fi pierdut, iar mântuirea
oamenilor s-ar fi pierdut și ea.
Hristos a înviat în taină, neștiut de nimeni. Mântuitorul le-a spus Apostolilor că
va învia, nu și momenrul în care se va petre ce ridicarea Sa din moarte, ca ei să creadă în
minunea Învierii Sale. Scriptura spune că nici ucenicii și nici Sfintele Femei nu au crezut că
Mântuitorul a înviat. Această Înviere nu a fost revenirea la viaţă a unui cadavru, ci a fost
biruinţa asupra morţii. Mântuitorul a murit pe cruce, dar nu a fost un simplu om. Din acest
motiv, Hristos nu a fost pus în mormânt ca să stea acolo ca un mort. Moartea Sa nu a fost
drum spre stricăciune, caci ea a cuprins în sine începutul Învierii, după cum se spune în
Prohod: În mormânt viaţă pus ai fost Hristoase.
Biruinţa asupra morţii este mai mult decât întoarcerea la viaţă. Este recreaţie.
Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din an,
pentru care fiecare familie se pregătește cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta
evlavie.
Deși această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătorește oarecum diferit în regiunile României.
Paștele este petrecut în familie, fiind prilejul ca acestea să se reunească, cu
mâncăruri tradiţionale, ouă, pască, și miel.
Sărbătoarea Paștelui ne insuflă un sentiment de pace, de liniște, de curăţenie. Se
presupune că trebuie să fim mai buni, mai iertători, mai înţelegători, mai darnici. Este
momentul când ar trebui să-i iertăm pe cei ce ne-au greșit și să cerem iertarea celor cărora
noi le-am greșit. Este momentul când ar trebui să dăruim din puţinul nostru și celor care nu
au, când am putea uita de greutăţile ce ne apasă, ar trebui să ne bucurăm alături de familii,
de copii, de prieteni, să oprim pentru puţin timpul în loc și să celebrăm Învierea
Mântuitorului prin bunătate, prin cumpătare, prin iertare, căci El a murit și a înviat pentru
noi, iar noi suntem muritori, trecători prin această lume. Să o facem mai bună pentru copiii
noștri și pentru copiii copiilor noștri...
Hristos a Înviat!

657
 PAŞTILE ÎN TRADIŢIA ROMÂNEASCĂ

Năiţă Cărămidă Ileana

Colegiul Tehnic “Anghel Saligny”
Roşiorii de Vede

Cuvântul Paşti provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a

cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moştenit de evrei de la egipteni.
Evreii numesc Pesah (Paşte) — sărbătoarea libertăţii sau a azimilor, — sărbătoarea lor
anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roşie şi a
eliberării lor din robia Egiptului (Ieşire XII, 27), care se prăznuieşte la 14 Nisan şi coincide
cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
Paştile reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa
dinVinerea Mare. Data de început a Paştilor marchează începutul anului ecleziastic creştin.
Există unele culte creştine care nu sărbătoresc Paştile.
Cel mai răspândit obicei creştin de Paşti este vopsirea de ouă roşii, a căror
prezenţă este obligatorie pe masa de Paşti, deşi în prezent se vopsesc ouă şi de alte culori
(verzi, albastre, galbene etc.). În folclorul românesc există mai multe legende creştine care
explică de ce se înroşesc ouă de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii
Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul
răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea au fost înroşite de sângele care picura
din rănile lui Isus.
La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă
(ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafaţă) şi pregătesc uneltele de
ornamentat. Cele mai vechi "condeie" au fost lumânarea - cu al cărui capăt încins la foc se
desenau pe ou anumite semne - şi pana de gâscă. Oamenii topesc ceara de albine în care se
adaugă puţin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite şi le pun apoi în vopsea
pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai
puţin legate de încondeierea cu ceară: ouă pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze
de plante, împodobite cu mărgele.
În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o
zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei,
bărbatul mai în vârstă), ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie "pe luate", "pe
schimbate", "pe văzute" sau "pe nevăzute". Ciocnesc mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu
părinţii, după care părinţii cu celelalte rude, cu prietenii şi vecinii invitaţi la masă.
Cât despre încondeierea ouălor, în Banat nu este un obicei de anvergură celor din
Bucovina. Aici sunt folosite mai mult frunzele de nuc, pătrunjel şi trifoi sau coji de ceapă,
pentru coloratul şi ornatul ouălor. Dacă pe masa de Paşti veţi găsi ouă colorate cu modele
nedefinite sau sub formă de frunzuliţe, atunci veţi şti că sunteţi ospătaţi conform tradiţiei.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clătească faţa
cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogăţii.

658
 AJUTĂM ÎMPREUNĂ !

Educ. ANDREI ANA-LILIANA

Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 3
SEBEŞ, JUD. ALBA
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

ARGUMENT

Sărbătorile de Paşti conferă an de an un prilej de mare bucurie, o „întâlnire” fericită a celor

mari cu cei mici, nu doar prin intermediul unor atenţii şi cadouri, ci şi prin participarea
împreună la acţiuni şi evenimente inedite, atractive pentru copii şi aducătoare de amintiri
şi nostalgii pentru cei mari, care mai păstrează însă un crâmpei din sufletul lor de copil.
Prin propunerile noastre, copiii ne vor fi ghizi într-o lume a lucrărilor de Paşti realizate de
ei, ne vor fi gazde într-o lume de poveşti, costumaţi în personaje pline de farmec şi ne vor
îmbogăţi sufleteşte prin melodii şi ritmuri vesele, pline de dragoste, declaraţia lor de
Iubire!
PARTENERI ŞI COLABORATORI :
Asociaţia Asistenţilor Maternali Profesionişti (AMP)”Un zâmbet pentru copii”, cu sediul în
Sebeş, str. Crişan, nr.55, cod 515800, jud. Alba, reprezentată prin Preşedinte dl. Florin
Petrescu.
Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Sebeş, jud. Alba, reprezentat prin domnul Primar
Mugurel Liviu Sârbu .
Şcoala cu clasele I- VIII “ Silviu Cărpinişianu”, cu sediul în Sebeş, str. Ştefan cel Mare, nr. 1,
cod 515800, tel . 0258731923 jud. Alba, reprezentată prin Director prof. Ionuţ Opriţa .
Şcoala cu clasele I-VIII nr.2, cu sediul în Sebeş, str. Libertăţii, nr.1, cod 515800, jud. Alba,
reprezentată prin Director prof. Adriana Meghea .
Şcoala cu clasele I- VIII “ Mihail Kogălniceanu”, cu sediul în Sebeş,
str. Mihail Kogălniceanu, nr.114, cod 515800, tel 0258731506, jud. Alba ,
reprezentată prin Director prof. Cornel Mihălţan.
Liceul cu Program Sportiv , cu sediul în Sebeş , str. Lucian Blaga, nr.76, cod 515800 , tel:
0258731220, jud. Alba , reprezentat prin Director prof. jurist Alexandru Dăncilă.
Şcoala cu clasele I-VIII , cu sediul în Petreşti , str. Mihai Viteazu nr. 3 , jud. Alba ,
reprezentată prin Director prof. Mihaela Fulea .
Grădiniţa cu Program Prelungit nr.3 , cu sediul în Sebeş , str. Şurianu , nr. 13 , jud. Alba,
reprezentată prin Director educ. Lucia Besoiu .
Centrul Cultural “Lucian Blaga”, cu sediul în Sebeş, str. Lucian Blaga , nr. 42 , cod 515800 ,
tel.0258732939, jud. Alba , reprezentat prin Director prof. Radu Totoianu.
Şcoala cu clasele I-VIII, cu sediul în Vingard şi G.P.N Vingard, jud. Alba , reprezentată prin
coordonator educativ educ. Liliana Scorţa .
Asociaţia Kolping Alba-Făgăraş, cu sediul în Sebeş, str. Lucian Blaga, bl.85, ap.11,
cod.515800, reprezentată prin Preşedinte ing. Tiberiu Dican.
STUDIOUL TERITORIAL TVR TÂRGU MUREŞ, jud. Mureş, reprezentat prin Redactor -şef,
Vasile Braic;

659
COTIDIANUL „INFORMAŢIA DE ALBA”, Piata Iuliu Maniu, nr. 1B, bl. 31D , Alba Iulia, jud.
Alba , reprezentat prin Redactor Sorin Popa Radu ;
S.C. UNIREA PRES S.R.L. ALBA-IULIA, Str. Decebal nr. 27, cod 510093, Alba Iulia, jud. Alba,
RADIO ORION SEBEŞ, str. Valea Frumoasei nr.20, jud. Alba, reprezentat prin Redactor şef,
Mitruţ Chirilă;
Iosub Nicolae , coordonator al formaţiei „Alma” Petreşti;
Prof. Adrian Tecuceanu , coordonator al formaţiei „Sentimental” Sebeş;
SCOP :
Afirmarea copiilor prin limbajul universal al artei: muzică, dans, creaţie plastică.
OBIECTIVE :
a) Privind copiii implicaţi în proiect :
Să participe în mod civilizat la activităţi extracurriculare, într-un mediu cultural,
desfăşurate la Centrul Cultural „ Lucian Blaga” Sebeş;
Să prezinte într-un mod cât mai original şi atractiv produsele realizate de către copii
dedicate Sărbătorilor Pascale şi negocierea preţului în vederea vânzării ;
Să lege prietenii cu copiii care participă la acest proiect de parteneriat educaţional dedicat
Sărbătorilor Pascale ;
Să-si afirme activ talentul artistic la toate activităţile cultural-educative, dar respectând
anumite norme cerute de momentul, locul şi anturajul evenimentului;
b)Privind cadrele didactice:
încurajarea cadrelor didactice pentru crearea unui mediu educaţional şi creştin în sala de
clasă;
c)Privind părinţii şi ceilalţi parteneri educaţionali:
conştientizarea acestora cu privire la importanţa Sărbătorilor Pascale şi rolul lor în
educarea copiilor din perspectiva creştină;
implicarea acestora în activităţile şcolare;
COORDONATOR PROIECT:
Înv. Petronela Irimie
Preşedintele Asociaţiei Asistenţilor Maternali – Dl Florin Petrescu
Prof. înv. primar Rodica Cârneală
GRUP ŢINTĂ
total : 250 elevi şi preşcolari
copiii aflaţi în plasament ;
preşcolarii grupelor implicate;
elevii claselor implicate.
RESURSE PROIECT:
Resurse umane:
- asistenţi maternali profesionişti;
- cadrele didactice partenere ale proiectului;
Educ. Ana -Liliana Andrei, Grădiniţa cu Program Prelungit nr.3 Sebeş ;
Înv. Rodica Cârneală , Şcoala cu cls. I-VIII “Mihail Kogălniceanu” Sebeş ;
Înv. Petronela Irimie, Şcoala cu cls. “Silviu Cărpinişianu” Sebeş ;
Inst. Viorela Barbu, inst. Eugenia Şalapi, Liceul cu Program Sportiv Sebeş;
Inst. Mihaela Gatea , Şcoala cu cls. I-VIII nr. 2 , Sebeş ;
Înv.Ioan Fulea, Şcoala cu cls. I-VIII Petreşti ;

660
Înv. Eugenia Suciu, înv. Camelia Boboia, prof. Andreea Botei, prof. Flavius Dan, prof. Cristina
Suciu, educ Liliana Scorţa, Şcoala cu clasele I-VIII Vingard;
- părinţi, rude, prieteni, invitaţi ai părţilor implicate în proiect;
- reprezentanţi mass-media;
Resurse temporale: MARTIE- MAI 2013
Resurse de spaţiu: - sălile de clasă;
- domiciliul asistenţilor maternali;
- Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeş;

Resurse materiale:
- auxiliare: costume specifice evenimentului;
- audio-video: staţie amplificare, aparate foto, camere video;
Foi colorate , carton , carioca , creioane colorate;
Sticlă pentru pictură , acuarele , marker ;
Dulciuri pentru toţi copiii participanţi;
Diplome pentru fiecare copil;
Desene ale copiilor, mascote pentru fiecare grupă;
Resursele financiare ale părinţilor;
MEDIATIZARE:
Prezentarea proiectului tuturor părţilor partenere ale proiectului educaţional;
Mediatizarea activităţilor dedicate Sărbătorilor Pascale pe posturile locale de radio;
Participarea presei la expoziţia cu vânzare dedicată sărbătorilor Pascale;
Realizarea unui DVD ce va cuprinde derularea activităţilor propuse în proiect;
EVALUARE:
Prezentarea pe posturile locale şi regionale de televiziune a materialelor filmate;
Realizarea de portofolii şi expoziţii de fotografii , diplome de participare ;
Prezentarea DVD-ului părţilor participante la proiectul educaţional şi tuturor celor
interesaţi;

661
ACTIVITĂŢILE PROPUSE
DENUMIREA MIJLOACE DE PERIOADA ŞI LOCUL EVALUARE PE
ACTIVITĂŢI SPECIFICE
ACTIVITĂŢII REALIZARE DESFĂŞURĂRII PARCURS

Sărbătorile de - Obiceiuri şi tradiţii de -respectarea unor -în fiecare şcoală şi Expoziţii

Paşte Paşte ; tradiţii şi obiceiuri grădiniţă implicată în
creştine în preajma proiect Fotografii
sărbătorilor de Albume
Paşte;-crearea -în fiecare şcoală şi
atmosferei de grădiniţă implicată în Concursuri
proiect ;
-”Simbolurile sărbătoare în sala
Portofoliu
Pascale”; de clasă; - Centrul Cultural

”Lucian Blaga” Sebeş

-Expoziţie cu vânzare
de produse dedicate -desene , picturi ,
Sărbătorilor Pascale ; colaje specifice
sărbătorii;
Produsele
elevilor

TRAGICUL SFARȘIT AL BRANCOVENILOR

Prof.înv.preșc. Cionca Mariana, G.P.P. nr.7 Negrești Oaș

Pieirea lui Vodă Constantin Brâncoveanu fusese plănuită încă din anul 1711,
după bătălia de la Stănileşti. Dacă înfăptuirea ei a fost tărăgănată încă trei ani, aceasta s-a
datorat faptului că sultanul voia să aibă cât mai multe dovezi împotriva domnului Ţării
Româneşti. Desigur, temeiurile hotărârii luate de Poarta otomană au fost puternic
influenţate de plângerile invidioase ale fugarilor sau de duşmănia ce i-o purta Contele
Poniatowski, omul lui Carol al XII-lea, or de ura ce o nutreau Talaba, agentul lui Rakoczi,
Mihail Racoviţă sau Nicolae Mavrocordat care râvneau la tronul ţării, precum şi mulţi alţii,
care stăteau pe capul sultanului şi al marelui vizir, pentru a isprăvi o dată cu „bogatul” şi
„trădătorul” de Brâncoveanu.
De existenţa unor bogăţii la curtea domnească se dusese vestea atât în Europa,
cât şi în Orientul Apropiat. Monumentalitatea şi frumuseţea palatelor ridicate de
Constantin Brâncoveanu la Bucureşti şi Mogoşoaia, la Potlogi şi Brâncoveni, bogăţia,

662
eleganţa şi gustul cu care erau împodobite interioarele acestora, au uimit şi au stârnit
invidia multora. La Istanbul, „Vlahbeiului” Constantin Brâncoveanu i se spunea „Altân-Bey”,
adică „prinţul aurului”.
Evenimentele din vara anului 1711, care au culminat cu războiul ruso-turc şi
bătălia de pe malurile Prutului, de la Stănileşti, au făcut ca activitatea politico-diplomatică a
lui Brâncoveanu să sufere un eşec. De altfel, acestui eşec i se datora atribuirea, de către
duşmani, a celui de al doilea calificativ.
Îngrijorat pentru soarta ţării sale aflată la mijlocul drumului, unde urmau să se
ciocnească armatele Rusiei şi Turciei, Constantin Brâncoveanu scrisese, în preajma bătăliei
amintite, lui Petru cel Mare – care se întorcea victorios de la Poltava – o scrisoare de
felicitare, făgăduindu-i, totodată, că îl va ajuta cu provizii pe timpul războiului antiotoman.
Pe de altă parte, pentru a nu ştirbi cu nimic încrederea Porţii, expedia din când în când, prin
emisari, la Constantinopol, zeci de pungi cu galbeni, blănuri şi alte daruri de preţ.
Cum de ambele părţi pregătirile de război erau în toi, Constantin Brâncoveanu îşi
adună şi el oastea în tabăra de la Urlaţi, pentru a fi cât mai aproape de Moldova. Hotărâse,
însă, să nu întreprindă vreo acţiune, decât în momentul în care aceasta ar sluji intereselor
Ţării Româneşti.
Un eveniment neprevăzut îi strică însă toate planurile lui secrete. Un grup de
boieri, în fruntea cărora se afla vărul voievodului, spătarul Toma Cantacuzino,
comandantul oastei, îl părăsi înaintea bătăliei şi trecu în tabăra lui Petru cel Mare. Nu ar fi
fost, poate, mare lucru dacă cele petrecute s-ar fi oprit aici, însă Petru îi încredinţă lui Toma
12.000 de oameni, iar acesta, într-un iureş năvalnic, participă la atacul şi cucerirea cetăţii
Brăilei, care era raia turcească.
Desfăşurarea evenimentelor următoare a căpătat o altă întorsătură. Bătălia de pe
malurile Prutului s-a încheiat cu înfrângerea armatelor ruse, iar Petru cel Mare a trebuit să
încheie, cu marele vizir Mehmed Baltagi, pace. Nici una din cele două mari puteri nu
pierdea, ci tot ţara peste care se purtase războiul.
După terminarea bătăliei, turcii n-au vrut să creadă că trecerea spătarului Toma
şi a celorlalţi boieri de partea ţarului Rusiei s-a petrecut fără ştirea domnului Ţării
Româneşti. Convingerea turcilor a fost întărită de Constantin Cantacuzino „cilibiul”, „mult
învăţatul”, „scriitorul“, despre care mulţi se îndoiesc şi astăzi că ar fi otrăvit pe Şerban
Cantacuzino, fratele său, dar despre care nu se îndoieşte nimeni că a fost acela care a
canalizat ura sultanului împotriva nepotului său.
Neştiind ce se urzea la Constantinopol şi necunoscând că firele caierului tuturor
amărăciunilor sale plecau chiar din curtea palatului domnesc de la Bucureşti, Constantin
Brâncoveanu, cu câteva zile înaintea groaznicelor întâmplări, avusese cu totul alte
preocupări. Dorea să-l vadă însurat pe Radu, fiul cel mai mare. Cum mireasa, fata lui Antioh
Vodă Cantemir şi nepoata lui Dimitrie Cantemir, se afla la Constantinopol, Brâncoveanu
trimise pe domniţa Bălaşa, cea mai mică dintre cele şapte fiice ale sale, şi pe soţul ei,
Manolache Lambrino, să ducă marelui vizir, în dar, o blană de samur şi 4000 de galbeni,
cerându-i încuviinţarea acestuia pentru oficierea căsătoriei. În scrisoarea care însoţea
darurile, Constantin Brîncoveanu scria că „are teamă ca proiectata însoţire să nu fie rău
privită de Poartă, în care caz ar fi gata să anuleze căsătoria“.
„Nu ştiu ce să cred de voievodul Valahiei - zise Ali Paşa, vizirul, când citi
scrisoarea – să-l apreciez ca pe un om bun, deoarece îmi trimite daruri, sau văzând

663
toate pârele adunate împotriva lui, să cred că e om rău. Va trebui totuşi
supravegheat, pentru a lua măsurile cuvenite”.
Până la punerea în aplicare a măsurilor hotărâte, Vodă Constantin nu trebuia să
intre la bănuială, de aceea Ali Paşa îi răspunse: „Să celebrezi nunta cu fastul şi veselia
cuvenită, căci este Padişahul, prin mila lui Alah, în pace cu toţi vecinii şi n-are deci
nici Beiul Valahiei a se teme de nimic. Să se bucure toţi în linişte”.
Această bucurie n-au apucat s-o trăiască nici unul din Brâncoveni. În locul nunţii,
care nu s-a oficiat niciodată, familia lui Constantin Brâncoveanu a trăit momentele unei
cumplite tragedii.
În orăşelul lui Bucur, marţi 22 martie 1714, la vreme de chindie, o veste neplăcută
făcu repede ocolul mahalalelor: în oraş îşi făcuseră apariţia nişte turci. Din gură în gură,
ştirea a ajuns până la curtea domnească. Nedumeriţi, oamenii se întrebau: Ce-o fi iar?!…
Război?!… Domnie nouă?!… Nimeni nu putea da vreun răspuns.
Nici Vodă, care trebuia să afle primul, nu putea să se dumirească. De aceea şi-a
trimis pe uliţele oraşului iscoade, care să afle pricina sosirii turcilor. La căderea serii,
informatorii se dovediră atotştiutori. Venise Mustafa Aga, capugiul, unul din cei mai vechi
prieteni ai domnului.
Miercuri, 23 martie 1714, Vodă Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. În
această zi, alaiul domnesc îl conduse pe Mustafa Aga, cu fastul cuvenit, la curte. Domnul îl
primi în spătăria mare, iar în semn de respect, în ciuda anilor ce-i avea, se ridică cu
vioiciune de pe tron şi-l întâmpină de la jumătatea camerei. Urându-i bun venit, îl rugă să se
aşeze pe o sofa de catifea rubinie.
Dar Constantin Brâncoveanu rămase surprins când Mustafa capugiul îi răspunse
pe un ton puţin obişnuit că nu e timp de şezut. Apoi Mustafa îi explică, pe ocolite, lui
Brâncoveanu, că-i pare rău, dată fiind prietenia veche care-i leagă, să-i aducă o veste rea;
dar fiind voinţa padişahului şi deci şi a lui Alah, beiul trebuie să se supună…
Uitându-se în ochii celui care, uluit, începuse a desluşi rostul celor îndrugate,
capugiul continuă autoritar: „Nu-i aşa că te supui?”. Brâncoveanu, şoptind un „da” pe care
trimisul sultanului mai mult îl ghici, decât îl auzi, se pomeni deodată cu năframa neagră de
mătase pe umăr. Era semnul mazilirii.
Câţiva turci au fost trimişi în oraş să cheme la curte pe boierii divaniţi şi pe
mitropolitul ţării. Sosind, au fost invitaţi în spătărie, unde, din apropierea tronului pe care
cu câteva ore înainte stătuse Constantin Brâncoveanu, Mustafa Aga dădu citire firmonului
împărătesc, în virtutea căruia domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu Basarab, a
fost declarat hain şi mazilit, iar boierilor li se cerea ca prin semnături cu aplicarea sigiliilor
lor să răspundă cu viaţa de averea Brâncovenilor. După acest scurt şi formal ceremonial,
capugiul, însoţit de oamenii lui, sigilă vistieria unde se afla tezaurul ţării şi cămara unde se
afla averea domnului.
Vestea crudă adusese de la Mogosoaia şi pe doamna Maria cu fiicele ei.
Pregătirile pentru drumul calvarului fuseseră terminate în ziua de vineri, 25
martie. Puţinele bagaje, îngăduite să însoţească pe prizonieri, au fost rânduite cu grijă în
cele 5-6 carete, trase pe una din aleile grădinii. Apoi, unul câte unul, cei 12 Brâncoveni îşi
ocupară locurile. Ultimul care părăsi palatul, pe care nu avea să-l mai vadă vreodată, a fost
Constantin Brâncoveanu. Înainte de a urca în caretă, îi spuse lui Ştefan Cantacuzino, care-l
însoţea: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele

664
mele, facă-se voia lui, însă dacă sunt fructul răutăţilor omeneşti, Dumnezeu să ierte
pe duşmanii mei“.
În noapte, sub paza oamenilor lui Mustafa capugiul, Constantin Brâncoveanu,
doamna Maria, cei patru fii, patru gineri şi una din nurori, Anita Balş, fata marelui vornic
Ioniţă, soţia lui Constantin, cu micuţul ei fiu, numai de 7 luni, au ieşit pe Şoseaua Giurgiului,
pornind calea lungă, dar bătătorită, a Istanbulului.
Peste trei săptămâni a durat călătoria. La 17 aprilie, trăsurile au intrat în oraşul
frumoaselor moschei, l-au tăiat de-a curmezişul şi s-au oprit la poarta vestitei închisori
Yediculé. Despuiat până şi de haina care-i acoperise trupul ostenit, fostul domn al Ţării
Româneşti fu aruncat împreună cu fiii şi ginerii săi în cea mai întunecoasă celulă a temniţei.
Doamna Maria şi jupâneasa Anita Balş cu copilul ei au fost închise într-o cameră luminoasă
a unuia din turnuri.
În aceeaşi zi au început caznele pentru a-l face pe Brâncoveanu să mărturisească
unde-i sunt averile, la ce bănci şi în ce ţări are bani depuşi. Aproape două luni au ţinut
torturile: fier roşu pe piept, cercuri de metal înroşite în jurul capului, şi toate acestea în faţa
copiilor şi sotiei.
Pe la sfârşitul lui iunie, a fost transferat într-un palat, construit la Constantinopol,
în Vlahserai. Încrezător, Constantin Brâncoveanu mai nădăjduia că va putea recăpăta
domnia. Îşi aminti chiar că în anul 1703, refuzând să dea 50 de pungi cu galbeni muftiului
Fiez Effendi, care-şi mărita fata, mai fusese chemat la Constantinopol. În locul celor 50 de
pungi dăduse 250, însă, spre necazul duşmanilor săi, se întorsese la Bucureşti, cu domnia
confirmată pe viaţă. Speranţele îl făcură să creadă că acelaşi lucru s-ar fi putut petrece şi
acum. De aceea căută de îndată să reînoade firul legăturilor lui de afaceri cu Apostol Manu
din Sibiu, în privinţa unor sume de bani aflate la băncile din Viena şi Amsterdam, precum şi
a averii pe care o mai deţinea într-o mănăstire ştiută numai de el. Dar scrisorile au fost
interceptate de turci şi speranţele fostului domn se năruiră în câteva zile. La 28 iunie,
întreaga familie a fost din nou întemniţată la Yediculé şi torturile au reînceput. Cu cazna, au
fost mărturisite din nou alte averi. Dar oricât de multe ar fi fost declarate, turcii nu mai
dădeau crezare lui Constantin Brâncoveanu.
La 14 august i se făgădui eliberarea imediată şi poate şi domnia, dacă va arăta
unde sunt depuse cele 20.000 de pungi cu galbeni pe care sultanul bănuia că le are.
Cerându-i-se imposibilul şi sătul de atâtea chinuri, Constantin Brâncoveanu avu un moment
de revoltă sufletească. Blestemă cu voce tare atât pe marele vizir, cât şi pe sultan, umbra lui
Allah pe pământ. Acest lucru făcu ca în aceeaşi zi să i se semneze sentinţa condamnării la
moarte.
La orele 9, în dimineaţa de 15 august, piaţa de pe malul Cornului de Aur era plină
de musulmani. De jur împrejurul pieţei, şiruri de ieniceri, cu iataganele lor strălucitoare,
căutau să menţină ordinea în mulţimea adunată să ia parte la unul dintre cele mai barbare
spectacole. Peste drum de Galata, într-unul din chioşcurile Seraiului, se aflau sultanul şi
sfetnicii lui apropiaţi. Privirile tuturor erau aţintite către miilocul pieţei unde se găsea
călăul, cu sabia în mână, gata a îndeplini poruncile sultanului, ale muftiului sau ale marelui
vizir, Ali Paşa. Lângă ei, cei şase condamnaţi. Un semn din partea sultanului şi sângeroasa
tragedie începu fără niciun alt ceremonial. În aceeaşi clipă Brâncoveanu îşi îmbărbătă fiii,
spunându-le: „Fiţi viteji, feţii mei. Am pierdut tot ce am avut, măcar sufletele să ni le
mântuim.

665
 Căzu mai întâi capul lui Văcărescu, sfetnicul apropiat al voievodului, apoi urmă al
lui Constantin, al lui Ştefăniţă şi al lui Radu. Îngrozit, Mateiaş, fiul cel mai mic care abia
împlinise 14 ani, se aruncă în genunchi rugând pe sultan să fie iertat. „Dă-mi voie să-mi
trăiesc tinereţea – spuse el - mai bine vreau să fiu mahomedan, decât să mor
nevinovat”. Schiţând un gest de generozitate, sultanul îl întrebă pe fostul domn dacă
îngăduie fiului său să-şi schimbe religia, pentru a-şi păstra viaţa. Împietrită de atâta durere,
inima bătrânului tată nu putu fi înduplecată: „Nu – răspunse el răspicat – din sângele
Brâncovenilor nimeni nu şi-a pierdut credinţa. Să plătească nenorocitul acesta cu
viaţa, cinstea pe care voia s-o piardă”. Rămas ultimul, Constantin Brâncoveanu îşi plecă
singur gâtul sub paloşul călăului. După prima lovitură, capul rămase pentru o clipă
spânzurat de trupul care-l purtase timp de 60 de ani.
Tragedia Brâncovenilor luă sfârşit printr-un ceremonial, destul de folosit în acea
vreme la Istanbul. După ce trupurile au fost aruncate în apele zbuciumate ale Bosforului,
cele şase capete au fost aşezate în vârfuri de suliţe şi purtate pe străzile oraşului până seara
târziu.
A fost un domnitor înţelept, şiret totodată, ascunzându-şi acţiunile faţă de turci,
austrieci şi ruşi; a căutat de asemeni să-şi impună candidaţii lui în scaunul Moldovei, a fost
deci un om ambiţios şi iscusit, şi a domnit 25 de ani — e ultimul domnitor din ţările noastre
care reuşeşte să rămână în scaun atâta timp. După el va veni lungul şir de domni fanarioţi
care, în general, nu vor fi lăsaţi în scaun, de turci, decât vreo 2-3 ani la rând.
În timpul domniei sale a refăcut multe din clădirile şi bisericile înălţate din
vechime de neamul său, a construit multe noi monumente şi chiar a „inventat” un stil
(cunoscut azi sub numele de „stil brâncovenesc”) în care intră, pe lângă vechea tradiţie
locală sau balcanică, şi o anumită influenţă italiană, adusă bunăoară de unchiul său,
stolnicul Constantin Cantacuzino. Mânăstirea Horezu, în Oltenia, sau palatul Mogoşoaia de
lângă Bucureşti (frumos restaurat în secolul nostru de prinţesa Marta Bibescu, e azi
singurul monument civil mai vechi şi mai arătos din raza Bucureştilor) sunt reprezentative
pentru stilul brâncovenesc.
A fost, din punct de vedere cultural, o domnie de mare importanţă, continuând şi
încurajând dezvoltarea unor forme de expresie autohtone — deja sub unchiul său, Şerban
Cantacuzino, se începuse traducerea Bibliei în româneşte şi se înfiinţase Şcoala Domnească.

Bibliografie: C. Ucrain, N. Loghin, Tragicul sfârşit al Brâncovenilor în Magazin

istoric, anul II, nr.1(10), ianuarie, 1968;
Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed.
Humanitas, Bucuresti, 2002.

666
 DE LA FLORII LA SFINTELE SĂRBĂTORI DE PAȘTI
TRADIŢII ȘI OBICEIURI

Prof.înv.primar Haralambi Liuba

Liceul Cobadin – Constanţa
Sărbătoarea Floriilor este cunoscută în Bucovina sub denumirea de Duminica
Stâlparilor. De Florii prăznuim intrarea Mântuitorului în Ierusalim.
Obiceiuri de Florii - Obiceiul Lăzărițelor
În tradiţia românilor, o zi importantă este sâmbăta lui Lazăr, numită și Moșii de
Florii sau Sâmbăta Morţilor care pică în acest an în data de 12 aprilie. În sâmbăta lui Lazăr,
la sate, femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morţii, care așteaptă la poarta Raiului, să
revină pe pământ. Totodată, se practică datina Lăzărelului, practică care amintește de un
străvechi zeu al vegetaţiei ce murea şi renăştea la începutul fiecărei primăveri.
Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr. Învierea lui Lazăr este
simbolul învierii viitoare a neamului omenesc.
Obiceiri de Florii - ramurile de salcie
În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L
întâmpina tainic pe Hristos. Ele sunt sfinţite și puse la icoane. Se credea ca nu e bine sa
renunţi la aceste ramuri daca nu au venit celelalte Florii. Oamenii le puneau și pe pomii
fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Există credinţa că abia acum pomii prind putere să
rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii de teamă ca aceștia să nu ramană
fără rod.
Cel care se împărtășește de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorinţă
își va pune când se apropie de preot.
Tot acum se poate mânca peşte, deşi suntem în plin post al Paştelui, fiind zi de
dezlegare.
Şi morţii trebuie cinstiţi în această zi, în multe zone existând obiceiul curăţării
mormintelor, al stropirii lor cu apă sfinţită şi al împodobirii lor cu crenguţe sfinţite de
salcie.
O altă denumire dată sărbătorii de Florii este "Nunta urzicilor", pentru că în
această zi urzicile înfloresc şi nu mai sunt bune de mâncat.
În ajun de Florii, fetele nemăritate fierb busuioc în apă, la miezul nopţii, iar cu
aceasta se spală pe cap şi apoi o toarnă la rădăcina unui păr înflorit. În acest mod, se zice că
în scurt timp îşi vor întâlni alesul inimii. Datina spune că totul trebuie făcut înainte de
ivirea zorilor, pentru că altfel vor albi de tinere.
De Florii, se dau câteva ramuri de salcie la vite ca să mănânce, iar livezile și viile
sunt împodobite ca să dea roade bogate. Tradiţia mai spune că așa cum va fi vremea de
Florii, așa va fi și în prima zi de Paști.
Tradiții și obiceiuri în săptămâna mare sau săptămâna patimilor
Săptămâna Mare, ultima săptămână a Postului Paștelui, numită și Săptămâna
Patimilor, are menirea de a pregăti credincioșii pentru Înviere.
Pentru a simţi bucuria pascală trebuie să ne pregătim în această săptămână atât sufletul,
cât și trupul, înăsprind postul pe cât ne stă în putinţă măcar în aceste ultime zile, care sunt
și cele mai importante din Post. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria lui

667
Dumnezeu se revarsă și peste cel care a venit abia în ceasul al unsprezecelea ca și peste cel
care a venit încă din ceasul întâi la Hristos.
Postul Negru este ţinut în credinţa că Dumnezeu îl va feri pe cel care posteste de
toate bolile, îl va face să fie sănătos și să-i meargă bine tot restul anului și-l va ajuta la
necazuri și nevoi.
Pentru Săptămâna Patimilor sunt caracteristice următoarele tradiţii:
- păstrarea liniștii, a tristeţii generale;
- respectarea strictă a postului;
- interdicţia unor importante lucrări casnice;
- îngrijirea locuinţelor și curăţenia prin curţi;
- întreruperea provizorie a lucrărilor principale în câmp;
- confecţionarea hainelor noi pentru sărbătoare;
- tăierea vitelor și păsărilor pentru sărbători;
- împărtășirea la biserică;

BIBLIOGRAFIE
Creștin Ortodox – http://w.w.w creștinortodox.ro /paște /florii
Credinţa Ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. Daniel, Mitropolitul
Moldovei și Bucovinei, Iași 2007, Ed. Trinitas
Intrarea Domnului în Ierusalim – http://w.w.w creștinortodox.ro
/sărbători/duminica floriilor
Radu Anton Roman, Sărbătoarea Paștilor, Editura Paideia.
Săptămâna Patimilor – http://w.w.w creștinortodox.ro /paște /florii

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. Cilibiu Daniela Ramona

Lic. Teoretic “Nicolae Iorga” Brăila

Ca alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare

care au originea în tradiţii străvechi şi de credinţe şi superstiţii legate de ciclul
anotimpurilor.
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru. Se
mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va
ploua va fi un an secetos. Un alt obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori
în această zi, aşa cum Ioan Botezatorul boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot
parcursul anului.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a
fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la

668
slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
precum şi flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după
amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou.
Cel mai important moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că
prima persoană care urmează să fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată
viaţa.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint.
Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă
îmbelşugată.
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este
simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului
ignoranţei. Unii obişnuiesc să păstreze restul de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul
anului când au vreo problemă gravă.
O credinţă răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea
Învierii, porţile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedaţi în timpul
Săptămânii Luminate ajung cu siguranţă în rai.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea
Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a
înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de
patruzeci de zile, până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se
întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele
zone se obişnuieşte să se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă
încondeiate, închistrate, muncite, pictate, împistrite.
Circulă şi numeroase legende despre ouăle roşii. În unele, Maica Domnului,
hăituită, fie face ouă roşii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe urmăritori, fie
transformă pietrele pe care le aruncau aceştia în ouă roşii.
Altă legendă povesteşte că, la răstignirea lui Hristos, Sfânta Maria pune un coş cu
ouă sub cruce ca să-i îmbuneze pe soldaţi, iar acestea sunt înroşite de sângele
Mântuitorului. Se mai spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l
s-au transformat în ouă roşii. O altă legendă povesteşte că vestea Învierii lui Iisus a fost
primită cu neîncredere de unii: o precupeaţă care vindea ouă în piaţă a zis că ea va crede
doar atunci când ouăle se vor înroşi, iar ouăle s-au înroşit pe loc. Ouăle simbolizează şi
reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate erau dăruite primăvara, ca simbol
al renaşterii, încă din era pre-creştină. În Egiptul antic, oul era simbolul legământului vieţii
şi reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. Pasca se coace de către gospodinele
creştine doar o dată pe an, de Sfintele Paşti.Ea are o formă rotundă pentru ca se crede că
scutecele lui Hristos au fost rotunde.Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe
margini cu aluat împletit.În momentul în care se pune în cuptor, femeile de la ţară fac
semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului, spunând: “Cruce-n casă/ Cruce-n piatră/
Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Precistă pe fereastră.”
Legenda Pascăi spune că în timp ce predica împreună cu Apostolii, Iisus a fost
găzduit de un om foarte primitor, care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum,
669
fară ştirea lor.Întrebându-l pe Hristos când va fi Paştele, Mântuitorul le- a spus ca atunci
când vor găsi pâine în traistă. Căutând, Apostolii, au găsit în traistă ce le pusese acel om. De
atunci femeile fac pască.
Mielul îl simbolizează pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care s-a jertfit pentru
păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Rugăciunile pentru binecuvântarea
mieilor datează din secolul al VII lea. Ulterior, mielul fript a devenit felul principal al mesei
de Paşte.
Sărbătoarea Paştelui, sărbătoarea luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în
prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de
familie.
Sfintele Paşti – sărbatoarea vieţii – marchează miracolul Învierii Domnului, iar
actele de purificare din Saptămâna Luminată readuc echilibrul şi armonia creştinilor.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE FLORII ŞI PAŞTI

Prof.dr. Laura-Diana Manolache

Colegiul de Industrie Alimentară “Elena Doamna”Galaţi

De ceva timp simţim că încep să dispară anumite tradiţii şi obiceiuri, fie că sunt
de sărbătoarea Floriilor, fie sunt legate de vopsitul ouălor sau încondeierea acestora sau
chiar de Învierea Domnului. Mă întreb adesea dacă este bine să ne uităm tradiţiile şi
obiceiurile, deci să fim mai “săraci” spiritual, sufleteşte şi moral. În cele ce urmează voi
prezenta câteva obiceiuri legate de Florii şi de vopsitul ouălelor.
Obiceiuri de Florii - Sărbătoarea Floriilor este cunoscută în Bucovina sub
denumirea de Duminica Stâlpărilor. De Florii prăznuim intrarea Mântuitorului în Ierusalim.
Ca şi obiceiuri de Florii putem aminti:
Obiceiul Lazăriţelor Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr.
Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc.
În popor se crede că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu
Dragobete, Cap de Primavară. Potrivit tradiţiei, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la
păscut, lăsând-o pe mama-sa să facă plăcinte. Urcând într-un copac să ia muguri pentru
animale, îşi aduce aminte de plăcinte. Se grăbeşte să coboare, cade şi moare. Potrivit
legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, există obiceiul ca în această sâmbătă,
femeile de la ţară să facă ofrandă de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post. În
sâmbăta Floriilor, la casele gospodarilor colindă fetele din localitatea respectivă , purtând
pe cap cunune cu flori de câmp. În colindele lor se povesteşte despre moartea nefericită şi
despre înmormântarea unui tânăr pe nume Lazăr. Una dintre fete, care poartă numele de
Lăzăriţa, se îmbracă în mireasă. În cântec, Lăzăriţa deplânge drama lui Lazăr şi spune că
acesta i-a cerut mamei să-i facă azima şi aceasta nu i-a îndeplinit dorinţa; atunci tânărul s-a
dus cu oile la pădure, s-a suit pe o creangă să scuture frunze pentru oi, dar a început să bată
vântul. Atunci creanga s-a rupt, iar el a căzut şi a murit. L-au găsit cele trei surori ale lui, l-
au adus acasă, l-au scăldat în lapte dulce şi l-au înmormântat. Profesorul Ion Ghinoiu afirma
că în ajunul sau în sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit Lăzăriţa, care

670
era structurat după modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma că Lăzăriţa era un ceremonial la
care participau numai fetele.
Colindatul - În sâmbăta Floriilor copiii colindă la vecini şi la prieteni cu crenguţe
de salcie sfinţite la biserică de preotul satului. În colindul lor se regăsesc urări de bine şi de
sănătate. Cântecele copiilor povestesc din generaţie în generaţie despre Iisus, Cel care a fost
primit cu slavă şi cu ramuri de măslin şi de finic în Ierusalim de mulţimile care, peste o
săptămână, l-au răstignit. Colindătorii sunt primiţi de gazde cu multă bucurie. În cinstea lor,
gazdele îşi împodobesc casa cu salcie sfinţită, îşi exprimă optimismul, speră şi spun cu
credinţă: "Vă aşteptăm şi la anul!". Bătrânii satului respectă tradiţia şi colindătorii sunt
răsplătiţi cu ouă albe, nefierte, pentru a fi vopsite de Sfântul Paşte.
Obiceiri de Florii - ramurile de salcie În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de
salcie la biserică, pentru a-l întâmpina tainic pe Hristos. Ele sunt sfinţite şi puse la icoane.
Se credea că nu e bine să renunţi la aceste ramuri dacă nu au venit celelalte Florii. Oamenii
le puneau şi pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Există credinţa că abia acum
pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama că
aceştia să nu rămână fără rod. În ziua de Florii, stupii erau împodobiţi cu ramurile de salcie
sfinţite, ca albinele să se bucure de binecuvantarea divină. În unele sate, mâţişorii erau
aruncaţi în curte când începea să bată grindina. Însă, ramurile de salcie aveau în principal
menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate. Ramura de salcie sfinţită era utilizată şi
în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriti
de diferite boli. Bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele. Exista şi
obiceiul ca părinţii să-şi lovească copiii cu nuieluşa de salcie, când veneau de la biserică.
Credeau că aşa vor creşte sănătoşi şi înţelepţi.

Ouăle de Paşti- vopsirea şi încondeierea

Din marţea Săptămânii Mari, dar mai ales în zilele de joi, vineri şi sâmbătă, în
toate gospodăriile bucovinene se vopsesc ouăle roşii de Paşti.
Obiceiul folosirii ouălor colorate în practicile de renovare a timpului primăvara,
când se serba, odinioară, Anul Nou, ţine de mitul cosmogonic al oului primordial, pe care îl
găsim şi în unele legende bucovinene.Preluate de creştinism, ouăle roşii simbolizează
sângele vărsat de Fiul Domnului întru mântuirea omenirii şi miracolul renaşterii Sale,
devenind elementul definitoriu al sărbătorii pascale.
În Bucovina ouăle de Paşti sunt numite cu un termen generic "merişoare" şi erau,
la început, colorate numai în roşu ("roşete") pentru ca mai târziu să se răspândească şi
practica vopsirii în galben ("galbinete"), în verde ("verdete"), în albastru ("albăstrele") şi în
negru ("negrete"). Altă dată, culorile se obţineau numai din plante ce erau puse la macerat
în Duminica Floriilor. Astăzi acest obicei este în mare parte pierdut, femeile folosind culori
acrilice pentru vopsirea tuturor ouălor de Paşti.Cele mai frumoase ouă de Paşti, care fac şi
acum faima Bucovinei, sunt ouăle închistrite, numite impropriu ouă încondeiate. Tehnica
uzitată este aceea a păstrării culorii de fond şi constă în trasarea pe ou a unor desene, cu
ajutorul cerii de albine topită, şi scufundarea succesiva în băi de culoare (galbenă, roşie şi
neagră). Unealta folosită se numeşte chişiţă şi este un beţisor de lemn ce are fixată la unul
din capete o pâlnie minusculă confecţionată din alamă, prin care este petrecut un fir de păr
de porc. La sfârşit, după "scriere" şi "îmbăiere", oul se încălzeşte puţin şi, cu ajutorul unei
cârpe, de asemenea uşor încălzită, se îndepărtează straturile de ceară, punându-se în
evidenţă desenul. Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt crucea
671
Paştelui, floarea Paştelui, cărarea ciobanului sau cărarea rătăcită, braul şi desagii popii,
braduţul, frunza de stejar, albina, peştele, coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua
ciobanului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, "patruzeci de clinişori", creasta cocoşului,
broasca, fierul plugului, uliţa satului, grebla, etc.
În trecut culorile utilizate se obţineau din plante, fierbându-se frunzele, florile,
coaja sau tulpina acestora.Culori (vegetale)erau: roşu: din coaja de măr dulce, frunze şi flori
de măr dulce, roiba, flori de sovârf, coaja de măcieş ; albastru: din flori de viorele; verde:
din frunze de nuc, coajă de arin, coajă şi mugur de măr pădureţ, floarea-soarelui ; galben:
din coji de ceapă, coajă de lemn pădureţ, coajă de lemnul câinelui, coajă de mălin; negru
(ouăle negre simbolizează durerea lui Iisus): din coaja verde a nucilor, coajă şi fructe de
arin, etc.
Încondeierea ouălor de Paşti se începe cu împărtirea câmpurilor ornamentale de-
a lungul şi de-a latul oului. Aşa se ajunge la două, patru, şase, opt sau chiar mai multe
suprafeţe, cu ajutorul liniilor trasate. Aceste linii cât şi primele motive trasate cu ceară
încălzită ce se scurge din vârful condeiului, acoperă unele părţi din suprafaţa albă a oului.
Oul este introdus apoi într-o baie de culoare galbenă, după care se scoate şi se usucă. Acum
începe "scrisul" altor motive de culoare galbenă; apoi se continuă cu roşu şi, de obicei, se
termină cu negru sau altă culoare închisă. La sfârşit, oul se usucă prin încălzire uşoară şi se
sterg liniile de ceară. Astăzi, închistrirea ouălor a devenit o afacere prosperă.

ÎNVIEREA DOMNULUI, SĂRBĂTOAREA SUFLETULUI

Prof. Mateaş Mărioara, Liceul Teoretic “ Onisifor Ghibu”, Oradea

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinismului, dogma

fundamentală a credinţei creştine. Este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a
comuniunii, a sufletului. În noaptea Învierii creştinii se bucură de o stare harică deosebită,
de o părtăşie specială cu semenii şi cu Dumnezeu, putem vorbi de o ţâşnire deplină a vieţii
dumnezeieşti în sufletul nostru, in existenţa noastră creştină.
Pe de o parte, această bucurie amestecată cu o uimire desăvârşită o putem
percepe cel mai bine privind cu atenţie la două din icoanele ortodoxiei şi anume cele care
se numesc "Coborârea de pe Cruce" şi "Plângerea de Îngropare". De ce aceasta? Pentru că
nu putem înţelege deplin bucuria ucenicilor fără a cunoaşte drama lor, fără a pătrunde în
atmosfera acelor zile întunecate, când "Mirele s-a luat de la ei".
Pe de altă parte, Învierea este bucuria sufletului, care nu e nici trecătoare, nici ne-
deplină, e bucuria prin excelenţă, pentru că e bucuria eternă şi deplină. De aceea, în
noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist, nimeni nu ar trebui să plângă, căci toate
motivele de intristare apar acum fără însemnătate faţă de biruirea morţii.
Învăţătura centrală şi pivotul de susţinere a religiei creştine este, fără îndoială,
Învierea Domnului, de aceea Apostolul Pavel spune: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Cor. 15, 14).

672
 Majoritatea creştinilor acceptă taina Învierii, l-au primit pe Iisus ca mântuitor
personal, dar puţini sunt cei care şi vieţuiesc creştineşte, care îl iau drept model in viaţa pe
Hristos. În schimb, sunt mulţi oameni care nu acceptă adevărurile Învierii, iar unii dintre
aceştia, în special iudeii, nici nu vor să comunice pe această temă.
Redescoperirea şi retrăirea de către fiecare generaţie de oameni, a acestui fapt
colosal si irevocabil al Învierii Domnului, explică durata creştinătăţii de acum două mii de
ani şi până astăzi şi care va dura până la sfârşitul veacurilor. Mai mult, acest lucru capătă o
semnificaţie aparte pentru faptul că Învierea Domnului nu este numai o simplă readucere a
unui mort la viaţă, ceea ce nu este deloc simplu, aşa cum se poate observa in cazul invierilor
lui Lazăr, prietenul Domnului, a fiicei lui Iair sau a fiului văduvei din Nain, este vorba de o
altfel de moarte, pentru păcatele lumii şi o altfel de Înviere, de un altfel de trup al lui Iisus,
de un trup transfigurat.
Învierea Domnului este modelul şi forţa învierii tuturor oamenilor, la a doua
venire a Sa: “Eu sunt Învierea şi viaţa, in adevar, a zis El” (In, 11, 25). Învierea face referiri
nu numai la fiinţa umană, ci este vorba de toată creaţia lui Dumnezeu: "Iată, Eu toate le fac
noi…, şi va fi un cer nou şi un pământ nou", zice Mântuitorul.
“Mântuitorul a refăcut chipul divin din om, lepădând în mormânt, in dimineaţa
Învierii, trăsătura pătimitoare. Din momentul morţii si al Învierii Domnului, istoria omenirii
intră în perioada eshatologică, iar Împărăţia, aflată deocamdată în transcendent, tinde să
înglobeze treptat toată creaţia. În Hristos cel Înviat începe transfigurarea lumii, dar această
transfigurare nu se descoperă decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinţeniei”,
ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Învierea Domnului ne dăruieşte, pe de o parte, o victorie asupra păcatului, pe de
altă parte, o biruinţă asupra morţii insăşi. Mai mult, această mare taină ne aduce la o stare
harică de trăire cu Dumnezeu care este fără de păcat si fără de moarte, cu Hristos, noi
păşim în veşnicie!
Aşadar, Învierea Domnului este, prin excelenţă, darul îndumnezeirii naturii
noastre omeneşti şi al participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, mai presus
de fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar in viziunea unor părinţi ai
Bisericii, nu e altceva decât „o trăire a luminii dumnezeieşti şi o pregustare a Împărăţiei
Cerurilor, o transfigurare anticipată”. Este acel «faţă catre faţă» îndreptat spre eternitate,
când “Dumnezeu coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu“.

Originea sărbătorii Sfintelor Paşti

Deoarece Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei Sale
şi garanţia mântuirii noastre, era firesc ca incă de la început comemorarea acestei Învieri să
constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii. La câteva zile după
intrarea Sa solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi
a fost pus în mormânt. După trei zile, adică duminica dis-de-dimineaţă, El a Înviat ca un
biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi cele hotărâte, asa cum
se poate vedea şi în iconomia divină, pentru mântuirea neamului omenesc.
Cultul creştin, îndeosebi cel ortodox, împlineşte prin aceasta "a sâmbetelor
împărăteasa şi doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare a sărbătorilor", nu numai o
simplă comemorare istorică, ci retrăieşte întreaga dramă zguduitoare a morţii şi învierii lui
Hristos, ca prin aceasta creştinii să-şi însuşească învăţătura Domnului şi lucrarea
673
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Acest caracter special al sărbătorii învierii
Domnului nostru Iisus Hristos se observă foarte bine în slujbele legate de această
sărbătoare.
Obiectul acestei sărbători creştine este, deci, încă de la început, amintirea vie a
patimii, a morţii si a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a făcut "începătură a
învierii celor adormiţi" (I Cor. XV, 20). - Părintele Aruppala Gheevarghis.
Postul Sfintelor Paşti este o perioadă a pocăinţei. În tot acest timp întreg spaţiul
eclezial se schimbă, de la rânduiala slujbelor şi până la culoarea veşmintelor liturgice.
Astfel, doar în Postul Mare acoperămintele cu care se înveşmântează Biserica, începând cu
Sfânta Masă, şi până la odăjdiile preoţeşti sunt de culoarea neagră sau de culoare închisă.
„În perioada Postului Mare întreaga Biserică îmbracă o haină a smereniei, a
doliului, a pocăinţei. Sunt înlocuite perdelele albe, draperiile şi mai ales acoperămintele de
pe Sfânta Masă şi de pe celelalte mese din cadrul Bisericii tocmai pentru ca ambianţa din
Biserică să fie cea care ne ajută spre smerenie, spre pocăinţă. Vom face metanii şi ne vom
pregăti deja de acum până la Paşti pentru ca urcând Dealul Golgotei să vedem deja Lumina
Învierii”, a explicat Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
Culoarea acoperămintelor din Biserici şi a veşmintelor preoţeşti se schimbă în
noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Obiceiuri si tradiţii de Sfintele Paşti

Pasca
Pasca reprezintă un cozonac special care se coace o singură dată pe an, de Sfintele
Paşti. Gospodinele creştine coc cozonacul, fie sub formă rotundă, fie dreptunghiulară,
asemeni mormântului în care a fost aşezat Mântuitorul.
Trecerea pe sub masa, in Vinerea Mare
În fiecare an, în Vinerea Mare, coborâm în mormânt, împreuna cu Hristos, pentru
ca, mai apoi, să şi înviem împreuna cu El. Această coborâre şi ridicare din groapa morţii se
face în chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins
trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf.
Sfântul Epitaf este un obiect de cult confecţionat din pânză de in, mătase sau
catifea, pe care se află imprimată sau pictată icoana punerii in mormânt a Domnului Iisus
Hristos. Epitaf este un nume compus din două cuvinte greceşti, "epi tafos”, care înseamnă
"pe mormânt”. El reprezintă un fel de pecete aşezată pe Sfântul Mormânt al Domnului. Deci,
trecerea pe sub el închipuie chiar intrarea în Sfântul Mormânt, cel dătător de Viaţă.
Credincioşii sărută Sfânta Evanghelie si Sfânta Cruce, care sunt aşezate pe Sfântul
Epitaf, după care trec pe sub masă. De cealaltă parte a mesei se află Sfânta Cruce, aşezată
sub policandru cu o zi în urmă, în cadrul Deniei din Joia Mare.
Unii credincioşi trec pe sub masă o singura dată, închipuind unicitatea Jertfei
Fiului lui Dumnezeu, iar alţii trec pe sub masă de trei ori, în amintirea celor trei zile în care
trupul lui Hristos a şezut in mormânt.
Despre Lumina Sfântă
Lumânarea este nelipsită de la slujbele bisericeşti. În noaptea de Înviere oamenii
merg la biserică cu lumânări pentru „a lua lumină”. Dacă în Biserică nu sunt lumânări
aprinse, nu poate avea loc Sfînta Liturghie, de aceea preotul aprinde o lumânare, apoi
îndeamnă credincioşii: „Veniţi de primiţi lumina!”.
674
 Lumânarea aprinsă îndeplineşte un rol deosebit în viaţa creştină. Ea radiază
lumină, şi totodată ne trimite cu gândul la Dumnezeu.
Simbolistica ouălor la români, de Paşti
Ouăle de Paşti, potrivit tradiţiei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra
săptămână a Postului Mare, numită şi "miercurea Paresimilor". Exista obiceiul ca la
înroşirea ouălor in această zi acestea nu se stricau până la Paşti. Acum se alegeau ouăle
pentru masa de Paşti şi ouăle ce urmau sa fie înroşite. Chiar dacă ele erau alese în aceasta
zi, vopsitul lor avea loc în joia din săptămâna de dinaintea Sfintelor Paşti, însă, niciodată în
Vinerea Mare.
Încondeierea sau "împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia
românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor
pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific romanească.
In tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti simbolizează sângele Domnului şi
ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de
sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru)
vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-
a suferit Hristos pe cruce. Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din
mormânt şi a Înviat, precum puiul din găoace.
Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinitaţii primordiale şi se face după reguli
precise: persoana mai în vârsta (de obicei bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului
ţinut în mână de partener, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă “Hristos a Înviat”, la care
se răspunde cu “Adevarat a Înviat”.
În Bucovina, cojile ouălor de Paşti, sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le poarte
la "Blajini" (fiinţe imaginare, încarnări ale copiilor morţi nebotezaţi, al căror loc de vieţuire
se află la "capătul lumii", aproape de Apa Sâmbetei). În felul acesta, şi Blajinii ştiu că pentru
toţi creştinii a venit Sărbătoarea Sfintelor Paşti.
În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se
agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbatorii sporeşte cu o podoabă de acest fel.
În Maramureş, zona Lăpuşului, dimineaţa, în prima zi de Paşti, copiii (până la
vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda
dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează
gospodarilor "Sărbători pascale fericite”. La aceasta sărbătoare, pragul casei trebuie trecut
mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să fie armonie tot restul anului.
În dimineaţa zilei de Paşti, copiii se spală pe faţă cu apă proaspătă de la fântână,
în care s-au pus un ou roşu şi fire de iarba verde.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o semnificaţie
nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria, împăcarea şi
lumina în suflet.

675
 SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI-OBICEIURI ŞI SIMBOLURI

Înv. Bărbosu Lenuţa

Şcoala Gimnazială „Gheorghe Cioată” Todireşti, jud. Vaslui
Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează
evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează
începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei
Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima lună plină după
echinocţiul de primăvară. Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de
semnificaţia spirituală cât şi de tradiţii :oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale, slujba de
sâmbătă seara cu primirea luminii, salutul "Hristos a înviat!", "Adevărat a înviat!". Paştele
este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de bucurie.
Cuvântul Paşte provine din ebraică de la „pesah”care semnifică „trecere”.Evreii
numesc Pesah sărbătoarea libertăţii sau a azimilor, sărbătoarea lor anuală în amintirea
evenimentelor relatate în Biblie. Învierea Domnului a coincis cu Paştele evreilor în anul 33
d.Hr.
Săptămâna Mare
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se
rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda,
până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa. Săptămâna începe cu
Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim şi se încheie cu Duminica
Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri
ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile au devenit zile de post de-a lungul
întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a
rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de
credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru. Se
mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va
ploua va fi un an secetos. Un alt obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori
în această zi, aşa cum Ioan Botezatorul boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot
parcursul anului.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a
fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
precum şi flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint.
Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă
îmbelşugată.

676
 „Troparul Pascal”sau „Hristos a înviat” este imnul caracteristic pentru
sărbătorirea Paştilor(a Învierii Domnului). Este utilizat ca refren între versetele din Psalmi,
dar este folosit şi separat. Troparul este adesea cântat de trei ori consecutiv.
Lumânarea de Înviere
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este
simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului,
ignoranţei . După ce slujba de la biserică ia sfârşit, oamenii se îndreaptă spre casele lor.
Mulţi oameni păstrează restul de lumânare şi, la necaz, boală, supărare sau vreme de
furtună o aprind pentru a-i ajuta.
Pasca se coace de către gospodinele creştine numai o data pe an, de Sfintele Paşti.
Ea are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la
mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. In momentul în care se
pune în cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Legenda
legată de originea pascai spune că Iisus Hristos a fost găzduit de un om ospitalier care i-a
ascuns paine în traistă ca să aibă ce să mănânce pe drum. Apostolii au vrut să ştie când va fi
Paştele şi Iisus le-a spus că va fi Paşte ori de câte ori vor găsi pâine în traistă. Se spune că
femeile au început să facă pască din acel moment.
Multe dintre obiceiurile pascale sunt legate de ou. Ouăle roşii simbolizează
mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa. De aceea atunci când se sparg
ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste
formule se pot folosi ca formule de salut timp de patruzeci de zile, până la Înălţarea În
acelaşi timp, oul simbolizează viaţa eternă, fertilitatea, renaşterea şi norocul. În Antichitate,
ouăle erau vopsite în diferite culori şi oferite cu ocazia venirii primăverii, simbolizând
astfel revenirea naturii la viaţă, urmată de explozia cromatică specifică.
Tradiţia spune că Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, este ziua în care
gospodinele vopsesc ouăle în roşu sau în alte culori, după preferinţă. Culoarea roşie este
însă cea mai folosită deoarece reprezintă sângele lui Iisus Hristos, răstignit pe cruce, pentru
mântuirea omenirii. Se spune că dacă ouăle sunt înroşite în Joia Mare, nu se strică tot anul.
Mielul
În România, toate familiile servesc la masa de Paşti carne de miel preparată sub
diverse forme. Mielul este simbolul Mântuitorului Iisus, care s-a jertfit pentru păcatele
lumii şi a murit pe cruce, ca un miel nevinovat.
Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre
toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic impărătesc cu data schimbătoare,
primul fiind Duminica Floriilor. Intregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde
de Sfintele Paşti. Paştile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină. Invierea Domnului a
fost si rămane inima spiritualitatii ortodoxe.

Bibliografie:
Sfintele Paşti, broşură, Editura Sinapsis Publishing Projects, Cluj-Napoca, 2014
Sărbătoarea Paştelui, broşură, Editura Sinapsis Publishing Projects, Cluj-Napoca,
2014

677
 PAŞTELE LA ROMÂNI - TRADIŢII ŞI SEMNIFICAŢII

Cătălinoiu Constantina Alina

Școala profesională Constantin Argetoianu Argetoaia

Conform cercetărilor efectuate de Vatican, cuvântul “Paşte” derivă din “pesah”

(ebraică), care semnifică trecere. Paştele este sărbătoarea creştin-ortodoxă, care anunţă
Învierea Domnului Iisus Hristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea
păcatelor. Pentru creştini, această sărbătoare comemorează Învierea lui Iisus Hristos, fiul
lui Dumnezeu. Rolul lui Iisus este semnificativ pentru sărbătoarea pascală, el devenind
simbolul binecuvântării pentru oameni prin sacrificiul său. Odată cu reînvierea lui Hristos,
creştinii sărbătoresc începerea unui nou an liturgic, agrar şi sufletesc. Creştinii ţin cel mai
lung post al anului, cel de 40 de zile, pentru a se curăţa de păcatele trupeşti şi de cele
sufleteşti, pentru a se ruga la cele sfinte şi pentru a comemora moartea, sacrificiul şi mai
apoi învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Ultima săptămână a postului Paştelui este cea mai importantă perioadă, fiind
rezervată pentru căinţă şi comemorare. În această săptămâna mare, tradiţia este ca toate
gospodinele să facă curăţenie generală în casă, în curte şi grădini, ca simbol al renaşterii.
Foarte multe tradiţii de Paşte sunt păstrate şi acum, fiind foarte aşteptate de toţi românii.
Tradiţiile debutează cu săptămâna mare, care începe de la duminica Floriilor,
atunci când Iisus Hristos intră în Ierusalim, şi se termină cu duminica Paştelui, atunci când
Hristos învie. În această săptămâna se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se
fac ouă roşii şi cozonaci, drob de miel şi pasca. Această săptămână simbolizează chinurile
prin care trece Mântuitorul, de la trădarea lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe
dealul Golgota, urmată de moartea lui şi încheiată cu Învierea.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură,
pentru a se sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se
vopsesc ouăle, deoarece se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra
fără ca să se strice. Dacă se doarme în această zi, tradiţia spune că respectivul va fi leneş tot
anul.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de
flori la biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de trei ori, semnificând poticnirile pe
care le-a avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire.
Tot acum foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi
Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi
se împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai
spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va
ploua, va fi unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului, care spune că cel care se va
scălda în apa rece de trei ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe oameni şi chiar şi pe
Hristos în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a
asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie,
dar şi acasă, pentru a avea lumina în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
– anafura sfinţită şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare

678
la biserică, pentru a le pune acasă la icoane. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând
noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un
ban de argint, şi se spală cu această apă pentru a fi rumeni în obraji ca oul, pentru a fi tari ca
banul şi pentru a avea belşug.
Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia,
fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit al
acestei sărbători este dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de
mântuire, cât şi de tradiţii: oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte – (cozonac,
pască, miel), slujba de sâmbată seara cu luarea luminii.
Lumânarea de Înviere - Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an,
este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a
Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare
care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că
este mereu alături de noi. Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără
să ardă este aşteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din
Sfântul Mormânt, aprinzând candela aşezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde
cele două mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă
Lumina Sfântă miilor de pelerini care aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează
şi de unul singur, strălucind ca un fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în
biserică, precum şi lumânările unora dintre pelerini. În noaptea de Înviere fiecare
credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de
pe masa Sfintului Altar. Aceasta lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra
morţii şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Puteri deosebite i se atribuie,
ea fiind păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni sau mari primejdii. În unele
părţi ale ţării, după ce această lumânare este aprinsă în biserică, este adusă acasă, este
stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică numărul anilor casei
respective. De asemenea, există superstiţia că dacă lumânarea de la slujba Învierii va
rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorinţele purtătorului ei se vor împlini. Alţii afumă
cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.
Coşul cu ouă al Maicii Domnului - În creaţiile folclorice româneşti, se povesteşte că
în Sâmbăta Paştelui, Maica Domnului s-a dus cu un coş cu ouă la soldaţii care-i păzeau
trupul lui Iisus. Când ea a pus coşul jos, o picătură de sânge a căzut de pe mâna
Mântuitorului şi toate ouăle s-au înroşit. De atunci, spune traditia, au început să fie vopsite
ouăle de Paşte. Şi se mai spune că nu se vor strica niciodată, oricât timp ar fi ţinute în casă.
Există credinţa că cei care ciocnesc ouă, se întâlnesc pe lumea cealaltă. Ouăle simbolizeaza
şi reîntinerirea, primăvara. În Egiptul antic, oul era simbolul legământului al vieţii, şi
reprezenta, totodată, sicriul ori camera mortuară. În tradiţia noastră populară, ouăle de
Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din
gospodărie, îi apără de rele pe oameni. Simbolul ouălor roşii vine de la patimile lui Isus
Hristos. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus Hristos care s-a scurs pe
cruce pentru mântuirea lumii şi în acelaşi timp, mormântul lui Iisus Hristos, care s-a

679
deschis la învierea sa din morţi. De aceea, când ciocnesc ouăle, dar şi când se salută,
creştinii îşi spun: "Hristos a înviat! Adevărat a înviat!".
Câteva simboluri şi semnificaţii utilizate pentru încondeierea ouălor sunt:
linia dreaptă verticală = viaţa;
linia dreaptă orizontală = moartea;
linia dublă dreaptă = eternitatea;
linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea;
linia uşor ondulată = apa, purificarea;
spirala = timpul, eternitatea;
spirală = legătura dintre viaţă şi moarte.
Pasca se coace numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Legenda spune că Iisus,
umblând cu Apostolii, a fost foarte bine primit de un om, care la plecare le-a dat şi pâine
pentru drum, fără ca aceştia să bage de seamă. În timp ce mergeau, Apostolii l-au întrebat
pe Iisus când cade Paştele, iar acesta le-a răspuns: "Când veţi găsi pâine de grâu în traistele
voastre". De atunci, femeile pregătesc pasca numai din făina curată de grâu, cernută printr-
o sită deasă. Ea are o formă rotundă, la mijloc o cruce şi este împodobită pe margini cu
aluat împletit. Pasca de Paşte reuneşte semnificaţii complexe, pornind de la simbolistica
ingredientelor (grâul - simbol al renaşterii) şi a formei (rotundă - deoarece se spune că
mantia lui Iisus avea aceasta formă, sau dreptunghiulară - după forma mormântului lui
Iisus) pentru a condensa ideea biruinţei vieţii asupra morţii. Corelată cu simbolurile
renaşterii şi regenerării incluse în caracterul acestei sărbători, pasca devine un aliment cu
virtuţi revitalizante şi revigorante pentru cei care o consumă. Conform tradiţiei, cojile
ouălor folosite la pregătirea acesteia trebuie să fie aruncate într-o apă curgătoare, iar
înainte de a fi pusă în cuptor, se rostesc cuvintele "Cruce-n casă, / Cruce-n piatră, /
Dumnezeu cu noi la masă, / Maica Precista pe fereastră".
Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi
renaşterii întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau
împreună cu aceasta. Întrucât cozonacii sunt asociaţi şi cu sărbătoarea Crăciunului sau alte
sărbători religioase, simbolistica lor pascală este puţin diminuată faţă de cea legată de
pască, dar rămâne valabilă reprezentarea ritualică a jertfei Mântuitorului, prin stropirea
cozonacului cu vin sfinţit, la biserică.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a
murit asemeni unui miel nevinovat. De-a lungul şi de-a latul întregii lumi creştine, mielul de
Paşte reprezintă un simbol statornic, ale cărui semnificaţii se regăsesc încă din cartea
Genezei, atunci când lui Avraam i s-a cerut să îşi sacrifice fiul. Simbolul mielului este asociat
cu Iisus Hristos odată cu Ioan Botezătorul, ale cărui cuvinte sintetizează pe de-a întregul
rolul şi importanţa Mântuitorului: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii".
Din timpuri străvechi, se consideră că un miel ieşit cuiva în drum, în preajma zilei de Paşte,
prevestea noroc şi împliniri. Într-o semnificativă superstiţie europeană, se credea că
diavolul se poate preschimba în orice fel de animal, cu exceptia sfântului miel. S-a ajuns
până acolo încât, în secolul al VII-lea, călugării benedectini au compus o rugăciune specială,
consacrată binecuvântării mieilor. Câteva secole mai târziu, aceasta rugăciune a fost
adoptată de către papă, friptura de miel devenind, apoi, un fel de mâncare consacrat la
masa înaltului pontif.

680
 De fapt, obiceiul de a se sacrifica şi mânca un miel cu ocazia Paştelui este legată
de ieşirea poporului evreu de sub stăpânirea egiptenilor, ce a anticipat jertfa lui Iisus
Hristos pe cruce, un eveniment ce a marcat izbăvirea fiinţelor umane de sub povara
păcatului. În cadrul Paştelui creştin, friptura de miel reprezintă, aşadar, un fel de mâncare
ritual, având darul de a aduce aminte şi de a sublinia sacrificiul lui Iisus, păcatele noastre
asumate de el, şi învierea sa, promiţând renaşterea noastră întru Dumnezeu.
Astfel, sărbatorile pascale sunt pentru credincioşi momente sfinte de preamărire
a lui Dumnezeu şi de înnoire spirituală. Ele sunt ţinute de oameni, deoarece încă de la
creaţie, Dumnezeu le-a sădit în fire predispoziţia de a fi în legătură cu El, adică de a fi o
făptură religioasă care caută pe Creatorul său pentru a-l binecuvânta şi a-i întări puterile
sale spirituale şi fizice.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia
Szabo, Lucian_Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion

TRADIŢII ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI ÎN PERIOADA SĂRBĂTORILOR PASCALE

ÎN DIFERITE ZONE DIN ROMÂNIA

Prof. POPESCU MONICA

LICEUL ”MATEI BASARAB”, CRAIOVA, DOLJ

Paștele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinătăţii. Sfintele
Paști - sărbătoarea vieţii - marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare
din Săptămâna Luminată readuc echilibrul și armonia creștinilor. Obiectul acestei sărbători
creștine este amintirea vie a patimii, a morţii și a învierii lui Iisus Hristos.
Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea luminii și a bucuriei, și-a păstrat până în
prezent farmecul și semnificaţia, fiind un moment de liniște sufleteasca și de apropiere de
familie.
Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasa, cât și de tradiţiile și simbolurile
pascale: oul vopsit, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paște - cozonac, pască, miel, și slujba
de sâmbătă seara în cadrul căreia creștinii primesc lumina sfântă.
Credincioşii ortodocşi au felurite obiceiuri de Paşte care diferă de la o zonă a ţării
la alta.
În Oltenia obiceiurile sunt puţin diferite faţă de celelalte regiuni. Paştele
presupune reîntoarcerea oamenilor la Dumnezeu.
Potrivit tradiţiei, femeile nu au voie să doarmă în Joia Mare, altfel vor dormi tot
anul. În această zi, se spune că sufletele celor trecuţi în nefiinţă se întorc la casele lor, iar în
fiecare gospodărie este aprins focul pentru cei morţi.

681
 În zona Olteniei, bărbaţii încondeiază ouăle. Este una dintre cele mai
reprezentative tradiţii practicate. Tot aici, ouăle sunt dăruite la masa de Paşte de către fini,
naşilor iar feciorii le oferă fetelor la hora satului.
În dimineaţa de Paşti, după ce credincioşii vin de la Biserică cu lumânarea aprinsă
nu au voie să intre în casă până nu se culege din grădină iarbă verde şi se pune pe scările
casei.
Masa de Paşti trebuie să fie încărcată cu bucatele tradiţionale. Pe lângă ouă roşii
gospodinele mai pregătesc şi faimoasa ciorbă de bureţi, cunoscută în alte zone ca ciorbă de
miel.
În a doua zi de Paşti, fetele se îmbracă cu zăvelci, marame lucrate şi poale.
Acestea îşi demonstrau măiestria în domeniul ţesutului şi a cusutului în faţa întregului sat.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe în Moldova, unde
tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie.
Un element central al acestor sărbători Pascale la moldoveni îl reprezintă pasca.
Gospodinele fac pasca dis de dimineaţă, după care o duc la Biserica pentru a fi sfinţită în
noaptea de Înviere. Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură sau
cunoscutul paşti.
În Transilvania
Sărbătoarea Paștelui își are obiceiurile și tradiţiile ei, în funcţie de cultura și
civilizaţia fiecărei naţiuni sau a unei comunităţi etnice. Transilvania, prin statutul de
confluenţă a culturilor occidentale cu cele orientale, este locul unde biserica catolică și
reformată se întrepătrunde cu cea ortodoxă și greco-catolică.
În Banat, obiceiurile de Paște sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar și aici
se practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac.
În dimineaţa de Paşte, credincioşii trebuie să se spele pe faţă cu apă în care au
fost puse un ou roşu – pentru obraji rumeni, un bănuţ de argint – pentru belşug, şi un fir de
iarbă – pentru prosperitate. Masa din prima zi este un bun prilej de reunire a familiei, cu
respectarea unui ritual. La micul dejun din prima zi de Paști se practică tradiţia tămâierii
bucatelor, apoi fiecare mesean primește o linguriţă de paști, adică vin și pâine sfinţite.
În Dobrogea, încă se mai păstrează tradiţiile şi obiceiurile sărbătorilor
Pascale neatinse, neschimbate sau adaptate la noile vremuri.
În noaptea de Înviere, toţi românii merg la biserică pentru a lua lumina Sfântă.
După slujba de Înviere de la miezul nopţii are loc prima masă de Paşte în familie, atunci
cânt gospodinele aşează pe masă bunătăţile pregătite.
În a doua zi de Paşte, finii merg în vizită la naşi, unde duc bucate alese (o sticlă de
vin, un cozonac sau un tort) pentru a sărbătorii împreună Paştele.
BIBLIOGRAFIE
Filipoiu, Maria (2009) - Tradiții creștine și ritualuri populare românești, Editura
Paideia
Ghinoiu, Ion (2008) - Mica enciclopedie de tradiții românești - Sărbători. Obiceiuri.
Credințe. Mitologie, Editura Agora
Kiseleff, Beatrice (1998) - Paștele - obiceiuri, legende și mâncăruri tradiționale,
Editura Elis
*** (2011) - Paștele la Români. Rețete de post și pentru masa de Înviere (ediţie de
chioșc), Editura House of Guides Publishing Grup

682
 ÎNVIEREA DOMNULUI, NADEJDEA INVIERII NOASTRE

Dascălu Liliana Irina, Liceul Tehnologic „Constantin Ianculescu” Cârcea, Dolj

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creștinilor, dogma
fundamentală a credinţei creștine. Este o sărbatoare a bucuriei, a luminii divine, a
comuniunii, a sufletului. În noaptea Învierii, creștinii se bucură de o stare harică deosebită,
de o părtășie specială cu semenii și cu Dumnezeu.
Învierea este bucuria prin excelenţă, pentru ca e bucuria eternă și deplină. De
aceea, în noaptea Învierii, nimeni nu ar trebui să fie trist. Căci toate motivele de întristare
apar acum fară însemnătate faţă de biruirea morţii.
Învăţătura centrală a religiei creștine este, fără îndoială, Învierea Domnului. De
aceea, Apostolul Pavel spune: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea
noastră, zadarnică și credinţa voastră" (I Cor. 15, 14). Fără Înviere n-ar fi fost nici altar, nici
preoţi, nici credinţă, iar botezul nu ar fi avut nici o semnificaţie.
Învierea este un fapt istoric, real și irevocabil, o siguranţă absolută a creștinilor că
Iisus a murit, luând cu el păcatele lumii, a înviat și este în Ceruri de-a dreapta Tatălui.
Învierea Domnului sau Sfintele Paști înseamnă trecerea Mântuitorului de la
moarte la viaţă. Este o realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută şi
constată de mulţi martori.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea este făgăduinţa făcută de Iisus încă
din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa
divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele
căderii în păcat sunt depăşite din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine
lucrătoare în momentul în care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste
roade.
Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul
celor două mii de ani, în viaţa religios-morală, în operele de cultură, de artă, în
descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale sau generale ale
Bisericii.
Învierea Domnului este modelul și forţa învierii tuturor oamenilor, la a doua
venire a Sa: “ Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
(Ioan, 11, 25).
Această făgăduinţă divină, de îndeplinirea căreia trebuie să fim siguri, ne face să
cântăm în noaptea de Paşti plini de entuziasm: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul
să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Canonul Învierii). Şi bucuria noastră este pe
deplin justificată, fiindcă înviind Hristos ne dă şi nouă siguranţa învierii. Învierea Domnului
ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Ne dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa
moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea are ultimul cuvânt, ci viaţa.
Învierea Domnului, în viziunea unor părinţi ai Bisericii, nu e altceva decât „o
trăire a luminii dumnezeiești și o pregustare a Împărăţiei Cerurilor, o transfigurare
anticipată”.

683
 Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii
de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să
mărturisim alături de semenii noştri că „Hristos a înviat!”.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, București, 1990
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Braniște, Prof. Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de
cunoștinţe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993
http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/sfintele-pasti-70676.html

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

PÎNZARU MIHAELA şi OBOROCEANU CONSTANTIN,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „OCTAV BĂNCILĂ” CORNI, JUDEŢUL BOTOŞANI

Neamul moldovenesc este bogat în tradiţiile pe care le posedă. Cu ajutorul lor

devenim deosebiţi și unici.
Unele dintre cele mai importante tradiţii și obiceiuri sunt cele legate de
sărbătorile pascale cu tot ceea ce aduc ele.
Postul Paștelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos. În această
perioadă postul continuă chiar cu o mai mare intensitate. Se obişnuiește ca zilele acestei
săptămâni să fie petrecute în post și rugăciune (bătrânii chiar post negru) mâncând câte
puţin , seara, doar pâine şi fructe uscate şi nu beau decât apă de izvor.
In Săptămâna Mare se face curăţenie generală în gospodarii. Curţile sunt
măturate, șurile sunt curăţate de gunoaie, gardurile sunt reparate, șanţurile sunt curăţate
de nămol și adâncite. Casele trebuie sa strălucească de curăţenie pentru ca ele "te blestema
dacă Paștile le prind necurăţate".
Fiecare zi a săptămânii mari are o mare încărcătură și semnificaţie liturgică
precum și obiceiuri specifice:
Duminica Floriilor: Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul
moment din viaţa Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca împărat. Duminica
Floriilor este precedată de sâmbăta lui Lazăr, zi în care Biserica pomeneşte minunea
învierii din morţi a lui Lazăr săvârşită de către Domnul Iisus Hristos. Primirea triumfală ce I
s-a făcut Domnului Hristos, Care a intrat în Ierusalim ca împărat smerit, împlinind o
proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată de această minune premergătoare.
În această zi, denumită şi Duminica Stâlpărilor, se sfinţesc, prin rugăciune şi
stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar slujitorii
Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de fenic şi de măslin cu care a fost întâmpinat

684
Mântuitorul. Cu acestea, după ce au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii
împodobesc icoanele.Salcia este mereu înflorită în această perioadă a anului, o expresie a
fertilităţii şi a reînvierii naturii. De asemenea, se spune că e bine să te încingi cu aceste
ramuri de salcie ca să nu te doară mijlocul. Cu ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi
vegetaţiei de primăvară, apicultorii înconjoară în ziua de Florii stupii, iar ţăranii, convinşi
de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngroapă sub brazdă. în tradiţia populară exista
credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat
într-o punte, ajutând-o pe Fecioara Măria să treacă apa unui râu.
Deniile
Unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe creştine sunt
Deniile. Ele se ţin în Postul Mare al Paştilor. Mai frecventate de lume sunt Deniile din
Săptămâna Mare, care atrag o mulţime de credincioşi.
Deniile sunt slujbe de seară. Ele se ţin după orele 18-19 (în limba slavă cuvântul
denii înseamnă zilnic). Şirul emoţional, triumfal, al Deniilor din Săptămâna Mare începe în
seara din Duminica Floriilor. Apoi, de luni până vineri, în ziua cumplită a răstignirii, preoţii
rostesc rugăciuni rituale, cântări, citesc fragmente liturgice din Vechiul Testament.
In lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc si se văruiesc casele
iar mobilierul este spălat și reparat. În această zi e pomenit Iosif cel prea frumos, care a fost
vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi unor neguţători Ismailiteni, după cum 1-a vândut Iuda
pe Mântuitorul tot pe 30 de arginţi, evreilor. E pomenit şi smochinul cel neroditor, la care
Mântuitorul venind flămând şi negăsind roade, 1-a blestemat, iar smochinul s-a uscat pe
loc.
La slujba de marţi e pomenită pilda celor 10 fecioare, dintre care cinci fiind
înţelepte, au avut untdelemn de ajuns pentru candelele lor - adică fapte de milostenie - cu
care au ieşit întru întâmpinarea mirelui; iar cinci fiind nebune n-au avut untdelemn şi s-au
stins candelele lor, iar Domnul nu le-a mai primit.
Până miercuri, inclusiv, sunt permise muncile în câmp. După aceasta zi bărbaţii
trebăluiesc pe lângă casă, ajutându-și nevestele la treburile gospodărești.
În cadrul Deniilor de miercuri este pomenită femeia păcătoasă, care aflând că
Mântuitorul se afla în casa lui Simon Leprosul, a luat un vas cu mir înmiresmat, al cărui preţ
era 300 de dinari, ca să-i toarne pe capul Lui şi cu părul capului ei ştergea lacrimile ce-i
picau din ochi pe picioarele Domnului. Faptă pentru care a fost dojenită de Iuda
Iscarioteanul spunându-i că « mai bine s-ar fi vândut şi banii dobândiţi s-ar fi împărţit
săracilor », iar Mântuitorul i-a răspuns: « Las-o pre dânsa că spre îngroparea Mea a făcut
aceasta ! Pre săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pre Mine, nu mă aveţi pururea. »
Joia Mare, numită şi Joia Patimilor sau Joia Neagră, este ultima joi din Postul
Paştelui. Bătrânii povestesc despre această zi că în credinţa populară reprezenta termenul
final când femeile trebuie să termine de tors cânepa.
Există credinţa că în cursul zilei de Joia Mare nu este bine să dormi, căci cine
doarme în această zi va rămâne leneş un an întreg
Joia Mare este considerată o zi binefăcătoare şi apărătoare a morţilor. Toate
slujbele, pomenirile şi parastasele care au început în prima sâmbătă a Postului Mare,
durează numai până în Joia Mare. În unele locuri se duc la biserică băuturi şi mâncăruri,
care se sfinţesc şi se dau de pomană, pentru sufletul morţilor. În alte părţi se împart la
biserică colivă şi colaci. Joia Mare este ultima zi din Postul Mare, zi în care se pomenesc
morţii. Din această cauză, în unele zone se numeşte şi Ziua Morţilor.
685
 Este ziua in care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi pascale:
cozonacii cu nucă și pasca cea mai importanta coptură rituala a Paștelui. Tot în această zi se
face și înroşirea ouălor de Paşti, afirmându-se ca ouăle roşite şi fierte în această zi nu se
strică pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată.
În decursul Săptămânii Mari sunt trei privegheri. Cea mai însemnată e în noaptea
de Joia Mare, când se citesc cele 12 evanghelii, care alcătuiesc un tablou complet al
suferinţelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea și moartea Sa pe Cruce.
În unele părţi fetele care merg la slujba religioasă iau o sfoară şi fac câte un nod
după citirea fiecărei evanghelii. Când se duc acasă şi se culcă, pun această sfoară sub pernă,
fiind încredinţate că îl vor visa pe cel care le este predestinat.
Din Joia Mare până în ziua de Paşti, nu se mai trag clopotele la biserici, ci numai se
toacă.
Vinerea Mare (Prohodul) se mai numeşte şi Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor
sau Vinerea Seacă. Conotaţiile legate de aceste denumiri sunt date de ceea ce se întâmplă în
această zi: se numeşte Vinerea Paștilor pentru că este ultima vineri dinaintea Paştelui;
Vinerea Patimilor deoarece în această zi a pătimit şi a fost răstignit Iisus; Vinerea Seacă,
pentru că cei mai mulţi români au obiceiul de a posti Postul negru (nu mănâncă şi nu beau
nimic toată ziua); Vinerea Mare, pentru că este ultima vineri din Săptămâna Mare. Postul
Negru este ţinut în credinţa că Dumnezeu îl va feri pe cel care posteşte de toate bolile, îl va
face să fie sănătos şi să-i meargă bine tot restul anului şi-1 va ajuta la necazuri şi nevoi.
Legenda spune că pe cel care posteşte nu-1 va durea niciodată capul şi acesta va şti cu trei
zile înainte când va muri. Femeile ţin în mod special la respectarea vinerilor în general, în
credinţa că Sf.Vineri le-ar aduce un mare necaz dacă ar coase, ar ţese, ar toarce sau ar albi
cămăşi în cursul acestei zile.
Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinătăţii: atunci a fost răstignit Mântuitorul.
De aceea, în această zi, în orice biserică şi rit creştin din lume nu se oficiază slujba
Liturghiei. Liturghia însăşi înseamnă jertfă şi se consideră că nu se pot aduce două jertfe în
aceeaşi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgică. În schimb, vineri seara se oficiază Denia
Prohodului, una dintre cele mai spiritualizate, dar şi "spectaculoase" denii. Mai întâi, tineri
şi bătrâni, în lanţ neîntrerupt, trec pe sub masa plină de flori, masă ce simbolizează
catafalcul Domnului. Pe ea este aşternut Sf. Epitaf precum şi Evanghelia împreună cu
Crucea. Apoi, preoţii şi credincioşii cântă împreună Prohodul.
Sâmbăta e prăznuită pogorârea Domnului în Iad, scoţând neamul omenesc din
stricăciune şi trecându-1 în viaţa cea veşnică. Sâmbătă seara, în ţinuta de sărbătoare,
îmbrăcaţi cu haine noi, așa cum cere tradiţia, oamenii merg la slujba de Înviere, unii din
credinţă, alţii din obișnuinţă.
Lumânarea, poate cel mai important simbol al Învierii, reprezintă biruinţa vieţii
asupra morţii și a binelui asupra răului.
După ce iau Lumina Sfântă, unii credincioși se îndreaptăspre cimitir, singurul
moment cu adevărat sacru al începutului de Paște petrecut la ţară. Cimitirul se transformă
într-un spectacol de lumini plăpânde, invers proporţionale, uneori, cu credinţa mâinilor
care le-au așezat pe mormintele rudelor.
Tradiţia spune ca, după slujbă, lumânarea trebuie adusa acasă aprinsă.
Lumânarea de la Înviere nu se aruncă, ci este păstrată cu sfinţenie pentru a fi aprinsă la
necazuri. Conform credinţei populare, lumânarea de Înviere se aprinde in fata unei icoane
în caz de primejdie sau necazuri mari, la cutremure și vreme rea.
686
 Duminica Învierii, învierea Domnului din morţi, care e praznicul praznicelor şi
sărbătoarea sărbătorilor.
Dimineaţa, in ziua de Paște, toţi ai casei, ca sa fie sănătoși și să aibă spor în tot
ceea ce fac, trebuie să se spele pe faţă cu apa dintr-o cană în care s-au pus un ou roșu și un
ban de argint. De regulă, cel mai mic al casei sau cel care se spală ultimul ia banul și oul
după ce se spală.
Întorşi de la biserică, membrii familiei se aşează la masă, gustând mai întâi din
ouăle şi pasca sfinţite. După ce îşi potolesc foamea ciocnesc câte un pahar de băutură. Ouăle
se ciocnesc după un anumit ritual: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte
capul oului de capul oului ţinut în mână de un comesean, în timp ce rosteşte cunoscuta
formulă « Hristos a înviat!», la care se răspunde cu: «Adevărat a înviat !». După credinţa
populară, e bine de ţinut minte cu cine ai ciocnit întâi pentru că, dacă din întâmplare te
rătăceşti în vreo pădure, n-ai decât să-ţi aminteşti cu cine ai ciocnit întâi de Paşti, şi imediat
găseşti drumul pe unde ai venit. Masa din prima zi de Paşti este un prilej de reunire a
familiei, decurgând după un adevărat ritual. De pe masa de Paşti nu pot lipsi: ouăle roşii,
caşul de oaie, salata cu ceapă verde şi ridichi, drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu
brânză sau smântână , fiecare dintre felurile de mâncare având o semnificaţie aparte, cu
conotaţii biblice și în același timp aducătoare de bucurie și îndestulare celor care le
consumă.
Timp de 40 de zile până la Înălţarea Domnului în orice împrejurare, creștinii se
salută cu « Hristos a înviat! », răspunsul fiind «Adevărat a înviat!». Bucuria se citește în
sufletele și pe feţele tuturor.

Bibliografie:
Ghinoiu I. -1997, Obiceiuri populare de peste an- Editura Fundaţiei Culturale
Române, București,
George Brăiescu- Panorama teatrului folcloric

687
 TRADITII PASCALE DIN MOLDOVA

VĂRVĂRUC MIHAELA şi MURARU AMALIA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „OCTAV BĂNCILĂ” CORNI, JUD.BOTOŞANI

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie. În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor
de Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În
mod oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşti. Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna
Patimilor" şi începe în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui
Iisus în Ierusalim. Săptămâna Patimilor comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi
moartea Lui. În acestă ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe
numite "Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui
Iisus. Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează
crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În acestă zi, se ţine "post negru", adică nu se
mănâncă nimic.
Tradiţiile şi obiceiurile din zona de Nord-Est a României (Moldova) sunt unele
dintre cele mai frumoase şi emoţionante obiceiuri cu care se mândreşte ţara noastră.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clăteasca faţa
cu apa şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogăţii.
Un element central al tradiţiilor de Paşte la moldoveni îl constituie pasca. Aceasta
este făcută cu multa sfinţenie de gospodinele care se pregătesc în prealabil printr-un ritual
de curăţire şi rugăciune. Ea este preparată numai cu ingrediente alese şi “curate”. Pasca se
sfinţeşte la biserică, în noaptea de Înviere – la care participă toţi sătenii – şi este mâncată
prima la trezire, în loc de anafură sau Paşte.
Spre deosebire de alte zone unde la miezul nopţii se cântă doar tradiţionalul
“Hristos a înviat”, care marchează Învierea Mântuitorului, în Moldova momentul este
însemnat şi cu împuşcături sau pocnituri. Acestea au rolul de a alunga spiritele rele.
Fetele nemăritate se duc în noaptea de Înviere la biserică şi spală clopotniţa cu
apă curată, iar în dimineaţa Paştelui se spală cu ea pe faţă pentru a fi pe placul băieţilor
neînsuraţi din sat. Conform tradiţiei, feciorii care nutresc sentimente pentru fete
nemăritate trebuie să meargă la casele lor şi să le dăruiască un ou roşu.
Încondeierea şi înroşirea ouălor sunt alte ritualuri nelipsite din regiunile
moldoveneşti, iar bucatele tradiţionale din miel şi cozonacii tradiţionali ieşiţi din mâinile
pricepute ale gospodinelor umplu masa până la refuz..
Moldova este una dintre puţinele regiuni din România care se mai poate lăuda în
secolul al XXI-lea cu păstrarea şi perpetuarea valorilor tradiţionale.

688
 COPIII ŞI SĂRBĂTORILE

Prof. Nanu Tanța - Școala Gimnazială Nr. 31, Constanța

Lucrarea surprinde reflecţiile personale ale unui profesor cu câteva decenii la

catedră, ale unui părinte a doi copii, a unui creștin care încearcă să devină, cu fiecare zi,
ceva mai bun, reflecţii în urma unor lecturi sau trăiri directe.
Activitatea didactică ar putea fi structurată ţinând cont de marile sărbători
creştine: Paştele şi Crăciunul sau de cele laice, cu caracter public sau nu: 1 Decembrie, 15
Ianuarie, 24 Ianuarie, 8 Martie, 1 Mai, 1 Iunie etc.
Ora de educaţie religioasă reprezintă o cale de familiarizare a copilului cu marile
sărbători creştine. În acelaşi timp, orele de educaţie muzicală, de educaţie plastică, de
abilităţi practice, activităţile extraşcolare şi extracurriculare contribuie la educarea elevilor
de vârstă şcolară mică în spiritul unei tradiţii pedagogice îndelungate, care recunoaşte
valoarea instructivă, educativă, emoţională a sărbătorilor.
Consider că omul este făcut să tânjească după sărbători, pentru că fără bucurie,
fără iubire, fără înţelegere, viaţa ar fi săracă, întunecoasă, inautentică. Cu siguranţă, cel mai
bine ştiu să se bucure copiii. Nefiind copleşiţi de cele „lumeşti”, de griji şi temeri de tot felul,
ei ştiu să se bucure din plin, ei nu se plictisesc niciodată. Bucuria lor de viaţă este bucuria
de a fi. Trebuie să prelungim cât putem mai mult această stare de puritate.
Sărbătorile religioase sunt, sau ar trebui să fie, un prilej de bucurie şi de împăcare
sufletească.
Copiii iubesc sărbătorile naţionale, dar şi pe cele creştineşti, nu pentru latura lor
simbolică, religioasă, ci pentru latura aceea care implică ludicul, magicul, povestea. Ei
aşteaptă cu încredere, în fiecare an să participe la încondeierea ouălor, să treacă ”pe sub
masă”, să ia lumină în Noaptea Învierii.
Sărbătorile, prin toate formele de manifestare şi de exprimare, creează amintiri
de neuitat pe care omul le va preţui toată viaţa. Ele întreţin şi sentimentul apartenenţei la o
familie, la o comunitate. Ele sunt deosebit de importante în păstrarea şi transmiterea
tezaurului cultural autentic.
Prin urmare ne revine nouă, oamenilor mari, profesori, părinţi, datoria nobilă, de
a face ca sărbătoarea Paștelui să fie pusă, la loc de mare cinste, în inimile copiilor. Aşa se
vor împlini. Aşa îi vom educa, sădind cele mai bogate şi mai frumoase daruri în adâncurile
sufletului, pentru a fi cei mai răsfăţaţi și mai sănătoși copii ai lumii acesteia.

689
 TRADIŢII DE PAŞTE LA ROMI

Prof. înv. primar Dragomir Steluţa

Şcoala Gimnazială nr. 31 Constanţa

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Aceasta este ziua în care, casa trebuie să fie curată, masa trebuie încărcată cu
bucate alese specifice ( cozonaci, ouă roşii, vin, produse din carne de miel), fiecare dintre
acestea având o semnificaţie aparte.
Paştele este pentru toate neamurile de romi singura sărbătoare din an pe care o
celebrează „viii şi morţii laolaltă”. La întoarcerea de la biserică, în noaptea de Paşte, romii
merg la cimitir pentru a duce lumină morţilor, cu care stau până dimineaţă. Aceasta pentru
că este noaptea învierii morţilor şi a deschiderii cerurilor, noaptea în care îţi poţi vedea
viitorul, poţi comunica cu spiritele morţilor.
De la biserică se merge acasă, copiii sunt treziţi din somn, iar după primul cântat
al cocoşilor, sunt scoşi cu picioarele goale pe iarbă, li se dă paşte, vin şi peşte, ca să fie iuţi
tot anul. Se merge apoi din nou la cimitir, pe la ora 10, cu mâncare împărtăşită, care se dă
de pomană. Din respect pentru morţi, cimitirul este împodobit ca într-o zi de sărbătoare.
Mielul de Paşte, gătit în casele romilor, are un gust deosebit, pentru că femeile
rostesc descântece când îl prepară.
Romii dau explicaţii speciale pentru fiecare fel de mâncare ritualică: carne de miel
pentru a fi curaţi şi uşori ca mielul, peşte ca să fie iuţi ca el. În prima zi de Paşte nu se face şi
nu se mănâncă mămăligă, pentru a nu deveni moi ca mămăliga.
În serile de Paşte se face „jocul ţigănesc al Paştelui”, ritual de iniţiere premarital,
petrecere cu lăutari, desfăşurată, de obicei, pe un câmp. La joc merg şi tinerii şi bătrânii.
Cavalerii romi merg la mamele tinerelor cu câteva zile înainte pentru a le cere permisiunea
de a-şi lăsa fetele la joc. Fetele vin însoţite de mamele lor.
„Paştele spoitoresc”, sărbătoare fundamentală a romilor spoitori, se desfăşoară la
o săptămână după Paştele ordox. El reuneşte semnificaţia pascală cu aceea a Gurbanului
musulman. Mielul este sacrificat fie pentru însănătoşirea cuiva bolnav din familie, fie
pentru protecţia familiei de necazuri şi boli.
Indiferent de etnia celui care sărbătoreşte, bucuria Învierii este o bucurie eternă
şi deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a
arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din
mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a eliberat pe noi moartea
Mântuitorului.”
Lumina Învierii nu este lumina unui fulger, ci o lumină statornică, de o adâncime
necuprinsă. Este căldura dragostei lui Dumnezeu. Prin ea a început raiul comuniunii eterne
şi depline între noi şi Dumnezeu.
Bibliografie:
Grigore, D., Sarău, Ghe., 2006, Istorie şi tradiţii rrome, Organizaţia Salvaţi Copiii,
Bucureşti

690
 OBICEIURI DOBROGENE DE PAŞTI

prof. Maria Cheltuianu

Şcoala Gimnazială Nr. 31 Constanţa

Dobrogea este una dintre zonele care mai păstrează încă nealterate tradiţiile şi
obiceiurile. Perioada Paştelui este încărcată de sărbătoare, fie că celebrează Învierea
Domnului, ori venirea primăverii. Înaintea Paştelui, de Paşte şi dupa Paşte, dobrogenii sunt
preocupaţi cu respectarea tradiţiilor, ţinute şi interpretate cu stricteţe de ritual, căci de
aceasta depinde prosperitatea întregului an. Dobrogea sărbătoreşte Cucii, Olaria, Lazarelul,
Paparuda, Caloianul.
Cucii reprezintă un ceremonial de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în
prima zi după Lăsatul Secului de Paşte. Sarbatoarea Paştelui nu este una izolată, ci
antrenează un întreg ciclu de sărbători şi evenimente, care fac să se individualizeze, clar, în
calendar, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sărbatori, de la intrarea în Postul
Mare până la Pogorarea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în termeni
bisericeşti, a Triodului şi a Penticostarului. Pe planul culturii populare, începerea Postului
Mare este marcată prin distracţia care se face înainte de post.
Între datinile de Lăsata Secului, se individualizează obiceiul “Cucii”, specific
Dobrogei (mai demult) şi satelor din şesul Dunarii. Astăzi obiceiul este sporadic întalnit.
Acum obiceiul este o paradă a maştilor de cuci şi cucoaice, urmat de o bataie şi de hora. În
vechime este atestat un obicei mai amplu, în trei părti. Prima se desfăşură în dimineaţa zilei
de Lăsata Secului, când cucoaicele (flăcăi travestiţi în femei), cutreierau satele simulând
bătaia cu chiuliciul (un bici în vârful căruia atârna o opincă ruptă). A doua parte a obiceiului
o constituia o piesă care o avea în centru pe “bunica cucilor”, în jurul căreia se adunau, în
mijlocul satului, miri şi mirese, ciobani şi ciobăniţe, vânatori şi vraci, constituind o parada
zgomotoasă. Dupa ce trageau trei brazde simbolice, în forma de cerc, unul dintre ei (de
obicei mirele) era udat cu vin.
Seara se desfăşura ultima parte a carnavalului, când măstile erau rupte de pe cap,
se tranteau la pămant, se calcau în picioare şi se striga:“Să piara cu tine. Tot ce-i rău în
mine. Şi să fie luminat. Cum am fost înturnat.” Sfârşitul era, fireşte, hora.
Olaria – practicat la Lăsata Secului - Obiceiul constă în aprinderea pe dealuri a
unor focuri din resturi vegetale sau din furajele consumate de animale în timpul iernii,
simbolizând purificarea vechii vegetaţii, pentru a face loc unei vegetaţii noi şi prospere.
Rostogolirea pe dealuri a roţilor de căruţă înfăşurate în paie, simbolizând cursul soarelui pe
cer, simboliza şi purificarea a tot ce a fost rău pentru comuniune. Obiceiul este înca
practicat în satele din Nordul regiunii.
Lazarelul este o sărbatoare care se ţine înaintea Paştelui, în Sâmbăta Floriilor,
aceasta mai numindu-se şi Sâmbăta lui Lazăr. Lazăr sau Lăzărica este un zeu al vegetaţiei
care moare şi renaşte în fiecare an, primăvara, simbolizând regenerarea naturii. La
ceremonial participă copiii, responsabili cu dansul ritualic şi femeile care formează grupul
de colindatori.

691
 Scenariul obiceiului vorbeşte despre Lazăr care moare într-un accident în padure,
fiind plecat să aducă hrană pentru animale. Mama sa şi surorile fecioare îl bocesc straşnic,
drept pentru care din mormântul sau se înalţă un copac falnic, cu ramuri bogate. Se mai
spune despre Lazăr că ar fi frate cu cucul, de care s-a rătăcit, de atunci strigându-se
neîncetat unul pe altul.
Lazarul creştin, fratele Mariei şi Martei, este săracul înviat din morţi de Iisus,
minune care i-a determinat intrarea solemnă şi entuziastă in Ierusalim, unde a fost
întâampinat cu ramuri de palmier.
Acest eveniment se sărbătoreşte în Duminica Floriilor, dupa învierea lui Lazar din
Sâmbata Floriilor. Cine nu ţine obiceiul şi nu serbează Ziua lui Lazăr, nu are un an de bun
augur şi se mai umple şi de pistrui.
Lazarelul este o sărbatoare care se ţine înaintea Paştelui, în Sâmbăta Floriilor,
aceasta mai numindu-se şi Sâmbăta lui Lazăr. Lazăr sau Lăzărica este un zeu al vegetaţiei
care moare şi renaşte în fiecare an, primăvara, simbolizând regenerarea naturii. La
ceremonial participă copiii, responsabili cu dansul ritualic şi femeile care formează grupul
de colindatori.
Scenariul obiceiului vorbeşte despre Lazăr care moare într-un accident în padure,
fiind plecat să aducă hrană pentru animale. Mama sa şi surorile fecioare îl bocesc straşnic,
drept pentru care din mormântul sau se înalţă un copac falnic, cu ramuri bogate. Se mai
spune despre Lazăr că ar fi frate cu cucul, de care s-a rătăcit, de atunci strigându-se
neîncetat unul pe altul.
Lazarul creştin, fratele Mariei şi Martei, este săracul înviat din morţi de Iisus,
minune care i-a determinat intrarea solemnă şi entuziastă in Ierusalim, unde a fost
întâampinat cu ramuri de palmier. Acest eveniment se sărbătoreşte în Duminica Floriilor,
dupa învierea lui Lazar din Sâmbata Floriilor. Cine nu ţine obiceiul şi nu serbează Ziua lui
Lazăr, nu are un an de bun augur şi se mai umple şi de pistrui.
Paparuda este un obicei practicat în a treia zi de Paşti pe care îl întâlnim în
comunităţile de lipoveni din localitătile Niculiţel, Luncaviţa, Văcăreni, Jijila. Obiceiul constă
în stropirea cu apă a unui alai de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu
ramuri verzi, ce intră din curte în curte. Alaiul este alcatuit dintr-un număr variabil de
personaje, dintre care cel puţin una-doua trebuie să fie mascate. Acestea sunt dezbrăcate şi
apoi înfăşurate în frunze şi ghirlande de boz (brusture, fag, stejar, alun). Gluga de boz este
legată deasupra capului cu cotoarele în sus şi acoperă tot corpul ca un con de verdeaţ.
Ramurelele sunt împestriţate cu panglici roşii, cu salbe de firfirici. Cortegiul umblă prin sat
de la o casă la alta, şi în curte, însoţitoarele cânta un cântec ritual, bătând din palme, iar
paparuda joacă un dans săltăreţ.
Un alt obicei dobrogean de Paşte la fel de cunoscut şi apreciat este Caloianul.
Acesta se practică în a treia miercuri de dupa Paşte şi constă în fabricarea unei păpuşi de
lut, ce este îngropată în câmp, ca apoi după o perioadă de timp să fie deshumată, ruptă în
bucăţi şi împrăştiată pe câmp, simbolizând fertilitatea, belşugul culturilor şi regenerarea
vegetaţiei.
Cu toate că aceste obiceiuri sunt foarte puţin cunoscute, ele fiind foarte vechi,
acest lucru nu reprezintă un impediment pentru unii dobrogeni de a le mai păstra.
Dimpotrivă ele simbolizează recunoaşterea acestei Sfinte Sărbatori şi credinţa pe care o au
atunci când le pun în practică.
Bibliografie
692
 Ciusanu, Gh. F., 2010, Superstiţiile poporului român, Ed. Saeculum;
Filipoiu, Maria, 2009, Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti, Ed. Paideia;
Olteanu, Antoaneta, 2004, Calendarul poporului român, Ed. Paideia;
Simeon, Florea Marian, 2009, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII LUI HRISTOS – TRADIȚII

ȘI SEMNIFICAȚII

Prof. înv. primar Isăchioaia Dumitra

Şcoala Gimnazială nr. 31 Constanţa

Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală

(„...învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea
Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber) cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri
tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu primirea luminii).
Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De
aceea Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când
l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie
a acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se
rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda,
până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. În Dobrogea, Duminica Floriilor
mai este denumită Lăzărelul sau Duminica lui Lazăr. În această zi este un obicei ca cei mici -
copiii și femeile fac un dans ritualnic ce simbolizează renașterea vegetaţiei. Legenda spune
că în această zi, Lazăr moare într-un accident în pădure acesta fiind plecat în pădure pentru
a aduna hrana animalelor. Mama sa și surorile fecioare îl bocesc strașnic, drept pentru care
din mormântul Său se înalţa un copac falnic, cu ramuri bogate. Legat de această zi de
Duminca Floriilor se mai spune că Lazăr ar fi frate cu cucul, care cucul fiind rătăcit acesta
strigă neîncetat după Lazăr și invers. Se mai spune că cei care nu serbează Ziua lui Lazăr nu
va avea un an de bun augur și se umple de pistrui.
Ziua de miercuri este ziua în care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a
fost răstignit. De aceea aceste două zile au devenit zile de post de-a lungul întregului an.
Joia este ziua spălării picioarelor apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a
rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă. La
denia din Joia Mare se citesc cele 12 Evanghelii si se scoate Crucea, pe care se afla Hristos

693
răstignit. Credincioșii trec pe lângă Cruce făcându-și semnul Crucii și sărutând Crucea. La
Cina cea de Taină Hristos s-a pregătit pentru moartea și Învierea sa oferind la masă pâine și
vin acestea semnificând trupul și sângele lui Iisus, iar din această zi nu se mai trag clopotele
la biserică doar se bate toaca.
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă nu se mai slujește Sfânta Liturghie și se
obişnuieşte să se ţină post negru.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a
fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumină, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
precum şi flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după
amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint.
Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă
îmbelşugată.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa.
De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a
înviat! Adevărat, a înviat!”. Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de
patruzeci de zile, până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se
întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele
zone se obişnuieşte să se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă
încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară), etc.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea
ei există o legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost
găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine
pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci
când vor găsi pâine în traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă
pască de Paşti.
Mielul este una din reprezentările lui Iisus Hristos, care se jertfește pentru
mântuirea neamului omenesc. Cu sângele mielului pascal evreiesc se curăţau doar păcatele
unui singur popor, nu însă și pe cele ale întregii lumii, care au fost purificate numai cu
sângele lui Iisus Hristos – Mielul lui Dumnezeu.
Marea sărbătoare a Învierii, ca și celelalte sãrbãtori importante ale anului, este
dovada împletirii dintre credinţã și culturã.

BIBLIOGRAFIE:
Ciusanu, Gh. F., 2010, Superstiţiile poporului român, Ed. Saeculum;
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion;
Filipoiu, Maria, 2009, Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti, Ed. Paideia;
Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia;
Szabo, Lucian-Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion.
694
 www.crestinortodox.ro
www.paste.ro

PAȘTELE LA ROMANI

Prof. Popa Natalia Narcisa

Colegiul de Silvicultură și Protecția Mediului, Rm. Vâlcea

Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregătește cu mult timp înainte prin post. În biserica
ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbatorilor de Paști prin "postul
Paștelui" numit și "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod oficial, postul
începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea sărbatorii
de Paști.
Ultima săptamână din Postul Paștelui se numește "Săptămâna Patimilor" și
începe în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în
Ierusalim. "Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea și moartea
Lui. În acestă ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite
"Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea și închiderea lui Iisus.
Ziua de joi se numește "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează
crucificarea și moartea lui Iisus pe cruce. În aceasta zi, se ţine "post negru", adică nu se
mănâncă nimic.
Tot cu ocazia acestei sărbători sfinte în România se încondeiază ouăle cu mult
talent. Dacă cineva ne-ar întreba unde a apărut arta încondeierii ouălelor am știi ce răspuns
să dam?Ei bine, acest lucru, arta încondeieriiouălelor a apărut încă din perioada precrestină
și este foarte bine reprezentată în zone precum Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei.
Tradiţia încondeierii ouălor s-a dezvoltat ca meşteşug din obiceiul vopsirii ouălor roşii în
Joia Mare de dinaintea Paştelui. Artiştii populari au ajuns la crearea unor adevarate
bijuterii, cu motive zoomorfe, antropomorfe şi vegetale preluate de pe ţesăturile straielor
de duminică şi la o exuberanţă de culori care trimite la bucuria învierii naturii odată cu
venirea primăverii. Din punct de vedere teologic, culoarea roşie, ca simbol al sângelui
Mântuitorului, accentuează cel mai bine sărbătoarea pascală. Obiceiul are la bază legenda
potrivit căreia Maria Magdalena s-a apropiat de crucea pe care era răstignit Iisus Hristos,
având un coş cu merinde, iar sângele Domnului a colorat astfel ouăle din coş. Oul
simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, un înveliş care ascunde viaţa la interior şi care e
deschis când ouăle sunt ciocnite. Credincioşii îşi însoţesc gestul ciocnirii ouălor cu
mărturisirea celei mai importante afirmaţii a religiei creştine: Hristos a înviat!, confirmată
de interlocutor prin formula Adevarata’nviat!. Există credinţa că dacă doi oameni ciocnesc
împreună ouă de Paşte, se vor întâlni pe lumea cealaltă.
În consecinţă ca și adulţi și profesori suntem datori să păstrăm vii aceste tradiţii
pascale, să le conservăm și să le transmitem copiilor și elevilor noștri.

695
 OBICEIURI DE PAŞTI DIN SATUL OSTROV, JUD.HUNEDOARA

Cândea Anuţa
Şcoala Gimnazială Sîntămăria Orlea/
Grădiniţa PN.Subcetate

În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important,

fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile
cu semenii şi cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri. În folclorul nosru,
unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se
îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
Judeţul Hunedoara mai păstrează în anumite zone tradiţii şi obiceiuri de mult
uitate de către cei tineri. Sunt obiceiuri specifice aşezării geografice şi mai există locuri
unde chiar se respectă cu sfinţenie. Tărâmul românesc este un tărâm profund religios, iar
ortodoxismul său este evident în toată existenţa lui tradiţională.
Satul Ostrov, Com. Râu de Mori, Jud. Hunedoara, este satul unde m-am născut şi
am copilărit, satul în care am luat parte la obiceiuri populare şi de care îmi aduc aminte cu
mare bucurie ori de câte ori am ocazia să particip şi acum la ele.
Localitatea şi-a primit numele de "ostrov" de la poziţia acesteia, înconjurată fiind
de apele Râului Mare şi ale Apei Borii. Biserica Maica Domnului "Hodighitria" din Ostrov
sau "Pogorârea Sfântului Duh" este una dintre cele mai importante biserici din Ţara
Haţegului şi una dintre cele mai preţioase documente artistice medievale din ţară. Aceasta
păstrează încă o parte din frescele originale, fiind unele dintre cele mai valoroase ale
perioadei medievale.

Din multitudinea de obiceiuri pascale care se derulau în vatra satului tradiţional

s-au mai păstrat până în prezent doar câteva care se desfăşoară începând din postul
Paştelui şi până în prima sau a doua zi de Paşti. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri este cel
cunoscut de localnici ca obiceiul…

DATUL ULCELELOR ŞI AL POMENIOARELOR

În Joia Mare( din săptămâna Paştelui) dimineaţa, femeile din sat( moaşă de botez,
naşă, bunică, mătuşă) care au fini, nepoţi ( toţi copii), pregătesc şi duc acestora o spene( coş
cu toartă de nuiele) în care pun o ulcea( cană) cu poame fierte(fructe uscate-prune, bucăţi
de mere, pere), o pomenioară ( colac copt în casă în formă de cruce) şi o lumânare.
Se aprinde lumânarea şi se dă copilului darul, iar acesta o primeşte şi spune
DUMNEZEU SĂ PRIMEASCĂ. Lumânarea pe care o primeşte copilul este dusă seara, în
aceeaşi zi la cimitir şi aprinsă şi lăsată să ardă toată noaptea.Aceste daruri sunt considerate
a fi date de pomană în amintirea morţilor.
Este o mare bucurie pentru copii această zi. Obiceiul se practică şi astăzi în satul
Ostrov.

Un alt obicei cunoscut care se păstrează cu sfinţenie în satul meu natal şi la care
participă întregul sat cât şi cei care au plecat şi sunt stabiliţi în alte zone este…

696
 SFINŢITUL HOLDELOR DE GRĂU
Acest obicei are loc în a doua zi de Paşti, după terminarea slujbei din biserică.
Este un obicei în care rolul cel mai important îi revine preotului satului.
Acesta împreună cu toţi cei care au participat la slujba de la biserică şi cei care
doresc să participe la sfinţire pornesc în alai spre un loc din partea satului care este
stabilită cu o zi înainte(în fiecare an se alege o altă parte a satului), la marginea unui lan de
grâu. Câţiva bărbaţi aduc cu ei din biserică: prapuri şi icoane.
La locul stabilit pentru sfinţire este pregătit de către femeile care locuiesc cel mai
aproape: masa cu cele necesare, coşuri de nuiele cu fire de grâu verde cules din câmp.
Preotul ţine un ritual religios de sfinţire a apei şi a grâului din coşuri, iar apoi
merge în mijlocul lanului de grâu şi îl sfinţeşte.
Sunt botezaţi apoi cei care participă, iar femeile împart fiecăruia fire de grâu
sfinţit care sunt duse acasă, puse la streaşina casei şi date la animalele din gospodărie ca
semn al belşugului şi a sănătăţii.
Aceste obiceiuri le-am trăit şi le trăiesc de câte ori am ocazia şi au fost
culese(învăţate) de la mama mea, Moisescu Letiţia şi sunt obiceiuri care se păstrează şi
astăzi.

Bibliografie:
Dumitru Rus, Ioana Jurcă, anul 2012, judeţul Hunedoara, Monografie, casa de
Editură Emia

CALEA SPRE ÎNVIERE

Autor: prof. Duțescu Mirela Lidia

Colegiul Economic ”Virgil Madgearu” Tg. Jiu

Sărbătoarea Floriilor reprezintă pentru biserica ortodoxă intrarea lui Hristos în

Ierusalim. Această Sărbătoare a Intrării Domnului în Ierusalim este o deschidere spre
Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos suferinţe interioare
datorită învinuirilor mincinoase ale mai-marilor cărturarilor și fariseilor care Îl pizmuiau și
invidiau, dar și suferinţe fizice ale trupului. După ce Hristos S-a preaslavit prin Învierea Sa
din morţi și prin Înălţarea Sa la ceruri, ucenicii Săi au înţeles că Intrarea Sa triumfală în
Ierusalim era de fapt un plan al lui Dumnezeu.
Floriile au ca simbol ramurile de salcie. Înainte de Duminica Floriilor se strang
ramuri înmugurite de salcie și se duc la biserică, pentru a fi sfinţite de preot. Aceste
crenguţe se împletesc în coroniţe și se pun la streașina casei, în porţi și la icoane pentru a
îndepărta duhurile rele și furtunile ce pot afecta culturile agricole. Legat de superstiţii, în
zona Olteniei se spune că părul nu trebuie spălat în ziua de Florii, deoarece acesta albește și
se degradează. Alte credinţe spun că așa cum este vremea în ziua de Florii, așa va fi și în
ziua de Paște. Sărbătoare Floriilor este prăznuită de credincioșii care au postit fiind

697
Dezlegare la pește. Prăznuirea Floriilor precede an de an cea mai mare sărbătoare a
credincioșilor și anume Înviere Domnului.
Pentru celebrarea Sfintei Sărbători, spre seară, în căsuţele cu pereţii și ulucile
proaspăt văruite, gospodinele pregătesc ouăle pentru a le vopsi. Tradiţional, ouăle spălate
cu grijă se vopsesc în foi de ceapă adunate cu grijă din timpul iernii, sfeclă roșie și
rostopască. Vinerea Mare este numită și Vinerea Neagră deoarece în această zi se ţine post
negru, credincioșii căindu-se și rugându-se pentru iertarea păcatelor.
Toate aceste obiceiuri deschid credincioșilor calea spre lumină, spre Sărbătoarea
Sfântă a Învierii Domnului. Învierea Domnului aduce de fiecare dată în casele noastre acel
miracol al Învierii care ne face să ne deschidem sufletul spre bunătate, liniște și credinţă în
minunea Învierii Domnului Isus Hristos.

Bibliografie:
Bratu, F., Cultura populară sau virtuţile permanente, Iaşi, Ed. Junimea, 1983 ;
Chiţimia, I.C., Folclorişti şi folcloristică românească, Edit. Academiei, 1968;
Duţu Al., Sinteză şi originalitate în cultura română, Ed. enciclopedică română, 1972;
Eretescu, C., Folclorul literar al românilor, Bucureşti, Ed. Compania, 2004;
Irimie, C., Focşa, M., Icoane pe sticlă, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971;
www.util21.ro/biserica;
http://bibliotecaortodoxa.blogspot.ro/

NICĂIERI NU-I CA LA NOI!

Petrovan Dorina-prof. inv. primar

Şcoala „Dr. Ilie Lazar”
Loc. Giuleşti, jud. Maramureş
Leagăn de descălecător de ţară, izvor de doine și datini străbune, Maramureșul a
fost în permanenţă alături de istoria neamului românesc. Aici obiceiurile și tradiţiile se
păstrează cu sfinţenie din generaţie în generaţie
Apartenenţa Maramureșului la istoria unică a pământului și poporului român
reiese cu toată evidenţa, atât sub raport fizico-geografic, etnic, economic și politic, cât și sub
raport spiritual și cultural.
Tradiţiile ocupă un loc important în sufletul și în viaţa acestui ţinut și de aceea
aici se trăiește intens fiecare sărbătoare, mai ales cele religioase.
Ultima duminică din Postul mare, numită Duminica Floriilor, este ziua când
localnicii aduc de la biserică mâţisoare sfinţite cu care ating animalele „să fie roditoareȋȋ,
și le folosesc și în timpul furtunii, aruncându-le în curte, ca să tempereze descărcările și
ploaia. Acestea amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost ȋntâmpinat
Mântuitorul. Cu aceste ramuri se ȋmpodobesc icoanele, uşile, geamurile. În tradiţia
populară există credinţa că Însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-
a transformat ȋntr-o punte şi a ajutat-o să treacă apa unui râu. Fetele, ca să fie iubite de
feciori, se duc la râu în dimineaţa de Florii și se spală pe faţă zicând:

698
 „M-o făcut mămuca-n zori
În duminica de Flori.
M-o făcut și m-o- nchinat
De noroc mi-o descântat.
M-o stropit cu pană verde
Să fiu dragă cui mă vede.ȋȋ
Urmează Săptămâna Mare sau a Patimilor cu multă rugăciune la biserică şi ȋn
care se ţine post, iar cei ce nu şi-au curăţat sufletul, mai au timp şi ȋn aceste zile.
În Săptămâna Mare , joi seara are loc citirea celor 12 evanghelii, după care se
„leagă” clopotele și nu se dezleagă până la Înviere. Dacă cineva părăsește lumea în acest
interval, este condus pe ultimul drum fără dangătul clopotelor, și se bate doar toaca. La
sfârșitul slujbei, toţi credincioșii prezenţi în biserică cântă cântecul tradiţional:
„În joi seara după cină, mers-a Isus în grădină
Şi-a luat cu sine trei dintre ucenicii săi.
Şi s-a dus el mai in sus, plângând pe genunchi s-a pus,
Şi-a zis părinte, părinte, de se poate ia aminte
Să nu gust acest pahar, o vai cât e de amar!...ȋȋ
Vineri seara are loc Prohodul Domnului, când credincioșii formează două
grupuri, unul condus de preot și unul de diac, și alternativ cântă niște texte foarte speciale
și emoţionante. Toată lumea are o lumânare aprinsă, așa cum se ţine la toate
înmormântările, cu care apoi se înconjoară biserica de trei ori cântând:
„Mergi la cer și te așează, lângă Tatăl Creator.
Tu, ce lași în lume pace, Iisuse Salvator.ȋȋ
Este ziua când Isus a fost pus în mormânt, de aceea se pleacă apoi spre casă cu
lumânările aprinse și în mare liniște, fiind un timp de meditaţie a calvarului lui Isus.
Pregătirile de Paște sunt unice de peste an și cu bucate specifice. Acum se taie
mielul, se înroșesc ouă cu coji de ceapă, se face pasca. Pasca constă într-o pâine mare,
rotundă, din făină de cea mai bună calitate, ornată cu brâu împletit din aluat de jur
împrejur, în mijlocul lui aflându-se însemnele creștine Crucea mare, Rozeta, X-ul. Soarele
care în tradiţia populară”nu este permis a fi arătat cu mâna fiindcă ţi se usucă mânaȋȋeste
prezent ca ornament pe pască, sub forma rozetei, dar și pe porţi, obiecte de îmbrăcăminte,
ţesături populare, mobilier. Pasca se coace sâmbăta în cuptor, dar nu se mănâncă din ea
până in ziua de Paști, după ce se sfinţește.
La miezul nopţii are loc slujba de Inviere când fiecare creștin, la invitaţia
preotului „Veniţi de luaţi luminaȋȋ, își aprinde lumânarea de la flacăra lumânării preotului
și se iese afară, după care biserica se închide. Preotul lovește cu crucea în ușă și zice
„Deschideţi boieri porţile voastre să intre Impăratul măririi...ȋȋ, diacul din spatele ușilor
închise întreabă”Cine este acela împăratul măririi? ȋȋ, și la răspunsul preotului”Domnul
cel mare și puternic în războaieȋȋ, biserica se deschide și cu toţii izbucnesc în cântec
„Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pe moarte călcând...ȋȋ Slujba continuă în biserică.
Dimineaţa, după Sf. Liturghie, se sfinţesc bucatele. Localnicii, împreună cu cei
plecaţi din sat și stabiliţi în altă parte, dar care își petrec regulat acasă această sărbătoare,
participă în număr foarte mare, ducând cu ei traista ce conţine miel, șuncă, ouă, cârnaţ,
pasca, vin, usturoi. Traistele sunt așezate pe platoul din faţa bisericii, în locuri prestabilite,
moștenite de la înaintași. După liturghia de dimineaţă, preotul iese la sfinţirea păștilor.
Acolo, în faţa bisericii se așează patru feţe de masă ţesute din cânepă, iar credincioasele
699
așează pe ele colaci și păscuţe făcute special. Acestea se taie mărunt și se folosesc în ziua de
Paști drept anafură în momentul miruirii. Când se dă binecuvântarea finală, toţi aleargă
care mai de care să ajungă primii acasă, aceasta însemnând că vor fi primii în toate, tot anul.
Unii mai în vârstă cad din cauza grabei, spre deliciul celorlalţi.
Prima masă este constituită numai din bucate sfinţite. Se mănâncă șuncă cu
usturoi prima dată și se spune că nimeni nu miroase a usturoi în această zi. Stiţi care este
explicaţia? Pentru că mănâncă toată lumea! Din pască se decupează circumferinţa de 5cm
lăţime și se păstrează în casă tot anul. Are puteri în tratarea anumitor boli la animale, iar
atunci când fată oile, vacile, se amestecă în hrana lor. Tot cu acest scop se păstrează și cojile
de ouă sfinţite.
După servirea mesei, tot satul iese să vadă jocul pe care ȋl organizează tinerii. Ei
vin „de-a lungul satului” cu ceteraşii, cântând, ca să afle toată lumea ce urmează să se
ȋntâmple şi e ca un fel de invitaţie la petrecerea lor.
Prima săptămână de după Paști are zile cu prilej. Miercuri este „miercurea
milostivelorȋȋ când nu se toarce și nu se ţese, urmată de „joi între tunuriȋȋ când este
interzis lucrul pentru a nu fi lovit de trăznet. Şi sărbătorile continuă tot anul, fiecare cu
importanţa ei...
Formele de manifestare a unor obiceiuri şi tradiţii s-au schimbat ȋn timp, dar
semnificaţia lor a rămas aceeaşi.
„Astăzi Valea Marei este una dintre cele mai frumoase zone ale Maramureșului
istoric, unde încă se păstrează tradiţiile și obiceiurile străbune, unde straiele populare ne
amintesc de strămoșii noștri, de chipurile lor reprezentate pe Columnă
- Serba Maria, Iuga Vasile, 2010, Locuri, oameni, fapte și tradiții, editura Dragoș
Vodă, Cluj Napoca, pag.502).

700
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. înv.primar Evuleț Monica

Liceul Tehnologic TOMȘA VODĂ, Solca, jud.Suceava

“Nu există nume care să poată exprima cu toată plinătatea pe Dumnezeu; aşadar, e
cu neputinţă să-L pătrundem în întregime.”
(Sf. Ioan Gură de Aur)

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor.

Este numită și Paște sau Paști. Interpretarea duhovnicească a cuvântului Paște este acela de
trecere. Sărbătoarea creștină a Paștilor are o legătură semnificativă cu Paștele Vechiului
Testament, dar, în același timp, ea este și o sărbătoare cu totul nouă, având dovada învierii
Domnului nostru lisus Hristos. Noaptea Învierii transformă întunericul în lumină,
mormântul în Cer și moartea în viaţa veșnică. Hristos-Paștele Cel Sfânt ne sfinţește pe toţi și
ne transformă, haric, din păcătoși în fiii lui Dumnezeu. Dar omul contemporan preţuiește
mai mult „tinereţea fără bătrâneţe“ decât „viaţa fără de moarte“.
Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa
oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost
distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în
sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere. Hristos este numit Paştile nostru
care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de
la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi
credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit.
Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de
Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va
participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în
lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din punct de vedere obiectiv, însă
mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om încearcă să-şi
însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra
morţii constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii spirituale creştine. Căci credinţa în
înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creştinismului care
pune în evidenţă valoarea deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică,
convingerea că nu moartea are ultimul cuvînt, ci viaţa şi fericirea, conştiinţa prezenţei
Mântuitorului, încrederea şi biruinţa binelui şi credincioşia faţă de menirea veşnică a
sufletului.
Fie ca Învierea Domnului, sărbătoarea sărbătorilor și praznic al praznicelor, să
aducă bucurie în toate casele și inimile credincioșilor. Pretutindeni unde este închinat
Domnul nostru Iisus Hristos, ziua Învierii Lui să reverse mai multă lumina în cugetele
noastre, mai multă bunătate în oameni, multă liniște și spor întru toate. Bucuria pascală, pe
care Biserica Ortodoxă o evocă intens și solemn, este bucuria și nădejdea noastră cea mai
mare, în fiecare zi și ceas al vietii noastre de creștin. În această biruinţă credem și izbândim,
cântând imnul triumfului creștin: HRISTOS A ÎNVIAT!

701
 Bibliografie
Manoilescu Dinu Natalia, 2004, Iisus Hristos Mîntuitorul în lumina Sfintelor
Evanghelii,
Editura Bizantină
Papini Giovanni, 2011, Viaţa lui Iisus, Editura Orizonturi
Papini Giovanni, 2013, Martorii patimilor, Editura Orizonturi
Preda Constantin, 2006, Cartea neamului lui Iisus Hristos, Editura Institutul Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane
Preda Constantin, 2011, Învierea Mântuitorului în memoria narativă a Evangheliilor,
Editura Basilica
www.crestinortodox.ro

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE LA ROMÂNI

PROF. ÎNV. PREŞC. ŞTIRBU GINA, GRĂDINIŢA BÂRZEŞTI, JUD. VASLUI

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care, fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de
Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămâna din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi
începe în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în
Ierusalim. "Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea
Lui. În această ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite
"Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus.
Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează
crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce.
Desi această sărbatoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbatoreşte oarecum diferit în regiunile României.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe şi în Moldova,
unde tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie.
Un element central al acestor sărbători Pascale la moldoveni îl reprezintă pasca.
Gospodinele fac pasca dis de dimineaţă, după care o duc la Biserica pentru a fi sfinţită în
noaptea de Înviere. Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură.
Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lângă slujba în
care se cânta „Hristos a Înviat”, credincioşii marchează momentul cu împuşcături sau
pocnitori. Acestea au rolul de alunga spiritele rele.

702
 Tot în această noapte, fetele nemăritate merg la biserică şi spală clopotniţa cu
apă neîncepută, iar dimineaţă se spală cu ea pe faţă pentru a fi îndrăgite de băieţi neînsuraţi
din sat.
Potrivit tradiţiei, baieţii care nutresc sentimente pentru fetele nemăritate trebuie
sa meargă la casele lor şi să le ofere un ou roşu.
Fiecare credincios are câte un coş pregătit după orânduiala strămoşilor. Coşul
este acoperit cu un prosop ţesut cu modele specific zonei, iar în el sunt aşezate pe o farfurie
simbolurile bucuriei pentru tot anul precum: seminţe de mac, sare, zahăr, făină, ceapă şi
usturoi.
Seminţele de mac sunt aruncate în râu pentru a alunga seceta, sarea trebuie
păstrată peste an pentru a aduce belşug, zahărul este folosit la vitele bolnave, se spune că
are puteri miraculoase, făina pentru ca rodul grâului să fie bogat, iar ceapa şi usturoiul au
rol de protecţie împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca,
brânza, bani, flori, sfeclă roşie cu hrean şi bineînţeles ouăle roşii.
După sfinţirea coşului pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.
În dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un oua roşu şi unul alb
într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clătească faţa cu apă şi
să-şi atingă obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogăţii.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE LA ROMÂNI

PROF. ÎNV. PREŞC. ŞTIRBU GINA, GRĂDINIŢA BÂRZEŞTI, JUD. VASLUI

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care, fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de
Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămâna din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi
începe în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în
Ierusalim. "Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea
Lui. În această ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite
"Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus.
Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează
crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce.
Desi această sărbatoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbatoreşte oarecum diferit în regiunile României.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe şi în Moldova,
unde tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie.

703
 Un element central al acestor sărbători Pascale la moldoveni îl reprezintă pasca.
Gospodinele fac pasca dis de dimineaţă, după care o duc la Biserica pentru a fi sfinţită în
noaptea de Înviere. Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură.
Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lângă slujba în
care se cânta „Hristos a Înviat”, credincioşii marchează momentul cu împuşcături sau
pocnitori. Acestea au rolul de alunga spiritele rele.
Tot în această noapte, fetele nemăritate merg la biserică şi spală clopotniţa cu
apă neîncepută, iar dimineaţă se spală cu ea pe faţă pentru a fi îndrăgite de băieţi neînsuraţi
din sat.
Potrivit tradiţiei, baieţii care nutresc sentimente pentru fetele nemăritate trebuie
sa meargă la casele lor şi să le ofere un ou roşu.
Fiecare credincios are câte un coş pregătit după orânduiala strămoşilor. Coşul
este acoperit cu un prosop ţesut cu modele specific zonei, iar în el sunt aşezate pe o farfurie
simbolurile bucuriei pentru tot anul precum: seminţe de mac, sare, zahăr, făină, ceapă şi
usturoi.
Seminţele de mac sunt aruncate în râu pentru a alunga seceta, sarea trebuie
păstrată peste an pentru a aduce belşug, zahărul este folosit la vitele bolnave, se spune că
are puteri miraculoase, făina pentru ca rodul grâului să fie bogat, iar ceapa şi usturoiul au
rol de protecţie împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca,
brânza, bani, flori, sfeclă roşie cu hrean şi bineînţeles ouăle roşii.
După sfinţirea coşului pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.
În dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un oua roşu şi unul alb
într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clătească faţa cu apă şi
să-şi atingă obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogăţii.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE LA ROMÂNI

PROF. ÎNV. PREŞC. ŞTIRBU GINA, GRĂDINIŢA BÂRZEŞTI, JUD. VASLUI

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care, fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de
Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşti. Ultima săptămâna din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna
Patimilor" şi începe în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui
Iisus în Ierusalim. "Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi
moartea Lui. În această ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe
numite "Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui
Iisus. Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează

704
crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. Desi această sărbatoare reprezintă pentru toţi
românii Învierea Domnului Iisus Hristos, ea se sărbatoreşte oarecum diferit în regiunile
României.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe şi în Moldova,
unde tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie.
Un element central al acestor sărbători Pascale la moldoveni îl reprezintă pasca.
Gospodinele fac pasca dis de dimineaţă, după care o duc la Biserica pentru a fi sfinţită în
noaptea de Înviere. Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură.
Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lângă slujba în
care se cânta „Hristos a Înviat”, credincioşii marchează momentul cu împuşcături sau
pocnitori. Acestea au rolul de alunga spiritele rele.
Tot în această noapte, fetele nemăritate merg la biserică şi spală clopotniţa cu
apă neîncepută, iar dimineaţă se spală cu ea pe faţă pentru a fi îndrăgite de băieţi neînsuraţi
din sat.
Potrivit tradiţiei, baieţii care nutresc sentimente pentru fetele nemăritate trebuie
sa meargă la casele lor şi să le ofere un ou roşu.
Fiecare credincios are câte un coş pregătit după orânduiala strămoşilor. Coşul
este acoperit cu un prosop ţesut cu modele specific zonei, iar în el sunt aşezate pe o farfurie
simbolurile bucuriei pentru tot anul precum: seminţe de mac, sare, zahăr, făină, ceapă şi
usturoi.
Seminţele de mac sunt aruncate în râu pentru a alunga seceta, sarea trebuie
păstrată peste an pentru a aduce belşug, zahărul este folosit la vitele bolnave, se spune că
are puteri miraculoase, făina pentru ca rodul grâului să fie bogat, iar ceapa şi usturoiul au
rol de protecţie împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca,
brânza, bani, flori, sfeclă roşie cu hrean şi bineînţeles ouăle roşii.
După sfinţirea coşului pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.
În dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un oua roşu şi unul alb
într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clătească faţa cu apă şi
să-şi atingă obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogăţii.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII LUI HRISTOS

Prof. Burza Viorica

Grădiniţa P.P.7-structură Grădiniţa P.N.2 DEVA, HUNEDOARA

Sărbătoarea aceasta, în care noi prăznuim Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, se

numeşte "Paşti". Cuvântul "paşte" vine în limba română prin filieră greco-latină din
cuvântul ebraic "pesah", iar cel ebraic, din limba egipteană "paseh" şi înseamnă "trecere".
Iudeii prăznuiau la sărbătoarea Paştilor amintirea trecerii lor de la robia Egiptului la Ţara
Făgăduinţei, trecerea lor prin Marea Roşie ca eliberare de asuprirea pe care egiptenii le-o
impuneau folosindu-i ca robi care lucrau la muncile cele mai grele. În creştinism, noi, însă,
nu mai celebrăm trecerea poporului ales prin Marea Roşie, ci trecerea de la moarte la viaţă,

705
eliberarea, nu din robia Egiptului, ci din robia păcatului. Această eliberare din robia
păcatului a naturii umane şi trecerea ei de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer s-au
realizat mai întâi în Iisus Hristos Domnul. Iar prin credinţa în Iisus ne eliberăm şi noi de
robia păcatului şi ne pregătim pentru înviere.
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfânta, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Paştele, cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în
cuvântul ebraic pesah, trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea
Rosie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este, în
primul rând, sărbătoarea Învierii Domnului, după al carui model vor învia toţi creştinii. Dar
înainte de a face o discutie aprofundată asupra sărbatorii Paştelui, trebuie să spunem că ea
nu este una izolată. Antrenează un întreg ciclu de sărbatori şi evenimente, care fac să se
individualizeze, clar, în calendarul romanilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe
sărbatori, de la intrarea în Postul Mare pâna la Pogorârea Duhului Sfant (Rusaliile), adică
perioadele numite, în termeni bisericeşti, a Triodului şi a Penticostarului.
Sfintele Paşti şi credinţa în Înviere dau sens vieţii noastre, nu numai către
sfârşitul ei, ci în fiecare zi a ei. Fiecare zi pentru un creştin este îndreptată spre Înviere,
pentru că începutul săptămânii pentru creştini este Duminica, ziua Învierii, ziua Domnului
Cel Înviat din morţi. Sfintele Paşti se serbează ca fiind cea mai mare sărbătoare odată pe an,
dar, în fiecare săptămână, Duminica, noi serbăm Învierea Domnului şi ne pregătim pentru
Învierea cea de obşte. În felul acesta, Paştile sunt sărbătoarea luminii, sărbătoarea sensului
vieţii noastre, sunt sărbătoarea bucuriei; Hristos este numit în cântările noastre bisericeşti
"Bucuria cea veşnică".
Paştile sunt sărbătoarea păcii sau a împăcării omului cu Dumnezeu şi a oamenilor
întreolaltă. În acest sens, sărbătoarea Sfintelor Paşti ne îndeamnă să ducem lumină şi să fim
lumină acolo unde locuim sau unde muncim. Să ducem lumină, bucurie şi pace celor care
sunt întristaţi, celor care sunt singuri, celor care sunt neajutoraţi. O mulţime de oameni
suferă nu numai de sărăcie sau de boală, ci şi de singurătate. Copiii lor sunt plecaţi departe
şi nu mai au pe nimeni aproape, însă Hristos Domnul şi Biserica Sa au rămas pentru ei
singura comuniune de iubire milostivă. Deci, noi care suntem Biserica, împreună cler şi
popor, trebuie să fim martori ai Învierii lui Hristos, mărturisitori ai iubirii Lui pentru
oameni şi să ducem în aceste zile lumină în casele celor bolnavi, celor singuri, celor din
spital, iar prin aceasta să mărturisim că Hristos Domnul a înviat din morţi şi a înviat
sufletele noastre din mormântul egoismului, al nepăsării, al autosuficienţei. Să-L rugăm pe
Hristos Domnul să ne dăruiască nouă tuturor, celor dragi ai noştri şi tuturor românilor din
ţară şi din străinătate, pacea, lumina şi bucuria Sa spre slava Preasfintei Treimi şi
mântuirea noastră.

706
 MICI, DAR CU INTENŢII MARI

Prof. înv. primar MICLEA MARIA

Şcoala Gimnazială Nr. 3 Lugoj

Voluntariatul reprezintă una dintre componentele esenţiale ale cetăţeniei active

şi democraţiei, care concretizează valori precum solidaritatea şi nediscriminarea şi care
contribuie prin aceasta la dezvoltarea armonioasă a societăţii. Activităţile de voluntariat
constituie o experienţă bogată de învăţare, facilitează dezvoltarea de capacităţi şi
competenţe sociale şi contribuie la dezvoltarea sentimentului de solidaritate. Acestea sunt
benefice pentru voluntar ca individ, pentru comunităţi şi societate în întregul ei şi
reprezintă un mod de a aborda nevoile şi provocările umane, sociale, intergeneraţionale şi
de mediu.
Problematica educaţiei dobândeşte în societatea contemporană noi conotaţii,
date mai ales de schimbările fără precedent din toate domeniile vieţii sociale .
Accentul trece de pe informativ pe formativ.
Un curriculum unitar nu mai poate răspunde singur diversităţii umane, iar
dezideratul educaţiei permanente tinde să devină o realitate de necontestat. Astfel, fără a
nega importanţa educaţiei de tip curricular, devine tot mai evident faptul că educaţia
extracurriculară, adică cea realizată dincolo de procesul de învăţământ, îşi are locul bine
stabilit în formarea personalităţii tinerilor.
Acţiunea comunitară este din ce în ce mai mult percepută nu atât cât ceva ce are
loc în şcoală, cât mai degrabă ca un fenomen ce promovează un angajament, în spiritul
serviciului public şi al responsabilităţilor civice.
În acest sens, în acest an şcolar, am derulat mai multe proiecte de parteneriat
educaţional, la care am fost iniţiatori sau colaboratori. În cadrul acestor proiecte, elevii
claselor noastre au fost antrenaţi în diverse activităţi de voluntariat, de la acţiuni de
ajutorare a persoanelor defavorizate, la acţiuni de ecologizare …
Complexitatea finalităţilor educaţionale impune îmbinarea activităţilor
curriculare cu cele extracurriculare, iar parteneriatul educaţional, ca set de intervenţie
complementară, apare ca o necesitate. Activităţile extracurriculare organizate de şcoala
noastră au conţinut cultural, artistic, spiritual, ştiinţific, tehnico-aplicativ, sportiv sau sunt
simple activităţi de joc sau de participare la viaţa şi la activitatea comunităţii locale. Prin
aceste activităţi se doreşte promovarea unui învăţământ de calitate, modern , flexibil,
stimulativ şi creativ, bazat pe experienţă, performanţă, tradiţii şi valori într-un parteneriat
real şcoală-comunitate care să formeze cetăţeni activi, capabili să se integreze cu succes în
viaţa comunităţii.
Exemplific cu câteva acţiuni voluntare:
1. „Mici, dar cu intenţii mari”
Proiectul, încadrat în domeniul şcoală şi comunitate a avut ca scop : Dezvoltarea
sentimentelor de dragoste, preţuire şi respect pentru persoanele în vârstă şi singure.
Ajutorarea şi protejarea bătrânilor este o problemă care trebuie să intereseze pe
toată lumea: adulţi şi copii. Vrem să aducem un zâmbet pe feţele acestor „trecători prin
viaţă", să fim nepoţii pe care şi i-ar fi dorit, să le deschidem uşa continuu, nu numai cu

707
ocazia unor sărbători, să le aducem un strop de bucurie prin cântecele, poeziile , dansurile
şi activităţile noastre . Vrem să dăruim prin puritatea şi inocenţa copilăriei, caracteristice
elevilor de vârstă şcolară mică, lumină şi speranţă acestor persoane cu care soarta nu a fost
foarte generoasă.
Sărbătorile pascale constituie un bun prilej pentru a oferi dragostea şi preţuirea
noastră persoanelor în vârstă şi singure .
Activităţile de voluntariat ne-au determinat să apreciem justeţea afirmaţiei lui
Mahatma Ghandi, înţelegând că voluntariatul este important, „pentru că dacă vrem să trăim
într-o lume mai bună, trebuie să contribuim la crearea ei”; pentru că putem da ceva în
schimb către societate, îi putem ajuta pe cei mai puţin norocoşi şi putem lupta pentru o
cauză umanitară, pentru că noi, oamenii, avem puterea de a schimba lumea. Voluntariatul
poate trezi în oameni cele mai frumoase sentimente, cele mai nobile aspiraţii, dacă fiecare
voluntar, cercetându-se pe sine, înţelege să-şi asume şi responsabilităţile activităţii de
voluntar: a fi loial, a fi convins de ceea ce simte, a fi dispus să înveţe, a fi de încredere, a-şi
ţine promisiunea, a fi capabil să lucreze în echipă etc.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

TRADIŢII ŞI OBICEIURI ÎN BANAT

Prof.Hegyes Renate
Prof.Straţi Vandana
Grădiniţa P.P.Nr.31Timişoara

Paştele este cea mai importanta sărbătoare creştin-ortodoxă a anului, care anunţa
Învierea Domnului Isus Cristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spalarea
păcatelor.
Începutul acestei sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul
simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
Tradiţiile de Paşte din Banat sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar şi aici
se practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roşii, drobul de miel şi nelipsitul cozonac.
În zona Banatului, obiceiurile de Paşte sunt intercalate cu mai multe culturi,
fiecare luănd de la cealalta ceea ce i-a placut mai mult.În zona Banatului, cea mai
importantă zi este considerată a fi Joia Mare.În credinţa bănaţenilor în această zi un
personaj mitologic feminin, numit Joimăriţa, umbla prin sate şi le pedepsea pe fetele care
nu îşi terminau de tors lâna, iar pe cele mai leneşe le lua la ea acasă şi le mănca.
În prezent în Joia Mare se aprind focurile in cimitire, pentru că se crede că în
perioada Paştelui se deschide cerul şi sufletele morţilor se întorc în sat.Deopotrivă,
pregătirea bucatelor tradiţionale se face după terminarea curăţeniei mari.În Sămbăta Mare
se sacrifică mielul şi gospodinele pregătesc măncăruri delicioase din acesta.

708
 La micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii bucatelor.Apoi
fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti, adică vin şi pâine sfinţită.În meniul acestei
mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si hrean ras în oţet.Abia după aceea
se continua masa cu friptura de miel.
Ce-a de-a doua şi ce-a de-a treia zi de Paşte sunt rezervate jocului popular.Tinerii
şi bătrânii se aduna in centrul satului în faţa bisericii şi spre seara începe hora mare a
satului.
În Banat, mai există obiceiul ca tinerele fete să păstreze în casă lumânarea aprinsă
în noaptea de Înviere.Lumânarea respectivă este apoi aprinsă pentru câteva momente,
atunci când are loc un eveniment fericit, sau pentru a lunga duhurile rele din casă.
Cât despre încondeierea ouălelor, în Banat, nu este un obicei de anvergura celor
din Bucovina.Aici sunt folosite mai mult frunzele de nuc, pătrunjel şi trifoi sau coji de ceapă,
pentru coloratul si ornatul ouălor.Acasă, după ce s-au ciocnit ouăle de la masa pascală, se
strâng toate cojile şi se păstrează.O credinţă din bătrâni spunea că, vara când se iscă furtuni
mari, se pot arunca cojile de la acele ouă, contra furtunii, ca să înceteze.
Apariţia iepuraşului în tradiţia bănăţeană este o poveste mai veche, comparativ
cu celelalte regiuni româneşti. Aceasta este legată de practicile grupurilor catolice, prin
care iepuraşul aducea ouă şi daruri copiilor. În acelaşi timp, oamenii mari ascundeau ouă în
iarbă, iar copiii trebuiau să le gasească.
Un alt obicei bănăţean este Mătcălăul, care se ţine în prima marţi de după Paşte.
Matcălăul este şi un prilej de bucurie, un simbol al vieţii, prin practicile premaritale de
infrăţire care-i sunt specifice. În această zi, copiii de pănă la 14 ani se duc la un pom înflorit
pentru a se infrăţi. Fiecare face o cunună de flori din acel pom, şi-o pune pe cap, apoi,
luându-se de mână, ocolesc din dreapta pomul, de trei ori. Îşi dau cununile de pe cap şi
schimbă între ei ouă roşii aduse (tot prin cununi) .
Cine urmează datina, se spune că va avea noroc în viaţă şi este bine văzut de cei
din jur.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof. înv. primar Bodroghină Gabriela-Petrina

Şcoala Gimnazială Bârzeşti
Jud. Vaslui

Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii,
când credincioşii îşi amintesc de săptămâna patimilor lui Iisus Hristos şi îi sărbătoresc
Învierea.
.Domnul Iisus Hristos a biruit moartea pentru totdeauna şi a dovedit că El este
Fiul lui Dumnezeu.
„Postul Paştelui” sau „Postul Mare” durează 40 de zile.În acest timp oamenii nu se
ceartă, se iartă pentru greselile săvârşite fără voie, nu dansează, nu fac distracţii şi ţin post.
Ultima săptămână din Postul Paştelui numită şi „Săptămâna Patimilor” începe
imediat după Duminica Floriilor .

709
 .În această zi-Duminica Floriilor- credincioşii duc la biserică ramuri înflorite de
salcie.Ramurile se sfinţesc şi se împart tuturor credincioşilor. . Potrivit tradiţiei, ramurile
verzi simbolizează biruinta asupra morţii. Cu crengile de salcie aduse de la biserică sunt
atinşi copiii mici , ca să crească şi să înflorească la fel ca salcia. Ramuri de salcie se pun şi pe
morminte. Stupii de albine se încing cu salcie.Ei se ţin tot timpul anului aşa. Se spune că
stupii vor rodi din belşug. Salcia sfinţită e considerată în popor şi ca leac.
Un alt aspect important al sărbătorii Floriilor este că în această zi Biserica dă
dezlegare la peşte şi vin”, ca să pară postul mai mic”, spun creştinii.Îndeosebi la masa din
ziua respectivă se mănâncă peşte prăjit în ulei ori peşte sărat Tot în această zi îşi
sărbătoresc zilele onomastice toţi cei care au prenume de flori:Florica, Florina, Florin ,
Violeta, Viorica, Viorel, Lăcrămioara . etc.
Acum se încheie Postul Mare şi începe Săptămâna Mare a Sfintelor
şiMântuitoarelor Patimi ale Domnului. Cei mai vârstnici au păstrat obiceiul ca în Vinerea
Mare( Vinerea Seacă) să ţină post negru în speranţa că Dumnezeu îi va păzi de boli şi de
necazuri tot timpul anului.
În noaptea de Înviere , după oficierea slujbei religioase în timpul căreia fiecare
credincios a primit „lumina” venită dinspre altar – aprinzându-şi lumânarea cu care a venit
de acasă, pleacă apoi spre cimitir pentru a duce şi celor plecati din lumea viilor lumina
credinţei, să le ardă la creştet încă de la miezul nopţii .
Postul se sfârşeşte, iar gospodinele pregătesc masa aşezând preparatele făcute
special pentru această mare sărbătoare.Odată cu venirea primăverii se sărbătoreşte
renaşterea naturii , a tuturor plantelor şi animalelor. Simboluri ale acestei renaşteri sunt şi
astăzi oul şi iepuraşul .
Oul este semnul naşterii, al regenerării, al purificării şi al veşniciei pentru că el
conţine sămânţa din care apare viaţa(reprezentată de puişor)Legendele creştine leagă
simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus.
Iepuraşul este semnul rodniciei, pentru că el naşte cei mai mulţi pui. Acest semn
al iepurelui este foarte vechi, fiind legat de muncile câmpului
O altă sărbătoare a primăverii este Înălţarea Domnului-Ziua Eroilor.
Biserica creştină, ortodoxă şi catolică sărbătoreşte la 40 de zile după Învierea lui
Hristos, un mare eveniment din viaţa Mântuitorului, şi anume Înălţarea la cer.
Dar sărbătoarea Înălţării Domnului pentru noi, românii, mai are un sens : acela că
cinstim şi pomenim pe Eroii ş Martirii Neamului, care şi-au dat viaţa pentru apărarea şi
întregirea ţării, pentru dreptate şi adevăr. De aceste sărbători ale primăverii să ne bucurăm
cu toţii, primăvara fiind anotimpul în care natura îşi arată toate frumuseţile şi care aduce
lumină în suflet , bucuria de a trăi şi de a descoperi minunile naturii.

710
 PAŞTELE LA ROMÂNI

Autor: înv. Burghișan Georgeta

Localitatea: Mihail Kogăniceanu
Judeţul: Constanța
Instituţia: Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu

În mijlocul naturii reîntinerite, sub razele soarelui de primăvară, în dangătul

maiestos și plin de voioșie al clopotelor, mărturisind că nădejdea și credinţa au învins,
sosesc din nou, vesele și frumoase, zilele celei mai mari sărbători a creștinătăţii, Învierea.
Este sărbătoarea de care ne leagă cele mai înalte idei și sentimente creștine, dar și
amintirile copilăriei cu iepurași albi, cozonaci și ouă roșii sau încondeiate.
Fiind una dintre cele mai importante sarbatori creştine, Sărbătoarea de Paşte este
asociată cu o serie de simboluri tradiţionale. Fiecare dintre aceste simboluri sunt legate de
Răstignirea si Învierea Domnului Iisus Hristos. Sărbătoarea de Paşte este cea care vesteşte
şi venirea primăverii şi, astfe, principalele simboluri de Pasti sunt legate de fertilitate,
puritate si pace.
Termenul care desemnează această importantă sărbătoare a creştinilor provine
din limba ebraică. „Pesah" înseamnă „trecere", iar în iudaism aminteşte de eliberarea
„poporului ales" din robia egipteană, sub conducerea lui Moise, precum şi de cei 40 de ani
de pribegie prin deşert. Dacă Pesahul din Vechiul Testament presupunea consumarea unui
miel sacrificat de către capul familiei, Paştile creştine presupun împărtăşirea cu pâine şi
vin, cu Trupul şi Sângele Lui Hristos, deci o jertfă nesângeroasă. Sângele mielului pascal i-a
scăpat pe iudei din robie şi i-a trecut prin Marea Roşie spre pământul făgăduinţei, Israelul
de astăzi. Sângele Lui Hristos i-a scăpat pe creştini din robia păcatului şi i-a trecut spre
viaţa veşnică, spune învăţătura Bisericii.
Sarbatoarea Paştelui începe în după masa zilei de sâmbătă. Cel mai important
moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoana care
urmează să fie botezată cu această apă "nouă" va avea noroc toată viaţa. Asemeni, prima
persoană care apucă să ia apă de la fântână va avea noroc.
Apa prezenta un rol important de Sfintele Paşti. Oamenii obişnuiau să pună ouă
roşii în apă şi obişnuiau să se spele din aceasta pentru a se proteja de boli.
Pâinea simbolizează - pâinea vieţii spirituale - trupul lui Iisus Hristos – Sfânta
Împărtăşanie. Sfânta Împărtăşanie este hrană pentru viaţa veşnică.
Vinul, mielul, oul, pasca, iepurele, peştele, cozonacul, lumânarea, crucea, florile,
fluturele reprezintă alte simboluri pascale.
Din Joia Mare - a Cinei de taină şi a vânzării lui Iisus pentru 30 de arginţi - şi până
la Înviere, nu se mai bat clopotele în nicio biserică, ci se aude numai toaca. Tăcerea
clopotelor înseamna comemorarea Patimilor lui Mesia, iar cântecul lor vesel din ziua de
Paşte celebrează Învierea.
În toate zonele ţării există obiceiul ca în noaptea de Înviere să se meargă la
biserică cu un coș plin de bucate. Spre zorii zilei, toţi credincioșii, așezaţi în cerc, cu
lumânări în mâini, așteaptă slujba de sfinţire și de binecuvântare a bucatelor din care vor
mânca apoi toţi ai casei.

711
 În coșul dus de către capul familiei la biserică pentru a fi slujit, se pun: ouă, pască,
o prescură, cozonac, flori, sare, busuioc, slănină, tămâie, hrean, ceapă, zahăr, făină, usturoi,
cuișoare, cârpa cu ajutorul căreia ai dat luciu ouălor, brânză, unt, iarbă mare, mac, leuștean
și o lumânare.
De două mii de ani tradiţiile și obiceiurile pascale se respectă cu sfinţenie. Și nu e
o întâmplare. Rareori în istorie i-a fost dat unui popor să se nască odată cu credinţa, iar
poporul român a apărut, s-a menţinut și dăinuie împreună cu credinţa creștină.
“Hristos a înviat!”

BIBLIOGRAFIE:
Preda Nicolae, Învierea Domnului, începutul și sfârșitul tuturor sărbătorilor
creștine, 19 aprilie 2009, Ziarul Lumina;
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti;
T. Alina, Istoria sarbatorii Pastelui, 3 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro;
Zahacinschi Maria şi Nicoale, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism,
Bucureşti.

DUMINICA FLORIILOR- OBICEIURI ŞI TRADIŢII POPULARE

PROF. PĂUŞESCU IOANA CONSUELA

COLEGIUL ECONOMIC RM. VÂLCEA, JUDEŢUIL VÂLCEA

De Florii, una dintre marile sărbători ortodoxe, elementele creştine şi

precreştine se îmbină in mod fericit, rezultând tradiţii şi obiceiuri extrem de pitoreşti.
Acum, toţi creştinii din lume retrăiesc Intrarea Domnului Iisus Hristos în Cetatea
Ierusalimului. Intrarea Domnului Isus Cristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa
Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca împărat. Primirea triumfală ce I s-a
făcut Domnului Cristos, Care a intrat în Ierusalim ca împărat smerit – împlinind o prorocire
din Vechiul Testament – a fost cu ramuri de măslin
Sărbătoarea de Florii are o mare însemnătate religioasă pentru toţi credincioşii,
dar de-a lungul timpului i s-au adăugat şi numeroase superstiţii populare. De fapt, această
zi era iniţial dedicată zeiţei romane Flora, însă, după un timp, ea s-a celebrat în amintirea
intrării Mântuitorului în Ierusalim. Legenda mai spune că, în timpurile în care Iisus era
răstignit pe cruce, Maica Domnului, plângând, şi-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel
şi a plecat să-şi găsească fiul. Pe drum, a ajuns la o apă şi a rugat o salcie să-i facă punte.
Pentru aceasta, a binecuvântat-o să nu poată fi făcuţi cărbuni din lemnul ei şi să fie dusă în
fiecare an la biserică de Florii. De aceea, în această zi oamenii duc la biserică flori şi ramuri
de salcie, pentru a fi sfinţite.
Tradiţia cere ca de Florii mormintele să fie curăţate şi stropite cu apă sfinţită, iar
crucile să fie împodobite cu flori de primăvară şi cu crenguţe sfinţite de salcie.

712
 Se dau de pomană, pentru sufletele celor plecaţi dintre cei vii, plăcinte şi gogoşi.
Fetele nu trebuie să îşi spele părul, iar superstiţiile spun că la miezul nopţii trebuie să
fiarbă busuioc în apă, iar dimineaţa să se spele pe cap cu această fiertură. Astfel vor avea un
păr frumos şi strălucitor.
În Duminica Floriilor, fetele care vor să se mărite trebuie să scoată la soare
zestrea pentru a chema ursitul. De Florii e bine să aeriseşti toate hainele. Bătrânii spun că
este interzis să te speli pe cap, pentru că vei albi de timpuriu. Dacă totuşi trebuie să faci
acest lucru, foloseşte doar apă sfinţită.
Cine se încinge peste mijloc cu salcie sfinţită, va fi ferit de dureri, iar cine înghite
în aceasta zi trei mâţişori de salcie sfinţită nu va suferi de dureri de gât. Salcia se foloseşte
şi în scopuri comerciale, animalele, înainte de a fi duse la târg la vânzare, trebuie atinse cu
salcia, pentru a atrage cumpărătorii.
Se mai spune că dacă se aud broaştele cântând până la Florii, vara care urmează
va fi frumoasă. La fel, cum e vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte.
În majoritatea localităţilor din Aredeal, în Duminica Floriilor, după slujbă, copiii
însoţiţi de dascăli şi preot, împreună cu credincioşii străbat uliţele localităţilor cu salcie
înmugurită în mână, cântând „Verşul Floriilor”, ca apoi să le depună în faţa altarului.
Procesiunea simbolizează intrarea lui Iisus în Ierusalim. Ramurile de salcie sfinţite la
Biserică se împart credincioşilor, care le pun, sub formă de cununiţă, la icoane sau
deasupra porţilor, la intrarea în curţi.
Cel care se împărtăşeşte de Florii are mari şanse să i se implinească orice dorinţă
îşi va pune când se apropie de preot. Să nu uităm: în Duminica Floriilor îi sărbătorim pe
toţi cei cu nume de floare!

BIBLOGRAFIE:
Filipoiu Maria, „Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti ”Ed. Paideia, 2009
http://www.ziarulunirea.ro/duminica-floriilor-simboluri-crestine-obiceiuri-si-
traditii-populare

SPIRITUL SĂRBĂTORII

Prof. Fodor Daniela

Şcoala Gimnazială „Avram Iancu” Târnăveni
Judeţul Mureş

Într-o lume a galopării spre satisfacerea nevoilor materiale, a egoismului, a urii,

ne este destul de greu să le povestim copiilor noştri despre minunile care au dat viaţă
universului nostru: bucuria sărbătorii din copilărie, pregătirile ce se făceau în preajma
sărbătorilor creştine, legătura cu sfânta biserică.
Slujbele din Vinerea Patimilor şi Înviere reuneau fii ai satului, plecaţi în alte zone,
care se întorceau la matcă ca albina la stup, făcând neîncăpătoare biserica satului. Bucuria
întâlnirii cu cei dragi nu avea margini. Noi, copiii, cu ochii toropiţi de somn, de oboseală, cu
rugăciunea şi cu postul în suflet, inoculate de părinţii şi bunicii noştri, eram atât de mândri

713
de haina nouă pe care am îmbrăcat-o, conform obiceiului care spune că la Paşti fiecare
trebuie să poarte un lucru nou. Nu ştiam prea multe despre Înviere, dar spiritul sărbătorii
ne-a rămas în suflet, ca un reflex al unor vremuri în care sfinţenia şi simplitatea erau încă
percepute de fiecare. Acolo, în satul meu natal, întoarcerea de la biserică alături de vecini şi
rude, ciocnitul ouălor, spălatul pe faţă dimineaţa, stropitul din a doua zi de Paşte, au avut o
altă conotaţie, un alt sens pe care nu-l mai poţi percepe azi, în vremuri de restrişte
spirituală. Omul uită mereu că trebuie să se salveze prin gând şi comportament de răul
primordial, că este un călător într-un univers tranzitoriu, că de el depinde totul. Nu înţelege
că sufletul şi bogăţia lui nu au termeni de comparaţie.
Să fie pentru noi această Sărbătoare trecerea noastră de la moarte la viaţă, de la
pământ la cer, de la păcat la virtute, de la întuneric la lumină, de la ură şi egoism la dreptate
şi comuniune în Biserica lui Hristos.
Bibliografie:
1. Maria Sicoe, Pâinea vieţii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE ÎN BUCOVINA

Prof. înv. primar Popescu Aura Cristina, Şcoala Gimnazială Nr.2 Rădăuţi

Inima fiecăruia rămâne în locul în care s-a născut şi tărâmul inimii mele rămâne
Bucovina, această „gură de Rai” în care toate au rămas neschimbate: tradiţiile şi obiceiurile,
postul, graiul. Tradiţiile de altădată s-au transmis din generaţie în generaţie până în zilele
noastre.
Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, este Sărbătoarea Paştelui- „o îmbinare
perfectă de rituri precreştine şi cultice” ce reprezintă „trecerea omului de la moarte la viaţă,
de la păcat la iertare, de la moartea ritualică la o a doua naştere spirituală”. ( Lucia Berdan,
p. 48)
Sărbătoarea Floriilor, ce se serbează în ultima duminică dinainte de Sfintele
Sărbători Pascale aduce cu sine obiceiul oamenilor de a merge la biserică, de a lua crenguţe
de sălcii sfinţite”, mâţişori”, pe care să le pună la ferestre sau la uşi şi să le păstreze până
anul următor.
Săptămâna care urmează, numită şi „săptămâna mare” este Săptămâna Patimilor.
Este perioada în care bucovineanul autentic înăspreşte postul pe cât stă în putinţa
fiecăruia, conştient fiind de faptul că, urcă spre Înviere, ca pe o scară cu şase trepte, atât
sufletul, cât şi trupul.
Una dintre cele mai vestite preocupări ale bucovinenilor este încondeiatul
ouălor”, închistritul”, în vorba celor din zonă, un obicei prezent şi în alte zone ale ţării, dar
nicăieri adus la nivel de artă, cum se întâmplă în Bucovina.
Adevăratul ou de Paşti este oul roşu, care a fost înroşit cu sângele Mântuitorului.
În comunităţile săteşti, există o extraordinară bogăţie de motive şi decoraţiuni,
care în vechime, în perioada precreştină, simboliza lumea, Cosmosul.

714
 În Bucovina, există meşteri populari, mai ales femei, care practică arta
încondeierii ouălor, meşteşug transmis în trecut, pe bază de rudenie, de la mamă, la fiică.
Cea mai grea perioadă era considerată perioada uceniciei, fiind binecunoscut faptul că, în
societăţile tradiţionale, ucenicul trebuia să aibă şi calităţi morale, pentru că un om rău nu
putea să aibă acces la frumos şi adevăr.
Ouăle ce urmează a fi încondeiate, de găină sau de raţă, mai rar de gâscă, trebuie
să fie albe, mari şi proaspete, cu coaja groasă, netedă şi cu o formă armonioasă. După ce au
fost şterse şi degresate, oul tradiţional se împarte în câmpuri, de-a lungul şi de-a latul, cu
chişiţa, instrument care astăzi se confecţionează în gospodăria proprie.. Nu toate ouăle
presupun însă această tehnică.
Motivele ornamentaţiei sunt păstrate cu sfinţenie şi sunt numeroase, fiecare
motiv prezentându-se în mai multe variante care se diferenţiază în funcţie de localitate,
variind chiar şi în acelaşi sat. Variat este acelaşi motiv din mâna aceleiaşi persoane fiindcă
intervine măiestria creatorului.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii din Bucovina este pasca,
care are formă rotundă ( se crede că scutecele lui Iisus au fost rotunde), se împleteşte în
şase, ca şi colacul, şi este umplută de regulă cu brânză de vaci, frământată cu ou şi zahăr
dulce, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Semnul distinct este
sfânta cruce. În momentul în care se pune în cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu
lopata pe pereţii cuptorului, spunând: „Cruce-n casă/ Cruce-n piatră/, Dumnezeu cu noi la
masă/, Maica Precista pe fereastră.”
În noaptea Învierii fiecare bucovinean care ia parte la Înviere, trebuie să aducă cu
sine şi o lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii Sfintei slujbe de către preot.
După terminarea acesteia, credincioşii merg la cimitir, cu lumânările aprinse
pentru a duce lumina celor dragi, plecaţi la viaţa veşnică.
După aceea, fiecare aduce „lumina” aprinsă acasă şi după ce păşeşte peste pragul
tindei, se închină, apoi sting lumina în grindă, afumând-o pe aceasta în semnul crucii.
În noaptea Învierii lumânările credincioşilor se contopesc cu lumina ce vine din
liniştea sufletească a creştinilor care rostesc: „Hristos a-nviat!”„, Adevărat a-nviat!”
În ziua Învierii oul bucovinean, reflexie a sufletului locuitorilor acestor locuri,
vorbeşte de o realitate ce se perpetuează peste timp şi duce de la semnul liniei şi culorii
spre simbolul şi filosofia credinţei creştine a locuitorilor acestor locuri.

715
 SIMBOLURI

Nicolae Iuliana Maria

Şcoala Gimnazială Verbiţa

Învierea Domnului nostru Isus Cristos (Paştele) este cea mai importantă
sărbătoare pentru toate religile creştine.
Înainte de anul 325 î.C. Paştele se sărbătorea în diferite zile ale săptămânii, chiar
si vinerea, sâmbăta şi duminica. In acel an, s-a convocat consiliul de la Niceea de către
împăratul Constantin. S-a emis legea pascală, care stabilea că această sărbătoare să aibă loc
în prima duminică după lună plină sau după echinoxul de primăvară, sau prima zi de
primăvară. Astfel, Paştele trebuie sărbătorit într-o duminică între data de 22 martie si 25
aprilie. Data este legată de ciclul lunii.
Deja din secolul al II-lea avem date despre sărbătorirea Paştelui, tradiţii pe de o
parte creştine, pe de altă parte păgâne. Au reuşit, însă numai într-o măsură oarecare.
Pentru noii creştinii interdicţia de a-şi serba vechile sărbători păgâne ar fi însemnat
moartea. Pentru a salva vieţi, misionarii au decis să îşi popularizeze mesajul religios încet,
permiţând populaţiilor să îşi continue celebrările păgâne, însă acestea trebuiau să fie în
maniera creştină. Aşa s-a întâmplat că sărbătoarea păgână Eastre să aibă loc la aceeaşi dată
cu sărbătoarea creştină a renaşterii Domnului. Ultima săptămână a postului care precede
sărbătoarea este săptămâna mare, care începe cu duminica Floriilor şi se termină cu
duminica pascală. Sărbătoarea începe de fapt cu duminica Floriilor, când se sărbătoreşte
intrarea lui Isus Cristos în Ierusalim. In această zi, denumită şi Duminica Stâlpărilor, se
sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se
împart creştinilor, iar slujitorii Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al
biruinţei vieţii asupra morţii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic si de măslin
cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. Săptămâna mare are menirea împărtăşirii chinurilor
lui Isus.
De acestă sărbătoare se leagă o serie de tradiţii şi obiceiuri.

716
 PROIECT DE VOLUNTARIAT PENTRU COPIII CU DEFICIENTE
“ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS,
SARBATOAREA LUMINII ȘI A BUCURIEI”

Profesor : Gavriloaia Daniela

Specialăzarea: Pictură
Unitatea de învăţământ: Clubul Copiilor Târgu Neamţ

Scopul proiectului este de a forma copiii şi adolescenţii din Centrul Școlar pentru
Educaţie Incluzivă din Târgu Neamţ şi din alte instituţii partenere, prin spiritul implicării
voluntare şi soluţionării unor probleme sociale, culturale şi educaţionale identificate în
comunitatea în care trăiesc. Abordarea bazată pe drepturile copiilor, iar activităţile vor fi
proiectate şi desfăşurate pe nevoile identificate, dar urmăreşte și o continuitate eficientă
pentru copiii cu deficienţe.
Obiectivele specifice ale proiectului:
-Responsabilizarea şi implicarea activă a elevilor în identificarea unor nevoi
sociale,
culturale sau educaţionale din comunitate, găsirea de modalităţi de intervenţie.
-Formarea unor deprinderi şi abilităţi de proiectare a activităţilor de voluntariat.
-Cultivarea spiritului de echipă, a abilităţilor de comunicare interpersonală.
-Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii.
-Dezvoltarea sensibilităţii estetice, a imaginaţiei şi a creativităţii artistice.
-Ocrotirea şi punerea în valoare a patrimoniului artistic naţional şi universal.
Grupul ţintă: elevii din învăţământul: preşcolar, primar, gimanazial, liceal,
centrele şcolare pentru educaţie incluzivă, palate, cluburi ale copiilor; cadrele didactice din
ţară din învăţământul preuniversitar.
Durata proiectului: marţi 1 aprilie 2014- miercuri 30 aprilie 2014.
Activitatea nr.1, subiectul: “Învierea lui Iisus Hristos, sărbătoarea luminii și a
bucuriei”
Arte vizuale pentru elevii din învăţământul: preșcolar, primar, gimanazial, liceal,
centrele şcolare pentru educaţie incluzivă, palate, cluburi ale copiilor.
- Secţiunea nr. 1. Lucrări realizate practic: icoane pictate pe sticlă, icoane pictate
pe lemn, icoane pictate pe pânză, ouă încondeiate prin respectarea tehnicilor tradiţionale
de lucru. Exprimarea liberă a ideilor, experienţelor, emoţiilor, și a sentimentelor. Realizarea
unei expoziţii la Centrul Școlar pentru Educaţie Incluzivă din Târgu Neamţ.
Activitatea nr.2- participare la slujba de Sfintele Paști - Sărbătoare închinată
Învierii Domnului la Parohia Ortodoxă ”Adormirea Maicii Domnului” din Târgu Neamţ, împreună
cu copiii cu deficienţe de la Centrul Școlar pentru Educaţie Incluzivă din Târgu Neamţ și
participanţii din învăţământul: preșcolar, primar, gimanazial, liceal.
Evaluarea iniţială se realizează la începutul proiectului, formativă pe tot parcusul
deulării proiectului, prin monitorizarea activiţătilor planificate; finală prin expoziţii,
fotografii, raportul pentru activitate.
Beneficiarii: participanţii din învăţământul primar, gimnazial, liceal, centrele
şcolare pentru educaţie incluzivă, cadrele didactice din învăţământul preuniversitar,
părinţii, reprezentanţii comunităţii, partenerii educaţionali.

717
 Bibliografie: http://bibliaortodoxă.ro, http://www.creștinortodox.ro/http://ro.
wikipedia.org/wiki/%C3%8Învierea_Domnului.

SARBATOAREA ÎNVIERII
TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE SFINTELE PAȘTI

Laura Daniela Gavrilaș – Liceul ”D. Negreanu” Botoșani

Învierea Domnului este una dintre cele mai importante şi mai frumoase sărbători
ale creştinătaţii. Ea adună familia împreună şi este plină de obiceiuri tradiţionale.
Sărbătoarea Paștelui nu este una izolată, antrenând un întreg ciclu de sărbători și
evenimente. Cuprind mai multe sărbători, de la intrarea in Postul Mare până la Pogorarea
Duhului Sfânt (Rusaliile), in termeni bisericești, a Triodului si a Penticostarului.
Pentru români, Postul Mare este cel mai sfânt și mai important post de peste an.
Fiecare persoană încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână și
Săptămâna Mare, să facă milostenie și fapte bune, să se împace cu cei cu care s-au certat.
Deniile (slav. denii = zilnic) sunt slujbe specifice Postului Mare; Utrenii ale zilei
urmatoare. Se desfășoară în prima, a cincea și ultima săptămână a Postului, fiind cele mai
frecventate de românii de astăzi. E regulă ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie
gata curaţenia prin case și ogrăzi.
Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificaţia sa.
Luni se pomenește Iosif cel cu bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de
arginţi, ca și Mântuitorul. E pomenit și smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat și
s-a uscat.
Marţi se pomenesc cele zece fecioare-cinci inţelepte și cinci nebune pentru că nu
făcuseră fapte de credinţă și milostenie.
Miercuri se pomenește femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele
Mântuitorului, spre îngroparea Sa.
În Joia Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul,
Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani și vinderea Domnului de către Iuda.
În seara acestei zile creștinii merg la Denia celor 12 Evanghelii.
Vinerea Mare (Vinerea Paștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare
doliu a întregii creștinătăţi pentru ca în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul
lumii. Zi aliturgică, pentru ca Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în
chipul pâinii și al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeasi zi. În seara acestei
zile se oficiază denia Prohodului Domnului.
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la Iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se termină pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii; spre seara, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de
la miezul nopţii.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă de obicei în număr mic la Sfanta
Liturghie, în această noapte sfântă, ei vin la Slujba Invierii, pentru a lua lumină.

718
 Din acest moment salutul obișnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a Înviat!", la
care se răspunde "Adevarat a Înviat!", formă de salut păstrat până la Înalţarea Domnului.
Este o formă de mărturisire a Învierii și a credinţei creștine.
Sfintele Sărbători de Paști reprezintă perioada cea mai sfântă din viaţa Bisericii și
a oamenilor, constituind un important reper al comunităţii și spiritualităţii românești
contemporane.

CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Prof. Înv. Primar Mindii Mirela, Școala Gimnazială „Sfânta Maria”, Botoșani

Învierea lui Iisus ne este prezentată în Biblie în 4 mari puncte:

Mersul celor trei femei la mormânt
Petru și Ioan la mormânt
Cel înviat se arată Mariei Magdalena
Minciunile iudeilor

Ce ne învaţă învierea Domnului?

Că El este Fiul lui Dumnezeu (Romani 1)
Că Dumnezeu a recunoscut și a confirmat lucrarea Fiului Său (Filipeni 2)
Că Satan a fost biruit (Evrei 2)
Că a nimicit moartea și că lumea stă sub judecată.
Că Domnul Iisus a ispășit păcatul și a adus mântuirea veșnică (Romani 4, Evrei 9)
Că trupul nostru va învia odată (1 Corinteni 15, Romani 8, Filipeni 3, 2 Timotei 1)

În ziua Învierii s-a întâmplat un eveniment remarcabil la care Toma n-a fost
prezent: Hristos Se arata și transfera autoritatea Lui exclusivă de Dumnezeu de a ierta
păcatele apostolilor Săi, suflând asupra lor pe Dumnezeu Însuși, Duhul Sfânt, prin Care se
dă iertarea.
Toma lăsase totul și-L urmase pe Iisus timp de trei ani. Îl auzise învăţând așa cum
nici un om nu învăţase vreodată, l-a văzut ostenind fără odihnă zi și noapte ca un ascet
desăvârșit, vindecând la suflet sau la trup nenumaraţi oameni — chiar pe cei născuţi orbi
— și sculând trei oameni din morţi, inclusiv pe unul care devenise un cadavru mirositor de
patru zile. Iisus își profeţise și suferintele, moartea și învierea Sa. Cu toate acestea, faptul că
a fost răstignit ca un criminal într-o spectaculoasă etalare publică de mulţimi violente,
eficienţa romană și intrigi viclene între liderii religiei proprii a fost cel puţin traumatic.
Dar Iisus S-a sculat din morti și a început să se arate ucenicilor Săi, dându-le cu
fiecare prilej dovada pe care o doreau. I S-a arătat lui Petru și celorlalţi, care au dat
mărturie de asta. Toma a respins mărturia lor. A avut nevoie de o întalnire personală
pentru a crede învierea.
În zilele noastre mesajul de „Hristos a înviat!” ajuns însă numai un simplu salut,
rostit mai mult din obișnuinţă și fără entuziasm. În loc să exprime bucuria birunţei și să

719
proclame plini de curaj și entuziasm faptul învierii, tot mai mulţi oameni parcă se rușinează
atunci când trebuie să mărturisească „Hristos a înviat!”.
Primii creștinii spuneau „Hristos a înviat!” nu numai de pe buze, ci cu întreaga lor
fiinţă, întărind afirmaţiile făcute cu o dovadă vie a experienţelor pe care le trăiau. Pot spune
„Cu adevărat a înviat!” cei ce cred Scripturile. Toţi cei patru evangheliști ne prezintă
evenimentele care s-au petrecut în dimineaţa învierii.
Dacă învierea a fost o minciună, apostolii știau că este o minciună. S-au făcut ei
vestitorii unei minciuni colosale? Această posibilitate este în contradicţie cu ceea ce știm
despre vieţile lor. Ei personal condamnau minciuna și proclamau onestitatea. Ei au
încurajat oamenii să cunoască adevărul.
Învierea “a fost credinţa care i-a transformat pe ucenicii dezamăgiţi ai unui
învăţător răstignit în martorii și martirii curajoși ai Bisericii Primare. Acesta a fost
elementul de credinţă care i-a separat pe ucenicii lui Iisus de evrei și i-a transformat într-o
comunitate a învierii. Puteai sa-i închizi, puteai să-i omori, dar nu ai fi putut să îi faci să-și
renege convingerea că în a treia zi El a înviat”.

ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS - NĂDEJDEA ÎNVIERII NOASTRE

Prof. Dumitraşcu Daniela, Şcoala Gimnazială Pieleşti

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment

copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie.
Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa
oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost
distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în
sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei
praznicului sunt valurile numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a
bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o viziune, o poveste sau
un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută şi constată
de mulţi martori.
Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să
ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află
în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre
opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt.
Cele mai însemnate locuri din Noul Testament in care se scrie despre Învierea
Domnului sunt: Matei 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20 -21; Faptele Apostolilor în mai multe
locuri; I Corinteni 15 şi altele.
În creştinism, Mielul dumnezeiesc este simbolul lui Iisus Hristos, Om fără de
păcat şi totodată Dumnezeu adevărat, care a împlinit opera de restaurare a omului, de
izbăvire a acestuia de păcatul primar.

720
 Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm
preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre
judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar
şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor
învieri că „Hristos a înviat!”.

Bibliografie:
- Mircea Eliade, 1991, Istoria credinţelor și ideilor religioase, vol II, Nașterea
Creștinismului, Editura Știinţifică, București,
- Munteanu Eugen, 2008, Lexicologie biblică românească Editura Humanitas,
București:\

PASTELE - PRILEJ PENTRU DEZVOLTAREA EMOTIONALA POZITIVA A

COPIILOR

Scoala Gimnazială Specială Nr. 2 Municipiul Ploieşti –

Prof.psihopedagogie specială: Roşca Carmen-Andreea
Invăţător–educator: Deaconescu Zenovia Dana

În timpul sărbătorilor putem ajuta la constituirea şi dezvoltarea unei baze

emoţioanele puternice.
Dezvoltarea emoţională este o parte esenţială a procesului de creştere şi devenire
a fiinţei umane iar relaţii de susţinere, pline de dragoste cu adulţii speciali din viaţa
copilului (cum sunt părinţii, dar şi cu alţii) reprezintă o precondiţie a acesteia. Să ştie că
sunt iubiţi şi în siguranţă în lumea aceasta reprezintă o bază importantă pentru copii.
Aceste sentimente le permit să preia mai departe controlul asupra propriilor emoţii, să
depăşească provocările cu care se vor confrunta în viaţă dar şi să comunice şi să socializeze
în mod eficient cu oamenii pe care îi vor întâlni la şcoală, în timpul liber, la joacă sau mai
târziu la locurile de muncă. Weekendurile prelungite de Paşte sau vacanţele oferă exact
posibilităţi excelente de care aveţi nevoie pentru a lua o pauză de la locul de muncă şi a vă
concentra atenţia asupra familiei.
Un mod foarte simplu si eficient de a vă manifesta dragostea pentru copii este
reprezentat de interacţiunea pozitivă. Aceasta se concretizează prin stabilirea contactului
vizual când discutaţi cu copiii, prin folosirea numelui acestora cât mai des cu putinţă şi prin
faptul că le oferiţi atenţie (cum ar fi: vă uitaţi la ei dacă fac zgomote, îi ascultaţi când vor să
vă comunice ceva). Atunci când copiii au diverse nevoi, cum ar fi de exemplu, faptul că le
este foame sau că au căzut şi s-au lovit, trebuie să li se răspundă consecvent şi cu dragoste
pentru că în felul acesta ei se vor simţi iubiţi şi în siguranţă şi vor dezvolta un sentiment de
încredere în sine. Să răspundem la nevoile copiilor înseamnă şi să îi ghidăm, să le explicăm
ce au şi ce nu au voie să facă (ca o regulă generală ar trebui să vă concentraţi mai degrabă
pe aspectele pozitive decât pe cele negative, pe ce au voie să facă mai degrabă decât pe ce

721
nu au voie). De sărbători, de exemplu, în loc să le spunem “Nu mâncaţi singuri toate
dulciurile!” am putea să reformulăm în felul următor “Ar fi frumos să împarţi dulciurile cu
fraţii tăi!” Este de asemenea, o bună idee să le puneţi întrebări şi să îi lăsaţi să aleagă ce
doresc să facă: “Ai primit o mulţime de dulciuri. Pe care ai dori să le împarţi cu fraţii tăi?”.
Recunoaşteţi şi încurajaţi lucrurile bune pe care copiii dumneavoastră le fac
(întărire pozitivă), mai degrabă decât să vă concentraţi pe aspectele negative şi să recurgeţi
la certuri şi pedepse de câte ori aceştia sunt obraznici. În loc să îi felicitaţi doar pentru
lucrurile făcute bine ar trebui să plusaţi prin a le recunoaşte efortul depus în a face un lucru
corect şi prin a fi cât mai specifici în a le explica ce parte anume a fost bine în ce au făcut ei.
Apropierea fizică faţă de copiii dumneavoastră joacă de asemenea un rol
important în dezvoltarea unor relaţii apropiate cu aceştia. Puteţi de exemplu, să faceţi cât
mai multe activităţi împreună, cum ar fi să faceţi curat, să aranjaţi masa, să mergeţi la
biserică, etc. Folosind îmbrăţişările precum şi diverse gesturi şi semne cum ar fi “bate
palma”, “ok” pentru a sărbători realizările lor cât şi comportamentele pozitive îi veţi ajuta
deasemenea, să dezvolte o relaţie sigură, puternică cu dumneavoastră. Construirea unor
relaţii sigure cu copiii necesită nu numai multă dragoste ci ar trebui să implice şi multă
bucurie şi distracţie.
Amintiţi-vă că momentele distractive pot reprezenta şi un moment bun pentru a
învăţa. Faceţi-vă timp să ieşiţi în aer liber pentru a vă juca cu copiii (indiferent de vârsta
lor) şi lăsaţi-i pe ei să conducă activităţile şi jocurile. Fiţi entuziaşti în jocurile
dumneavoastră şi dublaţi impactul pozitiv al acestor activităţi, arătându-le copiilor
dumneavoastră, caldură fizică, folosind comentarii pozitive şi încurajări. Ĩn timp ce veţi fi
concentraţi la joc veţi trimite inconştient un mesaj pozitiv copiilor şi anume că sunt iubiti,
fapt ce le va conferi siguranţă şi va întări relaţia dintre voi.
Este de asemenea important să oferiţi şansa copiilor dumneavoastră să se
distreze şi să îşi exprime emoţiile alături de alţi copii nu numai de adulţi. Dacă sunteţi
părinţii unor bebeluşi îi puteţi ţine ridicaţi astfel încât să poată vedea sau atinge alţi copii.
Ĩndată ce aceştia încep să meargă şi să alerge, străduiţi-vă să le transformaţi mediul
înconjurător într-un spaţiu cât mai distractiv în care să poată interacţiona uşor cu alţi copii
( îi puteţi duce în locuri de distracţie special amenajate pentru copii). Sărbătorile oferă
oportunităţi extraordinare pentru a ne distra la domiciliu (vin musafirii cu care puteţi să vă
jucaţi de-a iepuraşul, pititea, activităţi în aer liber ce consumă multă energie sau în cazul în
care plouă, puteţi desfăşura activităţi în casă, puteţi picta/decora ouă, puteţi complete fişe
cu tematică pascală, etc.).
Permiţându-le să îşi exprime dragostea atunci când sunt mici, este de asemenea o
modalitate importantă de a-i ajuta pe copii să devină adulţi afectuoşi şi responsabili. Copiii
sunt în mod natural empatici, astfel încât părinţii trebuie doar să le ofere şanse să ofere, să
împartă, să fie buni şi plini de compasiune pentru semeni. De sărbători, putem găsi o
mulţime de situaţii în care să antrenăm copiii pentru a fi sensibili, empatici, afectuoşi,
pentru a-şi ajuta, îngriji semenii. De exemplu, îi puteţi ajuta să facă felicitări de Paşte cu
mesaje speciale pentru cei dragi, puteţi cumpăra alături de ei cadouri sau puteţi face
pachete pentru nevoiaşi sau copiii defavorizaţi. Dacă dispuneţi de timp suficient, puteţi
chiar să faceţi vizite persoanelor singure sau puteţi ajuta bătrânii/bunicii să îşi rezolve
treburile pe care nu le mai pot face singuri.
Indiferent de modul în care vă decideţi să sărbătoriţi Paştele, valorificaţi la maxim
orice oportunitate de a vă ajuta copiii să dezvolte fundamentele emoţionale şi sociale
722
necesare pentru a merge mai departe în viaţă cu încredere în ei înşişi şi dragoste atât
pentru ei cât şi pentru cei din jur. Mai degrabă decât să îi hrăniţi fizic cu dulciuri le puteţi
hrăni mintea cu compasiune şi inimile cu dragoste.

Bibliografie:
Durden T, Making it happen: Building Positive Relationships with Children.
University of Nebraska. 2013
Joseph GE, Strain PS. Building Positive Relationships with Young Children.
Vandebuilt University- The Centre for the Social and Emotional Foundations for
Early Learning
Women Give 2013- New Research on Charitable Giving by Girls and Boys. Lilly
Family School of Philanthropy. Indiana University. Women’s Philanthropy Institute.
2013

DATINI ŞI OBICEIURI DE PAŞTI

Prof.înv.primar, Baboi Elisabeta

Liceul Tehnologic”Ion Creangă”
Structura –Şcoala Gimnazială Pluton

Paştele sau Învierea Domnului este una dintre cele mai importante sărbatori
creştine, plină de tradiţii si semnificaţii străvechi, mult mai vechi decât sărbătoarea în sine.
Această sărbătoare celebrează Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care a fost
răstignit pe cruce pentru iertarea păcatelor oamenilor.
Prin învierea sa, Fiul lui Dumnezeu a convins omenirea că El este Dumnezeu
adevărat.Această zi este ziua triumfului veşnic al învierii lui Iisus, minunea minunilor,
praznicul praznicelor, sărbătoarea săbătorilor şi cel mai mare act de început de istorie a
creştinismului “scularea din morţi a Mântuitorului nostru”.
Învierea Domnului nostrum Iisus Hristos, sărbătorită la Paşti, este salutată de
creştini cu aceste cuvinte:”Hristos a inviat!”şi se răspunde “Adevărat a înviat” şi totodată se
cântă “Imnul Învierii Domnului”: “Hristos a înviat din morţi, / Cu moartea pe moarte
călcând / Şi celor din morminte /Viaţă dăruindu-le”.
Imnul Învierii este un stirgăt de triumf şi de bucurie care ne ridică până la cer,
este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră de
creştini!La această sărbătoare noi românii ne bucurăm de o mulţine de datini şi tradiţii, pe
care le practicăm cu această ocazie.Sărbătorile de Paşti se întind pe durata a trei zile şi este
precedată de un post de şapte săptămâni.
Săptămâna dinaintea Paştelui este numită “Săptămâna Patimilor” sau „Săptămâna
Mare” care comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui.În această ultimă
saptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite “Denii”.De luni până joi
se comemorează “Cina Cea de Taină”, prinderea şi vinderea lui Hristos, patimile şi moartea
pe cruce.

723
 Ziua de joi se numeşte “Joia Mare”sau” Joimăriţa”.În această perioadă toată lumea
este smerită , ţine post şi se pregăteşte pentru ziua cea mare.În acest timp oamenii nu
manâncă urzici şi nici nu pun oţet în măncare, deoarece Mântuitorul a fost bătut cu urzici şi,
însetat fiind i s-a dat să bea oţet.Din Joia Mare, oamenii încetează lucrul la câmp şi se
concentrază asupra casei , a curţii, pentru ca totul să fie curat.Străbunii noştri ţineau cu
desăvârsire ca în aceste zile să nu se producă zgomote mari ca: scuturatul, bătutul
covoarelor sau bătutul cu “maiul” rufele la râu pentru a fi protejaţi vara de căderi mari de
grindină şi vijelii puternice.Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să
vopsească ouăle.Acum, în această zi se plantează flori în curţi şi pe morminte pentru a
înflori bogat.
Vineri, numită şi „Vinerea Mare” este ziua răstignirii lui Hristos, cea mai mare zi
de post.Se spune că ziua de vineri este o zi fară noroc.În această zi nu se practică munci
grele de cultivarea pământului, nu se aprinde focul în sobă , nu se coace pâinea , nu se
mănâncă nimic adică se ţine post negru.Prohodul Domnului este ultima etapă a tânguirii
Mântuitorului Iisus Hristos , care se află acum în mormânt. La sfârşitul deniei, biserica este
înconjurată cu”Sfântul Aer” sau „Epitaf” care a fost scos in mijlocul bisericii de ziua
.Credincioşii se petrec pe sub „Sfântul Epitaf” înca din timpul zilei, apoi şi seara înainte de a
fi aşezat în Altar.
Sâmbată, clopotele bisericii prin dangătul lor , amintesc oamenilor că se apropie
timpul pentru încetarea lucrului şi pentru a se pregăti de mersul la slujba” Învierii”.La
miezul nopţii, familiile în ţinută de sărbatoare, îmbrăcati cu haine noi, aşa cum cere tradiţia,
oamenii merg la slujba de Înviere, unii din credintă, altii din obişnuintă.
Lumânarea, poate cel mai important simbol al Invierii, reprezintă biruinţa vieţii asupra
morţii şi a binelui asupra răului. Tradiţia spune că, după slujbă, lumânarea trebuie adusă
acasă aprinsă. Lumânarea de la Înviere nu se aruncă, ci este păstrată cu sfinţenie pentru a fi
aprinsă la necazuri. Conform credinţei populare, lumânarea de Inviere se aprinde în faţa
unei icoane în caz de primejdie sau necazuri mari, la cutremure şi vreme rea.
În Sâmbata Mare toate gospodinele au multe de pregătit pentru ca pe masa din
prima zi de Paşte să se găsească toate preparatele tradiţionale: ouă rosii, pască şi carne de
miel. Dacă nu au avut timp, gospodinele vor trebui să se trezeasca sâmbata dis de
dimineată şi să pregătească, după obicei, cele necesare.Oul roşu este unul dintre cele mai
importante simboluri pascale.Ouăle roşii sunt simbolul jertfei supreme a Mântuitorului,
care marchează celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creştine. Una dintre legendele
ajunse până la noi spune că, însăşi Maica Domnului s-a dus cu un coş cu ouă pe care voia să
- l dea soldatilor care păzeau trupul Fiului său, pentru a-I îngădui să-l ia.Când Maria a pus
coşul jos, lângă cruce , o picătură din Sângele Mântuitorului a căzut peste ouă şi, deodată,
toate s-au înroşit.Surprinşi, soldaţii au venit şi fiecare a luat un ou roşu ca semn despre
această ultimă minune a lui Hristos .
Ouăle de pe masa de Paşte, cu semnificatie religioasă, simbolizeaza jertfa
Mantuitorului, sângele vărsat şi bucuria Invierii, trebuie sa fie, asadar, intotdeauna roşii.
Ouăle se ciocnesc din prima zi de Paşte până la Înalţare şi se rosteşte cu bucurie formula
traditională "Hristos a înviat!" la care cealaltă persoană răspunde, cu sufletul pătruns de
dragoste şi respect faţă de evenimentul sărbătorit, "Adevărat a înviat!"
De-a lungul timpului oamenii au transformat tradiţia în artă.Dacă în trecut
bunicile noastre colorau ouăle cu coji de ceapă roşie în amestec cu suc de sfeclă roşie, astăzi
sunt colorate nu numai cu roşu, ci şi cu verde, albastru, galben sau se inchistresc cu mai
724
multe culori.Se spune că aceste ouă au puteri miraculoase, vindecând boli sau protejând
animalele din gospodărie.
Se crede că mielul de Paşte este bine să fie sacrificat în Vinerea Mare facându-se,
în acest fel, o apropiere între sacrificiul lui Hristos, care este răstignit, şi cel al mielului, care
este unul din simbolurile sub care, înainte de instituirea oficiala a religiei creştine, era
reprezentat Domnul Iisus Hristos. Friptura de miel si drobul sunt feluri de mâncare care
trebuie să se găseasca pe masa de Paşte a tuturor creştinilor.
Pasca, alt simbol al Paştelui si al Invierii, vorbeşte prin forma ei şi prin
ingredientele folosite, de ceea ce înseamnă trupului lui Hristos. Pasca se face dintr-un aluat
dospit care are întotdeauna formă rotundă, simbolizează soarele, cel ce este menit să
crească şi să dea vigoare întegii vegetaţii şi oamenilor. De jur imprejur se face din aluat o
sucitură, o împletitură în două care întruchipează neamurile care se succed. Pe mijloc se
află crucea răstignirii, făcuta din două suviţe de aluat, iar în cele patru locuri se pune
branza dulce de vaci framântată cu zahăr şi ou.
Dimineaţa, în ziua de Paşte, toţi ai casei, ca să fie sănătoşi şi să aibă spor în tot
ceea ce fac, trebuie să se spele pe fată cu apa curată dintr-o cană în care s-au pus un ou roşu
, un ban de argint şi o rămurică de busuioc. De regula, cel mai mic al casei sau cel care se
spală ultimul ia banul şi oul după ce se spală.

Bibliografie:
-Interferenţe didactice-Anul VI-2009, Periodic pentru iniţiativă şi dezvoltare în
educaţie, Editura Corgal Press-Bacău;
-Interferenţe didactice-AnulVII-2010, Periodic pentru iniţiativă şi dezvoltare în
educaţie, Editura Corgal Press-Bacău.

725
 PROIECTUL EDUCAȚIONAL „NOUA NE PASA!”

Prof. Cornelia Cîrstian

Colegiul Național „Mihai Eminescu” Suceava

Proiectul “Nouă ne pasă!” este o manifestare educativă cu caracter moral şi civic,

iniţiată în anul şcolar 2013-2014, pentru o perioadă de 4 ani şcolari. Proiectul se adresează
în mod direct preşcolarilor şi în mod indirect comunităţii (părinţi, cadre didactice, alte
categorii):
a. Număr de copii/ număr de cadre didactice implicate: 90 copii/ 9 cadre
didactice;
b. Beneficiari direcţi/ indirecţi: 90 preşcolari/ 60 - alte categorii
c. Activitatăţi propuse, în ordinea în care se vor desfăşura:
“Organizarea proiectului” (stabilirea temei şi a obiectivelor, identificarea
resurselor, iniţierea contactului cu viitorii parteneri): septembrie 2013
“Avizarea proiectului de către instituţiile şcolare implicate”: octombrie 2013
“Inimi pentru inimi” (activitate umanitară): noiembrie 2013
“Daruri şi colinde de Crăciun şi Anul Nou” (activitate culturală; expoziţie, concert
de colinde): decembrie 2012 - ianuarie 2014
“Diferiţi, dar împreună” (expoziţie cu vânzare de obiecte confecţionate de copii cu
dizabilităţi; donare de fonduri): februarie 2014
“Tradiţia Mărţişorului” (întâlnire cu un meşter popular; confecţionare de
mărţişoare; expozitie cu vânzare): martie 2014
“Alături de cei în suferinţă” (acţiune de voluntariat pentru bătrânii de la Azilul
“Sfântul Ioan cel Nou”): aprilie 2014
“Paştele în Bucovina” (întâlnire cu preotul; vizită la Hanul Domnesc; vizionare
DVD): aprilie 20134 “Şi pomii au viaţă: Salvaţi-i!” (acţiune de colectare de deşeuri din
hârtie): mai 2014
“O jucărie în dar” (colectare şi donaţie de jucării): iunie 2014
d. Descrierea activităţii finale:
Schimb de bune practici (întâlnire de proiect): realizarea unui album în format
electronic cu imagini din activităţile desfăşurate şi prezentarea acestuia tuturor
partenerilor: iunie 2014
e. Parteneri organizare:
Asociaţia Blijdorp România
Azilul “Sfântul Ioan cel Nou”
Asociaţia meşterilor populari “Bucovina”
Asociaţia “Bucovina profoundă”
Complexul muzeal “Bucovina”
Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor
Trăim într-o lume grăbită, stresată, agresată vizual, în care dispare pe zi ce trece
comunicarea directă prin cuvânt, într-o lume săracă afectiv, în care adulţii sunt preocupaţi
mai mult de materie decât de spirit, preocupaţi mai mult de cantitate decât de calitate,
preocupaţi prea puţin de formarea propriilor lor copii. Într-o societate egocentristă, omul
uită că trăieşte în comuniune cu alţii şi că alături de el se află semeni care au nevoie de

726
înţelegerea şi sprijinul său. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să învăţăm să ne acceptăm,
să respectăm principiile democraţiei autentice, pentru că numai împreună vom reuşi.
Pornind de la premisa că inteligenţa emoţională constituie liantul între persoană şi mediul
din care face parte, unul dintre obiectivele grădinitei şi ale familiei este educarea copiilor în
sensul omeniei, al generozităţii şi receptivităţii, readucerea atmosferei de calm, de pace, de
bucurie, prilej de înălţare a minţii şi a inimii spre Frumos şi Bine. Având în atenţie toate
aceste considerente, am conceput un proiect de implicare a copiilor în acţiuni social-
comunitare, intitulat sugestiv “Nouă ne pasă!”. Tematica şi ţinta proiectului au fost
acceptate cu bucurie şi receptivitate de copii, de părinţi şi de parteneri.

ÎNVIEREA, SPERANTA COMUNA A TUTUROR CREDINCIOSILOR

Prof. înv.primar Soreanu Eugenia Roxana

Şcoala Gimnazială „Gheorghe Ţiţeica” Craiova
Prof. înv. primar Stănculeasa Diana
Şcoala Gimnazială „Gheorghe Ţiţeica” Craiova

Se ştie că dintre toate religiile cunoscute astăzi numai creştinismul îşi revendică
un mormânt gol. Un mormânt gol, pentru că nu a putut să-L ţină pe cel sălăşluit, căci a
înviat a treia zi ca un biruitor. Acesta este un fapt unic care s-a petrecut în istorie, iar
veridicitatea sa are la bază mărturii de necontestat. Credinţa creştină nu se întemeiază pe
teorii sau speculaţii şi cu atât mai puţin pe mituri, ci are ca fundament faptul învierii lui
Hristos din morţi. Dar aşa cum se ştie, “fapta rămâne faptă. Pe orice cuvânt îl contestă alt
cuvânt. Arată-mi, însă, cuvântul care contrazice fapta”. Credinţa noastră se bazează, aşadar,
pe fapte credibile tocmai prin evidenţa lor, iar aceasta o face să fie o credinţă luminată.
“Credinţa noastră nu e oarbă, nu e fără argumente, nu e vreun fel de misticism, vreun fel de
aplecare sufletească spre mistificare, cu care să ne înşelăm pe noi şi să-i înşelăm şi pe alţii”.
Credinţa creştină e logică tocmai prin faptul ei central, Învierea, iar în cazul acesta, “faptul
devine logic, fiindcă e fapt; tocmai prin faptul ei central, Învierea, iar în cazul acesta, chiar
dacă aparţine unei logici care nu seamănă cu a noastră. Faptele se produc la vedere, le
auzim şi de ele nu ne mai putem îndoi. Nici nu ne mai punem întrebarea despre fapte, dacă
sunt sau nu logice. Ele sunt logice prin însuşi faptul că se produc”.
Învierea lui Hristos este evenimentul central al istoriei, singurul care dă sens
existenţei omului căzut din demnitatea originară. Învierea este cheia înţelesului devenirii
lumii în timp şi al împlinirii ei într-un “cer nou şi un pământ nou”. Parafrazând pe Sfântul
Apostol Pavel, Părintele Dumitru Stăniloaie spune: “dacă n-ar fi învierea, dacă am muri
generaţie după generaţie după ce ne naştem, ce sens ar avea existenţa? N-ar avea nici un
sens. Şi nu numai existenţa noastră ca oameni, ci existenţa întregii lumi, a întregului
cosmos”.
Învierea ne arată că lumea aceasta nu-i făcută la întâmplare, ci este opera lui
Dumnezeu, Cel tripersonal, care are iubirea în Sine şi care nu a creat pe oameni doar pentru
câţiva ani , iar după aceea să-şi piardă identitatea existenţei în ciclul nesfârşitelor
“reîncarnări”, ci i-a făcut pentru ca fiecare să fie fericit în veci. Şi dacă oamenii, creaţi de El

727
ca persoane unice şi indestructibile, au căzut din slava originară, s-a coborât El, prin Fiul –
Hristos, din înălţimea Sa mai presus de fire, pentru a ridica firea noastră cea îmbolnăvită de
păcat şi a o înălţa din nou la Sine. Iar dacă Hristos a transformat crucea din instrument de
tortură în altarul jertfei iubirii Sale faţă de lume, prin învierea Sa, El ne-a adus biruinţa
asupra morţii şi garanţia învierii noastre cu acelaşi trup pe care l-am purtat în viaţă.
Aşadar, prin învierea lui Hristos ni se arată în ce scop a fost creată lumea şi care este sensul
ei. Învierea Domnului este deci punctul culminant al Revelaţiei şi sensul ei profund, adică
acela al comunicării eterne dintre oameni şi Preasfânta Treime. Căci “la această comuniune
eternă a noastră cu Sfânta Treime se ajunge prin Înviere. În învierea lui Hristos e activă şi
se revelează din nou, într-un mod şi mai vădit, întreaga Treime, rămânând astfel
descoperită în vecii vecilor, pentru o comuniune deplină cu noi”. De aceea, “Treimea şi
Învierea sunt dogmele fundamentale”, ele sunt “alfa şi omega mânturii”
Învierea Domnului este, aşadar, cheia de boltă a întregului edificiu dogmatic şi
spiritual al creştinismului şi fără învierea Lui zadarnică ar fi şi propovăduirea şi credinţa
noastră. Mărturisirea aceasta este izvorul acelei puternice note de bucurie şi triumf, atât de
caracteristice psihologiei creştinilor din perioaa primară. Până astăzi, inscripţiile din
catacombe răspândesc acesată bucurie şi încredere în viaţa veşnică, pe baza mărturiei
Apostolilor că “Dumnezeu L-a înviat dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca
El să fie ţinut de ea, ...Căruia noi toţi suntem martori.”. Martirii primelor veacuri aveau
drept imbold al elanului lor mărturisitor adevărul Învierii. Este elocventă în acest sens
rugăciunea Sfântului Policarp în faţa supliciului: “Îţi mulţumesc Ţie Doamne, că m-ai
învrednicit să ajung această zi şi acest ceas şi să particip împreună cu mărturiile Tale la
paharul Hristosului Tău spre înviere la viaţa veşnică cu trupul şi cu sufletul, în neprihănirea
Duhului Sfânt.” Acest sentiment de bucurie nespusă, întemeiată pe mărturii sfinţite cu
sânge de martir, s-a cristalizat într-o nouă viziune asupra lumii, viziune anticipată încă din
Vechiul Testament. Această nouă înţelegere a realităţii, care iradia din mormântul găsit gol
şi din arătările Celui înviat, avea să fie reformulată teoretic în categorii religioase în
secolele care au urmat, prin scrierile Sfinţilor Părinţi şi prin trăirea creştină însăşi. Totuşi,
chiar din epoca primară, creştinătatea era caracterizată de realism religios. “Întruparea,
Patimile şi Învierea Fiului lui Dumnezeu nu sunt o iluzie, o înşelăciune, după cum învăţau
docheţii sau alţi gnostici, ci o realitate. Dacă lucurile stau astfel, atunci şi trupul pe care l-a
avut Fiul lui Dumnezeu şi în care a înviat, nu a fost lepădat şi el participă la viaţă întrucât a
luat în sine germenele nemuririi. Prin urmare, avem acum o reabilitare a materiei şi
trupului; trupul nu mai este mormânt (ca la Platon), nici o închisoare a sufletului, ci templu
al Duhului Sfânt. De aici aşteptarea plină de nerăbdare a mântuirii trupului nostru, credinţa
în învierea trupului, predica inspirată a acestei învăţături părând atât de paradoxală şi
ofensatoare înţelepţilor antchităţii. Acesta este şi motivul pentru care doctrina învierii a
fost accentuată cu atâta patos de apologeţii creştini.”
Dar această nouă concepţie despre lume, izvorâtă din faptul Învierii, a marcat,
aşa cum deja am văzut, viaţa creştină în toată dimensiunea ei. Permanent creştinii
ortodocşi îşi trag seva vieţii spirituale din adevărul Învierii. Ei văd în Înviere o mare taină
care s-a petrecut pentru fiecare om, căci Hristos pentru noi toţi a murit şi a înviat, dar în
acelaşi timp ei înţeleg participarea la taina Învierii ca pe un act liber, pornit din credinţă şi
iubire. Taina Învierii trebuie să se petreacă mai întâi în plan spiritual, cu fiecare dintre noi,
iar această lucrare vizează mântuirea subiectivă, ca încorporare în Trupul tainic al
Domnului Hristos (Biserica), prin participare şi împărtăşire din roadele jertfei şi învierii
728
Sale. Aceasta înseamnă a muri împreună cu Hristos şi a învia împreună cu El prin sfintele
taine (Botez, Mirungere şi Euharistie), precum şi permanenta înnoire a acestei stări harice
prin Pocăinţă (Mărturisire), comuniune iubitoare cu semenii şi rugăciune.
Această stare harică, dobândită printr-un proces sinergic, este starea de înviere
spirituală la care aspiră şi pe care se străduieşte să o menţină în inima sa creştinul ortodox,
potrivit cuvintelor Domnului “că vine ceasul şi acum este (acum, în această viaţă), când
morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia”. Iată de ce, bucuria
şi încrederea în înviere (atât în plan spiritual, cât şi în plan fizic, la Parusie) “au devenit
temelia viziunii Bisericii Răsăritene, ba mai mult, ele constituie esenţa cea mai intimă, mai
profundă şi mai vitală natură a ei”. De aceea, “s-a spus şi s-a repetat că bucuria pascală
caracterizează Biserica Ortodoxă”. Acest aspect reiese cu precădere din cultul ortodox,
unde Mormântul Domnului este numit “izvor de viaţă”. “Ortodocşii par să considere
Mormântul Domnului nostru ca un instrument de mântuire pentru acelaşi motiv pe care îl
au pentru Cruce creştinii occidentali. Ei văd în mormântul gol simbolul Învierii mai mult
chiar decât în cruce.
Aşadar, din punct de vedere creştin privind lucrurile, viaţa omului pe pământ nu
are sens decât numai dacă este trăită în perspectiva învierii. Prin învierea lui Hristos s-a
arătat începutul lumii viitoare, lume care va învia şi se va înfăţişa la Judecata universală. De
aceea, opera Apostolilor şi a urmaşilor lor trebuie să pregătească pe tot omul ce vine în
lume pentru o stare de vrednicie deosebită:”starea de a fi părtaş al acelei lumi, deocamdată
încă ascunsă omeneştilor noastre priviri şi înţelegeri. Ea e o realitate a viitorului şi
prezentul, cu actualitatea lui spirituală, se proiectează dinamic în cadrul acesteia. Cu alte
cuvinte, învierea lui Hristos anticipează noua lume a lui Dumnezeu” adevăr pe care îl
mărturiseşte Sfântul Pavel: ”Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a
învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi
învierea morţilor, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.
Dovedită cu prisosinţă ca fapt care s-a petrecut în istorie, primită şi trăită prin
credinţă până la proba de foc a martiriului, ca realitate tainică ce luminează şi întăreşte din
interior fiinţa umană, învierea lui Hristos reprezintă cheia înţelesului vieţii noastre.
Asumându-şi condiţia umană până la moarte, dar distrugând boldul morţii ca un biruitor
prin învierea Sa, Mântuitorul Hristos a certificat cu pecetea evidenţei aceste trei adevăruri
fundamentale ale religiei creştine: - adevărul cu privire la El însuşi; - adevărul cu privire la
noi oamenii; - adevărul cu privire la sensul şi finalitatea lumii întregi. Aceste trei sensuri
care ţâşnesc din actul Învierii reprezintă structura de bază a edificiului învăţăturii creştine
fără de care ea nu ar fi de conceput.
Prin înviere, mai întâi Hristos îşi dovedeşte identitatea Sa dumnezeiască,
originea Sa dintru început, ca unul din Treime deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. El este
Dumnezeu - Fiul, stăpân al vieţii şi al morţii, Alfa şi Omega mântuirii noastre şi de aceea El
trebuie să aibă autoritate ca unul din Treime deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. El este
Dumnezeu - Fiul, stăpân al vieţii şi al morţii, Alfa şi Omega mântuirii noastre şi de aceea El
trebuie să aibă autoritate supremă asupra lumii în calitate de împărat al ei. Cu privire la noi
oamenii, învierea lui Hristos marchează restaurarea firii umane căzute, reaşezarea ei în
demnitatea cea dintâi. Învierea ne întemeiază mai întâi credinţa într-o continuare a vieţii
după moarte, credinţa în nemurirea sufletulu ea ne lămureşte cu privire la cauza morţii
fizice, dar tot ea este generatoare de speranţă şi de sens al existenţei noastre întregi cu trup
şi suflet, căci “Hristos a înviat din morţi fiind începătură a învierii celor adormiţi”.
729
 Învierea generală a morţilor nu se poate produce mai înainte de transformarea
întregului chip al lumii acesteia, lume afectată de păcat şi alterată pe măsura convieţuirii
oamenilor purtaţi de patimi. Cugetând în lumina Învierii, Sfântul Apostol Pavel spune că
„toată făptura împreună suspină ...fiind supusă deşertăciunii nu din voia ei ci din cauza
aceluia care a supus-o (a omului prin căderea lui), aşteptând ziua când se va izbăvi din
robia stricăciunii” - Ziua cea mare a celei de-a doua veniri a lui Hristos (Parusia), a învierii
generale a morţilor, a restaurării cosmosului şi a marii judecăţi.
Iată, aşadar, cum adevărul Învierii ne redescoperă sensul existenţei, dă
perspectivă luminoasă istoriei şi aduce lumii noutatea speranţei în învierea trupurilor, în
înnoirea creaţiei prin transfigurarea sau prefacerea cosmosului într-un “cer nou şi pământ
nou” . Prin urmare, a doua venire a Mântuitorului întru slavă nu are o importanţă
secundară în învăţătura noastră de credinţă, ci ea reprezintă sensul final al Învierii, punctul
culminant al lucrării lui Dumnezeu în lume, al împărăţiei Fiului Său. Această împărăţie se
instaurează prin actul Jertfei şi al Învierii, se actualizează la Cincizecime prin pogorârea
Sfântului Duh (organizarea Bisericii în lume ) şi are drept ţintă “desăvârşirea lumii trecute
prin sfârşitul formei actuale a ei; a doua venire a lui Hristos; învierea generală a morţilor şi
transformarea trupurilor celor de pe pământ; judecata universală din urmă; viaţa veşnică
întru fericire sau nefericire”.
Trăind în lumina învierii Domnului, cu toate sensurile sau consecinţele logice
care derivă din ea cu privire la mântuirea lumii, creştinii au înţeles de îndată că
preocuparea fiecăruia dintre ei trebuie să fie aceea de a rămâne în comuniune iubitoare cu
Hristos prin împlinirea poruncilor Lui. Încredinţaţi făgăduinţei Domnului că este cu ei în
lume până la sfârşitul veacurilor, prin Duhul Sfânt, în Biserică, adevăraţii creştini
accentuează în mod esenţial preocuparea faţă de sfârşitul vieţii lor pământeşti care poate
veni prin surprindere, în orice clipă şi care este determinant pentru starea în care se vor
afla dincolo de moarte şi la marea judecată când se vor întâlni cu Hristos faţă în faţă.
Adevărul Învierii dă valoare omului pentru eternitate, afirmându-i libertatea aici şi acum,
dar făcându-l responsabil faţă de destinul lui veşnic.
Faptul că de-a lungul celor două milenii de creştinism doctrina învierii a fost
atacată sistematic prin mişcări paralele şi potrivnice Bisericii, care încearcă şi astăzi o
“alternativă” ideologică – faţă de religia creştină, nu trebuie să ne mire. Potrivnicii
creştinismului au ştiut bine că negând Învierea sau cel puţin răstălmăcindu-i sensurile, tot
edificiul dogmatic se dărâmă, căci învierea lui Hristos este piatra de temelie a religiei
creştine.

Bibliografie:
Auxentios, Episcop al Foticeei, Lumina Sfântă de Paşti de la Ierusalim. Studiu asupra
ritului Luminii Sfinte din Biserica Sfântului Mormânt, traducere de Vasile Bârzu,
Editura „Deisis”, Sibiu, 1996;
Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Ediţia a III-a,
Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994;
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, traducere de Cezar Baltag, vol.
I, II şi III, Ediţia a doua, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991;
Răduleanu, Pr. Boris, Semnificaţia marilor sărbători creştine, vol. I, Editura
CLUSIUM, 1993

730
 SIMBOLISTICA OUĂLOR DE PAȘTE, LA ROMÂNI

PROFESOR GHEORGHE GEORGETA -GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT

„CĂSUȚA POVEȘTILOR ” PITEȘTI , ARGEȘ

Ouăle de Paște, potrivit tradiţei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra
săptămână a Postului Mare, numită și „miercurea Paresimilor". Exista obiceiul ca de la
lăsatul secului și până în această zi, gospodinele să nu strângă ouale. Era credinţa că ouăle
alese în această zi nu se stricau până la Paște. Acum se alegeau ouăle pentru mâncarea de
Paște și ouăle ce urmau să fie înroșite.
Chiar dacă ele erau strânse în această zi, vopsitul lor avea loc în joia din
săptămâna de dinaintea Paștelui, însă, niciodată în Vinerea Mare.
Oul vopsit este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce
la viaţă, precum puiul de găina ieșit din găoace.
Ouăle roșii sunt numite în Bucovina merișoare, iar cele cu ornamente sunt
numite încondeiate, închistrite sau împistrite.
Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinde simboluri
geometrice, vegetale, animale, antropomorfe si religioase. Iată câteva simboluri și
semnificaţiiutilizate:
- linia dreaptă verticală = viata ;
- linia dreaptă orizontală = moartea ;
- linia dublă dreaptă = eternitatea ;
- linia cu dreptunghiuri = gandirea , cunoașterea,
- linia ușor ondulată = apa , purificarea;
- spirala = timpul, eternitatea ;
- dubla spirală = legătura dintre viaţă și moarte.
Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc
ouăle de Paște. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul
răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura
din rănile lui Hristos.
Ciocnitul ouălor se face dupa reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei
bărbatul) ciocnește capul oului de capul oului ţinut în mână de partener, în timp ce rostește
cunoscuta formulă "Hristos a inviat", la care se răspunde "Adevarat a înviat".
În Bucovina, cojile ouălor de Paște sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le
poarte la "Blajini" (fiinţe imaginare, încarnari ale copiilor morţi nebotezaţi, al căror loc de
vieţuire se află la "capătul lumii", aproape de Apa Sâmbetei). În felul acesta, și Blajinii știu
că pentru toţi creștinii a venit Paștele.

La ţărani, mai exista obiceiul ca, în dimineaţa din duminica Paștelui, să-și spele faţa cu apă
nouă sau apă neîncepută, în care pun un ou roșu, având credinţa că astfel vor fi tot anul
frumoși și sănătoși ca un ou roșu. După consumarea ouălor, cojile roșii sunt
păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun.

731
 LUMINA MEA, IISUS HRISTOS

ÎNV.MARIA DANCIU, ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 AR, RÂŞNOV, JUD.BRAŞOV

„DAR NU- I CUM GÂNDEŞTE OMUL, CI-I CUM VRE DOMNUL.”(ION CREANGĂ)

Când credeam că am terminat activitatea, cu asiduă muncă, la micuţii neajutoraţi,

nevinovaţi şi nemâncaţi, atunci a trebuit s-o iau de la capăt, căci nu mi s-a permis de SUS” să
rămân la vatră”.
Şi greu mi-a mai fost să înţeleg că am fost aleasă să lucrez cu copii deficienţi
mintal, să le acord atenţie, dragoste şi înţelegere! Că de rechizite nici nu mai vorbesc! De ce
să-şi aducă ei creioane şi gume de şters? Mai bine gume de mestecat.De ce să-şi aducă o
felie de pâine cu ceva, mai repede să-şi aducă FAST FOOD.Şi asta, pentru că părinţii nu
înţeleg , încă, pericolul ce-l reprezintă mâncarea în pugile frumos colorate.
De ce să participe dumnealor, părinţii, la o şedinţă, întrevedere cu cadrul didactic
sau să participe la o consultaţie cu oamenii şcolii?Mai bine stau la o cafea, o ţigară, o bere.
Şi-n aceste condiţii , ce-i de făcut bădiţă?Ia-o pe teren, la copii acasă, prin noroaie,
prin colb, că altă soluţie nu ai!Anunţă-i, informează-i, convinge-i, explică-le, detaliat, ce e
bine pentru copilul lor şi reia totul, că au uitat de când ai început să le vorbeşti...
Şi , de ce atâta deranj să se trezească dimineaţa ca să-şi trimită copiii la şcoală?!E
ca şi când nu ai fost la ei.Nu-şi dau seama că fiecare oră absentată e o pierdere pentru
fiecare elev.
Dar, pentru că ai fost selecţionat de SUS şi pentru că nici şefa nu renunţă la
serviciile tale psiho-pedagogice, reiei totul, pas cu pas, alegi un opţional atractiv(„Poveştile
copilăriei”) şi-i atragi pe micuţi cu mişcare, cu cântare, cu lapte şi cu mâncare.
Activităţile extracurriculare şi din „Şcoala Altfel” au fost de natură să-i antreneze
în tematici variate şi plăcute.Pe lângă aplicaţii practice, audieri de cântece adecvate şi
parade ECO, cu materiale reciclabile, au avut ocazia să vadă, virtual”, Peştera Urşilor”, ca o
creaţie divină şi „Minunea de la Sfântul Mormânt”, tot virtual, ceea ce nu are posibilitatea
oricine, mai ales ei, care nu deţin un calculator sau un laptop.
Despre evenimentele bisericeşti ortodoxe, le-am vorbit la momentul oportun.
Zilnic, am ecologizat spaţiul verde din jurul şcolii , colţul viu al clasei şi sala de
clasă.
Urmând destinul, am ajuns la concluzia că e mult mai uşor , mai plăcut şi eficient ,
decât dacă aş fi pus în aplicare planul meu.”Toţi , cu inima curată, /Ţie, Doamne-Ţi
mulţumim!”Lumina Învierii m-a ajutat să radactez acestă lucrare, să definitivez un demers
pentru concurs şi simpozion, să fac faţă cerinţelor.Când am reuşit să desenez pe Mântuitor,
am înţeles că El este Luminătorul meu .
BIBLIOGRAFIE:
PETROVICI, BORIS, DUPĂ REV.RUSĂ, ACATIST DE MULŢUMIRE
„SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE”,
EDITURA AGAPIS(2004)

732
 DANCIU, MARIA, 2013”, URMAŞILOR MEI SAU LA ÎNCHEIERE DE
MANDAT”, EDITURA ARS LIBRI

ÎNVIEREA DOMNULUI- INIMA SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE

ÎNV. LOPĂŢICĂ ALINA, ŞC. GIMNAZIALĂ „P. H. ZANGOPOL”, BUZĂU

Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importanţă dintre
toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic împărătesc cu data schimbatoare,
primul fiind Duminica Floriilor.
Învierea Domnului sau sărbătoarea Paştilor este praznicul despre care putem
spune că nu are un început, în sensul că el se naşte odată cu creştinismul. Împreună cu
duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca
apostolică. Duminica Învierii, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, este expresia firească a
evoluţiei misterului pascal trăit de vechea Biserică creştină, păstrat şi desăvârşit, de-a
lungul veacurilor, de Biserica Ortodoxă. „Sărbătoarea Paştilor constituie misterul central şi
dominant al cultului ortodox, care îşi aruncă razele peste întregul an liturgic şi cult
ortodox“, spunea părintele profesor Ene Branişte.Intregul ciclu de sărbători dintr-un an
bisericesc depinde de Sfintele Paşti. În funcţie de data acestei sărbători se ordonează si se
denumesc duminicile şi săptămânile de peste an, cu evangheliile si apostolele care se citesc
la Sfânta Liturghie in timpul anului, se ordoneaza cele 11 pericope evanghelice care se
citesc la Utreniile duminicilor, precum şi cele opt glasuri ale cântărilor Octoihului.
Importanţa sărbătorii este subliniată si de durată ei, ea ţinand trei zile (mai lungă decât a
altor praznice).Dacă în centrul istoriei mântuirii se află activitatea răscumpărătoare a
Mântuitorului şi Jertfa Sa (Patimile, moartea pe Cruce şi Învierea din morţi), în inima sau
centrul anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea Învierii, precedată de Săptămâna
Sfintelor Patimi. Acest fapt face din sărbătoarea Învierii Domnului cea mai mărită,
îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii „guvernează
întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc“, amintindu-ne de
trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă: „Că din moarte la viaţă şi
de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de
biruinţă“ (Cântarea 1 din Canonul Paştilor).
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi
pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din
istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât
mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie mărturisirea unui
adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost
încă de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.
Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm
preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre
judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar
şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor
învieri că „Hristos a înviat!”.

733
 RITUL LUMINII SFINTE

Prof. înv. primar BRÎNZAN ARGENTINA

COLEGIUL NAȚIONAL „M. EMINESCU” PETROȘANI

An de an, cu ocazia Paştelui ortodox, credincioşii se bucură de ceea ce ei numesc

minunea Sfintei Lumini. Acest eveniment miraculos se petrece an de an în Biserica
Sfântului Mormânt din Ierusalim, în timpul slujbei de vecernie ce are loc în Sâmbăta Mare,
ziua dinaintea Paştelui.
Evenimentul este considerat de către adepţii creştinismului ca fiind cel mai vechi
miracol atestat anual. Deşi a fost descrisă în mai multe scrieri începând cu secolul 4 e.n.,
minunea a început să fie documentată sistematic începând cu 1106, când a fost menţionată
în scrierile călugărului rus Daniel.
Ritul Luminii Sfinte nu există în Patriarhatul ortodox grec din Ierusalim sub
forma unui typikon scris. Numai rugăciunea pentru primirea Luminii Sfinte există într-o
formă tipărită. Patriarhul o citește cât timp stă în Sfântul Kouvouklion (Edicul) dintr-un
„phylladion” sau o cărticică legată conţinând această rugăciune tipărită ( Întâi de toate,
Sfântul Mormânt este percheziţionat, în al doilea rând el este sigilat. Scopul percheziţionării
este să determine dacă nu este nimic în camera Ediculului care să poată fi folosit la
aprinderea unei flăcări și să vadă dacă fiecare candelă a fost stinsă. Potrivit Tsekourei,
percheziţia durează o oră începând de la ora 10 sâmbătă dimineaţa și implică trei inspecţii
separate ale Mormântului. Ea este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul
Mormânt și are loc în prezenţa clericilor armeni, copţi și iacobiţi. La ora 11 ușile ediculului
sunt sigilate de către garda musulmană care, după Cust, pune o bandă albă printre cele
două mânere ale ușii și o sigilează cu ceară. La sud de ușă stă un cleric armean, la nord unul
ortodox grec. Între orele 11 și 12 după-amiază, creștinii ortodocși arabi își desfășoară
procesiunea lor zgomotoasă și necivilizată în jurul Ediculului, cântând cântece tradiţionale,
populare, ridicând tineri bărbaţi pe umerii lor și strigând slogane religioase.
La prânz, Patriarhul grec ortodox părăsește palatul patriarhal și în dangătul
sumbru al clopotelor intră în Biserica Învierii și urcă pe tronul patriarhal. După Cust,
clericii armeni, copţi și iacobiţi „fac apoi plecăciune și obţin permisiunea de a lua parte la
ceremonie”. De fapt, așa cum indică în mod corect Tsekoura, clericii acestor diferite
comunităţi religioase din Ierusalim nu cer să participe la rit, ci sărută pur și simplu mâna
Patriarhului grec și cer permisiunea acestuia „de a primi Lumina Sfântă”. După această
scurtă ceremonie, patriarhul se îmbracă în toate veșmintele episcopale și începe
procesiunea în jurul ediculului, de regulă „la ora 12.30”. Patriarhul ortodox grec se apropie
de edicul, precedat de prapuri și o cruce procesională și de gărzile musulmane care purtând
toiege asemănătoare bastoanelor de plimbare folosite de episcopii ortodocși răsăriteni
(rahdoi), deschid calea pentru el izbind podelele cu vârfurile toiegelor în cadenţă ritmică.
Patriarhul este urmat de episcopi și de ceilalţi clerici în timp ce corurile (unul cântând în
greacă și celălalt în arabă) cântă: „învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în
ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inima curata să te mărim!".

734
 După o întreită înconjurare a Ediculului, procesiunea se oprește în faţa Sfântului
Mormânt unde corurile și clericii cântă imnul luminii de la vecernie, „Phos hilaron” sau
„Lumina lină”. Ceilalţi clerici pleacă și patriarhul singur se apropie de intrarea în Sfântul
Mormânt, unde este însoţit de către episcopul armean și de către diferite oficialităţi civile.
Patriarhul își scoate veșmintele și mitra și se supune percheziţionării din partea
oficialităţilor civile, incluzând pe „primarul orașului Ierusalim și șeful poliţiei”, în scopul de
a se determina faptul că nu are chibrituri ori alte dispozitive cu care să poată aprinde o
lumânare. După această percheziţie, ușa Sfântului Mormânt este deschisă iar patriarhul,
purtând o tunică albă simplă, intră înăuntru însoţit de episcopul armean. Ușa este apoi
închisă.
În interiorul Sfântului Mormânt, în prezenţa episcopului armean, patriarhul
îngenunchează înaintea dalei (de marmură) ce acoperă mormântul pe care stă o candelă
neaprinsă și o cărticică cu rugăciunea Luminii Sfinte. Cărticica e ţinută deschisă de o
lumânare neaprinsă. Toate aceste lucruri sunt puse în Mormânt mai dinainte;lor patriarhul
le adaugă patru mănunchiuri de lumânări neaprinse, fiecare mănunchi conţinând 33 de
lumânări, și pe care el le ia cu sine în Mormânt. Cu aceste patru mănunchiuri de lumânări el
transmite Lumina Sfântă. În lumina slabă a Ediculului, patriarhul începe să citească
rugăciunea pentru primirea Luminii Sfinte.
Când, în urma rugăciunii patriarhului, Lumina Sfântă se arată, ea aprinde candela
de pe Sfântul Mormânt împreună cu cele patru legături de lumânări pe care acesta le-a luat
cu sine în mormânt. Apoi el se întoarce și merge în Capela îngerului unde dă unul din
mănunchiuri episcopului armean, apoi de la una din deschizăturile Ediculului dă Lumina
Sfântă unui preot arab ortodox care o duce în biserica Anastasis pentru a o împărţi acolo
credincioșilor. De la cealaltă deschizătură, înmânează un alt mănunchi de lumânări, așa că
Lumina Sfântă poate fi luată de patriarhul armean. Apoi bate la ușa Sfântului Mormânt și
când aceasta este deschisă, el și episcopul armean trec flacăra clericilor copţi și iacobiţi și
celorlalţi care așteaptă afară. Biserica se umple de lumina lumânărilor credincioșilor pe
măsura ce flacăra este trecută de la o persoana la alta. O mare rumoare domnește acum
printre oameni. Patriarhul se întoarce apoi la reședinţa sa. Ritul Luminii Sfinte așa cum este
celebrat astăzi la Ierusalim este în esenţa aceeași ceremonie descrisă de călugărul rus
părintele Parfeni, în 1846 când, ritul a ajuns la ceea ce era, mai mult sau mai puţin, forma sa
finală pentru ca omul nu poate cuprinde și exprima cu mijloace lumești cele dumnezeiești,
Hristos răspunde și în zilele noastre în chip minunat: la Ierusalim, de Paști, făcliile
patriarhului Ierusalimului se aprind în mod miraculos în interiorul Sfântului Mormânt,
locul de unde Mântuitorul a înviat, după trei zile de la îngropare. E o minune care ne
vestește ca Învierea lui Hristos este o realitate și nu un mit.
Sfânta Lumină de la Ierusalim în mod suprafiresc este o minune dumnezeiască
necuprinsă de mintea noastră, care se repetă din an în an, în Sambata Mare, de aproape 20
de veacuri. Este cea mai mare minune din zilele noastre văzută atât de credincioși, cât și de
necredincioși. Este minunea care uimește toată mintea și dovedește oamenilor până la
sfârșitul veacurilor că Hristos, lumina lumii și Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din
morţi a treia zi, dăruind tuturor viaţa veșnică.

Bibliografie:
"Lumina Sfântă de Paște de la Ierusalim" , Editura Deisis, 2012,
735
 Autor: Auxentios al Foticeii, episcop
http://www.descopera.ro
Arhimandritul Ioanichie Bălan - creștin-ortodox.ro

RITUL LUMINII SFINTE

Prof. înv. primar BRÎNZAN ARGENTINA

COLEGIUL NAȚIONAL „M. EMINESCU” PETROȘANI

An de an, cu ocazia Paştelui ortodox, credincioşii se bucură de ceea ce ei numesc

minunea Sfintei Lumini. Acest eveniment miraculos se petrece an de an în Biserica
Sfântului Mormânt din Ierusalim, în timpul slujbei de vecernie ce are loc în Sâmbăta Mare,
ziua dinaintea Paştelui.
Evenimentul este considerat de către adepţii creştinismului ca fiind cel mai vechi
miracol atestat anual. Deşi a fost descrisă în mai multe scrieri începând cu secolul 4 e.n.,
minunea a început să fie documentată sistematic începând cu 1106, când a fost menţionată
în scrierile călugărului rus Daniel.
Ritul Luminii Sfinte nu există în Patriarhatul ortodox grec din Ierusalim sub
forma unui typikon scris. Numai rugăciunea pentru primirea Luminii Sfinte există într-o
formă tipărită. Patriarhul o citește cât timp stă în Sfântul Kouvouklion (Edicul) dintr-un
„phylladion” sau o cărticică legată conţinând această rugăciune tipărită ( Întâi de toate,
Sfântul Mormânt este percheziţionat, în al doilea rând el este sigilat. Scopul percheziţionării
este să determine dacă nu este nimic în camera Ediculului care să poată fi folosit la
aprinderea unei flăcări și să vadă dacă fiecare candelă a fost stinsă. Potrivit Tsekourei,
percheziţia durează o oră începând de la ora 10 sâmbătă dimineaţa și implică trei inspecţii
separate ale Mormântului. Ea este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul
Mormânt și are loc în prezenţa clericilor armeni, copţi și iacobiţi. La ora 11 ușile ediculului
sunt sigilate de către garda musulmană care, după Cust, pune o bandă albă printre cele
două mânere ale ușii și o sigilează cu ceară. La sud de ușă stă un cleric armean, la nord unul
ortodox grec. Între orele 11 și 12 după-amiază, creștinii ortodocși arabi își desfășoară
procesiunea lor zgomotoasă și necivilizată în jurul Ediculului, cântând cântece tradiţionale,
populare, ridicând tineri bărbaţi pe umerii lor și strigând slogane religioase.
La prânz, Patriarhul grec ortodox părăsește palatul patriarhal și în dangătul
sumbru al clopotelor intră în Biserica Învierii și urcă pe tronul patriarhal. După Cust,
clericii armeni, copţi și iacobiţi „fac apoi plecăciune și obţin permisiunea de a lua parte la
ceremonie”. De fapt, așa cum indică în mod corect Tsekoura, clericii acestor diferite
comunităţi religioase din Ierusalim nu cer să participe la rit, ci sărută pur și simplu mâna
Patriarhului grec și cer permisiunea acestuia „de a primi Lumina Sfântă”. După această
scurtă ceremonie, patriarhul se îmbracă în toate veșmintele episcopale și începe
procesiunea în jurul ediculului, de regulă „la ora 12.30”. Patriarhul ortodox grec se apropie
de edicul, precedat de prapuri și o cruce procesională și de gărzile musulmane care purtând
toiege asemănătoare bastoanelor de plimbare folosite de episcopii ortodocși răsăriteni
(rahdoi), deschid calea pentru el izbind podelele cu vârfurile toiegelor în cadenţă ritmică.

736
Patriarhul este urmat de episcopi și de ceilalţi clerici în timp ce corurile (unul cântând în
greacă și celălalt în arabă) cântă: „învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în
ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inima curata să te mărim!".
După o întreită înconjurare a Ediculului, procesiunea se oprește în faţa Sfântului
Mormânt unde corurile și clericii cântă imnul luminii de la vecernie, „Phos hilaron” sau
„Lumina lină”. Ceilalţi clerici pleacă și patriarhul singur se apropie de intrarea în Sfântul
Mormânt, unde este însoţit de către episcopul armean și de către diferite oficialităţi civile.
Patriarhul își scoate veșmintele și mitra și se supune percheziţionării din partea
oficialităţilor civile, incluzând pe „primarul orașului Ierusalim și șeful poliţiei”, în scopul de
a se determina faptul că nu are chibrituri ori alte dispozitive cu care să poată aprinde o
lumânare. După această percheziţie, ușa Sfântului Mormânt este deschisă iar patriarhul,
purtând o tunică albă simplă, intră înăuntru însoţit de episcopul armean. Ușa este apoi
închisă.
În interiorul Sfântului Mormânt, în prezenţa episcopului armean, patriarhul
îngenunchează înaintea dalei (de marmură) ce acoperă mormântul pe care stă o candelă
neaprinsă și o cărticică cu rugăciunea Luminii Sfinte. Cărticica e ţinută deschisă de o
lumânare neaprinsă. Toate aceste lucruri sunt puse în Mormânt mai dinainte;lor patriarhul
le adaugă patru mănunchiuri de lumânări neaprinse, fiecare mănunchi conţinând 33 de
lumânări, și pe care el le ia cu sine în Mormânt. Cu aceste patru mănunchiuri de lumânări el
transmite Lumina Sfântă. În lumina slabă a Ediculului, patriarhul începe să citească
rugăciunea pentru primirea Luminii Sfinte.
Când, în urma rugăciunii patriarhului, Lumina Sfântă se arată, ea aprinde candela
de pe Sfântul Mormânt împreună cu cele patru legături de lumânări pe care acesta le-a luat
cu sine în mormânt. Apoi el se întoarce și merge în Capela îngerului unde dă unul din
mănunchiuri episcopului armean, apoi de la una din deschizăturile Ediculului dă Lumina
Sfântă unui preot arab ortodox care o duce în biserica Anastasis pentru a o împărţi acolo
credincioșilor. De la cealaltă deschizătură, înmânează un alt mănunchi de lumânări, așa că
Lumina Sfântă poate fi luată de patriarhul armean. Apoi bate la ușa Sfântului Mormânt și
când aceasta este deschisă, el și episcopul armean trec flacăra clericilor copţi și iacobiţi și
celorlalţi care așteaptă afară. Biserica se umple de lumina lumânărilor credincioșilor pe
măsura ce flacăra este trecută de la o persoana la alta. O mare rumoare domnește acum
printre oameni. Patriarhul se întoarce apoi la reședinţa sa. Ritul Luminii Sfinte așa cum este
celebrat astăzi la Ierusalim este în esenţa aceeași ceremonie descrisă de călugărul rus
părintele Parfeni, în 1846 când, ritul a ajuns la ceea ce era, mai mult sau mai puţin, forma sa
finală pentru ca omul nu poate cuprinde și exprima cu mijloace lumești cele dumnezeiești,
Hristos răspunde și în zilele noastre în chip minunat: la Ierusalim, de Paști, făcliile
patriarhului Ierusalimului se aprind în mod miraculos în interiorul Sfântului Mormânt,
locul de unde Mântuitorul a înviat, după trei zile de la îngropare. E o minune care ne
vestește ca Învierea lui Hristos este o realitate și nu un mit.
Sfânta Lumină de la Ierusalim în mod suprafiresc este o minune dumnezeiască
necuprinsă de mintea noastră, care se repetă din an în an, în Sambata Mare, de aproape 20
de veacuri. Este cea mai mare minune din zilele noastre văzută atât de credincioși, cât și de
necredincioși. Este minunea care uimește toată mintea și dovedește oamenilor până la
sfârșitul veacurilor că Hristos, lumina lumii și Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din
morţi a treia zi, dăruind tuturor viaţa veșnică.

737
 Bibliografie:
"Lumina Sfântă de Paște de la Ierusalim" , Editura Deisis, 2012, Autor: Auxentios al
Foticeii, episcop
http://www.descopera.ro
Arhimandritul Ioanichie Bălan - creștin-ortodox.ro

SIMBOLISTICA OUĂLOR LA ROMÂNI, DE PAŞTI

Prof. Novac Mariana - Colegiul Tehnic de Arte şi Meserii ”

Constantin Brâncuşi” – Craiova

Cea mai mare sărbatoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Sărbătoarea Sfintelor Paşti este marcată în comunitatea românească, de o
primenire a caselor şi gospodăriilor, de slujbe speciale săvârşite în cadrul Bisericilor
Ortodoxe, dar şi de o gamă largă de preparate tradiţionale româneşti. De pe masa fiecărui
român nu trebuie să lipsească ouale roşii, cozonacul și friptura de miel.
Multe dintre obiceiurile pascale sunt legate de ou. Obiceiul colorării oualor s-a
transmis creştinilor şi este, din fericire, încă practicat, mai ales, la popoarele Europei şi
Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la
români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor şi
perfecţiunea realizării.
Simbolistica ouălor de Paşti trebuie căutată înainte de naşterea lui Hristos, în
timpuri străvechi. Oul era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creaţiei,
fecundităţii, simbol al vieţii şi al reînnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind întâlnit la
chinezi cu două mii de ani înainte de Hristos.
Ouăle de Paşti, potrivit tradiţiei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra
săptămâna a Postului Mare, numită şi "miercurea Paresimilor". Există obiceiul ca de la
această zi nu se stricau până la Paşti. Acum se alegeau ouăle pentru masa de Paşti şi ouăle
ce urmau să fie înroşite. Chiar dacă ele erau alese în această zi, vopsitul lor avea loc în joia
din săptămâna de dinaintea Sfintelor Paşti, însă, niciodată în Vinerea Mare.
Încondeierea sau "împistriţul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia
românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor
pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific românească.
În cultura populară, ziua în care se înroşesc ouăle este joia din săptamâna
patimilor, cunoscută şi sub denumirea de Joia Mare. Se spune ca ouăle înroşite în această zi,
nu se strică tot timpul anului. De asemenea, oamenii cred că ouale roşii duse la biserică şi
sfinţite, dacă sunt îngropate într-o gospodărie, aceasta este ferită de grindină şi piatră.
Există o anumită procedură privind înroşirea ouălor: mai întâi, ouăle se spală cu
detergent, se clătesc, se lasă la uscat şi apoi se fierb în vopseaua pregătită. Pe lângă ouă
roşii, românii contemporani, obişnuiesc să mai vopsească ouăle şi în galben, verde,

738
albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl
fierb, ca să iasă "cu model".
Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarnita), cu coaja
de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slanină
sau cu untură.
În tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti simbolizează sângele Domnului şi
ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de
sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru)
vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-
a suferit Hristos pe cruce. Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din
mormânt şi a înviat, precum puiul din găoace.
Fie ca românii să-şi amintească cu bucurie şi plăcere de aceste frumoase tradiţii
româneşti, să le transmită generaţiilor viitoare, pentru că unele dintre acestea au nu numai
recunoaştere internă, ci sunt apreciate în Europa şi în lume, cum este, de pildă, încondeiatul
şi încristatul ouălor.
Hristos a Înviat!

Bibliografia
http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/obiceiuri-sfintele-
pasti-71072.html

ÎNVIEREA DIN DUREREA CRÂNCENĂ

Prof. ABAGERU DANIELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “ION GHICA” IAŞI

Există două tipuri de Învieri legate între ele: Sărbătoarea Pascală aminteşte în
permanenţă de sacrificiul divinului pentru ridicarea profanului din nimicnicia sa (Înviere
colectivă), iar Învierile personale din suferinţe şi nedreptăţi majore sunt episoade
individuale care reflectă esenţa Învierii din religie. Primul tip de Înviere devine o exaltare
sufletească trăită împreună cu ceilalţi, iar al doilea tip ţine de renaşterea din suferinţă.
Istoria poporului român a înregistrat multe episoade de acest fel, unul recent fiind cel al
victimelor comunismului.
Paştele este un bun prilej de aducere aminte, căci săptămâna de dinaintea lui este
cea a Patimilor şi ne coboară doliul în suflete pentru sacrificul lui Iisusi şi pentru toate
nedreptăţile şi suferinţele. Închisorile comuniste, precum Memorialul de la Sighet,
păstrează între pereţii lor mărturii ale Învierilor personale, trăite pentru a înnădi încă o zi
la existenţă, iar Paştele colectiv trebuie să fie şi o plecăciune şi în faţa lor. Închisorile
comuniste de la Aiud, Jilava, Sighet, Pitești cuprinde mărturii sincere ale victimelor,
intelectuali care au stat închiși între 2-15 ani în condiţii mizere, condamnaţi să sufere, să
îndure chinuri inimaginabile doar pentru că nu se afiliau regimului. Vasile Radu Vasile,
avocatul de 94 de ani din Iași povestește cum "credința i-a dus spre refugiul oferit de artă",
iar Zoe Prosenna, tot avocată la 94 de ani, spune despre cum "suferința fizică ridică spiritul

739
la nivele de tărie inimaginabile". Pictori, scriitori, ingineri, avocaţi, oameni ai cugetului,
alcătuiesc un grup retras, suspicios, plasat în suferinţă retroactivă, pentru că sufletul s-a
zbătut prea tare să supravieţuiască pentru a se bucura acum liber de democraţie. Învierea
lor este tăcută, căci ei trăiesc în permanenţă trecutul crâncen pe care l-au îndurat,
întrebându-se asupra dreptăţii.
Acum 7 ani, aproape de Paşte, am vizitat Memorialul Victimelor Comunismului
de la Sighet împreună cu un grup de 40 elevi din ciclul gimnazial, cărora le spusesem ce
impact avea să aibă acel loc asupra lor. La fosta închisoare ne-am simţit fiinţele reduse
doliu: atâtea nume, atâtea vieţi zdrobite, atâtea drumuri retezate. La Sighet ai impresia de
ireal: parcă mintea ta de acum, antrenată în libertate, la umbra Drepturilor Omului, la
educaţia alegerilor proprii nu poate asimila un trecut atât de crunt, de care ne despart
câteva zeci de ani. Maniu, Brătianu, Vulcănescu, Noica sunt exemple de mari oameni de
cultură care au fost scoși de la catedre sau din funcţiile lor pentru "epurare": conform
sistemului, elita trebuia să dispară pentru că reprezenta o tară a societăţii și a împiedicat
atâtea secole ridicarea omului simplu.
În Camera Neagră, unde se aflau pe pereţi mărturii ale torturilor inimaginabile.
Cum să torturezi un om ordonându-i să se urce pe pereţi și să îl baţi până leșină dacă nu
reușește? Cum să trăiești timp de ani de zile doar cu orizontul morţii sau ciocănind în
pereţii celulei în limbajul Morse pentru a comunica sau a te ruga? Cum să te împaci cu o
vină pe care nu o ai? Sufletul rezistă prin credinţă şi libertatea minţii, iar Învierea la o nouă
zi, chiar dacă e legată de suferinţă şi închisoare, vine din virtutea nevoii de a fi. Tatăl Nostru
scris pe săpun, rugăciuni dosite în căptuşeală, în cotloanele temniţei, ne-au arătat modul în
care cei încercaţi de soartă s-au agăţat de speranţă şi s-au rugat pentru o Înviere personală,
pentru împiedicarea pierderiii de sine.
Optimismul Învierii religioase nu ar avea un asemenea impact asupra celor care
cred dacă nu ar exista contrapunctul de suferinţă pe care aceasta vine să o vindece, să o
lumineze, să îi dea un sens. Prin sărbătoare ne trezim în faţa adevărului - împărtăşim
aceleaşi calităţi şi slăbiciuni umane, dar curgem diferit în funcţie de albia pe care ne-o
facem în circumstanţele date ale vieţii noastre şi fiecare lucrează în felul său la Învierea
personală.

Bibliografie: Longin-Hossu, Lucia, 2013, Memorialul Durerii. Întuneric şi lumină,

Editura Humanitas, Bucureşti.
Părintele Părăian, Teofil, 2013, Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii noastre, Editura
Doxologia, Bucureşti.

SĂRBĂTORI PASCALE ÎN BANAT

prof. psihopedagogie specială Oneşan Lelica, C.Ş.E.I. „Al. Roşca” Lugoj

prof.psihopedagog Oneşan Narcisa, C.Ş.E.I. „Al. Roşca” Lugoj

740
 Cea mai îmbucurătoare sărbătoare a tuturor creştinilor, este sărbătoarea Paştilor
sau Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În primul rînd, pentru că în această zi a înviat
Hristos din morţi „ cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă daruindu-le”,
iar pe cei vii, împăcându-i cu Dumnezeu, şi în al doilea rând, pentru că această sărbătoare
cade la începutul primăverii, când întreaga natură se trezeste la viaţă.
Sărbătoarea Paştilor este precedată de o lungă perioadă de post, în care se
comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din
Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se
sărbătoreşte intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, şi se sfârşeşte în Sâmbăta Mare. Este
săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Iisus, răstignirea şi moartea.
Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii
Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălţării Domnului, care se celebrează
la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de
mare sărbătoare.
Obiceiurile şi tradiţiile populare legate de celebrarea sărbătoririi Paştelui au fost
conservate în timp în lumea satului românesc tradiţional.
Sărbătorile pascale aduc o serie de tradiţii şi obiceiuri păstrate cu sfinţenie, mai
ales în satele bănăţene. Cea mai mare parte dintre ele le-am cuprins în lucrarea de faţă.
Obiceiul de a scoate hainele la soare în prima luni din Postul Paştelui pentrtu ca cei care le
îmbracă să fie sănătoşi tot anul, obiceiul de a arde resturile vegetale din curţi şi grădini, tot
în pria zi a postului, pentru a îndepărta răul de la casă, obiceiul de a se spăla pe faţă cu apă
de la izvor în care se pune ou roşu, bănuţ de argint şi busuioc pentru a fi cu toţii sănătoşi şi
bogaţi tot anul, obiceiul de a face foc în curţi în Joia Mare pentru a încălzi sufletele morţilor,
care se spune că sunt prezenţi în curtea casei de unde au plecat, obiceiul de a pune ramuri
de salcie, aduse de la biserică în Duminica Floriilor, la uşa de la adăpostul animalelor
pentru ca acestea să nu se îmbolnăvească tot anul.
În mijlocul atâtor frumuseti au luat fiinţă datinile şi baladele noastre, basmele şi
poveştile pe care strămoşii le-au păstrat ca pe o comoară de mare preţ. Şi daca toate
acestea ne-au rămas nealterate e pentru că am ştiut să le păstrăm şi să le închidem în
sertarele creierului şi ale inimii ca pe nişte nepreţuite relicve devenind adevărate comori
morale. Prin bogăţia, vitalitatea şi originalitatea lor cu siguranţă vor atinge veşnicia.
Chiar dacă tendinţa epocii contemporane este de a se rupe de o parte dintre
datini şi de valorile pe care acestea le susţin, fiecare dintre noi avem o mare datorie- aceea
de a ne şti originile, rădăcinile, trecutul.
Noi, ca şi cadre didactice avem o şi mai mare datorie, aceea de a insufla elevilor
noştri dragostea şi dorinţa de a păstra aceste tradiţii, puterea de a le transmite mai departe,
de a le face veşnice.

741
 SĂRBĂTORI PASCALE ÎN BANAT

prof. psihopedagogie specială Oneşan Lelica, C.Ş.E.I. „Al. Roşca” Lugoj

prof.psihopedagog Oneşan Narcisa, C.Ş.E.I. „Al. Roşca” Lugoj

Cea mai îmbucurătoare sărbătoare a tuturor creştinilor, este sărbătoarea Paştilor

sau Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În primul rînd, pentru că în această zi a înviat
Hristos din morţi „ cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă daruindu-le”,
iar pe cei vii, împăcându-i cu Dumnezeu, şi în al doilea rând, pentru că această sărbătoare
cade la începutul primăverii, când întreaga natură se trezeste la viaţă.
Sărbătoarea Paştilor este precedată de o lungă perioadă de post, în care se
comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din
Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se
sărbătoreşte intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, şi se sfârşeşte în Sâmbăta Mare. Este
săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Iisus, răstignirea şi moartea.
Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii
Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălţării Domnului, care se celebrează
la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de
mare sărbătoare.
Obiceiurile şi tradiţiile populare legate de celebrarea sărbătoririi Paştelui au fost
conservate în timp în lumea satului românesc tradiţional.
Sărbătorile pascale aduc o serie de tradiţii şi obiceiuri păstrate cu sfinţenie, mai
ales în satele bănăţene. Cea mai mare parte dintre ele le-am cuprins în lucrarea de faţă.
Obiceiul de a scoate hainele la soare în prima luni din Postul Paştelui pentrtu ca cei care le
îmbracă să fie sănătoşi tot anul, obiceiul de a arde resturile vegetale din curţi şi grădini, tot
în pria zi a postului, pentru a îndepărta răul de la casă, obiceiul de a se spăla pe faţă cu apă
de la izvor în care se pune ou roşu, bănuţ de argint şi busuioc pentru a fi cu toţii sănătoşi şi
bogaţi tot anul, obiceiul de a face foc în curţi în Joia Mare pentru a încălzi sufletele morţilor,
care se spune că sunt prezenţi în curtea casei de unde au plecat, obiceiul de a pune ramuri
de salcie, aduse de la biserică în Duminica Floriilor, la uşa de la adăpostul animalelor
pentru ca acestea să nu se îmbolnăvească tot anul.
În mijlocul atâtor frumuseti au luat fiinţă datinile şi baladele noastre, basmele şi
poveştile pe care strămoşii le-au păstrat ca pe o comoară de mare preţ. Şi daca toate
acestea ne-au rămas nealterate e pentru că am ştiut să le păstrăm şi să le închidem în
sertarele creierului şi ale inimii ca pe nişte nepreţuite relicve devenind adevărate comori
morale. Prin bogăţia, vitalitatea şi originalitatea lor cu siguranţă vor atinge veşnicia.
Chiar dacă tendinţa epocii contemporane este de a se rupe de o parte dintre
datini şi de valorile pe care acestea le susţin, fiecare dintre noi avem o mare datorie- aceea
de a ne şti originile, rădăcinile, trecutul.
Noi, ca şi cadre didactice avem o şi mai mare datorie, aceea de a insufla elevilor
noştri dragostea şi dorinţa de a păstra aceste tradiţii, puterea de a le transmite mai departe,
de a le face veşnice.

742
 SATUL ROMANESC SI BOGATIA SA SPIRITUALA

Prof. înv. primar Oltean Ramona Cristina

Prof.înv.primar Farca Adina Camelia
Şc.Gimnazială „Andrei Şaguna” Deva

“Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să
păzească frumuseţea asta”. (Octavian Goga)

Satul românesc şi-a arătat mereu frumuseţea şi bogăţia spirituală, prin vechile
tradiţii populare, cu ajutorul cărora marile praznice ale creştinătăţii au fost împământenite
în realităţile fiecărei comunităţi în parte. Ardealul încă păstrează obiceiuri de Paşti ce ne
trimit în trecut, la strămoşi, la cei care şi-au plămădit fiinţa lor creştină pe temelia tradiţiei
apostolice.
Cea mai cunoscută tradiţie românească de Paşti este, desigur, încondeiatul ouălor.
În anumite părţi ale ţării încă mai există şcoli de încondeiat ouă, în care tinerii preiau şi duc
mai departe această artă. Acest obicei a existat în urmă cu un secol şi în satele din părţile
Sibiului, chiar dacă în zilele noastre obiceiul nu se mai practică. Vechea colecţie a Muzeului
„ASTRA“ din Sibiu păstrează ouă încondeiate acum 100 de ani, ceea ce ne demonstrează că
şi în aceste părţi de Ardeal au existat astfel de preocupări.
Obieciurile de Paşti din Ardeal sunt prefigurate de cele din Postul Mare. Amintim
aici „Prinsul verilor şi veruţelor“, din Sâmbăta Sfântului Teodor, un obicei întâlnit odinioară
în toată Mărginimea Sibiului, iar astăzi doar la Sibiel. Copiii veneau cu o farfurioară de grâu
şi împărţeau grâul dulce, rostind versuri şi devenind astfel „veri“ sau „verişoare“, iar gradul
de rudenie era respectat toată viaţa. „La Ocna Sibiului, obiceiul se mai făcea într-o perioadă
şi cu un pom şi se mima un soi de nuntă. Am mai găsit însemnări de la sfârşitul secolului al
XIX-lea ce relatau un obicei al copiilor de a bate toaca în toată perioada de până la Paşti, dar
nu avem explicaţia acestui obicei. Obiceiul Hodaiţului este întâlnit şi în Ardeal, un fel de
spovedanie în public, pe dealuri. Se aprindeau focuri şi strigau diferite păcate din sat şi
vorbele de dragoste dintre tinerii care urmau să se căsătorească.
„Mironosiţele” din noaptea Învierii
Poate cel mai frumos obicei de Paşti întâlnit încă în Ardeal poartă denumirea
„Mironosiţele“. Încă se mai face în satul Rod, în oraşul Sălişte şi poate în alte sate. Obiceiul
constă într-o mică scenetă din noaptea Învierii, după Sfânta Liturghie şi prezintă
mironosiţele care mergeau plângând la mormântul Domnului, unde se întâlnesc cu îngerul
vestitor al minunii. Mironosiţele sunt interpretate de fete de până la 12 ani, iar în scenetă
apar un ostaş, arhiereul, un înger şi Iisus. Textul vechi al scenetei a fost cules şi prelucrat de
celebrul miniaturist Picu Pătruţ, autorul imnului de Florii de la Sălişte, dar obiceiul este
legat şi de un cantor celebru din secolul al XIX-lea, numit Neculai al Plaiului. „Acest cantor
sau crâsnic, după un stagiu la Mănăstirea Neamţului, s-a întors la Galeş şi se ocupa de copii.
Numele complet al cantorului este necunoscut, dar el era celebru în zonă pentru că
multiplica în manuscris multe cărţi de rugăciuni. Lumea din Galeş credea că el a inventat
obiceiul păstrat astăzi la Rod şi reînviat la Sălişte, unde se face în Duminica de Paşti, după
slujba de peste zi şi nu în noaptea Învierii.

743
 Bibliografie: „Sufletul satului-Poezii româneşti”
Ziarul „Lumina” Ediţia naţională -23. 04. 2013- Actualitate religioasă- „Vechi
Tradiţii de Paşti în Ardeal” (Ştefan Marculet) - pag. 1

SARBATOAREA ÎNVIERII

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DIN ȚARA OAȘULUI

profesor învățământul primar

Kotai Angelica Maria
Școala Gimnazială Nr. 1, Negrești-Oaș

Așa cum primăvara, anotimpul renașterii, reînnoirii, al speranţei, înviază întreaga

natură aducând în sufletele noastre multă pace și bucurie, așa și mai mare praznic al
creștinătăţii, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, îmbracă Cerul și pământul în haină de
sărbătoare împletită în lumină divină, aducând în sufletul creștinilor iubire, pace și
speranţă.
În jurul Învierii lui Hristos gravitează întreaga viaţă creștină. Dacă în Săptămâna
Patimilor totul este trist, îndoliat, în noaptea Învierii totul se transformă în credinţă,
nădejde și dragoste. Noaptea devine zi, lumina risipește întunericul, iar viaţa alungă
moartea. După calea postului, petrecută în introspecţie, spovedanie, meditaţie și
cuminicare, urmează ospăţul lui Hristos care nu constă numai în mâncare și băutură, ci în
dreptate, pace și bucurie întru Duhul Sfânt.
Această mare sărbătoare a creștinătăţii se sărbătorește oarecum diferit în
regiunile României, deoarece în majoritatea zonelor etno-folclorice ale ţării, sărbătorile
calendaristice erau prilejuri de manifestare colectivă a bucuriei de a trăi.
Ţara Oașului rămâne un ţinut în care obiceiurile arhaice se mai păstrează, mai
ales în zonele rurale, unde persoanele vârstnice continuă să transmită generaţiilor tinere
obiceiurile și tradiţiile specifice zonei.
În lucrarea “Sărbătoarea Învierii- Tradiţii și obiceiuri din Ţara Oașului” am
amintit câteva din aceste obiceiuri și tradiţii legate de sărbătoarea Învierii lui Hristos:

șezătoarea din Negrești-Oaș care era pusă sub semnul apropierii Postului
Paștelui;
“împistratul ouălor” în Cămărzana;
“Toaca” - un obicei al oșenilor din Racșa;
“Ciogna”- competiţia de spargere a ouălor;
“Învârtita” bisericii din Racșa;
pregătirea coșului de Paști care se duce la sfinţit după Înviere;
preparatul figurinelor din tort(“mielul”) din localitatea Porumbești;
stropitul fetelor în a doua zi de Paști;
jertfa mielului pascal;

744
 colinda de Paște, obicei al maghiarilor din zona Oașului, din Orașul Nou, Remetea
Oaș și Vama;

Învierea lui Hristos este, fără îndoială, piatra unghiulară a întregului edificiu
creștin. Ansamblul credinţei noastre stă sau cade odată cu ea. Exprimând acest lucru,
Sfântul Apostol Pavel afirmă: ”Dacă Hristos n-a înviat, zadarnic este atunci propovăduirea
noastră, zadarnică și credinţa voastră”(I Cor. 15, 14).

OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE PRIMĂVARĂ

ÎN ŢARA HAŢEGULUI

Educatoare Păsconi Jenica

Colegiul Naţional „I.C. Brătianu” Haţeg, Jud.Hunedoara

Tara Haţegului este o regiune preponderent sătească cu oameni care păstrează şi

astăzi tradiţii şi obiceiuri legate de: naşterea şi botezul, nunta, moartea şi înmormântarea,
obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou şi obiceiuri de primăvară.
Obiceiurile de primavară se concentrează pe sărbătoarea creştină a Paştelui
îmbinându-se cu obiceiurile precreştine de rodire a pămantului, a pomilor fructiferi. Aceste
obiceiuri se manifestă diferit. În satele mai apropiate oraşului Haţeg ele sunt mai simple, pe
când în satele de la poalele munţilor legătura între om, divinitate şi natură este mai strânsă
şi plină de semnificaţii.
La o săptămână de la începerea postului paştelui are loc obiceiul „însoţitului”. În
satul Reea la cinci kilometri de oraş, obiceiul este mai simplu. Copiii din sat, în funcţie de
prietenii, se adună la o casă, fiecare cu un colac şi o sticlă de vin pentru a se însoţi, adică
pentru a bea vin şi a mânca colacii. Ei devin un fel de fraţi de cruce, prietenia lor devenind
foarte strânsă.
La optisprezece kilometri de Haţeg, în satul Coroieşti, se fac colaci care au o floare
din aluat numită „creastă”, coaptă împreună cu colacul în cuptorul de casă. Pe ea se pune o
lumânare mică. Copiii merg la râu, aprind lumânările pe „creasta”luată din colac şi îi dau
drumul”pe apă spunând versurile „Soţ cu tine, soţ cu mine/ Soţ cu soţul lui Dumnezeu”.
Copilul a cărui creastă nu se scufundă şi este prima, este numit „soţ”.
În multe sate din ţara Haţegului se practicau două obiceiuri din vechime:
„alergatul prescurii” şi „împuşcatul cocoşului “.
In satul Coroieşti „alergatul prescurii” începe cu participarea la Înviere unde toată
suflarea satului vine pentru a lua lumină şi a participa la slujbă. După slujbă când se ia
paştele, crâsnicul anunţă în biserică că la ora 13 toţi oamenii satului să fie prezenti în
pârloage (holde semănate cu grâu şi care au drum între ele). De la biserică se pregăteşte un
coş cu anafură pentru toţi oamenii şi separate prescure şi doi litri de vin pentru cine câştigă
alergatul prescurii. Locuitorii satului se strâng în pârloage. Se aleg băieţii care aleargă pe
drumul dintre pârloage. Acest drum are o lungime de doi kilometri. La capătul drumului ei

745
trebuie să rupă cât mai multe nuieluşe de mesteacăn şi să ia şi un băţ pe care să îl arunce la
sosire ca semn de terminare a cursei. Băiatul care se întoarce primul este câştigător şi
primeşte prescura şi vinul. Toţi băieţii împart crenguţe de mesteacăn tuturor oamenilor
prezenţi. Oamenii îşi pun crenguţa în grădină cu scopul de a alunga cârtiţa care face
binecunoscutele muşuroaie din grădină gospodarului. (obicei cules de la Băbuşcă Milidora,
educatoare la pensie, din Cororieşti)
La Reea şi chiar şi în alte sate din regiune alergatul prescurii este un obicei diferit.
Locuitorii se strâng „în vatra satului“, sunt alese două echipe de „flăcăi “: una din echipe, va
mânca prescura (pâine dospită, pregătită de gospodinele din sat cu câteva zile înainte de
Paşte), iar cealaltă va alerga din capătul satului până la biserică, unde se află prima echipă.
Dacă flăcăii desemnaţi să mănânce prescura nu reuşesc să o termine, iar ceilalţi au ajuns la
destinaţie, au pierdut întrecerea. Echipa care pierde dă de băut.
Un obicei care s-a mai păstrat doar în satul Peşteniţa din toată Ţara Haţegului
este „împuşcatul cococşului“. Acest obicei se desfăşoară a doua zi de Paşti. Cocoşul este
legat cu o sfoară de picior şi apoi de un copac, ceea ce îi permite să se mişte. Localnicii îşi
dovedesc măiestria în mânuirea puştii sub supravegherea pădurarului şi sub privirile
spectatorilor. Cocoşul va fi acordat celui care reuşeşte să-l împuşte.
Tot a doua zi de Paşti, în unele sate se practică obiceiul „udatului” care se face cu
parfum nu cu apă, obicei împrumutat cel mai probabil de la maghiari. Băieţii vizitează fetele
şi „le udă”, iar acestea îi cinstesc cu ou roşu şi prăjituri.
În trecut aceste obiceiuri de primăvară aveau o semnificaţie specială, de alungare
a răului din comunitate, însă în prezent simbolistica s-a pierdit, predominând partea
spectaculoasă a obiceiului prin care este atrasă de fapt întreaga comunitate.

Bibliografie:
Rus Alin, Lelesan Loredana, Ghindă Didina Dorina, Ardelean Marcel - 2007, Mică
monografie folclorică a comunei Densuş, Editura Cetate Deva

746
 PROIECT TEMATIC - PAŞTELE LA ROMÂNI

Înv. Bocşa Aurelia-Georgeta, Şcoala Gimnazială Muşca, com. Lupşa, Jud. Alba
Pregătirea proiectului
ARGUMENT
La poarta sufletelor noastre de creştini bat sfintele sărbători pascale. Dorim să le
întâmpinăm aşa cum se cuvine: cu bucurie, cu bunătate şi inimi curate. Prin ele, să încercăm
să sădim în sufletele copiilor noştri, dragostea pentru sărbătorile creştine.
OBIECTIVELE PROIECTULUI
1. Cunoaşterea semnificaţiei religioase a Paştelui şi modul în care poporul român
îl sărbătoreşte;
2. Descriea obiceiurilor legate de sărbătorirea Paştelui: mersul la biserică,
pregătirea bucatelor tradiţionale, încondeierea ouălor
3 Cunoaşterea semnificaţiei ouălor roşii;
4. Legende legate de Paşte
5. Stimularea activităţii în grup prin realizarea unor lucrări proprii: ornamente,
ouă încondeiate, desene, colaje cu materiale diverse, felicitări.;
Dezvoltarea capacităţii de cooperare în scopul realizării unui produs;
Conştientizarea afectivităţii de grup ca suport al prieteniei;
Identificarea propriilor valori şi a grupului/ comunităţii din care fac parte;
Stimularea şi promovarea capacităţilor creatoare ale elevilor prin organizarea de
expoziţii.
STRATEGII DIDACTICE
METODE ŞI PROCEDEE: conversaţia, observaţia spontană şi dirijată, povestirea,
explicaţia, demonstrarea, exerciţiul, jocul, tehnica lotus, turul galeriilor, brainstorming-ul,
învăţarea prin descoperire, problematizarea;
FORME DE ORGANIZARE: frontal dirijată, imdependentă, pe grupe.
DISCIPLINE SCOLARE IMPLICATE: limba şi literatura română; abilităţi practice;
educaţie plastică; educaţie muzicală.
ACTIVITĂŢI PROPUSE:
Lucru în echipă
Organizarea unei expoziţii tematice: podoabe, ornamente, felicitări
Concurs tematic: „Românii întâmpină Paştele” prin prezentarea de către fiecare
grupă a portofoliului cu tradiţii din zona istorică atribuită
EVALUAREA
Organizarea unei expoziţii cu lucrările copiilor;
Desfăşurarea concursului ”Românii întâmpinăPaştele”;
Album cu fotografii din timpul activităţilor derulate;
BIBLIOGRAFIE:
Aurel D., 1997, Educaţia plastică în ciclul primar, Editura Polirom, Iaşi.
Aldea, G., Munteanu, G., 2005, Didactica educaţiei muzicale în învăţământul primar,
E.D.P., București
Crăciun, C., 2003, Metodica predării limbii române în învăţământul primar, editura:
Emia, Deva;

747
 Şerdean, I., 1998, Didactica limbii române în şcoala primară, editura: Teora,
Bucureşti;
Şerdean, I., Dumitruleasa, F., 1984 - Metodica predării lucrului manual, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;

PROIECT DE VOLUNTARIAT

ZAMBETE PENTRU SUFLETE

Prof. Scutelnicu Mihaela Ana

Prof. Toplicianu Veronica
Școala Gimnazială nr. 1, sat Gârceni

„Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl

întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea;
pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea.”
(Sfântul Ambrozie)

În general, oamenii se gândesc foarte rar la ceea ce simt ceilalţi sau la nevoile
acestora. Copilul trebuie să înveţe ce înseamnă bunăvoinţa, compasiunea și îngăduinţa
pentru a fi înclinat spre cultivarea binelui și a armoniei.
Cei care dăruiesc sunt fericiţi. Dăruind, inima se deschide spre bucurie și iubire.
Generozitatea și altruismul îţi aduc mulţumire sufletească, nemaivorbind despre bucuria
celui care i-ai dăruit. Indiferent cât de puţin ai, dacă împarţi cu cineva ceea ce ai, vei deveni
mai încrezător în tine, mai puternic și mai bogat. Cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi
mai mult de la viaţă, pentru că aceste sentimente și acţiuni pozitive atrag abundenţa.
Aceeași lege a atracţiei este imuabilă și universală, deci dăruiește pentru a primi!
Copiii vor crește fericiţi dacă vor învăţa ce înseamnă să dăruiești altora. Când îi
ajutăm pe alţii, noi înșine devenim mai buni. Aduce bucurie să-i ajutăm pe alţii să-și
îmbunătăţească viaţa, chiar și cu lucruri mărunte.
Pentru ca sentimentele trăite de elevi să fie profunde, reale, ne-am gândit să
desfășurăm activităţi în parteneriat cu instituţii din comună.

748
 ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS- NĂDEJDE ÎNVIERII NOASTRE

Prof. înv. preşc. GRAPINI MARIA

GPN Nr. 1 ŞANŢ, B-N

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment

copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea
Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă
începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem
neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte
posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt
valurile numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi
luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă
corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare
persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos
şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite
din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în
care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care
anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în
operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere
individuale sau generale ale Bisericii.
Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne
urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales
în zilele noastre, când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de
societatea civilă românească. Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se
cuvine să-i urmăm preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere
spre viaţă nu spre judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de
semenii noştri, dar şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în
nădejdea propriei lor învieri că „Hristos a înviat!”.

749
 OBICEIURI ŞI TRADIŢII SPECIFICE SĂRBĂTORILOR PASCALE LA ROMÂNI

Profesor: Ciucu Iuliana Simona

Scoala Gimnaziala „Ioan Grecescu” Bradesti, Dolj

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi.
În secolul 19-20 tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de
cultură de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei
sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică
Intrarea Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în
popor, se face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează
porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da la biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor
sau cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin
oferirea vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este
citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă acestea în Joia Mare se practică un adevărat ritual
închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea
supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă
zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte
fetele şi femeile leneşe.
Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a
curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să
vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o
lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii să
poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite
masaje. În zonele din sudul ţării ( Gorj, Dolj, Olt) în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir ,
femeile aprindeau în mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul

750
cărora aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi
pentru a primi pomana. De aceea, atunci când femeile se deplasau la cimitir , unde
aprindeau din nou focuri, de această dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau morţii ,
dialogau cu ei chemându-i acasă pentru a le oferii pomana. Secvenţa de ceremonial comună
întregului areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se
derulează în spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se
merge în vecini pentru a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii
privind torsul , ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost
răstignit Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism
şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia,
fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este
dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de
tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paste - cozonac, pască,
miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Multe dintre tradiţii au legătură cu ouăle de Paşte, simbolul acestei mari
sărbători. Una dintre ele spune că atât cei care merg la Înviere, cât şi cei care nu merg,
trebuie să se spele într-un lighean mare unde se află, pe lângă apă proaspătă şi curată, ouă
roşii şi bănuţi din argint sau aur. Toate acestea au un rol: spălarea cu oul, pentru a fi uşori,
roşii şi sănătoşi, iar cu bani, pentru a le merge bine tot anul, să fie curaţi şi să aibă
bunăstare. Tradiţia mai spune că cei care ciocnesc ouă se vor vedea pe lumea cealaltă. În
momentul ciocnirii ouălor se rosteşte „Hristos a înviat!”, iar celălalt răspunde „Adevărat a
înviat!”. O credinţă din bătrâni spune că cel care are oul care se sparge primul, este mai slab
şi va muri mai repede. Fiecare ciocnitor căruia i s-a spart oul, este obligat să i-l dea
învingătorului. De aici şi ideea că cei ce au ouăle mai tari, câştigă tot mai multe. Trişorii care
ciocnesc cu ouă din lemn sunt înşelători şi săvârşesc un mare păcat. Bătrânii spun că
găocile de ouă nu e bine să fie păstrate în casă pentru mult timp, pentru că se ascunde
dracul în ele.
În Săptămâna Mare, toţi ai casei trebuie să contribuie la treburile care se pricep.
Atât feciorii, cât şi fetele, trebuie să le sară în ajutor părinţilor, pregătind cele necesare
pentru sărbătoare. Fiecare îşi aduce aportul, deoarece nu trebuie ca Paştele să îl surprindă
ca un neom între oameni. Apoi, începând de sâmbătă, orice lucru de mână încetează. Pe
fiecare dintre noi trebuie să ne găsească sărbătoarea Paştelui curaţi atât trupeşte, cât şi
sufleteşte. Bătrânii mai spun că e bine ca dis-de-dimineaţă pentru să ne scăldăm în rău.
Astfel, nu ne curăţim numai de toate bolile, dar vom fi tot anul scutiţi de orice boală,
sănătoşi şi iubiţi. De asemenea, la slujbă se merge în hainele cele mai noi şi mai curate, aşa
cum este indicat în cazul unei sărbători atât de mari. În noaptea de Înviere, pentru a ne
arăta solemnitatea faţă de liturghia desfăşurată, trebuie ca fiecare să aibă o lumânare
aprinsă în mână. Cei care nu o au, sunt consideraţi ticăloşi şi nevrednici.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui
Hristos pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
751
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei
Învierii.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea
de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă
la Liturghie.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria
Pascală este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în
care creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare
dată prin aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au
un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora
cu credinţa.

Bibliografie:
Crăciun B., 1994, Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi;
Ghinoiu I., 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;
Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet -
Cultura Naţională, Bucureşti;
Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti;
Nicolau I., 2000 Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti

752
 OBICEIURI DE PAȘTI ÎN VRANCEA

Prof. învățământ primar Sterea Tudorița,

Școala Gimnazială Nr.3, Focșani

Surăţia - În Vrancea este obiceiul ca luni, după Paști, fetele să se prindă surate
între ele. Surăţia este un obicei vechi și, în vremurile trecute avea o însemnătate mai mare
ca acum. Fetele care se prideau surate trăiau toată viaţa în bune legături de dragoste și
prietenie, ca niște adevărate surori.
Acest obicei era practicat de fete, începând de la vârsta de 10 ani. Cine vroia să se
prindă surată, mergea de dimineaţă la casa uneia dintre fete unde au avut ele vorbă să se
strângă și, aduceau fiecare ouă roșii, pască și o pupăză (pâine lucrată într-o formă
lungăreaţă și împletită într-un anumit fel). Aici chemau și pe un flăcău ales de ele, dintre cei
mai cuminţi și se așezau la masă, să se ospăteze.
Legământul de credinţă se face așa: fete își schimbă, una cu alta, pupezele ce au
adus, zicând de trei ori: ” Ești surată pân-la moarte?” . Apoi, fiecare fată dă flăcăului câte o
basma lucrată de mâna lor sau un ou roșu, zicând: ” Ești tu frate pân-la moarte?” , și el
răspunde: ” Sunt eu frate pân-la moarte”.
La urmă, taie pupezele și le mănâncă cu toţii, bând vin și ciocnind ouă roșii, până
vin vălarii de le strică masa, în voia bună a tuturor.
Vălăritul (cete de feciori)- Unul dintre folcloriștii de seamă vrânceni, Simion
Hârnea, consideră vălăritul ca cel mai însemnat dintre obiceiurile vrâncene.
Vălăritul în Vrancea are loc la Paști, când vălarii se împart în cete, după ce
primesc binecuvântarea preotului, pornesc cu un stea alb în fruntea cetei, din casă în casă,
ducând pretutindeni urări de sănătate, belșug și noroc, ocazie cu care ridicând în braţe pe
copii, primind în schimb daruri: pască, cozonac, ouă roșii.
Simion Hârnea pune pe seama vălăritului chinurile lui Hristos și spune că aceștia,
vălarii, ar reprezenta pe ” ostașii lui Pilat” , iar steagul ar reprezenta felinarul cu care ostașii
lui Pilat, în tovărășia lui Iuda vânzătorul, urmăreau pe Mântuitorul, iar ridicatul în braţe ar
înlocui sărutul diavolesc dat de Iuda lui Hristos, ” pentru a-l cunoaște ostașii” .
Obiceiul vălăritului răscolește în sufletul credincioșilor amintirea chinurilor celui
răstignit pe cruce pentru binele omenirii.
Raportul dintre flăcăi(varani) și fete(surate) este destul de strâns. Are un aspect
profund sociologic.
Flăcăii chemau fetele la joc, le dădeau în dulap în faţa întregului sat.
Suntem în prezenţa unui act ceremonios cu implicaţii și în viaţa reală, dar și în cea
ideală.
Dulapul- Așa cum e numit în Ţara Vrancei sau scrâciobul (denumire întâlnită și în
restul Moldovei), e făcut în amitirea spânzurătorii lui Iuda Iscarioteanul, care musrtrându-l
cugetul pentru fapta cea nelegiuită ce o făcuse vânzând pe Isus Hristos, s-a dus de s-a
spânzurat de o crengă și, nedând oamenii trei zile de dânsul, vântul bătea și-l clătina
dimpeună cu creanga de care era spânzurat.
În Vrancea, dulapul se ţine cele două zile ale Paștilor ( luni și marţi) și după aceea
toate duminicile și sărbătorile până la Ispas.

753
 Fata sau flăcăul care vor să se dea pe leagăn, trebuie să aibă flori în mână și un ou
roșu în buzunar. Credinţa poporului despre aceste lucruri este următoarea: florile
reprezintă simbolul primăverii, iar oul veselia. Oul trebuie să fie încondeiat in ziua Joia
Mare și tot atunci înroșit și trebuie păstrat pe urmă în casă, existând credinţa, că cine
posedă acest ou în casă, acea casă focul nu o arde, apa nu o inundă, hoţii nu o atacă și este
ferită de orice boală.

TRADIŢII SUCENEŞTI, DE PAŞTI

Autor: prof. înv. primar Pop Dina Claudia

Instituţia: Şcoala Gimnazială Suciu de Sus, jud. Maramureş

Pe lângă bucuria naturii care ne înconjoară cu mirosul ei proaspăt, sunt şi

frumoasele obiceiuri născute în satele româneşti.
Sărbatoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de
Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul cel Mare", post care dureaza 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi începe
în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
"Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În
această ultimă săptămână, se ţin slujbe în fiecare seara, slujbe numite "denii".
Deşi această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii invierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României. Astfel şi în comuna mea,
Suciu de Sus, o comună de la poalele Ţibleşului, din Ţara Lăpuşului, sunt multe obiceiuri de
Sfintele Paşti.
În săptămâna mare, săptămâna dinaintea Paştelui, întâlnim numeroase tradiţii.
Acum e momentul ca în toată casa să se facă curăţenia de primăvară deoarece aceasta este
un simbol al purificării sufletului şi al trupului; numai aşa putem întâmpina jertfa
Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel, gospodinele îşi fac curăţenia casei, spălând covoare,
ştergând geamuri, aspirând, ştergând praful etc., iar bărbaţii fac curăţenie în curtea şi
împrejurul casei.
În Joia Mare, bărbaţii stropesc pereţii caselor cu „agheasmă” (apă sfinţită) şi o
pun în vasul de băut apă al animalelor pentru ca acestea să participe la Moartea lui Iisus,
aşa cum au participat şi la Naşterea acestuia. Se spune că urmând acest obicei, animalele
vor fi sănătoase tot timpul anului şi casa va fi ferită de lucruri rele iar gospodăria va
prospera.
În Vinerea Mare, gospodinele vopsesc ouăle. Fiecare gospodină se străduieşte să
aibă ouăle „împistrite” cât mai frumos. Această „împistrire” se face cu ajutorul plantelor.
Mai întâi se fierb ouăle, apoi cât timp sunt calde se pun pe ele frunze de plante (trifoi, laba

754
gâştii, pătrunjel sălbatic etc.) şi apoi se leagă cu un ciorap; după aceea se introduc în
vopseaua caldă, pregătită dinainte. Astfel pe ou va rămâne o pată albă, în forma frunzei care
a fost pe ou. Se folosesc culori diverse, fiecare având o anumită semnificaţie dar cea
predominantă fiind culoarea roşie, deoarece se spune că reprezintă sângele Mântuitorului
vărsat peste ouăle din coşul pe care l-a adus Sf. Fecioară Maria şi pe care l-a pus sub crucea
pe care era răstignit Hristos. Culoarea galbenă semnifică iubirea pentru Iisus, culoarea
albastră reprezintă speranţa pe care ne-o aduce învierea, verdele este renaşterea naturii şi
întărirea credinţei iar negrul semnifică durerea Micii Sfinte în momentul când şi-a văzut
copilul suferind pe cruce. Se vopsesc ouă şi în mod natural, adică în coji de ceapă. Se pun
cojile de ceapă (care au fost adunate din toamnă şi până la Paşti) la fiert cu apă, timp de 20
de minute, apoi se introduc ouăle legate cu ciorap (pe care se găsesc frunze de plante) şi se
lasă la fiert 10 minute; astfel ouăle nu sunt toxice ci sunt naturale. Pe ele rămâne acelaşi
model ca şi la cele vopsite în vopsea. Tot în această zi, se practică îmbodobirea unui
pomişor înflorit, care reprezintă un moment plăcut dar îţi ia mult timp. Se procedează
astfel: se scoate conţinutul din câteva ouă crude făcându-le o gaură la unul din capete, se
vopsesc în diverse culori iar apoi se pun în pomişor. Cu cât pomişorul este mai frumos
împodobit, cu atât anul va fi mai rodnic pentru familie. În sâmbăta de Paşti, femeile
pregătesc, pe lângă alte bucate, renumita păscuţă care nu trebuie să lipsescă din nicio casă.
Această păscuţă se face din aluat de făină de grâu frământat cu apă, sare şi drojdie; după ce
a dospit este umplut cu brânză care a fost amestecată cu ouă crude şi sare. După ce este
pusă în tavă, se face semnul crucii şi se dă la cuptor. Tot în această zi se fac şi cozonacii,
care nu trebuie să lipsescă de pe masa de Paşte.
Bărbaţii, în această zi, sacrifică mielul. Acest miel îl simbolizează pe Mântuitorul
Iisus care a fost ucis fără vină. Mielul sacrificat este împărţit în porţii (pentru umplut,
grătar, friptură sau ciorbă). Pentru umplutura mielului se folosesc „măruntaiele” (ficatul,
rinichii, inima, plămânii şi capul mielului). După ce s-au fiert se dau prin maşina de tocat
carne şi se amestecă cu ouă crude, usturoi, piper, sare, pătrunjel şi se umple, cu această
compoziţie, porţia din miel (stabilită pentru umplut); apoi se dă la cuptor, după ce a fost
unsă cu untură de porc amestecată cu boia dulce.Tot în această zi se obişnuieşte să se dea
copiilor sărmani ouă crude despre care se spune că numai aşa vom avea animale sănătoase
şi hrană îmbelşugată.
Când toate sunt gata, vine minunatul moment când ne desprindem de toate cele
pământeşti şi ne îmbrăcăm cu aripi de lumină. „Veniţi de luaţi Lumină!” este chemarea care
ne transformă. Primim Lumina Sfântă şi o ducem acasă pentru ca acolo totul să fie curăţit şi
transformat de Învierea Domnului. Tot acum se ia acasă pasca sfinţită (prescură imbibată
cu vin alb sfinţit). La slujba de Înviere, toată lumea trebuie să poarte haine noi astfel ne
curăţim şi exteriorul trupului.
O altă tradiţie este aceea ca atunci când ajungi acasă, de la Înviere, toţi membrii
familiei să se spele cu apă în care s-a pus un ou roşu şi o monedă pentru a fi sănătoşi tot
anul. Înainte de a mânca din delicioasele bucate pregătite special pentru masa de Paşte,
toată lumea mănâncă pască sfinţită cu vin alb, care a fost adusă de la Înviere. Fiecare
membru al familiei mănâncă de trei ori din ea spunând: „Hristos a înviat” şi i se răspunde
cu „Adevărat c-a-nviat”.
După acest ritual, fiecare membru al familiei ia câte un ou şi se dă „ciocăta” ;
distrându-se de oul care s-a dovedit a fi cel mai tare, apoi fiecare îşi mănâncă propriul ou.

755
Acest obicei semnifică menţinerea familiei unite toată viaţa. După toate acestea, întreaga
familie savurează bucatele pregătite pentru această sfântă sărbătoare.
În jurul orei nouă, în ziua de Paşti, copiii umblă în „tiez” (adică după ouă). Se
spune că e bine ca prima dată în casă sa-ţi intre un băiat, care aduce noroc şi nu o fată, care
aduce sărăcie. De aceea, grupul de copii lasă să intre primii băieţii şi apoi fetele. Pe lângă
ouă, copiilor li se mai dau bani şi dulciuri.
După amiaza zilei de Paşti, toţi tinerii se adună într-un loc la „iarbă verde” unde
se joacă diverse jocuri, astfel reuşind să se cunoască mai bine şi să lege noi prietenii. Mulţi
tineri şi-au găsit perechea, în această zi, formând un cuplu iar apoi o familie.
A doua zi de Paşti, este obiceiul ca feciorii să umble cu „stropitul” . Acum băieţii
merg pe la casele fetelor (pe care le plac) şi le stropesc cu parfum. Astfel fetele cunosc ce
băieţi le simpatizează şi de multe ori ajung să se căsătorească cu câte un „stropitor”. Există
şi un pic de invidie între fete din cauza numărului de „stropitori” pe care îl are fiecare fată.
Fetele îi aşteaptă în pragul casei, apoi îi invită în casă unde îi servesc cu păscuţă, aperitive,
prăjituri şi diverse băuturi. Acum este momentul prielnic ca fata să fie invitată de feciori la
discotecă. Aceasta va decide cu cine va merge, urmând ca acolo să danseze şi cu ceilalţi
băieţi care au invitat-o.
Aşa ca în multe regiuni şi în Suciu de Sus, jud. Maramureş, există multe
superstiţii, de exemplu:
În ziua de Paşte nu este bine să dormi pentru că tot restul anului vei fi somnoros
şi vei avea ghinion. De asemenea, se crede că viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi
distrusă, iar de fiecare dată când gospodarii vor merge la muncile câmpului va începe să
plouă.
În dimineaţa de Paşte e bine să priveşti prima dată într-o cofă cu apă neîncepută.
Se spune că aşa vei avea vederea bună în tot restul anului.
Pe de altă parte, în ziua de Paşte nu este bine să mănânci oul cu sare pentru că vei
transpira tot anul.
La masa se Paşte e bine să mănânci mai întâi pască iar apoi un ou roşu pentru că
acesta aduce sănătate trupului. Apoi trebuie să mănânci carne de pasăre şi de peşte pentru
a fi sprinten şi uşor tot anul.
Dacă păstrezi un ou roşu timp de 40 de zile după Paşte şi nu se strică, vei avea
noroc tot anul. Copiii născuţi de Paşte sunt binecuvântaţi şi vor avea o viaţă luminată şi
plină de noroc. Este interzis să vopseşti ouă în ziua de Paşte pentru că astfel atragi bolile
asupra ta. Lumânarea cu care s-a luat Lumină de la biserică în noaptea Învierii trebuie
păstrată şi aprinsă în timpul furtunii sau a altor calamităţi.
Deşi în multe sate româneşti, obiceiurile şi tradiţiile locale au dispărut, sucenii se
mândresc că tradiţiile şi obiceiurile lor s-au păstrat încă vii în comunitatea locală.

Bibliografie
Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania, Editura Consiliului
Judeţean Cluj, 2006

756
 TRADITII SI OBICEIURI DE PASTI, IN BUCOVINA DE AZI

Prof. Claudia Bota , Școala Gimnazială ”Luceafărul ”, București , sector 5

Regiune istorică, Bucovina, cu toate formele ei de relief, este aşezată în nord-

estul Carpaţilor Orientali, parte integrantă a vechiului stat feudal Moldova, cu nenumărate
bogăţii, cu rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, cu drumuri comerciale : Cernăuţi –
Suceava – Câmpulung – Bistriţa, mai apoi spre Maramureş şi Neamţ, cu monumente istorice
şi de artă, cu salba de mănăstiri, ctitorii din vremea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare
ori de mai târziu, pictate în vremea lui Petru Rareş, încât istoricul Dimitrie Onciul remarca:
„Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de
istorie românească, atâtea amintiri scumpe ale trecutului nostru. Bucovina este ţara clasică
a trecutului românesc propriu-zis.”
În toate aşezările din Bucovina, obiceiurile şi îndeletnicirile legate de Sfintele
Sărbători de Paşti definesc cu precădere personalitatea bucovineanului, un om liber şi
puternic, gata să se elibereze de „balastul” care îl simpte aproape şi care poate să-i
pericliteze curăţenia trupului său „îndesat” de muntean şi a sufletului său drept şi neîntinat
de creştin.
Toată această „tensiune” este pregătită firesc din prima săptămână din Postul
Mare, numită în vechime, ca şi ultima săptămînă din Postul Paştelui, ”Săptămâna Mare”.
Toate zilele din această săptămînă au semnificaţii aparte. Pe vremuri nu se ţesea, căci
noaptea ar veni Sf.Toader şi ar încâlci iţele, iar alţii nu mâncau fasole pentru a nu face bube
peste an.
Duminica este numită Duminica Floriilor, Floriile, Intrarea Domnului în
Ierusalim. În această zi se sfinţesc la Biserică ramurile de sălcii, ”mâţâşorii”, care încep a
înmugurii. Această ramură este dusă acasă şi aşezată la icoane pentru spor în gospodărie
dar şi pentru fete pentru spor în dragoste.De asemenea ele se folosesc şi în caz de boală,
punându-se sub perna celui suferind sau pentru îmbunătăţirea vederii. Cum va fi timpul în
ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşti, iar dacă de Florii ies broaştele atunci vara va fi
frumoasă. Urmează Săptămîna Mare, a Patimilor, în care se crede că dacă moare cineva,
sufletul lui este dus în Iad, căci Raiul este închis, Cerul este închis. Această săptămînă este
ţinută prin post strict. Marţea din această săptămînă se numea şi Marţea Sacă, ţinându-se
pentru dureri de cap şi pentru ca să nu sece laptele la vaci. Cenuşa cu care se face focul în
miercurea Paştilor, ca de fapt din toată această săptămână, era bună pentru straturi. În Joia
Mare, a Patimilor sau Joia Neagră se credea că morţii veneau pe la vechile lor locuinţe şi ar
rămâne până la Duminica Mare. Nu se spală rufe, ţinându-se ca o sărbătoare, iar dacă se
pune cloşca pe ouă ea va scoate numai cocoşi. Se dă de pomană uliului, pentru a nu mânca
puii vara. Se crede, că cine doarme în această zi va fi puturos tot anul. Din Joia Mare nu se
toarce până la Ispas (la Înălţare). În această zi se cere ca toţi din casă să planteze un pom,
crezând că se prind mai bine. Nu lipseşte nimeni seara de la Denia cea Mare, cînd femeile
tămâiază la cimitir pe cei morţi. Cine posteşte din Joia Mare până la Paşti, se crede că va şti
cu trei zile înainte când va muri. Se colorează, se vopsesc cu culoarea roşie ouăle. Se crede
că dacă moare cineva în sat în această zi ouăle nu ies frumoase şi colorate bine. Vinerea
Mare sau Vinerea Scumpă este ţinută cu stricteţe, ajunându-se, mai ales pentru arsuri. Nu

757
se coace şi nu se seamănă nimic. Dacă plouă în această zi, anul o să fie bogat, dar zilele
dintre Paşti şi Rusalii vor fi ploioase.
Sâmbăta, dar şi Joia se face pasca, care are formă rotundă, asemănătoare cu
scutecele lui Iisus. Cojile de ouă din care s-a făcut pasca se aruncă pe apă, pentru a vesti mai
la vale, în josul rîului venirea Paştilor. În această zi, unica din an, femeile ar avea voie să-şi
bată bărbatul. Cine moare în Sâmbăta Mare, nu este nici cu morţii nici cu vii. Din crucea de
la pască se ţinea o bucată până la Sf.M.Mc.Gheorghe, când se dă la animale, pentru mană.
Cine cade pe drumul spre Biserică, la Înviere, va avea mari probleme în acel an. În noaptea
de Paşti se deschid porţile Cerului, iar ceea ce ceri, Dumnezeu îţi va da. În ziua de Paşti, toţi
membrii familiei, veniţi de la Înviere, se spală întru-n vas cu apă neîncepută în care se află
un ou roşu şi un bănuţ de argint. Oul se pune pentru ca să fie toţi roşii şi sănătoşi ca oul, iar
banul, ca să fie bogaţi şi curaţi ca argintul. Se gustă apoi, neapărat, prima dată din anafora
de Paşti care a fost adusă în coşarcă unde sau sfinţit de preot bucăţi mai mici din cât mai
multe feluri de mîncare, de la usturoi de leac până la bucăţi de carne şi ouă încondeiate.
Aceste ouă fiind încondeiate, împistrite, pictate sau colorate sunt cu migală, create de
gospodinele din Ciocăneşti (ca si-n alte localitati din Bucovina), pe tot parcursul Postului
Mare, fiecare după gustul propriu care şi l-au format, împrumutat sau moştenit. Cea mai
mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru români, de a trăi
clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunităţii.
Cea mai răspândităși mai renumită tradiţie a încondeiatului ouălor este în
Bucovina. Mai întâi, aici se încondeiau ouă crude, apoi fierte, iar azi se închistresc ouă golite
de conţinut. Instrumentul cu care se "scriu" ouăle se numește chisiţă (un vârf ascuţit de
tablă de aramă, fixat într-o măciulie a unui baţ plat). Tehnica tradiţională spune că la
încondeiat se mișca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai folosește și peniţa, în cazul
încodeierii ouălor cu tuș.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune ca mormântul s-a
deschis și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta
Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc
pe la casele lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţește pasca și
prinoasele. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toata
casa și în curte, ca sa fie luminată gospodaria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în
lume, prin Învierea Sa. Din acest moment salutul obișnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a
înviat", la care se răspunde "Adevarat a înviat", salut păstrat pana la Înălţarea Domnului.
Este o forma de mărturisire a Învierii și a credinţei creștine.

758
 CU HRISTOS SPRE GOLGOTA

Prof. Liliana Bocoi - Șc. Gimnazială ”Oltea Doamna”

Prof. Florentina Socolan - Șc. Gimnazială ”Oltea Doamna”

”Iată ne suim în Ierusalim și se vor împlini toate cele ce s-au scris de prooroci despre
Fiul Omului” (Luca 18, 31)

1. Intrarea Domnului în Ierusalim

Poporul din Ierusalim Îl aştepta pe Iisus ca pe un Împărat, cu bucurie şi cu

nădejde, pentru că auzise de minunile pe care le săvârşise. La intrarea în cetate, mulţime
mare de popor, tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii I-au ieşit în întâmpinare, ţinând în
mâini ramuri înverzite de finic. Aşternându-şi hainele pe unde trecea El, toţi strigau:
„Osana, Fiul lui David; bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei
de sus!”(Marcu 11, 9-10)
Fariseii, arhiereii şi cărturarii care-L urau pe Iisus erau supăraţi de cele ce
vedeau şi auzeau. Şi apropiindu-se de Iisus, I-au zis: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii!” Dar
Iisus, voind să le arate că Adevărul nu poate fi ascuns sau ţinut sub tăcere, răspunzându-le,
le-a spus: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga!” Auzind acest răspuns, aceştia sau
umplut de şi mai multă mânie şi au hotărât să-L omoare.
Creştinii ortodocşi sărbătoresc Intrarea Domnului în Ierusalim cu o săptămână
înainte de Paşti, în zi de Duminică.
Cu această Intrare în Ierusalim începe urcușul nostru duhovnicesc spre Golgota,
alături de Crucea lui Hristos și de suferinţele Lui. Despre Crucea Mîntuitorului, spune
Fericitul Augustin, că nu a fost numai un pat al morţii ci și un amvon. La poalele Crucii
învăţăm despre dragostea fără margini a lui Dumnezeu care-l îndeamnă la iubire și la
întoarcere pe omul păcătos. Aici, Hristos ne-a învăţat despre virtuţile răbdării, blândeţii, a
iubirii vrăjmașilor și a iertării.
Iisus mergea cu sufletul copleșit de dragoste, împărţind tuturor iertare.
2. Suferinţele Domnului Iisus Hristos
Iisus e părăsit de prietenii Lui (Apostolii), inclusiv de Petru, cel care se leapădă
de trei.
Toată Legea Nouă se cuprinde într-un singur Cuvânt: cel mai profanat în toate
limbile pământului. (Dragoste). „PORUNCĂ NOUĂ DAU VOUĂ: SĂ VĂ IUBIŢI UNUL PE
ALTUL, PRECUM EU V-AM IUBIT PE VOI, AȘA ȘI VOI SĂ VĂ IUBIŢI UNUL PE ALTUL” (Ioan
13, 34)
Și totuși, cât de sus se-nalţă acest Nazarinean născut în staul, pe care-L pândesc
soldaţii, acest Om socotit în afara legii, și care trece dincolo de judecătorii Lui. A învins
lumea la începutul calvarului. Iisus este dus înaintea lui Anna, socrul lui Caiafa, arhiereul
iudeilor din acel an.
Bătut, batjocorit, dezbrăcat de hainele lui și îmbrăcat cu o mantie roșie, pe cap cu
o coroană de spini, Blândul și Bunul Iisus este obligat să-și ducă crucea în spate. Cum își va
duce oare crucea, când abia se mai târăște? A căzut de multe ori sub greutatea ei, dar a fost
biciuit și obligat să meargă mai departe. Simon din Cirena, tatăl a doi ucenici, Alexandru și

759
Ruf, este obligat să ducă crucea, mai departe, până pe Muntele Golgota. Doi tâlhari merg
alături de El, târăsc același lemn, nu se deosebesc cu nimic de Iisus-Dumnezeu. Golgota se
afla chiar la marginea orașului, iar drumul era îngust și plin de oameni.
Ajuns pe Golgota este ridicat pe lemnul crucii, iar în mâini și picioare i se bat
piroane. Crucea Mântuitorului a devenit scară la cer pentru că pe ea a murit Mântuitorul ,
iar prin moartea Sa a redeschis cerul pentru noi, deschizând pentru noi ușile Împărăţiei
Cerești, a Raiului.
Din nemărginita Lui suferinţă, din vârful crucii, Iisus învăluie mulţimile cu o
singură privire plină de iubire. Nu-i ceartă, se roagă pentru ei: ”Părinte, iartă-i, că nu știu ce
fac!”
În clipele în care Dumnezeiescul Mântuitor își încredinţează sufletul curat în
mâinile Părintelui ceresc, catapeteasma templului se rupe în două de sus în jos, pământul
se cutremură, soarele se întunecă, pietrele se despică, mormintele se deschid, întreaga fire
recunoaște ”cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu !” ( Marcu 15, 39)
Iosif din Arimateia și Nicodim au luat trupul lui Iisus de pe cruce și L-au așezat
într-un mormânt nou.

OBICEIURI BIHORENE DE PAŞTE

Prof. Gabriela Codorean

Şcoala Gimnazială „OLTEA DOAMNA” Oradea

Şirul tradiţiilor pascale bihorene începe cu sfinţuirea ramurilor de salcie, de

Florii, şi continuă cu celebrarea Sângiorzului. În zona Beiuş-Vaşcău, în Joia Mare, se aprind
focurile sacre ale Învierii, care ard în cimitire pe toată perioada sărbătorilor. În aceeaşi
zonă, cu ajutorul „bijorcii”, un instrument specific local, ouăle sunt încondeiate cu ceară şi
apoi vopsite. De asemenea, în duminica Tomii, fetele din Bihor „se prind surate”, obiceiul
purtând numele „Lioara” sau „Jocul pe morminte”.
Ramuri de salcie tămăduitoare…
Şirul sărbătorilor pascale, dar şi al tradiţiilor laice, debutează în duminica ce
precede Paştele, cu Floriile, o sărbătoare dedicată zeiţei romane a florilor, Flora, peste care
creştinii au „suprapus” sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim.
În zona Bihorului, la semnificaţia de reînviere (prin înflorirea pomilor) a naturii
s-au adăugat şi alte semnificaţii, legate de cultul strămoşilor. De exemplu, acum se face
curăţirea mormintelor şi cimitirelor. Tot specific zonei bihorene este ducerea la biserică a
ramurilor de salcie, simboluri ale fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară. După ce sunt
sfinţite, acestea împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele, se păstrează pentru tratarea
bolilor ce apar de-a lungul anului şi se folosesc la vrăji şi descântece.
Ghimpi, „armindeni” şi apă de… Sângiorz
Sângiorzul este o divinitate protectoare a cailor, vitelor şi holdelor, identificată cu
un zeu autohton – Cavalerul Trac – peste care biserica creştină l-a „suprapus” pe Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe.

760
 „În tradiţia populară, în data de 23 aprilie, începe anul nou agrar, vara pastorală.
În Bihor, s-a păstrat tradiţia ca, în această zi, să se formeze turmele, să se despartă mieii de
oi şi să se tocmească păstorii. La Beiuş, este chiar un târg de Sângiorz, moment prielnic
pentru ca oamenii să angajeze ciobanii”, aflăm de la Crăciun Parasca, consilier în cadrul
Direcţiei pentru Cultură Bihor.
Deoarece se crede că, în această perioadă, duhurile rele sunt foarte active, că
strigoii care fură mana laptelui ar da târcoale gospodăriilor, pe valea Crişului Repede se
obişnuieşte ca, de Sângiorz, să se împodobească porţile şi uşile grajdurilor cu crengi cu
ghimpi. Pe valea Crişului Negru, în zona Chişcău, se practică împodobirea gospodăriilor cu
ramuri verzi de fag, obicei denumit „armindeni”. Tot de Sângiorz, feciorii obişnuiesc să ude
cu apă fetele de măritat.
Toaca şi „împistratul” ouălor
„În Joia Mare, anticipând slujba de Denie, a celor 12 Evanghelii, dangătul
clopotelor încetează şi se aud doar bătăile de toacă. Acestea vor răsuna până după Înviere.
Se spune că, prin bătăile de toacă, se purifică spaţiul şi se îndepărtează spiritele rele”, mai
spune Crăciun Parasca.
Tot acum se aleg şi ouăle pentru „împistrare”. În localităţi precum Beiuş,
Budureasa, Drăgoteni, Remetea sau Meziad, se păstrează obiceiul încondeierii ouălor de
Paşte cu semne sacrale. Folosindu-se de „bijorcă”, un instrument specific bihorenesc, ouăle
sunt încondeiate cu ceară şi apoi vopsite cu vopsele extrase din coji de ceapă şi alte plante.
După ce ouăle au fost frumos „împistrate”, ele vor fi oferite, în Duminica Paştelui, copiilor
porniţi a „cucuţa”.
Focurile sacre de Înviere
Ritualurile continuă, în zona Beiuşului şi Vaşcăului, în localităţi precum Fânaţe
sau Câmpani, cu aprinderea focurilor sacre în Joia Mare, un obicei arhaic, de incinerare
simbolică a morţilor, care se desfăşoară în cimitirul satului. La lăsatul întunericului, feciorii
adună aici lemne, apoi aprind aşa-numitul foc al Învierii, care va arde, neîntrerupt, pe toată
perioada sărbătorilor de Paşte, fiind vegheat de comunitatea sătească.
Oamenii locului spun că aceste focuri opresc diavolul să fure Paştele şi purifică
spaţiul. Există şi credinţa că, prin acest ritual, oamenii pot sprijini evoluţia soarelui.
Trasul la ţintă cu ouă clocite
La Rieni şi în alte localităţi învecinate, se păstrează un alt obicei în Joia Mare, tot
arhaic. În această zi, se aleg ouăle clocite din cuibarul păsărilor şi, după slujba de vecernie,
tinerii încing o bătaie cu acestea. Pe vremuri, bătaia cu ouă clocite se desfăşura în curtea
bisericii; acum, deşi obiceiul s-a păstrat, tinerii nu mai aruncă unul în altul cu acele ouă, ci le
aruncă la ţintă, iniţiind un concurs de îndemânare.
Alesul suratelor sau „Lioara”
În zone precum Cărăsău, Beiuş, sau Feleaga, în Duminica Tomii, fetele se prind
surate. Obiceiul poartă, la noi, în Bihor, numele de „Lioară”. Obiceiul în sine este un dialog
între membrele cetei de fete, împărţite inegal, reprezentând „lumea de aici” şi „lumea de
dincolo”. Ceremonialul începe în cimitir, pe morminte, motiv pentru care este numit şi
„Jocul pe morminte”, după care este continuat pe uliţele satului şi peste câmpuri. Textul,
rostit sau cântat, are versurile caracteristice poeziei de ritual şi, ca urmare, de mare
vechime.
Superstiţii şi credinţe

761
 Printre alte credinţe străvechi este şi aceea ca, de Paşti, oamenii să se spele cu apă
în care au pus bani şi ouă roşii, pentru a fi sănătoşi şi bogaţi. O altă credinţă populară spune
că joi seara, în săptămâna patimilor, când se citesc cele 12 Evanghelii, este bine ca cei care
se duc la biserică să facă câte un nod la baieră după citirea fiecărei evanghelii şi cu acea
baieră cu 12 noduri să se încingă când sunt bolnavi. Se mai crede, în unele localităţi
bihorene, că oul „împistrit” de Paşte ajută la aflarea norocului. Dacă este păstrat 40 de zile
şi în acest timp nu se strică, posesorul acelui ou este un om norocos. Se mai crede că cine
moare în ziua de Paşte va merge de-a dreptul în Rai, căci Raiul este deschis în aceea zi
pentru oricine.
De ce nu coincide data Paştelui?
Învierea Domnului se serbează în prima duminică de după prima lună plină de
după echinocţiul de primăvară. După cum se ştie, Paştele ortodox nu coincide întotdeauna
cu Paştele catolic sau protestant, explicaţia fiind următoarea: în anul 1923, la un congres
ţinut la Constantinopol, majoritatea bisericilor ortodoxe au hotărât să renunţe la calendarul
Iulian şi să adopte calendarul Gregorian, sau calendarul Iulian modificat. Totuşi, data
Paştelor se calculează încă pe baza calendarului Iulian, în care echinocţiul de primăvară are
loc cu 13 zile mai târziu. De aici neconcordanţa cu data Paştelui apusean.

COMUNICARE ŞI IMPLICARE ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII PRIN VOLUNTARIAT

Prof. psihopedagog Bulucz Gyongyi Tunde - C. S. E. I. Mediaş

Imaginea pe care ne–o oferă lumea astăzi este rezultatul eforturilor depuse de
om pentru a se adapta la realitate.De unde vine oare neliniştea omului de a obţine mereu
altceva (mai mult sau mai bun ); ce-l determină să fie mereu în căutare? De unde acest
perpetuum mobile al omenirii care , cine ştie astăzi , ce înfăţişare va da lumii de mâine? În
aparenţă răspunsul e simplu: fiecare om doreşte să trăiască mai bine, să descopere mai
multe , să creeze lucruri noi.
În contextul învăţământului modern, este foarte importantă crearea unei
motivaţii interioare justificată, care să-l facă pe elev să acţioneze din propria-i pornire, din
înţelegerea şi convingerea necesităţii de a îndeplini sarcinile de învăţare ce îi revin, având
în vedere provocările la care este supus elevul citadin se impune de la sine elaborarea unor
proiecte, chiar la nivel naţional, care să implice prin participare cât mai mulţi elevi, în
special pe baza copiilor talentaţi.
Practicarea voluntariatului în echipe de elevi, conduse de profesori oferă elevilor
mari oportunităţi în direcţia cooperării cu colegi, tutori, experţi, profesionişti, părinţi .
Jean Piaget afirma „cooperarea este cea mai aptă să favorizeze schimbul de idei şi
discuţia, adică toate condiţiile care contribuie la educarea spiritului critic, a obiectivităţii şi
a reflexiunii discursive”.
Noi, educatorii, avem menirea de a continua procesul de educaţie început în
familie, de a găsi modalităţi eficiente de a colabora cu familia pentru ca elevii să aibă
posibilitatea de a se adapta la toate cerinţele mai ales când trec de la un ciclu de învăţământ
la altul. Un aspect foarte important îl constituie orientarea gândirii elevilor către latura

762
practică a realităţii cotidiene, formarea capacităţilor si deprinderilor practice in domeniul
voluntariatului, îmbinarea armonioasa a teoriei cu practica în cadrul activităţilor
comunitare şi mai ales formarea priceperilor şi deprinderilor de bază în voluntariat.
Mai multe studii întreprinse în ultimile decenii au demonstrat că activitatea
şcolară, prin cerinţele specifice prevăzute de programă, trebuie adaptată posibilităţii
copilului , unei anumite etape de dezvoltare a acestuia şi că trebuie să avem în vedere la
analiza capacităţii de adaptare raportul de influenţare şi dependenţa reciprocă dintre elevi
şi şcoală.
Raportul de influenţare şi dependenţa reciprocă dintre elevi şi şcoală a generat
poziţii diferite în privinţa adaptării, respectiv inadaptării şcolare –copilul este inadaptat
fiindcă cerinţele şcolare depăşesc posibilităţile lui sau inadaptarea acestuia este consecinţa
faptului că nivelul dezvoltării copilului nu este adaptat cerinţelor şcolare.
Eşecul şcolar , în majoritatea cazurilor , rezultă dintr-o dublă inadaptare şi
anume: a elevului la şcoala şi a şcolii la elev.Remedierea relaţiei reciproce dintre şcoală şi
elev devine posibilă prin tratarea diferenţiată a fiecăruia în raport cu posibilităţile psiho-
fizice.Cu toate acestea continuă să persiste încă tulburări de adaptare mai ales în perioada
de trecere de la o treaptă de învăţământ la alta, precum şi la debutul şcolarizării.
Persistenţa cazurilor de inadaptare şcolară , manifestate cu multiple complicaţii
(educaţionale, psihologice şi sociale) care poate fi atât din cauza insucceselor şcolare, cât şi
efectul acestora, în condiţiile actuale de explozie informatională şi puternica ascensiune
socio-culturală, poate fi determinată de efortul sporit la care este supus copilul.
În scopul prevenirii eşecului şcolar trebuie organizate acţiuni de tip formativ,
desfăşurate individual sau pe grupe mici-copilul cu dificultăţi şcolare trebuie ajutat în acele
sarcini pe care nu le poate realiza singur urmând ca după o perioadă formativă, el să le
realizeze independent , drept consecinţă a unei dezvoltări psihice reale.
Copiii care cu tot sprijinul individual acordat şi munca individuală diferenţiată
desfăşurată la clasă au obţinut performanţe şcolare nesatisfăcătoare în concordanţă cu
posibilităţile intelectuale , vor fi orientaţi spre şcoli ajutătoare , care le pot oferi o adaptare
a învăţământului la particularităţile dezvoltării lor.
Încă din grădiniţă trebuie depistată şi stimulată dezvoltarea psiho-fizică a
copiilor imaturi şcolar-astfel se poate preveni eşecul şcolar şi scade numărul copiilor cu
tulburări de adaptare la cerinţele instructiv-educative.
La înscrierea copilului în clasa I trebuie să se ţină seama nu numai de vârsta
cronologică ci şi de alte criterii cum ar fi :dezvoltarea fizică, intelectuală, psiho-socială sau
de adaptare.
Distribuţia elevilor în clase să fie echilibrată în funcţie de vârsta cronologică,
dezvoltarea intelectuală, ansamblul condiţiilor socio-culturale al mediului familial care
influenţează rezultatele şcolare.
Bunătatea, înţelegerea, respectul şi iubirea faţă de semeni , toleranţa şi
întrajutorarea presupun o adâncă, sensibilă şi continuă operă de educaţie.Aici şi rolul
educatoarei , învăţătorului şi profesorului este fundamental.
Calităţile morale, sufleteşti şi spirituale sunt opera unor adevăraţi “ziditori”ai
caracterelor şi spiritului, opera cea mai de seamă începută în familie , continuată şi
desăvârşită de educatoare , învăţători şi profesori în şcoală.
Multe dintre trăsăturile morale ale copiilor se formează în procesul instructiv-
educativ desfăşurat în grădiniţă , şcoală, liceu.
763
 Metodele folosite de cadrele didactice ce iau în considerare particularităţile de
vârstă şi individuale ale elevului permit ca atât în cadrul activităţilor comune, cât şi în
cadrul activităţilor complementare şi extracuriculare, să li se formeze copiilor sentimente,
idei, atitudini morale cât şi elemente de conduită civilizată.

TAINA TRADIŢIILOR DE LA SOLONŢ – BACĂU

Prof. Goldan Ancuţa – Liceul Tehnologic "J. M. Elias" Sascut

Este un sat aproape izolat de restul lumii, unde locuitorii se descurcă binişor,
fiindcă aproape fiecare are câte o ferma cu vaci, oi sau stupi. Motorul economiei rurale este
aici trocul, care le asigură tot ce au nevoie.

Catolici şi ortodocşi, în bună armonie

Cucuieţi e un sat cu rădăcini în vremuri demult apuse, din care au rămas mărturie
o bisericuţa de secol XVIII şi o mulţime de trăiri arhaice păstrate de familii cu personalitate,
descinse din seminţii încrustate în timpuri ascunse. Trăiesc laolaltă, aici, şi ortodocşi si
catolici, în bună pace şi armonie. O dovadă în acest sens este că biserica ortodoxă a primit
clopotul cadou de la comunitatea catolică, după cum povesteşte părintele ortodox Irinel
Cernat. ȋn plus, sătenii sunt de acord ca Paştele, cea mai mare sărbătoare a Creştinătăţii, ar
trebui celebrat în aceeaşi zi, în fiecare an, şi de ortodocşi şi de catolici, ca doar „avem acelaşi
Dumnezeu, iar Iisus este doar unul”.

Tradiţiile din camară

In post, bucatele sunt diverse, facute pe cuptorul şi în rola din bucătaria de vară,
nelipsită in gospodăriile din Cucuieţi, de tip semideschis, să se simtă bine aerul de
primavară. Se face pâine împletita în trei, iar copiilor li se dă o placintă, mai mult spre
amăgire, în loc de pască, „fiindcă este păcat să mănânce păsca în post”, spune învăţătoarea.
Se mănâncă ciorbe de zarzavaturi şi legume păstrate înca de pe iarnă. De altfel, beciurile şi
cămarile sunt încă pline cu tot felul de conserve: murături, bulion, ghebe şi hribi la
saramură sau uscaţi, iuţei, fasole, păstăi, brânză la slatină, cireşe, coarne şi vişine uscate,
compoturi, miere de salcâm, de conifere, polifloră, miere cu catină, propolis de pus în ceaiul
de dimineată, mere uscate, nuci.

Parada gusturilor
Bucatele pentru masa de Paşte sunt o defilare de gusturi, taine culinare, tradiţii şi
pasiune, toate laolaltă.
„Posibilităţi sunt şi avem tot ce ne trebuie: ouă, făină, gâşte, curcani, miei, vaci de
lapte, miere”, spune Elena Toma, reticentă la ideea de a merge la supermarket să-şi
cumpere cozonacul şi ouăle gata încondeiate.
Apropo de ouă, acestea se vopsesc în joia mare, cu modele de frunzuliţe, în
vopseluri naturale, vegetale: foi de ceapă pentru galben, pelin pentru gri, coji de nucă
pentru nuanţe de maro şi combinaţii din acestea pentru roşu sau alte nuanţe. Mielul este la

764
mare preţ şi din el se face friptura, dar mai ales o delicioasa pastramă, atârnată la zvântat
de grinda, în cămară.

Brânza zburată
Când e să pregateasca masa de Paşte, gospodinele nu se gândesc la cantitate, cât
la păstrarea obiceiurilor moştenite din moşi. ȋntru cinstirea cozonacilor, femeile se adună
în casa uneia şi fac clacă la frământat coca în covata de lemn, să iasă fraged şi pufos aluatul.
Care se învârte cu umplutura de nuca măcinată, stafide, eventual rahat şi ceva esenţă, se
aşează cuminte în forme înnegrite de focurile trecute şi se ascunde în pântecele cuptorului
înfierbântat dinainte, cu lemne de fag. Se ung cozonacii cu ou bătut şi miere, iar la urma te
lingi pe degete de pofta, fiindcă nu primeşti decât dupa ȋnviere.

Pasca cu brânza zburată este o altă poveste frumoasă. Fiindcă brânză se

mestereşte din lapte proaspăt muls şi acritul chişleag, care mai apoi se smântânesc cu
atenţie să nu rămână lingura de lemn aninată în grosimea untoasă a smântânii, pe care
gospodina o va folosi apoi la alte bunătăţuri. Ulcica de lut cu amestecatura rămasă se gâdila
cu o flacără iute de foc de plită, se alege brânza, se pune în tifon şi se roteşte până ameteşte,
apoi se lasă la scurs..
Iar pe lângă drobul de miel, friptura de curcan, pe lângă cea de miel frăgezit la
baiţ de vin, dafin, piper şi usturoi, pe lângă pastrama ce alintă cerul gurii, gospodinele mai
fac şi o ciorbă de curcan, în care îneacă o mulţime de zarzavaturi. Plus sarmale din guşă de
curcan, care are grăsime foarte puţină şi e extrem de gustoasă. Totul, sărat cu saramura de
la izvor.
Asta mănâncă oamenii de la Cucuieţi exact dupa ce vin de la slujba de ȋnviere, iar
lângă ciorbă, în loc de pâine, pun o bucata zdravană de pască. Mai înainte, se spală pe obraji,
pe frunte şi bărbie, în semn de cruce, cu bănuţ şi ou roşu, să fie cu spor, puternici şi voioşi
tot anul.
Duminica se merge la vechea bisericuţă, unde părintele Irinel Cernat ţine slujba
din prima zi de Paşte. Flăcăii îşi împodobesc căruţele cu scoarţe multicolore şi flori şi
pornesc să îşi viziteze rudele din sat, să-şi spună din suflet „Hristos a inviat!”, să ciocnească
un ou roşu şi un pahar cu ţuica sau vin, scos din butoaie moştenite de la generaţiile demult
apuse. Iar seara, toata suflarea se adună la margine de sat, unde se face un mare foc ce se
avână spre înaltul cerului, în chip de simbol al purificării.

Bibliografie:
Ghinoiu Ion Obiceiuri de peste an. Dicţionar, 1997 , Ed. Fundaţiei Culturale Române,
Ghinoiu Ion Sărbători și obiceiuri Românești, 2002, Editura Elion,
Ghinoiu Ion, 2008, Mică enciclopedie de tradiţii românești, Editura Agora,
Simion Florea Marian Sărbătorile la români: studiu etnografic, 1994, Editura
Fundaţiei Culturale Române.
Tudor Pamfile Sărbătorile la români, 2007 , Editura Saeculum.

765
 VENIŢI SĂ LUAŢI LUMINĂ!

Prof. Curpaş Ana

Prof. Anton Cristina
Şcoala Gimnazială “Oltea Doamna”, Oradea

Despre sărbătoarea Paştilor se vorbeşte atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul

Testament. Astfel În cartea Exodul din Vechiul Testament este relatat faptul că poporul
evreu se afla în robie pe pământ egiptean. Prin Moise, Dumnezeu îi cere lui Faraon să
elibereze poporul ales, dar acesta refuză. Neascultarea este urmată de zece pedepse (plăgi),
ultima necesitând o pregătire specială din partea evreilor. Dumnezeu le cere evreilor să
reediteze această pregătire în fiecare an pe data de 14 Nissan, ducând astfel la stabilirea
unei sărbători anuale, numită Paşti.
La evrei, Paştile se serbează cu mare fast timp de şapte zile. Modul în care trebuie
să se desfăşoare această sărbătoare este relatat în capitolul al 12-lea din cartea Ieşirea.
Fiecare cap de familie trebuia să aleagă din turma sa un miel sau un ied de parte
bărbătească, de un an şi fără defecţiuni corporale pe care să-l păstreze de la 10 Nissan până
în 14 Nissan, când potrivit poruncii divine trebuie să-l înjunghie. Apoi urmează ungerea
pragului şi a părţilor laterale ale casei unde va fi consumat animalul fript cu azime şi ierburi
amare. Ceea ce rămânea neconsumat din mielul pascal, deşi se uneau două familii, dacă una
era mai puţin numeroasă, nu era permis să fie lăsat spre un consum ulterior, ci se ardea. Nu
era permis să fie dusă carnea mielului pascal peste drum şi din carnea lui nu aveau voie să
se înfrupte persoanele necircumscrise sau cele considerate necurate. Nerespectarea
poruncii privind consumarea mielului pascal se pedepsea prin uciderea cu pietre pentru că
Paştile este sărbătoarea Domnului şi aşezământ veşnic (Ieşire 12, 14). Cei care se aflau într-
o călătorie sau erau necuraţi prin atingerea de un cadavru serbau acest praznic în data de
14 a lunii următoare (Numeri 9, 10-11). De remarcat este ţinuta evreilor în noaptea
respectivă, care trebuie să fie ca a unor persoane pregătite de plecare: îmbrăcaţi, încinşi cu
o centură peste mijloc, încălţaţi şi cu un toiag în mână (Ieşire 12, 11).
Mielul pascal din perioada vechitestamentară preînchipuie “Mielul lui Dumnezeu”
(Ioan 1, 29) care s-a jertfit pentru iertarea păcatelor întregii omeniri şi pentru împăcarea
acesteia cu Dumnezeu. Astfel vorbim despre Paştile iudaice care amintesc de ieşirea din
robia egipteană a poporului evreu şi despre Paştile creştine care semnifică eliberarea din
robia păcatului şi a morţii. Pascha din Vechiul Testament presupunea consumarea mielului
pascal, iar Paştile oreştine sunt consumarea trupului şi sângelui Mielului lui Dumnezeu.
Sângele mielului pascal a dat posibilitatea iudeilor să scape din robie egipteană şi să treacă
în Ţara Făgăduinţei, iar sângele Mântuitorului scapa pe creştini din robia păcatelor şi îi
trece în viaţa veşnică.
Pentru creştini, pregătirea în vederea întâmpinării acestei sărbători pascale
constă în patruzeci de zile de post, timp în care are loc şi participarea la Sfânta Taină a
Împărtăşaniei. Cât priveşte mielul, acesta este prezent în tradiţia noastră la masa de Paşti,
alături de ouăle roşii şi pască. În noaptea Învierii paşi grăbiţi se îndreaptă spre Sfânta
Biserică pentru a participa la slujba Învierii şi pentru a lua Lumină Sfântă.

766
 În fiecare an, cu ocazia Sfintelor Paşti, n Biserica Sfântului Mormânt pogoară
Sfânta Lumină. În Vinerea Mare se face slujba Prohodului, după care se sting toate
lumânările şi candelele. În această bisericuţă se face un control riguros de către poliţia
israeliteană pentru a se asigura că nu există nimc aprins sau inflamabil. Apoi se închide uşa
Bisericii Sfântului Mormânt şi se pecetluieşte cu sigiliul poliţiei şi al Patriarhiei Ortodoxe,
rămânând de gardă câţiva poliţişti necreştini.
În Sâmbăta Paştilor, Patriarhul este percheziţionat pentru a nu avea asupra sa
nimic inflamabil, se rupe sigiliul de la uşa bisericii, după care acesta intră şi se roagă pentru
a veni Sfânta Lumină. În biserică, oamenii ridică mâinile în care ţin treizeci şi trei de
lumânări şi se roagă pentru apariţia Sfintei Lumini.
Apariţia Sfintei Lumini nu este legată de un timp fix, ea putându-se arăta la orice
oră. “În mod obişnuit, ea apare aşa cum arunci o cană cu apă şi se împrăştie peste tot. Se
văd picături de foc peste toată cupola”.
Patriarhul care ţine în mâini treizeci şi trei de lumânări împarte oamenilor
lumina, care timp de câteva minute este imaterială. “Oamenii care sunt în faţă
experimentează acest lucru, iau lumânarea aprinsă, o pun în păr şi acesta nu ia foc, deci
focul este imaterial. După câteva minute devine material, devine foc obişnuit”.
În Biserica Sfântului Mormânt există un stâlp din marmură care stă ca mărturie a
unei întâmplări din anul 1100. În anul respectiv, catolicii i-au plătit pe turci pentru a-l
alunga pe patriarh din biserică şi au intrat episcopii catolici pentru a se ruga. Aceştia s-au
rugat, dar Sfânta Lumină nu s-a arătat. În schimb, patriarhul alungat s-a rugat rezemat de
stâlpul din marmură de la intrarea în biserică. Un fulger din cer a despicat stâlpul şi a
aprins cele treizeci şi trei de lumânări pe care le avea patriarhul în mână.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e
începătorul, pentru noi, în toate. De aceea când zicem cu credinţă: “Hristos a înviat!”
afirmăm implicit: ”Noi toţi vom învia!”.

767
 ÎNVIEREA DOMNULUI REFLECTATĂ ÎN IMAGINI ŞI CÂNTĂRI

Prof. Înv. primar CIOINEAG IONELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GEORGE ENESCU” MOINEŞTI

Eseul şi-a propus să abordeze tema Învierii din perspectiva artei religioase.
Pentru început ne-am oprit asupra iconografiei şi a simbolurilor pe care le ascunde aceasta
vis-a-vis de momentul Învierii Mântuitorului. Prima icoană abordată, şi cea mai cunoscută
în acelaşi timp este „Coborârea la iad”. Culorile contrastante din această icoană amintesc
opozitia dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte.Icoana care-L reprezintă pe Iisus
ieşind din mormânt are unele elemente comune cu „Coborârea la iad”: intensitatea
culorilor luminoase şi întunericul nesfârşit de la picioarele Mântuitorului. Soldaţii romani
surprinşi în aceastî imagine arată neputinţa firii umane în faţa puterii dumnezeieşti. O altă
icoană, cea a femeilor mironosiţe venite la mormântul lui Iisus îmbină cerescul cu
pământescul, îngerescul cu umanul. Giulgiul aruncat ca din ăntâmplare în mormânt
aminteşte faptul că Hristos a înviat cu un trup spiritual, iar nu cu un trup pământesc. În
drumul spre Emaus Hristos se descoperă ucenicilor săi Luca şi Cleopa săvârşind prima
liturghie de după Înviere. Şi această temă a fost abordată de numeroşi artişti iconari cu atât
mai mult cu cât ei au încercat să surprindă mirarea celor doi ucenici dar şi binecuvântarea
pâinii care se preface în trupul lui Hristos. O scenă care încorporează în sine un peisaj mai
vast este aceea a arătării lui Iisus la Marea Tiberiadei. Artiştii au surprins pe chipul
apostolilor expresia neputinţei omeneşti dar şi a bucuriei apostolilor Petru şi Ioan când
recunosc pe Mântuitorul aflat pe ţărm. Însuşi chipul Mântuitorului pare transfigurat după
Înviere. O imagine care exprimă îndoiala şi necredinţa este aceea în care Mântuitorul îi
oferă apostolului Toma spre pipăire palmele şi coasta Sa. În această scenă poate fi
surprinsă uimirea de pe chipul lui Toma dar şi privirea aspră şi mustrătoare a Învăţătorului
care îl ceartă pe Toma pentru necredinţa sa.
În partea a doua a lucrării a fost abordată tema Învierii din perspectiva căntării
liturgice. În toată săptămâna luminată şi apoi în perioada post-pascală de până la Înălţare
îm biserici se cântă mai multe stihuri specifice acestei perioade. Ele au fost alcătuite de
către Sf. Ioan Damaschinul în secolul VIII şi pun în antiteză veşnicia şi temporarul, lumina şi
întunericul, viaţa şi moartea. Toate au ca punct de plecare profeţiile Vechiului Testament
arătând unitatea Sfintei Scripturi şi desăvârşirea Vechiului Testament în cel Nou. Slujba
Învierii culminează cu inegalabilul cuvânt de învăţătură al Sf. Ioan Hrisostom. Sf. Ioan evocă
binefacerile sărbătorii şi cheamă întreaga umanitate la împărtăşirea de bucuria Învierii fără
săă se ţină cont de starea socială sau de virtuţile celor chemaţi.
Atât iconografia cât şi imnografia ortodoxă specifice perioadei pascale au rostul
de a-i întări pe oameni în credinţă şi de a-i converti la Adevăr pe cei care încă se mai
îndoiesc.

768
 PROIECT DE LECTIE – „CREDINTA, RELIGIE”

Autor: prof. Paraschiva Căpriţă

Colegiul Economic Buzău

DATA: 3 aprilie 2014

CLASA: a X- a E
OBIECTUL: Dirigenţie
SUBIECTUL: Credinţă, religie
SCOPUL: Să-nvăţăm să-l iubim mai mult pe Dumnezeu, pe cei de lângă noi, să fim
mai buni, mai toleranţi.
COMPETENŢE OPERAŢIONALE:
însuşirea cunoştinţelor despre cine şi cum a fost creat omul;
concretizarea legăturii dintre om şi Dumnezeu;
să-nvăţăm cum trebuie să ne îmbrăcăm când mergem la biserică;
să-nvăţăm de ce e bine să ne comportăm frumos cu colegii, prietenii, părinţii;
să cunoască elementele care pot prevesti sfârşitul lumii şi ce putem face să-l
evităm.
TIPUL LECŢIEI: mixt (însuşire şi consolidare de cunoştinţe, deprinderi de
credinţă şi comportament religios).
METODE ŞI PROCEDEE: convorbirea etică, conversaţia, exemplul, demonstraţia

769
 DESFĂŞURAREA LECŢIEI
Evenimentele Competenţe Conţinutul lecţiei Activitatea Activitatea Metode si Forme de or-
lecţiei operaţionale profesorului elevului procedee ganizare şi ev.
1) Captarea şi Dovedirea faptică Se creează un cadru Fac prezenţa şi Elevul de serviciu - dialogul - frontal
orientarea a existenţei favorabil verific îmi - stil vizual,
atenţiei deprinderii desfăşurării orei din dacă există comunică practic, auditiv
de a se pregăti toate materialele absenţii
pentru punctele de vedere necesare
lecţie desfăşurării - conversaţia - individual;
2) Enunţarea lecţiei - stil vizual,
scopului şi a Să înţeleagă exact Se anunţă tema Elevii sunt atenţi practic,
obiectivelor că în Astăzi vom consolida la auditiv
urmărite urma acestei lecţii cunoştinţele şi anunţarea temei
îşi deprinderile şi a
vor consolida cunoş- pe care le aveţi scopului acesteia
tinţele despre despre credinţă
3) Consolidarea credinţă şi religie şi vom - dialogul - individual
şi dobândirea de şi religie şi vor Se recită în grup cu toţi învăţa altele - explicaţia - stil practic
noi cunoştinţe şi învăţa elevii Tatăl nostru. noi - învăţarea
deprinderi altele noi Se explică semnificaţia Elevii citesc prin
semnului Sfintei cruci. textele, descoperire
Să cunoască noi Fiecare elev a primit câte Coordonez elevii în le interpretează,
cunoş- un citirea vin
tinţe despre crearea text din care să reiasă o textelor şi cu propriile păreri
omului şi relaţia sa învăţătură despre crearea explicarea lor şi cunoştinţe
cu omului, despre sfinţi şi În acest timp se vor despre
Dumnezeu ceea derula temele studiate.
ce pot face ei pentru noi, imagini cu mănăstiri
Să înveţe să fie mai despre relaţia cu părinţii, din
buni, mai toleranţi. prietenii, colegii, despre judeţul Buzău şi din
primele elemente care ţară
Să respecte părinţii, prevestesc sfârşitul lumii pe fondul melodiei
prietenii, pe toţi cei şi „Blândul
din despre ce putem face să păstor”
jur nu ajungem acolo.
4) Prezentarea Coordonez elevii în Elevii recită - individual
concluziilor şi Să înţeleagă Se recită poezia Paşi pe recitarea poezia - dialogul - stil vizual,
evaluarea legătura nisip poeziei şi şi încearcă s-o practic,
rezultatelor dintre din care reiese ajutorul înţelegerea înţeleagă auditiv
comportamentul pe care-l primim de la mesajului ei.
fiecăruia şi tot ceea bunul
ce Dumnezeu atunci când Ajut elevii să
ni se-ntâmplă - bine ne simţim bine dar mai inţeleagă Elevii îşi spun - frontal
sau rău ales atunci când avem mai bine care este părerea - conversaţia - stil vizual,
necazuri scopul omului pe despre ce au - explicaţia practic,
Să diferenţieze Se concluzionează cu Pământ învăţat auditiv
efectele privire acela de a-si mântui din această
pe care le-a avut la ceea ce au învăţat din sufletul lecţie.
această lecţie această lecţie . Trebuie să căutăm
asupra împărăţia
cunoştinţelor şi Lecţia se încheie prin lui Dumnezeu şi - frontal
comportamentului recitarea Crezului. dreptatea - stil vizual,
elevilor Se vor împărţi elevilor şi lui că toate celelalte - dialogul practic,
profesorilor prezenţi ni se vor alătura auditiv
iconiţe. nouă. Elevii recită
Crezul
Supraveghez elevii şi apoi împart
şi îi ajut să împartă iconiţele
iconiţele.

770
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTE DIN ZONA BIHORULUI

Baba Ioana Florina, Școala Gimnazială “Oltea Doamna” Oradea

Simuț Florica Lenuța, Școala Gimnazială Nr. 1 Ciumeghiu

Paștele este cea mai importantă sărbatoare a creștinătăţii și s-a sărbătorit pentru
prima dată în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Deși Paștele este cea mai importantă
sărbătoare a creștinătăţii și reprezintă Învierea mântuitorului Iisus Hristos, aceasta a fost
mai întâi o sărbătoare iudaică și simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană și
trecerea prin Marea Roșie, pe pământul făgăduinţei.
Şirul sărbătorilor pascale, dar şi al tradiţiilor laice, debutează în duminica ce
precede Paştele, cu Floriile, o sărbătoare dedicată zeiţei romane a florilor, Flora, peste care
creştinii au „suprapus” sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim şi continuă cu
celebrarea Sângiorzului. În zona Bihorului, la semnificaţia de reînviere a naturii s-au
adăugat şi alte semnificaţii, legate de cultul strămoşilor. Tot specific zonei bihorene este
ducerea la biserică a ramurilor de salcie, simboluri ale fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară.
După ce sunt sfinţite, acestea împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele, se păstrează pentru
tratarea bolilor ce apar de-a lungul anului şi se folosesc la vrăji şi descântece. În zona Beiuş-
Vaşcău, în Joia Mare, se aprind focurile sacre ale Învierii, care ard în cimitire pe toată
perioada sărbătorilor. În aceeaşi zonă, cu ajutorul „bijorcii”, un instrument specific local,
ouăle sunt încondeiate cu ceară şi apoi vopsite. De asemenea, în duminica Tomii, fetele din
Bihor „se prind surate”, obiceiul purtând numele „Lioara” sau „Jocul pe morminte”.
Săptămâna Mare este o săptămână de reculegere.
Ultima săptămână a postului Paștelui este cunoscuta sub numele de Săptămâna
Patimilor, sau Săptămâna Mare. În această săptămână Postul ţine până joi, iar vineri și
sâmbătă sunt zile destinate postului negru.
În prima zi a Săptămânii Mari, luni, este pomenit Iosif cel Preafrumos, care a fost
vândut de fraţii săi pentru 30 de arginţi. Tot în această zi, Iuda l-a vândut pe Isus tot pentru
30 de arginţi. În ziua de marţi se pomenește pilda celor 10 fecioare. Cinci dintre fecioare
erau înţelepte și aveau untdelemn pentru candele (erau milostive), iar cinci fecioare erau
nebune și domnul Isus nu le-a primit. În ziua de miercuri se pomenește femeia păcătoasă
care a șters cu părul ei picioarele Mântuitorului. În ziua de joi se prăznuiește spălarea
picioarelor ucenicilor de catre Mântuitor, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina
Ghetsemani și vânzarea Domnului de către Iuda.
Joia Mare sau Joia Patimilor este ultima zi din postul Paștelui. Se spune că în
această zi nu este bine să dormi, astfel cine va dormi va fi leneș tot timpul anului. Joia Mare
este și ziua în care morţii vin la vechile locuinţe unde rămân până în sâmbăta de dinainte de
Rusalii.
În Joia Mare, anticipând slujba de Denie, a celor 12 Evanghelii, dangătul
clopotelor încetează şi se aud doar bătăile de toacă. Acestea vor răsuna până după Înviere.
Se spune că, prin bătăile de toacă, se purifică spaţiul şi se îndepărtează spiritele rele.
Deniile reprezinta unele dintre cele mai profunde slujbe ale creștinătăţii. Femeile care merg
la biserică pentru slujba Deniilor trebuie să poarte pe cap o năframă neagră. Tot acum se
aleg şi ouăle pentru „împistrare”. În localităţi precum Beiuş, Budureasa, Drăgoteni, Remetea
sau Meziad, se păstrează obiceiul încondeierii ouălor de Paşte cu semne sacrale. Folosindu-

771
se de „bijorcă” sau „chişiţă” , un instrument specific bihorenesc, ouăle sunt încondeiate cu
ceară şi apoi vopsite cu vopsele extrase din coji de ceapă şi alte plante. În Bihor există
credinţa că se deschid mormintele şi spiritele morţilor părăsesc cimitirele pentru a petrece
sărbătoarea Învierii împreună cu cei vii.
Vinerea Mare se mai numește și Vinerea Paștilor, Vinerea Patimilor sau Vinerea
Seacă. În această zi, Iisus a pătitmit și a fost răstignit. În Vinerea Mare se ţine post negru ,
adică nu se bea și nu se mănâncă nimic toată ziua.
În Sâmbăta Mare se prăznuiește îngroparea trupească a lui Isus și pogorârea lui
în Iad. În noaptea de Înviere, de sâmbătă spre duminică, după primul cântat al cocoșilor,
toată lumea se trezește pentru a merge la slujba de Înviere. La întoarcerea acasă , fiecare
duce în mână lumânarea aprinsă de Înviere. Apoi, toţi membrii familiei se așează la o primă
masă festivă de Paște.
Mielul de Paște este un alt simbol al acestei sărbători creștine și reprezintă
simbolul lui Iisus. Ca și Mântuitorul, mielul este o jertfă adusă creștinătăţii. Mielul este și
mâncarea tradiţională de Paște și este pregătit după mai multe reţete, în funcţie de zonă. Un
alt preparat simbolic al sărbătorii de Paște este și drobul din carne de miel.
Duminica Învierii este ziua în care Mântuitorul a înviat. Timp de 40 de zile,
creștini se salută cu "Hristos a înviat" și răspund cu "Adevărat a înviat".
În duminica Învierii, copiii „merg a cucuţa” şi se întrec în ciocănit ouă. Se spune că
micuţii vestesc învierea Mântuitorului aşa cum cucul vesteşte primăvara.
În prima zi de Paște există câteva interdicţii care nu trebuie încălcate. În această
zi nu este permisă plecarea din sat, nu se mătură prin casă, nu se pregătește mâncare, iar
masa de Paște nu se ridică timp de trei zile. În ziua de Paște, după masa de prânz, toată
comunitatea se strânge în curtea bisericii pentru a ciocni ouă, pentru a bate toaca și pentru
a trage clopotele. Dacă prima zi de Paște este sărbătorită în familie, în a doua zi finii se duc
în vizită la nași, cu colaci, pască și ouă roșii.
În a doua zi de Paşti, pe Valea superioară şi inferioară a Crişului Negru, există un
ritual numit Jocul Lioarelor. Fetele cu vârste adolescentine se prind surate. Ele îşi fac un
jurământ că se vor ajuta în timpul vieţii una pe alta.
Sângiorzul este o divinitate protectoare a cailor, vitelor şi holdelor, identificată cu
un zeu autohton – Cavalerul Trac – peste care biserica creştină l-a „suprapus” pe Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe. În tradiţia populară, în data de 23 aprilie, începe anul nou agrar,
vara pastorală. În Bihor, s-a păstrat tradiţia ca, în această zi, să se formeze turmele, să se
despartă mieii de oi şi să se tocmească păstorii. La Beiuş, este chiar un târg de Sângiorz,
moment prielnic pentru ca oamenii să angajeze ciobanii”. Deoarece se crede că, în această
perioadă, duhurile rele sunt foarte active, că strigoii care fură mana laptelui ar da târcoale
gospodăriilor, pe valea Crişului Repede se obişnuieşte ca, de Sângiorz, să se împodobească
porţile şi uşile grajdurilor cu crengi cu ghimpi.
Prima săptămână după Învierea Domnului este cunoscută sub denumirea de
Săptămâna Luminată şi aduce cu sine o serie de tradiţii şi obiceiuri. În popor există credinţa
că odată cu Învierea Mântuitorului se deschid porţile raiului pentru sufletele păcătoșilor
reţinute în prinsoarea iadului și că ușile raiului rămân deschise până în Duminica Tomii.
În Bihor, Săptămâna Luminată este consacrată morţilor. Aceasta este denumită şi
Săptămâna Blajinilor sau Paştile Morţilor. În popor, se spune că cei care mor în ziua de
Paşte şi în prima săptămână de după Paşte - numită Săptămâna Luminată - merg direct în
rai, indiferent de păcatele pe care le-au comis, pentru că lumina şi uşile raiului sunt
772
deschise, iar cele ale iadului sunt închise. De asemenea, mai există credinţa că o dată cu
sărbătoarea Învierii se deschid mormintele şi spiritele morţilor părăsesc cimitirele pentru a
petrece sărbătorile împreună cu cei vii.

OBICEIURI DE PAŞTI

Ursu Gabriela Anica, Colegiul Tehnic Nr.2 Tg-Jiu

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor - Învierea Domnului, este un prilej pentru
români de a trăi clipe de bucurie sfântă.
Paştele, cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în
cuvântul ebraic pesah, trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea
Roşie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este, în
primul rând, sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creştinii.
După înviere, în Bucovina, Oltenia, Muntenia ca să poată primi Paştele, cei care n-
au fost la biserică trebuie să se purifice, spălându-se ritualic cu apa în care s-au pus un ou
roşu, un ou alb şi o monedă de argint, astfel ei împrumută roşeaţa oului. Banul se pune
pentru spor, belsug şi stralucire, iar oul, pentru rodnicie şi fertilitate. Abia după acest
moment ritualic, familia se poate aseza la masă.
Dacă până în Joia Mare gospodinele nu au terminat de pregătit bunătăţile, tradiţia
le îngăduie să termine pregătirile în Sâmbata Învierii. După ce a terminat de pregătit
bucatele, ea umple coşul pascal, pe care îl va duce la biserică.
De Sfintele Paşti, în satele şi comunele din nordul Sucevei se pregăteşte o
prăjitură special numită “Babele”, prăjitură făcută din cozonac, şi turnată în forme speciale,
prăjitură ce se considera simbolul vieţii cumpătate, sarea, zahărul, sunca şi banii.
Umplutura se pregăteşte din nucă, rahat şi stafide.
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele. Capul familiei se îmbracă în costum tărănesc de sărbatoare şi
duce coşul la biserică. Se mai păstrează şi tradiţia ca, în noaptea de înviere, să fie dus la
biserica un cocoş viu, ca pomană pentru cei morţi fără lumânare. Cocoşul nu trebuie să fie
negru, fiindcă pasărea neagră se dă numai la înmormântare.
În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun, singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se
agaţă ouă vopsite (golite de conţinuţul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru
împlinirea acestei tradiţii.
Luni si marţi se fac vizite. Cei căsătoriţi se duc cu pască la rude, pentru a le anunţa
învierea. De obicei, se duc cei tineri la cei mai în vârstă.

773
 Se spune ca cine se naşte de Paşte, când se trag clopotele, va avea noroc în viaţă.
Cel care moare în ziua de Paşte sau în săptămâna următoare (Saptamâna Luminată) îi vor fi
iertate toate păcatele, ducându-se direct în Rai, care este deschis în aceasta perioadă.
În ziua de Paşte nu trebuie să dormi, pentru ca vei fi somnoros tot anul. De
asemenea, se spune ca nu e bine sa pui mâna pe sare, pentru că îti vor asuda mâinile la
vară.
Se spune că în cele trei zile de Paşte ard în cer, nevazute, trei candele mari.

BIBLIOGRAFIE

1. Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Ed. Grai şi suflet -
Cultura Naţională,
2. Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Ed. Grai şi suflet - Cultura
Naţională,
3. Pop M., 1976, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Bucureşti.

SARBATOAREA ȊNVIERII - TRADITII SI OBICEIURI LOCALE

prof. înv.primar TOMI FLORINA

prof.înv. primar URECHE MARIA
Şcoala Gimnazială „Artemiu Publiu Alexi” Sîngeorz-Băi

Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând
Şi celor din mormânturi
Viaţă dăruindu-le !

Zi la miezul nopţii.
Zăgazurile luminii s-au sfărâmat. Oameni şi îngeri. Nu mai cunoşti, în amestecarea
bucuriei, care sunt. Cei îmbrăcaţi cu cei fără de trup aduc cântări de laudă. E sâmbăta Mare
a Paştilor. Femeile au terminat de dereticat prin case, ouăle au fost „înroşite”, cele mai
frumoase au fost puse deoparte pentru a fi ciocnite chiar în ziua de Paşti. Pasca, ouăle,
vinul, drobul sau o bucată de miel au fost aşezate cuminţi într-un coş şi duse la biserică
pentru sfinţire. E linişte şi lumea păşeşte cu speranţă, bucurie, cu iertare şi îngăduinţă, cu
credinţa în El şi viaţa stăpâneşte.
„Veniţi de luaţi lumină!” se aude în „noaptea” Invierii noastre, în Biserici,
îndemnul preotului de a ne apropia sufletul şi a primi lumina Sfintelor Paşti. Cea mai mare
sărbătoare a creştinilor - Paştele - este singurul praznic împărătesc care se sărbătoreşte pe
parcursul a trei zile.
Copiii îmbrăcaţi frumos, în port popular sau cu hăinuţe noi, în Prima zi de Paşti,
cu trăistuţa după ei pleacă să vestească, vecinilor, prietenilor şi cunoscuţilor că „Hristos a
Ȋnviat !” Gazdele răspund „Adevărat a Ȋnviat!” şi răsplătesc pe cei mici cu ouă. Apoi pleacă
urând „Sărbători fericite!” la alte cunoştinţe. Deşi sunt obosiţi nu renunţă aşa uşor la

774
trăistuţa grea încărcată cu ouă şi dulciuri, mai nou. Bucuria li se citeşte pe feţele mici şi
îmbujorate şi reuşesc să smulgă un zâmbet şi o poză pe telefon oricui. N-ai cum să nu-i
iubeşti, ocroteşti, admiri pe cei nevinovaţi ce vestesc viaţa cu sinceritate. Rămâi uitându-te,
din prag, cu drag la ei şi-i urmeşti până ce-i pierzi din ochi.
Ouăle roșii se ciocnesc la masa de Paști după un anumit ritual: persoana mai în
vârstă (de obicei bărbatul) ciocnește capul oului de capul oului ţinut în mână de un
comesean, în timp ce spune: “Hristos a Înviat !”, la care se răspunde cu: „Adevărat a Înviat!”
De asemenea, se spune că există obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect pentru
această aleasă sărbătoare, dar și pentru că ea semnifică primenirea trupului și a sufletului,
așa cum se primenește întreaga natură odată cu primăvara.
Masa din prima zi de Paști este un prilej de reunire a familiei, decurgând după un
adevărat ritual. De pe masa de Paști nu pot lipsi: ouăle roșii, cașul de oaie, ceapă verde și
ridichile, drobul și friptura de miel, ciorba de miel, pasca umplută cu brânză.
Fetele din Bistriţa-Năsăud sunt stropite cu parfum în cea de-a doua zi de Paşte, obiceiul
preluat de la germani şi maghiari fiind păstrat atât la ţară, cât şi la oraş.
Potrivit tradiţiei, în a doua zi de Paşte, băieţii se adună în grupuri şi merg pe la
casele fetelor pe care, cu acordul părinţilor, le stropesc cu parfum.
În Bistriţa-Năsăud, fetele nu sunt stropite până când „udătorii” nu rostesc
versurile: „Am auzit că aveţi un trandafir frumos, am venit să-l udăm, să crească, să
înflorească şi mulţi ani să trăiască!”.
Ce putem da în schimb pentru atâta dragoste şi jertfă ? Să refuzăm să aruncăm
spre celălalt micimile noastre de suflete. Să nu pierdem cuvintele de dragul vorbelor. Să fim
atenţi la strigătul mut de durere al celui de lângă noi şi la muţenia propriei suferinţe. Să nu
fim prinşi de indiferenţa şi bârfa celui ce aşteaptă doar… să mai treacă încă o zi.
Hristos a Ȋnviat !

RĂSTIGNIREA DOMNULUI NOSTRU ISUS HRISTOS

Prof. Stoiconi Claudia Ramona

Colegiul Economic al Banatului Montan, Reşiţa

Ia aminte, frate, că Iisus Hristos – înălţat pe Cruce în văzul tuturor, se aseamănă,

precum Însuşi zice, cu şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie, ca să ne tămăduiască de
rănile şi de otrava nu a şarpelui, ci a păcatelor noastre: “Si după cum Moise a înălţat şarpele
in pustie, tot aşa se cade sa fie înălţat şi Fiul Omului”‘ (Ioan 3, 14). Deci priviţi-L cu atenţie
cum este ţintuit pe Cruce şi îndreptaţi-vă privirea asupra preasfântului Său trup, care
este tot vânătăi, tot sfârtecat, tot zdrobit de lovituri si mânjit de sânge. Vedeţi-L cum
este gol, dispreţuit si osândit de vrăjmaşii Săi.
Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena,
care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus. În urma lui
Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei, cari se boceau, îşi băteau pieptul, şi se
tânguiau după El.

775
 Isus S-a întors spre ele, şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci
plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: „Ferice de
cele sterpe, ferice de pântecele cari n-au născut, şi de ţâţele cari n-au alăptat!”. Atunci vor
începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!” şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Căci dacă se fac
aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?”
Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, cari trebuiau omorâţi împreună
cu Iisus. Când au ajuns la locul, numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii
de rele: unul la dreapta şi altul la stânga. Iisus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-
au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.” Norodul stătea acolo şi privea. Fruntaşii îşi
băteau joc de Iisus, şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine însuşi, dacă este
El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Ostaşii de asemenea îşi băteau joc de El; se apropiau, Îi
dădeau oţet, şi-I ziceau: „Dacă eşti Tu Împăratul Iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuşi!”
Deasupra Lui era scris cu slove greceşti, latineşti şi evreeşti: „Acesta este Împăratul
Iudeilor.” Urmărind scena dezgustătoare, care se focalizase în jurul Domnului Isus, scenă
teribilă şi insuportabilă, într-un moment propice, unul dintre făcătorii de rele, răstignit
împreună cu Domnului Isus, după ce s-a săturat să blameze sistemul roman şi executorii
legii, şi-a întors faţa spre Isus şi cu gura plină de batjocuri a strigat: „Nu eşti Tu Hristosul?
Mântuieşte-Te pe Tine însuţi, şi mântuieşte-ne şi pe noi!” Dar celălalt l-a înfruntat, şi i-a zis:
„Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti supt aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci
primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un
rău.” şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!”
Iisus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.
Este important să mai observăm că cohorta din preajma Domnului Iisus, se uitau
la El prin prisma propriilor lor idealuri: ucenicii de exemplu şi cei ce l-au urmat din Galileea
Îl vedeau ca pe o victimă a unui ideal înfrânt, preoţii ca pe un impostor religios ce plăteşte
pentru ereziile sale, ostaşii Îl priveau ca pe un infractor al sistemului roman iar tălharii ca
pe un rău mai mare decât ei.
În realitate Domnul Iisus era întruchiparea perfecţiunii iar pe faţa lui glorioasă
era tras un voal pătat de sânge ce reprezenta păcatele şi fărădelegile noastre.
Scena dramei hoţului pocăit, ne lasă fără cuvinte, Pentru el, Răstignirea Domnului
Iisus este iluminarea şi descătuşarea sufletului împovărat!
Dar, Pentru a înţelege mai bine semnificaţia răstignirii Domnului Iisus este
important să ne abatem puţin pentru a înţelege ce fel de pedeapsă era răstignirea, cui
trebuia aplicată şi care era procesul acestui act barbar şi crud.
Istoria omenirii cunoaşte mai multe metode de torturi şi pedepse cum ar fi:
decapitarea, strangularea, moartea prin înec, electrocutarea, aruncare cu pietre şi altele.
Dar, nici una dintre ele nu se poate ridica la mărimea durerii şi coborî la abisul degradării la
care a se ridică şi coboară pedeapsa cu moartea prin actul răstignirii. Istoricii remarcă
faptul că şi omorârea cu pietre, practicată în mare parte de evrei, era o moarte groaznică,
dar în comparaţie cu crucificarea, omorârea cu pietre era un act al milei.
Pedeapsa cu răstignirea a început să fie practicată de fenicieni, şi apoi preluată de
Darius împotriva babilonienilor încă în sec al 6 î. d. Hr. Actul crucificării în sine era un act
de umilire şi tortură greu de imaginat şi încă mai dificil de descris. Istoricii spun că diferite
popoare cum ar fi fenicienii, mezii, persanii şi mai târziu romanii au practicat crucificarea
sub diferite procese şi chiar ritualuri.

776
 Darius de exemplu practica crucificarea prin tragerea în ţeapă, moarte foarte
crudă dar mai rapidă decât cea practicată de Romani. În lupta sa împotriva babilonienilor,
Darius a tras în ţeapă în jur de 3000 de babilonieni. Răstignirea la romani era un act aparte,
aplicat sclavilor rebeli şi vrăjmaşilor înverşunaţi ai Romei, şi doar în foarte rare cazuri
romanii au crucificat cetăţeni romani.
Moartea prin crucificare la romani începea cu o biciuire soră cu moartea şi apoi
urma un proces lent al durerii, care uneori dura până la o săptămână ori mai mult. Adesea
cei răstigniţi de romani erau expuşi fiarelor sălbatice şi păsărilor răpitoare, care le
ciuguleau ochii, creierul şi carnea care trecea treptat în putrefacţie. Condamnaţii murau în
chinuri de nedescris în blestem şi batjocură.
În mod direct, evreii nu practicau acest gen de moarte, ci doar ceva asemănător,
adică spânzurarea, totuşi ei au insistat ca Domnul Iisus să fie pedepsit în modul cel mai
degradant, împlinind astfel, litera legii iudaice, precum că cel atârnat pe lemn este
blestemat. Dar Domnul Iisus a acceptat să fie blestem în locul nostru, luând blestemul
morţii şi al iadului de pe noi.
Iluminarea tălharului şi întoarcerea acestuia, schimbă brusc notele dramei de la
Calvar. Răstignirea nu mai este o scenă sumbră, deoarece ea deschide o poartă pentru un
nou destin. După iluminare şi pocăinţa, rostită prin cea mai scurtă rugăciune spusă vreo
dată, tălharului transformat i se deschide o uşă spre paradis. Nu există fericire mai mare ce
poate fi experimentată de omul păcătos, decât momentul trăit de tălharul întors la
Dumnezeu: care în momentul în care începuse să simtă văpăile iadului, ce urmau să-l
însoţească pe vecie, auzi duioasă şi blânda voce: „Adevărat îţi spun, că astăzi vei fi cu mine
în rai”.
Răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos sunt două din cele mai importante
evenimente ale istoriei umane. De ce sunt atât de importante? Fiindcă datorită morţii lui
Iisus, rasa umană are oportunitatea mântuirii veşnice.
Toate cele patru Evanghelii din Noul Testament vorbesc despre răstignirea lui
Hristos. Aceşti autori ne oferă relatări grafice ale practicii romane din antichitate. Aici sunt
câteva din punctele majore ale procesului de răstignire:
►Iisus a fost arestat în grădina din Ghetsimani (Marcu 14:43-52).
►Iisus a îndurat şase procese – trei din partea liderilor iudaici şi trei din partea
romanilor (Ioan 18:12-14, Marcu 14:53-65, Macu 15:1a, Marcu 15: 1b-5, Luca 23:6-12,
Marcu 15:6-15).
►Iisus a suferit lovituri dureroase, biciuire şi batjocură (Marcu 15:16-20).
►Pilat a încercat să facă un compromis cu liderii iudaici lăsând ca Iisus să fie
bătut, însă acţiunea aceasta nu i-a mulţumit. Pilat L-a dat pe Iisus în mâinile lor să fie
răstignit (Marcu 15:6-15).
► Iisus a fost batjocorit de soldaţii care L-au îmbrăcat în haina de purpură şi I-au
pus o cunună de spini (Ioan 19:1-3).
► Iisus a fost crucificat la Golgota, care înseamnă Locul Căpăţânii (Marcu 15:22).
S-a făcut întuneric timp de trei ore (Marcu 15:33).
Iisus a strigat cu glas tare, "Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!" şi a murit
(Luca 23:46).
Răstignirea pe cruce a fost şi rămâne una dintre cele mai crude pedepse pe care a
experimentat-o fiinţa umană. Dar, din obiect al torturii, groazei şi blestemului, crucea a
devenit simbolul mântuirii de păcate, după ce pe cruce a fost răstignit Regele Regilor,
777
Domnul Domnilor, Iisus Hristos Mântuitorul nostru. Prin răstignirea Domnului Iisus pe
cruce, acest obiect al torturii, pricină de poticnire pentru evrei şi act al nebuniei pentru
greci şi barbari, s-a transformat într-un simbol dătător de viaţă, pentru toţi aceia care se
apropie de Dumnezeu cu credinţă în Domnul Iisus Hristos.
Ce are de a face crucificarea lui Iisus Hristos cu tine? Dumnezeu care ştie tot ce ai
făcut, a ştiut că nu poţi trăi o viaţă fără păcat – care este condiţia pentru a ajunge în cer. Aşa
că El a hotărât sa Se ofere pe Sine în locul tău. A făcut lucrul acesta devenind om în
persoana lui Iisus Hristos, Fiul Lui. Iisus a trăit o viaţă fără păcat pe pământ.
Dumnezeu a spus că pedeapsa pentru păcat este moartea. Din moment ce toţi am
păcătuit (Romani 3:23, 6:23), aveam nevoie de cineva fără păcat care să moară în locul
nostru. Iisus, fiind neprihănit, a murit în locul nostru şi a devenit harul mântuitor al lumii.
El a murit pentru tine! Romani 5 :10 spune: "Caci, daca atunci cand eram vrajmasi, am fost
impacati cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu mult mai mult acum, cand suntem
impacati cu El, vom fi mantuiti prin viata Lui."
Răstignirea Domnului Iisus Hristos pe cruce a avut loc pentru mine şi pentru tine.
Astăzi când ai înţeles semnificaţia răstignirii Domnului Iisus, pleacă-ţi genunchii acolo unde
eşti şi rosteşte din inimă următoarea rugăciune: Doamne Iisus îţi mulţumesc pentru ca ai
murit în locul meu. Mulţumesc pentru suferinţele groaznice pe care le-ai răbdat pe cruce
pentru mine. Astăzi îţi deschid inima mea şi te accept ca Domn şi Mântuitor. Intră în viaţa
mea, prea controlul asupra ei şi trăieşte în mine prin viaţa pe care ti-o dăruiesc şi care de
astăzi Îţi aparţine. Amin!

Biblia spune: “Crede in Domnul Iisus şi vei fi mântuit…” (Fapte 16:31). Mersul la
biserică sau faptele bune nu vor contribui la mântuirea ta. Dumnezeu te mântuieşte prin
harul Lui.
"Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu privi cu îngrijorare; căci Eu sunt Dumnezeul
tău, Eu îţi dau tărie şi te ocrotesc si dreapta Mea cea tare te va sprijini"

Bibliografie:
Biblia, Noul Testament, 2006
http://www.allaboutjesuschrist.org/romanian/rastignirea-lui-isus-cristos
http://ziarullumina.ro/

778
 PAŞTELE ESTE ...................

Cornici Marius: Colegiul Economic al Banatului Montan Reşiţa

În decembrie, 2013, am citit un tex, pe intrenet, ce se intitula <Crăciunul nu

este…..>. Acum, pentru că am trecut pragul unei mari sărbători, vă rog să îmi permite-ţi să
aştern câteva gânduri potrivite acestor zile. Titlul este <Paştele nu este> sau <Paştele este>.
Paştele nu este un iepuraş, iepuraşi, ouă roşii sau în alte culori, iarbă care creşte în ghiveci.
Paştele nu este colaci, nu este carnea de miel după care alergăm la piaţă şi măcelării ca la
un concurs olimpic. Paştele nu este nici chiar momentul în care mergem la Biserică de
Înviere, stând în ploaie ca niste eroi pentru nafură sau < lumină sfântă>. Este adevărat, sunt
drăguţi iepuraşii, ouăle colorarte, multe lucruri sunt drăguţe………, dar nu asta este Paştele.
Nu este deloc despre asta. Am auzit zilele acestea, tot felul de păreri, impresii, opinii,
convingeri ferme sau conjucturale: ce ai voie să mănânci, ce nu ai voie? când sau până când
trebuie să te abţi de la mâncare, vorbit urât şi alte lucruri…………… Iţi dai seama la cât efort
eşti supus? Unii zic că nu e bine să vorbesti urât acum deoarece suntem în postul paştelui
sau în săptămâna mare. Zic că nu se mănâncă peşte. Altii că se mănâncă dar doar în
anumite zile sau că peştele nu are nimic, el nu vatămă, nu este păcat să mănânci.
Frămăntăriile se mai poartă şi în alte zone de discuţii: când se dă de pomană? ce se dă?
Duhurile nu mai mănâncă mânacre pământească dar, na, aşa i tradiţia. Aşa ni sa spus şi cine
suntem noi să ne opunem curentului popular? Oricum ne place, tocmai de asta facem şi
practicăm astfel de lucruri!!! Pomana, este aţi face milă de cineva care este în nevoi, poate
chiar un necunoscut. Nu să te gândeşti că te cheamă înapoi vecinul şi suntem chit la mese
date. Nu aşa scrie în Biblie! Cel puţin, nu aşa o citesc eu! Iar după ce trec aceste zile, intrăm
în Sărbătoare. Şi dacă este sărbătoare, păi să fie sărbătoare atunci: mâncare gârlă, de toate
feluriile, băurură din plin, discoteci, distracţii, glume de prost gust. Gata! Doar a trecut
postul paştelui, săptămâna mare în care ne am purificat trupul şi sufletul pentru multă
vreme ( va rog sa îmi permite- ti să ma îndoiesc serios in ceea ce priveşte <sufletul>). Acum
se poate! Acum este voie! Off. Câtă deşărtăciune. Cât efort fără rost. Câtă indiferenţă,
ignoranţă şi nepăsare. Paştele, de fapt, Învierea Domnului este, este Totul. Noi, creştinii de
toate confesiuniile, asta serbăm, Învierea Domnului, doar nu suntem evrei mozaici.Paştele
dacă este să luăm ad literam seminficaţia istorică se referă la eliberarea evreilor din
captivitatea egipteană, în timpul lui Moise. Iar evenimentele nou testamentare referitoare
la moratea şi învierea Domnului Isus au avut loc în tipul în care evreii, farisei, saduchei,
esenieni, zeloti, serbau conform Îndemnurilor din Vechiul Testament, serbau: Paştele.
Paştele nostru, al neamurilor este Învierea Domnului Isus, este plămădeala cu aluat nou.
Importanţa sărbătorii Paştelui este maximală, atat pentru iudei, cât şi pentru creştini.
Pentru evrei, tăierea în fiecare an a mielului pascal a devenit amintirea de neuitat a
eliberării din amara robie egipteană, dar a indicat totodată şi perspectiva eliberării prin
Mesia-Hritos. Profeţii vor folosi imaginea mielului de jertfă cu referire expresă la lucrarea
viitorului Mesia. Astfel, Isaia spune: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura Sa spre
a Se apăra, ca un miel nevinovat, pe care-l duc la tăiere şi ca o oaie fără de glas împotriva
celor ce o tund, nu şi-a deschis gura sa“.Transpus în gândirea creştină, mielul pascal îl
prefigurează tocmai pe Hristos-Paştele nostru. Prin Hristos s-a realizat trecerea noastră de
la păcat la virtute şi de la moarte la viaţă. Paştele, instituit prin voinţa divină, constituie şi

779
pentru noi, cei care purtăm numele de „creştini“ de la „Hristos“, mărturia intervenţiei
salvatoare a lui Dumnezeu în lume. De fapt, tot Vechiul Testament dă mărturie despre
intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu. Instituind şi celebrând Paştele, creştinii nu au
copiat, pur şi simplu, sărbătoarea evreilor şi nici nu au confiscat-o. Avem dovezi
scripturistice imbatabile că Hristos ne-a dăruit nouă Paştele, că El, Cel ce i-a eliberat pe
evrei din Egipt, ne-a adus şi nouă, creştinilor, o altă eliberare, de sub o altă tiranie, de sub
stăpânirea diavolului şi a păcatului, ce ne apăsa mai crunt decât pe evrei robia egipenilor.
Paştele este moarte, este viaţă, iertare, este speranţa care te ajută să te ridici când nici
măcar tu nu mai crezi în tine, nu mai crezi că vei reuşi. La Golgota, de Paşti, Isus a luat
asupra Lui, păcatele noastre: ale tale şi ale mele. Acolo, atunci, dreptatea lui Dumnezeu a
fost înfăptuită. Legea care zicea că preţul păcatului este moartea şi că cine păcătuieşte
trebuie să moară sa aplicat. Viaţă pentru viaţă. Iar noi toţi am păcătuit şi eram separaţi,
despărţiţi de Dumnezeu. (morţi) Dar, Cineva, şi-a dat viaţa, a murit, ca noi să nu mai
trebuiască să o facem. Să nu fim despărţiţi veşnic de Dumnezeu ( aceasta este adevarata
moarte la care ne referim; nu cea a trupului) A venit, l-am respins, ne-a iubit şi cu toate
acestea a vrut sa fie jertfa, a vrut să moară pentru noi. El a murit pentru Noi. Pentru că ne-a
iubit, pentru că este Dragoste. Isus este Dragoste. O dragoste ce nu o putem înţălege cu
mintea asta umană, cu toate că de multe ori vorbim despre acest cuvant sub diferitele lui
ipostaze şi aspecte. Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui
Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la
lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la
nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care
înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc
despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale
tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: "Ochii tuturor nădăjduiesc în
Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă".
Psalmul 145, 15.16.
Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat
cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem.
Călcarea legii lui Dumnezeu : legea iubirii : aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în
mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui
Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3, 17).
Spinii şi pălămida : dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi
grijă : au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui
Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea,
deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde
şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
"Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe
fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile
lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc
parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu : toate mărturisesc
despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face
fericiţi pe copiii Săi. Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi
face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava Ta", Domnul
a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea" (Exod 33, 18.19).
Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "şi a strigat: 'Domnul
780
Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate
şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea,
răzvrătirea şi păcatul'". (Exod 34, 6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător
şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4, 2; Mica 7, 18). Dumnezeu a
legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe
pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi
gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu
oglindesc decât imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele
a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca
fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind
o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un
creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă
atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor
judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi
lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. "Nimeni n-a văzut
vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut" (Ioan 1, 18). "Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia
vrea Fiul să i-L descopere" (Matei 11, 27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea:
"Doamne, arată-ne pe Tatăl", Domnul Hristos i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu
M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: 'Arată-ne pe
Tatăl'?" (Ioan 14, 8, 9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu M-a uns
să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să
propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii 'să dau drumul
celor apăsaţi'" (Luca 4, 18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi
vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se
mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi
vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină.
Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se
deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru
ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai
umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o
plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi
iubitoare. Orice judecător drept nu judecă de două ori, aceaşi persoană, pentru aceeaşi vină.
El a murit şi cu El am murit şi noi. El a înviat şi noi am înviat cu El, dacă o credem. Atunci,
vom scapa de frica morţii, vom avea viaţă veşnică dacă vom crede şi vom trăi o viaţă
vrednică de Evanghelie, dacă vom fi ucenicii zilei de azi, trăind, nu doar vorbind!!!! Asta
este Paştele. Este har. Este jerfă, sacrificiu, sânge, durere, moarte, dar, tot acolo, imediat
după, este viaţă, credinţă, sănătate, speranţă, minune, iubire, dreptate, virtute. Paştele nu
este nici măcar o zi sau trei zile. Paştele este înviere Lui şi poate…….. a noastră. Dar, dacă nu
il punem şi la timpul prezent, Paştele, este doar istorie, este doar ceva ce sa întâmplat în
trecut. Lăsaţi-l să învie şi în vieţiile vostre. Asta este Paştele. Nu vă mai chnuiti!
Am fost eliberaţi! Când? De Paşti! De ce? Pentru că Paştele este……………….
Hristos a Înviat!
Bibliografie:
781
 Biblia, Noul Testament, 2006, Findlanda, The Bible League Romania
http://www.azsromania.org/CCH/01.htm
http://ziarullumina.ro/documentar/pastele-crestin-si-pastele-evreiesc

MEDITAŢIE PASCALĂ

Prof. Cucoaneş Alina

Liceul Teoretic « Mircea Eliade» Galaţi

Omul este minunea supremă, pe care Dumnezeu în marea Sa bunătate Sa a creat-

o din iubire. Iubirea dezvăluie puntea care leagă ontologic pe Hristos de oameni şi invers,
prin întrupare şi jertfa de pe Golgota. Din iubire a şi răscumpărat omul căzut prin jertfa Sa
răscumpărătoare, săvârşind cea mai mare minune prin înviere: „Iar dacă Hristos n-ar fi
înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră…Şi dacă
nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, atunci suntem mai de plâns decât toţi
oamenii.”(ICorinteni15, 14-21)
De aceea suntem chemaţi să devenim următori ai lui Hristos: ”Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa… Eu sunt lumina lumii. Cel ce-mi urmează Mie nu va umbla întru
întuneric, ci va avea lumina vieţii.. căci pildă v-am dat vouă, ca precum am făcut Eu să faceţi
şi voi” (Ioan 14, 6;8, 12;13, 15)
« Veniţi să luaţi lumină! » îndemn, chemare, rugăciune, credinţă, simbol dar în
primul rând realitate… realitate divină ancorată în lume profană. Invierea Domnului este
revelaţie a Dumnezeului-Om în viaţa fiecărui om, indiferent de trăirea creştină pe care o
are. Taina luminii din noaptea Învierii mişcă suflete, uneşte familii, dăruieşte bucurie
trupească şi duhovnicească.
Lumina Învierii este simbolul veşniciei, al dumnezeirii care sălăşluieşte în fiecare
dintre noi. Lumina credinţei sunt faptele creştinului : «aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor …» după modelul Mântuitorului « Eu sunt lumina lumii » deoarece
Hristos este în mijlocul nostru în timpul Sfintei Liturghii la epicleză.
Prin credinţă vedem cu ochii sufleteşti la fel de clar sau poate mai profund decât
cu ochii trupeşti : « luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tau va fi întunecat tot
trupul tău va fi întunecat… ».
Şi totuşi lumina Învierii se dobândeşte prin : credinţă lucrătoare prin iubire, fapte
bune, nădejde tare, dragoste deplină, rugăciune curată şi alte virtuţi cultivate din dragoste
pentru Dumnezeu. Lumina lui Hristos acoperă întunericul necredinţei, al împietririi, al
mândriei, al autosuficienţei. Întunericul necredinţei este cel mai înfricoşător abis. Sfântul
Ioan Gură de Aur zice : « Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi
noi u voim, mântuirea noastră este cu neputinţă.aceasta însă nu din cauză că voinţa Sa ar fi
neputincioasă, ci pentru că nu voieşte să facă silă nimănui » Conlucrarea omului cu
Dumnezeu, numită sinergie, presupune asumarea drumului anevoios al mântuirii prin
susţinea clipă de clipă a harului divin, energia dumnezeiască ce se revarsă prin Duhul Sfânt
asupra oamenilor.
De aceea, îndemnul de a lua lumină adică de a ne împărtăşii real din prezenţa
harică a lui Hristos nu e un simbol ci o realitare care se reactualizează permanent la fiecare

782
Sfântă Liturghie prin împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, dar şi
prin ascultarea Evangheliei. Astfel se sfinţeşte trupul care primeşte merindă pentru viaţa
de veci dar şşi sufletul nepreţuită comoară pentru care nu există un preţ material.
Sufletul este picătură dumnezeiască în trup muritor care trebuie să fie templu al
Duhului Sfânt, după cuvintele apostolului Pavel. El permanent trebuie să se reaşeze pe
orbita veşniciei chiar dacă apar tulburări de la trup , de la lume sau de la diavol : « căci
duhul este osârduitor iar trupul neputincios». El este mai preţios decât tot universul aşa
cum spune Mântuitorul în Sfânta Scriptură : «Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? »
Sufletul se sfinţeşte prin împreună lucrarea cu trupul delăsător şi trândav.
Lumina sfântului botez luminează viaţa noului creştin aşa cum lumina Învierii lui Hristos
luminează în fiecare an drumul mântuirii : « Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui.
»(Marcu16, 16) Lumina sfântului botez curăţeşte păcatul strămoşesc iar spovedania sau
pocăinţa este taina prin care creştinul primeşte al doilea botez, prin curăţirea sufletului de
păcatele din fiecare clipă, apoi se luminează prin taina sfintei euharistii . Părintele Rafail
Noica afirmă despre pocăinţă că reprezintă acel act fiinţial prin care firea animalică a
omului se transfigurează în mod desăvârșit în firea lui Dumnezeu. Aceasta, reprezintă
călătoria existenţială a omului spre restaurarea chipului său cel dintâi, spre restabilirea
asemănării cu Dumnezeu. Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu o
redobândim numai prin pocăinţă, prin lucrarea harului care „poate duce până la totala
identitate a omului cu Dumnezeu” Pocăinţa este Însuși Dumnezeu, Cel fără de păcat, Care se
pocăiește prin smerenia Sa pentru fiecare om în parte, oferind modelul de urmat pe drumul
către „asemănarea cu Dumnezeu: „Dumnezeu se căiește pentru răutățile omului”, căci
„pocăința adevărată este intrarea omului în căința lui Dumnezeu”.
Aşadar, lumina este simbolul central al vieţii creştinului fără de care omul
rătăceşte în întunericul acestui veac trecător şi plin de patimi.

Bibliografie:
Pr. Prof. Dr.Isidor Todoran, Teologia dogmatică, Ed. E.I.B.MO.R, Bucureşti, 1991
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi
Simbolică, 1958, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR,
Bucureşti 1978, 1997, 2003, vol. 2.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2005.

783
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI

Prof. înv. primar Becheru Cosmin

Şcoala Gimnazială Dăeşti, com. Dăeşti / Vâlcea

Obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti sunt incluse în viaţa de zi cu zi nu ca o

îndatorire, ci ca o exprimare sufletească faţă de simţurile lăuntrice, faţă de evenimentele de
actualitate ale subiecţilor. Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă pentru fiecare perioadă
parcursă tabloul de ansamblu al poziţiei sociale şi al gradului de dependenţă de orice
natură, trecutul istoric, nivelul de trai şi de credinţă. Cunoaşterea obiceiurilor şi a tradiţiilor
populare are o importanţă deosebită datorită conţinutului de idei şi de sentimente, a
faptelor care oglindesc trecutul bogat şi valorile poporului nostru.
Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă strânsa legătură a omului cu natura.
Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţa de familie sunt o componentă perenă a
culturii tradiţionale.
Anotimpul primăvara, anotimpul renaşterii, este bogat în obiceiuri populare
străvechi, uneori contopite cu tradiţia creştină, alteori dăinuind izolate, cu toate
ciudăţeniile lor precreştine, pe care azi ne este greu să le mai luăm în serios, dar pe care cei
din vechime le credeau şi le respectau cu stricteţe ţesându-şi existenţa pe ele, ca pe o
urzeală tainică, vegheată din veac de sufletele strămoşilor.
Dragobete este zeul tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei. La noi,
Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul
era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de
primăvara. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la
icoane, pentru a le păstra până la Sânzâiene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă,
întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în
buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:
"Floride fragă/Din luna lui Faur/La toata lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi".
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada
proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi
tenul plăcut admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete si băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi "face de
Dragobete", fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiti întregul an, până la viitorul
Dragobete. Această întâlnire se transformă, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare
şi băutură. De multe ori baieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri,
pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe
altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe
ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie. Se mai credea că în ziua de
Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-
şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară.
Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli. Dragobetele era sărbătorit în
unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul
deschizător de primăvară.
Zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate,
păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să

784
fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin ce nu are legătură cu
spiritualitatea românească.
Românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod unic, la începutul lunii
martie. Istoria mărţişorului datează încă de pe vremea geţilor, iar legenda spune că femeile
purtau pe vremea aceea monezi sau pietricele la care exista obiceiul de a adauga fire de
lână roşie si albă.Culoarea roşie, dată de foc , sânge şi soare , era atribuită vieţii, deci femeii.
In schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică
înţelepciunii bărbatului. De altfel şnurul mărţişorului exprimă împletirea neseparabilă a
celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei. El semnifică schimbul de forţe
vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb şi roşu au rămas până
în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă şi
înmormântare. Legenda spune că între 1 şi 9 martie, "Zilele babelor", baba Dochia toarce
lângă oi îmbrăcată în nouă cojoace pe care le scutură unul câte unul în fiecare zi.
O altă sărbătoare a primăverii este Buna-Vestire(25 Martie) sau ziua cucului.
Potrivit creştinilor, pe 25 martie, Arhanghelul Gavril sau Gabriel i-ar fi vestit
Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos. In
calendarul popular sărbatoarea aceasta se mai numeste şi Blagovistenie sau Ziua Cucului,
cucul ocupând un loc central în cadrul acestei mult aşteptate sărbători. Cucul perceput ca
încarnare a strămoşului mitic, pasăre cu un pronunţat substrat erotic, anunţă sosirea
efectivă a primăverii. Primul său cântec care are loc de obicei la Buna-Vestire, trebuie să fie
aşteptat de toţi oamenii în haine curate, veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare.
Dacă nu ar fi îndeplinite aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate
acele lucruri în anul care va urma. Dacă primul cântec al cucului era auzit cumva pe
stomacul gol, în partea stangă sau în spatele omului, era semn de rău augur, după cum
indica şi versurile: "Cucu-n spate mi-a cântat/ şi moartea m-a săgetat!"; mai mult, dacă
cineva auzea cucul toata primăvara se credea că va muri în scurt timp. Pe aceleaşi
coordonate se situează şi întrebarea:"Cucule, puiucule/ Câţi ani îmi vei dărui/ până ce eu
voi muri?", după care se numără cântecul cucului (de câte ori îşi strigă numele).

Bibliografie:
Niculiţă – Voronca Elena, 1995, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, Editura Polirom, Iaşi;
www.didactic.ro;

785
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI

PASTELE - SARBATOAREA CRESTINA A INVIERII

Prof. Becheru Ramona Florentina

Colegiul de Silvicultură şi Protecţia Mediului, Rm. Vâlcea/ Vâlcea

Ultima săptămână a postului care precede sărbătoarea este săptămâna mare, care
începe cu duminica Floriilor şi se termină cu duminica pascala. Sărbătoarea începe de fapt
cu duminica Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna
mare are menirea împărtăşirii chinurilor lui Iisus. In această săptămână se termină postul
de 40 de zile, şi natura renaşte. In ziua de joi a săptămânii mari clopotele înceteaza să mai
bată, vor mai bate doar Sâmbăta Mare. Această zi este totodată şi începutul chinurilor
Mântuitorului.
Sărbătoarea Paştelui începe în după masa zilei de sâmbătă. Cel mai important
moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spunea că prima persoană
care urmează sa fie botezată cu această apă "nouă" va avea noroc toată viaţa. Apa prezintă
un rol important şi duminică. Creştinii mergeau la biserică ducând mâncarea şi vinul
pregătit pentru a fi sfinţite. Postul se termină oficial prin consumarea acestor bucate. In
unele regiuni această tradiţie este vie şi în zilele noastre. Se spunea că dacă găinile apucă,
să mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor oua mult. Se obişnuia ca oul sfinţit să fie
consumat în mijlocul familiei, pentru ca în cazul în care careva s-ar rătăci să îşi amintească
cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă. Mâncarea tradiţională este carnea de
miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este simbolul lui Hristos...
Inainte de anul 325 î.H. Paştele se sărbătorea în diferitele zile ale săptămânii,
chiar şi vinerea, sâmbăta şi duminica. In acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de către
împăratul Constantin. A emis legea pascală care stabilea că această sărbătoare să aibă loc in
prima duminică după luna plină de sau după echinoxul de primăvară sau prima zi de
primavară. In Bucovina, fetele se duc în noaptea de Inviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Inviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
In zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc,
purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. In faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de
coş, după orânduiala strămoşilor. In coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific
zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce
vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug),
zahăr (folosit de căte ori vitele vor fi bolnave), făina (pentru ca rodul grâului să fie bogat),
ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşază
pască, şuncă, brânză, ouale roşii, dar şi ouale încondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla
roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în
familie. In părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)

786
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se
agaţa ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi
farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa
în prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Invierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii
mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor “Sărbători fericite!”. La această sărbătoare,
pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie
discordie tot restul anului.
În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se numără covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină).
Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul
belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti(vin+pâine sfinţite). In meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale,
după acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Tara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi
să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi
“păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care
vor plăti ospătul.
Pe valea Crişului Alb, la Almaş, toată suflarea comunei se adună în curtea bisericii.
Femeile şi fetele din localitate se gătesc în straie de sărbătoare, şi vin în curtea bisericii
unde vopsesc şi "împistriţesc" (încondeiază) ouă.
Să ne bucurăm de aceste sărbători ale primăverii, anotimpul în care natura îşi
arată toate frumuseţile şi care aduce lumină în suflet, bucuria de a trăi şi de a descoperi
minunile naturii.

Bibliografie:
Niculiţă – Voronca Elena, 1995, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi
aşezate în ordine mitologică, Editura Polirom, Iaşi;
www.didactic.ro;

787
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE DIN RÂMINICU VÂLCEA – OLTENIA

REZUMAT

Prof. Ciochină Luisa, Colegiul de Silvicultură şi Protecţia Mediului,

Râmnicu Vâlcea

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului, pentru prima dată
fiind sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Sărbătoarea Paştelui poate fi
asociată cu primăvara.
Retrezirea naturii la viaţă simbolizează noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o
prin crucificarea şi Învierea lui Iisus. Paştele creştin este similar cu două tradiţii antice: una
evreiască şi alta păgână. Ambele tradiţii sărbătoresc Învierea, trezirea la viaţă. Paştele
creştin derivă din Paştele evreiesc, numit Pesach, cuvântul de origine al cuvântului Paşti.
Sărbătoarea Paştelui este pentru romani, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
În biserica ortodoxa oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de
Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi începe
în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
"Săptămâna Patimilor" comemoreaza prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În
acestă ultima săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seara, slujbe numite "Denie". De
luni până joi se comemorează ultima masa, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se
numeste "Joia Mare". Vineri, numita "Vinerea Mare" se comemorează crucificarea şi
moartea lui Iisus pe cruce. În acestă zi, se ţine "post negru", adică nu se mănâncă nimic.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.
În România sunt multe şi frumoase obiceiurile de Paşti păstrate cu sfinţenie de
străbunii noştrii.
Zona Olteniei este o zonă minunată, situată între Dunăre, râul Olt şi Carpaţii
Meridionali. Râul Olt împarte Muntenia în două zone separate: Oltenia la vest şi Muntenia
în partea estică. Oamenii din Oltenia sunt mândri, iubitori, frumoşi şi renumiţi pentru
dorinţa lor de a fi liberi.
În săptămâna dinainte de Paşti (Săptămâna Mare) există obiceiuri statornicite de
veacuri, transmise din generaţie în generaţie. Această săptămână este folosită pentru căinţă
şi comemorare. Tot acum sunt pregătite şi bucatele de Paşti. Până de Înviere toată casa
trebuie sa fie curată şi bucatele să fie gata.În seara de Înviere, conform tradiţiei, toată
lumea merge la biserică pentru a participa la slujbă şi pentru a lua lumină. În Oltenia
obiceiurile sunt puţin diferite faţă de celelalte regiuni. Paştele presupune reîntoarcerea
oamenilor la Dumnezeu.
În judeţul Vâlcea, pregătirile pentru Paşte încep în Joia Mare, când gospodinele
vopsesc ouă. În aceeaşi zi, în toate bisericile se oficiază slujbe de pomenire a morţilor.

788
 Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de
linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de
semnificaţia religioasă - întotdeauna mai exista o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii
păstrate de-a lungul timpului.

ENGLISH EASTER TRADITIONS

VERSUS ROMANIAN EASTER TRADITIONS

Teacher: Domnisor Maria-Magdalena

School: Colegiul de Silvicultura si Protectia Mediului,
Rm. Vâlcea, jud. Vâlcea

Easter is celebrated with great zeal and enthusiasm throughout the world. On the
occasion of Easter, the Christian community presents in every nook and corner of the world
celebrates this day as the day of the resurrection of Jesus Christ after crucifixion. The
celebration of Easter is marked by morning services at the church and feasting and party in
the evening. In almost all the countries around the world, the festivities of Easter are more
or less the same. However, certain specific traditions of the place make the Easter at a
particular country stand a little different from the other.
Easter in Romania is celebrated according to the rituals of the Eastern Orthodox
Church. The Easter entire season consists of Flowers Saturday (Lazarus’ Saturday), Palm
Day (Flowers’ Day), Great Thursday, Great Friday, Easter, The Small Fountain and Good
People”s Easter. Each of these has small interesting rituals. The Easter celebration goes on
for a long week and finally wraps with Good People”s Easter celebrated in honor of the
ancient spirits.
The Friday before the Easter is called the Great Friday or the Friday of sufferings,
as it is the day when Jesus was crucified. On Saturday, people go to church for the midnight
mass, taking with them a bowl of Pasca, eggs and steak, where these aliments are blessed
by the clergy. On returning home from the mass, people first eat some of the sanctified
aliments and only then the rest.
Starting with Holy Thursday, people start painting eggs in a multitude of colors.
The predominant color is red, but other colors are also applied - yellow, green, blue and
even black. Decorated eggs or 'oua incondeiate' are an integral part of Easter celebration in
Romania. The eggs are decorated using a type of thin and round sticks called chisita, made
of beech wood.
The special Easter cake, known as Pasca, is baked on Great Thursday. The Pasca
can have a round shape (reminding little Jesus' diapers) or a rectangular one (the shape of
his grave). The shells of the eggs used for the Pasca are thrown in a river. This action stems
from the ancient belief that the shells are taken by the river to the country of the Good
People, announcing them the Easter has came.
In some regions (Bucovina, Transylvania), there is a tradition called "the
wetting". On Monday morning, the boys take a bucket of water and go to the houses of the

789
unmarried girls. If they found them sleeping, the boys throw water on them. As it is
believed that those girls will marry soon, they reward the boys who had wetted them by
giving them the most beautiful decorated eggs and Pasca or cake.
Egg hunt is a good-old tradition related to the celebration of Easter. The tradition
is followed in many countries of the world. As per the tradition, children are given the task
to retrieve their beautifully decorated eggs, hid at strategic locations such as the backyard
or the nook and corners of their home. Over the passing years, the tradition has also
attracted adults and today, you can find them accompanying their kids, on Easter egg hunts.
Apart from organizing egg hunts at home, social clubs and organizations also arrange
contests, wherein the participants have to find their Easter eggs, within the stipulated time.
Decoration of Easter eggs is as important as egg hunt. Since a long time, Easter
eggs, which symbolize the victory of good over evil, are decorated beautifully, by making
use of vibrant colors. Traditionally, eggs are decorated by using natural colors. Over the
years, with the changing trend, people have started embellishing their Easter eggs with
synthetic colors and dyes. Simple as well as intricate patterns are also made on the eggs.
Apart from the natural chicken eggs, mouthwatering chocolate eggs are also decorated, on
Easter.
Summarizing, Easter is a perfect time of the year which should be spent having
next to you your lovely friendly , relatives and family , because it is the suitable time for
reunions in a pleasant atmosphere.

STUDIU PRIVIND TRADIŢII ŞI

OBICEIURI DE PAŞTI LA ROMÂNI

Prof. GRATIE CONSTANTIN

COLEGIUL DE SILVICULTURĂ ȘI
PROTECȚIA MEDIULUI RM. VÂLCEA

Popor cu o bogată istorie, românii din cele mai vechi timpuri au ştiut să păstreze
cu sfinţenie datinile şi obiceiurile strămoşeşti. Trecând peste perioadele de dominaţie
străină, românii au conştientizat că identitatea naţinală este cel mai de preţ lucru la care nu
pot renunţa, orice s-ar întâmpla. Religia creştină, alături de alte elemente istorice, a devenit
elementul forte prin care românii şi-au demonstrat continuitatea, latinitatea şi dăinuirea în
vatra firească a fostului neam dacic.
De aceea, tinerii din zilele noastre au datoria morală de a păstra şi duce mai
departe tradiţiile specifice naţiei române, integrarea acestora în tradiţiile europene.
Lucrarea de faţă este un studiu de caz, un început de drum în ceea ce priveşte
conservarea, transmiterea şi însuşirea unor frumoase obiceiuri de primăvară care există de
sute de ani, îndeosebi în zonele rurale ale României. Satul a păstat cel mai bine obiceiurile,
tradiţiile, deoarece acestea fac parte integrantă din existenţa sa.

790
 Postul Paştelui este urmat de unele dintre cele mai frumoase, trainice, expresive
şi bogate datini, aducând aminte nu atât de trecerea timpului ci, mai ales, de perioada de
purificare, de bunăstare, de armonie şi pace pe care o trăiesc locuitorii satelor şi nu numai.
Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an. În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşti
prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşti. Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna
Patimilor" şi începe în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui
Iisus în Ierusalim. "Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi
moartea Lui. În acestă ultimă săptămâna, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe
numite „Denii". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui
Iisus. Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vinerea, numită „Vinerea Mare” se comemorează
crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În această zi, se ţine "post negru", adică nu se
mănâncă nimic.
În seara de Înviere, conform tradiţiei, toată lumea merge la biserică pentru a
participa la slujbă şi pentru a lua lumină. La sfârșitul slujbei, preotul împarte tuturor Pască,
adică pâine sfinţită, stropită cu vin şi cu agheazmă. Fiecare credincios poartă în mână o
lumânare aprinsă din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare
este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului.
Indiferent de confesiune, Învierea lui Iisus este momentul pe care întreaga lume îl
sărbătorește în acelaşi spirit, chiar dacă la date diferite. Slujba de Înviere începe de la
miezul nopţii, practicată încă din Evul Mediu, când oamenii aşteptau răsăritul soarelui
pentru a se porni în procesiunea spre biserică. Aşa cum se obişnuiește din străbuni, slăvitul
praznic al Învierii Domnului este întâmpinat cu salutul creştinesc: "Hristos a înviat!" spus
cu toată inima, la care răspundem senini, cu toată convingerea: "Adevărat a înviat!.Pentru
slujba Învierii, credincioşii pregătesc coşul pascal şi îşi manifestă prezenţa şi bucuria la
actul Învierii, după specificul fiecărei zone.

791
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Profesor: Ion Maria-Adelina

Colegiul de Silvicultură şi Protecţia Mediului - Rm. Vâlcea

Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii şi reprezintă Învierea

Mântuitorului Iisus Hristos. Această sărbătoare a fost mai întâi una iudaică, simbolizează
eliberarea evreilor din robia egipteană şi trecerea prin Marea Roşie, pe pământul
făgăduinţei.

Ouăle de Paşte

Ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus pentru mântuirea omenirii.

Ciocnitul ouălor de Paşte se face după reguli bine ştiute. Persoana mai în vârsta ciocneşte
primul oul ţinut în mână de o persoană mai tânără şi rosteşte "Hristos a Înviat", iar celalalt
îi răspunde cu "Adevărat a Înviat". În unele zone ale ţării există tradiţia ca în dimineaţa de
Paşte întreaga familie să îşi spele faţa cu apă nouă în care se pune un ou roşu. Există astfel
credinţa că cel care se spală în această apă va fi tot anul frumos şi sănătos ca un ou roşu.

Mielul de Paşte

Mielul de Paşte este un alt simbol al acestei sărbători creştine şi reprezintă

simbolul lui Iisus. Ca şi Mântuitorul, mielul este o jertfă adusă creştinătăţii. Un alt preparat
simbolic al sărbatorii de Paşte este drobul din carne de miel.

Deniile din Săptămâna Mare

Deniile reprezintă unele dintre cele mai profunde slujbe ale creştinătăţii. Deniile
se ţin în Postul Mare al Paştelui, iar cele mai frecventate sunt cele din ultima saptămână a
postului, în Săptămâna Mare. Ele încep din seara de Florii şi tin de luni până vineri, când
preoţii rostesc rugăciuni rituale şi citesc fragmente din Vechiul Testament.

Săptămâna Patimilor

Ultima săptămână a postului Paştelui este cunoscută sub numele de Săptămâna

Patimilor sau Săptămâna Mare. În această săptămână, Postul ţine până joi, iar vineri şi
sâmbătă sunt zile destinate postului negru. În această săptămână tinerii obişnuiesc să
mănânce doar pâine şi fructe uscate şi să bea doar apă de izvor. În Săptămâna Mare trebuie
să fie păstrată liniştea şi tristeţea generală. Au loc servicii divine, focuri rituale, postul
trebuie să se respecte cu stricteţe, sunt interzise treburile casnice importante.
În Sâmbăta Mare se prăznuieşte îngroparea trupească a lui Iisus şi pogorârea lui
în Iad. Duminica Învierii este ziua în care Mântuitorul a Înviat. Timp de 40 de zile creştinii
se salută cu "Hristos a Înviat" şi răspund cu "Adevărat a Înviat".

Masa de Paşte

792
 De pe masa de Paşte nu trebuie să lipsească ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu
ceapă verde şi ridichii, drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână.
Se spune că trebuie să ţii minte prima persoană cu care ai ciocnit de Paşte, fiindcă dacă te
vei rătăci şi îţi vei aduce aminte de acea persoană, vei găsi şi drumul spre casă.

Învierea Domnului

În noaptea de Înviere toată lumea se trezeşte pentru a merge la slujba de Înviere.

La întoarcere fiecare duce în mână lumânarea aparinsă de Înviere. Sărbătoarea este
deschisă de cel mai vârstnic bărbat din casă care ciocneşte oul cu soţia, apoi, cu ceilalţi
membrii ai familiei. Fiecare trebuie să mănânce mai întâi un ou sfinţit şi de-abia apoi din
celelalte preparate de pe masa de Paşte.

Interdicţii în ziua de Paşte

În prima zi de Paşte există câteva interdicţii care nu trebuie încălcate. În această

zi nu este permisă plecarea din sat, nu se mătura prin casă, nu se pregăteşte mâncare, iar
masa de Paşte nu se ridică timp de trei zile.

Tradiţii din zonele României

În Bucovina tradiţia spune că în noaptea de Înviere fetele nemăritate să spele

clopotniţa cu apă nouă. Apoi, cu aceeaşi apă să se spele în zorii zilei de Paşte pentru a fi
frumoase tot anul şi a atrage feciorii.
În Câmpulung Moldovenesc, în zorii zilei de Paşte, credincioşii merg în curtea
bisericii, se aşează în formă de cerc, cu lumânări aprinse în mână şi aşteaptă preotul care le
va sfinţi bucatele.
În zona Sibiului există tradiţia ca de Paşte să fie împodobit un pom, asemănător
cu cel de Crăciun, în care se agaţă ouă vopsite.
În Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc la sfinţire un coş cu ouă roşii,
cozonac şi cocoşi albi. Cel mai norocos credincios va fi cel al cărui cocos cântă primul. Acest
lucru simbolizează faptul că în casa lui va fi belşug. După slujba de Înviere, cocoşii sunt
dăruiţi oamenilor săraci.
În Maramureş copiii merg în prima dimineaţă de Paşte la vecini pentru a anunţa
Învierea Domnului, iar gazdele dăruiesc câte un ou roşu fiecărui copil.

793
 PAȘTELE LA ROMANI

Prof. Popa Natalia Narcisa

Colegiul de Silvicultură și Protecția Mediului, Rm. Vâlcea

Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregătește cu mult timp înainte prin post. În biserica
ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbatorilor de Paști prin "postul
Paștelui" numit și "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod oficial, postul
începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea sărbatorii
de Paști.
Ultima săptamână din Postul Paștelui se numește "Săptămâna Patimilor" și
începe în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în
Ierusalim. "Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea și moartea
Lui. În acestă ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite
"Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea și închiderea lui Iisus.
Ziua de joi se numește "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează
crucificarea și moartea lui Iisus pe cruce. În aceasta zi, se ţine "post negru", adică nu se
mănâncă nimic.
Tot cu ocazia acestei sărbători sfinte în România se încondeiază ouăle cu mult
talent. Dacă cineva ne-ar întreba unde a apărut arta încondeierii ouălelor am știi ce răspuns
să dam?Ei bine, acest lucru, arta încondeieriiouălelor a apărut încă din perioada precrestină
și este foarte bine reprezentată în zone precum Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei.
Tradiţia încondeierii ouălor s-a dezvoltat ca meşteşug din obiceiul vopsirii ouălor roşii în
Joia Mare de dinaintea Paştelui. Artiştii populari au ajuns la crearea unor adevarate
bijuterii, cu motive zoomorfe, antropomorfe şi vegetale preluate de pe ţesăturile straielor
de duminică şi la o exuberanţă de culori care trimite la bucuria învierii naturii odată cu
venirea primăverii. Din punct de vedere teologic, culoarea roşie, ca simbol al sângelui
Mântuitorului, accentuează cel mai bine sărbătoarea pascală. Obiceiul are la bază legenda
potrivit căreia Maria Magdalena s-a apropiat de crucea pe care era răstignit Iisus Hristos,
având un coş cu merinde, iar sângele Domnului a colorat astfel ouăle din coş. Oul
simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, un înveliş care ascunde viaţa la interior şi care e
deschis când ouăle sunt ciocnite. Credincioşii îşi însoţesc gestul ciocnirii ouălor cu
mărturisirea celei mai importante afirmaţii a religiei creştine: Hristos a înviat!, confirmată
de interlocutor prin formula Adevarata’nviat!. Există credinţa că dacă doi oameni ciocnesc
împreună ouă de Paşte, se vor întâlni pe lumea cealaltă.
În consecinţă ca și adulţi și profesori suntem datori să păstrăm vii aceste tradiţii
pascale, să le conservăm și să le transmitem copiilor și elevilor noștri.

794
 PAȘTELE- SEMNIFICAȚIE ȘI OBICEIURI PE MELEAGURILE GORJENE

Prof.Belega Cristina Elena, Colegiul

Economic ”Virgil Madgearu” Tg-Jiu
Prof.Belega Marin Doru, Colegiul
Auto ”Traian Vuia” Tg-Jiu
Aproape toate aspectele vieţii noastre se schimbă sub presiunea noutăţilor. Mass-
media, industria de divertisment sau comerţul transformă spaţiul de viaţă într-un
spectacol, un teritoriu plin de lucruri noi, de evenimente şi de naraţiuni, unde sunt ascunse
o sumedenie de surprize. S-ar putea spune că, într-un fel, viaţa este sub asediu. Mai repede
sau mai încet, dar fără oprire, noutăţile ne invadează din toate părţile. Paștele este cea mai
importantă sărbătoare, care rămâne prilej de liniște sufletească și reunirea familiei.
Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care
comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din
Vinerea Mare. Data de început a Paștelui marchează începutul anului ecleziastic creștin.
Paștele a fost sărbatorit pentru prima dată în jurul anului 1400 înainte de Hristos.
Date despre sărbătorirea Paștelui au fost lăsate în Vechiul Testament, evreii amintindu-și
că Dumnezeu i-a scăpat de robia din Egipt.
Astfel, Paștile înseamnă deodată moarte, ca Jertfă si Inviere, "trecere de la un mod
de a fi la altul". Trecere care cuprinde acești doi poli, doi timpi: jertfă și înviere - ca trecere
într-un nou mod de viaţă, la un plus de viaţă, la "mai multă viaţă" (Ioan 10, 10).
Învierea lui Hristos nu este o simpla revenire la viata pământească, ci începutul
altei vieţi: viaţa veșnică, în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii. De aceea,
Biserica Ortodoxă cântă în ziua de Paști: "Prăznuim astăzi omorârea morţii și începutul
unei alte vieţi, veșnice”.
În România creștinii ortodoxi sărbătoresc Paștele prin respectarea anumitor
tradiţii și obiceiuri specifice pe zone.
Paștele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reântoarcere la tradiţii,
la origini și la obiceiurile vechi de sute de ani. Deși trăim în secolul vitezei și nu mai avem
răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există și zone unde acestea au rămas
neschimbate, și anume, la sat.
De aceea în fiecare an prefer să petrec Paștele în mediul rural, pentru a trăi cu
adevărat bucuria Învierii, nu doar ca un prilej de petrecere, distracţie, ci și din punct de
vedere spiritual.
Paștele sau Învierea Domnului este una dintre cele mai frumoase sărbători
creștine. În perioada acestora oamenii încearcă să fie mai buni și mai plini de evlavie.
Trebuie să reţinem că Învierea nu-L îndepărtează pe Hristos de oameni. El
continuă, chiar șezând de-a dreapta Tatălui, lucrarea de prefacere a lumii.

Bibliografie:
Părintele Ioanichie Bălan, Biserica Ortodoxă, Ed. Elion, 2010, Buc.
Preot prof. dr. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe, Editura Insitutului biblic
și de Misiune a B.O.R., Buc., 1993;
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum, 2007;

795
 www.google.ro

OBICEIURI DE SFINTELE PASTI - CICLUL PASCAL

Prof. Mihaela Brumă

Colegiul Tehnic ”Ioan C. Ştefănescu Iaşi”

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii. Paştele,
cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în cuvântul ebraic pesah,
trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din robia
Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este, în primul rând,
sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creştinii. Dar înainte de a
face o discuţie aprofundată asupra sărbătorii Paştelui, trebuie să spunem că ea nu este una
izolată. Antrenează un întreg ciclu de sărbători şi evenimente, care fac să se individualizeze,
clar, în calendarul românilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sărbători, de la
intrarea în Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele
numite, în termeni bisericeşti, a Triodului şi a Penticostarului.
Pentru români, Postul Mare este cel mai important şi mai sfânt post de peste an.
Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămâna şi Săptămâna Mare,
să facă milostenie şi fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. Postul Mare este o
perioada de adâncă pocăinţă şi tânguire, pentru că acum a fost chinuit şi omorât Creatorul
lumii. Iar la răstignirea Lui, ne facem cu toţii părtaşi, prin păcatele noastre. De aceea, din
punct de vedere creştin, sunt interzise petrecerile şi serbările de orice fel. Postul Mare
durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mântuitorului.
Ultima săptămâna (Săptămâna Mare) este dedicată însă, în afară Postului,
patimilor, răstignirii şi punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămâna de
post. În toate bisericile se slujesc, seară, Deniile, iar dimineaţă slujbe speciale, care
predispun la meditaţie asupra vieţii creştine şi a patimilor Domnului. Deniile (slav. denii =
zilnic) sunt slujbe specifice Postului Mare, Utrenii ale zilei următoare. Ele se desfăşoară în
prima, a cincea şi ultima săptămâna a Postului, fiind cele mai frecventate de românii de
astăzi. Rânduiala este de a se îmbracă în haine cernite sau, măcar, femeile să-şi acopere
capul cu o năframă neagră. E regulă ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie gata
curăţenia prin case şi ogrăzi. Bătrânii obişnuiau să mănânce puţin în seară de Florii, apoi nu
mai mâncau până în Joia Mare, când se spovedeau şi se împărtăşeau. Tinerii mâncau în
această săptămâna pâine şi poame uscate, band doar apă de izvor. În sat se păstra o linişte
şi o atmosfera de reculegere, de tristeţe evlavioasă. Se făceau focuri rituale, se îngrijeau şi
curăţau gospodăriile, se întrerupea munca la câmp şi lucrările mai importante. Se
confecţionau haine noi pentru sărbătoare. Se tăiau vite şi păsări pentru Paşte. Se tocmeau
lăutari pentru hora satului. Oamenii se spovedeau şi se iertau reciproc. Chiar dacă azi nu se
mai practică vechile obiceiuri, românii cinstesc în mod deosebit sfintele slujbe din
Săptămâna Patimilor.

796
 Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificaţia să. Luni se pomeneşte Iosif cel cu
bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, că şi Mântuitorul. E pomenit şi
smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat şi s-a uscat. Marţi se pomenesc cele zece
fecioare-cinci înţelepte şi cinci nebune pentru că nu făcuseră fapte de credinţă şi
milostenie. Miercuri se pomeneşte femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele
Mântuitorului, spre îngroparea Sa.
În Joia Mare se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul,
Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda.
În seara acestei zile creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul ţării, fetele fac
câte 12 noduri unei ate, punându-şi la fiecare câte o dorinţa şi dezlegandu-le când dorinţa
s-a împlinit. Acesta aţă şi-o pun sub pernă seară, crezând că-şi vor visa ursitul. Tot aici se
păstrează obiceiul de a spală picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă.
În Vestul ţării, o familie care prepară pâinea pentru Paşte, pentru biserica, o aduce acum cu
vase noi, cu lumânări şi vin, pentru a rămâne până la Paşti. Din Joia Mare până în ziua de
Paşti se zice că nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toacă. În tradiţiile românilor,
Joia Mare se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimăriţă. Joia Mare este
considerată binefăcătoare pentru morţi. Acum se face ultima pomenire a morţilor din
Postul Mare. În Oltenia şi acum se fac în zori, în curţi şi / sau la morminte focuri pentru
morţi din boz sau nuiele; se spune că ele inchipuiesc focul pe care l-au făcut slujitorii lui
Caiafa în curtea arhierească, să se încălzească la el, când Iuda l-a vândut pe Hristos, sau
focul unde a fost oprit Sfântul Petru, când s-a lepădat de Hristos. Joia Mare este cunoscută
mai ales, în cultură populară actuală, că ziua în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că
ouăle înroşite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred
că aceste ouă sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de piatră. Mai demult, ouăle se vopseau
cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarnita), cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se
dădea stergandu-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură. Ouăle colorate în alte culori
(galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează
chinul şi durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre artă
populară în privinţa ornării ouălor de Paşte, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor.
Ouăle inchistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din mormânt şi a înviat, precum
puiul din găoace. În Bucovina (şi nu numai) ele se numesc şi "ouă muncite", dedicând
strădania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume. Tehnică
diferă în funcţie de zona, timp, creatorul popular. Cea mai răspândită şi mai renumită
tradiţie a încondeiatului ouălor este în Bucovina. Mai întâi, aici se încondeiau ouă crude,
apoi fierte, iar azi se inchistresc ouă golite de conţinut. Instrumentul cu care se "scriu"
ouăle se numeşte chisita (un vârf ascuţit de tablă de aramă, fixat într-o măciulie a unui bat
plat). Tehnică tradiţională spune că la încondeiat se mişcă oul, iar nu instrumentul. Acum se
mai foloseşte şi peniţa, în cazul incodeierii ouălor cu tuş. Tehnicile sunt diferite. Cea mai
apropiată de tradiţie este încondeierea prin acoperirea succesivă cu ceară, apoi
scufundarea oului în diferite băi de vopsea: întâi galben, apoi roşu, verde, albastru, negru.
În ornarea ouălor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele
amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunză de stejar, bradul, floarea de
măceş, grâul, coarnele berbecului, peştele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor,
cărarea (calea) rătăcită, cârligul ciobanului, crucea Paştelui, etc. Mai nou se întâlnesc icoane
pictate pe ouă sau în interiorul oului..

797
 Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare
doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul
lumii. Zi aliturgica, pentru că Liturghia reprezintă jertfă nesangeroasa a lui Hristos, în
chipul pâinii şi al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seară acestei
zile se oficiază denia Prohodului Domnului. În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf
(care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli şi Maică Domnului) pe sub
care toată lumea trece, până în după-amiază zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este
dus din nou în Sfântul altar şi este aşezat pe sfânta masă, unde rămâne până în miercurea
dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i
doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului
nu vor suferi de dureri de ochi Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele
posteau post negru, iar seară, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserica.
După cântărea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu
Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masă din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei,
femeile merg la morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, era
obiceiul că preotul să împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea,
în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, că să afle şi morţii de venirea zilelor
mari. Ocoleau casă de trei ori şi intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea
aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grindă de la intrare şi păstrau lumânarea pentru
vremuri de primejdie.
Sâmbătă Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii; spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de
la miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul că bătrânii şi copiii să se
împărtăşească.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis şi a înviat Hristos. Oamenii vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumina. Apoi se duc pe
la casele lor, revenind, dimineaţă, la biserica, în locurile unde se sfinţeşte pască şi
prinoasele. În biserica este obiceiul că, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită
paşti, fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (în Vestul ţării). În Bucovina,
această pâine, sub formă de prescuri, o aduc la biserica femeile, în Vinerea Mare, când se
slujeşte Sfântul Maslu. Iar în zona Banatului o aduce o singură familie, în Marea Joi, că
milostenie pentru o rudă decedată în anul care a trecut, împreună cu vin şi vase.
În Moldova mai ales, dar şi în alte zone ale ţării, femeile pregătesc din grâu pască.
Ea se frământă din făină curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori şi ouă. Pască are
formă rotundă pentru că, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe
margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând
crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză sărată sau dulce,
frământată cu ou şi stafide. Pască se împodobeşte cu ornamente din aluat - flori, spirale,
frunze, etc. În anumite regiuni ale ţării, ea este un aluat simplu, ornamentat şi cu cruce;
aluat de pâine sau de cozonac. Înainte de a se face pască, femeile "se grijesc, se spală pe cap,
se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni şi apoi se apucă de plămădit" . Şi faza
coacerii este ritulizata: "când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţi şi
apoi la gură cuptorului, zicând: Cruce-n casă, / Cruce-n masă, / Cruce-n tuspatru / cornuri
de casă".
798
 Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paşte în vremurile noastre, putem
spune că preparatul tradiţional, drobul, s-a impus întâi în lumea urbană românească, apoi,
prin imitaţie, şi în cea rurală, că un nou aliment, cu gust distinct, care a început să aibă un
consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de
mirodenii, - sare, piper, enibahar, tarhon, pătrunjel, mărar. Drobul a devenit, prin excelenţă,
alimentul care se identifica, în actualitate, aproape complet, - la fel că pască şi ouăle roşii -
cu sărbătorile Paştelui. Mielul este însă, mai cu seama, semnul blândeţii, al simplităţii,
inocenţei şi purităţii. E unul dintre simbolurile Mântuitorului Hristos.
Tradiţiile populare ale românilor, dar şi ale creştinilor, încă din cele mai vechi
timpuri, sunt departe de tradiţia iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care
alimentele rituale, pască şi mielul, se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după
cum amară fusese şi robia din ţară Egiptului. Pască primilor creştini era o pâine dulce, care
se sfinţea de către preoţi, apoi se împărţea săracilor. Amintirea acesteia este pască de
astăzi. La biserica pască este dusă într-un coş anume pregătit pentru Paşte. După sfinţirea
din dimineaţă primei zile de Paşte, pască dobândeşte puteri purificatoare, asemeni
anafurei. Ea este sfinţită şi se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la
sfinţit, femeile pun cârnaţi, ouă roşii şi împistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare,
prăjituri şi alte alimente. Acestor alimente, sfinţite, li se atribuie puteri vindecătoare. În
unele locuri se spune că, cine mănâncă ouă în ziua de Paşti va fi uşor peste an. În trecut
albusul de ou roşu sfinţit se usca, se pisa şi se suflă în ochii bolnavi de albeaţa, ai vitelor şi
oamenilor. Cu slănină se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De asemenea, pentru
friguri, omul se afumă cu slănină şi tămâie puse pe o lespede. Slănină, consumată că atare,
se spunea că are proprietăţi tămăduitoare pentru oameni şi vite. Hreanul sfinţit se păstra în
pământ, crezându-se că el curăteste apă fântânilor, vindecă de boli şi friguri. Dacă cineva îl
consumă când vine de la biserica, se spune că va fi iute şi sănătos tot anul. Sarea era folosită
la sfinţirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Despre usturoiul sfinţit se spunea că nu se
strică; dar folosea şi la alungarea strigoilor sau pentru tămăduirea celor bolnavi de
vătămătură. Puteri deosebite i se atribuie şi lumânării de la Înviere, care este păstrată şapte
ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este
deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din
moarte. Spun sfinţii că întreagă omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos. De
aceea, în zilele noastre, Învierea este privită că o sărbătoare a luminii. Seară sau la miezul
nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morţi din
neamul lor. În Bucovina e obiceiul că, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată
casă şi în curte, că să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în
lume, prin Învierea Sa. Mulţimile participa, în toată ţară, la Slujba Învierii. În unele locuri
(Moldova, Bucovina) la miezul nopţii, când se spune că s-a deschis mormântul şi a înviat
Hristos, se aud împuşcături şi pocnituri. După unii etnologi, acestea s-ar face pentru
alungarea spiritelor rele, dar în acest moment ele nu au nimic de-a face, în acest context,
decât cu învierea din mormânt a lui Hristos; vestesc deschiderea mormântului Domnului.
În unele locuri era obiceiul că, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, "focurile de
veghe". În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viaţă lui Hristos. Flăcăii săreau peste
aceste focuri, pentru că vrăjitoarele şi fermecătoarele să nu aibă putere asupra lor. În zilele
noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curţile bisericilor, că oamenii să prindă şi momentul
Învierii. Din acest moment salutul obişnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care

799
se răspunde "Adevărat a-nviat", salut păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o formă de
mărturisire a Învierii şi a credinţei creştine.
Familia creştină se aşază apoi la masă pascală. După această masă, capul familiei
ciocneşte ouă cu soţia şi la formulă tradiţională :"Hristos a înviat!" adaugă: "Hai să ciocnim
ouă, că să ajungem şi la anul Paşti frumoase, iar după moarte să ne vedem iarăşi în ceruri!"
Apoi ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine
celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea şi pe
lumea cealaltă.
Ofrandă pascală pentru morţi devine, elementul central al palierului popular al
sărbătorii destul de arareori. În sud-vestul ţării acest lucru se petrece atunci când în prima
zi de Paşte (eventual în a două) "se dau hore de pomană". Fundamentală pentru hora
pascală a mortului este şi pomană de haine şi / sau alimente. Oferită de cea mai bătrână
femeie din neam (sau de o altă femeie, chiar de o fetiţă, dacă în familie nu mai trăieşte nici o
femeie matură), ea este destinată, în virtutea aceloraşi analogii, doar celor de un sex cu
mortul.
Joia de după Paşti (din sâmbătă luminată) mai este numită Joia necurată sau Joia
rea. Împreună cu prima joie de după Rusalii, formează, în credinţă populară din
Transilvania, Joile verzi, ţinute încă de femei, care cred că, dacă muncesc de aceste
sărbători, le va merge rău. Săptămâna de după Paşti (Săptămâna luminată) era ţinută de
femei aproape toată: marţea pentru boală cea rea, miercurea pentru tunete şi trăsnete, joia
pentru grindină, vinerea pentru rodirea pământului.
Cea mai mare sărbătoare din această săptămâna este însă Izvorul Tămăduirii,
ţinută vineri. Sărbătoarea îşi are originea în a două jumătate a primului mileniu creştin, pe
la anul 450, când se spune că viitorul împărat Leon cel Mare a întâlnit prin pădure un orb,
care i-a cerut apă. El a căutat şi a găsit un izvor, cu apă căruia s-a vindecat orbul. Iar când a
devenit împărat (aşa cum îi proorocise Maică Domnului când caută izvorul) a zidit o
biserica lângă izvorul tămăduitor, la care s-au făcut multe vindecări şi minuni. În prezent,
sărbătoarea se ţine în cinstea Maicii Domnului, considerată Izvorul tămăduirii, că Cea care
L-a născut pe Hristos Dumnezeu, de la care vine tot darul. În această zi se face, în toate
bisericile, aghiazmă, pentru tămăduirea de boli. În trecut, se făceau procesiuni cu icoană
Maicii Domnului la câmp, pentru ploaie. Era ziua cea mai propice pentru sfinţirea
izvoarelor şi a fântânilor, considerate sacre în tradiţia populară. În unele locuri se crede
chiar că toate izvoarele sunt sfinţite şi tămăduitoare în această zi. În zona Dâmboviţei este
obiceiul să se stropească, cu această apă, casă, animalele, păsările şi fântână.În unele locuri
se făceau descântece pentru tămăduirea bolavilor.
Duminică imediat următoare Învierii este numită Duminică Tomii, fiind ziua în
care Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalţi apostoli când li s-a arătat
Domnul, şi se îndoia de Învierea Mântuitorului. În popor se crede că raiul rămâne deschis
de la Înviere până la această dată pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se crede că cei
ce mor în această perioada merg în răi pentru că, în acest interval, uşile raiului sunt
deschise, iar ale iadului, închise. Despre cei ce se nasc în această perioada, se spune că vor
avea noroc toată viaţă. Duminică Tomei se mai numeşte şi Paştele mic. În această zi, prin
sate, încă se mai fac hore. Mai demult, tinerii se legau fraţi "de sânge", "pe datul mâinilor"
sau "pe par".
În prima luni din a două săptămâna de după Paşte se serbează Paştele Blajinilor,
Paştele Morţilor, Paştele Rohmanilor sau Mătcălăul. Despre Blajini se crede că sunt fiinţe
800
mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezaţi,
morţi după naştere sau oamenii de demult, cu o credinţă mai curată decât a pământenilor.
La acesta sărbătoare, se împart bucate pentru morţi, cu credinţă că acum sufletele lor sunt
slobode şi se pot înfruptă din acestea. Celor ce nu împart se spune că le vor cere morţii
noaptea. Se făceau, în unele locuri, sărbători câmpeneşti, unde oamenii mâncau ouă roşii şi
încondeiate (ale căror coji se dădeau pe apă curgătoare) sau colaci.
După Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a VI-a săptămâni) se sărbătoreşte
Înălţarea Domnului, cunoscută, în popor şi sub numele de Ispas. Este una din cele mai vechi
sărbători creştine, serbată, în vremea creştinismului primar, odată cu Rusaliile. De Ispas se
organizau nedei, târguri (bâlciuri), jocuri ale tinerilor. În calendarul păstoresc, sărbătoarea
marca momentul urcării ciobanilor la munte. În unele părţi ale Moldovei, se tăia din vârful
cozii vitelor par, care se îngropa într-un furnicar, că să se înmulţească viţeii precum
furnicile. În unele părţi ale Moldovei şi Munteniei, există obiceiul tinerilor de a culege flori
de alun, despre care credeau că sunt bune de leac şi de dragoste. Doar în acesta zi se spune
că se săturau caii de păscut doar pentru un ceas: de aceea se numea şi Paştele cailor.
În zilele noastre, de Înălţare se fac pască, ouă roşii şi cozonac, precum la Paşte.
Înălţarea este cunoscută că sărbătoarea eroilor; de aceea, se fac slujbe speciale şi pomeniri
ale morţilor la monumentele eroilor, în unele garnizoane militare şi în biserici. În unele
locuri se iese la holdă şi se citesc rugăciuni pentru recolte. Mai demult se făceau şi cununi
de spice. Obiceiul se mai păstrează în Vestul ţării, unde se ţin la prapurii din Biserica până
în anul următor.
În sâmbătă dinaintea Duminicii Mari sunt sărbătoriţi Moşii de vara sau Moşii de
Rusalii. Acum se dau de pomană vase pline cu băutură şi mâncare şi se slujesc parastase
pentru morţi. Seară, băieţii tăiau nuiele mari de tei, pentru a fi sfinţite a două zi, de Rusalii,
la biserica. Acum se aduc, în unele locuri, ramuri de nuc, ce se sfinţesc şi se păstrează la
icoane, la fel că salcia de Florii. Aceste ramuri se crede că sunt bune împotriva ploilor cu
piatră, sau că plante de leac. S-au ales aceste ramuri întrucât frunzele de tei şi de nuc
preinchipuie limbile de foc ce s-au pogorât peste apostoli în această zi. Din punct de vedere
creştin, sărbătoarea are o foarte mare importantă, fiind considerată ziua de naştere a
Bisericii. În popor se credea că, în această zi, spiritele morţilor devin agresive înainte de a
se întoarce pe lumea cealaltă; există credinţă că, din Joia Mare până la Rusalii ele sălăşluiesc
printre cei vii. Cele mai agresive erau considerate Ielele (Vântoasele, Rusaliile sau
Soimanele) despre care se spunea că încing hore pe câmpuri şi că îl orbesc, ologesc sau
amuţesc pe cel pe care îl găsesc lucrând. De aceea, pentru a se feri de pocitul Rusaliilor,
oamenii se feresc să lucreze. Bolile cauzate de iele poartă numele generic de "luatul din
căluş", întrucât se credea că pot fi vindecate prin jocul căluşarilor în jurul bolnavului. Cel
mai celebru dans al românilor, Căluşul, care a fost mult exploatat în latura să spectaculară,
este, de fapt, un joc al cetei masculine desfăşurat de Rusalii. Căluşarii sunt legaţi prin
jurământ şi legi caluseresti. Jurământul se depune pe steagul lor special, la hotar, şi constă
în făgăduinţă că vor păstra legile caluseresti, că vor juca cu dreptate şi fără supărare, că nu
vor ascunde din banii primiţi, că se vor avea că fraţii şi vor fi supuşi vătafului. În Ardeal,
legământul se face la 9 hotare, cu apă din 9 izvoare. Ei jucau prin curţile oamenilor şi se
spunea că îi tămăduiesc pe cei bolnavi. Cu acest scop foloseau şi usturoi, pelin, o basma
albă, fire de grâu, tămâie, etc. Pentru că bolile de care tămăduiau se spunea că sunt de
sorginte magică. Mamele îşi dădeau copiii în braţele căluşarilor pentru a fi şi ei la fel de
voinici şi jucăuşi. Cu adânci rădăcini istorico-mitologice, Căluşul este cel mai spectaculos
801
dans românesc, păstrat şi azi în zona de Sud a ţării, dar şi în Ardeal, în unele locuri. Din
păcate, oamenii cred că el nu mai are rol vindecător, nici nu mai alungă Ielele - credinţă
oamenilor e altă acum. Dar se păstrează, fie în forme mai ritualizate, la sate, fie în forme mai
spectaculoase, în cadrul festivalurilor de la oraşe.
Dacă adăugăm că, a două zi după Rusalii, este sărbătoarea Sfintei Treimi, putem
spune că aşa se încheie ciclul pascal la români. Acesta este cel mai important ciclu de
sărbători creştine, alături de care îşi fac simţită prezenţa şi obiceiurile populare, izvorâte
fie din practici creştine foarte vechi, fie din vechi ritualuri folclorice. Adunate la un loc, ele
alcătuiesc perioada cea mai sfânta din viaţă Bisericii şi a oamenilor, constituind un
important reper al comunităţii şi spiritualităţii româneşti contemporane.

Bibliografie
Crăciun, Boris, 1994, Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului,
Iaşi
Evseev, Ivan, 1994, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord,
Timişoara,
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti,
Gorovei, Artur, 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai şi
suflet - Cultură Naţională, Bucureşti.,
Nicolau, Irina, 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas,
Bucureşti.,
Niculiţă Voronca, Elena, 1998, Datinile şi credinţele populare româneşti adevărate şi
aşezate în ordine mitologică, Editura Polirom, Iaşi.

TRADIȚII DE PAȘTI – OUL ÎNROȘIT

Prof. Grosu Mădălina Mirela

Liceul Tehnologic „Dimitrie Gusti” București

Sărbătorile Pascale reprezintă cea mai importantă sărbătoare creştină, care

comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din
Vinerea Mare. Oamenii de pretutindeni, atât de îndepărtaţi unii de alţii prin aşezare
geografică, naţie, rasă, limbă, cultură şi tradiţii devin unul în această perioadă şi
împărtăşesc taina Învierii Domnului.
Răstignirea şi Învierea reprezintă eterna legătura dintre moarte şi viaţa, aşa cum
renaşte natura în fiecare primăvară, când se reia ciclul vieţii.
Un ou de Paști este un ou vopsit sau decorat cu desene, în special în roșu, cu
ocazia sărbătorii Paștelui creștin. De obicei este un ou de găină fiert tare, care, conform
tradiţiei, este mâncat sau dăruit.

802
 Oul de Paște are și scop decorativ în perioada Paștelui. Ouăle de Paști decorative
pot fi ouă de găină golite de conţinut, sau pot fi confecţionate din carton, gips, lemn, piatră,
material plastic. Există și ouă de Paște de ciocolată.
Coloratul de ouă de Paști este o răspândită tradiţie pre-creștină cunoscută,
începând din Armenia, Rusia, Grecia, zona mediteraneană, până în Europa centrală.
În general, în istoria artei oul este simbolul Învierii - în picturile vechi religioase,
de cele mai multe ori în fondul picturii.
Folclorul conserva mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle
de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele
relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă
lângă cruce si acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.
Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării, al
veşniciei, având puteri miraculoase. Este unul din cele mai vechi simboluri pascale din
lume. Forma să ovală înglobează picătură de ploaie şi seminţele, două elemente dădătoare
de viaţă. Oul reprezintă viaţa şi reînnoirea naturii, cu atât mai mult cu cât păsările îşi depun
ouăle în această perioadă, importanţa sa fiind amplificată de faptul că popoare precum
perşii sau egiptenii au credinţa că viaţa a început de la un ou. În antichitate, în Roma, China
şi Grecia, ouăle se dăruiau ca şi cadouri de primăvară, iar în Evul Mediu membrii familiei
regale dăruiau ouă învelite în foi de aur.
În folclor există diverse legende despre înroşirea ouălor, cea mai răspândită fiind
cea conform căreia Maica Domnului, venind la fiul său, a aşezat coşul lângă cruce, acestea
înroşindu-se cu sângele lui Iisus. Văzând ouăle roşii, Hristos a spus: "De acum înainte faceţi
şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea".
Roşul simbolizează pe de o parte focul, care purifică, precum şi sângele Domnului,
răstignit pentru mântuirea păcatelor omenirii.
Oul roşu mai simbolizează sângele lui Iisus iar banii de argint monedele cu care
Iuda l-a vândut.
Paștele este sărbătoarea creştin-ortodoxă care anunţa Învierea Domnului Isus
Hristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor.
În fiecare primăvară, se reaprinde în sufletul nostru flacăra speranţei şi încrederii
în Învierea din veac, așa cum natura reînvie an de an.

Bibliografie:
http://www.cimec.ro/Etnografie/paste/paste.htm
http://www.desarbatori.ro/paste/obiceiuri
http://biserica.org/Publicatii/2004/NoIV/08_index.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ou_de_Pasti

803
 SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Prof. Stanomir Adriana

Liceul Tehnologic „Dimitrie Gusti” București

Perioada de dinaintea Sfântului Paşti, numită şi Săptămâna Patimilor, săptămâna

sfântă şi binecuvântată, când credincioşii se pregătesc să primească lumina Învierii, este
presărată cu frumoase rânduieli şi obiceiuri străvechi, care trebuie ţinute din Duminica
Floriilor – momentul intrării lui Iisus în Ierusalim – şi până la răstignirea Sa, în Vinerea
Mare.
Săptămâna Patimilor este perioada de la Florii până în Sâmbăta cea Mare inclusiv.
Conform rânduielilor canonice, în această săptămâna se ajunează până spre
seară. Caracteristica esenţială a acestei săptămâni sunt Deniile. Cuvântul "denie" vine de la
slavonescul "vdenie" şi înseamnă priveghere sau slujba nocturnă.
Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, Biserica ne aduce aminte de Patriarhul Iosif
care a fost vândut de fraţii săi în Egipt. El este o preinchipuire a lui Hristos, vândut de Iuda.
Tot în timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos
să se usuce pentru că nu avea rod. E o pildă dată omului, din care trebuie să reţină, ca
Dumnezeu este atât iubire cât şi dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci
va şi pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marţi se face pomenirea celor zece fecioare. Din pildă reţinem că cinci fecioare au
avut doar candelă fără ulei, iar celelalte cinci au avut şi candelă şi ulei. Candelă fără ulei
reprezintă realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalţi. Candelă cu ulei reprezintă
evlavia însoţită de milostenie.
În Miercurea Săptămânii Sfintelor Pătimiri se face pomenirea femeii păcătoase
care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca
simbol al pocăinţei şi îndreptării omului păcătos. Miercuri este ziua în care Iuda L-a vândut
pe Hristos fariserilor, pe treizeci de arginţi.
În Lunea Mare, în Marţea Mare şi în Miercurea Mare, trebuie să se cureţe casa,
curtea, grădina, livadă, să se aerisească, să se termine lucrul la câmp, să se spele geamurile
ca să intre lumina. Se spune că dacă în aceste zile, bărbaţii le sunt de ajutor casei şi
nevestelor, tot restul anului le va merge din plin.
Joia Patimilor este închinata amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa
Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină la
care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească şi începutul
patimilor prin vinderea Domnului.
Specific deniei de joi seara sunt citirea celor 12 Evanghelii şi scoaterea solemnă a
Sfintei Cruci în naosul bisericii. Există obiceiul ca atunci când preotul citeşte din Sfintele
Evanghelii, credincioşii să aprindă lumânări şi să se aşeze în genunchi.
Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism
şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice.
Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de
linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de
semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire.

804
 Bibliografie:

http://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/saptamana-patimilor-
88563.html
http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/mari-duhovnici/saptamana-patimilor-
semnificatia-fiecarei-zile-din-saptamana/
http://ro.orthodoxwiki.org/S%C4%83pt%C4%83m%C3%A2na_Patimilor

PAŞTELE ÎN ZONA BANATULUI

Prof. înv. primar NICULA EMILIA

Prof. înv. primar GAŞPAR IULIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ANDREI ŞAGUNA” DEVA Sărbătoarea Învierii Domnului

este celebrată în Banat acordându-i-se o valoare deosebită. Tradiţiile de Paște din Banat
sunt mai puţine decât in alte zone, însă chiar și aici se practică tradiţia tămâierii bucatelor
prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac.
Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină a anului, aceasta
comemorând Învierea Domnului Iisus Hristos. Învierea este astfel celebrată la sfârșitul
postului Paștelui și la trei zile după răstignirea lui Iisus Hristos. În multe zone ale ţării
noastre tradiţiile specifice acestei sărbători sunt încă păstrate cu sfinţenie.
La intoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o
monedă de argint, peste care toarna apă. Există apoi datina de a se spăla cu apa respectivă
fiecare membru al familiei, dându-şi cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos şi
obrazul să-mi fie roşu ca oul, toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate
ouăle roşii de Paşti. Să fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor”. Atunci când se dă cu banul pe
faţă, băieţii trebuie să spună „Sa fiu mândru şi curat ca argintul”, iar fetele zic „Să trec la joc
din mână-n mână, ca şi banul”, precum şi „să fiu uşoară ca şi cojile de ouă, care trec plutind
pe apă”. La micul dejun din prima zi de Paști, se practică tradiția tămâierii bucatelor. Apoi,
fiecare mesean primește o linguriţă de paști, adică vin și pâine sfinţite. În meniul acestei
mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri tradiţionale, după
acestea continuându-se masa cu friptură de miel. Cea de-a doua și cea de-a treia zi de Paște
sunt rezervate jocului popular. Tinerii și bătrânii se adună în centrul satului în faţa bisericii
și spre seară începe hora mare a satului. Ca referinţă, satul Târnova din judeţul Caraș-
Severin este unul dintre puţinele din Banat în care portul popular mai este păstrat cu
sfinţenie, la loc de cinste. De altfel, nu există sărbătoare în sat la care costumul popular sã
nu fie purtat. Tot aici există tradiţia ca în a doua zi de Paște, sătenii, însoţiti de musafiri să
pornească spre centrul satului. În faţa bisericii intră cu toţii în hora mare. În Banat, mai
exista obiceiul ca tinerele fete să păstreze în casa lumănârea aprinsă în noaptea de Înviere.
Lumânarea respectivă este apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci când are loc un
eveniment fericit. Cine urmează datina, se spune ca va avea noroc în viaţa personală și este
bine văzut de cei din jur.

805
 ROMANIAN CUSTOMS BEFORE AND AFTER EASTER TIME
IN DOBRUJA

Vlad Loredana Gabriela, Liceul Teoretic “Mihail Kogălniceanu”, Constanţa

Easter is not an isolated holiday but it engages a whole cycle of holidays and
events that individualize Easter time. It includes several holidays from the beginning of
Lent to the Descent of the Holy Spirit (the Whitsun). Some traditions found in Dobruja are
adaptations of Moldovan folklore or customs originating in Oltenia because the region was
populated by inhabitants of these areas soon after it was assigned to the Kingdom of
Romania in 1878. In the same way, many cultural traditions here belong to a much larger
area than the Romanian space and they are considerably older than 1878. The variety of
customs in Dobruja has been caused by the diversity of communities which have been
living side by side. Thus, Dobruja includes, besides Romanians, other significant groups like
Aromanians, Turks, Tatars, Russian Lippovans, Greeks, Ukrainians and Bulgarians. Some of
their traditional customs have been preserved and have coexisted with the local traditions,
but many of them have influenced the local customs, giving birth to new traditions. The
most popular of these customs are Olăria/Orăria, Cucii (the Cuckoos), Lăzărelul, Paparuda,
Ropotinul Ţestelor, Caloianul (the Rainmaker), the Great Sunday and Rusaliile.
Olăria/Orăria, also called Hurhumbalu in some villages like Izvoarele, Niculitel
and Parches, is a ritual practiced on the day called Lăsata Secului, the last day before the
beginning of the Lent. The custom consists of lighting balls of crop residues or of left-overs
from the animal’s food consumed during the winter, symbolizing purification of the old
vegetation in order to make room for new and thriving vegetation. Another custom,
practiced in the northern part of Dobruja, consists in rolling down the hills some wheels
wrapped in straw, symbolizing the sun in the sky and the purification of all the evil things
in the community (www.obiectivtulcea.ro). Basically, the custom is meant to symbolically
chase away the evil spirits from the village before the start of Lent.
On the first day after Lăsata Secului the purification ritual practiced in some parts
of Dobruja is called Cucii (the Cuckoos). The custom is generally thought to be related to
the Hellenistic Dionysos cult. In Greek Dionysos’ cult, bacchanates would don the skins of
sacrificed goat-kids. Kuker is also a divinity personifying fecundity in Bulgaria and Serbia.
Kukeri is a traditional Bulgarian ritual to scare away evil spirits, with costumed men
performing the ritual. Before Lent, the kukeri walk and dance through the village to scare
evil spirits away with the costumes and the sound of the bells, as well as to provide a good
harvest, health, and happiness to the village during the year. “The Kukeri games are
performed by men only. They put on special masks, hand-made by each of the participants.
Most of the masks are made of wood. Different colored threads are glued on it as well as
pieces of multicolored fabrics, mirrors and other shiny elements.The masks represent a
ram, a goat or a bull” (www.investbulgaria.com). The kukeri traditionally visit the people’s
houses at night so that "the sun would not catch them on the road." After going around the
village they gather at the square to dance wildly and amuse the people. The Romanian
ethnologist Mihai Pop writes in his book Romanian Traditional Customs that the ritual
varies by region but its essence remains largely the same. In Dobruja, the Bulgarian ritual
has mixed with original Romanian elements, which expire through the particular design of

806
masks and the resemblance between Cucii and the Romanian well-known folk dance called
“Căluşarii” (Pop Mihai, 104). In Dobruja, the ceremonial group is made of 15 men, young
and old, divided into two gropus of 7, the number symbolizing the days of the week. The
one who’s left alone is called “the dumb” and he is the central figure of this game. Each
cuckoo wears a specific zoomorphic mask, a kind of blouse and a long skirt which reaches
the peasant’s sandals, called “opinci.” This garment is adorned with bells producing a
crystal clear sound, which chases away evili spirits and deseases. Each mask has a different
design and colour combination, depending on the creativity of those who make them and
on the local tradition. Each cuckoo has a wooden sword dyed in red, the colour of
aggression and fight, and a wooden axe dyed in blue, a colour which stands for the
household tools. Traditionally, the ritual is performed in three locations: at a well, on the
field and in the village. The two groups simulate a battle and then the ritualic dance is
performed on the rhytms of a traditional folk dance from Dobruja called “geampara.” In the
dictionary Folk Customs Round the Year, Ion Ghinoiu says that “the practice of ritual magic
beat is accomplished by boys and young men masked in strange zoomorphic
representations. The ceremony is a spring tradition with a power of purification attested
only in the south-east of Romania” (Ghinoiu Ion, 133). This ancient ritual at the beginning
of spring starts a new life cycle in the life of each community.
Lăzărelul is currently practiced in the villages with predominantly Greek
population, in Northern Dobruja. Lăzărelul is a celebration that is held before Easter, on the
Lazarus Saturday. It is believed that the roots of this tradition are the ceremonials
dedicated to the gods of vegetation - Dionysus, Adonis, Aphrodite, Attis and Osiris. Lazar
himself is known as an ancient god of vegetation, who is dying and regenerating each year.
From a religious point of view, the poor Lazarus, brother of Martha and Mary, died and was
resurrected from the dead by Jesus. Due to this miracle, Jesus was welcomed by the
inhabitants of Jerusalem with palm branches, as He had defeated Death- a moment which is
celebrated on Palm Sunday, the next day after the Lazarus Saturday (www.agero-
stuttgart.de). Lazarelul is traditionally practiced by children who dance and sing. On this
day, young girls adorned with willow branches go around the village, sing and tell the story
of an unfortunate young man called Lazar. One of the girls, called Lazarita is dressed up in
bride. The story speaks about Lazar who dies in an accident in the woods, while trying to
find food for his sheep. While his mother and maidens from the village were crying after
him, a tree with a thick corolla grows out of his tomb.
In times of drought, when the sun burns the fields and hope for rich harvest is
lost, a ritual called Paparuda is practiced on the third day of Easter. It is mostly
encountered in villages like Niculiţel, Luncaviţa, Văcăreni and Jijila and in the region of
Măcin Mountains. The custom consists of sprinkling water on a group of young and old
women adorned with flowers and green branches and who enter every household in the
village. The parade is made up of a variable number of characters, one or two of which
should be masked. The masked characters are girls of 8 to 10 years old, clad in dresses
made of leaves or shoots of dwarf elder, willow, bur, beech, oak or hazel. The hood made of
dwarf elder is tied up overhead with the stalks upwards, covering the whole body as a
green cone. The shoots are decorated with red ribbons and necklaces of coins. They are
called Paparude. Mihai Pop describes in his book this custom. According to him, the
procession goes through the village from one house to another, singing a ritual song,
clapping their hands, snapping their fingers and improvising a rhythm with the drums
807
rattle of pans while the Paparuda is performing a lively specific dance. The paparuda walks
and dances on the dusty streets of the village, her arms reach to the sky invoking Paparuda,
the goddess of rain (Pop Mihai, 121-122). The magic text, which should release the rain and
save the harvest, varies from one region to another: " Paparuda, ruda/ Come and sprinkle, /
Sprinkle from a pail/ Until we cry hail./ Let the rain pour down/ From dusk till dawn.”
(„Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu găleata-leata / peste toata ceata; / cu ciubarul –
barul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să porneasca
ploile, / să curgă şiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiţă, hai! / udă pămanturile / să
crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiţă, hai!”). A woman goes out of the house
with a bucketfull of water and sprinkles water on the dancing Paparuda, who should
receive a coin, eggs, wheat, maize, flour or beans. The girls wearing the leaves represent the
spirit of the vegetation whileas the sprinkling with water represents the rain, as described
by Ion Ghinoiu in his book Folk Customs Round the Year (Ghinoiu Ion, 60). In the archaic
mentality, the simulation of rain would be enough to bring about the real rain, while the
green masks and garments would stimulate the growth of rich crops.
One of the most important celebrations of women and dedicated to the
manufacturing of the oven for baking bread is called “Ropotinul ţestelor”. It is celebrated on
the third Tuesday after Easter. As explained on the webpage of the project Popasuri
Dunarene meant to encourage the rural tourism in Romania, the “ţest” is an oven with a
diameter of about 50 cm and a height of 35 cm. The inside, above the hearth, is hollow and
has 15 cm. Here, the dough is baked evenly without burning it, just like in the oven. A
woman makes the fire and after it has been heated well, she takes away the coals beneath
it, she cleans the hearth and puts in the unleavened dough. The remaining embers are
gathered on the brim of the hearth and she waits for the bread to bake. On this special
occasion women manufacture mobile ovens and this symbolically gives them special power
which enables them to behave in a tougher way with men (popasuridunarene.ro). Tradition
has it that women could once even beat the man on this special occasion, but they beat him
so hard that he was about to die, so God took women this power. So, starting that day,
women could only beat ground soaked in water in order to make ovens. Manufacturing test
is done following a certain ritual, from choosing the type of soil to the way the ovens are
going to be placed in a circle, representing the sun and the planets.
Another custom in Dobruja is Caloianul, the Rainmaker. It is practiced on the
third Wednesday after Easter, and it can be used later to call rain whenever drought
threatens the crop. As Mihai Pop explains in his book, the rite is usually given a female
name, Mother Caloiana, Scaloiana, the Midwife of the Rain, but in some regions it is
represented by couples: Caloian and Caloiana, the father of the Sun and the Mother of the
Rain. They have a human and they are adorned with red egg shells which are then broken
to mimic the violent sacred rites of passage. If there is drought, the father of the Sun is
“killed” and if there is too much rain, the Mother of the Rain is “killed”. The custom is still
practiced in villages with Slavic population, in Tulcea county, in the north of Dobruja. Thus,
in summertime, women and children from the dry regions model a clay doll called
“Caloian.” The name comes from the Slavic kaljenŭ = made of clay, because of the raw
material it is made of (www.popascultural.ro). Everybody gathers at the border of the
village and together they adorn a young tree. They use fresh fruit, pretzels and candies.
Afterward the group simulates the funeral of the “Caloian”. First, they walk him over the

808
dry fields. Throughout the procession, the children and women cry and mourn, and the
village priest says prayers for invoking the rain. At the end, they bury the “Caloian” by
throwing it into a river. The waters of the river must carry it far away, thus bringing rain. In
some regions, dancing and singind accompany this ritual. The popular belief is that only the
“Caloian” can unfasten the rains (Rennonn Rosemary, 46). Also the “Caloian” is buried in
the field, as Mihai Pop writes in his book, and after a period of 9 to 40 days it is exhumed
and broken into many pieces, which are sprinkled on the field, symbolizing fertility and the
abundance of the future crops and the regeneration of vegetation (Pop Mihai, 124-126).
The Christian celebration that ends the cycle of holidays related to Easter is the
Great Sunday (Dumineca Mare), also known as the Descent of the Holy Spirit (The
Pentecost) and it is always celebrated by the Orthodox Church 50 days after Easter. It takes
place in the same time span as the folk celebration of Rusalii, so it is hard to differentiate
between the customs characteristic to these two separate holidays, one of which is
Christian and the other pagan. However, there are many differenced between them. On the
one hand, the Great Sunday is very important for the Christian world as it symbolizes the
beginning of the Church. 50 days from Easter, Christ’s resurrection, the Holly Spirit
descended upon the Apostles and gave them the spiritual gifts needed to spread God’s
word in the world. On the other hand, Rusaliile holds some mythical aspects
(www.crestinortodox.ro). “Rusalii” are charmed creatures who come to our world only
during this week. They are mythical creatures, the souls of dead girls, with magical
seduction powers, who live in the sky, in the mountains, caves, forests and near waters.
These are not evil mythical creatures, they will only do harm if they are provoked or
watched while dancing, when they will make those who watch their dance go out of their
minds. “Rusaliile” need to be chased away and the human souls need to be healed and this
is when the above mentioned folk dance “Caluşarii” is performed. Therefore, women did
not work on Wednesdays between the 25th day after Easter and the Great Sunday. To
defend the household from the invasion of these spirits people use to put branches of green
lime tree on every entrance in the household. Also, people have to wear wormwood leaves,
and if they encounter the “Rusalii” they should keep silent. As they are water fairies, it is
better not to bathe on this particular day because there is a high risk of drowning. In fact,
the name of Rusalii is reminiscent of the greatest celebration of nature in Thracia and
Phrygia, the county of roses and wine, where the contrast between seasons was so
aggressive that the spring was always celebrated with a great feast. And from this cult for
the roses in Tracia comes the name of Rusalii, as Mihai Pop explains in his book (Pop Mihai,
109). In Dobruja, particularly in Enisala town, in Tulcea county, men from several villages
usually gather and engage in combat. This battle is called “pehlivănie” and the wrestlers are
called “pehlivani”. Fighters are naked above the belt and they only battle using their arms.
In some villages Dobruja, the custom is to grease their bodies. The custom is very similar to
the Turkish oil wrestling, the Turkish national sport, which is not surprising, as Dobruja
has always been a mixture of different communities and customs.
Taking everything into consideration, it becomes clear that the beauty of Easter
time in Dobruja is not related to a particular day but to an umbrella of various customs and
traditions which prepare the people for the big event of the Christian world and help them
prolongue the atmosphere of celebration and gratitude after the event has passed. In
Dobruja, Aromanians, Turks, Tatars, Russian Lippovans, Greeks, Ukrainians and Bulgarians
have intertwined their beliefs, superstitions and customs, be they pagan, Christian or of
809
other religion. The variety of traditions and variations on ancient customs is impressive in
Dobruja as it is a place whose landmark is its multiculturalism.

BIBLIOGRAPHY

Pop, Mihai. 1999. Romanian Traditional Customs. Univers Publishing House,

Bucuresti.
Ghinoiu Ion. 1997. Obiceiuri populare de peste an (Folk Customs Round the Year).
Fundaţia Culturală Română, Bucuresti.
Rennonn, Rosemary. 2007. Language and Travel Guide to Romania. Romanian
Culture. Hippocrene Books, New York.
------ Obiectiv Cotidian de Tulcea. 26.02.2014.Tradiţii şi obiceiuri nord-dobrogene
înainte de Postul Mare. (22.04.2014). <www.obiectivtulcea.ro/traditii-si-obiceiuri-
nord-dobrogene-inainte-de-postul-mare.html>
------- Invest Bulgaria. (22.04.2014). Kukeri.
<http://www.investbulgaria.com/Kukeri.php>;
------- Agero Magazine. Palm Sunday. Etnography and Traditions. (22.04.2014).
<http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-
AGERO/ISTORIE/Dumineca%20Floriilor.htm>;
-------- Popasuri Dunărene. Tradiţii. (22.04.2014).
<http://popasuridunarene.ro/traditii>;
--------Popasuri Culturale Romanesti. Obiceiuri de paste. Dobruja. (22.04.2014).
<http://www.popascultural.ro/obiceiuri-de-paste-Dobruja>;
-------- Crestin Ortodox. 3.07.2012. Obiceiuri de Rusalii. (22.04.2014).
<http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/obiceiuri-rusalii-
68795.html>.

810
 IUBIRE ÎNSÂNGERATĂ

Prof. Trifan Elena

Şcoala „Elena Doamna” Ploieşti, Jud. Prahova

În seva florilor e sânge

Şi-n lemnul Crucii e pământ.
În sufletul Măicuţii curg doar lacrimi
Şi-n mirosul pâinii e trup sfânt.
În vinul serii se revarsă sânge
Şi-n Calea Vieţii sunt doar spini.
E scris în Viaţa-i triumfală
Să fie osândit de cei ce i-a iubit.
În Grădina Biruinţei
Şi în teascul de măslini
Sufletul îşi zbate chinul
De a fi cel hărăzit.
Şi-a luat Crucea cu putere
Sub a jugului bătăi
Şi-a urcat pe calea Vieţii
Printre trepte de călăi.
A fost calm şi-n suferinţă
I-a iertat şi pe cei răi.
Într-un strigăt de durere
Cerul s-a întunecat
Prevestind lumii Iertarea
Printr-un Fiu de Împărat.
S-a scăldat în rouă pură
Şi în lacrimi de măslin
A învins moartea cu Viaţa
Şi-a-nviat după Scripturi.

EUHARISTIE

Prof. Trifan Elena

Şcoala „Elena Doamna” Ploieşti, Jud. Prahova

E astăzi crucea mai uşoară

Şi gândul este mai curat
Când din Altar se naşte cântul
Spre Cel născut făr’ de păcat.
În inimi se revarsă bucuria
Şi-n cânturi stelele răsar

811
Spre-a lumina Făclia omenirii
Aprinsă-n veacul triumfal.
În cete îngerii coboară
Şi-n raiul florilor de Mai
Se nasc doar fluturi şi miresme
Spre-a lumina pe-al vieţii plai.

RENAŞTERE

Prof. Trifan Elena

Şcoala „Elena Doamna” Ploieşti, Jud. Prahova

Mieluşei de soare
Se adapă din izvoare.
Fluturii ies la plimbare.
Mugurii răsfrâng
Seva pământului.
Zâmbet de albină
Zumzăie-n grădină.
Flori albe de cireş
Absorb lumina din livezi.
Flori de bucurie
înviază-n mine.
Doruri de schimbare
Se-ncălzesc la soare.

DANSUL FLORILOR

Prof. Trifan Elena

Şcoala „Elena Doamna” Ploieşti, Jud. Prahova

Roiesc florile-n livadă

Albe, fragede, înmiresmate,
Cu glasuri de fructe coapte.
În jocul ameţitor al vântului
Se cerne neaua pământului,
Pură, albă, diafană
Pentru om şi pentru ţară.

812
 FLORILE SUFLETULUI

Prof. Trifan Elena

Şcoala „Elena Doamna” Ploieşti,
Jud. Prahova

Flori albe de păr,

Flori roze de măr,
Flori galbene de ghiocei,
Flori liliachii, flori roşii,
Flori arămii,
Flori ale sufletului, flori,
Înfloresc în grădina din noi.

VINEREA CEA MARE

Prof. Brebenel Vasilica , Şcoala „Grigore Alexandrescu „ Targovişte

După o noapte de stat în închisoare cu picioarele în butuci, de umilinţă şi biciuiri

nemiloase, de stat cu picioarele pe table arse, Iisus este dus înăuntrul curţii şi îmbrăcat într-
o mantie roşie. Pilat îl arată poporului zicând: "Iată Omul!" Mulţimea agitată de farisei şi
cărturari au început să strige ca ieşită din minţi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L. Ia-L, ia-L şi-L
răstigneşte!"
Ostaşii îl scot afară legat de mâini pe Iisus şi îi fac vânt pe scară. El cade, lovindu-se foarte
greu. O, Părinte ceresc, vezi pe iubit Fiul Tău pe care L-ai născut mai înainte de veci! În
vremea aceasta şi Tatăl şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile Serafimilor să nu mai vadă
patima Fiului Său. Unde sunteţi apostolilor, unde sunteţi ucenicilor?" Toţi aceştia L-au lăsat
şi au fugit. Acum El este omul care nu mai are pe nimeni lângă El. O, soare, înfricoşează-te şi
voi, ceruri, suspinaţi.
În această mulţime de popor nu se găseşte nimeni ca să aibă milă de El.
Durerile care au sfâşiat trupul lui Iisus, bătăile de la stâlpi cu biciuri cu plumb la vârf, cine
poate să le spună cu de-amănuntul? Era lovit de moarte peste mâini şi peste spate; când
unii oboseau, alţii luau bicele şi-L băteau. Sângele curgea şiroaie, de la cap până la picioare,
iar usturimile îi sfâşiau inima de durere. Au venit apoi unii cu o coroană de spini şi i-au pus-
o pe cap. Coroana o puneau şi o luau în mod repetat ca să-I facă cât mai multe răni. Aşa s-au
împlântat spinii în capul lui Iisus şi unii au rămas acolo până la ziua judecăţii. Atunci îi va
scoate şi-i va arăta lumii zicând: "Am stat cu ghimpii în cap şi v-am aşteptat să vă întoarceţi
la Mine". De acolo L-au dus la un zid unde I-au pus o trestie în mână şi îngenunchind
înaintea Lui îi ziceau: "Bucură-Te, împăratul iudeilor!" Unii îi smulgeau părul şi barba, iar
alţii îl scuipau în faţă. S-a înfiorat pământul văzând Crucea rezemată de un zid, pregătită

813
spre a-L primi pe Domnul. Miez de zi şi arde soarele ca niciodată. Soare, arşiţă şi Crucea se
împlântă adânc în umăr. Este greu păcatul lumii. Te cutremuri. Tras de funii printre loviri,
cu Crucea-n spate, Dumnezeu poartă azi osânda inimilor vinovate. Ioan zice: "Doamne, cum
putut-a oare trădătorul să te vândă" / Cum l-a biruit pe Iuda pofta de arginţi flămândă" /
Cine-o să ne mai înveţe, cine plânsul să ne-aline" / Unde ni Te duci, Iisus, ia-ne şi pe noi cu
Tine!"
Sfârşit de suferinţă, Iisus cade din când în când sub greutatea Crucii. O, suflete, suflete, dacă
L-ai vedea, ai plânge într-una şi ai suspina. Inimă, inimă, dacă L-ai simţi, ai plânge într-una
şi L-ai preaslăvi. La o cotitură a drumului ce duce spre Golgota, nişte femei cu copiii în braţe
plângeau. Domnul se întoarce spre ele şi le zice: "Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe
Mine, plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri că vor veni zile grele peste voi şi veţi zice:
munţilor, cădeţi peste noi, dealuri, acoperiţi-ne că nu mai putem suferi groaza şi mânia
aceasta!" Astfel, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit în vârful Golgotei între doi tâlhari, unde a
fost adăpat cu fiere şi oţet, unde a făgăduit tâlharului raiul, unde a încredinţat pe Maica Sa
ucenicului Ioan, zicând apoi: "Săvârşitu-s-a",
adică s-a împlinit scriptura. Şi-a plecat apoi capul zicând: "Tată, în mâinile Tale
îmi dau Duhul Meu!" Ca răspuns din partea Tatălui ceresc, pământul s-a cutremurat,
pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi în întunericul acela umblau cei morţi care
înviaseră printre cei vii.
Aceste semne înfricoşate le-au văzut şi le-au trăit cu toţii în acele clipe de groază. Se
înnoptase dintr-odată şi soarele şi-a stins lumina. Jos, sub Cruce, Mama Lui plânge cu Maria
Magdalena. Cerul se îmbracă în noapte, totul prinde să se-nfioare. Ucenicul şi cu Mama Lui
plâng de jale. Vântul vâjâie puternic; Ioan strigă printre suspine: "Unde ni Te duci, Iisuse?
Ia-ne şi pe noi cu Tine!"
Ucenicii închişi în casă de când L-au prins pe Învăţătorul lor, stau şi aşteaptă. N-au gustat
din seara aceea nici odihna şi nici somnul. Se căiau cu toţii că au părăsit pe Domnul. Petru
nu mai putea de-atunci să-şi stăpânească plânsul, căci de-atâtea ori pe faţă , el s-a lepădat
de Dânsul.

Ouăle roşii

Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele
noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând
ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost
dus să fie răstignit pe dealul Golgota. Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare,
inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a
vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.
Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era
bătut în cuie pe cruce şi soldaţii îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi
mari de sânge. Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a
început să se roage plângând de durere:
„Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai
înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai
mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte
de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi”.

814
 Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care
picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul
Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la
mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: „Hristos a
înviat! „Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau
semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte
un ou roşu, spunându-le: „Hristos a înviat!”
De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea
câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi
săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor.
Apoi îi punea să ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le: „Hristos a înviat!”,
şi primind răspunsul: „Adevărat a înviat!”
De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie
dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.
În privinţa ouălelor roşii mai sunt şi alte istorioare, însă despre ouăle galbene,
verzi, sau albastre, n-ai să găseşti niciuna de luat în seamă, fiindcă n-au nicio legătură cu
sângele vărsat de Mântuitorul pe cruce. Şi totuşi creştinii vopsesc ouăle şi în aceste culori,
fără să cunoască semnificaţia acestei tradiţii, fără să întrebe preotul. Poate veţi zice că sunt
lucruri minore; sunt altele mai grave. Aşa este, dar mi-e teamă să nu se ajungă la situaţia
când de Paşti toate ouăle roşii vor fi de fapt... galbene, pierzându-se fundamentul pentru
care ar trebui să fie roşii.

Bibliografie
1 .Ierodiacon Iugulescu Visarion , 1990 , Predici , Bucureşti
2. Ungurenu Ştefan , 2013, Mărul înflorit, Cartea Ortodoxă , Alexandria

BUCURIA IERTĂRII - BUCURIA ÎNVIERII

ȘUMĂLAN MIHAELA- LICEUL TEHNOLOGIC I.BOCOCI ORADEA

Sfantul Evanghelist Luca, cel care consemneaza cuvantul Mantuitorului de mai

sus si care, in Evanghelia sa, este foarte preocupat de binomul drepti-pacatosi, de aceste
doua categorii in care au fost si vor fi, intotdeauna, impartiti oamenii. Numeroase din
parabolele pastrate numai de Sfantul Luca, dar si cuvinte sau fapte ale Mantuitorului sau
erminii ale Evanghelistului insusi au ca tema centrala aceasta tensiune dintre pacatosii care
se pocaiesc si dreptii care, mai intai sunt intrigati de faptul ca Mantuitorul Hristos ii
primeste cu simpatie pe pacatosi si mai apoi se declara suparati si nedreptatiti ca nu se
bucura de lauda si de aprecierea Acestuia, ca nu sunt indreptatiti in cumintenia lor de
insusi Dumnezeu. A se vedea parabola-simbol pentru aceasta tema, cea a Fiului Risipitor.
Aceasta parabola are ca tema centrala nu pocainta fiului desfranat, ci bucuria nespusa si
nedisimulata a tatalui pentru intoarcerea lui si intristarea fiului celui mare si cuminte.

815
Lucrul acesta este confirmat de faptul ca parabola este redata de Sfantul Luca impreuna cu
alte doua parabole, cea a oii si cea a drahmei pierdute si regasite, care ilustreaza evident si
exclusiv bucuria regasirii lucrului pierdut. De altfel, merita mentionat faptul ca Sfantul
Luca, inainte de redarea celor trei parabole, precizeaza imprejurarile in care Mantuitorul le
rosteste: "...toti vamesii si pacatosii s-au apropiat de El ca sa-L asculte. Iar fariseii si
carturarii carteau, zicand: Acesta primeste la Sine pe pacatosi si mananca cu ei. Atunci, El a
spus catre ei pildele acestea..." (15, 1-3).
Raspunsul Sfantului Luca este surprins tot in prologul unei la fel de celebre
parabole, a Vamesului si a fariseului, unde spune: "Catre unii care se credeau ca sunt drepti
si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis pilda aceasta: doi oameni s-au suit la templu, ca sa se
roage: unul fariseu si celalalt vames" (18, 9-10). Cu alte cuvinte, nu exista oameni cu
adevarat drepti, nimeni nu este fara de pacat, sunt insa multi care se amagesc cu gandul ca
sunt drepti, evaluandu-se pe ei insisi in comparatie cu ceilalti. Este vorba, de fapt, de doua
atitudini: cea care il asaza pe om in postura de a-si vedea continuu pacatele si de a cauta
iesire din aceasta situatie si cea care-l asaza pe om in postura de a-si inregistra faptele bune
si a-si hrani continuu sentimentul indreptatirii de sine si recunoasterea din partea
celorlalti. La aceasta contribuie substantial o complicitate masiva si nedeclarata a
majoritatii, formata din cei drepti, care pentru beneficiul propriu intretin prin toate
mijloacele mentalitatea ca cele mai mari pacate, daca nu chiar singurele, sunt cateva, cele
pe care de obicei nu le fac ei si anume, cele grosiere: uciderea, desfranarea, hotia, betia, etc.
Dreptii nu sunt de fapt drepti, ci sunt pacatosi care nu se pocaiesc, si nu o fac tocmai pentru
ca-si refuza recunoasterea pacatului. Prin urmare, Dumnezeu este firesc sa se bucure
pentru pacatosii care se pocaiesc si sa se intristeze pentru pacatosii care nu se pocaiesc,
amagindu-se ca sunt drepti.
Evanghelia dupa Luca este prin excelenta Evanghelia bucuriei generata de
milostivirea fara de margini a lui Dumnezeu, care se bucura nespus pentru intoarcerea
celor pacatosi, care se bucura sa ierte fara ezitare si fara a cere in vreun fel socoteala celor
care, pacatuind, se intorc la El cu parere de rau, cerand iertare.
Bucuria iertarii este mai mare pentru cel care iarta, dar nu lipseste nici celui care
este iertat. Iertarea aduce, asadar, bucurie dubla, celui care iarta si celui care este iertat.
Bucuria iertarii este poate cea mai mare si mai reala bucurie. Este bucuria eliberarii
adevarate de sub presiunea nefasta a pacatului, a greselii, a raului. Daca privim cu atentie,
vom constata ca iertarea este singura care aduce impacarea reala cu noi insine, cu semenii
nostri si cu Dumnezeu. Este singura cale prin care putem iesi din starea inconfortabila si
apasatoare de conflict cu propria constiinta, cu semenii si cu Dumnezeu.
Iertarea aduce bucurie adanca, neamagitoare, fiintiala si pentru faptul ca, dupa
spusele Mantuitorului Hristos, consemnate tot in Evanghelia dupa Luca, iertarea este strans
asociata iubirii. Ea este, pe de o parte generatoare de iubire si, pe de alta parte, este
generata de iubire. Rostind parabola celor doi datornici, El obliga pe fariseul - care se
considera drept, prin raportare la femeia pe care, impreuna cu toata societatea de atunci, o
considera pacatoasa - sa recunoasca un adevar evident: ca cel caruia i se iarta mult iubeste
mai mult decat cel caruia i se iarta putin. in acelasi context, insa, Mantuitorul spune ca ii
iarta pacatele cele multe femeii celei pacatoase, pentru ca mult a iubit.
Constiinta pacatului, pocainta, bucuria, impacarea, iubirea sunt realitatile inscrise
pe traiectoria sau pe calea care include iertarea si duce la libertate si implinire. Dreptul,
dreptatea, indreptatirea de sine, intristarea pentru iertarea pacatosilor, conflictul,
816
inciudarea, judecata semenilor si chiar a lui Dumnezeu si impietrirea sunt realitati intalnite
pe calea care nu include iertarea si duce la captivitate, impas, neimplinire.
Cat de importanta este iertarea, din moment ce Mantuitorul Hristos
conditioneaza iertarea venita din partea lui Dumnezeu de masura in care noi iertam celor
care ne gresesc? "De veti ierta oamenilor greselile lor si Tatal vostru cel ceresc va va ierta
voua greselile voastre. Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va
ierta greselile voastre" (Matei 6, 14-15). El ne indeamna in Rugaciunea domneascasa cerem
iertare lui Dumnezeu in aceiasi termeni: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi
iertam celor care ne gresesc noua" (Matei 6, 12).
Cat de insemnata sa fie iertarea in iconomia vietii si a mortii, in iconomia
dumnezeiasca a mantuirii, daca Mantuitorul Hristos, dupa invierea Sa din morti, in ultimul
Sau cuvant adresat ucenicilor, dintre toate se opreste asupra iertarii, improspatand
porunca propovaduirii iertarii la toate neamurile: "Sa se propovaduiasca in numele Sau
pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim" (Luca 24, 47)
si actualizandu-le mandatul si puterea de a ierta pacatele in numele lui Dumnezeu: "Si
zicand acestea le-a aratat mainile si coasta Sa... si le-a zis: Pace voua! Precum M-a trimis pe
Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi! ...A suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti
ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi" (Ioan 20, 20-23).
Iertarea este asociata Invierii. Moartea Fiului lui Dumnezeu pentru pacatele
omenirii intregi este dovada maxima a iubirii si milostivirii lui Dumnezeu pentru oamenii
cazuti, dar si semnul cel mai evident al iertarii, al gratierii dumnezeiesti maxime si
universale. In viata Bisericii, atmosfera praznicului invierii - reflectata in slujbele bisericesti
si in imnele liturgice - pastreaza si transmite aceasta iradiere irezistibila a darului iertarii
lui Dumnezeu spre toti si spre toate. Cuvantul pascal al celui intru Sfinti Parintelui nostru
Ioan Gura de Aur, randuit de Biserica a se citi in Noaptea Invierii, inainte de inceperea
Dumnezeiestii Liturghii, ne cheama pe toti la bucuria iertarii generale si universale:
"impartasiti-va toti din bogatia bunatatii! Nimeni sa nu se mai tanguiasca pentru pacate, ca
din mormant a izvorat iertarea"! Nu mai exista nici un motiv de intristare, nu mai este nici
un motiv de ezitare, nici un pacat nu este prea mare si nici toata multimea pacatelor nu
poate impiedica revarsarea iertarii, a milostivirii si a iubirii dumnezeiesti. Sa nu se
indoiasca nimeni, sa nu fie nimeni retinut de vreo neputinta personala. Atat de mare este
darul iertarii in noaptea invierii incat Dumnezeu cheama si primeste pe toti oamenii, fara
deosebire, la bucurie si la praznuire.
In aceasta unica noapte a Invierii, Dumnezeu ne da inca o data, coplesitor de
convingator, lectia cea mare a iertarii, pe care o dadea continuu Mantuitorul
contemporanilor Sai, facandu-Se "prietenul pacatosilor": miluind pe cel venit abia in ceasul
al unsprezecelea cu darul platit celui venit in ceasul dintai, daruind pe cel care nu a ajuns sa
faca nimic, dar a avut in gand sa faca ceva ca si pe cel care a faptuit din plin, primind in
bucuria fara de margini a imparatiei Domnului pe lenesi, ca si pe cei care s-au nevoit cu
infranarea, pe cei care nu au postit ca si pe cei care au postit, fara nici o deosebire. Aceasta
este esenta: fara nici o deosebire!
In fata acestei efuziuni de bunatate si de gratie dumnezeiasca care anuleaza, fara
nici un drept de replica, orice criteriu de diferentiere sau departajare, de ierarhizare, cat de
meschina, urata, respingatoare, dezolanta si intristatoare poate fi judecata noastra care
continua sa imparta oamenii in drepti si pacatosi, in buni si rai, in pregatiti sau nepregatiti,
si sa faca daruri in functie de meritele sau pregatirea celor din jur! Ma tem ca nu pacatele
817
noastre sau ale celorlalti sunt cele care ne impiedica sa facem acest lucru, ci mai curand - si
de aceea mult mai grav - manifestarea in unii din noi cel putin a reflexului indreptatirii de
sine in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu Se bucura si nu vrea sa Se bucure Singur cu bucuria iertarii si
gratierii generale, de aceea, in acelasi duh si pentru sfintenia si bucuria Invierii ne cheama
sa devenim partasi aceleiasi bucurii care izvoraste din iertare, indemnandu-ne: "Sa ne
luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam! Sa zicem fratilor si celor ce ne
urasc pe noi! Sa iertam toate pentru Inviere"!, si sa ne unim inimile in doxologia pascala
unica si neasemanata
care proclama evenimentul crucial si fundamental al iconomiei dumnezeiesti, al
istoriei universale, intemeietor al credintei si al vietii adevarate: "Hristos a inviat din morti,
cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le"!

DUMINICA FLORIILOR

psiholog prof VIDICAN RAMONA

LICEUL TEHNOLOGIC I.BOCOCI ORADEA

"Iată zile-ncălzitoare/ După aspre vijelii!/ Vin Floriile cu soare/ Şi soarele, cu

Florii.// Primăvara-ncântătoare/ Scoate iarba pe câmpii, / Vin Floriile cu soare/ Şi soarele,
cu Florii", spunea marele nostru poet Vasile Alecsandri în stihul ce poartă numele marii
sărbători. Bătălia aprigă a iernii a luat sfârşit. Soarele a trimis iernii solie razele sale care
mângâie tainic copacii înmuguriţi pregătiţi să-şi etaleze frunzişul verde-crud. Nu este o
duminică oarecare. E Duminica Floriilor, mare sărbătoare creştină: unul dintre cele mai
mari praznice împărăteşti, Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, ultima duminică
din Postul Paştilor.
Despre modul în care întâmpină românii "Floriile", despre semnificaţia creştină a
sărbătorii şi despre tradiţiile transmise de la o generaţie la alta ne-a vorbit doamna Doina
Işfănoni, cercetător etnolog, director ştiinţific al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie
Gusti". "Ultima duminică din Postul Paştilor este cunoscută în popor sub numele de
«Florii» sau «Duminica Vlăstarilor». În această zi, biserica creştină sărbătoreşte Intrarea
Domnului în Ierusalim, după ce săvârşise ultima Sa mare minune: Învierea lui Lazăr din
Vitania, fratele Martei şi Mariei, mort de patru zile. Locuitorii Ierusalimului îl întâmpină pe
Iisus a doua zi, duminică, cu ramuri verzi de finic (simbol al nemuririi).
Duminica Floriilor marcheaza inceputul Saptamanii Patimilor, dar traditia
precrestina atribuie acestei zile semnificatia renasterii naturii. Floriile sunt sarbatorite ca
onomastica a tuturor celor care poarta nume de floare. De Florii este dezlegare la peste.
Prima atestare documentara a sarbatorii de Florii dateaza din secolul al 4-lea, cand sf.
Epifanie scrie doua predici pentru aceasta ocazie. Tot referitor la sec. IV, pelerina Etheriei
relateaza modul in care Floriile erau sarbatorite la Ierusalim si face prima mentiune a
sfintirii ramurilor de salcie in biserici, in evocarea bucuriei intampinarii Mantuitorului. In
Evul Mediu, Floriile mai erau denumite duminica aspirantilor sau a candidatilor

818
(persoanele nebotezate se duceau la episcop si cereau botezul) ori duminica gratierilor,
pentru ca diriguitorii acordau gratieri pentru condamnati. Imparatii Bizantului si
domnitorii ortodocsi din rasarit celebrau Floriile cu fast. La sarbatoare participa intreaga
curte.
În spiritualitatea românească, «Floriile» reprezintă o pioasă cinstire a acestui
memorabil eveniment creştin, dar şi o veselă aniversare a reînvierii naturii. Simbolul
sărbătorii sunt ramurile verzi de salcie, numite în diverse sate şi «mâţişoare». Expresie a
fertilităţii - orice mlădiţă prinde rădăcini când găseşte un teren puţin umed - şi a
regenerării ciclice a vegetaţiei, salcia aduce în atenţie bogata simbolistică a arborelui sacru,
venerat de-a lungul timpului în majoritatea civilizaţiilor străvechi.
În Extremul Orient, salcia simbolizează nemurirea. Ea favorizează regenerarea
vieţii; mormintele personajelor mitice erau plasate la umbra sălciilor (China). În insula
Hokkaido salcia este un arbore totemic; din ramurile salciei amestecate cu lut s-au creat
primii oameni. Pentru indieni, salcia este atât emblema fertilităţii, asociată feminităţii, cât şi
simbolul purităţii, deoarece salcia nu poartă fructe niciodată.
În Duminica Floriilor, enoriaşii duc la biserici rămurele de salcie. Acestea sunt
binecuvântate în timpul Liturghiei şi împărţite credincioşilor în amintirea ramurilor de
finic şi de măslin care I-au fost aşezate în cale Mântuitorului la intrarea în Ierusalim. "În
tradiţia românească salcia este o prezenţă mitico-simbolistică extrem de vie care păstrează
multe dintre semnificaţiile arborelui sacru, fiind asociată cu principiul regenerării vieţii, al
creşterii şi fecundităţii.
Utilizarea «mâţişoarelor» ca simbol al Sărbătorii Floriilor nu este întâmplătoare.
În credinţele românilor, mlădiţele de salcie continuă să fie expresia bivalentă a fertilităţii şi
a nemuririi, dar şi a biruinţei creştine a vieţii asupra morţii, prin minunea învierii lui Lazăr
de către Mântuitor. Ramurile de salcie trebuie aduse în biserică şi sfinţite de preot, în
cadrul Liturghiei din Duminica Floriilor. Numai astfel purificate, mlădiţele sau
«mâţişoarele» pot îndeplini funcţiile fertilizatoare şi de protejare a vieţii şi sănătăţii
oamenilor", adaugă doamna Doina Işfănoni.
Crenguţele de salcie binecuvântate de preoţi sunt aşezate de credincioşi la icoane,
deasupra uşii, la intrarea în casă sau în diferite locuri din gospodărie, în funcţie de tradiţiile
păstrate în fiecare zonă a ţării. "În multe dintre satele româneşti, dar şi în oraşe observăm
cum, anual, în Duminica Floriilor, ramurile de salcie sunt principalul simbol al sfintei
sărbători. Prezente în biserică pentru a fi sfinţite, ele sunt luate apoi de fiecare creştin şi
duse acasă, pentru raţiuni care cu greu îşi mai află astăzi justificarea. Adesea, nu se prea
ştie ce să faci cu aceste ramuri în casă, unde să le pui şi la ce servesc ele. Gestul există,
continuă să fie practicat, dar puţini oameni îi mai ştiu adevărata motivaţie. Spre cunoaştere
vom enumera câteva dintre cele mai frecvente credinţe legate de simbolismul arhaic şi
creştin al ramurii de salcie sfinţite în Duminica Floriilor", mai spune doamna Işfănoni.
CORONIŢE "Expresie a perpetuei regenerări, a fecundităţii şi fertilităţii, ramura
de salcie este folosită pentru a determina manifestarea acestor calităţi, atât la oameni, cât şi
la animalele pe care aceştia le cresc în gospodărie. Bătrânii din Banat obişnuiesc ca atunci
când se întorc de la biserică cu «mâţişoarele», mai întâi să atingă pruncii pe cap cu ele, «ca
să crească mari şi sănătoşi». În Moldova, gospodarii lovesc vacile cu ramurile de salcie
sfinţite, pentru a le spori «mana» (lactaţia).
În Bucovina este obiceiul ca ramurile de salcie să fie făcute coroniţă şi să se aşeze
pe straturile din grădină, «ca să rodească mai bine şi să nu le mănânce gândacii». Nici stupii
819
nu sunt ocoliţi, mlădiţele fiind capabile «să sfinţească stupii» şi albinele «să strângă mai
multă miere». În Muntenia, coroniţele de salcie se pun în livezi, pe pomii fructiferi, pentru
un rod mai bogat. Tot pentru prolificitate, la «Sângiorgi» (Sf. Gheorghe) coroniţele de salcie
sunt aşezate pe gura găleţilor în care se mulg vacile. Mlădiţele de salcie sfinţite de Florii
capătă virtuţi protectoare şi tămăduitoare. O altă categorie de practici arhaice aduc în
atenţie proprietăţile terapeutice ale salciei. Înghiţitul «mâţişorilor» de îndată ce se ieşea din
biserică după slujba de Florii reprezintă o profilaxie eficientă pentru a nu mai suferi de
«gâlci» (amigdalită) şi a «fi sănătos tot anul, ca florile». Vitele erau şi ele lecuite de diverse
afecţiuni, tot cu ajutorul ramurilor de salcie sfinţite. Fie că animalele erau stropite cu
agheasmă, fie că erau afumate cu «mâţişori» arşi, fie că ramurile se tocau şi li se dadeau
împreună cu tărâţele ca hrană, credinţa era că ele astfel se vor lecui... Virtuţile apotropaice
(protectoare) ale ramurilor de salcie sunt cel mai bine conservate în memoria oamenilor.
Fiecare creştin ştie că aceste ramuri sfinţite, aduse acasă, trebuiesc puse la icoane
(Muntenia, Oltenia, Transilvania) şi păstrate astfel peste an. În Moldova este credinţa că
«mâţişoarele» nu trebuie însă duse în casă, «că atunci moare cineva din acea casă»
(credinţă izvorâtă dintr-o contaminare slavă cu simbolismul negativ al salciei). Pentru acest
motiv, bucovinenii aşază ramurile afară, la streaşina casei, sau într-un alt loc ferit, ca să le
aibă la îndemână atunci când vor avea nevoie."
PURIFICARE
Practicile cu funcţie de purificare a spaţiului vital şi de alungare a forţelor
malefice cu ajutorul ramurilor de salcie determină diverse comportamente rituale,
diferenţiate zonal. "În Transilvania, Banat şi Muntenia casele se afumă cu ramuri de salcie
arse, pentru a feri gospodăria de foc «şi alte rele». Când tună şi fulgeră sau este vijelie,
moldovenii aprind aceste mlădiţe şi se roagă, pentru a opri stihiile dezlănţuite ale naturii.
Când grindina ameninţă semănăturile, oamenii ard «mâţişori» de salcie fie în gospodărie,
fie chiar pe hotar, pentru a împiedica înaintarea norilor aducători de piatră. Multe ar mai fi
credinţele şi obiceiurile românilor legate de cinstirea ramurilor de salcie. Martori vizuali de
spiritualitate străveche, aceste mlădiţe înverzite şi sfinţite în Duminica Floriilor aduc peste
veacuri dovada bivalenţei sacre a acestui arbore. Pe de o parte descoperim că ramurile de
salcie, «mâţişoarele», continuă să fie şi astăzi emblema sărbătorii creştine a miracolului
Învierii lui Lazăr, iar pe de altă parte prin simbolismul legat de practicile terapeutice
aprotopaice (purificatoare/protectoare) şi de fertilitate, ramurile fac trimitere la arhaice
ritualuri dendrologice", încheie doamna Doina Işfănoni.

POVEŞTI ŞI CÂNTĂRI DE SĂRBĂTOARE

În satul din inima Bucureştilor, la Muzeul Naţional "Dimitrie Gusti" Floriile vin...
cu bucurie. Încă de ieri meşterii populari păstrători ai tradiţiilor strămoşeşti îi încântă pe
cei care păşesc pe uliţele frumosului aşezământ cu un târg în care veţi regăsi meşteşuguri şi
produse specifice sărbătorilor pascale: încondeiat de ouă, preparate culinare, cum numai
românii ştiu să pregătească, toate îmbinate cu muzică populară, poezie, poveşti despre
semnificaţia Floriilor şi a Paştelui, şi multe alte surprize. Astăzi, începând cu ora 12:00, veţi
putea afla istorisiri depănate cu har de transilvănenii din Vinerea, sat în care hărnicia şi
statornicia este de nătăgăduit, unde portul popular a rămas port popular, iar obiceiurile
locului sunt păstrate cu sfinţenie.

820
LĂZĂRELUL
Sămbăta dinaintea Duminicii Floriilor este cunoscută sub numele de "Sâmbăta lui Lazăr", zi
în care se face pomenirea minunii săvârşite de Hristos, prin învierea Dreptului Lazăr din
Betania. În tradiţia populară se sărbătoreşte şi Lăzărelul, un ceremonial complex, structurat
după modelul colindelor. Una dintre fetele colindătoare, Lăzăriţa, se îmbracă mireasă şi
alături de suratele sale colindă pe la casele din sat, povestind drama eroului vegetaţiei,
Lazăr sau Lăzărică. Se spune că acesta a plecat cu oile de acasă, s-a urcat într-un copac
pentru a tăia animalelor frunză, a căzut însă şi a murit. Găsit fără suflare, a fost dus acasă,
scăldat ritualic în lapte dulce, îmbrăcat apoi în frunze de nuc. În Dobrogea, scenariul înmor-
mântării este completat cu varianta învierii lui Lazăr şi a prefacerii lui în flori, moment
culminant, marcat de hora veselă a colindătoarelor.
"VERŞUL" FLORIILOR - LA SĂLIŞTE
În Sâmbăta Floriilor, la Sălişte (Mărginimea Sibiului), rămurelele de salcie sunt duse la
biserică după un anume ceremonial. Copiii se adună în curtea Bisericii Mari din centrul lo-
calităţii. În frunte cu preoţii şi cantorii, pornesc spre lunca râului de unde pe vremuri se
culegeau ramurile de sălcii, unde li se alătură femeile din Corul din Sălişte.
Alaiul, în frunte cu preoţii, porneşte cântând "verşul" Floriilor. În biserică mai intonează o
dată "verşul", copiii îngenunchează, sunt binecuvântaţi de preot, depun ramurile de salcie,
păstrând câteva pe care le vor duce la morminte şi acasă. "Aducerea ramurilor de salcie la
biserică în Sâmbăta Floriilor, în timpuri mai vechi, se făcea cu un ceremonial anume, care
oglindea importanţa pe care comunitatea o dădea actului necesar în pregătirea sărbătorii
ce urma a doua zi.
De-a lungul timpului, ceremonialul s-a simplificat sau s-a îmbogăţit în funcţie de diferiţi
factori locali, multe din valorile simbolice ale gesturilor pierzându-se, fiind uitate
semnificaţiile. Talentul de versuitor al unui cantor şcolit la mănăstiri, cum a fost Picu Pătruţ
din Săliştea Sibiului, a reînviat vechiul obicei al aducerii «stâlpărilor» cu ceremonial. El a
compus un «verş», inspirat din cântecele religioase - o chemare la întâmpinarea lui Iisus, la
intrarea în Ierusalim, pe o melodie simplă, uşor de interpretat pentru copii. Obiceiul se păs-
trează aproape neschimbat de la mijlocul secolului al XIX-lea, pe când trăia Picu Pătruţ",
subliniază doamna Carmina Maior, muzeograf al Complexului Naţional Muzeal ASTRA din
Sibiu.
BIBLIOGRAFIE
CrestinOrtodox.ro Duminica Floriilor, 3 iulie 2012,
CrestinOrtodox.ro 3 iulie 2012, Traditii Legate De Salcie,
Descoperă 28 aprilie 2013, Elvira Gheorghiţă,
Ziare.com 28 aprilie 2013, Iulian Voicu,

821
 PAȘTELE - CREDINȚA, OBICEIURI SI TRADITII

Prof. înv. primar:Tucă Larisa

Școala Gimnazială Câinenii Mari

“Numai credinţa neclintită mântuiește pe om aici si dincolo deopotrivă. Credinţa e

punte vie peste prăpastiile dintre sufletul zbuciumat și lumea plină de enigmă, și mai cu
seama între om și Dumnezeu.” (Liviu Rebreanu)
Credinţa este capacitatea de a vedea invizibilul şi de a crede în ceea ce pare
incredibil. Acesta este principiul care le permite celor care cred să primească acele lucruri
pe care masele largi le consideră imposibile. Credinţa este un dar de la Dumnezeu. Prin
credinţă și educaţie omul se formeaza.
Educaţia religioasă ocupă un loc bine definit în procesul complex al formării
caracterului uman prin intermediul şcolii, corespunzând unei laturi evidente a fiinţei
umane. Școala pregăteşte sistematic copilul/elevul în perspectiva intelectuală, morală,
civică, estetică şi igienică si religioasă. O pregătire temeinică şi complexă a
copilului/elevului nu poate fi lipsită nicidecum de componenta ei religioasă, cel puţin la
nivel informativ şi cultural. Educaţia religioasă începe din copilărie, copilul creşte ascultând
cel mai mult de legea morală naturală. Școala prin profesori, pune accent pe dezvoltarea
copiilor, dezvoltare intelectuală, culturală, dar și religioasă. Cadrele didactice se implica în
procelele instructive-educative, pun bazele unei formari a personalitaţii copilului/elevului,
îi îndrumă și le arată cale pe care ar trebui să o urmeze. În școli copii/elevii iau parte la
diverse activităti atât în cadrul școlii cât și in afara ei. Existenţa parteneriatelor între școala
si biserica duc cu precădere la faptul că educaţia religioasă în şcoli garantează prin însăşi
esenţa ei cultivarea valorilor morale, toleranţa şi libertatea socială, respectul şi acceptarea
prin iubire a semenilor cu toate particularităţile lor, dragostea de neam, însuşirea serioasă
şi responsabilă a ştiinţelor şi mai ales promovează lupta continuă împotriva oricărei forme
a răului.
Una dintre cele mai cunoscute şi mai utilizate metode în învăţământul religios
este conversaţia euristică, care reprezintă o modalitate aparte de învăţare prin
descoperire, mai precis prin descoperirea proprie făcută de către copil/elev, condus la
rezultat prin măiestria oratorică a profesorului. Specificul metodei constă în procedeul de
investigaţie comună condus cu abilitate de profesor prin întrebări bine gândite şi oportun
puse, prin care instruirea se face nu prin transmiterea şi prezentarea unor cunoştinţe noi,
ci prin efortul personal al copilului/elevului de a descoperi noi sensuri şi adevăruri pe baza
valorificării propriilor experienţe de cunoaştere.
Educaţia religioasă nu se face numai în școală, nu numai profesorul de religie sau
educatoarea transmit cunoștinţe religioase copilului/elevului, ci și implicarea familiei care
este în strânsă legatură cu școala.
Mediul familial este mediul in care se continuă educaţia. Modul de abordare din
partea profesorului de religie sau educatoarei, este cel în duhul părintesc, bazat pe
autoritatea dragostei creştine, şi nu în duhul autorităţii dăscăleşti, astfel încât „elevul să nu
simtă că are o materie în plus, ci o altfel de disciplină, menită să-i învioreze şi
înfrumuseţeze universul copilăriei târzii”. La vârstele mici copiii învaţă să facă diferenţa
dintre bine și rău prin intermediul povestirilor religioase, ei înteleg cum oamenii răi L-au

822
rănit pe Doamne-Doamne și datorită faptului că Iisus era un om bun, el a înviat si este
comemorat prin sărbătoarea Paștelui. La vârstele mici o modalitate principală de lucru cu
copiii este jocul. Utilizarea jocului la vârstele mici nu înseamnă doar o joacă, ci prin joc
copiii învaţă cu plaăe și bucurie lucruri noi. Activităţile plastice si practice îi ajută pe copii
să redea aspecte referitoare la viaţa personală și religioasă, ei dezvoltându-și creativitatea
si imaginaţia. Religiozitatea copilului nu este identica cu cea a adultului. În copilărie, ea se
bazează pe trăirile religioase date de modul său religios de viaţă, iar la adult, pe o trăire
intensă şi o atitudine spirituală.
Paștele este una dintre cele mai frumoase sărbători creștine, fiind celebrată la
nivel mondial. Totuși, fiecare ţară are propriile sale credinţe, tradiţii și ritualuri.
În România, oamenii au și ei obiceiuri diferite, în funcţie de regiune. Sărbătoarea
Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din an, pentru care
fiecare familie se pregatește cu mult timp înainte prin post (Postul Paștelui și Postul
Crăciunului) și rugăciune.
Postul Paștelui dureaza 40 de zile și se întemeiaza pe o tradiţie vechi-
testamentară, de atatea ori atestată când e vorba de cercetarea si pregătirea sufletului prin
măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile și 40 de
nopti; 40 de ani au mâncat evreii mana în pustiu, înainte de a ajunge pe pământul
făgăduinţei; Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea; ninivitenii au postit 40
de zile pentru a se pocai; Iisus a postit în munte 40 de zile si 40 de nopti înainte de
începerea activitaţii publice.
Ziua în care sărbătorim Sfintele Sărbători de Paști nu este una stabilă, ea
oscilează.
În 18 Martie a început Postul Mare sau Postul Paștelui, care dureaz4 40 de
zile si este cel mai lung și mai dur post de peste an în Biserica Ortodoxa. Perioada în
care credincioșii nu mănâncă produse de origine animală, amintește de postul
Domnului Isus Hristos și precede sărbătoarea Învierii Domnului din 5 Mai. Postul
începe în prima zi a săptămânii a 7-a de dinaintea Sfintelor Sărbători. Credincioșii cu o
seară înainte de a începe postul, sărbătoresc Lăsatul Secului, având pe masă bucate alese și
din belșug, urmând ca a doua zi, Luni, să înceapă postul, rugăciunea și căinţa pentru
iertarea păcatelor.
Paștele este sărbătoarea creștin-ortodoxă care anunţa Învierea Domnului Iisus
Hristos.
Prima săptămână din post se numește “Saptamana Mare”, săptămână în care
creștinii de orice vârstă merg la biserică, iar ultima săptămâna din post se numește
“Saptamana Patimilor”, și începe în Duminica Floriilor, duminică în care se comemorează
intrarea lui Iisus în Ierusalim. În ultima săptămână preoţii ţin slujbe în fiecare seară, slujbe
numite “Denie”. În această zi, denumită şi “Duminica Stâlpărilor”, se sfinţesc, prin rugăciune
şi stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar slujitorii
Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. În
straie de sărbătoare copii îi însoţesc pe parinţi, bunici la biserică unde duc crenguţe de
salcie pentru a fi sfinţite și cu care vor împodobi icoanele caselor, ușile și ferestrele. Tot în
“Saptamana Mare”, tradiţia este ca toate gospodinele să facă curăţenie generală în casă, în
curte și grădini, simbol al renașterii.

823
 Joia din ultima săptămână numită “Joia Mare” este ziua în care, se prepară pasca
şi cozonacii. Pasca - se coace de către gospodinele creștine numai o data pe an, de Sfintele
Paști. Ea are o forma rotundă pentru că se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde.
Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. Legenda pascăi
spune că, în timp ce predica impreună cu apostolii, Iisus a gazduit la un om foarte primitor
care le-a pus in traista, la plecare, pâine pentru drum fără știrea lor. Întrebindu-L pe Hristos
când va fi paștele, Mântuitorul le-a spus, că atunci, când vor gasi pâine în traistă. Cautând
apostolii au gasit în traistă ce le pusese acel om. De atunci fac femeile pască.
În “Joia Mare”, numita si “Joia Patimilor”, se duce la biserică mâncare și băutură,
pentru a se sfinţi și apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor.
Se spune astfel că în “Joia Mare” îţi este interzis să dormi în timpul zilei dacă nu
vrei să fii leneș pe parcursul întregului an. În anumite sate romanești, se crede că femeile
care aţipesc în miez de zi sunt aspru pedepsite de Joimăriţă, fiinţa hâdă prezentată în
folclorul românesc ca un justiţiar al trândăviei, umblând prin sate în aceasta zi. Tot în “Joia
Mare”, gospodinele înroşesc ouăle pe care le vor pune pe masă în ziua de Paşti. În seara de
joi se fac focuri în curtea casei, pentru ca morţii să se poată încălzi. Focul se face aprinzând
pentru fiecare mort câte o grămăjoara, dacă vreti să fie si ei luminaţi pe lumea cealalta.
Pentru copiii orice ritual, obicei sau tradiţie reprezinta o bucurie. Copiii își ajută membrii
familiei în treburile casnice și ajută la încondeierea ouălor. Copiii sunt fascinati de
simbolistica ouălor roșii care vine de la patimile lui Iisus Hristos, care a fost bătut cu pietre
și care s-au transformat în ouă roșii și când Maria, mama Mântuitorului a venit la crucea
unde era rastignit acesta, cu un coș cu ouă care s-au făcut roșii de la sângele curs de la
acesta.
Vineri, numită "Vinerea Mare", se comemorează crucificarea si moartea lui Iisus
pe cruce. În acesta zi, se tine "post negru", adică nu se mănâncă nimic.
În “Vinerea Patimilor” sau “Vinerea Mare”, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de
flori la biserică pentru Hristos și trecerea pe sub masă de 3 ori, ce semnifică potignirile pe
care le-a avut Mântuitorul atunci când și-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire.
Tot acum foarte multi creștini ţin post negru, fără apă și mâncare, fiindcă se mai numește și
“Vinerea Seacă”, pentru a fi feriţi de boli și pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedește și
se impartaseste în “Vinerea Mare”, va fi spovedit și împartășit pentru tot anul. Tradiţia mai
spune că, daca va ploua în această zi, anul va fi unul roditor și îmbelșugat, dacă nu va ploua
va fi unul secetos. O altă tradiţie spune că preotul aruncă florile în biserică, iar fetele
nemăritate îsi pun sub pernă florile prinse și își visează ursitul.
În “Sâmbata Mare” se sacrifică mielul și se face friptura.
În “Sâmbata Mare” spre “Duminica Învierii”, toată lumea merge la biserică pentru
a asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din
familie, dar și acasă, pentru a avea lumină în viaţă și în suflet, pentru a lua Sfinte Paști -
anafura sfinţită și pentru a lua flori sfintite, dintre cele care au fost duse în “Vinerea Mare”
la biserică, pentru a le pune acasă la icoane.
În “Sâmbata Mare” se sacrifică mielul, simbol al victoriei vieţii asupra morţii. ÎL
simbolizează pe Mântuitor care S-a jertfit pentru păcatele lumii și a murit pe cruce ca un
miel nevinovat. Mieii sunt membrii turmei lui Dumnezeu.
În “Duminica Învierii”, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului și a sufletului, iar dimineaţa să ia Sfintele Paști înmuiate în vin, acestea
simbolizând trupul și sângele Domnului Iisus Hristos.Lumanarea de Înviere - este cea care
824
în noaptea învierii fiecare credincios o poarta în mâna și pe care o va aprinde din lumina
adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această luminare este simbolul Învierii, al
biruinţei vieţii asupra morţii si a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Multi
păstreaza restul de lumânare ramasă nearsa dupa slujba si o aprind în cursul anului în
cazul în care au un mare necaz în casă. După slujba de Înviere de la biserică, toti membrii
familiei se asează la masă și gustă mai întai din pasca sfinţită. Apoi se ciocnește câte un ou
spunând : “Hristos a înviat!” si răspund: “Adevarat a înviat!” și se închină un pahar de vin.
De pe masa de Paște nu trebuie să lipsească ouăle roșii, drobul și friptura de miel, pasca
umplută cu branză.
În ziua de Paști creștinii se adună în familie și sărbătoresc. Tot acum vine și iepurașul, mult
așteptat de copii, simbol al fertilităţii, care a fost o pasăre rănită și pentru a nu muri a fost
transformată de o zeita în iepuroaică, pastrându-și capacitatea de a depune ouă și de aici,
zicala că: "vine iepurașul cu ouă".

Bibliografie:
*Druţă Ion, “Obiceiuri și traditii de Paște”
*Ghinoiu Ion, 2002 Mică enciclopedie, “Sărbători și obiceiuri românești”, Editura
Elion, București
*Folclor
*Simion Florea Marian, 1994, “Sărbătorile la români”, vol.II, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti

TRADITII SI OBICEIURI DE PASTI

Popescu Adeluța Georgiana

Școala Gimnazială Câinenii Mari, Jud Vâlcea

Obiceiuri din prima zi a Postului Mare

Prima zi a postului Mare se mai numeste si Lunea curată, zi în care potrivit
tradiţiei, oamenii obişnuiesc să purifice, să cureţe spaţiul în care trăiesc prin obiceiuri
rituale.
În Banat de exemplu, prima zi de post se numeşte Spolocanie. Atunci oamenii se
spală cu băutură la cârciuma satului de mâncarea de dulce pe care au consumat-o pâna
acum. În trecut, la aceste petreceri cu bautură participau şi femeile care veneau, de ochii
lumii, cu furca de tors la brâu.
În alte părti ale ţarii, în ziua de Spolocanie vasele din care s-a mâncat până la
Lăsata Secului se spălau cu leşie şi se urcau în pod, unde se păstrau pâna la Crăciun.
Tradiţia consemnează şi alte obiceiuri în prima zi de post, cum ar fi Cucii. Feciorii
si barbaţii tineri se maschează în diverse animale, se îmbracă în fuste, îsi pun o glugă pe cap
şi un clopot mare pe spinare şi aleargă în dimineata primei zile de post după copii, după
fete, după oameni, ca să-i atingă cu baţul şi să-i trânteascâ la pământ. Seara, cucii se adună
şi merg din casă în casă pentru a dansa hora în curţile oamenilor. Acest obicei era foarte
frecvent în sudul tării, până la sfârsitul secolului al XIX-lea. Azi, el mai poate fi întâlnit doar

825
în satul Braneşti din judetulCălăraşi. Se mai spune că omul care n-a primit nici o lovitură de
la Cuci, în prima zi de post, nu va fi sănătos în anul acela.

Ziua ouălor
Exact la jumatatea Postului Mare, întotdeauna în miercurea din săptămâna a
patra a Postului Mare, stramoşii noştrii ţineau Sărbatoarea Ouălor, sărbatoare numită şi
Miezul sau Miaza Păresii sau Păretii; cuvantul „păresimi" (sau cum ii spunea poporul,
„păreti") provine din latinescul„quadrogesimo", care însemnă „40 de zile", adică cât se
consideră că ţine efectiv Postul Mare, Săptamâna patimilor având un statut special. În timp,
şi această săptămână a intrat în ceea ce numim obişnuit Postul Mare, aşa încât Miezul
Păretii cădea la 24 de zile de la Lasata Secului de branză, acum întalnindu-se cele doua
jumataţi egale, această sărbătoare fiind socotită un fel de...PĂRETE care desparte Postul Mare
în două!
Pe vremuri, mai ales femeile ţineau Sfintele Păresimi ca pe o duminică, fiind
interzise cu desăvarsire anumite munci şi mai ales unsul pereţilor. Cele care se încumetau
să muncească riscau să înnebunească; dacă nu li se întampla lor acest lucru, atunci un
membru al familiei tot înnebunea; fiind zi primejdioasa, alte femei care nu o ţineau se
îmbolnaveau de „dansele", aceasta boală presupunand, mai întai, dureri ale măinilor,
picioarelor, apoi ale oaselor, ulterior uscăndu-se carnea de pe oase şi mai ales cea de pe
langă încheieturile degetelor.
Să nu se bucure însa leneşii, pentru că ceva tot se putea face în această zi, anume
număratul ouălor si al calupelor de in, de cânepa şi de lână; un obicei larg răspandit pe
vremuri interzicea să iei ouă de pe cuibare de la Lăsata Secului pană la Miezul Păresimilor;
dacă trebuia neapărat să iei un ou, atunci mai întai trebuia scuipat. În legatura cu stransul şi
număratul ouălor în această zi existau mai multe motivatii; una ne spune că se făcea acest
lucru pentru a nu se strica ouăle pană la Pasti; alta, pentru că numai astfel se spera că
gainile să facă mai multe ouă! Cele mai multe femei păstrau aceste ouă pentru a le face roşii
sau pentru prepararea cozonacului si paştii, toate ouăle acestea nefiind bune de clocit.
Prin Oltenia, număratul ouălor trebuia neapărat facut la mijlocul Postului Mare,
altfel femeia respectivă putea să amuţească! Mai precizăm că Ziua Ouălor era foarte
aşteptată de copii, acestia ajutându-şi mamele la alesul celor mai bune ouă ce urmau a fi
înrosite. Astfel, pruncii alegeau mai ales ouăle de găini negre, ouă numite „harapesti";
aceste ouă aveau coaja gălbuie, fiind mult mai tari decat celelalte. Puse deoparte, înrosite
într-un mod mai deosebit, acestea îi ajutau pe posesorii lor să căstige la Pasti multe alte
ouă!
Deniile
Unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înăltătoare slujbe creştine sunt
Deniile. Ele se ţin în Postul Mare al Pastilor. Mai frecventate de lume sunt Deniile din
Săptămana Mare, care atrag o multime de credincioşi. Până la începerea Deniilor, în
săptămâna a cincea din Postul Paştilor, satele trebuie curăţate şi primenite, începând cu
casele şi ogrăzile. Toată lumea foieşte, aeriseşte şi scutură. Dar cei mai bucuroşi sunt copiii.
Dupa ce văruiesc pomii din livezi si grădini, se îmbracă în haine de sărbatoare şi se duc la
biserică. Magia Deniilor îi tulbură şi îi farmecă. La fel ca pe mamele, bunicile si surorile lor,
care în Săptămâna cea Mare intră în biserică cu capul acoperit de-o năframă neagră. Dar şi
la oraş, deşi nu mai există aceste tradiţii atât de vechi şi de stricte, popularitatea Deniilor, a
Săptămanii Mari este maximă.
826
 Originea Deniilor: Deniile au apărut odată cu creştinismul. Ele au existat şi în
perioada de unitate a Bisericii.
Practica Deniilor: Deniile sunt slujbe de seară. Ele se ţin după orele 18-19 (in limba
slavă cuvântul denii înseamna zilnic). Şirul emoţional, triumfal, al Deniilor din Săptămana
Mare începe în seara din Duminica Floriilor. Apoi, de luni pâna vineri, în ziua cumplită a
răstignirii, preoţii rostesc rugăciuni rituale, cânturi, citesc fragmente liturgice din Vechiul
Testament.
Săptămana Patimilor
Ultima săptămână a postului mare, Săptămâna Patimilor, sau Săptămâna Mare
este inclusă în sărbatoarea Paştelui, deşi în această perioadă postul continua chiar cu o mai
mare intensitate.Bătrânii obişnuiesc să mănânce puţin în seara Duminicii Floriilor, după
care nu mai mănâncă până în Joia Mare, când, de regulă, se împărtăsesc, postul negru fiind
continuat apoi pana la Paşti. Cei mai tineri mănâncă în această săptămâna doar pâine si
fructe uscate şi nu beau decât apă de izvor.

Semnificatia liturgică şi obiceiurile populare specifice fiecărei zile a Săptămânii

Mari sunt următoarele:
Duminica Floriilor:
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa
pămantească în care a acceptat să fie aclamat ca Împarat. Duminica Floriilor este precedată
de sâmbăta lui Lazar, zi în care Biserica pomeneşte minunea învierii din morţi a lui Lazâr
săvârsită de către Domnul Iisus Hristos. Primirea triumfală ce i s-a făcut Domnului Hristos,
care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament,
a fost determinată de această minune premergătoare.
În această zi, denumită şi Duminica Stâlparilor, se sfinţesc, prin rugăciune şi
stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar slujitorii
Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic si de măslin cu care a fost întampinat
Măntuitorul. Cu acestea, după ce au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii
împodobesc icoanele, uşile si ferestrele.
Salcia este mereu înflorită în această perioadă a anului, o expresie a fertilităţii şi a
reînvierii naturii. De asemenea, se spune că e bine să te încingi cu aceste ramuri de salcie ca
să nu te doară mijlocul. Cu ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de
primăvară, apicultorii înconjoară în ziua de Florii stupii, iar ţăranii, convinşi de efectul
miraculos al acestor muguri, îi îngroapă sub brazdă.
În tradiţia populară există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat
salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutand-o pe Fecioara Maria să treacă
apa unui râu.
Denumirea populară a sărbatorii vine de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste
care creştinii au suprapus sărbatoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Ca aspect necrestin,
amintim obiceiul ca în vreme de furtună să se pună pe foc muguri din salciile de la Florii,
pentru a împrastia norii şi grindina, protejand casa şi familia de dezastre.
Luni: e pomenit Iosif cel prea frumos, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de
arginţi unor negutatori Ismailteni, după cum l-a vândut Iuda pe Mântuitorul tot pe 30 de
arginţi, evreilor. E pomenit şi smochinul cel neroditor, la care Mântuitorul venind flămând
si negăsind roade, l-a blestemat, iar smochinul s-a uscat pe loc.
827
 Marti: e pomenită pilda celor 10 fecioare, dintre care cinci fiind înţelepte, au avut
untdelemn deajuns pentru candelele lor – adică fapte de milostenie - cu care au iesit întru
întampinarea mirelui;iar cinci fiind nebune n-au avut untdelemn si s-au stins candelele lor,
iar Domnul nu le-a mai primit.
Miercuri: pomenirea femeii păcatoase, care aflând că Mantuitorul se afla în casa lui
Simon Leprosul, a luat un vas cu mir înmiresmat, al cărui preţ era 300 de dinari, ca să-i
toarne pe capul Lui şi cu părul capului ei ştergea lacrimile ce-i picau din ochi pe picioarele
Domnului. Fapta pentru care a fost dojenită de Iuda Iscarioteanul spunându-i că «mai bine
s-ar fi vândut şi banii dobânditi s-ar fi împartit săracilor», iar Mantuitorul i-a răspuns : «
Las-o pre dânsa că spre îngroparea mea a făcut aceasta ! Pre saraci pururea îi aveti cu voi,
iar pre mine, nu mă aveti pururea. ».
În Joia Mare prăznuim patru lucruri :
•Spălarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, dandu-le prin aceasta lor si
nouă pilda de smerenie
•Cina cea de Taină, adica asezarea Sfintei Cuminecaturi
•Rugciunea cea mai presus de fire, in grădina Gheţsimani
•Vinderea Domnului de către Iuda vanzatorul pentru 30 de arginti.
Primele doua s-au facut ziua, iar celelalte două noaptea de joi spre vineri.
Joia Mare, numită si Joia Patimilor sau Joia Neagră, este ultima joi din Postul
Paştelui.În credinţa populară această zi este termenul final când femeile trebuie să termine
de tors cânepa. În Joia Mare se fac cununi pentru fiecare persoană din familie, cununi care
se aruncă pe acoperis pentru a se vedea, după vestejirea şi căderea lor, cine va muri în
decursul anului. Există credinţa că în cursul zilei de Joia Mare nu este bine să dormi, căci
cine doarme în această zi va rămâne lenes un an întreg. În special dacă doarme o femeie, va
veni Joimarita care o va face incapabilă de lucru tot anul.
Joia Mare este considerată o zi binefăcatoare si apărătoare a morţilor. De aceea,
morţii vin în fiecare an în această zi la vechile lor locuinţe, unde stau până în sâmbăta
dinainte de Rusalii.Deoarece în Joia Mare de obicei nu e prea cald dimineaţa, se fac focuri în
curtea casei, pentru ca morţii să se poata încălzi.
Toate slujbele, pomenirile si parastasele care au început în prima sâmbată a
Postului Mare, durează numai până în Joia Mare. În unele locuri se duc la biserică băuturi si
mâncăruri, care se sfinţesc si se dau de pomană, pentru sufletul morţilor. În alte părţi se
împart la biserică colivă şi colaci. Joia Mare este ultima zi din Postul Mare, zi în care se
pomenesc morţii. Din această cauză, în unele zone se numeste şi Ziua Morţilor.
Înrosirea ouălor de Pasti se face in Joia Mare, afirmandu-se că ouăle roşite şi
fierte în această zi nu se strică pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica
niciodată. O altă tradiţie este nunta (maritarea) urzicilor, ceea ce înseamna înflorirea şi,
implicit, încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat.
În decursul Săptămânii Mari sunt trei privegheri. Cea mai însemnată e în noaptea
de Joia Mare, când se citesc cele 12 evanghelii. În unele părţi fetele care merg la slujba
religioasă iau o sfoară şi fac câte un nod după citirea fiecărei evanghelii. Când se duc acasă
şi se culcă, pun această sfoară sub pernă, fiind încredinţate că îl vor visa pe cel care le este
predestinat. Din Joia Mare până în ziua de Pasti, nu se mai trag clopotele la biserici, ci
numai se toacă.
Vinerea Mare (Prohodul) se mai numeste şi Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor sau Vinerea
Seacă. Conotatţile legate de aceste denumiri sunt date de ceea ce se întamplă în această zi:
828
se numeşte Vinerea Paştilor pentru că este ultima vineri dinaintea Paştelui; Vinerea
Patimilor deoarece în această zi a pătimit si a fost răstignit Isus; Vinerea Seacă, pentru că
cei mai mulţi români au obiceiul de a posti Postul negru (nu mănâncă si nu beau nimic
toată ziua); Vinerea Mare, pentru că este ultima vineri din Săptămână Mare.
Postul Negru este ţinut în credinta că Dumnezeu îl va feri pe cel care posteşte de
toate bolile, îl va face să fie sănătos şi să-i meargă bine tot restul anului şi-l va ajuta la
necazuri si nevoi.Legenda spune că pe cel care posteşte nu-l va durea niciodată capul si
acesta va şti cu trei zile înainte cand va muri. Femeile tin în mod special la respectarea
vinerilor în general, în credinta că Sf.Vineri le-ar aduce un mare necaz dacă ar coase, ar
ţese, ar toarce sau ar albii cămaşi în cursul acestei zile.
O altă datină în Vinerea Mare este aceea a scăldatului. În mod diferit faţă de
persoanele în varsta care se spovedesc şi se împartăsesc de mai multe ori pe an, tineretul
merge pentru aceste lucruri doar o dată pe an, în Vinerea Pastilor. Dar, în afară de acestă
datină, unii cred că cel care se scufundă de trei ori în apă rece în Vinerea Seacă va fi sanătos
tot anul. Cei mai multi se scaldă în această zi pentru a nu se prinde de ei, în decursul anului,
nici o bubă, friguri, sau alte boli. Se crede că dacă plouă în Vinerea Seacă anul va fi mănos,
iar dacă nu plouă, anul va fi neroditor.
Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinătaţii: atunci a fost răstignit Mântuitorul.
De aceea, această zi, în orice biserică din lume, este singura zi în care nu se oficiază slujba
Liturghiei. Liturghia însăsi înseamnă jertfă şi se consideră că nu se pot aduce doua jertfe în
aceeaşi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgică. În schimb, vineri seara se oficiază Denia
Prohodului, una dintre cele mai spiritualizate, dar şi “spectaculoase” denii. Mai intai, tineri
si batrani, în lanţ neîntrerupt, trec pe sub masa plină de flori, masă ce simbolizează
catafalcul Domnului. Pe ea este asternută o faţa de masă bogat pictată, cu punerea în
Mormânt a Mântuitorului (Epitaf), precum şi Evanghelia împreună cu Crucea. Apoi, preotii
citesc Prohodul.
La ţară, deniile de joi şi vineri şi-au dobândit fiecare o numire aparte: Deniei celor
12 Evangheliii se mai zice Denia Bătrânilor. Fiind întinsă ca durată, copiii nu au răbdare s-o
asculte linistiţi şi stau mai mult pe-afară. Denia Prohodului este zisă si Denia Tinerilor,
pentru că ea le place acestora şi prin “gimnastica” pioasă pe care trebuie s-o facă, trecând
de trei ori pe sub masă, în timp ce mulţi bătrâni, cu şalele lor înţepenite, nu prea mai pot
participa.
Sâmbata e praznuită îngroparea trupească a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului
nostru Iisus Christos, cum si pogorârea lui in Iad, scoţând neamul omenesc din stricăciune
şi trecându-l în viata cea vesnică.
Duminica Învierii, Învierea Domnului din morţi, care e praznicul praznicelor si
sărbătoarea sărbătorilor ; drept care, creştinii în timp de 40 de zile până la Înălţarea
Domnului se salută cu «Hristos a înviat ! », răspunsul fiind « Adevărat că a înviat !».

Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu , “Folclorul literar românesc”, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1990.
Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă , “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism,
1985.

829
 TRADIŢII PASCALE STRĂMOŞEŞTI

Prof. Bubuţanu Ana Loredana

Prof. Ciubotariu Elena
G.P.P. „ Licurici” Fălticeni, jud. Suceava

Obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti sunt incluse în viaţa de zi cu zi nu ca o

îndatorire, ci ca o exprimare sufletească faţă de simţurile lăuntrice, faţă de evenimentele de
actualitate ale subiecţilor. Obiceiurile şi tradiţiile străvechi exprimă pentru fiecare perioadă
parcursă tabloul de ansamblu al poziţiei sociale şi al gradului de dependenţă de orice
natură, trecutul istoric, nivelul de trai şi de credinţă. Cunoaşterea obiceiurilor şi a tradiţiilor
populare are o importanţă deosebită datorită conţinutului de idei şi de sentimente, a
faptelor care oglindesc trecutul bogat şi valorile poporului nostru.
Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină, este o sărbătoare religioasă
întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creștinism si iudaism. Unele obiceiuri de Paște se
regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice.
Semnificaţia Paștelui creștin diferă fundamental de semnificaţia Pesach-ului.Prin
această sărbătoare creștinii sărbătoresc învierea lui Iisus Hristos, triumful asupra morţii,
triumf care a devenit triumful tuturor oamenilor care îl primesc pe Iisus în viaţa lor. Iisus a
suferit și a murit pe cruce pentru păcatele oamenilor, pentru a scăpa omenirea de povara
păcatului primordial și apoi a înviat din morţi, arătând lumii că moartea poate fi învinsă.
Românii au câteva simboluri pascale specifice, care se moștenesc de la o
generaţie la alta.
Ouăle de Paște semnifică victoria binelui asupra răului și au fost recunoscute ca
un simbol al fertilităţii .Ouăle simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la
învierea sa din morţi. Tradiţionalele ouă vopsite în culoarea roșie simbolizează sângele lui
Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Conform tradiţiei, în familiile creștine se mănâncă carne de miel. Mielul îl
simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii și a
murit pe cruce ca un miel nevinovat. Celebrarea mieilor de Paște datează încă din secolul al
șaptelea. Mielul a devenit figura simbolică a Paștelui din motive multiple. În primul rând, el
este imaginea inocenţei, a purităţii și a ascultării
Crucea este simbolul creștinismului și este prezentă în toate ritualurile si
sărbătorile creștine. Crucea este unul dintre cele mai vechi și răspândite simboluri ale
umanităţii, fiind asociat cu divinitatea încă de la apariţia primelor civilizaţii istorice.
Aceasta a fost declarată simbol al creștinătăţii în anul 325 d.Hr. de către împăratul
Constantin, în cadrul Consiliului de la Niceea.
Numită și Sărbătoarea Luminii, Paștele este celebrat în jurul echinocţiului de
primăvară, în duminica de după prima lună plină a sezonului cald. Astfel, ea marchează
sfârșitul zilelor scurte și triumful luminii solare, punctul din care ziua crește, treptat, până
la solstiţiul de vară.
În noaptea Învierii credincioșii care merg la slujbă iau cu ei o lumânare. Aceasta
este aprinsă la miezul nopţii de la preot, care îi îndeamnă să vină să ia lumină, în timp ce
cântă „Hristos a înviat...” și o ţin pe toată durata slujbei. După încheierea acesteia, fiecare
om se întoarce cu lumina acasă.

830
 Din Joia Mare-a Cinei de taină și a vânzării lui Iisus pentru 30 de arginţi-și până la
Înviere, nu se mai bat clopotele în nicio biserică, ci se aude numai toaca. Tăcerea clopotelor
înseamnă comemorarea patimilor lui Mesia, iar cântecul lor vesel din ziua de Paște
celebrează Învierea.
Prin modul în care își vopsesc ouăle, se îmbracă sau își împodobesc casele,
oamenii asociază sărbătorii pascale noul, optimismul și prospeţimea.
-Roșul este întotdeauna asociat cu sângele vărsat de Iisus, în sacrificiul Lui
suprem pentru omenire. Prin prisma acestui eveniment, roșul poartă semnificaţia iubirii
divine pentru oameni.
-Albul este culoarea purităţii și a inocenţei.
-Verdele aduce raze de speranţă.
-Galbenul este asociat strălucirii soarelui, aducând bucurie și speranţa.
-Portocaliul este asociat amurgului zilei, dar aduce și speranţa, știut fiind că o zi
bună începe numai dacă cerul este luminat în amurg.
Pasca este un cozonac rotund, din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, stafide,
smântână, etc., care se mănâncă de obicei la Paște de către creștinii ortodocși. Faţa este
împodobită cu aluat răsucit și la mijloc se face o cruce. Conform tradiţiei, cojile ouălor
folosite la pregătirea acesteia să fie aruncate într-o apă curgătoare, iar înainte sa fie băgată
la cuptor se rostesc cuvintele:„Cruce-n casă, / Cruce-n piatră, / Dumnezeu cu noi la masă, /
Maica Precesta pe fereastră.”
Obiceiurile şi datinile străbune româneşti, rod al unui îndelungat efort de
cunoaştere, reprezintă un tezaur inestimabil de înţelepciune ale cărui valori şi sensuri nu
se sting niciodată. Asemenea lui Vasile Alecsandri care spunea : " Poţi să cutreieri lumea
toată şi să te minunezi de rezultatele civilizaţiei, dar nimic nu-i mai fermecător decât colţul
de pământ pe care te-ai născut", şi noi trebuie să ne mândrim că suntem români, să ne
bucurăm de comorile pe care ni le-au lasat strămoşii noştri şi să le transmitem mai departe
urmaşilor noştri.
În cadrul complexului proces de formare a personalităţii copilului, cunoaşterea
obiceiurilor, a tradiţiilor populare şi etnografice are o importanţă deosebită datorită
conţinutului de idei şi de sentimente pe care le transmit.
Arta noastră populară manifestată sub toate aspectele ei reprezintă o bogăţie
nepreţuită de comori pentru toţi aceia care îşi iubesc patria şi neamul. Începând cu
obiceiurile laice, continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste
împrejurări, şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite la aceste datini,
izvorul lor e nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le adune în mănunchi pentru a le
dărui din nou, aşa cum spunea Anton Pann: " De la lume adunate/Şi iarăşi la lume date."

BIBLIOGRAFIE:
1.Prof.Ani Răducu, Diac. Nicu D. Octavian, Diac. Valentin Bădescu, Pr. Sorin Filip,
1999, Îndrumător-”Elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul preșcolar,
vol, II, Editura Grafika Print;
2.Aurelia Ana, Smaranda Maria Cioflica, 2003, ”Proiecte tematice orientative”,
Editura Tehno-Art;
3. David C. Cook, 1990, ”Noul Testament în imagini”, Editura Publishing Co.;
4.Marian M. Schooland, 1990-”Credinţa crestină pe înţelesul celor mici”, 1990, Ed.
Child Evanghelism Fellowship
831
 OUL DE PAȘTI – TRADIȚIE ȘI SIMBOL

Prof. Daniela- Ionela Dănilă

G.P.P. LICURICI-Fălticeni

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei

sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării. Această sărbătoare poate fi asociată cu primăvara.
Retrezirea naturii simbolizează viaţa pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi
Învierea lui Iisus. Pe de o parte aceste tradiţii fac să pregătească creştinul pentru
sărbătoarea Învierii Domnului, printr-o curăţenie trupească şi sufletească, iar pe de altă
parte, tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se marchează venirea primăverii, o reînviere a
naturii, a vegetaţiei.
Tradiţia încondeierii oualor s-a dezvoltat ca meșteșug din obiceiul vopsirii ouălor
roșii în Joia Mare dinaintea Paștelui.
Exista credinţa ca ouăle fierte și înroșite în acestă zi nu se strică pe tot parcursul
anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată.
Artiștii populari au ajuns la crearea unor adevărate bijuterii, cu motive zoomorfe,
antropomorfe și vegetale preluate de pe ţesăturile straielor de duminică și la o exuberanta
de culori care trimite la bucuria învierii naturii odata cu venirea primaverii.
Oul colorat și încondeiat este la creștini simbolul Mântuitorului reîntors la viaţă.
Trimiterea la viata de apoi a oului simbolic e cu atât mai evidentă cu cât aceasta este și o
metafora asupra destinului uman.Asemeni unui pui care trăiește închis în coaja oului, pe
care trebuie să-l sparga pentru a ieși la adevarata viaţă, omul petrece pe pământ un stadiu
premergător doar adevăratei vieţi, a celei duhovnicești petrecută în apropierea slavei lui
Dumnezeu.
În tradiţia populara româneasca se crede că ouăle de Paști sunt purtătoare de
puteri miraculoase.Ele vindecă boli și protejează animalele din gospodărie.
Se povestește că dupa ce Iisus a fost răstignit, rabinii farisei au făcut un ospăţ de
bucurie. Unul dintre ei ar fi spus că atunci cand va invia cocoșul pe care-l manancă si se vor
înroși ouăle fierte , doar atunci va invia Iisus. Nici n-a terminat bine de vorbit ca acel cocoș
a început să bată din aripi iar ouăle s-au inroșit imediat.
Cojile de ou folosite la prepararea aluatului nu se ard și nici nu se arunca
oriunde, ci pe o apă curgatoare, pentru ca peste vara uliul sa nu atace găinile și puii.
Se ştie că Paştele la români este o sărbătoare care uneşte familia şi este un prilej
de bucurie şi veselie, pe de-o parte că Iisus Hristos a înviat, pe de altă parte că păcatele
noastre au fost iertate şi începem un nou ciclu al vieţii. În Duminica Învierii, obiceiul este ca
oamenii să se îmbrace cu haine noi, semnificaţie a primenirii trupului şi a sufletului, pentru
a merge la slujba de Paşte, iar dimineaţa se pune într-un ibric apa rece, un ou şi un ban de
argint şi se spală cu această apă pe faţă pentru a fi roşu în obraji ca oul, pentru a fi tari ca
banul şi pentru a avea belsug.

832
 Ca regulă generală, primul care ciocnește oul de Paști este cel mai vârstnic
din casă cu utilizarea formulelor obișnuite la o astfel de sărbatoare.
În această sfântă zi sărbătorim biruinţa vieţii asupra morţii şi ne încărcăm de
speranţa unei vieţi mai bune, mai drepte şi mai pline de bucurii sufleteşti, alături de Iisus
Hristos.
În familie, fiecare dintre noi împlinim datinile primite din bătrâni. De la
toleranţă şi iertare la spovedanie, împărtăşanie şi până la pregătirea coşului pascal din
noaptea Învierii - Paştele este o punte de legătură între trecut şi prezent. Să primim cu
bucurie şi evlavie Sf. Paşti - Sărbătoarea Sărbătorilor.
Ziua de Paşti să fie pentru creştinii români, "Ziua Învierii" zi în care "Să ne
luminăm şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor care ne urăsc pe noi, să
iertăm toate pentru Înviere". Şi împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur vă îndemn: "Bogaţi şi
săraci, împreună bucuraţi-vă ! Cei ce v-aţi înfrânt şi cei leneşi, cinstiţi ziua aceasta ! Cei care
aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă! Masa este plină, ospataţi-vă toţi… Nimeni să nu
iasă flămând. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertarea a răsărit.
Nimeni să nu se teamă de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului". Cu
siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate sărbătorile
sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un punct
comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu
credinţa.
În școli și grădiniţe, au loc diverse activităţi cu copiii pentru a le trezi
interesul și a le dezvolta dragostea pentru Sărbătorile de Paști. Astfel, copiii învaţă cu ce și
cum se vopsesc ouăle, cănd si de ce trebuie să meargă la biserică, ce pregatiri se fac cu
aceasta ocazie, ce colinde se cantă de Paști, fac felicitări pe care le trimit celor dragi, învaţă
poezii.
Deasemenea, există obiceiul de a purta haine noi în semn de respect pentru
această aleasă sărbătoare, dar şi pentru că ea semnifică primenirea trupului şi a sufletului,
aşa cum se primeneşte întreaga natură odată cu primăvara.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au
un punct comun în cea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura lor specială a acestora
cu credinţa.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ion Ghinoiu, 2001, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Ed.Enciclopedică
2. C.Brăiloiu, 2002, Sărbători şi obiceiuri, Ed. Enciclopedică
3. M.Mitroi, 2004, Obiceiuri şi tradiţii de Crăciun, Ed. Autorul

ÎNVIEREA MANTUITORULUI IISUS HRISTOS

Prof. Avram Anca

Prof. Bănică Georgeta

833
 Colegiul Tehnic de Arte și Meserii “Constantin Brâncuși”- Craiova

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment

copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea
Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă
începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem
neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte
posibilităţile noastre de înţelegere.
Preasfinţitul Părinte Visarion al Tulcii spunea că "minunea Învierii este
asemenea unui munte înalt de pe vârful căruia se vede, se înţelege şi se luminează toată
viaţa noastră de aici de pe pământ şi de dincolo de mormânt. Ea este asemenea unui far
călăuzitor, aşezat la hotarul dintre două lumi: cea de aici şi cea viitoare. În lumina Învierii
lui Hristos înţelegem mai bine rostul nostru de aici, de pe pământ, valoarea vieţii pe care
am primit-o de la Dumnezeu, ca şi a îndatoririlor pe care le avem în societate".
Sfântul Apostol Pavel este foarte categoric: "Pentru mine viaţa este Hristos". În ce
ne priveşte, noi suntem nişte "înviaţi" când trăim în uniune cu Hristos, devenind totodată
oglinda Sa şi transparenţi lucrării Lui. Altfel spus, a fi înviat nu înseamnă să ai sentimente
de vanitate sau superioritate. Dimpotrivă, fiecare pas spre Lumină aduce cu sine o tot mai
mare conştientizare a propriilor opacităţi, slăbiciuni şi neputinţe.
De nimic nu avem nevoie astăzi ca de această viaţă renăscută întru Hristos!
Hristos a inviat!

834
 OBICEIURI ROMÂNEŞTI DE PAŞTI

Prof. ROMELIA CIARNĂU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „OLTEA DOAMNA” ORADEA

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
sin an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin post şi rugăciune.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Isus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, dimineaţa în prima zi de
Paşti, copiii până la nouă ani, merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului.
Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi
urează gospodarilor „Sărbători fericite!”
La această sărbătoare pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca
în acea gospodărie să nu fie discordie tot anul.
În zona Banatului, la micul dejun în prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor servite în acea zi. Apoi, fiecare membru al familiei primeşte o linguriţă cu paşti
sfinţite de la biserică. În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua
albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptura de miel.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi
să dea un ospăţ, adică mâncare şi băutură la care sunt invitaţi toţi participanţii.
Prezenţa Iepuraşului în tradiţia pascală se datorează de asemenea
reminiscenţelor ritualurilor păgâne şi divinităţilor venerate în vremuri îndepărtate,
simpaticul animal fiind atunci, ca şi astăzi un simbol al feritilităţii. O veche legendă nordică
spune că zeiţa Eostre a găsit într-o iarnă o pasăre rănită pe câmp. Pentru a o salva de la
moarte, zeiţa a transformat-o într-o iepuroaică, aceasta păstrând însă capacitatea de a
depune ouă. Pentru a-i mulţumi binefăcătoarei sale, iepuroaica decora ouăle făcute şi le
dăruia zeiţei.
Această legendă se mai păstrează vie în rândurile oamenilor, şi de aici tradiţia ca
iepuraşul să aducă daruri copiilor… apoi să le lase ouă colorate prin iarbă pentru a fi culese.
Toate pregătirile pentru Paşti asigură intrarea într-un timp al sărbătorii aceea ce-
i face pe cei mici sa fie foarte bucuroşi. Motivele nu sunt puţine. Ei se bucură pentru că se
înnoiesc din cap până-n picioare, pentru că vor merge la biserică, vor lua lumina sfântă, vor
culege şi ciocni ouă, apoi se vor înfrupta din cozonaci şi pască. Ş chiar dacă de-a lungul
anului tinerii sunt mai puţin prezenţi la slujbele religioase, de sărbători şi mai ales de Paşti,
curtea bisericii devine neîncăpătoare.
Amintirea copilului rămâne marcată, în fiecare an, de bucuria de a primi daruri şi
de a ciocni ouă cu fraţii şi prietenii. Oraşul, satul îmbracă haină de sărbătoare, vitrinele
magazinelor se decorează cu ouă, coşuleţe, iepuraşi etc. Totul e o adevărată plăcere, la care
participăm cu drag toţi.

835
 Pregătirile pentru Paşti oferă părinţilor şi cadrelor didactice ocazia de a face
împreună activităţi care să le permită să pună în valoare talentul şi creativitatea fiecăruia.
Vor căpăta sentimentul de satisfacţie şi îi vor pune în valoare în ochii tuturor.
Paştele este un bun prilej ca familia să se reunească. Copiii sunt fascinaţi de
ritualurile familiale şi astfel învaţă să se respecte. Acest lucru contribuie la stabilirea
relaţiilor dintre membrii familiei, fiecare având sentimentul că aparţine grupului, în care
are locul său.
Aceste ritualuri sunt indispensabile copilului pentru a creşte cu optimism şi
pentru a repera propriile perioade de creştere şi maturitate cu ajutorul amintirilor şi
fotografiilor păstrate de el însuşi, despre fraţii, surorile, prietenii săi.
De la an la an, acestea îi vor arăta cum se transformă fiecare copil, în adolescent,
apoi adult.
Închei citându-l pe William Shakespreare: „Timpul este prea lent, pentru cei care
aşteaptă, prea iute pentru cei care se blând, prea scurt pentru cei care sărbătoresc…, dar
pentru cei ce iubesc, este o eternitate.”
Sărbători fericite!

Bibliografie:
www.imagini.ro

SIMBOLURI CREŞTINE DE PAŞTE

Prof. ELENA PAVEL

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „OLTEA DOAMNA” ORADEA

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului. De Paşti se

sărbătoreşte Învierea lui Isus, fiul lui Dumnezeu. Biblia spune că la două zile după moartea
lui Isus, mormântul a fost găsit gol. Curând discipolii au început să-L întâlnească.
Creştinii cred că Învierea lui Isus, înseamnă cp şi ei pot primi o nouă viaţă după
moarte. Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvara. Renaşterea naturii
simbolizează tocmai noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Învierea
lui Isus.
Mulţi oameni de ştiinţă au înţeles cp Paştele creştin derivă din Paştele
evreiesc numit „PESAH”. Pesah este cuvântul de origine al cuvântului „PAŞTI”. De Paşti
evreii sărbătoresc fuga şi eliberarea din Egipt. Mulţi dintre primii creştini erau evrei
crescuţi în tradiţia ebraică. Ei au privit Paştele ca o nouă eliberare, ca pe un Paşti evreiesc,
dar cu altă semnificaţie – comemorarea venirii lui Isus, aşa cum au spus profeţii.
Crucea
Este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, simbolul jertfei lui Isus pentru
salvarea omenirii. Crucea a fost declarată ca simbol al creştinităţii de către împăratul
Constantin în cadrul Consiliului de la NICAEA, în anul 325 după Hristos.

836
 Mielul
Era sacrificat de către evrei în Templul din Ierusalim pentru iertarea păcatelor.
Isus este numit „mielul lui Dumnezeu”, pentru că s-a sacrificat pentru mântuirea lumii, este
sacrificiul final şi perfect.

Ouăle roşii
Simboluri ale bucuriei, luminii soarelui şi al fertilităţii încununează jertfa lui Isus,
semnificând sângele vărsat pentru păcatele omenirii

Iepuraşul de Paşti
Nu este o invenţie modernă, îşi are originea în antichitate, este unul dintre cele
mai vechi simboluri ale primăverii. În mitologia indo-europeană iepurele de câmp este
considerat sacru. În Germania, zeiţa OSTARA, zeiţa primăverii, care era celebrată
primăvara, era însoţită de un iepure de câmp. Ea era venerată după acest simbol. Pentru
prima oară, iepuraşul de Paşti este menţionat în Germania în anii 1500, aducându-le
copiilor ouă roşii, dacă erau cuminţi.

Lumânarea
Din noaptea de Înviere reprezintă simbolul Învierii lui Isus, al biruinţei binelui
asupra râului şi al vieţii asupra morţii. Această lumânare va rămâne aprinsă tot timpul
Sfintei Învieri, după care fiecare om se întoarce acasă cu lumina aprinsă. Mulţi oameni
păstrează restul lumânării şi la necaz, boală, supărare sau vreme de furtună o aprind
pentru a-i ajuta.

Lumina Sfântă
Este un miracol al Ortodoxiei care se întâmplă în fiecare an de Paştele Ortodox la
Ierusalim, când în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, între orele 12, 30-14, 30,
deasupra Sfântului Mormânt se aprinde Sfânta Lumină, un foc care se pogoară din cer,
manifestându-se diferit în fiecare an şi care în primele minute nu arde.

Măgarul
Crucea albă de pe greabăn, măgarul o are graţie faptului că L-a adus pe Isus la
Ierusalim în Duminica Floriilor.

Fluturele
Simbolizează viaţa lui Isus, omida reprezintă întruparea omenească, cocorul este
moartea trupească, fluturele simbolizează Învierea.

Păunul
Este simbolul vieţii veşnice, deoarece în trecut se credea că este nemuritor.

Scorpionul
Este simbolul lui Juda.
837
 Pasca
Se coace de către gospodinele creştine numai odată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are
o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la mijloc
o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. În momentul în care se pune la
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii pe pereţii cuptorului.

Închei, citându-l pe părintele Andrei:

Paştile, izbăvire de întristare!
„Iubiţi credincioşi!
În lumea în care trăim noi sunt foarte multe necazuri care aduc sufletului întristare.
Întristarea izvorăşte din suferinţa care devine aproape o dominantă a vieţii. Nu e nevoie să
meditezi prea mult pentru a-ţi da seama că suferinţa este prezentă peste tot. Înţeleptul
Solomon, referindu-se la om, zice că toate zilele lui nu sunt decât suferinţa şi îndeletnicirea lui
nu-i decât necaz: nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui.” (Ecclesiastul 2, 23)
Sărbători fericite!

Bibliografie:
www.imagini.ro

PAȘTELE- SĂRBĂTOAREA CREȘTINILOR

PROF.CIOCOI-BULZ RODICA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.7 PETROŞANI

Paștele este una dintre sărbatorile cele mai importante ale creștinităţii.
Sfintele Paști - sărbătoarea vieţii - marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de
purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul și armonia creștinilor.
Obiectul acestei sărbători creștine este amintirea vie a patimii, a morţii și a învierii lui Iisus
Hristos.
Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea luminii și a bucuriei, și-a păstrat până în prezent
farmecul și semnificaţia, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de familie.
Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât și de tradiţiile și simbolurile
pascale: oul vopsit, iepurașul, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paște - cozonac, pasca,
miel, și slujba de sâmbăta seara în cadrul căreia creștinii primesc lumina sfântă.
Cuvântul Paști este de origine evreiască (Pesah = trecere, moștenit de evrei de la egipteni,
dar în limba româna provine din forma bizantino-latină Paschae). Evreii numeau Paști
(Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbatoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea
Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșire 12, 27), care se prăznuia la 14 Nisan și
coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Deci termenul de Paști a
trecut în vocabularul creștin pentru că evenimentele petrecute - patimile, moartea și

838
învierea Domnului - au coincis cu Paștile evreilor din anul 33. Dar trebuie reţinut că
obiectul Paștilor creștine este cu totul diferit de cel al Paștilor evreilor, singura legatură
dintre ele fiind doar aceea de nume și de coincidenţa cronologică.Paștile reprezintă cea mai
veche sărbătoare creștină. Alături de ziua de duminică (sarbatoarea săptămânală a
creștinilor) . Sfintele Paști au fost sărbatorite încă din epoca apostolică. Primii creștini
întelegeau prin Paști nu numai sărbătoarea Învierii, ci și pe aceea a Cinei și a Patimilor
Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. De aceea, săptămâna pe care noi o numim azi
Săptămâna Patimilor, se numea la ei Săptămâna Paștilor sau Zilele Paștilor. Cu timpul,
întelesul cuvântului Paști s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, așa cum este înteles și
astăzi.
Credinţa Ortodoxă, în special, este Lumina din Lumina învierii lui Hristos. De
aceea Simbolul de credinţă se încheie cu speranţa învierii și a împărăţiei cerurilor: "Astept
învierea morţilor și viaţa veacului ce va să fie ". Fiecare săptămână din cursul anului
bisericesc începe cu Duminica, cu ziua învierii, pentru ca tot timpul vieţii noastre să fie
luminat de Lumina învierii.
Invierea Domnului a fost și rămâne inima spiritualităţii ortodoxe.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII SPECIFICE SĂRBĂTORILOR DE PAŞTI ÎN BANAT

Profesor învăţământ primar: Bodea Norica

Şcoala Gimnazială Nr. 3 Lugoj

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei

sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Sărbătoarea Paştelui este una din cele mai importante sărbători religioase ale
anului şi este ţinută cu mare fast, atât în cadrul bisericii, cât şi în casele credincioşilor.
Multe dintre obiceiuri şi tradiţii s-au pierdut odată cu trecerea timpului, dar în unele sate
bănăţene izolate se mai pot observa parte din acestea.
Sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată în Banat acordându-i-se o valoare
deosebită. Tradiţiile de Paşte din Banat sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar şi aici
se practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roşii, drobul de miel şi nelipsitul cozonac.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului, aceasta
comemorând Învierea Domnului Iisus Hristos
Postul Paştelui era respectat cu rigurozitate, chiar cu exigenţă, de lumea satelor
bănăţene, până în prima jumătate a secolului XX. Era ţinut de întreaga familie, de la copii la

839
bătrâni şi nu era văzut doar ca o restricţie alimentară de la mâncărurile “de dulce” (carne,
peşte, brânză, ouă, grăsimi animale, lapte sau băuturi alcoolice).
Postul era perceput de ţăranul bănăţean mai degrabă ca un exerciţiu spiritual, ca
o izbăvire de duşmănie, ca o iertare a acelora care le-au greşit. Gestul împăcării era
obligatoriu în post.
Învierea este astfel celebrată la sfârşitul postului Paştelui şi la trei zile după
răstignirea lui Iisus Hristos. În multe zone ale ţării noastre tradiţiile specifice acestei
sărbători sunt încă păstrate cu sfinţenie.
De exemplu, referindu-ne la zona Banatului, aici obiceiurile de Paşte sunt
intercalate cu mai multe culturi şi fiecare a preluat de la cealaltă părţile care i-au plăcut mai
mult.
Alte gesturi obligatorii erau spălarea tuturor hainelor familiei dar mai ales
opărirea oalelor din casă cu leşie obţinută din cenuşă, astfel încât să nu rămână pe ele
niciun strop de grăsime animală, mai ales de porc, care ar fi impurificat întreaga rânduială.
Săptămâna premergătoare Postului era numită şi săptămâna cotoroagelor sau a
răciturilor, preparate doar din anumite părţi ale porcului şi oferite de pomană. Erau
alimente care marcau, ritualic, începutul sărbătorilor de primăvară, pentru că Paştele
marchează începutul acestui anotimp.
Este o perioadă în care legumele folosite la fierturi sunt înlocuite cu usturoiul,
care ţine la distanţă spiritele malefice şi în egală măsură, spiritele morţilor. Postul Paştelui
era întâmpinat cu focuri aprinse pe dealurile din preajma satului, până noaptea târziu.
Copiii şi tinerii aprindeau un foc mare, ritualic, purificator, făcând zgomot şi chiuind pentru
a alunga spiritele rele.
În prima sâmbătă din Postul Paştelui, calendarul ortodox fixează sărbătoarea
Sântoaderului, perceput de imaginarul popular drept o perioadă de timp periculoasă.
Această perioadă e bântuită de caii lui Sântoader. Tradiţia săptămânii de dinaintea
Sântoaderului e plină de tabuuri şi de interdicţii, ce trebuiau respectate cu sfinţenie, în
special de femei. Ele nu aveau voie să lucreze cu firele, adică să coasă, să urzească pânză în
război, riscând să fie pedepsite exemplar de caii lui Sântoader.
De altfel, fetele nu au voie să părăsească locuinţa pentru a merge la joc în acestă
săptămână periculoasă. Altfel, riscau să fie luate pe sus de o herghelie divină şi lovite cu
copitele. În satele din Banat, la Racoviţa, de exemplu, erau legende despre cai care-şi băgau
coada în cizmele fetelor şi le jucau până acestea îşi pierdeau cunoştinţa. Arhiva Episcopiei
Greco-Catolice din Lugoj conţine documente foarte interesante despre astfel de tradiţii.
În sâmbăta Sântoaderului se fierbea grâu şi se făcea colivă, care era oferită de
pomană. Următoarele tradiţii importante din Post se referă la săptămâna Babelor, dintre 1
şi 9 martie. În satele bănăţene, Paştele trebuia întâmpinat cu haine noi. Femeile şi în special
fetele se înnoiau cu haine proaspăt ţesute la război. Este un exemplu de făloşenie
bănăţeană. De aici şi zicala din Banat: „Crăciunu’ sătulu, Paştele fudulu’”.
În prima săptămână din Post, era obiceiul alergatului cailor albi şi negri, văzută ca
bătălia dintre noapte şi zi, la schimbarea anotimpului. De aici şi expresia “Paştele cailor”,
care cu timpul şi-a schimbat sensul, fiind sinonimă cu “niciodată”. Cert este că în prima
săptămână a Postului, erau multe obiceiuri legate de cai.
În ziua de joi a Săptămânii cailor, aşa-numita “joia iepelor”, erau culese diferite
plante pentru a se face o leşie cu proprietăţi speciale. Fetele se primeneau pe faţă cu rouă,
apoi mergeau la pădure dis-de-dimineaţă, pentru a culege “popilnic”. Cu leşia obţinută se
840
spălau pe cap pentru a le merge bine tot anul. Datina era ca până în acestă zi de joi să se
încheie torsul tuturor firelor de lână sau de cânepă, în caz contrar, femeile leneşe fiind
pedepsite de Joimăriţa, o arătare îngrozitoare, care le ardea mâinile şi unghiile. Tradiţia se
leagă de credinţa în lucrul bine făcut şi încheiat la timp.
În zona Banatului cea mai importantă zi este considerată a fi Joia mare. Astfel că
în credinţa bănăţenilor în această zi un personaj mitologic feminin, numit Joimăriţa, umbla
prin sate şi le pedepsea pe fetele care nu îşi terminau de tors lâna, iar pe cele mai leneşe le
lua la ea acasă şi le mânca.
În prezent în Joia Mare se aprind focurile în cimitire pentru că se crede că în
perioada Paştelui se deschide cerul şi sufletele morţilor se întorc în sat. Deopotrivă,
pregătirea bucatelor tradiţionale se face după terminarea curăţeniei mari.
În Sâmbăta Mare, prima zi după Prohodul de vineri seara (Liturghia prin care se
aminteşte de moartea lui Hristos), se sacrifică mielul, din care gospodinele pregătesc
mâncăruri tradiţionale delicoase: drob, friptură de miel şi altele.
La sate există şi acum obiceiul ca la Slujba de Înviere şi în zilele de Paşti fiecare să
se înnoiască cu ceva de îmbrăcat. Există obiceiul ca femeile să poarte măcar o cămasă nouă,
ţesută de ele, iar bărbaţii o pălărie nouă.
În Sâmbăta Mare, după Săptămâna patimilor şi Prohodul morţii lui Hristos din
Vinerea Mare, are loc Slujba Învierii - un ritual specific, care s-a păstrat până în zilele
noastre, atât la sat, cât şi la oraş. La ora 23:45, în biserică se închid luminile, iar preotul, cu
o lumânare aprinsă de la candela crucii, spune de trei ori „Veniţi de primiţi lumina”.
Credincioşii iau lumină şi îl urmează pe preot în faţa bisericii, unde este aşezată o masă, pe
care se găsesc biblia, o cruce şi două sfeşnice cu lumânările aprinse.
Slujba începe cu citirea evangheliei (Matei 1: 1-16), care prezintă linia
genealogică a lui Iisus. Preotul continuă slujba cu o binecuvântare, apoi cu stihurile Paştilor,
după care se intră în biserică şi se continuă cu Slujba Utreniei şi Liturghia. Toată slujba
exprimă bucuria datorată învierii lui Isus.
În Banatul montan, în dimineaţa învierii, după ce se termină Liturghia (care, în
lumea satului, ţine, de obicei, toată noaptea), în curtea Bisericii, feciorii fac întrecere de
ciocnit ouă. Cine sparge cele mai multe ouă câştigă şi le ia acasă pe cele sparte.
În satele bănăţene, după slujbă, membrii familiei se întorc acasă, iau masa
împreună, gustând mai întâi din alimentele sfinţite, iar după masă se ciocnesc ouăle. Se zice
că aceia care au ciocnit ouă de Paşti se vor vedea şi pe lumea cealaltă. Cojile ouălor nu se
aruncă, ci se păstrează pentru a fi folosite vara, în încercarea de a îndupleca furtunile mari
(se aruncă flori şi coji din aceste ouă contra furtunii, ca să înceteze).
La micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradţia tămâierii bucatelor. Apoi,
fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti, adică vin şi pâine sfinţite.
Pe masa de Paşti, pe lângă mâncărurile din miel, se găsesc ciorba de burtă (făcută
din stomac de viţel), ciolanul sau şunca de porc, dar şi ouăle roşii şi albe (cele albe se fierb
în apa în care s-a pregătit carnea de porc şi nu se mai vopsesc).
Trei lucruri se pregătesc cu sfinţenie: pasca, ouăle şi cozonacul (aceste obiceiuri
se mai ţin doar la sate, în timp ce la oraş doar unii bătrâni mai respectă tradiţia). Acese trei
feluri de mancare se duc la biserică pentru a fi sfinţite.
Pasca este simbolul lespezii mormântului lui Isus, lespede care s-a ridicat cu
ajutor divin la Învierea lui Hristos. Pasca este o prăjitură cu brânză de vacă. Totuşi, nu este

841
un produs tradiţional bănăţean, având origini moldoveneşti. De aceea, de multe ori, pasca
este înlocuită cu tortul.
Cea de-a doua şi cea de-a treia zi de Paşte sunt rezervate jocului popular. Tinerii
şi bătrânii se adună în centrul satului în faţa bisericii şi spre seară începe hora mare a
satului.
Ca referinţă, satul Târnova din judeţul Caraş-Severin este unul dintre puţinele din
Banat în care portul popular mai este păstrat cu sfinţenie, la loc de cinste.
De altfel, nu există sărbătoare în sat la care costumul popular sã nu fie purtat. Tot
aici există tradiţia ca în a doua zi de Paşte, sătenii, însoţiti de musafiri să pornească spre
centrul satului. În faţa bisericii intră cu toţii în hora mare.
Întrucât portul tradiţional are mare preţuire, hora satului este deschisă de către
cei îmbrăcaţi în costume populare.
În plus de toate acestea, în Banat, mai exista obiceiul ca tinerele fete să păstreze
în casa lumănârea aprinsă în noaptea de Înviere. Lumânarea respectivă este apoi aprinsă
pentru câteva momente, atunci când are loc un eveniment fericit.
Cine urmează datina, se spune ca va avea noroc în viaţa personală și este bine
văzut de cei din jur.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au
un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora
cu credinţa.

Bibliografie:
Ghinoiu I., 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;
Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet -
Cultura Naţională, Bucureşti;
Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti;
Nicolau I., 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti.

842
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI

Prof.Calangiu Marinela – C.T.A.M.”Constantin Brâncuşi” Craiova

Prof. Puicin Laurențiu - C.T.A.M.”Constantin Brâncuşi” Craiova

Sărbătoarea Paştelui este marcată în Oltenia de obiceiuri străvechi ce ţin de

credinţa unei curăţări şi înnoiri interioare. Potrivit tradiţiei femeile nu au voi să doarmă în
Joia Mare, pentru că vor dormi tot anul.
În judeţul Dolj în unele comune se face foc în faţa casei, iar femeile aduc în jurul
lui atâtea scaune câţi bărbaţi sunt în casă. Pe scaune sunt aşezate căni cu apă, iar deasupra
se pun colăcei care se dau de pomană. În unele zone din Oltenia, bărbaţii sunt cei care
încondeiază ouăle, iar acestea sunt dăruite la masa de Paşte de către fini, naşilor, iar feciorii
le oferă fetelor la hora satului. În dimineaţa de Paşte, după ce oamenii se întorc acasă cu
lumânarea aprinsă nu au voie să intre în casă până nu culeg din grădină iarbă verde pe care
o aşează pe scările casei. Vinerea mare este ziua scăldatului, iar conform tradiţiei acela care
se scufundă de trei ori în apa rece va fi sănătos tot anul. Dacă plouă, anul va fi unul bogat, cu
recolte pe măsură. Oltenii respectă tradiţia, iar în ziua de Paşte poartă haine noi în semn de
respect pentru această sărbătoare. De pe masă nu trebuie să lipsească ouăle roşii, brânza,
salata cu ceapă verde, drobul şi friptura de miel şi plăcinta cu brânză şi smântână. În a doua
zi de Paşte, în Oltenia feciorii stropesc cu apa sau parfum fetele pe care vor să le ducă în
faţa altarului.
După Înviere, în Bucovina, Oltenia, Muntenia şi mai puţin în Transilvania, ca sa
poată primi Paştele, cei care n-au fost la biserică trebuie sa se purifice, spălându-se ritualic
cu apa în care s-au pus un ou roşu, un ou alb şi o monedă de argint. Astfel, ei împrumută
roşeaţa oului - vitalitatea. Muntenii şi oltenii pun ouăle în apa dintr-un castron mai mare şi
se spală pe faţă, iar bucovinenii obişnuiesc să se frece cu oul pe obraji ca sa fie siguri de
"transferul” roşeţei. Banul se pune pentru spor, belşug şi strălucire, iar oul, pentru rodnicie
şi fertilitate. Abia după acest moment ritualic, familia se poate aseza la masă.
Daca până în Joia Mare gospodina n-a avut răgaz să pregatească pasca şi celelalte
bunătăţi, tradiţia îi îngăduie să termine pregătirile în Sâmbăta învierii. După ce termină de
pregătit bucatele, ea umple coşul pascal, pe care capul familiei îl va duce la biserică.
Obiceiul se petrece diferit de la o zona la alta, bucovinenii şi moldovenii având cea mai
complexă si fastuoasă formulă. În coş, la suprafaţa, se pun pasca, ouale roşii, cele
încondeiate şi "baba" (o pască în forma de spirala, coaptă într-o formă specială, care lasa
loc doar unui singur ou). Sub aceste ofrande se asează hrean şi usturoi, mirodenii şi zahăr,
cuişoare şi tamâie, busuioc, slanină şi cârnaţi.
De pe masa de Paşte nu pot lipsi: ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapă verde
şi ridichii, drobul şi friptura de miel, pască umplută cu brânză sau smântână şi mai nou, cu
ciocolată. Pentru ca de Paşte este bine să ai o haină nouă, fetele şi nevestele tinere încep cu
una-două săptămâni înainte să coasă cămăşi noi, atât pentru ele, cât şi pentru părinţi, fraţi,
soţi sau copii. Sâmbătă seara, când s-au terminat curăţenia şi pregătirile în casă, friptura,
plăcintele şi cozonacii se asează pe masă, în camera curată. După ce se spală şi îmbracă
hainele noi, oamenii iau coşul pascal şi pornesc spre biserică, unde bucatele vor fi sfinţite.
Tot acum sunt sfinţite pachetele care vor fi împărţite celor săraci.

843
 Acasă ramân doar bolnavii, bătrânii şi copiii mici, căci se spune că cine poate să
meargă la biserică în noaptea de Paşte şi nu o face se va îmbolnăvi. Lângă biserica se
aprinde un foc, care va arde permanent în toate cele trei zile ale Paştelui. În unele regiuni,
când cânta cocoşii la miezul noptii, omul care veghează focul trage cu puşca pentru a
anunţa sătenii să vină la Înviere. Tot la miezul nopţii se bate toaca din clopotniţa bisericii.
Tradiţia din noaptea de Sfintele Paşti este continuată prin participarea la slujba de la ora 4
dimineaţa.
În timpul slujbei se ţin lumânările aprinse. Oamenii se întorc cu ele acasă. Dupa ce
intră cu acestea şi se închină, le sting de grinda, făcând semnul crucii. Aceste lumânări se
păstrează, aprinzându-se în vremuri de primejdie.
Pentru pomenirea morţilor, pe morminte se asează vase cu ouă roşii, colaci şi se
aprind lumânari. În unele locuri, se face pomană în curtea bisericii.
Întorşi acasă, sătenii gustă din anafora şi apoi se asează la masă, dar mănâncă
întâi din bucatele sfinţite şi abia apoi din restul. În unele regiuni, se manâncă întâi carne de
iepure sau peşte, pentru a fi sprinten şi harnic tot anul. Păstorii şi celelalte persoane care
nu se găsesc în sat de Paşte, mănâncă în loc de anaforă muguri de salcie sau de măr.
Luni şi marţi se fac vizite. Cei căsătoriţi se duc cu pască la rude, pentru a le anunta
învierea. De obicei, se duc cei tineri la cei mai în vârstă.
Se spune că cine se naşte de Paşte, când se trag clopotele, va avea noroc în viaţă.
Celui care moare în ziua de Paşte sau în săptămâna următoare (Săptîmâna
Luminată) îi vor fi iertate toate păcatele, ducându-se direct în Rai, care este deschis în
această perioadă.
În ziua de Paşte nu trebuie să dormi, pentru că vei fi somnoros tot anul. De
asemenea, se spune că nu e bine să pui mâna pe sare, pentru că îţi vor asuda mâinile la
vară.
Se spune că în cele trei zile de Paşte ard în cer, nevăzute, trei candele mari.

Bibliografie:

Cum se sărbătorea Paștele la Curţile domnitorilor români, 12 aprilie 2012, Lelia

Zamani, Historia
Istoria sarbatorii Pastelui, 3 iulie 2012, Alina T., CrestinOrtodox.ro
Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor, 3 iulie 2012, Alina T., CrestinOrtodox.ro

844
 „SARBATORI CRESTINE SI TRADITII ROMANESTI DE PRIMAVARA”

Prof.Luppa Diana Cristina

Prof.Fonoage Loredana
Duminică dimineaţă, a treia zi de la punerea în mormânt a Domului Iisus, când se
lumina de ziuă, un mare cutremur a zguduit pământul. Îngerul Domnului s-a coborât din
cer, a ridicat piatra de la uşa mormântului, a răsturnat-o la pământ şi a şezut deasupra ei.
Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. De frică, soldaţii care
păzeau mormântul au căzut la pământ, ca morţi. Se petrecuse cea mai mare minune: Iisus
biruise moartea şi înviase din morţi, iar mormântul era gol.
În aceeaşi zi, când încă mai era întuneric, Maria Magdalena şi alte femei
credincioase, care-L urmaseră pe domnul Iisus, au venit la mormânt ca să-i ungă trupul cu
miresme. Dar mormântul era gol, iar un Înger le-a vestit că Iisus a înviat şi le-a poruncit să
ducă această veste ucenicilor Săi.
Uimiţi de această veste neaşteptată, Apostolii Petru şi Ioan au mers repede la
mormânt. Găsindu-l gol, ei au crezut în învierea lui Iisus.
Maria Magdalena s-a întors şi ea la mormânt şi acolo, iată, Iisus i S-a arătat înviat
şi i-a spus să meargă la Apostoli ca să le spună că li Se va arăta şi lor.
Domnul Iisus Christos S-a arătat apoi şi celorlalte femei, cărora le- a spus:
„Bucuraţi-vă”! Iar ele s-au închinat. Pline de bucurie, Maria Magdalena şi celelalte femei au
venit în grabă la Apostoli şi le-au spus că L-au văzut pe Domnul.
Dimineaţa, soldaţii care au păzit mormântul lui Iisus au venit la arhierei şi le-au
relatat tot ce s-a întâmplat. Aceştia, adunându-se împreună cu bătrânii poporului şi ţinând
sfat, au dat bani mulţi soldaţilor ca să spună că, pe când dormeau, Apostolii au venit şi au
furat trupul lui Iisus. Soldaţii, luând bani, au spus aşa cum au fost învăţaţi.
Domnul Cel înviat S-a mai arătat apoi, de mai multe ori, vreme de patruzeci de
zile, Sfinţilor Apostoli şi altora dintre cei ce-L cunoscuseră. Astfel, vestea Învierii Domnului
s-a răspândit în tot Ierusalimul şi tot mai mulţi au crezut în dumnezeirea Lui.
Învierea Domnului o sărbătorim în fiecare an de Paşti, la o săptămână după Florii.
Este cea mai mare sărbătoare creştină, fiindcă prin Învierea Sa, Domnul Iisus Christos a
biruit moartea pentru totdeauna şi a dovedit că El este Fiul lui Dumnezeu.

CRUCEA
Crucea este simbolul crucificării, opusul renaşterii. Totuşi, la Consiliul de la
Niceea, în anul 325 Î.H., Constantin a decretat ca crucea să fie simbolul oficial al
creştinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, dar este utilizată foarte mult ca
simbol al credinţei de biserica catolică.

IEPURAŞUL
Iepuraşul nu este o inovaţie modernă. Simbolul provine încă din vremea
festivalurilor păgâne de Eastre. Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. Germanii
au adus cu ei simbolul iepuraşului pascal în America. Numai după războiul civil se
răspândeşte ca fiind simbol creştin. De fapt, sărbătoarea Paştelui nu era celebrată în
America până la acea dată. Iepuraşul aducător de ouă roşii provine de pe meleaguri
germane şi simbolizează fertilitate.

845
 OUL
Oul simbolizează renaşterea. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul deoparte şi
simbolizau sângele lui Hristos.

MIELUL
Mielul reprezintă triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii supra morţii. El îl
simbolizează pe Cel care trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mielul sau oiţa îl
desemnează pe membrul turmei lui Dumnezeu.

A sosit primăvara. Soarele mângâie crengile copacilor cu razele lui fierbinţi.

Păsărelele cu glasul cristalin au înveselit toată natura. Muguraşii şi-au spart carapacea de
aramă să privească spre mândrul soare.
Odată cu sosirea primăverii, vine cea mai sfântă sărbătoare, Paştele. La această zi
mare, creştinii sărbătoresc Învierea Domnului. Oamenii se pregătesc cu multă bucurie să
întâmpine această zi. Gospodinele fac cozonac, vopsesc ouă roşii, fac drob, sarmale şi
friptură de miel.
Această sărbătoare îmi place pentru că vine iepuraşul, ciocnesc ouă şi ofer
cadouri celor dragi. Ce minunat este de Paşte!

Ştiaţi că …

Primele coşuleţe de Paşti au fost confecţionate în aşa fel încât să semene cu

cuiburile păsărilor.

Obiceiul de a oferi ouă de Paşti îşi are originea în Egiptul Antic, în Persia, la vechii
greci şi germani, pentru care oul era simbolul vieţii.

Pentru locuitorii vechiului Egipt, oul a fost un simbol sacru al renaşterii omenirii
după potop.

Pentru evrei, oul marca timpul părăsirii Egiptului.

Oul a fost mereu simbolul renaşterii lui Hristos.

Paştele se sărbătoreşte în prima zi de duminică după luna plină, în sau după data
de 21 martie, echinoxul de primăvară.

Tradiţia cerea ca în ziua de Paşte, cei care mergeau la biserică să poarte cel puţin
o haină nouă pentru a le aduce noroc.

846
 În evul mediu, se obişnuia să se arunce cu ouă în biserici. Conform tradiţiei,
preotul arunca un ou fiert unuia dintre băieţii din corul bisericii. Oul a fost aruncat mai
departe de la un băiat la altul şi cel care prindea oul exact în momentul în care bătea ora 12
era considerat câştigător şi oul rămânea în proprietatea lui.

E sâmbăta Mare a Paştilor. Femeile au terminat de dereticat prin case, ouăle au

fost „împiestrite”, „înroşite”, cele mai frumoase au fost puse deoparte pentru a fi ciocnite
chiar în ziua de Paşti.
Ouăle încondeiate sunt şi obiectul unei tradiţii practicate în satele bucovinene, în
Duminica Paştelui. „Udatul” sau „stropitul” este un obicei prin care feciorii urează fetelor,
când le stropesc cu apă, sănătate şi prosperitate, iar ele îi răsplătesc cu ouă „muncite”,
simbol al unei afecţiuni reciproce. Oul devine în cadrul acestui obicei un însemn
plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci şi talentul său de a reda aceste
trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.
Oul roşu apără recoltele de ploaia cu piatră. În mod special, pentru ca podgoriile
să rodească, să fie ferite de calamităţi naturale, agricultorii îngroapă un ou roşu în vie.
Primul ou se vopseşte în roşu închis şi se numeşte „norocul copiilor” sau „merişor”. Acest
ou se păstrează în camera copiilor, ca să-i apere de rele. „Merişorul” este purtat de aceştia
la examene, ca talisman, sau se pune la ceas de cumpănă la căpătâiul copilului bolnav.
Ouăle roşii şi cele albastre se mai numesc şi „dragostea fetelor”; tot din strămoşi
se spune că orice fată care vrea să aibă noroc va păstra în camera sa nouă ouă vopsite în
aceste culori.
Există o datină veche pentru sporul şi sănătatea familiei. Într-un lighean se pun
un ou roşu, în unele locuri chiar două, şi o monedă de argint. Deasupra se toarnă apă
proaspătă (neîncepută), adusă chiar atunci de la fântână. Toţi ai casei se spală rând pe rând,
dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos (sănătoasă) şi obrazul să-
mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle în
zilele de Paşti”. După aceea, luând fiecare piesa de argint în mână şi dând cu dânsa de
asemenea peste faţă, zice:” Să fiu mândru (mândră) şi curat(ă) ca argintul”. Fetele mai
adaugă şi cuvintele: „Să trec la joc (dans) din mână în mână ca şi banul: să fiu uşoară
precum cojile de ouă, care trec plutind pe apă”.
Multe femei şi fete îşi dau cu oul pe faţă, fiindcă ar dori ca faţa să le fie totdeauna
netedă şi curată. În unele locuri se pun în lighean şi crenguţe de busuioc. Se zice că acei ce
se spală astfel vor fi onoraţi precum busuiocul. Pentru ca dorinţele mari să se împlinească,
este bine ca orice credincios să meargă la nouă biserici şi să împartă nouă ouă roşii la nouă
copii săraci.
Fetele dorm cu oul roşu în sân, ca să fie frumoase ca oul roşu tot timpul anului.
Simbol al Învierii lui Iisus Hristos, ouăle de Paşti sunt în acelaşi timp o promisiune a Învierii
pentru toţi morţii. În acest sens trebuie înţeles obiceiul - întâlnit pe întreg teritoriul

847
românesc - de a împărţi pentru morţi (în unele zone de a da peste mormânt) în zilele de
Paşti, ouă roşii.

LUMINA ÎNVIERII
„Veniţi de luaţi lumină!” se aude în „noaptea” învierii noastre, în Biserici,
îndemnul preotului de a ne apropia sufletul şi a primi lumina Sfintelor Paşti. Cea mai mare
sărbătoare a creştinilor - Paştele - este singurul praznic împărătesc care se sărbătoreşte pe
parcursul a trei zile; lumina acestei sărbători „umbreşte” întregul calendar creştin-ortodox,
dar şi săptămâna care urmează praznicului, numită săptămâna luminată.
În această săptămână nu avem voie să ne plângem morţii şi nici să îngenunchiem,
ci să ne bucurăm de lumina şi veselia praznicului, căci toţi morţii au înviat odată cu Iisus
Hristos.
Ziua de vineri a acestei săptămâni ne întâmpină cu o sărbătoare în cinstea Maicii
Domnului, numită Izvorul Tămăduirii.
De la Ea, Maica Domnului, ca dintr-un izvor pururea curgător, se revarsă bogăţia
binefacerilor prin milă şi har. Numele sărbătorii îşi are originea de la o minune săvârşită de
Maica Domnului asupra unui izvor din apropierea Constantinopolului, a cărui apă limpezea
prin tămăduire orice boală trupească sau sufletească.
Tradiţia ortodoxă nu îi uită pe cei adormiţi din vremurile noastre, ci le închină
prima zi după săptămâna luminată - luni, sărbătoare numită Paştele blajinilor. Creştinii
obişnuiesc să meargă la mormintele celor dragi adormiţi ai lor, să le aducă lumina şi
bucuria învierii Domnului; se împart ouă înroşite şi cozonaci, cântându-se „Hristos a
înviat!”, cu nădejdea şi credinţa învierii viitoare a celor adormiţi.
Salutul „Hristos a înviat!” se adresează timp de patruzeci de zile până la
sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, când se încheie praznicul Învierii Domnului.

OBICEIURI DE PAŞTI
Paştele este una din cele mai mari sărbători creştine. După o perioadă de post,
creştinii se pot bucura şi sărbători Paştele. În noaptea de Înviere creştinii merg şi iau lumină
de la altar, apoi se întorc cu lumânările aprinse acasă.
Gospodinele au curăţat casa din timp şi au pregătit mâncărurile pentru Paşti. De
Paşte se face pască, drob de miel, friptură de miel şi ciorbă cu leuştean.
Se vopsec ouăle în diferite culori. Roşul simbolizază sângele, verdele învierea
naturii, galbenul soarele şi albastrul cerul şi apa. Ouăle se ciocnesc de Paşte şi oamenii îşi
spun: „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!”. Oamenii uită de supărări, sunt mai buni, mai
generoşi şi mai prietenoşi.
Odată cu înnoirea naturii este obiceiul ca oamenii să-şi înnoiască şi îmbrăcămintea.
Simbolurile Paştelui sunt ouăle, mielul şi pasca.

PAŞTELE ŞI SEMNIFICAŢIA LUI

848
 Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Paştele, este singurul praznic care se
sărbătoreşte pe parcursul a trei zile.
Săptămâna care urmează praznicului se numeşte Săptămâna luminată. În această
săptămână nu avem voie să ne plângem morţii, ci să ne bucurăm de lumina şi veselia
Paştelui.
Ziua de vineri a acestei săptămâni ne întâmpină cu o sărbătoare în cinstea Maicii
Domnului, numită Izvorul Tămăduirii.
Salutul „ Hristos a înviat!” se adresează timp de patruzeci de zile până la
sărbătoare Înălţării Domnului la cer.

Simboluri pascale

Crucea este simbolul crucificării, biruinţa morţii, Semnul izbăvirii din păcat.
Oul simbolizează renaşterea, mormântul lui Hristos, în care a stat trei zile şi apoi
a înviat. Ouăle roşii au menirea de a ţine răul deoparte şi simbolizează sângele lui Hristos.
Mielul reprezintă triumful înnoirii. El îl simbolizează pe cel care trebuie sacrificat
pentru propria mântuire. Mielul sau oiţa îl desemnează pe membrul turmei lui Dumnezeu.

Noi, copii, suntem în al nouălea cer pentru că ne înnoim, pentru că vom sta cu
părinţii până târziu în biserică, pentru că imediat după Înviere vom ciocni ouă roşii şi ne
vom înfrupta din cozonacii cu parfum ademenitor, pregătiţi cu mare grijă de mamele
noastre.

Sărbătoarea sărbătorilor aduce numai bucurie, numai dragoste. Învierea

Domnului ne dovedeşte că viaţa a învins, „pre moarte călcând”, lumina a alungat
întunericul, credinţa nu este zadarnică, iar dragostea vindecă cele mai adânci răni. Atât
trupul cât şi sufletul se înnoiesc. Pentru a simţi cu adevărat şi a întâmpina cum se cuvine
această sărbătoare, trebuie să ieşim din starea banală, de zi cu zi, şi să facem pasul spre
purificare, prin Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei.

În casă se face curăţenie, se pun aşternuturi proaspete pe pat, perdele curate la

ferestre, pentru ca primăvara să intre cu bucurie în orice cămin, Ouăle sunt încondeiate cu
artă şi migală, sunt pictate şi conturate cu ceară fierbinte - un ritual prin care Paştele
românesc este unic în Europa.

Dar pregătirea pentru marea sărbătoare o facem nu numai acasă, ci şi la şcoală.

Anul acesta am încercat să fim mai inventivi în vopsitul ouălelor. Mai întâi am golit
conţinutul oului cu ajutorul unei seringi şi apoi fiecare, cu mare grijă şi răbdare, am pictat
coaja cu acuarele. Rezultatul a fost uimitor. O mulţime de ouă, frumos şi îngrijit colorate au
apărut pe catedra doamnei învăţătoare.
Acum după ce ne-am terminat treaba, stăm cuminţi şi aşteptăm Iepuraşul!

849
 PAŞTELE CREŞTIN ŞI PAŞTELE IUDEILOR
Cea mai mare sărbătoare domnească, în special a creştinilor ortodocşi, este
Paştele sau Învierea Domnului. Paştele, împreună cu duminica – sărbătoarea săptămânală a
creştinilor - este cea mai veche sărbătoare creştină, oficiată încă din epoca apostolică.
Învierea Domnului sau Paştele reprezintă pentru creştini momentul în care moartea este
învinsă şi nu mai are stăpânire asupra omului.
Odată cu învierea lui Hristos, începe o etapă nouă în istoria omenirii deoarece
este pentru prima dată când puterea lui Dumnezeu se arată mai mare decât păcatul şi
moartea.
Pentru evrei Paştele reprezintă comemorarea trecerii lor din robia egipteană la
libertatea spre pământul făgăduinţei, săvârşită în timpul lui Moise.
Cuvântul Paşti este de origine ebraică şi vine de la cuvântul PESAH, care însemnă
trecere, cuvânt moştenit de la egipteni, dar provenit în limba română prin forma bizantină -
latină PASCHAE.
Evreii numeau Paşti (pascha) sau „sărbătoarea azimelor” sărbătoarea lor anuală,
în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia
la 14 Nisan şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
Termenul ebraic de Paşti a trecut deci în vocabularul creştin pentru că
evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea noastră, moartea şi învierea
Domnului, au coincis cu Paştele evreilor din anul 33.
Este însă de la sine înţeles că obiectul sau motivul Paştilor creştine este cu totul
altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă
legătură decât una de nume şi de coincidenţă cronologică.
La început, denumirea de Paşti a fost aplicată de primii creştini comemorării
anuale a Cinei celei de taină, care avea loc în joia dinaintea Duminicii Învierii. Cu timpul,
între Paştele evreilor şi cel al creştinilor s-a făcut o uşoară apropiere, mai ales la primii
creştini, recrutaţi dintre evrei.
Respectul şi pietatea acestora faţă de vechea sărbătoare strămoşească a trecut
asupra sărbătorii celei noi, creştine, care amintea de patimile, moartea şi învierea
Domnului pentru mântuirea noastră.

850
 CREDINŢE ŞI SUPERSTIŢII ROMÂNEŞTI LEGATE DE PAŞTE

Cine mănâncă ouă prima dată în ziua de Paşte, după ce a postit, va fi uşor şi sănătos peste
an.
Lumânarea cu care s-a adus lumină de la biserică se aprinde şi se pune în faţa icoanei pe
timp de furtună, apărând de calamităţi.
Din anafura adusă în acea zi se va lua câte o înghiţitură la vreme de boală.
Busuiocul sfinţit foloseşte la vindecarea durerilor de urechi când se afumă urechea
Hreanul sfinţit îl va face pe cel ce va gusta din el sănătos şi iute până la Paştele viitor.
Sarea sfinţită este folosită la sfinţirea fântânilor.
Cu făina sfinţită se freacă locul dureros.
Usturoiul sfinţit alungă duhurile rele din casă.
Cuişoarele mestecate uşor fac să treacă durerea măsele.

CELE ŞAPTE ROSTIRI ALE LUI IISUS HRISTOS PE CRUCE

„Părinte, iartă-le
că nu ştiu ce fac!”

„Femeie, iată fiul „Mi-e sete.” „Adevărat,

tău.” adevărat grăiesc
ţie, astăzi vei fi cu
Mine în Rai.”

„Părinte, în mâinile
Tale încredinţez
Duhul meu.”

„Eloi, Eloi, lamah

sabahtani.”

„Săvârşitu-s-a.”

851
 CUVINTE AMESTECATE

Refaceţi (din cuvinte amestecate) troparul Învierii:

din pe morminte Hristos moartea dăruindu-le a şi

viaţă cu călcând morţi înviat moarte celor din

Refaceţi (din cuvinte amestecate) următorul proverb biblic:

veselă inimă o leac este un minunat

ŞTIAŢI CĂ...
Cea mai mare Sărbătoare a creştinilor este Paştele sau Învierea Domnului.

Data calculării Paştelui se realizează conform unui canon bisericesc şi anume

„prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară”.

Cuvântul „Paşte” este de origine ebraică şi înseamnă „trecere”: trecerea din robia
păcatului la libertatea iubirii aduse de Hristos prin Sfânta Cruce. Pentru evrei, cuvântul
semnifică trecerea din robia egipteană la libertate - trecerea prin Marea Roşie.

Ouăle roşii simbolizează viaţa veşnică adusă de Hristos sau mormântul în care a
stat Hristos timp de trei zile. Ciocnirea şi spargerea ouălor roşii semnifică învierea şi ieşirea
lui Hristos din mormânt. Ouăle se vopsesc în Joia mare sau Vinerea mare, numai în culoarea
roşie, reprezentând sângele lui Hristos.

Salutul creştinilor timp de 40 de zile este ”Hristos a înviat!”

852
 EL ESTE VIU CU ADEVĂRAT

ZĂVOIAN TEODORA- ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ANDREI ŞAGUNA” DEVA

Întrebarea este dacă El a fost cu adevărat Mesia, de ce nici măcar poporul Său,
care Îl aştepta n-a crezut în El, ci până şi ucenicii Săi nu erau siguri.
Din cauza educaţiei lor, ucenicii Lui credeau că sunt pe o cale care îi va duce la
bine, şi în loc de aceasta a venit Golgota. Toate speranţele lor s-au risipit. Ei s-au întors la
casele lor, adânc descurajaţi.
Dar la numai câteva săptămâni după răstignire, contrar îndoielilor lor anterioare,
ucenicii Săi se aflau la Ierusalim, proclamându-L pe Isus ca Mântuitor şi Domn, Mesia cel
promis.
Într-adevăr, mulţi oameni au murit pentru o cauză dreaptă, dar cu privire la
apostoli însăşi cauza lor dreaptă murise pe cruce. Numai învierea Lui şi apoi întâlnirile sale
cu ei i-ar fi putut convinge că Isus este cu adevărat Mesia.
Despre aceasta au mărturisit ei apoi nu numai cu buzele şi cu vieţile lor, ci şi prin
moartea lor.
Putem să ne încredem în mărturia apostolilor lui Isus, deoarece dintre cei 12
bărbaţi, 11 au murit ca martiri pentru că au crezut două lucruri fundamentale:1) învierea
lui Isus; 2)Isus este fiul lui Dumnezeu. Tradiţia vrednică de crezare spune că ei au fost
torturaţi şi biciuiţi, înfruntând în cele din urmă moartea prin cele mai crunte metode
cunoscute în acea vreme: Petru, Andrei, Iacov, fiul lui Alfeu, Filip, Simon şi Bartolomeu au
fost crucificaţi, Matei şi Iacov fiul lui Zebedeu ucişi cu sabia, Tadeu străpuns cu săgeţi, Toma
ucis cu lancea, Iacov, fratele lui Isus ucis cu pietre, singurul care a murit de moarte naturală
a fost Ioan.
Paul L. Maier conchide: “…dacă este să cântărim cu grijă şi onestitate toate
dovezile, vom fi nevoiţi, pe baza canoanelor cercetării istorice, să concluzionăm că
mormântul în care a fost pus trupul lui Isus a fost cu adevărat gol în dimineaţa de Paşte. Nu
s-a descoperit încă nici o urmă de dovadă, în sursele literare, epigrafice sau arheologice,
care sa infirme acest adevăr.

CONCLUZIA : EL ESTE VIU CU ADEVĂRAT.

853
 OBICEIURI LOCALE LEGATE DE SARBATORILE PASCALE IN JUDETUL
HUNEDOARA

Florea Mihaela Ramona

Şcoala Gimnazială “Andrei Şaguna” Deva

Unele dintre tradiiţiile și obiceiurile de mult uitate de către cei tineri, legate de
sărbătorile pascale încă se mai păstrează în anumite zone din judeţul Hunedoara. Sunt
obiceiuri specifice aşezării geografice şi mai există locuri unde chiar se respectă cu
sfinţenie. Tărâmul românesc este un tărâm profund religios, iar ortodoxismul său este
evident în toată existenţa lui tradiţională.
Săptămâna Mare, Săptămâna Neagră sau Săptămâna Patimilor este încărcată de
spirite malefice, iar pentru a le evita hunedorenii trebuie să ţină post, dar şi să practice
anumite ritualuri.
Bătrânii spun că în Săptămâna Mare, Raiul este închis, iar Iadul îi primeşte pe cei
păcătoşi. Cei care mor în această perioadă rătăcesc până la deschiderea cerurilor, iar cine se
naşte acum va trebui să fie atent toată viaţa la spiritele malefice. Cerurile se deschid în ziua
de Paşti. Sărbătoarea pascală începe o dată cu lăsarea postului. Timp de 40 de zile oamenii
se pregătesc pentru a sărbători Învierea Domnului. Obiceiurile hunedorenilor legate de
sărbătoarea Paştilor sunt multe şi diferă în funcţie de zonă.
Până acum câţiva ani, Strigarea peste sat încă se desfăşura în satul Lăpugiu de Jos
după cum povestesc bătrânii satului. Ea avea loc în duminica în care se prindeau
„căsăligele”, adică în săptămâna priderii postului de Paşti.
Tinerii şi copii se adunau în duminica lăsării postului de Paşti pe dealurile din
apropierea satului. Flăcăii îşi confecţionau torţe din coajă de cireş. După lăsarea
întunericului se aprindeau focuri pe dealuri iar cei mai mari dintre flăcăi îmbrăcau o roată
stricată cu paie, o aprindeu şi îi dădeau drumul pe deal la vale. În timpul acesta feciorii
dansau pe lângă focuri rotind torţele aprinse deasupra capului şi strigând diferite dialoguri
spre hazul celor din vale:
„- Aure, mauree!”
Iar ceata de feciori de pe alt deal răspunde:
„- Ce ţi-e maure, ce ţi-e?
- M-a îndires (îndemnat, poruncit)
- Cine te-a îndires?
- M-a îndires Petru Plopenilor să-i fac pod de aur până la Firuţa Păuneştilor”
- După cum se poate observa „strigarea” în acest caz nu este satirică ci anunţă, cu
o uşoară ironie, relaţia dintre un flăcău şi o fată. De cele mai multe ori, însă, strigăturile
erau batjocoritoare:
„- Cine n-a ţesut pânza?
„- Nici Lia, nici Păulina, nici Mariţa, nici Catiţa, nici Cristina, nici Gheorghina, nici
Ioana, nici Stana, numa preotesa şi primăreasa, cu colacul din odău şi cu fiica lui
Birău.”
Ironia se îndreapta şi asupra nevestelor care nu şi-au terminat de ţesut pânza, dar
şi asupra primăresei şi a preotesei care „au ţesut cu mâna altei gospodine”.
Zgârcenia era ironizată astfel:

854
 „- Cine n-a tors câlţii, să-i toarcă mâţa
- Cine n-a tors fuioarele, să le toarcă cioarele.
- Şi cine n-a gătat de tors ?
- N-a gătat Mărie fiindcă s-a umplut de râie
- Şi n-a gătat nici Leana, că abia a cusut năframa.
- N-a tors nici Lina lui Izbândă, că n-a putut de oglindă
- Şi nici Eva lui Petrochele, că n-a putut de rumenele
- Iar Evuţa lui Tocuţ, de-abia s-a uitat după Pătruţ”.
Toate aceste strigături aveau scopul de manifestare a opiniei publice faţă de
actele reprobabile, prin care nu se respecta comportamentul consfinţit prin tradiţie. Iar
focul, ca element esenţial al obiceiului avea menirea de purificare, pentru intrarea într-un
nou ciclu agrar.
Obiceiurile şi tradiţiile suferă modificări odată cu trecerea timpului, ca şi rezultat
al noilor experienţe şi cunoştinţe ale societăţii, din cauza necesităţii adaptării permanente
în societate şi datorită influenţelor grupurilor sociale cu care intrăm în contact. Obiceiurile
şi tradiţiile pierd din intensitate când individul işi schimbă modul în care percepe lumea
înconjurătoare, atunci când îşi procură noi credinţe şi practici, care cu timpul vor duce la
formarea de noi obiceiuri si tradiţii.
De aceea trebuie să căutăm o punte care să unească aceastã distanţă între
generaţii, iar singura cale este transmiterea obiceiurilor şi tradiţiilor populare de la o
generaţie la alta. Influenţele pe care le vor avea pot fi pozitive pentru ambele părţi, iar
acum este momentul oportun de consolidare a valorilor culturale populare, pentru cã
generaţiile care încã conservă aceste valori culturale, lingvistice şi tradiţionale vor dispărea
în curând, luând cu ele pentru totdeauna nişte valori, credinţe, o formă de a înţelege viaţa,
lumea şi relaţiile umane, care de-a lungul a multor generaţii au servit ca exemplu pentru a
trãi în armonie.
Un popor ce îşi păstrează tradiţiile şi cultura este un popor înţelept care îşi poate
privi trecutul în faţă şi se poate identifica.
Alexandru Vlahuţă spunea că „...datinile, proverbele, muzica şi poezia sunt
arhivele popoarelor, iar cu ele se poate constitui trecutul lor îndepărtat. Căci nu există
bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi simţire inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a
lungul vremurilor în adâncul sufletului românesc, al moşilor şi strămoşilor noştri.”

855
 DESPRE SARBATORILE PASCALE

Prof. POHOAŢĂ LUCREŢIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BRĂIEŞTI, jud. SUCEAVA
Lucrarea tratează câteva aspecte din perioada sărbătorilor pascale, începând cu
perioada postului, sărbătoarea Floriilor, săptămâna patimilor, noaptea de înviere şi ziua de
Paşti.
Este structurată pe capitole care vizează Postul Mare, obiceiurile de Florii, Joia
Mare şi Focul morţilor, cum se face pasca strămoşească, Vinerea Paştilor, Aerul, noaptea de
înviere, ziua de Paşti şi concluzii.
De cum soseşte postul cel mare (după lăsatul secului sau lăsat de săc),
gospodinele deretică prin case, gospodarii prin ogrăzi, reparând gardurile. Chiar de luni,
prima zi de post, bărbaţii de la ţară aduc stativele în odaia mare, unde tărăncile ţes mai ales
în postul mare. Gospodinele nu-şi văd capul de treburi cu spălatul şi grijitul în interior şi
exterior, silind ca totul să fie isprăvit până la sfânta Înviere, deoarece o credinţă veche
spune că, cine nu termină treburile până-n sâmbăta cea mare, nu-i văzut bine de
Dumnezeu, iar la săvârşirea sa din viaţă, tot nepregătit va fi şi moartea îl va lua pe
neaşteptate.
În postul mare, tot creştinul posteşte cu multă dragoste cele şapte săptămâni, în
aşteptarea marii sărbători a Învierii Domnului.
Floriile - Duminica Floriilor, care precede pe cea a Paştilor, este începutul
săptămânii mari şi ne aminteşte de intrarea Mântuitorului în Ierusalim, primirea triumfală
şi întâmpinarea cu ramuri de finic şi alte flori. Puţin înainte şi după Duminica Floriilor, se
lipesc şi se văruiesc din nou pereţii caselor de la ţară şi din mahalalele oraşelor, se spală
curat toate blidele, laiţele, scaunele, blidarele, masa, uşile, cercevele. Tot în acest timp,
femeile se îngrijesc să aibă surcele (lemnişoare ) roşii, coajă de pădureţ, dediţă etc. pentru
boielile de ouă. Îşi dau silinţa să le posede chiar de Florii, pentru ca ouăle să fie tot aşa de
frumoase cum e ziua de Florii, când oamenii ies de la biserică cu mlădiţe de mâţişori în
mâini, bucurându-se că sărbătorile Paştilor se apropie. La noi, finicul este înlocuit cu
mlădiţe de salcie.
Joia Mare (a morţilor), când l-a vândut Iuda pe Domnul Hristos, slujitorii lui
Caiafa au făcut în curtea arhierească un foc, ca să se încălzească la el. Focul Morţilor se face
în Joia Mare, când sufletele celor morţi se încălzesc la el.
În părţile muntoase ale Bucovinei, unde oamenii dispun de multă cetină, se fac
clăi aprinse toată noaptea. Poveştile şi legendele istorisite de cei care veghează focul sfânt
se referă la prigonirea Domnului nostru Iisus Hristos, la patimile, moartea şi Învierea Sa.
În Joia Mare din Săptămâna Patimilor, gospodinele se apucă de fiert şi copt.
Deosebită însemnătate dă ţăranca paştelor (singular: pască). Se ia aluat de pâine
frământată, plămădită şi dospită bine şi se face mai întâi o foaie rotundă şi groscioară,
întinsă cu sucitorul. Din altă bucată de aluat se face un sul rotund, de grosimea unei bâte
ciobăneşti şi cu el se face un cerc, care se prinde de marginile foii făcute la început,
împreunându-se capetele. Cu un alt sul de aluat se face o cruce în mijlocul cercului, cu
capetele lipite de cerc. Într-un castron sau o strachină adâncă, se face apoi un fel de
amestec de aluat cu brânză şi ouă, cu care se umplu patru locuri goale din crucea păştii; şi
în urmă se bagă la cuptor.Unii le aşază în tăvi anume, unse cu unt ori grăsime şi pun într-

856
însele şi alte mirodenii: zahăr, coajă de lămâie, scorţişoară etc, pentru ca să le dea un gust
mai plăcut. Când se socoteşte că-s răzbite cu coptul, sunt scoase afară şi unse îndată pe
deasupra cu un gălbenuş de ou crud, ca să capete faţă frumoasă.
Vinerea cea de pe urmă din Păresimi sau Postul Mare se numeşte atât în
Bucovina, cât şi în celelalte tări locuite de români, Vinerea Paştilor, Vinerea Mare şi Vinerea
seacă.
Româncele serbează cele mai multe vineri – şi mai ales Vinerea mare dinaintea
Paştilor. Ba unele dintr-însele, în vinerea aceasta, nu se încumetă nici măcar a face foc ca să
fiarbă sau coace ceva. Toată ocupaţiunea femeilor din această zi se mărgineşte mai cu
seamă la facerea ouălor roşii şi la pregătirea pascei pentru ziua de Paşti.
Sub cuvântul aer se înţelege o pânză pe care se află zugrăvită înmormântarea
Domnului nostrul Iisus Hristos. Icoana aceasta, de regulă, este întinsă pe cadre de lemn şi
stă, în decursul anului, în cele mai multe biserici, aninată pe perete.
În Vinerea patimilor însă, preoţii iau sfântul aer din acel loc şi, înconjurând sfânta
masă cu dânsul îl scot din altar afară, îl pun pe un postament în mijlocul bisericii şi acolo îl
lasă până în ziua de Înviere. Dis-de-dimineaţă, preoţii îl ridică din acest loc şi, vârându-l
prin uşile împărăteşti iarăşi în altar, îl aşază pe sfânta masă, unde rămâne până miercuri,
înainte de înălţarea Domnului la cer.
După ce s-a scos aerul, nu se trag mai mult clopotele până la Înviere, ci se bate
numai toaca.
În ziua de Paşti, toţi membrii familiei, veniţi de la Înviere, se spală într-un vas cu
apă neîncepută în care se află un ou roşu şi un bănuţ de argint. Oul se pune pentru ca să fie
toţi roşii şi sănătoşi ca oul, iar banul, ca să fie bogaţi şi curaţi ca argintul. Se gustă apoi,
neapărat, prima dată din anafora de Paşti care a fost adusă în coşarcă unde s-au sfinţit de
preot bucăţi mai mici din cât mai multe feluri de mâncare, de la usturoi de leac până la
bucăţi de carne şi ouă încondeiate.
Toată lumea în ziua de Paşti trebuie să tragă clopotele şi să bată personal toaca,
semn al apostolatului şi al răspândirii prin el a Învierii. Umblatul copiilor după ouă roşii
este o continuare şi o transformare a vechii tradiţii când fiii se duceau la părinţi, nepoţii la
moşi şi finii la naşi cu pască şi cu ouă, ciocnind şi stând la masă cu ei, mai ales în a doua şi a
treia zi de Paşti.
Suntem obişnuiţi să nu ne lipseacă ouăle roşii de pe masa de Paşti.Una dintre
explicaţii vine din tradiţia populară: ouăle roşii sunt considerate păzitorii casei şi tocmai de
aceea nu trebuie să lipsească. În acelaşi timp, oul simbolizează viaţa eternă, fertilitatea,
renaşterea şi norocul. În Antichitate, ouăle erau vopsite în diferite culori şi oferite cu ocazia
venirii primăverii, simbolizând astfel revenirea naturii la viaţă, urmată de explozia
cromatică specifică.

Bibliografie:
Botnarescul Leonida – Câteva datini de Paşti la români, Cernăuţi, 1908;
Candrea I. Aurel – Folklorul medical român comparat, Ed. Casa Şcoalelor, 1944;
Hârnea Simion – Datinile şi obiceiurile noastre de la sărbătorile Paştelor, colecţia
Bibliotecii populare Comoara Vrancei, 1930;
Marian Simion Florea – Sărbătorile la români: studiu etnografic, Ed. Fundaţiei
Culturale Române, 1994;

857
 Voronca Elena – Datinile şi credinţele poporului român, ed. Vestala, 2012;
Crăciun Boris – Sfintele Paşti – Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 2010.

PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL CARITABIL

„O MÂNĂ ÎNTINSĂ SEMENILOR NOŞTRI”

Înv. Marc Aurica – Şcoala Gimnazială Câmpeni

Înv. Gligor Dana – Şcoala Gimnazială Vidra

Lupta impotriva sărăciei şi a excluziunii sociale reprezintă unul dintre obiectivele

centrale ale Comisiei Europene.
Din punct de vedere social sărăcia o putem defini ca fiind acel fenomen în care
individul sau grupul din care face parte (familia) nu are potenţa necesară atât intelectuală
cât şi economică de a-şi satisface nevoile primare astfel situându-se pe o scară sociala
inferioară.
Sărăcia afectează oamenii într-o multitudine de feluri. Oricine poate fi afectat de
sărăcie la un anumit moment dat în viaţă. Totuşi, există unele grupuri care sunt mai expuse
riscului sărăciei, cum ar fi familiile cu copii - în special familiile numeroase şi cele
monoparentale - vârstnicii, persoanele cu dizabilităţi, etc.
Cu toţii ştim că atitudinile şi comportamentul nostru faţă de tot ce ne înconjoară
încep a se forma de la cea mai fragedă vârstă. Iniţial părinţii, apoi profesorii încearcă să ne
familiarizeze cu diferite norme şi valori morale. Una din aceste valori este şi solidaritatea
cu cei din jurul nostru. Toţi oamenii au îndatoriri unii faţă de alţii, iar îndeplinirea acestora
nu este un lucru greu dacă se obişnuiesc de mici să respecte, să ajute, să fie politicoşi,
înţelegători, să aprecieze binele, să fie generoşi, să fie în stare să redea un zâmbet pe chipul
copiilor care sunt în suferinţă şi care au dreptul la o viaţă decentă.
De aceea elevii Şcolii Gimnaziale Câmpeni, cât şi noi, cadrele didactice, ne-am
propus să luptăm împotriva factorilor care duc la sărăcie şi sperăm că efortul personal va
avea un efect multiplu asupra copiilor.
SCOPUL:Colectarea de obiecte de îmbracăminte, încalţăminte pentru copii, jucării
şi a unor produse alimentare neperisabile şi donarea acestora familiilor cu copii, bătrânilor,
persoanelor cu o stare materială precară de pe raza Centrului de Asistenţă Socială
Câmpeni, cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti.

858
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof.Cojocaru Sorin, Liceul Tehnologic “Grigore Moisil”, Deva

Prof.Antonescu Ligia, Colegiul Economic “Gheorghe Chiţu”, Craiova

Tradiţia ouălor vopsite şi simbolul ancestral al oului.

Încă din sec.XIII există tradiţia ouălor vopsite. Cum s-a ajuns la aceasta? O
variantă explicativă susţine că pur şi simplu, din simţ practic. După strictele dogme ale
religiei creştine, în Postul Mare este interzis să se mănânce ouă. Ei, dar găinile nu cunoşteau
aceste restricţii religioase şi continuau să facă ouă, aşa că acestea erau fierte şi vopsite în
roşu – pentru ca ulterior să se poată face deosebirea.
Explicaţie destul de simplistă...
Încercând să pătrundem mai adânc semnificaţia ouălor colorate, aflăm însă că oul
vopsit a fost prezent în ritualul fertilităţii din Orientul antic, încă înaintea creştinismului.
Astfel din izvoare istorice şi arheologice se ştie că vechii perşi îşi dăruiau ouă de diferite
culori cu ocazia sărbătorilor sezoniere importante de înnoire a anotimpului - cum ar fi Anul
Nou, care de fapt reprezenta o serbare a fertilităţii şi a primăverii, oul fiind simbolul
eternităţii vieţii, al germenului care rodeşte, a totalităţii lumii, fiind comparat cu întregul
Univers. Şi astăzi în Iran există tradiţia ca de Anul Nou – sărbătoare care are loc întotdeuna
la echinocţiul de primăvară - 21 martie şi ţine 13 zile, oamenii să-şi facă cadou ouă roşii, pe
care le ciocnesc cap în cap în ultima zi, cel care sparge oul având dreptul să-l ia, deci identic
ca la Paştele Creştin. La fel, ouăle colorate sunt împodobite cu desene precum şi diferite
scrieri.
Prin acest ceremonial ritual de spargere a ouălor prin lovire, vechii perşi
considerau că natura, timpul şi spaţiul moare şi renaşte anual împreună cu zeităţile
adorate, concepţie preluată de-a lungul timpurilor de numeroase popoare.
În Roma antică, tinerii îşi dăruiau ouă roşii şi diferite cadouri la sărbătorirea
zeului Ianus – păzitorul porţilor oraşului şi caselor, după numele căruia s-a dat denumirea
lunii Ianuarie. Aşa cum uşa priveşte înspre casă şi spre afară, aşa şi Ianus a fost conceput cu
două feţe – devenind astfel un motiv tradiţional în artă precum şi comparaţie pentru
oamenii falşi „ care au două feţe precum Ianus”. Oul a fost considerat dintotdeauna simbol
arhetipal al genezei, al începutului, al vieţii, regenerării şi nemuririi, iar colorarea lui în
roşu – simbolul vieţii, îi conferea proprietăţimagice. Chinezii aveau credinţa că Cerul şi
Pământul sunt un ou enorm al unei găini magice născute din haos, cerul învelind pământul
aşa precum coaja oului înveleşte gălbenuşul. Multe culturi ca cea, greacă, feniciană,
vietnameză, japoneză, polineziană - şi lista nu se încheie aici, au considerat naşterea
Universului din „Oul Lumii”. Cultura indiană consideră că la începutul genezei, zeul suprem
Brahma ar fi scos din Apele Primordiale - Lotusul Lumii, care a ieşit din germenele
strălucitor al pământului – Oul de Aur ancestral ( Hiranya-garbha), aşa se explică şi faptul
că aurul este considerat sfânt – de aici speculaţiile afirmă şi legătura indestructibilă cu
alchimia...şi dragostea indienilor pentru aurul dătător de putere şi viaţă. La egipteni
mitologia spune că din Oceanul Primordial – Nun, ar fi ieşit o movilă pe care a apărut Oul
Primordial, din care s-a născut primul zeu Hnum – zeul Haosului, iar din acest haos a
izvorât întreaga viaţă – asta explică faptul că denumesc şi acum sarcofagele„Ou”. Mitologia

859
tibetană consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa, focul, pământul şi
lemnul) ar fi apărut oul ancestral, din el ar fi ieşit un lac mare alb, apoi alte ouă – cele cinci
simţuri şi în cele din urmă oamenii şi restul lumii. În mitologia greacă eroi ca Polux şi
Castor au ieşit din oul zeiţei Leda – ce avea întruchiparea unei lebede pe care zeul suprem
Zeus, ar fi iubit-o. Numele zeiţei Primăverii la vechii germani, Ostara justifică şi denumirea
sărbătorii Paştelui – „Oster”.

PASTELE - SARBATOAREA ÎNVIERII, A MIRACOLULUI, A LUMINII SI

IUBIRII DIVINE

prof. înv. primar MARINESCU ANA-MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 24 GALAŢI

Istoria omenirii cunoaşte multe evenimente şi întâmplări excepţionale, dar e în

afară de orice îndoială că evenimentele religioase, în care a fost implicat în chip
neîndoielnic supranaturalul, au deţinut întotdeauna întâietatea. Printre acestea, minunea
Învierii Domnului constituie nu unul din aceste evenimente excepţionale, ci marele
eveniment care, de aproape două mii de ani, domină istoria.
Paştele, cea mai importantă sărbătoare anuală creştină, comemorează
evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat
pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi Înviere
Sa, păcatul nu poate fi biruit.
Deloc întâmplător, această celebrare anuală a Învierii lui Iisus are loc primăvara,
în anotimpul renaşterii naturii. Este o sărbătoare a luminii şi a bucuriei, a reîntoarcerii la
noi înşine şi la lucrurile frumoase din jurul nostru. Paştele este o sărbătoare a familiei, o
perioadă de comuniune sufletească şi un prilej de a ne apropia de cei dragi. Paştele
înseamnă linişte şi lumină, miros de cozonac şi pască... Un miracol care se petrece cu
regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la gură şi uimind totuşi de fiecare dată, este
apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui
ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a
umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este
mereu alături de noi. Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau
Săptămâna Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se
rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda,
până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa. Învierea lui Iisus
Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi Creatorul său. Celebrarea ei
în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la transfigurarea vieţii
pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De aceea Paştele este o
sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au văzut pe Iisus
înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie a acestei bucurii:
„Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”. Suntem tentaţi să vorbim mai puţin despre aceste

860
eveniment, după ce trece Săptămâna Luminată, însă aceste cuvinte, „Hristos a înviat!”, pe
care un creştin le adresează altui creştin, pe o perioadă de pentru patruzeci de zile, de la
Înviere până la Înălţarea Domnului, nu sunt doar un salut, ori simple vorbe fără conţinut, cu
care se salută o persoană, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că
învierea există.

ÎNVIEREA LUI ISUS HRISTOS− NĂDEJDE ÎNVIERII NOASTRE

Prof. înv. Primar‫ ׃‬MIHEŢ ELENA AMALIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ANDREI ŞAGUNA” DEVA

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment

copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea
Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă
începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem
neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte
posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt
valurile numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi
luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Sfintele Paşti reprezintă pentru noi mai mult decât un mare eveniment al
trecutului, căruia în fiecare an îi prăznuim amintirea. Ele ne deschid, de fapt, un viitor cu
totul nou, acela al vieţii celei veşnice.Fiecare dintre noi este apreciat în timpul de faţă după
înţelesul pe care îl dă vieţii sale pe pământ, sens care depinde de convingerea pe care şi-o
face despre viitorul său absolut. .
În toate timpurile, moartea a fost socotită cea mai cruntă nenorocire pentru om. Să te
prăbuşeşti pentru totdeauna în întuneric, să pui capăt năzuinţelor după fericire, să te
desparţi de cei dragi fără nădejdea de a-i reîntâlni vreodată, iată o durere sfâşietoare, cum
nu se poate închipui alta! De aceea, cea mai arzătoare năzuinţă a omului a fost de a duce
„hotarele vieţii cât mai departe, dacă ar fi posibil de a ajunge la o viaţă fără de moarte”2. Şi
iată că la acest slăvit praznic, noi, credincioşii, dobândim o mare mângâiere, fiindcă setea
noastră după nemurire şi-a găsit alinarea în minunea săvaârşită la Ierusalim. A înviat
Hristos, înlăturând moartea pe vecie şi stergând lacrimile de pe feţele oamenilor (Isaia 25,
8). De la Învierea Domnului, moartea nu mai este atotstăpânitoare pentru ca ea a fost
biruită de viaţă.
Nu putem să vorbim despre Paşte sau Învierea Domnului fără să spunem că
„Paște” în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creştin înseamnă
trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu
este un mit, o viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a
fost mărturisită, văzută şi constată de mulţi martori. Învierea Domnului a fost descoperită
încă din vremea patriarhilor, prorocilor şi drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii

861
Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa
după trei zile (Marcu 8, 31).
Dacă fiecare dintre noi am fi întrebaţi la care din sărbătorile de peste an simţim
cea mai mare bucurie, credem că aproape toţi am răspunde: la Învierea Domnului, fiindcă
evenimentul istoric, extraordinar, petrecut în zilele lui Ponţiu Pilat, ne dă certitudinea că
viaţa noastră nu se sfârşeşte la mormânt.Astfel, la Sfintele Paşti „prăznuim omorârea
morţii, sfărâmarea iadului şi începătura vieţii veşnice”3. Hristos Domnul, fiind pironit pe
Cruce”, a rupt zapisul cel care era asupra noastră şi stăpânia morţii a stricat”, cum
glasuieşte o străveche şi frumoasă cântare bisericească4. Mântuitorul Hristos”, înviind a
treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi”5, ne încredinţează că şi noi
vom învia la o nouă viaţă, El făcându-Se „începătură a învierii celor adormiţi” (I Corinteni
15, 20).
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi
nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără
moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă
corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare
persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos
şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite
din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în
care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care
anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în
operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere
individuale sau generale ale Bisericii.
Toate aceste aspecte biblice şi teologice care au fost expuse se reflectă cu
prisosinţă în frumuseţea şi bogăţia slujbelor pascale.
În nou înfiinţatul, Protopopiat Lombardia II Nord, care numără şapte parohii
unde se slujeşte permanent, iar pentru altele două se aşteptă să se înceapă slujirea, slujba
învierii a început la orele 23.00 ora Italiei, 24.00 ora României. Chiar dacă a plouat toată
noapte, credincioşii nu au fost alungaţi nici de ploaie, nici de vânt şi nici de frig, iar spre
surprinderea noastră unii dintre creştini au rămas în curtea bisericii până spre orele târzii
ale dimineţii. În parohiile protopopiatului nostru, după ce credincioşii au primit „lumina”,
preoţii au citit evanghelia (română – italiană), în curtea bisericii sau în interiorul bisericii,
în funcţie de posibilităţile pe care le are fiecare, apoi s-a continuat cu stihurile pascale,
salutul: ”Hristos a înviat!” cu celelalte elemente liturgice specifice acestui început. A urmat
utrenia, Sfânta Liturghie şi binecuvântările ofrandelor ce au fost aduse de credincioşi. La
sfârşitul slujbei de afară s-a citit „Epistola Pastorală la Luminosul Praznic al Învierii
Domnului”, adresat de Prea Sfinţitul Episcop Siluan al Italiei întregului cler, cin monahal și
tuturor credincioșilor români și de limbă românească din Italia. În cuvântul pastoral Prea
Sfinţia Sa a subliniat că: „Moartea s-a mistuit prin moartea Celui fără-de-moarte, Care cu
moartea pre moarte a stricat. De aceea, pruncul care se botează se afundă de trei ori în apa

862
cristelniței, ca semn de părtășie cu cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt, liberându-
se astfel de mortalitatea cea veșnică a omului celui căzut, urmând să mai treacă doar prin
moartea cea trupească, prin care a trecut și Domnul, și Maica Domnului, și Sfinții Apostoli și
toți cei care s-au săvârșit întru Hristos, pentru a gusta apoi, împreună cu ei, învierea”.
Învierea lui Iisus este importantă din mai multe motive. În primul rând, ea
mărturiseşte despre puterea imensă a lui Dumnezeu. A crede în înviere înseamnă a crede în
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, şi dacă a creat universul şi are toată puterea asupra lui,
atunci El are puterea de a învia din morţi. Dacă El nu are o astfel de putere, El nu este
Dumnezeul vrednic de credinţa şi închinarea noastră. Doar El care a creat viaţa, poate
aduce învierea după moarte; doar El poate învinge grozăvia morţii, poate îndepărta boldul
ei şi biruinţa mormântului (1 Corinteni 15:54-55) În al doilea rând, învierea lui Iisus este o
mărturie şi o dovadă pentru învierea oamenilor, acesta fiind un adevăr de bază al credinţei
creştine. Spre deosebire de celelalte religii, doar creştinismul are un fondator care
transcende moartea şi care promite că urmaşii Lui vor face acelaşi lucru. Toate celelalte
religii au fost întemeiate de oameni şi profeţi, ai căror sfârşit era mormântul. Ca şi creştini,
găsim mângâiere în faptul că Dumnezeul nostru a devenit om, a murit pentru păcatele
noastre şi a fost înviat a treia zi. Mormântul nu L-a putut ţine. El trăieşte şi astăzi stă la
dreapta lui Dumnezeu Tatăl în cer.
Învierea este o victorie triumfătoare şi glorioasă pentru fiecare credincios. Iisus
Hristos a murit, a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi El vine iarăşi! Cei morţi
în Hristos vor fi răpiţi, iar cei care rămân în viaţă până la venirea Lui vor fi schimbaţi într-o
clipă şi vor primi trupuri noi şi glorioase (1 Tesaloniceni 4:13-18). De ce este importantă
învierea lui Iisus Hristos pentru mântuire? Ea demonstrează că Dumnezeu a acceptat jertfa
lui Iisus pentru noi. Ea dovedeşte că Dumnezeu are puterea de a învia din morţi. De
asemenea, ne garantează că cei care cred în Hristos nu vor rămâne morţi, ci vor fi înviaţi
pentru viaţa veşnică. Aceasta este speranţa noastră binecuvântată!
Faptul că Hristos a înviat din morţi nu este doar un crez al creştinilor, ci este un
eveniment istoric amplu demonstrat de-a lungul veacurilor. Este evenimentul central al
întregii existenţe umane. Învierea este evenimentul care-l schimbă pe om aşa cum n-a fost
şi cum nu-şi poate închipui că poate deveni. De învierea Lui depinde totul. Viaţa ta şi
moartea ta. Destinul şi veşnicia ta. Nimeni nu mai poate trăi la fel după ce într-adevăr se
confruntă cu acest eveniment. Nu există nimic mai important în toată istoria omenirii.
Sugerez că învierea lui Hristos este exact ceea ce dă substanţă acestor "idei" care
într-adevăr îţi pot schimba viaţa! Este ceea ce "pune carne pe scheletul" acestor idei
minunate ale Creştinismului. Dacă spun că toate acestea sunt inutile, dacă nu chiar
impracticabile, tresare cineva? Dar dacă spun că Isus Hristos a înviat şi este astăzi viu şi că
doar prin puterea Lui toate acestea pot fi reale pentru noi, tresare cineva? Are sens acum?
Învierea lui Hristos este exact ceea ce te poate transforma dintr-un creştin
nominal, unul care doar se numeşte cu numele, într-unul practicant, autentic. Este ceea ce
face Creştinismul să fie mai mult decât propunerea de a face bine. Îl face să devină însăşi
calea prin care se poate face "binele".
Dacă învierea lui Isus nu ar fi avut loc, nici unul dintre conceptele de bază ale
Creştinismului, care-l fac atât de atrăgător, nu ar fi avut sens şi nu ar fi fost aplicabil. Daţi-
mi voie să spun că în ciuda recunoaşterii acestor concepte ca fiind necesare vieţii, separat
de Hristos, omul nu poate să le pună în aplicare cu consecvenţă şi să trăiască după ele.

863
Poate părea atrăgător să-i iubeşti pe duşmanii tăi, dar este imposibil fără să ai puterea de
după înviere a lui Hristos. Nici a fi împăciuitor, nici a fi sărac în duhul, nici a face bine şi nici
a-i hrăni pe cei nevoiaşi nu ar fi posibil dacă Hristos n-ar fi înviat! Toate preceptele bune, n-
ar fi rămas decât la nivelul intenţiilor lăudabile -- dar inutile!
"Aceeaşi putere care l-a adus înapoi din morţi pe Hristos este prezentă şi activă
în cei ce-i aparţin acum lui Hristos. Învierea este evenimentul ce continuă (operează)
neîntrerupt" (Leon Morris).
Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra
morţii constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii spirituale creştine. Căci credinţa în
înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creştinismului care
pune în evidenţă valoarea deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică,
convingerea că nu moartea are ultimul cuvînt, ci viaţa şi fericirea, conştiinţa prezenţei
Mântuitorului, încrederea şi biruinţa binelui.. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre
exemplu, întreaga zidire tinde spre înviere, învierea fiind semnul suprem al tuturor
desăvârşirilor. În gîndirea lui, faptul învierii constituie nu numai o evidenţă care poate
forma obiectul unei cercetări în sine, ci şi o transformare totală, o transfigurare. După
Sfinţii Părinţi, întreaga zidire tinde spre înviere, aceasta fiind semnul suprem al tuturor
desăvârşirilor. „Siguranţa învierii lui Hristos avea să transforme conştiinţa, avea să facă din
Apostolii îngroziţi nişte entuziaşti până la moarte, propovăduitori ai Evangheliei şi din
prigonitori - cum este cazul lui Saul - martiri”. Teologul raţionalist, D. Strauss, spunea la
vremea sa, referitor la această problemă : „Dacă am fi reuşit să respingem baza istorică a
tuturor minunilor evanghelice şi am fi nevoiţi să o recunoaştem doar pe a acestui
eveniment, nimic n-am fi făcut încă pentru ştiinţă, întrucît învierea lui Hristos constituie
centrul centrului, inima adevărată a creştinismului contemporan”.
Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi universal care dă sens la tot ceea ce o precede
şi la tot ceea ce o urmează, care investeşte cu valoare viaţa omului (Apocalipsă 1, 17-18),
devenind faptul central al credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,
14).
Fără lumina învierii - şi Naşterea şi Botezul şi Crucificarea însăşi, deşi esenţiale operei
răscumpărătoare, ar rămâne simple episoade izolate, particulare şi locale, lipsite de tainica
semnificaţie pe care le-o încredinţase fiecăreia dintre ele, în opera de răscumpărare, Pronia
divină
Datorită chinurilor cumplite prin care a trecut Mântuitorul Iisus Hristos în timpul
patimilor, la numai trei ore de la răstignire, a murit. Şi pentru că „era ziua pregătirii şi
începea ziua Sabatului”, Iosif, om bun şi evlavios. s-a dus la Pilat şi a cerul trupul lui Iisus. L-
a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu cu miresme şi L-a pus într-un mormânt nou
săpat în piatră în care nu mai fusese pus nimeni”. „Femeile care veniseră cu Iisus din
Galileea, au însoţit pe Iosif, au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Iisus în El,
apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri, iar în ziua Sabatului s-au odihnit, după
lege”.(Luca 23, 50-56; Ioan 19, 40). A doua zi. preoţii mai de seamă şi fariseii s-au dus la
Pilat şi i-au zis : „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă,
a zis: „După trei zile voi învia”. Drept urmare, au pecetluit piatra şi-au pus strajă la
mormânt” (Matei 27, 62-66). Evangheliştii sinoptici încep descrierea evenimentului învierii
lui Hristos prin relatarea despre ducerea femeilor purtătoare de mir la mormântul lui Iisus

864
(Matei 28, 1; Marcu 16, 1-2; Luca 24, 1, 10). Sfântul evanghelist Ioan face şi el acelaşi lucru,
dar amintind numai de Maria Magdalena din numărul celorlalte femei (Ioan 20, 1).
Suntem tentaţi să vorbim mai puţin despre aceste eveniment, după ce trece
Săptămâna Luminată, însă cuvintele „Hristos a înviat!”, pe care un creştin le adresează altui
creştin, pe o perioadă de pentru patruzeci de zile, de la Înviere până la Înălţarea Domnului,
nu sunt doar un salut, ori simple vorbe fără conţinut, cu care se salută oadunare, un oaspete
official sau o persoană, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că
învierea există. Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne
străduim să ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii
viitoare se află în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă
trupurile noastre opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline
de Duh Sfânt.

BIBLIOGRAFIE‫׃‬
Despre Învierea Domnului la enciclopedia OrthodoxWiki
Motivul Invierii in afara crestinismului, 25 iunie 2010, Marc Ulieriu, Descoperă
Învierea Domnului, 18 aprilie 2006, Revista Magazin
Sarbatoarea Invierii cu familia regala, 9 aprilie 2004, Alexandru Nastase, Ana Maria
Luca, Jurnalul Naţional
Martorii Învierii Domnului, în „cărţile ascunse“, 21 aprilie 2012, Dumitru Manolache,
Ziarul Lumina
Altare închinate Învierii Domnului, 7 aprilie 2010, Alexandru Briciu, Ziarul Lumina
Lumanarea de Inviere, 3 iulie 2012, Alina T., CrestinOrtodox.ro

ÎNVIEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS, TEMEI AL ÎNVIERII NOASTRE

Prof. Munteanu Daniela, Școala Gimnazială ”Decebal” Craiova

Prof. Iliuță Anca, Școala Gimnazială ”Decebal” Craiova

Mântuitorul Hristos este întemeietorul şi conducătorul Bisericii Creştine a

săvârşit răscumpărarea sau mântuirea noastră prin cele trei chemări sau slujirii ale Sale: ca
Prooroc şi Învăţător, ca Arhiereu și ca Împărat.
Învierea Domnului este cea mai mare minune înfătuită de Iisus Hristos și totodata
și cea mai mare sărbătoare a creştinilor. Marele eveniment al Învierii Domnului este descris
de toţi evangheliștii și îl probează cu mulţimea arătărilor de după înviere. Nu toţi
evangheliștii ne vorbesc despre toate aceste probe, ei completându-se și de această dată
reciproc, însă pentru toţi este neîndoielic faptul că Mântuitorul a înviat.
Pe învierea Mântuitorului se clădește întreaga activitate evanghelică de mai
târziu, învierea este dovada cea mai evidentă a dumnezeirii Sale, este piatra de temelie a
credinţei noastre, stâlpul de boltă al bisericii creștine. Cu ea stă sau cade însăși credinţa
creștină, cum observă Apostolul Pavel (I Cor. 15, 14).

865
 Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă
dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar
un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este
clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în
acelaşi timp.
Atât de fermă, de neîndoielnică este credinţa primei generaţii de creștini că
Domnul a Înviat, încât fac dintr-însa tema centrală a propovăduirii lor. Nici unul dintre ei
nu a pus-o la îndoială. Ea le-a dat forţa de a-și înfrânge frica de autorităţile iudaice și de
mentalitatea lumii pâgâne, ostile și refrectare ideii și posibilităţii învierii din morţi. în lupta
titanică și inegală, care s-a dat atunci între grupul de ucenici, care nu aveau de partea lor
decât conștiinţa că afirmă adevărul, și autoritatea iudaică, având de partea ei toată puterea,
inclusive tortura, închisoarea și moartea , au învins cei dintâi.
Este o dovadă în plus că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar
apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din minţi şi inimi, este
cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai această dovadă devenită
convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi neîncrezători, —
în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată lumea Învierea şi
învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii.
Învierea Domnului este mărturisită de noi în ultimele articole ale Simbolului
credinţei: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.”
Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos cel înviat le-a dat încredinţarea că cele
predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie adevăruri dumnezeieşti şi trebuie
propovăduite chiar cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se cuvine să ţinem cu convingere
învăţăturile Bisericii noastre strămoşeşti ca pe adevărul în care trebuie să credem, calea pe
care trebuie s-o urmăm şi viaţa pe care trebuie s-o trăim.
Învierea Lui Hristos constituie începutul și garanţia învierii noastre: ”Dar nu!
Hristos a înviat din morţi, fiind pârgă (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un
om a venit moartea, tot printr-un om a venit și învierea morţilor. Că după cum toţi mor în
Adam, tot așa toţi vor învia întru Hristos” (I Cor. 15, 20-22).
Acest argument arată că între învierea Mântuitorului și învierea morţilor este o
dependenţă indisolubilă. Cel ce admite pe cea dintâi, trebuie s-o admită și pe cea de-a doua.
Prin învierea Sa, Domnul S-a făcut începătura învierii celor adormiţi. Astfel, Învierea
Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de Dumnezeu şi de
aproapele, al faptelor bune.

866
 OMUL ÎN LUMEA CREATĂ

Prof. Chirca Mirela–Carmen, Școala Gimnazială ”Nicoalae Romanescu” Craiova

Prof. Matei Monica, Școala Gimnazială ”Decebal” Craiova

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi în această calitate de împărat
universal, el exercită o putere suverană asupra tuturor făpturilor de pe pământ şi asupra
pământului însuşi. El a fost creat la urmă pentru a avea toată creaţia de până la el drept
locuinţă şi masă.
Ca o primă notă caracteristică a raportului dintre lumea materială şi om este că el
n-a venit într-o lume ostilă şi străină, ci într-una făcută pentru el. Armonia dintre lume şi
om nu este rezultatul unei întâmplări sau forţe oarbe, ci opera iubirii, a voinţei Creatorului.
Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu a creat lumea pentru om şi a
preconizat conducerea lumii spre scopul deplinei comuniuni cu El, în mod special prin
dialogul cu omul. Omul a fost creat ultimul ca unul care încă din clipa naşterii se cădea să fie
împărat peste supuşii săi. Lumea materială este, astfel, destinată hrănirii noastre.
Dumnezeu a creat diferitele existenţe care alcătuiesc lumea pentru folosul omului. Toate au
fost făcute spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul nostru: soarele pentru a lumina
oamenilor, norii pentru a sluji ploilor, pământul pentru belşugul roadelor, marea pentru
înlesnirea schimburilor, toate pentru om. Natura se dovedeşte un mijloc prin care omul
creşte spiritual şi îşi fructifică intenţiile bune faţă de sine şi faţă de semeni, când este
menţinută şi folosită conform cu ea însăşi. Natura e dar al lui Dumnezeu pentru om şi asta
înseamnă că ea trebuie prelucrată de „Stăpânul” naturii.
Sfântul Grigorie de Nazianz precizează că lumea este opera iubirii lui Dumnezeu
faţă de om : „Cine dă ploile, lucrarea pământului, hrana, meşteşugurile şi artele, locuinţele,
legile, statele, viaţa civilizată, apropierea şi cu cei de alt neam? De unde vine domesticirea şi
supunera unor animale şi faptul că altele sunt date spre hrană? Cine te-a făcut pe tine domn
şi rege al tuturor celor de pe pământ? Cine a dăruit toate acestea în fruntea cărora stă omul,
mai presus de celelalte vieţuitoare?”
Lumea îşi dobândeşte raţiunea numai prin om, care-i necesar. Între om şi fiinţele
neraţionale există o nevoie reciprocă, omul fiind conducătorul acestora. Puterea de
stăpânire a omului se întinde asupra întregului pământ, asupra întregii creaturi văzute,
asupra fiinţelor fără raţiune. Această stăpânire se manifestă îndeosebi asupra animalelor,
pe care Dumnezeu le aduce omului, ca să le dea nume. Chiar dacă omul e investit cu această
putere imensă, Dumnezeu rămâne totuşi Stăpânul universului, în faţa căruia omul nu se
poate sustrage. Acest fapt reiese din porunca dată lui Adam de a nu mânca din pomul
cunoştinţei binelui şi răului, ” căci „trebuia să fie o poruncă prin care să ni se pună la
încercare ascultarea. De aceea era în paradis un pom încărcat cu fructe frumoase, pentru ca,
arătând virtutea înfrânării prin abţinerea de la ceea ce-i plăcut, să fim învredniciţi pe
dreptate de cununile răbdării”.
Omul fiind însă un slujitor nerecunăscător, răzvrătit asupra stăpânului său îl
ofensează. Dumnezeu îl destituie atunci din puterea sa, îl privează de împărăţia sa. De aceea
a fost izgonit din rai, a pierdut acea vieţuire fericită şi a ajuns rău, nu din constrângere, ci
din nesocotinţă. A păcătuit pentru că a întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din
pricina păcatului, «că plata păcatului este moartea» (Rom. VI, 23)”. Luându-i-se stăpânirea

867
deplină de mai înainte, Dumnezeu face dovadă de bunătate prin care omul să devină smerit,
iar atunci când este restabilit în „dreptate”, el îşi redobândeşte vechea putere şi fiarele
sălbatice îşi recunosc inferioritatea faţă de el. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Pavel, care,
muşcat de viperă n-a suferit nici un rău.
Alterarea chipului lui Dumnezeu în om poate fi corectată şi apoi eliminată printr-
un stăruitor şi îndelungat proces de educaţie, de desăvârşire, în care rolul principal revine
harului divin, raţiunii şi credinţei. Efortul continuu în această direcţie duce la asemănarea
cu Dumnezeu, trăind în dragoste şi făcând să lucreze dragostea. Iubirea lui Dumnezeu e aşa
de mare că nu vrea să constrângă pe om.
Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu tinde să ajungă la asemănarea cu
Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu are o activitate creatoare şi permanentă, trebuie să aibă şi
omul o activitate creatoare şi permanentă. Munca devine inerentă omului şi imperativ
pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, ceea ce nu se poate realiza decât prin efort
continuu şi progres din partea omului.
Prin muncă, omul este colaboratorul lui Dumnezeu. Natura, ca dar al lui
Dumnezeu, e făcută astfel că multe din cele necesare omului se obţin printr-o prelucrare
din partea lui, iar în această prelucrare un loc important îl are imaginaţia, continuu
creatoare. Omul se dovedeşte prin aceasta „stăpânul naturii, iar prin munca sa obţine
mijloacele necesare nu numai pentru sine, ci şi pentru semenii săi. Munca, condusă de
gândire, este o virtute principală care creează comuniunea între oameni. Ea poartă astfel
semnul iubirii între oameni, iar prin caracterul ei obositor, ascetic, îi spiritualizează.
Dumnezeu pretinde şi conlucrarea forţelor naturii şi colaborarea omului. Dacă la
crearea lumii, Dumnezeu n-a avut nevoie de colaborarea omului, în schimb la lucrarea de
guvernare, de perfecţionare şi de mântuire a ei, omul devine colaboratorul lui Dumnezeu.
Participând la activitatea lui Dumnezeu, omul devine un împreună-creator cu Dumnezeu.
Lumea a fost creată bună: „Şi a văzut Dumnezeu că este frumos” (Fac. I, 8),
frumosul aici arată ceea ce-i făcut în chip desăvârşit şi serveşte bine scopului pentru care a
fost făcut. Dar lauda cuvenită o va aduce şi când va fi sfârşit de creat întreaga lume (Fac. I,
31).
Dumnezeu nu numai că a creat făpturile, ci veghează asupra lor şi după ce le-a
creat: „Că Dumnezeu plouă peste drepţi şi peste nedrepţi şi răsare soarele său peste cei răi
şi peste buni (Prov. III, 27).
Greşeala primilor oameni a constat formal într-un act de neascultare, iar prin
acest act s-au rupt interior de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El. Socotind că prin aceasta
îşi afirmă libertatea, autonomia, de fapt a fost începutul închiderii egoiste a omului în sine
şi prin acest fapt a devenit sclavul său. Omul e liber numai dacă e liber de sine pentru alţii,
în iubire.
Luându-i-se stăpânirea deplină de mai înainte, Dumnezeu face dovadă de
bunătate prin care omul să devină smerit, iar atunci când este restabilit în „dreptate”, el îşi
redobândeşte vechea putere şi fiarele sălbatice îşi recunosc inferioritatea faţă de el.
Alterarea chipului lui Dumnezeu în om poate fi corectată şi apoi eliminată printr-un
stăruitor şi îndelungat proces de educaţie, de desăvârşire, în care rolul principal revine
harului divin, raţiunii şi credinţei. Asemănarea este întregul drum de dezvoltare a chipului,
prin voinţa omului stimulată şi ajutată de harul lui Dumnezeu. Hristos a restabilit chipul,
sau a aflat chipul pierdut, cumpărându-l cu preacinstitul sânge al Său.

868
 OBICEIURI DE PAŞTI

Prof. înv. primar Paraschiva Daniela

Şcoala Gimnazială Bobiceşti- Olt

Perioada de dinaintea Sfântului Paşte, numită şi Săptămâna Patimilor, săptămâna

sfânta şi binecuvântată, când credincioşii se pregătesc să primească lumina Învierii, este
presărată cu frumoase rânduieli şi obiceiuri străvechi, care trebuie ţinute din Duminica
Floriilor – momentul intrării lui Iisus în Ierusalim – şi până la răstignirea Sa, în Vinerea
Mare. E bine să mergem la Deniile din fiecare zi ale Săptămânii Mari, unde pe lângă slujbele
speciale, se ţin predici pentru sufletele noastre şi pentru iertare de păcate. Săptămâna
Patimilor se încheie cu noaptea Învierii. Altă tradiţie spune în Săptămâna Mare e bine ca
toţi credincioşii să ierte şi să se împace cu cei cu care au fost în duşmănie.
În noaptea de Înviere creştinii merg la biserică să ia „lumină”. Preotul va aprinde
o lumânare şi va da lumina fiecărui creştin venit. La miezul nopţii, preotul va ieşi din
biserică şi va chema credincioşii cu îndemnul "Veniţi de luaţi Lumină!". În multe locuri,
Lumina este împărţită credincioşilor împreună cu bucăţele de pâine stropite cu vin,
denumite Paşte. După ce lumânările oamenilor sunt aprinse, alaiul avându-l în frunte pe
preot înconjoară biserica de trei ori, cântând "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe
moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Apoi, se intră din nou în biserică,
unde continuă slujba . Cu lumânarea aprinsă , oamenii se întorc acasă, după slujba de la
miezul nopţii, aducând lumina si binecuvântarea Domnului în fiecare casă. În dimineaţa de
Paşti, după ce credincioşii vin de la Biserică cu lumânarea aprinsă nu au voie să intre în
casă până nu se culege din grădină iarbă verde şi se pune pe scările casei. Lumânarea de
Înviere este un simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, al luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului.
La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă , la fel ca
şi apa , are un rol purificator. Multe din credinţele populare sunt respectate cu sfinţenie şi
azi in satele româneşti. Dau exemplu doar câteva :
- în ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros,
vei avea ghinion, viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va prinde
ploaia ori de câte ori vei vrea să lucrezi câmpul.
- lumânarea de la Înviere trebuie păstrata în casă şi aprinsă în caz de boală,
calamităţi naturale, supărări.
- în dimineaţa Paştelui e bine să priveşti prima dată într-o cofa cu apă neîncepută.
Se spune că vei avea vederea buna în restul anului.
- un alt obicei spune că e bine să te speli pe faţă cu apa neîncepută dintr-o cană
nouă, în care ai pus un ou roşu, unul alb, un bănuţ de argint şi un fir de iarbă verde, semne
ale sănătăţii, prosperităţii şi sporului în toate.
- în ziua de Paşti nu se mănâncă oul cu sare, se spune că transpiri tot anul.
- Pasca, crucea de pe ea sau anafura sunt considerate de leac, de aceea se
păstrează bucăţi din ele peste an.
- cocoşul sfinţit de Paşti se credea a fi o sursă de belşug, sănătate şi dragoste. În
vechime oamenii aduceau cocoşi la slujba de Înviere, pe motiv că aceluia căruia îi va cânta

869
primul cocoşul în acea noapte va avea noroc tot anul. Apoi cocoşii erau daţi de pomană
săracilor.
- la masa de Paşti e bine să mănânci mai întâi un ou, se crede că acesta aduce
sănătate, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum peştele şi uşor ca pasărea;
- cu cine ciocneşti ouăle vopsite în ziua de Paşti, te vei întâlni în lumea cealaltă;
- dacă păstrezi un ou roşu 40 de zile după Paşti şi nu se strică, vei avea noroc tot
anul.
- de Paşti se aşează o bucăţică de fier sub prag , că o protecţie pentru casă;
- dacă prima persoană care îţi intră în casă este bărbat, vei avea noroc tot anul;
- de Paşti, există credinţa că cerurile se deschid, permiţând sufletelor celor morţi
să se întoarcă acasă, pentru a-şi proteja rudele dragi;
- se spune că cei ce mor în duminică de Paşti sunt scutiţi de Judecata divină,
sufletele lor ajungând direct în rai;
- copiii născuţi de Paşti sunt binecuvântaţi, având o viaţa luminată şi presărată cu
noroc.
După slujba de Înviere, se dă dezlegarea la dulce, care marchează încheierea
postului, astfel că merindele sfinţite vor putea fi mâncate. După slujba de Înviere de la
biserica, toţi membrii familiei se aşează la masă si gustă mai întâi din pasca sfinţita. Apoi se
ciocneşte câte un ou şi se închină un pahar de vin. De pe masa de Paşte nu trebuie sa
lipsească ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapa verde si ridichi, drobul si friptura de
miel, pasca umpluta cu brânză sau smântâna. Se spune ca trebuie sa ţii minte prima
persoana cu care ai ciocnit de Paşte, astfel, daca te vei rătăci si iţi vei aduce aminte de aceea
persoana, vei găsi şi drumul. În prima zi de Paşte există câteva interdicţii care nu trebuie
încălcate. În aceasta zi nu este permisa plecarea din sat, nu se matura prin casa, nu se
pregăteşte mâncare, iar masa nu se ridica timp de trei zile. In ziua de Paste, după masa de
prânz, toata comunitatea se strânge in curtea bisericii pentru a ciocni ouă, pentru a bate
toaca si pentru a trage clopotele. Dacă prima zi de Paşte este sărbătorită in familie, a în a
doua zi finii se duc în vizita la naşi, cu colaci, pasca si oua roşii.
Tot de Paşti, credincioşii aprind lumânări pe mormintele celor dragi, se aduc
bucate care sunt date de pomană celor sărmani. Duminică, spre prânz, credincioşii sunt
aşteptaţi la biserică pentru slujba cunoscută ca "A doua Înviere". În a doua zi de Paşte, în
Oltenia feciorii stropesc cu apa sau parfum fetele pe care vor să le ducă în faţa altarului.
Poporul român are obiceiuri specifice fiecărei sărbători dar, din păcate, tinerii nu
le cunosc pentru că ele sunt păstrate îndeosebi la sate. Fiecare dintre noi putem duce mai
departe aceste tradiţii, făcându-le cunoscute în primul rând copiilor noştri şi apoi elevilor.

Bibliografie:
* Ghinoiu Ion”, Mica enciclopedie de tradiţii româneşti”, Editura Agora, 2008
* Marienescu Anastasie”, Sărbătorile şi datinile române vechi”, Editura Saeculum,
2005

870
 CREDINȚE, TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTI IN ZONA CAMPULUNGULUI
MOLDOVENESC

Autori: Prof. Lungeanu Cătălin - Școala Gimnazială Sadova, județul Suceava

Prof. înv. primar Lungeanu Ioana Mihaela - Școala Gimnazială ”Dimitrie Gusti”
Fundu Moldovei, județul Suceava

Ceea ce caracterizează zona Câmpulungului Moldovenesc (care cuprinde orașul

propriu-zis și comunele învecinate Vama, Vatra Moldoviţei, Moldoviţa, Argel, Sadova,
Pojorâta, Fundu Moldovei, Breaza, Moldova Suliţa și Izvoarele Sucevei) este bogăţia
obiceiurilor tradiţionale legate de spiritualitatea oamenilor locului. Printre obiceiurile
tradiţionale, cele ale sărbătoririi Învierii Domnului au un caracter deosebit datorită
splendorii și bogăţiei manifestărilor cultural-religioase.
Credinţa, obiceiurile şi tradiţiile specifice sărbătorii de Paște sunt bine
reprezentate și păstrate. Pregătirile pentru marea sărbătoare încep chiar înainte de Postul
Mare, când gospodinele pregătesc vasele pentru pregătirea bucatelor de post. În timpul
postului, se acordă o atenţie sporită spiritualităţii prin rugăciune și fapte bune, dar și de
îngrijire corporală prin abţinerea de a consuma carne, lapte și ouă.
Duminica Floriilor, deschide săptămâna cea mai importantă pentru pregătirile de
Paşte, Săptămână Mare, de după cele 40 de zile de post. Denumită și Săptămâna Patimilor
este o perioadă pentru purificare spirituală înainte de Paști. În aceste zile se desfășoară
slujbele Bisericii în memoria ultimilor zile ale lui Hristos pe pământ înainte de răstignirea
și învierea Sa. În această zi, la Biserică se sfinţesc ramuri de salcie - "mâţâșorii" –care încep
să înmugurească. Ramurile cu "mâţișori" sunt duse acasă și puse la poartă, ușă și icoane
pentru bunăstare în gospodărie și, de asemenea, pentru ca fetele să aibă noroc în dragoste,
sau pentru îmbunătăţirea vederii celui suferind.
În Sâmbăta Paștelui se fac toate mâncărurile care vor fi puse pe masă în cinstea
Învierii Domnului.
În Săptămâna Mare, în toate localităţile zonei Câmpulung Moldovenesc se
încondeiază (împiestresc) ouă. Împiestrirea ouălor solicită multă măiestrie și imaginaţie
creatoare, formele pictate având motive dintre cele mai variate: motive animale, vegetale,
casnice și de câmp, dar mai ales motive cu tentă religioasă: crucea, mănăstirea, steaua. În
Obcinele Bucovinei, pe lângă vopsire, se practică fie încondeierea cu pensula sau chișita, fie
„împistritul” folosindu-se ceara.
Tot atunci se pregătesc felurite copturi, în mod special „babele”, cozonaci cu
forme deosebite și umpluţi cu nucă, rahat şi stafide. „Babele” sunt duse la slujba de Înviere
pentru a fi sfinţite.
În noaptea Învierii, oamenii participă la slujba religioasă de la Biserică. Punctul
culminant al Paștelui este Învierea - ceremonia religioasă când se dă de către preot
tradiţionala lumină, de la care aprind lumânări toţi credincioşii, şi se continuă cu ritualul
slujbei liturgice. Momentul Învierii – de obicei la ora 12 noaptea - este marcat prin
pocnituri produse de felurite instrumente artizanale confecţionate de băieţi.
În zorii zilei de Duminică, oamenii vin la Biserică, aprind lumânări și așteaptă ca
preotul să sfinţească și să binecuvânteze coșul tradiţional în care se află pasca, un cozonac

871
copt într-o formă specială numită ”babă”, ouă roșii și împiestrite, șuncă, brânză, bani, flori,
pește afumat, sfeclă roșie cu hrean, prăjituri.
În dimineaţa zilei de Paști, fiecare membru al familiei se spală pe faţă cu apă
"neîncepută", în care este pus un ou roșu și o monedă. Se gustă apoi din anafura adusă de la
Biserică, după care membrii familiei stau la masă. Masa festivă este deschisă de către cel
mai vârstnic bărbat al familiei care ciocnește un ou roșu cu soţia sa, apoi ciocnește cu
ceilalţi. Înainte de a ciocnitul ouălor se spune "Hristos a înviat" și partenerul răspunde
"Adevărat a înviat”. Masa de Paşti include preparate din carne de miel, cozonac umplut cu
rahat, mac sau nucă, prăjituri făcute în casă.
În după - amiaza primei zi de Paște, copiii și tinerii se adună în curtea Bisericii
pentru a ciocni ritual ouă roșii, pentru a bate toaca și clopotele.
Un obicei străvechi este și „umblatul după ouă” mai ales în a doua şi a treia zi de
Paşti, de către copii. Aceștia, îmbrăcaţi cu haine noi, pleacă în grupuri mici pe la vecini, rude
și cunoștinţe, unde primesc ouă roşii.
Prima săptămână de după Paști este numită și Săptămâna Luminată. Ritualul
ouălor ciocnite se prelungeşte în toată Săptămîna Luminată, până la Rusalii. În această
săptămână există superstiţia că cine moare e fericit căci ar merge direct în Rai, fără să mai
fie judecat. În tot acest timp, oamenii se salută cu urarea ''Hristos a Înviat'' şi de la Înălţare,
''Hristos S-a Înălţat'', urmată de răspunsul ''Adevărat a Înviat'' şi ''Adevărat S-a Înălţat''.
Toate aceste credinţe, tradiţii şi obiceiuri arhaice care se păstrează în continuare
definesc spiritualitatea câmpulungeanului, completând și dând o notă de spectaculozitate
practicilor religioase creștine.

TRADIŢII PASCALE ÎN CÂINENI – VÂLCEA

"Dacă Hristos a înviat şi noi vom învia" (Sfântul Apostol Pavel)

EDUCATOARE AVRAM MARIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CÂINENII MARI

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de
peste an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştelor sau Învierea
Domnului.Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai
plăcut, când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post
îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi
cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială .
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment
copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea
Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă
începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea.. Exemplul cel mai

872
grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroşilor creştini care iau parte la această
sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în
case.
Fiecare zi din „Săptămâna Mare” are o semnificaţie aparte şi păstrează vii
tradiţiile strămoşeşti.
„Săptămâna Mare”, sau „Săptămâna Patimilor”, cum mai este ea cunoscută, este
încărcată de durerea şi chinurile prin care Mântuitorul a trecut de când a fost trădat de
Iuda, la arestarea, umilirea şi răstignirea pe cruce, până la moartea şi apoi învierea sa, o
perioadă care începe cu Duminica Floriilor şi ţine până la Sâmbăta Mare. În această
perioadă este bine ca toţi credincioşii să ierte şi să se împace cu toţi cei cu care au fost în
duşmănie.
Multe dintre tradiţiile şi obiceiurile care se petrec în aceste zile în lumea satului
vâlcean, conform tradiţiei şi calendarului popular, se mai practică şi astăzi în satele
comunei Câineni.
Sâmbăta Mare este cea a pregătirii pentru bucuria Învierii, care se săvârşeşte la
miezul nopţii. Mâncarea este preparată în această zi..
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc
din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o lumânare
şi pornesc către biserică.
Serviciul divin se desfăşoară afară, iar când preotul rosteşte „Christos a înviat!”
toţi cei prezenţi la acest serviciu religios răspund „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e
recunoaşterea tainei Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la
Înălţarea Domnului
Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să
ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află
în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre
opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt.

PERSPECTIVE ATEMPORALE ALE EXISTENȚEI UMANE

Einholcz Monica, Școala Gimnazială Nr. 1 Negrești-Oaș

Moldovan Adela, Liceul Teoretic, Negrești-Oaș
Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să sărbătorim din nou, și în acest an, în liniște
și pace, Ziua Învierii, potrivit rânduielilor din vechime statornicite, în prag de Duminică
dimineaţa, în chiar momentul în care, la vremea lui, s-a petrecut extraordinarul eveniment.
Știm din cele scrise de cei patru evangheliști toate amănuntele în legătură cu minunea
Învierii și credem că ea s-a petrecut întocmai așa. Iisus a murit pe cruce, a fost îngropat și
după trei zile a înviat.
Patimile, moartea și Învierea au fost înscrise în destinul pământesc al lui Iisus,
din momentul în care Tatăl a hotărât trimiterea Lui pe pământ, în trup omenesc la fel cu al
nostru, ca să ia asupra Lui păcatele noastre și să ne repună în demnitatea cea dintâi, de fii
iubiţi ai lui Dumnezeu. Acestea toate le-au fost descoperite profeţilor Vechiului Testament

873
și ei au scris despre ele. Iisus însuși le-a cunoscut dinainte, spunând mereu ucenicilor Săi,
că toate trebuiau să se împlinească așa cum fuseseră rânduite.
Evenimentul Învierii a ajuns până la noi prin martorii care L-au văzut înviat, care
L-au văzut cu ochii lor și ne-au lăsat mărturii scrise despre acesta, sub semnătură, în
documente incontestabile, în scrierile Noului Testament. Și nu un singur martor, ci mai
mulţi, toţi depunând aceeași mărturie, fermă, neîndoielnică, emoţionantă, convingătoare.
Iisus însuși a profeţit despre Sine. Și-a anunţat patimile, moartea și Învierea când
încă era în viaţă, și nu o singură dată. A ţinut anume să se știe că vine să se înscrie într-un
plan al lui Dumnezeu cu lumea și că, în cadrul acestui plan, El are de străbătut niște etape
dinainte stabilite, la care va fi supus de oameni, și pe care El le cunoștea. Descoperind
apostolilor aceste etape, înainte de a se petrece ele, a vrut să le dea încredinţarea că totul se
face cu voia lui Dumnezeu, și că toate sunt cu rost, că El, cel care profeţește despre Sine,
este cu adevărat trimis de Dumnezeu, că tot ce spune și face, și tot ce se întâmplă cu El, este
rânduit de Sus, așa că atunci când toate se vor împlini, să aibă și mai mult convingerea că
sunt și ei incluși în planul lui Dumnezeu, să capete tărie în credinţă, hotărâre în asumarea
misiunii ce urma să li se încredinţeze și curaj în împlinirea ei.
Tot ce le-a spus Iisus dinainte s-a întâmplat întocmai. Și vânzarea, și prinderea, și
procesul religios, și trimiterea în faţa romanilor ca instanţă civilă, și condamnarea, și
batjocura, și bătaia, și scuipările, și răstignirea și moartea. Și Învierea! Hristos a înviat din
morţi.
Vestea Învierii a ajuns până la noi și va fi propovăduită în vecii vecilor. Pentru că e
veste de bucurie, cheie de destin, ușă spre eternitate, răspuns la marile întrebări despre
lume și despre noi înșine, răspuns bun la marea noastră sete de viaţă, de existenţa veșnică.
De aceea, Ziua Învierii este Ziua Bucuriei. De aceea Biserica ne cheamă ca în ziua aceasta
unul pe altul să ne îmbrățișăm, să uităm tot ceea ce ne desparte și să redevenim fraţi, căci
suntem fiii aceluiași Tată ceresc. Să iertăm tot ce ne-am greșit unii altora și să refacem
comuniunea dintre noi.
De aproape douăzeci de veacuri în această vreme a anului, la mijloc de primăvară,
creștinii își amintesc unii altora, își vestesc în grai de sărbătoare, copleșiţi de bucurie și
entuziasm, că „Hristos a înviat”! atât de mare a fost evenimentul, atât de neașteptat, atât de
încărcat de noutate, încât a rămas nou, minunat și extraordinar pentru toate generaţiile de
creștini de mai târziu, tot așa cum fusese și pentru martorii contemporani. Până atunci
lumea trăise sub semnul morţii ireversibile, tragice, a morţii ca plecare fără întoarcere, ca
trecere în neant, a morţii ca ieșire din orice relaţie pentru vecii vecilor cu lumea, cu rudele,
cu prietenii și chiar cu Dumnezeu. Dincolo de pragul morţii nimeni nu mai vedea nimic.
Învierea lui Hristos a adus răspuns la marea întrebare pe care și-o puneau atunci, și și-o
pun și astăzi toţi oamenii: Ce se întâmplă cu noi după moarte?. Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, prin Învierea Sa din morţi, a răspuns la această întrebare: Nu se termină totul
prin moarte. Trupurile se duc în pământul din care au fost alcătuite, iar sufletele trăiesc mai
departe, pentru că au fost create de Dumnezeu să fie nemuritoare.
Cântăm cu bucurie nestăpânită, repetată și iar repetată: „Hristos a înviat cu
moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”! În loc de orice salut,
transmitem fraţilor cu care ne întâlnim, marea veste: „Hristos a înviat”, și ne-o confirmă cu
același entuziasm: „Adevărat a înviat!” Răspunsul este o mărturie de credinţă.

874
 Prin Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos și-a dovedit dumnezeirea și a dovedit, în
același timp, că Dumnezeu are stăpânire și putere asupra vieţii și a morţii. Învierea Sa ne-a
fost oferită ca argument pentru propria noastră nemurire, căci dacă El, Dumnezeu întrupat
și om ca fiecare dintre noi, a înviat, înseamnă că fiecare dintre noi va învia.
În planul cel veșnic al lui Dumnezeu era prevăzută Învierea lui Iisus Hristos în
fapt, după o moarte, controlată, adevărată, și după o îngropare și o ședere de trei zile într-
un mormânt adevărat, în care să fie îngropat în văzul lumii. Iisus trebuia să moară în văzul
tuturor și să învieze, de asemenea, în văzul tuturor, cu martori care să spulbere orice
îndoială asupra minunii. Iisus trebuia să-și încoroneze propovăduirea și să-și sacralizeze
învăţătura, să arate că vine direct de la Dumnezeu, printr-un fapt extraordinar, și acesta nu
putea fi altul decât propria Sa înviere din morţi ca să demonstreze că sufletul este
nemuritor, că Dumnezeu este stăpân al vieţii și al morţii, și că EL însuși era Fiul lui
Dumnezeu.
Fără o asemenea faptă, ucenicii nu L-ar fi crezut Dumnezeu și L-ar fi uitat repede,
chiar dacă L-au iubit foarte mult și chiar dacă Învăţătura Lui i-a fascinat. Fără o asemenea
faptă, nici învăţătura, nici amintirea Lui n-ar fi ajuns până la noi. Ar fi rămas precum
învăţăturile altor filozofi moraliști, interesantă, înaltă, dar omenească. Fără Învierea lui
Hristos din morţi creștinismul n-ar fi existat, nu s-ar fi răspândit, n-ar fi murit nici un
martir pentru el, Biserica nu s-ar fi întemeiat și n-ar fi durat până astăzi.
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă
dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar
un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este
clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în
acelaşi timp. Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici că Cel mărturisit mai înainte de ei
a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat,
lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai
această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători,
indecişi şi neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui
în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă Hristos n-a
înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I
Corinteni 15, 14).
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la
gură şi uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din
Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face,
amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale.
Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi. Acest foc imaterial de
culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă este aşteptat cu toate luminile stinse. El
apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt aprinzând candela aşezată
special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două mănunchiuri de câte 33 de
lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă Lumina Sfântă miilor de pelerini care
aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează şi de unul singur, strălucind ca un
fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în biserică, precum şi lumânările unora
dintre pelerini.Acest eveniment se petrece în fiecare an în faţa a mii de martori vizuali. Nu
poate fi negat de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea
credinţei în Dumnezeu.

875
 Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De
aceea Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când
l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie
a acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi şi de credinţe şi superstiţii legate de ciclul
anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti. . Sărbătorile Paştelui şi Crăciunului sunt o
experienţă religioasă deosebită pentru pelerini, fie români sau străini, aducând la suprafaţă
multitudinea de obiceiuri şi tradiţii foarte bine.
În joia mare se vopsesc ouăle și se pregătește pasca. Ouăle roşii simbolizează
mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa. De aceea atunci când se sparg
ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste
formule se pot folosi ca formule de salut timp de patruzeci de zile, până la Înălţarea
Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea
roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obişnuieşte să se picteze
ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate, muncite,
picate (cu ceară) etc. Circulă şi numeroase legende despre ouăle roşii. În unele, Maica
Domnului, hăituită, fie face ouă roşii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe
urmăritori, fie transformă pietrele pe care le aruncau aceştia în ouă roşii. Altă legendă
povesteşte că, la răstignirea lui Hristos, Sfânta Maria pune un coş cu ouă sub cruce ca să-i
îmbuneze pe soldaţi, iar acestea sunt înroşite de sângele Mântuitorului. Se mai spune că
atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roşii. O
altă legendă povesteşte că vestea Învierii lui Iisus a fost primită cu neîncredere de unii: o
precupeaţă care vindea ouă în piaţă a zis că ea va crede doar atunci când ouăle se vor
înroşi, iar ouăle s-au înroşit pe loc. Ouăle simbolizează şi reîntinerirea, primăvara. Ouăle
împodobite sau colorate erau dăruite primăvara, ca simbol al renaşterii, încă din era pre-
creştină. În Egiptul antic, oul era simbolul legământului vieţii şi reprezenta totodată sicriul
ori camera mortuară. În tradiţia populară românească, ouăle de Paşti sunt purtătoare de
puteri miraculoase: vindecă boli, au capacităţi protectoare. Pasca este o prăjitură specifică
Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi aluat împletit pe margini, umplută cu
brânză de vaci. În momentul în care se pune în cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii
cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea ei există o legendă care spune că, în timp ce
predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte generos. Acesta le-a pus
în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine pentru drum. Apostolii l-au întrebat pe Iisus când
va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci când vor găsi pâine în traistă. Au căutat şi au găsit
pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă pască de Paşti.
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru. Se
mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va
ploua va fi un an secetos. Un alt obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori
în această zi, aşa cum Ioan Botezatorul boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot
parcursul anului.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a fi sfinţite
876
în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de
Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti precum şi
flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după amiaza zilei
de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou. Cel mai
important moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima
persoană care urmează să fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viaţa. În
noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor aprinde din
lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii,
al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului ignoranţei. Unii
obişnuiesc să păstreze restul de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au
vreo problemă gravă. O credinţă răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând
cu noaptea Învierii, porţile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedaţi în
timpul Săptămânii Luminate ajung cu siguranţă în rai.

Păstrători ai unor valori etno-culturale autentice, oşenii au reuşit să transmită din

generaţie în generaţie ceea ce are mai de preţ un popor: limba, portul şi datinile
strămoşeşti. Ţara Oaşului a devenit celebră prin portul popular, prin arta, muzica şi dansul
specific oşenesc, care se desfăşoară privirilor în special cu ocazia unor evenimente
deosebite: nunţi, hore, şezători, sâmbre, lăutul torturilor şi alte sărbători. În majoritatea
localităţilor din Oaş există obiceiul ca, în fiecare an, de Paşti, fetele să-şi confecţioneze sau
să-şi achiziţioneze un nou costum popular cu care vor merge la biserică, dar şi la danţ.
A doua zi de Paşti, în unele localităţi din Ţara Oaşului există obiceiul ca finii să
meargă în ospeţie la naşi ('nănaşi'), finii ducând naşilor un colac frumos ornamentat
('împistrit') şi un ol cu vin. De asemenea, mai există obiceiul ca în ziua de Paşti, imediat
după sfinţirea păştilor, feciorii şi fetele să alerge cu pasca pentru a ajunge primii acasă în
speranţa că se vor căsători în anul acela. Se mai presupune că, cel care va ajunge primul
acasă va avea noroc, va fi cel dintâi în sat, îi va merge bine tot anul şi nu se vor lega bolile de
el.
Lunea Paştelui în Transilvania îi transformă pe băieţi în adevăraţi 'pelerini' pe la
casele fetelor, unde merg cu udatul. Băieţii se adună în cete şi pornesc pe la casele fetelor
pentru a le stropi.Obiceiul are la bază legenda fetei creştine şi a fetei păgâne. Aceasta spune
că într-o zi o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată
păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata
creştină i-a explicat celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre binele creştin şi a
îndemnat-o să se creştineze. Păgâna i-a spus atunci că se creştinează numai dacă îi
dovedeşte că există Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu. Minunea s-a întâmplat, iar
cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă. Se
spune că de la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat de Paşte. Indiferent de poveştile
care îi stau la bază, obiceiul e vechi de sute de ani şi e practicat nu numai în satele din
Transilvania, dar şi la oraşe, de bărbaţi de toate vârstele. Dimineaţa pornesc la udat cei
mici, care conform tradiţiei sunt răsplătiţi cu ouă roşii şi prăjituri.Un alt obicei este ca
feciorii din sat să ia cu ei o găleată cu apă şi să meargă acasă la fetele nemăritate. Dacă le
găsesc dormind, toarnă găleata pe ele. Se crede că fetele care sunt udate se vor mărita în
curând.
Deși această sărbătoarea reprezintă pentru toti românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătorește oarecum diferit în regiunile României.
877
 Sărbătoarea Învierii Domnului să ne încălzească inimile, să ne lumineze minţile,
să ne binecuvinteze viaţa cu darurile ei cele bogate, reînnoindu-ne credinţa în Cel care
„pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuier a pătimit și s-a îngropat și a înviat a treia
zi, după Scripturi”. Să-i vestim cu încredinţare neîndoielnică scularea Sa din morţi,
anunţându-ne unul altuia cu bucurie, după tradiţia ajunsă până la noi din chiar dimineaţa
Învierii, când minorosiţele și apostolii, plecând de la mormântul gol, spuneau cu bucurie
tuturor celor pe care-i întâlneau, că „Hristos a înviat”!
Nistor Laurenţiu- Învierea Domnului-adevăr fundamental
Plămădeală Antonie- 1989, Cuvinte la zile mari, Tipografia Eparhială Sibiu
Radu Melania- Paștele- Sărbătoarea Învierii, a miracolului, a luminii

FREAMĂT DE SĂRBĂTOARE

Prof. înv. preșcolar Pavel Ana

Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” Roman

Paștele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinătăţii. Sfintele
Paști - marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din Săptămâna Mare
readuc echilibrul și armonia creștinilor. Farmecul deosebit al acestei mari sărbători este
dat, atât de semnificaţia religioasă, cât și de tradiţiile și simbolurile pascale: oul vopsit,
masa cu mâncăruri tradiţionale, slujba de sâmbătă seara în cadrul căreia creștinii primesc
lumina sfântă. Sărbătoarea Învierii Domnului vine odată cu primăvara pentru a ne aduce
Lumina cea Sfântă care să ne încălzească sufletele, să ne facă mai buni, mai iertători și mai
înţelegători. Paștele este o sărbătoare care unește familia și este un bun prilej de bucurie,
speranţă, iertare și credinţă în mai bine. În fiecare an sărbătorim Paștele, însă, de fiecare
dată ne bucurăm de venirea lui ca și când ar fi prima oară. Sărbătoarea Învierii Domnului
este foarte importantă pentru fiecare dintre noi, de la mic la mare, iar noaptea Sfintelor
Paşti este aşteptată cu emoţie, tocmai pentru că şi pregătirea pentru această Sărbătoare
este una pe măsură. Copiii sunt în al noulea cer pentru că se înnoiesc, pentru că vor sta cu
părinţii până târziu în biserică în noaptea de Înviere, pentru că imediat dupa Înviere vor
ciocni ouă roșii și se vor înfrupta din cozonaci. Chiar dacă, de-a lungul anului, copiii și
tinerii sunt mai puţin prezenţi la slujbele religioase, de Paști, curtea bisericii devine
neîncăpătoare. Frumoși, îmbrăcaţi în haine noi, așteaptă emoţionaţi, cu lumânările în mâna,
să ia Lumina Sfântă. Pentru ca tradiţia de a merge la biserică și de a fi un bun creștin să
poată dăinui în timp, trebuie ca noi, educatorii și părinţii să sădim, în sufletele copiilor
noștri dorinţa de a fi religioși, respectând tradiţia strămoșească. Vârsta copilăriei
reprezintă terenul cel mai bun pentru a semăna cuvântul lui Dumnezeu, deoarece este un
teren curat. Pentru un copil de vârstă preșcolară, semnificaţia Paștelui este mai greu de
înţeles. De aceea, pentru a-i introduce pe copii în spiritul sărbătorilor pascale, putem folosi
Biblia pentru copii sau cărţi care povestesc, pe înţelesul lor, exact ce s-a întâmplat de Paște,
putem implica copiii în vopsitul ouălor de Paște, timp în care le putem istorisi legenda
înroșirii ouălor, semnificaţia vopsitului ouălor. A merge cu copilul la biserică și a trăi

878
împreună liniștea și pacea sufletească înseamnă a-i oferi câteva clipe de comuniune cu
divinitatea, înseamnă sensibilizarea lui și pregătirea pentru înţelegerea semnificaţiei
sărbătorilor pascale.
În grădiniţă, Sărbătoarea Învierii Domnului este așteptată de cei mici cu mare
placere. Dorinţa copiilor de a afla cât mai multe lucruri despre sărbătoarea Paștelui poate fi
punctul de plecare în iniţierea unui proiect cu această tematică. Exemple de activităţi ce pot
fi planificate: participarea la activităţi gospodărești, participarea la o scurtă slujbă
religioasă pentru a lua Sfânta Împărtășanie, realizarea unor lucrări artistico-plastice,
învăţarea de rugăciuni și poezii religioase, lecturi și convorbiri pe aceasta temă,
încondeierea ouălor, realizarea unor suporturi pentru ouă, realizarea de felicitări sau
ornamente pentru Paști, etc.
Familiarizarea copiilor cu semnificatia sărbătorilor creștin-ortodoxe îi determină
pe copii să fie mai buni, mai cinstiţi, mai iubitori, mai prietenoși și le cultivă sentimente de
dragoste, respect și dăruire. Paștele este o ocazie minunată de a fi împreună în familia
extinsă, cu bunici, cu părinţi, cu rude dragi, de a trimite gânduri de recunoștinţă, mulţumire
și slavă către Dumnezeu care și-a jertfit Fiul pentru ca noi să fim mântuiţi de păcate.

SIMBOLURI PASCALE

Prof. Minea Alexandra-Elena, CTAM ”C. Brâncuşi”

Sărbătoare a luminii şi bucuriei, care marchează miracolul Învierii Domnului Iisus

Hristos, Paştele este una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care ne
readuce echilibrul, armonia şi apropierea de familie. Dumnezeu este fidel faţă de creaţia sa,
chiar dacă omul devine infidel. Creatorul s-a manifestat şi se manifestă ca salvator: El
conduce din întuneric la lumină, din sclavie în libertate, din păcat la reconciliere, din
moarte la viaţă, din ţara sclaviei pe pămîntul făgăduinţei.
Fiind una dintre cele mai importante sărbatori creştine Sarbatoarea de Paşte este
asociată cu o serie de simboluri traditionale. Fiecare dintre aceste simboluri sunt legate de
Răstignirea şi Învierea Domnului Iisus Hristos. Sărbatoarea de Paşte este cea care vesteşte
şi venirea primăverii şi astfel principalele simboluri de Paşti sunt legate şi de fertilitate,
puritate şi pace.
Oul
Ouale de Paşti semnifică victoria binelui asupra răului şi au fost recunoscute ca
un simbol al vieţii şi al fertilităţii.Tradiţionalele ouă vopsite în culoarea roşie simbolizează
sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii. Conform legendei se spune
că Maica Domnului, care venise sa-si planga fiul rastignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi
acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Oul are trei părţi, vârful,
care reprezinăa capul, partea opusă, care se numeşte dosul şi partea laterală, numita şi
coastele. Se spune că ouale se cionesc după o anumita regulă şi anume în prima zi de Paşte
este bine să ciocneşti numai cap cu cap, a doua zi se poate ciocni cap cu dos şi de-abia in
zilele urmatoare se poate ciocni dos cu dos.

879
 Mielul
Prin sacrificiul suprem, Iisus Hristos a salvat omenirea precum a făcut-o
odinioară mielul, întru iertarea păcatelor omenirii. Astfel, creştinii au vazut in miel un
simbol al Învierii şi multe sunt popoarele care servesc miel la masa de Paşte.
Crucea
Ea semnifică atât răstignirea, sângele și chinul lui Iisus, dar și Înălţarea, viaţa
nouă. Este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, simbolul jertfei lui Iisus Hristos
pentru salvarea omenirii. Crucea a fost declarată ca simbol al creştinătaţii de către
împăratul Constantin, în cadrul Consiliului de la Niceea, în anul 325 după Hristos.
Pasca
Pasca este un cozonac rotund, din aluat dospit umplut cu brâ nză de vaci, stafide,
smântână etc, care se mănâncă de obicei la Paşti de către creştinii ortodocşi. Gospodinele
coc, o singură dată pe an, de Sfintele Paşti, pască.
Lumânarea de înviere
În noaptea Învierii credincioşii care merg la slujbă iau cu ei o lumânare. Aceasta
este aprinsă la miezul nopţii de la preot. Se spune că se aduce lumina Învierii sau vestea
miracolului. Lumânarea este stinsă în grinda casei şi mulţi o pastrează tot timpul anului
pentru a o aprinde în caz de primejdie sau în timpul furtunilor.Aceasta este simbolul
suprem al Învierii, al biruinţei vieţii, luminii şi bunătaţii divine asupra a tot ceea ce este rău
pe pământ.
Bibliografie:
Biblia sau Sfanta Scriptura", Bucuresti, 1991.
Paulescu Nicolae, "Notiunile de Suflet si Dumnezeu in fiziologie", Bucuresti, 1999.
Noul Testament, versiune revizuita de I.P.S. Bartolomeu, Editura Institutului Biblic si
de Misiune, 1995.
Staniloae Dumitru , "Teologia dogmatica ortodoxa" (vol. 1), Bucuresti, 1996.
Sfantul Grigorie de Nyssa, "Scrieri ", Bucuresti, 1998
Treben Maria , Sanatate din farmacia Domnul

OBICEIURI ROMÂNEŞTI DE SFINTELE PAŞTI

PROFESOR DE RELIGIE ȘAIGĂU BIANCA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.7, GALAȚI

Sfintele Paşti reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei
sărbători e văzut chiar în ziua de joi, la Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând
sacrificiul Trupului şi al Sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din
această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca
totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn

880
în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o lumânare şi pornesc
către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
Joia Mare este ultima zi în care se pomenesc morţii. Femeile trebuie să meargă la
biserică să împartă colaci din aluat de post, fructe, miere şi vin, iar bărbaţii să aprindă
focuri rituale în curţi, în grădini, pe dealuri, pentru sufletele morţilor care se spune că se
reîntorc la casele lor. Tot în această zi, trebuie să se vopsească ouăle, să se coacă pasca şi
cozonacii. În Joia Mare, cînd au avut loc cele mai importante ritualuri: spălarea picioarelor
ucenicilor de către Iisus, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea
lui Iisus de către Iuda, are loc Denia celor 12 Evanghelii.
În Vinerea Mare, Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă, e bine să se ţină post
negru, să nu se facă treabă în gospodărie, să nu se pregătească mîncăruri şi să ducem flori
la biserică. Se spune din bătrîni că acela care vor ţine postul negru vor fi feriţi de boli tot
anul şi vor avea belşug şi spor în toate Tot în Vinerea Mare, nu se consumaă de oţet şi
urzici. Pe cruce, Iisus a fost bătut cu urzici, iar buzele i-au fost udate cu oţet

OUĂLE ROŞII, TRADIŢIE ŞI SEMNIFICAŢII

Prof. înv. pr. Silvia Parvana

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 7 GALAŢI

Astăzi, pentru cei mai mulţi dintre noi, ouăle roşii sunt simbolul jertfei supreme a
Mântuitorului care marchează celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creştine : Paştele.
Mărturie a sângelui vărsat de Iisus răstignit şi batjocorit pe cruce, ouăle roşii exprimă însă,
prin semantica cromaticii lor, bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfele acest incredibil
miracol.
Nenumărate legende româneşti consemnează această ultimă minune înfăptuită
de Iisus, pe când se mai afla încă printre oameni. În câteva dintre aceste creaţii folclorice,
înregistrate de Simion Florea Marian şi Artur Gorovei, se povesteşte că, în sâmbăta Paştelui,
Maica Domnului s-a dus cu un coş de ouă să-l dea dea soldaţilor care păzeau trupul Fiului
său , pentru a-i îngădui să-l ia. Când Maria a pus coşul jos, lângă cruce, o picătură de sânge a
câzut din mâinile Mântuitorului peste ouă şi, deodată, toate s-au înroşit. Surprinşi, soldaţii
au venit şi fiecare a luat un ou roşu ca semn despre această ultimă minune a lui Hristos. De
atunci se crede că oamenii roşesc ouă de Paşte.
Tot din izvoarele folclorice aflăm că ouăle roşii mai au şi alte puteri : acelea de a
proteja casele de spiritele malefice. Se spune că Dracul întreba mereu dacă pe Pământ " se
mai scriu ouă şi se mai cântă colindele " deoarece , când acestea nu se vor mai ţine,
Pământul se va scufunda şi el va pune stăpânire pe lume.

881
 Din perspectiva acestor relatări constatăm că tradiţia bisericii creştine face din
oule roşii simbolul definitoriu al miracolului Învierii Mântuitorului, ele având capacitatea de
a exprima prin cromatică triumful noii credinţe, iar prin intermediul ei, renaşterea
spirituală a omenirii.
Pentru epocile de început ale civilizaţiei, oul monocrom- colorat cel mai adesea în
roşu - avea însă rosturi mai mult complexe, fiind considerat emblemă a universului, care
închide în sine energii latente şi neînvinsa forţă a vieţii.
Asociat şi înteţinut de aceste străvechi credinţe, ce au funcţionat şi mai
funcţionează încă în ceremonialurile tradiţionale, meşteşugul vopsirii ouălor cu coloranţi
vegetali şi al " împistririi " sau ” încondeierii " oulelor de Paşte este la fel de vechi ca şi
obiceiurile. Pe întreg cuprinsul ţării mesteşugul este prezent, taina deprinderii sale
constituind şi astăzi un centru de interes pentru tânăra generaţie.
Marea bogăţie şi varietatea de creaţie existente în acest domeniu pe teritoriul
românesc sunt surprinzătoare de la o zonă etnografică la alta şi chiar de la un sat la celalalt,
caracterizându-se printr-o infinită diversitate plastico-decorativă şi compoziţional-
cromatică a unui nucleu străvechi de motive simbolice. Mâinile pricepute şi talentate ale
ţărăncilor au făurit şi făuresc un rafinat arabesc filigranat în Bucovina sau o expresivă
grafie în Oltenia şi Muntenia, punctată cromatic prin tonuri calde şi echiplibrate ce
amintesc de fastul şi strălucirea ceramicii bizantine sau de tonurile pure, vibrânde
cromatic, ale miniaturilor medievale.
Prin intermediul ouălelor roşii şi al celor împodobite cu diverse motive decorative,
sărbătoarea creştină a Paştelui îşi îmbogăţeşte semnificaţia religioasă , conexând dintre
valorile eterne al civilizaţiei un simbol nepieritor - oul, chintesenţă a vieţii veşnice şi renaşterii
perpetue.

TRADIȚII DE FLORII ȘI PAȘTE ÎN ZONA OLTENIEI

PROFESOR SANDU DIANA ELENA,

LICEUL “MATEI BASARAB”, CRAIOVA, DOLJ

Paștile reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care
comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din
Vinerea Mare. Data de început a Paștilor marchează începutul anului ecleziastic creștin.
Paștele (latină pascha; ebraică : ‫פסח‬, pronunţat pessach pentru Paștele evreiesc,
ebraică : ‫פסחא‬, în forma arameică, pronunţată pascha pentru Paștele sau Paștile creștine;
greacă Πάσχα) este o sărbătoare religioasă anuală de primăvară cu semnificaţii diferite,
întâlnită în creștinism și iudaism.
Data celebrării Paștilor are la bază două fenomene astronomice: echinocţiul de
primăvară și mișcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paștile se serbează în
duminica imediat următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară. Paștile
creștine au o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima

882
duminică de Paști) și sărbătoarea Înălţarii Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la
Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare.
Sărbătoarea Paștilor este precedată de o lungă perioadă de post, în care se comemorează
evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din Postul Mare, numită
Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se sărbătorește intrarea lui Isus
Hristos în Ierusalim, și se sfârșește în Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt
comemorate patimile lui Isus, răstignirea și moartea Sa din Vinerea Mare. Pentru români,
Postul Mare este cel mai important și mai sfânt post de peste an. Fiecare încearcă să
postească după putere, mai ales prima săptămâna și Săptămâna Mare, să facă milostenie și
fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. Datinile populare, ele se mai păstrează
doar în unele localităţi. Cu trecerea anilor, parcă timpul e tot mai puţin îngăduitor cu
oamenii, grijile vieţii lipsindu-i tot mai mult de bucuria sărbătorii. Sau, poate că se vede tot
mai mult influenţa creștinismului, care considera Postul Mare drept o perioadă de adâncă
pocăinţă și tânguire, pentru că acum a fost chinuit și omorât Creatorul lumii. Iar la
răstignirea Lui, ne facem cu totii părtași, prin păcatele noastre. De aceea, din punct de
vedere creștin, sunt interzise petrecerile și serbările de orice fel.
Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Cu o săptămână înainte de Paste, sunt serbate Floriile. Aceasta
zi era iniţial dedicată zeiţei romane Flora, însă apoi ea s-a celebrat în amintirea intrării lui
Iisus în Ierusalim.
Ziua de Florii este sărbatoarea reînvierii naturii, când înfloresc sălciile, pomii
fructiferi și florile. Salcia însă joacă un rol foarte important în ritualurile acestei zile.
Legenda spune că, în timpurile în care Iisus era răstignit pe cruce, Maica Domnului,
plângând, și-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel și a plecat să-și găsească fiul. Pe
drum, a ajuns la o apă și a rugat o salcie să-i facă punte. Pentru aceasta, a binecuvântat-o să
nu poată fi făcuţi cărbuni din lemnul ei și să fie dusă în fiecare an la biserică de Florii. De
aceea, în aceasta zi oamenii duc la biserica flori și ramuri de salcie, pentru a fi sfinţite. Cu
ramurile de salcie, simbol al primăverii și al fertilităţii, se ating vitele și copiii mici, ca sa
creasca si sa înfloreasca precum salcia. Ramurile sfinţite se pun apoi la icoane sau deasupra
ușii si sunt folosite în timpul anului, ca leac împotriva bolilor sau ca mijloc de apărare
împotriva dezastrelor naturii. Cine se încinge peste mijloc cu salcie sfintita, va fi ferit de
dureri, iar cine înghite în aceasta zi trei mâtisori de salcie sfintita nu va suferi de dureri de
gât. Salcia se foloseste si in scopuri comerciale: animalele, înainte de a fi duse la târg la
vânzare, trebuie atinse cu salcia, pentru a atrage cumpărătorii. Mâţișorii se folosesc pentru
a îndepărta furtunile și grindina. Vara, când vremea este urâtă, se pun mâţișori pe foc,
pentru ca fumul acestora să alunge trăsnetele și fulgerele. Se spune că cine înghite un
mâţișor sfinţit va fi sănătos și ușor ca și florile de salcie.
De pe masa de Paște nu pot lipsi: ouăle rosii, cașul de oaie, salata cu ceapă verde
și ridichii, drobul și friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântâna și mai nou, cu
ciocolată. Pentru că de Paște este bine să ai o haină nouă, fetele și nevestele tinere încep cu
una-două săptămâni înainte să coasă cămăși noi, atât pentru ele, cât si pentru părinţi, fraţi,
soţi sau copii. Sâmbătă seara, când s-au terminat curăţenia și pregătirile în casă, friptura,
plăcintele și cozonacii se asează pe masă, în camera curată. Dupa ce se spală și îmbraca
hainele noi, oamenii iau cosul pascal si pornesc spre biserica, unde bucatele vor fi sfinţite.
Tot acum sunt sfinţite pachetele care vor fi împărtite celor săraci.

883
 Acasa ramân doar bolnavii, batrânii si copiii mici, căci se spune că cine poate să
meargă la biserica în noaptea de Paște si nu o face se va îmbolnăvi. Lânga biserica se
aprinde un foc, care va arde permanent în toate cele trei zile ale Paștelui. În unele regiuni,
când cânta cocoșii la miezul noptii, omul care vegheaza focul trage cu pusca pentru a
anunta sătenii să vină la Înviere. Tot la miezul nopţii se bate toaca din clopotniţa bisericii.
Tradiţia din noaptea de Sfintele Paști este continuata prin participarea la slujba de la ora 4
dimineata.
În timpul slujbei se tin lumânarile aprinse. Oamenii se întorc cu ele acasă. Dupa ce
intră cu acestea și se închină, le sting de grinda, fâcând semnul crucii. Aceste lumânari se
păstrează, aprinzându-se în vremuri de primejdie. Pentru pomenirea morţilor, pe
morminte se asează vase cu ouă roșii, colaci și se aprind lumânari. În unele locuri, se face
pomană în curtea bisericii. Întorsi acasa, sătenii gustă din anafora și apoi se asează la masă,
dar mănânca întâi din bucatele sfinţite și abia apoi din restul. În unele regiuni, se mănânca
întâi carne de iepure sau pește, pentru a fi sprinten și harnic tot anul. Păstorii și celelalte
persoane care nu se găsesc în sat de Paște, manânca în loc de anafora muguri de salcie sau
de măr. Luni si marţi se fac vizite. Cei căsătoriţi se duc cu pască la rude, pentru a le anunta
învierea. De obicei, se duc cei tineri la cei mai în vârsta. Se spune că cine se naște de Paște,
când se trag clopotele, va avea noroc în viaţă. Celui care moare în ziua de Paște sau în
săptămâna următoare (Săptămâna Luminată) îi vor fi iertate toate păcatele, ducându-se
direct în Rai, care este deschis în aceasta perioadă.

BIBLIOGRAFIE:
1. Gorovei A., Credinţe și superstiţii ale poporului român, Ed. Grai și suflet - Cultura
Natională, Buc., 2003;
2. Marian S. Fl., Sărbătorile la români, vol. 1, Ed. Grai și suflet - Cult. nat., Buc., 2001
3. Vasiliu D A., Obiceiuri, credinţe și datini de Paști, Buc., 1940;
4. Veronca E. Niculita, Datinile și credintele populare românesti adevărate și așezate
în ordine mitologică, Ed. Polirom, Iasi, 1998.

884
 ENVIRONMENT EDUCATION BETWEEN THEORY AND PRACTICE

Prof. Înv. Primar Stanciu Ștefana

Școala Gimnazială nr. 7 – Buzău

Environmental education is a process that allows students to explore

environmental issues, engage in problem solving, and take action to improve the
environment. As a result, students develop a deeper understanding of environmental issues
and have the skills to make informed and responsible decisions.
The components of environmental education are:
Awareness and sensitivity to the environment and environmental challenges
Knowledge and understanding of the environment and environmental challenges
Attitudes of concern for the environment and motivation to improve or maintain
environmental quality
Skills to identify and help resolve environmental challenges
Participation in activities that lead to the resolution of environmental challenges
Our school involved in the International Program ECO-SCOALA because the
environment represents a priority for the students, their parents and the teachers here.
Within this program, we had various meetings with professionals at the Environmental
Protection Agency in Buzau, representatives of the local authority, etc., we organized
debates and we developed concrete practical activities as collecting recyclable materials,
planting trees, creating the Eco corner in the classrooms and maintaining the green spaces
around the school.
The benefits of our participation in this program are various: not only saving the
wasting resources of the planet and maintaining the Earth’s health, but also educating the
students’ esthetic view, raising the school’s prestige, optimizing the relationship between
school and the local community and constantly communicating with the students’ parents.
Using questionnaires, tests, illustrations, informative worksheets and other
materials in order to boost the observations and conclusions made in concrete situations
ensures the assimilation of multiple rules of behavior which will represent basic elements
in shaping a European education for the tomorrow’s adults.

ATEISM, CREDINȚA SAU TRADIȚIE?

Popescu Mihaela-Minela, Colegiul Economic ”Virgil Madgearu”, Târgu Jiu

Este foarte greu să răspunzi la o astfel de întrebare, iar pentru deslușire ar trebui
pornit de la semnificaţia fiecărui cuvânt.
Așadar....
Ateismul ca opus al teismului (cea mai generală formă a credinţei în existenţa a
cel puţin unei zeităţi), reprezintă negarea existenţei lui Dumnezeu și a oricărei alte
divinităţi, este lipsa credinţei în existenţa oricărei zeităţi sau forţe supranaturale.

885
 Provenit din grecescul „atheos‘‘, format din două cuvinte grecești: prefixul „a” -
care înseamnă „fără” și sufixul „theos” - care înseamnă „zeu”, se referă la cei ce sunt fără
Dumnezeu, aparţinând fie unui ateismul pozitiv sau „tare” (care afirmă inexistenţa
divinităţii) fie unui ateismul negativ, sau „moale” (care nu afirmă existenţa sa).
Dincolo de abordarea etimologică a cuvântului cei care ne-am petrecut copilăria,
adolescenţa și o parte a maturităţii, în perioada comunistă, am putea spune ca în afară de
propriul crez, am fost educaţi să fim atei: nu am studiat niciodată religia la școală, am fost
descurajați în a frecventa bisericile şi ni s-a blocat orice posibilitate de a organiza o
manifestare cu caracter religios.
Ca elevă, nu am asistat vreodată la o serbare cu ocazia Crăciunului sau Paștelui,
sau a unei sărbători religioase, mai mult, până și Moș Crăciun s-a transformat în Moș Gerilă,
cel dintâi dispărând definitiv într-un trecut încărcat de frumos, doar pentru bunicii noștri.
Îmi aduc și acum, foarte bine aminte că înainte de Sfintele Paști ”tovarășa
dirigintă” ne avertiza cu un aer ameninţător că se vor organiza verificări ale echipelor de
profesori din școală care vor monitoriza orice participare a elevilor în Noaptea Sfântă a
Învierii, iar cei care vor încălca aceste reguli (nescrise în vreun regulament școlar, dar
enunţate cu ton înfricoșător), vor avea nota scăzută la purtare și vor fi excluși din
organizaţia UTC (la care, recunosc, ţineam ca la ochii din cap, fiind pentru mine, suprema
mândrie de licean.)
Din aceeași perioadă îmi stăruie în minte un moment, inedit, din viaţa familiei:
unchiul meu, care era angajat al Ministerului de Interne, se căsătorise, nu de mult, dar
datorită statutului său nu se putuse cununa religios, fapt de neacceptat de bunica mea,
femeie neștiutoare de carte, dar cu frică de Dumnezeu, credincioasă, din adâncul sufletului,
mamă a opt copii, pentru că era un mare păcat să renunţi la o sarcină, indiferent ce efort ar
fi reprezentat apariţia unui nou membru, într-o familie nevoiașă, cu resurse limitate, dar
iubitoare și pioasă.
Și tocmai pentru că problema trebuia rezolvată, am asistat în casa bunicii, în
”odaia de la drum”, la prima slujbă de cununie, din viaţa mea, organizată ad-hoc în acel
spaţiu, impropriu, dar care căpătase putere de altar prin simpla apariţie a preotului cu
cădelniţă, cu veșminte strălucitoare, cu glas baritonal, căruia toată lumea, femeie sau bărbat
îi pupa mâna și îi spunea ”părinte”.
A fost pentru mine, copil de militar, cea dintâi apropiere de Dumnezeu.
Mai târziu aveam să aflu că cei care impuneau aceste reguli, nu erau habotnici în a
le respecta.
Poate nu chiar în văzul lumii, dar mergeau și ei la biserică, petreceau Paștele sau
Crăciunul cu bucate tradiţionale, ciocneau ouă roșii și se bucurau - ca noi toţi, ceilalţi - de
aroma și gustul cozonacilor bine dospiţi, își înmormântau morţii creștinește, plângându-i
cu durere în suflet.
Și totuși, chiar dacă n-am vrut asta, educaţia cu tentă ateistă și-a pus amprenta
asupra personalităţii mele. Spun ”n-am vrut”, pentru că inconștient respingeam aceste
restricţii, iar în sufletul meu, tradiţiile din moși strămoși nu puteau fi ignorate.
Pentru mine, datinile sunt sfinte și nimic nu poate fi mai înălţător decât
respectarea acestora cu pioșenie și curăţenie sufletească. Nimic nu poate fi mai curat decât
renașterea și înnoirea vieţii de zi cu zi, curăţarea casei, înnoirea hainelor și o baie rituală
înainte de mersul la biserică, semne ale noului început. Acum, toată lumea, bogată sau

886
săracă, se îmbracă în hainele sale cele mai bune, unele tradiţionale, purtate cândva de
strămoși, și merge la slujba de la miezul nopţii.
Sărbătoarea Paștilor înseamnă LUMINĂ, lumânări aprinse de fiecare om, pentru
e le duce în casă și la cei dragi, pentru că, se spune că lumânările încă aprinse, opresc
fulgerul și tunetul de la rănirea oamenilor pe drumul spre casă.
Acasă, creștinii continuă sărbătoarea tradiţională, cu o masă cu bucate
tradiţionale, din care nu pot lipsi pasca sau cozonacul, drobul de miel, friptura , sau
pandișpanul, iar ca inedită preocupare măiestria încondeierii ouălor de Paști, tradiţie din
cele mai vechi timpuri ale românilor.
Anceștrii ne-au învăţat că ouăle reprezintă sursa vieţii, ceea ce a dus la legarea
ouălor de anumite ritualuri de înviere a naturii și în cele din urmă la legarea Paștelui de
acestea.
Din cele mai vechi timpuri românii pictau ouăle în mod tradiţional cu roșu și le
decorau ornamental, iar în timp, alte culori au început să fie folosite, transformând
vopsirea ouălor într-o formă de artă și un talent pentru experţi.
Astăzi, ouăle sunt pictate cu desene complexe, sau decorate cu diverse podoabe,
vopsitul ouălor atingând nebănuite culmi de măiestrie artistică, meșteșugul împistritului
fiind transmis cu drag și cu răbdare, copiilor.
Și din nou, întrebarea care m-a frământat adesea: ateism, credinţă sau tradiţie?
Astăzi mi-aș răspunde fără ezitare, în urma atâtor experienţe de viaţă, trăite
alături de tineri și bătrâni: CREDINȚĂ ȘI TRADIȚIE, TRADIȚIE ȘI CREDINȚĂ!

Bibliografie:
Dicționarul explicativ al limbii române, 2013, Univers Enciclopedic Gold
Părăian, Teofil, 2013, Sfintele Paști în cultul ortodox, Doxologia București
Poruciuc, Adrian, 2013, Sub semnul pământului mamă. Rădăcini preistorice ale
unor tradiții românești și sud-est europene, Universitatea Al. I. Cuza Iași
Părintele Vasile Gavrilă, Ziarul „Adevărul”, 3 iulie 2009.
www ortodoxia .md

887
 INVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Autor: Camelia Guler

Scoala Gimnaziala „Oltea Doamna ``

Învierea Domnului (Anastasis tou Hristou, Ressurrectio Domini) reprezintă

centrul de gravitaţie si axa lumii. Vinerea Mare (sau Vinerea Neagra) este ziua in care Iisus
Hristos a fost rastignit, pe Muntele Golgota.
Sambata Pastelui simbolizeaza “odihna” in mormant a trupului Mantuitorului.
Seara, in biserici se aprind luminile, anuntandu-se astfel ca se apropie vremea ca toti
credinciosii sa se pregateasca pentru veghea din noaptea Invierii. Si Invierea s-a produs!
Iisus a inviat din morti si s-a aratat viu ucenicilor Sai si Fecioarei Maria. In miez de noapte,
in biserici se oficiaza slujba Sfintelor Pasti.
Sunt sfintite pasca, ouale rosii si celelalte bucate, pentru ca postul de aproape
sapte saptamani a luat sfarsit. Credinciosii iau Lumina din Lumina, spun “Hristos a inviat!”
si raspund “Adevarat a inviat!” - formule cu care urmeaza sa se salute timp de 40 de zile,
pana la sarbatoarea Inaltarii Domnului.
Unul dintre cele mai semnificative simboluri pascale sunt ouale rosii, a caror
culoare aminteste de sangele lui Iisus, care a curs pe cruce pentru mantuirea omenirii.
Legenda spune ca, la rastignirea lui Hristos, Fecioara Maria a pus un cos cu oua sub cruce,
ca sa-i imbuneze pe soldatii care il pazeau, iar acestea au fost inrosite de sangele
Mantuitorului.
Arătarea către Maria Magdalena (Ioan 20:11-18; Marcu 16:12-13)
Arătarea către femeile mironosiţe (Matei 28:9-10; Luca 24:10-11)
„..Atunci Iisus le-a zis (minorosiţelor): Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor
Mei ca să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea!”
Învierea Domnului (pictură pe sticlă, zugrav anonim, școala de la Nicula, icoană
aflată în colecţia Arhiepiscopiei Clujului)
„Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând:
Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat. Atunci Iisus
le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă și vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă
vor vedea.” —Matei 28:9-10.
„Iar ele erau: Maria Magdalena, și Ioana și Maria lui Iacov și celelalte împreună cu
ele, care ziceau către apostoli acestea. Și cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare
și nu le-au crezut.” —Luca 24:10-11
Către apostolul Său, Simon Petru (Luca 24:34; Cf. 1 Corinteni 25:5)
La doi ucenici in drum Său spre Emaus (Luca 24:13-35; Marcu 16:12-13)
Apostolilor și unor ucenici la Ierusalim, în seara Învierii Ioan 20:19-23; Luca
24(:36-43)
Flavius Josephus (cca. 37–cca. 100), un evreu și în același timp cetăţean roman
care a lucrat sub dinastia Flavienilor a scris Antichitatea Evreilor, cca. 93, care conţine un
pasaj intitulat Isus și Pilat, în care se descrie moartea și învierea lui Isus Hristos, fragment
care conţine pasajul următor: „Când Pilat (...) L-a condamnat pe Isus la moarte prin
crucificare, cei ce L-au iubit pe El, nu au cedat [să Îl urmeze], căci El, li s-a arătat a treia zi
după moarte, viu, exact cum au proorocit prorocii Vechiului Testament.”[11] Fragmentul

888
citat pare a fi însă un adaus (o interpolare în textul original deoarece e puţin credibil că un
evreu declarat fariseu și despre care Origen scrie că "nu credea că Iisus este Mesia"
(Hristos) așa cum e cazul cu istoricul Flavius Josephus, ar fi putut crede că pretinsa înviere
a lui Iisus confirmă pasaje din Vechiul Testament (pasaje care numai creștinii, nu și evreii,
le interpretau a fi în legătură cu Iisus); dealtminteri e recunoscut faptul câ scrierile lui
Flavius Josephus au fost subiectul și altor intervenţii creștine pe text. Ca atare rămâne
discutabil dacă un izvor istoric independent de Biblie și a cărui autenticitate este azi
admisă, chiar confirmă ideea că Isus ar fi înviat. Din punct de vedere psihologic, unii
argumentează că relatarea Învierii se bazează pe halucinaţiile Apostolilor produse de
intensa lor tristeţe datorată pierderii lui Iisus.
Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare ] a mai multor
biserici printre care și Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Biserica Greco-Catolică
sau Biserica Reformată. Este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de
după echinocţiul de primăvară și diferă de la un cult la altul datorită calendarului adoptat
de o Biserică sau alta (calendarul gregorian sau calendarul iulian).

Bibliografie :
www.nistea.com
Google:poze Paşte
Citate din Biblie

889
 SĂRBĂTORILE PASCALE- OPORTUNITATE DE DEZVOLTARE A
CAPACITĂȚILOR CREATOARE ALE ELEVILOR

prof. dr. Iuliana Dimofte, Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau” Brăila

Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea luminii și a bucuriei, și-a păstrat până în

prezent farmecul și semnificaţia, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de
familie.
Chiar dacă în prezent nu se mai practică vechile obiceiuri, românii cinstesc în
mod deosebit sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor.
Farmecul deosebit al sărbătorii este dat atât de semnificaţia religioasă, cât și de
tradiţiile și simbolurile pascale:
oul vopsit
masa cu mâncăruri tradiţionale de Paște (cozonac, pască, miel)
slujba de sâmbătă seara cu luarea luminii
Cu ocazia sărbătorilor pascale elevii școlii, din domeniul textile-pielărie, au
realizat planșe , felicitări, decoraţiuni de Paște și au pictat ouă. Realizarea de planșe ,
felicitări și decoraţiuni de Paște au condus la dezvoltarea abilităţilor creative, inovatoare
ale elevilor.
Cooperarea între elevi a condus la realizarea în echipă a unor planșe cu desene
specifice Paștelui.
Aceste activităţi au determinat implicarea elevilor în situaţii de învăţare care au
favorizat dezvoltarea capacităţilor lor creatoare.
Lucrările realizate de către elevi au scos în evidenţă talentul, îndemânarea și
sensibilitatea artistică a elevilor.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE - LĂSATA SECULUI

Prof. Mihaela Toma

Liceul Tehnologic “Căpitan Nicolae Pleşoianu” Râmnicu Vâlcea

Paştele (în greacă: Πάσχα, Pascha sau Pasxa) este cea mai importantă sărbătoare
religioasă din calendarul creştin. Creştinii sărbătoresc în această zi bucuria învierii lui Iisus
Hristos după două zile de la răstignirea pe cruce (în Duminica Paştelui, considerată cea de-
a treia zi, incluzând ziua crucificării), care se pare ca a avut loc între anii 26 şi 36 era
noastră. În această sărbătoare au fost integrate multe simboluri culturale fără origini
religioase, fiind oficiate atât de creştini, cât şi de practicanţii altor religii.
Postul Paştelui este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de
durată ale Bisericii Ortodoxe. El a fost rânduit de Biserică pentru pregătirea celor
care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a
credincioşilor pentru întâmpinarea comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii
Domnului.
Durata de 40 de zile a Postului Paştelui se întemeiază pe o tradiţie vechi-
testamentară: potopul, care trebuia să spele Pământul de păcate, a ţinut 40 de zile şi 40 de

890
nopţi; 40 de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul
făgăduinţei; Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea; ninivitenii au postit 40
de zile pentru a se pocăi; Iisus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de
începerea activităţii publice.
Postul este practicat din cele mai vechi timpuri, ca mijloc de înălţare
spirituală. El apare la toate popoarele lumii şi este unul din „pilonii" trăirii religioase. Fără
post, nu poate fi vorba de depăşirea condiţiei umane. Postul este, în primul rând, un
exerciţiu de voinţă, fiindcă astfel credincioşii îşi dovedesc puterea psihică de a renunţa la
ceva pentru un scop spiritual, ceea ce arată putere şi forţă interioară. În plan spiritual,
postul trebuie să ducă la o disciplinare şi curăţare ale fiinţei, mentalului şi
emoţionalului uman.Pe plan alimentar, postul conduce spre o hrană minimă,
naturală, non-animală.
Potrivit canoanelor Bisericii, în timpul postului, în primele cinci zile din
săptămână (luni-vineri inclusiv), se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta
şi duminica, de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă, de
asemenea, la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânii ar cădea), de sărbătorile Joia
Canonului celui mare, înainte şi după serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în
ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul
Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor, se dezleagă şi la peşte (când însă
Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la
untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă
numai la vin).
Sunt oprite nunţile şi serbarea zilelor onomastice, în Postul Paştelui. În trecut,
chiar şi legile Imperiului Bizantin interziceau toate petrecerile, jocurile şi
spectacolele din acest timp.
Postul Paştelui este, de asemenea, perioada în care cei mai mulţi credincioşi
se spovedesc şi se împărtăşesc.
Lăsata Secului reprezintă o sărbătoare ce semnifică ultima zi, când se mai poate
mânca "de dulce", înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica
Ortodoxă (Postul Naşterii Domnului, Postul Sfintelor Paşti, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel şi Postul Adormirii Maicii Domului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paşti, este singurul care are două Lăsata
Secului, unul pentru carne (Duminica Înfricoşatei Judecăţi), celalalt pentru lactate, ouă şi
peşte (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).
În lumea satului, Lăsata Secului de Paşti păstrează acte rituale specifice unui
început de An Agrar celebrat la echinocţiul de primăvară. În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu
afirma: “prin fixarea Paştelui în raport cu echinocţiul de primăvară şi faza lunară, cele mai
importante sărbători şi obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul
Secului şi la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul şi noul An Agrar "un
scenariu ritual de îmbătrânire şi înnoire a timpului, în care ritualurile şi datinile pregătesc
evenimentul şi-l consfinţesc – adică sunt împărţite simetric într-un ciclu de sărbători care
au loc de-a lungul a doua săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului
Secului în "Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sântoader”.
Sărbătorile tradiţionale desfaşurate pe parcursul acestor două săptămâni sunt
despărţite simetric de sarbatoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite
891
denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. şi păstrează
anumite elemente care sunt specifice nopţii dintre ani.
Obiceiuri ce premerg Lasata Secului de Pasti
Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor
desfăşurate de-a lungul a două săptămâni, are loc în sâmbăta sau duminica dinainte de
Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoarea asemănătoare cu
Revelionul care, în funcţie de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum: La
Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi - termen care defineşte orice
petrecere nocturna), Alimori (nume dat roţii de foc, cu altă semnificaţie specială), Hodaite
(nuia cu două crengi între care se pun paie, panuşe de porumb, fân şi se dă foc), Opaiţ
(denumirea vine de la arhaicul instrument de iluminat) dar în esenţă tradiţia este similară.
Sărbătoarea se desfaşura o noapte întreagă, sub cerul liber şi era un prilej colectiv
de veselie a întregii comunităţi sateşti, la care toţi trebuiau să ia parte. Ca în toate marile
evenimente colective din viaţa satului şi acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare
aducând lemne, paie sau coceni de porumb) în jurul cărora se strang, cu mic, cu mare şi
petrec până dimineaţa, se cântă, se chiuie, se joacă, se fac "strigături peste sat”
asemanatoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta Paştelui. Scopul lor era identic – prin
comunicare faptelor urate făcute de diferiţi membrii ai comunităţii sateşti, ei erau iertaţi şi
purificaţi. În Maramureş, "strigatul peste sat” se încheia cu versurile: „cele bune să se-
adune, cele rele să se spele”. Dacă cineva lipsea de la ceremonia obştei, era întrebat în ziua
următoare: „din ce cauză n-a fost aseară la priveghi, că Dumnezeu ştie, mai trăi-vom până la
alt an?”.
Punctul culminant al serbării era incinerarea în câmp liber a unei păpuşi făcute
din paie. După unii cercetatori aceasta presupune că în vremuri ancestrale, la ceremoniile
înnoirii timpului existau jertfe umane. Pe de altă parte, obiceiul Păpuşii din paie - existent
aproape la toate popoarele şi practicat şi acum (a se vedea tradiţiile secerişului) sugerează
că de fapt ar fi o practică de stimulare magică a fertilităţii pământului.
Săptămâna Nebunilor coincide cu “Săptămâna brânzei”, denumită şi “Săptămâna
albă”, în care, pentru a se putea pregăti treptat intrarea în Postul Mare, după ospeţele din
“Câşlegii de Iarnă” (perioada între Crăciun şi Lăsatul Secului, când se fac petreceri, nunţi,
oamenii se distrează, se manaâncă de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimină din
alimentaţie carnea şi sunt admise brânzeturi, lactate şi ouă.
Numele de "Săptămâna Nebunilor” are doua semnificaţii. Pe de o parte, în unele
zone ale ţării ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada îngăduită să se căsătorească,
cei care n-au reuşit să facă asta în timpul petrecerilor – deci a Caşlegilor. Cea de-a doua -
Săptămâna Nebunilor este legată de crearea imaginii de îmbătrânire, moarte şi renaştere a
timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.
În Joia Furnicilor situată în Săptămâna Albă, femeile aduceau ofrande acestor
insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză şi o puneau
pe un muşuroi, crezând astfel că acestea nu vor face pagube în timpul verii.
Legarea grânelor este o datină celebrată de Lăsata Secului, pentru ca păsările şi
toate dăunătoarele să nu distrugă recolta.Tradiţia este ca peste zi să nu se pună de loc
mâna pe cereale şi nici să se dea din acestea de mâncare la păsări şi animale, doarece
superstiţia este că atunci recolta va fi distrusă pe camp de păsări şi dăunători. Seara însă, se

892
iau graunţe diferite în gură, se iese în curte şi stând cu ochii închisi se scuipă la oratănile
curţii, apoi se spune: “cum nu văd eu acuma nimic, aşa să nu vaăa nici paăsările holda mea”.
Baterea alviţei (halviţei) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o
ceremonie practicată în sudul ţării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere
tinerească organizată mai ales de catre adolescenţi. Alviţa legată cu o sfoară, este plimbată
prin faţa tinerilor care organizaţi pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă
s-o prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reşsind doar să se murdărească pe
faţaă şi pe haine.
Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc în
duminica Lăsatei Secului. Este de fapt ultimul prilej de distracţie colectivă, înainte de a se
intra în perioada Postului Paşilor. Sărbătoarea are loc după asfinţitul soarelui şi este legată
prin tematică de ceremonialul Mascaţilor, dar se reduce doar la un schimb de strigături
satirice, chiar rautăcioase – refenele - între fetele bătrâne şi "tomnaticii” ce au rămas
necăsatoriţi.
Obiceiuri de după Lăsata Secului de Pasti
În Săptămâna Caii lui Santoader, a doua parte a ciclului, viata intra în normal:
spaţiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor şi focurilor rituale: roata de foc, Hodaitele
etc.
Cu acest prilej se fac urări de sănătate şi rod bogat, oamenii se împacă. etc. Aceste zile, cu
obiceiuri, acte rituale şi practici magice, poartă diferite denumiri: Marţea Sântoaderului,
Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbata Sântoaderului.
Se spune despre Sântoaderi că sunt o herghelie divină, formata din opt feciori
frumoşi, îmbracati în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în
cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Şchiop. Despre Caii lui
Sântoader se credea ca intra prin casele cu şezători şi iau fetele la joc, zboară cu ele, le
lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuinţa în Săptămâna Caii lui Sântoader,
nu merg la şezatoare.
Sărbătoarea cucilor este o datină de primăvara cu rol de purificare. Cucii sunt de
fapt flăcăi ce poartă fuste, mascaţi cu o glugă special alcatuită, din pânză de cânepă, cu
aplicaţii din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene şi două coarne înalte, legate între ele
ca o scară. Ei au un clopot în spate şi un băţ în mână iar în dimineaţa de Lăsata Secului, sau
a doua zi, alergau dupa copii şi femei, uneori chiar îi trânteau. Dupa amiaza purtau o nuia
de care era legată o opincă, cu care atingeau pe trecători. Spre seară mergeau pe la casele
oamenilor şi încingeau hore. Superstiţiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este:
"Daca omul sau oricine nu primeşte vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu
va fi sănătos peste an”.
Lunea curată, prima zi după Lăsatul Secului, era consacrată preparării borşului,
aliment nelipsit din Postul Paştelui. Metoda preparării nu era întâmplătoare ci se făceau
“vraji, descântece, gesturi şi formule magice care garantau fermentarea, puritatea şi
calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primavară (Bucovina, Moldova,
Transilvania).
Marţea vaselor denumea ziua în care vasele folosite pentru mâncarea “de dulce”
se spălau cu leşie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatră
vănătă” (pentru stropirea viţei de vie împotriva manei) , se strângea zăpada netopită,

893
pentru a se face apă folosită în rituri magice de înfrumuseţare, sau pentru a se stropi ritual
podelele când se măturau, se făceau farmece şi vrăji.
Miercurea strâmbă era o sărbătoare ţinută, mai ales în Oltenia, pentru sănătatea
oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.
Joia iepelor era celebrată prin diferite interdicţii de muncă, pentru a asigura
sănătatea animalelor, mai ales a cailor. O întâlnim în sate din Oltenia, Muntenia şi Moldova .
Vinerea Sântoaderului, vinerea de după Lăsatul Secului de Paşte îi este dedicată
unuia dintre Caii lui Sântoader şi este aşteptată cu interes de fetele nemăritate şi de
tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarbă cu
întrebuinţări în medicina populară, în vrăji şi în descântece.
Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm: "Planta cunoscută şi sub numele de Iarba
Mare era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paşti, să dea frumuseţe şi păr
bogat fetelor şi nevestelor. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau şi scoteau
din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare şi pâine pământul în care a crescut şi-l
invocau pe Sântoaderul cel Mare: "Toadere, Sântoadere, / Dă cosiţă fetelor/ Cât e coada
iepelor!".
Sâmbăta Sântoaderului se spune că aparţine celui mai puternic şi afurisit dintre
Caii lui Sântoader. Este ziua când se spală părul cu apa amintită, se tunde părul de pe
fruntea vacilor (invocând acelaşi descântec de mai sus, pentru a creşte părul fetelor) - ele
nu au voie să iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănânca caii părul”, este ziua caâd
fetele (trecute de 14 ani) îşi despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse
de flacăi în hora satului.
Se fac mâncăruri speciale ( boabe de grâu sau porumb fierte şi îndulcite cu
miere), se fac colaci din făină de grâu – denumiţi Braâduşei, care se dau de pomană. Se face
colivă de sufletul morţilor, denumită Coliva lui Sântoader şi se duce la biserică şi cimitir.
Credinţa este că dacă o parte este pastrată şi mâncată peste an, te apără de friguri.
Însurăţitul şi înfârtăţitul
La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele
mai multe ori, şi sexele. În satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus, se spălau în
seara de Sântoader pe cap cu leşie din parlangină, iarbă cu miros placut, pe care o purtau
nevestele şi fetele în sân. Spălarea şi aranjarea părului marcau trecerea rituală a unui
important prag: împlinirea vârstei de 14 ani şi intrarea lor în categoria fetelor de măritat.
Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru căsătorie.
Printr-un ritual complex, numit "prinsul Suratelor" în Muscel, Argeş, Dâmboviţa,
"înfrăţitul şi însurăţitul" în unele zone ale Olteniei, însoţirea" în Ţara Haţegului, "prinsul
verilor şi văruţelor" în sudul Transilvaniei, se realiza despărţirea copilariei de tinereţe.
Gestul ritualic reprezintă un legământ juvenil legat până la moarte, pe alte criterii decât
cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufletească), la Sântoader dar şi la alte sarbatori,
precum Moşii de Vară, Mătcălău, Rapotinul Testelor.
Încuratul cailor reprezintă un obicei efectuat în sudul ţării, de fapt se alergau caii
cu rol ritual şi practic. Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii. Practic – pe
de o parte să se vadă vrednicia îngrijitorilor cailor, pe de altă parte calitatea rasei calului. În
Bucuresti, pe vremuri această tradiţie se efectua la Bucur Obor, în Colentina şi în Cotroceni.

Bibliografie:

894
 GHINOIU, Ion 2002, Sarbatori si obiceiuri romanesti, Editura Elion, Bucuresti
Simion, Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundaţiei
Cuturale Române, Bucureşti
www.crestinortodox.ro

PROIECT DIDACTIC „LA PASTI”

Prof. Nechita Florica-G.P.N.Nr. 1 structura Sc.Gim.”Enea Grapini” Sant

NIVELUL: nivel II
GRUPA: PREGATITOARE
TEMA ANUALA DE INVATARE: CE , CUM SI CU CE SIMTIM?
TEMA PROIECTULUI: „HRISTOS A INVIAT!”
TEMA ACTIVITATII: “LA PASTI”
MODELUL INTEGRARII: polarizat
ELEMENTE COMPONENTE ALE ACTIVITATATII:
ADE: “LA PASTI” ( DOS, DEC)
CONCURS:”LA PASTI”
COS CU OUA-DECUPARE SI LIPIRE
OUA INCONDEIATE-PICTURA
OUA DE PASTI-VOPSIRE

SCOPUL ACTIVITATII:
Stimularea curiozităţii, a interesului de cunoaştere faţă de traditiile si obiceiurile
crestine;
Formarea unei atitudini de respect fata de sarbatorile crestine;
Consolidarea priceperilor si deprinderilor de a decupa lipi , picta , decora oua.
Stimulare imaginatiei creatoare , sensibilitatii si gustului pentru frumos.
Educarea atentiei , spiritului de cooperare , spiritului critic si autocritic.

OBIECTIVE OPERATIONALE:
să cunoască semnificaţia religioasă a sărbătoririi Paştelui;
să descrie obiceiurile creştinilor legate de sărbătorile pascale;
să respecte reguli de comportare în societate ( biserică);
să distingă o zi obişnuită de o zi de sărbătoare;
să recunoasca o poezie religioasa;
să cunoasca obiceiuri si tradiţii legate de Paşte;
să cunoască salutul oamenilor din aceste zile de sărbătoare;
să decupeze si lipeasca , sa picteze si să decoreze ouăle folosind diferite procedee
de lucru.

SRATEGII DIDACTICE:

895
 a)METODE SI PROCEDEE: conversatia, explicatia, observatia, exercitiul, munca
independenta, negocierea, invatarea prin descoperire, mana oarba., turul galeriei.
b)ELEMENTE DE JOC: surpriza, aplauze, miscarea, manuirea materialelor,
stimularea.

c)RESURSE MATERIALE:
calculator, CD, macheta, creioane colorate, iepuras, oua, acuarela, tabla
magnetica, hartie creponata.
d)FORME DE ORGANIZARE: in grupuri mici, individual, in perechi, frontal.

DURATA: 35 minute
BIBLIOGRAFIE:
Curriculum pentru invatamantul prescolar M.E.C.I. 20
Scrisoare metodica M.E.D.C.T. nr. 42328 din 07.10.2008 « Educatia un orizont
noua destinatie »
Metode interactive de grup - ghid metodic - metode si aplicatii practice pentru
invatamantul prescolar, editura ARVES 2008;
Activitatea integrata din gradinita – ghid pentru cadrele didactice din
invatamantul preuniversitar D.P.H. 2008

Nr. Crt. Etapele activitatii Continutul Strategii didactice

stiintific

Evaluare Tipul de inteligenta activata

Metode si Mijloace de Metode si
procedee invatamant indicatori

1 Capacitatea si orientarea Se va realiza conversaţia Inteligenţa interpersonală

atentiei prin negocierea Interesul emotională
indentificarea CD-ul cu pentru
materialelor Observatia surprize activitate
care vor
constitui
suportul intuitiv Brainstorming Reactiile
pentru intreaga copiilor
activitate;
efectuarea unor
comparatii intre
planul imaginar
si cel real.
2 Elemente de reactualizare Rederea Selectarea
(cunostinte, priceperi, experientei cunostintelor
deprinderi), redarea experientei cognitive anterioare
cognitive acumulate Conversatie Inteligenta lingvistica
despre examinatorie
realitatea Evaluarea
inconjuratoare initiala
prin intermediul
limbajului, in
care sunt incluse

896
 unele elemente
de
comportament
social
3 Prezentarea noului continut si Se va realiza Expunerea CD Corectitudine Corporal-kinestezic
dirijarea invatarii prin a intonarii vizuală,
aprofundarea cantecului
unor cunostinte Exercitiul Calculator
si deprinderi Descoperirea
privind elementelor
comportamentul Demonstratia din
religios (să materialul Corporal -kinestezică
cunoască prezentat vizuală,
semnificaţia
religioasă a Explicatia
sărbătoririi
Paştelui;
să descrie
obiceiurile
creştinilor legate
de sărbătorile Corporal-kinestezică
pascale) care vizuală,
vor fi exersate in lingvistică
contexte diferite Observarea vizuală,
(biserica, curenta lingvistică
familie) care sa Interpersonală
redea starea Jocul Iepuras
sufleteasca a Ou
copiilor creata
de vizionarea
CD-ului si
concurs.
Echipa Acuarele
iepurasului si
Echipa oului.
La fiecare realizarea
raspuns corect lucrărilor
se pune o pata
de culoare pe
iepuras sou ou.

Echipa I
In ce zi e-
ntampinat
Domnul ca un
imparat,
Candva in
Ierusalim
Calare pe-un
manz de-asin?
Se scrie cuv.
FLORII
2.Epalat sau ce
e oare?
Ca o vezi din
departare. Te
cheama la
inchinare
Se scrie
BISERICA
3.Cine , cine intr-
ozi
Intre oameni va
veni
Sa-i ajute la-

897
 ndreptare
Cum il cheama ,
stii tu oare?
Se scrie IISUS.
4. E fragil si
colorat, Poate fi
si-ncondeiat,
Esimbol al
Pastilor,
Bucuria copiilor.
Se scrie OU.
5. Spune o
poezie despre
Pasti.
6Cantec religios.
Echipa 2.
1.Sarbatoarea
primaverii, Corporal-kinestezică
Obtinerea performantei Sarbaroarea vizuală,
Invierii, Explicatia Hartie lingvistică
Sarbatoarea Demonstratia foarfeci Realizarea vizuală,
luminilor, Exercitiul. Acuarela lucrarilor
Bucuria Oua Interpersonala
crestinilor. Tempera
Scriem PASTI.
2.Cine miruieste,
Rugaciuni Inteligenta vizuala
Evaluare citeste,
Ne
blagosloveste?
Scieem PREOT Conversatia Lucrarile
3.Nedrept a fost Observatia copiilor Turul galeriei
chinuit
Iisus pe lemn
rastignit
Dar mantiure
ne-aduce ,
Domnul bun prin
sfanta cruce.
Scriem CRUCE
4.Mititel, fricos,
pufos
El aduce intr-un
cos,
Ousoare
colorote
Si frumos
incondeiate.
5.Spune o poezie
despre
Dumnezeu.
6Spune o
rugaciune.
Castiga echipa
care are mai
multe pete de
culoare.
Se realizeaza
oua de Pasti prin
diferite
modolitati.:
-decupare si
lipire –cos cu
oua.
-pictura –ou
incondeiat,

898
-vopsire oua cu
tempera.

Pentu evaluare
se va apela la
capacitatea de
gemeralizare si
in aprecierea
activitatii in
integralitatea
sa.

899
 SARBATOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Educ.Olteanu Ionela, G.P.N. Bîrla

Înv.Olteanu Dănică, Şcoala Generală Bîrla

Cea mai mare şi cea mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare de peste an
este Sărbătoarea Paştelui, Paştele sau Învierea Domnului, deoarece în această zi Hristos a
înviat din morţi, iar pe cei vii i-a răscumpărat de sub jugul păcatului strămoşesc şi i-a
împăcat cu Dumnezeu.
Sărbătoarea Pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Nici una din
celelalte Biserici nu simte şi nu exprimă cu bogăţia şi harul imnografic semnificaţiile,
puterea şi binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf şi de
bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este
privilegiul şi fericirea noastră de creştini!
Paştele – chiar dacă nu sub forma pe care o cunoaştem astăzi - a fost sărbătorit
cam din anul 1400 i.Hr. Potrivit Vaticanului, cuvântul PAŞTE derivă din ebraica ”pesah”, ce
semnifică trecerea, iar în engleza iacobină ”passover”. În aramaică este ”pes ha”, care stă la
originea cuvintelor greceşti şi latine ”pascha”.
Învierea Domnului, fiind sărbătorită primăvara, semnifică trezirea la viaţă şi noi
începuturi. De aceea, e însoţită de simboluri ale vieţii: oul, mielul, iepurele. Chiar dacă ouăle
fierte şi colorate sunt numitorul comun al majorităţii creştinilor, în zilele de Sărbători,
există numeroase diferenţe privind bucătăria tradiţională, determinate de deosebirile
geografice: în zonele cu climă caldă, carnea e pe locul doi în favoarea dulciurilor specifice,
în timp ce locuitorii zonelor mediteraneene apreciază peştele şi fructele de mare, iar cei din
zonele cu climă temperată aşteaptă cu nerăbdare apariţia verdeţurilor. Odată ce evreii au
trecut la credinţa creştină au adus şi tradiţiile lor vechi. Creştinii se referă deseori, astăzi, la
Iisus, ca la mielul lui Dumnezeu.
De-a lungul secolelor, fiecare popor şi-a format un patrimoniu cultural propriu,
menit să stea dovadă noilor generaţii a creativităţii, simţului estetic, identităţii etnice şi
bogăţiei spirituale ale strămoşilor lor. Obiceiurile şi tradiţiile formează un sistem activ al
vieţii sociale, un mecanism creator şi păstrător de ordine, un mecanism creator de
cultură.La noi în ţară, obiceiurile şi tradiţiile de Paşte se sărbătoresc în funcţie de zona
geografică.
Duminica Floriilor se sărbătoreşte în ultima duminică dinaintea Paştelui. Oamenii
merg la biserică pentru a sfinţii crenguţe de salcie pe care le pun în geamuri, la uşi sau la
porţi. În unele părţi ale ţării, locuitorii de la sate se încing cu ramurile de salcie peste mijloc.
Credinţa spune că acest ritual îi apără de boli şi îi face mai robuşti. De asemenea, apără casa
de rele şi o protejează de evenimente neplăcute. În Duminca Floriilor, gospodinele merg la
biserică şi curăţă mormintele strămoşilor, agăţând de cruci rămurele de salcie.
În Muntenia, oamenii nu se spală pe cap deoarece există crezul că dacă faci asta în
Duminica Floriilor în care toţi pomii înfloresc vei albii precum coroanele albe ale copacilor.
Din punct de vedere religios, Floriile marchează Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului. În
această zi este dezlegare la peşte. O altă credinţă specifică Duminicii Floriilor, spune că aşa
cum este vremea în ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşte.

900
 Săptămâna Mare, ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna
Patimilor, are menirea de a pregăti oamenii credincioşi pentru Înviere, atât trupeşte cât şi
sufleteşte prin post şi rugăciune. Postul Negru din Vinerea Mare este ţinut în credinţa că
Dumnezeu îi va feri pe cei care postesc de boli, necazuri şi nevoi. Se va păstra linişte, va fi o
tristeţe generală, focuri rituale, interdicţia unor lucrări casnice, îngrijirea, curăţarea
locuinţelor, a curţii, împărtăşire la Biserică, ajutarea celor săraci. Miercurile şi Vinerile de
peste ani vor fi zile de post: Miercuri – ziua când Iuda l-a trădat pe Iisus - şi Vinerea – când
acesta a fost răstignit pe cruce. Vopsitul ouălelor se va face în Joia Mare, iar în Sâmbăta
Mare se coc cozonacii şi Pasca, care vor fi aduşi la biserică în noaptea Învierii pentru a fi
sfinţite.
În Joia Mare nu trebuie să se doarmă că vei fi leneş tot anul. În Sâmbata Mare, la
miezul nopţii creştinii se spală, se îmbracă frumos şi se duc la biserică la Înviere „să ia
lumină”, lumânarea-lumina fiind simbolul Învierii, “Lumina lui Hristos”. Se spune că cine nu
merge la Înviere la biserică, acela se îmbolnăveşte şi petrece tot anul până la Paştele viitor
în lipsuri şi nevoi. După liturghie, la 5 dimineaţa, fiecare îşi sfinţeşte Pasca şi se aprinde o
lumină, pentru a arăta bucuria Învierii.
De asemenea, ouăle se împestriţează, se încondeiază cu motive grafice
tradiţionale, meşteşug dezvoltat mai ales în Bucovina. Se spune că nu este bine să se
păstreze în casă găoacele de la ouăle de Paşti, oricât de frumoase ar fi acestea, întrucât în
ele se poate ascunde necuratul.Tot legat de vopsirea ouălor mai circulă o legendă, potrivit
căreia în a doua zi de Paşti, dacă un bărbat îşi pune la curea lingura de lemn cu care s-a
mestecat la înroşirea ouălor, acesta capătă o însuşire aparte, putând vedea strigoii sub
adevărata lor înfăţişare.
În anumite regiuni ale ţării, cojile ouălor vopsite se aruncă într-o apă curgătoare,
pentru a da de ştire Blajinilor că au sosit Paştile. În credinţele românilor, Blajinii sunt un
popor misterios, locuiesc la marginea mării, lângă Apa Sâmbetei, la umbra pomilor. Sunt
foarte credincioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Până când cojile aruncate în apă ajung la ei, trece
cam o săptămână şi de aceea ei serbează Paştile mai târziu cu şapte zile: Paştile Blajinilor,
pomenite şi sărbătorite ca atare şi de către români.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de Paşte (vin şi pâine sfinţite). În
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri
tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Bucovina fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele. Tot de Paşte, flăcăii îşi aleg un „staroste-crai”, care le judecă
greşelile făcute de-a lungul anului. Cei vinovaţi sunt purtaţi în jurul bisericii şi bătuţi cu
vergi. O altă legendă de aici afirmă că oul roşu este apărător de diavol. Acesta se
interesează dacă oamenii fac ouă roşii şi umblă cu colinda, căci doar atunci când aceste
obiceiuri vor înceta, el va ieşi în lume.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc,
purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să
binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de
901
coş, după orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific
zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac, sare,
zahăr, făină, ceapă şi usturoi. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, ouăle
roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfecla roşie cu hrean şi prăjituri.
După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşte se continuă în familie.
Pe valea Crişului Alb, la Almaş, toată suflarea comunei se adună în curtea bisericii.
Femeile şi fetele din localitate se gătesc în straie de sărbătoare şi vin în curtea bisericii
unde vopsesc şi "împistriţesc" (încondeiază) ouă.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru
împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci
când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă
primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt
dăruiţi oamenilor săraci. Un alt obicei este cel al spălatului cu apă neîncepută în care s-a
pus un ou roşu pentru a fi mereu sănătos şi rumen în obraji, un fir de iarbă verde pentru
belşug în gospodărie şi un bănuţ de argint pentru spor în casă.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa
în prima zi de Paşte, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii
mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor ”Sărbători fericite!”. La această sărbătoare,
pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie
discordie tot restul anului. În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşte se numără
covrigii cu ou (numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1
kg de făină).
În Suceava se pregătesc diferite dulciuri în mod special ”Babele” – prăjitură în
formă de cozonac, cu nucă, rahat, stafide. Se duc la biserică în seara de Înviere, iar după
slujbă, credincioşii merg la cimitir, cu lumânări aprinse pentru a aduce lumină celor dragi,
se sfinţesc pachete ce se împart săracilor, nevoiaşilor.
Românii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei spun că “Antichristul are de ros un
lanţ mare, şi când l-a gata de ros, atunci s-a potopi lumea. Şi el tot roade până-n ziua de
Paşti, atunci îi mai gata. Dar, copiii umblă cu ouă roşii, şi el se uită la ei şi-şi uită de muncă,
iar într-aceea lanţul iar se îngroaşă şi lumea mai scapă un an de la potop. Când însă oamenii
n-or mai înroşi ouă de Paşti atunci lumea se va potopi.” Tot aici este răspândit obiceiul
„udatului”. Iniţial era făcut cu apă pentru trezirea-Înviere de Paşte ; mai apoi el s-a
transformat în udatul cu parfum şi se practică în zona respectivă în special de tineri.
Ouăle, în mitologie simboluri ale vieţii şi ale fertilităţii, sunt nelipsite pe masa de
Paşte.De-a lungul timpului au apărut tot felul de metode de a vopsi şi ornamenta ouăle cu
ocazia acestei sărbători. Aceste metode diferă de la ţară la ţară. În Evul Mediu tradiţia cerea
ca stăpânii să dăruiască slugilor ouă cu ocazia Paştelui. În ceea ce priveşte culorile ouălor,
există foarte multe posibilităţi de a le vopsi, unele dintre ele având conotaţii simbolice şi
religioase.
În Grecia, obiceiul este ca ouăle să fie vopsite în roşu, pentru a aminti
credincioşilor de sângele vărsat de Iisus Hristos pentru mântuirea tuturor oamenilor.
Popoarele slave foloseau metode mai speciale, vopsind ouăle în auriu şi argintiu. O altă
metodă folosită mai ales în Austria dar şi în România este aceea de a vopsi ouăle cu produse
naturale, folosind coji de ceapă. Aceste ouă se ornamentează prin aplicarea unor frunze pe
902
coajă, înainte de a le fierbe în apă cu coji de ceapă. România se mândreşte cu meşteşugul
încondeierii ouălor de Paşti, o tehnică foarte complexă şi migăloasă care este cunoscută în
lume sub numele de Psanki.
Legendele creştine leagă simbolul ouălelor roşii de patimile lui Iisus. Răstignirea şi
învierea reprezintă reînvierea naturii primăvara şi cu reluarea ciclurilor vieţii. Oul, el însuşi
purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării şi al veşniciei. Una dintre
legendele ouălelor roşii ne spune că, după răstignire, în noaptea de sâmbătă spre duminică,
Pillat, invitat la un ospăţ dat în cinstea lui de mai-marii evreilor, îngândurat şi îndurerat
ţinea un ou în mână. Tocmai în acel moment, un centurion năvăli în sală, strigând
înspăimântat: ”Hristos a înviat!”. Sceptic Pillat a replicat: ”O să învie, când se va inroşi oul
acesta” şi oul s-a înroşit pe dată. Minunea l-a făcut pe roman să scape oul din mână. De
atunci se spune că a rămas obiceiul ciocnirii ouălor roşii. De fapt, este vorba de substituirea
simbolică a sacrificiului prin lovirea ouălelor în cap. Mai glăsuieşte legenda că în dimineaţa
Duminicii după Înviere o frumoasă copilă, cu poala plină de ouă, mergea către piaţa din
Ierusalim pentru a le vinde. Întâlnindu-se pe drum cu un tânăr evreu de viţă nobilă,
impresionat de vestea pe care o aflase, îi spune, în loc de bună ziua, ” Hristos a înviat!”. De
atunci a rămas obiceiul ca oamenii să se salute la Înviere cu aceste vorbe. Legenda spune că
atunci când Isus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roşii. O
altă tradiţie afirmă că Sf.Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, i-a adus ouă, care s-au
însângerat sub cruce. Altă legendă afirmă că după ce Isus a fost răstignit, cărturarii saducei
şi rabinii farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei a spus:"Când va învia cocoşul
pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Isus". Nici nu şi-a
terminat acela spusele şi ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi. În
tradiţia populară româneasca ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase:
vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, sunt benefice în felurite situaţii etc.
Culoarea roşie este simbol al focului purificator.
Românii le vopsesc nu numai în roşu, dar şi în alte culori: verde, albastru, negru,
galben.Toate culorile se prepară din anumite plante. De exemplu culoarea galbenă se face
din scoarţă sau frunză de pădureţ acru, o specie de măr sălbatec, ale cărui pădureţe au o
culoare roşie şi sunt foarte acre. Se pune coaja de pădureţ la foc într-o oală nouă cu apă ca
să fiarbă bine până ce iese toată zeama din ea. După ce a fiert, se scurge zeama în altă oală,
se pune piatra acră sfărâmată şi se mai lasă să fiarbă. Se lasă să se răcorească şi se pun
ouăle cele albe în ea. Ouăle galbene se pun apoi în roşele şi se fac roşii, iar din roşii se fac
negre, căci numai aşa se prinde culoarea cea neagră de ou. Cea mai frumoasă culoare
albastră se produce din sămânţă de floarea soarelui, fiartă la un loc cu borş şi piatră acră.
Dacă lăsăm privirea să zăbovească asupra unui ou încondeiat, el ne transmite
bucurie, iubire, smerenie, impăcare, pentru că in ornamentaţia lui, de fapt, se operează cu
simboluri (soare, luna, cruce etc.), cu modele din natură (plante, animale, obiecte casnice),
şi cu modele de ţesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.
În ziua de Paşte se deschide Raiul. Sufletul fiecărui om năzuieşte, după o
despărţire de trup, a intra în Rai. Cel ce moare şi cel ce se naşte în ziua de Paşte vor fi
fericiţi. Lumina de la Biserică este adusă in casă, se stinge şi se păstrează tot anul, pentru a
fi aprinsă la întâmplări primejdioase. E bine ca oamenii să postească, să se împărtăşească,
pentru a întâmpina în deplină curăţenie morală această înnoire a lumii – ziua Luminată a
Învierii Domnului. Împărtăşirea constă în vinul care reprezintă sângele lui Hristos şi
anafura – trupul acestuia.
903
 Sărbătoarea Învierii Domnului păstrează la noi în ţară, din vremuri vechi, datini şi
tradiţii frumoase pe care suntem datori să le transmitem copiilor noştri. Ele conţin o mare
încărcătură de simboluri creştine şi precreştine care fac parte din zestrea noastră
naţională. E şi datoria noastră, a cadrelor didactice, să conştientizăm elevii că păstrarea lor
înseamnă păstrarea purităţii sufletului românesc şi a istoriei poporului român.
Bibliografie :
Revista Învățământului preşcolar, Nr 1 – 2007, Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti.
Zahacinschi Maria şi Nicoale, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-
Turism, Bucureşti.

OBICEIURI PASCALE ÎN MOLDOVA

Prof. Gavril Florentina

Şcoala Gimnazială Nr.7 Botoşani

Cea mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, după
spusele românilor de pretutindeni, e sărbatoarea Paştelor, Paştele sau Învierea Domnului,
pentru că în această zi "Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor
din morminte viaţă dăruindu-le", iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului şi
împăcându-l cu Dumnezeu.
Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai
plăcut, când toate în natură învie.
Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi
bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în
cea mai bună rânduială.
Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi.
În secolul 19-20 tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de
cultură de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică
Intrarea Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în
popor, se face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează
porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da le biserică.

904
 Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe în Moldova, unde
tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie.
Un element central al acestor sărbători Pascale la moldoveni îl reprezintă pasca.
Gospodinele fac pasca dis de dimineaţă, după care o duc la Biserica pentru a fi sfinţită în
noaptea de Înviere. Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură sau
cunoscutul paşti.Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lângă
slujba în care se cânta „Hristos a Înviat”, credincioşii marchează momentul cu împuşcături
sau pocnitori. Acestea au rolul de alunga spiritele rele. Tot în această noapte, fetele
nemăritate merg la biserică şi spală clopotniţa cu apă neîncepută, iar dimineaţă se spală cu
ea pe faţă pentru a fi îndrăgite de băieţi neînsuraţi din sat. Potrivit tradiţiei, baieţii care
nutresc sentimente pentru fetele nemăritate trebuie sa meargă la casele lor şi să le ofere un
ou roşu.

TRADIŢII SI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof. înv. primar, Pascu Luminiţa –Mihaela

Lic. „Antim Ivireanu”-Rm. Valcea

A sosit primăvara. Soarele mângâie crengile copacilor cu razele lui fierbinţi.

Păsărelele cu glasul cristalin au înveselit toată natura. Muguraşii şi-au spart carapacea de
aramă să privească spre mândrul soare.
Odată cu sosirea primăverii, vine cea mai sfântă sărbătoare, Paştele. La această zi
mare, creştinii sărbătoresc Învierea Domnului. Oamenii se pregătesc cu multă bucurie să
întâmpine această zi.
Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi.
În secolul IX-XX tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de
cultură de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică
Intrarea Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în
popor, se face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează
porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da le biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor
sau cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin
oferirea vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este
citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă acestea în joia Mare se practică un adevărat ritual

905
închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea
supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă
zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte
fetele şi femeile leneşe.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii
să poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite
masaje. În zonele din sudul ţării ( Gorj, Dolj, Olt) în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir ,
femeile aprindeau în mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul
cărora aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi
pentru a primi pomana. De aceea , atunci când femeile se deplasau la cimitir , unde
aprindeau din nou focuri, de această dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau morţii ,
dialogau cu ei chemându-i acasă pentru a le oferii pomana. Secvenţa de ceremonial comună
întregului areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se
derulează în spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se
merge în vecini pentru a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii
privind torsul , ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost
răstignit Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui
Hristos pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria
Pascală este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în
care creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare
dată prin aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au
un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora
cu credinţa.
Simbolurile Paştelui sunt:crucea, ouăle, mielul , iepurasul , pasca si lumanarea de
inviere.
CRUCEA
Crucea este simbolul crucificării, opusul renaşterii. Totuşi, la Consiliul de la
Niceea, în anul 325 Î.H., Constantin a decretat ca crucea să fie simbolul oficial al
creştinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, dar este utilizată foarte mult ca
simbol al credinţei de biserica catolică.
IEPURAŞUL
Iepuraşul nu este o inovaţie modernă. Simbolul provine încă din vremea
festivalurilor păgâne de Eastre. Simbolul pământesc al zeiţei Eastre era iepurele. Germanii
au adus cu ei simbolul iepuraşului pascal în America. Numai după războiul civil se
răspândeşte ca fiind simbol creştin. De fapt, sărbătoarea Paştelui nu era celebrată în
America până la acea dată. Iepuraşul aducător de ouă roşii provine de pe meleaguri
germane şi simbolizează fertilitate.
OUL
Oul simbolizează renaşterea. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul deoparte şi
simbolizau sângele lui Hristos.
906
 MIELUL
Mielul reprezintă triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii supra morţii. El îl
simbolizează pe Cel care trebuie sacrificat pentru propria mântuire. Mielul sau oiţa îl
desemnează pe membrul turmei lui Dumnezeu.
PASCA - se coace de catre gospodinele crestine numai o data pe an, de Sfintele
Pasti. Ea are o forma rotunda pentru ca se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde.
Avind la mijloc o cruce, pasca este impodobita pe margini cu aluat impletit. In momentul in
care se pune in cuptor, femeile de la tara fac semnul crucii cu lopata pe peretii cuptorului,
spunind: "Cruce-n casa, / Cruce-n piatra, / Dumnezeu cu noi la masa, / Maica Precista pe
fereastra" Legenda pascai care spune ca, in timp ce predica impreuna cu apostolii, Iisus a
gazduit la un om foarte primitor care le-a pus in traista, la plecare, piine pentru drum fara
stirea lor. Intrebindu-l pe Hristos cind va fi pastele, Mintuitorul le-a spus ca atunci cind vor
gasi piine in traista. Cautind apostolii au gasit in traista ce le pusese acel om. De atunci fac
femeile pasca.
LUMANAREA DE INVIERE - este cea care in noaptea invierii fiecare credincios o
poarta in mina si pe care o va aprinde din lumina adusa de preot de pe masa Sfintului Altar.
Aceasta luminare este simbolul Invierii, al biruintei vietii asupra mortii si a luminii lui
Hristos asupra intunericului pacatului. Multi pastreaza restul de luminare ramasa nearsa
dupa slujba si o aprind in cursul anului in cazul in care au un mare necaz in casa .
Bibliografie:
Ion H. Ciubotaru, Valea Şomuzului Mare- monografie folclorică, Caietele Arhivei
de Folclor X1, Iaşi, 1991, p.71
http://www.sfintele-pasti.com/traditii-si-obiceiuri/saptamana-patimilor/
• Sarbatorile la români, vol. II, Ed. Fundatiei Culturale Române, Bucureşti, 1994;
• Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1994;

TRADIŢII SI OBICEIURI DE PAŞTE ÎN GORJ

Prof. Înv.primar, Drăniceanu Elena Dorina, Şcoala Gimnazială”Mihai Eminescu”

Craiova
Prof. Înv. Primar, Cîrstea Georgeta, Şcoala Gimnazială Işalniţa

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Isus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din
Vinerea Mare.
Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii,
la origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem
răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat . Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care
sunt moştenite de sute de ani şi încă se respectă de către bătrâni, mai ales în Săptămâna
Mare sau Săptămâna Patimilor. Satul nostru păstrează câteva tradiţii deosebite pentru joia
mare şi anume: în această zi oamenii merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi, iar

907
copiii merg să se grijească. Noi mergem cu copiii de la grădiniţă la biserică, unde asistă la
slujbă, apoi se grijesc. Tot joi este şi ziua de pomenire a Morţilor (ultima din Postul Mare),
iar oamenii duc la biserică mâncare şi băutură (pachete) pentru a se sfinţi şi a se da de
pomană. În această zi se dau de pomană pentru morţi pahare sau căni cu vin şi colac, iar de
cană se prind flori din grădină. Seara, la denie, femeile duc la biserică căni care se umplu cu
vin şi se sfinţesc de preot, apoi se dau de pomană pentru morţi. La denia de joi lumea
îngenunchează de 12 ori , fiindcă se citesc 12 evanghelii. După isprăvirea fiecăreia ,
ţârcovnicul stinge câte o lumânare dintre cele 12 aprinse. Femeile au la ele o sfoară şi la
sfârşitul fiecărei evanghelii fac câte un nod pe sfoară .La sfârşitul slujbei sunt 12 noduri .Cu
ea se încingeau copiii bolnavi de friguri şi femeile însărcinate , când nu puteau să nască .
Vinerea mare, este numită şi Vinerea Paştilor sau Vinerea Seacă deoarece în această zi,
oamenii ţin post negru cu credinţă că vor fi feriţi de toate bolile si necazurile. La Gorj ,
vinerea din Săptămâna Patimilor se numeşte Vinerea Ouălelor. Alexandru Odobescu
consemna că la Broşteni număratul ouălelor se face de către femei. Neştiutoare de carte, la
fiecare 10 ouă numărate, făceau un semn cu cărbunele.Tot în această zi, serbată prin
nelucrare, femeile din Novaci, Stăneşti, Preajba numărau jurebiile toarse toată iarna. La
Şipot se vopseau ouăle strânse în Postul Mare şi apoi erau puse în pelin verde . La Runcu
ouăle se roşau cu roibă ( plantă), la Turceni în ziua de vineri ouăle se îngălbeneau iar
sâmbăta se roşau cu rădăcină de roibă.
În această zi este interzisă orice fel de muncă (casnică sau fizică), spunându-se că
totul se va usca, va seca. Dar mai presus de toate aceste interdicţii această zi este deosebită
prin Denia Prohodului, una dintre cele mai spectaculoase denii şi ducerea de flori la
biserică pentru Iisus Hristos.După ora 18 se merge la biserică cu flori, se cântă Prohodul.
Tineri şi bătrâni cântă laolaltă, apoi se ia lumină şi se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf
având lumânarea aprinsă. După procesiunea din jurul bisericii, se împart flori pe care
oamenii le pun acasă la icoane. Sfântul Epitaf este aşezat pe Sfânta Masă din altar, unde
rămâne până la Înălţare. La Drăgoieni , dar şi în alte sate, în timp ce stăteau în genunchi la
înconjurarea bisericii, cu lumânările aprinse, date de pomană pentru aceia care au murit
fără lumânare, femeile smulgeau iarbă să o dea la găinile de acasă, în speranţa că nu se vor
îmbolnăvi şi vor avea ouă mai multe .
În satele Gorjului, după prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir
unde aprind lumânări şi “se cântă” ( bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit
de morţi.
Pe Valea Jaleşului , de la biserică oamenii se întorceau acasă cu lumânările
aprinse şi nimeni nu intra înăuntru până nu înconjurau casa, ca să fie ferită de boli, să fie
bine tot anul şi să se prăsească vitele, păsările, etc. Aceste lumânări se păstrează la icoană,
aprinzându-se de câte ori e pericol de furtună, ori de trăznet, ori pentru a feri casa şi
gospodăria de boli .Acest obicei al păstrării lumânării ( după ce se stinge în pragul uşii) este
prezent şi la Stăneşti, Scoarţa, etc.
În Vinerea Patimilor era bine să ţii post negru .La Runcu, oamenii ajunau şi în ziua
de sâmbătă , la Borăscu, în sâmbăta Paştelor nu se mânca usturoi , nici ceapă să nu se
împută Paştele. În Sâmbăta Mare, femeile pregătesc cea mai mare parte a bucatelor
tradiţionale (miel, drob, cozonaci, sarmale, piftie, etc) şi cel mai important ouăle roşii care
nu pot lipsi de pe masa nici unui român şi bun creştin. Încă mai sunt femei care vopsesc
ouăle cu foi de ceapă, cu flori de tei şi nu folosesc vopselele din comerţ. După ce se vopsesc
ouălele se ung cu grăsime de raţă ca să lucească.Tot astăzi se sacrifică mieii. Sâmbătă seara
908
fiecare gospodină îşi pregăteşte coşul ce urmează a fi dus la biserică pentru sfinţire. La
Stăneşti mijlocul bisericii se umple de coşuri . Fiecare coş are o lumânare aprinsă tot timpul
slujbei de Paşte. Preotul sfinţeşte fiecare coş, apoi fiecare familie îsi aşterne un ştergar
ĺângă mormântul unde îşi are morţii şi aici dă pachete de pomană, ciocnesc ouă cu vecinii şi
mănâncă prima dată peşte. Pentru a fii iute ca peştele. La Ursaţi fiecare familie are masa lui
la biserică şi în dimineaţa de Paşte, după ce iau sfintele Paşte fiecare îşi aşterne masa şi îşi
invită vecinii, prietenii să ciocnescă ouă şi să manânce împreună. Şi aici este obiceiul de a
mânca peşte prima dată.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca să purtăm haine noi, dimineaţa să ne spălăm
pe faţă cu apa din vasul în care s-a pus un ban de argint. La ieşirea din casă se pun brazde
de iarbă pe care trebuie să calci încălţat pentru a fii sănătos tot anul.
Înainte de a merge la slujba de Înviere (care începe la doisprezece noaptea), oamenii merg
la morminte pentru a da lumină şi celor adormiţi, iar crucile şi tot cimitirul este luminat de
candele şi lumânări. Apoi toţi oamenii intră în biserică pentru a participa la slujba de
Învierea Domnului şi a lua sfintele Paşti. În Gorj este obiceiul ca să mănânci prima dată în
dimineaţa de Paşte, după slujbă, peşte pentru a fi tot anul iute şi puternic (ca şi peştii). Se
ciocnesc ouă spunându-se “ Hristos a înviat !”, “Adevărat a înviat !” , se dau colaci de
pomană, apoi fiecare merge acasă pentru a mânca bunătăţile pregătite. Femeia nu mănâncă
până nu dă de pomană din toate bunătăţile pregătite pentru morţii casei. În ziua de Paşte
nu se doarme. Cine doarme în ziua de Paşte i se fură sfintele Paşte şi după-amiaza trebuie
să meargă la biserică să ia iar Paşte.
Din ziua de Paşte şi până la Înălţare salutul devine “Hristos a înviat!” – “Adevărat
a înviat!” . Este bine ca preşcolarii să cunoască toate aceste tradiţii şi obiceiuri, deoarece
îşi îmbogăţesc orizontul de cunoştinţe , îşi dezvoltă emoţii şi sentimente puternice ,
contribuie din plin la educarea sentimentelor de dragoste şi admiraţie , mândrie şi respect
faţă de comorile creaţiei populare .Totodată le cultivă trăsăturile de personalitate
caracteristice omului nou de care are nevoie societatea noastră de astăzi .Copiii trebuie să
continuie tradiţiile, datinile şi obiceiurile păstrate cu sfinţenie de poporul român. În
Săptămâna Mare, la grădiniţă planific activităţi dedicate obiceiurilor şi tradiţiilor de Paşte,
avem activităţi cu preotul, mergem la biserică , realizăm lucrări şi felicitări specifice
sărbătorii de Paşte, învăţăm poezii, colinde, în cadrul parteneriatului cu biserica avem o
acţiune umanitară în care copiii dăruiesc copiilor neajutoraţi din comună jucării, haine
pentru Paşte şi altele în funcţie de posibilităţile fiecărei familii. Copiii desenează , pictează,
confecţionează felicitări pe care le dau părinţilor, rudelor, prietenilor cu ocazia Paştelui.
Seara, la Denii ei merg cu părinţii sau bunicii la biserică şi sunt foarte impresionaţi de
atmosfera din biserică, de tot ceea ce se întâmplă la biserică. Copiii mai mari căntă
Prohodul .

Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu , “Folclorul literar românesc”, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1990.
Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă , “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism,
1985.
Al. Doru Şerban, Dan Ilie Morega, Obiceiuri şi tradiţii din Gorj, Tg-Jiu, Editura
Măiastra, 2008.

909
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

Prof. Semcici Daniela Elena

Seminarul Teologic Ortodox “Episcop Ioan Popasu”
Caransebeş, Caraş -Severin

Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunităţii. Paștele,
cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, își are etimologia în cuvântul ebraic „pesah”,
care înseamnă trecere. Paștele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roșie, din
robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paștele creștinilor este, în primul rând,
sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creștinii. Dar înainte de a
face o discuţie aprofundată asupra sărbătorii Paștelui, trebuie să spunem că ea nu este una
izolată. Antrenează un întreg ciclu de sărbători și evenimente, care fac să se individualizeze
clar în calendarul românilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sărbători, de la
intrarea în Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele
numite, în termeni bisericești, a Triodului și a Penticostarului.
Sărbătoarea Sfintelor Paști este marcată în comunitatea românească, de o
primenire a caselor și gospodăriilor, de slujbe speciale săvârșite în cadrul Bisericilor
Ortodoxe, dar și de o gamă largă de preparate tradiţionale românești. De pe masa fiecărui
român nu trebuie să lipsească ouăle roșii, cozonacul și friptura de miel. Multe dintre
obiceiurile pascale sunt legate de ou. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creștinilor și
este, din fericire, încă practicat, mai ales, la popoarele Europei și Asiei. Spre deosebire de
alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând
culmile artei prin tehnică, materiale, simbolistica motivelor și perfecţiunea realizării.
Legende referitoare la mitologia oului de Paşti încearcă să explice cauza
îndătinării obiceiului de a colora şi încondeia ouă: șase surori măritate au vrut să ucidă pe
cea de-a şaptea soră a lor, care făcea ochi dulci celor şase cumnaţi. Pietrele cu care au
încercat s-o ucidă s-au transformat însă în diferite culori, iar sora respectivă a rămas în
viaţă. De atunci poporul a început să coloreze ouăle pentru Duminica Paştilor.
Toate acestea arată continuitatea vechilor tradiţii românești (practicate în special
la sate), și reprezintă totodată o punte de legătură între înaintașii noștri și noi, între modul
lor de a trăi și între modul nostru de viaţă de acum: o viaţă care este într-o continuă
mișcare și evoluare, plină de oameni care și-au pierdut respectul, sau chiar mai grav, au
uitat de tot, de vechile şi frumoasele noastre tradiţii românești.

BUCURIA ÎNVIERII MÂNTUITORULUI

Prof. Demeter Andreia

Prof. Ionescu Graţiela

910
 Colegiul Tehnic „Armand Călinescu”, Piteşti

Învierea Domnului reprezintă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii
noastre, care ne-a adus posibilitatea izbăvirii şi care stă la temelia credinţei şi a Bisericii
Creştine. Numim această sărbătoare „Paşti” după cuvântul grecesc care înseamnă „trecere”,
fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus la început lumea, dintru nefiinţă întru
fiinţă. Fără Învierea lui Hristos, lumea ar fi azi încă păgână, Biserica nu s-ar fi întemeiat,
creştinismul nu s-ar fi răspândit şi n-ar fi fost credibil. Fără Învierea lui Hristos, numele
Mântuitorului s-ar fi uitat de atunci, învăţătura Lui s-ar fi pierdut, iar mântuirea oamenilor
ar fi rămas sub semnul întrebării.
Paştele este Sfârşitul şi totodată Începutul. Noi ne raportăm la cea mai mare
sărbătoare a creştinătăţii. Spiritul şi înţelesul întreg al vieţii liturgice este continuat în
Paşte, împreuna cu perioada următoare de cincizeci de zile care culminează cu sărbătoarea
Cincizecimii, Pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli. În fiecare sâmbătă noaptea, când
preotul duce Evanghelia de la Altar în centrul Bisericii, după ce a citit Evanghelia Învierii,
este proclamat acelaşi fapt al credinţei noastre creştine: „Hristos a înviat!” Sfântul Pavel
zice: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi
credinţa voastră" (1 Corinteni 15, 14). Nu există nimic altceva în care să credem. Aceasta
este inima credinţei noastre şi ea este animată de Sfânta Sărbătoare a Paştelui, ca sfârşit al
oricărui timp natural şi începutul noului timp, ca noi să putem înţelege întregul an liturgic.
Bucuraţi-vă! Acesta este mesajul în noaptea Învierii Domnului Iisus Hristos.
Mitropolitul Bartolomeu Anania a fost cunoscut ca fiind unul dintre cei mai apreciaţi
oratori ai Bisericii Ortodoxe. Mulţi dintre credincioşii ortodocşi s-au apropiat de el, mai
întâi, prin predică şi apoi l-au cunoscut pe omul şi scriitorul Valeriu Anania şi pe Părintele
duhovnicesc Bartolomeu. Printre temele dezbătute de Înaltul Ierarh în strălucitele predici,
Învierea este cea asupra căreia a insistat cel mai mult. De nenumărate ori îşi începea
predica la Sfintele Paşti cu formula „Hristos a înviat! Bucuraţi-vă!” sau „Bucuraţi-vă întru
Învierea Domnului!” Este adevărat că e greu să-ţi găseşti echilibrul în zilele noastre, când
lumea se simte năpădită de grijile vieţii cotidiene. E greu, dar nu e imposibil. Toate devin
posibile, atunci când ai descoperit speranţa speranţelor, Învierea lui Hristos, după cum ne
mărturiseşte însuşi Apostolul Pavel: „Toate le pot, în Hristos Domnul”. Nu există mai mare
bucurie pe lumea aceasta care să se poată compara cu marea bucurie a nopţii de Înviere,
pentru că nu este vorba de o bucurie privind starea fizică şi psihică a omului, e ceva mai
mult, o bucurie care izvorăşte dinlăuntrul fiinţei, o bucurie a sufletului. Una este bucuria
obişnuită, cea lumească în care sunt incluse mărunte realizări efemere ale omului şi alta
este bucuria cea duhovnicească. Aşadar, trebuie să ne punem nădejdea în Învierea
Domnului, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, “Fără Învierea Mântuitorului, zadarnică
ar fi propovăduirea noastră, zadarnică ar fi osteneala tuturor creştinilor, nu ar mai exista
creştinism şi zadarnice ar fi plânsul şi tânguirea voastră, indiferent de împrejurări şi
situaţie…”şi să înălţăm spre slava cerului cea mai simplă şi totodată cea mai cuprinzătoare
rugăciune a creştinătăţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul,
miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

BIBLIOGRAFIE:
Anania, Valeriu, „Cartea deschisă a Împărăţiei. De la Betleemul Naşterii la
Ierusalimul Învierii”, Editura Polirom , Iaşi, 2011.
911
 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la
sfinţi”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2006.
Stăniloae, Dumitru, „Sfintele Paşti (Ortodoxie şi românism)”, Editura Albatros,
Bucureşti, 1998
Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1997.

PAŞTELE LA ROMÂNI

Prof.înv.primar Duguleană Ileana

Şcoala Gimnazială Novaci, jud. Gorj

Pentru creştinii ortodocşi, există două mari şi importante sărbători: Crăciunul şi

Paştele. Aceste sărbători semnifică Naşterea lui Hristos şi Învierea. Pentru ele, oamenii,
împreună cu familiile lor, se pregătesc, ţinând post, astfel, purificându-se fizic şi sufleteşte.
Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creştinilor,
este prilej de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbă-
tori în cadrul comunităţii. Numele sărbătorii este de origine
evreiască, moştenit de la egipteni şi ajuns în limba română
prin filiera latino-bizantină (pascae).
Prima zi a postului Mare se mai numeşte şi Lunea curată, zi în care potrivit
tradiţiei, oamenii obişnuiesc să
se purifice, să cureţe spaţiul în care trăiesc.
Săptămâna dinaintea Paştilor se numeşte Săptămâna Patimilor, în care nu se
râde, nu se joacă, nu se petrece, nu se bea băutură, nu se mănâncă de dulce, nici prăjit.
Înainte de lăsarea postului, tinerii fac focuri, dansează în jurul lor, sar peste foc,
iar băieţii cu un tăciune sau cu un băţ aprins la un capăt, fac cercuri în aer, strigând:
"Alimări! Alimări!”
Ziua Sfântului Toader (prima sâmbătă din Postul Mare) este momentul în care se
duc prescuri şi colivă la biserică. După sfinţirea de către preot, ele se dau de pomană pentru
morţi. De atunci, în fiecare sâmbătă a postului trebuie duse prescuri, până în Joia Mare.
În ziua de Mucenici, femeile afumă casa şi pomii din grădină cu petice aprinse, ca
să le ferească de gângăniile şi jivinele care le periclitează.
Sâmbăta dinaintea Floriilor poartă numele de sâmbăta lui Lazăr, în amintirea lui
Lazăr cel înviat de Mântuitor din morţi. Acum este ziua de dezlegare a sărindarelor, când se
pomenesc morţii.
Pentru români, Postul Mare este cel mai important şi mai sfânt post de peste an.
Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână şi Săptămâna Mare,
să facă milostenie şi fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. Datinile populare, se
păstrează în localitatea noastră atât de bătrâni cât şi de tineri. Cu trecerea anilor, parcă
timpul e tot mai puţin îngăduitor cu oamenii, grijile vieţii lipsindu-i tot mai mult de bucuria

912
sărbătorii. Postul Mare este considerat drept o perioadă de adâncă pocăinţă şi tânguire,
pentru că acum a fost chinuit şi omorât Creatorul lumii.
În tradiţiile românilor, Joia Mare se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia
Neagră. Ziua de vineri se mai numeşte şi Vinerea Ouălor, fiindcă se vopsesc ouăle. Se spală
cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă ouă roşii,
gospodinele mai vopsesc ouăle şi în galben, verde, albastru. Unele pun pe ou o frunză, apoi
îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, ca să iasă "cu model". Ouăle colorate în alte
culori vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe
care le-a suferit Hristos pe cruce.
Ziua de vineri este numită şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post
negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică. În popor se
crede că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mănos, iar dacă nu, va fi secetos.
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii. Spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de
la miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii şi copiii să se
împărtăşească.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis şi a înviat Hristos. Novăcenii participă în număr mare în această noapte sfântă. Ei
vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Când merg la biserică, la Înviere, fiecare om ia
două ouă roşii (unul pentru preot, iar celălalt pentru sfinţit, care trebuie păstrat acasă,
considerându- se bun pentru vindecarea bubelor).
Întorşi de biserică, membrii familiei se aşază la masă. După ce îşi potolesc foamea
ciocnesc câte un ou. Ouăle se ciocnesc după un anumit ritual: persoana mai în vârstă
ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână de un alt membru din familie zicând
„Hristos a înviat !”, iar celălalt răspunde :” Adevărat c-a înviat!” Masa din prima zi de Paşti
este un prilej de reunire a familiei. De pe masa de Paşti nu pot lipsi: ouăle roşii, drobul,
friptura de miel şi ceapa verde.

Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu – “Folclorul literar românesc”
Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă – “Zona etnografică

913
 SPERANŢA

PROF. INV. PRIMAR NECHIFOR GINA

ŞCOALA GIMNAZIALĀ NR.6 RM.SĀRAT, JUD.BUZĀU

Tot omul are o cruce

Numai unii o pot duce,
Crucea mea eu o duc greu
Ştie bunul Dumnezeu.
Vai de ochişorii mei,
Vai de lacrima din ei!
Nu ştiu, Doamne, cum să zic
Am de toate si nimic.
Viaţa mea-i o lumânare
Fără fărâmă de soare.
Cer un strop de biruinţă
Izvorâtă din credinţă,
Biruinţa învierii
O aştept în pragul serii.
Când icoana ne aşteaptă
Şi c-o vorbă şi c-o faptă.
Când Hristos va învia
Va-nflori şi viaţa mea.

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Nechifor Gina
Şcoala Gimnazială Nr. 6, Rm. Sărat, jud.Buzău
Paştele, cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în
cuvântul ebraic”pesah”, “trecere”. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin
Marea Roşie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este,
în primul rând, sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toti creştinii.
Această mare sărbătoare este precedată de un post de 40 de zile, perioadă numită
Postul Paştelui. Ultima săptămână, numită Săptămâna Patimilor, are menirea de a pregăti
credincioşii pentru Înviere, imediat dupa ultima săptămâna dinaintea Paştelui, cea a
Floriilor, în care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. De a doua zi, în Săptămâna
Mare, se rememorează tot ce a făcut Mântuitorul pe pământ. Prin post, reculegere şi
rugăciune, credincioşii parcurg acum cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-
Omul, fiecare zi din Săptămâna Patimilor semnificând un nou pas al lui Iisus pe drumul
către răstignire şi Înviere.

914
 Postul Paştelui este perioada care ne mijloceşte cea mai adâncă trăire
duhovnicească din întreg anul bisericesc. Este un timp dăruit spre curăţirea inimii, de
înălţare a duhului către Cel ce Se pogoară în mormântul sufletelor noastre ca să-l lumineze
cu lumina Invierii sale. Postul Paştelui este o petrecere împreună cu Hristos în pustiul în
care suntem şi noi ispitiţi precum odinioară Iisus, flămânzind şi noi după pilda dată nouă
de Cel ce pe toate le-a suferit pentru fiecare dintre noi şi mergând astfel împreună cu El pe
calea cea dureroasă a Golgotei spre bucuria Învierii. Această săptămână are o mare
încărcătură duhovnicească, iar creştinii se roagă şi ţin post, pentru ca de Înviere, sufletele
lor să fie curate.
Simbolistica evenimentelor din saptămâna mare este: primele trei zile se numesc
mari şi sfinte pentru că reamintesc sensul eshatologic al Paştelui. A patra zi, joi, marchează
cea din urmă Cină a Domnului cu ucenicii Săi şi trădarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numită
şi “Paştile Crucii”, este cu adevărat începutul Paştelui (Trecere), iar sâmbăta este ziua în
care tristeţea este transformată în bucurie prin omorârea morţii.
1.Sfânta şi Marea Luni-Pomenirea Patriarhului Iosif cel preafrumos, patriarhul
din Vechiul Testament, în care Biserica vede o preînchipuire a lui Hristos. Acesta fusese
vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi. Iosif ieşise viu din groapa în care îl azvarliseră fraţii lui,
ajunsese stăpânul Egiptului şi salvase poporul de foamete, sfârşind prin a-i ierta pe toţi
pentru răul pe care i-l făcuse. S-a arătat un om mare prin înţelepciune, pe lânga alte fapte
bune ale sale.
Tot în timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor care s-a
uscat, blestemat fiind de Domnul. Smochinul închipuie pomul păcatului şi secătuirea Legii
celei vechi. Istoria smochinului a fost aşezată aici spre a îndemna la umilinţă, dupa cum
istoria lui Iosif a fost aşezată spre a ne înfăţişa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice
roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseşte în el odihna, a doua zi,
adică după viaţa aceasta de acum, îl usucă prin blestem şi-l trimite în focul veşnic.
“Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla
priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al
meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de Împărăţie să te incui;
ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei
de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.(Troparul zilei)
2.Sfânta şi Marea Marţi-Pilda celor zece fecioare şi pilda talanţilor.
Această zi ne pregateşte pentru intrarea în cămara Mântuitorului, cu două
parabole: parabola celor zece fecioare şi parabola talanţilor. Pilda celor zece fecioare este o
pildă prin care Iisus dorea să arate cu cine se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu. El a spus
că Impărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu zece fecioare care au plecat la nuntă. Ele şi-au
luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui: cinci înţelepte, care aşteptau cu candelele
pline, şi cinci neînţelepte, care aşteptau cu candelele rămase fără ulei. Această pildă, ca şi
pilda talanţilor, ne îndeamnă spre milostenie şi în acelaşi timp ne învaţă să fim cu toţii gata
înainte de sfârşitul vieţii.
“La ceasul sfârşitului, suflete, gândind şi de tăierea smochinului temându-te, cu
iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând: Să nu rămânem afară de
cămara lui Hristos”.(Condacul zilei)
3.Sfânta şi Marea Miercuri-Trădarea lui Iuda şi Ungerea lui Iisus în Betania
În această zi se face pomenire de femeia cea păcătoasă care află că Mântuitorul se
afla în casa lui Simon Leprosul, a luat un vas înmiresmat, al cărui prêţ era 300 dinari, ca să-I
915
toarne pe capul lui iar cu părul capului a şters lacrimile ce-i picau din ochi pe picioarele
domnului.
Conform Evanghelistului Ioan, nu ar fi vorba despre o desfrânată, ci de Maria,
sora Martei, pe care Iuda o acuză de risipirea mirului. Sfântul Ioan Gură de Aur este de
părere că este vorba despre două femei care au făcut acelaşi gest. În această zi, creştinii
obişnuiesc să ţină post negru.
Miercurea cea mare este şi ziua trădării sau a vânzării de către Iuda
Iscarioteanul cel care cade pradă satanei şi îl vinde pe Mântuitorul pe 30 de arginţi, zi de
adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi văzând minunea şi
dragostea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru
fiecare suflet care Il trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului.
“Doamne, femeia ce căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta, luând
rânduiala de mironosiţă şi tângâindu-se, a adus ţie mir mai înainte de îngropare…”(Casiana
monahia)
4.Sfânta şi Marea Joi: Spălarea picioarelor ucenicilor de către Hristos şi Cina cea
de taină
In această zi Iisus a spălat, în semn de mare smerenie slujitoare, picioarele
ucenicilor Săi. In aceeaşi zi, la Cina cea de Taină, când şi-a adunat ucenicii pentru a celebra
Paştele evreiesc, Iisus instituie Sfânta Taină a Euharistiei:”Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul
Meu, care se frânge pentru voi. Beţi dintru aceasta toţi, că acesta este sângele meu, al Legii
celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor.”
Hristos împreună cu ucenicii Săi petrece ultimele clipe de dinaintea Patimilor
Sale. Seară tainică, tristă, plină de durere. Astăzi, Domnul le dă ucenicilor exemplu
desăvârşit al slujirii, spălându-le picioarele, învaţându-I că”Cel care vrea să fie întâiul să fie
slujitorul tuturor.”
Este de asemenea seară de adâncă rugăciune. Mantuitorul se roagă pentru toţi
ucenicii Săi şi pentru toţi cei care vor crede în Cuvântul Lui şi le încredinţează porunca cea
mai mare: porunca iubirii.
“Când măriţii ucenici la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău
credincios, cu iubirea de arginţi bolnăvindu-se, s-a intunecat… Vezi, iubitorele de avuţii, cel
ce pentru acestea spânzurare şi-a agonisit. Fugi de sufletul nesăţios care a îndrăznit unele
ca acestea asupra Împăratului. Cel ce eşti peste toţi bun, Doamne, slavă Ţie.”(Tropar)
5.Sfânta şi Marea Vineri:Judecata lui Iisus, Răstignirea şi moartea lui Iisus
În această zi, se pomenesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşatoarele Patimi ale
Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Vinerea Neagră
este ziua când Iisus a fost adus la judecată, batjocorit, schingiuit, răstignit, mort şi îngropat.
Până să aleagă între Hristos şi Baraba, muţimea cere eliberarea tâlharului şi
răstignirea lui Iisus, strigând:”Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”Iisus îşi
poartă crucea spre Golgota, unde este răstignit între doi tâlhari, dintre care unul,
recunoscându-I nevinovăţia şi dumnezeirea, se învredniceşte de mântuire.
În această zi nu se săvârşeşte Liturghia pentru că însuşi Mielul lui Dumnezeu
este jertfit acum; este vremea de post total, pentru că Mirele s-a luat de la noi.(Matei 9, 15).
Seara se cântă în biserici Denia Prohodului, adică slujba înmormântarii Domnului. Alaiul
îndurerat al credincioşilor trece pe sub Sfânta Masă, ca şi când ar trece prin mormântul lui
Iisus, după care, în frunte cu preoţii dă ocol bisericii de 3 ori, adică o dată pentru fiecare zi a
şederii în mormânt.
916
 „În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spaimântat oştile îngereşti,
smerenia Ta cea multă preamărind.”(Starea întâi-Prohod)
6.Sfânta şi Marea Sâmbătă-Punerea în mormânt şi pogorârea Lui în Iad
Această zi este de reculegere. Ea închipuie odihna în mormânt a trupului lui
Hristos. Credincioşii se pregătesc pentru marea veghe de peste noapte, când, în toate
bisericile, la miezul nopţii, preoţii vestesc Invierea, vor împărţi lumina şi vor ţine slujba
Sfintelor Paşti. Ei vor sfinţi pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate. Pâinea stropită cu vin,
numită”Sfinte Paşti”, şi împărţită credincioşilor, se va mânca dimineaţa” pe inima goală ”.
Tradiţia mai spune că în timpul şederii în mormânt, Iisus s-a pogorât la Iad, de
unde i-a scos pe Adam şi Eva, precum şi pe drepţii Vechiului Testament, ca arvună a învierii
şi a mântuirii tuturor drepţilor, fapt adeseori înfăţişat în icoanele închinate prăznuirii
Sfintelor Paşti.
“Să tacă trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc
întru sine să nu gândească, că Impăratul impăraţilor şi Domnul domnilor merge să se
junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea lui cetele îngereşti cu
toată căpetenia Şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi,
fetele acoperindu-şi şi cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”.(Heruvic)
Iată deci o săptamâna plină de durere, plină de întristare sufletească. O
săptămână în care Biserica ne mijloceşte retrăirea acelor momente şi înţelegerea sensurilor
acestei înalte jertfe a lui Hristos, prin slujbele din aceste zile. Prin aceste slujbe avem şansa
să participăm direct la taina mântuirii noastre pe care noi o merităm. 6.Sfânta şi Marea
Sâmbătă- Punerea în mormânt şi pogorârea Lui în Iad
Această zi este de reculegere. Ea închipuie odihna în mormânt a trupului lui
Hristos. Credincioşii se pregătesc pentru marea veghe de peste noapte, când, în toate
bisericile, la miezul nopţii, preoţii vestesc Invierea, vor împărţi lumina şi vor ţine slujba
Sfintelor Paşti. Ei vor sfinţi pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate. Pâinea stropită cu vin,
numită”Sfinte Paşti”, şi împărţită credincioşilor, se va mânca dimineaţa” pe inima goală ”.

BIBLIOGRAFIE:
http://www.apologeticum.ro/2011/04/
http://crestinesc.wordpress.com/invierea-domnului-sfpasti/semnificatia-deniilor/
ION H. CIUBOTARU Universul culturii populare, Ed.Presa Bună Iaşi, 1998

917
 CEL MAI FRUMOS OU!

Prof. Găină Larisa Liceul Tehnologic “Petru Rareş” Târgu Frumos

Prof. Strugariu Gabriela Liceul Tehnologic “Petru Rareş” Târgu Frumos

O activitate deosebită, care a dezvoltat creativitatea elevilor şi a cultivat respectul

pentru tradiţiile poporului român. Activitatea s-a desfăşurat într-o atmosferă liniştită şi
destinsă specifică Sărbătorilor Pascale, de fair-play, în care comunicarea, sustinerea şi
ajutorul şi-au spus cuvântul.
Elevii au realizat lucrări foarte frumoase, adevărate opere de artă lucrate cu
măiestrie şi cu meşteşug. Pornind de la modelarea detaliilor din plastilină sau sârmă şi
până la aplicarea minuţioasă a mărgelelor cu penseta şi cu pasta de lipit pe oul şi pe
farfuria- floare din ipsos, totul a fost un decor de primăvară datorită materialelor şi
accesoriilor în culori pastelate şi vii.
Munca şi efortul care s-au depus au fost răsplătite pe măsură. Elevii au primit
medalii, diplome şi premii constând în dulciuri, iar cadrele didactice au primit adeverinţe
de participare, în calitate de ORGANIZATOR LOCAL la Concursul Naţional “Cel mai frumos
ou!”, desfăşurat în cadrul proiectulul “ Şi Sfinţii au fost copii!” inclus în Calendarul
Activităţilor Educative la poziţia 504, avizat MECTS/2011.

SIMBOLURI PASCALE

Educatoare Calaj Iuliana

Grădiniţa cu Program Prelungit „Rostogol”Călăraşi

Vârsta preşcolară reprezintă temelia educativă a întregii vieţi, iar educatorul are
misiunea de a se preocupa de cogniţiile copiilor pe care îi formează, încât elementul
cognitiv să devină un mijloc prin care copilul învaţă să găsească soluţii la numeroasele
probleme cu care se confruntă, să aibă încredere în el, să-şi formeze abilităţi de convieţuire
prin cunoaşterea şi aplicarea moralei creştine şi a unor valori umane.
Având în vedere că apropierea copilului de Dumnezeu se realizează în acelaşi
timp cu apropierea lui de oameni, educatorul îl conduce pas cu pas, către ambianţa trăirii
creştine şi către înţelegerea relaţiilor cu oamenii, cu lumea înconjurătoare şi cu
Dumnezeu.Principiul de bază al educaţiei morale este principiul iubirii, scopul ei este acela
de a-i pregăti pe copii pentru o viaţă curată, iar mijlocul de realizare al acestui scop este
modelul lui Iisus care, prin lucrarea Sa, nu ne spune cum trebuie să fim, ci Este cum ar
trebui să fim.Prin povestioare frumoase şi simple, prin poezii, imagini, copiii înţeleg
semnificaţia sărbătorii Paştelui.
Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în
creştinism şi iudaism.Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în
antichitatea anterioara religiilor biblice.Iată ce ne duce imediat cu gândul la Paşte. Ouăle
roşii reprezintă unul din cele mai vechi simboluri pascale din lume.

918
 Forma sa ovală înglobează picătura de ploaie şi seminţele, două elemente
dătătoare de viaţă. Roşul simbolizează pe de o parte focul, care purifică, precum şi sângele
Domnului, răstignit pentru mântuirea păcatelor omenirii.Ouăle colorate în alte culori
(galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii.Cele colorate în negru simbolizează
chinul şi durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre arta
populară în privinţa ornării ouălor de Paşte, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor.
Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din mormânt şi a înviat, precum
puiul din găoace.
Oul însuşi reprezintă viaţa şi reânnoirea naturii, cu atât mai mult cu cât păsările
îşi depun ouăle în această perioadă, importanţa sa fiind amplificată de faptul că alte
popoare au credinţa că viaţa a început de la un ou.
Mielul de Paşte a fost o „jertfă" care a îndeplinit rolul de substitut pentru întâiul
născut. Această jertfă arată moartea lui Hristos ca substitut al morţii credinciosului.Mielul
prefigurează neprihănirea lui Hristos, Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu .
Ca şi în cazul Paştelui, doar jertfa iniţială, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfa
eficientă. De aceea, în zilele noastre, Invierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara
sau la miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Invierii, aprind lumânări la mormintele
celor morţi din neamul lor. Un alt simbol pascal este pasca.
Pasca este un cozonac rotund, din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, stafide,
smântână etc, care se mănâncă de obicei la Paşti de către creştinii ortodocşi. Faţa este
împodobită cu aluat răsucit şi la mijloc se face o cruce. Pasca este preparată în ajunul
Învierii. Adevărata pască este aceea care se taie în bucăţele mici, se pune în pacheţele şi se
duce la biserică pentru a fi sfinţită. Crucea este unul din cele mai vechi şi răspândite
simboluri ale umanitaţii, fiind asociat cu divinitatea încă de la apariţia primelor civilizaţii
istorice.
In noaptea Invierii credincioşii care merg la slujbă iau cu ei o lumânare. Aceasta
este aprinsă la miezul nopţii de la preot, care îi îndeamnă să vină să ia lumină în timp ce
cântă "Hristos a înviat..." şi o ţin astfel aprinsă pe toată durata slujbei. După încheierea
acesteia, fiecare om se întoarce cu lumina acasa. Lumânarea este stinsă în grinda casei şi
mulţi o păstrează tot timpul anului pentru a o aprinde în caz de primejdie sau in timpu
furtunilor. Aceasta este simbolul suprem al Invierii, al biruinţei vieţii, luminii şi bunătăţii
divine asupra a tot ceea ce este rău pe pământ.
„Pentru viaţă în iubire, Pentru prunc şi pentru mamă,
Pentru tot ce am sperat, Care cred cu-adevărat
Pentru-a noastră mântuire, În lumina ce ne cheamă,
Azi, Hristos a înviat! Azi, Hristos a înviat!”

BIBLIOGRAFIE:

„Paştele la români”, Vasilescu Ileana, Editura House of Guides, 2011;

„Religia micului creştin”, Camelia Muha, Editura Sf. Mina, 2009.
„Revista învăţământului preşcolar”, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2007.

919
 ÎNVAŢĂ COPILUL TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE!

Educatoare Dinu Georgeta

Grădiniţa cu Program Prelungit „Rostogol” Călăraşi

Întreaga natură învie şi înnoieşte zi după zi, iar noi suntem martorii acestor
minuni dumnezeieşti.Ceva ne îmboldeşte, parcă, să fim prezenţi peste tot şi să dăm o mână
de ajutor, pentru a participa într-un fel la aceste prefaceri.Dacă muguraşii pomilor din
grădină se ivesc pe ramuri, nu le vom rupe în nici un caz podoaba, ci vom sări în ajutorul
celor care văruiesc trunchiurile lor.E atât de frumos pământul creat de Dumnezeu şi locuit
de oameni! Primăvara pe lângă aceste frumuseţi, ne mai aduce şi o mare sărbătoare,
Paştele.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei
sărbători e văzută chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului
şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării. În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o
dată cu postul de şapte săptămâni. O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din
Săptămâna Patimilor.Pentru a înţelege mai bine această sărbătoare am desfăşurat
proiectul”Sărbătoarea Învierii!”în cadrul căruia am organizat vizite la biserică, părintele
vorbindu-le cu drag şi simplitate pe înţelesul copiilor despre importanţa acestei
sărbători.Copiii au spus rugăciuni şi s-au rugat pentru cei dragi.
Fiecare copil trebuie să cunoască principalele tradiţii şi obiceiuri de Paşte,
deoarece îl ajută să perceapă şi partea spirituală a acestei perioade, nu doar pe cea
materială, în care se primesc cadouri de la iepuraş şi se ciocnesc ouă roşii. Copilul trebuie
ajutat să pătrundă în spiritul sărbătorii pascale, explicându-i cateva tradiţii şi învăţându-l
să respecte câteva obiceiuri populare, pentru a trăi trup şi suflet acest moment important
din religia creştină.
Numai înţelegând obiceiurile populare şi tradiţia acestei sărbători, copilul poate
înţelege sensul înroşirii ouălor, a mersului la biserică după lumină sau a hăinuţelor noi pe
care le poartă ţanţos în Duminica Paştelui, lucrurile care, în lipsa unor informaţii şi
explicaţii pe înţelesul lui, le acceptă şi le tratează ca atare.
Oul încondeiat ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împăcare, pentru că în
ornamentaţia lui, de fapt, se operează cu simboluri (soare, luna, cruce, etc.), cu modele din
natură (plante, animale, obiecte casnice) şi cu modele de ţesături populare, cu tot
repertoriul lor de semne sacre. Motivele folclorice utilizate sunt:spicul, soarele, frunza şi ca
o reconfirmare a creştinătăţii româneşti, crucea.
In Muntenia motivele ornamentale sunt naturaliste, dar cu mai puţine
culori.Ouăle roşii simbolizează sângele pe care Mântuitorul l-a vărsat pe cruce pentru
omenire.Copilul trebuie să ştie că se vopsesc în Joia Mare şi se ciocnesc în Duminica
Paştelui, ciocnitul ouălor marcând bucuria învierii Domnului.Tradiţionala strigare „Hristos
a înviat" are loc doar la învierea Domnului şi reprezintă salutul pe care şi-l dau oamenii
timp de 40 de zile după Paşte, moment în care Iisus Hritos se înalţă la ceruri.
Se explică pe înţelesul copilului că se strigă "Hristos a înviat" şi în momentul în
care se ciocnesc ouăle, iar cel cu care ciocneşte răspunde cu "Adevărat a înviat".Tradiţia
spune că persoana care "ciocneşte" prima oul este întotdeauna cea mai în vârstă.Hăinuţele

920
noi cumpărate de Paşte reprezintă respectul pentru această sărbătoare, pentru nou, iar
tradiţia spune că aşa cum primăvara, natura revine la viaţă, aşa şi noi trebuie să ne
primenim cu haine noi de Paşte. Un alt obicei popular care se ţine şi în ziua de astăzi în
multe zone ale ţării este spălatul pe faţă, în dimineaţa Paştelui, cu apa în care ţii un ou roşu
peste noapte. Se spune că cine se spală cu această apă, este sănătos tot restul anului. Este
un obicei drăguţ, pe care copilul îl poate învăţa şi respecta în fiecare an, de Paşte.Zîmbetul
curat şi cald al oamenilor la un loc se adună, căci „Hristos a înviat” să fim împreună!
Este bine ca preşcolarii să cunoască toate aceste tradiţii şi obiceiuri, deoarece
îmbogăţesc orizontul de cunoştinţe, îşi dezvoltă emoţii şi sentimente puternice, contribuie
din plin la educarea sentimentelor de dragoste şi admiraţie, mândrie şi respect faţă de
comorile creaţiei populare.Totodată le cultivă trăsăturile de personalitate caracteristice
omului nou de care are nevoie societatea noastră de astăzi. De-a lungul timpului s-a
demonstrat că trăirea în spiritul onestităţii, promovarea valorilor morale, iubirea de
Dumnezeu şi semeni, pot fi învăţate de copii de la cea mai fragedă vârstă.

BIBLIOGRAFIE:

Lucia Munteanu”, Izvoraş de apă vie” Editura Genesis, Petroşan , 2005;

Camelia Muha”, Religia micului creştin”, Editura Sf. Mina, 2009;
Vasilescu Ileana”, Paştele la români”, Editura House of Guides, 2011

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ LA ROMÂNI

Prof. înv. primar Lazăr Viorica

Şcoala Gimnazială Nr. 3 Lugoj, Judeţul Timiș
Primăvara este unul dintre cele mai aşteptate anotimpuri, iar obiceiurile
specifice lunii care deschide acest anotimp sunt mai mult decât speciale. Poporul român se
caracterizează prin unicitatea şi frumuseţea tradiţiilor legate de venirea primăverii.
Nu întâmplător se spune că „ veşnicia s-a născut la sat”. Cel mai bine se poate
desluşi această sintagmă prin cunoaşterea profundă a moştenirii folclorice pe care neamul
românesc a primit-o şi pe care vrea cu tot dinadinsul să o transmită următoarelor generaţii.
Acest imens tezaur nu trebuie dat uitării, ci, dimpotrivă, trebuie făcut cunoscut,
dus mai departe, folosit ca o onorabilă carte de vizită a oricărui român, oriunde s-ar afla.
Prin tradiţiile şi obiceiurile populare sunt evidenţiate calităţile poporului român:
perenitate, inventivitate, creativitate, sensibilitate la frumos şi armonie, pricepere,
înţelepciune, ospitalitate, generozitate.
Învierea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai însemnată, mai
înaltă şi mai aşteptată sărbătoare a creştinilor, situată primăvara, când toată natura se
primeneşte, dar şi pentru noi, oamenii, este un prilej de reînnoire sufletească, de curăţire a
tot ce înseamnă păcat, greşeală, inducere în ispită, îndoială sau depresie şi, totodată, de

921
sporire a faptelor bune, a speranţei şi încrederii depline în ajutorul divin. În fiecare an
sărbătorim Paştele, însă de fiecare dată ne bucurăm de sosirea acestei sărbători ca şi când
ar fi pentru prima oară. Mulţi, poate, se vor întreba de unde vine această supremaţie?
Răspunsul este simplu: Învierea din Morţi este trăsătura specifică a creştinismului, faţă de
toate religiile naturale sau păgâne. Copiii sunt cei mai entuziasmaţi. Puritatea şi inocenţa
bucuriei copiilor dă amploare acestei sărbători. Fie că este vorba de vopsitul sau
încondeiatul ouălor, de decorurile pregătite cu multă migală, de planşele de colorat, de
icoanele pictate pe sticlă, de poezii, cântece sau jocuri, cei mici sunt întotdeauna primii. Să
nu uităm câtă fericire poate fi în sufletul unui copil în clipa în care ciocneşte un ou roşu
rostind : « Hristos a înviat! Adevărat a înviat! », ori când aşteaptă cu nerăbdare ca părinţii
să îi cumpere un rând de hăinuţe noi, cu care să meargă îmbrăcat la biserică, atunci când va
primi Sfânta Împărtăşanie, sau că va putea să spună rugăciuni sau să cânte în corul bisericii,
alături de prietenii lui.
Tradiţiile şi obiceiurile de Înviere au diferite aspecte în funcţie de zonele ţării, dar
aproape toate se referă la ţinerea postului, la participarea la slujbele oficiate în biserică în
fiecare zi din Săptămâna mare, la primirea Sfintei Taine a Împărtăşaniei, la roşirea ouălor şi
ciocnirea lor în ziua de Paşti, ciocnire care semnifică deschiderea mormântului
Mântuitorului, la pregătirea unor bucate specifice şi sfinţirea lor la biserică, la sacrificarea
mielului, asemănată cu sacrificarea lui Iisus Hristos.
Bibliografie:

1. Niculiţă E., Datcu V. I- 2008, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi

aşezate în ordine mitologică, Editura Saeculum I.O., Bucureşti,
2. Simion V.- 2006, Jilavele, leagăn străbun de cultură şi civilizaţie, Editura Ialpress

MIRACOLUL LUMINII DIVINE

Anton Marcela
Şcoala Gimnazială Plopeni

Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la

gură şi uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din
Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face,
amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale.
Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.
Acest eveniment se petrece în fiecare an în faţa a mii de martori vizuali. Nu poate
fi negat de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea
credinţei în Dumnezeu. Ca şi creearea lumii, tot astfel şi Învierea lui Iisus Hristos este un
fapt istoric dar depaşeşte istoria şi puterea umană de înţelegere căci este un act care ţine de
puterea dumnezeiască şi nu se datoreazã vreunei puteri din natura omenească sau din
mediul înconjurător. Deşi este atestată prin numeroase mărturii cuprinse atât în Sfânta

922
Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie – transmise prin "viu grai" – Învierea Domnului rămâne o
taină mai presus de mintea şi cugetul omenesc, cuprinsă şi experimentată prin credinţă.
În zile noastre, vineri, clopotul cel mare din aur de la Biserica Sfântului Mormânt
îl plânge pe Iisus. El se trage singur, rar şi sună a jale mare. Vineri, la terminarea deniei
prohodului, în Biserică intră poliţişti civili necreştini - un arab, un turc şi un altul din partea
statului Israel - care controlează tot ce se află înăuntru, urmărind să nu existe o sursă de
foc. Sting şi toate candelele de la Sfântul Mormânt; arhiereul grec ce presară vata pe
mormânt este şi el verificat cu stricteţe. Tot ceea ce se întâmplă ulterior face parte dintr-un
fel de formulă matematică respectată cu cea mai mare rigurozitate. Pe lespedea Sfântului
Mormânt se pun peceţi, iar preoţii înşiră bucăţi de vată ce va fi aprinsă de Sfânta Lumină.
Urmează momentul în care armata pune trei sigilii pe uşa Sfântului Mormânt: unul este al
armatei israeliene; altul englezesc, iar celălat arab. Împrejur, candelele ori lumânările au
fost stinse şi ele. Câţiva călugări rămân să păzească până dimineaţa următoare, când are loc
Vecernia Sâmbetei Mari, în cadrul căreia se aprinde Sfânta Lumină.
Sunt clipe de extremă încordare, dar nu este zgomot sau agitaţie deosebită.
Acompaniat de dangătele clopotului, alaiul înconjoară de trei ori la rând Sfântul Mormânt,
mergându-se pe partea dreaptă. Cu toţii cântă ”Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii
o laudă în ceruri şi noi, pe pământ, ne învredniceşte cu inima curată să Te slăvim”. La
ocolirea a treia se cântă imnul vecerniei de la prohod ”Lumina lină a sfintei slave”. Ulterior,
patriarhul şi toţi slujitorii merg în altarul bisericii ortodoxe alăturate, în vreme ce
credincioşii îşi pregătesc cu mare febrilitate felinarele cu care vor duce acasă Lumina
Sfântă. Clipa cea mare se apropie într-o tăcere absolută. Între timp are loc un eveniment
urmărit cu interes de cei de faţă. De la Betleem vin arabi ortodocşi, care sunt foarte
credincioşi, dar şi zgomotoşi. Înconjoară şi ei Sfântul Mormânt, se roagă cu voce tare, au
mâinile în sus şi se ţin unii pe alţii pe umeri. ”Doamne, trimite-ne din cer Lumina”, spun ei
în cor. Se spune că dacă ei nu vin, întârzie Lumina. Patriarhul este dezbrăcat de veşmintele
sale tradiţionale şi rămâne în stihar alb. E controlat în văzul celor de faţă dacă nu are surse
de foc la el. Vecernia tocmai a ajuns la cântarea „Lumina lină a sfintei slave a tatălui ceresc”,
clipă în care cei prezenţi observă că în Biserică a intrat un nor orbitor, de culoarea azurului,
care coboară în zig-zag. Ajuns deasupra Capelei Sfântului Mormânt, s-a desfăcut în bucăţi a
intrat apoi înăuntru, aprinzând bucăţile de vată presărată în ajun deasupra lespedei.
Patriarhul adună vata cu mâinile sale, întrucât ea nu frige clipe bune. Vata aprinsă e pusă în
două cupe de aur, ce au găuri, după care el iese din „Capela Îngerului” şi aprinde două chite
de câte 33 de lumânări. Ulterior, le transmite afară prin cele două orificii speciale celor doi
diaconi ortodocşi care le aşteaptă. Una dintre cupe ajunge la Sfântul Altar, iar cealaltă la
Biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhie.
Momentul cel mare a sosit: Patriarhul iese afară ţinând două făclii aprinse în
mână şi strigând: ”Veniţi de luaţi Lumină!”. În paralel, cele şase candele ale ortodocşilor se
aprind singure, ca şi unele dintre lumânările din sfeşnice şi candelele din Altarul Bisericii,
unde tocmai a ajuns Partriarhul, de la care credincioşii îşi aprind buchetele de câte 33 de
lumânări, inundând astfel Biserica într-o mare de lumini. Se spune că totul nu durează
decât trei minute. Cei de faţă sunt cu toţii entuziasmaţi, este un moment absolut măreţ, la
care nu asistă de multe ori în viaţă. Cu toate astea nu se poate vorbi despre delir mistic, ci
de un miracol, la ivirea căruia contribuie fiecare în felul său.
Noaptea de Înviere ne aduce, tuturor laolaltă şi fiecăruia dintre noi, o bucurie
luminoasă. În plină noapte, venim la biserică şi căutăm, parcă, Lumina care ne lipseşte sau
923
pe care am lăsat-o pe dinafara sufletului. Sătui şi împovăraţi de întunericul spiritual pe care
noi înşine l-am lăsat să ne cotropească fiinţa, ne simţim chemaţi, din adâncuri de conştiinţă,
către acea dumnezeiască exclamaţie pascală care deschide porţile unei lumini de dincolo de
noi: „HRISTOS A ÎNVIAT!”.
Iată cum lumânarea pe care o purtăm aprinsă la Înviere constituie un îndemn la
însuşirea roadelor Minunii care a produs-o, nu la exploatarea ei superstiţioasă şi frivolă.
Trebuie, aşadar, să ne lăsăm luminaţi lăuntric de ea, rodind la rândul nostru lumină
spirituală, prin credinţă şi faptele iubirii creştine.
În cuvintele sfinţilor, în Biblie şi în vorbele reprezentanţilor Bisericii întotdeauna
s-a putut observa faptul că Taina Învierii reprezintă însăşi temelia Ortodoxiei, iar
lumânarea pascală este simbolul care o însoţeşte şi prin care este transmis mesajul
credinţei.
Iată cum lumânarea pe care o purtăm aprinsă la Înviere constituie un îndemn la
însuşirea roadelor Minunii care a produs-o, adică Învierea Domnului din morţi. Trebuie,
aşadar, să ne lăsăm luminaţi lăuntric de ea, rodind la rândul nostru lumină spirituală, prin
credinţă şi prin faptele iubirii creştine.

Bibliografie:
Florea Marian Simion, “Sărbătorile la români- studiu etnografic”, vol. II, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti;
Codrescu Răzvan, 2009, “ Ghid pascal” , Editura Christiana ;
Cioacă Adrian, 2002, “ Prin Ţara Sfântă”, revista Terra Magazin;
Dabu S. Radu, 2002, “ Hristos a înviat! “, Editura Marineasa;
www. crestinortodox.ro

ÎN AȘTEPTAREA SFINTELOR PAȘTI LA BUCERDEA-VINOASA

Fenișer Ileana
Grădinița cu P.N. Bucerdea-Vinoasă

„De este cineva binecredincios și iubitor de D-zeu, să se bucure de acest praznic

frumos și luminat, de este cineva slugă înţeleaptă să intre bucurându-se, întru bucuria
domnului său”...(din cuvântul SF.Ioan Gură de aur la Învierea Domnului)
În judeţul Alba, la poalele munţilor Trascău există un loc binecuvântat de D-zeu
unde vârful „Cetăţii Craivei” dă mâna cu mândrul soare, ce scaldă la rândul lui valea largă și
plină de verdeaţă a satului Bucerdea-Vinoasă. Cu o climă temperată, cu oameni pașnici și
ospitalieri această parte a ţării a fermecat pe toţi cei care s-au născut aici, sau chiar numai
în trecere au poposit pe aici.
Totul este frumos aici :natura, animalele, oamenii, copiii dar mai presus de toate
sunt praznicele împărătești și inclusiv toate pregătirile care se fac pentru întâmpinarea lor.
Sfintele Paști”Sărbătoarea Sărbătorilor”este o explozie de bucurie , iar în acest
an, în satul nostru am primit lumina sfântă de la Ierusalim la ora :12, 30.Ce minune mare și
câtă bucurie urmată de salutul:”Hristos a înviat!”, care la noi în sat se folosește și de mari și
de mici până în joia Rusaliilor.

924
 Dar obiceiurile păstrate din bătrâni la noi în sat încep la Fășang cu obiceiul:
Alimorea sau Hodaiţa.Părinţii le confecţionează copiilor hodaiţe, care sunt niște mingi din
cârpe înmuiate în motorină, legate cu sârme lungi.Desigur că și copiii de grădiniţă au
participat la acest obicei care se desfășoară pe culmile înalte ale dealurilor satului(nu tot
satul la un loc), dar numai însoţiţi de părinţi pentru că se desfășoară la lăsarea serii.Copiii
au fost foarte impresionaţi de acest obicei iar a doua zi la grădiniţă copiii au pictat scenă de
la hodaiţă.
Apoi începe curăţenia de primăvară, prima dată în vii, livezi, grădini apoi în curte
și în case.Copiii alături de părinţi , asistă și ajută la activităţile desfășurate în această
perioadă.De multe ori copiii participă...adună crenguţe din livadă , greblează grădinile și
livezile, adună lăstari uscaţi din vii...le fac grămezi iar apoi la orele serii asistă la focuri
uriașe ce se desfășoară aproape în fiecare gospodărie.
Activităţile pe care le desfășoară copiii în această perioadă mi le povestesc la
Întălnirea de dimineaţă sau la activităţile de Cunoaștere a mediului.
Prilej pentru a observa activităţile desfășurate de oameni în această perioadă și
natura, frumuseţea ei în acest anotimp sunt drumeţiile.În fiecare an facem drumeţii, pe
culmile înalte ale dealului...la fel și în acest an.Drumeţiile sunt activităţi complexe, pe lângă
observările dirijate și cele spontane...respirăm aer curat, învăţăm să respectăm frumuseţea
naturii...dacă cumva în jurul nostru am găsit o hârtie o sticlă, facem din asta un caz...oare
cum s-a întâmplat, de ce? Ce facem noi în acest caz?...de fiecare dată noi avem pregătiţi saci
menajeri și adunăm orice mizerie.
Am participat în acestă perioadă la mai multe concursuri de pictură cu tema
Paștelui (unul din concursuri cu caracter regional s-a desfășurat pe holul primăriei din
comuna noastră) iar copiii s-au străduit și au făcut niște lucrări impresionante.
Un alt obicei se desfășoară în sâmbăta Floriilor când tot satul, tineri, vârstnici și
copiii duc ramuri de salcie la mormintele celor dragi iar în Vinerea Mare la fel se merge în
cimitir cu lumânări.Nu este mormânt la care să nu fie cineva.Așa e la noi în sat...mult
respect pentru tradiţie dar și pentru strămoși.
La grădiniţă am semănat (fiecare copil) în ghivece grâu, în Săptămâna Altfel.După
ce am observat cum crește planta dacă o udăm...fiecare copil și-a dus acasă ghiveciul pentru
a așeza în el ouăle vopsite.La noi în sat ouăle se vopsesc cu foi de ceapă.
Cea mai mare sărbătoare a creștinilor: Învierea Domnului este prilejul pentru
români de a trăi clipe de bucurie sfântă dar și de a sărbători în familie.Așa se întâmplă și în
satul nostru, unde aproape la fiecare casă sunt oaspeţi așteptaţi să se bucure împreună cu
această ocazie.
La intrarea în grădiniţă copiii au un frumos bagaj de cunoștinţe, datorită multor
informaţii primite de la cei din jur, dar numai la grădiniţă învaţă să interacţioneze în
grup.La noi în sat toţi copiii de trei ani frecventează grădiniţa așa că acest lucru se întâmplă
la trei ani și este mai ușor.
Frecventarea grădiniţei conduce, în mod inevitabil la conturarea unui autentic
comportament interrlaţional.Structura formală și informală a grupului de copii din
grădiniţă generează un climat psiho-social în care fiecare copil este în același
timp”spectator” și „actor” al tuturor întâmplărilor ce au loc aici.Pe măsura acceptării și
conștientizării unor reguli de comportare, relaţiile interpersonale se diversifică și se
îmbogăţesc în conţinutul lor informaţional.Datorită fenomenului „percepţiei sociale”
copilul de vârstă preșcolară este în stare să realizeze o selecţie în relaţiile sale
925
interpersonale. Sistemul relaţiilor interpersonale constitue fondul pe care încep să se
contureze trăsăturile caracterului.
La noi în sat bisericile sunt una peste drum și una la trei minute distanţă, așa că
la toate sărbătorile în care avem activitate în grădiniţă mergem în mod organizat la sfânta
biserică pentru a fi împărtășiţi copilașii.De asemenea câteodată duminica sau în sărbători îi
organizez (pentru că eu conduc „corul tinerelor fete din sat”, care dau răspunsuri pe rând la
o biserică și alta) și cântă în grup sau individual pricesne și rugăciuni.
Tradiţia în satul nostru este ca oamenii la sărbătorile mari să îmbrace costumul
popular, și la fel și copiii, lucru care s-a întâmplat și în acest an , fiind în admiraţia celor din
jur.
Cu fiecare generaţie de copii, și eu la grădiniţă prin toate activităţile desfășurate ,
încerc să-i ajut pe copii să trăiască la intensitate maximă bucuria renașterii naturii și a
învierii lui Iisus.

Bibliografie:M.Pop.Obiceiuri tradiţionale românești, București, 1976;

R.Vulcănescu , Mitologie română, Editura Academiei R.S.R.București, 1987;
S. Vrabie, Studii și cercetări de etnologie și literatură populară română, Editura Grai
și suflet-Cult, Naţ, București, 1994.

SARBATOAREA ÎNVIERII

Prof. Inv. Oghină Daniela

Liceul „Simion Stolnicu”, Comarnic

Eu locuiesc în oraşul Comarnic. Şi aici ca şi în alte localităţi din România, de

Sfânta Sărbătoare a Paştelui, toată suflarea se învăluie în strălucire , lumină, bunătate şi
curăţenie.
Oraşul meu este aşezat la poalele munţilor Baiului; denumirea lui vine de la acea
cameră de la stână unde ciobanii fac branza. Oamenii sunt harnici şi gospodari întotdeauna
şi cu atât mai mult în preajma sărbătorilor.
Eu sunt genul de om care încearcă să facă din fiecare zi o sărbatoare, mai ales că
zilnic sunt înconjurată de zeci de suflete şi minţi minunate, elevii mei.
În materialul trimis, am pornit de la explicaţia denumirii sarbătorii; modul cum
întâmpină creştinii sărbătoarea Paştelui; obiceiuri care se respectă atât în casele oamenilor,
cât şi la biserică; despre legătura românului cu înaintaşii, cu strămoşii lui (mormintele sunt
îngrijite încă din săptămâna patimilor); despre credinţa românilor.
Am citit de curând cărţile scrise de Dan Puric şi am rămas plăcut impresionată de
modul în care a surprins, cu ajutorul cuvintelor, esenţa sufletului românesc, decenţa,
simplitatea, credinţa lui în Dumnezeu.

926
 Vă felicit pentru iniţiativa de a organiza un asemenea proiect minunat şi pentru
puterea de muncă extraordinară! Dumnezeu să vă binecuvanteze!

SARBATOAREA INVIERII – SARBATOAREA PASTELUI

GRADINITA P.N.P. Nr.185

BUCURESTI - SECTOR 5
PROFESOR CANTEA VASILICA

Pastele este cea mai importanta sarbatoare crestina a anului, pentru prima data
fiind sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos.
. Sarbatoarea Pastelui poate fi asociata cu primavara. Retrezirea naturii la
viata simbolizeaza noua viata pe care crestinii au castigat-o prin crucificarea si Invierea lui
Iisus. Pastele crestin este similar cu doua traditii antice: una evreiasca si alta pagana.
Ambele traditii sarbatoresc Invierea, trezirea la viata.
De Pasti se sarbatoreste Invierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica - a
treia zi dupa Scripturi- femeile purtatoare de mir au gasit mormantul gol. Mormantul era
gol pentru ca Hristos Inviase. Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat si batjocorit
de atunci si pana astazi, numit in deradere Regele Iudeilor, rege incoronat cu spini, rege al
carui tron era o Cruce, parasit de ai Sai, pazit sub grea si rece lespede de piatra, Hristos a
izbandit cea mai stralucita biruinta ce s-a vazut vreodata: biruinta asupra mortii si asupra
rautatii omenesti. Aceasta biruinta a putut fi tagaduita, dar nu I-a putut fi smulsa niciodata.
Hristos a Inviat si a biruit, pentru El si pentru noi. Credem si biruim prin Moartea
si Invierea lui Hristos, murim pentru a invia si inviem pentru a trai in veci cu Hristos. Prin
suferinta si moarte ne bucuram de Inviere; prin Inviere ne bucuram si triumfam in triumful
lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi si a triumfat pentru noi. In Moartea Lui
sta mantuirea noastra, in Invierea Lui sta biruinta noastra.
Primavara si frumusetea ei ne intampina trezindu-ne pe toti la asumarea si
marturisirea crucii si Invierii Domnului. In zilele de post si rugaciune am purtat crucea si
durerea cu gandul la biruinta Invierii. Acum, sa ne iertam, imbratisandu-ne unul pe celalalt,
sa imitam pe Mantuitorul Cel inviat, care ne intampina pe toti: „Bucurati-va!”
In aceasta sfanta zi sa redevenim purtatori de lumina si bucurie vesnica, marturisind si
vestind tuturor Hristos a inviat!
Un copil este, fireste, un mister, o enigma psihologica. El poate sa contrazica si sa
dezamageasca cele mai bune nadejdi, poate sa reziste celor mai staruitoare indemnuri
parintesti. Sunt totusi rare cazurile in care afectiunea parinteasca bine intentionata si
manifestata, inima mare, calda a unei mame constiente de sfanta ei misiune si raspundere
de educatoare, care are sa dea socoteala lui Dumnezeu de mladita trupului si sufletului ei,
sa nu reuseasca a face din copil un om, daca urmareste aceasta ca pe cea mai mare dorinta
a vietii ei, ca pe o problema a justitiei ei de mama inaintea societatii, a Bisericii si a lui
Dumnezeu, ca pe problema propriei mantuiri.

927
 Parintii sunt colaboratori cu Dumnezeu la opera creatiei neamului omenesc, sunt
auxiliarii Lui. Ei trebuie sa-si faca din copii oameni dupa voia lui Dumnezeu, oameni ai lui
Dumnezeu. In misiunea de procreatori si de educatori, parintii se pot mantui sau pierde
prin copiii lor, pentru copiii lor, dupa grija si ravna cu care se ostenesc pentru mantuirea
lor, calauzindu-i si pregatindu-i nu numai pentru bunastare si cinste in lume, ci si pentru
imparatia lui Dumnezeu. Se intampla uneori ca parintii sa nu poata abate pe copii de pe o
cale gresita, dar cei care si-au facut totusi datoria lor de parinte, intreaga, au cel putin
usurarea de a fi implinit-o.
Oricare ar fi conceptia noastra despre lume, valorile cele mai inalte, cele care fac
pretul omului, sunt cele sufletesti, morale. Pe acestea le alege, le formeaza si le cultiva
educatorul crestin. Metodele lui nu sunt elaborate de biblioteca, ele sunt scoase din
principiile religios-morale ale Crestinismului. Educatorul crestin vede in om chipul si
asemanarea lui Dumnezeu. El nu dreseaza un animal, ci modeleaza o fiinta spirituala; el
vrea sa readuca pe omul cazut, slab, ispitit, la ceea ce trebuie sa fie: la chipul si la
asemanarea lui Dumnezeu. Ce ideal pedagogic poate fi mai inalt si mai eficient decat acesta,
de a indrepta si a ajuta firea omeneasca sa nazuiasca spre desavarsirea pilduita de Tatal
nostru Cel din ceruri?

HRISTOS A ÎNVIAT! PAŞTE FERICIT TUTUROR.

OBICEIURI SI TRADITII DE PASTE LA ROMANI

Hristos a înviat / Adevărat a înviat. Este salutul creştinilor începând din

această noapte. Sfintele Sărbători Pascale şi Lumina Învierii să vă aducă linişte în suflete!
Paştele este cea mai mare sărbătoare a creştinilor, celebrând Învierea Domnului. Este
sărbătoarea creştină care cheamă oamenii să ia Lumina Sfântă, aduce bucuria unică a
Învierii Mântuitorului, dar şi tradiţii religioase printre care şi cea a salutului "Hristos a
înviat!", "Adevărat a înviat!".
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti, începe, din punct
de vedere liturgic, în noaptea dinainte, întrucât se spune că mormântul s-a deschis la
miezul nopţii şi atunci a înviat Hristos.
La Slujba Învierii, românii vin să ia lumina, pe care o duc apoi în casele lor.
În această noapte se sfinţeşte pâinea numită paşti, fie sub formă de anafură sau anafură
amestecată cu vin - în vestul ţării. În Bucovina, această pâine, sub formă de prescuri, este
adusă la biserică de femei, în Vinerea Marea, când se slujeşte Sfântul Maslu.
În Bucovina, în Săptămâna Patimilor, oamenii se străduiesc să încheie toate
activităţile gospodăreşti - pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite,
veşmintele noi să fie terminate. În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile pregătesc
Pasca şi Ouăle Roşii, aceste două simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii. Datinile pascale
bucovinene au schiţat şi un drum al tradiţiei răzeşeşti româneşti, dar şi al tradiţiei huţule,
numit 'Drumul ouălor încondeiate', care cuprinde localităţile Ciocăneşti, Fundu Moldovei,
Breaza, Moldoviţa, Vatra Moldoviţei, Marginea, Putna, Brodina, Mănăstirea Humorului şi
Voroneţ, după cum se arată în materialul de prezentare al reprezentanţelor teritoriale de
promovare turistică, publicat pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Turism.

928
 Ouăle încondeiate împreună cu pasca cu brânză, ouă şi stafide, şi cu colacii
reprezentau bucatele pe care răzeşii le duceau ofrandă la biserică, pentru a fi sfinţite în
noaptea de Înviere. Coşul ţăranilor iobagi era umplut, însă, cu ouă roşii sau galbene, cu un
cozonac, în loc de pască, cu pâinişoare de secară, în loc de colaci, cu bucăţi de carne friptă,
slănină, unt, brânză proaspătă, usturoi şi altele.
În tradiţia populară, se crede că ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri
miraculoase, ele vindecând boli şi protejând animalele din gospodărie. În dimineaţa primei
zile de Paşti, copiii se spală pe faţă cu apă dintr-un vas în care s-au pus de seara un ou roşu
şi un bănuţ de argint, astfel, spunându-se că, tot anul, copiii vor fi sănătoşi şi rumeni la faţă
precum oul de Paşti şi curaţi ca argintul.
Ciocnitul ouălor roşii are semnificaţii deosebite. Cei care practică acest ritual se
vor întâlni în viaţa viitoare, iar pe pământ nu vor rătăci niciodată. Se spune că atunci când
nu se vor mai face ouă roşii de Paşti va veni sfârşitul lumii.
Lumânarea de Înviere este purtată în mână de fiecare creştin în noaptea Învierii
şi este aprinsă din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Aceasta lumânare este
simbolul învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului. Mulţi păstrează restul de lumânare rămasă nearsă după slujbă şi o
aprind în cursul anului în cazul în care au un mare necaz în casă.
Crucea este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, simbolul jertfei lui Iisus
Hristos pentru salvarea omenirii. Crucea a fost declarată simbol al creştinătăţii de către
împăratul Constantin, în cadrul Consiliului de la Niceea, în anul 325 după Hristos.
Mielul sacrificat de Paşte simbolizează jertfa făcută de Mântuitorul Hristos pentru
iertarea păcatelor lumii “şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat”.
BIBLIOGRAFIE:
- Carte de în invatatura crestina ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1978, p. 199.
- Pr. Prof Dr. Ene BRANITE, prof. Ecaterina Branite, Dicionar enciclopedic de
cunostite religioase, Ed. Diecezan, Caransebe, 2001.

929
 PROCESUL PSIHOLOGIC AL ÎNVIERII DOMNULUI IISUS HRISTOS,

ÎN VIZIUNEA CREŞTINILOR.

Profesor Religie Ortodoxă: Bădilă Cristina Gabriela

Şcoala Gimnazială, Nr. 1, Valu lui Traian
Judeţul Constanţa
În această lucrare mi-am propus să cercetez realizarea conceptului de Înviere în
viziunea unor elevi care studiază religia în şcoală şi sunt practicanţi mai mult sau mai puţin
ai credinţei creştine.
Înviere lui Iisus pentru a fi pe deplin înţeleasă ca o valoare reală a spiritualităţii
creştinului, dar şi ca pe o realitate a spiritualităţii vieţii, am pornit de la conştientizarea
stării de păcătoşenie, plecând de la originea acestuia şi diferenţa dintre greşeală şi păcat,
izvoarele ispitei şi ultima treaptă a păcatuluiadică, viciul, ca să vedem de ce a fost necesară
Învierea lui Hristos.
Pentru a ajunge la realizarea stării de păcătoşenie, trebuie să avem în vedere
starea primordială a protopărinţilor noştri Adam si Eva, originea şi natura păcatului, iar
aici vorbim despre păcatul strămoşesc care se transmite din generaţie în generaţie prin
naştere, starea de început a păcatului, continuând cu o reală clasificare a păcatului ce vine
în sprijinul realizării definitorie a noţiunii de păcat precum şi tipologia păcatului până acolo
unde deja omul devine rob al păcatului fără să realizeze de multe ori gravitatea acestuia.
Factorii psihologici de influenţă din zilele noastre, asupra noii generaţii, îşi pun
amprenta pe modificarea personalităţii tânărului elev şi capacitatea de percepţie a ceea ce
înseamnă credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de semeni.
Corpusul pe care se sprijină prezenta analiză este format dintr-un chestionar, pe
un eşantion de 218 elevi de la clasele VII-XII, elevi din ciclul gimnazial şi liceal.
Chestionarul are în cuprins întrebări închise, urmărind definiţia păcatului,
modalitatea de iertare a păcatului, săvârşirea primului păcat, nedezlegarea păcatelor şi
consecinţa acestora, definiţia
ispitei şi izvoarele acesteia dar şi ultima treaptă a păcatului şi anume viciul. În
finalul chestionarului,
elevii întâlnesc şi noţiunea de Înviere ca dar de la Dumnezeu prin Unicul Său Fiu
care a pătimit pentru refacerea chipului şi asemănării omlui cu Dumnezeu.
Metoda utilizată a presupus raportul invers de realizare a păcatului, plecând de la
premiza definiţiei păcatului şi finalizând cu ispita care de fapt constituie baza de la care se
naşte păcatul.
În urma testului aplicat elevilor, pe diverse categorii de vârstă, am constatat că
elevii au realizat de fapt noţiunea de păcat şi comiterea păcatelor, având la bază ispita,
greşeala, păcatul în sine şi viciul.
Cercetarea a avut ca scop, bine definit, realizarea de către elevi, a ispitei ca punct
de plecare a săvârsirii păcatelor, izvorul păcatului, greşeala, păcatul în sine şi forma finală
adică viciului şi necesitatea Învierii Domnului Iisus Hristos în vederea mântuirii lumii, fără
de care nu s-a fi refăcut legătura harica dintre Dumnezeu şi om.
Un număr de 72 de elevi au realizat că ispita este începutul oricărui păcat, 55 de
elevi au sesizat izvorul ispitei şi 19 elevi nu au stăpânit bine definiţia păcatului. Un număr

930
de 72 de elevi au conştientizat rămânerea stării de păcătoşenie în cazul nemărturisirii
păcatelor şi că numai pocăinţa şi mărturisirea de bună voie şi conştientă poate duce la
iertarea păcatelor de către Dumnezeu şi moştenirea vieţii veşnice .
Ca o concluzie, din analiza cantitativă, rezultă că majoritatea elevilor şi-au însuşit
noţiunea de păcat şi Învierea lui Hristos, iar din analiza calitativă, cu exemplificări pe
categorii de vârstă, constatat că elevii au realizat diferenţa dintre ispită, greşeală, păcat şi
viciu şi au înţeles realitatea Învierii nu ca o simplă revenire la viaţa pământească, ci
începutul unei vieţi veşnice spirituale, în care trupul omenesc nu mai e supus stricăciunii.

Bibliografie selectivă:
1. Aloisie, Pr.Dr., Tăutu, 1931, Compediu de teologie morală, vol.I, Principiile morale
creştine,
Oradea.
2. Balca, Diac.Prof., N., anul XIV (1962), Concepţia despre lume şi viaţă în teologia
Fer.Augustin, în revista “Studii teologice”, Bucureşti.
3. Băncilă, Vasile, 1966, Iniţierea religioasă a copilului, Bucureşti.
4. Biblia sau Sfânta Scriptură, 2001, Editura Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii
Ortodoxe Romane, Bucuresti.
5. Cabasila, Nicolae, 1997, Despre viaţa în Hristos, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, 2006, Cuvânt despre cum se cade să-si crescă părintii
copiii, in
Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura
Deisis,
Sibiu.
7. Sfântul Teofan Zăvorâtul, 1997, Ce este viaţa duhovnicească “Colecţia Comorile
pustiei”nr.18, Editura Anastasia, Bucureşti.
8. Stăniloae, 1993, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova.

931
 INVIEREA DOMNULUI SI IMPORTANTA EI
PENTRU VIATA CRESTINA.

ARATARILE DOMNULUI DUPA INVIERE

Prof.inv.primar:Munteanu Ionela
Scoala Gimnaziala Nr.1, Zorleni, judetul Vaslui

Invierea Domnului si importanta ei

Importanța Învierii Domnului pentru credința creștină:
1) Învierea Domnului este piatra de temelie a credinţei creștine, „centrul
centrului, inima adevărată a creștinismului” (teologul raţionalist D. Strauss): „Iar dacă se
propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a
morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.
2) Crucea/jertfa și Învierea se presupun reciproc: jertfa fără înviere ar fi fost fără
rost, iar învierea fără jertfă ar fi fost imposibilă: „În cruce este o putere care produce
înviere și în înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea are în ea
însăși o forţă biruitoare a păcatului și a morţii, o putere care înaintează spre înviere și se
finalizează în înviere”. Pe cruce a fost pironit păcatul (Coloseni 2) și s-a arătat iubirea lui
Dumnezeu care întrece orice cunoaștere (Efeseni 3).
3) Învierea Domnului este garanţia învierii noastre: Luând fire omenească, Fiul
lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, întru toate asemenea nouă, afară de păcat. S-a făcut
„unul dintre noi, întâiul născut între mulţi fraţi” (Romani 8), „capul trupului, al Bisericii; El
este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1).
Astfel, cum spune Sf.Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni, capitolul 15, firea
menească a lui Hristos s-a făcut „aluatul” sfinţeniei pentru întreaga omenire, „pârgă a
învierii și garanţia învierii noastre”.

Arătările Domnului după Înviere:

1. Arătarea Domnului către Fecioara Maria și către Maria Magdalena

2. Arătarea Domnului către femeile mironosiţe
3. Arătarea Domnului către cei doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus
4. Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Petru
5. Arătarea Domnului către Sfinţii Apostoli, fără Toma, în Duminica Învierii
6. Arătarea Domnului către Sfinţii Apostoli, împreună cu Toma
7. Arătarea Domnului către Apostoli în Galileea, la Marea Tiberiadei
8. Arătarea Domnului către Apostoli pe muntele din Galileea
9. Arătarea Domnului în ziua Înălţării, pe muntele Eleonului (Măslinilor)
10. Arătarea Domnului la mai mult de 500 de fraţi deodată, probabil tot în
Galileea
11. Arătarea Domnului către Iacov, fratele (ruda) Domnului
12. Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului

932
 Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed.Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R.Bucureşti, 1982.
-Muha, Camelia, 2001-Caiet de religie creşti-ortodoxă pentru clasa a IV-a, Ed.”SF.
MINA”, Iaşi,
-Şebu, Pr.Prof.Univ.Dr.Sebastian, 2000-Metodica predării religiei, Ed.”Reîntregirea”,
Alba Iulia,
www.didactic.ro

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

Prof. Învăţământ Preşcolar Mariana Stan

Grădiniţa P.N.P. Nr 185 Bucureşti

Sărbătorile pascale sunt o superbă celebrare a biruinţei vieţii asupra morţii, a

luminii asupra întunericului, a nestricăciunii asupra stricăciunii, toate fiind menite să ne
aducă la viaţă şi să ne reamintească de faptul că putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în
gândire şi mai curaţi la suflet.
Săptămâna Patimilor este vremea însingurării fiecărui suflet cu Dumnezeu,
coborârii împreună cu Hristos în cea mai adâncă smerenie şi jertfire de sine, pentru ca
sufletele să se înalţe împreună cu EL în bucuria învierii. Cei ce parcurg alături de Hristos
drumul patimilor Sale, la capătul acestei săptămîni se vor afla în faţa porţilor deschise ale
împărăţiei, în faţa Mirelui Care vine în miezul nopţii, vestind biruinţa asupra morţii şi viaţa
veşnică. Este săptămâna durerii, a sfâşierii, a plânsului şi a umilinţelor, în care, plecându-ne
sufletele în faţa patimilor lui Iisus Hristos, agoniei şi morţii Sale pe cruce, învăţăm calea
spre biruinţă.
Sensul Sfintelor Paşti: Învierea Domnului Hristos din morţi este lumina care
pătrunde până în locurile cele mai întunecate ale fiinţei umane, redându-i puterea
renaşterii de la moarte la viaţă. Hristos Cel înviat coboară până în cele mai de jos ale iadului
din sufletul omenesc şi alungă de aici moartea, întunericul păcatului şi bezna deznădejdii.
“Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuitorile cele veşnice,
care ţineau pe cei legati, Hristoase” - spune cântarea Bisericii din noaptea Paştilor.
Noi, creştinii considerăm Învierea drept inima şi sufletul credinţei noastre - avem
datoria de a fi martori, apărători şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos, ai propriei noastre
învieri şi ai înnoirii a tot ceea ce există.
Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor si este, din fericire, incă
practicat, mai ales, la popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei,
unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a inflorit, atingând culmile artei prin
tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării.

Încondeierea sau "împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia românească.

933
Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale,
reprezentând un element de cultură spirituală specific românească. În cultura populară,
ziua în care se înroşesc ouăle este joia din săptămâna patimilor, cunoscută şi sub
denumirea de Joia Mare. Se spune ca ouăle înroşite în această zi, nu se strică tot timpul
anului.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.

CRUCEA LUI IISUS ŞI TAINELE DUMNEZEIRII

Educ. Dumitriu Elena

G.P.N. Valea Lupului, Iaşi

Marile evenimente ale creştinilor, naşterea şi învierea Mântuitorului au constituit

prilejuri bune pentru a trezi in inimile copiilor dorinţa de a le sărbători cum se cuvine.
Am încercat prin activităţile de la Crăciun, să le arăt copiilor cum a venit pe lume
Mântuitorul, cum a trăit timp de 33 de ani ca un om cu iubire faţă de semeni, fără să facă un
păcat. Să fim mai buni, mai iertători, a fost mesajul pe care Domnul Iisus ni l-a transmis
atunci când a fost răstignit pe Cruce. El a înviat a treia zi, iar învierea sa este cea mai mare
minune înfăptuită pe Pământ. Se sărbătoreşte numai primăvara.
Ca peste tot în ţară şi în ţinutul nostru înainte de Paşti, după lăsatul secului, se
intră în Postul Mare. Cu o sâmbătă înainte de Paşti se sărbătoresc Floriile, când părinţii şi
copiii merg la biserică şi iau după slujbă mlădiţe de salcie şi flori sfinţite, care se păstrează
la icoană ca să ne ferească de rele.
Săptămâna Patimilor, se referă la chinurile îndurate de Iisus când a fost vândut de
Iuda: prins, legat, scuipat, bătut şi batjocorit, i s-a pus pe umeri o cruce mare şi l-au
răstignit pe muntele Golgota în dimineaţa din Vinerea Mare. Seara, oamenii merg la
biserică, unde cântă împreună cu preoţii Prohodul îngropării Domnului Iisus Hristos,
înconjoară Biserica cu lumânări aprinse ca la înmormântare.
Sâmbătă luăm din bucatele pregătite : pască, ouă roşii, cozonac şi mergem la
Biserică.
Învierea începe la miezul nopţii de sâmbătă, când preotul iese din Sfântul Altar cu
lumânarea aprinsă şi cheamă poporul adunat ca să ia Lumină, în acelaşi timp spunând
„Hristos a Înviat ”. Oamenii răspund cu : „Adevărat a Înviat ”. Aceste cuvinte le rostim timp
de 40 de zile. Se stă la Sfânta Liturghie, iar spre ziuă Slujba de Înviere ia sfârşit. Oamenii
aşează coşurile cu pască, ouă roşii, cozonac pentru a fi sfinţite cu aghiazmă de către un
preot, după ce rosteşte o rugăciune. După ce preotul binecuvântează pe cei care au stat la
Slujba de Înviere, oamenii merg cu Lumina Învierii acasă şi au grijă ca aceasta să nu se
stingă în cele trei zile de Paşti. Dacă cimitirul este aproape, oamenii merg şi duc Lumina
Învierii celor adormiţi. Ajunşi acasă, oamenii servesc mai întâi din bucatele sfinţite, apoi se
odihnesc. În duminica Paştilor, se stă acasă cu familia. Nu se fac vizite. La amiază se merge
la Biserică la Învierea a doua, unde se citeşte Sfânta Evanghelie în 12 limbi străine,

934
(simbolizând, cei 12 Apostoli) semn că Paştele se sărbătoreşte în lumea întreagă
(universalitatea credintei creştine).
A doua zi şi treia zi de Paşte se vizitează naşii, socrii, părinţii, fraţii, se ciocnesc
ouă şi se mănâncă pască şi miel.
Mielul simbolizează pe Hristos care s-a jertfit pe cruce pentru păcatele lumii şi a
murit ca un miel nevinovat.
Pasca simbolizează faţa lui Hristos.
Oul este simbolul genezei, a naşterii pentru că el conţine sămânţa din care apare
viaţa. Oul simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului care s-a deschis la
Învierea sa din morţi. De aceea, când se sparg ouăle, prin ciocnire se spune „Hristos a Înviat
” , iar celălalt răspunde că a înţeles adevărul Învierii lui Hristos.
Sacrificiul lui Iisus este făcut pentru ca oamenii să fie mai buni, mai generoşi, mai
prietenoşi.
Toate aceste lucruri şi încă multe altele, le-au învăţat copiii şi de acasă, de la
părinţi şi bunici, dar şi de la grădiniţă prin diverse activităţi: citiri de imagini, curăţarea
clasei şi a grădinei şcolii, colorarea ouălor, modelarea cozonacului şi a păştii, desenarea şi
pictarea bisericii, a mormintelor Învierii, audiţii de povestiri, legende religioase,
confecţionarea de flori, realizarea de tablouri asemănătoare cu grădina noastră de acasă.
Am organizat expoziţii şi am participat la concursuri pe această temă, unul dintre acestea
fiind „Creează eco, dăruieşte din suflet”. Copiii au creat împreună cu părinţii obiecte pe care
le am valorificat, banii donându-i Organizaţiei „Salvaţi Copiii”. Am mers la biserică
împreună şi ne-am împărtăşit, lucrul cel mai important din postul Paştelui, prin care
arătăm că am înţeles mesajul Domnului nostru Iisus Hristos: să fim buni, cinstiţi, iertători,
milostivi, înţelegători.
În prima duminică de după Paşti, oamenii din comunitatea noastră, împreună cu
copiii şi rudele din alte comunităţi, merg la cimitir la cei care au adormit întru Domnul, pe
care îi iubesc şi-i preţuiesc chiar dacă au plecat de mult. Mormintele sunt frumos îngrijite,
cu multe flori. În nopţile din prima săptămână a Patimilor şi din săptămâna de după Paşti,
parcă a coborît cerul cu stele pe pământ. Nici un mormânt nu este lipsit de lumină. În
această duminică numită „ Duminica Tomii”, oamenii aduc la cimitir ouă roşii, pască şi
cozonac şi alte alimente, şi se dau de pomană pentru sufletul celor morţi , după ce preotul
trece pe la fiecare mormânt, pomenind numele acestora. Astfel, oamenii fiind mulţumiţi că
au reuşit să fie alături şi de cei care i-au lăsat de mult, mutându-se cu sufletul la cer, se
întorc în familie, luând masa împreună, depănând amintiri frumoase despre cei care nu mai
sunt.
Participând activ şi conştient la aceste activităţi de educare religioasă, copiii au de
îndeplinit un lucru dificil, dar măreţ : să-şi clădească cu încredere şi demnitate statutul de
bun creştin.
Bibliografie :
Preotul Negulescu M. Marin, 1991, Predici la dumunici şi sărbători, Editura
Episcopiei Romanului şi Huşilor.

935
 ÎNVIEREA MANTUITORULUI

Prof. Cîrligeanu Margareta,

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Suceava

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, este o realitate
care se transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie.
Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om,
deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă
moartea.
Învierea Mântuitorului creează în noi, creștinii, o stare sufletească incomparabilă,
deoarece ea este efectul unei ușurări, unei bucurii, unei încrederi și unei speranţe.
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a înviat pentru totdeauna, pentru toţi
oamenii, iar suferinţa și moartea, batjocura și necredinţa care au fost aruncate asupra
Numelui și lucrării Lui în lume, pe care El a vrut s-o mântuie și s-o lumineze, s-au prăbușit.
Trebuie amintit faptul că Paştele sau Învierea Domnului (în ebraică „pesah” sau
πάσχω în limba greacă), luat în sens stric creştin înseamnă trecerea Mântuitorului de la
moarte la viaţă.
Fără Învierea lui Hristos, azi nu exista creștinism și nici Biserică, nu era
propovăduirea și credinţa, trăiam în întuneric și ne târam în viciu, ne închinam la idoli.
Creștinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător și mai salvator neamul
omenesc; creștinismul este opera Jertfei și a Învierii lui Hristos. Fără moartea lui Hristos,
creștinismul nu avea efect mântuitor, iar fără Învierea Lui nu avea Viaţă și putere, nu era
credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creștină.
Așadar, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii
de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Prof. Vasile Husac,

Şcoala Gimnazială nr. 1 Corlăteni, judeţul Botoşani

Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii şi reprezintă Învierea

mântuitorului Iisus Hristos, pentru că în aceasta zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea
pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-
i de sub jugul păcatului şi împăcându-l cu Dumnezeu. Ea cade întotdeauna la începutul
primăverii, anotimpul cel mai frumos și mai plăcut, când toate în natură învie. Românii
aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în
același timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai bună
rânduială.
Ultima săptămână a postului Paştelui este cunoscută sub numele de Săptămâna
Patimilor, sau Săptămâna Mare. În această săptămână Postul tine pana joi, iar vineri şi

936
sâmbătă sunt zile destinate postului negru. În aceasta săptămână, bătrânii obişnuiesc să
mănânce de sec iar vineri şi sâmbătă doar pâine şi să bea doar apă de izvor după apusul
soarelui. Tineri, în general cei care locuiesc cu părinţii, puţini la număr respectă aceste
ritualuri.
In Săptămâna Mare trebuie păstrată liniștea și tristeţea generala, certurile
lipsesc, iar cei certaţi peste an caută să-şi ceară unii altora iertare să se poată împărtăşi.
Tradiţia satului spune că nici preotul nu ar trebui să împărtăşească acele persoane care la
spovedanie recunosc că sunt în conflict cu cineva. Tot în această săptămână, Săptămâna
Patimilor, în Joia mare, vin la biserică să se spovedească şi să ceară împărtăşanie cei care au
postit tot postul, au avut canoane, puşcăriaşii şi criminalii.
Joia Mare sau Joia Patimilor este ultima zi din postul Paștelui. Se spune ca în
această zi nu este bine să dormi, astfel cine va dormi va fi leneş tot timpul anului. Joia Mare
este şi ziua în care morţii vin la vechile locuinţe unde rămân până în sâmbăta de dinainte de
Rusalii. Pentru că vremea este de obicei friguroasă în această zi, se fac focuri în jurul casei,
pentru ca morţii să se poată încălzi. Tot în această zi se duc la biserică băuturi şi mâncăruri
care se sfinţesc şi se dau de pomană pentru pomenirea morţilor. Tot în Joia Mare se
înroşesc şi ouăle, care nu se vor strica niciodată. Ele sunt alese cu grijă, numai de găină, se
fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.
Despre înroşitul ouălelor sunt mai multe legende. O legenda spune că:
“Zice, că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a
luat o coşarcă plină de oua şi se duse cu dansa la jidovi și închinându-le-o îi rugă să înceteze
a-l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse coşarca cu ouă lângă cruce şi începu a
plânge. Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în
scurt timp o parte din oua se înroşi, ca şi când ar fi fost vopsite. Domnul Iisus văzând ouăle
umplute de sânge, îşi arunca privirile către cei de faţa şi le zise :
- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii intru aducere aminte de răstignirea
mea, după cum am făcut şi eu astăzi !
O altă legenda spune că după răstignirea lui Iisus, Pilat a fost invitat la o
petrecere. Atunci un soldat a intrat în încăpere și a strigat că Iisus a înviat. Pilat,
neîncrezător, a spus că va crede acest lucru doar atunci când oul pe care îl ţinea în mână se
va înroși. Și oul s-a înroșit pe loc, iar Pilat a scăpat oul pe jos care a crăpat. Tot de atunci a
rămas și obiceiul ca de Paște să se ciocnească ouăle.
O alta legenda spune că în dimineaţa Duminicii după Înviere, o copilă mergea cu
un coş cu ouă la Ierusalim pentru a le vinde. Copila s-a întâlnit pe drum cu un evreu, care
bucuros de vestea învierii lui Isus, in loc de buna ziua i-a spus copilei Hristos a înviat. De
atunci a rămas obiceiul ca de Paste oameni să se salute in acest fel. Vinerea Mare se mai
numeşte şi Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă. În această zi, Iisus a
pătimit și a fost răstignit. În Vinerea Mare se ţine post negru , adică nu se bea şi nu se
mănâncă nimic toată ziua. Postul negru se ţine pentru a îl feri de boli pe cel ce posteşte.
Postul negru îl va face mai sănătos şi îi va merge bine tot anul. Tradiţia spune că cel care
posteşte în această zi nu îl va mai durea capul niciodată şi va şti cu trei zile înainte când va
muri.
În Sâmbăta Mare se prăznuieşte îngroparea trupească a lui Isus şi pogorârea lui
în Iad.

937
 După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscută şi
i-a zis “Hristos a înviat!”
Credinţa spune că cel care se spală în această apa va fi tot anul frumos și sănătos
ca un ou roșu. Cojile ouălor mâncate de Paște sunt păstrate şi puse apoi în brazdă pentru ca
pământul să fie roditor. Cine mănâncă în ziua de Paste ouă, va fi ușor peste an.
Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găină, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la
uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.
La biserica au loc servicii divine, tot în aceasta săptămâna au loc focuri rituale,
postul trebuie să se respecte cu stricteţe, sunt interzise treburile casnice importante.
Tot in Săptămâna Mare se face curăţenia generala prin case și curţi, se întrerup
lucrările de câmp, se cumpără haine noi pentru sărbătoare, se taie păsările şi vitele pentru
masa de sărbători.
Daca bărbaţii lucrează la câmp, în săptămţna mare rămân acasă ca să o cureţe şi
să o îngrijească, repară gardurile, ară şi seamănă grădina, vinerea şi sâmbăta taie mieii de
Paşte şi mătură bătătura.
Femeile şi fetele sunt foarte ocupate. Pentru toţi ai casei, de la mic la mare caută,
coase ori mai nou cumpără ceva nou, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o
cămaşă nouă.
Deniile sunt cele mai profunde slujbe ale creștinătăţii. Ele se ţin în Săptămâna
Mare. Au apărut o dată cu creștinismul și se practică îndeosebi la lăsatul serii, după ora
18:00. Încep cu seara de luni și ţin până vineri, când preoţii rostesc rugăciuni rituale și
citesc fragmente din Vechiul Testament. Femeile care merg la biserică pentru slujba
Deniilor trebuie să poarte ca întotdeauna pe cap o năframă.
În noaptea de Înviere, de sâmbătă spre duminică, înainte de miezul nopţii, dar de
regulă unul din casă merge la slujba de Înviere. La întoarcerea acasă, fiecare duce în mână
lumânarea aprinsă de Înviere. Dimineaţa, toţi membrii familiei se așază la masa festiva de
Paste, nu înainte de a se spăla cu apă de regulă neîncepută în care s-a pus un ou și un bănuţ.
Bănuţul e luat de mezinul familiei. Sărbătoarea este deschisa de cel mai vârstnic bărbat din
casă care ciocnește oul cu soţia, apoi ceilalţi membrii ai familiei. Fiecare membru al familiei
trebuie să mănânce mai întâi un ou sfinţit și de-abia apoi din celelalte preparate de pe masa
de Paste. Ciocnitul ouălor de Paste se face după reguli bine știute. Persoana mai în vârstă
ciocnește primul oul ţinut în mână de o persoana mai tânără, și rostește "Hristos a Înviat!",
iar celalalt îi răspunde cu "Adevărat a Înviat!".
Credinţa spune că cel care se spală în această apa va fi tot anul frumos și sănătos
ca un ou roșu. Cojile ouălor mâncate de Paște sunt păstrate şi puse apoi în brazdă pentru ca
pământul să fie roditor. Cine mănâncă în ziua de Paste ouă, va fi ușor peste an.
Săptămâna Luminată este prima săptămâna care urmează după Învierea
Domnului, fiind începutul unei perioade de sărbătoare care se termina după cincizeci de
zile de la Pasti, la Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile). În tot acest timp, slujbele la biserica
se ţin diferit faţă de restul anului, nu se fac metanii si nici nu se fac parastase.
Această perioadă se distinge din punctul de vedere spiritual prin luminozitate, prin
frumuseţe şi prin bucurie a întregii creaţii, ceea ce se exprimă prin rânduieli cultice cu totul
specifice care se săvârşesc în Biserică. Totul pare învăluit în alb, totul este lumină, totul
exprimă bucuria de a fi împreună cu Hristos în Biserica Sa. Şi bisericile se înveşmântează în alb
şi veşmintele preoţilor. De aceea, această perioadă a Penticostarului este perioada când se

938
cântă în toate împrejurările ”Hristos a înviat” şi cântări de bucurie: ”Veniţi să ne luminăm,
popoare! Veniţi să ne bucurăm de Învierea lui Hristos!”.
În tot acest timp, creştinii ar trebui să se salute cu urarea ”Hristos a Înviat” şi de la
Înălţare, ”Hristos S-a Înălţat”, urmată de răspunsul ”Adevărat a Înviat” şi ”Adevărat S-a Înălţat”.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII PASCALE ROMÂNEŞTI

Ed. Bîrlibă Marina
GPP “Licurici” Fălticeni
Sărbătoarea Învierii Domnului sau Paştele, este cea mai importantă, cea mai
veche şi cea mai strălucitoare sărbătoare a creştinătăţii.
Învierea Domnului, în conştiinţa Bisericii ortodoxe române, reprezintă începutul
tuturor sărbătorilor şi praznicelor.
Postul Mare este o perioadă de post, milostenie şi împăcare, dar şi de adâncă
pocăinţă, reculegere evlavioasă şi pomenire a morţilor.
Fiecare zi din Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, are o semnificaţie
aparte prin sfintele slujbe care se cinstesc de către creştini: luni se pomeneşte Iosif cel cu
bun chip, marţi –pomenirea celor zece fecioare (cinci înţelepte şi cinci nebune, miercuri se
pomeneşte femeia păcătoasă care a spălat cu mir picioarele Mântuitorului. În Joia Mare se
prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Hristos, apoi Cina cea de Taină,
rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi vinderea lui Iisus de către Iuda.
Există obiceiul înroşirii ouălor, tot în Joia Mare şi câteva legende referitoare la
înroşirea ouălor.
Un obicei tradiţional vechi românesc este şi încondeierea ouălor de Paşte. În
Bucovina aceste ouă încondeiate, “muncite “, sunt adevărate obiecte de artă populară
apreciate şi de străini. Tot în Bucovina, există obiceiul ca în prima zi de Paşte oamenii să se
spele pe faţă cu ou roşu, ban şi busuioc ca să fie sănătoşi, bogaţi şi respectaţi tot anul.
În Vinerea Mare, ziua când a fost răstignit Mântuitorul, se scoate în mijlocul
bisericii Sfântul Epitaf, pe sub care trece toata lumea. În această zi, femeile din popor, nu
lucrau, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri şi se afuma casa cu tămâie pentru a îndepărta
gângăniile şi dihăniile.
Fiind zi de doliu, tăcere şi meditaţie, în Vinerea Mare oamenii participă la slujba
Prohodului Domnului.
În Sâmbăta Mare, ziua îngropării Domnului şi a coborârii Lui în iad, se finalizează
pregătirile pentru sărbătoarea Învierii.
La miezul nopţii, creştinii participă la slujba Învierii, iau lumină, aprind lumânări
la mormintele rudelor.
La creştinii români se considera că oul simbolizează Creatorul, ce creează totul şi
conţine în sine totul, de aceea este consumat de Paşte, după ce este sfinţit şi toată familia
ciocneşte ouă roşii.
Din ziua Învierii există obiceiul salutului “Hristos a înviat !” şi răspunsul
“Adevărat a înviat!” până în ziua Înălţării Domnului când se spune “Hristos s-a înălţat !” şi
se răspunde “Adevărat s-a înălţat!”
Măreţia praznicului Învierii Domnului este exprimată şi prin cântările din
noaptea Învierii.

939
 În cinstea Învierii Domnului, în trecut, oamenii împodobeau cu torţe aprinse şi
făclii înalte casele, oraşele, drumurile şi bisericile, noaptea Învierii devenind o noapte de
lumină şi o adevărată ”sărbătoare a luminilor”.

LUMINA ÎNVIERII ÎN SUFLET DE COPIL

Prof. Bălan Letiţia
Grădiniţa cu p.p. „Veseliei”
Loc. Gherla, Jud. Cluj
Moto:Lumină lină, leac divin, /Încununându-l pe străin/Deasupra stinsului
pământ, Lumină lină,
logos sfânt.” Ioan Alexandru
În lada de zestre a sufletului nostru păstrăm cu sfinţenie amintiri de neuitat din
vremea copilăriei, atunci când mama ne povestea cu vorbe pline de har despre patimile,
răstignirea şi sărbătoarea Învierii Lui Hristos Domnul. Trăirile prilejuite de această sfântă
sărbătoare se accentuează începând cu Dumunica Floriilor, continuând cu Săptămâna Mare,
săptămâna patimilor, culminând cu Sfânta noapte de Înviere şi Dumunica de Paşti. În
duminica Floriilor , primeniţi trupeşte şi sufleteşte ne îndreptăm spre sfânta biserică ţinând
în mâini ramuri de salcie sau mâţâşori pe care le aşezăn într-un coş mare în faţa sfântului
altar spre a fi sfinţite de către preot. După sfânta Liturghie ducem ramurile acasă şi le
aşezăm deasupra unei icoane, deasupra uşii grajdului animalelor sau la streaşina fântânii.
Astfel, toată gospodăria va fi apărată de furtuni şi grindină, de boli şi de necazuri. După ani
şi ani, sărbătorită fără încetare, atunci ca şi acum, în duminica de Florii deschidem larg
pridvorul plin de flori al sufletului nostru în care întâmpinăm pe Domnul-„Primăvara
Dulce”, după cum Îl numea Maica Domnului atunci când Îl prohodea.
Din seara zilei de Florii în toate bisericile ortodoxe încep Deniile, ceremonii
religioase unde se rememorează tot ce a făcut Mântuitorul pe pământ. Prin post, reculegere
şi rugăciune, credincioşii parcurg cele şapte trepte ale ultimelor zile ale Lui Hristos –Omul,
pe drumul spre răstignire şi înviere, spre răscumpărarea noastră. În Săptămâna Patimilor
sau Săptămâna Mare, toată familia se pregăteşte pentru sărbătoarea Învierii.
Miercuri se coc în cuptorul de pâine, prescurile pentru Paşti. Numai femeile
„curate”, de regulă văduvele în vârstă şi foarte evlavioase fac prescurile din aluat nou.
Fiecare părticică se însemnează cu prescurnicerul. Acesta este cioplit în formă de cruce sau
piramidă, dintr-o piatră sau bucată de marmură, iar pe talpa lui este incrustat semnul crucii
şi iniţialele numelui Lui Isus Hristos. Joi dimineaţa fiecare femeie din sat duce la biserică
prescura şi o sticlă cu vin alb pentru a fi sfinţite la Sfînta Liturghie. Din acestea se prepară
paştile pe care le va lua fiecare credincios după slujba de Înviere şi continuând în cele trei
zile de Paşti. Tot la Sf.Liturghie din Joia Mare se sfinţesc „Pomii”. Aceştia sunt crengi mari
de prun, măr sau păr împodobite cu figurine zoomorfe, colorate, din aluat de turtă dulce .De
asemenea, se prind de ramuri nuci, mere, bomboane şi ouă roşii. „Pomii” sunt făcuţi pentru
pomenirea şi odihna sufletelor celor care au decedat anul acesta.Toate aceste daruri se
împart copiilor şi bătrânilor. Vinul şi prescura, sfinţite, se păstrează înfăşurate în ştergare
noi din pânză ţesută la război într-un loc unde să nu pătrundă insecte sau altceva.
În sâmbăta de Paşti, seara, înainte de ora 12 când se săvârşeşte slujba de Înviere,
bărbatul cel mai vârstnic din familie, taie paştile. Cu un cuţit nou taie prescura în cubuleţe

940
mici, le pune într-un canceu, o cană mare de sticlă sau din porţelan care se foloseşte numai
pentru Paşti. Apoi, se toarnă vinul sfinţit şi se acoperă cu un şervet nou de pânză. Aceste
paşti se servesc cu o lingură nouă şi fiecare membru al familiei rosteşte de trei ori :”Hristos
a Înviat!, răspunzându-i-se „Adevărat, a Înviat!”. Niciodată nu este Hristos aşa de aproape
de noi păcătoşii ca în noaptea de Înviere, purtătoare de Mare Lumină. Slujba Învierii cu
lumânări aprinse ne umple de pară feţele. Vii şi morţii sunt uniţi peste pragul dintre timpul
perisabil şi cel etern într-o familie spirituală, într-o lumină tainică venind de Sus, care nu se
vede dar se simte, căci transfigurează pe toţi creştinii. În această noapte sfântă stăm direct
sub verticala cerului, ca o axă perfectă a lumii, în Lumina Lui Dumnezeu, care prin Învierea
Fiului Său ne cheamă la transfigurare, ne îmbracă în Lumină, ne eliberează, ne pecetluieşte
pe fiecare cu semnul Său.
Duminică dimineaţa după ce ne-am trezit şi ne închinăm cu faţa spre răsărit,
făcând semnul crucii, ne spălăm cu apă proaspătă adusă de la fântână într-un vas în care am
pus un bănuţ şi un ou roşu. Semnificaţia acestui lucru este că trebuie să te cureţi de toate
fărădelegile şi vei fi frumos şi roşu în obraji, iar bănuţul îţi va aduce prosperitate.Apoi, ne
îndreptăm spre biserică , cu sufletul curat şi luminat , să rostim cu toţii:”Hristos a înviat !”şi
să aducem din nou Lumină.
Nu întâmplător, primul lucru pe care Dumnezeu L-a Făcut după ce a creat
cerurile şi pământul, a fost Lumina. Dumnezeu este afirmare, creaţie, acţiune pozitivă. De
aceea este Lumina. Lumina , ca şi pacea, sunt termeni simbolici care caracterizează tainic
atribute ale Prezenţei Lui Dumnezeu. Fiul Lui Dumnezeu este , după cum spune Crezul, „
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Noi oamenii, suntem
făcuţi după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu. De aceea auzim „ Ia seama că Lumina care
este în tine să nu fie întuneric”.(Luca, 11, 35). Este aceeaşi Lumină care, cu atingerea ei
uşoară, albăstruie, aprinde în fiecare an lumânările la biserica ortodoxă de la Sântul
Mormânt, în Ierusalim.
BIBLIOGRAFIE:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură.- apărută sub îndrumarea şi traducerea Î.P.
Bartolomeu Anania- mitropolitul Vadului, Feleacului , Clujului şi Alba Iuliei.-2008.
2. http://www.alternativaonline.ca/Ortodoxie 0704B html.

OBICEURI DE PAŞTI
Prof. înv. preşc. Chiorean Măriuca
Gradiniţa cu Program Prelungit Veseliei, loc. Gherla, jud. Cluj

Paştele sau Invierea Domnului este una dintre cele mai frumoase sărbători
cretine, este sărbătoarea în care oamenii încearcă să fie mai buni şi mai plini de evlavie.
Conform calendarului religios dar şi al celui popular, ciclul Pascal alcătuieşte un
sistem complex de sărbători şi zile marcate de anumite gesturi ce au ca scop asigurarea
bunului mers al vieţii.
În comunitatea tradiţională pregătirile pentru sărbătoarea Paştelui încep încă din
prima zi a Postului Mare, care durează şapte săptămâni. Ciclul pascal se continuă după
Duminica Învierii, cu încă şapte săptămâni, până la Înălţarea Domnului.

941
 Fiecare dintre aceste săptămâni este punctată de sărbători cu rezonanţă în
calendarul religios, dar şi de obiceiuri populare sau de gesturi şi acte mărunte menite să
influenţeze pozitiv mersul lucrurilor sau să remedieze abaterile de la regulile impuse de
calendarul popular.
Complexitatea acestor manifestări precum şi înterferenţele dintre calendarul
popular şi cel religios reprezintă o trăsătură esenţială a sărbătorilor tradiţionale româneşti
Lumanarea din noaptea de Paşte (noaptea Invierii Domnului) reprezintă lumina
Invierii Domnului, a biruinţei luminii lui Iisus asupra întunericului iadului, a binelui aupra
răului şi a vieţii asupra morţii. La miezul nopţii preotul aduce lumânarea aprinsă de la altar
în faţa creştinilor adunaţi la biserică, iar creştinii se apropie şi iau lumina pe are o ţin
aprinsă pe tot parcursul slujbei. Cei mai multi credincioşi duc “lumina” în casele lor şi
păstrează lumânările pentru a le aprinde în zilele în care sunt supăraţi sau au necazuri
Quăle vopsite – un simbol important al Sărbătorilor Pascale, reprezintă
simbolistic mormântul purtător de viaţă al lui Iisus Hristos care s-a deschis la Invierea Sa.
Culoarea roşie cu care sunt vopsite ouăle simbolizează sângele lui Iisus vărsat pe cruce
pentru iertarea păcatelor şi mântuirea oamenilor.
SPĂLATUL
În dimineaţa zilei de Paşti credincioşii se spală pe faţă cu apa în care s-a pus un ou
roşu şi un ban de argint. Oul se pune pentru ca oamenii să fie sănătoşi şi rumeni la faţă ca
acesta iar banul ca să le meargă bine şi să fie curaţi ca argintul.
CIOCNITUL OUĂLOR
În zona copilăriei mele (com. Călăţele, jud. Cluj), în ziua de Paşti, oameni,
îmbrăcaţi cu haine noi, se adună în curtea bisericii ca să ciocnească ouăle, urmând diferite
reguli. Ouăle sunt examinate cu atenţie, se alege oul cu coaja cea mai puternică (oul de
găină are coaja cea mai subţire). Oul care se sparge îi rămâne celui care are oul întreg.
Uneori copii ciocnesc ouăle pe bani: cel cu oul spart îi dă un bănuţ celui cu oul întreg.
Aceasta este singura zi in care oricine poate să se urce în turnul bisericii şi să tragă
clopotele. Tot acum se desfăşoară în curtea bisericii diferite jocuri distactive la care
participă atât copiii cât şi tinerii căsătoriţi. Există numeroase legende legate de vopsirea
ouălor de Paşti, dar cea mai cunoscută dintre ele este cea conform căreia Fecioara Maria a
adus un coş cu ouă la picioarele lui Iisus, sub cruce, pentru a-i îmbuna pe soldaţi, iar pe
acestea s-a scurs sângele Domnului răstignit pe cruce.
Mielul este simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jerfit pentru ieratarea
păcatelor noastre.

942
 PASTILE IN CASA NOASTRA

Prof. înv. preşc. Chiorean Măriuca

Grădiniţa cu Program Prelungit “Veseliei”, loc. Gherla, jud. Cluj

Azi, în casa noastră,

Ziua este mai frumoasă
Imbrăcaţi de sărbătoare
Ne-adunăm la masa mare
Avem bucate gustoase:
Ouă roşii, drob de miel şi prăjituri fel de fel
Toate sunt foarte gustoase
De la Domnul Sfânt trimise
Să ne bucurăm duios
De-nvierea lui Hristos!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Prof. înv. preşc. Chiorean Măriuca

Grădiniţa cu Program Prelungit “Veseliei”, loc. Gherla, jud. Cluj

Se-aude clopotul de noapte

Şi-n faţă o lumină apare
Veniţi să ne-nchinăm sfios
Este lumina lui Hristos
În miez de noapte ne vesteşte
Că azi Hristos a înviat
Să cureţe lumea de păcat
Noi îl întâmpinăm cu drag
Şi ne rugăm cu mic, cu mare
Să primim binecuvântare
Am pregătit bucate-alese
Ne-am adunat cu toţi în sat
Să spunem clar şi răspicat
Că azi Hristos a Înviat!

943
 SFINTELE PAȘTI ÎN BANAT

Ranca Alina-Iulia, Zabaila Adriana

Grădinița cu Program Prelungit Nr. 31 Timișoara

Învierea Domnului este o sărbătoare a Luminii, o minune mai presus decât toate
minunile, la care suntem chemaţi cu toţii, deoarece împreună cu Hristos înviază şi renaşte
întreaga umanitate.
În multe zone ale ţării noastre tradiţiile specifice acestei sărbători sunt încă
păstrate cu sfinţenie.Referindu-ne la zona Banatului, aici obiceiurile de Paști sunt
intercalate cu mai multculturi și fiecare a preluat de la cealaltă părţile care i-au plăcut mai
mult. Tradiţiile de Paști din Banat sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar și aici se
practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac.
Postul Paştelui era respectat cu rigurozitate de lumea satelor bănăţene. Era ţinut
de întreaga familie, de la copii la bătrâni şi nu era văzut doar ca o restricţie alimentară de la
mâncărurile “de dulce” (carne, peşte, brânză, ouă, grăsimi animale, lapte sau băuturi
alcoolice), ci, dimpotrivă, era perceput mai degrabă ca un exerciţiu spiritual, ca o izbăvire
de duşmănie, ca o iertare a acelora care le-au greşit, gestul împăcării fiind obligatoriu în
post.
Alte gesturi obligatorii erau spălarea tuturor hainelor familiei, dar mai ales
opărirea oalelor din casă cu leşie obţinută din cenuşă, astfel încât să nu rămână pe ele
niciun strop de grăsime animală, mai ales de porc, care ar fi impurificat întreaga rânduială.
Referindu-ne la zona Banatului, aici obiceiurile de Paști sunt intercalate cu mai
multe culturi și fiecare a preluat de la cealaltă părţile care i-au plăcut mai mult. În zona
Banatului cea mai importantă zi este considerată a fi Joia mare. Astfel că în credinţa
bănăţenilor în această zi un personaj mitologic feminin, numit Joimăriţa, umbla prin sate și
le pedepsea pe fetele care nu își terminau de tors lâna, iar pe cele mai leneșe le lua la ea
acasă și le mânca.
În Sâmbăta Mare se sacrifică mielul și gospodinele pregătesc mâncăruri
delicioase din acesta. La micul dejun din prima zi de Paști, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primește o linguriţă de paști, adică vin și pâine sfinţite. În
meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri
tradiţionale, după acestea continuându-se masa cu friptură de miel. Cea de-a doua și cea
de-a treia zi de Paște sunt rezervate jocului popular. Tinerii și bătrânii se adună în centrul
satului în faţa bisericii și spre seară începe hora mare a satului.
Prin Înviere, natura întreagă recapătă viaţa autentică şi sufletul omului este salvat
din negura pieirii de către Preabunul Dumnezeu. În această perioadă a Sfintelor Paşti,
gândurile noastre se înaripează către cele cereşti, iar strălucirea Sfintei Învieri se
oglindeşte peste toată Creaţia. Sufletul nostru este îmbrăcat cu o linişte şi o mângâiere
imposibil de exprimat în cuvinte; lumina înţelegerii celor duhovniceşti se aprinde şi mai
mult, iar lacrimile bucuriei se scurg pe inimile noastre pentru primirea Sfintei Lumini. Prin
Învierea Sa, Hristos Domnul ne cheamă, aşadar, la renaştere duhovnicească, la
redobândirea sfinţeniei şi a nevinovăţiei primite la Botez, la lumina pascală ce urmează
după vremea de întristare, de pocăinţă şi de post, de luptă cu păcatul. Chemarea liturgică
„Veniţi de luaţi lumină!”, este un îndemn pentru toţi creştinii de a deveni „fii ai luminii”, de

944
a trăi în bucuria învăţăturii Domnului nostru Iisus şi de a lupta împotriva tuturor
tendinţelor de respingere a adevărurilor evanghelice mântuitoare. Astăzi se vorbeşte şi se
scrie tot mai mult că societatea contemporană trece printr-o stare profundă de criză
spirituală care accentuează şi favorizează îndepărtarea oamenilor de valorile religioase şi
morale, ce au devenit, cel puţin în unele părţi ale lumii, elemente pur opţionale. Datorită
acestei stări de fapt, teologii avertizează că există riscul de a ajunge într-o societate
dominată de neopăgânism, o societate ce cultivă relativismul doctrinal de genul „toate
religiile sunt bune”. De aici şi până la întoarcerea în lumea întunecată a superstiţiilor, a
practicilor oculte şi a curentelor pseudo-ştiinţifice, drumul nu este foarte lung.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Miuțel Cornelia, Grădinița cu Program Prelungit Nr. 31 Timișoara

Florea Emilia, Școala Gimnazială Nr. 2 Timișoara

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment

copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptură umană, o realitate care se transmite din generaţie în
generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Dumnezeiescul praznic, creează în
noi, creştinii, o stare sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec
oamenii. Ea este efectul unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi şi unei nădejdi, pe care n-
o poate produce în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie
din cele ce pot încerca sufletul nostru. Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristica
Bisericii Ortodoxe.
Sfânta Scriptură ne spune că moartea a pătruns în lume prin păcatul
protopărinţilor. Mai departe, aflăm că după ce aceştia au păcătuit gustând din rodul
pomului cunoştinţei binelui şi răului, au fost izgoniţi de Dumnezeu din rai pentru a nu
putea gusta şi din rodul pomului vieţii. Mai mult, Dumnezeu a pus ca acest pom să fie păzit
de îngeri “cu săbii de foc.” Pomul vieţii este interpretat de mulţi dintre Sfinţii Părinţi drept o
icoană a lui Hristos. Astfel, rătăcirea de Dumnezeu şi moartea omului, erau semnele vizibile
al existenţei răului în lume, contrare scopului pentru care Dumnezeu a creat lumea. Faptul
că protopărinţii au fost ţinuţi departe de acesta, arată că omul a fost supus unui canon
dumnezeiesc (precum cel primit în cazul spovedaniei). Însăşi viaţa păcătoasă a devenit o
piedică reală în calea către Hristos, un impediment la dobândirea vieţii veşnice. Am putea
spune că, începând cu acest moment, începe periplul omului printre meandrele istoriei în
căutarea nemuririi. O nemurire despre care credea că şi-o poate conferi de unul singur.
Însă Dumnezeu a îngrădit pe veci orice cale către adevărata nemurire, către pomul vieţii, pe
care ar putea-o urma omul în mod autonom, egoist, omul însoţit cu păcatul.
Taina cea mare a acestui praznic este iubirea cea negrăită a lui Dumnezeu Care
dăruieşte mântuirea lumii prin jertfa Sa cea nepreţuită, preacuratul Său Trup şi Sânge, ca
un „Mieluşel nevinovat, Care de bunăvoie pentru noi toţi S-a jertfit. O, taină neînţeleasă şi
iubire negrăită, spune Sfântul Grigorie Teologul, pe care mintea omului nu o poate
cuprinde”. Asumându-şi prin Întruparea Sa întreaga umanitate, Hristos a restaurat-o prin a

945
Sa Moarte şi Înviere. Învierii Lui îi premerg Răstignirea şi Pătimirile, urmate de Moartea pe
cruce, sfârşitul care era totodată un început. Cu cât a primit această stare de pătimire mai
de bună voie, cu atât se arată mai în stare să o învingă în Sine şi în cei ce vor face la fel din
credinţa în El”. În lumina Învierii, Pătimirile, Răstignirea şi Moartea lui Iisus sunt şi rămân
cu valoarea de jertfă ispăşitoare pentru mântuirea oamenilor. Mântuitorul a biruit în Sine
păcatul şi moartea, curăţând firea noastră de toată întinăciunea, prin această dragoste
nemărginită pentru noi. Prin Înviere, natura întreagă recapătă viaţă autentică şi sufletul
omului este salvat din negura pieirii de către Preabunul Dumnezeu. Într-adevăr, numai
învierea lui Hristos inaugurează începutul îndumnezeirii noastre şi gustarea noastră din
plinătatea vieţii divine. Dumnezeu se dăruieşte făpturii Sale, iar aceasta ajunge să posede
prin har ceea ce El posedă prin fire.
În această perioada a Sfintelor Paşti, gândurile noastre se înaripează către cele
cereşti, iar strălucirea Sfintei Învieri se oglindeşte peste toată Creaţia. Sufletul nostru este
îmbrăcat cu o linişte şi o mângâiere imposibil de exprimat în cuvinte; lumina înţelegerii
celor duhovniceşti se aprinde şi mai mult, iar lacrimile bucuriei se scurg în inimile noastre
pentru primirea Sfintei Lumini. Domnul Hristos, prin Învierea Lui, nu numai că a biruit
iadul şi moartea dăruindu-ne viaţă veşnică, ci este şi un izvor de viaţă dumnezeiască pentru
noi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţie. Suntem chemaţi să ne unim cu El,
Cel ce este izvorul vieţii şi al nemuririi. Şi pe măsură ce ne aprindem de lumina învierii Lui,
rămânem pe deplin în voinţa şi iubirea Lui, trecând de la o viaţă pământească naturală la o
existenţa veşnic fericită.

PROIECT DE PARTENERIAT

TEMA PROIECTULUI : BĂTRÂNII NOȘTRI

AUTORI:
PROF.ÎNV.PREȘCOLAR ILIE MAGDALENA,
PROF.ÎNV.PREȘCOLAR BOBEICĂ LOREDANA
INSTITUȚIA:G.P.N.NR.1 ȘOTÂNGA, JUDEȚ DÂMBOVIȚA
I.PĂRŢI IMPLICATE:
1.Grădiniţa cu Program Normal Nr.1 Șotânga, Str.Constantin Brâncoveanu,
nr.313, reprezentată prin doamna director, Prof. Mariana Porumboiu
2.Fundaţia Căminul pentru Persoane Vârstnice, Târgoviște, reprezentat prin
Părintele Protopop Gheorghe Chivulescu
II.SCOPUL PROIECTULUI:
Dezvoltarea sentimentului de dragoste, preţuire și respect pentru persoanele de
vârsta a treia a copiilor.
III.OBIECTIVE SPECIFICE:
-Educarea trăsăturilor pozitive de voinţă și caracter, a unei atitudini pozitive faţă
de sine și faţă de ceilalţi;
-Formarea deprinderii copiilor de a-și însuși și a respecta norme de comunicare
civilizată în societate;
-Educarea abilităţii de a intra în relaţie pozitivă cu cei din jur;

946
 -Dezvoltarea unui comportament altruist, a dorinţei de îngrijire și ocrotire a
bătrânilor;
-Formarea unui comportament civic, onest faţă de semeni, indiferent de vârstă;
-Antrenarea copiilor în activităţi artistice și practice, pentru beneficiile proprii și
ale celor din jur.
GRUP ŢINTĂ:
-Copiii de la grădiniţă;
-Locuitorii centrului;
BENEFICIARI INDIRECŢI:
-părinţii;
-grădiniţa;
-comunitatea;
RESURSE UMANE:
-copiii, cadrele didactice;
-părinţii copiilor;
-locuitorii centrului vizat;
IV.OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR:
1.Grădiniţa cu Program Normal Nr.1 Șotânga:
A)Desfășoară activităţi de educaţie moral-religioasă a preșcolarilor;
B)Asigură desfășurarea la timp și în condiţii optime a acţiunilor cuprinse în
program;
C)Contribuie la educarea permanentă a preșcolarilor cu reguli de conduită din
momentul intrării în biserică și participării la slujbă;
D)Organizează deplasări cu grupele de copii la căminul de bătrâni, fără a împieta
programul zilnic al acestora și fără a pune în pericol securitatea copiilor.
2.Catedrala Eroilor-Fundaţia Căminul de bătrâni:
A)Acordă sprijin grădiniţei de copii în organizarea și derularea activităţilor
propuse de comun acord;
B)Se implică în acţiunile de educare a micilor creștini;
C)Oferă educatorilor și preșcolarilor materiale educative în domeniu.
3.OBLIGAŢII COMUNE:
A)Stabilirea locaţiei și a timpului de desfășurare a acţiunilor, pentru a nu
perturba activitatea celor doi parteneri;
B)Iniţierea de acţiuni tematice și practice;
C)Mediatizarea rezultatelor obţinute în condiţii stabilite de comun acord.
V.DURATA:
Prezentul protocol este valabil pe perioada 2010-2012 și se încheie în patru
exemplare, pentru părţile implicate, iniţiatorul și coordonatorii de proiect.
BUGETUL PROIECTULUI:
-sponsorizări din partea părinţilor;
-donaţii de la părinţi și personalul didactic.
EVALUAREA va fi realizată prin:
-albume;
-fotografii;
-portofoliu;
-expoziţii;
947
 -DVD cu acţiunile de ordin artistic.

CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
Nr.crt. Perioada Denumirea activității Conținutul activității Locul de desfășurare
1 Martie 2013 Un gând curat, o faptă bună Confecționare de felicitări, cadouri Grădinița
pentru bătrânele din centru. Sediul fundației
Întâlnire pentru socializare-cunoaștere
reciprocă-În vizită la bunica adoptată.
2 Noiembrie 2013 Făurătorii de bucurii Activități de confecționare a unor daruri Sălile de grupă
și podoabe pentru bradul de Crăciun
împreună cu copiii și părinții.
3 Decembrie 2013 Primiți cu colindul? Întâlnire pentru oferirea darurilor și a Căminul de bătrâni
pachetelor.
4 Martie 2014 Din inimă, o floare Oferirea de buchete de flori și cadouri Curtea fundației
confecționate de copii.Program literar-
muzical.
5 Aprilie 2014 Iată ce pot face două mâini Activitate practică pentru confecționarea Sediul fundației
dibace…Sosește iepurașul unor podoabe de Paște, felicitări și
vopsire de ouă în colaborare cu
personalul didactic, părinții și bătrânele.
6 Mai 2014 De ce nu sunt bătrâni copiii? La sfat cu bunicii-discuții libere despre Sala de mese a fundației
viața din cămin și despre nepoți.
7 Iunie 2014 Aș vrea să invit bunicile la Pregătim o salată de fructe împreună. Căminul de bătrâni
grădiniță
8 Septembrie 2014 Sfânta Fecioară Maria Împreună cu bunica mergem la slujbă în Catedrala Eroilor
Catedrală.
9 Octombrie 2014 Conserve pentru iarnă Activitate gospodărească în sala de mese Sala de mese a fundației
a centrului cu ingrediente aduse de copii.
10 Noiembrie 2014 Fulare, mănuși și șosete pentru Activitate practică de confecționare de Grădinița
bunica îmbrăcăminte pentru iarnă.
11 Decembrie 2014 Vine Moș Crăciun Moș Crăciun nu uită de copii și bunici- Fundația
oferire de daruri, colinde și poezii.
12 Martie 2015 Mărțișor pentru bunica Confecționare de mărțișoare și desene Expoziție la centru
ale copiilor.

ÎNVIEREA –SPERANŢA MÂNTUIRII NEAMULUI OMENESC

PROF. GHIMBOAŞĂ IONELA

COLEGIUL TEHNIC ENERGETIC”REGELE FERDINAND I” TIMIŞOARA
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este asociată cu lumina ce reprezintă
darul lui Dumnezeu pentru lume şi om, pentru că El Însuşi este Lumină: „Dumnezeu este
lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan 1, 5).
Sfantul Ioan Evanghelistul, într-o manieră filosofică ne explică rolul luminii lui
Hristos pe pământ. „Întru El era viaţa și viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în
întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). El apelează în Evanghelia sa la
mărturia Sfântului Ioan Botezătorul: „Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească
despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre
Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”
(Ioan 1, 7-9).

948
 Biserica dintru început învaţă pe credincioşii săi rolul pe care îl are lumina
hristică de interceptare a ei numai prin dorinţa arzătoare de a pune în practică învăţăturile
creştine ortodoxe spre scopul ultim al fiecărie persoane: „Am văzut Lumina cea adevărată,
am primit Duhul cel ceresc.”Lumina cea adevărată este Iisus Hristos, care este „Calea,
Adevărul și Viaţa” (Ioan, 14, 6). Dacă întreaga viaţă este luminată de harul Duhului Sfânt,
vom cunoaşte Adevărul spre dobândirea vieţii veşnice.
Învierea Domnului este definitorie pentru creştinism, astfel Mântuitorul prin
Sfântă Învierea Sa intră într-o altă dimensiune, acolo unde timpul nu mai este numărat în
ani, acolo sunt aşteptaţe toate fiinţele umane spre a descoperi minunatele bucurii pe care
doar cei pătrunşi de tainele spirituale dumnezeieşti le cunosc în parte.
Unirea omului cu Dumnezeu se face prin intermediul Sfintelor Taine, în special
cu împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. La Cina cea de Taină,
Mântuitorul, luând pâinea în mâinile Sale, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”,
asemenea şi paharul, din roada viţei luând, mulţumind, binecuvântând şi sfinţind, le-a dat
Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: ”Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al
Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”.
Importanţa Sfintei Împărtăşanii o găsim din recomandarea Mântuitorului, când
spune: „ ... că aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea
aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi”.
Această pomenire şi marturisire a Învierii Domnului reprezintă calea spre
dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.
Mesajul Învierii Domnului se referă la bucuria prin care Hristos Domnul a învins
moartea spre a ne reda din nou frumuseţea raiului divin. Această bucurie va fii deplină
pentru întrega umanitate, atunci când prin credinţă, fapte bune şi cu ajutorul harului divin
vom ancora în deplinătatea iubirii lui Dumnezeu.

949
 RĂSTIGNIREA DOMNULUI IISUS

Prof. Şorlei Daniela Ioana, Grădiniţa P.N.Nr. 7, Rm. Vâlcea

Prof. Boncan Ruxandra, Grădiniţa P.P.Traian, Rm. Vâlcea

Acesta este cel mai însemnat moment din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos.
Ea constitue jertfa supremă prin care Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat ia asupra Sa păcatele
lumii şi împacă pe om cu Creatorul. Este deci firesc ca toţi Evangheliştii să-I consacre un loc
considerabil în scrierile lor: Matei XXVII, 33-56; Marcu XV, 20-41; Luca XXIII, 32-49; Ioan
XIX, 16-37. Crucea era cel mai crud instrument de tortură şi de pedeapsa în lumea veche.
Din aceasta cauză, romanii o rezervaseră numai rebelilor şi sclavilor. Iudeii o considerau un
adevarat blestem dumnezeiesc (Deut. XI, 23) o adevarată sminteală, un scandal (I Cor. I,
23).
Cu acestea, activitatea Sa pământească de învăţător, de Profet şi de Preot se
incheie. Acum, Hristos primeşte moartea trupească, dându-şi viaţa pentru noi oamenii si
pentru a noastra mântuire (Luca XXIII, 46; Matei XXVII, 50; Marcu XV, 37 si Ioan XIX, 30).
Sinopticii ne informeaza ca, in clipa cand Mântuitorul şi-a dat duhul, pământul s-a
cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis, trupurile multor drepţi din
Ierusalim au inviat şi catapeteasma templului s-a rupt in două (Matei XXVII, 51-53; Marcu
XV, 38 si Luca XXIII, 45). Sfâşierea catapetesmei, adică a bogatei draperii care despărţea
Sfânta Sfintelor de restul templului, simbolizeazaâă abolirea Legii mozaice, reprezentată
îndeosebi prin jertfele de la templu. Invierea trupurilor Sfinţilor decedaţi este cel dintâi rod
al Jertfei de pe Golgota: nimicirea păcatului, boldul morţii. Dupa învierea Mântuitorului,
aceste trupuri s-au arătat multora in Ierusalim (Matei XXVII, 53). Deschiderea mormintelor,
despicarea pietrelor si cutremurul de pământ, care le-a provocat, sunt, ca şi intunerecul,
fenomene extraordinare menite sa arate Dumnezeirea Celui pironit pe Cruce.

ÎNVIEREA DOMNULUI – SĂRBĂTOAREA BUCURIEI

Prof. înv. primar Luță Alina-Nicoleta

Școala Gimnazială Perieți, Com. Perieți, Jud. Olt

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează
începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei
Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după
echinocţiul de primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală
cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu
primirea luminii). Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de
împăcare, de bucurie.

950
 Miracolul luminii divine
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la
gură şi uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din
Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face,
amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale.
Este modul Său de a ne transmite că este mereu alături de noi.
Săptămâna Mare
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se
rememorează Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda,
până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile
au devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor
apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării
lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
Sărbătoarea bucuriei
Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De
aceea Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când
l-au văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie
a acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.
Tradiţii populare
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de
credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a
fi sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la
slujba de Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti
precum şi flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după
amiaza zilei de sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou.
În Noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este
simbolul Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului
ignoranţei.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint.
Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă
îmbelşugată.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea
Sa. De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a
951
înviat! Adevărat, a înviat!” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de
patruzeci de zile, până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se
întâlnesc pe lumea cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele
zone se obişnuieşte să se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă
încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceară) etc.
Mielul este unul dintre simbolurile de Paște, prima referinţă fiind, desigur, cea din
Vechiul Testament. Potrivit Sfântului Ambrozie al Milanului, animalul oferit de
Dumnezeu lui Avraam în locul fiului său, Isaac, a preînchipuit mielul pascal, care
eliberează pe Israel dintr-o stăpânire inumană și este prefigurarea adevăratului Miel,
adică Iisus Hristos, care Se va jertfi pentru salvarea întregii omeniri de sub osânda
păcatului, adică dintr-o stăpânire nevăzută, biblică, legată de Avraam. Într-adevăr, mielul
are importanţa sa pentru ambele religii, atât pentru cea iudaică, dar și pentru cea creștină.
Numai că semnificaţiile sale sunt, totuși diferite.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în
cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului.
Alte obiceiuri:
* Primii creştini numeau prima săptămâna după Paşti, „Săptămâna Albă”,
deoarece cei care se botezau atunci purtau veşminte albe, simbol al reînnoirii.
* Austriecii împodobesc ouăle cu frunze sau flori, apoi le introduc în vopsea legate
într-un ciorap, modelul păstrându-se alb. Românii folosesc şi ei frunze de pătrunjel sau
leuştean pentru decorarea ouălor.
* În a doua zi de Paşti, fetele din Ardeal sunt stropite cu parfum.
* Polonezii încondeiază şi ei asemenea românilor ouăle, obiceiul fiind denumit
„pisanski” (de la verbul pisac, a scrie).
* Bulgarii ciocnesc, în noaptea de Înviere, un ou de zidul bisericii.
* În Italia preotul binecuvântează toate ouăle de Paşti aşezate la loc de cinste în
mijlocul mesei de duminică.
* Germanii adună toţi pomii de Crăciun pe care îi aprind apoi în „Focul de Paşti”,
simbol al trecerii iernii şi venirii primăverii.
* În Spania, „Semana Santa” (Săptămâna Mare) este sărbătorită prin procesiuni de
care alegorice, care amintesc de festivalurile de dinainte de creştinism.
* A doua zi de Paşti galezii urcă pe munte pentru a întâmpina primele raze ale
Soarelui care vestesc Învierea.
Bibliografie:
Brăiloiu Constantin, 2002, Sărbători și obiceiuri, Editura Enciclopedică
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundaţiei
Culturale Române, București
Zahacinschi Maria, Zahacinschi Nicolae, 1992, Ouăle de Paști la români, Editura
Sport-Turism, București

952
 SARBATORILE DE PAȘTI

Institutor - Vasile Denisa Ileana

Liceul “Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea

Febra pregătirilor Sărbătorii de Pasti începe cu mult timp înainte, în timpul

Postului Mare, iar una dintre cele mai vestite preocupări ale bucovinenilor este
încondeiatul ouălelor , un obicei prezent și în alte zone ale ţării, dar nicăieri adus la nivel de
artă, cum se întâmplă în Bucovina. Mai ales în partea muntoasă a regiunii (Brodina,
Izvoarele Sucevei, Moldoviţa, Suceviţa, etc.) acest obicei este bine reprezentat. La Paște, pe
mesele localnicilor pot fi văzute adevărate opere de artă cum este acest coș cu ouă
încondeiate de la Suceviţa.

Inscripţionarea unui astfel de ou este un lucru foarte migalos, care cere multă
răbdare, pricepere si un deosebit gust. Tehnica utilizată este veche, iar pentru realizarea ei
sunt necesare ceara de albine si foarte multe culori vii, care în final vor alcătui o cromatică
deosebită. Ca instrument de lucru este utilizat un băţ de dimensiunile unui creion, la
capătul căruia este fixat cu aţă un fir de păr din coada de cal si care va sluji drept peniţa. Cu
ajutorul acestuia, motivele geometrice sau florale sunt desenate în straturi succesive, în
funcţie de culori. Fiecare dintre acestea vor fi pe rând protejate cu ceară de albine pentru ca
stratul anterior sa nu se deterioreze.
Febra pregătirilor îi cuprinde pe toţi locuitorii ţinutului, laici sau clerici,
deopotrivă. La Mănăstirea Suceviţa, de exemplu, măicuţele se îndeletnicesc cu această
activitate ca și ceilalţi, punând pe coaja subtire, cu răbdare, strat după strat o parte din
sufletul si dragostea lor divină.
Sărbătoarea Paștelui începe cu Duminica Floriilor, ziua cand se serbează
întoarcerea lui Hristos în Ierusalim. Începand din această zi oamenii îsi amenajează
grădinile, în ziua de duminică dimineaţa ei pleaca la biserici cu crenguţe de salcie – simbol
al fertilităţii, vieţii, ca mai apoi sa le agaţe la streșinile caselor. Se zice că anume de ziua
Floriilor oamenii își scoteau mărţișorul și îl agăţau de un pom roditor, dacă pomul rodea
din abundenţa atunci aveai parte de un an bogat. Cei ce locuiau in apropierea unui râu
obișnuiau să iasă la malul lui – în special fetele si baieţii – împletind cununi din ramuri de
salcie și le aruncau pe ape. Urmatoarea zi importantă din ajunul Paștelui este joi. În aceasta
zi clopotele bisericii inceteaza să mai bată. În ultima joie a postului se înroșesc ouăle.
Vinerea este Ziua Rastignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Se zice că ziua de vineri
este o zi fără noroc. În această zi nu se practică munci grele de cultivarea pământului, nu se
aprindea focul în sobă și nu se cocea pâinea. Sâmbătă clopotele bisericii își reluau dangatul.
Cel mai important moment e sfinţirea apei . În seara zilei de sâmbătă, familiile merg la
biserică pentru a asculta slujba Învierii si a lua „lumină” de la lumânările preoţilor. Cu
aceste lumânări aprinse ei vor reveni în case și vor aprinde candela, lumânarea nu trebuie
să se stinga pe tot parcursul drumului. După aceea vor ciocni ouă vopsite zicand „Hristos a
Înviat” primind raspunsul „Adevărat a Înviat”. În ziua Paștelui dimineaţa oamenii
obișnuiesc să pună ouă roșii în apă si să se spele din aceasta pentru a se proteja de boli.
Mielul - este considerat simbolul lui Hristos, ouăle – simbolul Divinitaţii care fiind
ciocnite de Paști sunt sacrificate.

953
 Paştile în sat (R. Niger)

Paştele este o sărbătoare religioasă creştină, ce comemorează învierea lui Isus

Hristos, la trei zile după crucificarea sa în Vinerea sfântă, lucru care marchează sfârşitul
postului Paştelui. Este sărbătoarea cea mai sfântă din calendarul creştin.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE

Autori: prof înv. preşcolar CIREŞAN CĂLINA – MIOARA

Grădiniţa P.P. Nr. 36 Timişoara
prof. înv. preşcolar CIREŞAN CRISTINA
Grădiniţa P.P. Nr. 19 Timişoara

În spaţiul românesc elementele folclorice sunt frecvente şi în acelaş timp specifice

fiecărei regiuni geografice. Banatul este un spaţiu geografic foarte interesant din acest
punct de vedere. Aici folclorul românesc se împleteşte cu diferite culturi, diferite minorităţi
etnice: germani, maghiari, sȋrbi, evrei, bulgari, etc. Există un anume consens în privinţa
unui model ideal al imaginii de sine al fiecărei comunităţi în parte, superpozabil în anumite
limite cu o proiecţie idealizată a unui stereotip regional.
Timişoara, oraşul cel mai important al acestei regiuni poartă amprenta acestei
bune convieţuiri, la fel ca şi cartierele sale. În partea de nord – vest a oraşului se află
Cartierul Mehala, în care convieţuiesc pe lângă români şi sârbi şi nemţi. Specificul locului
împărtăşeşte mai multe tradiţii şi obiceiuri. Astfel, în Duminica Floriilor toată lumea merge
la biserică ca să ia ramuri de salcie, sfinţite de preoţi. În trecut acestea erau tăiate în afara
oraşului, pe izlaz. Acolo se puneau grămezi şi se oficia o slujbă, iar fiecare om lua câte o
crenguţă de salcie cu triclor pe care o aducea apoi la biserică. Din aceste ramuri se fac azi
coroniţe şi se pun la icoanele din casele credincioşilor.
De Paşte, la masă se obişnuia ca gospodarul cu soţia sa, precum şi cu ceilaţi
membrii ai familiei să ciocnească ouă roşii. La nemţi, cel care spărgea cele mai multe ouă
roşii le lua pentru el. De asemenea, fetele şi băieţii nemţi împodobeau un brad în această
perioadă şi-l aduceau la biserică. Aici dansau în jurul lui şi mai apoi, fiecare fată îşi invita
perechia la masă. La 40 de zile de la Paşti, la Înălţarea Domnului se organiza şi se
organizează şi azi ruga de la Mehala. În trecut se obişnuia să se împodobească biserica cu
verdeaţă, pe jos cu frunze de stejar, iar în jurul ei, afară, se ridica o movilă de pământ. Pe ea
se realizau şatre cu mese festive şi muzică populară, unde erau invitaţi toţi locuitorii şi toţi
meşteşugarii locului. Se organizau târguri cu licitaţii, iar banii erau donaţi bisericii. Această
manifestare se realizează până în 1944, mai apoi este reluată în perioada preotului Borza,
iar azi se păstrează în continuare tradiţia.
De Naşterea Sfântului Ioan Botezatorul (Sânzienele sau Drăgaica) se obişnuia ca
fetele să poarte pe cap o coroană din flori de sânziene şi spice de grâu şi să fie îmbrăcate în
alb. În asemenea ocazii, în satele din apropiere se organizau hore, rugi, cu dansuri, port

954
popular şi cântec popular. Dimineaţa avea loc la biserică o slujbă cu ocazia hramului, iar
după aceea se sărbătorea cu numeroase dansuri precum: „brâul bătrânesc”, „doi cu doi-
horă banăţeană”, „haţegana”, „ursa”, „brâul pe bătuce” etc.
Obiceiurile sunt, fără îndoială, pentru cei care le privesc din afară, pitoreşti
manifestări folclorice. Dar, dincolo de acestea, ele încifrează înţelesuri profunde asupra
relaţiei omului cu lumea înconjurătoare, cu natura. Tot acest bogat repertoriu
informaţional al locului trebuie fructificat în mediul educaţional.
Bibliografie
Cucoş, C. (2006). Pedagogie. Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi;
Dumitrescu, A., Ploscar, M. (2007). Diversitatea şi alteritatea multietnică din Banat
reflectată în activităţile din grădiniţă. Revista Învăţământului Preşcolar Timişean,
nr.1, 36-40;
Florescu, P., Bumbăcilă, D., Dan, S.(2003). Sensul unui surâs, Editura Excelsior,
Timişoara;
Lespezanu, M. (2007). Tradiţional şi modern în învăţământul preşcolar.O metodică a
activităţilor instructiv-educative, Editura Omfal Esenţial, Bucureşti;
Tomşa, G. (2000). Psihopedagogia preşcolară si şcolară. Supliment în Revista
Învăţământului Preşcolar;
***(2000). Ghid tematic pentru aplicarea programei. Îndrumător pentru educatoare,
Editura Aramis, Bucureşti;
***(2005). Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii, Editura
V&I Integral, Bucureşti.

ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI

Prof. înv. primar Constantin Ștefania

Școala Gimnazială Nr. 1 Limanu, jud. Constanța

Ce ar fi fost omenirea fără Învierea lui Hristos, fără creștinism și fără Biserică, fără
Apostoli, fără Evanghelie, fără Sfinți, fără credință, fără sublima iubire creștină, fără multele
și marile idei și fapte de bine și de cultură aduse de creștinism, fără miile de martiri care au
cucerit cu suferințe și cu sânge dreptul omului la libertatea de gândire și de credință, fără
virtuțile sublime și fără instituțiile de binefacere incomparabile ale creștinismului, fără
capodoperele de gândire, de caritate și de artă cu care creștinismul a umplut, a înnobilat și a
ridicat lumea?
Creștinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcator și mai salvator
neamul omenesc, creștinismul este opera Jertfei și a Învierii lui Hristos. Învierea
Mântuitorului este cea mai mare sărbătoare a creștinismului, dogma fundamentală a
credinţei creștine. Este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a comuniunii, a
sufletului. În noaptea Învierii creștinii se bucură de o stare harică deosebită, de o ţâșnire
deplină a vieţii dumnezeiești în suflet și în existenţa creștină.

955
 Învierea Domnului este, prin excelenţă, acel dar al îndumnezeirii naturii noastre
omenești și al participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, mai presus de fire, o
călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor părinţi ai Bisericii nu
e altceva decât „o trăire a luminii dumnezeiești și o pregustare a Împărăţiei Cerurilor, o
transfigurare anticipată”.
Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de bucurie care ne ridică până la cer,
este o stare sufletească unică și incomparabilă, este privilegiul și fericirea noastră de
creștini! Cu cât a dăinuit și a crescut în acest timp îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu
atât a crescut puterea și însemnătatea ei de biruinţă asupra firii și a răului morţii. Cu cât va
dăinui și va crește încă îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât se va vădi prin
contrast adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţă și de credinţă; va crește și se va întări în
convingerea noastră, bazată pe existenţa adevărului Bisericii universale, că: Hristos a
Înviat!
Fără Înviere, nu era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creștină. Suferinţa și
biruinţa, durerea și bucuria, Crucea și Învierea își corespund și se completează, ca două feţe
paralele și echivalente ale faptului creștin. Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârtește
viaţa creștină; ele sunt stâlpii de rezistenţă ai creștinismului. Moartea și Învierea lui Hristos
au transformat suferinţa în biruinţă, au făcut din suferinţă și biruinţă un singur mod și fapt:
modul și faptul creștin, moartea biruită prin Înviere, suferinţa biruită prin bucurie. Moartea
și Învierea lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna înţelegerea, puterea și triumful
creștinismului în lume.
În perspectiva nouă a vieţii creștine, credem și biruim prin Moartea și Învierea
lui Hristos, murim pentru a învia și înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă și
moarte ne bucurăm de Înviere; prin Înviere ne bucurăm și triumfăm în triumful lui Hristos,
ca triumf al nostru. El a murit pentru noi și a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă
mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens și solemn patruzeci de
zile, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile
ceas al vieţii noastre de creștini.

DATINI ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof.înv.preş. Vişoiu Simona

Prof.înv.preşc. Iacob Livia
G.P.P.”Sf. Marina” / Câmpulung

„Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice
minuni, a minunii învierii lui Hristos, care se continua neîntrerupt în inimile creştinilor, zi
de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire”- Sfântul Iustin Popovici 1894-
1979
Săptămâna Mare Această ultimă săptămână a Postului Paştelui, numită şi
Săptămâna Patimilor, are menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere. Primele trei zile
se constituie într-un prolog al Sfintelor Patimi ale lui Hristos. Luni şi marţi, la utrenii, se
citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urmă învăţături ale Domnului.

956
Miercurea Mare ne apropie deja de Sfintele Paşti, astfel că Biserica a rânduit ca fiecare
credincios să ia aminte în această zi la două exemple: cel al păcătoasei desfrânate,
înstrăinate de Dumnezeu (dar care aducând în această zi, cu mare căinţă şi cu lacrimi, mir
de mult preţ şi ungându-L pe Hristos, devine mironosiţă) şi cel al lui Iuda (ucenicul care,
deşi apropiat de Domnul, L-a vândut, tot astăzi, pentru treizeci de arginţi fariseilor şi
cărturarilor ce voiau să-L ucidă). Gestul lui Iuda a făcut ca, mai târziu, ziua de miercuri să
fie declarată zi de post, ea fiind, alături de vineri (ziua în care Iisus a fost răstignit), una din
cele două zile ale săptămânii în care trebuie să postească creştinii de-a lungul anului. Joi
este şi ziua în care gospodinele trebuie să vopsească ouăle în roşu, urmând ca în Sâmbăta
Mare să coacă pasca şi cozonacul ce vor fi aduse la biserică în noaptea de Înviere pentru a fi
sfinţite. „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pamântul pe ape”. Aceste
cutremurătoare cuvinte sunt rostite de preot înca din seara Sfintei Joi, când acesta iese din
Sfântul Altar purtând în spate Crucea lui Hristos. Prohodul Domnului de vineri seara este
ultima etapă a tânguirii lui Hristos, care se află acum în mormânt. La sfârşitul slujbei se
înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi credincioşii. Numit şi Epitaf,
Sfântul Aer este o pânza de in sau de mătase, de catifea sau de muşama pe care se află
imprimată, brodată ori zugrăvită icoana înmormântării Domnului. Epitaful simbolizează
trupul mort al lui Hristos. În intervalul acesta dintre răstignirea pe cruce şi Înviere, pentru
ca moartea Lui să nu pară iluzorie oamenilor, Fiul lui Dumnezeu a lăsat trupul Său să zacă
în mormânt trei zile şi în acest timp s-a coborât cu sufletul la iad, sfărâmându-i porţile.
Aceste trei zile de viaţă ale lui Iisus cu sufletul despărţit de trup formează începutul Raiului.
Fiecare zonă a ţării noastre are datini și obiceiuri specifice Sărbătorilor Pascle.
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apa neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul și aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele.
O foarte frumoasă datină se păstreaza în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa
în prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii
mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor “Sărbători fericite”. La această sărbătoare,
pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie
discordie tot restul anului.
În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se număra covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină).
Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul
belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti(vin+pâine sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale,
după acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi
să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi
“păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care
vor plati ospăţul.

957
 După 1989, s-a instituit obiceiul ca în oraşe uneori şi la sate, la marile sărbători
religioase şi populare să contribuie şi artiştii profesionişti şi amatori. În ziua de Paşti, fiind
cea mai mare sărbătoare a creştinilor ortodocşi, se organizează cu acest prilej multe
expoziţii de icoane pe sticlă sau pe lemn.
Ouăle roșii simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului nostru Iisus
Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi. De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire,
dar şi când se întâlnesc unii cu alţii, crestinii îşi spun: „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”.
Aceste formule se folosesc numai patruzeci de zile, pâna la Înălţarea Domnului. Culoarea
roşie a ouălelor simbolizează sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea
lumii. Ciocnitul ouălelor se face „cap” la „cap” şi „dos” la „dos”. Există credinţa că cei care
ciocnesc se întâlnesc pe lumea cealaltă. Cel care sparge oul celuilalt are voie să i-l ia. Dacă
acesta refuză, se spune că îl va mânca pe lumea cealaltă stricat şi uns cu păcură.
Moartea şi Îvierea lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna înţelegerea,
puterea, şi triumful creştinismului în lume.Bucuria pascală, pe care Biserica o evocă intens
şi solemn patruzeci de zile, este bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar
patruzeci de zile, ci de fiecare zi şi ceas de ceas al vieţii noastre de creștin, de fiecare zi şi
ceas. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare salut pascal „Hristos a Înviat!”, adeverim,
mărturisim şi trăim marele lui cuvânt dumnezeiesc:”Eu am biruit lumea”(Ioan 16, 33).

Bibliografie:
1.”Biblia sau Sfânta Scriptură”, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1990;
2.”Suma credinţei”-magazin ilustrat, aprilie 2006, Editura SC Oferta SRL,
Bucureşti.

ÎMPISTRITUL OUALOR

Prof. înv. primar, Drăghici Adriana

Şcoala Gimnazială Pârteştii de Sus

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în
a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală
(„...învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea
Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber) cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri
tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu primirea luminii).
Un obicei care se mai păstreată şi astăzi la noi în sat este împiestritul ouălelor.
Obiceiul „împiestririi ouălor” avea loc în fiecare primăvară, fiind strâns legat de
sărbătoarea creştină a Paştelui. Cu câteva săptămâni înainte de Paşte, în fiecare zi,
gospodinele adunau ouăle într-o oală de lut. De acolo le scoteau tocmai în Săptămâna Mare.
Se adunau câteva zeci de ouă din care se alegeau numai cele cu coaja albă.

958
 În Joia Mare ouăle erau puse la fiert. Pentru ca ele să fie bine fierte se scotea un ou
de probă. Dacă „se-nvârtea titirez” pe masă era semn că sunt gata. Se scoteau într-un vas cu
apă rece, fiind lăsate apoi să se usuce. Între timp pe vatră se pregăteau: „chişiţele” pentru
„împiestrit, „fărburile” şi ceara de albine.
„Chişiţa” era un creionaş făcut dintr-o bucată de draniţă de lemn, la vârf cu o
bucăţică de tablă moale de la medicamente, care se răsuceşte. Prin mijlocul tăbliţei se
trăgea un fir de păr de porc.
Vopselele sau „fărburile” pentru ouă erau preparate numai pe cale naturală din
coaja, frunzele şi florile plantelor. Din pojarniţă şi coji de ceapă se obţinea roşu, galben din
scoarţa de pădureţ sau loză, negru din coajă de arin negru, verde din urzici, brânduşe şi
albastru din sămânţă de floarea soarelui fiartă în borş şi piatră acră.
După ce toate erau pregătite, începea „împiestritul”. „Chişiţa” se-nmuia în ceară
caldă şi se desenau pe ou diferite forme: „cârligul ciobanului”, „desagii popii”, „calea fără
sfârşit”, „ghiocelul”, unelte din gospodărie şi alte motive inspirate din viaţa oamenilor.
Ouăle astfel decorate se cufundau în „farbă”, se lăsau câteva minute, după care
erau scoase pe o cârpă moale. Apoi înaintea uşii de la „şparhat” (plită de la sobă) se
ştergeau cu o cârpă de lână. Pe ouă rămâneau diferite forme. Se dădeau cu slănină ca să
lucească.
Aşezate într-un coş făcut din paie, se duceau la biserică în noaptea de Înviere.
În Duminica Paştelui, băieţii mergeau din casă în casă după ouă şi ziceau
gospodarilor: Hristos a-nviat!, iar aceştia răspundeau: Adevărat a-nviat!
Primeau câte un ou roşu împistrit (încondeiat) şi se luau la întrecere care aveau
mai multe ouă.
Pe atunci se purtau haine româneşti, cusute de mâna mamei. Erau încălţaţi cu
opinci făcute din lemn sau piele de porc si de vită.
Hainele naţionale erau greu de făcut. Când se murdăreau erau fierte în leşie şi
bgilite (spălate) bine. Acum porturile naţionale sunt văzute în muzee şi pe ici-colo mai se
vede un bătrânel îmbrăcat în haine populare.
Arta „ouălor împiestrite” alături de cea a preţioaselor costume populare şi ţesături
locale este o dovadă a unei preocupări seculare, asidue a locuitorilor din Pîrteştii de Sus
pentru cultivarea frumosului.
Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de
bucurie.

959
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof. Onogea Mioara, Şcoala Gimnazială Nr. 5 Rm. Vâlcea,

Structura Şcoala Gimnazială Goranu Rm. Vâlcea, Jud. Vâlcea

Obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti sunt incluse în viaţa de zi cu zi nu ca o

obligaţie, ci ca o exprimare sufletească. Cunoaşterea obiceiurilor şi a tradiţiilor populare
are o importanţă deosebită datorită conţinutului de idei şi de sentimente, a faptelor care
oglindesc trecutul bogat şi valorile poporului nostru.
Paştele reprezintă cea mai importantă sărbătoare anuală creştină, care
comemorează Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine,
în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează
începutul anului ecleziastic creştin.
Paştele se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline după
echinocţiul de primăvară.
Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii
Domnului şi sărbătoarea Înălţării Domnului. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile
de mare sărbătoare.
Sărbătoarea Paştilor este precedată de post, în care se comemorează
evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din Postul Mare, numită
Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Iisus
Hristos în Ierusalim, şi se sfârşeşte în Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt
comemorate patimile lui Iisus, răstignirea şi moartea Sa din Vinerea Mare.
Cel mai răspândit obicei creştin de Paşti este vopsirea de ouă rosii, a căror
prezenţă este obligatorie pe masa de Paşti. În folclorul românesc există mai multe legende
creştine care explică de ce se înroşesc ouă de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul
sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise
să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea au fost
înroşite de sângele care picura din rănile lui Iisus.
Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară şi alte mâncăruri tradiţionale:
pască, cozonac, drob.
Crucea - simbolizează crucificarea, opusul Învierii. Crucea nu este numai simbolul
pascal, ea este utilizată foarte mult şi de biserica catolică, ca simbol al credinţei.
Oul - simbolizează Învierea. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul departe şi
simbolizau sângele lui Hristos.
Mielul - reprezintă victoria vieţii asupra morţii. Îl simbolizează pe Mântuitor care
S-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Mieii sunt membrii
turmei lui Dumnezeu.
Pasca - se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele
Paşti. Ea are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde.
Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit.
Lumânarea de Înviere - este cea care în noaptea Învierii fiecare credincios o
poartă în mână şi pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului
Altar.

960
 Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a
luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
Floriile deschid pentru toţi românii ortodocşi ciclul sărbătorilor pascale, care se
încheie o dată cu Înălţarea lui Iisus (la 40 de zile de la Sărbătoarea Paştelui). Evocând
intrarea Mântuitorului în Ierusalim călare pe asin, întâmpinat de o mulţime cu flori şi
ovaţii. Paştele, înnoieşte sufletul, netezeşte cărările dintre oameni, dezvăluie bunătatea şi
dărnicia din noi.
În ziua de Florii nu se lucrează, iar în toate casele de la sate se coc pâini din făină
de grâu împletite şi ornate cu cruci, care se dau de pomană la săraci. Se spune că aşa cum va
fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Pasti.
Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos. În
Săptămâna Mare se face curăţenie generală în gospodarii. Curţile sunt măturate, şurile sunt
curăţate de gunoaie, gardurile sunt reparate, şanţurile sunt curăţate de nămol şi adâncite.
Casele trebuie să strălucească de curăţenie pentru ca ele "te blestemă dacă Paştile le prind
necurăţate". În lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc şi se văruiesc
casele iar mobilierul este spălat şi reparat.
Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge Joia Mare sau în dimineaţa acestei zile
se deschid mormintele şi sufletele morţilor se întorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor
se aprindeau focuri prin curţi, în faţa casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau
posibilitatea să se încălzească. Focurile de Joi-Mari erau ruguri funerare aprinse pentru
fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii din familie şi reprezentau o replică precreştină
la înhumarea creştină din Vinerea Mare.
Înroşitul ouălor reprezintă înfrumuseţarea prin vopsire şi încondeiere a Ouălor
de Paşte, substitute ale divinităţii primordiale, pentru a fi jertfite şi mâncate sacramental la
sărbătorile pascale.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor,
Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine este ziua în
care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpararea neamului omenesc de
sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru. În
Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Există credinţa că dacă cineva se încumetă a
coace în această zi face mare păcat iar coptura nu este mâncată nici măcar de peşti.
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele
retuşuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbăta
Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncări tradiţionale:
drobul, friptura şi borşulde miel.
Hristos a înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii
creştine, credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi
înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. El a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi.
În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.

Bibliografie:
Al. Doru Şerban, Dan Ilie Morega, Obiceiuri şi tradiţii din Gorj, Editura Măiastra, Tg.-
Jiu, 2008
*** Credinţa Ortodoxă, 2007, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. DANIEL,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Trinitas, Iasi
961
 http://www.patriarhia.ro/

EDUCATIA RELIGIOASA A COPIILOR DE AZI

Prof. înv. primar :Stîrcea Denisa

Rolul educaţiei este şi acela de a constata cerinţele societăţii, de a se plia pe aceste

cerinţe, pentru că omul trăieşte în societate, în colectivitate, deci libertatea nu este
absolută.
Azi, a educa nu mai trebuie să însemne a fabrica oameni după un model comun, ci
să creeze tipuri noi, active.Educatorul trebuie să urmărească aptitudinile înnăscute ale
elevilor săi, să încurajeze creativitatea, disponibilitatea de a stabili conexiuni.
Învăţământul religios este o activitate de mare amploare şi însemnătate a
Bisericii Ortodoxe Române , având în vedere următoarele obiective şi modalităţi specifice:
extinderea predării , în mod facultativ, a unor elemente de educaţie religioasă , la
preşcolari, acţiune începută în anul şcolar 1999-2000;
predarea Religiei în şcoli;
perfecţionarea cadrelor didactice care predau religia, prin examene de
titularizare, definitivat şi acordarea de grade didactice;
îndrumarea şi controlul predării Religiei prin inspectori şcolari de specialitate ,
recrutaţi în majoritatea lor , din rândul cadrelor didactice cu studii teologice şi cu
precădere clerici;
elaborarea unei noi programe şcolare , editarea şi reeditarea manualelor de
religie.
Religia se predă în şcoli potrivit Legii Învăţământului, ale cărei prevederi sunt, de
acum , foarte bine cunoscute de către toţi factorii de decizie şi acţiune. Elaborate în urma
consultărilor şi colaborării dintre reprezentanţii autorităţilor de stat şi a celor ecleziastice,
prevederile legale au făcut posibilă predarea Religiei la toate nivelele învăţământului
preuniversitar.
Când este apt copilul să asimileze valorile esenţiale ale umanităţii?
La ce vârstă e mai potrivit să introducem educaţia religioasă?
Care sunt argumentele de ordin psihopedagogic care stau la baza unui astfel de
demers didactic?
Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de
cunoaştere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre
lumea valorilor absolute şi o cale de perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere
religios, cât şi intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înşine, îi
cunoaştem mai bine pe cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem credinţa şi ne
deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină.

962
 SIMBOLURI ȘI TRADIȚII PASCALE

Profesor Maghiar Ramona

Colegiul Tehnic “Mihai Viteazul” Oradea

Pentru fiecare dintre noi cea mai mare sărbătoare creştină este Învierea din morţi
a mântuitorului Iisus Hristos, adică Paştele. Nu întâmplător Sărbatoarea Paştelui, care în
traducere din ebraică a cuvântului “pesah” înseamnă „trecere”, este în anotimpul de
primăvară. În această lucrare am dorit să surprind obiceiuri şi tradiţii de Paşti din judeţul
Bihor şi anume: postul dinaintea sărbătorii de Paşti, pregătirea trupească şi sufletească
pentru această zi, importanţa ramurilor de salcie primite în ziua de Florii, încondeierea
ouălor, pregătirea pascăi, baterea tocii la biserică, aprinderea focului în cimitire, stropitul
cu parfum de Paşti, adunarea de ouă roşii, bătutul cu ouă clocite şi jocul Lioarelor. Tot în
această lucrare am dorit să surprind simbolurile pascale şi legenda salciei.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE DIN BANAT ȘI ȚARĂ

Prof.Jivulescu Codruța Adelina

Colegiul Național “Iulia Hasdeu” Lugoj

De Paști se sărbătorește Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica - a
treia zi după Scripturi- femeile purtătoare de mir au găsit mormântul gol. Mormântul era
gol pentru că Hristos Înviase.
Cei care l-au acuzat si batjocorit de atunci și până astăzi, numit în derâdere
Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi,
păzit sub grea si rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a
văzut vreodată: biruinţa asupra morţii și asupra răutăţii omenești.Această biruinţă a putut
fi tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată.Hristos a Înviat și a biruit, pentru El și
pentru noi. Credem și biruim prin Moartea si Învierea lui Hristos, murim pentru a învia și
înviem pentru a trăi în veci cu Hristos.
Unul dintre ritualurile Sărbătorii Pascale este postul. Așa cum se întâmplă și în
apropierea Crăciunului, a Sfintei Mării sau a Sfinţilor Petru și Pavel, crestinii ortodocși
obișnuiesc să renunţe la mâncarea de "dulce" (carne, ouă, brânză, lapte), pentru a se curăţa
de păcate. Carmen Mihalache, etnolog, cercetator la Muzeul Ţăranului Român, ne
povestește mai mult despre acest lucru.
Postul ortodox al Paștelui este lung și aspru, cel mai important din an. El
înseamna infrânare strașnică - de la mâncare si băutură, dar și de la gânduri și fapte rele - și
lipsa de desfătare.
În Săptămâna Albă (sau a Brânzei) se mănâncă numai frupt alb, lactate și alături, iar în
anumite zile se ţine post sau nu se lucrează, cu diferite scopuri. În Banat, dar și prin
Muntenia și în general în zonele de influenţă germană (obiceiul fiind adus de svabi si sași)
în această săptămână, numită și Săptămâna Nebunilor, feciorii umblă cu fărsangul (merg
mascaţi de la o casa la alta si fac pe nebunii).

963
 Toate aceste obiceiuri se practicau pentru belsug, noroc si apărare de rău. În
prima zi de post femeile aveau obicei să cureţe bine toate vasele, să dea de pomană și să
înceapă ţesutul pânzei pentru cămășile de Paște. În general se practică tot felul de
"curăţări" rituale (ale spaţiului – curte, casă, ale trupului).
Postul Paștelui este presărat cu numeroase sărbători religioase și sărbători din
calendarul popular: Mărţișor, Săptămâna Cailor lui San-Toader, Sfântul Lazăr, Bunavestire
sau Blagovestenia, Floriile.
De Bunavestire și de Florii este dezlegare la pește. De Florii, creștinii sărbătoresc
Intrarea lui Hristos în Ierusalim. Ei duc la biserică crenguţe de salcie care se sfinţesc.
Acestea sunt apoi păstrate la icoană până la Paștele următor.
Învierea lui Hristos, al cărei imn - Troparul Paștilor - este cel mai triumfal pe care
l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare sufletească
ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii.Ea este efectul unei
ușurări, unei bucurii, unei increderi și unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, nici
un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce poate încerca
sufletul nostru. Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de bucurie care ne ridică până la
cer, este o stare sufletească unică și incomparabilă, este privilegiul și fericirea noastră de
creștini!
Sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată în Banat acordându-i-se o valoare
deosebită. Tradiţiile de Paşte din Banat sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar şi aici
se practică tradiţia tămâierii bucatelor prin ouăle roşii, drobul de miel şi nelipsitul cozonac.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului, aceasta comemorând Învierea
Domnului Iisus Hristos.

Postul era perceput de ţăranul bănăţean mai degrabă ca un exerciţiu spiritual, ca

o izbăvire de duşmănie, ca o iertare a acelora care le-au greşit. Gestul împăcării era
obligatoriu în post. Învierea este astfel celebrată la sfârşitul postului Paştelui şi la trei zile
după răstignirea lui Iisus Hristos.
În multe zone ale ţării noastre tradiţiile specifice acestei sărbători sunt încă
păstrate cu sfinţenie.
Era obiceiul alergatului cailor albi şi negri, văzută ca bătălia dintre noapte şi zi, la
schimbarea anotimpului. De aici şi expresia “Paştele cailor”, care cu timpul şi-a schimbat
sensul, fiind sinonimă cu “niciodată”. Cert este că în prima săptămână a Postului, erau
multe obiceiuri legate de cai.
În joia Săptămânii cailor, aşa-numita “joia iepelor”, erau culese diferite plante
pentru a se face o leşie cu proprietăţi speciale. Fetele se primeneau pe faţă cu rouă, apoi
mergeau la pădure dis-de-dimineaţă, pentru a culege “popilnic”. Cu leşia obţinută se spălau
pe cap pentru a le merge bine tot anul. Datina era ca până în acestă zi de joi să se încheie
torsul tuturor firelor de lână sau de cânepă, în caz contrar, femeile leneşe fiind pedepsite de
Joimăriţa, o arătare îngrozitoare, care le ardea mâinile şi unghiile. Tradiţia se leagă de
credinţa în lucrul bine făcut şi încheiat la timp.
Cea mai importantă zi este considerată a fi Joia mare. Astfel că în credinţa
bănăţenilor în această zi un personaj mitologic feminin, numit Joimăriţa, umbla prin sate şi
le pedepsea pe fetele care nu îşi terminau de tors lâna, iar pe cele mai leneşe le lua la ea
acasă şi le mânca.

964
 În Joia Mare se aprind focurile în cimitire pentru că se crede că în perioada
Paştelui se deschide cerul şi sufletele morţilor se întorc în sat. Deopotrivă, pregătirea
bucatelor tradiţionale se face după terminarea curăţeniei mari.
La micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradţia tămâierii bucatelor. Apoi,
fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti, adică vin şi pâine sfinţite.
Pe masa de Paşti, pe lângă mâncărurile din miel, se găsesc ciorba de burtă (făcută
din stomac de viţel), ciolanul sau şunca de porc, dar şi ouăle roşii şi albe (cele albe se fierb
în apa în care s-a pregătit carnea de porc şi nu se mai vopsesc).
Trei lucruri se pregătesc cu sfinţenie: pasca, ouăle şi cozonacul (aceste obiceiuri
se mai ţin doar la sate, în timp ce la oraş doar unii bătrâni mai respectă tradiţia). Aceste trei
feluri de mancare se duc la biserică pentru a fi sfinţite.
În a treia zi de Paşte sunt rezervate jocului popular. Tinerii şi bătrânii se adună în
centrul satului în faţa bisericii şi spre seară începe hora mare a satului. Nu există
sărbătoare în sat la care costumul popular sã nu fie purtat. Tot aici există tradiţia ca în a
doua zi de Paşte, sătenii, însoţiti de musafiri să pornească spre centrul satului. În faţa
bisericii intră cu toţii în hora mare. Întrucât portul tradiţional are mare preţuire, hora
satului este deschisă de către cei îmbrăcaţi în costume populare.
În plus de toate acestea, în Banat, mai exista obiceiul ca tinerele fete să păstreze
în casa lumănârea aprinsă în noaptea de Înviere. Lumânarea respectivă este apoi aprinsă
pentru câteva momente, atunci când are loc un eveniment fericit.

Bibliografie:

Ghinoiu I., 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;

Gorovei A., 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet -
Cultura Naţională, Bucureşti;
Marian S. Fl., 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti;
Nicolau I., 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti

SĂRBĂTOAREA PRIMĂVERII

Prof. Adela Nistor

Colegiul Tehnic de Transporturi „Transilvania”, Cluj-Napoca

O așteptăm cu nerăbdare, entuziasm și speranţă. Ne dorim ca mirosul de copaci

înfloriţi și razele blânde ale soarelui să ne mângâie obrazul în vântul primăvăratic. Întreaga
iarnă o visăm, cu gândul că nu e așa de departe. Iar când sosește, spectacolul naturii este
sublim.
Iubesc primăvara oriunde, dar dacă aș putea alege, aș întâmpina-o în grădină.
Deși se întâmplă la fel în fiecare an, mă uluiește frumuseţea ei, de parcă aș vedea-o prima
dată. Minunea metamorfozării mugurelui în floare, a crisalidei în fluture condensează

965
chintesenţa vieţii. Timpul ne este prieten...atunci când mirosul de primăvară ne bate la
fereastră, iar culorile izbucnite brusc ne taie respiraţia. Bucuria de a trăi și dragostea sunt
în aer, și începem să credem în minuni, în renaștere, în noi începuturi. Ploaia proaspătă de
primăvară ţese un curcubeu sublim de vise pe care sufletul nostru începe să le creadă.
Parcă toată magia primăverii se închide într-o floare, așa cum esenţa iubirii se întrupează
într-o persoană.
Este un lucru atât de minunat să te bucuri de soare, să trăiești lumina primăverii,
să fii iubit, să gândești, să faci, să simţi... Primăvara ne amintește fiecăruia de propria
inocenţă, de propria exuberanţă, de propria adoraţie. Febra primăverii îţi cuprinde
inima...îţi dorești și nu știi ce, dar asta nu te împiedică să explodezi de fericire.1
Primăvara este minunată pentru că mugurii nu uită niciodată să înflorească, iar
visele nu uită niciodată să prindă formă. Ziua când Dumnezeu a creat speranţa este
probabil și cea în care a zămislit primăvara. Ochii noștri cunosc splendoarea florilor, iar
sufletele trăiesc înflorirea. Duioșia unui cer de primăvară este de ajuns să ne reamintească
ce poate face Dumnezeu dintr-o lume murdară și anostă.
Timpul primăverii este timpul meu, este timpul tău, este timpul nostru, deoarece
timpul primăverii este anotimpul iubirii.

CRIZA ACTUALĂ A SATULUI ROMÂNESC ȘI ÎNCERCĂRI DE REVENIRE LA

ADEVĂRATELE VALORI

Prof. Reghina-Leontina Horga

Sc. Gimnazială “Enea Grapini”, Șanț, Bistrița-Năsăud

Ne întrebăm astăzi dacă satul românesc mai traiește, cum constată Lucian Blaga,
în „zariștea cosmică “, sau dacă ţăranul român mai poate sa determine „destinul nostru ca
neam, ca stat și ca putere culturală”, cum spera Liviu Rebreanu.
Este limpede pentru noi toţi că satul românesc nu mai este astăzi tot ceea ce Lucian
Blaga și Liviu Rebreanu considerau că este cu mai bine de 70 de ani în urmă, dar nici nu se
poate spune că nimic din ce a fost in trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi, ca
urmare a unor rupturi profunde existente între istoria sau tradiţia bogată a satului
românesc și situaţia lui actuală.
Regimul comunist și nu numai, au alterat flagrant aceste valori
inestimabile ale poporului nostru. Dar, totuși, satul nostru românesc a tezaurizat o
mulţime de valori spirituale, morale și culturale care trebuie aduse din nou în actualitate,
fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiţiei trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se
constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic cât și spiritual. Astăzi,
satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică,
între identitate tradiţională și supravieţuire precară. Prin menirea mea de profesor am
datoria morală sa fac tot ceea ce pot, prin artă și prin orice mijloace să aduc și să insuflu
elevilor, părinţilor și celorlalţi membri ai comunităţii în care lucrez și trăiesc, sentimente de
respect, curaj, loialitate, seriozitate, modestie și mandrie faţă de neamul românesc, să

966
redescoperim împreună valorile în bună parte pierdute, pornind de la frumuseţea
sufletului și portului ţăranilor români care au știut să fie buni creștini și au avut bun gust,
deși condiţiile lor de viaţă au fost mult mai vitrege decât azi.
Pornind de la aceste gânduri, am ales ca printre metodele și tehnicile creative
încercate cu grupa de elevi din școală, cu care fac cursuri de educaţie artistică, sa realizez
lucrări de artă: picturi, desene, colaje, quilling, land art, instalaţii... având ca și sursa de
inspiraţie costume vechi populare, curele, scoarţe, ștergare, farfurii, vase din ceramică,
obiecte și unelte care nu se mai folosesc în comunitate pentru că meseriile au disparut, în
felul acesta încercând ca pe lângă dezvoltarea creativităţii elevilor, să trezesc și să dezvolt
sentimente de respect și admiraţie faţă de străbunii noștri, sentimente de respect faţa de
noi inșine ca și neam, fiindcă cele mai importante lucruri de dobândit după libertate și
democraţie, sunt identitatea și demnitatea noastră de români .
Îmi place nespus de mult portretul ţăranului român de odinioară care nu era nici
snob, nici avar, nici hoţ, nici leneș, nici vulgar ci era un munte de bun simţ, de credinţă, de
cinste, de hărnicie, de altruism, de talent și de umor.
În ideea valorificarii frumuseţii costumului nostru popular, a revenirii la vechile
valori și tradiţii românești, am organizat în cadrul activităţilor desfășurate în cadrul
Cercului de pictură un curs de desen și pictură având ca modele costume populare, cu
precădere modele de pieptare de pe Valea Someșului Mare. De asemenea, am vizitat cu un
grup de elevi Muzeul de Artă Comparata din Sângeorz-Băi, unde elevii au putut vedea
asocieri între obiecte și unelte vechi, disparate, și opere de artă realizate de artiști plastici
inspiraţi de aceste obiecte.
Prin urmare, prin artă consider eu, ca mesajul poate ajunge la suflet mai ușor, iar
copilul “povestește” prin intermediul celor invăţate, prin intermediul culorilor, impresiile și
gândurile lui.

PROBLEMA CONTROVERSATĂ A DATEI SĂRBĂTORII PAŞTELUI

Prof. înv. primar, Mincă Elena Luminiţa

Şcoala Gimnazială Pătroaia Vale, judeţul Dâmboviţa

Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre
toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic împărătesc cu dată schimbătoare,
primul fiind Duminca Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde de
Sfintele Paşti. În funcţie de data acestei sărbători se ordonează şi se denumesc duminicile şi
săptămânile de peste an, cu evangheliile şi apostolele care se citesc la Sfânta Liturghie în
timpul anului, se ordonează cele 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile
duminicilor, precum şi cele opt glasuri ale cântărilor Octoihului. Importanţa sărbătorii este
subliniată şi de durata ei, ea ţinând trei zile (mai lungă decât a altor praznice)
Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paştilor au dat naştere la serioase
discuţii şi controverse între partizanii diferitelor practici, discuţii care erau să meargă
uneori până la a provoca adevărate rupturi între unele Biserici, mai ales în secolul II.

967
 Momentul care a marcat un consens, cel putin teoretic, în ceea ce priveşte data
celebrării Paştilor a fost Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), când, la propunerea
împăratului Constantin cel Mare, episcopii prezenţi la Sinod au hotărât că la stablilirea zilei
în care să fie sărbătorită Învierea Domnului să se ţină cont de următoarele lucruri: 1)
Paştele se va sărbători întotdeauna duminica 2) Această duminică va fi cea imediat
următoare Lunii Pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi evreii
data Paştelui lor, de care era legată data Paştelui creştin.) 3) Când 14 Nisan (sau prima
Lună Plină de după echinocţiul de primăvară, data Paştelui evreiesc) cade duminica, Paştele
va fi sărbătorit în duminica următoare, pentru a nu se serba deodată cu Paştele iudeilor,
dar nici înaintea acestuia. Aceste hotărâri luate de membri Sinodului Ecumenic I de la
Niceea sunt normative pentru calcularea datei Paştilor şi în ziua de azi în toate bisericile
creştine.
Concluzionând astfel că data sărbătoririi Invierii Domnului depinde de două
fenomene naturale: unul cu dată fixă, legat de mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta
cerească (echinocţiul de primăvară care cade întotdeauna pe data de 21 martie), iar altul cu
data schimbătoare legat de mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului (Luna Plină de
după echinocţiul de primăvară, numită şi Luna Plină pascală). Aceasta din urmă face ca data
Paştilor să difere de la an la an, pentru că acest fenomen al lunii pline poate să cadă în unii
ani mai aproape sau mai departe de echinocţiu. Astfel când Luna Plină coincide cu
echinocţiul şi cade într-o zi de sâmbătă, Învierea Domnului poate fi sărbătorită în
următoarea zi, duminică 22 martie; aceasta este data cea mai timpurie a Paştilor. Dacă însă
Luna Plină a avut loc cu o zi înainte de echinocţiu (adică în 20 martie), ea nu este
considerată Lună Plină pascală şi atunci trebuie aşteptată următoarea lună plină care va
apărea abia peste 29 de zile, iar dacă acest lucru ar avea loc într-o zi de luni, doar duminica
următoare care cade în data de 25 aprilie pot fi sărbătorite Paştile, această dată fiind şi cea
mai târzie în care această sărbătoare ar putea să cadă.
Pentru a stabili incidenţa celor două fenomene naturale în funcţie de care era
calculată data Paştilor, era nevoie de existenţa unui calendar care, prin metode de calcul, să
stabilească momentul în care acestea aveau să aibă loc. Un astfel de calendar avea să
deservească şi întregii populaţii pentru a putea stabili modul succesiunii anotimpurilor şi
implicit a lucrărilor agricole.

968
 SᾸPTᾸMÂNA OMENIEI - PROIECT SOCIO - UMANITAR

Prof. Loghin Anişoara; Ed. Dulgheriu Maria

Grădiniţa “Licurici” Fălticeni

La iniţiativa Inspectoratului Judeţean Suceava, secţiunea învăţământ preşcolar, de

mai mulţi ani se derulează programul socio-educaţional judeţean “O lume a prieteniei”în mai
multe unităţi de învăţământ preşcolar din mediul urban şi rural. ȋn unitatea noastră acest
proiect educaţional a prins viaţă chiar de la prima ediţie, anul 2007, luna aprilie. La iniţiativa
cadrelor didactice, în gradiniţă s-au desfăşurat activităţi educative cu participarea atât a
copiilor cât şi a părinţilor. Acest proiect ne ajută să conştientizăm că lângă noi traiesc persoane
care au nevoie de sprijin. Prin derularea acestui proiect ne-am demonstrat nouă înşine că ne
pasă de oamenii de langă noi. Beneficiarii au fost în toţi anii copiii de la diferite unităţi şcolare
din zona Fălticeni. Astfel, unitatea noastră a încheiat parteneriate cu şcoli din mediul rural,
unităţi care aveau nevoie de sprijin material, mijloace didactice diverse (cărţi, jucării, rechizite)
mobilier, obiecte de îmbrăcăminte etc. O parte din aceste materiale au fost asigurate prin
acţiunile de donaţii si sponsorizări din partea părinţilor, care sunt primii noştri parteneri în
educarea copiilor. ȋn acest an proiectul s-a derulat sub genericul “Săptămâna omeniei”, în
perioada premergătoare sărbătorilor Pascale. S-au desfăşurat acţiuni de popularizare şi
propagandă a proiectului la toate cele cinci grupe, (afişe, postere) întâlniri cu părinţii, discuţii
cu copiii, activităţi specifice. Părinţii au fost informaţi nu doar de nevoia de materiale sau
obiecte de îmbrăcăminte pentru copiii de la una din grădiniţele din zona Fălticeni, ci şi de
situaţia materială precară a câtorva familii din cartier. De asemenea, am informat părinţii
despre existenţa căminului de bătrâni de la Mănăstirea Buciumeni. S-au facut colecte de obiecte
de îmbrăcăminte, jucării, cărţi, dulciuri pentru copiii de la Grădiniţa nr. 3 Preuteşti şi produse
alimentare pentru familiile din cartier şi mănăstire. Astfel, am considerat că putem aduce un
strop de bucurie pentru mai multe persoane în preajma sărbătorilor. Acţiunea de colectare s-a
realizat cu ajutorul părinţilor şi copiilor de la toate grupele, copiii fiind implicaţi direct în
pregătirea pachetelor. Donaţiile s-au oferit prin deplasarea unui grup de educatoare, părinţi şi
copii la unitatea beneficiară, în cartier şi la mănăstire. Copiii au făcut schimb de portofolii s-au
jucat împreună şi au plantat pomi sub genericul “pomii prieteniei”. Proiectul cuprinde mai
multe ativităţi comune cu grădiniţa parteneră, activităţi menite să contribuie la educarea
copiilor în spiritul generozităţii , empatiei şi respectului pentru cei asemenea lor.

TRADIŢII LOCALE DE PAŞTI

Prof. înv. preşc. Ilieşiu Octavia

GPN nr. 2, Şc.Gim.„Enea Grapini”,
Loc. Şanţ, Jud. Bistriţa-Năsăud

Sărbătoarea Paştelui îşi are obiceiurile şi tradiţiile ei, în funcţie de cultura şi

civilizaţia fiecărei naţiuni sau a unei comunităţi etnice. Transilvania, prin statutul de
confluenţă a culturilor occidentale cu cele orientale, este locul unde biserica catolică şi
reformata se întrepătrunde cu cea ortodoxă şi greco-catolică. Numeroase sunt satele din

969
Ardeal şi Banat unde sunt câte trei sau chiar patru bisericii de rit diferit şi cu enoriaşi care
aparţin de religiile catolică, reformată, luterană, greco-catolică şi ortodoxă. Această
diversitate îşi are izvorul în faptul că Transilvania din vremea Principatului istoric a fost
singurul stat din Europa secolului al XVII-lea care a acordat şi recunoscut libertatea
religioasă pentru toate naţiunile locuitoare ale principatului. De aceea, şi sărbătoarea
Paştelui a cultivat de-a lungul timpului obiceiuri şi tradiţii specifice atât la saşi, maghiari,
svabi cât şi la români. Pregătirea pentru Paşti începe la romano-catolici cu Postul Paştelui,
care este rânduit pentru curăţirea sufletului prin rugăciune, spovedanie şi împărtăşirea cu
Sfintele Taine. O dată la câţiva ani, Paştele catolic şi ortodox este sărbătorit împreună (este
chiar în acest an). Asta pentru că cele două mari Biserici, cea catolică şi cea ortodoxă,
calculează data Învierii lui Isus după două calendare diferite. Data Paştelui diferă din anul
1582, când biserica romano-catolică a trecut la calendarul gregorian, corect din punct de
vedere ştiinţific, iar biserica ortodoxă a rămas după calendarul iulian.
După respectarea „Postului mare” şi după sărbătorirea „Sâmbetei lui Lazăr” şi a
„Floriilor”, în localitatea noastră, comuna Şanţ, judeţul bistriţa-Năsăud sătenii trăiesc cu
evlavie tragedia „Săptămânii Patimilor”, pentru a ajunge la lumina „Sfintelor Paşti”,
miracolul „Învierii lui Hristos”.
Comuna Şanţ împreună cu satul aparţinător Valea Mare are 3300 de locuitori care
aparţin mai multor confesiuni religioase.(80% ortodocşi, 15% penticostali, 5% alte religii).
În localitatea Şanţ sunt funcţionează două biserici: ortodoxă şi penticostală şi alte două
sunt în construcţie: greco-catolică şi adventistă de ziua a şasea. În satul aparţinător
funcţionează de aproximativ 15 ani biserica ortodoxă şi de 10 ani biserica penticostală.
În câteva rânduri voi descrie cele mai importante momente de la „Florii”,
„Săptămâna Patimilor”, până la „Învierea lui Hristos”, care se practică la ortodocşi, religie
căreia îi aparţin şi eu.
Înainte de Paşti, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti:
pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie
terminate.
În trecut, în prima şi a doua zi de Paşti, toţi copiii se îmbrăcau în „haine ţărăneşti”
pe care mamele sau bunicile le coseau încă de iarna şi în timpul postului. În funcţie de
starea materială a familiei, unii copii aveau toate hainele noi, alţii doar încălţăminte sau o
cămaşă, dar toţi copiii satului „umblau după ouă” în ziua de Paşti. În prezent obiceiul se
păstrează dar foarte puţini copii se mai îmbracă ţărăneşte.
În ziua de Florii sătenii merg la biserică cu crenguţe de salcie („mâţe”), legate cu
şnur roşu care sunt sfinţite la Liturghie, acestea simbolizând ramurile de măslin cu care
Isus a fost întâmpinat în Ierusalim. Trăind într-o zonă de munte, salcia este primul copac
care înmugureşte şi este totodată simbolul renaşterii, al învierii. După sfinţire crenguţele
sunt aşezate la icoană pentru „a feri casa de rele”.

970
 PROFEŢII CU PRIVIRE LA PĂTIMIREA ŞI RĂSTIGNIREA DOMNULUI
NOSTRU IISUS HRISTOS

Prof. Rădulescu Gabriela Vilma

Liceul Tehnologic “Sfântul Pantelimon”, Bucureşti

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină, ea actualizând evenimentul

fundamental al creştinismului, Învierea Lui Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, în a treia zi
după răstignirea Sa. Iisus Hristos a primit suferinţa şi moartea, consecinţele ultime ale
înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat şi le-a transformat în Cruce, astfel suferinţa
transformându-se într-un izvor de viaţă veşnică. Pe cruce Iisus Hristos a răstignit suferinţa
noastră prin însăşi suferinţa Sa, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.
În nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul, ci l-a eliberat de
povara morţii şi l-a izbăvit. Aşa cum vesteşte Sfântul Ioan Gură de Aur: “Nimeni să nu se
plângă de sărăcie, pentru că S-a arătat Împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască
de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte,
pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa.
Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din
trupul Lui ... A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu
cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul?
Unde-ţi este, iadule, biruinţa?Inviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”.
Iisus Hristos este Mesia cel mult aşteptat de întreaga omenire. Există în Vechiul
Testament o serie de texte ce prezic patimirea şi răstignirea Lui Iisus Hristos, profeţii care
au fost împlinite de către El.
Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură – Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii

Ortodoxe Romane- 1997
Josh McDowell, 2005, Noi mărturii supuse dreptei judecăţi, Editura AQUA FORTE
*** Resurse Internet
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/vechiul-testament/19526-profetii-vechiul-
testament-iisus-hristos-mesia
http://www.doxologia.ro/istoria-bisericii/marturiile-istorice-privind-rastignirea-
lui-iisus-hristos
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/judecarea-condamnarea-lui-
iisus-reevaluare-judiciara
http://www.crestinortodox.ro/paste/patimile-hristos/iuda-iscarioteanul-
profetiile-vechiului-testament-124526.html
http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/1101990131
http://episcopiadevei.ro/pastorala2011pasti.pdf

971
 TRADIȚII ȘI OBICIEIURI PASCALE IALOMIȚENE

PROF.CONSTANTIN DANIELA
LICEUL TEHNOLOGIC „NICOLAE TECLU” BUCUREȘTI

Paştele este un scenariu ritual de înnoire anuală a Lumii deschise de duminica

Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Iisus.
Paştele se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului
prin jertfa divinităţii adorate substituită de o efigie (statuie, mască, totem), un om
(conducător, oştean, fecioară, prizonier), un animal (berbec, ţap, taur), pasăre sau ouă de
pasăre, arbore, plante alimentare. Moartea şi renaşterea, celebrate de precreştini la aceeaşi
dată, au fost disociate de creştini care au fixat Naşterea Domnului la solstiţiul de iarnă
(Crăciunul), iar moartea la echinocţiul de primăvară şi în raport cu faza lunară (Paştele).
Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în
faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus
săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual, la
aceeaşi dată şi în fiecare an, de credincioşi. Dar, adepţii noii religii au receptat moartea
urmată numai la trei zile de Învierea lui Iisus cu moartea şi renaşterea zeului detronat
(Mithra, Crăciun), motiv pentru care au însoţit-o cu un scenariu ritual de înnoire a timpului
asemănător, în multe privinţe, cu cel de la solstiţiul de iarnă. Timpul ritual de 14 zile, parte
componentă a Ciclului pascal, se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, când se
deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor la joimari, iar Iisus este trădat, chinuit,
umilit şi omorât prin răstignire. După teri zile de haos şi întuneric în care omenirea a rămas
fără protecţie divină, urmează miracolul Învierii Domnului din noaptea Paştelui şi actele de
purificare din Săptămâna Luminată, care readuc echilibrul şi armonia.
Asemănător celorlalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului
calendaristic (Anul Nou Civil, Anul Nou Agrar, Anul Nou Pastoral, Anul Nou Dacic şi altele),
la Paşti se fac sacrificii violente (tăiatul mielului şi, în unele zone, a purcelului, spartul
ouălor), se prepară alimente rituale (pasca, colacii), se aprinde ritual lumina, se crede că se
deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile, etc.
Obiceiurile cuprind semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu natura,
cu lumea înconjurătoare. Astfel, obiceiurile prezintă viaţa socială şi diversele aspecte ale
rânduielii ei.
În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important,
fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile
cu semenii şi cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri. În folclorul nostru,
unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se
îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
În Bărăganul Ialomiţean întâlnim obiceiuri cu o arie de răspândire locală, dar şi
altele cu o arie de răspândire mult mai largă, toate acestea constituindu-se în calendare
populare care organizează viaţa ţăranilor până în cele mai mici amănunte (al agricultorului,
al păstorului, al pescarului, al apicultorului, etc.) Aceste calendare nu au fost scrise
niciodată ci trăite, memorate şi transmise. În aceste calendare populare sunt încorporate
calendarele astrologice, biologice, religioase şi sociale. Ele ţin seama de solstiţii şi
echinocţii, dar şi de perioada de împerechere a oilor şi a lupilor, de înfloritul urzicilor,

972
orăcăitul broaştelor şi multe altele, amestecânu-le cu patimile lui Iisus, zilele sfinţilor şi ale
morţilor, cu tot ce merită să fie ţinut şi respectat. Aceste sărbători populare au trei funcţii
esenţiale:
• Întreţin relaţia cu sacrul, abătându-i pe oameni de la cele lumeşti, ajutându-i să-
şi reînnoade legăturile cu cele de dincolo.
• Refac grupul comunitar; uneori aceste sărbători regrupează tot satul, înlesnind
comunicarea directă, pe care se bazează cultura ţăranului.
• Pun societatea în acord cu Cosmosul.

Simboluri şi motive ale Paştelui

Simbolurile şi motivele întâlnite pe ouăle încondeiate în zona Bărăganului sunt:
morişca, salba, grebla, coada curcanului, luna, steaua, mănăstirea, prescura, Crucea
Mielului, apoi din domeniul plantelor: ghiocei, grâu, vâsc, mărăcine, mure, viţa de vie,
magheranul. Din bogăţia de motive le regăsim şi pe cele ale obiectelor uzuale la sat: nai,
pălărie, piepteni, roata morii, secera, scara, vârtelniţa, pirostriile… În Bărăgan, au fost
descoperite motive ca floarea fagului, marginea lacului, rădaşca, fluturele, raţa, cocoşul, dar
cele mai întâlnite patru simboluri ale acestei zone, regăsite foarte des sunt cârligul
ciobanului, colţul porcului, fierul plugului şi şarpele casei.
Despre acesta din urmă, de exemplu, stă scris chiar, încondeiat pe un ou: „Orice
casă are un şarpe, e blând şi nu muşcă, trăieşte în peretele casei. Să nu-l omori, când îl vezi, că
nu e bine.”
Oul potcovit
Un alt obicei, foarte interesant, şi despre care poate, asemeni mie, nu auziserăţi
înainte, este oul potcovit. „Făceam ouă roşii, cu vărgi galbene, cu vopsea de căruţă.
Potcoavele rotunde. Găuream oul, cu o sulă groasă, şi pe urmă, băteam cuiele. Le ţineam de
frumuseţe şi le puneam pe masă, fiecare la cortul lui. În ziua de Paşte, fiecare punea pe masă
la cortu’ lui şi chema pe ceilalţi de mâncau, mergeau apoi la altul şi la altul, până terminau.
Mâncau, jucau. Fiecare avea pe masă ou potcovit”, este istorisirea culeasă de la Dumitru
Stănescu, potcovar din satul Andrăşeşti.

Iată că pentru ziua de Paşte, meşterii fierari sau potcovarii, făceau, ca probă a
măiestriei şi priceperii lor, ouă potcovite, cu care mergeau din casă în casă şi făceau urări
de sănătate şi de belşug, fiind răsplătiţi cu diverse daruri, bani, făină, ouă sau brânză, din ce
aveau pe acasă.Cu aşa bogăţie, de tradiţii vechi, Paştele pare acum o nostalgie printre
galantarele luate cu asalt, pe fugă, cam în Vinerea Mare. Un cozonac îmbietor şi bătut bine
în copaie, lăsat apoi să crească dolofan, o pască din aluat de pâine, sau ca-n Bucovina, din
aluat dulce, umplut cu risipă bună de brânză dulce, cu ou şi zahăr… Şi mielul rumenit, şi
drobul pus şi el şi pe masă dar şi pentru împărţit, de sufletul morţilor, de toate, fiecare casă
ar trebui să aibă parte.
Ştim toţi că nu va fi aşa, dar măcar ca exerciţiu al unei vremi mai bune, am să
închei cu rânduiala unei zile de Paşte, aşa cum se obişnuia:
„În Noaptea Învierii, o familie sau mai multe din neam, merg să „ia Paşte” sau ”
Lumină”. Pasca sfinţită, pe care o mănâncă după ce ia Lumina, va fi fost făcută la Biserică sau
la brutăria satului, din făină strânsă de la toată lumea. Femeile de duc la chindie, după ce
soarele începe să apună, duc ouă la Biserică… Şi noaptea după ce preotul iese cu Lumina şi o

973
împarte tuturor credincioşilor, aceştia primesc şi pasca binecuvântată şi apoi gustă şi din vin
şi ouă roşii, care sunt trupul şi sângele lui Iisus. Şi tot la miezul nopţii, este obiceiul ca pentru
cei ce au murit fără lumânare, să se dea de pomană câte un cocoş alb, ca să aibă Lumină pe
lumea cealaltă.
Oamenii merg acasă, iar dimineaţa, în Duminica Paştelui, când se trezesc, este
obiceiul fierului de plug pus pe pragul casei de către cel mai bătrân dintre bărbaţi. Lângă el,
aşează, o monedă de argint, un ou roşu şi un ou alb, şi un peştişor. Ca toţi ai casei să fie, curaţi
ca argintul, cu obrazul frumos şi alb, şi sănătos şi rumen ca oul roşu şi spinteni ca peştişorul.
Apoi se împarte de sufletul morţilor, şi apoi toţi ai casei, împreună cu invitaţii se
aşează la masa de prânz, cu ciorbă, cu drob, cu miel, cu cozonac. Se făcea şi horă, copiii se
dădeau în comedie, (roata de bâlci), şi oamenii se veseleau ».

BIBLIOGRAFIE
www.traditieialomita.ro

974
 PROIECT EDUCAȚIONAL SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAȘTI

APRILIE 2014

AUTOR: COJOCARU MĂDĂLINA

LICEUL TEHNOLOGIC NICOLAE TECLU, BUCUREŞTI

ARGUMENT:
Simbolurile sacre servesc atât la evocarea principiilor de credinţă, cât şi la istoria
credinţei. Ele sunt instrumente puternice de devotament iar prin cristalizarea elementelor
religiei credincioşilor, ajută la focalizarea şi dezvoltarea credinţei. De asemenea, ele sunt şi
o formă internaţională de comunicare ce depăşeşte barierele de limbă, naţionalitate sau
cultură.
Originea cuvântului simbol derivă dintr-un obicei grecesc antic, în care se spărgea în bucăţi
o tăbliţă din lut, fiecărui membru revenindu-i, la despărţire, o bucată, pentru ca, la viitoarea
întâlnire, aceste bucăţi să se reasambleze, pentru confirmarea identităţii grupului. Astfel a
luat naştere cuvântul grecesc sumbolon - "semn de recunoaştere", dezvoltîndu-se de aici şi
latinescul symbolum - "simbol". Confucius spunea că "simbolurile reglementează lumea, nu
cuvintele sau legile".
Însuşi Universul s-a identificat cu OUL, care s-ar fi născut din apa originară
izvorâtă din Rai şi pe Pământ, sau POMUL VIEŢII, AXIS MUNDI - "axa lumii", cu rădăcinile
pe celălalt tărâm şi cu ramuri ce dădeau flori pe Pământ, vârfurile ajungând până în Rai.
Pentru a conștientiza aceste aspecte și a căpăta deprinderile de a-și însuși
cunoștinţe legate de religie și tradiţii, elevilor li s-a propus Proiectul Sărbătoarea Sfintelor
Paști. Proiectul s-a derulat în perioada 7-30 aprilie 2014.
II. SCOPUL PROIECTULUI:
Punerea în practică a cunoştinţelor elevilor, exersarea priceperilor şi a
capacităţilor, în variate situaţii de învăţare şi contexte diferite
Asigurarea unui demers interactiv al actului de predare – învătare- evaluare,
adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând şi
stimulând astfel potenţialul creativ şi originalitatea acestuia.
Cunoaşterea şi integrarea tradiţiilor şi valorilor europene în context naţional;
Asocierea tradiţiilor şi obiceiurilor naţionale cu cele europene .
Promovarea valorilor autentice din cultura română
Promovarea unei pedagogii moderne axate pe învăţarea centrată pe elev

III. OBIECTIVELE PROIECTULUI:

1 Obiective ce vizează activitatea didactică:
Dezvoltarea la elevi a interesului pentru literatură şi alte discipline
Dezvoltarea gustului pentru studiul individual
Stimularea gândirii autonome, critice şi reflexive
Formarea unui orizont cultural autentic
2 Obiective ce vizează latura psiho-pedagogică:
Stimularea creativităţii elevilor
Cultivarea spiritului de echipă

975
 Valorificarea potenţialului creativ şi originalitatea elevilor.
IV. RESURSE:
1. Umane: Elevii de la Liceul Tehnologic “Nicolae Teclu”, clasele: a IX-a A, a X-a A,
a XI-a A, a XII-a B şi profesorii coordonatori ai proiectului, echipa de proiect: Cojocaru
Mădălina, profesorul de religie şi colaboratori: Director Gabi Niculae, consilier educativ
Rusu Mihaela.
2. Materiale: CDI-ul, materiale auxiliare, bibliografii selective, foi de flipchart,
cartoane , internet, PC, prezentări Power-Point , filme, postere şi colaje bilingve, realizate
de către elevi în prealabil.
V. FORME DE DESFASURARE A PROIECTULUI:
1. Ateliere de creaţie : Realizarea unei scenete de teatru pe tema dată.
Realizarea celui mai frumos eseu pe tema dată.
Realizarea unor postere cu tema propusă.
Prezentări Power-Point.
2. Concursuri specifice temei : Cel mai frumos colaj cu fotografii legate de
Sărbătoarea de Paști.
VI. EVALUAREA a constat în realizarea unui acrostih în limba engleză având «în
cap » cuvântul «Paști » , de rezolvat un rebus în limba română cu personaje şi întâmplări
din mitologia religioasă românească.
VII. LOCUL DE DESFăȘURARE : şcoala, CDI.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE FLORII ȘI DE PAȘTE

Autor NICULAE GABI

LICEUL TEHNOLOGIC NICOLAE TECLU BUCUREȘTI

Ortodocşii prăznuiesc, duminică, Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai

importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim şi
sărbătorindu-i, totodată, pe cei cu nume de flori.
Tradiţii de Florii În vechime, Duminică Floriilor era numită şi Duminică
aspiranţilor sau a candidaţilor la botez, pentru că în această zi catehumenii mergeau cu
toţii, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admişi la botez, iar acesta le dădea
să înveţe Simbolul credinţei.
Se mai numea şi Duminică graţierilor, pentru că, în cinstea ei, împăraţii acordau
gratieri. În seară acestei duminici încep în biserici frumoasele slujbe ale deniilor din
săptămâna Sfintelor Patimi. Tot în această zi, îşi serbează onomastică cei care au nume de
flori.
În ajunul Floriilor, în Muntenia şi Dobrogea se efectuează un ceremonial complex,
structurat după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei - Lăzărică. Este un
obicei practicat numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lăzăriţa,
se îmbracă mireasă. Această, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceaţă, colindă în
faţă ferestrelor caselor, unde au fost primite.

976
 Lăzăriţa se plimbă cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de
colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lăzărică: plecarea
lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea
neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către
surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze
de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.
Ramurile de salcie, simboluri ale vegetaţiei de primăvară, erau la loc de cinste: se
duceau la biserica pentru a fi sfinţite, se foloseau la farmece şi descântece, căpătau valoare
de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se păstrau pentru a opri prin mijloace
magice grindinile şi furtunile distrugătoare, pentru a fertiliza cu ele stupii şi vitele, etc. În
Duminică Floriilor, în bisericile ortodoxe, se binecuvîntează ramurile de salcie. În popor
există credinţă că salcia are puteri miraculoase: alungă duhurile necurate, iar animalele şi
pământurile sunt ferite de lucrarea duhurilor rele. De aceea nu trebuie să ne mirăm dacă o
mai întâlnim atârnată în adăposturile animalelor.
Există şi obiceiul lovirii uşoare cu crenguţa de salcie. Părinţii îşi loveau uşor cu
ramurile de salcie copiii, spunând: "Bătaia salciei, să fii sănătos că această!" Salcia era pusă
şi în apă în care se îmbăiau copiii.
În popor, există credinţă că salcia sfinţit aruncată în foc poate ajuta în cazul unui
incendiu. Cu salcie sfinţită, înmuiată în agheazmă, erau stropite atât casele oamenilor, cât şi
încăperile unde stăteau animalele, pentru a fi ferite de lucrarea duhului necurat.
Trecerea pe sub masă, în Vinerea Mare în fiecare an, simbolizează metaforic
faptul că noi coboram în mormânt, împreună cu Hristos, pentru că, mai apoi, să şi înviem
împreună cu El. Această coborâre şi ridicare din groapă morţii se face în chip simbolic, prin
trecerea pe sub masă aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins trupul mort al lui Iisus
Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf.
Sfântul Epitaf este un obiect de cult confecţionat din pânză de în, mătase sau
catifea, pe care se află imprimată sau pictată icoană punerii în mormânt a Domnului Iisus
Hristos. Epitaf este un nume compus din două cuvinte greceşti, "epi tafos”, care înseamnă
"pe mormânt”. El reprezintă un fel de pecete aşezată pe Sfântul Mormânt al Domnului. Deci,
trecerea pe sub el închipuie chiar intrarea în Sfântul Mormânt cel dătător de Viaţă.
În Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea "Sfintelor şi Mântuitoarelor şi
înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos”, adică: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de
porfira, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, crucea şi moartea.
După slujba Ceasurilor Împărăteşti, în Vinerea Mare, în toate bisericile se
săvârseste "Vecernia scoaterii Sfântului Epitaf”. În cadrul acestei slujbe speciale se scoate în
mijlocul bisericii Sfântul Epitaf. El este aşezat pe o masă mai înalta, care închipuie
Mormântul Domnului.
La rândul lui, Sfântul Epitaf aduce aminte de fapta de milostenie a Drepţilor Iosif
din Arimateea şi Nicodim, care, coborând de pe Cruce trupul Domnului Iisus, l-au pregătit
pentru îngropare, mai înainte de a-L aşeza în mormânt.
Credincioşii sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, care sunt aşezate pe Sfântul
Epitaf, după care trec pe sub masă. De cealaltă parte a mesei se află Sfânta Cruce, aşezată
sub policandru cu o zi în urmă, în cadrul Deniei din Joia Mare. Unii credincioşi trec pe sub
masă o singură dată, închipuind unicitatea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, iar alţii trec pe sub
masă de trei ori, în amintirea celor trei zile în care trupul lui Hristos a şezut în mormânt. Nu
977
am găsit vreun temei care să întărească mai mult o părere sau altă. Fie o singură dată, fie de
trei ori, important este că atunci când fac acest gest al smereniei şi al credinţei, credincioşii
să ştie că, prin acest lucru, ei închipuie în trupul şi viaţă lor moartea şi punerea în mormânt
a lui Hristos.
Bibliografie:
www.google.com;
www.wikipedia.org

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI LA ROMÂNI

Autor POPESCU ANTONINA

LICEUL TEHNOLOGIC NICOLAE TECLU BUCUREȘTI

Sărbatoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregateşte cu mult timp inainte prin postul ţinut cu
atata evlavie. In biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor
de Pasti prin "postul Paştelui" numit si "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. In
mod oficial, postul incepe după "Duminica iertării", in ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Pasti. Ultima săptamână din Postul Paştelui se numeşte "Saptămâna
Patimilor" si începe în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui
Iisus in Ierusalim. "Saptamâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea si
moartea Lui. În acestă ultimă săptamână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe
numite "Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea si închiderea lui
Iisus. Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează
crucificarea si moartea lui Iisus pe cruce. În acestă zi, se ţine "post negru", adică nu se
manâncă nimic. Deşi această sărbatoare reprezintă pentru toţi romanii învierea Domnului
Iisus Hristos, ea se sărbatoreşte oarecum diferit in regiunile Romaniei. Astfel...
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţa si spală limba
clopotului cu apa neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă in zorii zilei de Paşti, ca sa fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică,
aşa să alerge şi feciorii la ele. Flacăii trebuie să se duca cu flori la casele unde locuiesc fetele
care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a-şi arata consinţământul la sentimentele lor,
trebuie sa le ofere un ou roşu.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
In zorii zilei de duminică, credincioşii ies in curtea bisericii, se aşază in formă de cerc,
purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să bine-
cuvânteze bucatele din coşul pascal. In faţa fiecarui gospodar este pregătit un astfel de coş,
după orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei
sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi
aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug),
zahar (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făina(pentru ca rodul grâului sa fie bogat),
ceapă si usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se

978
aşează pască, şuncă, brânză, ouale rosii, dar si ouale încondeiate, bani, flori, peşte afumat,
sfeclă roşie cu hrean, si prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se
continuă în familie.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc in coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonoc si cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru
împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci
când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă
primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt
dăruiţi oamenilor săraci.
O foarte frumoasă datină se pastrează in Maramures, zona Lăpusului. Dimineata
în prima zi de Paşti, copiii(până la vîrsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii
mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor "Sărbători fericite!". La această sărbătoare,
pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru că în acea gospodărie sa nu fie
discordie tot restul anului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţa de paşti (vin+pâine sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale,
după acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Tara Moţilor, in noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir si
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, si a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi
sa dea un ospaţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se infruptă atât "hoţii", cât şi
"păgubaşii". Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care
vor plăti ospaţul.
În Ţara Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreaga
comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de
caluşari sau de colindători, cu vătaf si casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se
merge către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi
îndrăgită dintre ele este aruncarea buzduganului.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou rosu si
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clătească faţa
cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouă pentru a avea un an plin de bogăţii.

Bibliografie:
www.google.com;
www.wikipedia.org

979
 COPIII- PĂSTRĂTORI AI OBICEIURILOR ŞI TRADIŢIILOR LOCALE

Autor RUSU MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC NICOLAE TECLU BUCUREȘTI

Zestrea unei naţiuni o constituie valorile sale culturale şi tradiţionale: graiul,

portul, obiceiurile şi religia.
Când acestea sunt pe cale de dispariţie putem vorbi de un proces ireversibil de
degradare a naţiunii şi chiar de dispariţie a acesteia.
Astăzi, când facem parte din familia unită a ţărilor europene, când relaţiile dintre
aceste state, bazate pe încredere şi întrajutorare, sunt mult mai prietenoase, când graniţele
devin treptat doar imaginare, naţiunile pot dăinui în timp prin ce au mai trainic şi mai
valoros.
Pentru ca generaţiile care ne urmează să cunoască rădăcinile poporului şi
evoluţia sa pe treptele istoriei, este de datoria noastră, a celor cu misiunea de educatori, să
le lăsăm cât mai puţin alterată zestrea de care vorbeam, pentru a ne recunoaşte şi a nu uita
că am fost şi că suntem români.
Oriunde, în Europa şi în lume, oricâtă unitate în diversitate ar exista, ceea ce ne
păstrează identitatea sunt graiul, portul şi obiceiurile.
Această preocupare de transmitere spre viitor a tradiţiilor şi obiceiurilor locale s-
a păstrat de-lungul timpului şi în localitatea noastră prin activităţi de ţesut, cusut, cojocărit,
cântece transmise prin viu grai, dansuri populare, obiceiuri, descântece etc.
Aceste activităţi s-au practicat şi se mai practică încă în grupuri mici, pe familii.
În rândul copiilor, ca forme de manifestare liberă a aptitudinilor şi deprinderilor
însuşite în familiile cu tradiţii s-a creat „Cercul micilor meşteşugari” şi formaţia „Lada de
zestre” care are în repertoriu un obicei de nuntă din zonă, o şezătoare tradiţională, colinde
şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou.
Scopul principal a fost în primul rând familiarizarea tinerilor cu activităţile din
zonă, având caracter folcloric: şezători, hore, clăci, descântece, nunţi, botezuri,
înmormântări. De asemenea, s-a urmărit formarea deprinderilor de a practica meserii
tradiţionale: ţesut, cusut, lemnărit, cojocărit şi de a se iniţia în tainele meşteşugurilor, cum
ar fi încondeierea ouălor de Paşti, pictura religioasă pe lemn sau pe sticlă. Foarte
importante sunt şi colecţionarea de folclor autentic , formarea simţului estetic şi a
dragostei pentru tot ce înseamnă folclor şi tradiţii.
Printre obiectivele propuse cele mai importante ar fi:
~ cunoaşterea şi adunarea de folclor autentic din zonă;
~ punerea în valoare, prin lucru în şezătoare, a unor obiecte tradiţionale:
cusături, ţesături, ouă încondeiate sau pictate, icoane pe lemn sau pe sticlă, obiecte de lemn
executate prin cioplit , încrustat;
~ cunoaşterea etapelor de lucru pentru a obţine obiectele populare finite;
~ recunoaşterea portului popular şi a obiectelor tradiţionale locale prin
caracteristicile de autenticitate;
~ să îndrăgească şi să transmită cele învăţate la întâlnirile periodice din cadrul
cercului;
~ să devină viitori organizatori de manifestări cultural-folclorice.

980
 Referitor la ecoul pe care îl are păstrarea tradiţiilor în rândul tinerilor, se remarcă
practicarea unor obiceiuri străvechi în diferite perioade ale anului, în special cu prilejul
sărbătorilor de iarnă.
Copiii din localitate se pregătesc în primul rând pentru colindat, care este cel mai
cunoscut obicei. În seara din ajunul Crăciunului ei merg în grupuri pe la casele gospodarilor
şi după ce sunt primiţi, colindă la geam sau în casă, colinde religioase care vestesc Naşterea
Domnului. Ei sunt răsplătiţi cu bani şi prăjituri. Tot în noaptea de ajun se umblă cu capra.
Alaiul se compune din 2-3 capre, masca acesteia fiind un cap de capră cioplit din lemn, cu o
limbă mobilă şi un băţ, frumos împodobită cu oglinzi, canafi, mărgele sau urechi din cozi de
vulpe, cu îmbrăcăminte pentru jucător dintr-un covor pe care se cos batiste înflorate şi
zgărzi cu clopoţei. Li se alătură mascaţi, despre care se crede că au puteri apotropaice, şi
muzicanţi. După jocul caprelor se desfăşoară cel al mascaţilor şi în finalul momentului
participă tot alaiul, obiceiul vechi fiind ca mascaţii să invite şi fetele din casă la o horă.
În ajunul Anului Nou copiii umblă cu pluguşorul, în grup, având ca recuzită
clopoţei, un buhai, uneori un fluieraş. Ei rostesc în grup texte referitoare la ciclul muncilor
agricole de peste an care conţin, de multe ori, şi pasaje satirice. Şi de Anul Nou se
organizează alaiuri compuse din mai multe capre, un cerb, mascaţi, moş şi babă, un urs sau
mai mulţi, un ţigan ursar, muzicanţi. Ca recuzită, în afară de costume populare şi măştile
tradiţionale, se foloseşte buhaiul, cornul, tobe şi bice, clopoţei mai mari sau mai mici, cu
care se face mare gălăgie şi haz. Spectacolul oferit la casa gospodarului se derulează după
un scenariu ce cuprinde o urătură, însoţită de pocnete din bici la refren şi îndemnuri,
continuă cu jocul caprelor şi al cerbului, jocul mascaţilor, jocul ursului şi în final, un joc
executat de către toţi membrii alaiului.
În ziua de Anul Nou, copiii umblă „cu semănatul”. Ei se deplasează în grup pe la
casele gospodarilor şi în timp ce rostesc o sorcovă, aruncă cu boabe de grâu, semnul
belşugului.
Dar rolul copiilor nu se încheie aici…
Ultima dintre sărbătorile iernii este Boboteaza, când un grup de copii îl însoţesc
pe preotul care umblă „cu Iordanul”. Aceştia strigă la porţi „Ciralesa, Doamne”( Kir Eleison-
Slavă ţie, din limba greacă ) vestind apropierea preotului, fiind răsplătiţi de gospodari cu
mere, prăjituri sau colăcei.
Sunt doar câteva dintre obiceiurile care se practică şi pe care copiii le au în
repertoriul prezentat cu diferite prilejuri: serbările de Crăciun, festivaluri şi concursuri,
filmări pentru diferite posturi de televiziune.

Cea mai mare sărbătoare care prilejuieşte practicarea unor tradiţii şi obiceiuri
ancestrale este, însă, Paştele. Pentru copilul din Bucovina ziua de Paşti înseamnă cu
adevărat Învierea Domnului, deoarece majoritatea participă la slujba care se oficiază în
noaptea precedentă. Ziua începe în familie, cu un ritual de purificare trupească şi
sufletească, încărcat de semnificaţii străvechi. Pe masă, pe un ştergar, se aşează o farfurie în
care se toarnă agheazmă. În agheazmă se pune un ban de argint, acest metal fiind asociat
purităţii şi curăţeniei, iar lângă farfurie se pune un ou roşu, sfinţit. Cu banul de argint şi cu
oul se spală toţi ai casei, pentru a fi tot anul curaţi ca argintul şi îmbujoraţi ca oul vopsit.
Apoi, se practică obiceiul numit „umblatul după ouă” , rezervat copiilor. După ce
consumă masa tradiţională din dimineaţa Paştelui, copiii(până la 13-14 ), sunt îmbrăcaţi cu
hăinuţe noi şi pleacă, în grupuri mici, intrând în fiecare casă a satului, unde li se dăruiesc
981
ouă roşii şi încondeiate. Se spune că e bine ca prima dată să îţi intre în casă un băiat, dar
sunt primiţi cu bucurie toţi copiii comunităţii.
Copiii sunt învăţaţi de către părinţi să nu ocolească nicio casă, iar gospodarii stau
întreaga dimineaţă să îi vadă venind, să le iasă în întâmpinare ca să nu se sperie de câini, ori
să nu spargă ouăle adunate, deschizând poarta sau trecând peste gard.
În niciun alt moment al anului nu li se acordă copiilor atâta atenţie ca în ziua de
Paşti. De altfel, în Bucovina se foloseşte expresia populară „am aşteptat…cum aşteaptă
copiii Paştele!”(cu nerăbdare). Pentru acest prilej, părinţii reamintesc copiilor principalele
reguli de politeţe, formulele de salut, cum să răspundă la „întrebările standard” de genul „al
cui eşti? , cum te cheamă?, câţi ani ai?” etc. Din loc în loc, cei mici sunt hrăniţi, sunt
controlaţi dacă nu le e frig ori dacă au încălţămintea uscată. Chiar atunci când micii oaspeţi
le sunt aproape necunoscuţi gazdelor, acestea au obligaţia să îi trateze ca pe proprii copii.
Originile „umblatului după ouă” sunt vechi şi fac trimitere la veacurile
precreştine, în care Anul Nou era sărbătorit primăvara, la începutul lunii martie, conform
calendarului lunar. În acest context sărbătoresc oul, considerat prototipul seminţei, vopsit
în culoarea sângelui viu, simbolul vitalităţii, al sănătăţii şi al regenerării, ce avea rol de
mesager al începutului unui nou ciclu de viaţă şi al unui nou ciclu agrar; era dăruit, purtând
toate aceste semnificaţii, membrilor familiei şi apropiaţilor, mai ales copiilor, în multe
comunităţi arhaice de pe cuprinsul Europei.
Simbolismul regenerator al oului roşu este transferat, în ziua de Paşti, copiilor-
fiinţe pure, menite să asigure perpetuarea propriului „neam” şi a comunităţii în care s-au
născut.
Este un mod prin care tradiţia rămâne vie în sufletele tuturor, perpetuându-se în
rândul generaţiilor care se succed, care moştenesc astfel o zestre spirituală de excepţie.
Bibliografie:
www.google.com;
www.wikipedia.org

REALITATEA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. înv. primar: Macarie Adriana

Şcoala Gimnazială „Ion Pop Reteganul” Sîncel, Judeţul Alba

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos rămâne cel mai mare eveniment şi cea
mai mare minune a tuturor timpurilor. Chiar dacă, în afară de Apostoli, mulţi (chiar şi
farisei şi saduchei) au fost convinşi de această realitate, s-a încercat muşamalizarea acestui
act unic şi dumnezeiesc, imediat după Înviere.
Dacă totuşi n-ar fi avut nici cea mai mică îndoială că Învierea a fost reală, n-ar fi
cerut arhiereii şi fariseii lui Pilat sigilarea mormântului şi întărirea acestuia cu pază
straşnică (Matei 27, 64-66).
Chiar dacă, încă din perioada apostolică au fost unii care au negat vehement că
Învierea lui Hristos ar fi fost reală, fie atribuindu-i Acestuia un trup aparent (deşi atunci
Întruparea n-ar fi avut nici un rost), fie învinuindu-i pe ucenici că au furat trupul pentru a

982
afirma că a înviat (fariseii), Sfintele Evanghelii şi unele epistole, ne oferă suficiente mărturii
pentru a dovedi realitatea morţii şi Învierii Domnului Hristos şi a ne întări în credinţă.
Cei care s-au îndoit mai întâi de realitatea Învierii au fost toţi ucenicii, nu numai
Toma, aşa cum ar fi unii tentaţi să creadă (Matei 28, 17).
Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, în Evanghelia sa, îşi propune ca toate să le descrie
„cu de-amănuntul de la început”, pentru a-l încredinţa pe Teofil şi comunităţile creştine de
atunci, dar şi pe noi cei de astăzi, de „temeinicia învăţăturilor” pe care le relatează.
În continuare, Sf. Luca relatează un alt moment, relatat de altfel şi de Sf. Marcu,
când Hristos cel înviat se arată la doi ucenici ce mergeau în drum spre Emaus. El numeşte
pe unul dintre ucenici, pe Cleopa, celălalt rămânând nenumit şi care se presupune potrivit
Sf.Tradiţii, că ar fi fost chiar Sf. Luca, întrucât menţiunea numelui lui Cleopa apare numai în
Evanghelia sa.
Potrivit Evangheliei Sf. Ioan, apostolul Toma „nu era cu ei când a venit Iisus” (Ioan
20, 24). Acesta s-a convins de realitatea Trupului Mântuitorului abia după ce L-a pipăit. De
altfel, însăşi declaraţia sa, foarte categorică de altfel: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui
semnul cuielor şi dacă nu voi pune mana mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25),
dovedeşte hotărârea sa de a cerceta cât mai amănunţit că Trupul Domnului este real,
excluzând în acelaşi timp prin aceste cuvinte orice intermediar.
Relatările diferite din Sfintele Evanghelii nu înseamnă că există nepotriviri sau
contradicţii între acestea, ci dovedeşte faptul că Mântuitorul s-a arătat de mai multe ori
Apostolilor pentru a-i convinge de învierea Sa.
Toate aceste arătări, îi vor face pe Sf.Apostoli Petru şi Ioan, atunci când au fost
duşi în faţa mai-marilor, bătrânilor, cărturarilor, arhiereilor Anna, Caiafa, Ioan şi Alexandru
„şi câţi mai erau din neamul arhieresc” să declare fără frică: „...noi nu putem să nu vorbim
cele ce am văzut şi am auzit” (Faptele Ap.4, 20).
Cel din urmă martor al Învierii Domnului şi care a beneficiat de o descoperire
specială, aşa cum însuşi mărturiseşte, este „Apostolul neamurilor”, Sf. Ap. Pavel.

Bibliografie:
Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982;
*** Biblia, tipărită sub îndrumarea P.F.Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993;

Noul Testament, tipărit cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte

Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, versiune revizuită, redactată şi comentată de
Bartolomeu Valeriu Anania, ediţia a II-a revăzută şi îmbunătăţită, Bucureşti,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995;

983
 OBICEIURI DE PAȘTI ÎN BUCOVINA

Prof.Daniela-Ionela Dănilă
G.P.P.”Licurici”-Fălticeni
În toate aşezările din Bucovina, obiceiurile şi îndeletnicirile legate de Sfintele
Sărbători de Paşti definesc cu precădere personalitatea bucovineanului, un om liber şi
puternic, gata să se elibereze de „balastul” care îl simte aproape şi care poate să-i
pericliteze curăţenia trupului său „îndesat” de muntean şi a sufletului său drept şi neîntinat
de creştin.
Cu precădere, pe Valea Moldovei, pe Valea Bistriţei Aurii, obiceiurile şi tradiţiile
Paştelui capătă o dublă semnificaţie în viaţa „cetăţilor”. Pe de o parte, aceste tradiţii fac să
pregătească creştinul pentru sărbătoarea Învierii Domnului, printr-o curăţire trupească şi
sufletească, iar pe de altă parte, tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se marchează venirea
primăverii, o reînviere a naturii, a vegetaţiei, o pregătire arăturilor, a fâneţelor, a
animalelor pentru păşune.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a
deschis și a înviat Hristos.
În zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la
miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor
morţi din neamul lor.
În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată
casa și în curte, ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în
lume, prin Învierea Sa.
Deoarece Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei Sale
si garantia mantuirii noastre, era firesc ca inca de la inceput comemorarea acestei învieri să
constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinătăţii. La câteva zile după
intrarea Sa solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat și răstignit, a murit pe cruce și
a fost pus în mormânt. După trei zile, adică duminica dis-de-dimineaţă, El a înviat ca un
biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să plinească Scriptura și cele hotărâte de iconomia
divina pentru mântuirea neamului omenesc. La acestă sărbătoare, se împart bucate pentru
morţi, cu credinţa că acum sufletele lor sunt slobode și se pot înfrupta din acestea. Celor ce
nu împart se spune că le vor cere morţii noaptea. Se făceau, în unele locuri, sărbători
câmpenești, unde oamenii mâncau ouă roșii și încondeiate (ale căror coji se dădeau pe apa
curgătoare) sau colaci. Sărbătoarea este mai putin ţinută în ziua de azi.
Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă.
BIBLIOGRAFIE:
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1994.
Maria şi Nicoale Zahacinschi, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport- Turism,
Bucureşti, 1992.
Marian, Simion Florea , Sărbătorile la români . I-III, București, Socec-Sfetea, 1898-
1901
Vulcănescu, Romulus, Dicţionar de etnologie, București, EdituraAlbatros, 1979

984
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI ÎN TRADIŢIE ROMÂNEASCĂ
OBICEIURI DE PAŞTI

Prof. Peia Cosmina-LPS Banatul

Pentru majoritatea oamenilor cu care am purtat discuţii, sărbătoarea Învierii

Domnului se reduce prin excluderea aspectului spiritual şi al urcuşului duhovnicesc din
Săptămâna Mare la consumul de carne de miel, cadouri şi ouăle colorate, spun “ ouă
colorate” pentru că în această epocă a consumului mulţi nu mai ştiu de ce vopsim ouă roşii
în această perioadă, mai mult, sunt unii şi nu puţini, care vopsesc ouă de Paşti în toate
culorile ( verde, mov, albastru, maro, galben) dar nu au în casă un ou roşu.
Prin ceea ce voi scrie aici îmi propun să schimb această mentalitate şi mă bucur
dacă aceste rânduri ale mele pot schimba mentalitatea deja existentă şi prin ele să
demonstrez importanţa oului roşu de Paşti.
Oricât ne-am strădui să determinăm epoca de când datează obiceiul de a înroşi
oul, ar fi în zadar.
Cum am putea să precizăm unde şi când s-a înroşit primul ou? Care popor l-a
întrebuinţat, pentru prima dată; nici nu putem pune această întrebare pentru că ouă roşii
de piatră s-au găsit şi în morminte din vremuri foarte înaintate (vechi).
Religile tuturor popoarelor au introdus oul roşu în ceremoniile cultului lor.
Egiptenii aveau un cult special la echinocţiul de primăvară (21 martie)- când este Paştiul
nostru, dată când ofereau ouă zeului creator; perşii aveau acelaşi obicei la sărbătoarea
Anului Nou.
Credinţele şi obiceiurile păgâne au trecut în religia creştină, fiind acceptate de
dogmele ei.
Oul roşu a rămas, în cultul nostru, alături de Cruce, ca simbol al biruinţei contra
diavolului.
Acceptat de creştini, obiceiul ouălor roşii, în legătură cu sărbătorile primăverii de
la păgâni, sărbători care coincid cu Învierea Domnului Iisus Hristos, era firesc lucru ca oul
roşu să fie pus în concordanţă cu această mare sărbătoare şi s-a ajuns la concepţia “
creştină” că ouăle roşii simbolizează sângele Mântuitorului.
Oul (fie roşu, fie încondeiat, fie încrustat ) va rămâne simbol al Paştelui şi Învierii
Domnului Iisus Hristos în religia creştină.

BIBLIOGRAFIE:
1. Băncilă, Vasile, Duhul Sărbătorii, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.
2. Gorovei, Artur, Ouăle de Paşti, Editura Paideia, 2001

985
 SFINTELE PAŞTI

Prof. Doina Sabău

Şcoala Gimnazială “Oltea Doamna” Oradea

Considerat cea mai mare sărbătoare creştină, Paştele este celebrarea Învierii lui
Iisus Hristos, întemeietorul religiei creştine, născut la Betleem din Fecioara Maria. Botezat
la 30 de ani de Ioan şi prezentat mulţimii drept Mesia, Hristos şi-a ales 12 ucenici şi vreme
de trei ani şi-a predicat învăţătura în Galileia şi în Iudeea. S-a întors apoi în Ierusalim, unde
a trebuie să înfrunte mânia fariseilor (sectanţi mozaici) şi am mai marilor preoţi, care îi
contestau dumnezeirea. Fiind trădat de Iuda, Hristos a fost adus la judecată în faţa lui
Calafa (mare preot iudeu) şi a Sinedriului, care L-au condamnat la moarte pentru blasfemia
de a-şi fi spus Fiul lui Dumnezeu. A fost răstignit pe vârful colinei Golgota, între doi tâlhari,
după ce şi-a cărat crucea în spate. Înmormântat, Iisus Hristos a înviat după trei zile şi s-a
ridicat la cer după ale 40.
Despre Paşte s-au scris o mulţime de lucrări, religioase şi laice, s-au făcut mai
multe filme (artistice sau documentare), dar numic nu poate descrie în cuvinte şi imagini
marea taină a Învierii Domnului, a biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos
asupra întunericului păcatului. Această mare sărbătoare creştină este precedată de un post
de 40 de zile (şapte săptămâni, începând cu Lăsatul secului), perioadă numită Postul
Paştelui. Iar ultima sa săptămână, numită şi Săptămâna Pati.milor, are menirea de a pregăti
credincioşii pentru Înviere, imediat după ultima duminică dinaintea Paştelui, cea a
Floriirlor, în care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. De a doua zi, în Săptămâna
Mare, se rememorează tot ce a făcut Mântuitorul pe pământ. Prin post, reculegere şi
rugăciune, credincioşii parcurg acum cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-
Omul, fiecare zi din Săptămâna Patimilor semnificând un nou pas al lui Iisus pe drumul
către răstignire şi Înviere.
În ziua de luni este pomenit Iosif Patriarhul, cel pe care proprii fraţi l-au bătut şi,
crezându-l mort, l-au părăsit pe câmp. Dar acesta trăia şi, după ce a dus o viaţă de sclav, a
ajuns prinţul Egiptului, i-a iertat şi şi-a salvat de la foamete familia şi poporul. Povestea lui
Iosif prefigurează apariţia lui Iisus, care – deşi vândut pentru 30 de arginţi, arestat şi
batjocorit, condamnat la moarte şi răstignit – a ierat şi amântuit omenirea.
Ziua de marţi este dedicată Predicii de pe Muntele Măslinilor în care Hristos a
prevestit distrugerea templului din ierusalim, dar şi propria Sa înviere.
Slujba de miercuri aduce aminte despre două personaje păcătoase : desfrânata
care – spălând cu lacrimile sale, pline de căinţă, picioarele lui Iisus – se mântuieşte şi
apostolul Iuda, cel care trădând se pedepseşte.
Joia Mare este ziua în care a avut loc Cina cea de taină şi vânzarea lui Iisus de
către Iuda. Hristos s-a pregătit atunci pentru moarte şi învoere, oferindu-le la acea masă,
simbolic, ucenicilor trupul şi sângele lui – pâinea şi vinul mântuirii.
Începând din acea zi, până la Înviere, nu se mai trag clopotele la biserică, ci doare
se bate toaca.
Vinerea Mare (sau Vinerea Neagră) este ziua în care Iisus Hristos a fost răstignit,
pa Muntele Golgota. El se ruga în Grădina Ghetsimani când a fost prins, arestat, judecat de

986
evrei şi de romani, înconjurat cu spini, bătut şi batjocorit. Şi-a purtat pe umeri crucea până
la vărful Golgotei, unde a fost răstignit între doi tâlhari.
Sâmbăta Paştelui simbolizează « odihna » în mormânt a trupului Mântuitorului.
Seara, în biserică se aprind luminile, anunţându-se astfel că se apropie vremea ca toţi
credincioşii să se pregătească pentru veghea din noaptea Învierii. Şi Învierea s-a produs!
Iisus a înviat din morţi şi s-a arătat viu ucenicilor Săi şi Fecioarei Maria. În miez de noapte
se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Sunt sfinţite pasca, ouăle roşii şi celelelalte bucate, pentru
că postul de aproape şapte săptămâni a luat sfârşit. Credincioşii iau Lumină din lumină,
spun «Hristos a înviat!» şi răspund «Adevărat a înviat!» - formule cu care urmează să se
salute timp de 40 de zile, până la sărbătoarea Înălţării Domnului. Se împart acum Sfintele
Paşti (pâine stropită cu vin), care se manâncă dimineaţa, înainte de orice, iar după slujbă
credincioşii pornesc către casele lor ţinând în mâini lumânări aprinse, ca dovadă a biruinţei
lui Iisus asupra întunericului.
Unul dintre cele mai semnificative simboluri pascale sunt ouăle roşii, a căror
culoare aminteşte de sângele lui Iisus, care a curs pe cruce pentru mântuirea omenirii.
Legenda spune că, la răstignirea lui Hristos, Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce,
ca să-i îmbuneze pe soldaţii care îl păzeau, iar acestea au fost înroşite de sângele
Mântuitorului. De asemenea, gospodinele creştine coc, o singurăm dată pe an, de Sfintele
Paşti, pască. Aceasta are o formă rotundă, pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost
rotunde. Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. După
tradiţie, în familiile creştine se manâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul simbolizează
chiar pe Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe
cruce ca un miel nevinovat.
Şi în ţările creştin europene există multe obiceiuri de Paşti :
- în Anglia, de exemplu, se obiştuieşte ca de Paşte să se dăruiască ouă foarte mari
de ciocolată ; - în Bulgaria, pictarea ouălor este o îndeletnicire a călugăriţelor din mănăstiri
;
- în Elveţia sunt zone în care există credinţa că ouăle de Paşti sunt făcute de cuci
sau chiar de iepuraşi ; de aceea, copiii pregătesc din primele flori de primăvară câte un cuib
în care acestea să fie depuse ;
- în Olanda, părinţii vopsesc ouă verzi, pe care le ascund în iarbă, iar copiii
pornesc să le caute, obicei ţinut şi în Germania, dar cu ouă de diverse culori ;
- Suedezii ornează ouăle cu desene hazlii şi cu versuri în rime, care se citesc cu
glas tare, înainte de a le mânca ;
- în Ungaria, ouăle sunt vopsite în roşu sau galben, iar pe ele se desenează apoi
diferite motive ornamentale, cele mai întâlnite fiind cele ce reprezintă stoguri de fân, case,
fântâni cu cumpănă şi femei cu coşuri în mâini.
O mai veche tradiţie românească, păstrată şi acum, cere gospodinelor să
vopsească ouăle cu culoare naturală. Astfel, ele fac ouă galbene şi portocalii, fierbându-le cu
coji de nucă sau foi de ceapă, roşii – cu felii de sfeclă, castanii – cu frunze de nuc, verzui – cu
spanac şi chiar albastre – cu foi de varză roşie !

Cănd sărbătorim Paştele?

987
 Diferitele concepţii cu privire la data serbării Paştelui au dus la serioase discuţii
între adepţii anumitor practici, care uneori puteau provoca adevărate rupturi în rândul
bisericii. O primă uniformizare a datei serbării Paştelui a încercat să introducă pentru
întreaga lume creştină, Sinodul I Ecumenic (desfăşurat la Niceea, în anul 325, din iniţiativa
împăratului Constantin cel Mare), care a decis că :
Paştele se va serba întotdeauna duminica
Această duminică va fi imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de
primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştelui
creştin)
Când 14 Nisan (aprilie) sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară
cade duminica, paştele va fi serbat duminica viitoare, pentru a nu fi în acelaşi timp cu
paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştelui din fiecare an va fi calculată din
timp de Patriarhia din Alexandria (oraş din Egipt, în care trăiau cei mai pricepuţi astronomi
ai acelor timpuri), iar aceasta o va comunica şi celorlalte biserici creştine.

SĂRBĂTORI FERICITE!

DIN INIMĂ PENTRU INIMĂ

Prof.înv.preşc. Condurache Dorina

Şcoala Gimnazială Nr.12, Grădiniţa Nr.15 Botoşani
Prof. înv. preşc. Joian Doiniţa
Şcoala Gimnazială Nr.1 Cristeşti, Grădiniţa Nr1.Cristeşti Botoşani

Încă de la cea mai fragedă vârstă, omul trebuie format în spiritul binelui,
frumuseţii sufleteşti, adevărului, credinţei şi iubirii, omeniei, receptivităţii la durerile şi
bucuriile celor din jur. În perioada preşcolară, copiii trebuie să fie educaţi ca să-L iubească
pe Dumnezeu şi să creadă în El, să fie învăţaţi să deosebească binele de rău, pentru a trăi
creştineşte.
Sărbătoarea Paştelui a constituit un bun prilej de a trezi în inima copiilor dorinţa
de a o întâmpina cum se cuvine: natura trezită la viaţă se pregăteşte de sărbătoare; casele
sunt pregătite de sărbătoare;dar şi noi oamenii mari şi copiii ne pregătim sufleteşte pentru
această sărbătoare. În perioada premergătoare Paştelui oamenii trebuie să încerce să se
împace unii cu alţii, să fie mai buni, mai curaţi, mai sensibili, să încerce să facă fapte bune şi
să fie milostivi, să se gândească la ceea ce au făcut rău şi să încerce să se îndrepte, merg la
biserică şi se spovedesc, adică mărturisesc preoţilor greşelile lor făcute faţă de oricine sau
de orice, iar dacă le pare rău cu adevărat pentru ceea ce au făcut rău, preoţii le iartă
păcatele şi îi împărtăşec. Le-am explicat copiilor că trebuie să fie mai buni, mai ascultători,
mai iubitori şi am reuşit astfel, să-i ajut să-şi disciplineze pornirile.
Poveştile îl pot determina pe copil să-şi deschidă sufletul , oferindu-i o stare de
bine fizică şi psihică. Mesajul transmis de poveşti trebuie să fie unul pozitiv, fiindcă arată că
binele învinge răul şi promovează aspecte luminoase ale firii omeneşti cum ar fi: bunătatea,

988
generozitatea, curajul, încrederea. Ele au rolul de a hrăni speranţa că orice situaţie, oricât
de grea ar fi , poate avea un sfârşit bun. Chiar şi atunci când pare fără ieşire, întotdeauna
există ceva, cineva care te poate ajuta-Îngerul păzitor, Dumnezeu. Prin textele literare
încercăm să descoperim acea „poveste de suflet ce vindecă rătăcirea de o clipă a speranţei
şi a durerii”. Astfel, poveştile, prin puterea magică a celor spuse, aduc alinare şi vindecare.
Acţiunile umanitare, am dorit să fie o poartă spre sufletul fiecăruia, o şansă de a
ne arăta frumuseţea interioară, un prilej să observe ce mult înseamnă dragostea, căldura
sufletească, înţelegerea, respectul şi toleranţa. Educaţia creştină poate oferi omului
stabilitate, încredere şi de multe ori salvarea din furtunile vieţii.

Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, 1991, Editura Legislativului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
Piaget J., 1975, Judecata morală la copil, în Pedagogia generală, Editura Facla
Ani Răducu, 1999, Îndrumător-elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul
preşcolar, Patriarhia Română-diac.Nicu D.Octavian, diac. Valentin Bădescu, pr.Sorin
Filip, Editura Grafika Print, Bucureşti
Marian M.Schoolland, 1990, Credinţa creştină pe înţelesul celor mici, Editura Child
Evangelism Fellowship

BISERICA ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Prof.Neciu Ileana, Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” Roșiorii de Vede

Prof. Florea Gabriela, Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” Roșiorii de Vede

Biserica creștină este pusă astăzi în faţa multor probleme, care frământălumea
contemporană odată cu transformările de ordin social, economic și politic pe care le-au
produs.
Una din aceste probleme care frământă omenirea este și problema ecologică, care
are grave implicaţii morale pentru întreaga omenire.
Ecologia în înţelesul ei de disciplină umanistă și chiar filozofică este "o
interrelaţie dintre natura, societate și om". Problematica ecologică este axată pe ideea că
omul este în curs de a distruge echilibrul planetei prin efectele poluării, prin secătuirea
rezervelor naturale și prin posibilitatea pustiirii planetei printr-un război atomic. Aceasta
problemă este pe drept receptata atât de oamenii de știinţă, cât și de conștiinţa creștină.
Acuitatea și gravitatea problemei ecologice reiese mai ales din faptul că mulţi
specialiști atrag atenţia că actuala criză ecologicăeste mai mult decât un fenomen planetar.
Prin efectele sale fiind un fenomen care depășește planeta noastră.
Poate religia să ajute la protecţia mediului ? În zilele noastre abordările
interdisciplinare sunt numeroase, ajutând la înţelegerea de ansamblu şi la găsirea de soluţii
problemelor complexe ce apar în cele mai diverse domenii. Globalizarea este tot mai

989
accentuată şi atrage după sine consecinţe dintre cele mai imprevizibile, din păcate cu efecte
negative asupra factorilor de mediu.
În acest context biserica nu poate să rămână indiferentă la nicio problema majoră
a umanităţii. Liderii bisericilor au luat atitudine şi au început sa fie preocupaţi tot mai mult
de poluarea globală.
O problemă majoră la care se caută încontinuare soluţii este limita acceptabilă de
implicare a bisericii în protecţia mediului. Principalul mod în care biserica poate contribui
la protecţia mediului este educaţia ecologică. Aceasta poate fi realizată prin:
predici care să conţină şi elemente deprotecţia mediului;
ceremonii religioase, slujbe efectuate înmijlocul naturii (de exemplu în
curteabisericii, parcuri etc.);
exemplul propriu (crearea de spaţii verzicât mai multe, plantarea de copaci sub
patronajul bisericii etc.);
participarea bisericilor la acţiunile demediu organizate de către alte entităţi(ex.
ONG-uri);
introducerea de elemente de educaţie ecologică, în acţiunile sociale (centrele
sociale aflate sub patronajul bisericilor)
Identificarea tuturor modurilor de implicare a bisericilor în protecţia mediului
este doar la început. O altă posibilă cale prin care biserica poate contribui la protecţia
mediului este promovarea acestei atitudini prietenoase pentru mediu prin internet, pe site-
urile proprii. Aceasta modalitate modernă de diseminare a informaţiei poate avea un
impact semnificativ mai ales asupra tinerilor, care utilizează în procent mult mai mare
mijloacele moderne de comunicare şi informareMulte din exemplele de acţiuni benefice
pentru mediu au fost preluate din activitatea companiilor în mediul privat şi invers. Tot în
acest mod ar trebui abordată şi relaţia om mediu mijlocită de către biserică, cu adaptările
specifice doctrinelor fiecărei religii în parte.
Biserica nu s-a depărtat niciodată de natural, de mediul ambiant, doar că acum
este necesară şi din partea ei, o atitudine mai categorică cu privire la aceasta problemă
globală ce pare să scape de sub control. Apropierea de Dumnezeu înseamnă în fond şi o
atitudine mai prietenoasă pentru mediu.
Acest lucru este subliniat într-un mod foarte sugestiv de către părintele Dumitru
Stăniloaie, care a spus “orice criză majoră care apare în lume se datorează îndepărtării de
Dumnezeu “.
Azi mai mult ca oricând, creștinul are datoria de a vieţui în așa fel, încât să
păstreze toate în perfectă armonie, în care au fost orânduite de înţelepciunea divină,
deoarece "toate sunt solidare cu destinul omului, împreună cu el se ridică sau cad împreună
cu el".

990
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ - MORALĂ LA PREȘCOLARI

Prof. Nedelea Elena Mura, Grăd. M.Ap.N. nr. 1, București

Educaţia morală implică ideea de „complexitate“, deoarece fenomenul moral în

sine implică trebuinţele şi relaţiile morale, individuale sau de grup, moravurile sau
deprinderile morale; acestea fac parte din structura fenomenului moral, la care se adaugă şi
nivelurile constitutive ale comportamentului uman. Personalitatea activă şi creatoare a
omului, formată prin educaţie trebuie să fie armonioasă, capabilă să exercite rolurile cu
care societatea o investeşte, să se dezvolte liber şi integral.
Majoritatea pedagogilor consideră că personalitatea aceasta activă, armonioasă şi
creatoare, care se dezvoltă liber şi integral, trebuie să fie autonomă (în om, nu în afara lui).
Omul este în acelaşi timp şi propriul său legiuitor şi propriul său supus.
În morala creştină, omul nu este creatorul propriei sale fiinţe (căci Dumnezeu
este creatorul omului) şi nici al raţiunii existenţei sale, deci nu poate fi propriul său
legiuitor moral şi nici creatorul orânduirii morale în cadrul căreia el îşi desfăşoară
activitatea. Din punct de vedere creştin-ortodox, legea morală este heretonomă (în afara
omului), aceasta fiind de fapt o teotonomie (în Dumnezeu), deoarece Dumnezeu este, în
ultimă analiză, izvorul tuturor legilor morale.
Morala creştin-ortodoxă respectă libertatea de gândire şi de acţiune a fiecărui
om; nimeni nu obligă pe nimeni să adere forţat la o morală sau alta, nimeni nu obligă pe
nimeni să CREADĂ în Dumnezeu şi să respecte legile sale morale. Dacă respecţi legea
morală a lui Dumnezeu, nu înseamnă că eşti “fanatic”. Dacă a respecta ”Decalogul” şi “Legea
iubirii” este fanatism religios, atunci ar trebui or să se redefinească termenul ”fanatism”, ori
să se răstoarne întregul sistem de valori cultural-creştine. Omul alege liber să respecte
legile lui Dumnezeu prin propria sa voinţă şi nu prin constrângere. La şcoală, elevului i se
prezintă învăţătura creştin-ortodoxă depre Dumnezeu şi despre legile sale morale, însă el
nu este constrâns să le şi accepte ! Copilul va hotărî dacă va accepta, la sfârşitul acţiunii
actului educativ (educaţional), învăţătura de credinţă despre Dumnezeu şi Legile Sale
Morale; numai el va hotărâ dacă va trăi şi se va comporta din punct de vedere moral
”religios” sau “nonreligios”. De aceea elevul, omul, trebuie să fie educat “moral” şi “religios-
moral” pentru a-şi putea manifesta dreptul de alegere. Cunoscând, elevul poate alege modul
de interpretare a lumii şi a vieţii, în care poate trăi ca om pe această lume, între bine şi rău.
Pentru că poţi trăi şi educat moral într-un sens religios, dar poţi trăi educat moral şi în sens
nereligios, trebuie să cunoşti “realitatea” morală a ambelor sensuri, pentru a putea alege.
Diferenţa dintre cele două sensuri ale educaţiei morale (religioase sau laice) este dacă
putem spune astfel în punctele de “referinţă”: - morală laică-se raportează la experienţa
generală de viaţă a oamenilor şi experienţa moral- individuală a acestora; - morală
religioasă- se raportează la Dumnezeu-Omul Mântuitorul Iisus -Hristos-model desăvârşit al
moralei creştine- şi în acelaşi timp la modul moral raţional de viaţă al omului în relaţia lui
cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi. Putem deci aprecia că între cele două este doar
distincţie, nu opoziţie. Nu pledăm pentru o educaţie (strictă şi constângătoare) obligatoriu
religios-morală, cât pledăm pentru înţelegerea necesităţii şi posibilităţi ca prin aceasta să
încercăm să-i facem pe copii (elevi-tineri)mai buni, mai înţelepţi, mai drepţi. Temeiul
comportamentului moral-religios este respectarea Legii morale a Lui Dumnezeu-

991
“Decalogul”, “Fericirile” şi “Legea iubirii” ; cel care crede în Dumnezeu, îl iubeşte pe
Dumnezeu şi-i respectă poruncile, care i-au fost date omului , nu ca pe un chin, ci ca un
îndreptar, pentru viaţă în iubire nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de om. Abia după ce, prin
cunoaşterea învăţăturii despre Dumnezeu şi a Legii Sale morale, omul, prin propria sa
voinţă şi din iubire pentru Dumnezeu, acceptă respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi le
integrează în propriul comportament, aplicându-le în relaţiile cu semeni, putem spune că
omul se uneşte tainic, mistic, după har, cu Dumnezeu. La contemplaţia lui Dumnezeu se
ajunge prin respectarea Legilor Morale ale lui Dumnezeu şi nu invers.
În şcoala românească azi trebuie să lăsăm elevul să aibă acces şi la educaţia
moral-religioasă şi la educaţia morală laică. Deşi valorile morale în religia creştină se
fundamentează, în/ pe Dumnezeu, viaţa morală rămâne ceea ce este în esenţa sa: realizarea
liberă a valorilor morale, căci credinciosul rămâne cu libertatea sa de a alege. Termenii de
personalitate morală creştină şi libertate, conlucrează şi se întrepătrund reciproc :“omul
are două aripi: harul şi libertatea” şi pe amândouă le are de la Dumnezeu.
Fiinţa moralităţii în religia creştină îndreptăţeşte o concepţie teonomă, fiindcă persoana
noastră nu împlineşte o lege străină nouă, ci legea propriei noastre fiinţe. Omul credincios
cunoaşte şi respectă astfel valorile şi normele date de Creatorul său şi prin aceasta ascultă
de poruncile Acestuia, dar nu împotriva naturii sale, ci tocmai în conformitate cu ea. Pentru
creştin, binele moral este inseparabil de noţiunea de Dumnezeu, deci a face bine este
sinonim cu a face voia lui Dumnezeu, din iubire pentru Dumnezeu, aproapele, sine.
Educaţia este un fenomen pur omenesc; animalele pentru a deveni ceea ce sunt, nu au
nevoie de educaţie, dar omul, pentru a deveni OM, trebuie să capete o educaţie
corespunzătoare. Educaţia este asociată omenescului, exlude hazardul, pentru a se înfăptui
urmăreşte realizarea unui scop liber ales şi în ea stă un element fundamental: legătura
spirituală dintre om şi om. Factorii esenţiali într-o asemenea legătură rămăn iubirea,
încrederea şi libertatea.
Din punct de vedere creştin-ortodox, educaţia religios morală încearcă să
perfecţioneze omul, creaţie a lui Dumnezeu, în cu şi prin Hristos, Dumnezeu-Omul. Ca şi
Creaţia absolută, ea(educaţia) se bazează pe dragostea dintre oameni. Din dragoste
izvorăşte încrederea, iar acolo unde este iubire şi încredere izvorăşte libertatea. Fără
libertate, nu poate exista viaţa morală (Libertatea înţeleasă ca disciplină spiritualizată).
Educaţia religios-morală creştină este o acţiune specific umană, care se
desfăşoară conştient de către un educator, conform unui plan şi unei metode bine
precizate. Ea este susţinută de iubire, de încredere şi de harul lui Dumnezeu şi are drept
scop realizarea caracterului religios-moral cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină.
Educaţia este o acţiune care vizează întregul, armonia trup-suflet din om. Sufletul
însă, ca esenţă spirituală şi deci superioară, stăpâneşte corpul şi-l conduce spre ţintele sau
idealurile făurite de el sau descoperite de Dumnezeu. Prin educaţie se poate nădăjdui
realizarea unităţii morale, unitate ce dirijează apoi în mod statornic viaţa şi toate acţiunile
omului. Astfel se realizează şi caracterul moral. Educaţia religioasă este o componentă a
formării spirituale a omului, care presupune asimilarea şi operarea în viaţa de zi cu zi cu
noţiuni ce ţin de cultura religioasă, de formarea în spiritul moralei creştine prin iubirea de
Dumnezeu, de aproapele , de sine. Religia creştină este un mod de viaţă şi doreşte să
formeze la elevi anumite atitudini în faţa lumii, vieţii şi a morţii.În viaţa omului, educaţia
religioasă poate aduce mai multă bunătate, echilibru şi rezistenţă în faţa problemelor
curente, a dificultăţilor şi încercărilor. Sentimentul religios este o sursă de energie şi de
992
putere morală, deoarece avem în faţă modelul perfecţiunii:Dumnezeu-Omul Iisus Hristos,
Mântuitorul nostru.
Educaţia religioasă nu se confundă cu catehizarea şi exclude prozelitismul şi
constrângerea. Educaţia religios-morală face loc unui element esenţial: harul lui Dumnezeu.
Forţele omului şi încercările sale nu pot duce la împlinire nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.
Fiul Lui Dumnezeu S-a Întrupat şi cu scopul de a se face educator al oamenilor şi a dus la
ultima desăvârşire şi chipul educatorului creştin. În El, cu El, prin El, prin urcarea la culmea
unde a purtat El firea omenească pe calea schimbării şi neincetatei creşteri în duh, stă taina
educaţiei religios-morale, taina jertfei celui mai mare pusă în ridicarea spre sine a celui mai
mic, taina ridicării la desăvârșirea creștină.

Bibliografie:
1. Bontaş Ioan, – „Pedagogie“, Ed. All, Buc. 1994
2. Călugăru Dumitru, pr. prof. – „Catehetica“, manual pentru Institutele teologice,
E.I.B.M. al B.O.R., Buc. 1984
3. Cucoş C.-“Educaţia religioasă.Conţinut şi forme de realizare”, E.D.P., Buc. 1996
4. Maciuc Irina -“Introducere în studiul educaţiei cu privire specială asupra educaţiei
religioase”, Ed.Reportografiei Universităţii Craiova, Craiova 1999
5. Stoica Marin -„Pedagogie şi psihologie”, Ed. Gheorghe Alexandru, Craiova, 2002

OBICEIURI DE PAȘTE

Prof. Nedelea Elena Mura, Grăd. M.Ap.N. nr. 1, București

Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine care
comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos,
considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa
dinVinerea Mare. Data de început a Paștelui marchează începutul anului ecleziastic creștin.
Există unele culte creștine care nu sărbătoresc Paștele. Data celebrării Paștelui are la bază
două fenomene astronomice: echinocţiul de primăvarăși mișcarea de rotaţie a Lunii în jurul
Pământului. Astfel, Paștele se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline
după echinocţiul de primăvară. Paștele creștin are o durată de 40 de zile, cuprinse între
sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paști) și sărbătoarea Înălţarii Domnului,
care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile
pascale sunt zile de mare sărbătoare. Sărbătoarea Paștilor este precedată de o lungă
perioadă de post, în care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului.
Ultima săptămână din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica
Floriilor, când se sărbătorește intrarea lui Isus Hristos în Ierusalim, și se sfârșește în
Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Isus, răstignirea și
moartea Sa din Vinerea Mare. Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă
roșii, a căror prezenţă este obligatorie pe masa de Paști, deși în prezent se vopsesc ouă și de
alte culori. În folclorul românesc există mai multe legende creștine care explică de ce se

993
înroșesc ouă de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii Domnului. Una
dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul
cu ouă lângă cruce și acestea au fost înroșite de sângele care picura din rănile lui Isus. Cu
ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară și alte mâncăruri tradiţionale: pască,
cozonac, drob. Unele obiceiuri asociate acestei sărbători, cum ar fi iepurașul de Paști sau
căutarea ouălor colorate s-au răspândit și printre celelalte culturi, devenind un joc pentru
copii cu vârste între 4-12 ani. Lumînarea de la Înviere trebuie păstrată în casă şi aprinsă în
caz de boală, calamităţi naturale, supărări. În ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că
în restul anului vei fi somnoros, vei avea ghinion, viermii vor mînca semănăturile, recolta
va fi distrusă şi te va prinde ploaia ori de cîte ori vei vrea să lucrezi cîmpul. La Înviere este
bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă , la fel ca şi apa, are un rol
purificator. În dimineaţa Paştelui e bine să priveşti prima dată într-o cofa cu apă
neîncepută. Se spune că vei avea vederea buna în restul anului. Un alt obicei spune că e bine
să te speli pe faţă cu apa neîncepută dintr-o cană nouă, în care ai pus un ou roşu, unul alb,
un bănuţ de argint şi un fir de iarbă verde, semne ale sănătăţii, prosperităţii şi sporului în
toate. În ziua de Paşti nu se mănîncă oul cu sare, se spune că transpiri tot anul. Pasca,
crucea de pe ea sau anafura sînt considerate de leac, de aceea se păstrează bucăţi din ele
peste an. La masa de Paşti e bine să mănînci mai întîi un ou, se crede că acesta aduce
sănătate trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum
peştele şi uşor ca pasărea. Dacă prima persoană care îţi intră în casă este bărbat, vei avea
noroc tot anul. De Paşti se aşeză o bucăţică de fier sub prag , ca o protecţie pentru casă. Se
spune că cei ce mor în duminică de Paşti sînt scutiţi de Judecata divină, sufletele lor
ajungînd direct în rai. De Paşti, există credinţa că cerurile se deschid, permiţînd sufletelor
celor morţi să se întoarcă acasă, pentru a-şi proteja rudele dragi. Copiii născuţi de Paşti
sunt binecuvântaţi, avînd o viaţa luminată şi presărată cu noroc. Cocoşul sfinţit de Paşti se
credea a fi o sursă de belşug, sănătate şi dragoste. În vechime oamenii aduceau cocoşi la
slujba de Înviere, pe motiv că aceluia căruia îi va cînta primul cocoşul în acea noapte va
avea noroc tot anul. Apoi cocoşii erau daţi de pomană săracilor.

PAȘTELE – SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII ȘI A LUMINII

Prof.înv.primar, Marinică Florența-Teodora

Școala Gimnazială Nr.1 Limanu
Județul Constanța

Considerată cea mai mare sărbătoare creştină, mai sfântă şi mai îmbucurătoare
sărbătoare de peste an, Paştele este celebrarea lui Iisus Hristos, întemeietorul religiei
creştine. Paştele este asociat cu primăvara, anotimpul reînvierii, este timpul în care ne
dorim să devenim mai buni, mai aproape de Dumnezeu şi de semenii noştri. Este
sărbătoarea întregii familii, a părinţilor şi copiilor deopotrivă.

994
 Bucuria Învierii este bucuria duhovnicească trăită de întreaga lume creȋtină.
Odată cu primele raze ale soarelui de primăvară, natura reînvie ȋi coboară lumina în
sufletul nostru, vestind miracolul Învierii Domnului.
Sărbătoarea Învierii Domnului este bucuria duhovnicească în lumea creştină.
Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa.
Cerul şi pământul s-au îmbrăcat în haină de lumină divină.
„Învierea Domnului este speranţa noastră, Înălţarea Domnului este mărirea
noastră”, spunea Fericitul Augustin. Învierea Domnului se sărbătorește în fiecare an la o
săptămână după Florii (Intrarea Domnului în Ierusalim). Odată cu serbarea Intrării
Domnului în Ierusalim, se intră în ultima și cea mai importantă perioadă a Postului Mare
(Postul Paștelui) numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. Este o perioadă
importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se rememorează Patimile lui Iisus,
chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe
dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa. Se vor face slujbe speciale, numite Denii. Slujbă de
slujbă, toată Săptămâna Patimilor va fi o reamintire și o retrăire a noastră ca martori ai
momentelor Jertfei Mântuitorului, a Morții și a Îngropării Sale.
Bucuria Învierii este bucuria duhovnicească trăită de întreaga lume creȋtină.
Odată cu primele raze ale soarelui de primăvară, natura reînvie ȋi coboară lumina în
sufletul nostru, vestind miracolul Învierii Domnului.
Această sărbătoare a luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în prezent farmecul şi
semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât şi de tradiţiile şi simbolurile pascale:
oul vopsit, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, şi slujba de
sâmbăta seara în cadrul căreia creştinii primesc lumina sfântă.
Creştinii din lumea întreagă se pregătesc printr-un întreg ritual să sărbătorească
Paştele.

Bibliografie:
1. Crăciun Boris, 1994, Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului,
Iaşi
2. Ghinoiu Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti
3. www.crestinortodox.ro

995
 OUALE INCONDEIATE LA ROMANI

Autor:LAC LIGIA
Liceul de Arte „Sigismund Toduta” Deva

În istoria omenirii, oul apare ca simbol arhetipal al începutului tuturor lucrurilor,

al originii, regenerării şi permanenţei vieţii. Miturile oului primordial sau al oului cosmic,
din care s-a creat lumea, există la toate popoarele. Deoarece oul semnifică un principiu
regenerator şi fecund apare frecvent la sărbătorile de reînviere a naturii, în riturile
fertilităţii şi în cele de trecere.
Acest obicei, de fapt un complex de rituri şi practici din care au mai rămas numai
relicte etnografice şi unele reminiscenţe folclorice, se petreceau în „Lunea morţilor”,
sărbătoare care mai târziu avea loc în prima luni după Duminica Tomii, denumită popular
„Paştele Blajinilor”.
Arta încondeierii ouălor ca şi obiceiurile legate de aceasta, cu o mare bogăţie şi
varietate de creaţie, sunt în deplin acord cu celelalte manifestări ale artei populare în ceea
ce priveşte conţinutul tematic al motivelor, regulile de compoziţie şi coloritul apropiindu-se
mult de pictura pe sticlă, creaţia olarilor sau chiar de broderie.
Încondeiatul ouălor se face în săptămâna de dinaintea Paşteilor. Ouăle
încondeiatre încondeiate se dăruiau fie de către fini naşilor, fie de către femei bătrâne
preotului, dar de cele mai multe ori se ofereau tinerilor în a doua zi de Paşti, precum şi
feciorilor la joc de către fete. Mai era obiceiul de a se da de pomană ouă roşii la Paşti şi în
sâmbăta Rusaliilor.
Din dorinţa ca ouăle să fie decorate cât mai mult şi cât mai bine s-a ajuns cu
timpul la o adevărată artă a încondeierii, la specializarea unor întregi sate de creatori
populari. Procedeele folosite pentru înfrumuseţat ouăle de Paşti sunt colorarea simplă cât
şi „scrierea” cu ceară. Culorile se obţineau prin fierberea frunzelor, florilor, fructelor, cojii
sau tulpinei acestora, iar în vremurile mai apropiate se recurge mai ales la coloranţi
chimici.
Adevăratele creaţii artistice sunt obţinute prin procedeul „scrierii cu ceară”,
procedeu ce pare foarte simplu, dar care cere o mare dexteritate şi spontaneitate. La
început se fac o serie de preparative, începând cu selecţia ouălor (coajă albă şi netedă ),
degresarea lor, pregătirea unor „condee” speciale, pregătirea culorilor precum şi a cerii de
albine care este înegrită cu puţin cărbune pentru a fi vizibile liniile scrise. Se folosesc ouă
de găină, ouă de raţă, care au coaja mai tare şi mai netedă şi ouă de gâscă, apreciate pentru
mărimea lor şi tăria deosebită a cojii. Condeele sau „chişiţele”, cum mai sunt denumite ele,
se confecţionează din tablă foarte subţire de alamă, sub formă de tub conic care este fixat,
în partea mai groasă, la capătul unui băţ de lemn.
Semantica diferitelor motive „scrise” pe ouăle încondeiate ne dezvăluie adeseori
rădăcini ale unor străvechi obiceiuri, credinţe şi mituri. Preferinţa pentru motivul solar şi
stelar este izbitoare (la fel ca şi în alte genuri ale artei populare, lemn, ceramică, cusături,
etc.) Din această categorie „cosmomorfă”, în care abundă o mare şi diversă mulţime de
reprezăntări solare ( de la punct la cruce, la cerc şi cerc cu raze, la rozetă şi svastică), este
deosebit de interesantă semantica Căii Lactee, care capătă nenumărate forme: „Calea
Laptelui” ( a fost albită de laptele vărsat din cobiliţa ciobanului când acxesta a lovit cu ea

996
balaurul – necuratul)”, Calea lui Traian” ( după mersul ei pe cer s-ar fi călăuzit împăratul
când a intrat în Dacia şi a cucerit-o)”, Calea Robilor ( pentru că după direcţia ei pe cer s-au
întors românii duşi în robie de tătari)”, Calea paielor” (pentru că paiele furate dintr-un car
noaptea s-au scurs pe drum, marcând astfel urmele hoţiei şi casa hoţului).
Ouăle de Paşti sunt o mărturie că datinile, credinţele şi obiceiurile pascale se
integrează elementelor cu o deosebită valoare ale culturii spirituale tradiţionale, fiind cele
ce definesc – alături de multe altele – particularităţile etnice ale poporului nostru.

OBICEURI ȘI TRADIȚII DE PAȘTE

Autor:Prof.înv.primar Panda Mihaela

Prof.înv.primar Șerban Florica
Școala Gimnazială nr.24

Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în

creştinism şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în
antichitatea anterioară religiilor biblice.Paștele și-a păstrat până în prezent farmecul și
semnificaţia, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de familie. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă – întotdeauna mai există o șansă de
mântuire - cât și de tradiţii: oul pictat, iepurașul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paște -
cozonac, pască, miel, slujba de sâmbata seara cu luarea luminii.
Un obicei care se practică numai în Bucovina în noaptea de Înviere este acela ca
fetele să se ducă în clopotniţă și să spele limba clopotului cu apa neîncepută.Cu această apă
se spală apoi fetele în zorii zilei de Paște ca să fie frumoase tot anul.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebește prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a
bucatelor.În zorii zilei de duminică, credincioșii ies în curtea bisericii, se asează în formă de
cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în așteptarea preotului care să sfinţească și să
binecuvânteze bucatele din coșul pascal.
În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paști să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun.
La Călărași, la slujba de Înviere, credincioșii aduc în coșul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roșii, cozonoc și cocoși albi. Datina spune că, atunci când cocoșii cântă,
Hristos a înviat!
În Maramureș, zona Lăpușului, dimineaţa în prima zi de Paști, copiii (până la
vârsta de 9 ani) merg la prieteni și la vecini să le anuţe Învierea Domnului. Gazda dăruiește
fiecărui urător un ou roșu.
În Argeș, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paști se numără covrigii cu ou
(numiţi așa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină)
care sunt simbolul belșugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paști, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor.Apoi, fiecare mesean primește o linguriţă de paști (vin și pâine sfinţite).

997
 În Ţara Moţilor, în noaptea de Paști se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir și
este păzită de feciori. Dacă nu au păzit-o bine, și a fost furată, aceștia sunt pedepsiţi ca a
doua zi să dea un ospăţ , adică mâncăruri și băuturi din care se înfruptă atât 'hoţii', cât și
'păgubașii'.
Pe valea Crișului Alb, la Almaș, toată suflarea comunei se adună în curtea
bisericii. Femeile și fetele din localitate se gătesc în straie de sărbătoare, și vin în curtea
bisericii unde vopsesc și 'împistritesc' (încondeiază) ouă.
Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă
din an, pentru care fiecare familie se pregătește cu mult timp înainte prin postul ţinut cu
atâta evlavie.
Așadar , Hristos ne cheamă la Inviere , dar nu oricum , ci cu voinţa nestrămutată
de îndreptare și cu fapte care să o demonstreze.
Cu cât mai mare ne va fi bucuria, cu atât se vor întări nădejdea și credinţa , bazate
pe existenţa adevărului că Hristos a Înviat !

BIBLIOGRAFIE:
1.Constantinescu Nicolae , Dobre Alexandru , 2002, ”Etnografie și folclor”, Editura
Universităţii
” Spiru Haret”;
2.Moise Ilie , ediţia XXVII- 2013 , ”Studii și comunicări de etnografie”, Asociaţia
folcloriștilor și etnografilor ;

TRADITII SI OBICEIURI DE PASTI

Prof. Prodea Manuela, prof. Prodea Adrian

Școala Gimnazială nr.1, sat Ghermănești

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia, datina şi obiceiurile, pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie,
astfel înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma
obiceiurilor din viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii, a unei experienţe
şi înţelepciuni vechi.
În secolul XIX-XX tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de
cultură de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică
Intrarea Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii, cum sunt denumite în
popor, se face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează
porţile şi casele cu ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da le biserică.

998
 Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor
sau cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin
oferirea vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi. Specific deniei de joi seara este
citirea celor 12 Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care
sunt relatate patimile lui Iisus. Pe lângă acestea în joia Mare se practică un adevărat ritual
închinat celor morţi. Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii, ea
supraveghează focurile de joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător, fie cu o babă
zmeoaică, o stafie sau un duh necurat cu un cap uriaş şi părul despletit, ce pedepseşte fetele
şi femeile leneşe.
Potrivit credinţelor populare, în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii să
poată reveni temporar pe pământ, şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite masaje.
În zonele din sudul ţării ( Gorj, Dolj, Olt) în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir, femeile
aprindeau în mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate, în jurul cărora
aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi pentru a
primi pomana. De aceea, atunci când femeile se deplasau la cimitir, unde aprindeau din nou
focuri, de această dată la crucile de la morminte, ele îşi plângeau morţii, dialogau cu ei
chemându-i acasă pentru a le oferi pomana. Secvenţa de ceremonial comună întregului
areal românesc este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se derulează în
spaţiul gospodăriei şi în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se merge în
vecini pentru a împărţi din pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor, creştinii
merg la biserică, ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii
privind torsul, ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost
răstignit Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă, pe lângă simbolul sacru al jertfei lui
Hristos pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălor roşii. Bucuria Pascală
este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care
creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată
prin aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de
toate sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică, dar
toate au un punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a
acestora cu credinţa.

999
 BUCURIA PĂSTRĂRII TRADIŢII LOR DE PAŞTE LA ROMÂNI

PROF . ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR- LAZĂR MARIETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.30 « GHEORGHE ŢIŢEICA »- CONSTANŢA

Respectul faţă de tradiţii face parte din cultura oricărui popor , iar păstrarea
tradiţiilor autohtone și a autenticităţii acestora trebuie să fie una dintre preocupările
constante ale educaţiei.
De o frumuseţe și un pitoresc unic , cu o semnificaţie aleasă , pe alocuri cu tendinţe
ludice sau magice , pioase și binecuvantate, obiceiurile pascale sunt un izvor de liniște care
încântă și cele mai însetate suflete.
Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştelor.
Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut,
când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu
mare dor şi bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile
făcute în cea mai bună rânduială .
Bărbaţii care până în Joia mare din Săptamâna Patimilor lucrează de regulă la câmp,
din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe și să se îngrijească de ea, repară gardurile, ară
grădina, înjunghie mieii de Paşte şi adună cele trebuincioase sarbătorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a
vărui, a spăla, a roşi ouăle, a coace pasca şi alte copturi.
Oul, el însuși purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării și al
veșniciei. De aici și tradiţia vopsirii cu precădere a ouălor în roșu.Ouăle roșii nu pot lipsi de la
masa de Paști a niciunui creștin.
Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma
este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini şi cele
de la mijloc în formă de cruce, care, simbolizează crucea pe care a fost Mântuitorul răstignit.
Între împletituri se pune de regulă brânză de vaci dulce, frământată cu ou şi zahăr, unsă
deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pasca se face fie în Joia mare , fie in
Sâmbăta mare. În afară de pasca, cele mai multe românce mai fac şi alte copturi ca : babe,
moşi, cozonaci rotunzi sau lungăreţi (ca sicriul în care a fost îngropat Iisus), colaci.
Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor sau
de purcei, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit.
După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii şi pasca şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi i-a
zis : “Hristos a înviat!”
Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găină, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la
uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca sa aibă luciu.
La noi , ouăle de Paști nu se vopsesc doar în roșu , ci și în alte culori, realizând
desene deosebit de inspirate și frumos lucrate , în motive geometrice sau reprezentând plante
, animale ori diferite simboluri.
Când cântă cocoşii de miezul noptii, românii curaţi şi îmbracaţi, după ce spun
rugăciunile, iau pasca pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică
În ziua Învierii fiecare persoana care ia parte la slujba , trebuie să aducă cu sine şi o
lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei Învieri de către preot. După slujba
fiecare se întoarce cu lumina aceasta aprinsă acasă. După ce ajung acasă si păşesc peste pragul
tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă, afumând-o pe aceasta în
semnul crucii. Pentru a simţi măcar o fărâmă din bucuria pascală cea mai autentică trebuie să
1001
ne pregătim în aceasta săptămâna în care, ca şi pe o scară cu şase trepte, urcă spre Înviere,
atât sufletul, cât şi trupul, înăsprind postul pe cât stă în putinţa fiecăruia. Cei care nu s-au
abţinut deloc până acum este bine ca măcar în aceste ultime zile, care sunt şi cele mai
importante din Post, să o facă, ştiind că, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria lui
Dumnezeu se revarsă şi peste cel care a venit abia în ceasul al unsprezecelea ca şi peste cel
care a venit încă din ceasul întâi la Hristos.
Săptămâna întâi după Paşte, la români se numeste Săptămâna Luminată, pentru că
înviind în ajunul ei, Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin învierea Sa din morţi, şi pentru că în
această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se înnoiască.
Obiceiurile și tradiţiile sunt un bun al poporului român și este de datoria noastră să
le păstrăm , să le transmitem generaţiilor viitoare pentru a le duce mai departe.

BIBILIOGRAFIE
1 .Savatie, Bastovoi , 2011, ” A iubi înseamna a ierta “, Ed. Libris, Iasi
2.Anania Bartolomeu, 1999”Apa cea vie a ortodoxiei”, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca
3.Valeriu Gafencu, 2006 „Calea spre Fericire”, Ed. Rugul Aprins, Făgăraş,

FACEM LUCRURI CARE CONTEAZĂ

Iraida Petcu
Scopul proiectului nostru este recunoașterea valorilor monahale prin implicare
activă a elevilor în viaţa mănăstirească și ajutorarea copiilor aflaţi în grija maicilor de la
Mănăstirea Visterna, prin daruri, jocuri, activităţi cultural- artistice.
Începând cu luna martie a. c., echipa de voluntari, plină de optimism, dorinţa de a-și
ajuta aproapele și de a urma modelul biblic al credinţei lucrătoare prin fapte, a participat la
colectarea darurilor pentru copiii aflaţi sub oblăduirea maicilor și fiecare om dornic să ajute a
donat o sumă pentru lucrările ce se efectuează la mănăstirea în cadrul căreia ne derulăm
proiectul.
Astfel, pregătiţi cu cele necesare, însoţiţi și de părinţii elevilor dornici să ne stea
alături în demersul nostru, ne-am îndreptat spre mănastirea Visterna, la vremea înserării,
având în suflete dragostea sporită și de perioada specială în care ne aflăm: postul Paștelui.
Mare ne-a fost emoţia, dar la fel de mare și bucuria, cu care am fost întâmpinaţi:
gazdele ne-au primit cu căldură duhovnicească, iar copiii pentru care pregătisem daruri cu
multă dragoste, ne priveau ca pe niște mesageri ai Domnului nostru Iisus Hristos.
După fireștile îmbrăţișări grupul de voluntari a susţinut un program artistic special
pregătit ce ne-a fost răsplătit cu emoţiile citite în ochișorii copiilor pentru care venisem, dar și
prin cuvintele de felicitare ale maicii stareţe.
Apoi a urmat momentul împarţirii darurilor: voluntarii s-au bucurat alături de
copilașii vizitaţi, oferidu-le ceea ce cu trudă și sârguinţă au reușit să strângă printr-un efort
susţinut de credinţa că „dăruind vei dobândi”, așa cum frumos ne îndeamnă teologul creștin
Nicolae Steinhardt.
Acum , am redescoperit fericirea de a da prilej altuia să se bucure, măreţia
sacrificiului personal pentru a-ţi ajuta semenii.Căci ei, ca voluntari, si-au sacrificat puţinul
timp liber rămas după efectuarea lecţiilor, și-au sacrificat micile economii pentru a cumpăra
daruri, au renunţat la bunuri personale pentru a le dărui celor mai puţin norocoși decât ei,
făcând toate aceste lucruri natural, fără regrete și plini de voinţă.

1002
 Răsplata însă a fost pe măsură: urmând pildei Mântuitorului, au înţeles chintesenţa
creștinismului- numai prin iubire probată cu fapte bune și prin renunţare la egoism - obţii
bucurii duhovnicești nebănuite inainte!
Ca profesor coordonator am fost plăcut surprinsă de impactul pe care proiectul l-a
avut în rândul elevilor, de promptitudinea cu care copiii, în unele situaţii, ei înșiși cu dificultăţi
materiale au contribuit, dornici fiind să ajute pe alţii, să se implice cât mai mult și în număr cât
mai mare, motivaţi parcă de bucuria Învierii Domnului, plăcându-le să se transforme în
ucenici ai Domnului și să ofere nu numai bunuri materiale , ci și toată dragostea lor.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII SPECIFICE SĂRBĂTORILOR DE PAŞTI

Prof. Înv.Preş. Din Andreea

Grădiniţa cu P.P.Nord 1, Rm.Vâlcea

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei sărbători e
văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui,
ca preţ al răscumpărării.În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de
şapte săptămâni.
Sărbătoarea Paştelui este una din cele mai importante sărbători religioase ale anului
şi este ţinută cu mare fast, atât în cadrul bisericii, cât şi în casele credincioşilor. Multe dintre
obiceiuri şi tradiţii s-au pierdut odată cu trecerea timpului, dar în unele sate bănăţene izolate
se mai pot observa parte din acestea.
În secolul 19-20 tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de cultură
de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Plin de tradiţii şi semnificaţii străvechi, Paştele este una dintre cele mai importante
sărbători creştine ale anului. De Paşti oamenii sărbătoresc învierea fiului lui Dumnezeu, Isus.
Este sărbătoarea iubirii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăşiei
cele veşnice. După cum spune în Biblie, mormântul lui Isus a fost găsit gol la două zile după
moartea Lui. Creştinii cred că învierea lui Iisus înseamnă că şi ei pot primi o nouă viaţă după
moarte. Acestă credinţă este celebrată de Paşti.
Obiceiurile şi tradiţiile străbune româneşti, rod al unui efort îndelungat de
cunoaştere, reprezintă un tezaur inestimabil de înţelepciune ale căror valori şi resurse nu se
şterg niciodată. A cunoaşte obiceiurile, tradiţiile, folclorul locului în care trăieşti şi
convieţuieşti, înseamnă a cunoaşte istoria locului şi implicit a patriei. A valorifica şi transmite
mai departe, peste generaţii înseamnă a hrăni sufletul poporului tău cu tot ceea ce are el mai
frumos şi mai valoros, a contribui la consolidarea culturii naţionale, la îmbogăţirea
inestimabilului tezaur al creaţiei spirituale a poporului român.
Aceste obiceiuri si traditii sunt zestrea neamului nostru, care nu ne lasă să pierim,
iar datoria noastră morală este aceea de a le transmite micilor învăţăcei, care la rândul lor , le
vor transmite mai departe.Cele mai frumoase tradiţii sunt legate de Paşti care este
sărbătoarea sărbătorilor, Învierea Domnului, cea mai mare minune înfăptuită pe pământ.
Domnul nostru a înscris promisiunea învierii nu numai în cărţi, ci şi în fiecare frunză a
primăverii. Postul cel mare de şapte săptămâni cu anularea nunţilor, horelor, a mâncărurilor
de carne, cu dereticatul gospodăriilor dar şi al sufletelor, în aşteptarea marii sărbători dă
neobositului culegător de folclor, obiceiuri ce uimesc şi vor uimi cât va fi lumea.
1003
 LUMINA SFÂNTĂ A ÎNVIERII

Prof. Înv.Preş. Badea Alina

Grădiniţa cu P.P.Nord 1, Rm.Vâlcea

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie, astfel
înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma obiceiurilor din
viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe şi înţelepciuni
vechi.La începutul creştinismului, pentru ca oamenii să accepte mai uşor religia creştină,
misionarii creştini au adaptat sărbătoririi Paştelui elemente din festivaluri păgâne, festivaluri
în care se sărbătorea venirea primăverii
Plin de tradiţii şi semnificaţii străvechi, Paştele este una dintre cele mai importante
sărbători creştine ale anului. De Paşti oamenii sărbătoresc învierea fiului lui Dumnezeu, Isus.
Este sărbătoarea iubirii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăşiei
cele veşnice. După cum spune în Biblie, mormântul lui Isus a fost găsit gol la două zile după
moartea Lui. Creştinii cred că învierea lui Iisus înseamnă că şi ei pot primi o nouă viaţă după
moarte. Acestă credinţă este celebrată de Paşti.
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilej pentru români
de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Noaptea, după primul cântat al cocoşilor, toată suflarea se scoală pentru a pleca la
slujba de Înviere. Înainte de a pleca de acasă toţi oamenii, vârstnici şi tineri, se spală pe faţă cu
un ou roşu şi un bănuţ de argint, în credinţa că vor "fi sănătoşi ca oul şi curaţi ca argintul".
Apoi, întreaga familie se îndreaptă către biserică. La întoarcerea spre casă, fiecare duce în
mână şi lumânarea aprinsă la Înviere. Lumânarea, poate cel mai important simbol al Învierii,
reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii şi a binelui asupra răului. Tradiţia spune că, după
slujbă, lumânarea trebuie adusă acasă aprinsă. Lumânarea de la Înviere nu se aruncă, ci este
păstrată cu sfinţenie pentru a fi aprinsă la necazuri. Conform credinţei populare, lumânarea
de Înviere se aprinde în faţa unei icoane în caz de primejdie sau necazuri mari, la cutremure şi
vreme rea. După o scurtă perioadă de odihnă, toţi membri familiei se asează la prima masă
festivă de Paşte, dar nu înainte de a se spăla, încă o dată, în mod ritual, cu oul roşu şi banul de
argint. Festivitatea este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din familie care ciocneşte primul
ou roşu cu soţia sa, apoi ciocneşte ouă cu toţi ceilalţi. Pe masa de Paşte trebuie neapărat să
existe ouă roşii, obicei transmis din timpuri străvechi.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos
pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului. Gestul simbolic de
celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală este cunoscută pe parcursul
celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care creştinii se salută cu „Hristos a
înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste cuvinte adevărul nostru
de credinţă.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un
punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu
credinţa.

1004
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI

Prof. Înv.Preş. Bercea Camelia

Grădiniţa cu P.P.Nord 1, Rm.Vâlcea

Plin de tradiţii şi semnificaţii străvechi, Paştele este una dintre cele mai importante
sărbători creştine ale anului. De Paşti oamenii sărbătoresc învierea fiului lui Dumnezeu, Isus.
Este sărbătoarea iubirii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăşiei
cele veşnice. După cum spune în Biblie, mormântul lui Isus a fost găsit gol la două zile după
moartea Lui. Creştinii cred că învierea lui Iisus înseamnă că şi ei pot primi o nouă viaţă după
moarte. Acestă credinţă este celebrată de Paşti.
Mulţi oameni de ştiinţă consideră că Paştele creştin derivă din Paştele evreiesc,
numit “Pesach” (cuvântul de origine al cuvântului “Paşti”). Evreii sărbătoresc de Paşti fuga şi
eliberarea din Egipt. Mulţi dintre primii creştini erau evrei crescuţi în tradiţia ebraică. Ei au
privit Paştele ca o eliberare cu semnificaţia: comemorarea venirii lui Isus aşa după cum
anunţaseră profeţii.
Obiceiurile de Florii, din Săptămâna Mare, Joia şi Vinerea Patimilor, culminează cu
Duminica Paştilor, vizitele din zilele de Paşti, ouăle roşii, cozonacul delicios, pasca , şunca,
mielul şi toată bucuria, reuşesc încă să renască dorinţa de viaţă adevărată la români. Primele
amintiri sunt legate de satul bunicilor, sat unde , din cele mai vechi timpuri, religia s-a împletit
cu tradiţia, datina şi obiceiurile, pe care omul le-a transmis din generaţie în generaţie .
Bătrânii satelor sunt oameni frumoşi „, ca sfinţii icoanelor “ cu părul alb, cu faţa brăzdată de
vreme, cu chipul blând, dar plin de înţelepciune. Sunt foarte credincioşi, ţin Postul cu sfinţenie,
îşi curăţau trupul şi sufletul prin post. Încă din prima zi de post îşi curăţau vasele folosite
pentru mâncarea „de dulce” cu cu un amestec numit „leşie”, pregătindu-le astfel pentru
mâncarea de post. Tot postul nu mâncau carne , ouă , lapte sau brânză, adică produse de
origine animală.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos
pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului. Gestul simbolic de
celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală este cunoscută pe parcursul
celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care creştinii se salută cu „Hristos a
înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste cuvinte adevărul nostru
de credinţă.
Cu toţii ne bucurăm de sărbătoarea Învierii Domnului, fiind pătrunşi de convingerea
că:
„Paştele ne vorbeşte despre frumuseţe, despre rara frumuseţe a unei noi vieţi."

SĂRBĂTOAREA FLORIILOR - MIT ȘI LEGENDĂ

prof. MARIA VLĂȘCEANU

Șc. Gimn. T. VLADIMIRESCU- Târgoviște

Prima menţiune a sărbătorii la Ierusalim datează din secolul al IV-lea şi este

consemnată în amintirile de călătorie ale pelerinei Egeria. Prăznuirea se face numai duminica,
1005
asemenea sărbătorii Paştilor. În lucrarea "Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român", Ion
Ghinoiu ne spune: "Din timpurile vechi, sărbătoarea era dedicată zeiţei romane a florilor: Flora,
creştinii suprapunând acestei figuri evenimentul "Intrării Domnului în Ierusalim". Este primul
praznic împărătesc cu dată mobilă, numit şi Duminica Stâlparilor, popular Florii sau Flurii.
În tradiţiile populare româneşti, "Floriile" se sărbătoreau în două zile: "Sâmbăta
Floriilor" sau "Moşii de Florii", închinată morţilor, moşilor şi strămoşilor, ca "o zi a neamului şi
a pământului” şi "Duminica Floriilor", sau "Staurele Floriilor" – sărbătoarea întâmpinată cu
crengi de salcie şi flori, care amintesc ramurile de finic din lumea primilor creştini. Creştinii
ortodocşi aduc la biserică crenguţe de salcie, simbolul fertilităţii, pentru a fi sfinţite. Cu
acestea împodobesc icoanele, geamurile, uşile. În unele zone ale ţării, în biserică se sfinţesc
crengile de salcie care au fost culese în ajun de copii, sub îndrumarea dascălilor. Acestea sunt
împărţite credincioşilor la sfârşitul slujbei şi se duc acasă. Le este atribuită putere protectivă
şi tămăduitoare. În lucrarea "Salcia: simbolul morţii şi al vieţii", prof. dr. Remus Rus afirma:
”Folosirea în cult a salciei nu este doar o simplă acomodare la mediu, ci îşi are bogăţia ei, funcţia
ei simbolică în viaţa rituală a Bisericii Creştine". Pot fi evidenţiate cel puţin trei semnificaţii
principale ale salciei: ea simbolizează pe Domnul Hristos şi mlădiţele Sale, adică sufletele
credincioase şi bune, taina fecioriei Mariei, sufletele renăscute prin baia botezului.
Lăzărelul - este ceremonialul cetei de fecioare pe care acestea, în Sâmbăta Floriilor,
îl dedică zeului vegetaţiei. Personajul central este Lăzăriţa, îmbrăcată în rochie albă şi coroniţă
din flori de lămâiţă pe cap. Aceasta se plimbă cu paşi dansanţi în interiorul cercului format din
surate, pe melodia cântecului care, conform legendelor, povesteşte drama eroului vegetaţiei:
„flăcăul i-a cerut mamei sale să-i facă azimă, însă ea nu l-a ascultat. Lazăr a plecat la pădure cu
turma sa şi s-a suit într-un copac pentru a scutura frunze la oi. Craca pe care stătea s-a rupt,
iar Lazăr, din nefericire, a murit. Multă vreme l-au căutat surioarele lui până i-au găsit trupul
neînsufleţit. L-au adus acasă, l-au scăldat în lapte dulce şi l-au îmbrăcat în frunze de nuc”.
Momentul culminant este marcat de hora veselă a colindătoarelor care simbolizează învierea
şi metamorfozarea lui „Lăzărel” în flori şi vegetaţie. Moartea şi renaşterea anuală a eroului,
reconstituite de textul folcloric, păstrează amintirea ceremoniilor antice, dedicate zeilor
vegetaţiei: Dionysos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris. Fetele care „umblă cu „Lăzăriţa” sau cu
„mireasa” primesc de la cei cărora le-au cântat, ouă sau bani.
Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi
arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune,
mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la
intrarea în Ierusalim. Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când
se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică
pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare. Sărbătoarea Floriilor este una
de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt
unele ale tristeţii.
În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui
Iisus Hristos în Ierusalim, după ce, cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. De Florii se
obişnuieşte "să se facă de ursită", astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor
căsători sau nu în acel an. Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania
obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui,
aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate. De asemenea, la
miezul nopţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură,
ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în
speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.
Toate popoarele au cultul florilor. Biserica a încorporat frumosului uman, miracolul
vegetal decodificat în practici menite să însenineze viaţa. Floriile semnifică nevoia şi bucuria
1006
omului de a fraterniza cu natura în marea şi pura explozie a ei din primăvară. Se duc şi se aduc
de la biserică flori şi crenguţe verzi, se pun la porţi şi la icoane pentru sănătatea pământului şi
a oamenilor. Floriile îl îmbracă pe creştin în veşminte sufleteşti noi şi curate, pregătindu-l
pentru marea revelaţie pe care o va trăi la Învierea Domnului şi în zilele de Paşti.

Bibliografie:
Ghinoiu Ion, 1999, Zile și mituri: Calendarul țăranului român, Ed. Fundaţiei PRO,
București;
Niculiţă- Voronca Elena, 1998, Datinile și credințele poporului român, Ed. Polirom, Iași;
Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, 1976, Folclorul literar româneasc, Ed. Didactică și
pedagogică, București;
Rus Remus, 1984, Salcia: simbolul morţii şi al vieţii, în GB, 7-9/, p. 537-545;
Rus Remus, 2002, Învăţătura tainică a lui Iisus cel înviat către Toma apostolul, Ed.
Univers Enciclopedic, Bucureşti ;
Rus Remus, 2003, Dicţionar enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu, Ed.
Lidia, București.

PROIECT INTERJUDETEAN „NOUĂ NE PASĂ...”

Autor: profesor de discipline tehnice Kovacs Ibolya, coordonatorul cercului de elevi

„Mâini îndemănatice – Colegiul Tehnic Aiud, judeţul Alba

Elevii cercului „Mâini îndemănatice” de la Colegiul Tehnic Aiud participă în anul

şcolar 2013-2014, la activităţile proiectului interjudeţean „Nouă ne pasă...” . Proiectul este
cuprins în calendarul CAERI 2014, la poziţia 14, pagina 1, domeniul educaţie civică,
voluntariat, proiecte caritabile.

Motivaţia proiectului:
Elevii cercului „Mâini îndemănatice” colaborează de mulţi ani cu asociaţiile
caritabile din oraş şi participă la acţiuni de voluntariat pentru a-i ajuta pe cei bolnavi sau pe
cei cu situaţie materială precară. Cu sprijinul asociaţiilor caritabile am identificat familiile care
sunt sprijinite prin activităţile proiectului „Nouă ne pasă...”:
Familia LOBONCZ, compusă din 4 persoane, ARPAD 23 de ani, bolnav de autism şi
ECATERINA, elevă în clasa a X-a;
Familia ALOMAN, compusă din 9 persoane, din care 3 copii minori, SORIN,
ANDREEA şi BOGDAN elevi;
Familia MOLNAR, compusă din 7 persoane, din care 5 copii minori, SEBASTIAN ,
MIHAI şi ROBERT elevi, LAURENŢIU de 10 ani cu handicap locomotor grav şi MIHAELA, de 5
ani;
Familia SILAGHI, compusă din 3 persoane, din care 1 copil minor, DENISA, elevă
eminentă în clasa a III-a ;
Tanti CLARA CSUTAK, de 86 de ani, cu handicap locomotor grav.

Scopul proiectului:
- sensibilizarea elevilor pentru ajutarea persoanelor aflate în dificultate (copiii,
bolnavi, vârstnici);
1007
 - dezvoltarea atitudinii civice şi responsabile în rândul tinerilor;

Obiectivele specifice ale proiectului:

dezvoltarea capacităţii elevilor de a lucra în echipă şi de a colabora cu ceilalţi în
vederea realizării unui scop;
dezvoltarea colaborării cu asociaţii caritabile (Serviciul Maltez, Asociaţia Maria
Agapia), şi cu autorităţile locale pentru realizarea unor proiecte autentice;
antrenarea elevilor în activităţi de colectare şi distribuire de alimente, haine, jucării,
dulciuri sau alte activiţăţi de voluntariat pentru ajutarea semenilor;
dezvoltarea colaborării cu şcolile partenere în vederea socializării elevilor şi pentru
legarea unor prietenii autentice între elevi;
furnizarea de informaţii utile pentru comunitate privind colaborarea şcoală -
asociaţii caritabile şi şcoală - familiile elevilor;
dezvoltarea la elevi a compasiunii pentru persoanele aflate în dificultate;
dezvoltarea simţului estetic şi artistic al elevilor;
motivarea elevilor şi a profesorilor pentru a contribui la creşterea prestigiului şi la
promovarea imaginii Colegiului Tehnic Aiud;
Grupul ţintă căruia i se adresează proiectul – Beneficiari:
elevi din învăţământul primar, gimnazial şi preuniversitar, cu vârste cuprinse între 6
-19 ani, de la Colegiul Tehnic Aiud şi de la instituţiile partenere;
persoane aflate în dificultate.
Durata proiectului : septembrie 2013 – august 2014
Activităţile proiectului:

1. Formarea echipei de implementare a proiectului – septembrie 2013;

2. „Ziua internaţională a pâinii” - acţiune de voluntariat şi concurs – atelier culinar
pentru prepararea unui produs de patiserie specific zonei Aiudului - octombrie 2013;
3. „Să-i ajutăm pe cei nevoiaşi...”- acţiune de voluntariat pentru colectarea şi
distribuirea de ajutoare pentru familiile nevoiaşe – decembrie 2013;
4.”În aşteptarea primăverii...”- atelier de lucru pentru confecţionarea unor produse
artizanale. Produsele au fost donate asociaţiilor caritabile partenere pentru „Târgul de Paşte”
- februarie – aprilie 2014;
5. Concursul proiectului „Nouă ne pasă...” desfăşurată în parteneriat cu şcolile
partenere- iunie 2014.
Parteneri organizare:
- Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba;
- Casa Corpului Didactic Alba;
- Serviciul de Ajutor Maltez – filiala Aiud,
- Asociaţia Caritabilă „Maria Agapia” Aiud;
- Primăria Municipiului Aiud;
- Asociaţia „Bunici şi nepoţi” Aiud;
- Comitetul de părinţi al clasei a X-a D.
Componenţa cercului de elevi „Mâini Îndemânatice”: elevi din clasele a X-a D, a X-a A
, a XI-a B, a XI-a A, a XII-a E, a IX-a D.
Profesorii implicaţi în proiect: prof. Kovacs Ibolya - iniţiatorul şi coordonatorul
proiectului;
Colaboratori: maistru Boldea Ioan, prof. Bogdan Cristina, prof. Varga Sara, prof.
Miron Liliana, director prof. Ciortea Veronica, director adjunct prof. Bolca Cornelia.

1008
 Bibliografie:

Agabrian, M, Milea , V: „Parteneriate şcoală, familie, comunitate”- Studiu de caz, Editura

Institutul European , Iaşi, 2005
Bârsan, Pescaru A.: „Parteneriat în educaţie” Editura Aramis, 2004, Bucureşti

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII ÎN ACTIVITATEA ŞCOLARĂ LA CLASA PREGĂTITOARE

Prof. înv. primar Smirnov Alexandra Bianca

Şcoala Gimnazială „Victor Jinga” Sighişoara, jud. Mureş

„Azi în sat, /Parcă-i ziua mai frumoasă/Şi şoseaua-i mai voioasă.//Am plecat acum cu
toţii, /Şi bunicul şi nepoţii, /La altar, la închinat!//Bucuroşi/Ne-am întors, apoi, acasă, /Şi ne-am
aşezat la masă.//Apoi mult ne-am veselit/Şi la masa am ciocnit/
Ouă roşii!”
R. Niger - Paştile în sat

Pentru că Sărbătorile Pascale sunt cele mai importante sărbători creştine de peste
an, şi datorită faptului că în acest an şcolar lucrez la clasa pregătitoare, am stabilit ca în
săptămâna dinaintea vacanţei de Paşte, Săptămâna Altfel, să desfăşor activităţi cât mai
interesante şi atractive pentru copii, prin care să trezesc pe cât posibil dragostea pentru
natură şi totodată să ne pregătim sufletul pentru marea sărbătoare ce urmează.
Dintre obictivele urmărite în această săptămână amintesc: să descopere natura cu
frumuseţile pe care ni le oferă aceasta; să manifeste interes pentru protejarea mediului
înconjurător; să le trezesc dragostea pentru animale; să înţeleagă importanţa cărţii şi a
bibliotecii; să ne pregătim sufletul pentru Sfintele Sărbători Pascale; să ne formăm
deprinderea de a confecţiona diverse obiecte de lucru manual şi diverse desene pentru a ne
înfrumuseţa casa de sărbători; să identifice elementele religioase specifice sărbătorilor
pascale; să asculte legende, poezii, povestiri care să ilustreze tradiţiile şi obiceiurile Sfintelor
Sărbători de Paşti; să dovedească spirit de cooperare şi corectitudine în jocuri şi concursuri;
să lucreze în perechi, colectiv şi individual; să-şi exprime sentimentele, trăirile şi impresiile; să
adune informaţii utile despre tradiţii şi obiceiuri; să cunoască unele elemente religioase care
definesc spiritualitatea poporului român; să conştientizeze semnificaţiei şi importanţa acestei
sărbători; să afle unele obiceiuri creştineşti specifice sărbătorilor religioase „Duminica
Floriilor” şi „Paştele”.
Ca principale obiective ale acestor activităţi aş enumera: formarea şi cultivarea
interesului pentru problematica sănătăţii mediului, stimularea curiozităţii elevilor prin
investigarea realităţii, dezvoltarea armonioasă a copilului.
Pentru că natura este casa noastră şi pentru că Dumnezeu a creat-o perfect, noi
trebuie să învăţăm de mici să o protejăm şi să o ajutăm atunci când este nevoie. Una dintre
activităţile pe care le-am desfăşurat a fost o scurtă vizită la un centru de colectare selectivă a
deşeurilor, astfel încât copiii să înţeleagă că multe dintre resturile pe care noi le aruncăm se
pot recicla, refolosi, făcând astfel o oarecare economie la resursele naturale şi venind în ajutor
naturii. Acolo elevii au descoperit cum PET-urile sunt aşezate pe culori, hârtia separată de
1009
carton, lemnul depozitat într-un loc special, lădiţele din plastic grupate separat de alte obiecte,
electrocasnicele stricate aşezate spre a fi desfăcute şi grupate în funcţie de natura materialului
din care sunt confecţionate.
Tot aici elevii văd cum trecând prin maşina de compactare PET-urile şi hârtia devin
pacheţele mult mai mici, uşor de transportat pentru că nu ocupă un spaţiu mare. Apoi acestea
sunt aşezate ordonat în containerul care va fi transportat cu trenul la o fabrică unde se vor
recicla.
De la centrul de colectare am pornit înspre o minifermă din marginea oraşului unde
am văzut diverse animale sălbatice şi domestice, despre care am aflat acolo pe loc diverse
imformaţii, dar le-am şi completat cu prezentări power point la şcoală.
Pentru a ajunge la minifermă am trecut pe lângă groapa de gunoi ecologică a
oraşului, locul de unde nu se mai recilează nimic, aşa cum au declarat copiii.
Aşa au înţeles cât de importantă este ocrotirea naturii pentru viaţa animalelor şi a
noastră.
Un alt loc interesant pentru elevi a fost vizitarea Pepinierei Ocolului Silvic
Sighişoara, locul unde au descoperit că şi pomişorii au o viaţă asemănătoare cu a omului,
pentru a înţelege mai bine nivelele de dezvoltare a acestora am făcut comparaţie cu
dezvoltarea umană, creşa, grădiniţa, şcoala primară, şcoala gimnazială, liceul, facultatea şi
viaţa de zi cu zi – pădurea.
Copiilor le-a plăcut foarte mult acest loc şi astfel au înţeles că pentru a creşte şi a se
forma un copac are nevoie de mulţi ani, de multă răbdare, şi deci nu avem voie să facem rău
nici unui copăcel care ne iese în cale.
Toate informaţiile primite pe teren au fost întărite cu informaţii ştiinţifice dobândite
în şcoală prin vizionarea diverselor pps-uri.
Locul cel mai potrvit pentru a îmbogăţii bagajul de cunoştinţe al elevilor este
biblioteca, drept urmare am făcut o vizită la Biblioteca Municipală “Zaharia Boiu” Sighişoara,
unde am ascultat diverse povestioare despre prietenia dintre om şi animale şi diverse legende
despre Sărbătorile Pascale pentru care ne pregătim.
Astfel, copiii află că în biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea
sărbătorilor de Paşti prin postul Paştelui numit şi Postul Cel Mare, post care durează 48 de
zile. În mod oficial, postul începe după Duminica iertării, în ziua de luni a săptămânii a 7-a de
dinaintea sărbătorii de Paşti. Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte Săptămâna
Patimilor şi începe în duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în
Ierusalim. Săptămâna Patimilor comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui.
În acestă ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite Denie. De
luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se
numeşte Joia Mare. Vineri, numită Vinerea Mare se comemorează crucificarea şi moartea lui
Iisus pe cruce.
Pentru că sufletul fiecăruia dintre noi are o importanţă deosebită, în ziua de joi,
penultima zi de şcoală am mers la biserică pentru a participa la slujba religioasă de la Biserica
din Corneşti - Sighişoara şi pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Acolo copiii află de la preotul
paroh despre importanţa religioasă a Sărbătorilor Pascale, având posibilitatea să poarte un
dialog deschis cu acesta, astfel deschizându-şi sufletul şi hrănindu-şi curiozitatea.
Pentru a întregi ziua am recurs la vizitarea oamenilor vârstnici ai Centrului de zi
Creştin Ortodox Sighişoara, locul unde am găsit oameni în vârstă, singuri, şi pentru care
sărbătorile se bazează doar pe o mulţime de amintiri frumoase din anii tinereţii. Acolo am
mers pentru a oferi mici cadouri donate de părinţii elevilor clasei.
Urmând o perioadă frumoasă pentru suflet, ne-am hotărât să confecţionăm diverse
obiecte de lucru manual şi să descoperim diverse tehnici folosite la încondeierea ouălor de

1010
Paşte. Astfel am confecţionat din diverse materiale reciclabile coşuleţul pentru ouşoarele de
Paşte, ghirlande de flori, vaza cu flori, suport pentru ouăle încondeiate şi am încondeiat ouă.
Am aflat astfel ce frumoasă este perioada de pregătire sufletească şi trupească
pentru Sărbătorile Pascale, cât de multe lucruri interesant poţi să afli din fiecare loc prin care
treci.
Cunoscând faptul că Sărbătorile Pascale sunt cele mai importante sărbători creştine
din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta
evlavie.
Acestă sărbătoare, este una dintre cele mai mari şi nu are numai o semnificaţie
religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, de împăcare şi bucurie, de ajutorare şi de a face
cadouri celor nevoiaşi.
Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său.
Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De aceea
Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au
văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie a
acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.

1011
 O ÎNTÂLNIRE ISTORICĂ ÎNTRE RAŢIUNE ŞI CREDINŢĂ

Prof. Udma Arleziana Emilia

Colegiul Tehnic “Anghel Saligny”
Roșiorii de Vede, Teleorman

Înţelegerea deplină a condiţiilor care au permis dezvoltarea unei culturi creştine

este anevoie de realizat. O dificultate insurmontabilă e constatată de fiecare dată, chiar de la
început, atunci când se încearcă o analiză a întâlnirii fecunde dintre tradiţia iudaică, filosofia
greacă şi creştinismul primelor veacuri. În multe privinţe, miezul acestei întâlniri ar putea fi
mărturia creştinilor potrivit căreia Logosul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Omul, ceea
ce a reprezentat un adevărat scandal şi pentru greci, şi pentru gândirea iudaică1, şi totodată
una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri ale Revelaţiei creştine în istorie.
Cu privire la întâlnirea dintre greci şi creştini, trebuie spus că ea nu reprezintă doar
un capitol de istorie. Astăzi, confluenţa acestor două spaţii constituie cea mai bună
introducere pentru una din temele fierbinţi ale dialogului dintre teologie şi ştiinţă: raportul
dintre raţiune şi credinţă. Puterea cuprinzătoare a raţiunii omeneşti, capabilă să sesizeze în
lumea sensibilă înţelesuri inteligibile, este reprezentată, la întâlnirea istorică dintre
creştinism şi elenism, de greci. În zilele noastre, scrierile filosofilor greci din Antichitate şi din
perioada elenismului dau însă o mărturie unică despre înălţimea înţelegerii la care poate
ajunge cel ce se călăuzeşte, în cunoaştere, în mod adecvat de observarea lumii şi de judecăţile
sale corecte şi prudente cu privire la ea. Pe de altă parte, creştinii, chemaţi de Dumnezeu să
creadă şi să mărturisească în istorie despre Adevărul situat mai presus de înţelegere, sunt
reprezentanţii credinţei. Creştinii transmit întregii umanităţi provocarea cea mai mare
adresată omului şi invitaţia cea mai generoasă în ordinea cunoaşterii, anume că cea mai înaltă
şi mai cuprinzătoare formă de cunoaştere este credinţa în Dumnezeu Treime, vestită nouă de
Unul din Treime, Fiul lui Dumnezeu, trăită în Biserică.
Totuşi, dacă observăm atent momentele de început ale Bisericii, vom vedea că
raţiunea grecilor şi credinţa creştină s-au întâlnit chiar în zorii creştinismului, într-un loc cu
multă semnificaţie pentru greci: Areopagul. O întâlnire la care adevărul de credinţă a fost
mărturisit de unul dintre cei mai mari creştini din istorie: Sfântul Apostol Pavel.
Câteva consideraţii care se dovedesc astăzi importante, în maniera de înţelegere a
dialogului dintre teologie şi filosofie. Este remarcabilă mai întâi abordarea Sfântului Apostol
Pavel, care se arată deopotrivă inspirată şi firească. Sfântul Pavel nu exercită presiune, nu
încearcă să mărturisească împotriva auditoriului mai mult decât acesta poate primi, semn că
înţelege şi dificultatea lor de a crede şi înălţimea străină de lumea aceasta a ceea ce el ar fi
putut să mărturisească despre Adevăr. Sfântul Pavel înţelege condiţia existenţială a filosofilor
din Areopag, situaţi, prin cultura şi preocupările lor, deopotrivă aproape de Dumnezeu şi
departe de El. Ei sunt deopotrivă aproape de Dumnezeu, prin nevoile lor existenţiale, prezente
în fiecare om conştient de propria-i finitudine, dar sunt şi departe de El, cu mintea împovărată
de concepte şi acoperită cu stratul gros al modelelor raţionale, strânse şi dezvoltate în lunga
tradiţie greacă. Sfântul Apostol Pavel înţelege, ca un misionar prin excelenţă, situarea
filosofilor greci şi pentru faptul că el însuşi a experiat, în propria-i viaţă, situaţia aceasta de a fi
aproape şi în acelaşi timp departe de Dumnezeu; aproape de adevărul înveşmântat în
tiposurile Vechiului Legământ şi departe de Dumnezeul Întrupat, apărând cu ardoare tradiţia
şi credinţa poporului ales, printr-o luptă îndreptată chiar împotriva celor ce mărturisesc
venirea lui Mesia. De aceea, Sfântul Apostol Pavel - trecut el însuşi peste prăpastia dintre
rătăcire şi Adevăr, nu prin puterile sale, ci prin arătarea lui Hristos pe drumul Damascului - nu

1012
va crede în forţa argumentelor raţionale, nici în puterea lor de a transmite fiorul credinţei vii,
care să-i convertească pe greci.

Bibliografie:
Coman G. Ioan, 1995, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 37.
Decaux Alain, 2007, Viaţa Sfântului Pavel, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 188

GRIJA FAȚĂ DE MEDIU

Autor:profesor Nuți Damian, Școala Gimnazială nr.128, București

Schimbarile climatice sunt cauzate în mod direct sau indirect de activităţile umane
care determină schimbarea compoziţiei atmosferei globale Majoritatea comunităţii ştiinţifice
a lumii este de acord că pot fi deja observate schimbări climatice determinate de activităţile ce
produc emisii de GHG (gazele cu efect de seră prevazute de Protocolul de la Kyoto sunt: CO2,
CH4, N2O, HFC-uri, PFC-uri si SF6). Potrivit acestuia, emisia gazelor cu efect de seră în urma
activităţilor umane vor cauza grave dereglări climatice, accentuand încălzirea globală şi
creşterea nivelului mării.
Creşterii nivelului mării care va pune in pericol zonele de coasta de pe glob prin
eroziune şi inundaţii. Ele vor determina, de asemenea, intensificarea frecventei apariţiei
evenimentelor meteorologice extreme şi modificarea modelelor precipitaţiilor la scară
globală, ducând la inundaţii şi secete. Mai mult, datorită schimbării condiţiilor meteorologice,
pot apărea modificări ale ecosistemelor locale, şi chiar ciclurile globale ale apei pot fi
tulburate.
Pentru ţara noastră, efectele schimbarilor climatice asupra agriculturii, silviculturii,
gospodăririi apelor şi asezărilor umane reprezintă o preocupare tot mai insemnată.
Modificarea condiţiilor climatice regionale şi locale va influenţa ecosistemele, asezările umane
şi infrastructura. Modificarile preconizate de temperatură şi precipitaţii pot duce la
modificarea perioadelor de vegetaţie şi la deplasarea liniilor de demarcaţie dintre păduri şi
pajişti. Evenimentele meteorologice extreme (furtuni, inundaţii, secete) işi vor putea face
apariţia mai frecvent iar riscurile şi pagubele aferente pot deveni mai puternice.
Există şi o estimare a valorilor incălzirii aşteptate până la sfârşitul acestei secol:
temperaturile vor creşte cu 1, 8 pâna la 4 grade, în raport cu perioada 1980-1999.Încălzirea
globală ar putea fi chiar mai accentuată, mergând până la 6, 4%.
Deşi aceste fenomene pot părea nesemnificative la prima vedere, efectele lor asupra
vieţii cotidiene pot deveni extrem de grave. semnificative. Zonele afectate de secetă s-au
extins în ultimele decenii in România. Zonele cele mai expuse secetei se afla in sud-estul ţării,
dar aproape intreaga ţară a fost afectată, de seceta prelungită. Împreună cu inundaţiile,
perioadele îndelungate de secetă duc la pierderi economice insemnate in agricultura,
transporturi, alimentarea cu energie, gospodărirea apelor, sănatate şi gospodării. Predicţiile
pe baza de modele climatice globale arată că ne putem aştepta la o apariţie a zilelor cu
fenomene extreme: valuri de caniculă, alternând precipitaţii puternice. Uraganele şi
taifunurile vor deveni tot mai intense, cu vânturi foarte puternice şi precipitaţii violente.

1013
 Apa este un factor indispensabil vieţii. De aceea, în jurul surselor de apă s-a
dezvoltat o diversitate de biocenoze şi chiar civilzaţia umană a fost atrasă de aceste zone.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, necesarul minim de apă pentru un om
este de 5 l /zi, din care 1, 5-2 l consumă ca atare, iar restul se reţine din alimente, sau apare
din metabolism. Necesarul fiziologic este de 2, 5-3 l / zi, diferenţa până la 3-5 l /zi apărând din
activităţi fizice şi datorită temperaturii ambiante. Totuşi, omul utilizează în medie, pe glob 100
l apă/zi pentru operaţii de spălare, pregătirea hranei şi alte activităţi în gospodărie. Acest
consum zilnic are valori diferite de la o regiune la alta, sau de la un continent la altul. De
exemplu este de 3 l /zi în Africa şi de 1000 l/zi la New York. Consumul de apă a crescut în
timp de la 500 km3 în 1974 la aproximativ 1400 km3 în anul 2000.
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă: râuri
interioare, lacuri naturale , lacuri artificiale, fluviul Dunărea si din apele subterane.
România este o ţară bogată în resursele de apă, ocupând locul 21 în Europa
(conform. Statisticii Naţiunilor Unite) în condiţiile în care dispune de numai 1700 m 3de apă
timp de un an pentru un locuitor.Din punct de vedere al calităţii lor, resursele de apă pot fi
clasificate în 4 categorii:de calitatea 1 (ape care pot fi folosite pentru consumul populaţiei)
reprezentând 48-50% din total;de calitatea 2 (ape utilizate în industriile pretenţioase)
costituind 24% din total;de calitatea 3 (utilizate în irigaţii şi utilizări mai puţin pretenţioase)
în proporţie de 10%;calitatea 4 (ape degradate) care reprezintă 17-18% din totalul reţelei
naţionale.
Apele subterane au calitatea depreciată considerabil, în ultimii ani, atât sub aspectul
extinderii zonelor, cât şi sub aspectul intensificării poluării. Se constată astfel imposibilitatea
utilizării directe a acestora ca apă potabilă, fiind necesare instalaţii de tratare costisitoare.
Cauzele principale ale înrăutăţirii globale a calităţii resurselor de apă se pot sintetiza
astfel:
-realizarea unor obiective industriale şi zootehnice gigant;
- promovarea unor tehnologii de producţie puternic poluante, abandonate în ţările
dezvoltate economic- creşterea rapidă a ponderii poluării difuze, produsă în special prin
chimizarea agriculturii cu îngrăşaminte şi pesticide din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi
tot mai mari, ca şi faptul că acest gen de poluare nu poate fi uşor de depistat şi prevenit;
- necorelarea creşterii capacităţilor de producţie şi a dezvoltării urbane cu
modernizarea lucrărilor de canalizare
-exploatarea necorespunzătoare a instalaţiilor de epurare existente;
-lipsa unui sistem organizat de colectare, depozitare şi gestionare a deşeurilor
În raport cu resursele de apă relativ limitate, cerinţele cu apă au cunoscut o creştere
continuă, de la 1, 4 miliarde m3 în anul 1950 - la circa 20, 40 miliarde m3 în anul 1989, din care
11% apă potabilă pentru populaţie şi domeniul public, 44% pentru industrie şi 45% pentru
irigaţii, zootehnie şi piscicultură.
Cererea de apă potabilă este în creştere continuă cât timp populaţia globului creşte.
Din anul 1940 până în anul 1990 preluarea apei potabile din râuri, lacuri, rezervoare şi alte
surse a crescut de patru ori. Apa menajeră, apa industrială şi produsele chimice folosite în
agricultură, cum ar fi îngrăşămintele şi pesticidele sunt principala cauză a poluării apelor .
Îngrăşămintele chimice cum ar fi fosfaţii şi nitraţii folosiţi în agricultură sunt vărsate în lacuri
şi râuri. Acestea se combină cu fosfaţii şi nitraţii din apa menajeră şi măresc viteza de
dezvoltare a algelor. Apa poate sa ajungă "sufocantă" din cauza algelor care sunt în
descompunere şi care epuizează oxigenul din ea. dezvoltarea .
Inundaţiile duc pesticidele toxice şi deşeurile urbane şi industriale în lacuri şi râuri.
Eroziunea contribuie şi ea la poluarea apelor. Pământul şi nămolul duse de apă de pe dealurile
defrişate, pământurile arate sau de pe terenurile de construcţie pot să blocheze cursul apelor

1014
şi să omoare vegetaţia acvatică. Chiar şi cantităţi mici de nămol pot să elimine unele specii de
peşti. De exemplu, când defrişările îndepărtează învelişul de plante al versanţilor dealurilor,
ploaia poate să ducă pământ şi nămol în râuri, acoperind pietrişul din albia unui râu unde
păstrăvii sau somonii îşi depun icrele.Creşterea de peste 15% a cerinţelor de apă reflectă, în
parte, dezvoltarea economico-socială, dar mai ales menţinerea unor situaţii de utilizare
neraţională şi de risipă a apei. Acestea sunt generate atât de perpetuarea unor tehnologii de
fabricaţie mari consumatoare de apă în industrie, în raport cu cele utilizate în alte ţări,
respectiv folosirea unor norme exagerate de apă la irigarea culturilor şi de pierderi de apă în
reţelele de distribuţie.
Din anul 1992 reprezentanţii a mai mult de 160 de ţări s-au întâlnit în mod regulat
pentru a discuta despre metodele de reducere a emisiilor de substanţe poluante care produc
efectul de seră. În 1997 a fost creat Protocolul de la Kyõto, chemând celelalte ţări să adereze la
el pentru a reduce până în anul 2012 emisiile de gaze cu 5% sub nivelul din 1990.

BIBLOGRAFIE:
-http://ro.wikipedia.org
-http://www.hidrop.pub.ro/vion
-http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1121863
-http://www.arpm7c.ro/Schimbari-climatice-52
-http://org.ro.eea.europa.eu/documents/newsreleases/soer2005_pp-ro
-June P., 1988, Chimia-un atu pentru viitor, Editura Albatros, Bucureşti.

1015
 SIMBOLURI ȘI TRADIȚII PASCALE

Profesor Maghiar Ramona

Colegiul Tehnic “Mihai Viteazul” Oradea

Pentru fiecare dintre noi cea mai mare sărbătoare creştină este Învierea din morţi a
mântuitorului Iisus Hristos, adică Paştele. Nu întâmplător Sărbatoarea Paştelui, care în
traducere din ebraică a cuvântului “pesah” înseamnă „trecere”, este în anotimpul de
primăvară. În această lucrare am dorit să surprind obiceiuri şi tradiţii de Paşti din judeţul
Bihor şi anume: postul dinaintea sărbătorii de Paşti, pregătirea trupească şi sufletească pentru
această zi, importanţa ramurilor de salcie primite în ziua de Florii, încondeierea ouălor,
pregătirea pascăi, baterea tocii la biserică, aprinderea focului în cimitire, stropitul cu parfum
de Paşti, adunarea de ouă roşii, bătutul cu ouă clocite şi jocul Lioarelor. Tot în această lucrare
am dorit să surprind simbolurile pascale şi legenda salciei.

TRADIŢII DE PRIMĂVARĂ ALE ROMÂNILOR ŞI MAGHIARILOR DIN BIHOR

Prof. înv. primar Lucia Galan

Liceul de Arte- Oradea

Niciuna dintre minorităţile naţionale din România nu a avut o relaţie mai tensionată
cu majoritatea românească decât minoritatea maghiară. Cu toate acestea, maghiarii şi românii
trăiesc împreună de secole. Pentru maghiarii din Transilvania important a fost recunoaşterea
trecutului, a valorilor şi tradiţiilor lor specifice, într-un context în care alteritatea şi
diversitatea lor culturalo- lingvistico- spirituală să nu fie negate.
Premergătoare Sfintelor Paşti şi sărbătorită cu sfinţenie de ambele etnii este
sărbătoarea de Florii, cea din urmă din Postul Mare. Acum se face curăţirea mormintelor şi
cimitirelor, se duc la biserică ramuri de salcie, simboluri ale fertilităţii şi vegetaţiei de
primăvară. După ce sunt sfinţite, acestea împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele, se păstrează
pentru tratarea bolilor ce apar de-a lungul anului şi se folosesc la vrăji şi descântece.Pe la
miezul nopţii spre Florii, fetele fierb apa cu busuioc şi cu fire de la canafurile ce se află la
prapuri şi pe care le fură de la vreo înmormântare a unei fete mari. După aceea, în ziua de
Florii se spală cu acastă apă pe cap ca să aibă păr frumos şi strălucească la fel ca şi firele de la
prapuri şi să se bată feciorii după ele aşa cum se bat după busuioc. După ce s-au spălat, toarnă
apa ce a rămas la rădăcinile unui păr, rostind cuvintele „Cum îi părul când îi înflorit de
frumos, aşa să fiu eu de frumoasă; cum se uită oamenii la un păr înflorit, aşa să se uite şi la
mine.”
În Joia Mare se aleg ouăle pentru „împistrare”.Folosindu-se de „bijorcă”, un
instrument specific zonei din Bihor, ouăle sunt încondeiate cu ceară şi apoi vopsite cu vopsele
extrase din coji de ceapă şi alte plante. După ce ouăle au fost frumos „împistrate”, ele vor fi
oferite în Duminica Paştelui copiilor porniţi a „cucuţa”. Se mai crede, în unele localităţi
bihorene, că oul „împistrit” de Paşte ajută la aflarea norocului. Dacă este păstrat 40 de zile şi în
acest timp nu se strică, posesorul acelui ou este un om norocos. Se mai crede că cine moare în
ziua de Paşte va merge direct în Rai, căci Raiul este deschis în acea zi pentru oricine. O altă
credinţă populară spune că tot în Joia Mare, când se citesc cele 12 Evanghelii, este bine ca cei
ce se duc la biserică să facă, după citirea fiecărei Evanghelii, câte un nod şi cu acea baieră cu
12 noduri să se încingă când sunt bolnavi.La Rieni şi în localităţile învecinate se păstrează un
alt obicei în Joia Mare, tot arhaic. În această zi, se aleg ouăle clocite din cuibarul păsărilor şi,
1016
după slujba de vecernie, tinerii încing o bătaie cu acestea. Pe vremuri, bătaia cu ouă clocite se
desfăşura în curtea bisericii. Acum, deşi obiceiul s-a păstrat, tinerii nu mai aruncă unul în altul
cu acele ouă, ci le aruncă la ţintă, iniţiind un concurs de îndemânare.
În noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi este păzită de
feciori. Dacă nu a fost păzită bine şi este furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să dea un ospăţ la
care se înfruptă atât „hoţii”, cât şi „păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au
reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul.În ziua de Paşte, oamenii se spală cu apă în care
au pus bani şi ouă roşii, pentru a fi sănătoşi şi bogaţi. Tot în duminica Paştelui copiii merg a
„cucuţa” şi se întrec în ciocnitul ouălor. Se spune că micuţii vestesc Învierea Mântitorului aşa
cum cucul vesteşte venirea primăverii. Copilul care sparge oul celuilalt devine posesorul oului
respectiv. În a doua zi de Paşte, pe Valea superioară şi inferioară a Crişului Negru există un
ritual numit „Jocul Lioarelor”. Fetele cu vârste adolescentine se prind surate. Ele îşi fac un
jurământ că se vor ajuta în timpul vieţii una pe alta. E un soi de legare a unei prietenii pe viaţă.
Stropitul fetelor în a doua zi de Paşti se practică în Ardeal la populaţia de etnie maghiară şi
mai puţin la cea română, cu apă de colonie, obicei unguresc. Băieţii merg la familiile care au
fete şi le stropesc cu parfum „ca să nu se vestejească”, se fac urări de sănătate şi noroc.
De Sângeorz (23 aprilie, ziua Sf. Gheorghe) obiceiul la românii din Ardeal este ca
feciorii să „ude” fetele cu apă. În ajunul Sângeorzului se pun crengi de rug (trandafir, măceş
etc.) la ferestre, la poartă, la grajd, la coteţe pentru a nu lua Marţolea laptele de la vaci sau de
la oi şi pentru a alunga duhurile necurate.
În ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) românii din Ardeal înfrumuseţează
mormintele, bisericile şi casele cu diferite flori şi verdeţuri. Începând din acesată zi românii se
salută cu cuvintele „Hristos a înălţat!” şi „Adevărat a înălţat!”. În unele sate din Ardeal şi
Transilvania în acestă zi se ţine târg de fete, unde tinerii vin să peţească. Acolo fetele îşi aduc
zestrea, precum şi alte podoabe.
Duminica Mare (Rusaliile) încheie şirul marilor sărbători domneşti începute cu
Floriile. Cu acestă ocazie se sfinţesc lanurile cultivate. Prin rugăciuni se cere lui Dumnezeu să
le ocrotească şi să le ferească de toate relele. În sâmbăta din ajunul Rusaliilor, se pun ramuri
înfrunzite de tei sau de mesteacăn la porţi, la zăvoare, la uşile de la intrare, la grajd, având
rolul de ocrotire contra bolilor, precum şi contra zloatelor din cursul verii. Aceste ramuri se
păstrează „la icoană”, împreună cu fire de busuioc, pentru a putea fi folosite în caz de nevoie.
În funcţie de zonele etno-folclorice ale ţării există obiceiuri şi obiceiuri. Important
este să le respectăm, să le transmitem urmaşilor şi să apreciem tradiţiile şi obiceiurile
celorlalte etnii pentru că , prin diversitate, trebuie să rămânem uniţi.
Bibliografie:
Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”- 2004”,
Sărbători şi obiceiuri- Transilvania- vol. 3”, Editura Enciclopedică
Ghinoiu Ion - 2008”, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti” Editura Agora

1017
 BUCOVINA –TRADIŢII DE PRIMĂVARĂ

Prof. Lucescu Lidia Simona

Liceul Tehnologic”Vasile Cocea”- Moldoviţa, Suceava

În partea de nord a României există un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde

piscurile munţilor falnici dau mâna cu mândrul Soare, ce scaldă la rându-i văile largi şi pline
de verdeaţă. Nu e altul decât Bucovina. Situată între Obcinile Bucovinei (Obcina Mare şi
Obcina Feredeului), comuna Vatra Moldoviţei are în componenţa sa şi sate în care populaţia
majoritară este compusă din huţuli şi ucraineni. Un sat interesant din punctul de vedere al
diferenţelor dintre huţuli şi ucraineni este Paltinu, localitate în care locuiesc ambele etnii, iar
în cultura populară se regăsesc caracteristicile amândurora.
Febra pregătirilor Sărbătorii de Paşti începe cu mult timp înainte, în timpul Postului
Mare. Gospodinele fac curăţenie în casă, scutură, mătură, şterg ferestrele, spală paharele din
vitrine, vopsesc tulpinile pomilor, refac mormintele rudelor în cimitir. Una dintre cele mai
vestite preocupări ale bucovinenilor este încondeiatul ouălor ( închistritul ouălor în vorba
celor din zonă), un obicei prezent şi în alte zone ale ţării, dar nicăieri adus la nivel de artă, cum
se întâmplă în Bucovina. Mai ales în partea muntoasă a regiunii (Brodina, Izvoarele Sucevei,
Moldoviţa, Vatra Moldoviţei, Suceviţa, etc.) acest obicei este bine reprezentat.În Joia Mare se
vopsesc ouăle roşii, în Vinerea Mare (Vinerea Patimilor, Vinerea Seacă, Vinerea Neagră) nu se
coace, este o linişte deplină şi fiecare munceşte având grijă să nu deranjeze pe nimeni. Seara
se merge la biserică la vecernie. Tot în această zi, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui,
oamenii aleargă desculţi prin rouă, crezând că în felul acesta vor fi sănătoşi tot timpul anului.
Huţulii din Paltin nu se uită în oglindă şi nu bat cuie pentru că Hristos a fost pironit pe cruce.
creştinilor la auzul veştii „Hristos a-nviat!”, răspunsul venind din inimă „Adevărat ca-nviat!”.
În Noaptea Sfântă, la biserică se adună întreaga colectivitate creştină unde Slujba de Înviere va
dura până spre dimineaţă când toate gospodinele vor primi binecuvântarea bucatelor din
partea preotului. În coşul cu bucate se aprinde câte o lumânare.După slujba de Înviere ne
întoarcem acasă, ne spălăm pe faţă cu apă proaspătă în care am pus un ou roşu şi un bănuţ.
Facem cruce cu oul întreg (pentru a fi sănătoşi şi întregi la trup şi la suflet ca acel ou), apoi
facem cruce cu bănuţul (pentru a avea spor în casă). După tot acest ritual mâncăm o fărâmă de
anafură şi, cel mai important lucru, toată familia mănâncă dintr-un singur ou! Pentru a fi tot
anul un întreg, uniţi ca acel ou, după care ciocnim ouă roşii şi mâncăm celelalte bucate
pregătite. Acest ritual este respectat de toţi locuitorii zonei, fie ei români, huţuli sau
ucraineni.Un alt obicei care se practică numai în Bucovina în noaptea de Înviere este acela că
fetele se duc în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Apa neîncepută
înseamnă că persoana care a scos apa din fântână nu trebuie să vorbească până când aceasta
nu va fi folosită la spălatul clopotului. Cu această apă se spală apoi fetele în zorii zilei de Paşte
ca să fie frumoase tot anul şi să alerge feciorii la ele.
Cu o săptămână înainte de Paşte sărbătoreşte Duminica Floriilor. În această zi se
sfinţesc la biserică ramuri de salcie fiindcă din ziua aceasta toţi pomii şi toate florile încep să
înmugurească şi să înflorească. Cum va fi vremea în ziua de Florii aşa va fi ziua de Paşti.
În ajunul zilei de 23 aprilie ( de Sfântul Gheorghe) oamenii pregătesc cu grijă brazde
verzi, tăiate sub formă pătrată, în care înfig ramuri înmugurite de salcie şi flori galbene de
primăvară. În ajunul sărbătorii, capul familiei, întotdeauna un bărbat, aşază brazdele, astfel
împodobite”, de strajă” la stâlpii porţilor şi ai caselor, la ferestrele şi uşile caselor şi
grajdurilor, în grădini şi pe mormintele din cimitire. Se crede că, astfel, oamenii, vitele şi
semănăturile sunt protejate de forţele malefice, ce devin extrem de active în acest moment de
început al anului pastoral. În Bucovina, brazdele şi ramurile verzi sunt păstrate peste an
1018
pentru a fi folosite drept leacuri împotriva frigurilor sau pentru a fi amestecate în hrana
animalelor (în credinţa că acestea vor fi protejate de puterea malefică a strigoilor) şi pentru a
fi puse în cuibarele cloştilor (pentru a avea pui cât mai mulţi şi pentru a le feri de boli şi de
ulii). Nimeni nu are voie să doarmă în această zi pentru că, se crede că, acel care încalcă
interdicţia are să fie somnoros tot anul. Începând de la această dată, oamenii pot începe să are
pământul.

Bibliografie:
Academia Română,
Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu” Editura Enciclopedică - 2004”,
Sărbători şi obiceiuri- Moldova- vol. 4”,
Ghinoiu Ion - 2008”, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”, Editura Agora

SĂRBĂTOAREA PASCALĂ LA ROMÂNI

Înv. Safta Georgeta Şcoala Gura-Văii, Bujoreni Jud. Vâlcea

Înv. Truşcă Adriana Şcoala Gura-Văii, Bujoreni Jud. Vâlcea

Sărbătoarea Paştelui are loc primăvara, odată cu redeşteptarea naturii şi

simbolizează noua viaţă pe care toţi creştinii au câştigat-o cu crucificarea şi, mai ales, prin
Învierea lui Iisus.
Paştele creştin se aseamănă foarte mult cu alte tradiţii antice: una evreiască şi alta
păgână. Însă, Paştele sărbătorit de creştini îşi are rădăcinile în ritualul evreiesc, numit Pesach.
Pentru prima dată, Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de Hristos.
Cu ajutorul primit de le Dumnezeu, evreii au părăsit Egiptul. În Vechiul Testament putem găsi
instrucţiunile dare de Dumnezeu pentru sărbătorirea Paştelui în timpul lui Moise.
De ce sacrificăm mieii?
Legământul nou pe care Dumnezeu l-a făcut prin Iisus Hristos cu toate popoarele
care vor să primească iertarea păcatelor este reprezentat de jertfa propriului său fiu.
În schimb, Legământul cel vechi poartă sigiliul sângelui unui miel care trebuia
sacrificat de Paşte. Cu sângele acestuia se însemnau uşile caselor. În acest fel erau apărate
casele, iar Îngerul Morţii nu lua pe nimeni.Şi astfel, azi, sacrificăm miei ca să nu mai moară
oameni, respectând astfel porunca Lui.

De ce se înroşesc ouăle?
Ouăle se vopsesc în roşu simbolizând sângele pe care Domnul Iisus l-a vărsat pentru
iertarea păcatelor noastre. De asemenea, oul reprezintă mormântul Său care s-a deschis la
Învierea Sa din morţii. De aceea, când creştinii ciocnesc ouăle, se spune că se deschide
mormântul şi se recunoaşte Învierea Mântuitorului.

Lumina Pascală
În noaptea Sfântă a Învierii, fiecare creştin ia parte la slujbă ţinând în mâini o
lumânare aprinsă, în tot timpul săvârşirii Sfintei Învieri. Credincioşii se întorc acasă cu lumina
şi după ce păşesc peste pragul casei, se închină, sting lumânarea în grindă, afumând-o în
semnul crucii. Se spune că această lumânare trebuie păstrată tot timpul anului şi o putem
1019
reaprinde atunci când suntem în mare cumpănă sau primejdie, puterea divină dându-ne forţa
de a trece peste toate relele.

Obiceiuri - Porţile se împodobesc cu crenguţe de brad

În unele localităţi din ţară, tinerii împodobesc porţile fetelor cu crengi de brad,
culese noaptea, pentru a-şi dovediîn acest mod dragostea. În alte zone, băieţii fură şi le mută
în cele mai îndepărtate locuri ale satului, porţile şi căruţele din curţile fetelor, pentru a-şi
răzbuna astfel sentimentele neîmpărtăşite sau rănite
Tocmai pentru a evita pe cât posibil să îşi caute a doua zi porţile sau căruţele,
părinţii ştiu sau bănuiesc că au fete mândre îşi sudează porţile, le leagă cu lanţuri şi le păzesc
cu străşnicie în toată Noaptea Învierii Domnului. În alte localităţi din ţară, porţile se
împodobesc pe furiş în această noapte.
A doua zi de Paşte, în Ardeal, tinerele fete sunt stropite cu parfum de către feciorii
îmbrăcaţi în haine traditionale. Acestea, la rândul lor, oferă băieţilor de băut si câteva mici
daruri. Se spune ca acele fete vor avea noroc tot anul, iar bărbaţii care uită de acest obicei, vor
fi urmăriţi de ghinion. Mai demult, obiceiul era ca fetele să fie stropite cu apă de fântână.
În regiunea Sibiului, exista obiceiul ca de Paşte să fie împodobit un pom de
dimensiuni reduse, un arbust, asemănător cu cel de Craciun. Doar că, de data aceasta, în locul
globurilor se agaţă oua vopsite, golite de continut. Pomul poate fi aşezat într-o vaza si păstrat
ca şi podoabă a casei.
Scăldatul
Tot în prima zi de Paşte era obiceiul ca flăcăii şi fetele, înainte de al treilea cântec al
cocoşului, să se scalde pe ascuns într-o apă curgătoare, pentru a fi tot anul sprinteni, sănătoşi,
harnici, fericiţi şi voioşi.
Simboluri
Una din cele mai noi tradiţii este cea a iepuraşului care aduce ouă şi cadouri copiilor
cuminţi. Atât ouăle cât şi iepuraşul sunt simboluri ale fertilităţii, deci a înnoirii şi perpetuării
vieţii. Toate aceste datini, tradiţii, multe dintre ele însoţite şi de superstiţii, unele uitate, altele
încă practicate, se datorează adoptării în ritualurile de sărbătorire a Paştelui anumeroaselor
tradiţii precreştine legate de venirea primăverii şi renaşterea naturii, a datinilor stăvechi de
celebrare a cultului fertilităţii.
Nu trebuie să uităm că cele trei zile de Paşte sunt încărcate de aura sfântă a
sărbătorii. Sunt trei zile magice în care trebuie să fim mai buni, mai darnici şi mai fericiţi
împreună cu cei dragi.

Bibliografie:
1. Bria, Ion, Pr. Prof, Teologia ortodoxa în România contemporă, Ed. Trinitas, Iasi, 2003;
2. Plămădeală, Antonie, Dr., Biserica slujitoare, Sibiu, 1986;

DATINI SI TRADITII DIN BANAT

Prof. Bireescu Adriana Colegiul Tehnic „Ion Mincu „ Timişoara

Sărbătorii Învierii Domnului i se acordă o valoare deosebită şi în Banat , poate nu

atât de mult ca în alte zone ale ţării . Aici se intercalează maimulte culturi astfel fiecare a
preluat de la cealaltă părţile care i-au plăcut mai mult . Una dintre cele mai importante zile ,
1020
din săptămâna premergătoare Paştelui este Joia Mare , care face trimitere către un personaj
mitologic pe nume Joimăriţa . În această zi se aprind focuri in cimitire , deoarece conform
tradiţiei populare atunci se deschid cerurile şi sufletele morţilor se întorc acasă . După
terminarea curăţeniei mari se prepară bucatele tradiţionale şi se sacrifică mielul . La micul
dejun din dimineaţa zilei de Paşte se practică tămâierea ouălor roşii şi fiecare mesean
primeşte o linguriţă cu paşti . Seara , tinerii şi bătrânii satului se adună , îmbrăcaţi in costume
populare şi începe hora mare a satului .
Un alt obicei practicat în Banat , în duminica , lunea , şi marţea de la începutul
Postului Paştelor , este Făşancul , un carnaval , la care bărbaţii se maschează şi ies pe străzi
sau în pieţele publice . Relieful sărbătorii se constituie pe două paliere , o dată spaţial şi a doua
oară temporal . Fiecare sat are propriile scenarii de făşanc . Mesajul acestor scenarii groteşti
din cadrul făşancului funcţionează ca nişte adevărate discursuri dramatizate ale ideilor
tradiţionale despre morală şi imoralitate , bine şi rău , adevăr şi minciună , frumos şi urât .
În cele trei zile de Paşte , în Banat , oamenii se sărută şi se îmbrăţişează , aceasta
însemnând iubire şi iertare .

1021
 PATIMILE DOMNULUI – TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE

Prof. Simioana – Tincău Delia, Colegiul Tehnic “Ion Mincu” Timişoara

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Paştele, cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, are etimologia în cuvântul
ebraic pesah, trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din
robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este, în primul rând,
sărbatoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creştinii.
Sărbătoarea Paştelui nu este una izolată. Antrenează un întreg ciclu de sărbători şi
evenimente, care fac să se individualizeze, clar, în calendarul românilor, momentul pascal.
Acesta cuprinde mai multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la Pogorarea Duhului
Sfânt (Rusaliile).
în munţii Apuseni, de pildă, se practică o sărbătoare a focului viu, numită Hodăiţe,
varianta locală a Alimorilor. Ea avea loc într-o zi din săptămâna albă sau în prima zi a Postului
Mare. Pe dealurile sau pe munţii dimprejurul satelor, copiii mai mari (peste 12 ani) dădeau
drumul unor mănunchiuri de nuiele împletite cu foi de porumb şi paie.
Printre altele, între datinile de Lăsata Secului, se individualizează obiceiul "Cucii",
specific Dobrogei (mai demult) şi satelor din şesul Dunării. Astăzi obiceiul este sporadic
întâlnit, cel mai spectaculos carnaval fiind în comuna Brăneşti.
Acum obiceiul este o paradă a măştilor de cuci şi cucoaice, urmat de o bătaie şi de
horă.
Cu toate că multe tradiţii au fost uitate de-a lungul vremii, românii cinstesc cu
sfinţenie sărbătoarea Paştelui.

SIMBOLURI ŞI TRADIŢII PASCALE ÎN ROMÂNIA

Prof. Alexianu Racoceanu Laura, Colegiul Tehnic I. Mincu Timişoara

Învierea Domnului, Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii,

reprezintă jertfa lui Iisus pentru iertarea păcatelor omenirii, urmată de Învierea din morţi şi
ridicarea de-a dreapta Tatălui.
În preajma acestei sărbători, oamenii se îngrijesc atât de casele lor cât şi de sufletele
lor, dorind să-L întâmpine cu delpină curătie pe Mântuitor.
Această sărbatoare crestină este o explozie de bucurie, care perpetuează explozia
de bucurie a ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioşii se salută cu
vestea unei bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevărat a
înviat!", până la Înălţarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot aşa de mare, legată
interior de prima: "Hristos s-a înalţat!", până la Cincizecime, care anticipează umplerea
desăvârşită a vieţii noastre de Duhul Sfânt.
Sărbătoarea începe de fapt cu duminica Floriilor, sărbătoare care vesteşte Paştele şi
rememorează Intrarea triumfală a Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, unde a fost aclamat de
locuitorii oraşului şi întâmpinat cu frunze de palmier, fiind totodată sărbatoarea celor care au
nume de flori.

1022
 Paştele, cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în cuvântul
ebraic pesah, trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din
robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este, în primul rând,
sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creştinii.
Sărbătoarea Învierii Domnului este plină de semnificaţie, fiindu-i atribuite foarte
multe simboluri şi tradiţii.
Cele mai importante simboluri pascale la români sunt: crucea, oul roşu, mielul,
pasca, lumânarea de Înviere.
De la iepuraşul de Paşti şi până la preparatele speciale de miel, românii fac această
sărbătoare colorată şi de nepreţuit.
Pentru toţi creştinii români ziua de Paşti să fie ziua Învierii, zi în care să ne luminăm
şi să ne îmbrăţişăm unul pe altul. Să zicem fraţilor şi celor care ne urăsc pe noi, să iertăm toate
pentru Înviere. Să urmăm îndemnul Sfântului Ioan Gura de Aur: "Bogaţi şi săraci, împreună
bucuraţi-vă! Cei ce v-aţi înfrânt şi cei leneşi, cinstiţi ziua aceasta! Cei care aţi postit şi cei care
n-aţi postit, veseliţi-vă! Masa este plină, ospătaţi-vă toţi... Nimeni să nu iasă flămând. Nimeni
să nu se tânguiască pentru păcate, căci din mormânt iertarea a răsărit. Nimeni să nu se teamă
de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului".
Sărbătoarea Învierii Domnului este pentru români piatra de temelie a credinţei.
Alături de Hristos şi întru Hristos vom învia pentru o nouă viaţă, mai bună, lipsită de necuraţia
păcatului.
Să sărbătorim Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin păstrarea sufletelor
curate şi nealterate şi de asemenea prin aducerea aminte a unor tradiţii şi obiceiuri frumoase!

POVESTIRE DUREROASĂ DESPRE MULŢIMEA PATIMILOR MÂNTUITORULUI

NOSTRU IISUS HRISTOS

Prof. Ardelean Ornela, Colegiul Tehnic “Ion Mincu”Timişoara

Prof. Coman Loredana, Colegiul Tehnic “Ion Mincu” Timișoara

Pe Cruce aflandu-Se prin voia Sa , Domnul Iisus Hristos S-a rugat pentru noi :
“Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” Pentru că aşa ca şi aceia care L-au condamnat la
răstignire fără vreo vină, şi noi cei de acum suntem la fel de surzi la învăţăturile Lui ,
nesocotind iubirea Lui şi poruncile de vieţuire care să conducă la înfrăţire şi bună învoire
între oameni. Testamentul Lui lăsat ucenicilor Săi la vremea despărţirii , a fost incălcat de
atâtea ori încât nu ne putem aştepta decât la o altă minune care să ne aducă împăcarea cu
Dumnezeu.
Părintele Arsenie Boca ne spune:
„Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului:
când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a coborât din slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în
biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de
toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se
petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât
abia de rămân zile neumbrite de tristeţe – şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se
restabileşte temelia cea veche.

1023
 Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului
dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.
Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune. El ne
trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar
noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de
cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.”
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi
biruinţa cea mai mare: învierea, sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu
moartea Sa, cea de bună voie, a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul
lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul,
pentru noi, în toate.
Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.”

TINERII - PROMOTORI AI RESPECTULUI FAȚA DE NATURA

Cuza Oltiţa, Colegiul Tehnic „Ion Mincu”Timişoara

Lucrarea „Tinerii - promotori ai respectului faţă de natură” doreşte să evidenţieze

importanţa pe care o are educaţia pentru protecţia mediului, conştientizarea necesităţii unor
măsuri de protejare şi îngrijire a darului lui Dumnezeu pentru oameni, natura, la care să adere
întreaga omenire şi fiecare locuitor al planetei. Prin proiectele cu caracter ecologic
desfăşurate la Colegiul Tehnic „Ion Mincu”, am încercat să oferim o educaţie în spirit ecologic
creştin.
Mediul înconjurător este darul pe care Dumnezeu îl face omului, oferindu-i absolut
toate condiţiile necesare creşterii şi dezvoltării lui. Nu numai că omul este creat ultimul, ca o
încununare a creaţiei, ci i se oferă natura de către Cel care a creat-o, Dumnezeu îi oferă omului
şansa de a-şi manifesta calitatea de stăpân asupra ei, deşi nu el este autorul acesteia.
Însuşirea de stăpân asupra naturii se manifestă prin dragostea pe care omul este
dator să o ofere lumii. Scopul creaţiei lui Dumnezeu îl constituie fericirea creaturii şi slăvirea
lui Dumnezeu, însă cum omul este singura fiinţă văzută înzestrată cu suflet, el are obligaţia de
a conduce şi natura spre scopul pus în ea de Creator.
Tot mai mult se discută despre o criză ecologică. Omul modern este, însă, acaparat
de consumerism, de excese, fapt care duce, din ce în ce mai alert, la schimbarea mediului,
făcându-l tot mai ostil omului. Criza ecologică are, de fapt, la bază criza moral-spirituală în
care se zbate omul modern şi pe care o ignoră.„Criza ecologică include criza socială, criza de
valoare şi sens în societatea omenească, precum şi o creştere a labilităţii personalităţii”
”(Jürgen Moltman, Dumnezeu în creaţie, pag. 43).
Poluarea trebuie stopată pentru că efectele deja se simt în fiecare an tot mai acut:
concentraţia de dioxid de carbon, de gaz metan și de oxizi de azot din atmosferă este tot mai
mare, iar dacă actualul ritm de infestare nu va fi limitat, proporţia de bioxid de carbon se va
dubla; instabilitatea crescândă a climei, care dă naștere unor fenomene meteorologice cu
efecte grave, datorată încălzirii globale; un alt efect al încălzirii climaterice îl constituie topirea
calotelor glaciare, care ar putea duce în următorii zeci de ani la dispariţia unor insule,

1024
inundarea unor porţiuni de coastă, ar reduce mult zonele care produceau resurse de hrană, ar
crea foamete și ar lăsa populaţia fără adăposturi
Fiecare dintre noi ar trebui să ne aducem contribuţia la păstrarea unui echilibru
ecologic, prin reciclare, prin selectarea deşeurilor, prin plantarea de pomi, prin militarea
împotriva poluării şi atragerea atenţiei persoanelor aflate în posturi de decizie, dar şi a
simplilor cetăţeni etc., dar, mai ales prin educaţia generaţiilor viitoare în acest sens.
Elevii de la Colegiul Tehnic „Ion Mincu” au fost implicaţi în numeroase proiecte
ecologice. Dintre acestea prezentă trei, toate având ca scop ecologizarea unui colţ din natură:
„Priveşte la stele privind în jurul tău”- ecologizarea parcului din jurul Observatorului
Astronomic din Timişoara, „Eco-Surduc”- ecologizarea unei porţiuni a malului Lacului Surduc
din judeţul Timiş şi „Conectează-te la curăţenie” - responsabilizarea elevilor Colegiului Tehnic
„Ion Mincu” spre menţinerea curăţeniei în clasă şi a colectării selective a deşeurilor.
Activităţile au constat în adunarea gunoaielor, în distribuirea unor pliante cu mesaje
ecologice, respectiv confecţionarea și amplasarea unor pancarte în locuri vizibile prin care să
se atragă atenţia cetăţenilor asupra protecţiei și îngrijirii mediului, îndemnul elevilor de a
colecta selectiv deșeurile.
Proiectele au avut un real succes, scopul principal, de ecologizare, fiind atins, de
asemenea, au avut impact în comunitate, prin atragerea atenţiei cetăţenilor asupra
importanţei protejării mediului.

OBICEIURI DE PASTE IN ZONELE MULTIETNICE DIN ROMANIA

Prof.Moldoveanu Melinda
Colegiul Tehnic Ion Mincu Timisoara, Timis

Legenda ”stropitului” ne duce cu aproape două milenii în urmă, în vremuri biblice

când, se spune că fiica unui evreu ar fi leșinat la aflarea veștii Învierii lui Iisus. Atunci tinerii
din preajmă au stropit-o cu apă pentru a-și reveni în simţiri. Astfel a luat naștere obiceiul
”stropitului de paști”, adus în zona Sibiului în Evul Mediu de către coloniștii sași.
Obiceiul a fost practicat numai în familiile nobiliare săsești și maghiare, ulterior
fiind preluat și de către români. La început, fetele erau stropite cu apă, însă obiceiul s-a
modernizat în timp; astăzi, a doua zi de Paști, băieţii merg pe la casele fetelor și întreabă
părinţii: ”Primiţi cu stropitul? Am auzit că aveţi o floare frumoasă, am venit să o udăm ca să nu
se ofilească!”.Aceștia stropesc fata cu parfum, iar apoi sunt răsplătiţi cu prăjituri, cozonac și
ouă roșii.
De la maghiari a fost preluat obiceiul împodobirii portilor fetelor nemăritate. În
noaptea dinaintea Pastelui tinerii din anumite zone ale Transilvaniei împodobesc portile
caselor unde locuiesc fete nemăritate. Unii folosesc doar crengi de brad, iar altii
confectionează coronite din crengi de brad si flori. Fetele, care pândesc noaptea la ferestre,
pentru a ști pe cine să răsplătească a doua zi, le oferă tinerilor în ziua de Paste bucate sau bani.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o linguria de pati (vin+pâine sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri tradiţionale, după
acestea se continuă masa cu friptura de miel. În dimineaţa zilei de Paște, copiii se spală pe faţă
cu apa proaspătă de la fântână în care s-au pus un ou roșu și fire de iarbă verde.
În folclor, Blajinii mai sunt cunoscuţi şi sub numele de rohmani. Paştele blajinilor
este o sărbătoare populară care nu are o rânduială specifică în tipicul bisericesc. În credinţa
ortodoxă se pune accent şi pe cultul morţilor.Paştele blajinilor sau Paştele morţilor ori Paştele
1025
Mic reprezintă în sine amintirea tuturor celor ce au adormit întru Domnul, fie ei pregătiţi -
spovediţi, împărtăşiţi şi cu lumânare - sau nepregătiţi. Credincioşii depun ofrande pe
morminte, bocesc morţii, împart pomeni, întind mese festive în cimitir, lângă biserică sau la
iarbă verde. Această sărbătoare este marcată în Banat, Transilvania, Bucovina şi Maramureş.
Sărbătoarea este un prilej deosebit de comemorare a morţilor, este o zi în care familiile se
reunesc, la cimitir, pentru a se bucura de Lumina Învierii, împreună cu cei dragi, plecaţi dintre
noi. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile
pregătite special pentru ei şi date de pomană. Astfel, oamenii îşi imaginau că pot petrece
Paştele cu moşii şi strămoşii ''aici'', prin venirea spiritelor morţilor când se deschid
mormintele şi cerurile la Joimari sau oamenii de ''aici''. oamenii ''aici'' şi Blajinii ''acolo'', dar
cu alimente şi băutura expediate prin diferite tehnici de

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ - COMPONENTĂ A EDUCAŢIEI DIN ŞCOALĂ

Prof. Ionescu Mihaela, Şcoala Nr. 37 „Mihai Eminescu” Craiova- Dolj

Prof. Voican Victoria , Şcoala Nr. 37 „Mihai Eminescu” Craiova- Dolj

Societatea contemporană se confruntă azi cu o serie de probleme legate de: explozia

demografică, poluarea mediului şi diminuarea stratului de ozon , creşterea bagajului
informaţional , dezvoltarea puternică a economiei şi industrializarea. Toate acestea obligă
societatea la o redefinire a propriilor valori, şi , prin urmare , la o regândire a modului în care
trebuie să le soluţioneze. Anumite dimensiuni ale fenomenului educaţional par acum
insuficiente în faţa tuturor schimbărilor, lucru care a dus la crearea unui design educaţional
care să includă unele noi . Una din aceste dimensiuni care se impun este educaţia ecologică.
Educaţia ecologică presupune nu numai formarea unui comportament corect faţă de
mediul ambiant, dar şi implicarea activă şi chibzuită în procesul de adoptare a deciziilor de
mediu.
În acest context, educarea maselor, în special a şcolarului , în vederea însuşirii unei
concepţii ecologice unitare, a devenit tot mai necesară astăzi, când se înregistrează o influenţă
crescută a omului asupra naturii, când tehnica se dezvoltă vertiginos, când se vorbeşte de
mecanizarea agriculturii, de utilizarea pesticidelor, de dezvoltarea turismului etc.
Dacă am lua metodic acest demers putem spune ca educatia ecologica urmareste un
scop( de a crea atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător) si o serie de obiective:
Cultivarea dragostei pentru Terra şi a tuturor elementelor care intră în componenţa
ei: ape, plante, animale, etc;
Creşterea dorinţei de a ocroti, respecta şi proteja natura prin implicarea copiilor în
activităţi cu caracter experimental şi demonstrativ ;
Dezvoltarea aptitudinilor de cercetare, explorare, investigare a mediului;
Cunoaşterea fiinţelor şi fenomenelor din mediul înconjurător şi caracteristicile
acestora;
Îmbogăţirea vocabularului activ cu cuvinte din domeniul ecologic;
Însuşirea unor norme de comportament necesare pentru a asigura echilibrul dintre
sănătatea individului, a societăţii şi a mediului;
Cunoaşterea plantelor şi animalelor ocrotite de lege;
Cercetarea modalităţilor de reabilitare a stării mediului înconjurător prin a
ntrenarea elevilor în activităţi de îngrijire a spaţiilor verzi, de reciclarea a deşeurilor, de
salubrizare a localităţilor etc.;

1026
 Conştientizarea necesităţii de a economisi apa, energia electrică, lemnul, etc. (toate
resursele naturale);
Formarea unei atitudini dezaprobatoare faţă de cei care încalcă normele şi legile
ecologice.
Studiul problemelor de mediu nu se realizează doar pe baza informaţiilor ştiinţifice
ci trebuie să se ţină cont şi de factori istorici, culturali, sociali. Mediul înconjurător nu
cuprinde numai elementele naturii ci şi clădiri, autostrăzi, termocentrale, fapt pe care trebuie
neapărat să-l luaţi în consideraţie la organizarea activităţilor de educaţie ecologică.
Ce principii trebuie urmate ?
Abordaţi mediul în totalitatea lui: natural şi artificial, tehnologic şi social, economic
şi politic, cultural şi istoric, mural şi estetic. EE este un proces continuu, începînd cu vîrsta
preşcolară şi continuînd cu toate stadiile formale şi nonformale;
Exploraţi problemele ecologice majore din perspectivă locală, regională, naţională,
internaţională, astfel încît elevii să cunoască factorii de mediu si din alte regiuni geografice
Axaţi-vă pe problemele de mediu actuale şi potenţiale, luînd în considerare evoluţia
lor istorică;
În prevenirea şi rezolvarea problemelor de mediu, promovaţi valorile şi necesităţile
locale, naţionale şi cele internaţionale ;
Descoperiţi simptomele şi cauzele reale ale problemelor de mediu;
Promovaţi învăţarea prin cooperare.
Dincolo de acestea, prin toate acţiunile pe care le-am coordonat la nivelul şcolii, am
urmărit:
- înţelegerea naturii complexe a mediului (ca rezultat al multiplelor interacţiuni)
pentru o utilizare prudentă şi raţională a resurselor acestuia ;
- cooperarea pentru conservarea şi ameliorarea mediului.
- sesizarea ideii că raţionalitatea omenirii înseamnă şi raţionalitate în raport cu
propriul mediu de viaţă ;
S-a urmărit în principal înarmarea elevilor cu cunoştinţe care să le dea posibilitatea
de a emite judecăţi de valoare, dar şi formarea de responsabilităţi umane prin activităţi
precum : „Ecologizarea zonei în care trăim”„, Trăieşte într-un oraş mai curat!”„, Împreună
pentru pământ!”„, Fiecare clasă un copăcel”. În toate aceste acţiuni, pe lânga activităţile
impuse de titlurile date, copiii au realizat şi afişe ecologice care să-i îndemne pe ceilalţi la un
comportament adecvat faţă de natură, la o convieţuire în armonie cu tot ce ne înconjoară.
S-au desfaşurat aceste activităţi practice , plecând de la ideea ca este inutil să ştim
teorie dacă ceea ce am învăţat nu punem în practică o dată , de două ori şi aşa mai departe
până ajungem la deprinderi formate, până ce aceste acţiuni nu se interiorizeaza ca să se
transforme în automatisme.
Noi trebuie să-i facem pe copii să înţeleagă necesitatea cuceririlor ştiinţei si tehnicii
care nu trebuie să devină duşmani ai naturii, ci în concordanţă cu aceasta, pentru a păstra
resursele Terrei ; exploatarea judicioasă a pădurilor, a bogăţiilor solului şi subsolului, pentru a
păstra frumuseţile naturale ale munţilor, curăţenia apelor, a aerului, atât de necesare
plantelor, animalelor şi implicit omului.
În vederea invăţării acestor lucruri am coordonat desfăşurarea de activităţi variate :
de la conceperea şi predarea unor opţionale de genul „Natura, prietena mea” sau „Clubul
curioşilor şi al micilor ecologişti”, la cuprinderea în cadrul activităţilor extracurriculare a
fiecărei clase a unor activităţi ecologice , la desfăşurarea unor activităţi în cadrul diverselor
parteneriate încheiate cu alte unităţi şcolare sau institutii de profil( Grădina Botanică
„Alexandru Buia”, Parcul Nicolae Romanescu, Muzeul de Ştiinţele Naturii) , până la realizarea

1027
unei Săli specializate „Naturopa” în care elevii pot lua contact zilnic cu evenimentele ecologice
importante în plan naţional, european şi mondial.
Nu trebuie să precupeţim nici un efort pentru ca să le cultivăm copiilor dragostea
pentru Terra şi a tuturor elementelor care intră în componenţa ei: ape, plante, animale, etc,
dorinţa de a ocroti, respecta şi proteja natura prin implicarea lor în activităţi cu caracter
experimental şi demonstrativ, interesul pentru cunoaşterea fiinţelor şi fenomenelor din
mediul înconjurător şi caracteristicile acestora, a plantelor şi animalelor ocrotite de lege,
pentru însuşirea unor norme de comportament necesare pentru a asigura echilibrul dintre
sănătatea individului, a societăţii şi a mediului, formarea unei atitudini dezaprobatoare faţă de
cei care încalcă normele şi legile ecologice.
Bibliografie:
Cristici Valeria- colaborator, 2007, Un mediu sănătos, o viaţă mai bună, Ed Helios,
Slobozia, p.63
Vidu Alexandra, Predeţeanu Maria Lucia, 2004, „Prietenii naturii” – Ecologie – cls. a
III a – a IV a, Bucureşti, Editura Erc Press, pag. 69, 70;

1028
 „SUFLET DE COPIL”
OPŢIONAL - EDUCAŢIE RELIGIOASĂ

CORINA BUD
GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT “OTILIA CAZIMIR” BAIA MARE

În familie copilul vine în contact cu o serie de simboluri şi manifestări religioase, ale

căror semnificaţii uneori familia nu are timp sau nu ştie cum să le explice mai bine pe înţelesul
copilului.Pentru că în perioada de vârstă de 3-7 ani, achiziţiile interioare sunt foarte ample,
copiii aşteaptă să vadă şi să găsească la noi, modele creştine de urmat.
Mergând cu copiii la biserică, la sărbătorile creştine importante, părinţii au fost
încântaţi când alături de copii, au asistat la slujbă. Discutând cu părinţii despre criza prin care
trece tineretul în zilele noastre, când asistăm neputincioşi la manifestari violente pe stradă,
violenţă verbală, comportament agresiv, împreună am ajuns la concluzia că este important să
formăm copiilor un comportament creştin.
Părinţii au fost de acord să ne sprijine în demersul nostru educaţional, optând
pentru activitatea de opţional de educaţie religioasă. Omul nu a fost o întâmplare pe acest
pământ şi apariţia sa nu se datorează hazardului, ci a fost creat de o forţă ce stăpâneşte
Universul şi-l menţine într-un echilibru nemaipomenit. Această forţă este DUMNEZEU.
Cercetările ştiinţifice de psihologie şi pedagogie au arătat că valoarea educaţiei din
copilărie pune o amprentă pe care individul o poartă toată viaţa. De aceea, prin intermediul
acestui opţional, s-a dorit să se pună o temelie solidă privitoare la morala creştină (indiferent
de religie).
Nici o acţiune sau constrângere nu-l poate determina pe copil să acţioneze pozitiv în
fiecare domeniu al vieţii, aşa cum îl poate determina puterea divină, implantată în fiinţa lui din
fragedă copilărie. În faţa nimănui nu ne simţim atât de ocrotiţi, de iubiţi, de iertaţi, de eliberaţi
şi de încredinţaţi ca în prezenţa lui Dumnezeu.
De aceea, noi, cei maturi, avem obligaţia creştină de a le oferi copiilor noştri
privilegiul de a gusta şi a vedea cât de bun este Domnul nostru, în aşa fel încât cunoştinţele
religioase dobândite de copii să contribuie la schimbarea comportamentului lor.

ACTIUNE CARITABILA LA BISERICA ORTODOXA

„DUMINICA MIRONOSITELOR”
„AJUTA SA FII AJUTAT”

Bancoş Loredana
Grădiniţa cu Program Prelungit „Otilia Cazimir”, Baia Mare

În cadrul multor activităţi şcolare, cadrul didactic, transmite o vastă gamă de

informaţii/notiuni care au un caracter moral şi care vizează formarea unor conduite morale, a
unor comportamente care să fie în conformitate cu cerinţele societăţii aparţinătoare.
Formarea unor reprezentări morale, însuşirea unor noţiuni şi norme morale, nu
sunt suficiente pentru a forma la copii un comportament moral, acestea trebuie interiorizate,
să devină motive interioare ale conduitei lor. Noţiunile morale cum ar fi: empatia,
generozitatea, respectul, responsabilitatea, etc, nu pot fi înţelese de copii decât treptat,
concomitent cu creşterea experienţei lor sociale şi a dezvoltării lor intelectuale.
1029
 Astfel a apărut dorinţa noastră, a cadrelor didactice, de a pune preşcolarul într-o
situaţie de a face un gest nobil, o faptă morală şi de a le îmbogăţii experienţa socială.
Mulţi dintre preşcolari nu ştiu că există familii cu probleme materiale sau de alt gen
şi prin urmare de multe ori nu apreciază faptul că au parte de o familie binecuvântată cu
valori moral- creştine, cu relaţii armonioase şi cu siguranţă materială.
„Ajută ca să fii ajutat” a fost îndemnul care i-a motivat pe copii şi pe părinţii
acestora în realizarea unei colecte constând în alimente şi dulciuri cu scopul de a pregăti
pachete cu daruri pentru familiile nevoiaşe. Rând pe rând, fiecare dintre ei, însoţiţi de părinţi
soseau la grădiniţă cu câte o sacoşă în care stăteau ascunse alimente dăruite cu bucurie. În
ochii lor puteai citi mândria de a fi putut participa la un astfel de act social.Mare le-a fost
bucuria când au văzut cantitatea impresionantă de alimente adunată, pe care apoi le-am
ambalat şi etichetat.
Părinţii copiilor au apreciat în mod pozitiv acest gen de activitate şi au răspuns
prompt solicitărilor noastre.
Purtând în braţe darurile ne-am îndreptat spre Biserica „Duminica Mironosiţelor”
unde am distribuit pachetele, după care cu pioşenie ne-am închinat sfintelor icoane.
Prin aprecierile cu privire la modul lor de comportare şi la cum şi-au îndeplinit
sarcinile, au stimulat copii şi i-au pus în situaţia de a fi mândrii de fapta lor nobilă şi de a mai
dori să participe şi în viitor la astfel de acţiuni.

DATINI ŞI OBICEIURI DE PAŞTE

Prof.înv.preșc. Vișoiu Simona

Prof.înv.preșc. Iacob Livia
G.P.P.”Sf. Marina” - Câmpulung

„Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice
minuni, a minunii învierii lui Hristos, care se continua neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de
zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire”- Sfântul Iustin Popovici 1894-1979
Săptămâna Mare Această ultimă săptămână a Postului Paştelui, numită şi
Săptămâna Patimilor, are menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere. Primele trei zile se
constituie într-un prolog al Sfintelor Patimi ale lui Hristos. Luni şi marţi, la utrenii, se citesc
Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urmă învăţături ale Domnului. Miercurea Mare
ne apropie deja de Sfintele Paşti, astfel că Biserica a rânduit ca fiecare credincios să ia aminte
în această zi la două exemple: cel al păcătoasei desfrânate, înstrăinate de Dumnezeu (dar care
aducând în această zi, cu mare căinţă şi cu lacrimi, mir de mult preţ şi ungându-L pe Hristos,
devine mironosiţă) şi cel al lui Iuda (ucenicul care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut, tot
astăzi, pentru treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor ce voiau să-L ucidă). Gestul lui Iuda a
făcut ca, mai târziu, ziua de miercuri să fie declarată zi de post, ea fiind, alături de vineri (ziua
în care Iisus a fost răstignit), una din cele două zile ale săptămânii în care trebuie să postească
creştinii de-a lungul anului. Joi este şi ziua în care gospodinele trebuie să vopsească ouăle în
roşu, urmând ca în Sâmbăta Mare să coacă pasca şi cozonacul ce vor fi aduse la biserică în
noaptea de Înviere pentru a fi sfinţite. „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat
pamântul pe ape”. Aceste cutremurătoare cuvinte sunt rostite de preot înca din seara Sfintei
Joi, când acesta iese din Sfântul Altar purtând în spate Crucea lui Hristos. Prohodul Domnului
de vineri seara este ultima etapă a tânguirii lui Hristos, care se află acum în mormânt. La
1030
sfârşitul slujbei se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi credincioşii.
Numit şi Epitaf, Sfântul Aer este o pânza de in sau de mătase, de catifea sau de muşama pe
care se află imprimată, brodată ori zugrăvită icoana înmormântării Domnului. Epitaful
simbolizează trupul mort al lui Hristos. În intervalul acesta dintre răstignirea pe cruce şi
Înviere, pentru ca moartea Lui să nu pară iluzorie oamenilor, Fiul lui Dumnezeu a lăsat trupul
Său să zacă în mormânt trei zile şi în acest timp s-a coborât cu sufletul la iad, sfărâmându-i
porţile. Aceste trei zile de viaţă ale lui Iisus cu sufletul despărţit de trup formează începutul
Raiului.
Fiecare zonă a ţării noastre are datini și obiceiuri specifice Sărbătorilor Pascle.
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apa neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul și aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa
să alerge şi feciorii la ele.
O foarte frumoasă datină se păstreaza în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa în
prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc
pentru dar şi urează gospodarilor “Sărbători fericite”. La această sărbătoare, pragul casei
trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul
anului.
În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se număra covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de făină).
Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul
belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti(vin+pâine sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după
acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să
dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi “păgubaşii”.
Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospăţul.
După 1989, s-a instituit obiceiul ca în oraşe uneori şi la sate, la marile sărbători
religioase şi populare să contribuie şi artiştii profesionişti şi amatori. În ziua de Paşti, fiind cea
mai mare sărbătoare a creştinilor ortodocşi, se organizează cu acest prilej multe expoziţii de
icoane pe sticlă sau pe lemn.
Ouăle roșii simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului nostru Iisus
Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi. De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar
şi când se întâlnesc unii cu alţii, crestinii îşi spun: „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Aceste
formule se folosesc numai patruzeci de zile, pâna la Înălţarea Domnului. Culoarea roşie a
ouălelor simbolizează sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Ciocnitul ouălelor se face „cap” la „cap” şi „dos” la „dos”. Există credinţa că cei care ciocnesc se
întâlnesc pe lumea cealaltă. Cel care sparge oul celuilalt are voie să i-l ia. Dacă acesta refuză, se
spune că îl va mânca pe lumea cealaltă stricat şi uns cu păcură.
Moartea şi Îvierea lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna înţelegerea, puterea,
şi triumful creştinismului în lume.Bucuria pascală, pe care Biserica o evocă intens şi solemn
patruzeci de zile, este bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci
de fiecare zi şi ceas de ceas al vieţii noastre de creștin, de fiecare zi şi ceas. Cu fiecare cântare
pascală şi cu fiecare salut pascal „Hristos a Înviat!”, adeverim, mărturisim şi trăim marele lui
cuvânt dumnezeiesc:”Eu am biruit lumea”(Ioan 16, 33).

1031
 Bibliografie:
1.”Biblia sau Sfânta Scriptură”, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1990;
2.”Suma credinţei”-magazin ilustrat, aprilie 2006, Editura SC Oferta SRL, Bucureşti.

PAŞTELE – SĂRBĂTOAREA SĂRBĂTORILOR CREŞTINILOR

Prof.înv.primar: Dodi Florina - Mihaela

Şcoala Gimnazială Anastasie Panu Huşi

Învierea Lui Iisus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar şi ritual
pentru credinţa creştină - catolică, ortodoxă şi reformată. Este practic temelia bisericii pe care
o cunoaştem astăzi.
Sărbătoarea de Paște are o dată variabilă în funcţie de echinocţiul de primăvară,
precum și de calendarul gregorian sau iulian adoptat de fiecare cult în parte.
Paștele este o sărbătoare importantă a tuturor creștinilor, iar pentru a întâmpina cu
bucurie și evlavie acest praznic oamenii ţin post timp de 40 de zile.
Existenta Lui Iisus printre oameni, moartea Sa şi mai ales Învierea Sa au o
semnificaţie învăluită în Taină.
Actul de credinţă îşi păstrează şi în acest caz rolul hotărâtor căci în forma actuală de
existenţă nu ne putem apropia de lucrările şi de prezenţa Lui Dumnezeu prin vedere sau prin
constatare tangibilă, dar le putem experimenta sau împropria prin lucrarea harului Duhului
Sfânt în Biserică. De aceea, praznicul Învierii Domnului capătă sens şi se actualizează
permanent în spaţiul divin-liturgic al Bisericii. Prin participarea la sfintele slujbe din
Săptămâna Mare suferim împreună cu Hristos pentru ca să ne bucurăm împreună cu El prin
Înviere.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină. El şi-a păstrat până în prezent
farmecul si semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie.
Simboluri de Paşte sunt : lumânarea de Înviere, oul pictat, pasca, mielul, iepurașul.
În săptămâna mare în toate gospodăriile se face curăţenie generală: se mătură
curţile, se adâncesc şi se curăţă şanţurile, se repară gardurile, se curăţă gunoiul din şuri, se
lipesc şi se văruiesc casele, se spală perdelele si mobilierul, se şterg geamurile, se aerisesc
toate hainele, aşternuturile şi covoarele.
Bărbaţii muncesc la câmp până cel târziu în ziua de joi, când revin în gospodărie şi îşi ajută
nevestele la treburile casnice.
Paştile sunt în Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor".
Paștele, ca și Crăciunul, este o sărbătoare care unește familia și este un prilej de
bucurie, veselie, pe de-o parte că Iisus Hristos a înviat, iar pe de altă parte că păcatele noastre
au fost iertate și începem un nou ciclu al vieţii.
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să îmbrace haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului și a sufletului. Înainte de a se îmbrăca, în dimineaţa acestei zile sfinte, se
pune apă rece într-un vas, un ou roșu, un ou proaspăt nefiert și un ban de argint și se spală pe
faţă.
Bibliografie:
Crăciun, Boris, 1994, Sfintele Paști în datini și obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iași
1032
 Cucoș, Constantin, 1996, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura
Didactică și Pedagogică, București
Șebu, Sebastian, 2000, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirii, Alba Iulia

ÎNVIEREA DOMNULUI - SARBATOAREA LUMINII SI A BUCURIEI

Prof. Catrinescu Nadia

Grădiniţa PP Nr. 3 Petroşani

Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre
toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic împărătesc cu data schimbătoare, primul
fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele
Paşti. În funcţie de data acestei sărbatori se ordonează şi se denumesc duminicile şi
săptămânile de peste an, cu Evangheliile şi apostolele care se citesc la Sfânta Liturghie în
timpul anului, se ordonează cele 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile
duminicilor, precum şi cele opt glasuri ale cântărilor Octoihului. Importanţa sărbătorii este
subliniată şi de durata ei, ea ţinând trei zile (mai lungă decât a altor praznice).
Cuvântul Paşti este de origine evreiască (Pesah = trecere, moştenit de evrei de la
egipteni, dar în limba română provine din forma bizantino-latină Paschae). Evreii numeau
Paşti (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin
Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Iesire 12, 27), care se prăznuia la 14 Nisan
şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvara. Deci termenul de Paşti a
trecut în vocabularul creştin pentru ca evenimentele petrecute - patimile, moartea şi învierea
Domnului - au coincis cu Pastile evreilor din anul 33. Dar trebuie reţinut ca obiectul Paştilor
creştine este cu totul diferit de cel al Paştilor evreilor, singura legătură dintre ele fiind doar
aceea de nume şi de coincidenţa cronologică.Paştile reprezintă cea mai veche sărbătoarea
crestină. Alături de ziua de duminică (sărbătoarea săptămânala a creştinilor) , Sfintele Paşti au
fost sărbătorite încă din epoca apostolică. Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a
creştinătăţii, un eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două
mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se
transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi
Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece
reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem
neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte
posibilităţile noastre de înţelegere.
De aceea, nimeni nu trebuie sa fie trist în noaptea Invierii nimeni nu trebuie să
plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă de biruirea morţii.
De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre moarte, când ştim acum că prin moarte
trecem la viaţa vesnică. De aceea Biserica cantă în noaptea Învierii: "Cu bucurie unul pre altul
să ne Îmbraţisăm Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a
creştinilor. Şi pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important
eveniment din istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul
este cu atât mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie
mărturisirea unui adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul
credinţei), a fost încă de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.

1033
 Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc
pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales în zilele
noastre, când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de societatea civilă
românească, dar, din nefericire, numai într-un sens cu totul străin de cel creştin, chiar
peiorativ. Mai ales acum, când se vorbeşte tot mai mult de petrecerea „vacanţei de Paşti”, de
„balul de Paşti”, de „discoteca de Paşti” etc., denaturându-se în totalitate sensul sărbătorii
creştine.
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu
ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi
Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală
ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană,
care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin
lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din punct de
vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om
încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.Omul, dar şi întreaga creaţie a lui
Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin
lucrarea harului în lume trupul nu mai este întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind
treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele
Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în
viaţa religios-morală, în operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în
faptele de binefacere individuale sau generale ale Bisericii.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei sărbători
e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al
sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din
această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca
totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în
bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către
biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Christos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest
serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii, iar
aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de
miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la
Liturghie.
Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea
cealaltă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.

1034
 Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele
mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de
la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care
mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.
Poate cel mai de notorietate e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele de
„stropit”. Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care
există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”. „Stropitul”
este păstrat şi azi şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii, şi, în fond, de
distracţie.

IISUS DIN MONTREAL

Prof. Rusu Teodora Nicoleta

Liceul Tehnologic „Retezat”- Uricani

Există numeroase pelicule ce au ca temă principală Răstignirea şi Învierea lui Iisus

Hristos: unele dintre ele, mai tradiţionale, conservă modelul biblic, încercând să redea scenele
principale cu o cât mai mare acurateţe, în vreme ce alte adaptări mizează pe reconfigurarea şi
modernizarea modelului biblic. De asemenea, unele filme au încercat să evidenţieze
atrocitatea anumitor scene (generând, astfel, numeroase controverse la apariţia filmului: un
bun exemplu în acest sens ar fi Patimile lui Hristos, în regia lui Mel Gibson), iar altele au recurs
la o reinterpretare a scenelor, în cheie postmodernă (Iisus din Montreal în regia lui Arcand).
Iisus din Montreal frapează prin caracterul său postmodern, dislocând convenţiile şi
didacticismul biblic arhirecunoscut, într-o încercare de a plasa în contemporaneitate un
construct sacru ce apare astfel devalorizat. În fond, filmul lui Denys Arcand ilustrează
povestea lui Iisus prin apel la o desemantizare şi resemantizare conceptuală continuă, mizând
pe caracterul ambiguu al textului biblic. Foarte important de menţionat este faptul că acest
film urmăreşte mai degrabă să exploreze alte faţete ale textului biblic, să mizeze pe speculaţii,
să răspundă gustului cinefilului contemporan, nu neapărat să demonteze total textul de bază.
Filmul este structurat pe două planuri: pe de-o parte, asistăm la punerea în scenă a Răstignirii
şi Învierii lui Iisus, iar pe de altă parte, ni se înfăţişează momente din viaţa actorilor care joacă
rolurile principale ale piesei. Prin caracterul său iconoclast, filmul repudiază structura clasică
a filmelor anterioare ce redau viaţa lui Iisus, neconformismul, deconvenţionalizarea şi
melanjul fiind atribute inerente acestei producţii. Prin extensie, Arcand nu face altceva decât
să uzeze de dialectica tradiţie – modernitate, iar temele majore abordate reprezintă un
paralelism la temele biblice, punctele de convergenţă (…dar şi divergenţă) fiind multiple.
Un prim punct de convergenţă cu Biblia se regăseşte chiar în incipitul filmului, când
unul dintre actorii care este lăudat de câteva persoane ce au asistat la o piesă de teatru jucată
anterior arată înspre un coleg de-al său, menţionând că este mult mai bun decât el,
atribuindu-i, într-un fel, un rol mesianic. Scena aminteşte de Ioan Botezătorul care prevesteşte
venirea lui Iisus (min. 2:47). Tot în incipitul filmului asistăm şi la o prezentare a Facerii lumii
în varianta ştiinţifică, bazată pe modelul cosmologic care susţine că Universul s-a extins de la
o singularitate primordială, model ce se află în contrast cu imaginea biblică ce pune Geneza
sub semnul divinităţii (min. 18:42), aspect care pune la îndoială discursul biblic. Acest discurs
ştiinţific anunţă, într-un fel, demontarea câtorva clişee de pe parcursul filmului.
În ceea ce priveşte paralelismul cu textul biblic, adunarea actorilor sub egida lui
Daniel aminteşte de adunarea apostolilor. În continuare, scena în care Daniel intervine într-un
1035
casting pentru o reclamă (1h:09), distrugând toată aparatura şi gonindu-i din clădire pe cei
care se ocupau de selecţia actorilor, pare să fie o prefigurare a alungării vânzătorilor din
Templu: „Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar
mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii. Şi a intrat Iisus în
templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele
schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: „Casa
Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” (Matei 21, 10-13)
Interesant este şi finalul filmului când, în timpul unei reprezentaţii, o cruce cade
peste Daniel, rănindu-l. Fiind neglijat, el părăseşte Spitalul Catolic şi ajunge într-o staţie de
metrou, unde după un discurs presărat de elemente sacre, cade inconştient. Moartea lui
survine la Spitalul Evreiesc, amintind de vina colectivă a evreilor pentru răstignirea lui Iisus.
“Iudeii aceştia l-au omorât pe Domnul Isus”, ne spune Pavel în 1 Tesaloniceni 2:15. Urmându-i
exemplul, au fost mulţi care au arătat cu degetul către Iudei, înfierând cu un acut spirit
judiciar nedreptatea pe care aceştia i-au făcut-o compatriotului lor. Uciderea Domnului le-a
fost imputată de către creştini evreilor încă din primii ani de după eveniment şi a alimentat un
nesfârşit conflict între cele două grupări. Un ultim aspect care poate fi corelat cu Biblia îl
reprezintă donarea organelor lui Daniel, un soi de pseudo - înviere.
Concluzionând, am putea afirma că filmul lui Arcand este o peliculă interesantă, care
problematizează textul biblic prin ochiul contemporanului, inserând elemente
neconvenţionale specific postmoderne, dar păstrând, totodată, baza tradiţională pe care au
mizat cineaştii anteriori lui. Paralelismul dintre Biblie şi evenimentele care au loc în afara
piesei de teatru mizează pe evidenţierea principalelor teme biblice, iar raportul subtil care se
creează între sacru şi profan face din acest film unul reprezentativ în seria filmelor care
relatează povestea lui Iisus.

SUMMARY - JESUS OF MONTREAL

Prof. Rusu Teodora Ticoleta

Liceul Tehnologic „Retezat”-Uricani

In the previous essay, I have tried to emphasize the manner in which a postmodern
movie, such as Jesus of Montreal, can depict some of the most important scenes illustrated in
the Bible. The main theme of the movie is the crucifixion of Jesus, followed by His
Resurrection.
Denys Arcand's intelligent, audacious ''Jesus of Montreal'' attempts to shake up stale
religious assumptions, undermine religiosity with wit, and question the Gospels with a new
reverence that springs from our modern, commercial world. And as the film goes on, the
parallels between Daniel, the main actor, and Jesus become more pronounced. Daniel does not
develop a Christ fixation; Mr. Arcand simply turns his character into a contemporary
embodiment of Jesus. Another aspect that could be related to the Bible is the organ donation
after the death of the main actor, Daniel, fact that can be interpreted as a sort of pseudo-
resurrection.

Bibliografie:
http://bibliaortodoxa.ro/
http://www.rogerebert.com/reviews/jesus-of-montreal-1990
1036
1037
 PROIECT TEMATIC

Apostol Maria
Şcoala Gimnazială Borleşti, Neamţ

Clasele:a- III-a B, a-IV-a A

Tema : Paştele la români
Tipul lectiei :-consolidare şi sistematizare de cunostinţe
Propunator : Înv., Apostol Maria
Înv., Olteanu Valerica
Prof. de religie, Barzaghideanu Daniela
Bibliotecar, Handaric Gabriela
I. Scopul lecţiei:-aprofundarea cunoştinţelor despre Paşte prin interdisciplinaritate
II.Obiective operaţionale:
a)cognitive:
O1-să prezinte elemente specifice sărbătorii învierii Domnului ;
O2-să identifice caracteristicile între Paştele la români şi Paştele la alte popoare;
O3-să identifice numele autorului sau titlului , fragmentelor studiate din fişe;
O4-să recite nuanţat şi expresiv;
O5-să compună un text cu expresii frumoase despre această sărbătoare (în versuri
sau în proză)
O6-să ilustreze prin desen sau pictură;
O7-să-şi formeze o atitudine pozitivă pentru păstrarea tradiţiilor pascale;
b)psihomotorii:
O8-să participe vioi şi atenţi la toate sarcinile;
O9-să coopereze şi să lucreze în grupe.
III.Forme de organizare: frontal, individual, pe grupe
IV.Metode si procedee:
-discuţia, expunerea, explicaţia, conversaţia, cubul, problematizarea, braistoming,
eseul de 5 min.
V. Evaluare: observaţia, evaluarea reciprocă, autoevaluare, aprecierea verbală .
VI.Material didactic: planşe, vol.de cărţi, fişe de lucru, planşe, videoproiector .
EVOCAREA
BRAISTORMING
Se solicită elevilor să spună cât mai multe cuvinte, expresii care îi poartă cu gândul
la Paşte .
REALIZAREA SENSULUI
CUBUL
1.DESCRIE -să enumere elemente specifice sărbătorii pascale
Ce ştim ? Vrem să aflăm?Am invăţat-date în completare de prof. de religie).
2.COMPARĂ –să stabilească asemănări şi deosebiri între Paştele la români şi Paştele
la alte popoare .
3. ASOCIAZĂ -numele autorului sau titlul corespunzător fragmentului studiat;
enunţurilor, cuvintele potrivite.
4. ANALIZEAZĂ-un text si răspund la întrebări .
5.APLICĂ -desenează elemente sărbătorii Paştelui, probleme matematice cu
conţinut adecvat sărbătorii, alcătuire text cu expresii selectate.
6.ARGUMENTEAZĂ –De ce vă place Paştele ?
ReflecŢia
1038
 JOC DE ROL: De vorbă cu iepuraşul de Paşte .
EXTENSIE
ESEU DE 5 MIN: Scrie-i un mesaj de Paşte unui prieten !
Este Postul Mare. Scrie o faptă bună ce o vei realiza cât mai curând !
ÎNCHEIERE
Lectura unor texte despre Paşte.
Recitare poezii. Vizionare CD cu patimile lui Iisus.

OBICEIURI ROMÂNEŞTI DE PAŞTE

Prof. Bostan Larisa

Şcoala Gimnazială nr. 1, Todireşti, Jud. Iaşi

Datinile de Paşti sunt numeroase şi ele se leagă de unele aspecte ale celebrării
pascale în forme popular-creştine.
Sunt prezentate în lucrare datini, tradiţii şi obiceiuri din zonele principale ale
României.

TRADIŢII PASCALE ÎN SATELE DIN JUDEŢELE MOLDOVEI

Prof. Lupu Corina

Şcoala Gimnazială Topile, comuna Valea Seacă, jud. Iaşi.
Deşi unele practici populare se ţin azi mai puţin, cele păstrate animă cu aceeaşi
frumuseţe spiritul sărbătoresc de pretutindeni şi conferă în acelaşi timp noi valenţe celebrării
misterului pascal. Cu ele suntem la altarul de lumină al Învierii în strai de înnoire şi înălţare
sufletească.
Lucrarea prezintă datini, obiceiuri şi tradiţii ce se derulează cu ocazia sărbătorilor
pascale în satele din judeţele Moldovei.

1039
 LUMINĂ ÎN SUFLET DE COPIL

ALEXE MIHAELA-MAGDALENA
ŞC. GIMNAZIALĂ “IOSIF CATRINESCU” DRAGOSLAVELE, JUD.ARGEŞ

Copilul este darul lui Dumnezeu făcut oamenilor pentru mântuirea neamului
omenesc, căci el prin puritate şi gingăşie aduce bucurie în sufletele părinţilor încă din prima
clipă.
Prin suflare dumnezeiască a fost făcut omul şi astfel a fost înzestrat cu har
dumnezeiesc, iar lumina sufletului pe care o are de la creaţie trebuie păstrată spre dobândirea
vieţii veşnice. Ca dascăli, avem obligaţia să modelăm “lutul” în spiritual iubirii şi binelui
păstrând astfel aprinsă lumina purităţii din sufletul copilului.
În cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare elevii pot fi îndrumaţi spre
descoperirea frumosului din artă , din tradiţiile creştine, din literatură şi din mediul
înconjurător. Nu trebuie să ne uităm trecutul pentru că uitându-l ne pierdem identitatea .
Sufletul curat şi plin de lumină sfântă al copilului are nevoie în primul rând de iubire şi hrană
spirituală, şi mai apoi de cele materiale. Strămoşii noştri au păstrat aprinsă lumina credinţei şi
latinitatea. Frumuseţea colindelor străbune răzbate şi astăzi în zi de sărbătoare aducând cu
ele puritatea creştinului şi frumuseţea tradiţiilor de odinioară. Avem datoria să predăm
nealterate generaţiilor viitoare tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor pentru a nu ne pierde
identitatea şi a ne păstra credinţa. Mesajul colindelor (colindele de Crăciun , Colindul de
Florii) şi căntările religioase fac sufletul să vibreze şi inima să se bucure pentru că aprind
lumina sufletului de creştin.
Copilul este ca o oglindă. El reflectă bunătate şi iubire dacă a fost crescut în
bunătate şi iubire.
Frumuseţea sufletului de copil se păstrează doar dacă este hănită cu frumuseţe.
Muzica mângâie auzul şi aduce bucurie, iar desenul, pictura alinta privirea. Copilul trebuie
îndrumat spre frumos trecându-l prin emoţia vibratoare produsă de frumosul din artă.
Educaţia estetică poate fi cultivată prin activităţile muzicale, activităţi de desen sau activităţile
plastice , iar prin muncă proprie, perseverenţă, dăruire ajung să-şi aprecieze produsul muncii
lor , ceea ce- i va face mai responsabili, mai creative .
Studiind diverse texte literare elevii sunt conduşi spre descoperirea mesajului,
descoperă că BINELE învinge întotdeauna. Munca , cinstea, bunătatea, devotamentul ,
modestia sunt calităţi ale creştinului regăsite în texte literare. Albă ca Zăpada, Cenuşereasa,
Prâslea , sunt doar câteva din personajele cunoscute de elevi care sunt înzestrate cu astfel de
calităţi morale.
În orele de educaţie civică şi nu numai, elevul este familiarizat treptat cu
discernământul moral, prin situaţii concrete de viaţă începe să separe binele de rău şi îsi
însuşeşte norme şi reguli ce trebuie respectate pentru o convieţuire civilizată.
Puritatea şi frumuseţea sufletului de copil trebuie păstrată nealterată şi aceasta se
realizează numai dacă micuţii trăiesc într-un mediu adecvăt şi sunt îndrumaţi spre activităţi:
lectură, muzică. pictură, activităţi practice .

1040
 BIBLIOGRAFIE
Antonescu, G.G.(1937) Educaţia morală si religioasă în scoala românească- Cultura
Românească- Bucuresti
Ausubel, D.P.( 1981)Învăţarea în scoală, introducere în psihologia pedagogiei, Editura
Didactică si Pedagogică- Bucuresti
Băncilă, Vasile (1996) Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia –Bucuresti
Bârsănescu, Stefan (1933-1935) Curs de pedagogie generală. Ed. J.Livescu, ediţia a II-a
Bucuresti
Orban Leonard. Strategia lingvistică UE, în Evenimentul Zilei din 18.IX 2008
Munteanu Gabriela( 2008) Modele de educaţie muzicală. Editura Fundaţiei România
de Mâine
Munteanu Gabriela(2008)Sisteme de educaţie muzicală.Editura Fundaţiei România de
Mâine

PAȘTELE - SĂRBĂTOAREA LUMINII

Prof.IPP Grigorescu Fulga-Carmen

Școala Gimnazială Nr.1, Bocșa, Caraș-Severin

Sărbătoarea Învierii Domnului este cunoscută sub denumirea de Sfintele Paști.

Cuvântul "Paști" este de origine ebraică. După părerea celor mai mulţi exegeţi și istorici
bisericești, Învierea Domnului a avut loc în prima duminică de după Paștile iudeilor din anul
33 al erei creștine. Paștile evreilor (Pascha) se serbau în seara zilei de 14 Nisan. (Nisan fiind
prima lună a anului evreiesc, care începea la luna noua de după echinocţiul de primăvară)
. Paștile sunt în Ortodoxie „sărbătoarea sărbătorilor". Dacă sărbătoarea este o
ţâșnire de viaţă dumnezeiască în creaţie și ca atare o ţâșnire de lumină mai presus de fire,
Paștile sunt ţâșnirea deplină a vieţii dumnezeiești în existenţa noastră creștină.
De aceea Paștile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a
ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioșii se salută cu vestea unei
bucurii de necomparat cu nici o alta bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevărat a înviat!", până la
Inălţarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot așa de mare, legată interior de prima:
"Hristos s-a înălţat!", până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea
desăvârșită a vieţii noastre de Duhul Sfânt.
Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplină. E bucuria prin excelenţă, pentru
ca e bucuria eternă și deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii.
Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă
de biruirea morţii. De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre moarte, când știm
acum că prin moarte trecem la viaţa veșnică?
În iubirea maximă manifestată de Hristos pe cruce e atâta viaţă și putere că prin ea
revine la viaţa nu numai trupul Său, ci trezește din moarte sau din paralizie și puterile
sufletești ale celor din iad. Dar această putere a iubirii ce a mers până la cruce, o actualizează
Hristos continuu. El păstrează rănile sale în trupul Său ca o sursă permanentă a iubirii sale, ca
o dovadă că Cel ce a înviat nu e altul decât Cel ce s-a răstignit pentru noi. Daca ar fi altul,
învierea Lui și cea viitoare a noastră n-ar avea temeiuri în iubirea Lui și n-am fi pregătiţi și noi
pentru ea prin iubirea noastră faţă de El, trezită de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de
desăvârșire spirituală: "Rănile Tale, Hristoase, care de voie le-ai răbdat pentru noi, le-ai arătat
ucenicilor Tăi, punându-le mărturie slăvitei învierii Tale" (la Utrenia din duminica Tomii).
1041
 Prin pipăirea rănilor s-a convins Toma că iubirea lui Hristos manifestată în
răstignire a fost așa de mare, că prin ea a înviat și ne va învia și pe noi, căci o asemenea iubire
nu putea fi decât iubire dumnezeiască. Numai în sensul că iubirea maximă, iubirea adevarată
este iubire dumnezeiască se adeverește adagiul:„Iubirea, în veci, nu moare".

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

BORUGĂ MIRELA
COLEGIUL TEHNIC „REGELE FERDINAND I”

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei sărbători
e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al
sângelui, ca preţ al răscumpărării.În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu
postul de şapte săptămâni.
Credincioşii ortodocşi au felurite obiceiuri de Paşte care diferă de la o zonă a ţării la
alta. În Banat, acestea sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar și aici se practică tradiţia
tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac, Paştele fiind cea mai
importantă sărbătoare a creştinătăţii, comemorând Învierea Domnului Iisus Hristos.
Învierea este astfel celebrată la sfârșitul postului Paștelui și la trei zile după
răstignirea lui Iisus Hristos. În multe zone ale ţării noastre tradiţiile specifice acestei sărbători
sunt încă păstrate cu sfinţenie. De exemplu, referindu-ne la zona Banatului, aici obiceiurile de
Paște sunt intercalate cu mai multe culturi și fiecare a preluat de la cealaltă părţile care i-au
plăcut mai mult.

SUMMARY

Easter is the celebration of the Resurrection of Jesus Christ. The start of this holiday
is seen even in the Last Supper , the bread and wine symbolizing the scrifice body and blood,
as the price of redempsion.In the Orthodox tradition , the beginning of the celecbration is
marked by fasting for seven weeks.
Orthodox believers have various Easter traditions that differ from one area of the
country to another. In Banat , the customs are fewer than in other areas , but even here there
is the tradition of red eggs incense dishes and cozonzc cake , Easter is the most important
holiday of Christianity , commemorating the resurrection of Jesus Christ.
Resurrection is celebrated as the end of Lent and three days after the crucifixion of
Jesus Christ. In many areas of the country's traditions of this holiday are still well prseved .
For example , referring to the Banat , this Easter customs are combined with many cultures
and each has taken over from other parties who have liked more .

SFANTA MARIA MAGDALENA,

CEA MAI IUBITA DINTRE FEMEILE MIRONOSIȚE

1042
 Prof. religie Șova Mirela, Școala Gimnazială Nicolae Titulescu – București

Sărbătorită la data de 22 iulie, dar și în Duminica Femeilor Mironosiţe (după

Duminica Tomii), Sfânta Mironosiţă și întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena, este una dintre
cele mai cunoscute și iubite femei mironosiţe din Biserica Ortodoxă și Romano-Catolică.
Viaţa Sfintei Maria Magdalena, după cum este povestită în Vieţile Sfinţilor pe luna
iulie, în spaţiul ortodox, se concentrează asupra devotamentului ei faţă de Hristos Domnul și
de Maica Sa, ca una ce a trăit chiar în vremea vieţuirii trupești a Mântuitorului, vindecată de
către Acesta de șapte demoni și însoţitoare a Lui alături de Sfinţii Apostoli. Nedespărţită de
Hristos și de Maica Sa nici pe Golgota, Maria Magdalena a suferit lângă Cruce. Din Magdala
Galileii, Maria se dovedește mai curajoasă decât Apostolii, bucurându-se înaintea lor de vestea
Învierii Domnului, pe care Îl vede lângă mormânt și Căruia I se adresează cu numele de
Rabuni (Învăţătorul). Cât despre ceea ce va face Maria Magdalena după Înălţarea Domnului la
Cer și Cincizecime, informaţiile din Vieţile Sfinţilor sunt laconice.
În același timp, câteva legende medievale apusene par să înfăţișeze viaţa acestei
Sfinte într-un mod controversat. În legendele medievale, cea numită Maria Magdalena este de
fapt un personaj compus din referinţe biblice la mai multe Marii: Maria din Betania, sora
Martei și a lui Lazăr, apoi femeia păcătoasă care a spălat picioarele lui Hristos cu lacrimi și
căreia nu i se specifică numele în Sfânta Scriptură, precum și referinţele directe la Maria
Magdalena. Exegeţii biblici occidentali au avut tendinţa de a considera că aceste trei femei
pomenite aparte reprezintă de fapt una singură, încă din vremea lui Grigorie cel Mare.
Diferitele pasaje din Noul Testament despre cele trei femei au fost întreţesute într-o singură
povestire de viaţă pentru prima dată de Odo de Cluny, în secolul X, într-o predică.
Unul dintre cercetătorii apuseni ai vieţii Sfintei Mironosiţe, Victor Saxer, consideră
însă că aspectul privitor la viaţa eremitică a Mariei ar fi putut fi împrumutat în secolul IX, din
legenda grecească a Sfintei Maria Egipteanca, prostituata convertită. Deși Biblia nu a precizat
nicăieri natura păcatelor Sfintei Maria Magdalena, predicatorii și exegeţii occidentali
medievali au avut tendinţa să coreleze păcătoșenia feminină cu prostituţia, atribuind această
formă de desfrânare și Mariei Magdalena, înainte de a fi vindecată de Hristos.
Au putut fi analizate și disociate și alte adaosuri medievale occidentale la legenda
Mariei Magdalena, precum întâlnirea cu prinţul (guvernatorul) din Marsilia, însoţirea ei de
către Marta, Lazăr și de alţi Sfinţi în misiunea de evanghelizare a Franţei, vindecări minunate
pe care ea le-a făcut în Franţa.
În mentalitatea occidentală a Evului Mediu târziu, Sfânta Maria Magdalena a fost un
om excepţional, care a ajutat diferite segmente de populaţie, un arhetip al păcătosului pocăit
și răscumpărat, un model pentru orice păcătos care să nu deznădăjduiască de propria
mântuire, deși de multe ori imaginea ei a fost redusă la un exemplu al păcatelor sexuale
pocăite.
A fost de asemenea considerată în Vest drept patroană a renașterii spirituale pentru
instituţiile fondate în acest scop, inclusiv pentru mănăstiri dedicate ex-prostituatelor sau
caselor pentru pelerini. Mai mult, datorită grijii ei iubitoare faţă de trupul lui Hristos, atunci
când i-ar fi spălat picioarele cu lacrimi sau când a mers la mormânt pentru a unge trupul
Domnului după moarte, a fost privită ca un model de caritate, fiind aleasă ca patroană a
multor spitale și organizaţii de caritate. Din moment ce persoana ei a fost asociată și cu Maria,
sora Martei, lăudată de Iisus că și-a ales partea cea bună (Luca 10, 42), atunci când ședea la
picioarele Lui și-L asculta învăţând, în loc să se ocupe de treburile gospodăriei, ea a devenit
patroană spirituală și pentru călugăriţele și călugării zăvorâţi sau pentru cei care și-au ales o
viaţă de contemplare, în detrimentul uneia active.

1043
 Pe de altă parte, datorită răspândirii legendei prinţului Marsiliei, cultul Sfintei a fost
legat și de sporul familiei, nașterea de copii, stabilitatea dinastică. Conform legendei, când a
ajuns în Marsilia, cu o barcă, Sfânta l-a întâlnit pe guvernatorul (prinţul) Ipatie, ce voia să
aducă jertfe idolilor, pentru ca soţia lui să aibă un copil. Ea l-a povăţuit spre calea credinţei
creștine și soţia lui a fost binecuvântată cu un copil, dar aceasta i-a murit la naștere. Mergând
la Roma și apoi în pelerinaj la Ierusalim, Ipatie și-a găsit soţia vie la întoarcere, prin
rugăciunile și grija Sfintei Maria Magdalena. După această minune, prinţul s-a botezat
împreună cu toată casa lui.
Concluzionând, se poate observa că cinstirea Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena s-a
realizat în mod deosebit în cadrul Bisericii Răsăritene faţă de Biserica Apuseană. La acest
lucru au contribuit și legendele populare, și contopirea mai multor personaje biblice într-o
singură persoană (cum s-a întâmplat în Vest), dar și accentul pus pe aspecte diferite din viaţa
Sfintei. Dacă în Răsărit au prevalat iubirea nemăsurată a Mariei Magdalena faţă de Domnul și
Mântuitorul nostru Iisus Hristos și faţă de Maica Sa, precum și calitatea ei de mironosiţă, aflată
alături de Domnul nu numai în timpul activităţii Sale învăţătorești, ci în special pe parcursul
ultimelor Sale zile pământești și ca martoră a Învierii Sale din morţi, precum și activitatea
ulterioară de martoră a Învierii în lume și de sprijin al Maicii Domnului, în spaţiul occidental
accentul a căzut pe natura păcatului de care a fost absolvită Sfânta Maria Magdalena, pe
puterea predicii și a minunilor sale, pe adâncimea pocăinţei sale. În realitate, nu se știe despre
ce duhuri era vorba, atunci când a mântuit-o Hristos, nefiind acesta centrul de greutate al
vieţii ei, decât în măsura în care a putut simţi prin vindecare și iertare Dumnezeirea Celui
întâlnit.
“Dobândind îndumnezeirea care face pe om dumnezeu şi desfătându-te din Pârâul
Darului şi primind răsplătirile ostenelilor, după cuviinţă dumnezeiască şi numărându-te
dimpreună cu ceata Apostolilor, Sfântă Maria Magdalena, următoarea Cuvântului, păzeşte cu
rugăciunile tale pe cei ce te cinstesc cu dragoste.” (din Canon de rugăciune către Sfânta
Mironosiţă Maria Magdalena)

Bibliografie selectivă:
- Briciu Alexandru, 2009, Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, Apostol al Apostolilor,
ziarullumina.ro;
- Canonul de rugăciune către Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, www.doxologia.ro;
- Reames L. Sherry, 2003, Middle English Legends of Women Saints, Robbins Library;
- Vieţile Sfinţilor pe luna iulie, 1997, Editura Episcopiei Romanului.

SĂRBĂTORILE PASCALE LA ROMÂNI

Prof. Joiţa Mariana, Liceul Tehnologic “Voievodul Mircea”, Târgoviste

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului şi anume Învierea lui Iisus Christos,
fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după Răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Alături de Crăciun, sărbătorile pascale marchează un moment important din istoria
creştinătăţii. Scopul acestei sărbători îl reprezintă comemorarea patimilor, a morţii şi a
Învierii lui Iisus Christos.Sărbătoarea Paştelui aduce lumină şi linişte sufletească în sufletul
românilor.
1044
 Sărbătorile Pascale reprezintă un moment de bucurie pentru români deoarece sunt
petrecute alături de cei dragi, în jurul mesei, în căldura căminului părintesc, respectând
aceleaşi tradiţii şi obiceiuri pe care şi generaţiile anterioare le-au respectat, purtând pecetea
trecerii timpului.
Emoţia acestei sărbători străbate sufletele românilor aducând cu sine încărcătura
evenimentelor altui veac. Lumina din Noaptea Sfântă pătrunde în sufletele creştinilor şi
restabileşte pacea sufletească şi armonia interioară.
Farmecul acestora este sporit de tradiţiile şi simbolurile pascale: oul vopsit, masa cu
mâncăruri tradiţionale de Paşte-cozonac, pască, miel şi slujba de sâmbătă seara în timpul
căreia creştinii primesc lumina sfântă.
Cuvântul “Paşte” derivă din ebraicul “pesah” (trecere), moştenit de evrei de la
egipteni. La evrei semnifică trecerea de la robie la libertate iar la creştini reprezintă trecerea
de la moarte la viaţa veşnică.
Duminica cu care începe Săptamâna Mare se numeşte Duminica Floriilor iar în
această zi se sfinţesc ramuri de salcie ce reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii. După ce le
aduc de la biserică, creştinii împodobesc icoanele, ferestrele şi uşile.
În timpul Postului Mare şi în perioada Săptămânii Mari, a Postului, mormintele se
deschid în ziua de Joimari şi Iisus este batjocorit, umilit şi în cele din urmă răstignit. Urmează
trei zile de haos şi întuneric în timpul cărora omenirea rămâne fără protecţia divină, urmate
apoi de miracolul învierii Domnului ce restabileşte echilibrul şi armonia.
Caracteristice sărbătorilor Pascale sunt ritualurile violente precum tăierea mielului,
ciocnirea oului, se respectă ritualul aprinderii luminii la miezul nopţii, se crede că mormintele
şi cerurile se deschid, că animalele vorbesc iar comorile ard. Alături de alţi creştini, şi românii
respectă obiceiurile tradiţionale care se transmit din generaţie în generaţie.
În zonele rurale, există obiceiul legat de stropitul fetelor de măritat în prima zi de
Paşti. Obiceiul şi-a mai pierdut din semnificaţie şi este un bun prilej de distracţie pentru tineri.
Flăcăii se duc pe la casele fetelor nemăritate şi le udă cu parfum (apa neîncepută) şi le urează
să fie frumoase şi drăgăstoase pe tot parcursul anului şi sunt serviţi cu vin şi prăjituri de casă.
Unul dintre cele mai reprezentative obiceiuri de Paşte îl reprezintă vopsitul şi
ciocnitul oului. Ouăle sunt fie vopsite, fie încondeiate în Săptămâna Mare apoi jerfit şi mâncat
în ziua de Paşte.Există şi o tradiţie conform căreia cojile sunt puse în apa cu care oamenii se
spală pe faţă în dimineaţa de Paşte pentru a aduce belşug şi bogăţie.
În Joia Mare se vopsesc ouăle, se coc cozonacii şi pasca.
Tradiţia spune că nu se doarme în această zi pentru a nu lenevi tot anul.În această zi
are loc Denia celor 12 Evanghelii şi este o zi importantă deoarece în Joia Mare Iisus a spălat
picioarele ucenicilor, au avut loc cina cea de taină, rugaciunea în Grădina Ghetsimani şi
vinderea lui Iisus de către Iuda.E bine să se aprindă lumânări la ferestre deoarece în această zi
lumea celor vii se întrepătrunde cu lumea celor morţi.
Un personaj legat de cultul morţilor îl reprezintă Joimăriţa, care se prezintă sub
diferite forme-o babă, zmeoaică, stafie, un duh necurat, un animal respingător, o creatură cu
un cap uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Este un personaj justiţiar, temut,
care are rolul de a pedepsi fetele şi femeile leneşe ce nu termină până la ziua ei torsul cânepii,
lânii sau al inului ori confecţionarea diferitelor obiecte ce urmează a fi dăruite soţului sau
copiilor cu ocazia acestei sărbători. Joimăriţa pedepseşte şi flăcăii care nu au reparat gardurile
sau nu au avut grijă de animale în timpul iernii.
Din Joia Mare până în ziua de Înviere bătrânii ţin post negru. Cei mai tineri mănâncă
în această săptămână doar pâine şi fructe uscate şi nu beau decât apa de izvor. Pentru
Săptămâna Mare, mai ales în trecut erau caracteristice următoarele tradiţii: păstrarea liniştii,
a tristeţii generale, respectarea strictă a postului, îngrijirea locuinţelor, curăţenia prin curţi,

1045
confecţionarea hainelor noi pentru sărbătoare, tocmirea lăutarilor pentru hora satului,
împărtăşirea la biserică precum si alte obiceiuri.
Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor este ultima vineri din Postul Paştelui,
reprezentând ziua în care Iisus a fost răstignit. În această zi, credincioşii se roagă, ţin post
negru şi respectă severele interdicţii de muncă privind torsul, ţesutul ori cusutul. Se ţine post
negru pentru sănătate. În primele zile ale săptămânii se face curăţenie în casă şi în gospodărie,
iar în noaptea de Joi Mari sau de Paşte se aduc ofrande morţilor-colaci, mâncăruri gătite,
băutură, lumânări. În Vinerea Mare se duc flori la biserică şi nu se consumă oţet şi urzici. În
Vinerea Mare se ţine post negru pentru sănătate iar cel care posteşte este ferit de toate bolile
şi îi merge bine tot anul, nu îl va durea capul niciodată şi va şti cu trei zile înainte când va
muri. Femeile nu cos, ţes sau torc pentru a nu avea necazuri.
În Sâmbăta Mare este prăznuită îngroparea trupească a Mântuitorului precum şi
pogorârea lui în iad. În Sâmbăta Mare fetele şi femeile se spală pe cap, se piaptănă şi îmbracă
haine curate, fac ultimele pregătiri pentru Paşte şi pregătesc coşul în care aşează ouă roşii,
cozonac, pască, friptură de miel, sare şi usturoi.
În Duminica Învierii se sărbătoreşte Învierea Mântuitorului. Tradiţia spune că în
noaptea de Înviere se poartă haine noi, îmbrăcămintea nouă având rol purificator. La slujba de
Înviere se sfinţesc bucate precum: ouă, slănină, hrean, cuişoare, făină, usturoi şi sămânţă de
busuioc.
La întoarcerea acasă, de la biserică, cel care aduce Lumina Sfântă de la Slujba de
Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda uşii pentru ca gospodăria să fie protejată de
rele. Lumânarea de la Înviere se păstrează în casă şi se aprinde în caz de boală sau necazuri.
Creştinii au credinţa că cei care mor în ziua de Paşte se duc direct în rai, iar cerurile se
deschid, permiţând sufletelor celor morţi să se întoarcă acasă şi să-i protejeze pe cei dragi.
Lumina Sfântă din noaptea Învierii reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii si a
luminii lui Christos asupra păcatului.Oul este simbolul mormântului lui Iisus dar şi al
reînvierii , al primăverii. În tradiţia populară de la noi, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri
miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodarie, te apără de rele. Pasca se
coace numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are o forma rotundă, la mijloc o cruce şi este
împodobită pe margini cu aluat împletit. Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit
pentru păcatele oamenilor şi a murit asemeni unui miel nevinovat.
Prima săptămână după Paşte se numeşte Săptămâna Luminată şi se crede că, cine
moare în această săptămână va ajunge direct în Rai.
Învierea din morţi a lui Iisus Hristos este semnul biruinţei sale, iar comemorarea
acestei Învieri rămâne de milenii una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii.
Hristos a Înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. Credem şi biruim prin Moartea şi
Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin
suferinţa şi moarte ne bucurăm de Înviere; prin Înviere ne bucurăm şi triumfăm în triumful lui
Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă
mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.
An de an, creştinii sărbătoresc Paştele respectând tradiţiile transmise din vremuri
străvechi, marcate de superstiţii şi credinţe ale unor timpuri de mult apuse, având menirea de
a aduce linişte şi pace în sufletele tuturor.

Bibliografie:

1. Balazs Lajos, 2003-“ Folclor.Noţiuni generale de folclor şi poetică populară”, Cluj

Napoca

1046
2. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, 1978-Folclor literar românesc, editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti
3.Simion Florea Marian, 2011-Sărbătorile la români, Saeculum

1047
 LÂNGĂ CRUCEA TA ISUSE!

Prof.înv.preş. Ionescu Dorina

Grădiniţa cu P.P. Veseliei Gherla, jud. Cluj

MOTTO:
„Nu faptele mari sunt plăcute lui Dumnezeu, ci dragostea mare cu care se fac. Nu e
nimic mare cînd oamenii iubesc puţin şi nu e nimic mic cînd ei iubesc mult.”
Sfântul Vasile cel Mare

Preșcolarul este asemenea unei bucăţi de aluat din care poţi modela, după voie,
diferite forme, este o mlădiţă crudă, pe care, dacă o plantăm şi o lăsăm să crească la voia
întâmplării, ea va creşte strâmbă, noduroasă, aplecată după voia vânturilor sau a feluritelor
întâmplări. Dacă însă mlădiţa este îngrijită de aproape, sprijinită, curăţară de buruieni ea
creşte bine, dreaptă, puternică şi aduce roade bune. Elaborate cu tact şi explicate pe înţelesul
copiilor, activităţile de educaţie religioasă nu pot avea decât influenţe pozitive, aducând un
modest ajutor părinţilor în misiunea grea şi în marea răspundere ce apasă pe umerii lor în
creşterea trupească şi sufletească a copiilor. Ele generează ecouri adânci în mintea şi sufletul
celui care abia acum începe să se formeze: bun, ascultător, harnic, răbdător, susţinător de
dreptate şi adevăr, informat.
În cultura comercială în care trăim, este uşor să se piardă adevărata semnificaţie a
sărbătorii pascale. Mai ales pentru copiii mici, Paştele înseamnă venirea iepuraşului care le
aduce dulciuri, cadouri, jucării sau hăinuţe noi. Între atâtea mesaje comerciale care confiscă
semnificaţia de bază a Sfintelor Sărbători de Paşti, este uşor să îl pierdem pe Iisus Hristos şi ce
înseamnă El pentru noi, oamenii, mai ales în Săptămâna Patimilor şi în zilele de bucurie ale
Învierii. Anul acesta, în loc să punem accent pe iepuraşii de ciocolată sau pe cadourile de Paşti,
am combinat obişnuinţele vieţii noastre moderne cu învăţarea copiilor cu câte puţin din ce
înseamnă cu adevărat această sărbătoare religioasă, considerată cea mai importantă din
ortodoxie, Învierea lui Iisus.
La grupa mare pe care o conduc am povestit copiilor istoria şi semnificaţia Paştelui,
le-am citit din Biblia pentru copii, le-am vorbit despre Iisus, cine a fost El şi ce înseamnă
pentru noi, oamenii, semnificaţia morţii Lui. Au fost foarte interesaţi şi încântaţi, au pus
numeroase întrebări:”Dacă Isus a înviat, de ce atunci când mergem la biserică îl vedem
răstignit pe cruce?”, „De ce l-au omorât dacă a fost cuminte?”, etc.
În calitate de educatori avem privilegiul de a face cunoscute copiilor anumite
învăţături morale, religioase cu scopul de a inspira şi a influenţa convingerile spirituale şi
caracterul moral al acestei generaţii. Permanent educatorii şi părinţii trebuie să vegheze la
dezvoltarea trupească şi sufletească a copiilor întrucît ei sunt cele mai pure flori, căci însuşi
Iisus Hristos spune:”Lăsaţi copiii să vină la mine, căci a unora ca aceştia este împărăţia
cerurilor”

1048
 SARBATOAREA PASTELUI - TRADITII

Prof.înv.primar Ţâmpu Mariana

Şcoala Gimnazială “Nicolae Iorga” Bacău

Paştele este cea mai sfântă sărbătoare de peste an pentru că în această zi “Hristos a
înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar
pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului şi împăcându-i cu Dumnezeu. Ea cade
totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în
natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, dupa un post îndelungat, cu mare dor şi
bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în
cea mai bună rânduială .
Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la câmp,
din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe şi să se îngrijească de ea, repară gardurile, ară
grădina, junghie mieii de Paşte şi adună cele trebuincioase sărbătorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a vărui prin case, a spăla, a
roşi ouăle, a coace pasca şi alte copturi.
Fetele cele mari precum şi multe neveste tinere încep a coase câte o cămaşă nouă
precum şi alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o cămaşă nouă.
Fiecare are partea sa de ocupaţie şi grijă, fiecare caută a nu rămâne în urma altora,
iar sfintele Paşte să-l surprindă ca pe un neom între oameni.
Cea mai insemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii
Paştelor este pasca, păscuţa. După o legenda din Bucovina pasca se face, pentru că Iisus
înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, zice învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi
copturi nedospite şi nesărate adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi
dospite şi sărate care se vor numi paste. Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se
pune sare şi lapte dulce. Forma este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu
împletituri (sucituri) pe margini şi cele de la mijloc in formă de cruce, care însemnează crucea
pe care a fost Mântuitorul răstignit. Între împletituri se pune de regulă brânza de vaci dulce,
frământată cu ou şi zahăr, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pasca se
face fie în Joia mare , fie în Sâmbăta mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac şi
alte copturi ca : babe, moşi, cozonaci rotunzi sau lungărei (ca sicriul în care a fost îngropat
Iisus), colaci.
Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor sau
de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit. Mielul
înseamnă Domnul nostru Iisus, iar în Banat este datina ca oasele şi celelalte rămăşiţe ale
acestuia să se îngroape la un altoi de măr sau păr sănătos, anume ca şi familia aceea să fie tot
anul sănătoasă.
Ouăle roşii se fac tot în Joia sau Sâmbăta mare. O legendă spune că :
“Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a
luat o coşarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi ruga să înceteze a-
l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse coşarca cu ouă lângă cruce şi începu a plânge.
Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în scurt timp o
parte din ouă se înroşiră, ca şi când ar fi fost vopsite. Domunul Iisus văzând ouăle umplute de
sânge, îşi arunca privirile către cei de faţă şi le zise :
- De acum inainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea,
după cum am făcut şi eu astăzi !

1049
 După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi i-a
zis “Hristos a înviat!”
Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găina, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la
uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.
Când cântă cocoşii de miezul nopţii, românii curaţi şi îmbrăcaţi, după ce spun
rugăciunile, iau pasca pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică.
Sosind preotul în biserica deja plină de lume, intră în altar se îmbracă în ornatele
cele mai frumoase, scoate uşa împărătească sau uşa raiului din ţăţâni şi o aşează de o parte
lângă perete, iese în naos i-a aerul de la postamentul unde a stat, îl scoate afară, înconjoară cu
dânsul biserica şi îl duce apoi în altar pe masa cea sfântă până miercuri înainte de Înalţarea
Domnului la cer.
După aceea, luând sfânta cruce şi sfânta evanghelie, iar epitropii bisericii luând o
cruce mare, praporele şi sfeşnicele aprinse cu făclii ies din biserică afară şi se aşează înaintea
acesteia, unde se află pus analogionul cu icoana Învierii lui Iisus pe dânsul.
În urma preotului iese şi poporul afară şi cantorii bisericii care cânta, având fiecare
câte o lumină de ceară aprinsă în mână.
Preotul începe a cânta tropariul învierii, se trag clopotele şi se bate toaca.
După aceasta intră iarăşi cu toţii în biserică şi preotul continuă actul Învierii, precum
şi serviciul sfintei liturghii.
În ziua Învierii fiecare ins care ia parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi o
lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul savârşirii sfintei Învieri de către preot. După
Înviere fiecare se întoarce cu lumina aceasta aprinsa acasă. După ce ajung acasă şi paşesc
peste pragul tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă, afumând-o
pe aceasta în semnul crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează apoi peste tot anul,
spre a o avea şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase la vărsări mari de ape, la grindină
sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet.
Românii mai întrebuinţează lumina Învierii spre a afuma vitele cu ea.
În ziua Învierii, după ce s-a sfârşit sfânta liturgie şi anume între 7-8 dimineaţa se
sfinţeşte pasca şi ce s-a mai adus la biserică.
După sfârşirea Învierii, a leturghiei şi a sfinţirii pascăi, unul sau două dintre ouăle
sfinţite se dau preotului, care le-a sfinţit, iar restul se aduce acasă. Sosind acasă toţi se pun la
masă şi gustând mai întâi din pască, din ouă şi celelalte bucate încep a mânca. După ce s-au
săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi anume mai întâi soţii, apoi copiii cu părinţii şi
părinţii cu celelalte neamuri şi cunoscuţi. Făcând aceasta, cred că cei ce ciocnesc unul cu altul
se vor vedea pe lumea cealaltă.
În ziua dintâi, adică în ziua de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. A doua zi, adică
luni după Paşte se poate ciocni şi cap cu dos, iar în cele următoare chiar şi dos cu dos.
Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul său, şi
anume tot cu capul, zicând : “Hristos a înviat!”, iar cel mic răspunde : “Adevărat a înviat!”.

1050
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI DIN ROMÂNIA

PROFESOR Ciachir Georgeta

EDUCATOR Bercaru Mariana
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 308, NIVEL PREŞCOLAR,
ŞOS. GIURGIULUI, SECTOR 4, BUCUREŞTI

Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din
an.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de
Paște prin "Postul Paștelui" numit și "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod
oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea
sărbătorii de Paști.
Ziua Învierii Domnului începe din punct de vedere liturgic, în noaptea
dinaintea zilei de duminică. La miezul nopţii, se spune că mormântul s-a deschis şi a
Înviat Mântuitorul Iisus Hristos.
În noaptea Sfântă, creştinii se duc la Slujba Învierii pentru a lua lumină, după care se
duc la casele lor, revenind dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţeşte pasca şi
prinoasele.
Deși această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătorește oarecum diferit în regiunile României. Astfel...
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţa și spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paște, ca să fie
frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, așa
să alerge și feciorii la ele.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paște, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primește o linguriţă de paști (vin+paine sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri tradiţionale, după
acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Oltenia obiceiurile sunt puţin diferite faţă de celelalte regiuni. Paştele
presupune reîntoarcerea oamenilor la Dumnezeu.
Potrivit tradiţiei, femeile nu au voie să doarmă în Joia Mare, altfel vor dormi tot anul.
Masa de Paşte trebuie să fie încărcată cu bucatele tradiţionale. Pe lângă ouă roşii
gospodinele mai pregătesc şi faimoasa ciorbă de bureţi, cunoscută în alte zone ca ciorbă de
miel.
În a doua zi de Paşte, fetele se îmbracă cu zăvelci, marame lucrate şi poale. Acestea
îşi demonstrau măiestria în domeniul ţesutului şi a cusutului în faţa întregului sat.

Bibliografie
www.crestinortodox.ro
Ziarul Lumina

1051
 ÎNVIEREA DOMNULUI ŞI IMPORTANŢA EI UNIVERSALĂ

Prof. înv. primar Marinela DINUȚĂ

Liceul de Arte „Dinu Lipatti ”, Pitești

Învierea Domnului este evenimentul fără pereche în istoria lumii. Importanţa ei

întrece în mod absolut tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers. Numai creaţiunea
lumii mai are aceasta importanţa şi calitate. Ca şi creaţiunea tot aşa şi învierea, nu sunt
evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu se datorează unor cauze imanente, nu pot fi
explicate şi prevăzute ca provenind din concursul forţelor si împrejurărilor naturale
antecedente. Cauza care produce creaţiunea este metaistorică si metanaturală. De aceea, chiar
dacă ar fi existat, prin absurd, oameni care să vadă apariţia lumii, ei tot n-ar fi putut privi
lucrarea cauzei aducând-o la existentă, o dată ce omul nu are acces dincolo de domeniul
imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispuşi martori ai apariţiei lumii ar fi văzut ceva
enigmatic si e posibil că şi-ar fi explicat această enigmă altfel decât prin creaţiunea lumii de
către Dumnezeu. Creaţiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, ştiinţific,
istoric. E drept ca celelalte teze pot fi uşor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se
acceptă creaţiunea e credinţa. Tot aşa de puţin istoric este, sub acest raport, evenimentul
învierii Domnului. Cel care lucrează şi de asta dată în calitate de cauză este tot Dumnezeu.
Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din natura omenească a
Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului nu este o verigă ce se
înşiră în lanţul vieţii istorice ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs
învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentă mijloacelor de investigaţie şi de
constatare omenească. Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte cineva fără credinţă ar fi
căutat, desigur, o explicaţie naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei
explicaţie naturală nu se poate da încă, dar se va putea în viitor. Cei care au căutat o astfel de
vedere a fost autorii viitoarelor opinii eretice şi sofiste departe de realitatea învierii. Şi aici, ca
şi la creaţiune, toate explicaţiile acelea se pot uşor destrăma şi există foarte multe consideraţii
care mână mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric şi deci absolut
constrângător, lucrul nu se poate vedea. Credinţa îşi păstrează şi aici rolul hotărâtor.
O persoană care a trăit într-un timp şi într-un loc anumit ca om deplin a fost înviată
de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, aparţinând timpului trecut şi tocmai prin aceasta
unicitate, introducând în istorie ceva neobişnuit ei, ceva care face să vedem că istoria nu e
totul, nu e ultima realitate, că pe lângă ea, pe deasupra ei şi la sfârşitul ei, există altceva care dă
astfel istoriei un sens relativ. De la punctul acesta, al relaţiei cu istoria, creaţiunea şi învierea
merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creaţiunii, cauza şi efectul, cel din urmă cade
cu totul în istorie, în domeniul nostru.
Învierea lui Iisus Hristos se deosebeşte astfel de toate minunile săvârşite de El, sau
de profeţi, sau de alte organe dumnezeieşti. Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de
metaistorică, este istoric. Prin oricare minune se repară pe cale extranaturală o piesa stricată
din natură, se repune ceva în funcţia ce-o îndeplinea în angrenajul imanent al vieţii: se reface
un ochi, se schimbă un lucru din natură cu un alt lucru tot din natură, se readuce o persoană
care a încetat de-a mai trai în viaţă, în starea de a continua viaţa în aceleaşi condiţiuni ca
înainte de întreruperea prin moarte. Lazăr prin înviere n-a intrat intr-un nou mod de
existentă, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viaţa tot aşa de supusa bolilor şi
morţii, trebuinţelor naturale, ca si cea dinainte. El va mai trăi un timp, apoi va muri. Iisus
Hristos însă prin înviere intra într-un mod de existentă, într-o dimensiune de viaţă cu totul
deosebită de cea anterioară, de cea istorică, de cea pe care o trăim cu toţii supuşi stihiilor
acestei lumi.
1052
 Învierea pentru cei ce luptă cu păcatul reprezintă la apogeul vieţuirii lor o „nouă
înviere” sau o eliberare de sub robia păcatului şi a morţii. Noi însă trăim mai departe în
istorie, dar cu ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi
fără de moarte. Când zicem cu credinţă: „Hristos a înviat!”afirmam implicit: „Noi toţi vom învia
!”

PAȘTELE, SĂRBĂTOAREA DE SUFLET A ROMÂNILOR

Prof. itinerant Buciu Lorența - Daniela

Școala Gimnazială Nr.1 Balș, jud.Olt

În vremurile progresului pe care îl trăim, când știinţa și tehnica au luat o amploare

fără precedent, asistăm cu tristeţe cum valorile culturale, veritabile documente de viaţă, pierd
din ce în ce mai mult teren. De aceea, considerăm că este oportun să veghem ca adevăratele
comori ale poporului să nu se piardă în negura vremurilor, din uitare sau neglijenţă. Cadrele
didactice sunt cele dintâi care trebuie să le cunoască, să le înţeleagă, să le păstreze și să le
transmită mai departe.
În fiecare primăvară, se reaprinde în sufletul nostru flacăra speranţei și încrederii în
Învierea din veac, așa cum natura reînvie an de an, mai gingașă cu fiecare ghiocel, mai caldă cu
fiecare mâţișor, mai plină de taine cu fiecare mugur și fiecare frunză.
Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă și mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Pastelor, Paștele sau Învierea
Domnului, pentru că în această zi „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând și
celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pe cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului și
împăcându-i cu Dumnezeu. Ea cade întotdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai
frumos și cel mai plăcut când toată natura învie. Românii așteaptă sărbătoarea aceasta, după
un post îndelungat, cu mare dor și bucurie și caută în același timp ca locuinţele lor să fie
curate și cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială. Bărbaţii care până în Joia Mare
din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la câmp, din ziua aceasta rămân acasă să o cureţe
și să se-ngrijească de ea, repară gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paște și adună cele
trebuincioase sărbătorii.
Femeile, tot din Joia Mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a
vărui, a spăla și a roși ouăle, a coace pasca și alte copturi cum ar fi : babe, moși, cozonaci
rotunzi sau lungăreţi ( ca sicriul în care a fost îngropat Iisus), colaci. Însă cea mai însemnată
coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii Pastelor este pasca.
După o legendă din Bucovina pasca se face, pentru că Iisus înainte de a fi prins și
răstignit pe cruce, zice învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţii copturi nedospite și
nesărate, adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi dospite și sărate care se
vor numi paște.
Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare și lapte dulce. Forma
este rotundă, grosimea e cel mult un lat de deget cu împletituri ( sucituri) pe margini și pe cele
de la mijloc în formă de cruce, care înseamnă crucea pe care a fost Mântuitorul răstignit. Între
împletituri se pune de regulă brânză de vaci dulce, frământată cu ou și zahăr, unsă deasupra
cu un gălbenuș de ou și împodobită cu stafide.
Crucea Golgotei reprezintă puntea dintre pământ și Rai ce ne-a fost dată nouă prin
pecetea sângelui divin. În amintirea acestui fapt și a gestului făcut de Maria Magdalena, care a
pus un coș cu ouă la picioarele Crucii Mântuitorului, femeile vopsesc și încondeiază ouăle de
1053
Paști în Joia Mare (numită și Joia Patimilor sau Joia Neagră, este ultima joi din Postul Paștelui).
Deoarece oul roșu este purtătorul unor semnificaţii profunde legate de învierea lui Hristos și
de reînnoirea naturii, creștinii s-au ostenit să-l încondeieze, desenând cu ceară motive
decorative ancestrale, de o rară frumuseţe. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor,
credinţelor și obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific
românească. Oul văzut ca un simbol primordial, sămânţa vieţii, potrivit tradiţiei, este vopsit și
încondeiat în zilele de joi și sâmbătă din Săptămâna Mare, îndeletnicirea înroșirii ouălor fiind
rezervată aproape în exclusivitate femeilor.
În credinţa populară aceasta zi de Joi este termenul final când femeile trebuie să
termine de tors cânepa. În Joia Mare se fac cununi pentru fiecare persoană din familie, cununi
care se aruncă pe acoperiș pentru a se vedea, după veștejirea și căderea lor, cine va muri în
decursul anului.
Există credinţa că în cursul zilei de Joia Mare nu este bine să dormi, căci cine doarme în
această zi va rămâne leneș un an întreg. În special dacă doarme o femeie, va veni Joimăriţa
care o va face incapabilă de lucru tot anul. Joia Mare este considerată o zi binefăcătoare și
apărătoare a morţilor. De aceea, morţii vin în fiecare an în aceasta zi la vechile lor locuinţe,
unde stau până în sâmbăta dinainte de Rusalii. Deoarece în Joia Mare de obicei nu e prea cald
dimineaţa, se fac focuri în curtea casei, pentru ca morţii să se poată încălzi.
În noaptea Învierii credincioșii care merg la slujbă iau cu ei o lumânare. Aceasta
este aprinsă la miezul nopţii de la preot, care îi îndeamnă să vină să ia lumină în timp ce cântă
„Hristos a înviat…” și o ţin astfel aprinsă pe toată durata slujbei. După încheierea acesteia
fiecare om se întoarce cu lumina acasă. Lumânarea este stinsă în grinda casei și mulţi o
păstrează tot timpul anului pentru a o aprinde în caz de primejdie sau în timpul furtunilor.
Aceasta este simbolul suprem al Învierii, al biruinţei vieţii, luminii și bunătăţii divine
asupra a tot ceea ce este rău pe pământ.
Lumina Sfântă este considerată un miracol al Ortodoxiei, care se petrece, în fiecare
an, de Paștele Ortodox, la Ierusalim. Acolo, în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, Sfânta
Lumina se aprinde deasupra Mormântului Sfânt, ca un "un foc venit din cer", după cum spun
reprezentanţii Bisericii Ortodoxe.
Moartea pe cruce se desăvârșește prin Înviere, care a înnoit firea umană,
definitivându-se astfel procesul de înnoire și îndumnezeire a omului. În acest context, crucea
însăși are puterea de a produce Învierea, de a birui asupra răului și morţii.
Învierea Mântuitorului creează în noi, creștinii, o stare sufletească ce nu se poate
compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul unei bucurii, unei ușurări,
unei încrederi și a unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, nici un alt fapt, nici un alt
sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot încerca sufletul nostru.
Creștinul prin fiecare sărbătoare devine contemporan cu Hristos, astfel încât
sărbătoarea devine o reactualizare a evenimentului, nu o comemorare. Învierea lui Hristos
sau Pastele este trecerea noastră de la moarte la viaţă, este biruinţa vieţii asupra morţii.
Această depășire a morţii se realizează prin jertfa, ca act de dăruire totala sau forma suprema
de manifestare a iubirii. Dumnezeu a ales jertfa ca sa ne descopere cat de mult ne iubește.
Pentru majoritatea Sfinţilor Părinţi sensul sărbătorii este unul duhovnicesc,
depășind caracterul istoric. Jertfa este nedespărţită de înviere, iar jertfa lui Hristos presupune
jertfa noastră. Hristos împreuna cu fiecare dintre noi trece prin stările prin care El a trecut, în
sens mistic, pentru că toate se cer după Hristos, cruce, mormânt și înviere.
Prin perioada postului călătorim împreună cu Dumnezeu, asemenea poporului
evreu, și suntem eliberaţi din robia patimilor, ca dintr-un Egipt, pentru a intra in tara
Canaanului. Iată cum perspectiva istorică se împletește cu cea duhovnicească.

1054
 Învierea Domnului nu a însemnat revenirea la viaţa biologică, ci spiritualizarea
vieţii. Dacă Hristos nu ar fi înviat, ar fi însemnat că totul se sfârșește în mormânt. Depășirea
morţii prin înviere este sensul vieţii noastre prin care se împlinește planul lui Dumnezeu, Care
a creat omul pentru veșnicie. Omul nu se înţelege pe sine, decât în relaţie cu Dumnezeu,
Modelul său, ca într-o replică celebră din Dostoievsky: „Dacă Dumnezeu există, eu sunt
nemuritor.”
Este trist că astăzi omul încearcă să raţionalizeze totul, până și taina lui Dumnezeu.
Învierea lui Hristos este o taină de care trebuie să ne apropiem prin credinţă, să nu o
raţionalizăm, raţiunea să fie luminată de har, să devină un act supraraţional, ca cei doi
apostoli, Petru si Ioan, care în ziua Învierii alergau la mormânt, unul fiind filozofia activă-fapta
și celălalt filozofia contemplativă -mintea înduhovnicită. Nu vom accepta taina Învierii lui
Hristos și taina învierii noastre, ca existenţa după moarte, decât printr-o pregătire
duhovnicească. Progresul în cunoașterea lui Dumnezeu presupune progresul duhovnicesc.
Privind la icoana Învierii Domnului redată prin Coborârea Sa la iad observăm cum
Hristos iese din iad, dimpreună cu Adam si Eva și toţi drepţii Vechiului Testament, asemenea
bobului de grâu care “dacă moare nu rămâne singur, ci aduce rod mult” (Ioan 12,24).
Această minunată pildă a bobului de grâu care se jertfește reprezintă răspunsul
Mântuitorului cu privire la jertfa Sa, dar trebuie sa fie o permanentă provocare de a părăsi
modul nostru egoist al păcatului . Prin Învierea Sa din morţi Mântuitorul ne redescoperă
sensul existentei noastre și anume că purtăm în noi o sete după Absolut, iar aceasta nu poate
fi potolită cu nimic din lumea aceasta. Hristos cel răstignit și înviat devine temeiul învierii și
vieţii veșnice a fiecăruia dintre noi care intram în comuniune cu El ca izvor al vieţii, însă nu
într-un mod teoretic sau printr-o simplă meditaţie, ci într-un mod practic și viu prin rugăciune
dar mai ales prin Taina Sfintei Împărtășanii, după cum El Însuși ne făgăduiește: „Cel ce
mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viaţă veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de
apoi”(Ioan 6, 54.)
Venirea Mântuitorului în lume, intrarea și ieșirea Lui din timp s-au realizat cu o
foarte mare discreţie, dar au produs efecte cosmice: pe pământ s-au auzit coruri de îngeri, iar
pe firmament a apărut o nouă stea; pământul s-a cutremurat, mormintele s-au deschis și
catapeteasma templului s-a rupt în două. Cu toate acestea, Mântuitorul lumii s-a potrivit
posibilităţilor omului de a-L recepta.
S-a smerit întru toate ca toţi să-L primească.
Nu s-a smerit doar până la moarte, ci chiar și în Înviere. Taina Învierii este expresia
smereniei Sale, smerenie și blândeţe care se vor vedea în toate arătările de după Înviere. În
smerenie și ascultare de Tatăl, Mântuitorul a biruit răul din firea umană asumată, din lumea
de aici și de dincolo. În uluitoarele Sale arătări de după Înviere, Hristos s-a înfăţișat totuși
ucenicilor discret și smerit ca aceștia să-L recepteze în deplină libertate.
Să răstignim patimile noastre prin post și rugăciune și să înviem cu Hristos la o
nouă viaţă.

Bibliografie :
Crăciun , Boris, 1994, Sfintele Paști în datini și obiceiuri, Ed. Porţile Orientului, Iași
Stăniloae, Dumitru, 1990, Învăţământul religios în școli în Revista Ortodoxia, Ed.
Didactică și Pedagogică, București
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, București

1055
 TRADITII, OBICEIURI SI SUPERSTITII DE PASTE

Institutor: Calina Fieraru,

G.P.P. nr.1 Calimanesti, jud. Valcea

Tradiţiile specifice sărbătorilor pascale aveau menirea de a-l pregăti pe credincios

pentru spiritul sărbătorii. Oamenii credeau că dacă respectă tradiţiile moştenite din bătrâni
vor fi sănătoşi tot anul şi vor avea recolte îmbelşugate. Celebrarea Sărbătorilor Pascale, prin
credinţele populare dominate de acte purificatoare, de practici obligatorii sau interdicţii, îl
pregăteau pe om pentru spiritul sărbătorii, pentru înnoirea timpului, pentru o existenţă sub
auspicii benefice, de sănătate şi belşug. Fetele se spală pe cap cu apă cu busuioc pentru a fi
iubite. Săptămâna Mare începe de la Florii, sărbătoarea creştină a Intrării Domnului în
Ierusalim, în amintirea căreia se duc la biserică mâţişori sau crengi de salcie pentru a fi
sfinţite. Fetele se spălau pe cap cu apă fiartă cu busuioc pentru a avea păr frumos şi a fi iubite.
Mâţişorii sfinţiţi în ziua de Florii căpătau proprietăţi magice care erau transferate asupra
familiei sau animalelor din gospodărie. Copiii erau atinşi cu mâţişorii ca să crească şi să
înflorească, vitele se atingeau pentru a fi ferite de boli sau se presărau la stupi şi pe straturile
de legume cu credinţa că ajutau la rod bogat. Crenguţele se păstrau la icoane sau deasupra uşii
de la intrare, iar peste an se foloseau la tratarea bolilor de gât, se afumau vitele bolnave sau
erau aruncate împotriva grindinei.
Sărbătoarea Paştelui este marcată în Oltenia de obiceiuri străvechi ce ţin de
credinţa unei curăţări şi înnoiri interioare. Potrivit tradiţiei femeile nu au voie să doarmă în
Joia Mare, pentru că vor dormi tot anul. În judeţul Dolj în unele comune se face foc în faţa
casei, iar femeile aduc în jurul lui atâtea scaune câţi bărbaţi sunt în casă. Pe scaune sunt
aşezate căni cu apă, iar deasupra se pun colăcei care se dau de pomană. În unele zone din
Oltenia, bărbaţii sunt cei care încondeiază ouăle, iar acestae sunt dăruite la masa de Paşte de
către fini, naşilor, iar feciorii le oferă fetelor la hora satului. În dimineaţa de Paşte, după ce
oamenii se întorc acasă cu lumânarea aprinsă nu au voie să intre în casă până nu culeg din
grădină iarbă verde pe care o aşează pe scările casei. Vinerea mare este ziua scăldatului, iar
conform tradiţiei acela care se scufundă de trei ori în apa rece va fi sănătos tot anul. Dacă
plouă, anul va fi unul bogat, cu recolte pe măsură. Oltenii respectă tradiţia, iar în ziua de Paşte
poartă haine noi în semn de respect pentru această sărbătoare. De pe masă nu trebuie să
lipsească ouăle roşii, brânza, salata cu ceapă verde, drobul şi friptura de miel şi plăcinta cu
brânză şi smântână. În a doua zi de Paşte, în Oltenia feciorii stropesc cu apa sau parfum fetele.
În judeţul Vâlcea, pregătirile pentru Paşte încep în Joia Mare, când gospodinele vopsesc ouă. În
aceeaşi zi, în toate bisericile se oficiază slujbe de pomenire a morţilor. Locuitorii din sudul
judeţului cred că în Joia Mare se deschid mormintele, iar cei care au păşit în lumea celor drepţi
se întorc acasă pentru a sărbători Învierea Mântuitorului. Potrivit tradiţiei, familiile care au
pierdut pe cineva drag scot în curte mese şi scaune pentru ca morţii să aibă unde sta. Noaptea,
se face un foc mic pentru ca fiecare suflet să aibă lumină şi căldură. În foc se aruncă o plantă cu
miros neplăcut despre care se spune că are rol purificator.

Bibliografie:
„Atlasul etnografic român”, Ion Ghinoiu, Editura Academiei și Editura Monitorul Oficial,
București, 2003
„Mică enciclopedie de tradiţii românești”, Ion Ghinoiu, Editura Agora, București, 2008
1056
 Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Dumitru Pop, Editura Dacia, 1989
Obiceiuri de peste an. Dicţionar, prof. Ion Ghinoiu, Ed. Fundaţiei Culturale Roâane,
1997
Sărbătorile la români, Tudor Pamfile, Editura Saeculum, 2007
Sărbători și obiceiuri Românești, Ion Ghinoiu, Editura Elion, 2002
Sărbătorile la români: studiu etnografic, Simion Florea Marian, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1994
„Zile și mituri: calendarul ţăranului român 2000”, Ion Ghinoiu, Editura Fundaţiei PRO,
București, 1999

ACȚIUNE DE VOLUNTARIAT
„O JUCĂRIE PENTRU UN COPIL TRIST…”

PROF. LASTOVIEȚCHI ILEANA

GRĂDINIȚA P.P. „MIHAI EMINESCU”, TG-JIU, GORJ

DESCRIEREA ACTIVITĂŢII
În perioada 07- 10 aprilie 2014, grădiniţa noastră, desfăşoară acţiuni de strângere de jucării,
donaţii făcute de către familiile preșcolarilor din unitatea noastră pentru copiii găzduiţi în
cadrul „COMPLEXULUI DE SERVICII ALTERNATIVE LA PROTECŢIA REZIDENŢIALĂ, TG-JIU,
GORJ” și cei care beneficiază de asistenţă de specialitate în cadrul Fundaţiei „S.O.S. – COPIII
GORJULUI”.
În data de 10 aprilie 2014, cadre didactice, preşcolari şi părinţi, se vor implica în distribuirea
acestora în cele două locaţii.
Întreaga acţiune de voluntariat, se înscrie în Proiectul Educaţional „DIFERIŢI, DAR ...
ÎMPREUNĂ!”.
Prin derularea acestui proiect, încercăm să facem o educaţie pentru promovarea egalităţii de
şanse (non- discriminare, incluziune etc.).
SCOP
Cultivarea și dezvoltarea spiritului de solidaritate cu copiii aflaţi în dificultate;
Organizarea și trăirea unor experienţe de învăţare, ţinând seama de necesitatea unor
schimbări de mentalitate a adulţilor faţă de semenii aflaţi …în dificultate;
Sporirea implicării părinţilor, alături de copii, în acţiunile organizate de grădiniţă;
Încurajarea voluntariatului;
Implicarea copiilor şi părinţilor în activităţi caritabile;
Sensibilizarea opiniei publice vizavi de problemele comunităţii;
Educarea respectului şi afecţiunii copiilor faţă de copii aflaţi în nevoie, sensibilizarea lor în a
dărui şi trăirea cu bucurie a acestor momente;
Educarea sentimentului de empatie faţă de nevoile celor din jurul lor.
OBIECTIVE
Favorizarea dezvoltării unei bune colaborări între factorii implicaţi în proiect;
Identificarea unor strategii specifice educaţiei integrate, a copiilor cu cerinţe educative
speciale;
Dobândirea abilităţilor de comunicare, cooperare şi toleranţă;
Trăirea în relaţiile cu cei din jur a unor stări pozitive, să manifeste prietenie, toleranţă,
armonie concomitent cu învăţarea autocontrolului;

1057
Dobândirea unor abilităţi de comunicare, cooperare și toleranţă faţă de persoanele cu
probleme (sănătate, situaţie materială, situaţie financiară, situaţie socială etc.);
Stabilirea unor raporturi afective, pozitive, între copiii (cu dizabilităţi şi cei fără probleme);
Promovarea experienţei didactice ân domeniul educaţiei incluzive .
GRUP ŢINTĂ
Copii cu dizabilităţi;
Familii defavorizate, persoane aflate în dificultate (mame cu copii);
RESURSE UMANE
Cadre didactice;
Preşcolari ai grădiniţei;
Părinţi ai preşcolarilor care frecventează grădiniţa;
Parteneri.
RESURSE MATERIALE
Jucării;
Mijloace de transport;
Aparat foto;
RESURSE FINANCIARE
Donaţii şi contribuţii individuale ale părinţilor preşcolarilor din grădiniţă;
Donaţii şi contribuţii individuale ale cadrelor didactice din grădiniţă.
DISEMINARE
Consiliul profesoral al grădiniţei; cercuri pedagogice; articole în presa locală.
ARGUMENT
Acţiunea vizează formarea unei atitudini pozitive a antepreşcolarilor şi preşcolarilor faţă de
bucuria de a dărui, orientarea acestora spre prietenie şi colaborare în spiritul valorilor
creștine: a iubirii faţă de aproape și faţă de cel aflat în nevoie, sentimente valorificate mai ales
în preajma sărbătorilor tradiţionale religioase.
DESFĂŞURAREA ACŢIUNII
Am informat părinţii despre intenţia noastră de a ajuta copiii cu nevoi speciale din instituţiile
partenere ale grădiniţei noastre, aceştia declarându-se deschişi către o asemenea iniţiativă și
oferindu-ne tot sprijinul de care avem novoie.
În urma demarării acţiunii, fiecare copil a adus cel puţin o jucărie, un joc, de acasă. Părinţii şi
copiii au conştientizat atât valoarea morală a gestului lor cât mai ales valoarea educativă ce o
are asupra copiilor.
După achiziţionarea jucăriilor, am stabilit data de 10 aprilie 2014, pentru deplasare la
FUNDAŢIA „S.O.S. – COPIII GORJULUI” şi la COMPLEXUL DE SERVICII ALTERNATIVE LA
PROTECŢIA REZIDENŢIALĂ, TG-JIU, GORJ, unde jucăriile vor fi distribuite personal de către
un grup de preșcolari implicaţi în proiect etc
EVALUAREA ACŢIUNII:
Acţiunea va avea un impact pozitiv asupra copiilor. Faptele lor bune nu vor fi lăsate fără ecou,
acţiunea fiind popularizată în rândul părinţilor, partenerilor, presei locale, cosiliului
profesoral etc. și vor fi susţinute de fotografii realizate în timpul acţiunii.
CONCLUZII:
Din ce în ce mai mult, se poate observa spiritul de solidaritate a copiilor de vârstă preşcolară
care frecventează grădiniţa şi a părinţilor acestora, cu persoanele aflate în dificultate.
Atât copiii din grădiniţă cât şi părinţii acestora, au avut oportunitatea să se implice direct în
acţiunile de caritate, fiind sensibilizaţi, ca şi în alţi ani, de problemele cu care se confruntă
unele familii şi unii copii.
S-a putut observa bucuria de a dărui, de a aduce puţină alinare în sufletele pline de suferinţă.

1058
S-a constat multă receptivitate, înţelegere şi toleranţă din partea părinţilor şi din partea
întregului personal al grădiniţei.

1059
 ÎNVIEREA DOMNULUI – ADEVĂR FUNDAMENTAL

Educatoare: Valentina Hallmen,

G.P.P. nr.1 Calimanesti, jud.Valcea

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei sărbători
e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al
sângelui, ca preţ al răscumpărării. În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu
postul de şapte săptămâni. O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna
Patimilor. Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a
curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să
vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o
lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi. La
biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi – iese
cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul divin se desfăşoară
afară, iar când preotul va rosti „Christos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest serviciu religios vor
spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii, iar aceasta va fi formula
de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se
întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe
care o va păstra tot restul anului. Oamenilor le este permis să mănânce bucatele
(pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi
după ce fiecare persoană participă la Liturghie. Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua
de Paşte se vor întâlni şi pe lumea cealaltă. Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit,
fiind interzisă orice activitate distractivă. În această zi, e interzis şi somnul. Luni, a doua zi de
Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele mai multe cazuri, la cimitir.
O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de la Înviere, porţile Raiului
sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care mor în Săptămâna
Luminată ajung direct în Rai. În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri. Poate cel
mai de notorietate e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele de „stropit”. Potrivit
acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care există o fată sau mai
multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”. „Stropitul” este păstrat şi azi şi
reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii, şi, în fond, de distracţie.
Bibliografie:
Sărbătorile la români, Tudor Pamfile, Editura Saeculum, 2007
Sărbători și obiceiuri Românești, Ion Ghinoiu, Editura Elion, 2002
Sărbătorile la români: studiu etnografic, Simion Florea Marian, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1994

1060
 FAPTA BUNA ESTE SUFLETUL CREDINTEI CRESTINE

înv. Dănilă Ana,

Şcoala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu ” Dorohoi, jud. Botoşani

Motto: „Dă cât poţi da . De ai un ban, cumpără cu el cerul, nu pentru că acesta este aşa
de ieftin, ci pentru că Dumnezeu este aşa de milostiv şi iubitor”.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Viaţa fiecăruia din noi trebuie trăită în spiritul iubirii şi ascultării de Dumnezeu, şi al
iubirii aproapelui, după pilda samarineanului cel milostiv. Astfel, cununa vieţii creştineşti este
împletită din laurii faptelor bune. Ele sunt dovezile harului divin şi roadele credinţei creştine.
Omul fără fapte bune este ca pomul neroditor, este sterp şi netrebnic. Vremea vieţii
prin care trecem ne dă tuturor posibilitatea să sporim duhovniceşte, să ne îmbogăţim moral şi
să cunoaştem fericirea dăruirii pentru că „Fericiţi cei milostivi căci aceia se vor milui ”(Matei 5,
7 ). Fapta bună devine astfel jertfă de dăruire făcută din iubire pentru aproapele tău, hrana
spirituală ce te înalţă şi te laudă înaintea lui Dumnezeu.
Prinşi de ritmul alert al vieţii cotidiene nu trebuie să devenim indiferenţi faţă de
problemele, suferinţele sau nevoile unor semeni ai noştri, să nu uitâm că „vorba bună,
zâmbetul şi fapta binefăcătoare sunt raze ale soarelui răsfrânte în sufletul omului. ”
Mereu am încercat să le explic elevilor mei adevăratele valori, lucrurile care
contează în viaţă, despre cum să împarţi ce ai cu ceilalţi. Am încercat să-i conving că în viaţă
uneori poţi fi sus şi alteori jos şi că trebuie să ştii să faci faţă oricărei situaţii. Din fericire, elevii
mei au înţeles că poţi face bine unui om şi numai zâmbindu- i sau spunându-i o vorbă bună,
fără a-i da ceva material.
Sărbătorile şi timpul sacru din preajma întâmpinării Crăciunului reprezintă o
perioadă marcată de o puternică încărcătură emoţională. Pentru fiecare dintre noi, Crăciunul
înseamnă bucuria de a trăi, de a renaşte, de a creşte frumos şi de a ocroti pe cei dragi, dar şi pe
cei aflaţi în nevoi. În această perioadă, reînvăţăm să dăruim, ne amintim de cei sărăci, de cei
fără adăpost, de cei bolnavi, de bătrânii din azile sau rămaşi singuri, de copiii din orfelinate şi
de toţi cei care suferă. Mai mult decât atât, învăţăm să ne ajutăm pe noi înşine, ajutând pe alţii,
pentru că marea minune e dată de faptul că doar “dăruind vei dobândi”, iar marea şi tainica
revelaţie este că poţi dărui chiar din ceea ce nu ai şi că vei primi înapoi înmiit!
Astfel, în perioada 6 decembrie 2013 – 7 ianuarie 2014 la nivelul claselor primare
din şcoala noastră, s-a desfăşurat proiectul „Crăciunul uneşte inimile ”, al cărui scop a fost
cultivarea unui comportament bazat pe generozitate şi dragoste faţă de semeni, stimularea
creativităţii, a lucrului în echipă, a cooperării şi a toleranţei, colectare de cadouri cu ocazia
sărbătorii Crăciunului.
Un grup de copii din clasa IB, au vizitat câteva apartamente sociale din cadrul
Complexului de apartamente „Casa Mea” Dorohoi. Doamnele şi domnii instructori de educaţie,
nişte oameni sensibili, plini de dragoste şi compasiune faţă de copiii pe care cu răbdare
îngerească îi cresc şi educă, au acceptat colaborarea noastră şi împreună am realizat un lucru
de toată lauda.
Copiii au fost foarte bucuroşi când au văzut că au oaspeţi şi s-au strâns cu toţii în
sala lor de joacă pentru a asculta colindele, însă nu s-au lăsat mai prejos şi apoi au cântat şi ei.
Fiecare elev a avut pregătit un cadou pentru un copil din complex. În felul acesta, s-a creat o
legătură directă între elevii şcolii şi aceşti copiii, s-au închegat prietenii între ei.

1061
 Cadourile oferite au adus zâmbete pe chipul copiilor de la apartamente, iar pe noi
această răsplată ne-a bucurat enorm şi ne-a făcut să simţim că voluntariatul este cea mai
înălţătoare activitate pe care cineva o poate desfăşura.
Ajută-ţi aproapele! Iată un îndemn pe care îl auzim destul de des. Câţi dintre noi îl
urmăm este mai dificil de aflat, iar acest lucru rămâne, din păcate, un deziderat.
De la această”regulă” au dorit să facă excepţie şi elevii claselor I ai Şcolii Gimnaziale
„Mihail Kogălniceanu” Dorohoi. Sub îndrumarea învăţătoarelor şi a profesorilor care predau la
aceste clase, având sprijinul părinţilor şi al bunicilor, în săptămâna „Şcoala altfel” elevii au
desfăşurat o acţiune filantropică în sprijinul unor bătrâni sărmani din cartierul Plevna.
Păscuţe, cozonaci, ouă roşii şi alte produse alimentare au ajuns pe masa bătrânilor
singuratici şi nevoiaşi. Aceste daruri au fost distribuite celor mai trişti ca noi, pentru ca
bucuria sărbătorilor să ajungă la cât mai multe persoane sărmane, împlinind chemarea „dar
din dar se face rai”. Ne-au impresionat lacrimile de bucurie din ochii bătrânilor şi credinţa lor
în Dumnezeu.
S-a dat sens, prin fapte incontestabile, tocmai îndemnului „Ajută-ţi aproapele!”. Este,
fără echivoc, un demers altruist, o lecţie de viaţă pe care elevii au înţeles-o în toate valenţele
sale.
În concluzie, pot spune că, dacă unul dintre Sfinţi ar fi între noi şi s-ar desprinde
dintr-o icoană acum, iată ce ne-ar învăţa: ne-ar vesti Evanghelia faptelor bune, Evanghelia
milosteniei şi dărniciei. Ne-ar vesti, cu cuvintele şi cu exemplul vieţii lui de îndreptător al
credinţei, de chip al blândeţei şi de învăţător al înfrânării, Evanghelia faptelor îndurării
sufleteşti şi trupeşti, căci:”Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând
de la Tine, Părintele Luminilor, şi Ţie slavă şi mulţumită şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!”(Rugăciunea Anvonului – de
la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur).

Bibliografie:
Arhim. Teofil Pârâian, 2012 „Să gândim frumos, ca să trăim frumos", Ed. Agaton,
Făgăraş;
Georgios Mantzaridis, 2006 „Morala creştină", Ed.Bizantină, Bucureşti;
Vasile Răducă, 1998 „Ghidul creştinului de azi", Ed. Humanitas.

1062
 LUMINA ȘI BUCURIA INVIERII

Prof. înv.preșc.Bîrsete Lidia

Grădinița cu P.P. Veseliei

Sărbătoarea învierii lui Hristos este numită și Paște sau Paști. Interpretarea
duhovnicească a cuvântului Paște este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștilor are o
legătura semnificativă cu Paștele Vechiului Testament, dar în același timp, ea este și o
sărbătoare cu totul nouă, având dovada învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sărbătoarea Paștelui iudaic era în amintirea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea
prin pustie și Legământul de la Sinai. In Paștele sărbătorit de Iisus cu ucenicii Săi, numit Cina
cea de taină, se săvârșește o taina nouă, un Paște nou, un Testament nou, când Domnul Iisus
binecuvântează pâinea, o frânge și o dă ucenicilor, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul
Meu!". Și luând paharul și mulţumind, le dă zicând: "Beţi dintru acesta toţi, că acesta este
sângele meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor". Jertfa mielului Vechi-Testamentar a preînchipuit jertfa Crucii lui Iisus în chip
tainic, împărtășita de el ucenicilor săi. Dorinţa Mântuitorului de a sărbători ultimul Paște cu
ucenicii Săi, unul cu totul neobișnuit pentru Sfinţii Apostoli, reiese din cuvintele
Mântuitorului: "Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea. Căci
zic vouă că de acum nu-L vom mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în împărăţia lui
Dumnezeu". În mod miraculos observăm că acest Paște al Crucii, care anticipează suferinţa și
moartea Mântuitorului Iisus, se va desăvârși în înviere, ca trecere în viaţa veșnică.
Paștele cuprinde taina Crucii și a învierii; taina morţii și a vieţii veșnice, taina vieţii
pământești și taina vieţii cerești. Așadar, Paștile Legii vechi erau pomenire a trecerii prin
Marea Roșie, iar Paștile Legii noi sunt trecere de la moarte la viaţă; acelea erau eliberare din
robia Egiptului și drumul spre ţara făgăduinţei, acestea sunt eliberarea din lumea păcatului și
intrarea în împărăţia cerurilor. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este pentru Biserica
drept măritoare creștină, păstrătoarea Testamentului Hristoitic și a canoanelor apostolice, o
scară pe care creștinii pot urca spre lumea vieţii veșnice. Credinţa Ortodoxă, în special, este
Lumina din Lumina învierii lui Hristos. De aceea Simbolul de credinţă se încheie cu speranţa
învierii și a împărăţiei cerurilor: "Aștept învierea morţilor și viaţa veacului ce va să fie ".
Fiecare săptămână din cursul anului bisericesc începe cu Duminica, cu ziua învierii, pentru ca
tot timpul vieţii noastre să fie luminat de Lumina învierii.
Învierea Domnului adună pe toţi fiii Bisericii într-o unitate, într-un discernământ
moral, propovăduiește pacea a toată lumea, binecuvântează îmbelșugarea roadelor
pământului și-i mângâie pe cei necăjiţi și întristaţi, care au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Toată umanitatea, și toată creaţia, este văzută în lumina învierii și a iubirii lui Hristos, pentru
că toţi oamenii sunt chemaţi la bucuria învierii celei de obște, fiecare după tăria credinţei și a
pocăinţei sale, după faptele bune pe care le-a săvârșit. Când păcatul, suferinţa, nedreptatea și
răutăţile întunecă viaţa noastră și a altora, rugăciunea fierbinte a noastră și a Bisericii pentru
fraţii noștri care sunt în prigoană și primejdie omeneasca, numai Sfânta Spovedanie și Sfânta
împărtășanie ne aduc în suflet putere din puterea Crucii și a învierii lui Hristos.
Astăzi este ziua triumfului veșnic al învierii lui Iisus, minunea minunilor, praznicul
praznicelor, sărbătoarea sărbătorilor și cel mai mare act de început de istorie a creștinismului,
"scularea dintre morţi a Mântuitorului nostru".
Învierea Domnului este temelia învierii noastre, este botezul credinţei celei
adevărate, este înlăturarea neștiinţei și înșelării, este împlinirea profeţiilor de la Facerea
lumii. Învierea este fulgerul care luminează conștiinţele credincioșilor, curăţindu-le de idei

1063
preconcepute, este înlăturarea mitului și a legendei. Sfinţii Apostoli, pe lângă aceea că erau
ucenicii lui Hristos, erau și martorii învierii Lui.

DESPRE FRUMUSEȚEA ȘI PUTEREA ÎNVIERII

(PARERI PERSONALE)

Prof. Duminică Marcela

Școala Gimnazială Viișoara

Răstignirea și Învierea lui Iisus Hristos este un fapt al istoriei umanităţii și a

universului de o însemnătate colosală. Niciodată în istoria cosmosului și a tuturor civilizaţiilor
create de oameni nu s-a mai petrecut ceva asemănător, de o atare importanţă și cu urmări
care au cuprins întregul Univers creat de Bunul Dumnezeu. Chiar și Îngerii și întreaga Ierarhie
Cerească, erau nedumeriţi de cele ce se întâmpla - Răstignirea lui Dumnezeu Fiul - deși Bunul
Parinte le dezvăluise planul Sau de iubire prin care dorea salvarea lumii și mântuirea
oamenilor. Cu toate acestea, îngerii și toţi aceia care înţeleseseră Dumnezeirea lui Iisus nu
puteau crede când Dumnezeu Fiul, dintr-o nesfârșită dragoste de oameni, S-a lăsat pălmuit,
scuipat, bătut, jignit, schingiuit, pus pe cruce, batjocorit și umilit ca unul dintre cei mai mari
păcătoși ai neamului omenesc. Este o mare nedumerire aici, un lucru care nu s-a mai văzut
nici pe pământ și nici în Ceruri.
Nimeni nu putea înţelege cum Cel Atotputernic și Atotîntelept își asumase toate
greșelile noastre, ale oamenilor, toată urâţenia noastră și toate faptele decăderii noastre, ca să
ne ofere nouă, copiilor Săi, putinţa întoarcerii Acasa, în Cerul de Lumină și Iubire a Părintelui
Suprem. Nimeni nu mai văzuse atâta iubire, nimeni nu mai văzuse un suflet atât de frumos și
nobil încât, pentru a spăla mizeria noastră, S-a coborat pe Sine din condiţia Dumnezeirii Sale,
pentru a fi unul precum noi, pentru a simţi durerea și rătăcirea noastră. Nimeni nu a putut
pricepe de ce, Cel care este Dumnezeu, Iisus Hristos, nu și-a întrebuinţat Puterea fară de
margini pentru a evita durerea, umilinţa și faptul rușinos al răstignirii. Nimeni nu deslușea
taina: prin Izvorul nesecat de Putere, Lumină și Iubire se cobora printre noi pentru a spăla
durerea noastră, pentru a îmbogaţii fiinţa noastră cu o noua Lumină, cu o mare Iubire și o
neasemuită Frumuseţe.
Aproape nimeni nu L-a înţeles pe Dumnezeu atunci și nu-L întelege nici măcar
astăzi. Însă totuși sunt unii, foarte puţini la număr, care L-au înţeles atunci și Îl înţeleg și
astăzi. Acești puţini sunt aceia care înlăuntrul inimilor lor a triumfat iubirea, frumuseţea,
smerenia, iertarea, bucuria, armonia, pacea și puterea adevărată. Toate aceste inimi curate au
dezlegat sensul Răstignirii și Învierii lui Iisus, și anume acela că: atat de mare este Iubirea Lui
Dumnezeu pentru copiii Săi și pentru întreaga Creaţie încât a vrut să șteargă toate
stricăciunile aduse de om sieși și întregii naturi – prin tot păcatul înfaptuit de inimile strambe
și înrăutaţite. Bunul Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, prin ajutorul Sfântului Duh și al Maicii
Domnului, au hotărât refacerea creaţiei și a omului, dându-i acestuia și o mai mare putere de
lumină pentru a lupta cu răul dinlăuntru și cu răul din afară, care se opun planului de
mântuire al oamenilor.
În fiecare dintre noi, prin Învierea lui Iisus Hristos, s-a readus la suprafata sufletului
uman Frumusetea primordială pe care ne-o dă Chipul lui Dumnezeu prezent în noi și pe care
noi am pierdut-o întrucât la un moment dat în istoria spiritului umanităţii am început să fim
mai atrași de grotesc și urât și astfel frumuseţea noastra s-a transformat în urâciune și Chipul

1064
Frumos al Lui Dumnezeu l-am prefacut într-un chip murdar, prin răutatea și denaturarea
condiţiei noastre.
Iisus S-a lasat răstignit pentru a șterge tot răul din noi, pentru al preface în
frumuseţe. Puterea Invierii este izvor de Lumina, de Iubire, de Bucurie, Pace și Putere Sfantă.
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos, Duhul Cel Sfânt, Maica Domnului și
toţi Sfinţii .

PAŞTELE LA ROMÂNI

Prof.înv.preşc. Vlăjoagă Dorina

Inst. Marinescu Mariana
G.P.P.”Sf. Nicolae”-G.P.N.nr7
Câmpulung /Argeş

Perioada de dinaintea Sfântului Paşti, numită şi Săptămâna Patimilor, săptămâna

sfântă si binecuvântată, când credincioşii se pregătesc să primească lumina Învierii, este
presărată cu frumoase rânduieli şi obiceiuri străvechi, care trebuie ţinute din Duminica
Floriilor – momentul intrării lui Iisus în Ierusalim – şi până la răstignirea Sa, în Vinerea Mare.
În Lunea Mare, în Marţea Mare şi în Miercurea Mare, trebuie să se cureţe casa,
curtea, grădina, livada, să se aerisească, să se termine lucrul la câmp, să se spele geamurile ca
să intre lumina. Se spune că dacă în aceste zile, bărbaţii le sunt de ajutor casei şi nevestelor,
tot restul anului le va merge din plin.
Joia Mare este ultima zi în care se pomenesc morţii. Femeile trebuie să meargă la
biserică să împartă colaci din aluat de post, fructe, miere şi vin, iar bărbaţii să aprindă focuri
rituale în curţi, în grădini, pe dealuri, pentru sufletele morţilor care se spune că se reântorc la
casele lor. Tot în această zi, trebuie să se vopsească ouăle, să se coacă pasca şi cozonacii.
Tradiţia spune că este bine să păstrezi un ou roşu pînă la Paştele viitor, şi nu este bine să
dormi în această zi. Se crede că cine doarme în Joia Mare, va lenevi tot anul. În Joia Mare, cînd
au avut loc cele mai importante ritualuri: spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus, Cina
cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea lui Iisus de către Iuda, are loc
Denia celor 12 Evanghelii. E bine să se aprindă lumânări la ferestre, căci potrivit credinţei
populare, în această seară lumea celor vii se întrepătrunde cu lumea morţilor. Tradiţia spune
că fetele trebuie să-şi pună 12 dorinţe pe aţă, făcând câte un nod după fiecare evanghelie şi
dezlegate după Înviere, ca să se împlinească. Aţa se pune sub pernă, ca să-şi viseze ursitul. Mai
mult, în credinţa populara, cei care ţin post din Joia Mare şi pâna în Paşti vor fi înştiinţaţi de
moartea lor cu trei zile înainte de a trece în lumea cealaltă.
În Vinerea Mare, Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă, e bine să se ţină post negru,
să nu se facă treabă în gospodărie, să nu se pregătească mâncăruri şi să ducem flori la biserică.
Se spune din bătrîni că aceia care vor ţine postul negru vor fi feriţi de boli tot anul şi vor avea
belşug şi spor în toate. Cine poate şi are curaj, e bine să se scalde în râuri pentru a fi sănătos
tot timpul anului, iar seara să se meargă la biserică pentru trecerea pe sub Sfântul Aer,
procesiune simbolizând suferinţa prin care a trecut Iisus pe drumul Crucii. Tot în Vinerea
Mare, nu se consumă oţet şi urzici. Pe cruce, Iisus a fost bătut cu urzici, iar buzele i-au fost
udate cu oţet.
În Sâmbăta Mare, conform tradiţiei străvechi, femeile se spală pe cap, se piaptănă,
se îmbracă în haine curate, se închină şi se roagă la icoane, apoi pot termina toate treburile
1065
casei. Vasele trebuie puse în cuptor, doar cu mâna dreaptă, iar numărul tăvilor în care se face
cozonacul sau pasca trebuie să fie cu soţ, altfel pot apărea necazuri în anul care urmează. Tot
în această zi e bine să se pregătească mielul sacrificat, să se facă ultimele pregătiri pentru
masă şi să se pregătească hainele noi pentru Înviere şi un coş cu ouă roşii, pască, cozonac,
sare, usturoi, friptură de miel. E bine să mergem la Deniile din fiecare zi ale Săptămânii Mari,
unde pe lângă suljbele speciale, se ţin predici pentru sufletele noastre şi pentru iertare de
păcate. Săptămâna Patimilor se încheie cu noaptea Învierii, cînd lumea merge la biserică
pentru a lua lumină sfântă de la preot. Altă tradiţie spune că, în Săptămâna Mare e bine ca toţi
credincioşii să ierte şi să se împace cu cei cu care au fost în duşmănie.La Înviere este bine să te
îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă , la fel ca şi apa , are un rol purificator.În ziua de
Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros, vei avea ghinion,
viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va prinde ploaia ori de cîte ori vei
vrea să lucrezi câmpul.Lumânarea de la Înviere trebuie păstrată în casă şi aprinsă în caz de
boală, calamităţi naturale, supărări.În dimineaţa Paştelui e bine să priveşti prima dată într-o
cofă cu apă neâncepută. Se spune că vei avea vederea bună în restul anului. Un alt obicei
spune că e bine să te speli pe faţă cu apa neâncepută dintr-o cană nouă, în care ai pus un ou
roşu, unul alb, un bănuţ de argint şi un fir de iarbă verde, semne ale sănătăţii, prosperităţii şi
sporului în toate.În ziua de Paşti nu se mănâncă oul cu sare, se spune că transpiri tot
anul.Pasca, crucea de pe ea sau anafura sunt considerate de leac, de aceea se păstrează bucăţi
din ele peste an.Cocoşul sfinţit de Paşti se credea a fi o sursă de belşug, sănătate şi dragoste. În
vechime oamenii aduceau cocoşi la slujba de Înviere, pe motiv că aceluia căruia îi va cânta
primul cocoşul în acea noapte va avea noroc tot anul. Apoi cocoşii erau daţi de pomană
săracilor.La masa de Paşti e bine să mănânci mai întâi un ou, fiindcă se crede că acesta, aduce
sănătate trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi iute precum peştele şi
uşor ca pasărea.Cu cine ciocneşti ouăle vopsite în ziua de Paşti, te vei întîlni în lumea cealaltă.
Dacă păstrezi un ou roşu 40 de zile după Paşti şi nu se strică, vei avea noroc tot anul.De Paşti
se aşază o bucăţică de fier sub prag , ca o protecţie pentru casă.Dacă prima persoană care îţi
intră în casă este bărbat, vei avea noroc tot anul.
De Paşti, există credinţa că cerurile se deschid, permiţând sufletelor celor morţi să
se întoarcă acasă, pentru a-şi proteja rudele dragi.Se spune că cei ce mor în duminica de Paşti
sunt scutiţi de Judecata divină, sufletele lor ajungând direct în rai.Copiii născuţi de Paşti sunt
binecuvântaţi, având o viaţă luminată şi presărată cu noroc toată viaţa.
HRISTOS A ÎNVIAT ! ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

CÂND DOMNUL ESTE PUS PE PRIMUL LOC, TOATE CELELALTE

SE AFLĂ LA LOCUL LOR

Educatoare DUMITRIU ELENA Grădiniţa P.N. Valea Lupului, Iaşi

Nimic din ceea ce este om, nu poate fi exclus din experienţa iubirii. Conştiinţa ne
ajută să vedem cum este distrasă atenţia noastră de la cele “ale inimii” şi înţelepciunii, cum
lucruri mici şi banale, ne fac incapabili să-I răspundem lui Dumnezeu cu iubire la iubire.
Modul nostru de a gândi, nestatornicia în sentimente, lipsa de consecvenţă în hotărârile şi
planurile noastre, arată această instabilitate.

1066
 Pierdem multă energie vitală, nu reuşim “să iubim din toată inima”. Examenul de
conştiinţă, ne ajută să vedem toate acestea şi să i le oferim lui Dumnezeu, pentru ca, el însuşi,
să ne vindece de toate rănile noastre şi să ne dea capacitatea de a-L iubi mai bine.
Repetarea zilnică îndreaptă, linişteşte, unifică interiorul nostru, dă coerenţă vieţii.
Concentrarea asupra lui Dumnezeu şi asupra iubirii sale, ne ordonează şi ne integrează
gândurile, sentimentele, acţiunile, ne leagă puterile vitale. Dar mulţi dintre noi, refuzăm să
susţinem sau să ne prezentăm la examenul de conştiinţă în faţa lui Dumnezeu şi, prin felul
acesta, uităm de iubire şi, mai presus de toate, de iubirea aproapelui.
Naşterea cu trup omenesc a Mântuitorului, reprezintă evenimentul crucial din
istoria omenirii: “Hristos se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe
pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L, noroade, că s-a
preamărit ”! (Catavasia Naşterii din Cuv. 38 la Naşterea Domnului )
A răsărit, deci, lumii – lumina conştiinţei, iar “ răsăritul cel de sus ” şi-a trimis razele
sale peste sufletul şi cugetul lumii… Aşa s-a preamărit Mesia-Hristos !
Mântuitorul a fost măreţ, pentru că şi-a făcut intrarea în lume în armonia cântării
îngereşti, cu prevestiri de pace şi bunăvoire pe pământ... şi că la locul naşterii sale au venit şi i
s-au închinat înţelepţii lumii – magii împăraţilor care i-au adus daruri ca unui rege.
Mântuitorul a fost şi smerit, pentru că s-a născut în ieslea săracă a unui staul de vite din
Betleem... a luat apoi chipul robului, ca jertfindu-se cu trupul său, să scape pe om din robia
păcatelor, El fiind preţul răscumpărării.
A plecat cu sfânta familie şi s-a stabilit în Nazaretul Galileiei, ca să împlinească ceea
ce au zis Proorocii, că... „ Nazarinean se va chema” (Matei 2, 23). Crescând „cu vârsta şi
înţelepciunea” s-a preamărit neîncetat prin minuni şi semne, ca Fiu al lui Dumnezeu, dar s-a şi
smerit prin pătimiri, prin cruce şi prin moarte , ca Fiu al Omului.
Prezenţa Naşterii Mântuitorului, am simţit-o şi noi în satul Sângeri, comuna
Gropniţa, un sat la nici 50 km. de oraşul Iaşi, dar totuşi atât de departe de restul lumii. Un sat
cufundat între văi adânci, cu case mici din chirpici, furci şi lut, prin pereţii cărora şoarecii
umblă nestingheriţi, pe ici pe colo presărat cu câte o casă mai răsărită, sat păstorit de un preot
cu suflet mare şi o inimă plină de iubire şi de dragoste faţă de enoriaşii săi. Ne-a povestit cu
tristeţe, că nu are de unde să le dăruiască hrană şi îmbrăcăminte pentru trupuri, dar am
remarcat în relatările domniei sale, cu bucurie, că are destulă hrană pentru suflete, aşa cum a
învăţat de la Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos. Părintele îi învaţă pe toţi şi-i sfătuieşte
să creadă în cuvântul Lui, chiar dacă îi chinuie foamea, chiar dacă durerea-i nimiceşte, chiar
dacă-i răpune sărăcia.
Casa Domnului, mica bisericuţă ne întâmpină smerită la intrarea în sat, caldă, curată
şi primitoare. Aici, laolaltă, oamenii din Sângeri, învaţă că oricine le-ar călca pragul cu daruri,
acestea nu ţin mult şi rămân tot în voia Domnului. S-au împăcat cu gândul, că tot ce ajunge la
ei dispare repede, rămânând tot cu nădejdea în Dumnezeu, pentru că omul, de pâine
pământească se poate lipsi, dar de iubire, mărinimie şi adevăr, nu.
Aici oamenii se iubesc ca fraţii, nu se duşmănesc pentru că nimeni nu are
posibilitatea de a strânge comori, ci fiecare, dă, de unde are celui flămând hrană şi celui
îngheţat o haină.
Mânaţi de gândul de altădată, o mână de oameni, au poposit aici prin campania
umanitară „Din suflet pentru tine!”, parteneriat încheiat între Cabinet Individual de Psihologie
Dumitriu Adrian şi Corduneanu Ana, Grădiniţa Valea Lupului şi biserica din satul Sângeri. Am
încercat, de la oamenii de bine, să adunăm hăinuţe pentru copii, dulciuri, fructe, jucării şi
haine pentru adulţi.Spun, mânaţi de gândul de altădată, deoarece grădiniţa noastră a mai
desfăşurat un proiect umanitar tot în preajma marii sărbători a Naşterii Domnului, sub
denumirea „O jucărie – o bucurie ”, în acest sat

1067
 În ziua întâlnirii, copiii ne-au aşteptat cuminţi, rezervaţi, tăcuţi şi smeriţi. Era o
linişte profundă în biserică, linişte care a durat pe tot parcursul timpului în care noi le-am
oferit din umilele noastre daruri, şi-n aceeaşi linişte şi pioşenie, s-au retras de parcă nu ne-am
fi întâlnit. Micuţa biserică, a răsunat atunci când glasul copiilor ne-a mulţumit, înălţând către
cer frumoase colinde ce vestesc Naşterea Mântuitorului şi când părintele a ţinut să ne spună
tuturor celor adunaţi acolo, că „bucuria cea mai mare este atunci când primeşti, dar mai mare
este atunci când oferi”. Bucuria noastră, a celor care am oferit, nu a fost pe deplin împlinită,
deoarece, uitându-ne înainte de a ajunge aici la câte lucruri am adunat, am crezut că este
destul de mult, dar când am văzut câte fiinţe ne aşteptau, ne-am dat seama cât a fost de puţin.
Am bătut la multe „porţi”, dar le-am găsit ferecate. Am putut intra numai acolo unde
oamenii şi-au pus întrebarea: „Ce pot să fac să moştenesc viaţa de veci ?”
Acolo, răspunsul vine prin iubirea lui Dumnezeu şi de la aproapele, pentru că
iubirea nu cunoaşte legea concurenţei, iubirea este bunăcuviinţă şi dezinteresată, nu este
agresivă nici capricioasă, iubirea este sufletul credinţei, iubirea nădejdii. Spunem nădejdii,
deoarece am plecat cu gândul chinuitor că nu am făcut destul atunci, ca şi altădată, dar ne-am
întors iarăşi încurajaţi de alţi oameni cu iubire de semeni, care ne-au ajutat să punem în
grădiniţa din satul Sângeri, lucruri care să dăinuiască mai mult timp şi unde să se bucure
laolaltă mai mulţi copii: un calculator, o mochetă nouă, pe care copiii să joace cele mai
frumoase jocuri, fără a fi nevoiţi să mai stea tot timpul pe scăunele sau în picioare, un
aspirator, jucării.
Cine calcă hotarul acestui sat, nu-l uită repede. Gândurile îl vor munci mult timp cum
să facă, ca din punct de vedere material şi cultural să mai facă ceva pentru acei care aşteaptă
un semn, tot cu ajutorul lui Dumnezeu. N-am făcut toate aceste lucruri spre laudă deşartă, ci
am dorit să arătăm, că în lumea aceasta puţini sunt acei care adăpostesc pe cei calici, îngrijesc
pe cei bolnavi, mângâie cu vorbe frumoase pe cei care suferă. Oamenii de azi, nu cunosc
iubirea care pătimeşte şi se dăruie, iubirea de cei părăsiţi, de cei de rând, de cei călcaţi în
picioare, iubirea de cei blestemaţi sau daţi uitarii.
Hristos a venit să ne înveţe iubirea care nimiceşte ura, iubirea pentru nenorocitul
păcătos sau iubirea pentru neprieten.
Aşadar, să învăţăm să dăruim din suflet nu numai la marile sărbători, ci ori de câte
ori simţim nevoia s-au avem ocazia.

SĂRBĂTOAREA CREŞTINĂTĂŢII – ÎNVIEREA DOMNULUI -

Prof. Bădăuţă Camelia

Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” Roşiorii de Vede, Teleorman
Prof. Ilie Florentina
Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu” Roşiorii de Vede, Teleorman

Cea mai mare sărbătoare a creştinităţii, Învierea Domnului, este marcată în judeţul
Teleorman nu doar prin prisma dimensiunii canonice, ci şi prin tradiţii şi obiceiuri.
În zilele care preced sărbătoarea Paştelui nu există casă în care preocupările
principale să nu fie legate de ouăle roşii. Existăa credinţa că acestea, pentru a nu se strica
niciodată, trebuie alese de miercuri şi vopsite în Joia sau în Vinerea Mare.
Primul ou vopsit nu se dă din casă, fiind considerat sporul gospodăriei.
Teleormănenii spun despre casa îin care se găsesc ouă roşii că este ferită de duhurile rele.
1068
 Conform credinţei populare, cei care vor ciocni ouă roşii, care amintesc de patimile
Domnului, se vor vedea pe lumea cealaltă. Bătrânii din unele sate cred că anafura adusă de la
biserică în ziua de Paşte şi pusă în sarea vitelor va face ca acestea să aducă pe lume mai multe
viţele. Cu slănina dusă la biserică pentru a fi sfinţită se ung rănile, dar şi mâinile şi picioarele.
Sărbătoarea de Paşte reprezintă sărbătoarea bucuriei, când sunt uitate greşelile semenilor, iar
familiile certate până la această sărbătoare au prilejul de a se împăca în faţa bisericii.
În dimineaţa primei zile de Paşte se aprinde tămâie şi se merge cu ea prin toată casa,
pentru ca astfel să fie atras norocul şi să fie alungate ghinioanele până la viitoarea sărbătoare
de Paşte.
Seara în ajunul Pastelui, femeile merg la fântână, scot apă şi varsă atâtea găleţi de
apă câţi morţi are fiecare familie. Apoi, a doua zi de dimineaţă, pe la orele 500 fac focuri cu
bozi uscaţi la mormântul morţilor şi stropesc mormântul cu apă adusă într-o sticlă. Înainre
vreme, făceau focuri în cimitir, seara, lângă care puneau un scaun şi o oală cu apă, în credinţa
că peste noapte mortul va ieşi din mormânt, va bea apă, va şedea pe scaun şi se va încălzi la
foc.
Când oamenii se întorc de la biserică, după ce au luat paşte, întâlnindu-se cu cei care
vin să ia paşte, ceştia le zic: „Să-l purtaţi sănătoşi!”, la care ei răspund: „Asemenea şi
dumneavoastră!”. La intrarea în casă, în pragul uşii, cei ce au luat paşte calcă pe o brazdă
verde şi pe un fier de plug. Credinţa este că, vara va fi bogată în roade, iar oamenii sănătoşi şi
tari ca fierul pe care au călcat.
În sărbătorile Paştelui, tinerii organizau, înainte vreme, hora, într-o poiană a satului,
sau în faţa unei cârciumi. Vălăritul consta în umblatul, în timpul dimineţei, până la prânz, a
unui grup de flăcăi, însoţiţi de lăutari, în lunea şi marţea Paştelui, sau ăn orice zi de sărbătoare
pe la casele gospodarilor ce aveau fete care jucau în horă. La sosirea acestora într-o
gospodărie, spuneau: „Bine v-am găsit sănătoşi!” la care gospodarul răspundea „Bine aţi venit
sănătoşi!”. După câteva discuşii cu parinşii fetei, lăutarii cântau un cântec, urmat de o horă, în
care se prindeau flăcăii şi fata. La plecare, lăutarii primeau ca dar câteva ciurele de făină sau
mălai, câteva ouă şi una sau mai multe bucăţi de brânză, acest dar bogat al fetei fiind
considerat plata ce trebuia s-o plătească lăutarilor pentru că juca în horă în cele trei zile ale
Paştelui. Banii pentru flăcăi erau strânşi de unul mai destoinic, în timpul jocului.
Dintre datinile de Paşte, cea mai răspândită în toată lumea creştină era cea a
vopsitului ouălor. Ea era legată de mai multe legende, biblice sau păgâne. Dintre cele biblice,
două sunt mai cunoscute. După ce a cerut îndurare pentru fiul ei, încercând să ofere sodaţilor
un coş cu ouă, Maica Domnului s-a aşezat la picioarele crucii, cu coşul lângă ea, şi a început să
plângă. În timpul acesta, sângele Mântuitorului s-a scurs în coş, înroşind ouăle. Cea de-a doua
poartă sensul miracolului. O precupeaţă, care avea pe braţ un coş cu ouă, a aflat că Iisus a
înviat. Convinsă de imposibilitatea faptului, ea le-a spus oamenilor: “O mai învia Christos când
s-or preface ouăle astea din albe în roşii”. În acel moment, s-a produs minunea şi toate ouăle
au devenit roşii. Vopsite iniţial într-o singură culoare, cu vopsele obţinute din plante, ouăle au
fost apoi “încondeiate” sau “împistrate”. Motivele decorative variază de la o zonă la alta. Cel
mai adesea sunt geometrice, dar apar şi elemente vegetale sau animale.
Prezenţa în creştinism a ouălor roşii este una simbolică şi reprezintă o altă mărturie
clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale creştinilor au fost
descoperite şi coji de ouă. Se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele
vremuri. În antichitate, în special la egipteni, oul era simbol al lumii şi al eternităţii din
moment ce forma lui pare a fi una perfectă şi fără început. Pentru iudei, dar şi pentru păgâni,
ouăle erau simboluri ale creaţiei şi ale învierii. Creştinii, încă de la început, au legat de ouăle
roşii simbolismul învierii neamului omenesc prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar şi pe
cel al creării din nou a lumii, culoarea roşie însemnând Sângele Domnului cel curs pe Cruce

1069
pentru noi şi pentru a noastră mântuire. „Oul pascal“ reprezintă, pe de altă parte, simbolul
văzut al învierii morţilor, a cărei garanţie este însăşi Învierea cea din morţi a Domnului,
Biruitorul morţii şi al iadului.
Din tradiţia creştină mai ştim că Maria Magdalena s-ar fi înfăţişat împăratului
Tiberiu cu un ou roşu şi i-ar fi spus: „Hristos a înviat!“. Există păreri potrivit cărora acest fapt
ar fi generat intro-ducerea ouălor roşii în cadrul sărbătorii Paştilor.
Masa din prima zi de Paşte este un prilej de reunire a familiei, decurgând după un
adevărat ritual. Nu pot lipsi ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapă verde şi ridichi, drobul şi
friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână şi, mai nou, cu ciocolată.
Profetul Isaia, vorbind despre patimile Domnului, spune: "Ca un miel spre junghiere
s-a adus...". Mielul jertfit a creat obiceiul bucatelor din carne de miel pe masa de Paşte. Ouăle,
roşii iniţial, divers colorate sau încondeiate, nu trebuie să lipsească nici ele din casele
credincioşilor în această zi. Ca şi cozonacul sau pasca. Răstignirea şi Învierea reprezintă
eterna legătură dintre moarte şi viaţă, aşa precum renaşte natura în fiecare primăvară, când
se reia ciclul vieţii. Oul devine un simbol al regenerării, al purificării. În tradiţia populară
românească se crede că ouăle de Paşte sunt purtătoare de puteri miraculoase. Ele vindecă boli
şi protejează animalele din gospodărie. În dimineaţa primei zile de Paşte, copiii sunt puşi să se
spele pe faţă cu apă dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu şi un ban de argint, ca să
fie tot anul sănătoşi şi rumeni la faţă.
Ca toate sărbătorile religioase, Paştele şi-a pierdut, în epoca modernă şi în special în
mediul urban, o parte din sacralitate, devenind o sărbătoare anuală în care doar câteva datini
amintesc de vechile înţelesuri.
Pentru a avea parte de bogăţie şi linişte în casă, în dimineaţa de Paşte este bine ca
gospodinele să aprindă o tămâie cu care să meargă prin toată casa pentru ca astfel să fie atras
norocul şi să fie alungate ghinioanele. Tot pentru noroc este bine ca primul ou vopsit să nu fie
dat din casă, fiind considerat sporul gospodăriei. Conform credinţei populare, cei care
ciocnesc ouă roşii se vor vedea şi pe lumea cealaltă.
Sărbătoarea de Paşte este şi un motiv de împăcare. În aceste zile sunt uitate greşelile
semenilor, iar familiile certate au prilejul de a se împăca în faţa bisericii.
În ziua de Paşte nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros, vei
avea ghinion, viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va prinde ploaia ori
de câte ori vei vrea să lucrezi câmpul.
Lumânarea de la Înviere trebuie păstrată în casă şi aprinsă în caz de boală,
calamităţi naturale, supărări. Se spune că e bine să te speli pe faţă cu apa neîncepută dintr-o
cană nouă, în care ai pus un ou roşu, unul alb, un bănuţ de argint şi un fir de iarbă verde,
semne ale sănătăţii, prosperităţii şi sporului în toate.
În ziua de Paşte nu se mănâncă oul cu sare, se spune că transpiri tot anul.
Cocoşul sfinţit de Paşte se credea a fi o sursă de belşug, sănătate şi dragoste. În
vechime oamenii aduceau cocoşi la slujba de Înviere, pe motiv că aceluia căruia îi va cânta
primul cocoşul în acea noapte va avea noroc tot anul. Apoi cocoşii erau daţi de pomană
săracilor.
La masa de Paşte e bine să mănânci mai întâi un ou, se crede că acesta aduce
sănătate trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum peştele
şi uşor ca pasărea.
Cu cine ciocneşti ouăle vopsite în ziua de Paşte, te vei întâlni în lumea cealaltă. Dacă
prima persoană care îţi intră în casă este bărbat, vei avea noroc tot anul.
De Paşte, există credinţa că cerurile se deschid, permiţând sufletelor celor morţi să
se întoarcă acasă, pentru a-şi proteja rudele dragi. Copii născuţi de Paşte sunt binecuvântaţi,
având o viaţa luminată şi presărată cu noroc toată viaţa.

1070
 Chiar dacă pentru mulţi contemporani, sărbătoarea a pierdut o parte din caracterul
ei spiritual, rămânând doar o tradiţie, celebrarea Învierii creează o lume aparte, în care
speranţa şi bucuria sunt suverane.
Se spune că atunci când nu se vor mai vopsi ouă de Paşte şi nu se vor mai cânta
colinde de Crăciun diavolul va stăpâni pământul.

Bibliografie
Popescu Anton, 1997, „Folclor din zona Dracşani”, Tipoalex Alexandria

SPRING OF MY SOUL

Author: Leu Angelica

Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” Întorsura Buzăului

This essay refers to those feeelings I always had when Easter comes. Everything that
connects with with this Resurection Holiday makes me feel a better person due to te fact that
before it people have to take care of their body, but mainly of their souls. For me, it is quite
important to have all the members of the family around and to do just simple things which
bring me more happiness that I could ever imagine. I used to enjoy a lot all the rituals before
the holiday, because people seem to be more patient and even happier.
There are lots of things which keep recalling me memories and feelings in the past. I
still relive a lot and I make a comparison between the person I used to be and the person I am
now. I believe I am the same because I enjoy the very same things or events.
Things which occur now, in my present daily life, people I meet and words I can hear
succeed to make me travel in the past where I had so many great moments. Indeed, the
celebrations I used to spend with my family were full of the smell of happiness and joy. In
those days I was really happy and I enjoyed every moment of my childhood.
I also keep in my mind and in my soul my great desire and my real pleasure of
reading books. They were my friends, not the only ones, of course. I did not and I still do not
miss any chance to read at least a line or two in order to pat my soul.
I really cannot forget the way our grandparents showed their love and how they
enjoyed outie spent there, in their house full of the smell of my childhood.

ÎNVIEREA, MAREA TAINĂ A CREŞTINĂTĂŢII

Prof. înv. primar Diana Duinea C.N.I.Matei Basarab Rm.Vâlcea

Învierea lui Hristos este evenimentul central al istoriei, singurul care dă sens
existenţei omului căzut din demnitatea originară. Învierea este cheia înţelesului devenirii
lumii în timp şi al împlinirii ei într-un “cer nou şi un pământ nou”(Apoc. XXI, 1).Parafrazând pe
Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni XV, 15-16), Părintele Dumitru Stăniloaie spune: “dacă n-ar fi
învierea, dacă am muri generaţie după generaţie după ce ne naştem, ce sens ar avea existenţa?
N-ar avea nici un sens. Şi nu numai existenţa noastră ca oameni, ci existenţa întregii lumi, a
întregului cosmos”.

1071
 Învierea ne arată că lumea aceasta nu-i făcută la întâmplare, ci este opera lui
Dumnezeu, Cel tripersonal, care are iubirea în Sine şi care nu a creat pe oameni doar pentru
câţiva ani , iar după aceea să-şi piardă identitatea existenţei în ciclul nesfârşitelor
“reîncarnări”, ci i-a făcut pentru ca fiecare să fie fericit în veci. Şi dacă oamenii, creaţi de El ca
persoane unice şi indestructibile, au căzut din slava originară, s-a coborât El, prin Fiul –
Hristos, din înălţimea Sa mai presus de fire, pentru a ridica firea noastră cea îmbolnăvită de
păcat şi a o înălţa din nou la Sine. Iar dacă Hristos a transformat crucea din instrument de
tortură în altarul jertfei iubirii Sale faţă de lume, prin învierea Sa, El ne-a adus biruinţa asupra
morţii şi garanţia învierii noastre cu acelaşi trup pe care l-am purtat în viaţă (I Cor. XV, 20-23).
Aşadar, prin învierea lui Hristos ni se arată în ce scop a fost creată lumea şi care este sensul ei.
Învierea Domnului este deci punctul culminant al Revelaţiei şi sensul ei profund, adică acela al
comunicării eterne dintre oameni şi Preasfânta Treime. Căci “la această comuniune eternă a
noastră cu Sfânta Treime se ajunge prin Înviere. În învierea lui Hristos e activă şi se revelează
din nou, într-un mod şi mai vădit, întreaga Treime, rămânând astfel descoperită în vecii
vecilor, pentru o comuniune deplină cu noi”. De aceea, “Treimea şi Învierea sunt dogmele
fundamentale”, ele sunt “alfa şi omega mânturii”.
Se ştie că dintre toate religiile cunoscute astăzi numai creştinismul îşi revendică un
mormânt gol. Un mormânt gol, pentru că nu a putut să-L ţină pe cel sălăşluit, căci a înviat a
treia zi ca un biruitor. Acesta este un fapt unic care s-a petrecut în istorie, iar veridicitatea sa
are la bază mărturii de necontestat. Credinţa creştină nu se întemeiază pe teorii sau speculaţii
şi cu atât mai puţin pe mituri, ci are ca fundament faptul învierii lui Hristos din morţi. Dar aşa
cum se ştie, “fapta rămâne faptă. Pe orice cuvânt îl contestă alt cuvânt. Arată-mi, însă, cuvântul
care contrazice fapta”.Credinţa noastră se bazează, aşadar, pe fapte credibile tocmai prin
evidenţa lor, iar aceasta o face să fie o credinţă luminată. “Credinţa noastră nu e oarbă, nu e
fără argumente, nu e vreun fel de misticism, vreun fel de aplecare sufletească spre mistificare,
cu care să ne înşelăm pe noi şi să-i înşelăm şi pe alţii”. Credinţa creştină e logică tocmai prin
faptul ei central, Învierea, iar în cazul acesta, “faptul devine logic, fiindcă e fapt; chiar dacă
aparţine unei logici care nu seamănă cu a noastră. Faptele se produc la vedere, le auzim şi de
ele nu ne mai putem îndoi. Nici nu ne mai punem întrebarea despre fapte, dacă sunt sau nu
logice. Ele sunt logice prin însuşi faptul că se produc”.
Aşadar, din punct de vedere creştin privind lucrurile, viaţa omului pe pământ nu are
sens decât numai dacă este trăită în perspectiva învierii. Prin învierea lui Hristos s-a arătat
începutul lumii viitoare, lume care va învia şi se va înfăţişa la Judecata universală. De aceea,
opera Apostolilor şi a urmaşilor lor trebuie să pregătească pe tot omul ce vine în lume pentru
o stare de vrednicie deosebită:”starea de a fi părtaş al acelei lumi, deocamdată încă ascunsă
omeneştilor noastre priviri şi înţelegeri. Ea e o realitate a viitorului şi prezentul, cu
actualitatea lui spirituală, se proiectează dinamic în cadrul acesteia. Cu alte cuvinte, învierea
lui Hristos anticipează noua lume a lui Dumnezeu”, adevăr pe care îl mărturiseşte Sfântul
Pavel: ”Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Căci de
vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor, căci precum în
Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”. (I Cor. XV, 20-22).

FESTIVAL – CONCURS DE POEZIE ŞI MUZICĂ RELIGIOASĂ „CREDO”

EDIŢIA A X-A, ETAPA JUDEŢEANĂ - BLAJ, 29 MARTIE 2014

Autor: Prof. dr. Diana TOCACIU

1072
 Şcoala Gimnazială „Toma Cocişiu” Blaj

Festivalul – Concurs de Poezie şi Muzică Religioasă „Credo”, etapa judeţeană, ajuns la

ediţia a X-a, a reunit şi în acest an un număr mare de participanţi. Aşadar, sâmbătă, 29
martie 2014, la ora 10:00, s-a desfăşurat concursul „Credo”, la Centrul Cultural „Iacob
Mureşianu” Blaj, organizat de: Asociaţiunea ASTRA - Despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj,
(prof. Silvia Pop – preşedinte, prof. dr. Diana Tocaciu – consilier cultural Astra, secretar
general al concursului, prof. Carmen Simu), Protopopiatul Ortodox Blaj, Protopopiatul Greco-
Catolic Blaj, Primăria Municipiului Blaj şi Consiliul Local al Municipiului Blaj. Parteneri şi
colaboratori în acest proiect au fost: Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba Iulia, Centrul de
Cultură „Augustin Bena” Alba Iulia, Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba, Consiliul Judeţean
Alba, Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj, Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj,
Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj, alături de partenerii media: Revista „Astra blăjeană”
Blaj, Ziarul „Unirea” Alba Iulia, Radio Blaj şi Radio Reîntregirea Alba Iulia.
Aflându-ne în pragul marelui praznic al Învierii Domnului, ne-am bucurat cu toţii de
vernisajul expoziţiei „Icoane pe sticlă”, realizată de elevii clasei de pictură de la Centrul de
Cultură „Augustin Bena” Alba Iulia, coordonaţi de prof. dr. Ioana Raica. A fost prezentată
revista „Astra blăjeană”, Nr. 1, martie 2014. Festivalul a continuat cu un moment liric
prezentat de elevii Centrului de Cultură „Augustin Bena” Alba Iulia, disciplina instrumente de
suflat.
Cele două secţiuni ale concursului „Credo” – recitare şi muzică religioasă – au strâns
participanţi de la gimnaziile, liceele şi instituţiile culturale următoare: Şcoala Gimnazială
„Toma Cocişiu” Blaj, Şcoala Gimnazială „Petru Pavel Aron” Blaj, Şcoala Gimnazială „Ion Micu
Moldovan” Blaj, Şcoala Gimnazială „Simion Bărnuţiu” Tiur, Colegiul Naţional „I. M. Clain” Blaj,
Liceul Tehnologic „Ştefan Manciulea” Blaj, Şcoala Gimnazială „Ion Pop-Reteganul” Sîncel,
Şcoala Gimnazială „Ion Bianu” Valea Lungă, Şcoala Gimnazială „Ion Agârbiceanu” Cenade,
Şcoala Gimnazială „Aron Cotruş” Cergău Mare, Şcoala Gimnazială „Ion Breazu” Mihalţ.
Moderatoarea festivalului-concurs a fost eleva Iulia Ignat, din clasa a IX-a, de la Colegiul
Naţional „I. M. Clain” Blaj.
Juriul concursului a fost alcătuit din: prof. Mihai Buia – preşedinte, prof. Simona
Frâncu, prof. Ana Hinescu, prof. dr. Diana Tocaciu, prof. Carmen Simu, acordându-se premii
celor mai talentaţi recitatori şi interpreţi.
Credem că Festivalul – Concurs de Poezie şi Muzică Religioasă „Credo” a evidenţiat
interesul tuturor participanţilor de a veni în întâmpinarea celei mai mari sărbători a
creştinătăţii, Învierea Domnului, o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine.

EDUCAȚIA RELIGIOASĂ, ACASĂ ȘI LA GRĂDINIȚĂ

Profesor, Chelariu Mihaela

G.P.P. ”Licurici” Fălticeni, județul Suceava

Educaţia religioasă trebuie să înceapă din copilăria mică, deoarece specialiștii arată
că atunci se pun bazele personalităţii individului, deprinderile bune formate atunci rămân, de
multe ori, valabile pentru întreaga viaţă, iar dimensiunea religioasă este una dintre laturile
personalităţii care poate fi dezvoltată timpuriu prin metode specifice.

1073
 Cercetările în domeniu și practica demonstrează că educaţia moral religioasă este
posibilă de la cea mai fragedă vârstă, datorită receptivităţii crescute la influenţele de mediu și
educaţie care caracterizează preșcolaritatea. Copiii sunt foarte sensibili, iar adulţii trebuie să
urmărească educarea lor religioasă în sensul trăirilor pozitive a obiceiurilor și a sărbătorilor
creștine.
Punctul de plecare în desfășurarea activităţilor educative despre sărbătorile
pascale l-a constituit curiozitatea copiilor de grupă mijlocie de a afla mai multe răspunsuri la
tot atât de multe ”de ce”-uri: de ce înroșim ouă de Paște? De ce mergem la biserică? De ce se
aprind lumânările în noaptea de Înviere? De ce oamenii ciocnesc ouă roșii? etc.
Preșcolarii din grupa au aflat o serie de obiceiuri de Paște. De exemplu le-am
povestit cum, în copilărie, în prima zi de Paști, întreaga familie se spăla pe mâini și pe faţă într-
un lighean în care se punea un ban vechi, din argint, și un ou roșu spunând ”Ajută-mă Doamne
să fiu roșu în obraji ca oul și tare ca bănuţul”. Acest ritual știam noi că însemna că vom fi
sănătoși și prosperi tot anul. Iar cel care se spăla ultimul lua bănuţul.
Un alt obicei de Paște în sat era ca fiecare copil să fie îmbrăcat cu haine noi, de
obicei albe, sau în culori deschise. Părinţii și bunicii noștri spuneau că așa cum te purtai de
Paște, așa aveai să fii întreg anul. De aceea noi, copiii, ne străduiam să nu ne murdărim
întreaga zi pe hăinuţele noi, făcute cu trudă de părinţii noștri. Mai târziu, din poveștile
bătrânilor aveam să aflăm că exista, în vremuri vechi, obiceiul ca acei copii care erau botezaţi
în perioada săbătorii de Paște să fie purtaţi toată săptămâna în hăinuţe albe, ca semn al
purităţii, al inocenţei.
La masa din familia mea, copiii au aflat că era un adevărat ritual. Masa de
sărbătoare era așezată de cu seara, dar noi ne așezam cu toţii la masă doar dimineaţa când
părinţii noștri veneau de la biserică, cu pasca, ouăle roșii și vinul sfinţit. Ne spuneam
rugăciunea, după care primul lucru pe care-l făceam era ciocnirea ouălor roșii, căci ”numai
ouă roșii trebuie să facem”- ne spunea mama. Ne mai lăsa, pe noi, copiii să le ornamentăm cu
ajutorul frunzelor și cu vopseluri naturale făcute din coji de ceapă, din sfeclă roșie sau din
șofran. Și eram tare mândri de coșul nostru cu ouă, așezat dimineaţa în mijlocul mesei de
sărbătoare. Eram lăudaţi de părinţi, iar nouă ni se părea că suntem cei mai pricepuţi în
vopsitul ouălor.
De asemenea copiii au aflat despre semnificaţia unor simboluri ca: Pasca. Oul.
Mielul.
Crucea. Lumânarea de Învierea.
Păstrând la loc de cinste tradiţiile învăţate de la părinţi, de la bunici, practicându-le
alături de copiii noștri, vom păstra vie spiritualitatea românească, folclorul strâns legat de
credinţa creștin-ortodoxă, vom păstra viu sufletul poporului român cu întreaga lui
specificitate.

Bibliografie
http//w.w.w. crestinortodox.ro/sărbătoripascalelaromâni/semnificaţii
Marian, Simion, 2001, Sărbătorile la români, Studiu etnografic, Editura Grai și Suflet-
cultură naţională, București

UN DAR PENTRU FIECARE - PROIECT DE VOLUNTARIAT

Înv. Iliescu Adriana

Înv.Puşcaşu Elena
1074
 Liceul Tehnologic „ Vasile Conta” Tg. Neamţ
MOTTO :
“ Atâtea lucruri bune-ţi trimite Dumnezeu
Şi-aşa puţin îţi cere să-i dai , copilul meu!
Deci, ia te rog aminte la toate câte-ţi spun:
Să fii mereu cuminte , ascultător şi bun!

Şi vei vedea răsplata: de Paşti, un îngeraş,

Pe care voi îl ştiţi că este iepuraş,
Îl va trimite Domnul cu daruri, ouă roşii,
Ca să ciocniţi şi voi precum ciocneau strămoşii !”

Pentru fiecare dintre noi este minunat să poţi fi prezent printre oameni cu inima şi
sufletul, să-i poţi ajuta atunci când se simt singuri , mai ales în preajma sărbătorilor.
Atunci când dăruiesti iubire, primeşti iubire, când respecţi, eşti respectat . Aceste
valori pot fi cultivate în conştiinţa copiilor prin participarea directă la acţiuni prin care
sentimentul omeniei se manifestă prin fapte şi nu doar prin vorbe. Astfel , ca educatori , putem
transforma valorile sociale în principii de conduită personală.
Sărbătorile sunt un prilej de bucurie, de împăcare sufletească, Lumina sfântă din
noaptea Învierii Mântuitorului călăuzindu-ne spre o viaţă mai bună , lipsită de griji.
Cu siguranţă , proiectul de voluntariat este o modalitate prin care putem readuce o
rază de speranţă în sufletele celor pentru care soarta, din păcate, nu a rezervat prea multe
bucurii. Putem ca să sădim un zâmbet pe chipul celor care zâmbesc prea rar , dar învăţăm
totodată să fim responsabili , receptivi la problemele celorlalţi… şi să fim
într-adevăr OAMENI .
Punctul de pornire în desfăşurarea proiectului l-a constituit curiozitatea copiilor de
a afla cât mai multe despre Iisus şi despre obiceiurile şi tradiţiile de Paşti.
Copiii iubesc această sărbătoare nu pentru latura ei religioasă , ci pentru latura laică
- venirea iepuraşului cu cadouri şi de aceea , cu ajutorul părinţilor am încercat să sădim în
sufletele lor iubire pentru Dumnezeu şi semeni.
Implicarea copiilor în derularea acestui proiect a condus la conştientizarea faptului
că tradiţiile trebuie păstrate şi transmise mai departe.
Acţiunea a constat în colectarea de alimente necesare perioadei pascale pentru
Centrul de Primire în Regim de Urgenţă pentru Persoane adulte fără adăpost ” Sfânta Teodora
” din Tg. Neamţ.
O astfel de acţiune şi-au propus să-l facă elevii claselor I B şi a III - a C de la Liceul
Tehnologic „Vasile Conta” Tg. Neamţ , în colaborare cu Biserica „ Sfântul Gheorghe” , condusă
de preotul paroh Constantin Munteanu.
Cu multă dărnicie, copiii au contribuit cu o cantitate semnificativă de alimente
pentru persoanele fără adăpost. Prin intermediul bisericii, copiii au conştientizat faptul că au
reuşit să aducă lumină în sufletele celor năpăstuiţi de soartă , de la Centrul de Primire în
Regim de Urgenţă pentru Persoane adulte fără adăpost ” Sfânta Teodora ” Tg. Neamţ.
Acest proiect a avut rolul de a-i sensibiliza atât pe elevi cât şi pe părinţii acestora în
spiritul întrajutorării şi bunelor relaţii umane
Am primit apoi o scrisoare de mulţumire prin care s-a adus recunoştinţa instituţiei
pentru gestul copiilor şi mare a fost bucuria când au aflat că donaţia a fost estimată la suma de
1000 lei.

1075
 OUALE ROȘII

prof. Kuibuș Sanda-Aurora

Școala Gimnazială „Oltea Doamna” Oradea

Cultul ouălor de Paști este explicat prin germenul de viaţă latentă care se găsește în
fiecare ou proaspăt. Oul se zice că „reprezintă pre Creatorul lumii, care produce tot și conţine
în sine totul. La perși, egipteni, greci, gali, și la primele popoare ale Italiei, oul era emblema
universului, opera divinităţii supreme”1„El servește ca simbol al încolţirii, al perpetuării
speciilor, al primenirii lor și deci al revenirii primăverii când întreaga natuă se înnoiește.”2
Peste aceste obiceiuri păgâne s-au suprapus cele religioase, simbolzând învierea lui Cristos.
Acest obicei nu e cuprins în carte sfântă, dar este lămurit de o serie de legende. Odată introdus
acest obicei al ouălor de Paști, el a fost adoptat de toată lumea creștină. Dacă în Occident
începe să piară el rămâne încă viu în biserica ortodoxă.
Ouăle de Paște, potrivit tradiţiei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra
săptămână a Postului Mare, numită și "miercurea Paresimilor". Există obiceiul ca de la lăsatul
secului și până în această zi, gospodinele să nu strângă ouăle. Era credinţa că ouale alese în
această zi nu se stricau până la Paște. Acum se alegeau ouale pentru mâncarea de Paște și
ouale ce urmau să fie înroșite.
Tradiţia spune că ouăle se vopsesc de către femei în săptămâna mare, mai ales în
joia mare. Încondeierea și colorarea ouălor de Paști au fost ridicate de ţăranul român la rangul
unei adevarate arte. Numeroase modele de ouă, specifice tuturor zonelor locuite de români,
reprezintă un adevarat cod religios, moral, patriotic, estetic. „Cele roșii se numesc merișoare.
Cele <<cu modele>> se numesc, de la o zonă la alta, ouă împistrite, încondeiate, scrise, picate
(picate cu ceară), muncite, chinuite.”3 Ouăle încondeiate reprezintă una din manifestările artei
populare. „Tradiţia foarte vie la poporul nostru este următoarea: <<din gând>>, fără nici un
izvod, românca noastră încondeiază ouăle în Joia sau Vinerea Mare. La gura sobei, ca să stea
ouăle calde, se întind ouăle pe un ștergar curat, după ce întâi au fost bine spălate, uneor chiar
cu zer acrit, ca să prindă bine ceara și vopseaua. Într-un hârb lângă jăratic se topește ceara
albă de albine.[…] unul după altul se iau ouăle la rând, fără însă ca urmele condeiului să de
asemene. Ouăle astfel pictate, scrise sau împestriţate se trec apoi în vopseaua roșie, cea mai
răspândită, ce s-a fiert într-o oală nouă. Dacă e vorba ca ouăle să rămână așa, adică de o
singură culoare, numite în acest caz și merișoare, atunci, după ce se scot din roșeală, se fierb
de-a binelea în apă, în care se topește și ceara.”4 Tehnica oului muncit e migăloasă. Pe același
ou se pot obţine mai multe culori. Oul alb este închistrit și apoi se pune în vopsea galbenă,
după ce s-a îngălbenit, este închistrit pe galben, și pus în roșele, ca să se înroșească. Se repetă
închistrirea pe roșu, și se face verde, i așa mai departe, până se ajunge la ultima culoare, după
care nu se mai închistrește.
Boiurile, vopselele se obţin din plante. De exemplu culoarea roșu se obţine „din
frunze și flori de măr acru, frunze de măr dulce, flori de sovârf, frunze de corn, cimbrișor,
coajă de perj, de măcieș, arin egru, coada cocoșului, roiba, boabele de călin etc..”5 Culoarea

1
Sim. Fl. Marian, 2001, Sărbătorile la români, Studiu etnografic III – Cincizecimea – Ediție îngrijită și introducere de
Iordan Datcu, Editura „Grai și Suflet – Cultura Națională”, București, p.17.
2
Alexandru Tzigara-Samucraș, 1999, în Sărbători fericite! Antologi de conferințe radiofonice din Arhiva Societății
Române de Radiodifuziune, Volumul I 1932-1935, Cuvânt înainte de Alexandru Paleologu, Editura Casa Radio,
București, p.250.
3
Irina Nicolau, 1998, Ghidul sărbătorilor românești, editura Humanitas, București, p.94.
4
Alexandru Tzigara-Samucraș, 1999, ed.cit., pp.251-152.
5
Sfintele Paști volum alcătuit și redactat de Boris Crăciun, Editura Porțile orientului, Iași, p.68.
1076
roșie cu care se vopsesc ouăle la Paști, reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui
purificatoare, dar și sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Sunt mai multe legende6 despre ouăle de Paști. O legendă spune că Maica Domnului,
hăituită, face ouă roșii și le aruncă în urmă pentru a abate atenţia urmăritorilor. În altă
variantă, urmăritorii aruncă cu pietre după Maica Domnului, dar acestea se transformă în ouă
roșii. O altă legendă spune că vestea învierii lui Isus este primită cu neîncredere. O precupeaţă
care vinde ouă spune că va crede că Isus a înviat atunci când ouăle vor fi roșii. Și așa a fost. Se
mai spune și că Maica Domnului și Maria Magdalena au pus sub crucea lui Isus un coș cu ouă
pentru a-i îmbuna pe soldaţi, iar sângele lui Isus le-a înroșit.
Cea mai veche menţiune asupra ouălor roșii o găsim în „amintirile lui Del Chiaro,
care descriind obiceiuri de Paști de la Curtea Domnească din București, de pe vremea lui
Constantin Brâncoveanu (1689-1714), spune că Principesa primește, în apartamentul ei, pe
preoţi, cărora le sărută mâna și le dăruiește câte o năframă brodată, iar boierilor și
jupâneselor le dăruiește câte două ouă <<bizzaramente lavorate a fiori di oro>>, adică ouă
încondeiate, artă în care excelează femeile valahe”7.
Primul dintre ouăle încondeiate se numește cearcă. Prima clasificare a motivellor
desenate pe ouă este făcută de Leonida Bondărescul în 1908 și cuprinde cinci serii de
ornamente: I – Regnul animal; II – Seria motivelor vegetale; III – Seria uneltelot; IV – Seria
ornamentelor industriale; V – Diverse8. Simbolistica liniilor:
linia dreapta verticala = viata ;
linia dreapta orizontala = moartea ;
linia dubla dreapta = eternitatea ;
linia cu dreptunghiuri = gandirea si cunoasterea ;
linia usor ondulata = apa, purificarea ;
spirala = timpul, eternitatea ;
dubla spirala = legatura dintre viata si moarte.
Ouăle încondeiate nu se dau de pomană deoarece tradiţia spune că Dumnezeu nu le
primește. Ouăle încondeiate pline se mănâncă la masa de Paști, iar cele goale se înșiră pe aţă și
se pun la icoane. Sim. Fl. Marian observă însă că nu e bine de ţinut aceste găoci în casă
deoarece se ascunde necuratul în ele. Dupa consumarea ouălor, cojile roșii sunt păstrate
pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun. Un ou
încondeiat este plătit cu „o claie”, adică treizeci de ouă. „Numai oul roșu se duce la câmp; el se
păstrează peste an ca să te apere de farmece. Și Dracu tot de ouăle roșii se interesează. Cică el
de două lucruri întreabă: dacă oamenii mai colindă și dacă mai fac ouă roșii. Când n-or mai
face asta, Dracu devine stăpân peste lume.”9
Tradiţia spune că sosind Paștele, atât cei ce merg la Înviere, cât și ceilalţi ai casei, de
la cel mai înaintat în vârstă până la cel mai mic băieţel, se spală într-un legean sau strachină
mare, în care se află de regulă, pe lângă apă proaspătă și curată și unul sau mai multe ouă
roșii, precum și câţiva bani de aur sau de argint. Oul roșu înseamnă să fie ușori, roșii și
sănătoși ca oul, iar banii însemnează să le meargă bine peste tot anul, să fie curaţi ca argintul
și ca aurul. După ce s-a spălat și s-a îmbrăcat fiecare, care voiește să meargă la Înviere, în
hainele cele mai noi, mai bune și mai frumoase ce le are, unul dintre cei ai casei ia pasca și
câteva ouă roșii și le duce la Înviere. După sfârșirea Învierii unul sau două ouă roșii se dau
preotului, iar restul se aduce acasă.

6
apud Irina Nicolau, 1998, op.cit., pp.94-95.
7
Sfintele Paști volum alcătuit și redactat de Boris Crăciun, ed.cit., p.71.
8
Idem, ibidem, pp.76-78.
9
Irina Nicolau, 1998, , op.cit., p. 95.
1077
 Există la români și o tradiţie a ciconitului. Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul
divinităţii primordiale. Se spune că cei ce ciocnesc între ei ouă roșii se întâlnesc pe lumea
cealaltă. Se ciocnește „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. În prima zi de Paști se ciocnește
doar cap cu cap. Cel mai mic în vârst sau importanţă ţine oul iar cel mai mare ciocnește:
„Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Se cicnește și pe luate - cine sparge oul are voie să-l ia,
iar dacă refuză să i-l dea pe lume cealaltă îl va mânca stricat și uns cu păcură. Sunt însă și o
seamă de oameni care nu se mulţumesc cu ouăle de găină ci întrebuinţează spre ciocnire și
alte ouă mai tari, sau chiar ouă de lemn. „Despre acești oameni lacomi la câștig se zice nu
numai că sunt niște înșelători mârșavi, nu numai că umblă cu ouă pe pichere, care sunt cu
mult mai tari decât cele de găină, ca să înșele și să câștige mai multe de cele de găină, cari sunt
mai slabe, ci se crede că respectivii au foarte mare păcat și toate ouăle câștigate în acest chip
le vor mânca în cealaltă lume împuţite, cu viermi și cu venin.10
O altă legendă spune că „pământul ar sta sprijinit pe șase furci de ceară. Iuda, adică
Necuratul, roade din ele ca să se scufunde pământul. După ce roade una, trece la celelalte.
Furca roasă se reface imediat. Si Dracu tot roade și roade… De Paște însă când vede ouăle roșii
ale creștinilor, parcă își pierde curajul”11.
Ouă roșii se pregătesc și pentru Paştele blajinilor sau Paştele morţilor ori Paştele
Mic care reprezintă în sine amintirea tuturor celor ce au adormit întru Domnul, fie ei pregătiţi
- spovediţi, împărtăşiţi şi cu lumânare - sau nepregătiţi. Credincioşii depun ofrande pe
morminte, bocesc morţii, împart pomeni, întind mese festive în cimitir, lângă biserică sau la
iarbă verde.
Sărbătoarea este un prilej deosebit de comemorare a morţilor, este o zi în care
familiile se reunesc, la cimitir, pentru a se bucura de Lumina Învierii, împreună cu cei dragi,
plecaţi dintre noi. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta
din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană. Astfel, oamenii îşi imaginau că
pot petrece Paştele cu moşii şi strămoşii ''aici'', prin venirea spiritelor morţilor când se
deschid mormintele şi cerurile la Joimari sau separat, oamenii ''aici'' şi Blajinii ''acolo'', dar cu
alimente şi băutura expediate prin diferite tehnici de oamenii de ''aici''. Legătura dintre
pământeni şi Blajini se face, conform tradiţiei, la Paştele Rohmanilor, prin cojile de ouă pe care
oamenii, recunoscători pentru rugăciunile şi faptele bune ale Blajinilor, le aruncă în ape
curgătoare în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor. Plutind pe ape, ele vor ajunge pe Apa
Sâmbetei, în lumea unde locuiesc aceste făpturi minunate, vestindu-i astfel că a sosit timpul să
serbeze Paştele. Până în Tarâmul Celălalt cojile de ouă ajung într-o săptămână, după care,
printr-un miracol, ele redevin ouă întregi, cu care se hrănesc Blajinii, despre care se spune că
mănâncă foarte puţin, un ou ajungând pentru 12 dintre ei. Datina cere ca aceste coji de ouă
roşii să fie aruncate în ape curgătoare numai de fete neajunse la pubertate sau de femei
bătrâne. Se spune că Blajinii ar fi reprezentări ale oamenilor primordiali sau ale strămoşilor,
că ei ar fi luat parte la facerea lumii şi că, de atunci, susţin stâlpii de sprijin ai Pământului.
Creştinismul i-a adoptat transformându-i într-o categorie aparte. Au calităţi morale deosebite,
precum bunătatea, blândeţea şi simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni. Ei
sunt foarte buni la suflet, credincioşi, blânzi şi înţelepţi. Se crede că Blajinii se bucură foarte
mult de această sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni, care se menţine prin intermediul
acestui praznic.
De asemenea, există credinţe populare conform cărora blajinii sunt cei care nu au apucat să
treacă marea, atunci când Moise a despicat apele sau că sunt suflete ale pruncilor care au
murit nebotezaţi. Ei trăiesc în lumea de dincolo, dar păstrează legătura cu lumea noastră, iar

10
Sim. Fl. Marian, 2001, Sărbătorile la români, Studiu etnografic III – Cincizecimea – Ediție îngrijită și introducere de
Iordan Datcu, Editura „Grai și Suflet – Cultura Națională”, București, p.31.
11
Irina Nicolau, 1998, , op.cit., p. 96.
1078
în Duminica Tomii sufletele lor sunt slobozite. Ei sunt miloşi şi devotaţi lui Dumnezeu, dar nu
ştiu să socotească. De aceea, la sat, femeile aruncă pe ape curgătoare coji de ouă înroşite,
pentru ca să afle şi morţii că este Paşti, dar ei primesc vestea mai târziu, abia în Duminica
Tomii.
Simion Fl. Marian remarcacum „cojile ouălor, ce au fost întrebuinţate de Paști, se
aruncă pe pârău, și cine n-o face aceasta are mare păcat. De pe pârău, merg tot în jos până ce
ajung peste mări la blăjini, așa le zic în Moldova, fiindcă erau tare buni și blajini, iar în
Bucovina le zic rohmani. Aceștia, în depărtarea lor de lume, nu știu când sunt Paștile; tocmai
când văd găocile noastre, cari ajng, după unii bucovineni vineri de Rusalii, după alţii marţi în a
treia săptămână după Paști, atunci iau știinţă despre aceasta, și numai cu atâta se înfruptă cu
cât a rămas în găoace…
În Moldova însă și în Basarabia se zice că Paștele Blajinilor sunt luni după Duminica
Tomei.” Indiferent de ziua în care se serbează aceste Paști ale blajinilor ele sunt un obicei
12

strămoșesc care începe la Paști.

Tradiţiile românești, și nu doar cele pascale, sunt deosebit de frumoase și stă în
puterea noastră să le transmitem urmașilor.

Bibliografie:

Marian, Simion Fl., 2001, Sărbătorile la români, Studiu etnografic III – Cincizecimea –
Ediţie îngrijită și introducere de Iordan Datcu, Editura „Grai și Suflet – Cultura
Naţională”, București;
Nicolau, Irina, 1998, Ghidul sărbătorilor românești, editura Humanitas, București;
Sfintele Paști în datini și obiceiuri, 1998, volum alcătuit și redactat de Boris Crăciun,
Editura Porţile orientului, Iași;
Tzigara-Samucraș, Alexandru, 1999, în Sărbători fericite! Antologi de conferinţe
radiofonice din Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, Volumul I 1932-1935,
Cuvânt înainte de Alexandru Paleologu, Editura Casa Radio, București.

12
Sim. Fl. Marian, 2001, Sărbătorile la români, Studiu etnografic III – Cincizecimea – Ediție îngrijită și introducere de
Iordan Datcu, Editura „Grai și Suflet – Cultura Națională”, București, p.128.
1079
 TRANSCENDENŢA TRADIŢIILOR PASCALE

DRĂGOI DOINA
LICEUL TEHNOLOGIC “VIRGIL MADGEARU”
ROŞIORII DE VEDE, JUDEŢUL TELEORMAN

Preparatele de Paşti care, în general, nu lipsesc de pe masă sunt ouăle roşii, drobul
de miel, pasca şi cozonacul. Ouăle se vopsesc în Joia Mare, considerându-se un păcat mare
orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică are loc Prohodul.
La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă
(ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafaţă) şi pregătesc uneltele de
ornamentat. Cele mai vechi "condeie" au fost lumânarea - cu al cărei capăt încins la foc se
desenau pe ou anumite semne - şi pana de gâscă. Oamenii topesc ceara de albine în care se
adaugă puţin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite şi le pun apoi în vopsea
pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin
legate de încondeierea cu ceară: ouă pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze de
plante, împodobite cu mărgele.
În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o
zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei,
bărbatul mai în vârstă), ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie "pe luate", "pe
schimbate", "pe văzute" sau "pe nevăzute". Ciocnesc mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu
părinţii, după care părinţii cu celelalte rude, cu prietenii şi vecinii invitaţi la masă.
Şi în Bulgaria, ca şi în România, se obişnuieşte ca ciocnitul ouălor să se transforme
într-o competiţie între meseni, cel mai rezistent ou fiind numit "borak" (în bulgară, "luptător"
n.r.).
În unele zone, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor,
viilor şi livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece sau se pun în hrana animalelor.
După slujba de Înviere de la miezul nopţii, are loc loc prima masă de Paşti în familie.
În prima zi de Paşti, exista obiceiul ca toată familia să se spele într-un lighean în care
au fost puse ouă roşii şi bani de argint sau de aur, crezându-se că toţi vor fi astfel sănătoşi şi
prosperi.
La catolici, există o serie de obiceiuri specifice, care se regăsesc în Transilvania. Cel
mai spectaculos şi mai bine cunoscut este Stropitul, practicat de popoarele cu origine
germanică în amintirea zeiţei fertilităţii şi a primăverii. Această zeiţă se numea "Ostera", de
unde provine şi denumirea Paştelui -"Ostern".
Băieţii şi bărbaţii stropesc fetele şi femeile, în a doua zi a Paştelui, potrivit unui
obicei străvechi originar din Germania. Scopul este ca acestea să rămână frumoase pe tot
parcursul anului. Grupuri de săteni colindă prin sat până seara târziu, pentru ca nicio fată să
nu rămână nestropită. La origine, pentru stropit se foloseau găleţi cu apă de izvor, simbolul
purificării încă din precreştinism, acestea fiind înlocuite în prezent cu sticluţe de parfum.În
satele populate de nemţi există şi obiceiul împodobirii fântânilor cu ouă colorate de Paşte.
În Ardeal, tinerii maghiari obişnuiesc să împodobească, de sâmbătă noaptea, cu
crengi de brad porţile caselor unde locuiesc fete nemăritate. Fetele care au pândit toată
noaptea la ferestre ştiu pe cine să răsplătească, astfel că flăcăii primesc în ziua de Paşti bucate
sau bani.
În Cehia şi Slovacia, stropitul femeilor poate fi înlocuit cu aplicarea unor lovituri
uşoare, cu un bici special, împletit din opt, 12 sau chiar 24 de ramuri de salcie şi decorat cu
panglici colorate. Se crede, şi în acest caz, că femeile "curtate" astfel vor rămâne frumoase şi
sănătoase, iar cele care au fost neglijate se pot simţi jignite.
1080
 Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci ţin în special de
specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiţionale, cum ar fi pasca la ruşi şi
români, Osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri
sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă şi carne.
În creştinismul timpuriu, cei care se botezau în timpul slujbei de Paşti erau
îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor
vieţi. Cei deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc noua
viaţă a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiţie de Paşti.
Iepuraşul de Paşti este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu
apariţiile lui Iisus după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în
Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle
roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.
Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără liliacul, expresie a purităţii, şi
fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus Hristos.
Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai imaginat şi alte
"feluri" de Paşti. La o săptămână după duminica Paştilor, în prima zi de luni, o parte din
creştinii ortodocşi obişnuiesc să sărbătorească Paştele Blajinilor. Această sărbătoare mai este
numită şi Prohoadele, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, fiind dedicată spiritelor moşilor şi
strămoşilor.
Şi tot aşa a fost "inventat" Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a
şasea săptămână care urmează după Paşti), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe
an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un
înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la "Sfântul aşteaptă", a nu
te ţine de cuvânt. În legende şi în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama
blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegătoare, în permanenţă nesătule, de către
Maica Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul şi ronţăitul
nutreţului în timpul naşterii lui Iisus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante şi credinţe
locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.
Ca simbol al creaţiei, al zămislirii vieţii, oul a inspirat, din vechi timpuri, numeroase
legende, basme, o întreagă literatură. În cultura românească este suficient să amintim doi
reprezentanţi de seamă: Constantin Brâncuşi şi Ion Barbu, a căror operă gravitează în jurul
acestui subiect, considerat ca formă geometrică perfectă - "obiectul perfect". Originea colorării
ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpurile când Anul Nou se sărbătorea la
echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fecundităţii.
Şi la romani, colorate în roşu, ouăle făceau parte dintre darurile sărbătorii lui Janus şi erau
folosite la diferite jocuri şi ceremonii religioase. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis
creştinilor şi este încă practicat mai ales la popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte
ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând
culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării. Ouăle
"încondeiate" ("împistrite" sau "muncite") s-au constituit, la români, într-o mărturie a
datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită
valoare ale culturii spirituale populare, care definesc particularităţile etnice ale poporului
nostru. Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de
Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită
relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă
cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Isus. Domnul, văzând că
ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: "De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi
împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi".

1081
 Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunităţii.
Cea mai răspândităși mai renumită tradiţie a încondeiatului ouălor este în Bucovina.
Mai întâi, aici se încondeiau ouă crude, apoi fierte, iar azi se închistresc ouă golite de conţinut.
Instrumentul cu care se "scriu" ouăle se numește chisiţă (un vârf ascuţit de tablă de aramă,
fixat într-o măciulie a unui baţ plat). Tehnica tradiţională spune că la încondeiat se mișca oul,
iar nu instrumentul. Acum se mai folosește și peniţa, în cazul încodeierii ouălor cu tuș.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune ca mormântul s-a deschis
și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din
această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor,
revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţește pasca și prinoasele. În Bucovina e
obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toata casa și în curte, ca sa fie
luminată gospodaria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa. Din
acest moment salutul obișnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a înviat", la care se răspunde
"Adevarat a înviat", salut păstrat pana la Înălţarea Domnului.
Este o forma de mărturisire a Învierii și a credinţei creștine.
Din marţea Săptămânii Mari, dar mai ales în zilele de joi, vineri și sâmbătă, în toate
gospodăriile bucovinene se vopsesc ouăle roșii de Paști. Obiceiul folosirii ouălor colorate în
practicile de renovare a timpului primăvara, cand se serba, odinioară, Anul Nou, ţine de mitul
cosmogonic al oului primordial, pe care il găsim și în unele legende bucovinene.
În Bucovina ouăle de Paști sunt numite cu un termen generic "merișoare" și erau, la
început, colorate numai în roşu ("rosete") pentru ca mai târziu să se răspândeasca și practica
vopsirii în galben ("gălbinete"), în verde ("verdeţe"), în albastru ("albăstrele") și în
negru("negrete"). Altă dată, culorile se obţineau numai din plante ce erau puse la macerat în
Duminica Floriilor. Astăzi acest obicei este în mare parte pierdut, femeile folosind culori
acrilice pentru vopsirea tuturor ouălor de Paști.
Cele mai frumoase ouă de Paști, care fac și acum faima Bucovinei, sunt ouăle
închistrite, numite impropriu ouă încondeiate. Tehnica uzitată este aceea a păstrării culorii de
fond și consta în trasarea pe ou a unor desene, cu ajutorul cerii de albine topită, și scufundarea
succesivă în băi de culoare (galbenă, roșie și neagră).
Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt crucea Paștelui,
floarea Paștelui, cărarea ciobanului sau cărarea rătăcită, brâul și desagii popii, brăduţul,
frunza de stejar, albina, peștele, coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul
ciobanului, fluierul ciobanului, "patruzeci de clinișori", vârtelniţa, creasta cocoșului, broasca,
fierul plugului, uliţa satului, grebla, sapa etc.
Un element central al acestor sărbători Pascale la moldoveni îl reprezintă pasca.
Gospodinele fac pasca dis de dimineaţă, după care o duc la Biserica pentru a fi sfinţită în
noaptea de Înviere. Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură sau
cunoscutul paşti.
Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lângă slujba în care
se cânta „Hristos a Înviat”, credincioşii marchează momentul cu împuşcături sau pocnitori.
Acestea au rolul de alunga spiritele rele.
Tot în această noapte, fetele nemăritate merg la biserică şi spală clopotniţa cu apă
neîncepută, iar dimineaţă se spală cu ea pe faţă pentru a fi îndrăgite de băieţi neînsuraţi din
sat.
Potrivit tradiţiei, baieţii care nutresc sentimente pentru fetele nemăritate trebuie sa
meargă la casele lor şi să le ofere un ou roşu.

1082
 În Câmpulung Moldovenesc, oamenii se strâng dis-de-dimineaţă în curtea Bisericii,
se aşează în formă de cerc, purtând lumânări aprinse în mână şi aşteaptă venirea preotului
pentru a le sfinţii bucatele din coşul pascal.
Fiecare credincios are câte un coş pregătit după orânduiala strămoşilor. Coşul este
acoperit cu un prosop ţesut cu modele specific zonei, iar în el sunt aşezate pe o farfurie
simbolurile bucuriei pentru tot anul precum: seminţe de mac, sare, zahăr, făină, ceapă şi
usturoi.
Seminţele de mac sunt aruncate în râu pentru a alunga seceta, sarea trebuie păstrată
peste an pentru a aduce belşug, zahărul este folosit la vitele bolnave, se spune că are puteri
miraculoase, făina pentru ca rodul grâului să fie bogat, iar ceapa şi usturoiul au rol de
protecţie împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, bani,
flori, sfeclă roşie cu hrean şi bineînţeles ouăle roşii.După sfinţirea coşului pascal, ritualul de
Paşti se continuă în familie.

ÎNVIEREA DOMNULUI - SARBATOAREA LUMINII ȘI A BUCURIEI

Prof. înv. primar Hoha Nicoleta

Școala Gimnazială Anastasie Panu Huși

“…Deci s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul”(Ioan 20, 20)

A vedea pe Domnul este, fără îndoială, o bucurie care nu poate fi asemănată cu
nimic. Îngerii din ceruri nu știu o fericire mai mare decât aceea de a-L vedea pe Domnul.
Bucuria de a-L vedea pe domnul cel înviat a avut o purere deosebită în ucenicii Săi, deoarece,
aceștia, din înălţimea bucuriei se scufundaseră în adâncul întristării, iar acum, deodată, ei se
ridică la un grad de bucurie mai înaltă decât cel de la început. Cu atât mai mult s-au bucurat ei,
cu cât în cuvintele dumnezeiești și în lucrările minunate ale Domnului Iisus au început a vedea
slava Lui ca a Unuia Născut de la Tatăl (Ioan 1, 14)
Cu cât se bucurau toţi oamenii de toate cele slăvite care se fac de Domnul, cu atât
mai mult au trebuit să se întristeze, când El S-a trădat în mâinile vrăjmașilor, S-a osândit, S-a
ocărât, S-a muncit, a murit și nici măcar neașteptata cinste și compătimire a îngropării nu a
primit, ci a fost urmărit chiar și în mormânt de vrăjmași.
Cu cât a fost mai adâncă și mai întunecată tristeţea, cu atât a fost mai triumfătoare
bucuria care a răsărit din nou asupra ei, când din tainica adunare a învăţăceilor, cea cuprinsă
de frică, a venit Iisus prin ușile încuiate. Purtătorul de biruinţă asupra morţii și, prin urmare,
asupra a toate cele ce vrăjmășesc Lui și urmăritorilor Lui, a primit toată puterea în cer și pe
pământ transmiţând Duhul Sfânt ucenicilor. Într-adevăr s-a vestit apropierea între împărăţia
cerească și pământ.
Noi continuăm acum această bucurie a acelor învăţăcei ai Lui Iisus, fiindcă și noi
suntem învăţăcei următori ai Lui Iisus, deși poate cei mai de pe urmă – mai de pe urmă, mai
mult după veșnicie, decât raportat la timp. Nu putem oare și noi să-L vedem pe Domnul Cel
înviat, ca să ne bucurăm de Dânsul cu deplină bucurie? Și, dacă nu Îl putem vedea, putem să ne
bucurăm de Dânsul cu bucurie deplină? La această ultimă întrebare avem un răspuns
mângâietor chiar din gura Celui înviat. Atunci când Toma, fără să accepte mărturiile suficiente
despre învierea Sa care se săvârșise, nu voia să creadă fără a-L veda pe domnul Cel înviat,
Domnul a îngăduit această cerere îndrăzneaţă, dar nu a aprobat-o. El i-a dat voie lui Toma, a
cedat și l-a lăsat pe acesta să pipăie rănile de pe cruce, dar, în același timp, a lăudat pe aceia
1083
care nu au cerut să vadă “Fericiţi cei care n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Iată cea mai
frumoasă soartă, pe care nimic nu ne împiedică a o urma. Noi putem crede în Domnul Cel
răstignit fără a-L vedea și vom fi fericiţi și vom avea bucurie deplină în fericire. Apostolul
Petru, în epistola sa, vorbește de bucuria celor care nu văd și cred, nu din cauză că sunt
neputincioși, ci pentru că sunt cu adevărat credincioși: “Pe El, fără să-L fi văzut Îl iubiţi, întru
El, deși acum nu-L vedeţi, voi credeţi, și vă bucuraţi cu bucurie negrăită și preamărită”.
Ce i-a adunat pe apostoli și i-a închis într-o casă? Credinţa în înviere care, chiar și în
ei, s-a trezit după ce aceasta a avut loc? Este adevărat că frica i-a făcut să încuie ușile, însă,
dacă le-ar fi fost cu adevărat frică, ar mai fi organizat adunarea în care puteau fi mult mai ușor
observaţi de vrăjmași decât dacă ar fi stat separaţi împărtășind pe diferite căi credinţa? Nu!
Dragostea pentru Cel răstignit, care s-a trezit mai repede decât credinţa, a adunat la un loc oile
cele împrăștiate ale Bătutului. Păstorul și dragostea Lui au auzit sentimentele cele fricoase ale
aceste iubiri și S-a arătat lor înșiși. Oare nu aceeași dragoste către Răstignitul s-a arătat în
privirile triste ale călătorilor în Emaus și în convorbirea lor întreruptă despre întâmplările pe
care le era greu să le pomenească și despre care era nesigur să vorbească? Dragostea, înainte
de cunoaștere, a aflat pe Cel robit aproape de sine și a simţit apropierea Lui în inimile celor ce
ard înainte de a li se fi deschis ochii cunoscându-L prin frângerea pâinii.
Să primim cuvintele Evangheliei : să-L cântăm pe Domnul Cel înviat cu credinţă vie
și cu dragoste adevărată. După exemplul adunării apostolești, să-L cântăm cu dragoste în
adunarea bisericească. După exemplul călătorilor în Emaus, să-L căutăm cu dragoste în
convorbirea despre El, în casă sau pe cale cu prietenul credincios sau măcar cu propriul suflet.
După exemplul mironosiţelor, să-L căutăm cu dragoste în faptele compătimirii și ale
binefacerii și să ne iubească și El pe noi, să ne lumineze ochii inimii noastre și în tărie sfântă,
în bucurie curată, în fericirea conștiinţei pașnice să Se arate nouă înșine.

Bibliografie:

Melchisedec Ștefănescu, Cuvinte din Cuvânt – Omilii inedited, Texte transliterate și

diortosite de Arhim. Pimen Costea, Editura Doxologia, Iași, 2011

DUMNEZEIREA A INVIAT FIREA OMENEASCA

Prof. înv. primar Ivan Cătălina Valentina

Școala Gimnazială Anastasie Panu Huși

Învierea lui Hristos diferă în mod evident de alte învieri din Vechiul sau din Noul
Testament prin aceea că, fiind Dumnezeu adevărat, Hristos S-a înviat pe Sine Însuși, adică
firea omenească a fost înviată de firea dumnezeiască datorită unirii ipostatice, în
vreme ce toate celelalte învieri s-au făcut prin puterea si prin harul lui Dumnezeu. S-ar
putea spune că, așa cum Hristos îndumnezeiește, în vreme ce sfinţii primesc îndumnezeirea, la
fel Hristos a înfăptuit Învierea, adică ridicarea Sa din morţi, în vreme ce sfinţii au primit
învierea. Verbul a primi arată că sfinții suferă o actiune exterioară, în vreme ce Hristos
este izvor al harului nezidit.
După Înviere, Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe și ucenicilor Săi. Unii își pun
întrebarea de ce anume Hristos nu S-a arătat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care
1084
L-au răstignit sau celor care I-au negat învierea, pentru a-i face și pe aceștia să creadă
în El.
Dacă s-ar cunoaște substanţa teologiei ortodoxe, asemenea întrebări nu ar mai
apărea. Arătarea Lui Hristos nu se face pentru un spectacol sau pentru ca omul să fie forţat să
creadă. De fiecare dată, o asemenea apariţie, are un anumit scop și o motivaţie precisă. Mai
întâi, trebuie să notăm faptul că Hristos nu vrea să oblige pe nimeni să creadă. Apoi, arătarea
lui Dumnezeu este un moment crucial în viața omului. În cealaltă viață, la cea de-a Doua
Venire a lui Hristos, cu toții îl vor vedea pe Dumnezeu, dar pentru cei care vor fi curățiți
și pregătiți pentru aceasta, El va fi lumina, în vreme ce pentru oamenii necurați El va fi
iad. Același lucru s-ar fi putut petrece și în situaţia de faţă. Așadar, Dumnezeu S-a ascuns din
dragoste de oameni faţă de cei care L-au răstignit sau care n-au crezut în El.
Arătarea lui Hristos în slavă se face numai și numai pentru a-i îndruma pe oamenii
care sunt pregătiţi pentru îndumnezeire și pentru slăvire. Ucenicii erau pregătiţi și tocmai de
aceea, cu puţin înaintea Patimilor Sale, Hristos le-a spus: Acum voi sunteți curați pentru
cuvântul pe care vi L-am spus (Ioan 15, 3). Auzind cuvântul lui Dumnezeu vreme de trei
ani, inițiindu-se în tainele împărăției cerurilor și alungând demonii, ucenicii au parcurs
etapa curățirii lor interioare.
De aceea, ei au fost pregătiți pentru primirea îndumnezeirii și pentru
împărtășirea din harul Învierii. Dar, mai mult decât atât și după Înviere Hristos i-a
pregătit pentru împărtășirea într-o măsură mult mai mare din îndumnezeire și din
vederea de Dumnezeu, care avea să se petreacă în ziua Cincizecimii. Arătarea lui Hristos
către ucenicii Săi nu a fost un fapt care s-a petrecut numai pentru aceștia, deoarece știm că
toți cei care trec un anumit prag al vindecării și al curățirii lor personale se
învrednicesc să se împărtășească din Înviere și să-L vadă pe Hristos înviat din morţi. În
această lumină trebuie să înţelegem spusele Sfântului Apostol Pavel, care are certitudinea
faptului că și lui i S-a arătat Hristos înviat din morţi: Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte
de vreme, mi S-a arătat și mie (1 Cor. 15, 8).
Se știe că pe vremea Învierii lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel era zelot iudeu, el
venind la credinţa în Hristos abia după Cincizecime. Așadar, prin aceste cuvinte, el se referea
la o arătare a lui Hristos înviat din morţi care s-a petrecut după Înălţarea Sa și după
Cincizecime.
Acest fapt ne arată că vederea lui Hristos înviat din morți depinde de starea
duhovnicească a omului, exemplele în acest sens continuând de-a lungul întregii istorii
a omenirii. Pe parcursul veacurilor, au existat tot timpul martori ai Învierii lui Hristos.
Femeile au fost primele care L-au vazut pe Hristos Inviat.
Faptul că femeile mironosiţe au fost primele care L-au văzut pe Hristos înviat din
morţi are o semnificaţie deosebită. Înspăimântați de ceea ce se petrecuse, apostolii s-au
ascuns într-o casă, în vreme ce femeile, pline de dragoste, de căldură sufletească și de
bărbăție, s-au dus la mormânt încă dinainte de a se ivi zorile pentru ca să ungă trupul
lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frică nici de întuneric, nici de singurătate și nici de
soldaţi. Aceasta înseamnă că, pentru a se învrednici să-L vadă pe Hristos înviat, omul are
nevoie de dragoste și de bărbăţie.
După cum spune Sfântul Grigorie Palama, faptul că Hristos S-a arătat mai întâi
femeilor mironosiţe are un profund înţeles teologic. Sfântul Grigorie învaţă că Învierea lui
Hristos este înnoirea și învierea firii omenești, rezidirea și reîntoarcerea la viaţa fără de
moarte pe care a avut-o primul Adam. După facerea sa, primul Adam a fost văzut mai întâi de
femeie, care a fost zidită imediat dupa Adam, pentru că în acel ceas nu mai era nimeni

1085
altcineva care să îl vadă. În egală măsură, pe noul Adam nu L-a văzut nimeni atunci când a
ieșit din mormânt, dar mai târziu, prima dată a fost văzut de femei.
Așadar, mironosiţele au devenit evangheliste ale Evangheliștilor și apostoli ai
Apostolilor. Acest fapt are o deosebită însemnătate. Eva a fost aceea care a adus lui
Adam vestea căderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea
Învierii. În acest fel s-a făcut reașezarea firii femeiești pe locul avut înainte de păcat.
Nimeni nu o mai poate învinui acum pe femeie de încălcarea poruncii și de cădere.
Maria Magdalena, din care Hristos a scos șapte duhuri necurate, simbolizează
acel suflet care se curăță de aluatul diavolului prin supunerea față de poruncile
evanghelice. Salomeea, al cărei nume înseamnă pace, reprezintă omul care a dobândit
pacea interioară prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului și a primit lumina
cunoștiinței prin vederea de Dumnezeu și prin întelegerea adâncimilor duhovnicești.
Ioana, al cărei nume înseamnă porumbiță, simbolizează sufletul fără răutate și plin de
virtuți, care a scăpat prin blândețe de orice patimă și care izvorăște înțelesuri pline de
discernământ duhovnicesc. Atunci când omul se distinge prin aceste stări duhovnicești și se
apropie de mormântul inimii sale, el vede dându-se la o parte piatra indiferenţei și a tulburării
cugetului, iar îngerii, care reprezintă conștiinţa sa, îi vestesc că a înviat în el gândul virtuţii și
al cunoștiinţei care fusese mort și, mai mult decât atât, omul se va învrednici să vadă arătarea
în inima sa a lui Dumnezeu Cuvântul Însuși, fără ca această apariţie să mai fie o preînchipuire
sau un simbol.
În concluzie, pentru a se învrednici de închinarea în fața lui Hristos înviat din
morți și de auzirea „cuvântului învierii”, omul are nevoie de curățire interioară.

Bibliografie:
1. www.razboiintrucuvânt.ro
2. Învierea Domnului. Predica și tâlcuirea patristică, IPS Hierotheos Vlachos, Editura
Shopia, 2003.

ÎNVIEREA DOMNULUI - SARBATOAREA LUMINII ȘI A BUCURIEI

Prof. înv. primar Hoha Nicoleta

Școala Gimnazială Anastasie Panu Huși

“…Deci s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul”(Ioan 20, 20)

A vedea pe Domnul este, fără îndoială, o bucurie care nu poate fi asemănată cu
nimic. Îngerii din ceruri nu știu o fericire mai mare decât aceea de a-L vedea pe Domnul.
Bucuria de a-L vedea pe domnul cel înviat a avut o purere deosebită în ucenicii Săi, deoarece,
aceștia, din înălţimea bucuriei se scufundaseră în adâncul întristării, iar acum, deodată, ei se
ridică la un grad de bucurie mai înaltă decât cel de la început. Cu atât mai mult s-au bucurat ei,
cu cât în cuvintele dumnezeiești și în lucrările minunate ale Domnului Iisus au început a vedea
slava Lui ca a Unuia Născut de la Tatăl (Ioan 1, 14)
Cu cât se bucurau toţi oamenii de toate cele slăvite care se fac de Domnul, cu atât
mai mult au trebuit să se întristeze, când El S-a trădat în mâinile vrăjmașilor, S-a osândit, S-a
ocărât, S-a muncit, a murit și nici măcar neașteptata cinste și compătimire a îngropării nu a
primit, ci a fost urmărit chiar și în mormânt de vrăjmași.
Cu cât a fost mai adâncă și mai întunecată tristeţea, cu atât a fost mai triumfătoare
bucuria care a răsărit din nou asupra ei, când din tainica adunare a învăţăceilor, cea cuprinsă
1086
de frică, a venit Iisus prin ușile încuiate. Purtătorul de biruinţă asupra morţii și, prin urmare,
asupra a toate cele ce vrăjmășesc Lui și urmăritorilor Lui, a primit toată puterea în cer și pe
pământ transmiţând Duhul Sfânt ucenicilor. Într-adevăr s-a vestit apropierea între împărăţia
cerească și pământ.
Noi continuăm acum această bucurie a acelor învăţăcei ai Lui Iisus, fiindcă și noi
suntem învăţăcei următori ai Lui Iisus, deși poate cei mai de pe urmă – mai de pe urmă, mai
mult după veșnicie, decât raportat la timp. Nu putem oare și noi să-L vedem pe Domnul Cel
înviat, ca să ne bucurăm de Dânsul cu deplină bucurie? Și, dacă nu Îl putem vedea, putem să ne
bucurăm de Dânsul cu bucurie deplină? La această ultimă întrebare avem un răspuns
mângâietor chiar din gura Celui înviat. Atunci când Toma, fără să accepte mărturiile suficiente
despre învierea Sa care se săvârșise, nu voia să creadă fără a-L veda pe domnul Cel înviat,
Domnul a îngăduit această cerere îndrăzneaţă, dar nu a aprobat-o. El i-a dat voie lui Toma, a
cedat și l-a lăsat pe acesta să pipăie rănile de pe cruce, dar, în același timp, a lăudat pe aceia
care nu au cerut să vadă “Fericiţi cei care n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Iată cea mai
frumoasă soartă, pe care nimic nu ne împiedică a o urma. Noi putem crede în Domnul Cel
răstignit fără a-L vedea și vom fi fericiţi și vom avea bucurie deplină în fericire. Apostolul
Petru, în epistola sa, vorbește de bucuria celor care nu văd și cred, nu din cauză că sunt
neputincioși, ci pentru că sunt cu adevărat credincioși: “Pe El, fără să-L fi văzut Îl iubiţi, întru
El, deși acum nu-L vedeţi, voi credeţi, și vă bucuraţi cu bucurie negrăită și preamărită”.
Ce i-a adunat pe apostoli și i-a închis într-o casă? Credinţa în înviere care, chiar și în
ei, s-a trezit după ce aceasta a avut loc? Este adevărat că frica i-a făcut să încuie ușile, însă,
dacă le-ar fi fost cu adevărat frică, ar mai fi organizat adunarea în care puteau fi mult mai ușor
observaţi de vrăjmași decât dacă ar fi stat separaţi împărtășind pe diferite căi credinţa? Nu!
Dragostea pentru Cel răstignit, care s-a trezit mai repede decât credinţa, a adunat la un loc oile
cele împrăștiate ale Bătutului. Păstorul și dragostea Lui au auzit sentimentele cele fricoase ale
aceste iubiri și S-a arătat lor înșiși. Oare nu aceeași dragoste către Răstignitul s-a arătat în
privirile triste ale călătorilor în Emaus și în convorbirea lor întreruptă despre întâmplările pe
care le era greu să le pomenească și despre care era nesigur să vorbească? Dragostea, înainte
de cunoaștere, a aflat pe Cel robit aproape de sine și a simţit apropierea Lui în inimile celor ce
ard înainte de a li se fi deschis ochii cunoscându-L prin frângerea pâinii.
Să primim cuvintele Evangheliei : să-L cântăm pe Domnul Cel înviat cu credinţă vie
și cu dragoste adevărată. După exemplul adunării apostolești, să-L cântăm cu dragoste în
adunarea bisericească. După exemplul călătorilor în Emaus, să-L căutăm cu dragoste în
convorbirea despre El, în casă sau pe cale cu prietenul credincios sau măcar cu propriul suflet.
După exemplul mironosiţelor, să-L căutăm cu dragoste în faptele compătimirii și ale
binefacerii și să ne iubească și El pe noi, să ne lumineze ochii inimii noastre și în tărie sfântă,
în bucurie curată, în fericirea conștiinţei pașnice să Se arate nouă înșine.

Bibliografie:
Melchisedec Ștefănescu, Cuvinte din Cuvânt – Omilii inedite ,
Texte transliterate și diortosite de Arhim. Pimen Costea, Editura Doxologia, Iași, 2011

ÎNVIEREA DOMNULUI - SARBATOAREA LUMINII ȘI A BUCURIEI

Prof. înv. primar Hoha Nicoleta

1087
 Școala Gimnazială Anastasie Panu Huși

“…Deci s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul”(Ioan 20, 20)

A vedea pe Domnul este, fără îndoială, o bucurie care nu poate fi asemănată cu
nimic. Îngerii din ceruri nu știu o fericire mai mare decât aceea de a-L vedea pe Domnul.
Bucuria de a-L vedea pe domnul cel înviat a avut o purere deosebită în ucenicii Săi, deoarece,
aceștia, din înălţimea bucuriei se scufundaseră în adâncul întristării, iar acum, deodată, ei se
ridică la un grad de bucurie mai înaltă decât cel de la început. Cu atât mai mult s-au bucurat ei,
cu cât în cuvintele dumnezeiești și în lucrările minunate ale Domnului Iisus au început a vedea
slava Lui ca a Unuia Născut de la Tatăl (Ioan 1, 14)
Cu cât se bucurau toţi oamenii de toate cele slăvite care se fac de Domnul, cu atât
mai mult au trebuit să se întristeze, când El S-a trădat în mâinile vrăjmașilor, S-a osândit, S-a
ocărât, S-a muncit, a murit și nici măcar neașteptata cinste și compătimire a îngropării nu a
primit, ci a fost urmărit chiar și în mormânt de vrăjmași.
Cu cât a fost mai adâncă și mai întunecată tristeţea, cu atât a fost mai triumfătoare
bucuria care a răsărit din nou asupra ei, când din tainica adunare a învăţăceilor, cea cuprinsă
de frică, a venit Iisus prin ușile încuiate. Purtătorul de biruinţă asupra morţii și, prin urmare,
asupra a toate cele ce vrăjmășesc Lui și urmăritorilor Lui, a primit toată puterea în cer și pe
pământ transmiţând Duhul Sfânt ucenicilor. Într-adevăr s-a vestit apropierea între împărăţia
cerească și pământ.
Noi continuăm acum această bucurie a acelor învăţăcei ai Lui Iisus, fiindcă și noi
suntem învăţăcei următori ai Lui Iisus, deși poate cei mai de pe urmă – mai de pe urmă, mai
mult după veșnicie, decât raportat la timp. Nu putem oare și noi să-L vedem pe Domnul Cel
înviat, ca să ne bucurăm de Dânsul cu deplină bucurie? Și, dacă nu Îl putem vedea, putem să ne
bucurăm de Dânsul cu bucurie deplină? La această ultimă întrebare avem un răspuns
mângâietor chiar din gura Celui înviat. Atunci când Toma, fără să accepte mărturiile suficiente
despre învierea Sa care se săvârșise, nu voia să creadă fără a-L veda pe domnul Cel înviat,
Domnul a îngăduit această cerere îndrăzneaţă, dar nu a aprobat-o. El i-a dat voie lui Toma, a
cedat și l-a lăsat pe acesta să pipăie rănile de pe cruce, dar, în același timp, a lăudat pe aceia
care nu au cerut să vadă “Fericiţi cei care n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Iată cea mai
frumoasă soartă, pe care nimic nu ne împiedică a o urma. Noi putem crede în Domnul Cel
răstignit fără a-L vedea și vom fi fericiţi și vom avea bucurie deplină în fericire. Apostolul
Petru, în epistola sa, vorbește de bucuria celor care nu văd și cred, nu din cauză că sunt
neputincioși, ci pentru că sunt cu adevărat credincioși: “Pe El, fără să-L fi văzut Îl iubiţi, întru
El, deși acum nu-L vedeţi, voi credeţi, și vă bucuraţi cu bucurie negrăită și preamărită”.
Ce i-a adunat pe apostoli și i-a închis într-o casă? Credinţa în înviere care, chiar și în
ei, s-a trezit după ce aceasta a avut loc? Este adevărat că frica i-a făcut să încuie ușile, însă,
dacă le-ar fi fost cu adevărat frică, ar mai fi organizat adunarea în care puteau fi mult mai ușor
observaţi de vrăjmași decât dacă ar fi stat separaţi împărtășind pe diferite căi credinţa? Nu!
Dragostea pentru Cel răstignit, care s-a trezit mai repede decât credinţa, a adunat la un loc oile
cele împrăștiate ale Bătutului. Păstorul și dragostea Lui au auzit sentimentele cele fricoase ale
aceste iubiri și S-a arătat lor înșiși. Oare nu aceeași dragoste către Răstignitul s-a arătat în
privirile triste ale călătorilor în Emaus și în convorbirea lor întreruptă despre întâmplările pe
care le era greu să le pomenească și despre care era nesigur să vorbească? Dragostea, înainte
de cunoaștere, a aflat pe Cel robit aproape de sine și a simţit apropierea Lui în inimile celor ce
ard înainte de a li se fi deschis ochii cunoscându-L prin frângerea pâinii.
Să primim cuvintele Evangheliei : să-L cântăm pe Domnul Cel înviat cu credinţă vie
și cu dragoste adevărată. După exemplul adunării apostolești, să-L cântăm cu dragoste în
adunarea bisericească. După exemplul călătorilor în Emaus, să-L căutăm cu dragoste în

1088
convorbirea despre El, în casă sau pe cale cu prietenul credincios sau măcar cu propriul suflet.
După exemplul mironosiţelor, să-L căutăm cu dragoste în faptele compătimirii și ale
binefacerii și să ne iubească și El pe noi, să ne lumineze ochii inimii noastre și în tărie sfântă,
în bucurie curată, în fericirea conștiinţei pașnice să Se arate nouă înșine.

Bibliografie:

Melchisedec Ștefănescu, Cuvinte din Cuvânt – Omilii inedited, Texte transliterate și

diortosite de Arhim. Pimen Costea, Editura Doxologia, Iași, 2011

1089
 LUMINA SFÂNTĂ A ÎNVIERII

Prof. înv. primar Ancuţa Bianca

C.N.I. Matei Basarab Rm. Vâlcea

Plin de tradiţii şi semnificaţii străvechi, Paştele este una dintre cele mai importante
sărbători creştine a anului. De Paşti oamenii sărbătoresc învierea fiului lui Dumnezeu, Isus.
Este sărbătoarea iubirii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăţiei
cele veşnice. După cum spune în Biblie, mormântul lui Isus a fost găsit gol la două zile după
moartea Lui. Creştinii cred că învierea lui Iisus înseamnă că şi ei pot primi o nouă viaţă după
moarte. Această credinţă este celebrată de Paşti.
Paştele trebuie celebrat de creştini cu multă bucurie, dar şi cu o oarecare pregătire.
Creştinii nu trebuie să uite că li se cere o ieşire din prea multele împrăştieri ale acestei lumi, că
li se cere iubirea şi iertarea semenilor.
De Paşte, Lumina Sfântă se pogoară la Ierusalim. Patriarhul Ierusalimului intră
în cripta bisericii Mormântului Domnului şi aduce de acolo lumina pogorâtă din cer, lumina
care vesteşte biruinţa lui Hristos asupra morţii. Lumina Sfântă este un miracol al Ortodoxiei, o
minune dumnezeiască, necuprinsă de mintea noastră care se întâmplă în fiecare an de Paştele
Ortodox la Ierusalim, când în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, între orele 12.30-
14.30, deasupra Sfântului Mormânt se aprinde Sfânta Lumină, un foc care se pogoară din cer,
manifestându-se diferit în fiecare an şi care în primele minute nu arde. Este cea mai mare
minune care uimeşte toată mintea şi dovedeşte oamenilor până la sfârşitul veacurilor că
Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat a treia zi, dăruind tuturor viaţa veşnică. Se
spune că Lumina Sfântă nu apare decât de Paştele Ortodox şi decât la ortodocşi. Ori de câte ori
non-ortodocşii au încercat să obţină Lumina Sfântă, tentativele lor au eşuat. Cunoscut mai este
faptul că de-a lungul timpului mulţi păgâni s-au convertit la Ortodoxie convinşi fiind de
miracolul Sfintei Lumini. Flacăra se aprinde numai la ortodocşi, “ca o dovadă incontestabilă că
numai ei păstrează dreaptă credinţa apostolică”, spun preoţii.
Procesiunea este măreaţă. Patriarhul cu tot sinodul, arhimandriţii, stareţii
mănăstirilor din Palestina, monahi şi fraţi, toată Frăţia Sfântului Mormânt, la care se adaugă şi
pelerini clerici, stau înşiruiţi pe două rânduri într-o ordine desăvârşită. Apoi, merg de la
altarul Bisericii Învierii spre Mormântul Sfânt, în sunete de clopot şi toacă, împletite de
glasurile slujitorilor. Întreg văzduhul este numai sunet şi cântare. Procesiunea se face fără
lumânări şi în toată biserica nu se află nicio candelă sau o lumânare aprinsă. De jur împrejurul
Sfântului Mormânt toţi ţin în mâini buchete de lumânări, câte treizeci şi trei, după numărul
anilor pământeşti ai Mântuitorului. El este pecetluit de cu seară, dar după a treia încercuire se
despecetluieşte uşa. Patriarhul intră înăuntru, adună cu mâinile vata de pe lespedea Sfântului
Mormânt, aşezată dinainte acolo şi care se aprinde cu o lumină fosforescentă, care nu arde şi
iese cu ea afară la mulţime. Toată lumea îşi aprinde buchetul de lumânări de la Lumina Sfântă.
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilej pentru români
de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Noaptea, după primul cântat al cocoşilor, toată suflarea se scoală pentru a pleca la
slujba de Înviere. Înainte de a pleca de acasă toţi oamenii, vârstnici şi tineri, se spală pe faţă cu
un ou roşu şi un bănuţ de argint, în credinţa că vor "fi sănătoşi ca oul şi curaţi ca argintul".
Apoi, întreaga familie se îndreaptă către biserică. La întoarcerea spre casă, fiecare duce în
mână şi lumânarea aprinsă la Înviere. Lumânarea, poate cel mai important simbol al Învierii,
reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii şi a binelui asupra răului. Tradiţia spune că, după
slujbă, lumânarea trebuie adusă acasă aprinsă. Lumânarea de la Înviere nu se aruncă, ci este
păstrată cu sfinţenie pentru a fi aprinsă la necazuri. Conform credinţei populare, lumânarea
1090
de Înviere se aprinde în faţa unei icoane în caz de primejdie sau necazuri mari, la cutremure şi
vreme rea. După o scurtă perioadă de odihnă, toţi membrii familiei se aşază la prima masă
festivă de Paşte, dar nu înainte de a se spăla, încă o dată, în mod ritual, cu oul roşu şi banul de
argint. Festivitatea este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din familie care ciocneşte primul
ou roşu cu soţia sa, apoi ciocneşte ouă cu toţi ceilalţi. Pe masa de Paşte trebuie neapărat să
existe ouă roşii, obicei transmis din timpuri străvechi. Una dintre legende spune că, însăşi
Maica Domnului ar fi pus un coş cu ouă sub crucea pe care fiul ei era răstignit. Erau ouăle pe
care voia să le dea soldaţilor ca să-i înduplece să aibă milă de fiul ei. Sângele Mântuitorului,
simbol al vieţii, care a curs peste ouăle din coş, le-a înroşit. Ouăle de pe masa de Paşte, trebuie
să fie, întotdeauna roşii. Ele simbolizează jertfa Mântuitorului, sângele vărsat şi bucuria
Învierii. Când ouăle se ciocnesc se rosteşte cu bucurie formula tradiţională "Hristos a înviat!"
la care cealaltă persoană răspunde, cu sufletul pătruns de dragoste şi respect faţă de
evenimentul sărbătorit, "Adevărat a înviat!"
Învierea Mântuitorului este minunea prin excelenţă. Prin actul triumfal al Învierii,
se încheie marea dramă a împăcării Cerului cu pământul. Din această zi - şi prin această
minune - ia fiinţă lumea creştină. Căci, noi, creştinii, aceasta suntem: Fiii Învierii Domnului, de
aceea această zi este sărbătoare de aleasă şi nefăţărită bucurie.

ÎNVIEREA DOMNULUI LA ROMÂNI

Director Bîra Mihaela Diana- Grădiniţa cu Program Prelungit

„Cei Şapte Pitici” Buzău

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbatori anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, în a treia
zi dupa răstignirea Sa din Vinerea Mare. Învătătura ortodoxă despre Învierea Domnului nu
este separată de întreaga lucrare de răscumpărare, de ridicare a omului din îndepărtarea sa
de Dumnezeu. Astfel, ea nu trebuie separată nici de răstignirea şi moartea Sa pe cruce, astfel
ca lucrarea de răscumpărare ce a facut Dumnezeu prin Fiul Său întrupat să fie unitară, după
cum mărturisim şi în Crez.
Taina Învierii. Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este si ramane taina,
oricât am vorbi noi despre Învierea Domnului Hristos nu putem ajunge la înţelegere deplină.
Este "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu", adică ceva care e mai presus de
ceea ce putem noi întelege cu puterile firii si de fapt e mai presus de ceea ce putem întelege
noi deplin. În orice caz nu ajungem niciodată să înţelegem Învierea Mântuitorului, pentru ca
este mai presus de fire. Deci în ce a constat Învierea Mântuitorului Hristos? A constat în
învierea trupului, În unirea lui cu sufletul, deci sufletul la Învierea Domnului Hristos s-a unit
cu trupul Domnului Hristos şi prin putere dumnezeiască a înviat din morţi. Despre acest lucru
e scris in Sfintele Evanghelii, în cele patru Evanghelii. Fiecare Evanghelist prezinta Învierea
Domnului Hristos ca realitate, nu o explică, nici nu face aprecieri asupra Învierii, ci fiecare
Evanghelist prezintă Învierea ca o realitate, ca ceva care s-a întâmplat.
Lumânarea de Înviere. În noaptea de Înviere mulţime mare de popor vine la
biserică. Fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă
de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii
asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi păstrează restul de
lumânare rămasă nearsă dupa slujba şi o aprind în cursul anului în cazul în care au un mare

1091
necaz în casă. La sfârşitul slujbei, preotul împarte tuturor Sfintele Paşti, adica pâine sfinţită,
stropită cu vin şi cu aghiazmă.
Mielul, simbolul sacrificiului. În cadrul sărbătorii Paştilor este prezentă şi jertfirea
mielului pascal creată de Dumnezeu la iesirea evreilor din robia egipteană, când s-a născut un
popor ales care să trăiască în libertate. Această sacrificare a mielului pascal a prefigurat jertfa
Mântuitorului de pe Golgota, care a adus eliberarea omenirii din robia păcatului. Sacrificiul
mielului pascal a trecut şi la creştini care, în fiecare an de Sfintele Paşti, jertfesc un miel a cărui
semnificaţie religioasă cei credinciosi n-o mai cunosc şi se multumesc doar să spună că aşa au
pomenit ca de acest mare praznic să se taie un animal. Atât în Vechiul, cât şi Noul Testament
este prezentă jertfa mielului pascal, ceea ce denotă şi din acest punct de vedere o legatura
firească dintre cele doua Testamente. Sacrificarea mielului în ziua de 14 Nisan cand începe
Paştele iudaic, este instituită de Dumnezeu. La primul sacrificiu pascal, fiecare israelit a luat
din sângele animalului şi cu el a uns amândoi usorii şi pragul de sus al casei, în care vor
consuma carnea friptă cu azima şi ierburi amare (Ies. 12, 8).
Oul = renaşterea. În tradiţia crestină, oul, colorat şi împodobit, este simbolul
Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţa, precum puiul de găina iesit
din găoace. La început, ouale se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, şi în roşu,
culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos,
cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. La ţară, românii aleg ouă
proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apaşsi pregătesc uneltele de ornamentat.
Oamenii topesc ceara de albine în care se adaugă puţin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu
motivele dorite şi le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode
noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de încondeierea cu ceară: ouă pictate, decorate
în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu margele etc. În comunităţile
tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar oricum
respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitura (de obicei, barbatul mai in vârstă), ce
părţi ale oualor să fie lovite, ciocnitul sa fie "pe luate", "pe schimbate", "pe văzute" sau "pe
nevăzute".

BIBLIOGRAFIE:
www.csid.ro/.../despre-paste-ce-semnificatie-are-cea-mai-mare-sarbatoare.
ro.scribd.com/doc/.../SEMNIFICATIA-SARBATORILOR-PASCALE
www.paste.totu.ro%2F&ei=yi5rU5OKEYvb7AbGzIGADg&usg=AFQjCNFPGG4QtXh1lq1
7BkDLsAiblASUfg&sig2=3BZkswK4FjEfiyQi51TvMA

1092
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII ÎN GRĂDINIŢĂ

Prof. Tatu Ramona-Corina- Grădiniţa cu Program Prelungit

„Cei Şapte Pitici” Buzău

Ziua Învierii e marea sărbătoare a creştinilor de pretutindeni. În această zi, toţi se

adună într-un gând, o credinţă, o speranţă şi o iubire. Gândul e acela rezumat de Sfântul
Apostol Pavel: "Dacă Hristos a înviat şi noi vom învia", adică suntem nemuritori. Cu moartea
se încheie doar viaţa pământească, dar începe o alta, veşnică. Credinţa ni se întăreşte că peste
toţi domneşte Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, Cel care are grijă de univers, de pământ, de
om şi de toată credinţa lui. Speranţa încolţeşte din nou în sufletele noastre, chiar dacă uneori
pare a se ofili, că Dumnezeu ne poartă şi nouă de grijă, nu ne uită şi chiar când ne pedepseşte e
spre îndreptare şi iertare. Şi ne regăsim, în această zi a Învierii, ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Tată
ceresc, care ne iubeşte şi ne învaţă să ne iubim şi noi ca fraţii.
Învierea Domnului devine pe loc dovada dumnezeirii Sale, de mulţi contestată în
zilele noastre. Aduce oamenilor proba nemuririi Lui şi a noastră, a oamenilor.
După momentul Învierii, Iisus devine Întemeietorul celei mai pure, celei mai elevate
religii, a religiei prin excelenţă, care străbate de două milenii veacurile. În numele lui Iisus se
iubeşte, se iartă, se stabilesc norme de convieţuire socială, se trăieşte şi, la nevoie, se şi moare.
Epicentrul creştinismului, Învierea, îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanţă
fără egal. Aici, întreaga viaţă liturgică culminează într-adevăr în slujba pascală, sărbătoare a
sărbătorilor, prăznuire dincolo de orice prăznuire, "căci toate s-au umplut de lumină, şi cerul,
şi pământul, şi cele de dedesubt". Icoana Învierii reprezintă în mod firesc punctul în care toate
converg, centrul din care radiază şi în jurul căruia evoluează praznicele împărăteşti şi icoanele
acestora.
Învierea lui Hristos este un eveniment care depăşeşte istoria lumii şi realitatea
palpabilă. Hristos cel Înviat trece pe un plan de viaţă inaccesibil experienţei noastre sensibile
de astăzi. Sfinţii Evanghelişti nu relatează evenimentul Învierii în sine, Mântuitorul cel Înviat
arătându-Se doar după Înviere unor oameni concreţi, care au putut depune mărturie despre
Învierea Sa din morţi. Totuşi, evenimentul Învierii ţine de istorie, noi putându-l situa în timp şi
loc. Pentru realitatea şi adevărul Învierii Domnului avem două categorii de mărturii, fiecare cu
aportul de necontestat la acest eveniment care a împărţit lumea: - până la moarte - şi - întru
viaţă. "Învierea lui Hristos Însuşi din morţi nu este, însă, nicidecum o simplă revenire la viaţa
pământească sau reanimare a unui cadavru, ci începutul unei alte vieţi: viaţa veşnică, în care
trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere şi
descompunere, nici limitării legate de spaţiu şi timp." Nu este posibil ca cineva să vadă şi să
descrie Învierea, deoarece aceasta inaugurează o lume nouă, care nu face parte din legile
acestei lumi stricăcioase; "Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinţei, iar pe
Domnul cel înviat Îl întâlneşte în Tainele Bisericii, asemenea celor doi ucenici în Emaus care Îl
recunosc pe Hristos cel înviat atunci când El binecuvintează pâinea" (vezi Lc. 24, 30).
Din aceste motive în saptămânile premergătoare acestei mari sărbători am
desfăşurat cu preşcolarii din grădiniţa noastră o serie de activităţi, menite să-i familiarizeze
pe aceştia cu tradiţiile şi obiceiurile locale de Paşti. Copiii au simţit bucuria încondeierii de
ouă, au făcut ouă roşii si au pictat imagini cu tematică religioasă.
De asemenea, preşcolarii au primit, de la preotul paroh din localitate, Taina Sfintei
Împărtăşanii alături de colegii din grădiniţă şi au participat la un concurs de poezii, cântece şi
obiceiuri cu tematică religioasă.

1093
 De nimic nu avem nevoie astăzi ca de această viaţă renăscută întru Hristos şi copiii
sunt primii care trebuie să fie familiarizaţi cu aceste magnifice tradiţii, care ţin de tradiţia
poporului roman creştin.
Bibliografie:
http://ziarullumina.ro.
http://codlea-info.ro.
http://www.nou-nascuti.ro/religie/traditii-si-obiceiuri-relationate-cu-sarbatoarea-
pascala.html
www.teologie.net.
Revista de Teologie, Bucureşti, 2008.

PAŞTELE CREŞTIN

Profesor învăţământ primar: Mirea Daniela Constanţa

Şcoala Gimnazială Teslui, judeţ Dolj
Profesor învăţământ primar:Dima Luiza-Ani
Şcoala Gimnazială Ioan Grecescu Brădeşti

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
memorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat
Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii
Domnului (prima duminică de Paști) și sărbătoarea Înălţarii Domnului, care se celebrează la
40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare
sărbătoare. Sărbătoarea Paștilor este precedată de o lungă perioadă de post, în care se
comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din Postul
Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se sărbătorește intrarea
lui Isus Hristos în Ierusalim, și se sfârșește în Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt
comemorate patimile lui Isus, răstignirea și moartea Sa din Vinerea Mare. Sfintele Paşti sau
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre toate sărbătorile de peste an şi
este al doilea praznic împărătesc cu dată schimbătoare, primul fiind Duminica Floriilor.
Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele Paşti. În funcţie de data
acestei sărbători se ordonează şi se denumesc duminicile şi săptămânile de peste an, cu
evangheliile şi apostolele care se citesc la Sfânta Liturghie în timpul anului, se ordonează cele
11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, precum şi cele opt glasuri ale
cântărilor Octoihului. Importanţa sărbătorii este subliniată şi de durata ei, ea ţinând trei zile
(mai lungă decât a altor praznice).
Sfintele Paşti sunt celebrate la nivel mondial în lumea creştină. Totuşi, fiecare ţară
are propriile sale tradiţii, ritualuri şi credinţe. În Romania, oamenii au şi ei obiceiuri diferite,
în funcţie de regiune.
Deşi aceasăa sărbătoare reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României. Astfel...
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spala limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu aceasta apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa
să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le

1094
sunt cele mai dragi, iar ele, pentru aşi arăta consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le
ofera un ou roşu.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvantare a bucatelor. În
zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc, purtând
lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să bine-cuvânteze
bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după
orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt
aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate
în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de
câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu
rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşeaza pasca, şunca, brânza,
ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri.
După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvantare, ouş roşii, cozonoc şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru împlinirea
acestei tradiţtii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci când cocoşii
cântăa, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un
semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor
săraci.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa, în
prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda daruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc
pentru dar şi urează gospodarilor "Sărbători fericite!". La această sărbătoare, pragul casei
trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul
anului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriă de paşti (vin+pâine sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după
acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au pazit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi sş
dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât "hotii", cât şi "păgubaşii".
Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul.
În Ţara Bârsei, ân jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreaga
comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de
căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se merge
către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi îndrăgită
dintre ele este aruncarea buzduganului.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copii trebuie să-şi clătească faţa cu
apă şi să-şi atingă obrajii cu ouălele pentru a avea un an plin de bogăţii.
Învierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii ortodoxe.

Bibliografie:
I. Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Buc., 2003
Miloşescu, Pantelimon (1990), Datini româneşti, Bucureşti
Pop, Mihai (1999), Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti.

1095
 SĂRBĂTOAREA FLORIILOR - CREDINŢE ŞI TRADIŢII

Profesor VANCICA ALINA OANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU” CRAIOVA, DOLJ

Floriile, denumite, de asemenea, Duminica Floriilor, Duminica Patimilor sau

Duminica Floriilor şi a Patimilor Domnului, este una dintre cele mai frumoase şi aşteptate
sărbători creştine de peste an, fără dată exactă, ziua tuturor florilor. Înflorirea lor e lucrarea
tainicei iubiri dintre apă, consacrat simbol feminin, şi foc, principiu masculin, reprezentat de
razele Soarelui. Sărbătoarea, astăzi creştină, poartă cu sine amintirea vechilor festivităţi
romane dedicate zeiţei Flora, cea care aducea primăvara şi dăruia oamenilor mierea împreună
cu toate seminţele florilor.
Duminica Floriilor este primul praznic împărătesc, cu dată schimbătoare, din cursul
anului bisericesc. Primele menţiuni despre această sărbătoare provin din sec. IV: Sf. Epifanie,
îi atribuie două predici. În vechime, Duminica Floriilor era numită şi Duminica aspiranţilor
sau a candidaţilor la botez, pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toţii, cu mare
solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admişi la botez, iar acesta le dădea să înveţe
Simbolul credinţei. Se mai numea şi Duminica graţierilor, pentru că, în cinstea ei împăraţii
acordau graţieri. Atât în Bizanţ, cât şi la curţile domneşti din Ţările Române, sărbătoarea
Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. Luau parte împăraţii cu demnitarii lor, cărora li se
împărţeau Făclii aprinse ca la Paşti. Duminica Floriilor, este o sărbătoare ce simbolizează
dorinţa tuturor de a avea o viaţă la fel de uşoară şi de frumoasă ca şi florile, iar crenguţele de
salcie sfinţite la Florii să ne ferească de necazuri! Cu ziua de Florii începe ultima săptămână a
Postului Paştilor, în care creştinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii lui
Iisus. Duminica Patimilor reprezintă “florile virtuţilor adunate în timpul postului” lumina
rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţenia minţii dobândită
prin pocăinţă. Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa
pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din
Vechiul Testament. Cu ramuri de fenic şi măslin în mâini l-a întâmpinat poporul pe Iisus
strigând: “Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”. Duminica Floriilor
este precedată de sâmbăta lui Lazăr, zi în care Biserica pomeneşte minunea învierii din morţi
a lui Lazăr, săvârşită de către Domnul Iisus Hristos. Învierea este simbolul învierii viitoare a
neamului omenesc. În popor se crede că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a
căsătorit cu Dragobete, Cap de Primăvară. Potrivit tradiţiei, într-o sâmbătă, Lazăr a plecat cu
oile la păscut, lăsând-o pe mamă-sa să facă plăcinte. Urcând într-un copac să ia muguri pentru
animale, îşi aduce aminte de plăcinte. Se grăbeşte să coboare, cade şi moare.
Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, există obiceiul ca în
această sâmbătă, femeile de la ţară să facă ofranda de pomenire a morţilor împărţind plăcinte
de post.
Pe Muntele Măslinilor a rostit Mântuitorul Cuvântarea despre viaţa veşnică şi a
petrecut ultimele nopţi de dinaintea morţii Sale. Tot aici, la poalele muntelui, în Grădina
Ghetsimani, a fost locul de linişte şi rugăciune pentru Iisus şi ucenicii Săi după Cina cea de
Taină. Tot de pe Muntele Măslinilor a avut loc Înălţarea la Cer a Domnului. Sărbătoarea este
expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei, civilizaţiei, a legilor şi a obiceiurilor. Este
purtătoare de speranţă, ce tinde spre eternitate. Sărbătoarea este uniunea periodică dintre om
şi forţele divine, exprimă proporţia sacră a existenţei şi asigură o veşnică întoarcere, într-un
trecut mitic.
1096
 Profesorul Ion Ghinoiu aminteşte că, la inceputul ciclului, în ajunul sau sâmbăta
Floriilor, se efectua un ceremonial complex, structurat după modelul colindelor, dedicat unei
zeităţi a vegetaţiei numită Lazăr sau Lăzărica. Obiceiul a fost atestat numai în sudul ţării:
Muntenia şi Dobrogea. Totuşi, acesta este circumscris într-un areal sud-est european mai larg,
ceea ce i-a determinat pe folclorişti să-l ataşeze unui străvechi strat cultural traco-elen.
Obiceiul se desfăşura de o ceată de fete până la 15 ani, structurată după modelul colindatului,
cu ocazia sosirii primăverii. Una dintre fete, participante la ceremonial, numită Lăzărita, se
îmbrăca mireasă. Aceasta, împreună cu celelalte fete, colinda în faţa ferestrelor caselor, unde
au fost primite. Lăzărita se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de
colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui
Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată
prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui,
aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc,
aruncarea scaldei mortului pe sub nuci. Drept mulţumire pentru această prezentare, fetele
sunt răsplătite cu daruri: ouă crude nevopsite, făină, fructe uscate, bomboane şi bani mărunţi.
Aşa a rămas tradiţia ca femeile să ducă plăcinte la biserică, în fiecare an, în ziua de Florii. Un
text dobrogean, probabil foarte vechi, completează scenariul ritual al morţii şi înmormântării
cu învierea şi prefacerea lui Lazăr în flori, moment culminant marcat, printr-o horă de veselie
a colindătoarelor. Ovidiu Bârlea este surprins de felul cum un text folcloric care nu beneficiază
de nicio descriere etnografică reda un ritual atât de complex: moartea violentă, scalda rituală,
care aduce cu sine prosperitatea vegetaţiei sau, şi mai direct, învierea şi transformarea eroului
în vegetaţie luxuriantă şi, în final, bucuria marcată de hora colindătoarelor.
Biserica ortodoxă celebrează de “Florii” intrarea Mântuitorului în Ierusalim. În
amintirea acestui moment, românii duc la biserică ramuri de salcie spre a fi sfinţite,
transferându-li-se astfel proprietăţi apotropaice şi purificatoare valabile pe durata întregului
an. Substitut fitomorf al zeiţei Flora şi totodată al ramurilor verzi cu care a fost primit Iisus în
Ierusalim, salcia devine unul dintre principalele elemente vegetale învestite cu sacralitate.
Ramurile de la Florii sunt considerate simboluri ale fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară. După
sfinţirea ramurilor de salcie, oamenii le pun în casă la icoana Maicii Domnului şi în “locurile-
prag” din gospodărie spre a le folosi în caz de furtună, pentru vindecarea anumitor boli,
pentru sporul semănăturilor, al vitelor şi al stupilor, pentru vrăji şi descântece. Salcia e bună
de leac, e bună de dragoste, de sperietură, de trăsnet, de cutremur. Mugurii de salcie,
mâţişorii, se pun în scaldă, sub pernă, în hrană, în pământ, în foc. Se pun pe morminte pentru
tihna morţilor. Din ramurile de salcie se fac coroniţe şi salbe, un ritual precreştin, cercul fiind
un binecunoscut simbol solar. În această zi, creştinii se îngrijesc de suflet spovedindu-se şi
împărtăşindu-se, în acelaşi timp, au grijă şi de sufletul celor decedaţi, făcând pomeni la
biserică şi îngrijind de morminte. Despre cei care se Împărtăşesc în Duminica Floriilor se
spune că orice dorinţă pe care şi-o pun în momentul când se apropie de preot, se va îndeplini;
fetele în noaptea de Florii pun busuioc sfinţit sub pernă, pentru a deveni mai frumoase şi mai
sănătoase; în această zi se sădesc pomi pentru ca aceştia să se prindă uşor şi să rodească; dacă
se atinge cu salcie sfinţită un obiect sau un animal pregătit de vânzare, se îmbulzesc
cumpărătorii la fel ca oamenii în ziua de Florii după rămurele sfinţite. Se mai spune că tot ce
se găteşte din peşte în această zi are puteri tămăduitoare. De aceea, cine mănâncă peşte în
Duminica Floriilor se va lecui de orice boală; cine se va spăla pe cap, va albi ca pomii; sau cine
trebuie să se spele să folosească apa descântată. O altă denumire dată sărbătorii de Florii este
“Nunta urzicilor”, pentru că, în această zi urzicile înfloresc şi nu mai sunt bune de mâncat.
Totodată, florilor culese în această zi trebuie să li se ceară iertare. Cine nu serbează această zi
se umple de pistrui. La sate se coc pâini din făină de grâu împletite şi ornate cu cruci, care se
dau de pomană la săraci. Femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morţii, care aşteaptă la

1097
poarta Raiului, să revină pe pământ, să se îmbăieze. În ajunul Floriilor, fetele mari aveau
obiceiul de a pune oglinda, împreună cu o cămaşă curată, sub un păr altoit, până a doua zi la
răsăritul soarelui, oglinda fiind apoi folosită la farmecele de dragoste şi pentru sănătate.
Înainte de Florii se scotea zestrea din case şi se aeriseau hainele. Se consideră că aşa cum este
timpul în ziua de Florii, aşa va fi şi la Paşti. În seara acestei duminici încep în biserici frumoa-
sele slujbe ale deniilor din săptămâna Sfintelor Patimi. Tot în această zi îşi serbează
onomastica cei care au nume de flori.
În unele sate din zona Bârladului, se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de
Florii. În Sâmbăta Floriilor, ansamblul folcloric “Răzeşii” din Pogoneşti colindă cu crenguţe de
salcie sfinţite la biserică de preotul satului, apoi merg la fiecare casă, cântă şi urează de bine şi
sănătate prin intermediul colindelor: “Azi prăznuim”, “A venit cel de sus” şi “Iisus salcie înaltă”,
povestesc despre Iisus, cel primit cu slavă şi ramuri de măslin şi fenic în Ierusalim de aceleaşi
multimi care peste o săptămână aveau să-l răstignească. Ca de fiecare dată când vin
colindătorii gazdele-i primesc cu drag. Îi ascultă şi îşi împodobesc împreună casa cu salcie
sfinţită, se bucură şi speră. Speră şi spun cu credinţă: “Vă aşteptăm şi la anul!”. Aşa cum îşi
amintesc bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte, tocmai bune
pentru pregătitul Sfintelor Paşti.
Ramurile de salcie din această zi, întruchipează simbolul castităţii şi al renaşterii
anuale a vegetaţiei, un substitut fitomorf al zeiţei Flora, dar şi ramurile cu care a fost
întâmpinat Iisus la intrarea sa în Ierusalim. De Thesmophoria, o sărbătoare legată de cultul lui
Demeter şi Core, femeile îşi făceau un pat din ramuri de salcie pe care stăteau în tot timpul
sărbătorii. Salcia fiind considerată un copac ce-şi distruge rodul (ea îşi leapădă florile înainte
ca rodul să se lege), actul pe care îl făceau femeile în acea zi putea fi tradus ca o dăruire spre o
viaţă de castitate. Au fost şi persoane care au văzut în şederea femeilor pe acel pat o
promovare a fertilităţii, de vreme ce patul era aşezat pe pământ, iar pământul era simbolul
sacru al zeiţelor mame. În Vechiul Testament salcia este întâlnită pentru prima dată în timpul
sărbătorii corturilor, sărbătoare care aminteşte de eliberarea evreilor din Egipt: "În ziua întâi
să luaţi ramuri de copaci frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late şi sălcii de
râu şi să vă veseliţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru..." (Levitic 23, 40). În cadrul
acestei sărbători salcia este un simbol al bucuriei şi al vieţii. Astfel, şi în Vechiul Testament
salcia îşi păstrează dualismul ei simbolic: viaţă şi moarte. În gândirea creştină, simbolismul
salciei este întâlnit pentru prima dată în scrierile Pastorului Hermas. Aici martirii sunt numiţi
"ramuri de salcie purtătoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos. Cu alte cuvinte cei
ce şi-au dăruit viaţa lui Hristos, nu au rămas în moarte, ci au biruit-o prin Hristos. Salcia, în
scrierile unor Sfinţi Părinţi, o reprezintă pe Fecioara Maria. Aceasta deşi alege fecioria, deci
viaţa fără rod, naşte pe Hristos.
Salcia în credinţa populară: în popor există credinţa că cei care nu pot ajunge la
biserică, în special din motive de sănătate, trebuie să fie loviţi cu aceste ramuri de salcie
binecuvântate, strigându-se în mod repetat: "Ieşi, boală, întoarce-te sănătate!". Apoi să se
cânte: "Nu sunt eu cel ce te loveşte/ Ramura de salcie te loveşte / Nu tu eşti în suferinţă /
Ramura este cea care suferă / În curând va fi Paştele". Modul în care această ramură de salcie
se păstrează în gospodărie, este diferit de la o zonă la alta. În Moldova şi în Bucovina există
credinţa că salcia nu trebuie adusă în casă. Ea se pune întotdeauna afară, la streaşina casei.
Dimpotrivă, în Muntenia şi Oltenia, rămurele de salcie se pun la icoane. În literatura folclorică
românească există multe legende despre salcie. În una din ele se spune că Fecioara Maria,
auzind de Răstignirea lui Hristos, a plecat să-L caute. Ajungând la malul unui râu s-a rugat de
broască să o treacă dincolo, dar aceasta nu a vrut spunându-i că şi ea a avut trei copii care au
fost omorăţi de roata unei căruţe şi nu a mai plâns după ei. Fecioara a blestemat-o să se usuce,
dar să nu putrezească niciodată. Aşa a ajuns la salcie, cea care şi-a făcut ramurile punte pentru

1098
a o ajuta pe Fecioară să treacă râul. Fecioara a binecuvântat-o, ca niciodată să nu ardă, să
rodească şi să se înmulţească oriunde s-ar aşeza.
Pentru buna desfăşurare a sărbătorii Floriilor, cu o zi înainte se strâng ramuri de
salcie înmugurită, se leagă în snopi şi se duc la biserică pentru a fi sfinţite de preot. După
sfinţire ramurile numite "mâţişori" sunt luate acasă de către credincioşi pentru a împodobi cu
ele icoanele, uşile şi ferestrele, intrările în grajduri sau pentru a le pune la fântâni şi la
streşinile caselor. Femeile mai obişnuiesc şi astăzi să le înfigă pe straturile proaspăt semănate,
să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Aceste ramuri sfinţite se
păstrează peste an fiind folosite la tămăduirea diferitelor boli. În scopuri profilactice, în unele
părţi ale ţării, locuitorii de la sate se încing cu "mâţişorii" sfinţiţi, pentru a nu-i durea mijlocul.
Credinţa spune că acest ritual îi apară de boli şi îi face mai robuşti. Oamenii înghiţeau mâţişori
de pe ramura de salcie, pentru a fi feriţi de diferite boli. Cei care mâncau muguri de salcie,
scăpau de friguri şi de alte boli. Mugurii de salcie erau introduşi în aluatul pentru pâine. De
Alexii, când se scot stupii de la iernat, bucovinenii aşeză pe buduroaie mănunchiuri de
"mâţişori" pentru a-i purifica şi pentru a-i încărca de mană. "Mâţişorii" sunt folosiţi, însă, şi în
vrăji sau descântece. Ramurile păstrate la icoane se pun pe foc vara, în momentul în care
începe vreo furtună, sau se aruncă în curte când începe să bată grindina. În popor, există
credinţa că salcia sfinţită aruncată în foc, poate ajuta în cazul unui incendiu. Cu salcie sfinţită,
înmuiată în agheazmă, erau stropite atât casele oamenilor, cât şi încăperile unde stăteau
animalele, pentru a fi ferite de lucrarea duhului necurat. De asemenea, apără casa de rele şi o
protejează de evenimente neplăcute. În Duminica Floriilor, gospodinele merg la biserică şi
curăţă mormintele strămoşilor, agăţând de cruci rămurele de salcie. Oamenii le puneau şi pe
pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Exista credinţa că abia acum pomii prind putere
să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceştia să nu rămână
fără rod. Exista şi obiceiul ca părinţii să-şi lovească copiii cu nuieluşa de salcie, când veneau de
la biserică. Credeau că aşa vor creşte sănătoşi şi înţelepţi.
Bibliografie:
• Ghinoiu, Ion – “Obiceiuri populare de peste an”, 1997, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti;
• Ghinoiu, Ion – “Sărbători şi obiceiuri româneşti”, 2002, Editura Elion, Bucureşti;
• Simion, Florea Marian – “Sărbătorile la români”, 2001, Editura “Grai şi Suflet –
Cultură Naţională”, Bucureşti;
• Talos, Ion – “Gândirea magico-religioasă la români” – Dicţionar, 2001, Editura
Enciclopedică, Bucureşti;
• Nicolau, Irina – “Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, 1998, Editura Humanitas, Bucureşti;
• Voronca, Elena, Niculiţa – “Datinile şi credinţele poporului român”, 1998, Editura
Polirom, Iaşi;
• Vulcănescu, Romulus – “Mitologie Română”, 1985, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII SPECIFICE SĂRBĂTORILOR PASCALE

LA ROMÂNI

Prof.: Munteanu Mihaela/prof. Scînteie Ana Maria

Grădiniţa cu P.P. Nr. 3, Vaslui
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului .
Această sărbătoare poate fi asociată cu primăvara. Retrezirea naturii simbolizează
viaţa pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus. Pe de o parte aceste
tradiţii fac să pregătească creştinul pentru sărbătoarea Învierii Domnului, printr-o curăţenie
1099
trupească şi sufletească, iar pe de altă parte, tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se marchează
venirea primăverii, o reînviere a naturii, a vegetaţiei.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei sărbători e
văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui,
ca preţ al răscumpărării.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.
Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi
iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind
un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de
semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul
pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paste - cozonac, pască, miel, slujba de
sâmbăta seara cu luarea luminii.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală
este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care
creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin
aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.

LUMINA SFÂNTĂ A ÎNVIERII

Prof. înv. primar Ancuţa Bianca

C.N.I. Matei Basarab Rm. Vâlcea

Plin de tradiţii şi semnificaţii străvechi, Paştele este una dintre cele mai importante
sărbători creştine a anului. De Paşti oamenii sărbătoresc învierea fiului lui Dumnezeu, Isus.
Este sărbătoarea iubirii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăţiei
cele veşnice. După cum spune în Biblie, mormântul lui Isus a fost găsit gol la două zile după
moartea Lui. Creştinii cred că învierea lui Iisus înseamnă că şi ei pot primi o nouă viaţă după
moarte. Această credinţă este celebrată de Paşti.
Paştele trebuie celebrat de creştini cu multă bucurie, dar şi cu o oarecare pregătire.
Creştinii nu trebuie să uite că li se cere o ieşire din prea multele împrăştieri ale acestei lumi, că
li se cere iubirea şi iertarea semenilor.
De Paşte, Lumina Sfântă se pogoară la Ierusalim. Patriarhul Ierusalimului intră
în cripta bisericii Mormântului Domnului şi aduce de acolo lumina pogorâtă din cer, lumina
care vesteşte biruinţa lui Hristos asupra morţii. Lumina Sfântă este un miracol al Ortodoxiei, o
minune dumnezeiască, necuprinsă de mintea noastră care se întâmplă în fiecare an de Paştele
Ortodox la Ierusalim, când în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, între orele 12.30-
14.30, deasupra Sfântului Mormânt se aprinde Sfânta Lumină, un foc care se pogoară din cer,
manifestându-se diferit în fiecare an şi care în primele minute nu arde. Este cea mai mare
minune care uimeşte toată mintea şi dovedeşte oamenilor până la sfârşitul veacurilor că
Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat a treia zi, dăruind tuturor viaţa veşnică. Se
spune că Lumina Sfântă nu apare decât de Paştele Ortodox şi decât la ortodocşi. Ori de câte ori
non-ortodocşii au încercat să obţină Lumina Sfântă, tentativele lor au eşuat. Cunoscut mai este
1100
faptul că de-a lungul timpului mulţi păgâni s-au convertit la Ortodoxie convinşi fiind de
miracolul Sfintei Lumini. Flacăra se aprinde numai la ortodocşi, “ca o dovadă incontestabilă că
numai ei păstrează dreaptă credinţa apostolică”, spun preoţii.
Procesiunea este măreaţă. Patriarhul cu tot sinodul, arhimandriţii, stareţii
mănăstirilor din Palestina, monahi şi fraţi, toată Frăţia Sfântului Mormânt, la care se adaugă şi
pelerini clerici, stau înşiruiţi pe două rânduri într-o ordine desăvârşită. Apoi, merg de la
altarul Bisericii Învierii spre Mormântul Sfânt, în sunete de clopot şi toacă, împletite de
glasurile slujitorilor. Întreg văzduhul este numai sunet şi cântare. Procesiunea se face fără
lumânări şi în toată biserica nu se află nicio candelă sau o lumânare aprinsă. De jur împrejurul
Sfântului Mormânt toţi ţin în mâini buchete de lumânări, câte treizeci şi trei, după numărul
anilor pământeşti ai Mântuitorului. El este pecetluit de cu seară, dar după a treia încercuire se
despecetluieşte uşa. Patriarhul intră înăuntru, adună cu mâinile vata de pe lespedea Sfântului
Mormânt, aşezată dinainte acolo şi care se aprinde cu o lumină fosforescentă, care nu arde şi
iese cu ea afară la mulţime. Toată lumea îşi aprinde buchetul de lumânări de la Lumina Sfântă.
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilej pentru români
de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Noaptea, după primul cântat al cocoşilor, toată suflarea se scoală pentru a pleca la
slujba de Înviere. Înainte de a pleca de acasă toţi oamenii, vârstnici şi tineri, se spală pe faţă cu
un ou roşu şi un bănuţ de argint, în credinţa că vor "fi sănătoşi ca oul şi curaţi ca argintul".
Apoi, întreaga familie se îndreaptă către biserică. La întoarcerea spre casă, fiecare duce în
mână şi lumânarea aprinsă la Înviere. Lumânarea, poate cel mai important simbol al Învierii,
reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii şi a binelui asupra răului. Tradiţia spune că, după
slujbă, lumânarea trebuie adusă acasă aprinsă. Lumânarea de la Înviere nu se aruncă, ci este
păstrată cu sfinţenie pentru a fi aprinsă la necazuri. Conform credinţei populare, lumânarea
de Înviere se aprinde în faţa unei icoane în caz de primejdie sau necazuri mari, la cutremure şi
vreme rea. După o scurtă perioadă de odihnă, toţi membrii familiei se aşază la prima masă
festivă de Paşte, dar nu înainte de a se spăla, încă o dată, în mod ritual, cu oul roşu şi banul de
argint. Festivitatea este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din familie care ciocneşte primul
ou roşu cu soţia sa, apoi ciocneşte ouă cu toţi ceilalţi. Pe masa de Paşte trebuie neapărat să
existe ouă roşii, obicei transmis din timpuri străvechi. Una dintre legende spune că, însăşi
Maica Domnului ar fi pus un coş cu ouă sub crucea pe care fiul ei era răstignit. Erau ouăle pe
care voia să le dea soldaţilor ca să-i înduplece să aibă milă de fiul ei. Sângele Mântuitorului,
simbol al vieţii, care a curs peste ouăle din coş, le-a înroşit. Ouăle de pe masa de Paşte, trebuie
să fie, întotdeauna roşii. Ele simbolizează jertfa Mântuitorului, sângele vărsat şi bucuria
Învierii. Când ouăle se ciocnesc se rosteşte cu bucurie formula tradiţională "Hristos a înviat!"
la care cealaltă persoană răspunde, cu sufletul pătruns de dragoste şi respect faţă de
evenimentul sărbătorit, "Adevărat a înviat!"
Învierea Mântuitorului este minunea prin excelenţă. Prin actul triumfal al Învierii,
se încheie marea dramă a împăcării Cerului cu pământul. Din această zi - şi prin această
minune - ia fiinţă lumea creştină. Căci, noi, creştinii, aceasta suntem: Fiii Învierii Domnului, de
aceea această zi este sărbătoare de aleasă şi nefăţărită bucurie.

DUMINICA FLORIILOR,
SĂRBĂTOARE A TRIUMFULUI ŞI IZVOR AL PĂTIMIRII

Înv.Dumitriu Elena,

1101
 Prof.Olaru Rodica,
Şcoala Gimnazială „M.Kogălniceanu”, Dorohoi

Ultima duminică din Postul Paştilor este cunoscută în popor sub numele de «Florii»
sau «Duminica Vlăstarilor». În această zi, biserica creştină sărbătoreşte Intrarea Domnului în
Ierusalim, după ce săvârşise ultima Sa mare minune: Învierea lui Lazăr din Vitania, fratele
Martei şi Mariei, mort de patru zile. Locuitorii Ierusalimului îl întâmpină pe Iisus a doua zi,
duminică, cu ramuri verzi de finic (simbol al nemuririi).
În spiritualitatea românească, «Floriile» reprezintă o pioasă cinstire a acestui
memorabil eveniment creştin, dar şi o veselă aniversare a reînvierii naturii. Simbolul
sărbătorii sunt ramurile verzi de salcie, numite în diverse sate şi «mâţişoare». Expresie a
fertilităţii - orice mlădiţă prinde rădăcini când găseşte un teren puţin umed - şi a regenerării
ciclice a vegetaţiei, salcia aduce în atenţie bogata simbolistică a arborelui sacru, venerat de-a
lungul timpului în majoritatea civilizaţiilor străvechi.
În Extremul Orient, salcia simbolizează nemurirea. Ea favorizează regenerarea vieţii;
mormintele personajelor mitice erau plasate la umbra sălciilor (China). În insula Hokkaido
salcia este un arbore totemic; din ramurile salciei amestecate cu lut s-au creat primii oameni.
Pentru indieni, salcia este atât emblema fertilităţii, asociată feminităţii, cât şi simbolul
purităţii, deoarece salcia nu poartă fructe niciodată. În Duminica Floriilor, enoriaşii duc la
biserici rămurele de salcie. Acestea sunt binecuvântate în timpul Liturghiei şi împărţite
credincioşilor în amintirea ramurilor de finic şi de măslin care I-au fost aşezate în cale
Mântuitorului la intrarea în Ierusalim.În tradiţia românească salcia este o prezenţă mitico-
simbolistică extrem de vie care păstrează multe dintre semnificaţiile arborelui sacru, fiind
asociată cu principiul regenerării vieţii, al creşterii şi fecundităţii.
Utilizarea «mâţişoarelor» ca simbol al Sărbătorii Floriilor nu este întâmplătoare. În
credinţele românilor, mlădiţele de salcie continuă să fie expresia bivalentă a fertilităţii şi a
nemuririi, dar şi a biruinţei creştine a vieţii asupra morţii, prin minunea învierii lui Lazăr de
către Mântuitor. Ramurile de salcie trebuie aduse în biserică şi sfinţite de preot, în cadrul
Liturghiei din Duminica Floriilor. Numai astfel purificate, mlădiţele sau «mâţişoarele» pot
îndeplini funcţiile fertilizatoare şi de protejare a vieţii şi sănătăţii oamenilor.
Crenguţele de salcie binecuvântate de preoţi sunt aşezate de credincioşi la icoane, deasupra
uşii, la intrarea în casă sau în diferite locuri din gospodărie, în funcţie de tradiţiile păstrate în
fiecare zonă a ţării.În multe dintre satele româneşti, dar şi în oraşe observăm cum, anual, în
Duminica Floriilor, ramurile de salcie sunt principalul simbol al sfintei sărbători. Prezente în
biserică pentru a fi sfinţite, ele sunt luate apoi de fiecare creştin şi duse acasă, pentru raţiuni
care cu greu îşi mai află astăzi justificarea. Adesea, nu se prea ştie ce să faci cu aceste ramuri în
casă, unde să le pui şi la ce servesc ele. Gestul există, continuă să fie practicat, dar puţini
oameni îi mai ştiu adevărata motivaţie. Spre cunoaştere vom enumera câteva dintre cele mai
frecvente credinţe legate de simbolismul arhaic şi creştin al ramurii de salcie sfinţite în
Duminica Floriilor.

CORONIŢE
Expresie a perpetuei regenerări, a fecundităţii şi fertilităţii, ramura de salcie este folosită
pentru a determina manifestarea acestor calităţi, atât la oameni, cât şi la animalele pe care
aceştia le cresc în gospodărie. Bătrânii din Banat obişnuiesc ca atunci când se întorc de la
biserică cu «mâţişoarele», mai întâi să atingă pruncii pe cap cu ele, «ca să crească mari şi
sănătoşi». În Moldova, gospodarii lovesc vacile cu ramurile de salcie sfinţite, pentru a le spori
«mana» (lactaţia).

1102
 În Bucovina este obiceiul ca ramurile de salcie să fie făcute coroniţă şi să se aşeze pe
straturile din grădină, «ca să rodească mai bine şi să nu le mănânce gândacii». Nici stupii nu
sunt ocoliţi, mlădiţele fiind capabile «să sfinţească stupii» şi albinele «să strângă mai multă
miere». În Muntenia, coroniţele de salcie se pun în livezi, pe pomii fructiferi, pentru un rod
mai bogat. Tot pentru prolificitate, la «Sângiorgi» (Sf. Gheorghe) coroniţele de salcie sunt
aşezate pe gura găleţilor în care se mulg vacile. Mlădiţele de salcie sfinţite de Florii capătă
virtuţi protectoare şi tămăduitoare.
O altă categorie de practici arhaice aduc în atenţie proprietăţile terapeutice ale
salciei. Înghiţitul «mâţişorilor» de îndată ce se ieşea din biserică după slujba de Florii
reprezintă o profilaxie eficientă pentru a nu mai suferi de «gâlci» (amigdalită) şi a «fi sănătos
tot anul, ca florile». Vitele erau şi ele lecuite de diverse afecţiuni, tot cu ajutorul ramurilor de
salcie sfinţite. Fie că animalele erau stropite cu agheasmă, fie că erau afumate cu «mâţişori»
arşi, fie că ramurile se tocau şi li se dadeau împreună cu tărâţele ca hrană, credinţa era că ele
astfel se vor lecui...
Virtuţile apotropaice (protectoare) ale ramurilor de salcie sunt cel mai bine
conservate în memoria oamenilor. Fiecare creştin ştie că aceste ramuri sfinţite, aduse acasă,
trebuiesc puse la icoane (Muntenia, Oltenia, Transilvania) şi păstrate astfel peste an. În
Moldova este credinţa că «mâţişoarele» nu trebuie însă duse în casă, «că atunci moare cineva
din acea casă» (credinţă izvorâtă dintr-o contaminare slavă cu simbolismul negativ al salciei).
Pentru acest motiv, bucovinenii aşază ramurile afară, la streaşina casei, sau într-un alt loc
ferit, ca să le aibă la îndemână atunci când vor avea nevoie."

PURIFICARE
Practicile cu funcţie de purificare a spaţiului vital şi de alungare a forţelor malefice cu ajutorul
ramurilor de salcie determină diverse comportamente rituale, diferenţiate zonal.În
Transilvania, Banat şi Muntenia casele se afumă cu ramuri de salcie arse, pentru a feri
gospodăria de foc «şi alte rele». Când tună şi fulgeră sau este vijelie, moldovenii aprind aceste
mlădiţe şi se roagă, pentru a opri stihiile dezlănţuite ale naturii. Când grindina ameninţă
semănăturile, oamenii ard «mâţişori» de salcie fie în gospodărie, fie chiar pe hotar, pentru a
împiedica înaintarea norilor aducători de piatră.
Multe ar mai fi credinţele şi obiceiurile românilor legate de cinstirea ramurilor de
salcie. Martori vizuali de spiritualitate străveche, aceste mlădiţe înverzite şi sfinţite în
Duminica Floriilor aduc peste veacuri dovada bivalenţei sacre a acestui arbore. Pe de o parte
descoperim că ramurile de salcie, «mâţişoarele», continuă să fie şi astăzi emblema sărbătorii
creştine a miracolului Învierii lui Lazăr, iar pe de altă parte prin simbolismul legat de
practicile terapeutice aprotopaice (purificatoare/protectoare) şi de fertilitate, ramurile fac
trimitere la arhaice ritualuri dendrologice.

POVEŞTI ŞI CÂNTĂRI DE SĂRBĂTOARE

În satul din inima Bucureştilor, la Muzeul Naţional "Dimitrie Gusti" Floriile vin... cu bucurie. Cu
o zi înainte, meşterii populari păstrători ai tradiţiilor strămoşeşti îi încântă pe cei care păşesc
pe uliţele frumosului aşezământ cu un târg în care veţi regăsi meşteşuguri şi produse specifice
sărbătorilor pascale: încondeiat de ouă, preparate culinare, cum numai românii ştiu să pregă-
tească, toate îmbinate cu muzică populară, poezie, poveşti despre semnificaţia Floriilor şi a
Paştelui, şi multe alte surprize.

LĂZĂRELUL
Sămbăta dinaintea Duminicii Floriilor este cunoscută sub numele de "Sâmbăta lui Lazăr", zi în
care se face pomenirea minunii săvârşite de Hristos, prin învierea Dreptului Lazăr din Betania.
1103
În tradiţia populară se sărbătoreşte şi Lăzărelul, un ceremonial complex, structurat după
modelul colindelor.

Una dintre fetele colindătoare, Lăzăriţa, se îmbracă mireasă şi alături de suratele sale colindă
pe la casele din sat, povestind drama eroului vegetaţiei, Lazăr sau Lăzărică. Se spune că acesta
a plecat cu oile de acasă, s-a urcat într-un copac pentru a tăia animalelor frunză, a căzut însă şi
a murit. Găsit fără suflare, a fost dus acasă, scăldat ritualic în lapte dulce, îmbrăcat apoi în
frunze de nuc. În Dobrogea, scenariul înmormântării este completat cu varianta învierii lui
Lazăr şi a prefacerii lui în flori, moment culminant, marcat de hora veselă a colindătoarelor.

"VERŞUL" FLORIILOR - LA SĂLIŞTE

În Sâmbăta Floriilor, la Sălişte (Mărginimea Sibiului), rămurelele de salcie sunt duse la
biserică după un anume ceremonial. Copiii se adună în curtea Bisericii Mari din centrul locali-
tăţii. În frunte cu preoţii şi cantorii, pornesc spre lunca râului de unde pe vremuri se culegeau
ramurile de sălcii, unde li se alătură femeile din Corul din Sălişte.
Alaiul, în frunte cu preoţii, porneşte cântând "verşul" Floriilor. În biserică mai intonează o
dată "verşul", copiii îngenunchează, sunt binecuvântaţi de preot, depun ramurile de salcie,
păstrând câteva pe care le vor duce la morminte şi acasă. "Aducerea ramurilor de salcie la bi-
serică în Sâmbăta Floriilor, în timpuri mai vechi, se făcea cu un ceremonial anume, care
oglindea importanţa pe care comunitatea o dădea actului necesar în pregătirea sărbătorii ce
urma a doua zi.
De-a lungul timpului, ceremonialul s-a simplificat sau s-a îmbogăţit în funcţie de diferiţi factori
locali, multe din valorile simbolice ale gesturilor pierzându-se, fiind uitate semnificaţiile.
Talentul de versuitor al unui cantor şcolit la mănăstiri, cum a fost Picu Pătruţ din Săliştea
Sibiului, a reînviat vechiul obicei al aducerii «stâlpărilor» cu ceremonial. El a compus un
«verş», inspirat din cântecele religioase - o chemare la întâmpinarea lui Iisus, la intrarea în
Ierusalim, pe o melodie simplă, uşor de interpretat pentru copii.

Bibliografie:
Gheorghiţă Elvira, 2013 „, Floriile-ce semnificaţie are la români cea mai importantă
sărbătoare care vesteşte Paştele “
Rusu Oana , 2008”, Ramurile de salcie de la Florii se ţin la icoane tot anul”, Ziarul
Lumina
Voicu Iulian, 2013”, Sărbătoarea Floriilor, în lumea creştină şi în România” , Ziare com

PAŞTELE LA ROMÂNI - TRADIŢII ŞI SEMNIFICAŢII

Prof. înv. primar Bistriceanu Ileana-Daniela

Şcoala Gimnazială “Mihai Eminescu” Craiova, Dolj

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, în cea
de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, în Vinerea Mare, dar şi biruinţa omenirii, triumful
asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei sărbători creştine este amintirea vie a
patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos.

1104
 Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă
dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de
la moarte la viaţă.
Pentru creştinii primelor secole, Învierea Domnului era cel mai mare eveniment din
istoria mântuirii noastre, care stă la temelia Bisericii creştine. Modul sărbătoririi Paştelui a
fost diferit de-a lungul timpului, deşi în esenţă s-a păstrat ca în primele veacuri. Potrivit
tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de origine studită
(constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor
erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an.
Această sărbătoare a luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în prezent farmecul şi
semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul
deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât şi de tradiţiile şi simbolurile pascale: oul
vopsit, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, şi slujba de sâmbăta
seara în cadrul căreia creştinii primesc lumina sfântă.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de credinţe şi
superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
Această sfântă zi îşi are obiceiurile şi tradiţiile specifice, în funcţie de zonele ţării.
Paştele, o sărbătoare unică în calendarul poporului, semnifică în primul rând
Învierea Mântuitorului, triumful asupra suferinţelor şi spălarea păcatelor.Învierea lui Hristos
este cel mai important eveniment al istoriei. Prin ea nonsensul devine sens, efemerul devine
veşnicie, moartea devine viaţă, omul unit în Biserică cu Hristos devine dumnezeu după har.
În urma răstignirii, morţii şi îngropării, Hristos a înviat aducând cu sine Pacea
permanentă a Duhului Sfânt, atât prin post, cât şi prin rugăciune. Astfel, Învierea Domnului
rămâne a fi o taină mai presus de mintea omenească, fiind cuprinsă şi experimentată prin
credinţă. Prin Învierea lui Hristos, atât viaţa, cât şi moartea, au dobândit un nou înţeles. Viaţa
înseamnă acum comuniunea cu Dumnezeu. Moartea nu mai este sfârşitul acestei vieţi
trecătoare, ci îndepărtarea omului de El prin păcat.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o semnificaţie
nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria, împăcarea şi
lumina în suflet.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia
Szabo, Lucian_Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion

ÎNVIEREA DOMNULUI

BUTNARIU ELENA, ŞCOALA GIMNAZIALĂ VEREŞTI

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi pe

bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din istorie,
în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Pentru noi însă, argumentele
Învierii pălesc în importanţă în faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le

1105
descoperă Învierea Domnului şi care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii
creştini.
Învierea Domnului ne dăruieşte însă nu numai o victorie asupra păcatului, dar prin
aceasta o biruinţă asupra morţii însăşi. Căci ea ne aduce la acea sfântă trăire cu Dumnezeu
care e fără de păcat şi fără de moarte. Cu Dumnezeu, noi păşim la nemurire!
Învierea deschide nouă tuturor intrarea triumfală într-o viaţă cerească începând
chiar de aici de pe pământ şi continuând apoi cetăţenia noastră în Ceruri cu Sfinţii.
Aceasta-i marea victorie şi glorificare pe care şi noi oamenii o trăim la Învierea
Domnului! Cu Iisus Hristos Cel Înviat, noi înşine suntem "fiii Învierii", biruind şi noi, cu El,
păcatul şi moartea!
Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplină. E bucuria prin excelenţă, pentru
că e bucuria eternă şi deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii.
Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă
de biruirea morţii. De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre moarte, când ştim
acum că prin moarte trecem la viaţa veşnică. De aceea Biserica cântă în noaptea Învierii: "Cu
bucurie unul pre altul să ne îmbrăţişăm: O, Paştile! Izbăvirea de întristare". Iar în cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paşti se spune: "Nimeni să nu plângă pentru
sărăcie, că s-a arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că
iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a eliberat pe noi
moartea Mântuitorului".
Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi
vom învia, se cuvine să-i urmăm învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre
viaţă nu spre judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii
noştri, dar şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei
lor învieri că „Hristos a înviat!”.

Bibliografie:
Părinţi şi scriitori bisericeşti 41- Sfântul Chiril al Alexandriei scrieri partea a IV-a
Comentariu la Evangelia Sfântului Ioan, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000.
Preot Prof. Dumitru Stăniloae – Iisus Hristos lumina lumii, Bucureşti, 1993
Preot Dr. Nistor Laurenţiu - Învierea Domnului- Adevăr fundamental

ÎNVIEREA DOMNULUI IUBIRII

Prof.Buda Mihaela-Alina - C.S.E.I. “PRIMĂVARA” Reşiţa

Învierea Domnului Iubirii este sărbătoarea de care se leagă cele mai înalte
sentimente creştine; cuvintele: “Hristos a Înviat!”, “Adevărat a Înviat!”, mărturisind credinţa
că Mântuitorul, după ce a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat, iar a treia zi a înviat.
An de an, în dangănul clopotelor, ca o mărturisire că nădejdea şi credinţa au învins,
sosesc zilele celei mai mari sărbători a creştinătăţi, “Învierea”.
Duminică dimineaţa, a treia zi de la punerea în mormânt, un mare cutremur a
zguduit pământul. Îngerul Domnului s-a coborât din cer, a ridicat piatra de la uşa
1106
mormântului, a răsturnat-o la pământ şi a şezut deasupra ei. Avea înfăţişarea ca fulgerul, iar
îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada.
Cea mai mare minune se petrecuse, Iisus biruise moartea şi înviase din morţi. În
aceeaşi zi Maria Magdalena şi alte femei credincioase au venit la mormânt, ca să ungă cu
miresme trupul Său, dar au găsit mormântul gol. Îngerul le-a vestit că Iisus a înviat,
poruncindu-le să ducă acestă veste ucenicilor Săi. Vestea Învierii Domnului s-a răspândit
peste tot.
Dintre minunile Fiului lui Dumnezeu, Învierea este şi rămâne cea mai mare, având
menirea de-a ne convinge de dumnezeirea şi puterea Sa, pentru ca învăţăturile Sale să fie
primite ca porunci divine şi cale de dobândire a mult doritei mântuiri.
Săptămâna Patimilor a fost o săptămână grea şi încărcată de nedreptate pentru
Domnul Isus Cristos. Săptămâna Patimilor a început duminecă, odată cu intrarea Domnului
Isus în Ierusalim şi se încheie sâmbătă cu Domnul Isus în mormânt.
Prima zi a Săptămânii Patimilor Domnul Isus a început-o plângând pentru cetatea
Ierusalimului. Scriptura ne spune că în duminica Floriilor, Domnul Isus a intrat în Ierusalim
unde a fost primit ca un rege. Noroadele l-au aclamat pe Isus, strigau: “Osana, Fiul lui David!
Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” Isus a fost
primit cu multă bucurie. Aceaşi oameni care L-au aclamat pe Domnul Isus, care au mers
înaintea Lui, care şi-au pus hainele să treacă Isus peste ele, peste câteva zile au strigat cu toţii
într-un glas: “să fie răstignit!” Ecoul acestor aplauze s-a stins, s-a risipit, strigătele de bucurie
s-au dus . Locul lor a fost luat de zumzetul unui oraş, care în momentul acela a fost
supraaglomerat. De obicei, erau două sute de mii de locuitori, dar la praznicul Paştelor,
pelerini de pretutindeni veneau în Ierusalim. Analele istoriei spun că in perioada sărbătorii
erau peste două milioane de oameni care veneau să îl caute pe Dumnezeu, să se închine, să
aducă jertfă, să îşi aducă fiecare darul la Ierusalim.
Luni, Isus a căutat roadă într-un smochin şi nu a găsit. Scriptura spune că Isus
blestemă smochinul şi instantaneu se împlineşte ceea ce Domnul Isus rosteşte. Şocaţi, fariseii
au încercat să afle ce s-a întamplat, de unde are Isus această putere, iar Isus care cunoştea
inima acelor oameni făţarnici, le răspunde în pilde. Le-a rostit o pildă despre o vie şi un vier.
Vierul îşi trimite robii să culeagă din via aceea roade, dar oamenii care au primit în arendă via
batjocoresc, lovesc şi în cele din urmă când vierul trimite în locul acela pe însuşi fiul său, ucid.
Isus le-a spus fariseilor care era intenţia lor. Cu alte cuvinte, Isus le-a spus că despre ei este
vorba, că fariseii căutau să Îl omoare. Domnul vorbeşte şi despre învierea Sa, dar nici măcar
ucenicii nu L-au înţeles. Alte evenimente importante petrecute în această zi sunt: curăţirea
Templului şi vizita grecilor care doreau să-L vadă pe Domnul Isus.
Marţi, fariseii s-au sfătuit cum să Îl prindă şi l-au întrebat dacă este bine să plătească
bir Cezarului. Isus le-a cerut un ban, s-a uitat la chipul de pe ban şi le-a răspuns: ”daţi dar
Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Isus le-a vorbit
despre nuntă, despre cei invitaţi la nuntă, despre refuz, oamenii care au refuzat chemarea
împăratului şi despre lipsa hainelor unui invitat. Scriptura ne relatează: ”împăratul a intrat să-
şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă”. În această zi,
Domnul Isus a fost trădat. Iuda a stabilit preţul pentru Domnul, treizeci de arginţi. Tot în
această zi Isus are controversa cu cărturarii şi fariseii, pe care îi condamnă în mod public. Isus
îi învaţă pe oameni cum va fi după Înviere şi cea mai mare poruncă, al cui Fiu este Cristosul,
ţine o predică apocaliptică, vorbeşte despre văduva săracă.
Miercuri, Isus s-a întâlnit cu fariseii şi cărturarii. Domnul a avut un mesaj dur pentru
aceştia, Scriptura relatează: “păziţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi, şi
să le facă lumea plecăciuni prin pieţe. Ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi, şi după
locurile dintâi la ospeţe; casele văduvelor le mănâncă şi fac rugăciuni lungi de ochii lumii. O

1107
mai mare osândă va veni peste ei”. Domnul Isus le-a rostit pilda celor zece fecioare. Cinci din
ele erau nechibzuite, nu şi-au luat untdelemn pentru candele. Cinci fecioare înţelepte au luat
cu ele şi untdelemn în vase. Tot în această zi Domnul le-a rostit pilda talanţilor pe care unii i-
au pus în negoţ, iar alţii i-au ascuns. În această zi, Domnul Isus a plâns pentru cetatea
Ierusalimului, pentru poporul din Israel şi a mărturisit că Templul şi cetatea vor fi nimicite în
curând: ”vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie
dărâmată.” Ziua de miercuri este o zi de meditaţie pentru Domnul Isus, care rămâne în
Betania.
Joi, Isus a fost în Betania în casa lui Simon leprosul. De Isus s-a apropiat o femeie cu
un vas de alabastru cu mir foarte scump şi a fost turnat pe capul lui Isus. Ucenicii s-au supărat,
gândindu-se că mirul acela se putea vinde foarte scump şi banii. Isus le-a spus: ”de ce faceţi
supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. Pentrucă pe săraci îi aveţi totdeauna
cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna”. Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece
ucenici, s-a dus la preoţii cei mai de seamă, ca să îl vândă pe Domnul Isus. Joi, Isus doreşte să
stea împreună cu ucenicii la masă. Domnul a luat o pâine, a binecuvântat-o şi a frânt-o. Apoi, a
luat un pahar cu vin şi le-a spus: ”acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou,
care se varsă pentru mulţi”. După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit pe muntele
Măslinilor. Isus a intrat în rugăciune în grădina Ghetsimani. Isus le-a mărturisit ucenicilor că
este cuprins de o întristare de moarte şi le spune să rămână cu El, să vegheze. Ucenicii au
adormit. În grădina Ghetsimani se dă cea mai grea luptă spirituală, Fiul lui Dumnezeu având
un moment de ezitare în care Îi cere Tatălui să depărteze de la El paharul pe care urma să Îl
bea. Domnul Isus trece prin momente de agonie, sudoarea i se transformă în picături mari de
sânge şi un înger este trimis din cer pentru a-L întări. Fiul lui Dumnezeu iese biruitor din
această luptă spirituală, acceptând să facă voia Tatălui. Este noaptea trădării şi Isus este
arestat.
Vineri, Isus a fost purtat de la Ana la Caiafa, de la Irod la Pilat şi nimeni nu i-a găsit
nici o vină. La Ana, Isus a fost judecat de tribunalul religios, după care a fost rejudecat la
Caiafa. Apoi, L-au dus la Pilat pentru a fi judecat de tribunalul civil şi la Irod care era ăn
Ierusalim. Spre dimineaţă Domnul Isus este readus la Pilat. La fiecare praznic al Paştelor,
guvernatorul roman obişnuia să elibereze un întemniţat. Isus este pus alături de un întemniţat
vestit, Baraba. Guvernatorul roman a întrebat noroadele pe cine vor să elibereze. Mulţimea a
răspuns: pe Baraba. Isus a fost batjocorit, scuipat, dezbrăcat de hainele Lui, bătut cu nuiele,
bătut în cap cu o trestie. Ostaşii dregătorului L-au îmbrăcat într-o haină stacojie şi pe cap I-au
pus o cunună de spini. Isus a purtat o cruce grea şi a fost ajutat de Simon din Cirene. Când au
ajuns la dealul Golgota, care înseamnă dealul Căpăţânii, i-au dat să bea vin amestecat cu fiere.
Domnul Isus este batjocorit, atât de trecători, cât şi de liderii religioşi ai evreilor, cât şi de
tâlhari. Pe lângă toată suferinţa fizică pe Golgota, Fiul lui Dumnezeu, cel care este una cu Tatăl,
a trebuit să treacă prin suferinţă spirituală, produsă de separarea de Tatăl cu care fusese în
părtăşie încă de la întemeierea lumii. După ce a fost părăsit de toţi apropiaţii, Fiul este părăsit
şi de Tatăl, Dumnezeu fiind un Dumnezeu sfânt care nu poate tolera păcatul, a trebuit să îşi
întoarcă privirile de la Fiul Său asupra căruia au fost puse păcatele întregii omeniri. După ce L-
au răstignit, ostaşii joacă zaruri la picioarele Lui şi I-au tras hainele la sorţi. Astfel, s-a împlinit
ce a fost vestit prin proorocul, care a spus: ”şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru
cămaşa Mea au tras la sorţi”. Isus s-a rugat Tatălui să îi ierte, că nu ştiu ce fac. Pilat a scris o
însemnare, care a fost pusă deasupra crucii unde a fost răstignit Domnul: ”Isus din Nazaret
Împăratul iudeilor”. Înainte de a-Şi da duhul, Isus rosteşte “s-a isprăvit”, arătând că şi-a dus la
capăt misiunea. Profetul Isaia, care a trăit cu sute de ani înainte de naşterea Domnului Isus,
relatează foarte plastic în capitolul 53 din cartea sa tabloul răstignirii Domnului Isus:
“dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că

1108
îţi intorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi El suferinţele noastre le-a
purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de
Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile
noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Când
a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelarie şi ca o
oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. ”
Sâmbătă, Domnul Isus este în mormânt şi autorităţile trimit să fie sigilat mormântul.
Tatăl a orchestrat toate aceste evenimente ca să străpungă inimile noastre în
dragoste. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu L-a lasat pe Fiul Său să sufere, să fie
batjocorit, să fie bătut crunt, să fie scuipat, sfârtecat, brăzdat de creaţia Lui. Lucrurile acestea
vorbesc despre cât de bun este Dumnezeul nostru, cât de multă răbdare are Dumnezeul
nostru şi cât de multe lucruri poate sa înghită Dumnezeu din partea oamenilor.

BIBLIOGRAFIE:
NOUL TESTAMENT – TRADUCEREA CORNILESCU D.;
PUSTAN VLADIMIR - DISCIPLINELE SPIRITUALE;
WURMBRAND RICHARD - PREDICI DIN CELULA SINGURATICĂ.

OBICEIURI DE PAȘTE ÎN BANAT

POP CLAUDIA
GRĂDINIȚA P.P. NR.24,
STRUCTURĂ GRĂDINIȚA P.P. NR. 4 TIMIȘOARA

Sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată în Banat acordându-i-se o valoare

deosebită. Referindu-ne la zona Banatului, aici obiceiurile de Paște sunt mai puţine, dar sunt
intercalate cu mai multe culturi și fiecare a preluat de la cealaltă, părţi care i-au plăcut mai
mult.
Amintesc aici câteva din simbolurile Paștelui: toaca, lumina (lumânarea), pasca,
mielul, încondeierea ouălor și ciocnirea lor, spălatul pe faţă cu apă proaspătă de la fântână,
stropitul/udatul fetelor, haine noi.
Din Joia Mare până în ziua de Paști nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se
bate toaca. Există chiar și un festival-concurs de bătut toaca organizat în comunele din jurul
Timișoarei, pentru a păstra vie această tradiţie.
După ce gospodinele termină de pregătit bucatele, sâmbătă noaptea se merge la
biserică pentru a lua lumină de la preot. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând
noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din moarte.
Există obiceiul ca tinerele fete să păstreze în casă lumânarea aprinsă în noaptea de
Înviere. Lumânarea respectivă este apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci când are loc
un eveniment fericit.
În Banat, în dimineaţa zilei de Paști, copiii se spală pe faţă cu apă proaspătă de la
fântână în care sau pus un ou roșu și fire de iarbă verde. Masa tradiţională se servește doar
după ce bucatele au fost tămâiate. Apoi, fiecare mesean primește o linguriţă de paști (pâine
sfinţită cu vin). Spre deosebire de alte zone ale ţării, aici veţi descoperi printre bunătăţi și
ciolan de porc fiert, ouă roșii și ouă albe (nevopsite) și după acestea se continuă masa cu
friptură de miel.
1109
 Un alt lucru pe cale de dispariţie este povestea spălatului pe faţă cu apă în care se
punea un ou roșu, unul alb și o monedă de argint sau chiar de aur. În popor umblă vorba ca
banul de argint, care se pune în apă, nu trebuie să lipsească, acesta fiind important atât pentru
proprietăţile antiseptice, cât și cele magice.
Prima zi de Paște începe, în familie, cu ciocnitul de ouă. Familia creștină se așează
apoi la masa pascală. După această masă, capul familiei ciocnește ouă cu soţia și rostește
formula tradiţională : ”Hristos a înviat !”, la care adaugă: ”Hai să ciocnim ouă, ca să ajungem și
la nul Paști frumoase, iar după moarte să ne vedem iarăși în ceruri !”. Apoi ciocnesc și ceilalţi
membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi, revine celui mai în vârstă. Se
crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea și pe lumea cealaltă.
Cât despre încondeierea ouălor, în Banat nu este un obicei de anvergura celor din
Bucovina. Aici sunt folosite mai mult frunzele de nuc, patrunjel și trifoi sau coji de ceapă,
pentru coloraatul și ornatul ouălor. Dacă pe masa de paști veţi găsi ouă colorate cu modele
nedefinite sau sub formă de frunzuliţe, atunci veţi ști că sunteţi ospătaţi conform tradiţiei.
O practică care vine din Europa Centrală, din vechiul Imperiu Austro-Ungar și care s-
a păstrat și în Banat este stropitul fetelor în prima zi de Paște, care înseamnă fertilitate.
Băiatul primește câteva ouă roșii și este invitat la masa pascală. Dacă înainte fetele erau udate
cu apă, acum sunt stropite cu parfum.
Cine urmează datina, se spune că va avea noroc în viaţa personală și este bine văzut
de cei din jur.

TRADIȚIA OULUI ÎNCONDEIAT

Prof. Mircea Claudia

Prof. Findanis Isabela
G.P.P. ”Licurici” Fălticeni, jud. Suceava

Se spune cã atunci când oamenii n-ar mai înroși ouã de Paști, atunci lumea se va
potopi. Deși astãzi asociem ouãle roșii sãrbãtorii pascale, cea mai mare și mai importantã
sãrbãtoare a tuturor creștinilor, tradiţia ouãlor vopsite în culori este mult mai veche decât
creștinismul. De fapt, oul roșu este cel mai sacru aliment al creștinului. El aduce aminte de
coșul cu ouã asezat sub crucea pe care Mântuitorul pãtimea pentru pãcatele noastre, devenind
roșii în urma sângelui care picura din rãnile Lui. Ciocnirea ouãlor vopsite este un ritual
moștenit de la primii creștini, care își dãruiau ouã roșii de Paști, se sãrutau pe obraji și
spuneau salutul sfânt “Hristos a Înviat!” urmat de “Adevãrat a Înviat!”. Legendele creștine
leagã simbolul ouãlor roșii de patimile lui Iisus. Se spune cã atunci când Iisus a fost bãtut cu
pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouã roșii. Și se mai spune cã Sf. Maria,
venind sã-și vadã Fiul rãstignit, a adus niște ouã într-un coș spre a le dãrui soldaţilor sã-i
permitã sa-și vadã fiul, dar care s-au înroșit de sângele mântuitorului stând sub cruce.
Rãstignirea și învierea reprezintã eterna legãturã dintre moarte și viaţã, asa precum renaște
natura în fiecare primãvarã, când se reia ciclul vietii. Oul, el însuși purtãtor de viaţã, devine un
simbol al regenerãrii, al purificãrii, al veșniciei. La noi, ouãle nu se vopsesc doar în roșu, ci și în
alte culori, realizând desene deosebit de inspirate și frumos lucrate, în motive geometrice sau
reprezentând plante, animale ori diferite simboluri. Bucovina este recunoscutã pentru tradiţia
– pãstratã și în zilele noastre – de a “încondeia” sau “închistri” ouã. Armonia culorilor,
delicateţea modelelor transmise din generaţie în generaţie și mãiestria execuţiei, au
1110
transformat acest meșteșug în artã. Ouãle sunt încondeiate în trei-patru sau mai multe culori,
de obicei, ţinând cont și de simbolul fiecãrei culori în parte. Tehnica împistririi ouãlor este cea
mai complexã, mai artisticã și totodatã cel mai greu de realizat întrucât, folosind baia integralã
de culoare și uzând de tehnica crutãrii succesive a fondului, rezultã cã munca de elaborare
artisticã este îndelungatã și dificilã. Unealta de bazã, chișita, este formatã dintr-un betișor de
mãrimea unui creion având la unul din capete fixatã perpendicular o micã bucãţicã de tablã
foarte subţire de alamã, aramã sau tinichea, transformatã în teavã prin înfãșurarea tãbliţei pe
un ac de cusut foarte subţire, având în interior un orificiu foarte fin. Ceara se punea de regulã
undeva pe marginea plitei de gãtit sã stea în felul acesta fierbinte, în care se adãuga un praf de
cãrbune foarte fin, pentru a colora ceara, și, astfel, pentru a lãsa urme vizibile pe suprafaţa
oului, chiar când este desenat pe un câmp de culoare. Prin împistriţul arhaic se realizeazã
ornamente în douã nuanţe cromatice, prin simpla crutare a fondului. Deci, împistriţul
comportã minimum douã nuanţe în afara culorii de bazã, de obicei albul, vernilul în mai multe
nuanţe, pentru ouãle de raţã, și, în rare cazuri, galbenul, rezultat dintr-o baie prealabilã peste
care se aplicã ceara de albine, cruţând succesiv celelalte straturi de culoare. Motivele
decorative sunt numeroase și fiecare motiv se prezintã în mai multe variante, care se
diferenţiazã în functie de localitate. Variazã chiar și în același sat sau oras și diferit iese același
motiv din mâna aceleiași persoane care încondeiazã. Cele mai utilizate motive sunt cele
arhetipale. Soarele apare în numeroase reprezentãri, ca simbol al primãverii, dragostei de
luminã și bucuriei de a trãi, luna, crucea, steaua cu patru sau opt braţe, apoi motivele
zoomorfe: albina, broasca, racul, porumbiţa, greierele, zmeul, raţa, gâsca, șarpele, melcul,
rãdașca, creasta cocoșului, coarnele berbecului, peștele, apoi cele fitomorfe: frunza bradului,
frunza stejarului, frunza de mesteacãn, frunza de salcie, vâscul, floarea mãrului, florile de pãr,
frunza trifoiului, garoafa, ghiocelul, mãrgãritarul, ciubotica cucului, frunza de fragi, cãpșunile,
miezul de nucã, pãstãile, spicul grâului, al orzului, crenguţe. Urmeazã cele scheomorfe: grebla,
lopata, hârleţul, sapa, secera, roata carului, roata morii, degetele, scara, butoiașul sau
fedeleșul, furculiţa, vârtelniţa, furca de tors, fierul plugului, cârja ciobanului, desagii și brâul
popii, calea sau cãrarea rãtãcitã, inelul și fluierul ciobanului, crucea Paștelui, crucea
româneascã, crucea ruseascã sau crucea moldoveneascã, steaua, numitã uneori și steaua
ciobanului sau floarea strãchinii, mânãstirea. Motivele geometrice sunt cele mai vechi și mai
rãspândite. Ouãle închistrite începeau a fi “muncite” de pe la mijlocul Postului Mare. De
regulã, ele nu se mâncau. Dupã ce erau sfinţite în noaptea de Înviere, erau dãruite rudelor și
celor dragi și erau pãstrate în apropierea icoanelor pânã la Paștele urmãtor sau dãruite
ulterior în funcţie de necesitãţi. Ouãle încondeiate sunt apreciate nu numai în zi de Paști, ci
mereu, pentru cã, în acest mod, noi ca popor putem duce mai departe tradiţia noastrã veche
de secole. Încondeiatul ouãlor a pãstrat un loc special în tradiţia poporului român.

Bibliografie:
Ion H. Ciubotaru – 2012, “Ouãle de Paști la români. Vechime, semnificaţii, implicaţii
ritual-ceremoniale”, Editura Presa Bunã, Iași;
Arthur Gorovei – 2005, “Ouãle de Paști – Studiu de folclor”, Editura Paideea;
Ion Ghinoiu – 1997, “Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale
Române;
Ion Ghinoiu – 2002, “Sãrbãtori și obiceiuri românești”, Editura Elion, Bucuresti;
Simion FIorea Marian – 2001, “Sãrbãtorile la români”, Editura “Grai și Suflet – Culturã
Naţionalã”
Irina Nicolau – 1998, “Ghidul Sãrbãtorilor Românești”, Editura Humanitas;
Antoaneta Olteanu – 2001, “Calendarele poporului român”, Editura Paideia;

1111
 Ion Talos – 2001, “Gândirea magico-religioasã la români. Dicţionar”, Editura
Enciclopedicã, București;
Elena Niculiţa Voronca – 1998, “Datinile și credinţele poporului român”, Editura
Polirom, Iași;
Maria Zahacinschi – 1992, “Ouãle de Paști la români”, Editura Sport-Turism, București.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII PASCALE LA ROMÂNI

Prof. Înv. Preşc. Halici Florica

Educatoare Ţugui Violeta
Şc. Nr. 12 Botoşani

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie, astfel
înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma obiceiurilor din
viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe şi înţelepciuni
vechi.
În secolul XIX-XX tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de cultură
de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
romani, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii.
Paştele, cum denumesc romanii sărbătoarea Învierii, îşi are etimologia în cuvântul
ebraic pesah, trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Rosie, din
robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este, în primul rând,
sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creştinii.
Dar înainte de a face o discuţie aprofundată asupra sărbătorii Paştelui, trebuie să
spunem că ea nu este una izolată. Antrenează un întreg ciclu de sărbători şi evenimente, care
fac să se individualizeze, clar, în calendarul romanilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai
multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile),
adică perioadele numite, în termeni bisericeşti, a Triodului şi a Penticostarului.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei sărbători e
văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui,
ca preţ al răscumpărării.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim. În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Un element central al tradiţiilor de Paşte la moldoveni îl constituie pască. Aceeasta
este făcută cu multă sfinţenie de gospodinele care se pregătesc în prealabil printr-un ritual de
curăţire şi rugăciune. Ea este preparată numai cu ingrediente alese şi “curate”. Pasca se
sfinţeşte la biserică, în noaptea de Înviere – la care participă toţi sătenii – şi este mâncată
prima la trezire, în loc de anafura sau Paste.
Spre deosebire de alte zone unde la miezul nopţii se cântă doar tradiţionalul
“Hristos a înviat”, care marchează Învierea Mântuitorului, în Moldova momentul este
însemnat şi cu împuşcături sau pocnituri. Acestea au rolul de a alunga spiritele rele.

1112
 Fetele nemăritate se duc în noaptea de Înviere la biserică şi spală clopotniţă cu apă
curată, iar în dimineaţa Paştelui se spala cu ea pe fata pentru a fi pe placul băieţilor neînsuraţi
din sat. Conform tradiţiei, feciorii care nutresc sentimente pentru fete nemăritate trebuie să
meargă la casele lor şi să le dăruiască câte un ou roşu.
Încondeierea şi înroşirea ouălor sunt alte ritualuri nelipsite din regiunile
moldoveneşti, iar bucăţele tradiţionale din miel şi cozonacii tradiţionali ieşiţi din mâinile
pricepute ale gospodinelor umplu masa până la refuz..
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică Intrarea
Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în popor, se
face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează porţile şi casele cu
ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da la biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor sau
cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin oferirea
vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este citirea celor 12
Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care sunt relatate patimile
lui Iisus. Pe lângă acestea în Joia Mare se practică un adevărat ritual închinat celor morţi.
Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea supraveghează focurile de
joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă zmeoaică, o stafie sau un duh
necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte fetele şi femeile leneşe.
Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a
curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să
vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o
lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii să
poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite mesaje. În
zonele din nordul ţării în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir , femeile aprindeau în
mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul cărora aşezau scaune
pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi pentru a primi pomana. De
aceea , atunci când femeile se deplasau la cimitir , unde aprindeau din nou focuri, de această
dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau morţii , dialogau cu ei chemându-i acasă
pentru a le oferii pomana. Secvenţa de ceremonial comună întregului areal românesc este cea
care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se derulează în spaţiul gospodăriei şi în
vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se merge în vecini pentru a împărţi din
pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii privind
torsul , ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost răstignit
Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi
iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind
un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de
semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul
pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, slujba de
sâmbăta seara cu luarea luminii.

1113
 Multe dintre tradiţii au legătură cu ouăle de Paşte, simbolul acestei mari sărbători.
Una dintre ele spune că atât cei care merg la Înviere, cât şi cei care nu merg, trebuie să se spele
într-un lighean mare unde se află, pe lângă apă proaspătă şi curată, ouă roşii şi bănuţi din
argint sau aur. Toate acestea au un rol: spălarea cu oul, pentru a fi uşori, roşii şi sănătoşi, iar
cu bani, pentru a le merge bine tot anul, să fie curaţi şi să aibă bunăstare. Tradiţia mai spune
că cei care ciocnesc ouă se vor vedea pe lumea cealaltă. În momentul ciocnirii ouălor se
rosteşte „Hristos a înviat!”, iar celălalt răspunde „Adevărat a înviat!”. O credinţă din bătrâni
spune că cel care are oul care se sparge primul, este mai slab şi va muri mai repede. Fiecare
ciocnitor căruia i s-a spart oul, este obligat să i-l dea învingătorului. De aici şi ideea că cei ce au
ouăle mai tari, câştigă tot mai multe. Trişorii care ciocnesc cu ouă din lemn sunt înşelători şi
săvârşesc un mare păcat. Bătrânii spun că găocile de ouă nu e bine să fie păstrate în casă
pentru mult timp, pentru că se ascunde dracul în ele.
În Săptămâna Mare, toţi ai casei trebuie să contribuie la treburile care se pricep. Atât
feciorii, cât şi fetele, trebuie să le sară în ajutor părinţilor, pregătind cele necesare pentru
sărbătoare. Fiecare îşi aduce aportul, deoarece nu trebuie ca Paştele să îl surprindă ca un
neom între oameni. Apoi, începând de sâmbătă, orice lucru de mână încetează. Pe fiecare
dintre noi trebuie să ne găsească sărbătoarea Paştelui curaţi atât trupeşte, cât şi sufleteşte.
Bătrânii mai spun că e bine ca dis-de-dimineaţă să ne scăldăm în rău. Astfel, nu ne curăţim
numai de toate bolile, dar vom fi tot anul scutiţi de orice boală, sănătoşi şi iubiţi. De asemenea,
la slujbă se merge în hainele cele mai noi şi mai curate, aşa cum este indicat în cazul unei
sărbători atât de mari. În noaptea de Înviere, pentru a ne arăta solemnitatea faţă de liturghia
desfăşurată, trebuie ca fiecare să aibă o lumânare aprinsă în mână. Cei care nu o au, sunt
consideraţi ticăloşi şi nevrednici.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos
pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest
serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de
miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la
Liturghie.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală
este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care
creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin
aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele
mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de
la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care
mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
În alte zone, în prima duminică a Postului Mare, feciorii satului strângeau două
căruţe cu paie, de la fiecare gospodărie câte o furcă. Afară din sat puneau deasupra paielor o
figură de bărbat şi una de femeie, făcute din lemn, că doi îndrăgostiţi. Apoi aprindeau nişte
roţi de lemn puse în vârful unor beţe şi le roteau. Alţi tineri făceau un fel de pod, de care se
loveau rotile aprinse şi săreau în sus, strigând: "Asta am aruncat-o în norocul Mariei!". Iar cu

1114
cât roata sarea mai sus, cu atât se spunea că va fi norocul mai mare.Acestia rosteau
urmatoarele cuvinte:
"Păzea, că vine roata de foc,
Cu belşug, cu noroc;
Păzea, că vine soarele
Şi va arde picioarele,
Păzea, păzea!"
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un
punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu
credinţa.

Bibliografie:
Crăciun B. 1994, Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi;
Ghinoiu I. 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;
Gorovei A. 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet -
Cultura Naţională, Bucureşti;
Marian S. Fl.2001 , Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională., Bucureşti;
Nicolau I.2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII – LUMINA SUFLETELOR NOASTRE

Prof. înv. primar Dincă Elena-Marilena

C.N.I. „Matei Basarab”, Rm. Vâlcea

Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus
omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind,
după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi.
Învierea lui Hristos din morţi este centrul credinţei creştine ortodoxe. Sărbătoarea
este precedată de douăsprezece săptămâni de pregătire, care sunt împărţite în: duminicile
premergătoare postului, Postul Mare şi Săptămâna Mare. Credincioşii încearcă în această
perioadă să fie smeriţi, să ierte, să se roage mai mult, sunt mai generoşi şi postesc.
Învierea Domnului este un eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a
petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o
realitate care se transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă
vie. Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa fiecărui om,
deoarece reprezintă începutul şi speranţa mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea.
Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte
posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile
numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii,
lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Prin Învierea lui Hristos, atât viaţa, cât şi moartea, au dobândit un nou înţeles, viaţa
semnificând acum comuniunea cu Dumnezeu. Învierea lui Hristos este cel mai important
eveniment al istoriei. De aceea, nu este suficient să mergem la biserică în ziua Învierii
Domnului spre a primi lumina Sfintelor Paşti. Trebuie ca noi să devenim şi să rămânem
1115
lumină, iar lumina din “lumina cea neinserată” a Învierii lui Hristos putem deveni părăsind
pacatele.
Nu putem să vorbim despre Paşte sau Învierea Domnului fără să spunem că „Paşte”
în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens strict creştin înseamnă trecerea
Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o
viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită,
văzută şi constatată de mulţi martori. Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea
patriarhilor, prorocilor şi drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii Sale pe pământ
Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa după trei zile (Marcu
8, 31).
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu
ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi
Învierea Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală
ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană,
care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin
lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din punct de
vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om
încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune, cântări de
bucurie şi cu lumini multe, semne ale Mântuirii.
Învierea Domnului nostrum Iisus Hristos este o sărbătoare a bucuriei, deoarece în
timpul sfintei slujbe desfăşurate cu această ocazie creştinii vin cu sufletul curat la biserică
pentru a lua “lumină” şi pentru a se împărtăşi. Aceste momente sunt trăite cu emoţie profundă
de către fiecare creştin în parte, determinându-i să participle cu toţii la dialogul iniţiat de
preot care spune: “Hristos a înviat!”, iar aceştia răspund cu toată fiinţa lor: “Adevărat a
înviat!”. Apoi miile de suflete cântă ca într-un singur glas:
“Hristos a înviat din morţi
Cu moartea pre moarte călcând
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le!”
În viaţa noastră, a creştinilor, s-a produs prin Învierea lui Hristos o schimbare
radicală, în ea a pătruns o lumină nesfârşită, conţinutul ei a căpătat o valoare
incomensurabilă, ea s-a umplut de o bucurie inepuizabilă.
Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiască justeţea bucuriei de care au fost
cuprinse femeile mironosiţe. El nu le-a îndemnat să se bucure pentru simplul fapt că vor fi
iaraşi cu El, ci pentru semnificaţia generală nouă şi plină de fericire pe care o are Învierea Lui
pentru cei ce cred în El. Această confirmare a produs-o Hristos de atunci încoace continuu:
faptul că Apostolii au fost în stare să moară până la unul pentru mărturia Învierii lui Hristos,
faptul că mărturia aceasta a produs milioane de mucenici şi de sfinţi, că cei credincioşi nu pot
găsi sens existenţei lor fără această Înviere, e o repetare continuă a confirmării Învierii date
de către Hristos.
Existenţa noastră s-a umplut prin Învierea Domnului de bucuria prin excelenţă, de o
bucurie reală, consistentă şi durabilă. Iar aceasta ne face să fim mai buni, mai înţelegători unii
cu alţii, mai îngăduitori, mai iertători, mai dornici de a face fapte bune şi de a oferi şi celor care
n-au o speranţă, un zâmbet, o rugăciune.
Sărbătoarea Paştilor în Biserica Ortodoxă dă expresie acestei bucurii şi lumini
nemărginite, izbucnite în existenţa omenească odată cu tâşnirea orizontului vieţii
dumnezeieşti în ea. Căci prin aceasta viaţa creştinilor e înălţată la plenitudine şi eternitate în

1116
Dumnezeul devenit om, la împărtăşirea de viaţă nelimitată şi transcendentă a lui Dumnezeu,
revărsată din ipostasul Cuvântului.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume, trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează
starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au
vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în operele de cultură, de
artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale sau generale
ale Bisericii.
Toate aceste aspecte biblice şi teologice care au fost expuse se reflectă cu prisosinţă
în frumuseţea şi bogăţia slujbelor pascale.
Suntem tentaţi să vorbim mai puţin despre aceste eveniment, după ce trece
Săptămâna Luminată, însă cuvintele „Hristos a înviat!”, pe care un creştin le adresează altui
creştin şi răspunsul primit de acesta de la un alt creştin: „Adevărat a înviat!” pe o perioadă de
patruzeci de zile, de la Înviere până la Înălţarea Domnului, nu sunt doar un salut, ori simple
vorbe fără conţinut, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că învierea
există. Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să ne-o
însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află în
Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre opace în
trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt.

IMPORTANŢA PROTEJĂRII NATURII ÎN FORMAREA COMPORTAMENTULUI

ECOLOGIC LA COPIII PREŞCOLARI

Prof. Borcilă Cristina- Grădiniţa cu program prelungit nr. 9, Iaşi

Prof. Popovici Carmen Luminiţa- Grădiniţa cu program prelungit nr. 9, Iaşi

Motto:
“ Dumnezeu a scris promisiunea Învierii nu doar în cărţi, ci în fiecare frunză de la
începutul primăverii." - Martin Luther

În mod tradiţional şi liturgic, Sărbătoarea Pascală este legată de anotimpul de

primăvară şi în special de fenomenul astrologic al echinocţiului. Dată fiind legătura firească
între primăvara, ca anotimp al renaşterii naturii şi Sărbătoarea Învierii Domnului, care
semnifică trezirea omului la viaţa veşnică prin jertfa Mântuitorului, am considerat binevenită
desfăşurarea unor activităţi de tip outdoor, în care copiii să înţeleagă acţionând şi
interacţionând cu natura, ce înseamnă renaşterea acesteia la început de primăvară şi ce
importanţă are protejarea şi păstrarea acestei comori, pe care Dumnezeu a dăruit-o tuturor
oamenilor, Pământul, care este casa noastră, a celor ce suntem şi a celor ce vor veni.
Suntem datori să lăsăm urmaşilor noştri “o gestiune fără ipotecă”-Terra, leagăn al
vieţii, care se deplasează în spaţiul fără limită şi timpul etern, să le transmitem dragostea şi
respectul faţă de strălucirea Soarelui, frumuseţea ierbii şi cântecul minunat al păsărilor, faţă
de tot ce înseamnă mediul înconjurător. Apa udă pământul, pământul hrăneşte iarba, grâul şi
toate plantele, iar cu ele se hrănesc cele mai multe vieţuitoare. Viaţa omului depinde de viaţa
acestora. Există o legătură între toate, nimic nu este întâmplător sau fără un rost anume. Să-i
învăţăm pe copii să ocrotească frumuseţea şi bogăţia din jurul lor.
1117
 Dată fiind deschiderea şi receptivitatea de care dau dovadă copiii preşcolari, acum
este momentul să-i sensibilizăm şi să-i facem să privească atent la tot ce-i înconjoară. Lor
trebuie să le formăm o concepţie realistă despre viaţă şi un comportament ecologic orientat
spre înţelegerea şi protejarea mediului înconjurător, dezvoltarea unor calităţi fundamentale
ca importanţă pentru dezvoltarea durabilă cum ar fi: creativitatea, cooperarea, spiritul de
echipă, preocuparea faţă de mediu, valorificarea materialelor reutilizabile şi înţelegerea
interdependenţei vieţii pe pământ. Preşcolarii pot constitui factori de modificare a atitudinilor
comportamentale a adulţilor prin intermediul transferului atitudinal şi informaţional între
generaţii, copiii fiind agenţi ai schimbării.
Educaţia ecologică trebuie să înceapă în mod obligatoriu la vârsta prescolară,
pentru că la această vârstă începe formarea viitorului cetăţean al planetei, preocupat de
mediul în care trăieşte. Numai acum educaţia ecologică se poate realiza cel mai bine la nivelul
deprinderilor şi al trăirilor afective, axată fiind pe valenţele formative, vizând aspecte practice
şi promovând stări emoţionale. Copiii trebuie puşi în situaţia de a acţiona, de a reacţiona, de a
interacţiona, de a manifesta atitudini, de a găsi soluţii.
În acest sens am conceput un decalog, numit decalogul ecologic, care constă într-un
set minim de reguli aplicabile de către copiii preşcolari atât acasă, în natură cât şi la grădiniţă.
Acest decalog a fost ilustrat şi afişat în sala de grupă, într-un loc vizibil, sub genericul ”Ne pasă
de viitor?

Decalog ecologic
Nu arunca nimic pe stradă, pe spaţiile verzi, în pădure.
Economiseşte apa. Ea este sursa vieţii.
Fiecare bucată de hârtie înseamnă viaţa unui copac. Foloseşte-o cât mai eficient.
Economiseşte curentul electric.
Vei proteja buzunarul părinţilor şi mediul înconjurător.
Mergi cât mai mult pe jos sau cu bicicleta şi îndeamnă-i şi pe alţii să o facă.
Este sănătos pentru tine şi mediu.
Când mergi la picnic strânge în urma ta resturile.
Poate vei veni şi altă dată să te bucuri de peisaj.
Când faci focul la marginea unei păduri stinge-l bine. Copacii iţi vor mulţumi.
Nu arunca deşeuri în apă, poluând-o. Apa este casa peştilor.
Învaţă-i şi pe alţii ce ştii tu despre protejarea naturii.
Fii prieten cu natura, nu stăpânul ei.

Educaţia pentru protecţia mediului reprezintă o nouă dimensiune a politicii

educaţionale actuale. Scopul esenţial al acestui domeniu din curriculum este acela de a pune
bazele gândirii şi atitudinii centrate pe promovarea unui mediu natural propriu vieţii, de a le
dezvolta copiilor spiritul de responsabilitate faţă de natură.

Bibliografie:
1. Ciubotaru, M., Geamănă N.A., Jalba C., 2007, Educaţia ecologică în grădiniţa. Ghid
pentru educatoare, Editura C.D. Press;
2. Cucos. C, 2006, Sisteme de instruire alternative si complementare. Structuri, stiluri si
strategii”, Editura Aramis, Bucuresti ;
3. *** 2008, Curriculum pentru educatia timpurie a copiilor de la 3-6/7 ani”- Bucureşti;

1118
 PROIECT EDUCAȚIONAL
„MAI APROAPE DE NATURA, MAI APROAPE DE DUMNEZEU”

Prof.Porumb Maria,
Școala „Stroe S. Belloescu, Bârlad

Mediul înconjurător reprezintă una dintre problemele și preocupările permanente

ale lumii contemporane. Astăzi, este din ce în ce mai evident semnalat faptul că omul, prin
numeroasele sale activităţi și atitudini, a devenit unul din cei mai agresivi și periculoși agenţi
ai echilibrului ecologic al planetei. Din acest motiv protejarea naturii, a frumuseţii şi a
diversităţii trebuie să devenină o preocupare conştientă şi din ce în ce mai stăruitoare a
generaţiilor tinere și a întregii societăţi.
Proiectul se adresează elevilor şi profesorilor din clasele I- VIII și are ca scop
promovarea activităţilor de ecologizare şi impactul pozitiv al acestora asupra mediului
înconjurător, dezvoltarea imaginaţiei și creativităţii elevilor în conceperea de
postere/afişe/colaje/eseuri privind aspectul planetei în prezent și viitor precum și implicarea
directă a elevilor și profesorilor în activităţi de ocrotire, înfrumuseţare și îmbunătăţire a
calităţii mediului .
Adevărata educaţie ecologică îşi va atinge scopul numai atunci când elevii – cetăţenii
de mâine – vor fi convinşi de necesitatea ocrotirii naturii şi vor deveni factori activi în
acţiunea de conciliere a omului cu natura. Conştientizând frumuseţea mediului local,
promovând pitorescul zonei în care locuiesc, copiii vor înţelege utilitatea acţiunilor ecologice.

SCOPUL PROIECTULUI
transformarea comportamentelor cotidiene ale elevilor în stiluri de viată ecologice,
economice, sănătoase şi durabile prin întreţinerea unui ambient curat;
promovarea conceptelor unui stil de viaţă durabil, structurat pe componente de
natură ecologică, educativă şi socială.
OBIECTIVELE PROIECTULUI
a) Imediate
încurajarea iniţiativei individuale şi de grup;
crearea conexiunilor inter-umane şi socializarea acţiunilor
prin evidenţierea calităţii şi valorii;
conştientizarea şi asumarea responsabilităţii pentru protejarea
ambientului şcolar ;

b) Pe termen mediu
evidenţierea interdependenţei între calitatea mediului, calitatea vieţii şi
calitatea viitorului;
relaţionarea cu comunitatea locală în probleme punctuale;
dezvoltarea unui comportament socio-ecologic adecvat care să integreze
atitudini pozitive;
dezvoltarea la elevi a sentimentelor de mândrie şi apartenenţă la mediul
din care provin.
c) Pe termen lung (scopuri aşteptate)
îmbunătăţirea atitudinii grupului ţintă faţă de mediu;
obţinerea şi păstrarea unui spaţiu de viaţă mai curat;
integrarea şcolii în strategiile comunitare referitoare la dezvoltarea
unui mediu sănătos;
1119
sporirea competenţelor acţionale ale elevilor în vederea unei reale integrări
socio-comunitare;
creşterea calităţii actului educaţional, a respectului faţă de voluntariat, dar şi
diversificarea modalităţilor de atingere a scopurilor.

Activitati

1.Sănătatea mediului-sănătatea tuturor,

Tipul activităţii: Concurs de prezentări power point
Locul desfăşurării: Centrul de documentare și informare
Metode/mijloace de realizare:expunerea/ prezentarea Power-Point, : laptop,
CD-uri, vizionare prezentări power point cu bune practici privind educaţia
ecologică și activităţile de ecologizare şi înfrumuseţare a comunităţii locale

2.Soluţii pentru un viitor curat,

Tipul activităţii: concurs

3.Mesaj pentru viitorul planetei

Tipul activităţii: Concurs de mesaje, colaje din materiale reciclabile;

Implementarea proiectului
”Mai aproape de natură, mai aproape de Dumnezeu„ va avea impact asupra:

Grupului ţintă:
- acumularea deprinderilor de protejare și înfrumuseţare a mediului ambiant;
- dobândirea competenţelor de prelucrare și analiză a informaţiilor recoltate;
comunităţii școlare
- creșterea capacităţii de elaborare și gestionare a acţiunilor și activităţilor de
protejare și înfrumuseţare a mediului ambiant ;
- creşterea gradului de conştientizare privind problemele de mediu;
- dezvoltarea spiritului civic şi a capacităţii elevilor de a ocroti natura .
comunităţii locale:
- creşterea prestigiului școlii în comunitate locală;
- trezirea interesului comunităţii pentru problemele de mediu și gestionarea
acestora ;
partenerilor:
- dezvoltarea relaţiilor de colaborare între elevii și colectivele
de cadre didactice din școlile partenere;
- extinderea parteneriatelor și pentru alte proiecte;
comunităţii extinse:
- facilitarea unei mai bune comunicări şcoală – comunitate
din perspectivele dezvoltarii personale şi al simţului civic;
- creşterea prestigiului școlii în comunitate;

TRADIȚII ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI

1120
 Prof. învăţămant primar şi preşcolar Craveţ Mirela
Grădiniţa cu program prelungit nr. 36 Timişoara

Cea mai mare sărbătoare din calendarul creștin, Paștele, își trage numele de la
Pesah, care înseamna sărbătoarea iudaivă în timpul căruia a avut loc răstignirea lui
Iisus.Obiceiurile de Paște, intrate în tradiţia populară, marchează venirea primăverii și
reapariţia vegetaţiei, respectiv, perioada de fertilitate de la începutul fiecărui an.Dintre
ritualurile practice care se împletesc în sărbătoarea pascală nu lipsesc: vopsirea ouălor în
Vinerea Mare (un evident simbol al vieţii și fertilităţii, dar și al Învierii Mântuitorului),
clopotele bisericilor nu se aud deloc în ultimele zile ale Săptămânii Mari(joi, vineri și sâmbătă
până la miezul nopţii), obicei care trece drept semn al doliului pentru moartea lui Iisus;
aprinderea focurilor, care marchează sfârșitul iernii și curăţirea gospodăriilor.
De Paști, în satele din nordul Sucevei se pregătesc dulciuri speciale pentre această
sărbătoare, în mod deosebit un fel de cozonac turnat în forme și umplut cu nucă, rahat și
stafide, numit „Babele”. Acesta va fi dus la slujba de Înviere.
La Călărași, la slujba de Înviere, credincioșii aduc în coș, pentru a fi binecuvântate,
ouă roșii, cozonac și cocoși albi.Păsările sunt special crescute în gospodărie pentru împlinirea
acestei tradiţii.După slujbă e așteptat cântatul cocoșilor.Cel mai norocos va fi gospodarul al
cărui cocoș cântă primul.Este un semn că în anul respectiv în casa lui va fi belșug. După slujbă,
cocoșii sunt dăruiţi oamenilor săraci.

RITUALURI DE PURIFICARE CU APĂ

În Valea Târnavelor, băieţii atârnă crenguţe împodobite cu panglici colorate la
porţile caselor unde locuiesc fete pe care au de gând să le stropească cu apă de către flăcăi.Pe
vremuri tinerii se ţineau și de șotii: puneau crenguţe și la porţile bătrânelor, însă pe acelea le
înveleau cu știuleţi de porumb. De-a lungul timpului tradiţia s-a mai schimbat.În loc de apă
proaspătă, băieţii folosesc sticluţe de parfum. Un lucru, însă, e sigur: la fiecare fată stropită,
traista băiatului mai dobândește câte un ou roșu primit în dar de la gazdă. După numărul de
crenguţe care l-au atârnat la poartă, fetele din sat își pot da seama care dintre ele are mai
mare trecere la băieţi.

JOC ȘI VOIE BUNĂ

O frumoasă datină de Paști se păstrază în zona Lăpușului. Dimineaţa, copiii de până
la nouă ani umblă pe la casele oamenilor din sat ca să vestească Învierea Domnului, cântând și
urând „Sărbători fericite!”. Ei sunt recompensaţi cu ouă roșii și prăjituri. Pragul locuinţei
trebuie trecut prima dată de către un băiat, pentru ca în acea casă să nu fie certuri și supărări
tot anul.

OUL DE PAȘTE ÎN ISTORIE.VOPSITUL ȘI CIOCNITUL OUĂLOR

Oul este asociat sărbătorii pascale în întreaga lume creștină, iar ca simbol, a suferit
tot felul de modelări estetice: a fosst pictat , sculptat, acoperit cu foiţe din diverse metale
forma sa a fost reprodusă din elemente diverse, cum ar fi ciocolată, zahăr, carton. Grecii,
chinezii și persanii le schiombau între ei ca dar pentru sărbătoarea prilejuită de venirea
primăverii.În Egiptul antic, oul era considerat pe atunci drept obiect cu puteri speciale.
La noi, de Paști, ouăle nu se vopsesc doar în roșu, ci în mai multe alte culori,
realizând pe coaja fragilă desene neînchipuit de frumoase. Bucovina este recunoscută pentru
tradiţia de a încondeia ouă. Modelele delicate, armonia culorilor, talentul și priceperea
necesare execuţiei au transformat meșteșugul în artă. Ouă decorative de Paști se mai

1121
realizează cu vopsele în relief(Suceava, Vrancea), folosindu-se mărgele (Bucovina), din lut
(Harghita), din lemn (Neamţ).

HAINELE NOI ŞI LUMÂNAREA - TALISMAN

În prima zi de Paşti există obiceiul ca fiecare să poarte haine noi în semn de respect
pentru această importantă sărbătoare. Îmbrăcămintea nouă semnifică curăţirea trupului şi a
sufletului, aşa cum se împrospătează întreaga natură odată cu primăvara. În unele zone, cu
lumânarea de la Înviere se afumau vitele pentru ca acestea să fie sănătoase şi rodnice. Fetele
aprindeau lumânarea înainte de a merge la joc, pentru a-şi găsi ursitul. Timp de secole, cu
lumina lor, slabă dar caldă, lumânările au iluminat casele oamenilor, prelungind orele zilei.

PAŞTELE LA ROMÂNI - TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE

Profesor învăţământ gimnazial Gorgan Rosana

Şcoala Gimnazială Colţi, comunaColţi , judetul Buzău

Paştele este sărbătoarea creştin-ortodoxă, care anunţă Învierea Domnului Iisus

Hristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Pentru creştini,
această sărbătoare comemorează Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Rolul lui Iisus
este semnificativ pentru sărbătoarea pascală, el devenind simbolul binecuvântării pentru
oameni prin sacrificiul său. Odată cu reînvierea lui Hristos, creştinii sărbătoresc începerea
unui nou an liturgic, agrar şi sufletesc. Creştinii ţin cel mai lung post al anului, cel de 40 de zile,
pentru a se curăţa de păcatele trupeşti şi de cele sufleteşti, pentru a se ruga la cele sfinte şi
pentru a comemora moartea, sacrificiul şi mai apoi învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Ultima săptămână a postului Paşteluieste cea mai importantă perioadă, fiind
rezervată pentru căinţă şi comemorare. În această săptămâna mare, tradiţia este ca toate
gospodinele să facă curăţenie generală în casă, în curte şi grădini, ca simbol al renaşterii.
Foarte multe tradiţii de Paşte sunt păstrate şi acum, fiind foarte aşteptate de toţi românii.
Tradiţiile debutează cu săptămâna mare, care începe de la duminica Floriilor, atunci
când Iisus Hristos intră în Ierusalim, şi se termină cu duminica Paştelui, atunci când Hristos
învie. În această săptămâna se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se fac ouă roşii
şi cozonaci, drob de miel şi pasca. Această săptămână simbolizează chinurile prin care trece
Mântuitorul, de la trădarea lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota,
urmată de moartea lui şi încheiată cu Învierea.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare şi băutură, pentru
a se sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se vopsesc
ouăle, deoarece se spune că dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra fără ca să se
strice. Dacă se doarme în această zi, tradiţia spune că respectivul va fi leneş tot anul.
În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de
flori la biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de trei ori, semnificând poticnirile pe
care le-a avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire. Tot
acum foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi
Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi se
împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai spune
că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va ploua, va fi
unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului, care spune că cel care se va scălda în apa

1122
rece de trei ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe oameni şi chiar şi pe Hristos în apele
Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a
asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumină ca să o ducă la cimitir morţilor din familie,
dar şi acasă, pentru a avea lumina în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti –
anafura sfinţită şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la
biserică, pentru a le pune acasă la icoane. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând
noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte
În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a
primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban
de argint, şi se spală cu această apă pentru a fi rumeni în obraji ca oul, pentru a fi tari ca banul
şi pentru a avea belşug.
Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de
linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit al acestei sărbători este dat
atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire, cât şi de tradiţii:
oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte – (cozonac, pască, miel), slujba de sâmbata
seara cu luarea luminii.
Lumânarea de Înviere - Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, este
apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a Paştelui
ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care i-a
umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este mereu
alături de noi.În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfintului Altar. Aceasta lumânare este simbolul
Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
Puteri deosebite i se atribuie, ea fiind păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni
sau mari primejdii.După ce această lumânare este aprinsă în biserică, este adusă acasă, este
stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică numărul anilor casei
respective. De asemenea, există superstiţia că dacă lumânarea de la slujba Învierii va rămâne
aprinsă tot drumul până acasă, dorinţele purtătorului ei se vor împlini. Alţii afumă cu ea vitele,
iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.
Coşul cu ouă al Maicii Domnului - În creaţiile folclorice româneşti, se povesteşte
că în Sâmbăta Paştelui, Maica Domnului s-a dus cu un coş cu ouă la soldaţii care-i păzeau
trupul lui Iisus. Când ea a pus coşul jos, o picătură de sânge a căzut de pe mâna Mântuitorului
şi toate ouăle s-au înroşit. De atunci, spune traditia, au început să fie vopsite ouăle de Paşte. Şi
se mai spune că nu se vor strica niciodată, oricât timp ar fi ţinute în casă.Există credinţa că cei
care ciocnesc ouă, se întâlnesc pe lumea cealaltă. Ouăle simbolizeaza şi reîntinerirea,
primăvara.În tradiţia noastră populară, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase:
vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, îi apără de rele pe oameni. Simbolul ouălor
roşii vine de la patimile lui Isus Hristos.Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus
Hristos care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii şi în acelaşi timp, mormântul lui Iisus
Hristos, care s-a deschis la învierea sa din morţi. De aceea, când ciocnesc ouăle, dar şi când se
salută, creştinii îşi spun: "Hristosa înviat! Adevărat a înviat!".
Pasca se coace numai o dată pe an, de Sfintele Paşti.Legenda spune că Iisus, umblând
cu Apostolii, a fost foarte bine primit de un om, care la plecare le-a dat şi pâine pentru drum,
fără ca aceştia să bage de seamă. În timp ce mergeau, Apostolii l-au întrebat pe Iisus când cade
Paştele, iar acesta le-a răspuns: "Când veţi găsi pâine de grâu în traistele voastre". De atunci,
femeile pregătesc pasca numai din făina curată de grâu, cernută printr-o sită deasă.Ea are o
formă rotundă, la mijloc o cruce şi este împodobită pe margini cu aluat împletit.Pasca de Paşte
reuneşte semnificaţii complexe, pornind de la simbolistica ingredientelor (grâul - simbol al

1123
renaşterii) şi a formei (rotundă - deoarece se spune că mantia lui Iisus avea aceasta formă, sau
dreptunghiulară - după forma mormântului lui Iisus) pentru a condensa ideea biruinţei vieţii
asupra morţii. Corelată cu simbolurile renaşterii şi regenerării incluse în caracterul acestei
sărbători, pasca devine un aliment cu virtuţi revitalizante şi revigorante pentru cei care o
consumă. Conform tradiţiei, cojile ouălor folosite la pregătirea acesteia trebuie să fie aruncate
într-o apă curgătoare, iar înainte de a fi pusă în cuptor, se rostesc cuvintele

"Cruce-n casă, / Cruce-n piatră, /

Dumnezeu cu noi la masă, / Maica Precista pe fereastră".

Cozonacul de Paşte simbolizează bucuria, reprezentând o pâine dulce a învierii şi

renaşterii întregii creaţii, putând la fel de bine să fie pus pe masă în loc de pască sau împreună
cu aceasta. Întrucât cozonacii sunt asociaţi şi cu sărbătoarea Crăciunului sau alte sărbători
religioase, simbolistica lor pascală este puţin diminuată faţă de cea legată de pască, dar
rămâne valabilă reprezentarea ritualică a jertfei Mântuitorului, prin stropirea cozonacului cu
vin sfinţit, la biserică.
Mielul îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor şi a
murit asemeni unui miel nevinovat.De-a lungul şi de-a latul întregii lumi creştine, mielul de
Paşte reprezintă un simbol statornic, ale cărui semnificaţii se regăsesc înca din cartea Genezei,
atunci când lui Avraam i s-a cerut să îşi sacrifice fiul. Simbolul mielului este asociat cu Iisus
Hristos odată cu Ioan Botezatorul, ale cărui cuvinte sintetizează pe de-a întregul rolul şi
importanţa Mântuitorului: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". Din timpuri
străvechi, se consideră că un miel ieşit cuiva în drum, în preajma zilei de Paşte, prevestea
noroc şi împliniri.Obiceiul de a se sacrifica şi mânca un miel cu ocazia Paştelui este legată de
ieşirea poporului evreu de sub stăpânirea egiptenilor, ce a anticipat jertfa lui Iisus Hristos pe
cruce, un eveniment ce a marcat izbăvirea fiinţelor umane de sub povara păcatului. În cadrul
Paştelui creştin, friptura de miel reprezintă, aşadar, un fel de mâncare ritual, având darul de a
aduce aminte şi de a sublinia sacrificiul lui Iisus, păcatele noastre asumate de el, şi învierea sa,
promiţând renaşterea noastră întru Dumnezeu.
Astfel, sărbatorile pascale sunt pentru credincioşi momente sfinte de preamărire a
lui Dumnezeu şi de înnoire spirituală. Ele sunt ţinute de oameni, deoarece încă de la creaţie,
Dumnezeu le-a sădit în fire predispoziţia de a fi în legătură cu El, adică de a fi o făptură
religioasă care caută pe Creatorul său pentru a-l binecuvânta şi a-i întări puterile sale
spirituale şi fizice.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti;
Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia;
Szabo, Lucian_Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion;
Marian S. Fl., Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura Naţională.,
Bucureşti,

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE

Tronaru Cristina, Scoala Gimnaziala Colti

1124
 Paştele este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii şi s-a sărbătorit
pentru prima data în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Deşi Paştele este cea mai important
sărbătoare a creştinătăţii şi reprezintă Învietea mântuitorului Iisus Hristos, aceasta a fost mai
întâi o sărbătoare iudaică, cuvântul Paşte îşi are etimologia în cuvântul ebraic pesah, care
înseamnă trecere, şi simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană şi trecerea prin Marea
Roşie, pe pământul făgăduinţei.
Noi românii avem mai multe tradiţii şi obiceiuri, cum ar fi : ouăle de Paşte; mielul de
Paşte; deniile din săptămâna mare; săptămâna patimilor; masa de Paşte; Învierea Domnului;
interdicţii în ziua de Paşte; tradiţii din zonele României şi altele.
Ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus pentru mântuirea omenirii. Legenda
spune că după răstignirea lui Iisus, Pilat a fost invitat la o petrecere. Atunci un soldat a intrat
în încăpere şi a strigat că Iisus a înviat. Pilat, neîncrezător, a spus că va crede acest lucru doar
atunci când oul pe care îl ţinea în mână se va înroşii. Şi oul s-a înroşit pe loc, iar Pilat a scăpat
oul pe jos care a crăpat. Tot de atunci a rămas şi obiceiul ca de Paşti să se ciocnească ouăle.
O altă legendă spune că în dimineaţa Duminicii după Înviere, o copilă mergea cu un
coş cu ouă la Ierusalim pentru a le vinde. Copila s-a întâlnit pe drum cu un evreu, care bucuros
de vestea învierii lui Iisus, în loc de bună ziua i-a spus copilei hristos a înviat. De atunci a
rămas obiceiul ca de Paşte oamenii să se salute în acest fel.
Ciocnitul ouălor de Paşte se face după reguli bine ştiute. Persoana mai în vârstă
ciocăneşte primul oul ţinut în mână de o persoană mai tânără, şi rosteşte “Hristos a înviat”, iar
celălalt îi răspunde cu “Adevărat a înviat”. În unele zone ale ţării, există tradiţia ca în
dimineaţa de Paşte, întreaga families ă îşi spele faţa cu apă nouă, în care se pune un ou roşu.
Există astfel credinţa că cel care se spală în această apă va fi tot anul frumos şi sănătos ca un
ou roşu. Cojile ouălor mâncate de Paţte sunt păstrate şi puse apoi în brazdă pentru ca
pământul să fie roditor. Cine mănâncă în ziua de Paşte prima oară ouă, va fi uşor peste an.
Mielul de Paşte este un alt simbol al acestei sărbători creştine şi reprezintă simbolul
lui Iisus. Ca şi Mântuitorul, mielul este o jertfă adusă creştinătăţii. Mielul este şi mâncarea
tradiţională de Paşte şi este pregătit după mai multe reţete, în funcţie de zonă. Un alt preparat
symbolic al sărbătorii de Paşte este şi drobul din carne de miel. Mielul pregătit pentru masa de
Paşte era fript cu toate măruntaiele la cuptor, fără a fi fiert şi fără a I se zdrobi vreun os.
Deniile din săptămâna mare reprezintă unele dintre cele mai profunde slujbe ale
creştinătăţii .deniile se ţin în Postul Mare al Paştelui, iar cele mai frecvente sunt cele din
ultima săptămână a postului, în Săptămâna Mare. Deniile au apărut o dată cu creştinismul şi se
practică îndeosebi la lăsatul seri, după ora 18:00.
Deniile din Săptămâna Mare încep cu seara de Florii şi ţin apoi de luni până vinery,
când preoţii rostesc rugăciuni ritual şi citesc fragmente din Vechiul Testament. Tradiţia spune
că până la începerea Deniilor, casa trebuie să fie curată, iar pomii şi gardurile vopsite. Femeile
care merg la biserică pentru slujba Deniilor trebuie să poarte pe cap o năframă neagră.
Săptămâna Patimilor este ultima săptămână a postului Paştelui şi este cunoscută şi
sub numele de Săptămâna Mare. În această săptămână Postul ţine până joi, iar vineri şi
sâmbătă sunt zile destinate postului negru. În această săptămână, tinerii obişnuiesc să
mănânce doar pâine şi fructe uscate şi să bea doar apă de izvor. În Săptămâna Mare trebuie să
fie păstrată liniştea şi tristeţea generală, la biserică au loc servicii divine, tot în această
săptămână au loc focuri rituale, postul trebuie să se respecte cu stricteţe, sunt interzise
treburile casnice importante.
Tot în Săptămâna Mare se face curăţenia general prin case şi curţi, se întrerup
lucrările de câmp, se confecţionează haine noi pentru sărbătoare, se taie păsările şi vitele
pentru masa de sărbători şi se merge la biserică pentru împărtăşanie. În Săptămâna Mare
oamenii trebuie să îşi ierte păcatele reciproc li să facă fapte bune.

1125
 În prima zi aSăptămânii Mari, luni, este pomenit Iosif Preafrumos, care a fost vândut
de fraţii săi pentru treizeci de arginţi. Tot în această zi, Iuda l-a vândut pe Iisus tot pentru
treizeci de arginţi. În ziua de marţi se pomeneşte pilda celor zece fecioare. Cinci dintre
fecioare erau înţelepte şi aveau untdelemn pentru candele (erau milostive), iar cinci fecioare
erau nebune şi domnul Iisus nu le-a primit. În ziua de miercuri se pomeneşte femeia
păcătoasă care a şters cu părul ei picioarele Mântuitorului. În ziua de joi se pomeneşte
spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitor, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina
Ghetsemani şi vânzarea Domnului de către Iuda. Joia Mare sau Joia Patimilor este ultima zi din
postul Paştelui. Se spune că în această zi nu este bine să dormi, astfel cine va dormi va fi leneş
tot timpul anului. Joia Mare este şi ziua în care morţii vin la vechile locuinţe unde rămân până
în sâmbăta de dinainte de Rusalii. Pentru că vremea este de obicei friguroasă în această zi, se
fac focuri în jurul casei, pentru camorţii să se poată încălzi. Tot în această zi se duc la biserică
băuturi şi mâncăruri care se sfinţesc şi se dau de pomană pentru pomenirea morţilor. Tot în
Joia Mare se înroşesc şi ouăle care nu se vor strica niciodată.
Vinerea Mare se mai numeşte şi Vinerea Patimilor, Vinerea Patimilor sau Vinerea
Seacă. În această zi, Iisus a pătimit şi a fost răstignit. În Vinerea Mare se ţine post negru, adică
nu se bea –i nu se mănâncă nimic toată ziua. Postul negru se ţine pentru a îl feri de boli pe cel
ce posteşte. Postul negru îl va face mai sănătos şi îi va merge bine tot anul. Tradiţia spune că
cel care posteşte în această zi nu îl va mai durea capul niciodată şi va şti cu trei zile înainte
când va muri.
În Sâmbăta Mare se prăznuieşte îngroparea trupească a lui Iisus şi pogorârea lui în
Iad. Duminica Învierii este ziua în care Mântuitorul a înviat. Timp de patruzeci de zile, creştinii
se salută cu „Hristos a înviat” şi răspund cu „Adevărat a înviat”.
După slujba de Înviere de la biserică, toţi membrii familiei se aşează la masă şi gustă
mai întâi din pasca sfinţită. Apoi se ciocneşte câte un ou şi se închină un pahar de vin. De pe
masa de Paşte nu trebuie să lipsească ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapă verde şi ridichi,
drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână. Se spune că trebuie să ţii
minte prima persoană cu care ai ciocnit de Paşte, astfel, dacă te vei rătăcii şi îţi vei aduce
aminte de acea persoană, vei găsi şi drumul spre casă.
În noaptea de Înviere, de sâmbătă spre duminică, după primul cântat al cocoşilor,
toată lumea se trezeşte pentru a merge la slujba de Înviere. Înainte de a pleca la slujbă, toţi
membrii familiei trebuie să se spele pe faţă cu un ou roşu şi un bănuţ de argint, pentru a fi
sănătoşi şi frumoşi.
La întoarcerea acasă, fiecare duce în mână lumânarea aprinsă de Înviere. Apoi, toţi
membrii familiei se aşează la o primă masă festivă de Paşte, nu înainte de a se spăla din nou cu
oul şi bănuţul din argint. Sărbătoarea este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din casă care
ciocneşte oul cu soţia, apoi în ordine cu ceilalţi membrii ai familiei. Fiecare membru al familiei
trebuie să mănânce mai întâi un ou sfinţit şi de-abia apoi din celelalte preparate de pe masa de
Paşte.
În prima zi de Paşte există câteva interdicţii care nu trebuie încălcate. În această zi
nu este permisă plecarea din sat, nu se mătură prin casă, nu se pregăteşte mâncare, iar masa
de Paşte nu se ridică timp de trei zile. În ziua de Paşte, după masa de prânz, toată comunitatea
se strânge în curtea bisericii pentru a ciocni ouă, pentru a bate toaca şi pentru a trage
clopotele. Dacă prima zi de Paşte este sărbătorită în familie, în a doua zi finii se duc în vizită la
naşi, cu colaci, pască şi ouă roşii.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe în Moldova, unde
tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie.
Un element central al acestor sărbători Pascale la moldoveni îl reprezintă pasca.
Gospodinele fac pasca dis de dimineaţă, după care o duc la Biserica pentru a fi sfinţită în

1126
noaptea de Înviere.Dimineaţa, credincioşii mănâncă din sfânta pască în loc de anafură sau
cunoscutul paşti. Spre deosebire de alte zone, în Moldova, în noaptea de Înviere pe lângă
slujba în care se cânta „Hristos a Înviat”, credincioşii marchează momentul cu împuşcături sau
pocnitori. Acestea au rolul de alunga spiritele rele. Tot în această noapte, fetele nemăritate
merg la biserică şi spală clopotniţa cu apă neîncepută, iar dimineaţă se spală cu ea pe faţă
pentru a fi îndrăgite de băieţi neînsuraţi din sat. Potrivit tradiţiei, baieţii care nutresc
sentimente pentru fetele nemăritate trebuie sa meargă la casele lor şi să le ofere un ou roşu.
În Câmpulung Moldovenesc, oamenii se strâng dis-de-dimineaţă în curtea Bisericii,
se aşează în formă de cerc, purtând lumânări aprinse în mână şi aşteaptă venirea preotului
pentru a le sfinţii bucatele din coşul pascal. Fiecare credincios are câte un coş pregătit după
orânduiala strămoşilor. Coşul este acoperit cu un prosop ţesut cu modele specific zonei, iar în
el sunt aşezate pe o farfurie simbolurile bucuriei pentru tot anul precum: seminţe de mac,
sare, zahăr, făină, ceapă şi usturoi. Seminţele de mac sunt aruncate în râu pentru a alunga
seceta, sarea trebuie păstrată peste an pentru a aduce belşug, zahărul este folosit la vitele
bolnave, se spune că are puteri miraculoase, făina pentru ca rodul grâului să fie bogat, iar
ceapa şi usturoiul au rol de protecţie împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează
pasca, şunca, brânza, bani, flori, sfeclă roşie cu hrean şi bineînţeles ouăle roşii. După sfinţirea
coşului pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.
Febra pregătirilor Sărbătorii de Paşti începe cu mult timp înainte, în timpul
Postului Mare, iar una din cele mai vestite preocupări ale bucovinenilor este
încondeiatul ouălor, un obicei prezent şi în alte zone ale ţării, dar nicăieri nu este adus
la nivel de artă, cum se întâmplă în Bucovina. Înscripţionarea unui astfel de ou este un
lucru foarte migălos, care cere multă răbdare, pricepere şi un deosebit gust. Tehnica utilizată
este veche, iar pentru realizarea ei sunt necesare ceara de albine şi foarte multe culori vii, care
în final vor alcătui o cromatică deosebită. Tradiţia spune că în noaptea de Înviere fetele
nemăritate să spele clopotniţa cu apă nouă. Apoi, cu aceeaşi apă să se spele în zorii zilei de
Paşte pentru a fi frumoase tot timpul anului şi a atrage feciorii.
În Oltenia obiceiurile sunt puţin diferite faţă de celelalte regiuni.Paştele
presupune reîntoarcerea oamenilor la Dumnezeu. Potrivit tradiţiei, femeile nu au voie să
doarmă în Joia Mare, altfel vor dormi tot anul. În această zi, se spune că sufletele celor trecuţi
în nefiinţă se întorc la casele lor, iar în fiecare gospodărie este aprins focul pentru cei morţi. În
zona Olteniei, bărbaţii încondeiază ouale.Este una dintre cele mai reprezentative tradiţii
practicate. Tot aici, ouăle sunt dăruite la masa de Paşte de către fini, naşilor iar feciorii le oferă
fetelor la hora satului. În dimineaţa de Paşti, după ce credincioşii vin de la Biserică cu
lumânarea aprinsă nu au voie să intre în casă până nu se culege din grădină iarbă verde şi se
pune pe scările casei. Masa de Paşti trebuie să fie încărcată cu bucatele tradiţionale. Pe lângă
ouă roşii gospodinele mai pregătesc şi faimoasa ciorbă de bureţi, cunoscută în alte zone ca
ciorbă de miel.În a doua zi de Paşti, fetele se îmbracă cu zăvelci, marame lucrate şi poale.
Acestea îşi demonstrau măiestria în domeniul ţesutului şi a cusutului în faţa întregului sat.
În zona Sibiului există tradiţia ca de Paşte să fie împodobit un pom, asemănător cu
cel de Crăciun, în care se agaţă ouă vopsite. În Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc la
sfinţire un coş cu ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cel mai norocos credincios va fi cel al cărui
cocoş cântă primul. Acest lucru simbolizează faptul că în casa lui va fi belşug. După slujba de
Înviere, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci. În Maramureş, copii merg în prima dimineaţă de
Paşte la vecini pentru a le anunţa Învierea Domnului, iar gazdele dăruiesc câte un ou roşu
fiecărui copil.
Sărbătoarea Învierii Domnului este păstrată cu stricteţe în toate zonele
României, unde tradiţiile şi obiceiurile sunt transmise din generaţie în generaţie

1127
Bibliografie:
Crăciun B., Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1994;
Ghinoiu I., Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Buureşti, 2003;
Gorovei A., Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai şi suflet - Cultura
Naţională, Bucureşti, 2003;
Marian S. Fl., Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura Naţională.,
Bucureşti, 2001;

1128
 OBICEIURI DE PAȘTE DIN ZONA MOLDOVEI

Prof. Chiriac Mihaela

Lefter Cristina
Grădinița cu P.P nr.3 Vaslui

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă și mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea paștelui, Paștele sau Învierea
Domnului, pentru că în această zi „Hrists a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând și
celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Paștele reprezintă pentru fiecare om în parte și pentru omenire o trecere de la
moarte la viaţă, o tecere de la robia păcatului la libertate.Trecerea de la rău la bine se face prin
stăruinţa continuă în care te susţine necontenit Harul. O astfel de schimbare înseamnă înviere
moral-spirituală. Prin puterea Harului, prin pocăinţă și mărturisire, ne eliberăm și primim
Împărăţia lui Dumnezeu care este iubire, Adevăr și Înţelepciune.
Joia Mare, cunoscută în popor ca și Joia morţilor, aminteșt de cina cea de taină la
care Mântuitorul a prefigurat jertfa sa prin frîngerea pâinii și prin oferirea vinuli ce
simbolizează sîngele ucenicilor săi. Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 evanghelii
ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 evanghelii în care sunt relatate patimile lui Iisus .
Pe lângă acestea în Joia Mare, se practică un adevărat ritual închinat celor morţi. Femeile , tot
din Joia Mare sau cu cîteva zile înainte încep a face curăţenie prin case, a vopsi ouăle, a coace
pasca. Fetele încep a coase o cămașă nouă precum și alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua
de Paște, măcar o cămașă nouă.Joia Mare este cunoscută și sub numele de Joimăriţa după
numele personajului care putea pedepsi femeile și fetele care nu apucau să-și termine de tors
lîna și să-și facă cămașă nouă de Paște pentru a intra în horă.
Ca și bucate tradiţionale de Paște cele mai însemnate sunt:ouăle roșii, pasca,
cozonacul și friptura de miel.
Ouăle roșii se fac în Joia mare și din punct de vedere simbolic, au fost asociate mereu
cu Învierea Domnului. Culoarea roșie se spune că ar trimite la sânge, la viaţă și la jertfa făcută
de Hristos pe cruce. Lumânarea de Înviere , aprinsă, se duce acasă și se stinge de grindă, după
ce s- însemnat cu fumul ei acolo semnul crucii.
În duminica Paștelui, dimineaţa există un vas curat cu apă, o monedă, un ou înroșit și
unul alb, în care toţi ai casei se spală pe obraz să fie rumeni și sănătoși peste an .
Deși această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătorește oarecum diferit în regiunile ţării.Astfel, un obicei care se practică în
Bucovina în noaptea de Înviere este acela ca fetele să se ducă în clopotniţă și să spele limba
clopotului cu apa neîncepută. Cu această apă se spală și fetele în zorii zolei de Paște ca să fie
frumoase tot anul și să alerge fecio Gestul simbolic de celebrare a Paștelui este ciocnitul
ouălelor roșii.Bucuria pascală este cunoscută pe parcursul celor 40 zile de la Înviere până la
Înălţare, timp în care creștinii se salută cu „Hristos a înviat!”și „Adevărat a înviat!”mărturisind
de fiecare dată prin aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă. În unele sate din judeţul
Neamţ, unii gospodari obișnuiesc în ajun să așeze un ou roșu într-o strachină de lut plină „ochi
cu apă”și după Înviere, atunci când vin de la biserică cu lumina sfântă, după un post riguros, să
se spele intr-un mod aproape ritualic, ca semn al credinţei și al dragostei faţă de Cel care a
spălat păcatele lumii.
În mod cert, tradiţiile legate de această mare sărbătoare a creștinătăţii sunt mult mai
numeroase și diverse în funcţie de fiecare zonă a ţării, dar toate au un punct comun:iubirea
faţă de aproape și Domnul nostru Iisus Hristos.

1129
 BIBLIOGRAFIE:
„Paștele la Români”Editura House of Guides, 2011
Cotidianul Adevărul din 19 aprilie 2011, Creștinortodox.ro

ÎNVIEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

Prof. Înv. Primar:Forogău Maria

Școala Gimnazială „Enea Grapini”, Șanț

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment

copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care
continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din generaţie
în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea Fiului lui
Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi
temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioşi să
cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre
de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroşilor creştini
care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit
tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Nu putem să vorbim despre Paşte sau Învierea Domnului fără să spunem că „Paște”
în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creştin înseamnă trecerea
Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o
viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită,
văzută şi constată de mulţi martori. Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea
patriarhilor, prorocilor şi drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii Sale pe pământ
Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa după trei zile (Marcu
8, 31).
Învierea Mântuitorului, al cărei imn - Troparul Paștilor - este cel mai triumfal pe
care l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare
sufletească ce nu se poate compară cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul
unei ușurări, unei bucurii, unei încrederi și unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, nici
un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot încerca sufletul
nostru.Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Imnul Învierii
este un strigăt de triumf și de bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică
și incomparabilă, este privilegiul și fericirea noastră de creștini!
Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă și umilire în zilele patimilor, El era,
privindu-L omenește, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai zdrobit
dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea, mai
dușmănește tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat si profanat, ca Iisus Hristos.
Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat și batjocorit de atunci și până
astăzi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit în derâdere "Regele Iudeilor", rege încoronat cu
spini, rege al cărui tron era o Cruce, rege fără gardă, părăsit de ai Săi, păzit sub grea și rece
lespede de piatră, pentru că a izbândit cea mai strălucită și neașteptată biruinţă ce s-a văzut
vreodată: biruinţa asupra morţii și asupra răutăţii omenești totodată. Această biruinţă a putut
fi tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată.

1130
 Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu
ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi
Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală
ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană,
care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin
lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din punct de
vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om
încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează
starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au
vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în operele de cultură, de
artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale sau generale
ale Bisericii.
Pentru noi însă, creştinii practicanţi, argumentele Învierii pălesc în importanţă în
faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le descoperă Învierea Domnului şi
care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini.
Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă
dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar
un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar
pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi
timp. Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit
mai înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor
Sale, renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al
morţii. Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi,
temători, indecişi şi neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a
propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă
Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I
Corinteni 15, 14).
Al doilea adevăr fundamental descoperit în istorie de Învierea Domnului este cel
mărturisit de noi în articolele ultime ale Simbolului credinţei: „aştept învierea morţilor şi viaţa
veacului ce va să fie.” Această făgăduinţă divină, de îndeplinirea căreia trebuie să fim siguri, ne
face să cântăm în noaptea de Paşti plini de entuziasm: „aceasta este ziua pe care a făcut-o
Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Canonul Învierii). Şi bucuria noastră este
pe deplin justificată, fiindcă înviind Hristos ne dă şi nouă siguranţa învierii. De ce? Pentru că
Domnul n-a făcut nimic de la Întrupare până la Înălţare decât pentru noi şi pentru mântuirea
noastră, aşa cum am amintit mai sus. Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al
nemuririi. Ne dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea
are ultimul cuvânt, ci viaţa. Dacă până la Învierea lui Hristos moartea era privită ca o
catastrofă inevitabilă şi absurdă – şi din perspectiva ei, la fel de absurdă părea în cele din
urmă şi viaţa – după Înviere, moartea devine, prin urmare, o „mare trecere” aşa cum o numea
poetul filosof Lucian Blaga. Devine, deci, o scară spre viaţa veşnică. Învierea lui Hristos ne
echilibrează existenţa, gândirea, speranţa, comuniunea cu cei dragi, punând în ambele talere
ale balanţei destinul nostru, viaţa aici şi dincolo. De aceea, Apostolul Pavel întreba retoric şi
plin de bucurie: „unde-ţi este moarte boldul?” (I Corinteni 15, 55).
Iar al treilea adevăr revelat nouă de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ţine de
însăşi viaţa fiecăruia dintre noi. Această viaţă capătă un sens înalt, căci, fiind veşnică impune

1131
răspundere pentru modul în care o trăim aici pe pământ. Cu siguranţă, nu putem trăi la
întâmplare şi cu indiferenţă faţă de valorile religios-morale creştine, când ştim că suntem
nemuritori. Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos cel înviat le-a dat încredinţarea că cele
predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie adevăruri dumnezeieşti şi trebuie
propovăduite chiar cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se cuvine să ţinem cu convingere
învăţăturile Bisericii noastre strămoşeşti ca pe adevărul în care trebuie să credem, calea pe
care trebuie s-o urmăm şi viaţa pe care trebuie s-o trăim.
Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc
pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales în zilele
noastre, când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de societatea civilă
românească, dar, din nefericire, numai într-un sens cu totul străin de cel creştin, chiar
peiorativ. Mai ales acum, când se vorbeşte tot mai mult de petrecerea „vacanţei de Paşti”, de
„balul de Paşti”, de „discoteca de Paşti” etc., denaturându-se în totalitate sensul sărbătorii
creştine. Acum, când am ajuns chiar la penibilul de „a sărbători”, de a ne pregăti cu mult efort
şi cheltuială, neştiind pentru ce. Nu trebuie, prin urmare, să „nădăjduim în Hristos numai
pentru viaţa aceasta”, pentru că „suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).
Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm
preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre
judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar şi
împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor învieri că
„Hristos a înviat!”.
Învierea Domnului Isus reprezintă confirmarea propriei noastre învieri. Practic,
învierea Lui constituie dovada că moartea nu reprezintă sfârșitul vieţii. Am putea spune că în
afara învierii lui Hristos nu ar exista speranţa și siguranţa vieţii de dincolo de mormânt pentru
nici unul dintre noi, dar pe fundamentul învierii lui Hristos noi putem nutri o încredere
deplină. Este încrederea pe care Pavel a căutat să le-o insufle creștinilor din Tesalonic, atunci
când le scria: „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce
înapoi împreună cu Hristos pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).
Învierea Domnului Isus este și garanţia existenţei unei judecăţi finale. În sensul
acesta cuvintele pe care Pavel le-a adresat atenienilor, ar trebui să reprezinte o avertizare
foarte severă pentru toţi cei care rejectează Evanghelia creștină și implicit pe Hristos, cum că
Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care L-a rânduit
pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a
înviat din morți”(Faptele Apostolilor 17:31). În timpul în care a domiciliat în trup și a pășit pe
pământul nostru, Fiul lui Dumnezeu a predicat nu doar cu privire la mântuire ci și cu privire la
judecată. Faptul că Dumnezeu L-a înviat din morţi reprezintă confirmarea celor spuse de El.
Învierea Sa din morţi este cea care ne conferă și nouă puterea de a trăi viaţa creștină. Ar fi
imposibil să trăim pe pământul acesta pentru cer, prin propriile noastre puteri, după cum e
total inadecvat și ineficient să încerci să săvârșești lucrări duhovnicești apelând la zestrea
noastră de resurse firești. Este puterea învierii Sale, certitudinea prezenţei Duhului lui Hristos
cel Viu în fiinţa noastră, cea care lucrează în noi și prin noi pentru a putea înfăptui voia Lui
Dumnezeu în contemporaneitate. Iată motivul pentru care ţelul declarat și asumat al vieţii
apostolului Pavel era „să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui…”(Filipeni 3:10).
Sunt doar câteva dintre motivaţiile datorită cărora învierea Domnului Isus Hristos
reprezintă fundamentul credinţei creștine, dar și punctul central al istoriei umanităţii. Să o
considerăm ca atare și să ne raportăm la ea nu doar ca la un eveniment izolat, consumat într-
un trecut îndepărtat. Dimpotrivă, să sărbătorim prezenţa Domnului Isus Cel Viu în prezentul

1132
vieţii fiecăruia dintre noi. Mai mult decât atât să îndrăznim să privim cu speranţă în viitor,
întrucât Hristos a înviat!
Prin Învierea lui Hristos, grija cea mare și durerea au trecut. În Învierea lui Hristos
avem suprema bucurie, putere și garanţie a nădejdilor noastre: Hristos a Înviat! Adevărul și
dreptatea Lui nu mai pot fi pecetluite în nici un mormânt. Moartea și răul s-au biruit, spaima
cea mare a trecut. Cele mai grele zile pe care le-a trecut până acum omenirea au fost ziua
morţii și a șederii lui Hristos în mormânt. Nici un război, nici o năvălire, nici un asediu, nici o
prigoană, nici foamete, nici boală, nici cutremur, nici un cataclism, nici o nenoricire n-au putut
întrista și ameninţa omenirea cum a făcut-o Moartea lui Hristos.
Hristos a înviat și a biruit, pentru El și pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii
creștine, credem și biruim prin Moartea și Învierea lui Hristos, murim pentru a învia și înviem
pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă și moarte ne bucurăm de înviere; prin Înviere ne
bucurăm și triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi și a
triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evoca intens și solemn patruzeci de
zile, este bucuria si nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi și
ceas al vieţii noastre de creștin, de fiecare zi și ceas. Cu fiecare cântare pascală și cu fiecare
salut pascal "Hristos a Înviat!", adeverim, mărturisim și trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc:
"În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). În această
biruinţă credem și izbândim, cântând imnul triumfului creștin: HRISTOS A INVIAT!

Bibliografie:
Biblia;
Papini, Giovanni, 2008”, Viaţa Domnului nostru Iisus Hristos”, Editura Credinţa
Strămoșească.
Zăgrean, Ioan, 2009”, Dogmatica ortodoxă.Manual pentru seminariile teologice”,
Editura Renașterea,
www.referate.ro
www.didactic.ro

1133
 „SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI- SĂRBĂTOAREA SĂRBĂTORILOR”

Profesor MIRELA CRIVINANȚU

GRĂDINIȚA P.P. NĂDRAG, JUDEȚUL TIMIȘ

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului, aceasta

comemorând Învierea Domnului Iisus Hristos.
Scrierile de etnografie păstrează credinţe și practici populare, mai puţin cunoscute,
legate de cea mai importantă sărbătoare creștinească, sărbătoarea Paștilor, când oamenii de la
sate sărbătoresc nu numai Învierea lui Iisus, dar și începutul unui nou an. Cu această ocazie
aveau loc ritualuri de purificare, de înnoire și de magie.
În tradiţia satului românesc, sărbătorile de Paşti s-au bucurat întotdeauna de cea
mai aleasă cinstire. Datinile, credinţele, practicile ritual - ceremoniale, precum şi producţiile
literaturii populare privitoare la aceste zile mari din calendarul creştin, poartă încărcături
semantice şi emoţionale inconfundabile. Sărbătorile de Paşti marchează debutul anului ritual
creştin, situat – ca un centru de echilibru – între echinocţiul de primăvară (începutul Anului
Nou agrar) şi ziua Sfântului Gheorghe ( începutul Anului Nou pastoral).
În Banat, zonă a ţării de unde provin eu, obiceiurile de Paşti sunt mai puţine. Aici
sunt intercalate mai multe culturi şi fiecare a luat de la celălaltcei-a plăcutmaimult. Pentru
obiceiurile bănăţene, cea mai importantă zi este Joia Mare. Încredinţelelor, în această zi un
personaj mitologic feminin, Joimăriţa, umbla prin sate şi le pedepsea pe fetele care nu îşi
terminau de tors lâna, iar pe cele mai leneşe le lua la ea acasă şi le mânca. În Joia Mare se
aprind focurile în cimitire pentru că se crede că în perioada Paştelui se deschide cerul şi
sufletele morţilor se întorcîn sat. În Banat pregătirea bucatelor tradiţionale după terminarea
curăţeniei mari este o tradiţie importantă. În Sâmbăta Mare se sacrifică mielulşi gospodinele
pregătesc din el mâncăruri delicioase. Exact la jumătatea Postului Mare, întotdeauna în
miercurea din săptămâna a patra a Postului Mare, strămoşii noştrii ţineau Sărbătoarea Ouălor,
numităşi Miezul sau Miaza Paresii sau Paretii; cuvântul „paresimi“ (sau cum îi spunea poporul,
„pareti“) provine din latinescul „quadrogesimo“, care însemna „40 de zile“, adicăcât se
consideră că ţine efectiv Postul Mare, Săptămâna patimilor având un statut special. În timp, şi
această săptămână a intrat în ceea ce numim obişnuit Postul Mare, aşa încât Miezul Paretii
cădea la 24 de zile de la Lăsata Secului de brânză, acum întâlnindu-se cele două jumătăţi egale,
această sărbătoare fiind socotită un fel de... PARETE care desparte Postul Mare în două.
Ce trebuie să nu uităm despre Sărbătoarea sărbătorilor? Să luăm aminte la cuvintele
părintelui Cleopa: „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este învierea noastră, este sfârșitul
și cununa Evangheliei Lui Hristos. Dacă Hristos n-ar fi murit și înviat pentru noi, zadarnică ar
fi fost credinţa noastră, nădejdea și viaţa noastră, căci fără Înviere, moartea și păcatul nu pot fi
biruite.”

1134
 DATINI DE PAŞTI

Prof. Negură Stela Daniela

Liceul Teoretic „Mircea Eliade” Lupeni

Pentru slujba Învierii, credincioşii pregătesc coşul pascal şi îşi manifestă prezenţa şi
bucuria la actul Învierii, după specificul fiecărei zone.
De Sfintele Paşti, în satele şi comunele din nordul Sucevei se pregătesc diferite
dulciuri în mod special “Babele”, prajitură facută din cozonac, ce se toarnă în forme speciale.
Umplutura se pregateşte din nucă, rahat şi stafide. “Babele” sunt duse la slujba de Înviere.
După terminarea acesteia, credincioşii merg la cimitir, cu lumanările aprinse, pentru a aduce
lumina celor dragi, plecaţi la viaţa veşnică.
Tradiţia din noaptea de Sfintele Paşti este continuată prin participarea la slujba de la
ora 4 dimineaţa. Preotul sfinţeste bucatele din coşul pascal, din care nu lipsesc “Babele” –
simbolul vieţii cumpătate, sarea, zahărul, şunca şi banii. Tot acum sunt sfinţite pachetele care
vor fi împărţite celor saraci.
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apa neîncepută. Cu aceasta apa se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa
să alerge şi feciorii la ele.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor.
În părtile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se agaţă
ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi farmecul
sărbătorii sporeşte cu o podoaba de acest fel.
La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvantare, ouă roşii, cozonac şi…cocoşi albi.
O foarte frumoasă datină se pastrează in Maramureş, zona Lapuşului. Dimineaţa in
prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu.
În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se numără covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adauga multe ouă, 10-15 ouă la 1 kg de faină).
Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatese, care este şi simbolul
belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii bucatelor.
Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de Paşti(vin+pâine sfinţite). În meniul acestei mese
festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se
continuă masa cu friptura de miel.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserica, se duce în cimitir şi
este pazită de feciori. Iar dacă nu au pazit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să
dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi “păgubaşii”.
Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul.

1135
 Obiceiuri şi simboluri de Paşti
Lumânarea de Înviere. În noaptea de Înviere mulţime mare de popor vine la biserică.
Fiecare credincios poartă în mâna o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot
de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra
morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi păstrează restul de
lumânare rămasă nearsă după slujba şi o aprind în cursul anului în cazul în care au un mare
necaz în casă. La sfirşitul slujbei, preotul împarte tuturor sfintele Paşti, adică pâine sfinţită,
stropită cu vin şi cu aghiazmă.
Ouăle roşii. Ouăle simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului nostru
Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Să din morţi. De aceea, când sparg ouăle prin
ciocnire, dar şi când se întâlnesc unii cu alţii, creştinii îşi spun: "Hristos a înviat! Adevărat a
înviat
Pasca. Se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti.
Ea are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la
mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. În momentul în care se
pune în cuptor, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului, spunând:
"Cruce-n casă, / Cruce-n piatră, / Dumnezeu cu noi la masă, / Maica Precista pe fereastra".
Mielul. Dupa tradiţie, în familiile creştine se manâncă în zilele de Paşti carne de miel.
Mielul îl simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru păcatele
lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat.

Bibliografie:
Emil Ţircomnicu, 2010, Românii dintre Vidin, Dunăre şi Timoc. Sărbători, obiceiuri,
credinţe, Ed. Institutul Cultural Roman
Ion Ghinoiu, 2008, Mica enciclopedie de tradiţii româneşti - Sărbători. Obiceiuri.
Credinţe. Mitologie, Ed. Agora

DE LA DUMINICA FLORIILOR, LA NOAPTEA DE ÎNVIERE

P.i.p Hriţuc Camelia

Şcoala Gimnazială Nr. 12 Botoşani

Cu o săptămână înaintea Paştilor, creştinii ortodocşi sărbătoresc Floriile sau

Duminica Stâlpărilor, cum mai este cunoscută în popor. Aceasta este cea mai importantă
sărbătoare care vesteşte Învierea Domnului, aducându-ne aminte de intrarea lui Iisus în
Ierusalim. Totodată, în această zi sunt sărbătoriţi toţi cei care poartă nume de flori.
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este una din cele 12 sărbători împărăteşti din
cursul anului bisericesc. Menţionată pentru prima dată în secolul al IV- lea, sărbătoarea
Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a început să fie celebrată, a cuprins în scurt timp,
întreaga lume creştină. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această
duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui
Hristos asupra morţii, din duminica următoare, cea a Învierii.
La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din
Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu
figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituţiile Apostolice” , document elaborat spre
sfârşitul secolului al IV – lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de
1136
Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii
la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de
călătorie la Locurile Sfinte.
Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt , apoi în
Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea este celebrată în capitala imperiului, Constantinopol,
când Împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării
Domnului în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât
şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii ce se desfăşura pe străzile oraşului,
credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul ,
Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea
din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.
În secolul al VI- lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind
menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă se introduce şi binecuvântarea
ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată şi de cei patru evanghelişti, Ioan, Luca,
Matei şi Marcu. Noul testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele
şezând Mântuitorul în timpul procesiunii. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind
mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe
pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina
Sfântului Botez.
După modelul mulţimii din Ierusalim, care l-a întâmpinat pe Iisus cu ramuri de
palmier, Biserica Ortodoxă, a rânduit ca , după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească
ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii bisericii citesc rugăciuni de sfinţirea a salciei
, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii
asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Tradiţia procesiunii de Florii

Nu întâmplător purtăm sălcii în mâini in Duminica Floriilor sau Stâlpărilor. Ca
simbol şi pentru propriul nostru botez, ştiut fiind că în primele secole creştine, în ceastă
duminică, cei care aspirau să fie botezaţi mergeau cu toţii la Episcop, ca să îi ceară să fie
admişi la Taina Botezului şi să înveţe Simbolul de credinţă. În cinstea acestei zile, împăraţii
acordau graţieri. Floriile, împreună cu praznicul Bunei Vestiri sunt sărbători în care se acordă
dezlegare parţială pentru post la peşte, vin şi untdelemn.
Din Jurnalul de călătorie al pelerinei apusene Egeria la Ierusalim, avem câteva
informaţii referitoare la această tradiţie. Toţi creştinii se adunau în jurul prânzului, la ora
13.00 şi mergeau împreună cu slujitorii şi episcopul cetăţii în procesiune pe Muntele
Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a Înălţat la cer. De aici, în jurul orei 17.00, coborau
către Sfânta Cetate, iar un alai de creştini, adulţi şi copii, mergând înaintea episcopului, cu
ramuri de finic şi măslin, strigau: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului”. După ce
ajungeau în cetate intrau în Biserica Sfintei Învieri, unde săvârşeau slujba Vecerniei.
Şi în zilele noastre se obişnuieşte ca, în Duminica Florilor, credincioşii însoţiţi de
preot să iasă în procesiune cu ramuri de salcie în mâini şi să se întoarcă în biserică cântând
Troparul Intrării în Ierusalim a Domnului, care este acelaşi cu al Sâmbetei lui Lazăr.
În ţara noastră procesiunea sau pelerinajul din Ajunul sărbătorii Floriilor este un
eveniment deosebit, care a aprins amploare mai ales în perioada interbelică. Întreruptă forţat
de regimul comunist în anul 1948, tradiţia acestei procesiuni a fost reluată după anul 1990, în
Moldova, iar din anul 2008 în Bucureşti şi apoi în alte părţi ale României.
Pelerinajul de Florii vesteşte legătura dintre Taina Crucii şi Învierea Domnului,
dintre intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc, spre a pătimi şi a Se jertfi

1137
pentru a noastră Mântuire şi intrarea Domnului în Ierusalimul Ceresc, după Înviere, pentru a
ne pregăti nouă un sălaş veşnic în lumina, pacea şi bucuria Împărăţiei Preasfintei Treimi.
Pelerinajul de Florii este un semn de credinţă, pentru că este un eveniment vizibil, o
mărturisire – procesiune, făcută în public, a credinţei în Iisus Hristos şi în adevărul Învierii
Domnului şi al Învierii de Obşte. Împreună, clerici, monahi şi monahii, credincioşi mireni din
oraş şi din împrejurimi, merg prin cetatea zilelor noastre, întocmai ca primii creştini din
secolele III – IV în cetăţile creştine şi mărturisesc în public credinţa lor în Hristos şi în biruinţa
Lui asupra păcatului şi al morţii.
De asemenea, este un semn de nădejde şi de speranţă, pentru că, întocmai ca Lazăr,
cel înviat de Hristos din morţi după patru zile, şi noi aşteptăm cu nădejde, sărbătoarea Învierii
lui Hristos, care este temelia învierii noastre a tuturor după cum mărturisim în Crez, când
zicem „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
Pelerinajul de Florii constituie o comuniune în procesiune, o adunare în mişcare,
simbol al Bisericii în misiune, care prin rugăciune şi cântare cheamă binecuvântarea lui
Dumnezeu asupra întregului oraş. În acest sens, pelerinajul de Florii este o binecuvântare
pentru fiecare oraş în care se organizează. El începe de la o biserică şi se termină la o biserică,
deoarece fiecare biserică ortodoxă este o icoană a Ierusalimului Ceresc. Florile sau ramurile
de finic sau salcie pe care le purtăm în mâini simbolizează darurile duhovniceşti adunate prin
rugăciune şi pocăinţă, post şi împărtăşire euharistică mai deasă, dar şi prin fapte de
milostenie în perioada Postului Mare, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paşti.

Tradiţii legate de salcie

Pentru buna desfăşurare a Floriilor, cu o zi înainte se strâng ramuri de salcie
înmugurită, se duc la biserică pentru a fi sfinţite de preot. Salcia care este dusă la biserică
trebuie să aibă mugurii desfăcuţi. În cazul în care vremea fusese neprielnică pentru
înmugurire, crengile de salcie sunt puse în apă cu cel puţin o seară înainte de a fi duse la
biserică. După sfinţire, ramurile numite „mâţişori” se iau acasă de către credincioşi pentru a
împodobi cu ele icoanele, uşile, ferestrele, intrările în grajduri sau pentru a le pune la fântâni
sau la streşinile caselor. Femeile obişnuiesc astăzi să le mai pună pe straturile proaspăt
semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte.
Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite la tămăduirea unor boli. În
scopuri profilactice, oamenii se încing la brâu cu „mâţişorii” sfinţiţi pentru a nu-i durea
mijlocul. De Alexii, când se scot stupii de la iernat, bucovinenii aşează pe buduroaie,
mănunchiuri de „mâţişori”, pentru a-i purifica şi pentru a-i încărca de mană. Ramurile
păstrate la icoană se pun pe foc vara, în momentul în care începe vreo furtună sau se aruncă în
curte când începe să bată grindina. Mugurii de salcie erau consideraţi vindecători. Cei care
mâncau muguri de salcie se vindecau de friguri şi multe alte boli.
Săptămâna Patimilor sau Săptămâna cea Mare
După sâmbăta lui Lazăr (în care se face pomenirea învierii lui Lazăr de către Hristos
şi făgăduinţa învierii tuturor), se intră în ultima săptămână a Postului Paştelui, Săptămâna
Mare sau Săptămâna Patimilor. Sunt zilele în care creştinii retrăiesc tensiunea zguduitoare a
clipelor de la sfârşitul vieţii pământeşti a Mântuitorului Iisus Hristos.
Primele trei zile se numesc mari şi sfinte pentru că reamintesc sensul eshatologic al
Paştelui. A patra zi, joi, marchează cea din urmă Cină a Domnului cu ucenicii Săi şi trădarea lui
Iuda. A cincea zi, vineri, numită şi „Paştile Crucii”, este cu adevărat începutul Paştelui
(Trecere), iar sâmbătă este ziua în care tristeţea este transformată în bucurie prin omorârea
morţii.
Această perioadă este unică în Biserică, atât din punct de vedere liturgic, cât şi
duhovnicesc. Cu privire acestei săptămâni Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că

1138
„Săptămâna care urmează este diferită de cele 40 de zile de post care au trecut. Este cea mai
veche perioadă de post din istoria Bisericii, Săptămâna Sfintelor Patimi a fost săptămână de
post aspru încă din timpul Sfinţilor Apostoli şi în Sfânta şi Marea Vineri nu se săvârşeşte
Sfânta Liturghie şi nici nu se mănâncă absolut nimic pentru a se împlini cuvântul
Mântuitorului, că atunci când Mirele, adică El, Hristos, nu va mai fi cu ucenicii, aceştia vor
posti cu post negru. Ultima şansă, ultimul timp care a mai rămas pentru spovedanie, pentru
pocăinţă, pentru înnoirea sufletului nostru, este Sfânta şi Marea Săptămână a Sfintelor Patimi
sau Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos.”
Aşadar, bucuria Paştelui este precedată de Săptămâna Mare, timp sfânt în care se
rememorează , în Denii, tot ceea ce a făcut Mântuitorul pe Pământ. Prin post, reculegere şi
rugăciune, credincioşii parcurg acum cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos – Omul.
Sfintele Paşti
Pentru creştini, Paştele este cea mai mare sărbătoare, care se serbează întotdeauna
în duminica imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară, dar nu înaintea
Paştelui evreiesc. Farmecul deosebit al Paştelui este dat atât de semnificaţia religioasă –
„întotdeauna mai există o şansă de mântuire” – cât şi de tradiţii: ouăle roşi sau pictate, masa
tradiţională – cozonac, pască, miel – slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii.
Fie ca aceste zile de mare încărcătură spirituală să ne aducă tuturor în suflete
Lumina Credinţei şi a Mântuirii, să ne facă mai buni, mai curaţi, mai generoşi!

Bibliografie :
Gorovei A., 2003, „Credinţe şi superstiţii ale poporului român”, Editura Grai şi Suflet –
Cultura Naţională
Ghinoiu I., 2003, „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti

1139
 OBICEIURI SI TRADITII DE FLORII

Prof. Alexa Ana –Şcoala Gimnazială Nr. 12 Botoşani

Cu o săptămână înainte de Paşti, se serbează în fiecare an, Floriile.

Duminica Floriilor este considerată o zi sfântă, în care omul îşi aminteşte de natură
dar şi de patimile lui Iisus. În acestă zi îşi serbează onomastica cei ce au nume de flori .
Primul praznic din cursul anului bisericesc, sărbătoarea ne aminteşte intrarea
triumfală în Ierusalim, a Domnului Iisus Hristos care, întors din cetatea Efraim, hotărăşte să
meargă în oraşul sfânt.
Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti,
cunoscută sub numele de "Săptămâna Mare", după cele 40 de zile de post. În aceasta zi începe
Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe
prin care credincioşii îl "petrec" pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere.
Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr, zi în care Iisus Hristos îşi arată din
nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile
strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în
Ierusalim.
Pelerinajul de Florii este o adeverire a biruinţei lui Hristos asupra morţii lui Lazăr şi
o prevestire a biruinţei lui Hristos asupra păcatului , asupra morţii şi a iadului , prin Învierea
Sa din morţi .Dacă odinioară participau la acest pelerinaj împăraţii sau domnitorii, astăzi
participă toţi cei ce doresc să fie peste timp în comuniune cu creştinii iubitori de biserică, de
Hristos, el constituind o adunare în mişcare, un simbol al bisericii în misiune. Prin rugăciuni,
creştinii cheamă binecuvântarea lui Hristos asupra tuturor.
Pelerinajul de Florii este un eveniment de bucurie, sărbătoare, binecuvântare , ne
eliberează de izolare şi monotonie fiind un semn al libertăţii de a căuta sfinţenia, omenia,
pacea. El vesteşte legătura duhovnicească dintre Sâmbăta învierii lui Lazăr , urmată de
Duminica Intrării Domnului în Ierusalimul pământesc şi Sâmbăta Mare a odihnei Domnului în
mormânt, urmată de Duminica Învierii Domnului.
Are loc după încheierea postului pocăinţei şi al milosteniei. Icoanele şi florile
purtate în procesiune simbolizează lumina şi virtuţile adunate în suflet prin nevoinţele
postului.
Folosul duhovnicesc al pelerinajului poate fi cuprins în cuvinte simple: procesiune
de mărturisire a credinţei, o întărire în frăţietate a parohiilor, un semn al libertăţii şi dorinţei
de a căuta sfinţenia, un prilej de a medita asupra vieţii noastre ca trecere, o bucurie de
sărbătoare creştină, o prevestire a Sfintelor Paşti.În acest înţeles, pelerinajul de Florii este o
mărturie a prieteniei, a frăţietăţii şi a bucuriei în Hristos - Domnul. El adună preoţi, credincioşi
şi credincioase din diferite parohii, copii, tineri, vârstnici, oameni simpli şi oameni de vază din
cetate, care să aducă rugăciuni şi cântări de laudă lui Hristos, iubitorul de oameni şi biruitorul
morţii.
În orice localitate se desfăşoară , pelerinajul de Florii trebuie să înceapă într-o
biserică şi să se încheie într-o altă biserică pentru că taina Ierusalimului ceresc este acum
conţinută ca arvună în fiecare biserică ortodoxă sfinţită.
Pelerinajul de Florii ne cheamă să medităm la trecerea noastră prin lume şi prin
viaţă, ne pregăteşte să întâmpinăm Sfintele Paşti. Când trecem dintr-o cetate în cealaltă
purtând în mâini lumânări şi flori ne vom gândi câtă lumină răspândim în jurul nostru, ne vom
întreba ce gesturi şi fapte bune am făcut. Astfel pelerinajul nostru către Ierusalimul ceresc
începe întâi în sufletele noastre, pe calea credinţei şi speranţei.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în predica sa rostită cu prilejul Floriilor, zice:
1140
 ” Căci nu dintr-o singură cetate ieşim cei ce întâmpinăm astăzi pe Hristos şi nu
numai din Ierusalim, ci din toată lumea cea preaplină de popor a Bisericii din toate părţile ies
cei ce întâmpină pe Hristos , purtând şi clătinând nu ramuri de frunze, ci aducând ca dar lui
Hristos omenie, virtute, postire, lacrimi, rugăciuni , priveghi şi tot felul de cinstire”.
După un obicei străvechi , pentru buna desfăşurare a sărbătorii Floriilor, se aduc în
biserici cu o zi înainte ramuri de salcie înflorită. Legată în snopi, aceasta va fi sfinţită de preot,
binecuvântată şi împărţită credincioşilor, în amintirea ramurilor de finic şi de măslin, cu care
mulţimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa triumfală în Ierusalim.
Salcia noi o purtăm în mâini ca semn al biruinţei împotriva morţii.
Salcia a fost asemuită lui Hristos pentru puterea ei regeneratoare de viaţă, fiind un
simbol al credinciosului creştin, a celui ce a primit noua viaţă prin baia botezului şi care, spre
deosebire de salcia distrugătoare de rod, dă roade. În acest sens fericitul Ieronim spune:
„ Iar apoi profetul îi compara pe cei care s-au renăscut prin baia botezului cu
plantele nou înverzite şi cu salcia, care aruncă mlădiţe pe marginea apei curgătoare. Căci
această salcie dă rod , iar aceasta este contrar naturii sale obişnuite, căci de obicei salcia este
fără de rod, iar cel care mănâncă din sămânţa ei devine el însuşi neroditor”.
Salcia are un simbolism propriu şi acesta mai ales datorită caracteristicilor specifice
legate de modalitatea ei de înmulţire. Deoarece creşte doar în locurile abundente în apă, ea a
fost considerată ca fiind „o adevărată plantă de apă”, uimind prin puterea ei de creştere şi
regenerare, fără nici un ajutor din partea omului.Ca o curiozitate legată de acest copac plin de
seva vieţii este faptul că ea îşi scutură florile înainte ca rodul să se lege, de fapt nu se
înmulţeşte prin seminţe, ci prin puterea de a arunca vlăstari. Vechii greci i-au atribuit salciei şi
calităţi magice, ei obişnuind să le planteze în apropierea viilor pentru două motive:cel practic,
de a avea suport pentru viţa de vie dar şi unul magic, de a transfera viţei puterea de creştere şi
regenerare a salciei.
În tradiţia Vechiului Testament salcia apare în contexte ce exprimă cu precădere
bucuria de a trăi. Pentru prima dată întâlnim salcia în timpul sărbătorii corturilor. Cu această
ocazie sunt aduse Domnului ofrande din roadele pământului şi jertfe de animale, sărbătoarea
începe printr-o manifestare simbolică a bucuriei de a trăi viaţa în libertate:
„În ziua întâi să luaţi ramuri de copaci frumoşi, ramuri de finici , ramuri de copaci cu
frunze late şi sălcii de râu şi să vă veseliţi înaintea Domnului Dumnezeul vostru…”Căci
ramurile înmugurite sunt un simbol al vieţii celei noi, a vieţii biruitoare asupra morţii”.
În popor există credinţa că cei care nu pot ajunge la biserică, în special din motive de
sănătate, trebuie să fie loviţi cu aceste ramuri de salcie binecuvântate, strigându-se în mod
repetat:
”Ieşi , boală, întoarce-te sănătate!”.Apoi să se cânte:” Nu sunt eu cel ce te loveşte /
Ramura de salcie te loveşte /Nu tu eşti în suferinţă/ Ramura este cea care suferă /În curând
va fi Paştele”.
Modul în care această ramură de salcie se păstrează în gospodărie este diferit de la
o zonă la alta. În Moldova şi în Bucovina există credinţa că salcia nu trebuie adusă în casă. Ea
se pune întotdeauna afară, la streaşina casei. Dimpotrivă, în Muntenia şi Oltenia, ramurile
numite „ măţişori ” sunt luate acasă de către credincioşi pentru a împodobi cu ele icoanele,
uşile, ferestrele, sau pentru a le pune la fântâni şi streşinile caselor. Aceste ramuri sfinţite se
păstrează peste an fiind folosite la tămăduirea diferitelor boli . Ramurile păstrate la icoane se
pun pe foc vara, în momentul în care începe vreo furtună, sau se aruncă în curte când începe
să bată grindina.
În Muntenia există o superstiţie conform căreia oamenii nu se spală pe cap în ziua de
Florii, pentru că este ziua în care înfloresc copacii şi din această cauză oamenii pot să albească.
În unele zone din ţară fetele se strâng în grupuri şi cântă Sălcioara şi Lăzărea - colind dedicat

1141
zeiţei vegetaţiei. Cel care se împărtăşeşte de Florii are mari şanse să i se împlinească orice
dorinţă îşi va pune când se apropie de preot.
Tradiţia mai spune că aşa cum este vremea de Florii, va fi şi în ziua de Paşti.

Bibliografie:
1.Nicolau, I. -2000, ”Credinţe şi superstiţii româneşti”, Editura Humanitas , Bucureşti

TRADITII SI OBICEIURI IN PREAJMA SARBATORILOR PASCALE

Prof. înv. primar Gheorghe Geanina-Maria

Şcoala Gimnazială „George Enescu” Năvodari, jud. Constanţa

Prin articolul de faţă, mi-am propus să scot în evidenţă frumuseţea tradiţiilor şi a

obiceiurilor care însoţesc bucuria Învierii. În acest sens, am ales să prezint tradiţii legate de
Vinerea Mare, încondeierea ouălor, semnificaţia luminii de Paşti, dar şi trăsăturile specifice ale
acestor sărbători în diferite zone ale ţării noastre.
Astfel, în Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea "Sfintelor şi Mântuitoarelor şi
înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”,
adică: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia,
buretele, oţetul, piroanele, suliţa, crucea şi moartea.
În ceea ce priveşte simbolistica ouălor de Paşti, aceasta trebuie căutată înainte de
naşterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul era dat în dar, fiind considerat simbol al
echilibrului, creaţiei, fecundităţii, simbol al vieţii şi al reînnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui
fiind întâlnit la chinezi cu doua mii de ani înainte de Hristos.
În cultura populară, ziua în care se înroşesc ouăle este joia din săptămâna patimilor,
cunoscută şi sub denumirea de Joia Mare. Se spune că ouăle înroşite în această zi, nu se strică
tot timpul anului. De asemenea, oamenii cred că ouăle roşii duse la biserică şi sfinţite, dacă
sunt îngropate într-o gospodărie, aceasta este ferită de grindină şi piatră.
O minune a Sărbătorilor Pascale o reprezintă Sfânta Lumină de la Ierusalim. În mod
suprafiresc, ea este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, care se repetă din
an în an, în Sâmbata Mare, de aproape 20 de veacuri. Este cea mai mare minune din zilele
noastre văzută atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi. Este minunea care uimeşte toată
mintea şi dovedeşte oamenilor până la sfârşitul veacurilor ca Hristos, lumina lumii şi
Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din morţi a treia zi, dăruind tuturor viaţă veşnică.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României. În articol, sunt referinţe
privind felul în care, în special, tinerii sărbătoresc Paştele în Bucovina, în Câmpulung
Moldovenesc, la Călăraşi, în Banat, în Maramureş, în Ţara Bârsei, în Ţara Moţilor sau în
Moldova.

1142
 CUNOAŞTEREA SĂRBĂTORII PASCALE PRIN DERULAREA PROIECTULUI
TEMATIC
„ PE URMELE IEPURAŞULUI- SFINTELE PAŞTI”

Prof. înv. preprimar Streianu Anişoara

Grădiniţa P.P. „Floarea- Soarelui” Reşiţa

Chiar dacă tendinţa epocii contemporane este de a se rupe de o parte dintre datini şi
de valorile pe care acestea le susţin, fiecare dintre noi avem o mare datorie- aceea de a ne
cunoaşte originile, rădăcinile, trecutul. În acest sens, am încercat să fim în faţa copiilor
mesagerii unui umanism creştin trăit de Hristos şi în Biserică, ce va avea ca rezultat în
sufletele acestora fundamentarea valorilor spiritualităţii creştine şi deschiderea lor spre
comunicarea cu semenii prin derularea proiectului tematic: „Pe urmele Iepuraşului-Sfintele
Paşti”.
Agument: În fiecare primăvară, se reaprinde în sufletul nostru flacăra speranţei şi
încrederii în Învierea din veac, aşa cum natura reînvie an de an, mai gingaşă cu fiecare ghiocel,
mai caldă cu fiecare mărţişor, mai plină de taine cu fiecare mugur şi fiecare frunză. Odată cu
primele raze ale soarelui de primăvară, natura reînvie şi coboară lumina în sufletul nostru,
vestind miracolul Învierii Domnului.
Sărbătoarea Învierii Domnului este bucuria duhovnicească în lumea creştină.
Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa, iar
cerul şi pământul s-au îmbrăcat în haină de lumină divină.
De Paşte, bucuria cea mai mare este a copiilor, pentru că, Iepuraşul vine cu daruri
minunate şi anunţă sosirea zilelor calde, trezirea naturii, reluarea unui nou ciclu de viaţă.
Bucuria aceasta o regăsim în lucrările lor pline de culoare, creativitate şi fantezie.
Tematica proiectului oferă posibilităţi pentru lărgirea cunoştinţelor copiilor, se
adresează în aceeaşi măsură sufletului, încercând să scoată la lumină tot ce este mai frumos şi
mai bun în fiinţa umană.
Scopul proiectului: Stimularea preşcolarilor pentru cunoaşterea şi aprofundarea
valorilor creştine, implicit a dragostei, respectului şi preţuirii faţă de Sfintele Sărbători
Pascale.
Obiectivele proiectului:
Identificarea unor modele pentru viaţa spirituală şi socială;
Aprecierea valorilor morale promovate de Sfinţii Bisericii Ortodoxe;
Stimularea interesului faţă de tradiţiile şi obiceiurile românilor specifice marii
sărbători pascale;
Formarea virtuţiilor creştine şi cultivarea comportamentului moral- religios;
Valorificarea potenţialului creativ şi a aptitudinilor artistice ale copiilor implicaţi în
proiect. Grup ţintă:
Copii, părinţii, cadre didactice.
Rezumatul proiectului: Proiectul se desfăşoară pe perioada unei săptămâni şi se
doreşte a le oferi copiilor răspunsuri la întrebările lor: „De unde vine Iepuraşul?”; „De unde
are ouă?” , „ Ce reprezintă Paştele pentru creştini?” „ Cine a fost Isus?”. De aceea, ne-am propus
să le vorbim despre această sărbătoare, despre obiceiurile şi tradiţiile populare româneşti,
legate de Sărbătoarea de Paşti. Toţi copiii iubesc această sărbătoare, deoarece simbolul drag
lor, Iepuraşul, le aduce în dar multe cadouri şi ouă roşii.
Scenariul proiectului:
„La paşti” – lectură după imagini;
„Iepuraşul de Paşti”- prezentare PPT ;
1143
 „Iepuraşul de Paşti” – învăţarea unui cântec;
„Patimile lui Isus Hristos”- lectura educatoarei;
„Credinţa în Înviere” – vizită la biserică, discuţii cu preotul, împărtăşirea copiilor;
„Datini de Paşti– Ouăle roşii” – discuţii;
„Suntem buni creştini”- comportamente moral – religioase;
„Coşuleţul cu ouă şi Iepuraş”- confecţie
“În aşteptarea Iepuraşului” – confecţionarea unei cărţi;
“Ziua porţilor deschise” – expoziţie de lucrări.
Rezultate aşteptate: Implicarea în acest proiect le dă copiilor ocazia să-şi
consolideze unele cunoştinţe despre Sărbătoarea Paştelui, pe care le ştiau de la părinţii lor, să
dobândească altele noi privind obiceiurile specifice acestei sărbători.
Pe lângă informaţiile pe care le-am oferit copiilor despre Sărbătoarea Paştelui am
urmărit
formarea unor virtuţi creştine şi cultivarea comportamentului moral – religios.
Totodată am căutat să implicăm activ şi conştient copiii şi părinţii în derularea proiectului,
formându-le deprinderea de a lucra în echipă.
Evaluarea proiectului:
- expoziţii cu lucrările practice şi artistice ale elevilor;
- diplome pentru cele mai originale lucrări;
- realizarea de portofolii de prezentare a activităţilor;
- CD cu fotografii din timpul activităţilor;
- realizarea unui PPT cu activităţile desfăşurate în proiect.
Concluzie: Sărbătorile românilor sunt un prilej de bucurie şi de împăcare
sufletească, un prilej de bucurie şi de a fi mai buni. Tradiţiile trebuie păstrate şi predate
generaţiilor care urmeză. Încă de la cea mai frageda vârstă trebuie să-i facem pe copii să
înteleagă că: “ chiar dacă omul este pieritor , datinile şi obiceiurile acestui popor trebuie să
dăinuie”.
Prin activităţile desfăşurate la grupă am încercat să sădesc în sufletul pur al copilului
dragostea şi respectul faţă de aceste sărbători creştine, faţă de tradiţiile noastre milenare. Am
încercat să-i ajut pe copii să-şi deschidă mintea şi sufletul spre tradiţii, obiceiuri, credinţă,
nicidecum forţaţi, ci integrând educaţia moral-religioasă într-o manieră interdisciplinară în
procesul instructiv-educativ din grădiniţă

BIBLIOGRAFIE
Sărbătorile la români, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994;
Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1994.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII

BORUGĂ MIRELA
COLEGIUL TEHNIC „REGELE FERDINAND I”

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei sărbători
e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al
sângelui, ca preţ al răscumpărării.În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu
postul de şapte săptămâni.

1144
 Credincioşii ortodocşi au felurite obiceiuri de Paşte care diferă de la o zonă a ţării la
alta. În Banat, acestea sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar și aici se practică tradiţia
tămâierii bucatelor prin ouăle roșii, drobul de miel și nelipsitul cozonac, Paştele fiind cea mai
importantă sărbătoare a creştinătăţii, comemorând Învierea Domnului Iisus Hristos.
Învierea este astfel celebrată la sfârșitul postului Paștelui și la trei zile după
răstignirea lui Iisus Hristos. În multe zone ale ţării noastre tradiţiile specifice acestei sărbători
sunt încă păstrate cu sfinţenie. De exemplu, referindu-ne la zona Banatului, aici obiceiurile de
Paște sunt intercalate cu mai multe culturi și fiecare a preluat de la cealaltă părţile care i-au
plăcut mai mult.

SUMMARY
Easter is the celebration of the Resurrection of Jesus Christ. The start of this holiday
is seen even in the Last Supper , the bread and wine symbolizing the scrifice body and blood,
as the price of redempsion.In the Orthodox tradition , the beginning of the celecbration is
marked by fasting for seven weeks.
Orthodox believers have various Easter traditions that differ from one area of the
country to another. In Banat , the customs are fewer than in other areas , but even here there
is the tradition of red eggs incense dishes and cozonzc cake , Easter is the most important
holiday of Christianity , commemorating the resurrection of Jesus Christ.
Resurrection is celebrated as the end of Lent and three days after the crucifixion of
Jesus Christ. In many areas of the country's traditions of this holiday are still well prseved .
For example, referring to the Banat, this Easter customs are combined with many cultures and
each has taken over from other parties who have liked more .

1145
 BUCURIA PASCALĂ

Prof. Bratcoveanu Haralambie

Colegiul Tehnic “Anghel Saligny”
Roșiorii de Vede, Teleorman

După o îndelungată perioadă de pregătire, rugăciune şi aşteptare, Învierea

Domnului a fost sărbătorită, cu multă bucurie şi lumină, de mii de credincioşi din oraşele şi
satele ţării noastre.
Ţinând seama de lucrarea harului în om, ca realitate vie, indispensabilă credinţei,
înţelegem mai lesne de ce credinţa se leagă de viaţă, prin împlinirea poruncilor şi prin
cultivarea virtuţilor. Prin lucrarea aceasta angajată, credinţa luminează raţiunea şi felul de a
vedea lumea şi lucrurile ei. Observaţia aceasta este obişnuită în aria teologiei empirice. Iată,
drept exemplu, menţiunea Sf. Antonie cel Mare: "Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte.
Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici
nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă este
orb şi nu înţelege pe Dumnezeu".
De aceea, starea pătimaşă sau despătimită a sufletului organizează în mod specific
percepţia asupra realităţii şi, mai cuprinzător, modul vederii şi raportării la realitate, iar
aceasta pentru că "mintea se preface după forma fiecărui lucru şi se colorează după chipul
lucrului cunoscut de ea".
Pe de o parte, mintea este trasă în jos de simţuri, dacă lucrarea lor nu este
hotărnicită de raţiune. Şi, în situaţia aceasta, patimile dau o receptare distorsionată, o
înţelegere eronată şi o folosinţă contrară firii, iraţională, a lumii. Şi, reversul acestei situaţii,
despătimirea lărgeşte, extinde puterile de înţelegere ale omului. Celui curat, afirmă Sf. Antonie
cel Mare, nimic nu-i este neînţeles. La Sf. Marcu Ascetul, găsim un diagnostic chiar mai
desluşit, privind cauzele pentru care puterile înţelegătoare ale omului (cu precădere mintea)
sunt afectate. Este vorba despre iubirea de argint, slava deşartă şi plăcere. Ceva apropiat
formulează şi Ilie Ecdicul: "Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor,
banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu, şi ţi se va da
în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi privi clar raţiunile lui Dumnezeu, scrise în
ea". Însă mintea nu trebuie să lupte împotriva simţurilor, şi nici să caute să se detaşeze de ele.
De fapt, Sf. Simeon Noul Teolog afirmă că "mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările
sale şi nici simţurile pe ale lor fără minte".
Câtă vreme este alipită de lucrurile mărginite ale lumii sensibile, mintea este
fragmentată între acestea. Însă, potrivit firii ei, ne spune un autor filocalic, ea este simplă,
"pentru că şi Dumnezeu este simplu". Raţiunea însă, potrivit aceluiaşi autor, e rânduită să
cumpănească experienţele simţurilor, anume datele ce vin prin ele, pentru ca ele să nu
producă vreo vătămare minţii. Nu este vorba de o respingere nediferenţiată a lucrurilor lumii
sensibile, ci de o întrebuinţare cumpătată şi de o apreciere adecvată a lucrurilor. Când
raţiunea "judecă cu pricepere" lucrarea simţurilor, fără să le facă "mai tocite decât trebuie" şi
"fără să acopere sau să dispreţuiască frumuseţile celor supuse simţurilor", dar şi fără "să le
laude în chip josnic şi deci fără să pună autoritatea minţii sub ascultarea acestora cu
nepăsare", când, în fine, raţiunea dă cu înţelepciune fiecăruia ce i se cuvine, "mintea se face
îndată unitară şi simplă, restabilindu-se firea ei".
Există aşadar o legătură între vederea de care este capabilă mintea şi modul pătimaş
sau despătimit în care trăim. Aceasta leagă lucrarea poruncilor, care este expresia vie a
credinţei, de puterea înţelegătoare a omului. Lucrarea poruncilor, cel mai adesea înţelese ca
fiind expresia vie a credinţei, despătimeşte pe om, eliberându-l de înţelesurile pătimaşe ale
1146
lucrurilor şi de întrebuinţarea lor egoistă, lărgind totodată puterile lui de înţelegere. Sf. Maxim
Mărturisitorul afirmă aceasta: "Cârmuind mânia şi pofta, raţiunea lucrează virtuţile. Iar
mintea luând seama la raţiunile lucrurilor, dobândeşte cunoştinţa cea fără greşeală a lor. Când
deci raţiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar
mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor, cea mai
presus de ştiinţă şi cunoştinţă, atunci se iveşte pătimirea îndumnezeirii prin har"11.
Atât de mult au crezut sfinţii în această unitate a persoanei umane, care este afectată
prin gânduri şi fapte în toate puterile ei, care se resimt în manifestarea lor şi în fineţea lor, de
pe urma felului în care sunt întrebuinţate toate celelalte. Şi, mai ales, părinţii pun în legătură
întrebuinţarea minţii cu lucrarea virtuţilor. Iată exprimarea, mai directă, a legăturii dintre
vedere, înţelegere şi lucrarea virtuţilor: "Puterile cuprinzătoare ale minţii sunt patru:
cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte acestea cu cele patru virtuţi
cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii cumpătarea sufletului; cu agerimea,
chibzuinţa; cu înţelegerea, dreptatea; cu destoinicia, bărbăţia, şi-a întocmit sieşi, în chip îndoit,
căruţă cu foc ce-l duce la cer".
Restaurarea lucrării minţii, cum observă părintele Dumitru Stăniloae, simplitatea ei
nehotărnicită, nu se realizează prin dispreţuirea lucrurilor sensibile, ci, dimpotrivă, prin
"descoperirea frumuseţii unitare în toate, prin depăşirea a ceea ce le desparte". Găsim aici o
viziune exprimată limpede şi de Sf. Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia drumul către
desăvârşire, către sfinţenie, trece prin contemplarea lumii.
De fapt, cum găsim formulat limpede la Sf. Petru Damaschinul, toate sunt rânduite să
folosească omului în vederea creşterii sale în virtute şi spre apropierea lui de Dumnezeu. El
consideră că buna vieţuire presupune ca omul "să aibă mintea când la contemplarea celor
sensibile, când la cunoaşterea celor inteligibile şi la ceea ce e fără chip; şi iarăşi, când la vreun
înţeles al Scripturii, când la rugăciunea curată. Iar trupul, când la citire, când la rugăciune
curată, când la lacrimi pentru sine însuşi sau pentru altcineva din compătimirea cea după
Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteşte sau trupeşte".
Toate acestea pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Stăniloae, "spiritul este cel ce
transfigurează lucrarea simţurilor şi nu se dispersează de ea. Omul e unitate de suflet şi trup
în actele, în gândurile şi în sentimentele sale". Mai mult decât atât, pentru omul duhovnicesc,
mintea şi simţurile devin "o unitate cunoscătoare şi un plan mai înalt", dovedind că omul
poate cunoaşte "ca o fiinţă totală realităţile superioare".
Înfăptuind poruncile, cultivând virtuţile, într-o viaţă tot mai mult călăuzită şi
transfigurată de har, omul reorganizează întreg spaţiul şi timpul lumii, cu lucrurile şi situaţiile
vieţii concrete. Credinţa ajunge să resemnifice întreaga viaţă omenească şi să reorganizeze
câmpul acţiunilor omeneşti, umplând cu sens fiecare gest, fiecare cuvânt. "Toate sunt cu
putinţă celui ce crede. Căci credinţa se socoteşte în loc de dreptate. Căci sfârşitul legii este
Hristos. Credinţa împlineşte viaţa omului şi aduce pe om la starea deplinătăţii. Ea devine, celui
ce crede, "puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că
moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi
umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (2
Corinteni 6, 10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă
(Efeseni 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd ca ţărână şi fum".
Aşadar, cei ce-L caută pe Dumnezeu pe drumul exclusiv al raţiunii omeneşti, aşa cum
caută un lucru, nu vor găsi nimic. "Dumnezeu, afirmă Sf. Simeon Noul Teolog, nu este nicăieri
pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut". "Nu căuta cu mintea ce este Dumnezeu şi unde
este. Căci este mai presus de fiinţă şi necuprins de loc, fiind mai presus de toate", spune
Teognost.

1147
Bibliografie:
1. Sf. Grigorie Palama, Despre cunoştinţa naturală, cap. 50, în Filocalia, vol. VII.
2. Idem, Tomul Aghioritic, în Filocalia, vol. VII.
3. Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna
purtare, cap. 118, în Filocalia, vol. I.
4. Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V, p. 100.
5. "Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor". (Talasie
Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta a doua, cap. 10,
în Filocalia, vol. IV).
6. Op. cit., cap. 106, în Filocalia, vol. I.
7. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 101, în Filocalia, vol. I.
8. Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, cap. 119, în Filocalia, vol. IV.
9. Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 34, în Filocalia.,
vol. VI.
10. Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, cap. 87, în
Filocalia, vol. VIII.

1148
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL
„SUNTEM APROAPE DE DUMNEZEU”

Înv. STROE MARIA , Școala „Prof. Ilie Popescu” Șotânga , jud. Dâmboviţa

„A avea credinţă înseamnă să crezi ce nu vezi, iar răsplata pentru această credinţă
va fi să veză ceea ce crezi”.(Fericitul Augustin)
Scriu aceste rânduri despre parteneriatul dintre Şcoală şi Biserică, care este foarte
important şi în urma căruia au de câştigat copiii, care sunt viitorul nostru, care vor fi fiii
Bisericii, fiii ţării noastre şi cetăţenii de mâine, pe care cum îi vom forma aşa îi vom avea, căci
omul e ca pomul, dacă e crescut strâmb, sunt slabe şansele să se îndrepte mai tîrziu.
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu
poate funcţiona şi nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care
funcţionează.
Una dintre instituţiile cu un mare rol comunitar este biserica. Şcoala şi biserica au
colaborat încă din cele mai vechi timpuri. Biserica a fost cea care a înfiinţat primele şcoli.
Biserica a avut un rol important în constituirea instituţiilor destinate învăţământului
dar şi în promovarea educaţiei de tip moral – religios.În societatea contemporană rolul
bisericii ca instituţie comunitară s-a diminuat mult. Cu toate acestea, putem identifica, pe o
axă a influenţei valori diferite ale impactului bisericii în comunităţile în care funcţionează.
Dacă în marile aglomerări urbane, influenţa bisericii este mult diluată, manifestările religioase
ale credincioşilor sunt manifestate datorită voinţei persoanelor, în mediul rural influenţa
bisericii este semnificativă. Aici sistemul relaţiilor interpersonale este unul strâns, instituţia
este vizibilă, păstrarea obiceiurilor şi a tradiţiilor religioase este mai evident. Biserica şi
religia au rol important în formare competenţelor şi atitudinilor moral – sociale ale copiilor.
Acestea promovează valori precum: binele, responsabilitatea faţă de ei şi faţă de alţii,
toleranţa, diversitatea şi acceptarea sa, respectarea drepturilor omului, umanismul,
solidaritatea, libertatea, promovarea bogăţiei şi identităţii spirituale, binele comun.
Pornind de la aceste considerente , am iniţiat proiectul de parteneriat educaţional
„Suntem aproape de Dumnezeu”, între Parohia Sf. Ierarh Nicolae Șotânga, reprezentată prin
preotul paroh , Zegheru Ion și Școala Gimnazială „Prof. Ilie Popescu”Șotânga (clasa a III
a)reprezentată prin învăţător Stroe Maria. În cadrul acestui parteneriat s-au realizat mai
multe activităţi în perioada Postului Paștelui, manifestări ce au implicat copiii sub îndrumarea
învăţătoarei, preotul, profesorul de religie.
În ziua de Buna Vestire (25 martie), copiii însoţiţi de doamna învăţătoare au
participat la slujbă, s-au rugat în biserică. După slujbă au primit dulciuri de la unii enoriași
care fuseseră informaţi de către preot de vizita copiilor. Preotul le-a prezentat biserica,
locurile semnificative din incintă, informaţii legate de istoricul bisericii, de pictura acesteia,
semnificaţia sărbătorii. Copiii au părăsit biserica impresionaţi și cu dorinţa de a mai veni și la
altă sărbătoare religioasă.
În data de 8 aprilie 2014, părintele a fost invitat de cadrele didactice la şcoală
pentru a săvârşi slujba sfeştaniei. La final, preotul le-a vorbit copiilor despre importanţa
acestei ierurgii, despre valoarea postului, a Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii,
invitându-i totodată să ia parte la Deniile din Săptămâna Patimilor şi la bucuria Învierii
Domnului nostru Iisus Hristos. Părintele a fost surprins de activitatea cadrelor didactice, care
au realizat o colectă constând în alimente, încălţăminte, îmbrăcăminte şi jucării, împreună cu
părinţii copiilor. Aceste daruri au fost duse unei familii care îngrijeşte trei minori în vârstă de

1149
5 ani, 4 ani şi 1 an şi 8 luni, părăsiţi de mama lor. De asemenea, părintele a vizitat expoziţia de
ouă încondeiate realizate de elevi cu o zi înainte și i-a lăudat pe copii pentru realizările lor.
Pe toată perioada postului copiii au strâns candele. În Vinerea Mare, în timpul
deniei, copiii au așezat candele pe marginea șoselei, de o parte și de alta, pornind de la
biserică pe o distanţă de 300 de metri. Aproape de finalul deniei, acestea au fost aprinse, astfel
încât oamenii care plecau spre casă treceau pe drumul luminii.Atmosfera era impresionantă.
Vârsta copilăriei reprezintă terenul cel mai bun pentru a semăna Cuvântul lui
Dumnezeu, deoarece este un teren curat. Este vârsta la care orice rugăciune mică este trăită,
prinde viaţă pe buzele curate ale micuţilor creştini.
Ce poate fi mai util şi mai frumos transmis către sufletul copilului decât imaginile
supreme ale binelui, cinstei şi purităţii reprezentate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care
le porunceşte creştinilor să dea copiilor educaţie spirituală din cea mai fragedă vârstă: „Lăsaţi
copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, ca a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor“ (Matei 19,
14)...

CTITORIILE LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

BOT LĂCRIMIOARA,
COLEGIUL TEHNIC ENERGETIC „REGELE FERDINAND I”, TIMIȘOARA

Constantin Brâncoveanu ( 1654 - 15 august 1714) a fost domnitor al Ţării

Românești în perioada 1688-1714 și reprezintă un personaj istoric relevant. Împreună cu
soţia sa, a avut 11 copii, dintre care 4 băieţi și 7 fete. În plan intern, domnia sa a fost marcată
de progrese economice și culturale, precum și de diverse iniţiative de modernizare a statului.
În plan extern, a reușit să ducă o politică echilibrată până în anul 1709, după care, atât
contextul european nefavorabil, cât și greșelile politice ale acestuia vor conduce spre
dezastrul familiei.
Bănuit de trădare, este adus la Istanbul și închis împreună cu cei patru fii și cu
sfetnicul său, Ianache Văcărescu. Li se acordă libertatea în schimbul trecerii la credinţa
musulmană, dar refuzul lui Brâncoveanu atrage consecinţe nefaste, ducând la decapitarea
acestora, motiv pentru care, în prezent, sunt cunoscuţi sub denumirea de „Sfinţii Martiri
Brâncoveni”. Sunt sărbătoriţi pe data de 16 august în fiecare an.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, au fost construite numeroase
biserici, școli și mănăstiri, fiind pus, astfel, accentul pe educaţie și cultură.
Datorită domnitorului muntean, apare un stil arhitectural nou, primul stil românesc,
denumit „stilul brâncovenesc”, definit prin împletirea tradiţiilor artistice românești și
bizantine, cu diverse influenţe orientale și forme occidentale. Acesta se va extinde în
Muntenia, iar mai apoi, în întreaga Transilvanie.
Constantin Brâncoveanu și-a dovedit în nenumărate rânduri credinţa sa, iar în acest
sens, a construit biserici atât pe teritoriul Ţării Românești, cât și în afara acesteia. Încă de
dinainte de a fi domn, a ridicat două biserici, una la Potlogi, iar alta la Mogoșoaia. În București,
a ctitorit încă 3 biserici, dintre care doar cea din centrul capitalei, Biserica Sfântul Gheorghe
Nou, mai există și astăzi. Aceasta adăpostește osemintele domnitorului muntean, aduse în anul
1720 de către soţia sa.
Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a zidit Mănăstirea din
Râmnicu Sărat, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În Transilvania, a zidit o biserică în

1150
Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, distrusă în secolul al
XVIII-lea și reconstruită în anul 1926.
Tot Constantin Brâncoveanu a fost acela care a refăcut o serie de biserici, cum ar fi:
mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Curtea de Argeş etc.
Cea mai de seamă ctitorie a sa, însă, o reprezintă Mănăstirea Hurezi (Horezu),
localizată în satul Romanii de Jos din judeţul Vâlcea, mănăstire care ilustrează o realizare
prodigioasă a artei brâncovenești, care se distinge prin originalitate, măestria liniilor și a
culorilor. Mănăstirea a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Constantin Brâncoveanu rămâne în istorie drept un personaj semnificativ al Ţării
Românești, care a reușit să ridice nivelul de cultură de pe teritoriul ţării în timpul domniei lui.

INTERDISCIPLINARITATEA ÎN EDUCAŢIE LA ŞCOLARUL MIC

înv. Bratosin Petre – Şc. Gimnazială Colţi, jud. Buzău

Poporul român este un popor cu credinţă, ce îşi are rădăcinile adânc înfipte în
învăţăturile Bisericii - „Mamă a neamului românesc”, - aşa cum a numit-o Nicolae Iorga.
Biserica i-a primit pe toţi să-L cunoască şi să-L adore pe Dumnezeu, încă de la
naştere când sufletul copilului este capabil de trăiri religioase datorită elementului esenţial
primit prin Botez. Acest element poate fi cultivat prin influenţele educative mai întâi în
familie, apoi în şcoală, nu numai în ora de religie ci şi prin celelalte obiecte de învăţământ şi
alte activităţi extracurriculare realizate de învăţător.
Ca învăţători ne-am bucurat că după Revoluţia din 1989, în anii ce au urmat, am
putut realiza deschis (nu pe ascuns) educaţia religioasă a elevilor prin promovarea
interdisciplinarităţii. În orele de limba română am planificat texte care pun faţă în faţă cele
şapte virtuţi creştine: smerenia, milostenia, curăţenia, cumpătarea, îndelungata răbdare,
blândeţea şi hărnicia, cu cele şapte păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea,
pizma, lăcomia, mânia, lenea. Texte ca: “Doi prieteni”, “Merele albastre “, “O faptă generoasă”,
“Coridorul ispitei” le-au dat elevilor învăţături pentru viaţa morală desăvârşită, cultivându-le
conştiinţa binelui şi răului, învăţându-i să-şi iubească aproapele, să se ajute, să fie milostivi,
buni, blânzi, harnici, cinstiţi, drepţi, căci doar astfel îşi vor manifesta personalitatea în
conformitate cu preceptele biblice.
La orele de religie elevilor care au o inteligenţă verbal-lingvistică le-am propus
analiza pe text, compunerile, alcătuirea de rugăciuni în versuri sau nu, lecturarea unor pasaje
biblice, a unor cărticele cu vieţi de sfinţi. Le-am solicitat să expună ce au citit, să facă dezbateri
având ca suport anumite texte, să observe calităţile, virtuţile sfinţilor aşa cum reies din textele
respective. Astfel am folosit în mod special învăţarea centrată pe elev. Unii elevi au primit
sarcina de a găsi un final potrivit pentru anumite evenimente sau de a imagina povestioare cu
tâlc din care să reiasă puterea lui Dumnezeu. Au avut exerciţii în care să ilustreze asemănările
dintre anumite personaje biblice sau deosebirile dintre ele, de exemplu: „Realizaţi un tabel în
care să surprindeţi caracteristicile următoarelor personalităţi învăţate la religie în clasa a III-
a: Moise, David, Solomon” sau „Realizaţi un tabel în care să surprindeţi deosebirile dintre
David şi Goliat”. La fiecare lecţie nouă am căutat să dau elevilor ca temă pentru acasă şi un
exerciţiu în care să formuleze propoziţii cu cuvintele noi din lecţia respectivă pentru a-şi
însuşi cuvintele noi şi a-şi îmbogăţi vocabularul. Anumiţi elevi au fost interesaţi de
simbolismul numelor iar altora le-a plăcut să rezolve rebusuri.
1151
 Pornind de la poezia „Colindătorii” de George Coşbuc, elevii au cules date despre
tradiţiile poporului român referitoare la naşterea lui Iisus Hristos. Datele culese au fost
prelucrate şi prezentate într-o serbare intitulată ”Naşterea Mântuitorului”, serbare ce
prezenta o familie de credincioşi care stând la gura sobei povestea copiilor de marele
eveniment şi-şi primea colindătorii ca-n datina străbună.
Cunoştinţele însuşite la ora de religie referitoare la naşterea Mântuitorului,
completate cu date din lectura particulară, podoabele pentru pomul de iarnă realizate în orele
de abilităţi practice, colindele culese şi învăţate la educaţie muzicală au constituit portofoliul
fiecărui elev cu tema „Naşterea Mântuitorului”.
Studiind poezia “Solul Golgotei” de M. Codreanu, elevii au învăţat să-şi iubească
semenii pentru a putea ierta. Ei şi l-au imaginat pe poet în seara dinaintea împărtăşaniei stând
şi gândindu-se în linişte la tot ce a făcut rău sau nu prea bun, amintindu-şi de învăţătura
Mântuitorului. Cu această ocazie au fost întărite şi completate cunoştinţele referitoare la ce
trebuie să facă fiecare pentru spovedanie: să se gândească acasă la tot ce au făcut; să aştepte
în biserică spunând rugăciuni; să se ferească înainte de a se mărturisi de a mai greşi; să nu
mănânce nimic de seara până a doua zi, când se împărtăşesc; să-şi ceară iertare de la toţi ai
casei, de la toţi pe care i-a supărat şi să se împace cu ei; să meargă la Sfântul Altar să
primească împărtăşania cu lumânarea aprinsă; să-i mulţumească lui Dumnezeu că a primit
Sfânta Împărtăşanie. În posturile mari din timpul anului şcolar, elevii au mers la sfânta
biserică unde au primit Sf. Împărtăşanie, înţelegând că mărturisirea faptelor rele este
începutul faptelor bune şi că pocăinţa este o tocmeală între om şi Dumnezeu: “Omul dă
păcatul, Dumnezeu dă iertarea” (Sf. Ioan Gură de Aur). Un loc aparte în viaţa elevilor noştri l-a
avut şi îl are exemplul nostru, învăţătorii lor: care rugându-ne în genunchi în sfânta biserică,
făcând mătănii, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne odată cu ei am contribuit la formarea unor
deprinderi de comportare religioasă. De asemenea participarea la Sf. Liturghie alături de copii
contribuie la formarea bunului creştin din viitor. Un lucru bun învăţat de mic nu se uită, ba
mai mult, copilul îl va face cu toată seriozitatea, comportamentul lui de acum înainte va avea
conotaţii religioase.
La elevii cu inteligenţă spaţial-vizuală am folosit mai multe imagini, modele, culori,
desene, planşe, hărţi, filmuleţe, CD-uri educaţionale „Biblia - volumele I şi II” şi „Sfânta
Biserică - poartă către Cer “unde am avut atât explicarea unor momente importante ale Sfintei
Liturghii cât şi joculeţe didactice prin care lor să li se fixeze mai bine lecţiile învăţate , CD-uri
cu Sfintele Taine şi „Biserici şi mânăstiri din Moldova”. Am folosit şi materiale realizate de
mine. Le-am realizat filmuleţe în programul Power Point şi i-am îndemnat şi pe ei să realizeze
filmuleţe cu bisericile sau mânăstirile pe care le-au vizitat cu părinţii în vacanţă sau cu
prietenii, duminica la biserică. Mai ales la clasele mici caietele speciale ale elevilor presupun
multe exerciţii de colorat sau aplicaţii în care să-şi folosească aceste abilităţi. Cu ocazia
marilor sărbători au avut ca temă realizarea de felicitări care să ilustreze evenimentele
respective. La clasa I copiii au primit ca teme realizarea de colaje în funcţie de temele din
planificare. De exemplu: -”Realizaţi un desen sau un colaj cu materiale care se pot refolosi”, cu
tema -”Adam şi Eva în Grădina Raiului” sau „Învierea Domnului”„, Noaptea de Moş Nicolae”
sau „Noaptea de Crăciun”„, Coşuleţul cu ouă de Paşti”, etc. De 1 martie şi de 8 martie am
încercat să realizez cu ei mărţişoare cu chipuri de sfinţi sau felicitări. Foarte interesante
pentru ei au fost concursurile de creaţie plastică.
Am contribuit la educaţia religioasă a elevilor noştri prin proiectul educaţional – o
metodă interdisciplinară de învăţare în care copiii sunt stăpânii propriei munci, unde li se
oferă libertatea de alegere dintr-o serie de posibilităţi stabilite de cadru didactic împreună cu
elevii.

1152
 Sub motto-ul „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii Lui Hristos, că
iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Aceeaşi bucurie sfântă să sălăşluiască pururi în
inima şi în viaţa noastră a tuturor”, am realizat proiectul „Învierea Domnului – bucurie sfântă”,
proiect în parteneriat cu biserica şi şcoala.
Aflând că ouăle roşii au menirea de a ţine răul departe şi simbolizează sângele Lui
Hristos, activitatea încondeierii ouălor le-a adus bucurie în suflete, făcând simţită apropierea
Sărbătorii Învierii.
Revărsarea luminii, liniştii şi bucuriilor duhovniceşti adunate de copii în această
perioadă a fost încununată prin organizarea unei expoziţii la Biserica „Sfântul Gheorghe” –
Colţi, expoziţie ce a cuprins toate lucrările realizate de ei şi de preşcolari, însoţită de o serbare
închinată Învierii Domnului cuprinzând cântece şi poezii pe această temă, prezentată în faţa
părinţilor şi a enoriaşilor.
Considerăm că activităţile propuse şi desfăşurate atât prin acest proiect cât şi prin
activităţile menţionate îl conduc pe fiecare elev la înţelegerea deplină a relaţiei dintre religie şi
viaţă, muncă, familie, bucurie, suferinţă şi bine. Doar prin astfel de activităţi vom reuşi să
sădim în sufletele copiilor taina cea mare a credinţei, iar ei Îl vor căuta pe Hristos în adâncul
sufletelor lor, aplicând în viaţa de zi cu zi învăţătura creştină.
Elevii cu inteligenţă naturalistă, iubitorii de plante şi animale au preferat să facă ora
în natură, mai ales primăvara când am mers în mici excursii la bisericile din apropiere sau în
excursii mai mari, vizitând mai multe obiective turistice. În lecţiile desfăşurate practic,
duminica la Sfânta Liturghie am căutat să surprind anumite momente mai importante de
fiecare dată când am fost. Odată elevii au înţeles momentul prefacerii darurilor de pâine şi de
vin în Trupul şi Sângele Domnului , altădată au înţeles momentul ieşirii preotului cu cinstitele
daruri sau au învăţat cum să dea pomelnicul la Sfânta Liturghie sau cum să se poarte în timpul
Sfintei Liturghii. Elevii mai mari au avut posibilitatea să participe la desfăşurarea Sfintelor
Taine şi astfel să le înţeleagă mai bine. Totodată acesta a fost şi un mijloc de socializare, de
bucurie pentru că s-au întâlnit acolo şi cu elevi din alte clase. Au învăţat astfel, practic şi le-au
rămas mai bine întipărite în minte aceste momente.
Elevii cu inteligenţă existenţială, au capacitatea de a reflecta asupra problemelor
legate de viaţă, moarte , bine, rău, asupra marilor probleme ale vieţii, asupra sensului
existenţei noastre. Aceştia pot înţelege foarte bine acest tip de lecţii. Lor putem să le dăm ca
teme pentru acasă exerciţii nţelor, egalitatea şanselor de acces la cunoştinţe, contribuie la
pregătirea pentru viaţă.
Copiii s-au apropiat de Dumnezeu şi când au început a picta icoane pe sticlă. Ei au
desenat chipul Mântuitorului, al Fecioarei Maria şi a altor sfinţi, realizând adevărate opere de
artă. Cei talentaţi uneori au fost nevoiţi să refacă şi să revină asupra anumitor părţi din icoană,
înţelegând că pentru a putea picta icoane trebuie să ai sufletul curat aşa cum L-a avut şi Iisus
Hristos.
În seriile trecute elevii au aflat că Paştele este sărbătoarea sărbătorilor căci ne
aminteşte de cea mai mare minune care pune pe Iisus în lumina cea adevărată a puterii Sale
Dumnezeieşti. Cu această ocazie elevii au întocmit un calendar al sărbătorilor de primăvară,
calendar însoţit de scurte prezentări, datini şi obiceiuri specifice acestora. Elevii au aflat
lucruri interesante despre Buna Vestire, Florii, Paşti, Sf. Gheorghe, Sf, Împ. Constantin şi Elena.
Aplicarea inteligenţelor multiple la clasă prezintă o mulţime de avantaje cum ar fi
creşterea încrederii în sine a elevilor, dezvoltarea personală şi socială, îmbunătăţirea
performa Elevii cu inteligenţă intrapersonală, care se cunosc bine, care sunt personae
responsabile, învaţă cel mai bine atunci când li se dă timp de reflecţie şi pentru planificarea
învăţării. Aceştia au capacitatea de a reflecta mai bine asupra stării lor sufleteşti, de a-şi
descoperi lipsurile, de a comunica cu preotul duhovnic. Aceştia au obiceiul să vină cât mai des

1153
la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească. Astfel se realizează şi evaluarea lor de
către preot şi comunitate, de către părinţii lor, aşa cum prevede noua metodică a predării
religiei în şcoală. Sunt elevii care vin adesea la professor pentru a-i întreba tot felul de
probleme legate de trăirile lor, de starea lor sufletească.

BIBLIOGRAFIE
Nechita, Vasile, coord. conf. pr. dr., 2004, Biserica şi Şcoala în slujba comunităţii locale,
Editura Sf. Mina, Iaşi.
R. H., Dave, 1973, Education permanente et programmes scolaires, UNESCO, Hamburg,
apud Cucoş, Ctin, coord., Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade
didactice, Ed. Polirom, Iaşi, .
Văideanu, George, coord. prof. univ. dr., 1986, Pedagogie – ghid pentru profesori, ediţia
a II-a, Iaşi.

1154
 MUNTELE CELUI PREAÎNALT
ŞI SFÂNTA ECATERINA DIN SINAI

Grigore Ileana, Liceul Teoretic “Ion Heliade Rădulescu” Târgoviște

Pornind de la Ierusalim pe drumul care trece prin Betania, înainte de a ajunge în

Ierihon, spre dreapta, se ajunge la Marea Moartă, o mare sarată în care nu există vietăţi. Se
ţine apoi drumul drept la Masada, şi se ajunge la localităţile Sodoma si Gomora, unde a locuit
Lot, nepotul lui Avraam, care a fost vestit de îngeri să fugă din acel loc în Sigor, deoarece
Dumnezeu hotărâse să piardă aceste cetăţi, fiindcă în ele se înmulţise fărădelegea. Lăsând în
urmă Marea Moartă, se merge spre Marea Roşie, care aminteste de trecerea poporului israelit.
Despărţită în două de Moise, dupa ce a însemnat-o cu toiagul, formând un zid, de o parte şi de
alta, ea a lăsat să treacă poporul evreu, În timp ce carele lui faraon au pierit în valuri. În partea
dreaptă a direcţiei de mers se află munţii din deşertul Sinai, în stânga, marea. Este drumul pe
care acum doua mii de ani, Familia Sfântă l-a parcurs pentru a scăpa de prigoana lui Irod.
Înaintând prin nisipurile din pustiul Egiptului, se ajunge la mănăstirea de la poalele muntelui
Sinai sau Horeb. Culoarea nisipurilor este diferită de la un loc la altul: când roşie, când
cenuşie, când albă ca sarea. Pe drum se întâlnesc aşezări de beduini, aşezaţi pe văile dintre
munţi, care nu au altceva decat cateva oi, capre, sau cămile. De la graniţa cu Egiptul se parcurg
80 de km până la Mănăstirea Sfintei Ecaterina. Înainte de a se ajunge la mănăstire, se trece
prin locul de tabără, unde Aron, fratele lui Moise, a ramas cu israeliţii, în timp ce Moise s-a suit
pe munte ca să primească Tablele Legii. Aaron, la solicitarea israeliţilor, a turnat un viţel de
aur pe care ei au început să-l venereze. Văzând acestea la întoarcerea de pe munte, de mânie,
Moise a spart tablele Celor Zece Porunci pe care le primise de la Domnul. După pedepsirea
israeliţilor şi restaurarea situaţiei anterioare, Moise s-a reîntors pe munte unde a primit o
copie a Tablelor Legii. La indicaţiile Domnului, aceste table au fost puse în Chivotul
Legământului. O capelă ortodoxă se găseşte în vârful muntelui. Capela a fost construită în
1934 pe ruinele unei biserici din secolul al XVI-lea. Prin tradiţie, se spune că piatra din care
Dumnezeu a făcut Tablele Legii este îngrădită de capelă.
Răsăritul de soare de pe Muntele Sinai constituie o experienţă unică pentru oricine.
Pentru a-l surprinde, pelerinii pornesc la drum, de obicei însoţiţi de călăuze, în jurul orei
01:30 (cu cămilele sau pe jos) spre varful Muntelui Sinai, locul unde Moise a primit de la
Dumnezeu cele 10 porunci. Traseul este destul de lung şi anevoios: durează cam trei ore şi
şerpuieşte pe şi printre pietre şi stânci, culminând cu ultima parte, cea mai abruptă şi
pietroasă, denumită în mod sugestiv : “scările”. Urmează răsplata: momentele de pace şi
bucurie din vârf, frumuseţea răsăritului, în fine, coborârea mai lesnicioasă şi peisajul
spectaculos ce se conturează în lumina dimineţii. Pelerinul se îndreaptă în ritm accelerat spre
mănăstirea de la poalele muntelui, pentru a asista la Sfânta Liturghie şi a se închina la Sfintele
Moaşte.
Mănăstirea Sfânta Ecaterina a traversat istoria ca o oază de creştinism şi o
mănăstire liberă, independentă, autocefală, nesubordonată nici unei patriarhii ortodoxe şi nici
unui sinod. Este practic, cea mai mică patriarhie ortodoxă din lume, conducătorul ei fiind in
acelaşi timp şi egumenul mănăstirii de călugări.

Cu ziduri de fortareaţă de 10-20 m înălţime, de aceeaşi culoare cu roca aridă din

zonă, mănăstirea ridicată în secolul al VI-lea, pe locul unei biserici construite de Sfânta Elena,
mama Sfântului Împarat Constantin, cuprinde inestimabile valori de artă creştină, dintre care
cele mai impresionante sunt moaştele Sfintei Ecaterina.

1155
 Biserica este plină de candele mari, care atârnă din înaltul tavanului plat, ataşat în
secolul al XVIII-lea construcţiei care dateaza din anul 551. În dreapta altarului se află pe
iconostas, mare, cunoscuta icoană a Sfintei Ecaterina. La sfârşitul Sfintei Liturghii, preotul care
binecuvanteaza dăruieşte fiecărui pelerin care sărută sfintele moaşte, câte un inel. Acesta
aminteşte de inelul pe care Ecaterina l-a gasit pe deget dimineaţa, trezindu-se din visul în
care, după primirea Botezului creştin, Stăpânul Hristos i-a spus: "Iată, astăzi te primesc pe tine
mireasa Mea veşnică; deci să păzeşti arvuna aceasta cu dinadinsul şi să nu mai primeşti
nicidecum arvună de la alt mire pămâtesc". Alături, într-o raclă mică de argint şi sticlă, este şi
mâna stângă a Sfintei Ecaterina. La tăierea capului sfintei, nu a curs sânge, ci lapte, iar Mirele
său a trimis îngerii ca sa-i ia corpul martirizat, care a dispărut pur si simplu şi a fost
descoperit datorită unei viziuni a unui calugăr, trei secole mai târziu, în Muntele Sinai. Atunci,
mănăstirea care deja exista şi era închinată Sfintei Fecioare Maria, a fost redenumită
Mănăstirea Sfânta Ecaterina.

Mănăstirea mai are şi alte comori: osuarul, unde odihnesc, printre alte moaşte de
sfinţi, moaştele întregi ale sfântului Ştefan Sinaitul, şi desigur muzeul, cu galeria de icoane
vechi, obiectele de cult din metale pretioase şi veşmintele arhiereşti. Tot aici, în galeria de
icoane a Mănăstirii Sinai, se află Icoana Iisus Pantocrator (sec. al VI-lea); reprezentarea este
foarte cunoscută şi uimeşte prin forţa sa inexplicabilă, dată poate şi de chipul asimetric al
Mântuitorului: partea stângă este expresia iubirii lui Hristos, partea dreaptă Îl reprezintă pe
Iisus Judecator!

O altă minune a acestor locuri: un arbust mereu verde, cu frunze, dar fără flori şi
fructe, traversând secolele. Acesta este Rugul Aprins, prin care Domnul i-a vorbit lui Moise,
rugul care, aprins fiind, nu se mistuia. "Descalţă-te, căci locul pe care te afli este
sfânt!"(Exodul, 3, 5). În fine, nu vom uita desigur, de minunea "gravării" pe orice piatră de pe
muntele Sinai, a desenului acestui rug, caci indiferent cum ai secţiona granitul dur, roşiatic, vei
gasi în interior profilul rugului.

Bibliografie
http://www.crestinortodox.ro/biserica-in-lume/67452-manastirea-sfanta-ecaterina-
din-muntele-sinai
http://www.crestinortodox.ro/reportaj/72399-pelerin-la-manastirea-sfanta-
ecaterina-din-sinai
http://ro.orthodoxwiki.org/M%C4%83n%C4%83stirea_Sf%C3%A2nta_Ecaterina_(Sin
ai, _Egipt)

1156
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE DOBROGENE

PROF. SAPUNGI LAURA-CECILIA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 4. MĂCIN

Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creștinilor, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunităţii.
Sărbătoarea Paștelui antrenează un întreg ciclu de sărbători și evenimente, care
individualizează în calendar momentul pascal. Pe planul culturii populare, intrarea în Postul
Mare este marcată prin distracţia care se face înainte de post. În Vestul ţării, dar și în zonele
cu populaţie catolică, aceasta poartă numele de „farsang”„, fasanc” sau „fashing”, un carnaval
al întregului sat, la care tinerii se maschează, iar cei mai în vârstă asistă.
Dobrogea este una dintre zonele care mai păstrează încă nealterate tradiţiile și
obiceiurile. Perioada Paștelui este încărcată de sărbătoare, fie că se celebreaza Învierea
Domnului creștină, fie venirea primăverii precreștină. Dobrogenii sunt preocupaţi în această
perioadă de respectarea tradiţiilor, care sunt ţinute și interpretate cu stricteţe de ritual, căci
de acestea depinde prosperitatea întregului an. Dobrogea sărbătorește Lăzărelul, Olaria,
Caloianul, Paparuda, Cucii.
Cucii - reprezintă un ceremonial de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în
prima zi după Lăsatul Secului de Paşte. Obiceiul este o paradă a măştilor de cuci şi cucoaice,
urmat de o bătaie şi de horă. În vechime este atestat ca un obicei mai amplu, în trei părţi.
Floriile deschid pentru toţi românii ortodocşi ciclul sărbătorilor pascale, care se
încheie o dată cu Înălţarea lui Iisus (după 40 de zile de la Sărbătoarea Paştelui). Evocând
intrarea Mântuitorului în Ierusalim călare pe asin, întâmpinat de o mulţime cu flori şi ovaţii,
Floriile reprezintă în acelaşi timp o sărbatoare în care elementele creştine şi cele precreştine
se îmbină în mod fericit, rezultând tradiţii şi obiceiuri extrem de pitoreşti.
Lăzărelul sau întâmpinarea Primăverii în Dobrogea. Lazăr sau Lăzărica este un zeu
al vegetaţiei care moare și renaște în fiecare an, primăvara, simbolizând regenerarea naturii.
La ceremonial participă copiii, responsabili cu dansul ritualic și femeile care formează grupul
de colindători.
Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos. În Săptămâna
Mare se face curăţenie generală în gospodarii. Curţile sunt măturate, şurile sunt curăţate de
gunoaie, gardurile sunt reparate, şanţurile sunt curăţate de nămol şi adâncite. Casele trebuie
să strălucească de curăţenie pentru ca ele "te blestemă dacă Paştile le prind necurăţate".
Până la Joia Mare, femeile se străduiau să termine torsul de frica Joimăriţei care, în
imaginarul popular era o femeie cu o înfăţişare fioroasă ce pedepsea aspru lenea nevestelor
sau a fetelor de măritat. În această zi de Joi este ziua în care a avut loc Cina cea de Taină și
vânzarea lui Iisus de către Iuda. La Cina cea de Taină, Hristos s-a pregatit pentru moartea și
Învierea sa oferind la masă pâine și vin acestea semnificând trupul și sângele lui Iisus, iar din
această zi nu se mai trag clopotele la biserică ci se bate doar toaca. În joia Mare se vopsesc
ouăle roșii existând și superstiţii legate de aceasta zi, precum: nu este bine să dormi în Joia
Mare, cine doarme în această zi va rămâne leneș un an întreg.
Vinerea Patimilor este ultima vineri din Postul Mare, numită Vinerea Paştilor,
Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei
creştine, este ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpararea
neamului omenesc de sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi
de post negru
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărurilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele
1157
retuşuri la hainele noi pe care urmau sa le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbăta
Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătește mâncare tradiţională: drob,
friptură şi borş de miel.
Prima zi de Paști, credincioșii o sărbătoresc în familie. Dimineaţa când se trezesc
după ce se spală pe mâini și pe faţă, aceștia trebuie să ia o bucată din pască și să o consume pe
stomacul gol, apoi să se așeze la masă și să ciocnească ouăle roșii între ei și după aceea să
consume preparatele din miel pregătite.
A doua și a treia zi de Paști creștinii merg la rude ca să sărbătorească această zi.
Începând cu Prima zi de Paști până la Înălţarea Sfintei Cruci în loc de "Bună Ziua/ Bună Seara"
oamenii spun "Hristos a Învitat !", urmând să primească răspunsul "Adevărat că a Înviat!"
Ropotinul ţestelor este una din sărbătorile importante ale femeilor, marţi, a treia zi
după Paşti, dedicată confecţionării ţestelor pentru coacerea pâinii, turtei şi mălaiului de-a
lungul unui an.
Paparuda este un obicei practicat în a treia zi de Paști pe care îl întâlnim în
comunităţile de lipoveni din localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Văcăreni și Jijila. Obiceiul constă
în stropirea cu apă a unui alai de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu
ramuri verzi, ce intră din curte în curte.
Caloianul este un alt obicei dobrogean din această perioadă, cunoscut, apreciat și
practicat în a treia miercuri după Paști. Acesta constă în fabricarea unei păpuși de lut, ce este
îngropată în câmp, ca apoi după o perioada de timp să fie deshumată, ruptă în bucăţi și
împrăștiată pe câmp, simbolizând fertilitatea, belșugul culturilor și regenerarea vegetaţiei.
Olaria este este o tradiţie dobrogeană ce reprezintă purificarea aerului și gonirea
duhurilor rele din zona localităţii, înainte de începerea Postului Mare. Se mai numește
“Orarie” sau Hurhumbalu, în funcţie de localitate (Izvoarele, Niculiţel, Parcheș). Obiceiul
constă în aprinderea pe dealuri a focurilor făcute din resturi vegetale, din furajele consumate
de animale în timpul iernii, adică ale anului care şi-a încheiat ciclul. Prin ardere, totul se
purifică, pentru a face loc noii vegetaţii.
Potrivit Faptelor Apostolilor, Iisus, după Înviere, s-a arătat Apostolilor timp de 40
de zile, după care s-a înălţat la cer, în prezenţa lor. Spiritualitatea Înălţării se întemeiază pe
speranţă. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea
lumii noi în care domnește Hristos.

BIBLIOGRAFIE
www.crestinortodox.ro
www.infodobrogea.ro
Velea Vasile, 2003, Monografia comunei Turcoaia, SC Paper Invest Braila S.A.

1158
 EASTER SEEN THROUGH THE EYES OF A STUDENT

Author : Ana Mihaescu

Colegiul Tehnic “ Carol I”
It was the week before Easter holidays.
We could already feel the holy atmosphere of a sacred holiday when Jesus sacrificed
for us, the sinners.
The special week called “ To know more, to be better” proved to be a very good
opportunity for discussing about what Easter meant and finding out if youngsters, nowadays,
still value the traditions . Moreover, I chose as a talking language, English, in order to make
students become accustomed to the terms of a language they study and prefer.
As a consequence, I started by asking what Palm Day meant. The phrase didn’t
sound too familiar to them, so I told it was “ Florii” ( The Flowers Day) , celebrated the Sunday
before Easter. It was the moment when Jesus entered Jerusalem . On this special day, people
use to go to the church and take bouths of willow to their homes for wealth.
My next curiosity was about the Lent and I inquired if they knew the importance of
keeping it. Most of my students admitted that they didn’t take too much into consideration the
lent and that the best part of Easter was the Mass itself , taking light and enjoying the Easter
meals afterwards.
I told them they also had to think of the Lent more as a spiritual purification that we
do in appreciation of what Jesus did in our names ; on the Good Friday , also called “ The
Friday of sufferings”, he let Himself crucified on the cross to expiate our sins.
After finishing what I found important to explain, of course that I allowed students
to tell me more about their preparations for Easter and the rest.
They told me they help their mothers dye eggs in red ( Jesus’ blood) but in other
colours too: blue, yellow, orange etc. They also like to paint all kinds of biblical scenes on them
taking it as an once year opportunity.
Baking “pasca” , roasting lamb are part of the tradition too.
Of course that some confessed that they didn’t like lamb and said they replaced it
with chicken , pork, beef or turkey.
It’s very normal to follow some traditions but also to accept people’s preferences or
their will to modernize .
A good example of emancipation and changing habits is related to children for
whom a celebration like Eater is a great joy especially that they are offered , they say, by the
Easter Bunny, chocolate eggs or rabbits and marshmallow chicks .It was funny for me to see
that , even if some of my students have already grown up, they still believe in the Bunny and
Santa coming at night while they are asleep.
Going to the church on Easter for the sermon was another issue students were
anxious to debate on so, by asking, I found out that many children can’t hardly wait to take
light, sing “Jesus has resurrected” , take “anaphora “ soaked in wine (also red- Jesus’ blood)
and come back to their homes more peaceful and willing to break eggs and eat everything
they prepared.
The experience of Easter students shared with me during a lesson of an hour made
me happy because I could “ touch” their souls and feel their sensitiveness.
Bibliography:
Easter – Marc Tyler Nobleman & en.wikipedia.org

1159
 „SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI- SĂRBĂTOAREA SĂRBĂTORILOR”

Profesor MIRELA CRIVINANȚU

GRĂDINIȚA P.P. NĂDRAG, JUDEȚUL TIMIȘ

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului, aceasta

comemorând Învierea Domnului Iisus Hristos.
Scrierile de etnografie păstrează credinţe și practici populare, mai puţin cunoscute,
legate de cea mai importantă sărbătoare creștinească, sărbătoarea Paștilor, când oamenii de la
sate sărbătoresc nu numai Învierea lui Iisus, dar și începutul unui nou an. Cu această ocazie
aveau loc ritualuri de purificare, de înnoire și de magie.
În tradiţia satului românesc, sărbătorile de Paşti s-au bucurat întotdeauna de cea
mai aleasă cinstire. Datinile, credinţele, practicile ritual - ceremoniale, precum şi producţiile
literaturii populare privitoare la aceste zile mari din calendarul creştin, poartă încărcături
semantice şi emoţionale inconfundabile. Sărbătorile de Paşti marchează debutul anului ritual
creştin, situat – ca un centru de echilibru – între echinocţiul de primăvară (începutul Anului
Nou agrar) şi ziua Sfântului Gheorghe ( începutul Anului Nou pastoral).
În Banat, zonă a ţării de unde provin eu, obiceiurile de Paşti sunt mai puţine. Aici
sunt intercalate mai multe culturi şi fiecare a luat de la celălaltcei-a plăcutmaimult. Pentru
obiceiurile bănăţene, cea mai importantă zi este Joia Mare. Încredinţelelor, în această zi un
personaj mitologic feminin, Joimăriţa, umbla prin sate şi le pedepsea pe fetele care nu îşi
terminau de tors lâna, iar pe cele mai leneşe le lua la ea acasă şi le mânca. În Joia Mare se
aprind focurile în cimitire pentru că se crede că în perioada Paştelui se deschide cerul şi
sufletele morţilor se întorcîn sat. În Banat pregătirea bucatelor tradiţionale după terminarea
curăţeniei mari este o tradiţie importantă. În Sâmbăta Mare se sacrifică mielulşi gospodinele
pregătesc din el mâncăruri delicioase. Exact la jumătatea Postului Mare, întotdeauna în
miercurea din săptămâna a patra a Postului Mare, strămoşii noştrii ţineau Sărbătoarea Ouălor,
numităşi Miezul sau Miaza Paresii sau Paretii; cuvântul „paresimi“ (sau cum îi spunea poporul,
„pareti“) provine din latinescul „quadrogesimo“, care însemna „40 de zile“, adicăcât se
consideră că ţine efectiv Postul Mare, Săptămâna patimilor având un statut special. În timp, şi
această săptămână a intrat în ceea ce numim obişnuit Postul Mare, aşa încât Miezul Paretii
cădea la 24 de zile de la Lăsata Secului de brânză, acum întâlnindu-se cele două jumătăţi egale,
această sărbătoare fiind socotită un fel de... PARETE care desparte Postul Mare în două.
Ce trebuie să nu uităm despre Sărbătoarea sărbătorilor? Să luăm aminte la cuvintele
părintelui Cleopa: „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este învierea noastră, este sfârșitul
și cununa Evangheliei Lui Hristos. Dacă Hristos n-ar fi murit și înviat pentru noi, zadarnică ar
fi fost credinţa noastră, nădejdea și viaţa noastră, căci fără Înviere, moartea și păcatul nu pot fi
biruite.”

SFINTELE PAŞTI

Prof. înv. primar COSTACHE MARCELA MARIA

Şcoala Gimnazială „Prof. ILIE POPESCU”, Şotânga Judeţul Dâmboviţa

Paştele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii. Sfintele
Paşti - sărbătoarea vieţii - marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din
Saptămâna Luminată readuc echilibrul şi armonia creştinilor.

1160
 Obiectul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii
lui Iisus Hristos.
Paştile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină. Alături de ziua de duminică
(sărbătoarea săptămânală a creştinilor), Sfintele Paşti au fost sărbătorite încă din epoca
apostolică.
Sărbătoarea Învierii lui Hristos este numită şi Paşte sau Paşti. Interpretarea
duhovnicească a cuvântului Paşte este acela de trecere. Sărbătoarea creştină a Paştilor are o
legătură semnificativă cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este şi o
sărbătoare cu totul nouă, având dovada Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre
toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic împărătesc cu dată schimbătoare, primul
fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele
Paşti. În funcţie de data acestei sărbători se ordonează şi se denumesc duminicile şi
săptămânile de peste an, cu evangheliile şi apostolele care se citesc la Sfânta Liturghie în
timpul anului.
În Biserica veche au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi
modul sărbătoririi. Aceasta depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă, legat de
mişcarea soarelui pe bolta cerească -- echinocţiul de primăvară (21 martie) -- şi unul cu dată
schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie de lunii în jurul pământului -- luna plină de după
acest echinocţiu, numită şi luna plină pascală. Cea din urmă face ca data Paştilor să varieze în
fiecare an.
Cei mai mulţi creştini sărbătoreau Paştile în aceeaşi zi din săptămâna în care a murit
şi a înviat Domnul. Adică comemorau moartea Domnului în Vinerea cea mai apropiată de 14
Nisan, numind-o Paştile Crucii, iar Învierea în Duminica următoare, care cădea totdeauna
după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocţiului de primăvară, duminica pe
care o numeau Paştile Învierii. Aceştia priveau Paştile Crucii ca zi de tristeţe şi îl comemorau
cu post şi întristare, prelungind postul până în ziua Învierii, când făceau agape şi cine, aşa cum
procedăm şi noi astăzi.
Erau şi creştini care serbau Paştile la dată fixă: 25 martie sau 27 martie.
Aceste diferenţe referitoare la data sărbătoririi Paştilor au creat controverse între
partizanii diferitelor practici, care erau aproape de a provoca schisme sau rupturi între unele
Biserici (secolul al II-lea).
Sinodul I ecumenic (Niceea 325) a încercat să uniformizeze data serbării Paştilor, la
iniţiativa împăratului Constantin cel Mare. Pentru aceasta s-a folosit practica cea mai generală,
bazată pe calculul datei Paştilor obişnuit la Alexandria, care avea următoarele norme: Paştile
se vor serba întotdeauna duminica şi această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline
de după echinocţiul de primăvară. Iar când 14 Nisan (prima lună plină de după echinocţiul de
primăvară) cade duminica, Pastile se vor serba în duminica următoare, pentru a nu se serba o
dată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia. Sinodul de la Niceea a mai stabilit ca data
Paştilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, iar aceasta
o va comunica la timp şi celorlalte Biserici creştine.
Sărbătoarea Paştelui, sărbătoarea luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în prezent
farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie.
Cel mai răspândit obicei creştin de Paşti este vopsirea de ouă roşii, a căror prezenţă
este obligatorie pe masa de Paşti, deşi în prezent se vopsesc ouă şi de alte culori (verzi,
albastre, galbene etc.). În folclorul românesc există mai multe legende creştine care explică de
ce se înroşesc ouă de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, ouăle roşii sunt simbolul jertfei supreme a
Mântuitorului. Mărturie a sângelui vărsat de Iisus răstignit şi batjocorit pe cruce, ouăle roşii

1161
exprimă însă şi bucuria Învierii Domnului, miracolul pe care îl "anunţă" încă din Joia Mare.
Ouăle roşii simbolizează Învierea Domnului. Acestea nu lipsesc de pe masa creştinilor, nici din
Biserică, fiind aduse pentru a fi binecuvântate la sfîrşitul Slujbei de Înviere.
De Paşte creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”.
Lumânarea este nelipsită de la slujbele bisericeşti. În noaptea de Înviere oamenii
merg la biserică cu lumânări pentru „a lua lumină”. Dacă în Biserică nu sunt lumânări aprinse,
nu poate avea loc Sfînta Liturghie, de aceea preotul aprinde o lumânare, apoi îndeamnă
credincioşii: „Veniţi de primiţi lumina!”.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o semnificaţie
nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria, împăcarea şi
lumina în suflet.
Pasca şi cozonacii sunt aluaturi rituale, care cinstesc Învierea Domnului si pe care
bunicile, mamele, fiicele şi nepoatele le pregătesc cu drag. Pasca trebuie să aibă forma
rotundă, pentru că cercul reprezintă soarele, iar marginile ei zimţate, razele lui. Pasca se face
cu brânză de vaci, care simbolizează ofranda pe care o aduce creştinul de Paşte, pentru că
Iisus a fost păstor. Brânza proaspătă se amestecă bine cu stafide, cu zahăr şi cu unt. Pasca se
ornează cu "funia vieţii", împletită din aluat şi răsucită la capete, ca o spirală. În mijloc se
aşează crucea, iar lângă ea se pun "păsările suflet". "Baba" are forma unui melc. Ea se pune
într-o formă de ceramică, prevăzută cu un tub la mijloc. După ce se coace, se pune invers şi în
gaura rămasă se pune un ou.
În casă se face curăţenie, se pun aşternuturi proaspete pe pat, perdele curate la
ferestre, pentru ca primăvara să intre cu bucurie în orice cămin. Mâncarea tradiţională este
carnea de miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este simbolul lui Hristos. Oul
simbolizează renaşterea. O dată pregătite alimentele – pasca, ouă, carne de miel – se aşează pe
o masă special pregătită.
"Creştinismul a început acolo unde multe religii se termină ... cu Invierea." (Herbert
Booth Smith).
BIBLIOGRAFIE:
Boca Arsenie, 2009, „Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul”,
Editura Agaton, Făgăraş
Părăian Teofil, 2009, „Credinţa lucrătoare prin iubire”, Editura Agaton,
Făgăraş

1162
 STRIGATUL LUI HRISTOS PE CRUCE

Prof. Lespezanu Margareta

Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu” Roșiori de Vede
Prof. Oprea Oana-Ruxandra
Liceul Teoretic “Lucian Blaga” București

"Eli, Eli, lama sabahtani - Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit"
(Matei 27, 46) este strigatul lui Hristos pe cruce. Pare de neinteles ca Hristos, Fiul lui
Dumnezeu să rostească aceste cuvinte, să aibă parte de experienţa părăsirii de către
Dumnezeu.
Ne-am fi așteptat ca Hristos, Cel care nu a greșit nimănui cu nimic, Cel care a fost
lipsit de păcat, să nu fie lipsit niciodată de prezenţa lui Dumnezeu. Devine și mai tainic
strigătul Său, dacă ţinem seama că El însuși era și Dumnezeu, că știa că va învia.
Ca să înţelegem cum se cuvine acest strigăt, se cuvine să facem câteva precizări:
În primul rând trebuie să afirmăm că Hristos a fost și Om, nu doar Dumnezeu. Ca Om
a trait realmente ce trăiește tot omul. A trăit real starea noastră omenească până la capat.
Aceste cuvinte sunt proba absolută a validităţii răstignirii. Strigătul de pe cruce dovedește
integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi o farsă. La fel am fi facut și noi. Am fi strigat
în faţa durerii. Iar atât de autentic și de serios a strigat Domnul, încât mai târziu tuturora nu le
venea să creadă că a înviat. Strigătul Domnului e dovada că pe cruce nu s-au desfășurat
simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Probabil că dacă L-am fi auzit rostind aceste
cuvinte, am fi fost ispitiţi să rostim precum iudeii: "Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să
se mântuiasca!" (Matei 27, 42).
Chiar dacă avem parte de acest strigăt, Hristos pe cruce n-a încetat să fie și
Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur susţine că Mântuitorul a rostit cuvintele profetice Eli, Eli,
lama sabahtani? după ce s-a luat întunericul, pentru a înţelege iudeii că nu murise pe cruce, că
El Însuși făcuse întuneric pe pământ. Ori dacă ar fi încetat să mai fie și Dumnezeu, nu ar fi
putut aduce întunericul. Părintele Nicolae Steinhardt spune că în rostirea cuvintelor
"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit"?, natura omenească pare să fi
predominat, după cum a predominat cea dumnezeiască pe muntele Taborului la Schimbarea
Sa la Faţă.
În al doilea rând prin aceste cuvinte Domnul dorește să ne atragă atenţia că în viaţa
noastră vom avea parte de stări de părăsire din partea lui Dumnezeu. Și după cum Domnul nu
S-a dat jos de pe cruce ci a primit moartea, tot astfel nici noi nu trebuie să dăm înapoi. Harul
vine și pleacp, spun Sfinţii Părinţi. Harul se retrage ca omul să înseteze mai mult după
Dumnezeu. Persoana care a cunoscut viaţa traită prin har, nu mai poate afla odihna în nimic
din cele prezente în această lume, dorește din nou harul. Iar când l-a dobândit după retragere,
are parte de o netulburată pace.
Indiferent de durata și intensitatea părăsirii, Dumnezeu nu ne abandonează
niciodată pe deplin. Din acest motiv, această părăsire dumnezeiască poate fi numită mai
degrabă ascundere sau micșorare a harului, decât lepădare sau părăsire și are drept scop
mântuirea și nu nimicirea omului.
Pentru ceea ce s-a întamplat cu Hristos după moartea Sa pe cruce, limba română a
găsit și folosește un cuvânt extraordinar: Înviere. Noi ne-am obișnuit cu el și, puţin blazaţi,
aproape că nici nu mai observăm profunzimea lui duhovnicească și ceea ce spune cu atâta
simplitate, dar și cu atâta forţă: în-viere, intrare în viaţă…
Preotul adresează chemarea "Veniţi să primiţi lumină!" tuturor, nu doar anumitor
persoane. Pe toţi ne cheamă să facem trecerea de la întunericul morţii, la lumina vieţii veșnice.
1163
Iar aceasta trecere este exprimată prin aprinderea tuturor lumânărilor de la o singură
lumânare. De aceea Biserica vestește de Sfintele Paști: "Acum toate s-au umplut de lumină:
cerul și pământul și cele de sub pământ". Iată de ce Biserica numește această săptămână ca
fiind Săptămâna Luminată. Ea ne cheamă să purtam în noi lumina Învierii lui Hristos și în
această lumină să ne îmbrăţișam unul pe altul și să zicem fraţilor și celor ce ne urăsc pe noi.
În Săptămâna Luminată, zilele de miercuri și vineri sunt zile cu "harţi". Biserica ne
oferă dezlegare la mâncărurile de dulce datorită Învierii Domnului. Conform Tipicului
Sfântului Sava, miercurea și vinerea, în perioada cuprinsă între Învierea Domnului și
Duminica Tuturor Sfinţilor (prima după Rusalii), avem "dezlegare la pește".
De la Învierea Domnului și până la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar închinăciuni.
Începând din Duminica Sfintelor Paști și până la Înălţarea Domnului, la Liturghie se
cântă Axionul Paștilor: "Îngerul a strigat …", iar credincioșii se salută cu cuvintele: "Hristos a
înviat!” și răspund: "Adevărat a înviat!"
Hristos a Înviat!

Bibliografie:
1. ***1998, Parabolele şi învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Editura Vestala,
Bucureşti;
2. *** 1990, Patericul, Tipărit de Episcopia Ortodoxă Română a Alba-Iuliei cu
binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Andrei, Alba-Iulia;
3. Bria, Ion Pr. Prof. Dr., 1994, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;
4. Călugăr, Dumitru, 1990, Șapte cărţi de religie, Editura Episcopiei Romanului și
Hușilor;
5. Cristea, George, 1989, În ţara bisericilor de lemn, Editura Mitropoliei Ardealului,
Sibiu;
6. Ilie, Arhimandritul Cleopa, 1987, Despre credinţa ortodoxă, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti;
7. Irineu, Episcop de Ecaterinburg şi Irbit, 2002, Educaţia religioasă-învăţături pentru
copii şi tineri, Editura Sofia, Bucureşti;
8. Lemeni, Adrian, 2011, Adevăr şi comuniune, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti.

PROIECT EDUCATIV „TÂRG DE PAȘTE”

PROF. BÎZDOACĂ ANA-MARIA

PROF. CORNESCU ALINA OANA
GRĂDINIȚA P.P. „MIHAI EMINESCU”, TG-JIU, GORJ

ARGUMENT:
Sărbătorile sunt un prilej de bucurie, de împăcare sufletească, lumina sfântă din
noaptea Învierii Mântuitorului călăuzindu-ne spre o viaţă mai bună, lipsită de griji.
Punctul de pornire în desfăşurarea proiectului l-a constituit curiozitatea copiilor de
a afla cât mai multe despre Issus şi despre obiceiurile şi tradiţiile de Paşte.
Copiii iubesc această sărbătoare nu pentru latura ei religioasă, ci pentru latura laică
- venirea iepuraşului cu cadouri şi de aceea cu ajutorul părinţilor vom încerca să sădim în
sufletele lor iubire pentru Dumnezeu şi semeni. Implicarea copiilor în derularea acestui
1164
proiect va conduce la conştientizarea faptului că tradiţiile trebuie păstrate şi transmise mai
departe.
Proiectul doreşte mobilizarea preşcolarilor, a familiilor acestora şi a
reprezentanţilor comunităţii locale în vederea realizării unui eveniment antreprenorial, în
vederea îmbunătăţirii bazei materiale a grupei, a spaţiului de joacă din curtea grădiniţei etc
Expoziţia cu vânzare intitulată „TÂRG DE PAŞTE” are menirea de a familiariza copiii
cu activităţi specifice mediului economic: negociere, comercializare, asumarea situaţiei de
risc.
SCOP
Transmiterea şi păstrarea tradiţiei româneşti legată de semnificaţia sărbătorilor
pascale, în rândul tinerei generaţii
Cultivarea şi valorificarea potenţialului creator al copiilor
Dezvoltarea capacităţii copiilor de a îmbina frumosul cu activitatea de fund-raising
Valorificarea spiritului antreprenorial
Familiarizarea copiilor cu activităţi specifice mediului economic: negociere,
comercializare, asumarea situaţiei de risc
Dezvoltarea unor competenţe necesare unui întreprinzător dinamic
Dezvoltarea acelor calităţi şi abilităţi personale general aplicabile care formează
baza spiritului şi comportamentului antreprenorial
OBIECTIVE
Promovarea culturii antreprenoriale prin încurajarea dialogului, negocierii,
stimulării cumpărătorilor în legătură cu vânzarea produselor;
Participarea directă la expoziţia cu vânzare prin: contribuţia personală, expunerea,
promovarea şi vânzarea produselor realizate;
Educarea voinţei, pentru păstrarea calmului, în vederea ascultării cu răbdare a
argumentelor partenerului de negociere;
Cunoaşterea tehnicilor de vânzare;
Formarea unui comportament raţional în relaţie cu banii, prin antrenarea copiilor în
activităţi ce stimulează gândirea logico-creativă;
Recunoaşterea instrumentelor de administrare a banilor;
Utilizarea operaţiilor aritmetice pentru înţelegerea unor tranzacţii financiare
simple;
Formularea unor puncte de vedere cu privire la rolul şi valoarea banilor în viaţa
cotidiană;
Educarea copiilor în spiritul economiei de piaţă şi al antreprenoriatului, în vederea
unei mai bune adaptări la mecanismele pieţei libere;
Formarea şi dezvoltarea abilităţilor şi atitudinilor antreprenoriale; încurajarea
spiritului competiţional, calitatea şi responsabilitatea;
Stimularea şi promovarea capacităţilor creatoare ale copiilor prin organizarea de
expoziţii;
Stimularea activităţii de cercetare privind istoricul, tradiţiile şi obiceiurile de Paşte
Expunerea originală şi vânzarea „creaţiilor”;
Dezvoltarea competenţelor antreprenoriale.
GRUP ŢINTĂ:
copii care vor beneficia de sumele încasate din vânzarea produselor/exponatelor;
preşcolari; cadre didactice.
PARTICIPANŢI:
preşcolari; cadre didactice; reprezentanţi ai comunităţii locale; părinţi. comunitatea
locală.

1165
 RESURSE MATERIALE: spaţiu de desfăşurare a activităţilor; materiale specifice
realizării activităţilor de educaţie plastică; activităţi practice; CD-uri, aparat foto; calculator;
cameră de filmat; panouri; anunţuri; afişe; bannere; pliante.
RESURSE FINANCIARE: autofinanţare
ORGANIZAREA EXPOZIŢIEI:
Confecţionarea bannerelor „TÂRG DE PAŞTE”;
Jucând rolul unor meşteri, copiii produc felicitări, lucrări practice pentru Târgul de
Paşte. Ei participă la simularea unei activităţi de producţie. Vor înţelege cu uşurinţă cum se
ajunge la creşterea productivităţii datorită specializării muncii şi a producţiei.
Copiii vor fi anunţaţi că trebuie să joace rolul unor meşteri pricepuţi care vor
produce felicitări etc. Produsele realizate vor fi expuse în cadrul unei expoziţii - târg cu
numele de „TÂRG DE PAŞTE”;.
Părinţii şi alţi membrii ai comunităţii locale interesaţi de minunăţiile făcute pot
cumpăra. Banii obţinuţi vor fi folosiţi în vederea îmbunătăţirii bazei materiale a grupei, a
spaţiului de joacă din curtea grădiniţei etc
Amenajarea expoziţiei. Echipa de proiect va coordona grupele de preşcolari care vor
expune lucrările pe panouri, vor amenaja standurile pentru vânzarea exponatelor, pe nivele
de vârstă, sub forma unei galerii de artă.
DESFĂŞURAREA PROPRIU – ZISĂ A EXPOZIŢIEI CU VÂNZARE:
Vânzarea exponatelor de către copiii participanţi;
Gestionarea sumelor încasate: va fi realizată de către o comisie formată din cadrele
didactice ale grupei şi reprezentanţi ai Comitetului de părinţi care vor inventaria suma de
bani obţinută, preluată pe baza unui proces verbal încheiat şi semnat de către participanţi sau
reprezentanţii acestora, la finalizarea târgului.
EVALUAREA PROIECTULUI: realizarea raportului final al proiectului

1166
 SĂRBĂTORI ŞI OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ ÎN BIHOR

Prof.BUNICA VALERIA FLORENTINA

Liceul de Arte - Oradea

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
ani este sărbătoarea Paştelui.
Unul din cele mai frumoase obiceiuri de primăvară , care se desfăşoară în satele de
pe Valea Crişului Negru, a doua zi de Paşti , în Duminica Tomii sau Paştele Morţilor este
„Lioara”. Cu denumiri locale precum: Lilioara, Milioara, Jocul felegii, Jocul pe morminte, Jocul
lioarelor, Prinderea suratelor, Luminioara etc. dincolo de multele interpretări , date,
obiceiului, se desprinde faptul că acesta aparţine cetei feminine. Fetele adolescente, de aceeaşi
vărstă, „se prindeau surate” până la moarte şi dincolo de moarte printr-un jurământ în faţa
membrilor colectivităţii, prin cântecul şi jocul lor ceremonial, printre mormintele din cimitir,
într-o zi sacră. Funcţiei educative „ce promovează sentimentul de solidaritate şi prietenie
feminină” i se alătură semnificaţii magico-mitice, „dialogul dintre membrele cetei feminine,
împărţite inegal, reprezentând întâlnirea anuală a celor vii cu cei morţi, pentru potolirea
dorului de suratele moarte, cu nume de flori de primăvară şi de mărioare, prin trecerea
alegorică a participantelor dintr-o lume în altă lume”:
Lioară, lioară
Flori de milioară,
Ce rându-i di rându
Lioară, lioară,
Di-i mai mult la voi
Mai puţini la noi?
Dacă ţie-ţi pare
Că-i mai mult la noi,
Mai puţin la voi
Vină şi-ţi alege
O fată frumoasă
Cu sprânceană trasă!

1167
 LUMINĂ LINĂ PENTRU CALEA TA, COPILE!

Prof.Înv.Primar: Jipa-Popa Maria

Şcoala Gimnazială Nr.2, Piatra-Neamţ

Motto: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine că a unora ca aceştia este împărăţia
cerurilor.”(Evanghelia după Matei cap.19, verset 14)
Copilăria reprezintă o lume aparte, o lume de basm în care bunătatea şi frumuseţea,
gingăşia şi puritatea îi caracterizează pe toţi membrii ei. Copilul – sensibil şi generos, cel mai
frumos dar divin pentru familie şi nu numai – iubeşte muzica, poezia, poveştile, interpretează
rolul unui personaj model îndrăgit.
Copilul contemporan, mult mai bogat sufleteşte, evoluează foarte repede. De aceea,
educatorii, fie ei părinţi, bunici sau dascăli, au datoria sfântă de a se îngriji de sensibilitatea
umană a acestuia, de a-i modela capacităţile superioare cu grijă, tact, răbdare şi dragoste
pentru a păşi în viaţă numai pe un drum drept şi luminos.
Prin dăruire necondiţionată putem face din şcoala noastră o grădină plină de
trandafiri din care fiecare copil să culeagă cel puţin un bobocel. Îngrijit şi ocrotit, el va creşte şi
va înflori, făcând din micul creştin stăpânul unei grădini pline de trandafiri, asemenea celor
semănaţi de noi la catedră.
„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul sau sculptorul fac doar
figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, bucură şi oamenii, se
bucură şi Dumnezeu. Şi oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puţin al său”. (Sf. Ioan
gură de Aur)
Societatea în care trăim este sfâşiată de agresivitate, violenţă, sadism, droguri,
crimă, delicvenţă, lucruri care nu plac lui Dumnezeu, toate acestea însumând o grea punte de
încercare pentru puiul de om. Sufletul lui sensibil şi curat este hărţuit de multe tentaţii
înşelătoare, care depăşesc puterea lui de a discerne între bine şi rău.
De aceea ei simt nevoia să fie dirijaţi spre ceea ce este bine, frumos, sfânt şi curat –
slava lui Dumnezeu. Prin întreaga noastră activitate didactică, urmărim formarea unor virtuţi
creştine şi a unui comportament moral-civic şi religios, resort pentru redresarea societăţii
contemporane. Nu este mulţumire sufletească mai mare decât aceea de a-i vedea pe învăţăceii
noştri de astăzi, oameni adevăraţi mâine.
Cunoscând învăţăturile di Evanghelie, la această fragedă vârstă, descoperind
dragostea lui Dumnezeu, în sufletele lor vor înmuguri sentimente nobile de iubire şi respect
pentru părinţi şi educatori, de prietenie, dreptate şi adevăr. Aceasta este vârsta potrivită
pentru a fi învăţaţi să-L cunoască şi să-L iiubească pe CREATORUL DIVIN. Acum micul creştin
găseşte mai uşor calea spre lumina lui Dumnezeu.
Educaţia religioasă, cunoaşterea, păstrarea şi transmiterea obiceiurilor tradiţionale
româneşti se face în primul rând în familie, prin exemplul personal al părinţilor şi al celorlalte
rude, prin crearea în casă a unei atmosfere de pace, înţelegere, dragoste şi rugăciune. La
terminarea unui ciclu de învăţământ (preşcolar, primar, gimnazial, liceal), copiii au deja un
repertoriu bogat de poezii şi cântece religioase, cunosc istorioare şi legende cu tematică
religioasă (Legenda măgăruşului, Legenda pascăi, Legenda ouălor roşii, Legenda salutului de
Paşti etc.), ghicitori, proverbe, zicători („Teme-te de Dumnezeu, fă ce-i drept şi nu te teme de
nimenea”, „Cine în tinereţe n-a învăţat nimic, la bătrâneţe plânge”).
Vieţile sfinţilor sunt cunoscute copiilor prin sărbătorirea zilelor onomastice sau prin
interpretarea unor roluri în piese de teatru precum „Iisus din Nazaret”, „Patimile lui Iisus”.
În orele de Arte vizuale şi Abilităţi practice, elevii realizează desene şi picturi cu
tematică pascală, încondeiază ouă, realizează felicitări şi tablouri pascale.
1168
 Chiar dacă nu sunt profesor de religie, în fiecare an pregătesc cu elevii mei activităţi
care să marcheze importanţa unor evenimente cum ar fi: Naşterea, Învierea sau Înălţarea
Domnului nostru Iisus Hristos. Cu această ocazie i-am învăţat colinde care reprezintă o
adevărată teologie. Prin colinde ne-am păstrat unitatea de limbă şi de credinţă, unitatea de
neam şi continuitatea pe aceste sfinte meleaguri. Colindele de Crăciun, Florii sau Paşte sunt
expresia celor mai adânci simţăminte ale sufletului românesc, iar cântarea lor ne umplu
sufletul de bucurie şi emoţie.
Activităţile extracurriculare sau extraşcolare, mult îndrăgite de copii, contribuie la
formarea profilului moral şi al identităţii religioase. Pelerinajul la Sfintele Mănăstiri şi
participarea cu grupuri de copii la slujbele religioase sunt un bun prilej de a cunoaşte viaţa
monahală, truda cu care slujitorii bisericii păstrează şi transmit din generaţie în generaţie
credinţa strămoşească.
Concursurile pe teme religioase, serbările şcolare le plac atât de mult, se mobilizează
atât de bine, sunt atât de sfătoşi, de înţelepţi şi de plini de idei, încât uiţi de toate grijile
cotidiene şi intri în „hora lor”. În acest sens, amintesc activitatea „De Paşte, inima vine
acasă”desfăşurată în sala „Cupola” Bibliotecii judeţene „G.T.Kirileanu”, ocazie cu care am
prezentat programul artistic „Tradiţii şi obiceiuri de Florii şi de Paşte”şi volumul de carte
„Mugur de lumină”. Cartea cuprinde obiceiuri şi tradiţii pascale româneşti şi străine pe
înţelesul copiilor, poezii, cântece şi legende pascale. Audiind sau citind această lucrare, copiii
călătoresc pe firul Postului Mare, cunoscând cele mai semnificative sărbători: Buna Vestire,
Floriil – Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim – Răstignirea pe cruce, Învierea şi
înălţarea lui Iisus. Învăţăturile desprinse din această carte sunt ca o LUMINĂ LINĂ pentru
calea ce o vor străbate copiii şi-i îndeamnă spre ceea ce este mai drept, sfânt şi frumos.
Pe tot parcuesul claselor primare, copilul înţelege de ce este bine să ia exemplul bun
şi ce se întâmplă dacă greşesc. Este îngrijorător, totuşi, faptul că unii copii se lasă uşor
influenţaţi de exemplele negative din dorinţa de teribilism. Violenţa verbală, duritatea faţă de
cei slabi, aroganţa, invidia, egoismul, indiferenţa şi minciuna sunt doar câteva tendinţe
distructive pe care, din păcate, le observăm la unii copii încă din primii ani de şcoală. De la
aceste abateri este doar un pas spre altele mai grave.
Dacă prin activităţile desfăşurate reuşim să-i facem pe copiii noştri mai buni, mai
cinstiţi, mai milostivi, cu dragoste faţă de oameni şi cu frică de Dumnezeu, putem spune că i-
am învăţat ABC-ul CREDINŢEI, putem fi siguri că vor deveni oameni adevăraţi şi că vor şti să
se ferească de tentaţiile nocive ale vieţii contemporane.

Bibliografie
Cucoş Constantin – Educaţie religioasă, conţinut şi forme de realizare, Editura didactică
şi pedagogică, R.A., 1996
Păunescu Constantin – Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, 1994
Biblia sa Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe,
1982
Maica Magdalena – Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis,
2000

PROIECTUL EDUCATIV SI DE VOLUNTARIAT

„SA DARUIM LUMINA DIN LUMINA ÎNVIERII”

Prof. Bucur Violeta Simona, Școala Gimnazială Nr. 4 ”Elena Donici Cantacuzino”,
Pucioasa, Dâmbovița

1169
 SCOPUL PROIECTULUI:
Dezvoltarea competenţelor-cheie (sociale, civice și de comunicare) ale elevilor din
clasa a VII-a B prin iniţierea și organizarea de acţiuni civice de voluntariat în comunitate în
perioada 3 martie - 11 aprilie 2014
OBIECTIVE GENERALE:
O1: dezvoltarea spiritului de iniţiativă, a abilităţilor de lucru în echipă, de cooperare,
de gândire creativă, critică și reflexivă;
O2: dezvoltarea competenţelor de comunicare verbală, nonverbală, paraverbală și
scrisă;
O3: dezvoltarea abilităţilor practice necesare păstrării tradiţiilor pascale;
O4: creșterea gradului de conștientizare a importanţei sărbătorii Învierii Domnului
și a voluntariatului în viaţa comunităţii.

Activitatea nr. 1: Lansarea proiectului Să dăruim lumină din Lumina Învierii

Perioada de desfăşurare: 3 martie 2014. Locul desfăşurării: sala de clasă a VII-a B
Participanţi: 31 de elevi, 2 cadre didactice (prof. de limba română și de religie, 31 de
părinţi, reprezentant al Azilului de bătrâni al orașului
Responsabil: coordonatorul de proiect
Mijloace: laptop, videoproiector, flipchart, markere, coli de flipchart
Modalităţi de evaluare: calitativă – completarea fișelor de evaluare de tip ABC,
discuţii - aprecieri verbale
Descrierea activităţii: coordonatorul de proiect prezintă scopul, obiectivele și
activităţile proiectului. Se discută pentru stabilirea responsabilităţilor (echipe mixte, formate
din profesori-elevi-părinţi: pregătire program artistic, ateliere de creaţie, atelier culinar, cele
5 familii gazdă pentru atelierul culinar, organizare vizită la azil) și detalierea activităţilor,
avându-se în vedere și evitarea eventualelor riscuri. La final, se completează fișe de evaluare
de tip ABC (Astăzi am învăţat că...; Bine este să...; Cred că...) și se oferă feedback.

Activitatea nr. 2: Pregătirea unui program artistic (montaj literar-artistic pe tema

Învierii Domnului, dansuri populare)
Perioada: 7 martie – 7 aprilie 2014. Locul desfăşurării: sala de clasă și sala de sport a
şcolii
Participanţi: elevi, 2 cadre didactice (prof. de limba română, de religie și educaţie
fizică)
Responsabil: echipa mixtă de program artistic
Mijloace: scriptul montajului, DVD-uri/CD-uri cu melodia suitei de dansuri, laptop
Modalităţi de evaluare: calitativă – grilă de auto/interevaluare a progresului elevilor
Descrierea activităţii: elaborarea montajului literar-artistic și a coregrafiei unei suite
de dansuri populare; repetiţii.

Activitatea nr. 3: Atelier de creaţie Confecționare şi scriere de felicitări de Paște

Perioada de desfăşurare: 7 aprilie 2014 (Săptămâna Să știi mai multe, să fii mai bun!)
Locul desfăşurării: sala de clasă. Participanţi: 31 de elevi, 1 profesor, părinţi resursă
Responsabil: echipa mixtă de creaţie
Mijloace: coli cartonate şi necartonate, colorate; aracet, foarfeci, şabloane, stilouri,
plicuri
Modalităţi de evaluare: cantitativă – numărul de felicitări confecţionate; calitativă –
calitatea felicitărilor confecţionate și a textelor scrise
Descrierea activităţii: explicarea și demonstrarea tehnicii de lucru (colaj, quilling),
confecţionarea felicitărilor, scrierea textelor.
1170
 Activitatea nr. 4: Atelier de creaţie Pictură de icoane pe sticlă și pe piatră
Perioada de desfăşurare: 7 martie – 7 aprilie 2014. Locul desfăşurării: sala de clasă
Participanţi: 31 de elevi, 1 profesor de desen, 1 profesor de religie, 1 părinte resursă
(pictor)
Responsabil: echipa mixtă de creaţie
Mijloace: tempera, bronz, pensule, bucăţi pătrate/dreptunghiulare de geam, lespezi,
lac, șabloane
Modalităţi de evaluare: cantitativă – numărul de obiecte confecţionate; calitativă –
calitatea obiectelor confecţionate (acurateţe, armonia culorilor, expresivitate)
Descrierea activităţii: explicarea, demonstrarea tehnicii de lucru și realizarea
picturilor

Activitatea nr. 5: Atelier de creaţie Încondeiere și/sau vopsire de ouă

Perioada de desfăşurare: 8 aprilie 2014. Locul desfăşurării: sala de clasă
Participanţi: 31 de elevi, 1 profesor, părinţi/bunici resursă; Responsabil: echipa
mixtă de creaţie
Mijloace: ouă, vopsea de ouă, frunze, fire de iarbă, hârtie creponată, ceară, candelă,
condei
Modalităţi de evaluare: cantitativă – numărul de ouă vopsite/încondeiate; calitativă
– calitatea modelelor realizate pe ouă
Descrierea activităţii: explicarea, demonstrarea și aplicarea tehnicilor de lucru

Activitatea nr. 6: Atelier culinar Păscuțe

Perioada de desfăşurare: 9 aprilie 2014
Locul desfăşurării: bucătăriile a 5 familii ale elevilor
Participanţi: 31 de elevi, 3 cadre didactice (prof. de limba română, religie și educaţie
tehnologică), părinţii din cele 5 familii gazdă ale elevilor
Mijloace: reţete de păscuţe și ingrediente necesare, ustensile casnice pentru gătit,
sorţuri și bonete
Modalităţi de evaluare: cantitativă – numărul păscuţelor; calitativă – calitatea
produselor
Descrierea activităţii: explicarea, demonstrarea și aplicarea tehnicilor de lucru

Activitatea nr. 7: Vizită la Azilul de bătrâni – spectacol și oferire de daruri

Perioada de desfăşurare: 10 aprilie 2014. Locul desfăşurării: Azilul de bătrâni al
orașului
Participanţi: elevii și profesorii implicaţi în proiect, bătrânii din azil. Responsabil:
echipa de proiect
Mijloace: pachete cu felicitările confecţionate, ouăle înroșite, păscuţele coapte; CD-
player, CD-ul cu melodia suitei de dansuri populare, costume populare
Modalităţi de evaluare: discuţii cu bătrânii și personalul azilului
Descrierea activităţii: prezentarea programului artistic și oferirea pachetelor;
discuţii.

Activitatea nr. 8: Evaluarea proiectului

Perioada de desfăşurare: 11 aprilie 2014. Locul desfăşurării: sala de clasă
Participanţi: elevii, profesorii și părinţii implicaţi în proiect. Responsabil: echipa de
proiect
Mijloace: flipchart, coli de flipchart, markere, postituri
1171
 Modalităţi de evaluare: calitativă și cantitativă - analiza SWOT, discuţii
Descrierea activităţii: identificarea punctelor forte și a celor slabe (organizare,
implicare, impact); propunerea unor măsuri de îmbunătăţire pentru un viitor proiect de
voluntariat.

Activitatea nr. 9: Follow-up (activități de continuare)

Perioada de desfăşurare: 14 - 21 aprilie 2014
Locul desfăşurării: biserica din cartier
Participanţi: elevii, profesorii și părinţii implicaţi în proiect, enoriași
Descrierea activităţii: participare la slujbele religioase și prezentarea montajului
literar-artistic.

Obiectivele proiectului au fost îndeplinite în totalitate. În plus, evaluarea activităţilor

a evidenţiat faptul că implicarea activă a elevilor alături de profesori și de părinţi/bunici a
condus la o mai bună relaţionare între elevi și între generaţii, la întărirea legăturilor dintre
școală, familie și comunitate. Atât elevii, cât și părinţii și-au exprimat dorinţa de a participa și
în anul viitor la un astfel de proiect.

1172
 ISUS HRISTOS – SOARELE INIMILOR NOASTRE
SARBATOAREA ÎNVIERII, PATIMILE DOMNULUI

Prof.înv.primar Ombreta Petrișor

Școala Gimnazială Cicîrlău

Isus Hristos – Soarele inimilor noastre

„Căci Domnul Dumnezeu este un soare și un scut, Domnul dă îndurare și slavă și nu
lipsește de niciun bine pe cei ce duc o viață fără prihană.”
Renumitul poet englez Alfrd Tennyson a primit în vizită un oaspete ales. Amândoi s-
au plimbat prin grădina bine îngrijită a poetului și au discutat despre diferite lucruri. Deodată
oaspetele s-a oprit în faţa unui strat cu flori parfumate. Am vrut de mult timp să vă întreb, ce
credeți despre Isus Hristos? Poetul nu a răspuns imediat. Privirea îi era îndreptată spre un
trandafir și, arătând spre acesta, a spus: „Ceea ce este soarele pentru această floare, aceea este
Hristos pentru mine. El este Soarele sufletului meu; fără el nu mi-aș putea închipui viaţa.” Deși
viaţa autorilor acestui psalm (fiii lui Cuore) a fost deseori grea, ei îi consideră fericiţi pe cei
care își pun tăria în Dumnezeu, în a căror inimă locuiește încrederea. Astfel de oameni prefac
valea plângerii într-un loc plin de izvoare. Dacă ne îndreptăm privirea spre Domnul, și dacă el
este Soarele inimilor noastre, atunci noi putem fi încurajaţi în încercări.
Prin jertfa Lui pe cruce, pe muntele Golgota, el ne-a arătat ce înseamnă sacrificiul,
iar în clipele cele mai grele, din iubirea Lui atât de mare pentru noi a rostit: „ Iartă-i tată, că nu
știu ce fac!” Golgota ne arată nemărginire dragostei Divine. În acel loc veșnicia s-a unit cu
vremelnicia, cerul cu pământul. Baza credinţei noastre este Hristos, care a trăit odată pe acest
pământ, care a murit pe cruce pentru păcatele noastre, apoi a fost îngropat, iar a treia zi a
înviat. Și trăiește din veșnicie în veșnicie. El este piatra vie, pe care cei mântuiţi sunt zidiţi ca
pietre care au primit viaţa sa. Aceste pietre vii formează Casa spirituală a lui Dumnezeu în
care i se aduc jertfe de laudă. El este pâinea vie din care trăim. „Eu sunt pâine vie care s-a
coborât din cer. Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta va trăi veșnic.”(Ioan 6.51)
Sărbătorirea Paştilor – prilej de unitate în credinţă şi dragoste
Termenul ebraic de Paşti (Pesah) a trecut în vocabularul creştin pentru că patimile,
moartea şi Învierea Domnului au coincis cu Paştile evreilor din anul 33; obiectul sau motivul
Paştilor creştine este însă cu totul altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare
iudaică şi cea creştină nefiind altă legatură decât una de nume şi de coincidenţă cronologică.
Cuvântul Pesah (= trecere) este moştenit de evrei de la egipteni, dar provine în limba română
din forma bizantino-latină Paschae.
Evreii numeau Paşti sărbatoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi
a eliberării lor din robia Egiptului, care coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de
primăvară.
Sărbătoarea Paştilor a fost din toate timpurile o problemă esenţială a calendarului
creştin. Această dată depinde de două fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu
dată fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară,
care cade totdeauna la 21 martie), iar altul, cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie
a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită şi luna plină
pascală). Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală
apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţi ani mai departe de el.
“ Oprește-te acum… și-ți voi face cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu”(1 Samuel 9.27)
Timpul nostru este marcat de un stres în creștere. Nenumărate imagini ne asaltează zilnic.
Mijloacele de transmitere a știrilor fac lumea noastră tot mai mică. Nicio generaţie înaintea

1173
noastră nu a văzut și nu a auzit așa de mult ca noi. O noutate o înlocuiește pe alta Deseori nici
nu putem să medităm la impresiile variate ale unei singure zile. Nu putem acest lucru din
cauză că sunt prea multe. Unele le uităm, altele le reţinem fără să vrem. Fluxul de informaţii ne
blochează, pentru că suntem deja”plini”.Cine își mai face timp pentru a citi Cuvântul lui
Dumnezeu? Are Biblia să ne spună ceva? Mai sunt actuale înștiinţările de vechi milenii? Firște
că ea nu ne oferă senzaţii tot timpul, ci este Cuvântul Dumnezeului Veșnic. Dar tocmai de
aceea rămâne actuală, rămâne în vigoare ca și Dumnezeu care ne vorbește prin ea. Cine o
citește cu inima sinceră, găsește în ea înștiinţări de cea mai mare importanţă.
Dar pentru a auzi glasul lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să faci liniște în interiorul
tău. Dumnezeu nu ne vorbește în grabă. El a fost, este și va fi Soarele inimilor noastre pe care
trbuie să-l urmăm mai ales acum de Sfintele Paști.

Bibliografie:
Arsenie Boca, 2007, Cărarea Împărăţiei, Editura Charisma
Sf. Amfilohie de Iconium, Cuviosul Teognost, 2014, Cuvinte despre pocăinţă și moarte,
Ed. Enache
Sf. Nicodim Aghioritul, 2014, Cuvinte foarte folositoare pentru suflet, Ed. Adenium

TRADIŢII PASCALE

prof. înv. preşc. Anca Roman

Şc. Gim. “Carmen Sylva” structura GPP Nr. 9, Iaşi

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din
an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşti
prin Postul Paştelui numit şi Postul Cel Mare, post care dureaza 48 de zile.
Ultima săptămâna din Postul Paştelui se numeşte Săptămâna Patimilor şi începe în
duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
Săptămâna Patimilor comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui.
De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua
de joi se numeste Joia Mare – începutul chinurilor lui Hristos. Vineri, numită "Vinerea Mare"
se comemoreaza crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. In acesta zi, creştinii obişnuiesc a
ţine post negru, adică privarea de hrană şi apă.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbatoreşte oarecum diferit în regiunile României, existând diverse ritualuri
închinate celor morţi, în ceea ce priveşte mersul la biserică, masa de Paşte în familie, ciocnire
a ouălor etc.
Mâncarea tradiţională este carnea de miel pregătită după mai multe reţete specifice,
cozonaci, drob de miel şi pască.
Sărbătoarea Paştelui, sărbătoarea luminii şi a bucuriei, şi-a păstrat până în prezent
farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie.

Bibliografie:

1174
 Ghionoiu, I – “Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei culturale române,
1997

SARBATOAREA ÎNVIERII IN COMUNA COLTI, JUDETUL BUZAU

Scutaru Cristinel – Şcoala Gimnazială Colţi, Jud. Buzău

Scutaru Elena - Şcoala Gimnazială Vipereşti – Tronari, Jud. Buzău

Comuna Colţi este situată în zona montană a judetului Buzau, la poalele Masivului
Ivaneţu, la 10 km de drumul naţional DN 10 Buzău-Braşov. Numele comunei provine de la
muntele Colţi, care străjuiește satele; acest munte are culmea în formă de semicerc, cu 7 colţi
de piatră. Ea este cunoscuta si pentru Muzeul de Chihlimbar unic în tară
Cele mai importante obiceiuri locale în Săptămâna luminată sunt:
În Joia Mare: femeile merg la biserică să împartă colaci pentru sufletele morţilor,
bărbaţii fac focul în gospodării pentru ca sufletele morţilor să se intoarcă în gospodarii, în
această zi se coace pasca şi cozonacul, se vopsesc ouăle roşii, nu este bine să se doarmă în
această zi, iar fetele îşi pun busuioc sub pernă pentru aşi afla ursitul.
În Vinerea Mare este bine să se ţină post negru pentru a fi ferit de boli tot anul, să nu
se facă treabă în gospodărie, să nu se pregătească mâncăruri, nu este bine să se cultive
pământul fiind considerată zi cu ghinion, cei mai curajoşi se spală în râuri tot pentru sănătate,
nu sew consumă urzici pentru că Mântuitorul a fost bătut cu ele pe cruce.
În Sâmbăta Mare femeile se spală pe cap, se piaptănă, se îmbracă în haine curate, se
închină şi se roagă la icoane, apoi pot termina toate treburile casei. Vasele în cuptor, trebuie
puse doar cu mîna dreaptă, iar numărul tăvilor în care se face cozonacul sau pasca trebuie să
fie cu soţ, altfel pot apărea necazuri în anul care urmează. Tot în această zi e bine să se
pregătească mielul sacrificat, să se facă ultimele pregătiri pentru masă şi să se pregătească
hainele noi pentru Înviere şi un coş cu ouă roşii, pască, cozonac, sare, usturoi, friptură de miel.
La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă , la fel ca şi
apa, are un rol purificator.
În ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros, vei
avea ghinion, viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va prinde ploaia ori
de cîteori vei vrea să lucrezi cămpul.
Lumânarea de la Înviere trebuie păstrata în casă şi aprinsă în caz de boală,
calamităţi naturale, supărări.
Un alt obicei spune că e bine să te spelipe faţă cu apa neînceputădintr-o cană nouă,
în care ai pus un ou roşu, unul alb, un bănuţ de argintşi un fir de iarbă verde, semne ale
sănătăţii, prosperităţii şi sporului în toate.
Cocoşul sfinţit de Paşti se credea a fi o sursă de belşug, sănătate şi dragoste. În
vechime oamenii aduceau cocoşi la slujba de Înviere, pe motiv că aceluia căruia îi va cânta
primul cocoşul în acea noapte va avea noroc to tanul. Apoi cocoşii erau daţi de pomană
săracilor.
La masa de Paşti e bine să mănânci mai întîi un ou, se crede că acesta aduce sănătate
trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum peştele şi uşor
ca pasărea.
Copiii trebuie să învete de mici ca Paştele este o mare sărbatoare creştina care
semnifică învierea domnului Iisus Hristos. El a fost răstignit pe cruce pentru păcatele lumii,
dar, printr-o minune, a înviat din morţi. În Sfânta Noapte a Învierii, copiii părticipă alături de
întreaga familie la ritualurile specifice de Paşte: mearg la biserică, iau lumină, aduc lumina
1175
acasă, iar pe urmă, la masa de sarbătoare, ciocnesc ouă roşii cu cei dragi şi mănâncă cozonac,
pască şi friptură de miel.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Prof. Cioroi Valerica

Școala Gimnazială Nr. 1, Fîrțănești

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai mare și mai importantă minune
săvârșită vreodată pe pământ. Zi de bucurie și veselie sfântă este , Duminica Învierii, ziua celei
mai mari bucurii pentru creștinătatea întreagă: „Aceasta este ziua, pe care a făcut- o Domnul,
să ne bucurăm și să ne veselim într- însa!”. (Ps.117, 24). Atât de mare este bucuria învierii lui
Iisus, încât ea se revarsă peste anul întreg. Duminica începe cu Învierea Domnului. Toate
Duminicile sunt ” ale învierii”. Anul întreg se cântă și se proslăvește minunea și bucuria
învierii. Cântăreţii din strană știu prea bine că Învierea Domnului se prăznuiește anul întreg,
căci tot anul se cântă ale învierii: tropare, sedelne, condace, sveltine, laude și altele. De unde
atâta revărsare de lumină și atâta bucurie, care strălucește pe toate feţele și mișcă toate
inimile? Cum se face că și durerile în ziua de Paști sunt mai blânde, lacrimile mai
mângâietoare, privirile mai senine, poverile mai ușoare și sărăcia mai puţin apăsătoare? Toate
izvorăsc din solia, din minunea, din faptul că Hristos a înviat.
Dacă la evrei Pesah înseamnă trecere și le aduce aminte – din 1445 î. Hr. – de
trecerea Mării Roșii și ieșirea din robia egipteană, pentru creștini Paștele înseamnă trecerea
de la moarte la viaţă. Creștinii ortodocși prăznuiesc Sfintele Paști în prima duminică de după
prima lună plină, după echinocţiul de primăvară.
Fără Învierea lui Hristos, azi nu exista creștinism și nici Biserica: creștinismul este
opera Jertfei și a Învierii lui Hristos; este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător și mai
salvator neamul omenesc. Moartea și Învierea lui Hristos au dat creștinismului sens și viaţă,
au dat sens morţii și învierii noastre.
Lumea păgână cunoaște moartea dar nu cunoaște Învierea; ea trăiește pământește,
mărginit, fizic, fără perspectiva vieţii viitoare. Fără Învierea lui Hristos, creștinismul s- ar fi
înăbușit în râsul și batjocura fariseilor și cărturarilor. Fără Înviere, nu era credinţă, nu era
nădejde, nu era bucurie creștină.
Învierea lui Hristos este pentru noi creștinii o certitudine, un adevăr de credinţă și
totodată un adevăr istoric, un adevăr supraraţional devenit fapt istoric, realitate. Este o
minune a lui Dumnezeu demonstrată istoric, un miracol înscris cu martori în filele istoriei,
pentru eternitate. Învierea Domnului este un eveniment probat cu martori. Numeroși sunt cei
ce L-au văzut și au stat de vorbă cu Domnul după Învierea Sa. E plin pământul de mărturiile
Învierii. Oriunde este o biserică creștină, oriunde se slujește o sfântă Liturghie, oriunde se face
o rugăciune pentru morţi, oriunde este un creștin bun, este o mărturie a învierii. Învierea a
născut pe apostoli, a întemeiat Biserica și a răspândit Evanghelia. Învierea - urmată de
Pogorârea Duhului Sfânt – a făcut să se împlinească profeţia Mântuitorului (Fapte 1, 8) și cea a
Psalmistului, despre martorii învierii și vestitorii Evangheliei:” Nu este neam, nici naţie care să
nu audă glasul lor. În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii răsună cuvintele
lor”. (Ps. 18, 3 – 4).
Din toate aceste mărturii, ca și din multe altele, reiese în mod cu totul evident că
Învierea Domnului e un eveniment istoric a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială sau
1176
înlăturată din memoria istoriei. Un șir neântrerupt de creștini au vestit- o și și- au dat viaţa
mărturisind- o. Învierea Domnului este prin urmare un fapt istoric neîndoielnic, dogma
fundamentală a creștinismului, proba decisivă a biruinţei și a divinităţii Mântuitorului, a
Evangheliei și a Bisericii. Învierea lui Iisus e certitudinea evidentă a învierii și a nemuririi
oamenilor. Cu Învierea stau sau cad toate dogmele.
Biografia oamenilor mari, chiar și a întemeietorilor de religii, se oprește la mormânt.
Viaţa și moartea lui Iisus este urmată de înviere și înălţare ca să ne arate că acesta este
destinul nostru cel adevărat: prin durere la bucurie, prin cruce la înviere și prin înviere la
nemurire. Moartea nu este decât un accident. Biruinţa asupra morţii este împlinirea voii
Tatălui. Fiul acceptă moartea pentru a oferi viaţa fără de moarte. Cu Hristos, omul trebuie să
reconstituie ceea ce el a distrus. El se unește cu universul pentru a reuni în El pământul și
cerul. Învierea este o acţiune atât de tainică, dar atât de firească precum este și cunoașterea.
Ea este expresia naturală a unei corporalităţi înduhovnicite. Aripile sufletului vor deveni
aripile trupului. V. Lossky a scris un remarcabil studiu despre Învierea corporală plecând de la
trupul înviat al lui Hristos. În orice fiinţă, ca și în orice obiect, energiile repulsive, fac loc
volumelor impenetrabile ale sistemului spaţial și formează în felul acesta corpurile materiale
opace. Dimpotrivă, energiile atractive fac din orice corp unitatea organică a tuturor
elementelor sale, în mod firesc subordonate spiritului. Învierea lui Hristos ne arată un trup
liber de orice energie repulsivă și care nu păstrează decât energia atractivă, ceea ce Îi permite
să traverseze toate obstacolele materiale ( să intre prin ușile încuiate, să se facă nevăzut sau
să se afle în orice punct al spaţiului deodată).Astfel vor fi și trupurile înviate în momentul
Parusiei Domnului; trupurile îndumnezeite, legate mutual într- o iubire perfectă, într- o
pătrundere reciprocă, vor forma comunitatea universală, inaccesibilă oricărei separaţii, și deci
moartea devine inexistentă.
Învierea Mântuitorului, al cărei imn- Troparul Paștilor- este cel mai triumfal pe care
l- a cântat și l- a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare sufletească ce
nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul unei ușurări,
unei bucurii, unei încrederi și unei nădejdi, pe care n- o poate produce în om, nici un alt fapt,
nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot încerca sufletul nostru.
Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de bucurie care ne ridică până la cer, este o
stare sufletească unică și incomparabilă, este privilegiul și fericirea noastră de creștini. Acesta
este salutul suprem și crezul esenţial al oricărui creștin, căci potrivit cuvintelor Sfântului
Apostol Pavel, ”…dacă Hristos n- ar fi înviat, atunci zadarnică ar fi fost credinţa noastră…Dar
iată că Hristos a înviat din morţi, făcându- se pe Sine începutul învierii celor adormiţi…Căci
precum în Adam toţi mor, așa și în Hristos toţi vor învia„ ( I Corinteni 15, 17; 20 – 22).
Biblia nu vorbește niciodată despre o mortalitate firească. Învierea pomenită în
Evanghelii nu este deloc supravieţuirea sufletului , și pătrunderea energiilor vitale ale Duhului
divin în cuprinsul fiinţei umane. Crezul mărturisește: ” Aștept învierea morţilor” și cred în
”viaţa veacului ce va să fie”. Sfinţii trăiesc moartea cu bucurie, veselindu- se la gândul nașterii
în lumea lui Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov împărtășea arta de a „ muri fericit”. De aceea,
el adresa tuturor acest salut pascal: „Bucuria mea, Hristos a înviat”; sub domnia vieţii, moartea
este inexistentă. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, moartea este un lucru bun, ca și în această
surprinzătoare viziune a Sfântului Apostol Pavel: „fie viaţa, fie moartea…toate sunt ale
voastre”( I Corinteni 3, 2), căci ambele sunt în egală măsură darurile lui Dumnezeu către om.
Dintre toate praznicele sau sărbătorile închinate Domnului nostru Iisus Hristos, nu
există praznic mai mare și mai luminat dacât Paștele, iar creștinul retrăiește an de an
cutremurul lăuntric al femeilor mironosiţe, care, ducându- se dis de dimineaţă la mormânt, au
găsit piatra dată la o parte și pe jos giulgiul în care fusese înfășurat, iar îngerul, arătându-li-se
lor, le- a zis: ”De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? ” Și cum femeile purtătoare de plante

1177
aromate au alergat apoi să dea mărturie ucenicilor, așa și noi mărturisim până azi în marele
imn al bucuriei pascale: ”Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând și celor din
morminte , viaţă dăruindu- le”.
Prin Învierea Sa, Mântuitorul a dat tuturor oamenilor posibilitatea învierii din morţi
și a vieţii veșnice, alături de Dumnezeu. Învăţătura despre învierea morţilor este una dintre
tezele fundamentale ale creștinismului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin Învierea lui Hristos s- a schimbat sensul
morţii și destinul existenţei noastre. I- a schimbat chiar numele morţii. Acum moartea nu se
mai numește moarte, ci „ adormire și somn”. Moartea lui Hristos pe cruce a însemnat
separarea sufletului de trup, dar nu descompunerea trupului sau a sufletului; nici separarea
trupului și a sufletului de unirea ipostatică cu Cuvântul. Trupul lui Hristos era nesupus
stricăciunii chiar înainte de înviere, iar în timpul șederii în mormânt, dumnezeirea nu s- a
despărţit de el. De aceea trupul lui Hristos este izvor de sfinţenie. Iisus a suferit moartea în
mod real și a înviat cu adevărat. Fiul lui Dumnezeu nu poate mântui lumea decât intrând în ea
pentru a introduce prin moartea și învierea Sa condiţiile ontologice cu totul noi și pentru a
oferi omului, în felul acesta, îndumnezeirea.
P. S. Episcop Andrei Magieru mărturisește: „Fiecare dintre noi are să meargă pe
același drum pe care a mers Iisus Hristos. Dacă ar fi altă cale mai scurtă spre înviere și viaţa
cea veșnică, de bună seamă, Fiul lui Dumnezeu ne- ar fi arătat- o, ca să mergem pe dânsa. El,
însă, prin aceea că a luat trup omenesc, a vieţuit în lume, a suferit și a murit, ne- a arătat că
viaţa omenească nu poate fi lipsită nici de suferinţă nici de moarte. Acesta este preţul pe care
trebuie să- l plătim și noi fiecare spre a ne face părtași de biruinţa învierii. În planul lui
Dumnezeu nu este cu putinţă biruinţa fără suferinţă, pentru că biruinţa răsare din luptă și
numai ostașul care se luptă biruiește. Viaţa aceasta pământească este câmpul de luptă. Aici ne
luptăm cu păcatul, în cealaltă viaţă ne așteaptă cununa biruinţei. Aici este semănatul, dincolo
ne așteaptă secerișul. Precum nu secerăm fără a fi semănat, așa nu biruim fără a ne fi luptat.
Cine trece biruitor prin focul suferinţei, acela- ca aurul prin foc- își lămurește viaţa și se coace
pentru viaţa cea veșnică”.
Învierea Domnului este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a
comuniunii, a sufletului. În noaptea Învierii creștinii se bucură de o stare harică deosebită, de
o părtășie specială cu semenii și cu Dumnezeu. De aceea, în noaptea Învierii nimeni nu ar
trebui să fie trist. Nimeni nu ar trebui să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum
fără însemnătate faţă de biruinţa morţii. Fără Înviere n- ar fi fost nici altar, nici preoţi, nici
credinţa, iar botezul nu ar fi avut nici o semnificaţie.
Învierea Mântuitorului este modelul și forţa învierii tuturor oamenilor, la a doua
venire a Sa: „Eu sunt Învierea și viaţa, în adevăr, a zis El”(Ioan, 11, 25). Învierea face referire
nu numai la fiinţa umană, ci este vorba de toată creaţia lui Dumnezeu: „ Iată, Eu toate le fac
noi….; și va fi un cer nou și un pământ nou”, zice Mântuitorul. Învierea ne dăruiește, pe de o
parte, o victorie asupra păcatului, pe de altă parte, o biruinţă asupra morţii însăși. Mai mult,
această mare taină ne aduce la o stare harică de trăire cu Dumnezeu, care este fără de păcat și
fără de moarte. Cu Hristos, noi pășim în veșnicie.
Așadar, Învierea Domnului, este, prin excelenţă, acel act al îndumnezeirii naturii
noastre omenești și al participării trupului noostru trecător la bunurile veșnice, mai presus de
fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor părinţi ai Bisericii
nu e altceva decât „ o trăire a luminii dumnezeiești și o pregustare a Împărăţiei Cerurilor, o
transfigurare anticipată”. Este acel „faţă către faţă” îndreptat spre eternitate, când „Dumnezeu
coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu”.
Domnul nostru Iisus Hristos ni se descoperă prin glasul Său. Așa cum spune Sfântul
Ioan Evanghelistul despre Hristos, Păstorul cel bun: „Oile aud glasul Său și El le cheamă pe

1178
nume și le mână afară”(Ioan 10, 3). A- L întâlni pe Domnul Înviat înseamnă a- I auzi glasul, a- L
recunoaște: este o întâlnire personală. Îi vom recunoaște glasul cunoscându- L, fiindu- ne
familiar glasul Său din Evanghelii, primindu- L în Sfânta Taină a Euharistiei, ascultându- L în
rugăciune. Însă, adesea, prezenţa Sa va fi greu de observat, adesea, Îl vom percepe foarte puţin
și ne vom da seama că este acolo și nu L- am recunoscut: după cum strigă ucenicul iubit către
Petru care era cuprins de uimire: „Domnul este! ”( Ioan 21, 7).
Dacă însă perseverăm în rugăciune și ne familiarizăm tot mai mult cu glasul Său,
atunci Îl vom găsi, adesea în locuri neașteptate, de multe ori ca o prezenţă lângă noi- căci
Domnul Însuși ne- a spus că Îl găsim întotdeauna atunci când avem grijă de alţii și luptăm să
ne trăim viaţa în iubire.

Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, 1990, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București.
Cleopa, Ilie, 1992, Urcuș spre Înviere, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucuvinei, Iași.
3. Evdokimov, Paul, 1973, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia,
București.
4. Evdokimov, Paul, 2001, Hristos în gândirea rusă, Editura Symbol, București.
Felea Ilarion, 1946, Religia iubirii, Editura Diecezana, Arad.
Henry Reardon Patrick, 2004, Hristos întru Sfinţii Săi, Editura Egumeniţa, București.
Lossky , Vladimir, 2006, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sophia, București.

SĂRBĂTOAREA ÎNVİERİİ – LUMİNĂ Şİ BUCURİE CREŞTİNĂ

OUL DE PAŞTI – SIMBOL, LEGENDA, SEMNIFICATIE, TRADITII

Educatoare: Tia NICA

G.P.P.nr.1 Olteniţa

Paştele sau Învierea Domnului este cunoscută ca cea mai mare, mai importantă şi
mai sfântă sărbătoare religioasă de peste an.Tot omul, de la mic la mare, de la bogat la sărman
aşteaptă cu bucurie şi se pregăteşte să sărbătorească Sfintele Paşti.Este sărbătoarea când “
Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţa
dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului şi împăcându-l cu
Dumnezeu.
Sărbătoarea Sfintelor Paşti este marcată în comunitatea românească de o primenire
a caselor şi gospodăriilor, de slujbe specifice săvârşite în cadrul bisericilor Ortodoxe, dar şi de
o gamă largă de preparate tradiţionale româneşti. De pe masa fiecărui român nu trebuie să
lipsească ouăle roşii, cozonacul şi friptura de miel.
Multe dintre obiceiuriule pascale sunt legate de ou. Simbolistica ouălor de Paşti
trebuie căutată înainte de naşterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul era considerat simbol
al echilibrului, creaţiei, fecundităţii, simbol al vieţii şi al reînnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui
fiind întâlnit la chinezi cu două mii de ani înainte de Hristos.
Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este, din fericire, încă practicat,
mai ales, la popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-
a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale,
simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării. Preluate de creştinism, ouăle roşii simbolizează
1179
sângele vărsat de Fiul Domnului întru mântuirea omenirii şi miracolul renaşterii Sale,
devenind elementul definitoriu al sărbătorii pascale.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle
de Paşti şi de ce ele au devenit simbol al Învierii Domnului.Răstignirea şi Învierea reprezintă
reînvierea naturii primăvara şi cu reluarea ciclurilor vieţii.
Cea mai răspândită legendă relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă
Fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura
din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă:”De acum înainte
să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducerea aminte de răstignirea mea, după cum
am făcut şi eu azi”.
Astăzi, pentru cei mai mulţi dintre noi, ouăle roşii sunt simbolul jertfei supreme a
Mântuitorului care marchează celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creştine: Paştele.
Mărturie a sângelui vărsat de Iisus răstignit si batjocorit pe cruce, ouăle roşii exprimă însă,
prin semantica cromaticii lor, bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfel acest incredibil
miracol.
Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti, reprezintă pe de o parte focul, cu
puterea lui purificatoare, dar şi sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea
lumii.În tradiţia noastră populară, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de vindecare,
de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor. Ouăle colorate
în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru
simbolizează chinul şi durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce.
În afara ouălor vopsite, la români există o adevărată artă a încondeierii ouă lor,
nemaiîntaâlnită nicăieri în lume. Bucovina este recunoscută pentru tradiţia - păstrată şi în
zilele noastre - de a “încondeia” sau ”închistri” ouă.
Încondeierea sau “împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia
românească.
Mai de mult, ouăle erau vopsite în culori vegetale. Culorile vegetale erau preparate
după reţete străvechi, transmise din generaţie în generaţie, cu o mare varietate de procedee şi
tehnici.Culorile utilizate se obţineau din plante, fiebându-se frunzele, florile, coaja sau tulpina
acestora. Plantele, în funcţie de momentul când erau recoltate, de timpul de uscare sau de
modul în care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variată de nuanţe.
Ciocnirea ouălor vopsite este un ritual moştenit şi se face după reguli precise.
În cultura românească, oul a inspirat numeroase legende şi basme, fiind considerat
un simbol al creaţiei . Lucrările multor oameni de artă se roteau în jurul acestui simbol. În
prezent, în tradiţia populară românească, ouăle de Paşti devin un simbol al regenerării,
purtatoare de viată, al purificarii şi al vesniciei.
În medicina şi cosmetica arhaică a româncelor, cojile de ouă roşii sunt un stimulent
al frumuseţii şi sănătaţii, prin mecanismul magiei simpatetice şi al celei contagioase.

TRADIŢII DE PAŞTI
Ţăranul român le punea în brazdă pentru a spori astfel recoltele sau le îngropa în
vie, pentru a feri viile de grindină.
La masa de Paşti e bine să mănânci mai întâi un ou, se crede că acesta aduce
sănătate trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum peştele
şi uşor ca pasărea.
Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toţi
membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună.
Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenușuri în prima zi de Paști, pregătește-te de
nuntă. O vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând.

1180
 Cu cine ciocneşti ouăle vopsite în ziua de Paşti, te vei întâlni în lumea cealaltă.
Dacă păstrezi un ou roşu 40 de zile după Paşti şi nu se strică, vei avea noroc tot
anul.
În ziua de Paşti nu se mănîncă oul cu sare, se spune că transpiri tot anul.
În Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc la sfinţire un coş cu oua roşii,
cozonac şi cocoşi albi. Cel mai norocos credincios va fi cel al cărui cocoş cântă primul. Acest
lucru simbolizeaza faptul că în casa lui va fi belşug. După slujba de Înviere, cocoşii sunt dăruiăi
oamenilor săraci.

SĂRBĂTORI LUMINATE ŞI HRISTOS A ÎNVIAT!

1181
 PROIECT EDUCAȚIONAL
NATURA, UN DAR DE LA DUMNEZEU PENTRU OM

Prof. Berbentea Crina

Prof. Vîrlan Simona
Grădinița PP Nr. 36, Timișoara
ARGUMENTUL PROIECTULUI
OCROTIND NATURA, NE OCROTIM PE NOI ÎNŞINE!
“ Dacă te gândeşti la anul care urmează, ară pământul!
Dacă te gândeşti la următorii 10 ani, plantează arbori!
Dacă te gândeşti la următorii 100 de ani, educă copiii !!!”
Proverb chinezesc
Dacă vom avea grijă de planeta Pământ, care este casa noastră a tuturor, atunci
copiii noștri vor mai zburda prin iarba fragedă, păsările se vor mai înălţa spre cerul senin,
peștii vor mai înota în apele limpezi și …VOR MAI CREȘTE FRUNZE VERZI.

OBIECTIVE GENERALE ALE PROIECTULUI:

Formarea comportamentului ecologic adecvat prin derularea de acţiuni concrete de
protecţie a mediului înconjurător;
Dezvoltarea deprinderilor practice;
Formarea conştiinţei ecologice şi a unui comportament ecologic.

REZULTATE AŞTEPTATE
Expoziţie cu vânzare cu obiecte confecţionate din materiale refolosibile;
Carnavalul primăverii– parada costumelor –eco
Program artistic “Prietenii naturii”
Excursie la Pădurea Verde
Crearea unui ambient plăcut în Grădiniţă şi personalizarea sălilor de grupă;
Albume cu fotografii reprezentând momente din desfăşurarea activităţilor;
Realizarea unei expoziţii cu produse ale copiilor realizate de aceştia în timpul
diferitelor activităţi în natură.
Desfăşurarea activităţilor propriu-zise
1. Să ne facem prieteni noi –întâlnire cu angajaţii RETIM – realizarea ecusonului
2. Spune NU poluării – igienizarea curţii Grădiniţei, a parculeţului din faţa grădinitei
- colectarea materialelor reciclabile
- realizarea obiectelor , jucăriilor şi costumelor de carnaval
3. Sărbătorirea unor evenimente din Calendarul ecologic
Activităţi de ecologizare a zonelor din preajma apelor şi nu numai
Plantare de puieţi în curtea grădiniţei
Imortalizarea acţiunilor desfăşurate
4. Prezentarea programului artistic „Prietenii naturii” .
5.Carnavalul primăverii – Parada costumelor eco .
6.Un mediu curat- o lume sănătoasă – aranjarea spaţiului verde din curtea
grădiniţei.
7. Pregătirea expoziţiei.
DISEMINARE (SUGESTII):
Fotografii ale activităţilor desfăşurate;
1182
 Publicarea în ziarul local a unor materiale despre activităţile desfăşurate;
Realizarea unui ppt cu activităţile desfăşurate .

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII - LUMINA SUFLETELOR NOASTRE

Prof. Mariana Dvorzsik,

Colegiul Tehnic „Traian Vuia” Oradea, Jud. Bihor

Învierea Domnului nostru Isus Cristos este cea mai importantă sărbătoare din
calendarul creștin, deoarece este și cea mai bogată în semnificaţii a căror bătaie este lungă,
ajungând până în veșnicie. An de an ne apropiem cu reverenţă de ea, pregătindu-ne intens
pentru celebrarea ei, în post și rugă, în citirea mai temeinică și meditarea mai îndelungată
asupra textelor biblice ce relatează moartea și învierea Domnului, dar și viaţa Lui fără păcat.
Un alt mod de pregătire este, bineînţeles, prin faptele de milostenie, de caritate pe care
suntem îndemnaţi să le facem de-a lungul întregului an, dar, mai ales, în această perioadă de
pregătire.
De ce toate acestea? Deoarece Învierea Domnului Isus este evenimentul cel mai
glorios din istoria omenirii, neegalat (și neegalabil!) de nimeni și de nimic pe pământ. Învierea
Domnului semnifică biruinţa Lui asupra morţii și aducerea în fiinţă a unei noi vieţi: viaţa de
înviere, care se manifestă, practic, pe un nou palier de existenţă, nemaicunoscut înainte.
Toate acestea sunt categoric afirmate de către sf. apostol Pavel care exclamă
triumfător: „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” și, cu un verset mai
înainte: „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și trupul
acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în
neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul
scris: „Moartea a fost înghițită de biruință.” (Întâia epistolă către corinteni, cap. 15, versetele 55
și 53-54)
Dar nu numai apostolul a afirmat atât de categoric miracolul Învierii Domnului,
punându-l în legătură strânsă cu miracolul învierii noastre, a celor credincioși și loiali Lui, dar
Însuși Domnul Isus a spus despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă
ar fi murit, va trăi. ”(Evanghelia după sf. apostol Ioan, cap. 11, versetul 25). Aflat la mormântul
prietenului său Lazăr, mort de patru zile, Isus pronunţă aceste cuvinte extraordinare în faţa
Martei, sora cea mare a mortului, și a mulţimii adunate să-l jelească pe cel dispărut dintre ei.
Cuvintele Domnului au menirea să trezească în sufletul Martei credinţa în El și în spusele Lui
și să-i insufle curajul necesar pentru a fi martoră la minunea ce urma să-i valideze atât de
rapid și temeinic spusele: învierea din morţi a fratelui ei.
Dar pentru ca minunea să aibă loc, avea și Marta partea ei de „contribuţie”, și anume
ea trebuia să poruncească ca piatra ce astupa gura peșterii unde era mormântul lui Lazăr să
fie dată la o parte. Iniţial, Marta se opune, căci, spune ea”, Doamne, miroase greu, căci este mort
de patru zile”. Dar Isus o încurajează să-și exercite credinţa chiar și în acest caz, în aparenţă
imposibil, pe un ton afectuos de dojană: „Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?”
De îndată ce Marta și-a făcut partea, adică a poruncit darea la o parte a pietrii pe
deplin încredinţată că Dumnezeu poate face imposibilul, ea „a văzut slava lui Dumnezeu”, adică
a auzit glasul lui Isus strigându-l pe nume pe cel mort și apoi, aproape instantaneu, pe acesta
ieșind afară „cu mâinile și picioarele legate cu fâșii de pânză și cu fața înfășurată cu un ștergar”

1183
(op.cit. cap.11, versetele 39, 40, 43, 44). Cu adevărat, ea a fost martora învierii fratelui ei
dintre cei morţi, miracol ce prefigura Învierea dintre cei morţi a Domnului Însuși, dar și cea a
fiecăruia dintre noi, dacă ne asumăm în mod personal miracolul Învierii Sale și dacă,
bineînţeles, adăugăm credinţei noastre dimensiunea credincioșiei faţă de Mântuitorul slăvit.
„Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. ” – a
afirmat Domnul înainte de a-l învia pe Lazăr. Astfel de cuvinte numai Dumnezeirea le putea
rosti. Toate fiinţele create trăiesc prin voia, îndurarea și puterea lui Dumnezeu, fiind total
dependente de El. Toate își primesc viaţa de la Izvorul vieţii: pornind de la cea mai
neînsemnată fiinţă până la cel mai puternic serafim din preajma tronului ceresc al Tatălui. În
capitolul anterior al aceleiași Evanghelii, Domnul Isus a legat Învierea Sa de jertfa Sa de Sine
benevolă: „Eu Îmi dau viața pentru oile Mele. (...) Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la
Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși!” (op.cit., cap. 10, v.15, 18). Cine Altul decât
Dumnezeul adevărat din Dumnezeu adevărat putea rosti asemenea cuvinte ?! Numai Acela
care este una cu Dumnezeu putea afirma așa ceva despre Sine.
Spusele Lui au fost validate apodictic de viaţa sa fără păcat, de lucrarea Sa derulată
pe parcursul celor trei ani și jumătate, de moartea Sa în locul nostru ispășind pedeapsa
păcatelor noastre și, îndeosebi, de ridicarea Sa din morţi prin Învierea-I glorioasă și așezarea
Lui la dreapta Tatălui, întrucât Acesta a acceptat jertfa Fiului și, întru Cristos, a hotărât să ne
binecuvinteze „cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești” (Epistola către
efeseni, cap. 1, v. 3)
Așadar, Învierea din morţi a Domnului se află la temelia tuturor doctrinelor și a
experienţelor noastre creștine. Isus Cel Înviat”, pârga celor adormiţi”, cum se exprimă atât de
plastic apostolul Pavel, e garantul Învierii noastre, a mântuirii noastre, oferindu-ne un rost și
un ţel spre care merită să înaintăm, chiar dacă în jur vedem că toate valorile absolute se
clatină și sunt înlocuite de praful relativităţii. Realitatea indubitabilă a Învierii validează toate
spusele și toată lucrarea Domnului Isus dovedind cu putere că El este cine a zis că este, adică
Dumnezeu, demonstrând atât unicitatea Sa, cât și împlinirea lucrării de răscumpărare,
perfectarea ei și perfecţiunea ei!
Dar oare ce simte Fiul lui Dumnezeu când vede milioane de oameni bucurându-se de
Sărbătoarea Învierii Sale, fără a-L sărbători în mod real și conștient pe SĂRBĂTORIT, ca să nu
spunem că Îl neglijează cu bună știinţă? Sub avalanșa de lucruri de făcut de sărbători:
cumpărături, curăţenie, prepararea unor feluri mai deosebite de mâncare, noi Îl uităm tocmai
pe EL, CENTRUL SĂRBĂTORII NOASTRE, CEL CARE ESTE VREDNIC DE TOATĂ REVERENŢA,
DE TOATĂ ÎNCHINAREA NOASTRĂ! Uneori, se-ntâmplă chiar și mai rău, așa cum atrăgea
aminte prorocul Isaia în cartea sa: ajungem chiar să unim sărbătoarea cu necurăţia, aducând
Domnului chiar în templul Său, chiar în Biserică jertfe necurate, pe care El nu le poate primi,
căci El ESTE SFÂNT, SFÂNT, SFÂNT !
Ce-i de făcut atunci? Să ne sondăm cu luare aminte inimile, să vedem dacă în ele
este credinţă adevărată în El, una validată de fapte, de o trăire cât mai consecventă a
principiilor pe care ne lăudăm că le avem. Altfel spus să „facem curăţenia de primăvară a
sufletelor noastre”! Să ne smerim cât mai grabnic sub mâna Lui cea tare, cerându-I iertare că
luăm prea „a la legere” dragostea Lui jertfitoare pentru noi și în locul nostru și să ne întoarcem
cu toată fiinţa spre El, SĂRBĂTORITUL ACESTEI SĂRBĂTORI, Întemeietorul ei și, practic,
întemeietorul a tot ceea ce există sub soare.
Doar atunci lumina Sărbătorii Sfinte ne va inunda sufletele, iar noi ne vom putea
bucura de ea cu adevărat și-I vom putea cânta Domnului cu inimile arzându-ne în piept de dor
după El (asemeni Mariei ce stătea lângă mormânt și plângea, fără a ști că Cel pe care ea Îl
crezuse a fi grădinarul era practic chiar Domnul ei CEL ÎNVIAT): „Hristos a înviat din morți cu
moartea pre moarte călcând / Și celor din morminte viață dăruindu-le!”
1184
 SIMBOLISTICA OUALOR LA ROMANI, DE PAȘTI

Rus Clarița-profesor Școala Gimnazială Nr. 7 Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud

Chiriac Livia-profesor Școala GimnazialăNr. 7 Bistrița.jud.Bistrița-Năsăud

În părţile Bistriţei există obiceiul ca de Paști să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se agaţă
ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi așezat într-o vază frumoasă și farmecul
sărbătorii sporește cu o podoaba de acest fel. Acest obicei este împrumutat de la sași.In acestă
zonă a ţării noastre au locuit și locuiesc în continuare șași.Fie ca românii să-și amintească cu
bucurie și plăcere de aceste frumoase tradiţii românești, să le transmită generaţiilor viitoare,
pentru că unele dintre acestea au nu numai recunoaștere internă, ci sunt apreciate în Europa
și în lume, cum este, de pildă, incondeiatul și încristatul ouălor.

Mareste imnea.
Ouăle de Paște, potrivit tradiţiei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra
săptămâna a Postului Mare, numită și „miercurea Paresimilor". Există obiceiul ca de la lăsatul
secului și până în această zi, gospodinele să nu strângă ouăle. Era credinţa ca ouăle alese în
această zi nu se stricau până la Paște. Acum se alegeau ouăle pentru mâncarea de Paști și
ouăle ce urmau să fie înroșite. Chiar dacă ele erau strânse în această zi, vopsitul lor avea loc în
joia din săptămâna de dinaintea Paștelui, însă, niciodată în Vinerea Mare.
Ouăle de Paști - Din marţea Săptămânii Mari, dar mai ales în zilele de joi, vineri și
sâmbăta, în toate gospodăriile bucovinene se vopsesc ouăle roșii de Paști. Obiceiul folosirii
ouălor colorate în practicile de renovare a timpului primăvara, când se serba, odinioară, Anul
Nou, ţine de mitul cosmogonic al oului primordial, pe care îl găsim și în unele legende
bucovinene.Preluate de creștinism, ouăle roșii simbolizează sângele vărsat de Fiul Domnului
întru mântuirea omenirii și miracolul renașterii Sale, devenind elementul definitoriu al
sărbătorii pascale.In Bucovina ouale de Paști sunt numite cu un termen generic "merișoare"
și erau, la început, colorate numai în roșu ("roșeţe") pentru ca mai târziu să se răspândeasca și
practica vopsirii în galben ("gălbinete"), în verde ("verdeţe"), în albastru ("albăstrele") și în
negru ("negrete"). Altă dată, culorile se obţineau numai din plante ce erau puse la macerat în
Duminica Floriilor. Astăzi acest obicei este în mare parte pierdut, femeile folosind culori
acrilice pentru vopsirea tuturor ouălor de Paști.Cele mai frumoase ouă de Paști, care fac și
acum faimă Bucovinei, sunt ouăle închistrite, numite impropriu ouă încondeiate. Tehnica
uzilizată este aceea a păstrării culorii de fond și constă în trasarea pe ou a unor desene, cu
ajutorul cerii de albine topită, și scufundarea succesiva în băi de culoare (galbenă, roșie și
neagră). Unealta folosită se numește chișiţă și este un beţișor de lemn ce are fixată la unul din
capete o pâlnie minusculă confecţionată din alamă, prin care este petrecut un fir de păr de
porc. La sfârșit, după "scriere" și "îmbăiere", oul se încălzește puţin și, cu ajutorul unei cârpe,
de asemenea ușor încălzită, se îndepărtează straturile de ceară, punându-se în evidenţă
desenul. Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt crucea Paștelui, floarea
Paștelui, cărarea ciobanului sau cărarea rătăcită, brâul și desagii popii, brăduţul, frunza de
stejar, albina, peștele, coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul
ciobanului, fluierul ciobanului, "patruzeci de clinișori", vârtelniţa, creasta cocoșului, broasca,
fierul plugului, uliţa satului, grebla, sapa etc. In trecut culorile utilizate se obţineau din plante,
fierbându-se frunzele, florile, coaja sau tulpina acestora
1185
 Bibliografie:
1. numaiunaltblog.ro
2.Wikipedia .ro
2.www.ziare.com
4.wordpress.com

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DIN ZONA REGHINULUI

Prof. înv. Prim. Costea Anuța, Șc. Gimn. „Florea Bogdan” Reghin, Mureș
Prof. ing. Halați Maria, Șc. Gimn. „Florea Bogdan” Reghin, Mureș

”Tradiţia adevărată e merinde sufletească” spunea așa de cald scriitorul ardelean

Liviu Rebreanu.Luceafărul poeziei românești , Mihai Eminescu zicea că „O adevărată literatură
trainică nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru , pe tradiţiile, pe
obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui”.
Tradiţiile și obiceiurile sunt piatra de temelie a poporului nostru, sunt seva din care
se adapă perpetuarea neamului românesc de pe aceste meleaguri.
Ele nu dispar ci sunt transmise din generaţie în generaţie dându-le românilor șansa
să se bucure, să se întristeze sau să supravieţuiască în vremuri grele. Păstrarea tradiţiilor și
obiceiurilor pe tot cuprinsul ţării este dovada că avem o conștiinţă a neamului din care facem
parte.
Un rol important în menţinerea vie a tradiţiilor și obiceiurilor populare din diferite
regiuni ale ţării îi revine școlii și implicit dascălilor ei. Aceste obiceiuri și tradiţii trebuie să se
menţină, să fie transmise cu religiozitate generaţiilor viitoare ca la rândul lor să se poată
bucura de ele și să spună cu mândrie „sunt român”.
Pentru că „veșnicia s-a născut la sat” și fiecare din noi avem o rădăcină mică în satul
românesc o să descriem câteva obiceiuri și tradiţii de Paște păstrate cu sfinţenie într-un mic
sat românesc din zona Reghinului, Sântu.
Aici, cântecul ce curge de pe dealuri se împletește cu arhaismul, aici frumuseţea
locului te inundă ca o revărsare de ape, aici soarele te mângâie cu razele fierbinţi ale
înţelepciunii.
Pentru creștini, Paștele reprezintă cea mai importantă sărbătoare și cea căreia i se
acordă respectul cuvenit. Învierea lui Iisus ne aduce bucurie și pace în suflete. Pregătirile
pentru marea sărbătoare încep în timpul postului când erau cusute hainele pentru ziua de
Paști. Apoi, în sâmbăta Floriilor sătenii merg cu mic cu mare în cimitirul din sat. Aici aduc flori,
mărţișoare, candele pentru pomenirea celor plecaţi la cer. În sătucul cu suflete pline de
smerenie se păstreză din negura timpului un obicei unic în zonă și anume în această zi se
împart copiilor daruri . Darurile sunt sub formă de dulciuri. În trecut se împărţeau floricele,
prăjituri, cozonac. În felul acesta consideră sătenii că pentru puţin timp sunt alături de cei
dragi care-au plecat dincolo și sunt împăcaţi sufletește că rudele lor au primit jertfa adusă.
Un lucru deosebit pe care-l realizăm noi, dascălii este acela de a-i duce pe copii la
spovedit cu o săptămână înaintea Paștelui. Încercăm în felul acesta să-i determinăm să
iubească biserica și să se apropie de Dumnezeu.
Joia și Vinerea Paștilor ca peste tot în ţară se umplu bisericile cu enoriași care cu
sfială se închină la icoane, îngenunchează la cele 12 evanghelii sau cântă la Prohodul
1186
Domnului. Vinerea e o zi de post, zi în care nu se lucrează decât la curăţenia casei, a curţii sau
pregătirea bisericii pentru evenimentul din noaptea Învierii.
Sâmbăta este ziua cea mai lungă și mai grea pentru gospodine. De dimineaţă se
plămădește aluatul din care se va face pasca și pâinea care se va rumeni în cuptorul cu lemne.
În timp ce aluatul stă la dospit, gospodinele vor pregăti umplutura pentru pască care constă în
brânză de oaie amestecată cu ouă crude. Când aluatul este dospit se face o cocă rotundă, se
pune o împletitură în formă de cruce deasupra, se umplu cele patru bucăţi cu brânză, apoi cu
un gălgenuș de ou se unge pasca și se pune la cuptor pentru copt.
Miresmele din cuptor se răspândesc în tot satul. După ce pasca e pregătită în cuptor
își fac loc cozonacii cu nucă sau cu mac. Ultima coptură este cea de pâine care are nevoie de
timp mai îndelungat pentru coacere. La final își face loc într-o tavă friptura și drobul de miel.
Abia când toate aceste sunt terminate gospodinele pun la fiert apa cu cojile de ceapă în care
vor vopsi ouăle. Ouăle se pregătesc astfel : se spală , se iau niște frunze de diferite forme care
se așează pe ou, se introduc într-un ciorap de nailon, se leagă strâns la capăt și se pune la fiert.
După 15 minute se pot lua din oală, se taie ciorapul și oul se unge cu untură pentru luciu.
Fiecare gospodină pregătește apoi un coș cu merinde sau pune totul într-o traistă.
Acesta cuprinde o pască, ouă și o bucată de carne sau o bucată de slănină. Toate vor fi duse la
biserică pentru a fi sfinţite în ziua de Paști. Abia după ce sunt sfinţite se vor consuma.
Un alt obicei deosebit în acest mic sat ardelenesc este că fiecare locuitor al satului
iese după masa din prima zi de Paști în curtea bisericii. Aici cu mic și mare se bucură de
ciocnitul ouălor. Femeile din sat vin pregătite cu coșul cu ouă și împart copiilor din vecini,
rudelor, prietenilor. După împărţitul ouălor începe ciocul pe luate adică doi copii ciocnesc
ouăle spunând”Hristos a înviat” și celălalt îi răspunde”Adevărat a înviat”. Copilul al cărui ou s-
a spart îl dă celui care a rămas cu oul întreg. Tot acum cel care aduna mai multe ouă sparte
putea să ţină oul în mână pentru cel care vroia să-l lovească cu banul. Dacă oul nu era nimerit
astfel încât să se înfigă banul în el copilul ce avea oul lua și banul, iar dacă banul se înfigea în
ou cel care avea banul lua și oul.
Freamătul copiilor, murmurul vocilor adulţilor se stinge abia când clopotul bisericii
bate cu voioșie Vecernia. Atunci totul încetează și lumea intră la rugăciune.
Salutul murmurat pe uliţa satului este”Hristos a înviat” și „Adevărat a înviat” până la
Înălţarea Domnului.
A doua zi de Paști după masa se păstreză un alt obicei cel al udatului fetei. Acesta e
un obicei împrumutat de la comunitatea maghiară și se păstrează mai ales în satele cu
populaţie mixtă. Băieţii se duc pe la casele în care sunt fete, le stropesc cu parfum și primesc în
schimb ouă și prăjituri.
În activităţile extracurriculare și chiar la activităţile prevăzute la abilităţi practice
elevii sunt învăţaţi cum să vopsească ouă în diferite tehnici, cum să aranjeze o masă festivă de
Paști, ce trebuie să pună pe masă în zile de sărbătoare.
Acești copii sunt mesagerii noștri peste timp așa că avem obligaţia să facem din
creaţia noastră populară o carte de vizită cu ajutorul căreia să batem la porţile cunoașterii și
să fim primiţi peste tot în lume ca un popor demn care știe să-și preţuiască înaintașii.
Doar învăţându-i să respecte tradiţiile și obiceiurile străvechi vor învăţa să iubească
meleagurile românești, portul popular, ţara în care s-au născut.
Tradiţiile și obiceiurile românești sunt elemente definitorii ale identităţii neamului
nostru fără de care nu știm de unde venim și încotro ne îndreptăm și cine suntem noi, românii.
Tezaurul folcloric al ţării oglindește sufletul bun, cald, mărinimos de român. De
aceea mulţi străini care ne vizitează meleagurile numite așa de frumos de un slujitor al
bisericii „Grădina Maicii Domnului”, se îndrăgostesc de locurile și obiceiurile românești și unii
aleg să trăiască în ţara noastră.

1187
 Elevii sunt învăţaţi de mici să păstreze și să ducă mai departe tezaurul românesc al
tradiţiilor pentru că el este o avere inestimabilă care trebuie purtată peste veacuri ca neamul
românesc să crească drept, mândru și frumos spre gloria eternă.

BIBLIOGRAFIE:
1.Bogdan L., Costea A., Serbări școlare, Ed.Nico, 2010
2.C.Brăiloiu, Sărbători și obiceiuri, Ed.Enciclopedică, 2002

1188
 PROIECT EDUCATIV

Învățător, Asandului Maria

Școala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu
Dorohoi, jud. Botoșani

TITLUL: „Prietenii mediului înconjurător

DOMENIUL: Protecţia mediului
TIPUL: Educaţie ecologică
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAIL KOGĂLNICEANU” DOROHOI
ORGANIZATOR: Înv. Asandului Maria

ARGUMENT
Pentru a crea o atitudine ecologică, este nevoie de o motivaţie profundă. Una dintre
cele mai mari şanse de a construi o atitudine ecologică este implicarea la maximum a
învăţătorului în promovarea problemelor de mediu. Este momentul ca noi, cadrele didactice,
să acţionăm în vederea formării unor atitudini şi aptitudini necesare înţelegerii relaţiilor care
există între om şi natură, să îi educăm în vederea înţelegerii, apărării, îmbunătăţirii mediului
înconjurător creând astfel condiţii mai bune de viaţă într-un mediu curat, propice vieţii.

DESCRIEREA PROIECTULUI PROPUS

Scopul- Orientarea elevilor în domeniul ecologiei protecţiei mediului, cultivarea

interesului faţă de menţinerea unui mediu natural sănătos, formarea şi dezvoltarea
convingerilor de ocrotire a mediului înconjurător, înţelegerea necesităţii conservării şi
utilizării raţionale a resurselor de mediu pentru o lume mai bună şi mai sănătoasă.

Obiective: O1. Înţelegerea mediului şi a nevoii de echilibru;

O2. Conştientizarea rolului pădurii în viaţa oamenilor;
O3. Educarea elevilor prin formarea unei atitudini de responsabilitate faţă de
mediu şi faţă de pădure;
O4. Cunoaşterea efectelor poluării şi întreprinderea unor acţiuni privind
asigurarea calităţii mediului.
O5. Conştientizarea elevilor asupra necesităţii protejării mediului;
O6. Identificarea problemelor de mediu şi rezolvarea / ameliorarea acestora.
Grup ţintă- elevii clasei a-III-a C
Durata- noiembrie 2013- aprilie 2014

CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
1. ZECE PAŞI PENTRU UN MEDIU CURAT
-Lansarea proiectului;
-Realizarea unor lucrări cu materiale din natură la orele de educaţie tehnologică.
Termen- noiembrie 2013
2.UN MEDIU CURAT PENTRU O VIAŢĂ SĂNĂTOASĂ
- Realizarea şi menţinerea curăţeniei în sala de clasă;
-Întreţinerea florilor din clasă.
Termen-decembrie 2013
3. LUMEA PLANTELOR ŞI ANIMALELOR
-Prezentarea unor plante pe cale de dispariţie ( la orele de cunoaşterea mediului).
1189
 -Curiozităţi din viaţa animalelor.
Termen- ianuarie 2014
4. NATURA ÎN PERICOL
-Apa, aerul şi solul- acţiuni de protecţie a apei, aerului şi solului;
-Calitatea aerului şi solului;
-Deşeurile- mari pericole de poluare; Colectarea deşeurilor şi depozitarea lor;
Termen- februarie 2014
5. LEGĂTURA DINTRE OM ŞI NATURĂ
-Protecţia mediului şi educaţia ecologică;
-Prevenirea producerii poluării prin gestionarea deşeurilor;
-Colectarea deşeurilor (PET-uri, hârtie).
Termen- martie 2014
6.PĂDUREA- IZVOR AL VIEŢII PE PĂMÂNT
-Lucrări practice de îngrijire a spaţiilor verzi;
- Plantarea de copaci, flori, întreţinerea spaţiilor verzi din jurul şcolii.
- Realizarea afişului „OCROTIŢI PĂDUREA”
Termen-aprilie 2014
Metode şi tehnici de lucru
- observarea spontană şi dirijată;
- explicaţia;
- demonstraţia;
- investigaţia;
- povestirea;
- dialogul
- exerciţiul practic;
Resurse umane
- învăţător
- elevi şi părinţi
Resurse materiale
- afişe
-pliante
- atlas botanic
- saci menajări
- aparat de fotografiat
- reviste
-ierbare
Evaluarea internă
- Concurs pe teme ecologice;
- Mese rotunde;
- Întâlniri de grup.

1190
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE SĂRBĂTORI PASCALE

PROF. ÎNV. PREPRIMAR ALECU DORICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 12/GRĂDINIŢA NR 15 BOTOŞANI

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia , datina şi obiceiurile , pe
care omul le-a respectat şi le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie, astfel
înţelepciunea şi experienţa celor mai vechi strămoşi ajunge la noi sub forma obiceiurilor din
viaţa celor de la ţară , fiind purtătoarele unor informaţii , a unei experienţe şi înţelepciuni
vechi.
Tradiţiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori inestimabile ce definesc un
popor făcându-l unic, statornic şi nemuritor în ciuda scurgerii timpului.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează
evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos , fiul lui Dumnezeu, în
cea de-a treia zi după răstignirea Sa pe cruce, în Vinerea Mare, dar şi biruinţa omenirii,
triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Obiectul acestei sărbători creştine este
amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos.
Pentru creştinii primelor secole, Învierea Domnului era cel mai mare eveniment din
istoria mântuirii noastre, care stă la temelia Bisericii creştine. Modul sărbătoririi Paştelui a
fost diferit de-a lungul timpului, deşi în esenţă s-a păstrat ca în primele veacuri. Potrivit
tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de origine studită
(constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor
erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri
populare care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de
credinţe şi superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti. Această sfântă
zi îşi are obiceiurile şi tradiţiile specifice, în funcţie de zonele ţării. În tradiţia ortodoxă,
începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte săptămâni.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică Intrarea
Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în popor, se
face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează porţile şi casele cu
ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da la biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor sau
cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin oferirea
vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este citirea celor 12
Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care sunt relatate patimile
lui Iisus. Pe lângă acestea în Joia Mare se practică un adevărat ritual închinat celor morţi.
Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea supraveghează focurile de
joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă zmeoaică, o stafie sau un duh
necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte fetele şi femeile leneşe.
Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a
curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să
vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o
lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
1191
 Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor,
Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este ziua în care
Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul
pactului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru.
În Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Există credinţa că dacă cineva se
încumetă a coace în această zi face mare păcat iar coptura nu este mâncată nici măcar de peşti.
În această zi, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi prin
rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare crezând că, în felul acesta, vor fi sănătoşi pe tot
parcursul anului. Seara, însă, întreaga suflare a satului merge la biserică pentru a participa la
slujbă.
În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti, în
cadrul cărora se citesc textele evanghelice legate de patimile Domnului Iisus Hristos. Tot în
Sfânta şi Marea Vineri, după ceasurile împărăteşti se săvârşeşte slujba Vecerniei Mari, în
cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea în
mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf rămâne în mijlocul bisericii până la sfârşitul slujbei
Deniei Prohodului Domnului de vineri seară, când este dus de preoţi în Sfântul Altar după ce a
fost purtat în procesiune în jurul bisericii.
Paştele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi
iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea
anterioară religiilor biblice. Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind
un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de
semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul
pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de paste - cozonac, pască, miel, slujba de
sâmbăta seara cu luarea luminii.
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele
retuşuri la hainele noi pe care urmează să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbăta
Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri tradiţionale:
drobul şi friptura de miel. Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se pregătesc prea multe
feluri de mâncare . Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este aceea de a-şi curăţa
sufletul de păcate prin Sf. Taină a Spovedaniei şi de a-şi primeni hainele, fiecare gospodină
trebuind să aibă o cămaşă nouă, cusută în mod special, iar bărbaţii măcar o pălărie nouă.
Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus la
biserică, pentru sfinţire.În el aşterne un ştergar curat şi aşează ouă roşii, cozonac, drob şi alte
bucate gustoase. Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care îl are gospodina, semn de
preţuire a sărbătorii pascale dar şi de mândrie personală.
La miezul nopţii toaca din curtea bisericii, cu sunetul ei pătrunzător şi ritmat,
cheamă întreaga suflare creştinească la biserică pentru a asista la slujba de Învierea
Domnului,
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele
mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de
la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care
mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un
punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu
credinţa.

1192
 Paştele, o sărbătoare unică în calendarul poporului, semnifică în primul rând
Învierea Mântuitorului, triumful asupra suferinţelor şi spălarea păcatelor.Învierea lui Hristos
este cel mai important eveniment al istoriei. Prin ea nonsensul devine sens, efemerul devine
veşnicie, moartea devine viaţă, omul unit în Biserică cu Hristos devine dumnezeu după har.
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o semnificaţie
nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria, împăcarea şi
lumina în suflet.

Bibliografie:
1.Ghinoiu , Ioan, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Buureşti;
2.Gordon, Vasile, 2000, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii.
Repere ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, Ortodoxia, nr. 3-4,
3.Gorovei , Artur, 2003, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai şi
suflet- Cultura Naţională, Bucureşti;
4. Simion, Florea Marian, 2001, Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet-
Cultura Naţională., Bucureşti;
5.Nicolau , Ioan, 2000, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti.

OBICEIURI DE PAŞTI-SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ-DUMINICA TOMII

Prof. Băbănaş Gabriela – Mirela, Liceul Teoretic ”Mircea Eliade”

În unele locuri, atât în Bucovina, cât şi în Transilvania, exista datina ca a doua zi de

Paşti să vină băieţii la udat. După tradiţionalul "Hristos a înviat!, băiatul spune că i-ar fi sete şi
scoate o ulcică cu apă pe care o varsă fie pe gâtul fetei, fie pe faţa ei, rostind: "Să-ţi fie inima
curată ca apa şi ea să te ferească de orice boala." Se mai practică în ziua de astăzi şi udatul cu
parfum, în loc de apă, prin părţile Transilvaniei şi Banatului. Băiatul primeşte câteva ouă roşii
şi este invitat la masa pascală.
Ofranda pascală pentru morţi devine, elementul central al palierului popular al
sărbatorii destul de arareori. În sud-vestul ţării acest lucru se petrece atunci când în prima zi
de Paşte (eventual în a doua) "se dau hore de pomană". Fundamentală pentru hora pascală a
mortului este şi pomana de haine şi / sau alimente. Oferită de cea mai bătrâna femeie din
neam (sau de o altă femeie, chiar de o fetiţa, dacă în familie nu mai traieşte nici o femeie
matură), ea este destinată, în virtutea aceloraşi analogii, doar celor de un sex cu mortul.
Joia de după Paşti (din sâptămăna luminata) mai este numită Joia necurată sau Joia
rea. Împreuna cu prima joie de după Rusalii, formează, în credinţa populară din Transilvania,
Joile verzi, ţinute încă de femei, care cred că, daca muncesc de aceste sărbători, le va merge
rău.
Săptamâna de după Paşti (numită şi săptămâna luminată) era ţinută de femei
aproape toată: marţea pentru boala cea rea, miercurea pentru tunete şi trăsnete, joia pentru
grindină, vinerea pentru rodirea pământului.
Cea mai mare sărbatoare din această săptamână este însă Izvorul Tămăduirii, ţinută
vineri. Sărbatoarea îşi are originea în a doua jumătate a primului mileniu creştin, pe la anul
450, când se spune că viitorul împarat Leon cel Mare a întalnit prin pădure un orb, care i-a
cerut apă. El a căutat şi a găsit un izvor, cu apa căruia s-a vindecat orbul. Iar cand a devenit
împarat (aşa cum îi proorocise Maica Domnului când căuta izvorul) a zidit o biserică lângă
izvorul tămăduitor, la care s-au făcut multe vindecări şi minuni. În prezent, sărbatoarea se ţine
1193
în cinstea Maicii Domnului, considerată Izvorul tămăduirii, ca Cea care L-a născut pe Hristos
Dumnezeu, de la care vine tot darul.
În această zi se face, în toate bisericile, aghiazmă, pentru tămăduirea de boli. În
trecut, se făceau procesiuni cu icoana Maicii Domnului la câmp, pentru ploaie. Era ziua cea mai
propice pentru sfinţirea izvoarelor şi a fântânilor, considerate sacre în .tradiţia populară În
unele locuri se crede chiar că toate izvoarele sunt sfinţite şi tămăduitoare în această zi. În zona
Dâmboviţei este obiceiul să se stropească, cu aceasta apă, casa, animalele, păsările şi fântana.
În unele locuri se făceau descântece pentru tămaduirea bolavilor. Se lua un petic
sau ciucure, ca semn de la bolnav. La revărsatul zorilor, se lua apa de la izvor, lăsandu-se
semnul luat. Se închina şi se spunea "Maica Domnului, ajuta-mă" apoi se umpleau vasele. Cei
bolnavi săreau în apă sau îşi udau părţile bolnave, în speranţa ca se vor însănătoşi. Ritualul
prevede că, dacă te-ai depărtat de izvor, să nu vorbeşti cu nimeni. Iar dacă eşti întrebat ceva să
răspunzi "curând întrebaşi, curând să fie leacul".
În zilele noastre circulă şi alte povestiri despre izvoarele tămăduitoare de la
Dervent, mănăstirea Izbuc din Banat, şi alte izvoare locale, la care se spune ca s-au tămăduit
oameni. Ele sunt mai mult apropiate de biserici sau locuri în care se zice că ar fi izvorat apă
prin minune.
Duminica imediat următoare Învierii este numită Duminica Tomii, fiind ziua în care
Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalţi apostoli când li s-a arătat
Domnul, şi se îndoia de Învierea Mântuitorului. În popor se crede că raiul rămâne deschis de la
Înviere până la această dată pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se crede că cei ce mor
în această perioada merg în rai pentru că, în acest interval, uşile raiului sunt deschise, iar ale
iadului, închise. Despre cei ce se nasc în această perioadă se spune că vor avea noroc toată
viaţa.
Dumininica Tomii se mai numeşte şi Paştele mic. În această zi, prin sate, încă se mai
fac hore. Mai demult, tinerii se legau fraţi "de sânge", "pe datul mâinilor" sau "pe par".
În prima luni din a doua săptămână de după Paşti se serbează Paştile Blajinilor,
Paştile Morţilor, Paştile Rohmanilor sau Matcalăul. Despre Blajini se crede că sunt fiinţe
mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezaţi,
morţi după naştere sau oamenii de demult, cu o credinţă mai curată decât a pământenilor.
La această sărbătoare, se împart bucate pentru morţi, cu credinţa că acum sufletele
lor sunt slobode şi se pot înfrupta din acestea.. Celor ce nu împart se spune că le vor cere
morţii noaptea. Se făceau, în unele locuri, sărbători câmpeneşti, unde oamenii mâncau ouă
roşii şi încondeiate (ale căror coji se dădeau pe apă curgatoare) sau colaci. Sărbătoarea este
mai puţin ţinută în ziua de azi.
A doua zi după Rusalii, este sărbătoarea Sfintei Treimi, care încheie ciclul pascal la
români. Acesta este cel mai important ciclu de sărbători creştine, alături de care îşi fac simţită
prezenţa şi obiceiurile populare, izvorâte fie din practici creştine foarte vechi, fie din vechi
ritualuri folclorice. Adunate la un loc, ele alcătuiesc perioada cea mai sfântă din viaţa Bisericii
şi a oamenilor, constituind un important reper al comunităţii şi spiritualităţii româneşti
contemporane.

BIBLIOGRAFIE
Ivan Evseev, 1994, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Timisoara, Amarcord

ÎNTREBĂRI DESPRE SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

1194
 Prof. Stoica Doina
Liceul Tehnologic ”Francisc Neuman” Arad

- Ce este postul?
- Dacă vorbim despre partea lui exterioară, postul trupesc - înseamnă abţinerea de
la unele alimente: carne, produse lactate, ouă şi alte produse de origine animală. În Postul
Mare se consumă de două ori peşte, la Bunavestire şi la Florii. În plus, nu este voie să se
consume băuturi alcoolice. Dar toate acestea sunt numai partea exterioară a postului.
Şi trebuie să ne amintim că postim nu să flămânzim, ci scopul nostru este de a ne
înălţa în viaţa duhovnicească. Neconsumarea unor alimente nu ar trebui să fie un scop în sine.
- Există motive pentru care cineva nu poate posti?
- La urma urmei, există multe motive pentru care o persoană nu poate posti - de
exemplu, boala, bătrâneţe, de sărăcie. Postul este pentru oamenii sănătoşi, pentru cei bolnavi
suferinţa este postul lor. Postul nu este lăsat să omoare omul şi cei bolnavi trebuie să asculte
indicaţiile medicilor în ceea ce priveşte alimentarea lor şi să le respecte.
-Unde a fost Iisus în timpul celor trei zile dintre moartea şi învierea Sa?
Domnul nostru Şi-a încredinţat duhul Tatălui, a murit şi, la un anumit moment între
moartea şi învierea Sa, a mers în locuinţa morţilor unde a transmis un mesaj fiinţelor
spirituale (probabil îngeri căzuţi; vezi Iuda 6) care erau cumva relaţionate cu perioada
dinainte de potopul din vremea lui Noe. Versetul 20 clarifică aceste lucruri.
Acestea fiind spuse, Biblia nu expune cu precizie ce a făcut Hristos în timpul celor
trei zile dintre moartea şi învierea Sa. Totuşi, se pare că El a proclamat victoria asupra
îngerilor căzuţi şi/sau necredincioşilor. Ceea ce putem şti cu siguranţă este că Iisus nu a dat
oamenilor o a doua şansă pentru mântuire. Biblia ne spune că după moarte urmează judecata
(Evrei 9:27), nu a doua şansă. Nu există un răspuns în totalitate clar cu privire la ce a făcut
Iisus în timpul dintre moarte şi înviere. Probabil aceasta este una dintre tainele pe care le vom
înţelege atunci când vom ajunge în cer, în glorie.
Binecuvântat să fie Dumnezeu,
Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care, dupa îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou
prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, la o nădejde vie.
1Petru 1:3

DRUMUL CRUCII DE LA MĂNĂSTIREA BODROG

Prof. limba și literatura română: Nan Camelia Simona

Liceul Tehnologic ”Francisc Neuman ” Arad

Mănăstirea Hodoş Bodrog are o vechime de aproape un mileniu. Este primul lăcaş
monahal ortodox, atestat documentar în anul 1177, într-o diplomă dată de Regele Bela al III-
lea. Calea Crucii este cea mai veche devoţiune pentru meditarea Patimilor Mîntuitorului. Calea
Crucii cuprinde drumul de la casa lui Pilat pînă la Golgota. Dacă cineva doreşte să scape de
păcat, să înainteze în virtute şi să ajungă la sfinţenie, să mediteze Patimile Domnului“.
Creştinii mergeau la Ierusalim din cele mai vechi timpuri să parcurgă acest drum. „Drumul
Crucii“ supranumit şi Via Dolorosa, reprezintă ultimul traseu parcurs de Iisus pe străzile
Ierusalimului, înainte de răstignire. Pentru că evangheliile sânt singurele documente care
vorbesc despre acest eveniment, drumul exact al Mântuitorului spre Golgota face şi în prezent
subiectul dezbaterilor arheologice şi religioase. Calea Crucii şi durerea provocată

1195
Mîntuitorului de omenire este redată fidel şi de regizorul Mel Gibson în filmul „Patimile lui
Iisus“, o ecranizare care impresionează prin duritate, prin violenţă, sânge, chin şi umilinţă.
După tradiţia Bisericii din Ierusalim, Drumul Crucii este împărţit în 14 popasuri;
fiecare dintre ele marchează un eveniment deosebit. Primele 9 opriri au loc în diferite puncte
ale oraşului, pe când ultimele 5 opriri au loc în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt. Fiecare
dintre cele 14 opriri este însemnată cu o plăcuţă cu numărul ei:

Simon din Cirene ajută pe Iisus să-şi ducă Crucea

Iisus este din ce în ce mai slăbit. Romanii se tem că va muri din cauza rănilor înainte
de execuţie şi-l obligă pe un ţăran din Cirene să-i ducă crucea. „Pe cînd ieşeau, au găsit pe un
om din Cirene, numit Simon, şi l-au silit să ducă Crucea lui Iisus“ (Matei 27, 32)

Iisus cade a treia oară sub povara Crucii

Crucea devine ca un munte de plumb în spatele lui Iisus. Îl covîrşeşte cu totul. În
fond avea doar un trup omenesc. În asta constă splendoarea creştinismului: Dumnezeu a luat
un trup slab să sufere în el pentru noi. Omul suferinţei simte cum încheieturile mîinilor îi
pleznesc, ochii stau să-i sară din orbite. Se prăbuşeşte a treia oară privind Cerul.

Iisus este răstignit pe cruce

Iisus este culcat pe Cruce, în mîini şi picioare i se bat piroane colţuroase. Sîngele
curge din plin, El suferă cumplit, dar nu zice nimic. Nu scoate niciun zgomot. Era timpul
tăcerii.

1196
 ÎNVIEREA ȘI DOVEZILE EI

Profesor :Cioltean Florentina

Profesor: Marin-Dudu Elena
Liceul Tehnologic ”Francisc Neuman” Arad

În lucrare sunt scrise o serie de date istorice despre Domnul nostru Iisus Hristos,
dar și unele citate din biblie, date pe care ni le oferă Sfintele Evanghelii despre Iisus Hristos şi
care sunt confirmate de mărturii venind din partea unor scriitori necreştini ai vremurilor
trecute. Din sfintele Evanghelii, ca şi din mărturiile vremii rezultă deci că Domnul nostru Iisus
Hristos s-a născut pe vremea împăratului August, şi-a desfăşurat dumnezeiasca lucrare şi a
murit pe cruce în timpul împăratului Tiberiu, când era „prefect”Ponţiu Pilat; a întemeiat o
religie nouă şi a lăsat Bisericii şi ierarhiei datoria de a continua misiunea Sa religioasă
(mateiXXVIII, 20). El este mântuitorul făgăduit de profeţi, care a venit la plinirea vremii şi, cu
autoritatea Sa dumnezeiască, ne-a răscumpărat de sub robia păcatului.
Din paginile Sfintelor Evanghelii desprindem că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a
profeţit despre patimile, moartea şi Învierea Sa în câteva împrejurări.
Prima vestire a patimilor a avut loc după o convorbire cu Apostolii în „părţile
Cezareei lui Filip”. A doua oară, pe când se întorcea din Galileea, după Schimbarea la Faţă, în
Muntele Tabor, Iisus le-a zis:”Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorâ şi a
treia zi va învia. În sfârşit, mergând spre Ierusalim, deci cu puţin timp de intrarea în Ierusalim
şi de evenimentele dureroase care au urmat, Mântuitorul le-a grăit din nou, cu şi mai multă
limpezime:”Iată ne suim la Ierusalim, şi Fiul Omului va fi dat în mâna păgânilor, care să-L
badjocoreascăşi să-L biciuiască şi să-L răstignească, dar el a treia zi va învia”(Matei 20, 18-
19;Marcu 10, 33-34 şi Luca 18, 31-33).
Minunea Învierii se produce a treia zi, adică în „ziua întâi a săptămânii”la iudei, adică
duminica.Ea este relatată de toţi Sfinţii Evanghelişti.
Matei spune că „s-a făcut cutremur mare” şi „un înger al Domnului, pogorându-se
din cer şi venind a prăvălit piatra de la uşă şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca
fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Femeile mironoşiţe sunt primele care găsesc
piatra răsturnată de pe uşa mormântului, primele care văd mormântul gol, primele care au
aflat de la îngerul trimis de Dumnezeu că Iisus a Inviat şi care le trimite să-i anunţe pe
Apostoli. Între timp, survine o mărturie din partea cealaltă, din partea străjerilor, care s-au
dus la arhierei, ca să-i înştiinţeze de toate cele ce s-au petrecut.Urmează prima arătare a lui
Iisus Cel Înviat. În timp ce femeile mironoşiţe plecau să anunţe Apostolilor Învierea, le-a
întîmpinat Iisus Însuşi spunîndu-le:”Bucuraţi-vă”. Le cere , în acelaşi timp, să vestească pe
„fraţii”Lui, adică pe Apostoli, cu porunca de a pleca în Galileea, ca să-i întâlnească acolo(cf.
Matei 28, 9-10).A urmat a doua arătare a Domnului, de data aceasta la doi „ucenici”, şi anume
Luca şi Cleopa. Întâlnirea este relatată chiar de unul dintre ei, Sfântul Evanghelist Luca. În
continuare , acelaşi Evanghelist Luca relatează prima arătare a Domnului către Sfinţii
Apostoli, prima întâlnire cu ei după Înviere, deşi Sfântul Evanghelist Ioan -un alt martor
ocular-o prezintă mai detaliat. În ultimul capitol din Evanghelia a parta, Sfîntul Apostol Ioan
prezintă o altă arătare a Domnului, de data aceasta către şapte Apostoli, care a avut loc la
„Marea Tiberiadei”, numită şi Marea Galileii sau Lacul Ghenizaret.
Toate aceste trei arătări către Sfinţii Apostoli sunt dovezi convingătoare şi
neîndoielnice privind realitatea Învierii Domnului.

PAŞTELE SAU ÎNVIEREA DOMNULUI

1197
 Prof. Gligan Silvia Violeta
Liceul Tehnologic”Fr. Neuman „Arad
Prof.Gligan Mircea, Şcoala Gimnazială”Caius Iacob “Arad

Cuvântul Paşti provine din limba ebraică de la termenul”Pesah”care înseamnă

trecere numită sărbătoarea azimilor, sărbătoarea anuală a evreilor, comemorată în amintirea
evenimentelor relatate de către Biblie ale trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia
Egiptului ( Ieşire 12, 27 ).
Începând cu anul 33 d.Hr. Paştele evreiesc a coincis cu Patimile, Răstignirea şi
Învierea lui Iisus, evenimente care pentru creştini a primit numele tot”Paşte”.
Creştinii ortodocşi nu sărbătoresc în fiecare an Paştele la aceeaşi dată, existând date
diferite de sărbătorire, deoarece această dată a fost fixată la primul Sinod ecumenic de la
Niceea din anul 325 d.Hr. Acesta a hotărât ca această sărbătoare să aibă loc în prima duminică
de după lună plină a echinocţiului de primăvară. Data sfintei sărbători a Paştelui depinde de
două fenomene astrologice , unul cu dată fixă (echinocţiul de primăvară ) şi unul cu dată
schimbătoare (mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului)-lună plină de după echinocţiu.
Sărbătoarea Paştelui reprezintă una dintre cele mai importante praznice împărăteşti şi
totodată sărbători creştine, anuale care comemorează evenimentul fundamental al
creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine.
Data începerii acestei sărbători marchează începutul anului ecleziast.
Această sărbătoare ne aduce aminte de jertfa sângeroasă a Fiului lui Dumnezeu
pentru păcatele omenirii, pentru a face posibilă mântuirea noastră şi este precedată de o
perioadă de şapte săptămâni de post prin care oamenii încearcă să se apropie mai mult de
Dumnezeu prin rugăciune, fapte bune, curăţie sufletească şi trupească prin Spovedanie şi
Împărtăşanie.
Învierea Domnului reprezintă cea mai mare sărbătoare a creştinismului, dogma
fundamentală a credinţei creştine. E o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a
comuniunii, a sufletului. În noaptea Invierii creştinii se bucură de o stare harică , deosebită de
o părtăşie specială cu semenii şi cu Dumnezeu .
Învierea Mântuitorului este modelul şi forţa învierii tuturor oamenilor, la a doua
venire a Sa.”Eu sunt Învierea şi viaţa, în adevăr, a zis El”(Ioan 11, 25).Aceasta se referă nu
numai la fiinţa umană, ci e vorba de toată creaţia lui Dumnezeu: „, Iată, Eu toate le fac noi...şi
va fi un cer nou si un pământ nou”, zice Mântuitorul.
Învierea Mântuitorului este modelul şi forţa învierii tuturor oamenilor, la a doua
venire a Sa.”Eu sunt Învierea şi viaţa, în adevăr, a zis El”(Ioan 11, 25).Aceasta se referă nu
numai la fiinţa umană, ci e vorba de toată creaţia lui Dumnezeu: „, Iată, Eu toate le fac noi...şi
va fi un cer nou si un pământ nou”, zice Mântuitorul.Fiul lui Dumnezeu a refăcut chipul divin
in om, lepădând in mormânt in dimineaţa Invierii, trăsătura pătimitoare, astfel Invierea Sa, ne
oferă pe de o parte, o victorie asupra păcatului, iar pe de altă parte, o biruintă asupra morţii
Însăşi.

VOPSITUL OUĂLELOR LA PAŞTE ŞI SEMNIFICAŢIA LOR

Prof. înv. preşc. Carmen Tiron

Şc. Gim. “Carmen Sylva” structura GPP Nr. 9, Iaşi

1198
 Trăim într-o epocă în care adevăratele valori culturale, tradiţiile şi obiceiurile
populare se pierd treptat, iar noi dascălii avem datoria de a transmite generaţiilor viitoare
portul şi folclorul, tradiţia valorilor autentice ale istoriei româneşti. Cea mai mare, mai
însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, e sărbătoarea Paştelor,
Paştele sau Învierea Domnului, pentru că în aceasta zi „Hristos a înviat din morţi cu moartea
pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, iar pe cei vii răscumpărându-i de
sub jugul păcatului şi împăcându-i cu Dumnezeu.
Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi
bucurie, şi caută în acelasi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în
cea mai bună rânduială . Perioada de post care pregăteşte credincioşii pentru cea mai
importantă sărbătoare religioasă este presărată cu obiceiuri străvechi dintre cele mai
frumoase care culminează însă în Săptămâna Mare.
Ouăle vopsite – un simbol important al Sărbătorilor Pascale, reprezintă simbolistic
mormântul purtător de viaţa al lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa. Culoarea roşie
cu care sunt vopsite ouăle simbolizează sângele lui Iisus vărsat pe cruce pentru iertarea
păcatelor şi mântuirea oameni.
Există numeroase legende legate de vopsirea ouălor de Paşti, dar cea mai cunoscută
dintre ele este cea conform căreia Fecioară Măria a adus un coş cu ouă la picioarele lui Iisus,
sub cruce, pentru a-i îmbuna pe soldaţi, iar pe acestea se scurge sângele Domnului răstignit pe
cruce.
Indiferent de tehnica folosită, de motivele întâlnite pe ouă, acestea rămân un simbol
sfânt al sărbătorilor pascale ce încântă atât pe cei tineri cât şi pe cei în vârstă, atăt pe copii cât
şi pe adulţi, luminându-ne şi bucurându-ne sufletele de frumuseţea acestei sărbători, Paştele.

Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu – “Folclorul literar românesc”
Maria Cioară-Bâtcă , Vlad Bâtcă – “Zona etnografică”

OBICEIURI DE SFINTELE PASTI

Camelia Buică-Școala Gimnazială Nr.2-Uricani

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbatori în cadrul comunităţii.
Paştele, cum denumesc românii sărbatoarea Învierii, îşi are etimologia în cuvântul
ebraic pesah, trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din
robia Egiptului, in pământul făgăduinţei, Canaan. Paştele creştinilor este, în primul rând,
sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toţi creştinii.
Sărbătoarea Paştelui antreneaza un întreg ciclu de sărbători şi evenimente, care fac
să se individualizeze, clar, in calendarul românilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai
multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare pâna la Pogorarea Duhului Sfânt (Rusaliile),
adica perioadele numite, în termeni bisericeşti, a Triodului și a Penticostarului.
Duminica Floriilor (numită și a Stâlparilor) marcheaza momentul primirii triumfale
pe care i-a
făcut-o mulţimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În aceasta zi e obiceiul de a
se sfinţi, la biserică, ramuri de salcie, care simbolizează stâlparile de finic cu care mulţimea l-a
întampinat pe Hristos. O legendă spune că salcia a fost aleasă și binecuvântată, pentru că și-a
1199
plecat crengile, oferindu-i o ramură Maicii Domnului, care mergea spre Golgota și voia să-i
duca Fiului Ei răstignit o cunună făra de spini. În cursul anului, salcia se păstra la icoane,
făcută cerc. Se spune ca este bună de leac .Când fulgera și trăsnea, se aprindea pentru
izbavirea de frică. Astazi se păstreaza o vreme la porţi și uși, apoi fiind arsă.
Pentru români, Postul Mare este cel mai important și mai sfânt post de peste an.
Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână și Săptămâna Mare, să
facă milostenie și fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat.
Ultima săptămână a Postului (Săptămâna Mare) este dedicată patimilor, răstignirii și
punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În toate bisericile se
slujesc, seara, Deniile, iar dimineaţa slujbe speciale, care predispun la meditaţie asupra vieţii
creștine și a patimilor Domnului.
Joia Mare este cunoscuta mai ales, în cultura populara actuală, ca ziua în care se
înroșesc ouăle; pentru ca se spune că ouăle înroșite sau împistrite în această zi nu se strica tot
anul.Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă
ouă roșii, românii contemporani mai vopsesc ouăle și în galben, verde, albastru. Unele
gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire și așa îl fierb, ca sa iasa "cu
model".
Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarniţă), cu coaja de
crin roșu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ștergându-le, dupa ce s-au fiert, cu slănină sau cu
untură.
La români oul este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de
Paște, dupa ce este sfinţit și toata familia ciocnește ouă.
Ouale colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii.
Cele colorate in negru simbolizeaza chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar,
daca vrem să vorbim despre arta populară în privinţa ornării ouălor de Paște, trebuie să ne
referim la încondeiatul ouălor. Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieșit din
mormânt și a înviat, precum puiul din găoace. În Bucovina (și nu numai) ele se numesc și "ouă
muncite", dedicând strădania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos
pentru lume.
Vinerea Mare (Vinerea Pastilor, Vinerea Seaca, Vinerea Patimilor) este zi de mare
doliu a întregii crestinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii.
In seara acestei zile se oficiaza denia Prohodului Domnului.
Sâmbăta Mare este ziua îngroparii Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitiveaza pregătirile pentru marea
sarbatoare a Învierii.Spre seara, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la
miezul nopţii.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis
și a înviat Hristos. Românii vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele
lor, revenind, dimineaţa, la biserică, unde se sfinţeste pasca și prinoasele.
În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită paști,
fie sub forma de anafura sau anafura amestecata cu vin (în Vestul ţării). În Bucovina, aceasta
pâine, sub formă de prescuri, o aduc la biserica femeile, în Vinerea Mare, când se slujește
Sfântul Maslu, iar în zona Banatului o aduce o singura familie, în Marea Joi, ca milostenie
pentru o rudă decedata în anul care a trecut, împreuna cu vin și vase.
Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paște în vremurile noastre, putem
spune că preparatul traditional, drobul, s-a impus întâi în lumea urbană românească, apoi,
prin imitaţie, și în cea rurala, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a început sa aibă un

1200
consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de
mirodenii - sare, piper, enibahar, tarhon, pătrunjel, mărar.
Drobul a devenit, prin excelenţă, alimentul care se identifică, în actualitate, aproape
complet, - la fel ca pasca și ouăle roșii - cu sărbătorile Paștelui. Mielul este , mai cu seama,
semnul blândeţii, al simplităţii, inocenţei și purităţii. E unul dintre simbolurile Mântuitorului
Hristos.
La biserică pasca este dusă într-un coș anume pregătit pentru Paște. După sfinţirea
din dimineaţa primei zile de Paște, pasca dobândește puteri purificatoare, asemeni anafurei.
Ea este sfinţită și se consumă imediat după anafura. Tot în coșul care se duce la sfinţit, femeile
pun cârnaţi, ouă roșii , colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri și alte alimente.
Acestor alimente, sfinţite, li se atribuie puteri vindecatoare.
Puteri deosebite i se atribuie lumânării de la Înviere, care este păstrata șapte ani și
aprinsă în caz de grindina, furtuni sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea
simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din moarte.
În zilele noastre, Învierea este privita ca o sărbatoare a luminii. Din acest moment
salutul obișnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care se răspunde "Adevărat a-
nviat", salut păstrat până la Înalţarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii și a
credinţei creștine.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creștinii pun într-un lighean un ou roșu și o
monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există apoi datina de a se spăla, dându-și
fiecare cu oul roșu peste obraz și zicând: "Să fiu sănătos și obrazul să-mi fie roșu ca oul; toţi să
mă dorească și să ma aștepte, așa cum sunt așteptate ouăle roșii de Paști; sa fiu iubit ca ouăle
în zilele Paștilor." Atunci când se dă cu banul pe faţă, se spune: "Să fiu mândru și curat ca
argintul. Iar fetele zic: "să trec la joc din mână-n mână, ca și banul", "sa fiu ușoara ca și cojile
de ouă, care trec plutind pe apa." În unele sate, în lighean se pune și o crenguţă de busuioc
existând credinţa că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.
Familia creștina se așeaza apoi la masa pascala. Dupa această masă, capul familiei
ciocnește ouă cu soţia și la formula tradiţională :"Hristos a înviat!" adaugă: "Hai sa ciocnim
ouă, ca să ajungem și la anul Paști frumoase, iar dupa moarte sa ne vedem iarași în ceruri!"
Apoi ciocnesc și ceilalţi membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine
celui mai în vârsta. Se crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea și pe lumea
cealaltă.
În unele locuri, atât în Bucovina, cât și în Transilvania, există datina ca a doua zi de
Paști să vină băieţii la udat. După tradiţionalul "Hristos a înviat, băiatul spune ca i-ar fi sete și
scoate o ulcică cu apă pe care o varsă fie pe gâtul fetei, fie pe faţa ei, rostind: "Sa-ti fie inima
curată ca apa și ea să te ferească de orice boala." Se mai practica în ziua de astăzi și udatul cu
parfum, în loc de apa, prin parţile Transilvaniei și Banatului. Băiatul primește câteva ouă roșii
și este invitat la masă
Cand primavara se apropie, fiecare dintre noi asteapta cu nerabdare Sarbatoarea
Sfanta a Invierii Domnului.

BIBLIOGRAFIE:
M. Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Buc., 1976, p. 85
R. Vulcanescu, Mitologie romana, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1987, p. 434
S. Vrabie, De civitate Rustica. Studii si cercetari de etnologie si literatura populara
romana, Ed. Grai si suflet-Cult. Nat., Buc., 1999, p. 194

1201
 LUMINA ȘI ÎNVIERE

Camelia Buică
Școala Generală Nr.2-Uricani
La doi pași de fereastra mea, Jiul bolborosește cuvinte într-o limbă nouă, o limbă pe
care nu am mai auzit-o până acum. Primăvara asta plângăcioasă l-a buimăcit complet și,
nemulţumit, își înfoaie apele ca un păun îndrăgostit și vâjâie ca un zmeu de hârtie agăţat de un
stâlp de telegraf. Se izbește de picioarele podului din oraș și duce la vale lemne, pietre, frunze,
flori și vieţi răsfrânte în oglinda lui.
Seara, cu bărbia sprijinită în pumni, îi ascultam poveștile: cum a trecut pe la
măsuratul și tunsul oilor, cum s-a răsfăţat pe făgașuri vechi și uitate de muritorii obișnuiţi
cărora le apărea apoi, brusc, drept acolo unde se așteptau mai puţin... povești cristaline și
senine ca primăvara de la noi, de la munte...
La școală, o fetiţă suspină:
Doaaamna, iară plouă... nu mai vine primăvara...
Îi mângâi codiţele întunecate și roua din priviri:
Ba da, vine.
A venit zilele trecute, dis-de-dimineaţă, cu Învierea Domnului și ouă roșii.
Hristos a Înviat! Poc! Adevărat a Înviat!
A venit cu muguri plini și frunze mici – mititele, ca năsucurile voastre. S-a trezit
strigată de un cuc zglobiu și s-a întins prin păduri și livezi ca un copil somnoros.
Plouă...și ce dacă plouă? Sunt mai frumoase florile sărutate de picăturile de ploaie,
strălucesc mai tare razele crude ale soarelui de-abia întrezărite printre nori. Nu poţi opri
primăvara și nu o poţi încălţa în galoși. Îi place să umble desculţă, să strivească firul de iarbă
sub tălpi, să-și atârne ghiocei la urechi și să-și împletească mândră cunună din narcise și liliac.
Dacă dai umbrela într-o parte ţi se așează primăvara pe vârful nasului, mirosind a cireșe
timpurii, de mai, dulci ca mierea. Și a căpșuni trupeșe și roșii de îngâmfare.
A venit primăvara, cum să nu vină?!
Important este să o simţim aproape și să o ocrotim - izvor plăpând de viaţă, de
copilărie, de speranţă.

1202
 SEMNIFICAŢIA ÎNVIERII ŞI SĂRBĂTORIREA EI ÎN GORJ

Bibliotecar Zestroiu Simona, Colegiul Tehnic Nr. 2, Târgu Jiu

Pedagog şcolar Diaconescu Mirela, Colegiul Tehnic Nr. 2, Târgu Jiu

Învierea este simbolul cel mai clar al manifestării divine, căci taina vieţii, potrivit
tradiţiilor, nu poate fi ştiută decât de Dumnezeu. Când Asclepios, fiul lui Apoollo şi zeu al
medicinii, iniţiat în meşteşugul vindecării bolilor de către centaurul Chiron, a făcut asemenea
progrese încât a ajuns în stare să învie morţii Zeus, zeul suprem, l-a trăsnit. Această ştiinţă
este deci interzisă. O stranie legendă indiană, care aminteşte de scena ispitirii din Paradisul
terestru, ni-l înfăţişează pe şarpe ca depozitar al tainei vieţii şi deci capabil să învie morţi. Într-
o zi un şarpe îl muşcă de obraz pe Tylos, fratele Moriei, acesta moare pe loc. Un uriaş, pe nume
Damasen, chemat de Moria, striveşte şarpele. Femela şarpelui se duce în grabă într-o pădure
de unde aduce o buruiană pe care o pune pe nările monstrului. Şarpele îşi revine în simţiri şi
fuge cu şerpoaica. Moria, care asistase la întreaga scenă, foloseşte şi ea buruiana şi-şi învie
fratele. Legenda este interesantă, prin aceea că arată că taina vieţii nu de oameni este
cunoscută. Doar şarpele ştie de buruiana care învie din morţi, tot astfel, în Eden, un şarpe,
încolăcit pe trunchiul pomului vieţii, a ispitit-o pe Eva, pentru împărtăşi nu se ştie ce taină,
fapt care a dus la pedepsirea primilor părinţi prin pierderea nemuririi. Religiile ce cuprind
mistere ca şi ceremoniile egiptene stau mărturie nestrămutatei credinţei omeneşti în înviere.
Riturile de iniţiere în marile mistere erau simboluri ale reînvierii aşteptate de iniţiaţi.
Învierea, mit, idee sau fapt, este un simbol al transcendenţei şi al unei atotputernicii
asupra vieţii, care sunt atributele exclusive ale lui Dumnezeu.
Considerată sacră în toată lumea creştină, noaptea Învierii Mântuitorului reuneşte
sensurile mai multor simboluri ascensionale, reprezintă un timp al iluminării şi al alegerii,
fiind asociat cu pragul, răspântia şi crucea ce sunt semne ale probei revelatoare şi ale
centrului. Relaţia dintre înviere şi trecerea într-o altă ordine este prezentată în poezia
eminesciană Memento mori, în spaţiul sacralizat al Daciei mitice eroii După moarte vin în şiruri
luminoase ce învie - / vin în poarta răsăririi care-i poartă de la rai.
În literatură, forţa sacră a nopţii de Înviere determină gesturi şi atitudini simbolice.
În nuvela O făclie de Paşti scrisă de Ion Luca Caragiale, Leiba Zibal, epuizat de cât aşteptase,
priveşte fascinat cum mâna tâlharului se carbonizează şi sentimentul de vină prinde proporţii
mistice. Leiba îşi dă seama că este noaptea Paştelui creştin şi mutilarea lui Gheorghe se
transformă într-un sacrilegiu, pentru că Zibal este evreu şi are o altă religie. Leiba Zibal
rămâne împietrit, până în zori când oamenii se întorc de la biserică, purtând lumânări aprinse.
Atunci el capătă un sentiment cumplit de vinovăţie, pentru că a săvârşit un gest creştin, adică
şi-a trădat religia şi identitatea de evreu prin aprinderea unei făclii de Paşti. Frica şi aşteptarea
deturnează sensul păcatului din sfera profană în cea sacră, iar hangiul se învinovăţeşte de
gestul creştin nu de cel criminal.
În nuvela Tinereţe fără de tinereţe scrisă de Mircea Eliade, personajul Dominic Matei
este lovit de un trăsnet exact în noaptea de Înviere şi devine contemporan cu învierea lui
Cristos, transcende durata profană şi se plasează într-un prezent etern, cel al Învierii, dar
rămâne totodată în istorie, în timpul de după moartea sa.
În credinţele populare, Învierea ilustrează timpul miraculos al invaziei sacrului,
când se deschid porţile cerului şi când pământul trimite semne luminoase deasupra locurilor
în care sunt îngropate comori.
Paştele (provine de la cuvântul grecesc pasha – ce înseamnă trecere prin moarte la
viaţă) reprezintă sărbătoarea religioasă celebrată anual la începutul primăverii în amintirea
Învierii lui Isus Hristos, având şi semnificaţia biruinţei vieţii asupra morţii şi a eliberării
1203
credincioşilor din robia păcatului. Sărbătoarea cea mai însemnată a creştinismului, Paştele
pentru creştini este „ ziua învierii domnului”, a împărtăşirii cu „Trupul şi Sângele” lui Hristos
Dumnezeu.
În tradiţia populară românească pregătirea sărbătoririi Învierii lui Hristos începe cu
opt săptămâni înainte cu lăsatul Postului Mare şi se încheie la patruzeci de zile după aceasta cu
Înălţarea Domnului.
Lăsatul Postului Mare al Paştelui cuprinde manifestările legate de schimbarea
timpului – Echinocţiul de primăvară. Venirea primăverii e marcată de lăsatul Postului Mare (al
Paştelor) cu manifestările de bucurie prin strigare şi petrecere, înaintea unei interziceri de
şapte săptămâni prin post, la mâncarea de dulce şi la distracţii ale comunităţii.
Posturile moştenite din religia lui Zamolxis, au fost gândite ca modalitate de
purificare trupească, acestea creând cadrul propice reculegerii oamenilor înaintea marilor
sărbători ale anului. La gorjeni, cu opt săptămâni înainte de Paşte se lasă postul de carne, iar
după o săptămână se intră cu adevărat în Postul Mare prin lăsatul postului de brânză. De aici a
rămas şi zicala referitoare la durata acestui post şapte săptămâni şi cu a brânzei opt.
Manifestarea distinctă şi predominant spectaculoasă la cele două lăsaturi de sec este
strigarea peste sat, făcută de copii ori de tineri, la care alături de strigături cu puternic accent
moralizator şi satiric se fac şi urări de belşug în casă şi pentru recolta câmpului. În localităţile
din Gorj la lăsatul postului strigarea peste sat se face prin aprinderea focurilor pe deal sau la
focul opaiţelor ori mâtâcilor aprinse (mingi de cârpe, legate cu sârmă şi muiate în gaz). După
terminarea strigării lângă foc urmează hora, iar de la horă oamenii merg acasă şi se aşează la
masa lăsatului de post.
Săptămâna brânzei, dintre cele două lăsate de post se mai numea în Gorj şi
Săptămâna nebunilor fiindcă era vremea în care toţi nebunii pornesc a se însura. În joia din
Săptămâna Brânzei încep şi Gadinele, care durează joi, vineri şi sâmbătă. Gadinele se crede a fi
nişte jivine dăunătoare. În satele de păstori din judeţ sărbătoarea este ţinută să nu fie prădate
de lupi şi de urşi turmele de vite.
Prima săptămână din Postul Mare este numită în Gorj şi Săptămâna Mare. Zilele sunt
toate de sărbătoare şi au menirea pregătirii pentru ciclul pascal prin restricţii, care respectate
asigură binele personal şi al casei.
Prima zi de luni din post se numeşte Lunea Ciorilor oamenii mănâncă boabe fierte
de porumb în credinţa că păsările cerului nu le vor scoate sămânţa semănată. Marţea primă
din post este denumită Marţea Trăsnetelor şi se ţine, fiind rea de trăsnete (să nu lucrezi, că te
trăzneşte). A doua marţe din este Marţea Încuiată şi se crede că dacă lucrezi în această zi te
îmbolnăveşti de constipaţie(te încui la stomac). Prima zi de miercuri din post se numeşte
Miercurea Strâmbă, iar sărbătoarea este ţinută să nu paralizezi(să nu te strâmbe Dumnezeu).
Joia din Săptămâna Mare este cunoscută în tradiţie sub numele de Joia Iepelor. În această zi nu
se lucrează în casă (lucru femeiesc) să nu te împărezi când sari gardul sau să nu cadă caii în
pari. Vinerea din Săptămâna Mare este cunoscută în tradiţie ca Vinerea Sântoaderului. Potrivit
tradiţiei în noaptea de joi spre vineri grupuri de băieţi şi fete, încărcaţi cu mâncare, băutură şi
cu câte o sapă, urcă în deal în cântece şi chiote pentru căutarea homanului (iarba mare) din
pământ. În deal petrec şi dau naştere la hore, dacă au pe cineva să le cânte. În cântece şi chiote
caută homanul. Spre ziuă se întorc acasă cu homanul. Vineri noaptea spre sâmbătă toţi ai
casei, în special femeile, se spală pe cap cu leşie în care au fiert homanul. Credinţa e că cine nu
se spală cu homan, nu-i creşte părul.
Floriile sunt sărbătorite cu o săptămână înaintea Învierii. La romani se sărbătorea
Floralia, în cinstea zeiţei Flora, protectoarea florilor, dar creştinătatea a impus Floriile în
amintirea întâmpinării cu ramuri de salcie, finic şi palmier a Domnului Iisus la intrarea sa în
Ierusalim, după învierea lui Lazăr. Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită.
1204
Ele sunt simbolul vegetaţiei reînviată primăvara. Şi în Gorj rămurelele de salcie sfinţită erau
aduse acasă, iar după ce se atingeau cu ele toţi ai casei, precum şi vitele, erau puse la icoană
ori la grindă, să fie ferită gospodăria de rele, ori să fie folosite în caz de îmbolnăviri: mâţişorii
erau înghiţiţi vindecând durerile de stomac, iar crenguţele petrecute peste brâu, se credea că
alină durerile de spate. Ramurile de salcie sfinţite erau puse în grădini şi livezi, ca să le
ferească de stihiile naturii, în special de grindină. Scriitorul Alex. Odobescu în notările sale
consemna faptul că oamenii luau ramuri de salcie din crâng, la ieşirea de la slujba de Florii,
fiindcă se considera că în această zi salcia este sfinţită.
Cultul pentru morţi se manifestă la Florii prin pomeni, inclusiv cu peşte, fiind
dezlegare în post. Se curăţă mormintele şi se plantează flori. Meteorologia populară susţine că
aşa cum e vremea în ziua de Florii, va fi şi la Paşti. În unele localităţi din Gorj (Crasna, Săuleşti,
Bengeşti, Logreşti, Stăneşti) se fac hramuri şi bâlciuri.
Săptămâna Patimilor este săptămâna dinaintea Paştilor în care nu se râde, nu se
joacă, nu se petrece, nu se bea băutură, nu se mănâncă de dulce, nici prăjit. Lumea trebuie să
fie tristă în această săptămână şi cu gândul la cele întâmplate lui Iisus. Cultul pentru morţii
casei predomină manifestările din ziua de Joi Mari. Se crede că în noaptea spre joi se deschide
cerul, iar spiritele morţilor revin să petreacă Paştele cu ai lor. În foarte multe localităţi ale
judeţului Gorj în noaptea premergătoare, dar şi în dimineaţa zilei de joi, gospodarii aprind
focuri din plante magice (boj, alun) pentru ca morţii să se odihnească şi să se încălzească în
curea casei ori la cimitir. În dimineaţa zilei de joi se dau de pomană căni împodobite cu
verdeaţă sau flori în care se pune apă sau vin şi o lumânare aprinsă.
La slujba de joi sera denumită denie, lumea îngenunchează de doisprezece ori,
fiindcă se citesc doisprezece evanghelii. După terminarea fiecăreia, târcovnicul stinge câte o
lumânare dintre cele aprinse.
În Gorj, vinerea din Săptămâna Patimilor se numeşte Vinerea Ouălor. În seara zilei
de vineri oamenii se duc la biserică unde se cântă prohodul, iar după terminarea acestuia
oamenii se retrag la crucilor morţilor din cimitir unde aprind lumânări şi „se cântă”(bocesc).
Ziua de sâmbătă este dedicată tăierii mielului, o jertfă într-o perioadă de renaştere
simbolică a timpului. Sâmbăta patimilor este ziua în care se pregătesc bucatele pentru masa
de Paşti.
În noaptea de sâmbătă spre duminică din Săptămâna Patimilor oamenii merg gătiţi
cu mic cu mare la slujba de înviere. Paştele şi îndeosebi Învierea, este cea mai mare dintre
sărbători. Spre a arăta solemnitatea actului învierii, fiecare om aduce de la biserică acasă o
lumânare aprinsă, unde o stinge, iar la primejdie aceasta va fi reaprinsă.
Pasca este cea mai însemnată coptură ce trebuie făcută din pâinea cea mai aleasă, iar
pâinea cea mai aleasă este grâul, fiindcă el este cinstea mesei.
Săptămâna Luminată este săptămâna imediat următoare Paştelor. Se sărbătoreşte în
general prin nelucrare. Vineri în Săptămâna Luminată se sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii,
când sunt sfinţite apele şi au leac. Sâmbăta din această săptămână se numeşte Sâmbăta Tomii.
Femeile merg la biserică şi dau de pomană pentru morţii pomeniţi de preoţi. Prima duminică
după Paşti este Duminica Tomii. Iisus Hristos s-a arătat în această zi Apostolului Toma, care s-
a îndoit de învierea sa, până ce nu i-a pus degetul pe semnul cuielor şi până nu i-a pus măna pe
coastă. Din această cauză Apostolul a fost numit Toma Necredinciosul. De Duminica Tomii se
fac praznice şi hramuri.
Săptămâna ce urmează după cea Luminată se numeşte Săptămâna Negrilor, iar
despre ţinerea postului negru în această săptămână avem atestări documentare în Gorj la
Andreeşti, Albeni şi Negomir.
Înălţarea Domnului sau Ispasul este sărbătoare cu dată mobilă şi cade întotdeauna în
joia săptămânii a şasea după Paşti (a patruzeci-cea zi de la Înviere) când Domnul Iisus s-a
1205
înălţat la cer. Se spune că Ispas a fost un om vesel şi de ziua lui Iisus s-a înălţat la cer. De Ispas
se dă de pomană lapte dulce şi ouă roşii, fiindcă după această dată până anul următor nu se
mai roşesc ouă, iar în unele sate gorjene se fac hramuri. Tot în ziua de Ispas sunt comemoraţi
eroii neamului.
Prin respectarea credinţei şi a datinilor se duce mai departe moştenirea înaintaşilor
şi se păstrează identitatea neamului.

Bibliografie:
Ruşi Doina, 2002, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Editura
Univers Enciclopedic
Sorescu Vasile, 1995, Figuri, evenimente şi locuri biblice, Editura Saeculul I. O.
Şerban Doru Alexandru; Şerban Valentina, 2004, Credinţe, datini şi obiceiuri din Gorj,
Editura Rhabon
*** DEXI, 2007, Editura Arc Gunivas

OBICEIURI ȘI TRADIȚII PASCALE

Educatoare: Botar Aniko-Csila

Grădinița cu Program Prelungit “Prichindelul Isteț”, Turda

Fiecare popor creștin are propriile tradiţii și obicieuri de Paști, chiar dacă în esenţă
se sărbătorește același lucru, învierea Domnului Isus Christos. Alături de nașterea
Mântuitorului, Sărbătoarea Sfintelor Paști rămâne una din cele mai importante sărbători
creștine a poporului român și nu numai.
Una din cele mai importante sărbători ale românilor, Paștele, este reprezentativ și
pentru modul în care a reușit să păstreze vii tradiţiile din spaţiul românesc. Astfel, această
sărbătoare surprinde o mare varietate de obiceiuri care au rezistat timpului și conferă o
bogaţie de simboluri atât celor care o celebrează la oraș, dar și la sat.
Postul Paștelui se incheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos. În Săptămâna
Mare se face curăţenie generală în gospodării. Curţile sunt măturate, șurile sunt curăţate de
gunoaie, gardurile sunt reparate, șanţurile sunt curăţate de nămol și adâncite. Casele trebuie
să strălucească de curăţenie pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurăţate".
În lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc și se văruiesc casele iar
mobilierul este spălat și reparat. Până miercuri, inclusiv, sunt permise muncile în câmp. După
această zi bărbaţii trebăluiesc pe lângă casă, ajutându-și nevestele la treburile gospodărești.
În Joia Mare, data limită slujbelor speciale dedicate morţilor, fiecare familie duce la
biserică colaci, prescuri, vin, miere de albine și fructe pentru a fi sfinţite și împărţite, apoi, de
sufletul morţilor, parte preotului, parte sătenilor aflaţi la biserică, în cimitir sau pe la casele
lor.
Pană la Joia Mare, femeile se străduiau să termine torsul de frica Joimariţei care, în
imaginarul popular era o femeie cu o înfăţișare fioroasă ce pedepsea aspru lenea nevestelor
sau a fetelor de măritat. Uneltele de tortură ale Joimariţei erau căldura, oala cu jăratec,
vătraiul sau cârligul pentru foc. Această fiinţă mitologică folosea mijloace cumplite de tortură:
ardea degetele și mâinile fetelor și femeilor leneșe, le pârlea părul și unghiile și incendia
fuioarele de cânepă găsite netoarse. De multe ori nici flăcăii leneși, cei care nu terminau de
reparat gardurile sau nu ingrijeau bine animalele pe timpul iernii, nu erau iertaţi de aceste

1206
pedepse. De fapt, Joimariţa era, la origini, o zeitate a morţii care supraveghea focurile din Joia
Mare și care, treptat, a devenit un personaj justiţiar ce pedepsea lenea și nemunca.
Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge Joia Mare sau în dimineaţa acestei zile se
deschid mormintele și sufletele morţilor se intorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor se
aprindeau focuri prin curţi, în faţa casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau
posibilitatea să se încălzească. Focurile de Joi-Mari erau ruguri funerare aprinse pentru
fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii din familie și reprezentau o replică precreștina la
înhumarea creștină din Vinerea Mare. Aceste focuri se deosebesc de focurile ritualice de peste
an - focurile de Mucenici, de Lăsatul Secului, de San - George sau de Sânziene. Ele se făceau din
plante considerate a avea virtuţi magice ( alun, boz, tei) ce erau adunate de către copii sau de
către tinerele necăsătorite. Focurile se inconjurau cu tămâie și agheasmă, în jurul lor se așezau
scaune "pentru morţii ce urmau să sosească" și se dădea de pomană copiilor, vecinilor și
rudelor. Obiceiul se mai păstrează în unele sate din zona montană a Bucovinei (Moldoviţa,
Paltin, Argel, Vama, Brodina de Sus etc), purtând denumirea de "încălzitul moșului" dar, de
cele mai multe ori, semnificaţiile sale nu mai sunt cunoscute, el având mai ales caracter de
divertisment.
Tradiţia spune că ouăle ce urmează să fie înroșite de Paști trebuie adunate din
cuibar în miercurea din cea de-a patra săptămână a Postului Mare, pentru că nu se vor strica.
Chiar dacă ouăle sunt strânse în "Miecurea Paresimilor", vopsitul lor se face în joia din
săptămâna dinaintea Paștelui și niciodată vinerea. Simbolistica ouălor de Paști se regăsește
înainte de Hristos, când oul era dat în dar, fiind considerat simbolul creaţiei, fecundităţii și
reînnoirii naturii.
Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi
pascale: pasca, cozonacii cu mac si nucă și babele coapte în forme speciale de ceramică. Pasca
cea mai importantă coptură rituală a Paștelui, se face din făina de grâu de cea mai bună
calitate, cernută prin sită deasă, și are, cel mai adesea, forma rotundă. Pasca se coace numai o
dată pe an, de Sfintele Paști. Ea are o formă rotundă, la mijloc o cruce și este împodobită pe
margini cu aluat împletit
Cojile ouălor folosite la pască nu se aruncau și nici nu se ardeau. Ele se strângeau cu
multă grijă într-un vas special și se aruncau în Sâmbăta Paștelui pe o apă curgătoare
crezându-se că, astfel, găinile și puii aveau să fie păziţi de uliu peste vară. Se mai credea că, în
felul acesta, se dădea de știre Blajinilor - popor mitic care trăia sub pământ - că se apropie cea
mai mare sărbătoare a creștinilor.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Paștilor, Vinerea Patimilor,
Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creștine, este, ziua în care
Iisus a fost răstignit și a murit pe cruce pentru răscumpararea neamului omenesc de sub jugul
păcatului strămoșesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru. În Vinerea Mare
este interzis a se face copturi. Există credinţa că dacă cineva se încumetă a coace în această zi,
face mare păcat , iar coptura nu este mâncată nici măcar de pești.
În Vinerea Mare, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi
prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare crezând că, în felul acesta, vor fi sănătoși pe
tot parcursul anului. Seara, însă, întreaga suflare a satului mergea la biserică pentru a
participa la slujba de scoatere a aerului și pentru a trece pe sub acesta. în scopuri terapeutice.
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paștilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi și să facă ultimele
retușuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paști. De obicei, în Sâmbăta
Mare are loc și sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri tradiţionale:
drobul, numit în Bucovina cighir, friptura și borșul de miel. Mielul îl reprezintă pe Iisus
Hristos care s-a jertfit pentru păcatele oamenilor și a murit asemeni unui miel nevinovat.

1207
 Spre deosebire de Crăciun, pentru Paști nu se pregătesc prea multe feluri de
mâncare, de unde și zicerea: "Crăciunul este sătul iar Paștele este fudul". Principala grijă a
oamenilor, înaintea Paștilor, este aceea de a-și primeni hainele, fiecare gospodină trebuind să
aibă o cămașă nouă, cusută în mod special, iar bărbaţii măcar o pălărie nouă.
Sâmbătă seara fiecare gospodină își pregătește cu grijă coșul ce urmează a fi dus la
biserică, pentru sfinţire. În el așterne un ștergar curat și așează o lumânare albă, apoi ouă
roșii, pască, cozonac, ouă încondeiate, o bucată de slănină, mușchi de porc, șuncă special
preparată, zahăr, făina, salată de hrean cu sfeclă roșie fiartă, sare, câţiva căţei de usturoi, o
ramură de busuioc, un fir-două de breabăn (numit brebanoc sau barbanoc), cârnaţi, un miel
din aluat copt într-o formă specială.
Totul se acoperă cu cel mai frumos ștergar pe care îl are gospodina, semn de
preţuire a sărbătorii pascale dar și de mândrie personală.
În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mâna o lumânare, pe care o va
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul
Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
În seara de Înviere, conform tradiţiei, toată lumea merge la biserică pentru a
participa la slujba și pentru a lua lumină. La sfârșitul slujbei, preotul împarte tuturor sfintele
paști, adică pâine sfinţită, stropită cu vin și cu aghiazmă. Familia se intoarce spre dimineaţă de
la biserica și gustă mai întâi ouăle și pasca sfinţite..
La ţărani, există obiceiul ca în duminica de Paște să își spele faţa cu apă neîncepută,
în care au pus un ou roșu. Se spune că vor fi frumoși și sănătoși ca un ou roșu.
În prima zi de Paști exista obiceiul ca familia să se adune în jurul mesei îmbelșugate,
de pe care nu pot lipsi drobul și friptura de miel, ouăle roșii, pasca umplută cu branză și
smântână și cozonacii.
Masa are semnificaţie ritualică și se desfășoară după reguli ancestrale. Totodată,
exista obiceiul ca mesenii să poarte haine noi, ca omagiu pentru această sărbătoare, dar și
pentru a sublinia curăţirea sufletului și a trupului.
În Transilvania s-a păstrat obiceiul ca în cea de-a doua zi de Paști să fie udate fetele,
ca act purificator. Flăcăii stropesc cu apă sau cu parfum persoanele ieșite în cale, în principiu
fetele, care le dăruiesc căte un ou roșu. Ouăle simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-
a deschis la îinvierea sa din morţi. De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar și când se
salută creștinii își spun: "Hristos a înviat! Adevărat a înviat!". Culoarea roșie a ouălor
simbolizează sîngele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii. Există credinţa
ca cei care ciocnesc se întâlnesc pe lumea cealaltă. Ouăle simbolizează și reîntinerirea,
primăvara. În tradiţia populară de la noi, ouăle de Paști sunt purtătoare de puteri miraculoase:
vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, te apără de rele.
Paștele este sărbătoarea întregii familii, când suntem alături de cei dragi, de copii și
bunici, de părinţi, de mătuși și unchi, de veri și verișoare, de prietenii apropiaţi. Ne răsfăţăm
cu cele mai alese bucate tradiţionale de la pască și cozonac la drob și friptură de miel. Ciocnim
oua roșii, le oferim cadouri apropiaţilor, mai ales copiilor. și purtăm haine noi. În noaptea de
Înviere mergem la biserică să luăm Lumină.

PLUGARUL - UN OBICEI STRĂVECHI DIN ŢARA FĂGĂRAŞULUI

Prof. Lupu Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râşnov, jud. Braşov

1208
 În Vad, sat din Ţara Făgăraşului, poţi afla din gura localnicilor amănunte despre un
obicei agrar păstrat doar în două-trei sate făgărăşene.
În fiecare an este desemnat „Plugar” cel mai harnic fecior al satului, care a ieşit
primul la arat în acea primăvară. Feciorii din ceata acelui an merg la câmp şi smulg holdă de
grâu verde, apoi se adună la casa Plugarului, unde împletesc legături cu care vor împodobi
flăcăul-gazdă. În ziua a doua de Paşte, după terminarea slujbei din biserică, lumea se strânge
la casa Plugarului. Acesta, ajutat de către flăcăii din ceată se ascunde în propria gospodărie, de
regulă în şura cu fân şi paie; cât timp el este căutat de flăcăii din sat, sătenii se prind în joc pe
melodii presărate cu chiuituri. Cel care îl găseşte pe Plugar este răsplătit cu un colac şi o sticlă
de rachiu. Acum Plugarul scos din ascunzătoare aruncă cu boabe de grâu peste mulţime ca
semn al belşugului din acel an. Plugarul, îmbrăcat cu o haină de pănură, cu cioareci, cu pălărie
şi cu opinci în picioare, este încins peste mijloc, peste piept în cruciş şi în jurul genunchilor cu
împletiturile verzi de grâu, apoi este aşezat pe o grapă de lemn, stând în picioare sprijinit pe o
furcă de lemn. Grapa este purtată pe umeri de patru feciori voinici. Plugarul trebuie să îşi
păstreze echilibrul şi să nu cadă, căci dacă el cade, se spune că în acel an furtunile fac să „cadă
grâul”. Ei sunt urmaţi de un alai de săteni şi muzicanţi până la râu, la podul de lemn peste care
trece drumul spre Dumbrava Narciselor. Aici Plugarul sare în râu, după care face semnul
crucii pe apă cu furca de lemn. El are grijă să lege grapa ( de piciorul podului) pentru a nu fi
luată de apă. Ia apoi apă în pălărie şi îi stropeşte pe cei din jur, dorindu-le în acest fel un an
rodnic. Ad-hoc se formează un grup de tineri care sunt rivalii celor din ceată. Aceştia încearcă
să dezlege grapa pentru a fi luată de râu, motiv pentru care se încinge o luptă; toţi se stropesc
zdravăn, chiar cad în apă spre încântarea privitorilor. Plugarul desface legăturile de grâu şi le
dă drumul pe apă.
Apoi feciorii din ceată îi aduc la râu pe însurăţeii din acel an şi le pun apă pe
creştetul capului, urându-le astfel bunăstare şi viaţă lungă în căsnicie. Plugarul este apoi dus
pe grapă acasă, iar feciorii merg să îşi schimbe hainele ude, în vreme ce participanţii la
eveniment se împrăştie şi ei pe la casele lor, comentând cele văzute. Ceata se strânge din nou
şi umblă pe la casele familiilor de însurăţei, unde le joacă pe fostele mirese, fiind cinstiţi de
gazde cu cozonac şi rachiu. Spre seară feciorii şi fetele, dar şi alţi săteni se strâng la jocul
satului, unde dansează până târziu în noapte jocurile populare specifice Ţării Făgăraşului:
Învârtita, Purtata, Sârba şi Brâul .
Apreciem solicitudinea cu care tinerii se fac părtaşi la desfăşurarea acestui obicei,
spre a împiedica trecerea lui în uitare, aşa cum a fost soarta multor altor momente de
referinţă din viaţa comunităţilor româneşti. Totuşi, ne facem datoria şi atragem atenţia asupra
unui real pericol ce poate denatura serios acest străvechi obicei: lipsa unei documentări
autentice, tendinţa de a trata cu superficialitate anumite aspecte esenţiale.
Crescuţi într-o atmosferă asupra căreia evenimentele istoriei şi personalităţile
locului şi-au pus pecetea, sătenii se strâng an de an aici, în Vadul Şercăii, şi sărbătoresc cu
bucurie acest obicei de primăvară, care are loc în fiecare an a doua zi de Paşte, obicei menit să
invoce un an îmbelşugat, transmiţând astfel din generaţie în generaţie o parte din zestrea
spirituală lăsată de înaintaşi. În acest fel ei simt că îşi aduc propria contribuţie la păstrarea
identităţii comunităţii căreia îi aparţin şi de care sunt ataşaţi.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII LA CREŞTINI

Prof. Palamariu Mariana – Şc. Gimn. Nr. 3 Lupeni, Hunedoara

1209
 Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi pe
bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din istorie,
în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât mai
important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie mărturisirea unui
adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă
de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.
Pentru noi însă, creştinii practicanţi, argumentele Învierii pălesc în importanţă în
faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le descoperă Învierea Domnului şi
care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini.
Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă
dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar
un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar
pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi
timp. Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit
mai înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor
Sale, renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al
morţii. Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi,
temători, indecişi şi neîncrezători, în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a
propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă
Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră”.
Învierea Mântuitorului, al cărei imn - Troparul Paştilor - este cel mai triumfal pe
care l-a cântat şi l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creştinii, o stare
sufletească ce nu se poate compara cu niciuna din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul
unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi şi unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om,
niciun alt fapt, niciun alt sentiment, nicio schimbare, nicio emoţie din cele ce pot încerca
sufletul nostru.
Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Niciuna din
celelalte Biserici nu simte şi nu exprimă cu bogăţia şi harul imnografic semnificaţiile, puterea
şi binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf şi de bucurie care
ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi
fericirea noastră de creştini.
Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă şi umilire în zilele patimilor, El era,
privindu-L omeneşte, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit şi mai
zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea, mai
duşmăneşte tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat şi profanat, ca Iisus Hristos.
Nu numai cei care-L răstigneau, urlau şi blestemau, nu doar un popor se desfăta la
privirea durerilor Lui fizice şi morale, ci o lume întreagă, de atunci şi până astăzi, a găsit în
osanda şi în moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment ca de dreptate şi de putere a ei
împotriva „blasfematorului" şi „înşelătorului Aceluia", cum îl numeau cu ipocrizie cei care L-au
dat spre chinuire şi moarte.
Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat şi batjocorit de atunci şi până astăzi,
Iisus Hristos Nazarineanul, numit în derâdere „Regele Iudeilor", rege încoronat cu spini, rege
al cărui tron era o Cruce, rege fără gardă, părăsit de ai Săi, păzit sub grea şi rece lespede de
piatră, pentru că a izbândit cea mai stralucită şi neaşteptată biruinţă ce s-a văzut vreodată:
biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti totodată. Această biruinţă a putut fi
tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată.
Dezamagiţi şi tulburaţi, înşelătorii de atunci au plătit pe străjeri ca să spună că El a
fost furat noaptea de ucenicii Lui fricoşi din mormântul întărit cu pază şi peceţi. Necredincioşii

1210
de mai târziu au născocit un şir de ipoteze, presupuse ştiinţifice, ca să tăgăduiască adevărul,
faptul dumnezeiesc.
Împotriva argumentelor stoarse necredinţei şi a pretextelor cu păcat, Învierea lui
Hristos s-a dovedit şi s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, astfel că imnul ei
triumfal face de atunci, şi va face totdeauna, bucuria noastră şi a lumii. Împotriva tuturor
raţiunilor omeneşti, împotriva „înţelepciunii" de jos a celor care au căzut în robia
superstiţiilor şi a legendelor necreştine, împotriva a tot ce s-ar putea zice şi scrie stă faptul
Învierii, transformat în Biserica permanentă şi universală, stă creştinismul întreg, ca dovedire
şi încredinţare neclintită a Învierii lui Hristos.
Cu cât a dăinuit şi a crescut în acest timp îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu
atât a crescut puterea şi însemnătatea ei de biruinţă asupra firii şi a răului morţii. Cu cât va
dăinui şi va creşte încă îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât se va vădi prin contrast
adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţă şi de credinţă; va creşte şi se va întări în convingerea
noastră, bazată pe existenta adevărului Bisericii universale, că: „Hristos a Înviat!” Cu cât omul
şi omenirea întreagă vor cunoaşte mai multe biruinţe, cu atât va fi mai mare între toate
Biruinţa lui Hristos. Nici cele mai strălucite şi mai lăudate victorii omeneşti: ale lui Cyrus,
Alexandru cel Mare, Hanibal, Cezar, Napoleon sau ale generalilor mai noi, nu se pot compara
cu marea şi îndoita biruinţă a lui Hristos asupra morţii şi a răului. Nici cele mai mari biruinţe
asupra naturii - diguri, canale, tunele, viaducte sau alte succese omeneşti, nu se pot compara
ca putere, ca efact şi ca importanţă cu biruinţa lui Hristos asupra morţii, ca rău fizic şi ca rău
moral, făcut lui de necredinţa şi de răutatea celor ce L-au tăgăduit şi osândit ca blasfemator şi
înşelător.
Biruinţele omeneşti crează stări relative, limitate şi schimbătoare, dar Biruinţa lui
Iisus Hristos a creat o stare absolută şi permanentă, o stare morală de natura, mărimea,
puterea şi importanţa spiritului. Biruinţa lui Hristos a îndreptat un rău imens şi cutremurător
şi a întemeiat o realitate spirituală salvatoare. Fără Învierea lui Hristos, azi nu exista
creştinism şi nici Biserică; sau, cum zice Apostolul, nu era propovăduirea şi credinţa; fără
Învierea lui Hristos, trăiam în întuneric şi ne târam în viciu, ne închinam la idoli. Fără Înviera
lui Hristos, omenirea era şi azi sufleteşte cu 2000 de ani în urmă sau, poate, prin regres, cu
mult mai mult, în barbarie şi mizerie morală. Ce ar fi fost omenirea fără Învierea lui Hristos,
fără creştinism şi fără Biserică, fără Apostoli, fără Evanghelie, fără Sfinţi, fără credinţă, fără
sublima iubire creştină, fără multele şi marile idei şi fapte de bine şi de cultură aduse de
creştinism, fără miile de martiri care au cucerit cu suferinţe şi cu sânge dreptul omului la
libertatea de gândire şi de credinţă, fără virtuţile sublime şi fără instituţiile de binefacere
incomparabile ale creştinismului, fără capodoperele de gândire, de caritate şi de artă cu care
creştinismul a umplut, a înnobilat şi a ridicat lumea?
Creştinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător şi mai salvator neamul
omenesc, creştinismul este opera Jertfei şi a Învierii lui Hristos.
Din moartea şi din Învierea Lui credem şi ne mântuim şi trăim în marile idei morale
care au devenit patrimoniul omenirii întregi. Învăţătura şi misiunea Lui s-au verificat prin
Moartea şi Învierea Lui; Moartea şi Învierea lui au dat creştinismului sens şi viaţă, au dat sens
morţii şi învierii noastre. Lumea păgână cunoaşte moartea, dar nu cunoaşte Învierea; ea
trăieşte pământeşte, mărginit, fizic, fără perspectiva vieţii viitoare. Trăieşte în iluzii şi plăceri
o viaţă ca de colivie, peste care apasă imens, inert şi greu mormântul.
Învierea lui Hritos a rupt valul care acoperea omului misterul existenţei post-
mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi
caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmatică în haos;
este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu preţ de
suflet şi cu rost dumnezeiesc. Fără Învierea lui Hristos, creştinismul s-ar fi înăbuşit în râsul şi

1211
în batjocura fariseilor şi cărturarilor, în insensibilitatea lumii păgâne, în teama şi neputinţa
Apostolilor terorizaţi de strigătele mulţimii înfuriate: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L!" Fără
moartea lui Hristos, creştinismul nu avea efect mântuitor, fără Învierea Lui nu avea Viaţă şi
putere. Fără Înviere, nu era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creştină. Suferinţa şi
biruinţa, durerea şi bucuria, Crucea şi Învierea îşi corespund şi se completează, ca două feţe
paralele şi echivalente ale faptului creştin.
Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârteşte viaţa creştină; ele sunt stâlpii de
rezistenţă ai creştinismului. Moartea şi Învierea lui Hristos au transformat suferinţa în
biruinţă, au făcut din suferinţă şi biruinţă un singur mod şi fapt: modul şi faptul creştin,
moartea biruită prin Înviere, suferinţa biruită prin bucurie.
Moartea şi Învierea lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna înţelegerea, puterea
şi triumful creştinismului în lume. Dreptul, tăria şi nădejdea noastră de biruinţă şi de
mântuire stau în Moartea şi Învierea lui Hristos, pentru că Moartea şi Învierea lui Hristos sunt
mântuirea şi Învierea noastră. Această certitudine ne întăreşte sufleteşte ca o putere
dumnezeiască. Creştinismul trăieşte din Moartea şi Învierea lui Hristos, Biruinţa lui Iisus
Hristos, prin moartea Sa, asupra morţii, este biruinţa creştinismului prin Hristos asupra răului
şi a lumii. Biruinţa Lui este biruinţa noastră de la El, în suferinţa noastră pentru El.
Această certitudine materială şi morală, această bucurie a Învierii Mântuitorului,
trebuie făcută temei al gândirii şi al vieţii noastre creştine. Credinţa şi viaţa noastră se sprijină
împreună cu Biserica pe ea, izvorăşte din ea, se hrăneşte din ea, există şi rezistă prin ea.
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii şi, pentru
totdeauna, suferinţa şi moartea, batjocura şi necredinţa, ipocrizia şi oprobiul care au fost
aruncate asupra Numelui şi lucrării Lui în lume, pe care El a vrut s-o mântuie şi s-o lumineze,
s-au prăbuşit.
„Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul", zice rugăciunea pentru morţi, a biruit
moartea şi a surpat pe diavol. Aceasta a făcut-o Mântuitorul pentru toţi credincioşii Săi.
Pentru noi, creştinii, moartea este pentru totdeauna biruită şi diavolul surpat, Hristos e
biruitor în veci. Lupta şi cauza Lui e câştigată pentru totdeauna. Realitatea morţii Lui a
spulberat socotelile nebuneşti ale celor care au gândit şi au voit să-L ascundă lumii. Ipocrizia
s-a demascat, infamia s-a vădit, Hristos a înviat, martorii au mărturisit şi noi am crezut.
Prin Învierea lui Hristos, grija cea mare şi durerea au trecut. În Învierea lui Hristos
avem suprema bucurie, putere şi garanţie a nădejdilor noastre: „Hristos a Înviat!” Adevărul şi
dreptatea Lui nu mai pot fi pecetluite în niciun mormânt. Moartea şi răul s-au biruit, spaima
cea mare a trecut. Cele mai grele zile pe care le-a trecut până acum omenirea au fost ziua
morţii şi a şederii lui Hristos în mormânt. Niciun război, nicio năvălire, niciun asediu, nicio
prigoană, nici foamete, nici boală, nici cutremur, niciun cataclism, nicio nenorocire n-au putut
întrista şi ameninţa omenirea cum a făcut-o Moartea lui Hristos.
Hristos a înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii
creştine, credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem
pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă şi moarte ne bucurăm de Înviere; prin Înviere ne
bucurăm şi triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi şi a
triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evoca intens şi solemn patruzeci de
zile, este bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi şi
ceas al vieţii noastre de creştin, de fiecare zi şi ceas. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare
salut pascal „Hristos a Înviat!", adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc.
În această biruinţă credem şi izbândim, cântând imnul triumfului creştin: „Hristos a Înviat!”

1212
Bibliografie
Eliade, Mircea, 1991, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti
Răduleanu, Pr. Boris, 1993, Semnificaţia marilor sărbători creştine, vol. I, Editura
Clusium, Cluj-Napoca
Stăniloae, Pr. Dumitru, 1993, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului,
Editura Anastasia, Bucureşti

1213
 SIMBOLURI ALE PRIMAVERII PE MELEAGURILE NOASTRE

Prof.înv.primar Șteţco Mariana

Liceul Pedagogic Regele Ferdinand
Sighetu-Marmaţiei

Vastul ţinut al Maramureșului istoric este considerat cel mai bine păstrat așezământ
al Europei din perspectiva antropologiei culturale și a etnografiei.
Mai există și azi vechi tradiţii datorită munţilor înalţi care adăpostesc lunga
depresiune din toate părţile.Poate mai mult decât în alte locuri aici se păstreză cel mai mult
tradiţii , datini, legende și obiceiuri ale căror origini se pierd în negura vremurilor.
Fiind dascăl într-o asemenea zonă , desfășurându-mi activitatea zi de zi în mijlocul
copiilor nu pot să nu marchez , împreună cu ei , derularea fiecărui anotimp care ne străjuiește
trecerea prin viaţă tuturor , odată cu scurgerea anilor.Micii mei învăţăcei sunt fascinaţi de
povești și legende , le caută , le ascultă , le povestesc , vor să afle cum au trăit cei dinaintea lor ,
aici , pe pământurile acestea și să le ducă mai departe.Primăvara este probabil timpul cel mai
frumos pentru a da startul unui an bun, bogat, fructuos și fiecare întâmpinăm această
perioadă cu bucuria pricinuită de așteptarea lungă , de peste iarnă.
Sărbătorile cu ajun și calculul timpului în funcţie de o anumită fază a lunii sunt
caracteristice calendarelor lunare care au precedat la srămoșii noștri , actualele calendare
solar-lunare.Obiceiul de primăvară al mărţișorului reprezintă o secvenţă a uni scenariu ritual
de înnoire a timpului și a anului, primăvara, la nașterea și la moartea simbolică a babei Dochia
, cea care îi fascinează pe copii prin înfăţișare și prin destin.Unele tradiţii spun că firul
simpaticului mărţișor ar fi fost tors de baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.Dochia
este un fel de ursitoare care toarce firul anului.De la noi și de la aromâni , obiceiul
mărţișorului a fost ulterior preluat și de alte popoare din sud-estul și chiar din centrul
Europei.Mărţișoarele erau purtate în prima zi a lunii martie de fete și femei tinere pentru a
sărbători debutul primăverii dar și cu rol de talisman solar.Este numai inceputul care
deschide seria frumoaselor sărbători care au loc primăvara, culminând bineînţeles cu
sărbătorile pascale care aduc atâta liniște și curăţenie în sufletele tuturor creștinilor.
Am descoperit împreună cu elevii mei niște rânduri semnate de poetul năsăudean
George Coșbuc, în care acesta spunea că mărţișoarele sunt de fapt niște simboluri ale astrului
dătător de căldură și de viaţă.Soarele primăverii era asociat cu un ban de argint, tot rotund , ca
și soarele.Poetul spunea că „mărţișorul este un simbol al focului și al luminii, deci al
amintitului astru ceresc.Poporl nostru îl cunoaște și îl ţine în mare cinste căci este aducător de
noroc, frumuseţe și iubire.Ca simbol cromatic primăvara este reprezentată prin roșu , așa cum
vara este prin verde, toamna prin negru sau albastru iar iarna prin alb.Astfel șnurul de care se
agaţă mărţișorul și care este împletit în alb și roșu este și el un simbol al trecerii de la iarna
cea albă la primăvara cea plină de viaţă care clocotește ca și sângele.În credinţa populară se
mai spune și că roșul , dat de foc ar fi asociat vitalităţii femeii , iar albul, ca apele înspumate , ca
norii , ca zăpada , ar simboliza înţelepciunea bărbatului.Șnurul este împletirea celor două
principii, ca o continuă mișcare a vieţii, a naturii.
Încă începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea copiii primeau de la părinţi în
dimineaţa primei zile de primăvară, înainte de răsăritul soarelui un mărţișor, de care era
agăţată o monedă din metal preţios.Acest minunat simbol al anotimpului ghioceilor se purta
prins fie la mână, fie la piept, fie la gât și nu era scos până la o anumită sarbătoare:Florii, Paște,
sau până la înflorirea unor arbuști și pomi fructiferi și agăţat apoi pe ramurile înflorite ale
acestora.Exista superstiţia că purtătorii acestui mic dar nu vor fi pârliţi de soare , în timpul
verii care urma, că vor fi sănătoși și frumoși, vor fi feriţi de boli și de deochi și vor avea noroc
1214
tot anul.Aceste mici talismane erau confecţionate folosindu-se două fire de lână colorată, albă
și neagră sau albastră și era dăruit în prima zi a lunii martie când apărea pe cer luna nouă.
Scopul pentru care purtăm măţișoarele este acela de a ne face un apropiat din soare
, purtându-i chipul , așa cum purtăm o cruce ori o mică iconiţă, pentru a ni-l apropia pe
Iisus.Ce poare fi mai frumos decât să ai și tu frumuseţe din frumuseţea lui , veslie și putere ,
cisnte , sănătate și curăţenie sufletească.
În timp , obiceiul de a purta mărţișorul făcut dintr-un ban de argint s-a pierdut,
datorită invaziei an de an a tot mai multe variante care nu mai au nici o legătură cu
simbolistica iniţială.În anii pe care –i traversăm se pune problema păstrării unui echilibru .Nu
putem să ne punem de-a curmezișul în calea noutăţilor , a exploziei de informaţii , ne adaptăm
și noi atât cât putem .
Dar nici nu putem transforma sau asista neputincioși la transformarea mărţișorului
într-un kitsch, într-o paradă a prostului gust , într-o expunere a unor obiecte fără valoare care
nu mai au în nici un fel rezonanţa simbolurilor vechiului obicei de a purta în piept micul
obiect, încărcat de semnificaţie.Este la fel cum, de Paște, ai vopsi ouă de plastic, cu niște culori
chimice, care nu mai au nici o legătură cu frumoasa culoare roșie, obţinută din foile de ceapă
sau cu ajutorul sfeclei.
Dincolo de simbol și de tradiţie, legate de mărţișor, el rămâne o expresie a bucuriei
de a trăi , a dragostei de viaţă, un mod prin care noi, oamenii salutăm renașterea naturii odată
cu venirea primăverii.Mărţișorul rămâne , indiferent de trecerea anilor , simbolul soarelui
atotputernic și al purităţii sufletești.Copiii se gândesc atunci când dăruiesc un mărţișor că
împart de fapt o bucată de soare și de bine cuiva care contează pentru ei.
Obiceiul de a oferi mărţișoare nu se regăsește decât în spaţiul românesc și la unele
popoare din apropierea graniţelor României.Se pare că noi suntem singurul popor european
care sărbătorește anul nou de două ori.Pentru că de fapt acesta este lucrul celebrat în ziua de
1 martie.Mărţișorul se poartă în zilele Babei Dochia adică între 1-9 martie și mai există și
acum obiceiul de a -ţi alege o zi din cele nouă ca simbol al calităţii vieţii de peste an.Se
subînţelege că o zi însorită va prevesti un an foarte bun, cu multe realizări. Iar una urâtă,
mohorâtă va prevesti un an mai puţin fructuos.această perioadă este de altfel și cea mai
capricioasă din tot anul.După data de 9 martie copiii și oamenii mari se vor gândi în fiecare
din zilele următoare la sărbătoarea Paștelui pe care o așteaptă și pentru care se pregătesc
trupește și sufletește.

Bibliografie:
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale românești, București , 1976
Butura Valer, Cultura spirituală românească, Editura Minerva, București, 1992.

1215
 SARBATOAREA ÎNVIERII – LUMINA SUFLETELOR NOASTRE

Prof. pentru învăţământ primar, Crupenschi Otilia Narcisa

Şcoala Gimnazială „Ioan Murariu” Cristineşti, jud. Botoşani

Ştim că învăţarea se derulează în timp, cu producere de transformări care se

realizează în plan cognitiv, afectiv, psihomotor, moral; este o elaborare şi o reelaborare
continuă de structuri cognitive. Întreaga învăţare este o pregătire continuă pentru muncă şi
viaţă, pentru integrarea subiectului în activitatea social-profesională de mai târziu, deci o
integrare în grupurile: familial, profesional, religios etc. .
Astfel, învăţarea cognitivă care se realizează preponderent la şcoală, trebuie să se
îmbine benefic pentru elevi cu învăţarea socială, ce se realizează acasă, în grupul de prieteni,
în grupul religios, prin mass-media şi la şcoală. Deci, atitudinea profesorilor, părinţilor,
societăţii, trebuie să se bazeze pe empatie, să se centreze demersul educativ pe elev, un
demers de adaptare a comportametului nostru la nevoile copilului şi de cunoaştere a
dinamicii dezvoltării morale a elevilor de vârstă şcolară mică. Copiii de clasă pregătitoare se
află, după cercetările realizate de J. Piaget, în stadiul realismului moral, stadiu când relaţia
adult-copil are un caracter unilateral, adultul fiind izvorul tuturor consemnelor şi obligaţiilor
exterioare, iar copilul supunându-se acestuia în virtutea valorii pe care i-o recunoaşte. „E
voie/nu e voie să faci asta” îi formează copilului obişnuinţele morale şi respectul faţă de adult.
Astfel, programa şcolară pentru Religie vine să răspundă marilor întrebări ale copiilor de
vârstă şcolară mică, iar „Finalităţile propuse la clasa pregătitoare pentru disciplina Religie,
vizează formarea comportamentului, în acord cu valorile moral-religioase.”
Ideea de a se pune bazele iniţierii şi dezvoltării atitudinilor moral-creştine, este
susţinută de cinci teme majore, prevăzute în Programă. Dintre acestea, amintesc tema
dedicată marilor sărbători creştine „Învierea Domnului”. Rugăciunile, textele biblice, cântările
religioase dedicate acestei mari sărbători, sunt unele din mijloacele de realizare şi explicitare
a acestei teme.
Astfel, consider că prin abordarea interdisciplinară a temei „Învierea Domnului”, se
aduce în faţa elevilor învăţătura că Dumnezeu este mereu alături de noi – fiii Săi, împreună cu
sfinţii şi îngerii – slujitori.
Pentru crearea unui cadru educaţional bazat pe moralitate şi religiozitate, prin care
să fie sprijinite formarea de conduite precum încrederea, respectul pentru diferenţă,
toleranţă, care să ajute la interiorizarea valorilor religioase şi a normelor morale, mi-am
propus activităţi cu conţinut integrat la disciplinele: Religie, Muzică şi mişcare, Arte vizuale şi
abilităţi practice, Comunicare în limba română. Deci, elevii sunt solicitaţi să se implice activ în
propria formare, printr-o perspectivă flexibilă asupra conţinuturilor, se stimulează încrederea
în sine, energizând interacţiunea verbală mai ales între elevi. De asemenea, elevii se adaptează
la realităţile cotidiene, care presupun achiziţia de competenţe de ordin strategic prin
intermediul cărora se asigură un parcurs de învăţare reflexiv, autonom. Elevul devine astfel
capabil să pună în relaţie diverse câmpuri ale cunoaşterii.
În opinia mea, un bun creştin este o persoană care ştie să asculte, să reflecteze, să
tolereze, să dăruiască necondiţionat şi sper ca acest punct de vedere să-l împărtăşesc şi
elevilor mei.

1216
 ÎNVIEREA DOMNULUI - SARBATOAREA LUMINII SI A BUCURIEI

Prof.înv. primar Dăscălescu Dorica

Liceul Tehnologic „Al. Vlahuţă“- Şendriceni
Jud. Botoșani

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi pe

bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din istorie,
în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât mai
important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie mărturisirea unui
adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă
de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.
Este suficient să amintim ca şi argumente cele unsprezece arătări (apariţii) ale
Domnului Iisus Hristos cu trupul înviat – mai ales pe cea către Toma, cel mai sceptic dintre
ucenici (Ioan 20, 19-31), mituirea soldaţilor romani străjeri ai mormântului Domnului de
către autorităţile politico-religioase ale Ierusalimului, după Înviere, spre a nu o recunoaşte şi
mărturisi (Matei 28, 11-15), apoi predicarea cu vigoare şi chiar cu preţul vieţii a Învierii şi a
învăţăturii creştine de către apostoli, etc.
Pentru noi însă, creştinii practicanţi, argumentele Învierii pălesc în importanţă în
faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le descoperă Învierea Domnului şi
care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini.Astfel, Învierea
Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă dovadă a divinităţii Sale.
Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare profet, fiul lui
David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru toţi că El este
Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp. Este o dovadă în
plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul
lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din
minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai această dovadă
devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi
neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată lumea
Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică
este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).
Al doilea adevăr fundamental descoperit în istorie de Învierea Domnului este cel
mărturisit de noi în articolele ultime ale Simbolului credinţei: „aştept învierea morţilor şi viaţa
veacului ce va să fie.” Această făgăduinţă divină, de îndeplinirea căreia trebuie să fim siguri, ne
face să cântăm în noaptea de Paşti plini de entuziasm: „aceasta este ziua pe care a făcut-o
Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Canonul Învierii). Şi bucuria noastră este
pe deplin justificată, fiindcă înviind Hristos ne dă şi nouă siguranţa învierii. De ce? Pentru că
Domnul n-a făcut nimic de la Întrupare până la Înălţare decât pentru noi şi pentru mântuirea
noastră, aşa cum am amintit mai sus. Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al
nemuririi. Ne dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea
are ultimul cuvânt, ci viaţa. Dacă până la Învierea lui Hristos moartea era privită ca o
catastrofă inevitabilă şi absurdă – şi din perspectiva ei, la fel de absurdă părea în cele din
urmă şi viaţa – după Înviere, moartea devine, prin urmare, o „mare trecere” aşa cum o numea
poetul filosof Lucian Blaga. Devine, deci, o scară spre viaţa veşnică. Învierea lui Hristos ne
echilibrează existenţa, gândirea, speranţa, comuniunea cu cei dragi, punând în ambele talere

1217
ale balanţei destinul nostru, viaţa aici şi dincolo. De aceea, Apostolul Pavel întreba retoric şi
plin de bucurie: „unde-ţi este moarte boldul?” (I Corinteni 15, 55).
Iar al treilea adevăr revelat nouă de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ţine de
însăşi viaţa fiecăruia dintre noi. Această viaţă capătă un sens înalt, căci, fiind veşnică impune
răspundere pentru modul în care o trăim aici pe pământ. Cu siguranţă, nu putem trăi la
întâmplare şi cu indiferenţă faţă de valorile religios-morale creştine, când ştim că suntem
nemuritori. Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos cel înviat le-a dat încredinţarea că cele
predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie adevăruri dumnezeieşti şi trebuie
propovăduite chiar cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se cuvine să ţinem cu convingere
învăţăturile Bisericii noastre strămoşeşti ca pe adevărul în care trebuie să credem, calea pe
care trebuie s-o urmăm şi viaţa pe care trebuie s-o trăim.
Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc
pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales în zilele
noastre, când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de societatea civilă
românească, dar, din nefericire, numai într-un sens cu totul străin de cel creştin, chiar
peiorativ. Mai ales acum, când se vorbeşte tot mai mult de petrecerea „vacanţei de Paşti”, de
„balul de Paşti”, de „discoteca de Paşti” etc., denaturându-se în totalitate sensul sărbătorii
creştine. Acum, când am ajuns chiar la penibilul de „a sărbători”, de a ne pregăti cu mult efort
şi cheltuială, neştiind pentru ce. Nu trebuie, prin urmare, să „nădăjduim în Hristos numai
pentru viaţa aceasta”, pentru că „suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).
Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm
preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre
judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar şi
împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor învieri că
„Hristos a înviat!”.

PAŞTELE –SĂRBĂTOAREA CREŞTINILOR

Prof.înv.primar Manole Rodica

Şcoala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu”
Dorohoi- Botoşani

Paştele sunt sărbători a căror dată este variabilă, pentru că nu corespunde unei date
fixe din calendar şi începe obligatoriu într-o duminică (Ziua Domnului). Este cea mai sfântă,
mai îmbucurătoare şi importantă sărbătoare creştină a anului, pentru prima dată fiind
sărbătorită în jurul anului 1400 înainte de Hristos.
Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvară. Retrezirea naturii pe care
creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus.
Paştele creştin derivă din Paştele evreiesc, Pesach, cuvânt de origine al cuvântului
Paşti. Pastele cuprinde taina Crucii şi a învierii; taina morţii şi a vieţii veşnice, taina vieţii
pământeşti şi taina vieţii cereşti.
Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi
bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în
cea mai bună rânduială. Această mare sărbătoare este precedată de un post de 40 de zile,
perioadă numită Postul Paştelui. Ultima săptămână, numită Săptămâna Patimilor, are menirea
de a pregăti credincioşii
1218
 Pentru Înviere, imediat după ultima săptămână dinaintea Paştelui, cea a Floriilor, în
care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. De a doua zi, în Săptămâna Mare, se
rememorează tot ce a făcut Mântuitorul pe pământ. Prin post, reculegere şi rugăciune,
credincioşii parcurg acum cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-Omul, fiecare zi
din Săptămâna Patimilor, semnificând un nou pas al lui Iisus pe drumul către răstignire şi
Înviere.
Sărbatoarea Paştelui începe cu Duminica Floriilor, ziua când se serbează întoarcerea
lui Hristos în Ierusalim. Începând din aceasta zi oamenii îşi amenajează grădinile, în ziua de
duminică dimineaţa ei pleacă la biserici cu crenguţe de salcie – simbol al fertilităţii, vieţii, ca
mai apoi să le agaţe la streşinile caselor.
Se zice că anume de ziua Floriilor oamenii îşi scoteau mărtişorul şi îl agăţau de un
pom roditor, dacă pomul rodea din abundenţă atunci aveai parte de un an bogat. Toată
umanitatea, şi toată creaţia, este văzută în lumina învierii şi a iubirii lui Hristos, pentru ca toţi
oamenii sunt chemaţi la bucuria învierii celei de obşte, fiecare după taria credinţei şi a
pocăinţei sale, după faptele bune pe care le-a săvârşit.
Pregătirile Paştelui sunt: ouăle roşii, pasca, cozonacii, friptura de miel, drobul,
placinta, şi multe altele.Ouăle roşii semnifică sângele Domnului Iisus Hristos, care a curs pe
cruce pentru noi. Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găină, se fierb, se pun în culoare, apoi se
lasă la uscat şi se şterg cu grasime de porc ca să aibă luciu.
Vinerea este ziua răstignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Ziua de vineri era
considerate mereu zi fară noroc. În această zi nu se obişnuiau muncile legate de cultivarea
pământului sau de creşterea animalelor, nu se aprindea foc şi nu se cocea pâine.
Credinţa Ortodoxa, în special, este Lumina din Lumina învierii lui Hristos. De aceea
simbolul de credinţă se încheie cu speranţa învierii şi a împaratiei cerurilor: "Aştept învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va să fie ". Fiecare săptamână din cursul anului bisericesc începe
cu Duminica, cu ziua învierii, pentru ca tot timpul vieţii noastre să fie luminat de Lumina
învierii. Se obişnuia ca în ziua de vineri să se facă o baie în zori în pârau. Cine păstra tradiţia se
spunea ca va avea noroc tot anul.
Sărbatoarea Paşteluiîincepe în dupămasa zilei de sâmbată. Se termină postul de 40
de zile şi clopotele încep să bată din nou. Cel mai important moment al zilei este sfinţirea apei
botezătoare la biserică. Se spunea ca prima persoana care urmează sa fie botezată cu aceasta
apa "nouă" va avea noroc toată viaţa.
Apa prezinta un rol important şi duminica, iarprima persoana care apuca să ia apă
de la fantană va avea noroc. Oamenii obişnuiau să pună ouă roşii în apă şi obişnuiau să se
spele din aceasta pentru a se proteja de boli. Se obişnuia si sfintirea bucatelor. Crestinii
mergeau la biserică ducând mâncarea şi vinul pregătit pentru a fi sfinţite. Postul se termină
oficial prin consumarea acestor bucate. În unele regiuni aceasta tradiţie este vie şi în zilele
noastre. Se spunea că dacă găinile apucă să mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor
oua mult. Se obişnuia ca oul sfinţit să fie consumat în mijlocul familiei, pentru ca în cazul în
care careva s-ar rătaci să işi amintească cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă.
Mâncarea tradiţională este carnea de miel pregatită după mai multe reţete specifice. Mielul
este simbolul lui Hristos. Oul simbolizeaza renaşterea. În unele regiuni ziua de luni este ziua
stropitului. Această tradiţie îşi are rădăcinile în credinţa în forţele purificatoare şi
fertilizatoare ale apei. În unele ţari în loc de stropit se obişnuieşte folosirea nuielei în sensul că
se aplicau câteva lovituri fetelor tinere. Pentru ambele fapte, băieţilor li se cuvenea un ou
vopsit. Ouăle roşii aveau menirea de a ţine răul departe şi simbolizau sângele lui Hristos. În
vinerea mare noi mergem să ne împartăşim, iar sâmbătă noaptea oamenii se duc la biserică, o
înconjoară de trei ori, iar după aceea preotul dă lumină la oameni. Ei se duc spre casă

1219
străduindu-se să ajungă cu flacara lumânarii aprinsă. Când ajung acasă ciocnesc ouă şi spun:
„Hristos a înviat!”, şi răspund „Adevarat a înviat!.”
Cuvintele „Hristos a înviat!”, pe care un creştin le adresează altui creştin, pe o
perioadă de pentru patruzeci de zile, de la Înviere până la Înălţarea Domnului, nu sunt doar un
salut, ori simple vorbe fără conţinut, cu care se salută oadunare, un oaspete oficialsau o
persoană, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că învierea există.
Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să ne-o însuşim,
fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află în Învierea
Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre opace în trupuri
transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt
Sărbătoarea Paştelui, sărbătoarea luminii şi a bucuriei şi-a păstrat până în present
farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie.
În ziua de Paşte apa avea un rol deosebit. Feciorii si fetele mergeau să se scalde pana
răsărea soarele fără a spune celorlalţi unde se întâmplase aceasta. Erau astfel curăţaţi de toate
bolile şi răutăţile, de tot ce era murdar, si feriţi, în acelaşi timp, de îmbolnăviri în timpul
anului, scăldatul îi făcea mai harnici şi mai iubiţi. Totodată, apa facea minuni în legătură cu
măritişul fetelor dacă aceastea se lăsau stropite de feciori în primele două zile după ziua
Paştelui. Chiar dacă erau gătite nu se supărau pentru că ştiau că se vor mărita în anul acesta
care începea.
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ţine de însăşi viaţa fiecăruia dintre noi. Această
viaţă capătă un sens înalt, căci, fiind veşnică impune răspundere pentru modul în care o trăim
aici pe pământ. Cu siguranţă, nu putem trăi la întâmplare şi cu indiferenţă faţă de valorile
religios-morale creştine, când ştim că suntem nemuritori. Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos
cel înviat le-a dat încredinţarea că cele predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie
adevăruri dumnezeieşti şi trebuie propovăduite chiar cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se
cuvine să ţinem cu convingere învăţăturile Bisericii noastre strămoşeşti ca pe adevărul în care
trebuie să credem, calea pe care trebuie s-o urmăm şi viaţa pe care trebuie s-o trăim.
Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea
Lui stă biruinţa noastră. Sărbătoarea învierii domnului Iisus este mai întâi de toate o
sărbătoare a sufletului. Cu moartea se încheie doar viaţa pământească, dar începe o alta,
veşnică. Credinţa ni se întăreşte că peste toţi domneşte Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, Cel
care are grijă de univers, de pământ, de om şi de toată credinţa lui.

1220
 TRADITII SI CREDINTA

Prof. înv. primar Muntianu– Miron Laura

Şcoala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu” Dorohoi Jud. Botoşani

Transmiterea valorilor şi tradiţiilor unei societăţi de la o generaţie la alta,

reprezintă în fapt programarea culturală a viitoarelor generaţii. Nu există nimic mai de preţ
pentru un popor decât graiul matern, întrucât acesta este plămânul prin care respiră întregul
neam.
Prin graiul pe care îl vorbeşte, un popor sau o etnie ajunge să îşi dezvăluie întreaga
sa făptură lăuntrică şi acel spirit patriotic moştenit din moşi strămoşi, arătându-le celor din
urmă şi un motiv demn de mândrie şi admiraţie atât pentru generaţiile actuale, cât şi pentru
generaţiile viitoare. Calitatea de nepreţuit a graiului matern se explică prin harul de a
transmite valorile perene care fac să reziste în faţa vitregiilor cotidiene oameni şi popoare la
care credinţa a fost pavăza salvatoare pentru tristeţile simţite, visele şi speranţele spulberate
de împrejurările nesigure prin care i-a fost sortit să treacă. În graiul matern al limbii române
se ascunde trecutul, zestrea noastră strămoşească, a originilor cu care suntem înfrăţiţi încă de
la naştere. Iată de ce oamenii au catalogat dintotdeauna limba maternă drept o comoară care
nu are vreun preţ. Strămoşii au şlefuit-o cum au ştiut ei mai bine, i-au dat culoare şi aripi.
Odată cu ea au transmis credinţa, care e lanţul trainic care ne uneşte, altarul în jurul căruia
toţi cu inimi iubitoare se adună.
Într-o lume a vitezei, a industriei IT, a pragmatismului, a internetului, în care
supremaţia este deţinută de politicile economice, de supertehnologie, de mercantilism şi
consumerism, oare nu se pune în pericol ceea ce avem mai sfânt: credinţa?
Credem că nu, atâta timp cât mama îşi mai adoarme pruncul murmurând şoptit
„Tatăl nostru”, atâta vreme cât un lucru bine început este sfinţit prin puterea sfintei cruci şi,
mai ales, când vezi micuţi cu mâinile împreunate spunându-şi rugăciunile învăţate de la
părinţi sau de pe la bunici. Da, mai avem speranţa şi simţim acest lucru mai ales acum, în
vremea sărbătorilor de primăvară, când lumina inundă natura, dar şi sufletele noastre.
Paştele – recunoscut de toţi ca un moment de apropiere de familie şi linişte sufletească – e
Sărbătoarea Învierii, sărbătoarea cu mirosul copilăriei, aduce lumină şi căldură, bucurie şi
culoare. În fiecare dintre noi stă ascuns copilul care eram odinioară. Îl vom redescoperi doar
dacă facem puţină linişte în sufletul nostru să-i auzim plânsul. Reîntâlnindu-ne cu el vom
redescoperi bucuria copilăriei şi ne vom simţi mereu ca şi cum am petrece marile sărbători.
Cu „Hristos a Înviat!” ne salutăm, exprimându-ne bucuria că nu ne-am uitat
tradiţiile, că ne unim prin credinţa străbună, că ne bucurăm împreună cu copiii, ţinând în
mână un ou şi o felie de pască sau de cozonac. Credinţa în aceste simboluri şi obiceiuri de
Paşti asigură o continuitate a tradiţiei, a căror valoare nu trebuie redusă la cotidian sau
material.
“Omenirea este un amestec ciudat de sori şi pietre de o varietate atât de infinită
încât nu mai ştim unde un om încetează să mai fie piatră şi devine soare. Nu ştim nici măcar
dacă sorii au fost creaţi pentru nevoia pietrelor de a fi încălzite sau pietrele pentru nevoia
sorilor de a răspândi căldură. Ştim numai că, sori ori pietre, suntem cu toţii fără rost în lume
de îndată ce rămânem unii fără ceilalţi.” (Panait Istrati)
Unirea prin tradiţii şi credinţă nu ne lasă singuri...

1221
 ÎNVIEREA - EVENIMENTUL CARE RECENTREAZA ISTORIA LUMII

Prof. înv. primar Saucă Liliana

Școala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu”Dorohoi Jud. Botoșani

Istoria omenirii cunoaşte multe evenimente şi întâmplări excepţionale, dar e în afară

de orice îndoială că evenimentele religioase, în care a fost implicat în chip neîndoielnic
supranaturalul, au deţinut întotdeauna întâietatea. Printre acestea, minunea Învierii
Domnului constituie nu unul din aceste evenimente excepţionale, ci marele eveniment care, de
aproape două mii de ani, domină istoria.
Ziua Învierii e marea sărbătoare a creştinilor de pretutindeni. În această zi, toţi se
adună într-un gând, o credinţă, o speranţă şi o iubire. Gândul e acela rezumat de Sfântul
Apostol Pavel: "Dacă Hristos a înviat şi noi vom învia", adică suntem nemuritori. Cu moartea
se încheie doar viaţa pământească, dar începe o alta, veşnică. Credinţa ni se întăreşte că peste
toţi domneşte Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, Cel care are grijă de univers, de pământ, de
om şi de toată credinţa lui. Speranţa încolţeşte din nou în sufletele noastre, chiar dacă uneori
pare a se ofili, că Dumnezeu ne poartă şi nouă de grijă, nu ne uită şi chiar când ne pedepseşte e
spre îndreptare şi iertare. Şi ne regăsim, în această zi a Învierii, ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Tată
ceresc, care ne iubeşte şi ne învaţă să ne iubim şi noi ca fraţii.
Învierea Domnului devine pe loc dovada dumnezeirii Sale, de mulţi contestată în
zilele noastre. Aduce oamenilor proba nemuririi Lui şi a noastră, a oamenilor.
După momentul Învierii, Iisus devine Întemeietorul celei mai pure, celei mai elevate
religii, a religiei prin excelenţă, care străbate de două milenii veacurile.
Epicentrul creştinismului, Învierea, îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanţă
fără egal. Aici, întreaga viaţă liturgică culminează într-adevăr în slujba pascală, sărbătoare a
sărbătorilor, prăznuire dincolo de orice prăznuire, "căci toate s-au umplut de lumină, şi cerul,
şi pământul, şi cele de dedesubt". Icoana Învierii reprezintă în mod firesc punctul în care toate
converg, centrul din care radiază şi în jurul căruia evoluează praznicele împărăteşti şi icoanele
acestora.
Învierea lui Hristos este un eveniment care depăşeşte istoria lumii şi realitatea
palpabilă. Hristos cel Înviat trece pe un plan de viaţă inaccesibil experienţei noastre sensibile
de astăzi. Sfinţii Evanghelişti nu relatează evenimentul Învierii în sine, Mântuitorul cel Înviat
arătându-Se doar după Înviere unor oameni concreţi, care au putut depune mărturie despre
Învierea Sa din morţi. Totuşi, evenimentul Învierii ţine de istorie, noi putându-l situa în timp şi
loc. Pentru realitatea şi adevărul Învierii Domnului avem două categorii de mărturii, fiecare cu
aportul de necontestat la acest eveniment care a împărţit lumea: - până la moarte - şi - întru
viaţă. "Învierea lui Hristos Însuşi din morţi nu este, însă, nicidecum o simplă revenire la viaţa
pământească sau reanimare a unui cadavru, ci începutul unei alte vieţi: viaţa veşnică, în care
trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere şi
descompunere, nici limitării legate de spaţiu şi timp." Nu este posibil ca cineva să vadă şi să
descrie Învierea, deoarece aceasta inaugurează o lume nouă, care nu face parte din legile
acestei lumi stricăcioase; "Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinţei, iar pe
Domnul cel înviat Îl întâlneşte în Tainele Bisericii, asemenea celor doi ucenici în Emaus care Îl
recunosc pe Hristos cel înviat atunci când El binecuvântează pâinea" (vezi Lc. 24, 30).
Dacă istoria patimilor lui Hristos s-ar fi sfârşit pe Golgota şi dacă misiunea lui
Hristos s-ar fi oprit la Evanghelie, am putea spune că am avea în faţă viaţa exemplară a unui
erou care moare pentru o cauză umană şi noi am înfăptui o comemorare istorică. Dacă s-ar fi
oprit aici, noi, creştinii, n-am avea parte decât de tristeţe şi plângere. Dar nu, nu aici s-a oprit!
Toate acestea aveau un singur drum şi mergeau către unul şi acelaşi deznodământ: Învierea.
1222
Dacă Domnul Iisus s-a manifestat plenar prin moarte, tot plenar S-a manifestat şi prin viaţă.
Viaţa însă, în puterea ei desăvârşită, nu este cea firească, pe care o trăim cu toţii între leagăn şi
mormânt, ci aceea care biruie moartea şi îi tăgăduieşte puternicia.
La viaţa cea nouă ne cheamă însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru, care a adus-o în
lume. Din mijlocul praznicului măritei Sale Învieri ne repetă şi nouă cuvântul: "Eu sunt
Învierea şi viaţa"... (Ioan 11, 25). "Eu sunt pâinea vieţii, cela ce vine către Mine nu va
flămânzi"... (Ioan 6, 35). La El este izvorul vieţii şi nimeni nu poate ajunge la adevărata viaţă
decât prin Iisus Hristos Domnul. "Trebuie să primeşti pe Însuşi Domnul înlăuntrul tău, să-L
faci Stăpân peste tine, să nu mai înviezi tu, Adam cel vechi, cu păcatele tale, ci să învieze
Hristos cu lumina şi cu darul Său prin tine. Viaţa cea nouă întru Hristos e o ţâşnire de puteri
dumnezeieşti în om. De aceea, omul singur nu şi-o poate da, ci trebuie să o primească ca un
dar de sus. Prin acest dar se dăruieşte Dumnezeu însuşi. Şi numai iubirea cea veşnică poate să
nască fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai vieţii celei veşnice. Dar omul trebuie să se dorească
după viaţa cea nouă, să-şi deschidă sufletul pentru primirea ei şi să-l pună la dispoziţia darului
celui sfinţitor al lui Dumnezeu. Ca să învii împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi
cu El, adică trebuie să se petreacă o schimbare din temelie în însăţi fiinţa ta, ca să devii făptură
nouă" (II Cor. 5, 17). Mai presus de toate minunile şi proorocirile stă această minune: făptura
cea nouă altoită întru Hristos: "Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă
ridic împreună cu Tine, înviind Tu".
Minunea Învierii este asemenea unui munte înalt de pe vârful căruia se vede, se
înţelege şi se luminează toată viaţa noastră de aici de pe pământ şi de dincolo de mormânt. Ea
este asemenea unui far călăuzitor, aşezat la hotarul dintre două lumi: cea de aici şi cea
viitoare. În lumina Învierii lui Hristos înţelegem mai bine rostul nostru de aici, de pe pământ,
valoarea vieţii pe care am primit-o de la Dumnezeu, ca şi a îndatoririlor pe care le avem în
societate".
Sfântul Apostol Pavel este foarte categoric: "Pentru mine viaţa este Hristos". În ce ne
priveşte, noi suntem nişte "înviaţi" când trăim în uniune cu Hristos, devenind totodată oglinda
Sa şi transparenţi lucrării Lui. Altfel spus, a fi înviat nu înseamnă să ai sentimente de vanitate
sau superioritate. Dimpotrivă, fiecare pas spre Lumină aduce cu sine o tot mai mare
conştientizare a propriilor opacităţi, slăbiciuni şi neputinţe.

Bibliografie:
„Miracolul Luminii din Sfântul Mormânt, 18 aprilie 2009, România liberă
„Minunea luminii de la Ierusalim„, 28 aprilie 2005, Daniela Sontica, Jurnalul Naţional

1223
 ÎNVIEREA DOMNULUI OGLINDITĂ
ÎN LITERATURĂ, MUZICĂ, PICTURĂ

Prof. pt. înv. primar Murgoci Emilia Loredana

Şcoala Gimnazială”Gh. Pătraşcu”Buruieneşti – Neamţ

Învierea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai însemnată, mai
înaltă şi mai aşteptată sărbătoare a creştinilor, situată primăvara, când şi natura se
primeneşte, este şi pentru oameni un prilej de reînnoire sufletească, de curăţire a tot ce
înseamnă păcat, greşeală, inducere în ispită, îndoială sau depresie şi, totodată, de sporire a
faptelor bune, a speranţei şi încrederii depline în ajutorul divin. În fiecare an sărbătorim
Paştele, însă de fiecare dată ne bucurăm de sosirea acestei sărbători ca şi când ar fi pentru
prima oară. Multi, poate, se vor întreba de unde vine această supremaţie? Răspunsul este
simplu: Învierea din Morţi este trăsătura specifică a creştinismului, faţă de toate religiile
naturale sau păgâne. Copiii sunt cei mai entuziasmaţi. Puritatea şi inocenţa bucuriei copiilor
dă amploare acestei sărbători. Fie că este vorba de vopsitul sau încondeiatul ouălor, de
decorurile pregătite cu multă migală, de planşele de colorat, de icoanele pictate pe sticlă, de
poezii, cântece sau jocuri, cei mici sunt întotdeauna primii. Să nu uităm câtă fericire poate fi în
sufletul unui copil în clipa în care ciocneşte un ou roşu sau ce simte la gândul că va veni
Iepuraşul. Bucuria lor vine mereu din lucruri mărunte.

Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paştelui începe din ultima săptămană a

Câşlegilor de iarnă, numită de popor şi Săptămâna Albă. În acest interval de timp nu se
mănancă carne, ouă, lapte şi produse obţinute din lapte, dar nu se fac nunţi sau alte petreceri
cu muzică. În societatea tradiţională, dar şi în prezent,
Floriile deschid săptămana cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti. La Florii
şi în săptămâna Patimilor(„Săptămâna neagră“) oamenii împodobesc mormintele cu flori şi
miţişori de răchită sau salcie şi fac pomeni pentru morţi, astfel îmbunându-i, dar şi pentru a le
asigura hrana spiritului nevăzut di lumea cealaltă. Urmează apoi Duminica Mare care încheie
Ciclul Pascal, cunoscută şi sub denumirea de Pogorarea Sfantului Duh, care se suprapune
peste sărbătoarea populară a Rusaliilor.
La 40 de zile după Paşti se sărbătoreşte Ispasul sau Înălţarea Domnului. În această zi
abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor, deoarece se credea că
sufletele morţilor se ospătau acum, în zborul lor către cer.
Tema „Învierea Domnului“ este oglindită şi în literatură de unii poeţi români care
cântă în versuri minunea Învierii ca: George Coşbuc, M. Popescu, Elena Farago, George
Topârceanu, Passionaria Stoicescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghizi, I. Pillat şi multi alţii.
Această tematică dezvoltă capacităţi de cunoaştere şi înţelegere a sărbătorilor şi tradiţiilor
româneşti şi stimulează curiozităţi de investigare a acestora. Mai formează şi dezvoltă copiilor
sensibilităţi deschise spre valorile estetice şi artistice, privind înţelegerea semnificaţiei
Sărbătorii Paştelui şi le îmbogăţeşte vocabularul cu cuvintele: Paşti, mântuitor, răstignire,
încondeiere, post, pildă, Florii, (cuvinte întâlnite şi la disciplina Religie).
Copiii, prin lecturarea unor poezii şi povestiri din antologiile de texte literare,
reviste, casete audio-DVD, internet, ghicitori, descoperă aspecte inspirate de marea
sărbătoare.
Tot la limba şi literatura română elevii folosesc scrierea funcţională pentru
„felicitare“. Mesajele transmise la marea sărbătoare a Învierii Domnului „PAŞTELE“ fac ca
bucuria celor mici să lumineze sufletele celor trişti şi împăcarea să domine între ei, precum
„De Sf. Paşti să aveţi sărbători fericite alături de cei dragi!“, „Mireasma Sărbătorilor Pascale să
1224
fie un moment unic de întoarcere spre pietate, armonie, speranţă, toleranţă, evlavie…“. Textul
felicitării trebuie să conţină mesajul acestei mari sărbători a anului şi nu trebuie să fie prea
lung.
El este însoţit de ilustraţii realizate în cadrul orelor de abilităţi practice, respectiv
educaţie tehnologică sau pictate la educţie plastică. Realizarea unor tablouri, cu tehnica
picturii pe sticlă, care redau momente din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos şi a unor colaje,
stimulează expresivitatea şi creativitatea prin activităţi de exprimare plastică.
Înviera Domnului în muzică este elogiată prin audiţia muzicală: „Prohodul
Domnului” –(fragmente) atât la orele de educaţie muzicală cât şi la orele de educatie
religioasă. Se poate face şi o vizită la Biserică împreună cu clasa în cadrul orelor de religie
unde copiii pot audia în direct acest prohod.
Copiii studiază tema „Învierea Domnului“ şi în pictură, învăţând şi tehnica picturii pe
sticlă.
Despre vopsirea ouălor folclorul conservă mai multe legende creştine care explica
de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului.
Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti, reprezintă pe de o parte focul, cu puterea
lui purificatoare, dar si sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Mielul, un alt simbol al acestei însemnate sărbători, îl simbolizează chiar pe Iisus
Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Mielul
este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină. Copiii îl pictează cu drag pe hârtie sau îl
decupează cu uşurinţă pentru diverse docoraţiuni.
Educaţia plastică are o importanţă deosebită în formarea copiilor pentru că le educă
gustul estetic, le formează deprinderi caracteristice, le stimulează expresivitatea şi
creativitatea prin activităţi de exprimare plastică şi le dă încrederea în forţele proprii. Toate
realizările lor la un loc se pot croncretiza într-o expoziţie tematică legată de această
sărbătoare a Paştelui. Doar aşa copiii vor învăţa să aprecieze şi să evalueze munca depusă.
Astfel, activitatea practică de confecţionare a ornamentelor de Paşte(coşuleţe, suporturi
pentru ouă, iepuraşi, miei; încondeierea ouălor, colaje) se îmbiană cu pictura, literatura şi
muzica.
Când copilul este pus în contact direct cu tradiţiile i se formează deprinderea de a fi
responsabil şi util, responsabilitate păstrată de-a lungul vieţii. Copiii sunt puşi în situaţii
practice în care sunt determinaţi intrinsic să experimenteze deprinderi şi capacităţi noi şi să le
consolideze pe cele deja existente.
Să trăim bucuria copiilor şi a sosirii Iepuraşului pentru un Paşte fericit şi să rostim
cu credinţă în suflete: HRISTOS A ÎNVIAT!

1225
 PAȘTELE - SARBATOAREA ÎNVIERII, A MIRACOLULUI,
A LUMINII ȘI IUBIRII DIVINE

Turnea Roxana- Ionela

Grădinița cu Program Prelungit Numărul 36, Timișoara

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină pentru cei mai mulţi
dintre noi. Ea ne amintește de evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus
Hristos, Fiul Lui Dumnezeu care a înviat în a treia zi după răstignire. Data de început a Paştelui
marchează începutul anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform
deciziei Conciliului de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după
echinocţiului de primăvară, astfel explicându-se data schimbătare a Paștelui.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală cât
şi de tradiţii. Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare, de
bucurie și totodată este un moment de reuniune a familiei.
Învierea lui Hristos sau Paștele este trecerea noastră de la moarte la viaţă, este
biruinţa vieţii asupra morţii. Această depășire a morţii se realizează prin jertfă, ca act de
dăruire totală sau formă supremă de manifestare a iubirii. Dumnezeu a ales jertfa ca sa ne
descopere cât de mult ne iubește.
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la gură şi
uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în
noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de
lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de
a ne transmite că este mereu alături de noi și este totodată, bucuria creștinilor de a-L primi pe
Iisus în sufletele și inima lor, de a merge la biserică pentru a fi părtași miracolului.
Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă este
aşteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul
Mormânt aprinzând candela aşezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două
mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă Lumina
Sfântă miilor de pelerini care aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează şi de unul
singur, strălucind ca un fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în biserică,
precum şi lumânările unora dintre pelerini.
Acest eveniment se petrece în fiecare an în faţa a mii de martori vizuali. Nu poate fi
negat de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea credinţei în
Dumnezeu. Este poate singurul moment în care toţi mai mulţi creștini se strâng cu mic, cu
mare la biserică, singurul moment în care se strâng la biserică, fără să mai ţină cont de ora
târzie.
Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De aceea
Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au
văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie a
acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.
Învierea Domnului nu a însemnat revenirea la viaţa biologică, ci spiritualizarea
vieţii. Dacă Hristos nu ar fi înviat, ar fi însemnat că totul se sfârșește în mormânt. Depășirea
morţii prin înviere este sensul vieţii noastre prin care se împlinește planul lui Dumnezeu, Care
a creat omul pentru veșnicie. Omul nu se întelege pe sine, decât în relaţie cu Dumnezeu,
Modelul său, caî intr-o replică celebră din Dostoievsky: „Dacă Dumnezeu există, eu sunt
nemuritor.”
1226
 Este trist că astăzi omul încearcă să raţionalizeze totul, până și taina lui Dumnezeu.
Învierea lui Hristos este o taină de care trebuie să ne apropiem prin credinţă, să nu o
raţionalizăm, raţiunea să fie luminată de har, să devină un act supraraţional, ca cei doi
apostoli, Petru si Ioan, care in ziua Invierii alergau la mormant, unul fiind filozofia activa-fapta
si celalalt filozofia contemplativă-mintea înduhovnicită. Nu vom accepta taina Învierii lui
Hristos și taina învierii noastre, că existenţa după moarte, decât printr-o pregatire
duhovnicească. Progresul în cunoașterea lui Dumnezeu presupune progresul duhovnicesc.
După momentul Învierii, Iisus devine Întemeietorul celei mai pure, celei mai elevate
religii, a religiei prin excelenţă, care străbate de două milenii veacurile. În numele lui Iisus se
iubeşte, se iartă, se stabilesc norme de convieţuire socială, se trăieşte şi, la nevoie, se şi moare.
Epicentrul creştinismului, Învierea, îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanţă
fără egal. Aici, întreaga viaţă liturgică culminează într-adevăr în slujba pascală, sărbătoare a
sărbătorilor, prăznuire dincolo de orice prăznuire, "căci toate s-au umplut de lumină, şi cerul,
şi pământul, şi cele de dedesubt". Icoana Învierii reprezintă în mod firesc punctul în care toate
converg, centrul din care radiază şi în jurul căruia evoluează praznicele împărăteşti şi icoanele
acestora.
Învierea lui Hristos este un eveniment care depăşeşte istoria lumii şi realitatea
palpabilă. Hristos cel Înviat trece pe un plan de viaţă inaccesibil experienţei noastre sensibile
de astăzi. Sfinţii Evanghelişti nu relatează evenimentul Învierii în sine, Mântuitorul cel Înviat
arătându-Se doar după Înviere unor oameni concreţi, care au putut depune mărturie despre
Învierea Sa din morţi. Totuşi, evenimentul Învierii ţine de istorie, noi putându-l situa în timp şi
loc. Pentru realitatea şi adevărul Învierii Domnului avem două categorii de mărturii, fiecare cu
aportul de necontestat la acest eveniment care a împărţit lumea: - până la moarte - şi - întru
viaţă. "Învierea lui Hristos Însuşi din morţi nu este, însă, nicidecum o simplă revenire la viaţa
pământească sau reanimare a unui cadavru, ci începutul unei alte vieţi: viaţa veşnică, în care
trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere şi
descompunere, nici limitării legate de spaţiu şi timp." Nu este posibil ca cineva să vadă şi să
descrie Învierea, deoarece aceasta inaugurează o lume nouă, care nu face parte din legile
acestei lumi stricăcioase; "Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinţei, iar pe
Domnul cel înviat Îl întâlneşte în Tainele Bisericii, asemenea celor doi ucenici în Emaus care Îl
recunosc pe Hristos cel înviat atunci când El binecuvintează pâinea" (vezi Lc. 24, 30).
Dacă istoria patimilor lui Hristos s-ar fi sfârşit pe Golgota şi dacă misiunea lui
Hristos s-ar fi oprit la Evanghelie, am putea spune că am avea în faţă viaţa exemplară a unui
erou care moare pentru o cauză umană şi noi am înfăptui o comemorare istorică. Dacă s-ar fi
oprit aici, noi, creştinii, n-am avea parte decât de tristeţe şi plângere. Dar nu, nu aici s-a oprit!
Toate acestea aveau un singur drum şi mergeau către unul şi acelaşi deznodământ: Învierea.
Dacă Domnul Iisus s-a manifestat plenar prin moarte, tot plenar S-a manifestat şi prin viaţă.
Viaţa însă, în puterea ei desăvârşită, nu este cea firească, pe care o trăim cu toţii între leagăn şi
mormânt, ci aceea care biruie moartea şi îi tăgăduieşte puternicia.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de credinţe şi
superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se rememorează
Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda, până la
răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în
care Iuda l-a trădat, pentru doar treizeci de arginţi, iar cea de vineri este ziua în care a fost

1227
răstignit pe cruce. De aceea aceste două zile au devenit zile de post de-a lungul întregului an.
Joia este ziua spălării picioarelor apostolilor de către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din
grădina Ghetsimani şi a arestării lui Iisus de către cei ce voiau să-l ucidă.
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru, creștinii
nu ar trebui să manânce nimic până la apusul soarelui și nu ar trebui nici să bea nimic. Se mai
spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va ploua
va fi un an secetos. Un alt obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori în această
zi, aşa cum Ioan Botezatorul boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
Tot în aceea zi se vopsesc și ouăle roșii. Culoarea roșu simbolizînd iubirea lui Iisus pentru noi,
dar totodată și sângele acestuia.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a fi
sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de
Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti precum şi flori
sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după amiaza zilei de
sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou. Cel mai important
moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană care
urmează să fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viaţa.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint.
Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă
îmbelşugată.
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul
Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului ignoranţei. Unii
obişnuiesc să păstreze restul de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au
vreo problemă gravă. De asemenea, se mai spune că acei creștini care vor reuși să păstreze
lumânarea aprinsă până vor ajunge acasă vor avea noroc pe parcursul întregului an și vor fi
feriţi de probleme.
O credinţă răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea
Învierii, porţile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedaţi în timpul
Săptămânii Luminate ajung cu siguranţă în rai.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa.
De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a înviat!
Adevărat, a înviat!”. Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de patruzeci de zile,
până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea
cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obişnuieşte să
se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate,
muncite, picate (cu ceară) etc.
Circulă şi numeroase legende despre ouăle roşii. În unele, Maica Domnului, hăituită,
fie face ouă roşii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe urmăritori, fie transformă
pietrele pe care le aruncau aceştia în ouă roşii. Altă legendă povesteşte că, la răstignirea lui
Hristos, Sfânta Maria pune un coş cu ouă sub cruce ca să-i îmbuneze pe soldaţi, iar acestea
sunt înroşite de sângele Mântuitorului. Se mai spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre,
acestea atingându-l s-au transformat în ouă roşii. O altă legendă povesteşte că vestea Învierii
lui Iisus a fost primită cu neîncredere de unii: o precupeaţă care vindea ouă în piaţă a zis că ea
va crede doar atunci când ouăle se vor înroşi, iar ouăle s-au înroşit pe loc.

1228
 Ouăle simbolizează şi reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate erau
dăruite primăvara, ca simbol al renaşterii, încă din era pre-creştină. În Egiptul antic, oul era
simbolul legământului vieţii şi reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În tradiţia
populară românească, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, au
capacităţi protectoare.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în cuptor,
femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea ei există o
legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om
foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine pentru drum.
Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci când vor găsi
pâine în traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă pască de Paşti.

Bibliografie:
Chituţă, Alexandru Constantin, “Învierea lui Hristos descoperă valoarea vieţii umane”
Ziarul Lumina, 2011;
Cocoșilă, George, “Învierea Domnului”, CreștinOrtodox.ro, 2014;
Radu Melania, Pastele – “Sărbatoarea Învierii, a miracolului, a luminii și iubirii divine”,
Angelinspir, 2014;
http://www.e-scoala.ro/referate/religie_inviere.html.

SFINTELE PAȘTI - FASCINANTĂ SĂRBĂTOARE

A CREȘTINILOR MARI ȘI MICI

Prof. Lupșan Mirela

Prof. Lupșan Nicușor
Școala Gimnazială nr. 11 – Buzău

Paștele este cea mai mare, mai frumoasă și mai fascinantă sărbătoare de suflet a
creștinilor, bărbaţi și femei, copii și bătrâni.
Paștele este sărbătoarea sărbătorilor, deoarece ne amintește de Învierea
Mântuitorului, cea mai mare minune înfăptuită pe Pământ. De aceea, credincioșii creștini
poartă o grijă deosebită acestei sărbători de primăvară. De cum sosește postul cel mare,
gospodinele deretică prin case, gospodarii prin ogrăzi.
Cele din urmă zile ale postului sunt rezervate mai ales pentru pregătirea bucatelor
de Paște. Din fiecare casă de creștin nu poate lipsi pasca sau cozonacul și ouăle roșii. Întrucât
Sfintele sărbători pascale tocmai s-au terminat, ne este ușor să rememorăm aceste zile și să vă
dezvăluim câteva din tradiţiile, obiceiurile și, de ce nu, reţetele tradiţionale buzoiene folosite
în aceste zile.
Buzăul este răscrucea dintre drumurile către cele patru mari provincii româneşti:
Muntenia, Moldova, Transilvania şi Dobrogea, locul în care secretul reţetei Cârnaţilor de
Pleşcoi nu a fost niciodată pierdut. Denumirea „cârnaţi de Pleşcoi” vine de la localitatea
Pleşcoi (comuna Berca), atestată documentar încă din anul 1489. La origine, cârnaţii de
Pleşcoi sunt produşi din carne şi seu de oaie, tocată cu barda, condimentată cu usturoi,
cimbru, busuioc şi sare, umpluţi în membrane naturale de oaie (subţiri) şi afumaţi cu lemn de
fag. În cadrul târgului organizat anual se consumă şi se vând cantităţi importante de cârnaţi de
Pleşcoi, precum şi alte produse reprezentative judeţului Buzău: covrigi de Buzău, vinul de
Pietroasele, ţuica de Pârscov-Bozioru, varza şi ceapa de Buzău.
1229
 Tămâioasa de Pietroasele este o capodoperă a zonei viticole Pietroasa. Vinurile
tămâioase sunt dulci sau demidulci, cu un conţinut de alcool ce variază de la 11% până la
12%, chiar 12, 5%. Aceste vinuri se caracterizează prin culoarea galben-aurie şi o aromă
foarte puternică. Acest soi se poate găsi în podgoriile: Dealu Mare, Pietroasele.
Încondeiatul ouălor – folosindu-se ceară şi culori vegetale şi aplicarea elementelor
decorative clasice, adică motive stelare, florale și geometrice este un alt obicei specific zonei
Buzăului. Chiar una dintre bunicile noastre, o bătrână din zona Pănătău (Pătârlagele) se ocupa
cu această veche și frumoasă îndeletnicire. Chișiţa sau condeiul este un instrument foarte
simplu folosit pentru încondeiatul sau închistritul ouălor de Paște.
Descriind câteva din tradiţiile, obiceiurile și reţetele din zona Buzăului, sperăm că v-
am putut convinge că la noi se sărbătorește românește și că, adevăraţii creștini sunt cei care
știu să simtă și să trăiască sărbătorile așa cum le-a lăsat bunul Dumnezeu!

ACTIVITĂŢI DE SUFLET ÎN „SĂPTĂMÂNA ALTFEL” PENTRU PREGĂTIREA DE

SFINTELE PASTI

Prof. Costea Mihaela

Prof. Bondor Mihaela
Liceul de Arte Oradea
Lucrarea de faţă cuprinde o scurtă meditaţie asupra voluntariatului în şcoală, ca
posibilitate de a răspunde din iubire creştină aproapelui care are nevoie de noi, dar şi o
succintă enumerare a activităţilor din „Săptămăna Altfel” desfăşurate în Liceul de Artă Oradea
cu scopul pregătirii pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti.
Cele două subtitluri ale lucrării explică într-un mod cuprinzător mesajul transmis
de fiecare text corespunzător celor două părţi: Voluntariatul în şcoală – o chemare
creştinească la iubirea de aproapele şi Activităţi de suflet din „Săptămâna Altfel” la Liceul de
Arte Oradea.
Educaţia are rolul de a deschide sufletele şi minţile deopotrivă, astfel ca gândul şi
fapta să fie una. Ca dascăli nu putem aduce doar informaţia, trebuie să aducem şi trăirea,
experienţa de viaţă ziditoare. Toate activităţile extraşcolare au acest scop, al întâlnirii cu viaţa
reală, cu lumea care ne înconjoară, pentru a pregăti elevul în mod real pentru experienţele
vieţii viitoare.
Activităţiile de voluntariat desfăşurate ca activităţi extraşcolare îi ajută pe elevi să
pună în practică ceea ce învaţă la orele de curs şi nu numai: milostenia, acceptarea tuturor,
munca în echipă, iertarea, suferinţa, bucuria, simplitatea, etc. Parteneriatele şi proiectele
educative sunt o formă nouă de organizare a activităţiilor de voluntariat în şcoală, oferind
profesorilor cadrul propice pentru activităţi de un real succes.
Activităţile care au pregătit sărbătoarea de Paşti la Liceul de Arte Oradea au fost
concentrate în timpul „Săptămânii altfel” şi au fost alese de către profesorii coordonatori
împreună cu elevii. Acestea au fost atât activităţi de voluntariat, prin care elevii au vrut să facă
un gest de ajutorare concret pentru semenii lor, dar au fost şi activităţi de suflet, spirituale
prin care – împreună profesori şi elevi - am dorit să ne apropiem mai mult de o trăire
spirituală potrivită pentru Săptămâna Mare care se apropia. Astfel au fost vizitele la Centrul
Şcolar de Educaţie Incluzivă „Cristal” Oradea şi Azilul de bătrâni al Fundaţiei Consistoria
Beniamin Oradea, precum şi atelierele de pictură de icoane, Expoziţia de icoane şi Concertul
Pascal.

1230
 Toate aceste activităţi au luminat sufletele noastre, ale celor dragi nouă, dar şi ale
celor trişti şi uitaţi, ajutându-ne pe toţi să păşim în Săptămâna Patimilor cu gândul la Hristos
şi la aproapele nostru, aşa cum e potrivit pentru orice creştin.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DIN DOBROGEA

Prof. înv. primar Treșină Daniela

Școala Gimnazială „George Enescu” Năvodari jud. Constanța

Dobrogea este una dintre zonele care mai păstrează încă nealterate tradiţiile și
obiceiurile. Perioada Paștelui este încărcată de sărbătoare, fie că celebrează Învierea
Domnului creștină ori venirea primăverii precreștină. Înaintea Paștelui, de Paște și după
Paște, dobrogenii sunt preocupaţi cu respectarea tradiţiilor, ţinute si interpretate cu stricteţe
de ritual, căci de aceasta depinde prosperitatea întregului an. Dobrogea sărbatorește
Lăzărelul, Olaria, Caloianul, Paparuda, Cucii.
Paparuda este un obicei Dobrogean şi se desfăşoară în a treia zi de Paşti, obicei pe
care îl întâlnim în comunităţile de lipoveni din localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Văcăreni, Jijila.
Femeile se înfăşoară în ghirlande de boz, brusture sau fag şi umblă prin sat de la casă la casă şi
prin cântecul şi jocul lor invocă ploaia.
Ca şi Paparuda un alt obicei este Caloianul. Are loc în a treia zi de Paşte. Acest ritual
este făcut pentru belşugul, fertilitate şi regenerarea vegetaţiei.
Lăzărelul este o sărbătoare care se ţine înaintea Paștelui, în Sâmbăta Floriilor,
aceasta mai numindu-se și Sâmbăta lui Lazăr.Lazăr sau Lazarica este un zeu al vegetaţiei care
moare și renaște în fiecare an, primăvara, simbolizând regenerarea naturii. La ceremonial
participă copiii, responsabili cu dansul ritualic și femeile care formează grupul de colindători.
Olaria, obicei practicat în Sâmbăta de Florii - Obiceiul constă în aprinderea pe
dealuri a unor focuri din resturi vegetale sau din furajele consumate de animale în timpul
iernii, simbolizând purificarea vechii vegetaţii, pentru a face loc unei vegetaţii noi și prospere.
Astăzi, obiceiul se mai practică la Visterna, Niculiţel şi Izvoarele.
O altă tradiţie specifică tot Dobrogei de Nord, Cucii, reprezintă un ceremonial de
fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte.
Obiceiul este o paradă a măştilor de cuci şi cucoaice, urmat de o bătaie şi de horă.
Un obicei pe care îl întâlnim în satul Dunărea, comuna Seimeni, și pe care oamenii
locului îl practică la îndemnul preotului din acest sat este acela că lumina Învierii este dusă în
noaptea sfântă și celor trecuţi în nefiinţă.Tot de la locuitorii acestui sat, care încearcă să
păstreze nealterate obiceiurile locului, am aflat despre obiceiul din sâmbăta înainte de Paști.
Bătrânele satului se trezesc la ora 3 noaptea și coc o pâine pe care o aduc dimineaţă, caldă,
pâinea fiind pentru cei ce au murit nepregătiţi.
Cu toate că aceste obiceiuri sunt foarte puţin cunoscute, ele fiind foarte vechi, acest
lucru nu reprezintă un impediment pentru unii dobrogeni de a le mai păstra.

SEMNIFICAŢII ALE OULUI VOPSIT

prof. înv. primar Seserman Veturia

1231
 Şc. Gimnazială „Grigore Silaşi” Beclean

Ouăle roşii nu lipsesc niciodată de pe masa creştinului, oriunde s-ar afla el în lume.
Ouăle simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi.
Există credinţa că cei care ciocnesc ouă de Paşte se întâlnesc pe lumea cealaltă. Ouăle
simbolizează şi primăvaraÎn tradiţia populară de la noi, ouăle de Paşti sunt purtătoare de
puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, apără de rele. Ouăle
încondeiate (împistrite sau muncite) au devenit la români o mărturie a datinilor, credinţelor şi
obiceiurilor pascale străvechi.
Oul, simbol al fecundităţii şi al formei aproape desăvârşite, era folosit şi de alte
popoare, în ritualurile lor de sărbători. Popoarele Asiei şi Europei, care serbau Anul Nou la
echinocţiul de primăvară, ofereau în dar, prietenilor şi vecinilor, ouă roşii. Acest obicei, mult
practicat în Italia, Spania, Franţa, Rusia şi chiar în Persia, s-a transmis creştinilor de la păgâni.
Şi romanii se zice ca foloseau ouăle roşii la sărbătoarea lui Janus. La perşi, egipteni, greci şi
gali oul era emblema universului, opera divinităţii supreme. La creştini se credea ca el îl
reprezintă pe Creator, care creează tot şi conţine în sine totul. La români este nelipsit în
ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paşte, după ce este sfinţit şi toatş familia
ciocneşte ouă.
Oul roşu apără recoltele de ploaia cu piatră. În mod special, pentru ca podgoriile să
rodească, să fie ferite de calamităţi naturale, agricultorii îngroapă un ou roşu în vie. Primul ou
se vopseşte în roşu închis şi se numeşte „norocul copiilor” sau „merişor”. Acest ou se
păstrează în camera copiilor, ca să-i apere de rele. „Merişorul” este purtat de aceştia la
examene, ca talisman, sau se pune la ceas de cumpănă la căpătâiul copilului bolnav.
Ouăle roşii şi cele albastre se mai numesc şi „dragostea fetelor”; tot din strămoşi se
spune că orice fată care vrea să aibă noroc va păstra în camera sa nouă ouă vopsite în aceste
culori.
Există o datină veche pentru sporul şi sănătatea familiei. Într-un lighean se pun un
ou roşu, în unele locuri chiar două, şi o monedă de argint. Deasupra se toarnă apă proaspătă
(neîncepută), adusă chiar atunci de la fântână. Toţi ai casei se spală rând pe rând.
Multe femei şi fete îşi dau cu oul roşu pe faţă, fiindcă ar dori ca faţa să le fie
totdeauna netedă şi curată. În unele locuri se pun în lighean şi crenguţe de busuioc. Se zice că
cei ce se spală astfel vor fi onoraţi precum busuiocul. Pentru ca dorinţele mari să se
împlinească, este bine ca orice credincios să meargă la nouă biserici şi să împartă nouă ouă
roşii la nouă copii săraci. Fetele dorm cu oul roşu în sân, ca să fie frumoase ca oul roşu tot
timpul anului.
Ţăranii de la sate spun că acela care mănâncă ouă prima dată în ziua de Paşte va fi
uşor peste an. Dacă un om sau o vită face albeaţă, trebuie să piseze albuş de la un ou roşu
sfinţit şi să-l sufle în ochi. În Macedonia, pe timp de furtună, se pune o pirostrie cu un ou
deasupra ei, sub streaşina casei, ca să se oprească furtuna. În unele părţi ale lumii nu se sparg
ouăle la capătul ascuţit pentru că aduce nenoroc. La noi, se zice că e păcat să ciocneşti ouăle cu
partea de jos. Un ou făcut de găină albă în Vinerea Mare stinge focul, oricît de mare ar fi. La
masa de Sfântul Paşte, ouăle nu se sărează, ci se dau cu muştar. Cine va pune mâna pe sare se
va înroşi şi va face tensiune. Nu e voie să iei sare cu mâna la Paşte, deoarece tot anul vei
transpira la mîini. Tot la masa de Paşti este bine ca mai întâi să se mănânce peşte pentru ca
mesenii să fie vioi ca peştele tot anul următor. Cojile de ouă se dau pe apă, ca să le dai de ştire
şi blajinilor că soseşte Paştele. Cine merge la biserică să-şi pună un ou roşu în sîn, ca tot anul
să fie roşu şi frumos, iar fetele să aibă peţitori.
În Ardeal oul roşu este simbolul nemuririi. La sate este un obiceiul de a te spăla pe
fata in prima zi de Paşti cu apa in care s-a pus busuioc, câţiva bănuţi şi un ou roşu - ca sa fii

1232
rumen si frumos. Această tradiţie a vopsirii ouălor este un ritual ce trebuie păstrat cu
sfinţenie, deoarece se spune că atunci când oamenii n-ar mai înroşi ouă de Paşti, lumea se va
potopi. În prima zi de Paşte în Ardeal este obiceiul udatului. Băieţii vin la casele fetelor şi
spun: „Am auzit că aveţi o floare frumoasă, am venit s-o ud să nu se veştejească“, apoi le
stropesc cu colonie sau parfum. Tot în prima zi de Paşte e obiceiul ca flăcăii şi fetele, înainte de
al treilea cântec al cocoşului, să se scalde pe ascuns într-o apă curgătoare, pentru a fi tot anul
sprinteni, sănătoşi, harnici şi voioşi.
Simbol al Învierii lui Iisus Hristos, ouăle de Paşti sunt în acelaşi timp o promisiune a
Învierii pentru toţi morţii. În acest sens trebuie înţeles obiceiul - întâlnit pe întreg teritoriul
românesc - de a împărţi pentru morţi (în unele zone de a da peste mormânt) în zilele de Paşti,
ouă roşii.

COMPLEXUL MONAHAL HUREZI

Prof. Oprica Elena

Şcoala Gimnazială
„Şerban Vodă Cantacuzino” Călimăneşti

Ctitorie a Sfântului voievod Martir Constantin Brâncoveanu, complexul monahal

situat pe raza localităţii Romanii de Jos – Horezu este considerat cel mai vast ansamblu
arhitectonic în stil brâncovenesc din Ţara Romnească.
Satul Horezi, cum apare în documentele de la sfârşitul secolului al XVII-lea, a fost
cumpărat de către Constantin Brâncoveanu cu patru ani înainte de a ajunge domnitor, la 22
decembrie 1684, când deţinea dregătoria de logofăt al Ţării Româneşti, de la jupâneasa Stana.
(Corneliu Tamaş, Istoria Horezului, Editura Conphys, Rm Vâlcea, 1995, p. 32). Ulterior, satul a
primit denumirea Romanii de Jos, după numele râului care-l străbate, iar toponimul a fost
preluat de târgul situat la sud, peste deal, actualul oraş Horezu, a cărui localitate componentă
a devenit.
Conform unei legende, creată, probabil, pe cale cultă, toponimul provine de la
„huhurezi”, denumirea păsărilor de noapte al căror strigăt poate fi auzit în pădurile din
apropiere.
Obiectând că denumirea acestei păsări nu este răspândită în Oltenia, ci. mai degrabă,
în Moldova, alţi istorici afirmă că toponimul provine de la antroponimul geto-dacic CARE-
ZEIS, tradus prin „care veghează”(***Mănăstirile şi schiturile din judeţul Vâlcea, Râmnicu
Vâlcea, 2011, p. 157)
Construirea mănăstirii a început în anul 1690, la numai doi ani după ce Constantin
Brâncoveanu a obţinut domnia, şi a durat şapte ani.
O legendă locală spune că, pentru a nu atrage atenţia turcilor asupra înălţării unui
nou edificiu creştin având înfăţişarea unei cetăţi bine fortificate, cu turnuri şi ziduri de
apărare, meşterii tocmiţi de domnitor îşi sincronizau zilnic momentele de început şi de
încetare a lucrului la mănăstire cu primele şi ultimele strigăte ale huhurezilor.
Voinţa domnitorului de a ridica acest sfânt lăcaş este consemnată în pisania aflată
deasupra uşii, la intrarea în biserica mare a mănăstirii: „Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu
voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele
dormitoare şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui
Iacob.”

1233
 Supravegherea lucrărilor de decorare a ansamblului a fost încredinţată lui Pârvu
Cantacuzino, vărul primar al domnitorului, iar după moartea acestuia a fost numit un nou
ispravnic, în persoana lui Cernica Ştirbei, fost mare armaş. Conceput ca necropolă domnească
şi realizat într-o concepţie unitară, aparţinând, desigur, ctitorului, (Ion Miclea, Radu Florescu,
Hurezi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989) complexul monahal brâncovenesc cuprinde mai
multe clădiri, relizate între anii 1690 – 1700.
Biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena ", a fost
zidită între anii 1690-1694.. Planul treflat în care a fost proiectată biserica reprezintă o
interpretare simplificată a planului bisericii mănăstirii de la Curtea de Argeş, ctitoria lui
Neagoe Basarab. Ea încântă privirea şi sufletul credinciosului, ca o adevărată „casă a
Domnului", prin echilibrul şi armonia concepţiei arhitecturale, printr-o viziune mai calmă, mai
senină, pe care ţi-o dă simplificarea boltirii şi renunţarea la cele două turle mici de pe
pronaos. De o frumuseţe deosebită, sunt cele două turle poligonale, una - aşezată pe naos, mai
înaltă, şi alta - pe pronaos, mai redusă, dând o notă de sobrietate în plus ctitoriei
brâncoveneşti.
Elementul specific, corespunzător arhitecturii religioase brâncoveneşti, îl reprezintă
pridvorul, ce se sprijină pe 10 coloane de piatră, cu bazele şi capitelurile sculptate - elemente
decorative de influenţă renascentistă - şi baldachinul care acoperă treptele de la intrarea în
pridvor. Tabloul votiv din pronaos, veritabilă galerie de portrete, cuprinde pe Constantin
Brâncoveanu şi familia sa, şi pe înaintaşii direcţi - cea mai mare parte a rubedeniilor din
neamul Basarabilor şi Cantacuzinilor. În biserică se află iconostasul, o monumentală şi
veritabilă dantelărie dăltuită în lemn de tei şi poleită cu aur, împodobită cu un bogat tezaur
iconografic.
Dintre elementele artistice ale bisericii se remarcă portalul de marmură, cu bogată
decoraţie sculptată, având deasupra pisania şi două steme heraldice -corbul, însemnul Ţării
Româneşti şi acvila bicefală a Cantacuzinilor. Catapeteasma cea mare, sculptată în lemn de tei
şi suflată cu aur, a fost donată bisericii de către Doamna Maria Brâncoveanu.
Aşa cum dovedeşte sarcofagul de piatră din pronaos, biserica s-a dorit a fi necropolă
a familiei voievodului. A rămas gol (poate nu pentru mult timp), căci rămăşiţele pământeşti
ale voievodului, pierit ca un martir pe malul Bosforului, împreună cu cei patru fii ai săi şi
sfetnicul de taină, Enache Văcărescu, se odihnesc în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din
Bucureşti.
Încadrarea în spaţiul şi în spiritualitatea româneasacă a acestor monumente de artă
este făcută, într-un mod admirabil, de Bartolomeu Anania: „Privit de foarte sus (...), ansamblul
arhitectural al Hurezilor se înscrie ca o constelaţie de cruce greacă, cu patru biserici la capete şi
cu una în centru. ... Dacă se vorbeşte de caracterul unitar al Hurezilor, eu sunt convins că această
unitate nu se limitează la stilul artistic” (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Editura Episcopiei
Râmnicului şi Argeşului, 1990, p. 92)

Bibliografie
Anania, Valeriu, Cerurile Oltului, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, 1990;
***Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012;
Gherasim Cristea, Istoria Eparhiei Râmnicului, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2009;
4. ***Mănăstirile şi schiturile din judeţul Vâlcea, f. ed. Râmnicu Vâlcea, 2011;
5. Miclea I., Florescu, R., Hurezi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989;
6. Tamaş, Corneliu, Istoria Horezului, Editura Conphys, Rm Vâlcea, 1995.

1234
 PAŞTELE ŞI OBICEIURILE LA ROMÂNI

Educ. Alzner Sabina-Elena

Prof. Moldoveanu Alina
Grădiniţa P. P. Nr. 4- Structura
Grădiniţa P. P. Nr. 2 Reghin,

„Tradiţia adevărată e singura merinde sufletească.”

Liviu Rebreanu

Momentul în care primăvara îşi intră cu adevărat în drepturi ne duce cu gândul la

sărbătoarea Învierii Domnului.
Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an e sărbătoarea Paştelui. Paştele este sărbătoarea Învierii lui Christos, este trecerea omului
din moarte la viaţă. În Vinerea Mare se vopsesc ouă roşii înfrumuseţate cu modele relizate cu
ajutorul plantelor. În Săptămâna Mare (ultima săptămână înainte de Paşte) creştinii se duc să
se spovedească şi să se împărtăşească. În Vinerea Mare, seara, se obişnuieşte ca grupul de
credincioşi să înconjoare Biserica împreună cu preotul. În noaptea de înviere merg la biserică
unde ascultă slujba de înviere şi aprind lumânările din făclia slujitorului altarului Domnului.
În prima zi de Paşti creştinii ciocnesc ouăle roşii rostind: „Christos a înviat” şi „Adevărat a
înviat”.
În preajma sărbătorii Paştelui ne împăcăm cu noi înşine şi cu semenii prin iubire,
iertare şi prin bucuria de a fi împreună. Aceste zile ale celei mai importante sărbători creştine
care şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, aduc fiecăruia dintre noi un moment
de linişte sufletească şi de apropiere de semeni, de familie. Farmecul deosebit este dat atât de
semnificaţia religioasă, cât şi de tradiţii: coşul cu ouă colorate, iepuraşul de Paşte, mielul alb,
pasca, care au devenit simbolurile acestei sărbători, recunoscute şi de către cei mici.
Tradiţia poporului nostru ascunde multe valori ce merită să fie cunoscute de către
copii. Nu există bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi de simţire inclusă şi păstrată cu
sfântă grijă de-a lungul vremurilor în adîncul sufletului românesc şi creştinesc al moşilor şi
strămoşilor noştri.
Implicarea copiilor în realizarea unor acţiuni de vopsire a ouălor, de confecţionare a
unor decoraţiuni de Paşte, de participare directă la obiceiurile de Paşte duce la formarea unei
conştiinţe privind datoria de a păstra şi promova tradiţiile străbune. Când copilul este pus în
contact direct cu tradiţiile i se formează deprinderea de a fi responsabil şi util,
responsabilitate păstrată de-a lungul vieţii. Copiii sunt puşi în situaţii practice în care sunt
determinaţi intrinsec să experimenteze deprinderi şi capacităţi noi şi să le consolideze pe cele
deja existente.
Pentru a marca cu bucurie sărbătoarea Învierii Domnului şi renaşterea naturii cu
toate tradiţiile şi obiceiurile acestei perioade dorim să valorificăm şi să promovăm obiceiuri
specifice zonei noastre.
În zona noastră, în centrul Transilvaniei, există datina ca a doua zi de Paşte să vină
băieţii la udat. Acest obicei semnifică purificarea. Primii care pornesc la stropit sunt cei mici,
dar atât cei mici, cât şi cei tineri şi mai puţin tineri găsesc în acest obicei un prilej de a-şi vizita
şi onora rudele, prietenele şi cunoştinţele. Tradiţia spune că fetele trebuie udate cu apă de
izvor ca sa fie frumoase, să dea naştere la copii sănătoşi şi să miroasă tot anul ca florile de
primăvară. Obiceiul udatului se păstrează atât la sate, cât şi la oraşe, însă a suferit mici
modificari, iar apa de izvor este înlocuită cu parfumuri sau deodorante.

1235
 Băieţii se adună în grupuri, după care merg la fete acasă. După tradiţionalul salut
"Christos a înviat!”, întreabă părinţii fetelor dacă primesc cu „udatul", adresându-le formula:
“Am auzit că aveţi o floare, am venit să o udăm, ca să nu se ofilească”. Băieţii stropesc fata cu
parfum după care sunt răsplătiţi cu ouă roşii, cozonac, prăjituri şi băuturi. Cei mai mici dintre
udători primesc chiar şi bani. Tradiţia din moşi strămoşi spune că, de Paşte, cu cât miros mai
tare a parfum la sfârşitul zilei, cu atât le va merge fetelor mai bine. Seara se organizează
pentru toţi tinerii o petrecere.
Obiceiul udatului (stropitului) în cea de-a doua zi de Paşte îşi are originea în
perioada precreştina ca simbol al vieţii şi fertilităţii, a fost practicat de mai multe popoare
germanice şi a fost adus în Evul Mediu de saşii din zona Sibiului. De aici, el s-a răspândit în
toate zonele locuite de germani. Apoi, tradiţia a fost preluată de maghiarii lutherani, iar mai
tarziu s-a răspândit în toate comunităţile maghiarofone, indiferent de religie. În cele din urmă,
el a fost adoptat şi de români.
Se spune că tradiţia stropitului este legată de cinstirea mironosiţelor care, mergând
la mormântul Mântuitorului pentru a-l unge cu uleiuri aromate, au descoperit miracolul
Învierii lui Iisus.
Exista mai multe legende care explica acest obicei. Una dintre ele spune că, a doua zi
de Paşte, o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o altă fată,
păgână, care a i-a cumpărat ouăle. Din vorbă în vorbă, creştina a început să-i explice celeilalte
ce înseamnă credinţa în Dumnezeu şi ce bine e să fi creştin, îndemnând-o să se creştineze.
Păgâna, neîncrezătoare, a replicat: „Atunci voi crede când ouăle albe pe care mi le-ai vândut se
vor face roşii”. Pe dată minunea s-a înfăptuit, ouăle au devenit roşii, iar de spaimă ambele fete
au leşinat. Pe drum au trecut doi tineri care, văzându-le leşinate, au alergat la prima fântână,
au adus apă şi le-au stropit, trezindu-le. Revenindu-şi, fetele le-au dăruit drept răsplată ouă
înroşite, iar păgâna s-a încreştinat. De atunci, băieţii pleacă la stropit fetele ca nu cumva să
mai leşine la vederea ouălor roşii.
Trecerea timpului şi-a lăsat amprenta şi asupra tradiţiei, însă stropitul rămâne un
prilej de bucurie pentru toată lumea şi conferă farmec celei de-a doua zi a Paştelui.

CRISTOS, SPERANȚA MEA, A INVIAT!

Ghercă Lidia - Școala Răchiteni-Structura Izvoarele

Ghercă Eduard - Școala Răchiteni

Evanghelia ne spune că Maria Magdalena, Petru şi Ioan, s-au dus la mormântul gol al
lui Isus, şi din modul cum erau aranjate fâşiile de pânză care au servit la înmormântare lui
Isus, au înţeles că el a înviat (cf. In 20, 1-9).
Iată o listă a apariţiilor lui Isus înviat, pentru a răsplăti credinţa şi iubirea celor care
l-au căutat: Mariei Magdalena (cf. Mc 16, 9-11); Femeilor (cf. Mt 28, 8-10); lui Petru (cf. Lc 24,
34); celor doi ucenici ce mergeau pe drumul spre Emaus (cf. Lc 24, 13-32); ucenicilor, fără
Toma (cf. In 20, 19-25); ucenicilor, cu Toma (cf. In 20, 26-31); celor şapte ucenici la Marea
Galileii (cf. In 21, 1-14); la peste 500 de credincioşi (cf. 1Cor 15, 7); lui Iacov (cf. 1Cor 15, 7);
ucenicilor pe Muntele Măslinilor (cf. Fap 1, 3-12); lui Paul pe drumul Damascului (cf. Fap 9, 3-
5); fericiţilor din paradis (cf. Ap 7, 17).
Ce este învierea Domnului Isus? Cea mai mare minune din istoria lumii (cf. Fap 1, 3);
Cea mai mare comoară a creştinismului (cf. Rom 1, 4); Cea mai mare descoperire a puterii lui
Dumnezeu (cf. Ef 1, 20); Cel mai mare adevăr al evangheliei (cf. 1Cor 15, 3-4); Cea mai mare
1236
realitate a credinţei (cf. 1Tes 4, 14); Cel mai mare îndemn la sfinţenie (cf. Rom 6, 9-12); Cea
mai tare nădejde în învierea morţilor (cf. 1Cor 15, 12.20).
Piatra răsturnată de pe mormânt şi mormântul gol, ne spun: Cristos a înviat!;
soarele care a apărut pe cer după o neagra noapte, ne spune: Cristos a înviat!; lecturile sfinte,
predicile şi cântările din acest timp, toate ne spun: Cristos a înviat! Ba, mai mult, ne spun:
„Căci, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Cor 15, 22).
Când nu mai era nici o nădejde de nicăieri, când mai puţin ne-am aşteptat, Dumnezeu ne-a
mântuit prin suferinţele, moartea şi învierea lui Cristos.
Biblia ne spune că: „Dumnezeu l-a înviat, dezlegându-i legăturile morţii, pentru că
nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fap 2, 24), şi că: „Isus este pârga celor înviaţi” (1Cor 15,
20). Pârga este primul fruct copt dintr-o mare livadă, este primul spic de grâu copt dintr-un
mare lan de spice. Tot astfel Isus este primul înviat dintr-un nou popor de aleşii (cf. 1Cor 15,
23). Duhul Sfânt ne va transforma şi pe noi din treaptă în treaptă de glorie (cf. Rom 8, 11),
până ce vom ajunge la gloria lui Isus (cf. 2Cor 3, 17-18). El va schimba trupul smereniei
noastre şi-l va face asemenea trupului slavei sale, prin puterea pe care o are de a-şi supune
toate lucrurile” (Fil 3, 20-21). „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (In 14, 19). Iar, creştinii cei
buni cred aceasta.
Trebuie să ştim astăzi că, mai bine de 300 de versete biblice, vorbesc despre
învierea lui Isus. Ni se spune că învierea este: un semn pentru necredincioşi (cf. Mt 12, 38-40);
un răspuns pentru cei îndoielnici (cf. Lc 24, 38-43); o atestare a adevărului învăţăturilor lui
Cristos (cf. Fap 2, 22-24); o învăţătură centrală a evangheliei (cf. Rom 4, 24-25). Mai mult,
învierea este ceea ce impulsionează evanghelizarea (cf. Mt 28, 18-20); un izvor de putere
pentru a trăi viaţa creştină (cf. Rom 6, 4-14; 8, 9-11); un argument pentru o consacrare totală
a vieţii (Rom 7, 4; 1Cor 15, 57-58). Învierea se adresează şi fricii de moarte (cf. In 11, 25) şi stă
în legătură cu cea de-a doua venire a lui Isus (cf. Fap 1, 11). Evenimentul stă ca model al
învierii creştinilor (cf. Fap 4, 2) şi procură credinciosului o pregustare a cerului (cf. Fil 3, 20-
21).
Lecturile sfinte din Noapte de Paşti, ne spun că prin moartea şi învierea sa, Isus: a
născut o nouă creaţie formată din răscumpăraţi (cf. Gen 1, 1-2, 2); a născut un nou popor care
va aduce o jertfă plăcută Domnului (cf. Gen 22, 1-18); a născut un nou popor salvat din orice
sclavie prin apa botezului (cf. Ex 14, 15-21); a născut un nou popor de care se va îndura
Domnul (cf. Is 54, 5-14); a născut un nou popor cu care Domnul va încheia un legământ veşnic
(cf. Is 25, 1-11); a născut un nou popor care va fi luat dintre toate popoarele şi care va spori
prin păzirea poruncilor Domnului (cf. Bar 3, 9-4, 4); a născut un nou popor care va avea o
inimă nouă şi un duh nou (cf. Ez 36, 16-28); a născut un nou popor nou care va muri pentru
păcat şi va trăi numai pentru Domnul (cf. Rom 6, 3-11); a născut un nou popor care va trăi din
speranţa învierii fericite (cf. Lc 24, 1-12); a născut un nou popor care se va împărtăşi de
fericirea sfinţilor (cf. Litania tuturor sfinţilor); a născut un popor care se va hrăni din Cuvânt şi
din Euharistie (cf. Sfânta Liturghie).
Dacă în Vinerea sfântă ne-am întristat la crucea lui Isus, pentru că acolo el a plătit
preţul iertării noastre, în ziua Învierii sfinte, la mormântul gol al lui Isus, ne bucurăm şi mai
mult, căci aici învierea lui Isus, ne asigură însoţire continuă şi un loc alături de el în cer. La
mormântul lăsat gol de către Isus înviat, ni se spune cu certitudine că: „morţii vor învia
nesupuşi putrezirii, şi că noi vom fi schimbaţi” (1Cor 15, 52). Aceasta este marea bucurie şi
suprema noastră speranţă. Cristos, speranţa mea, a înviat!

Bibliografie

1237
Ferent, Eduard, 2004, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea
omului, Editura Sapienţia, Iași
Schmemann Alexander, 2013, Postul Mare. Pași spre Înviere. Ediția a II-a, rev, Editura
Sophia, București.

1238
 SC „ION CREANGA” OCOLUL SILVIC PASCANI
Dir .A M DOLEANU SEF.OCOL ing. PINTILIE IONEL

PROIECT EDUCATIONAL
TEMA: „SĂ IUBIM ŞI SĂ OCROTIM NATURA!”

COORDONATOR:prof.OLGA PAVAL, Sc.”ION CREANGA”, TG FRUMOS, JUD.IASI

PARTENERI:Ing.PAVAL GRIGORE, OCOLUL SILVIC PASCANI

GRUP TINTA: elevii clasei I C, Sc.”Ion Creanga”, Tg Frumos

ARGUMENT pentru alegerea acestei teme:
MOTTO:”Un mic efort din partea tuturor
Un mare castig pentru toti.”
Elaborarea proiectului are in vedere implicarea elevilor, parintilor, a comunitatii
locale si a altor persoane dornice, in actiuni legate de protejarea mediului inconjurator.
Cercetarile au relevat ca mediul in care traim astzi este din ce in ce mai nociv pentru
sanatatea tuturor vietuitoarelor.
Familiarizarea copiilor cu probleme de mediu şi cu normele de
ecologizare;stimularea copilului pentru a manifesta interes şi curiozitate pentru cunoştinţe
din domeniul ecologiei; elaborarea unui regulament cu norme şi reguli de comportare
civilizată în mediul natural;
continuate cu implicarea lor in actiuni practice de eclogizare si amenajare a
mediului inconjurator, poate contribui la diminuarea poluarii, ducand la insanatosirea unei
naturi”bolnave”.
SCOPUL
- realizarea unor acţiuni de promovare a educaţiei ecologice în şcoală ( de îngrijire,
de ocrotire, protejare a mediului înconjurător, plantarea de copaci , de amenajare a spaţiului
ambiental cu lucrări originale inspirate din natură);
-captarea interesului scolarilor si a comunitatii orasului si atragerea acestora in
actiuni dedicate diminuarii poluarii.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ:
O1 – formarea unui comportament civic adecvat protecţiei mediului;
O2 – elevii să conştientizeze problemele actuale de mediu;
O3 – formarea deprinderilor de a organiza şi desfăşura acţiuni practic-gospodăreşti
O4 -colectarea materialelor din natură şi utilizarea lor în
confecţionarea obiectelor ornamentale.
RESURSE UMANE: elevi, invatator, părinţi.
RESURSE TEMPORALE: (octombrie- mai )
RESURSE FINANCIAR-MATERIALE :
Se vor folosi resurse materiale si financiare obtinute din fondurile scolii si din
sponsorizari facute de Ocolul Silvic Pascani, prin domnul ing. Paval Grigore:
-coli de scris, dosare, reviste, albume, aparat de fotografiat, materiale din natură;
- saci menajeri, manusi sanitare ;
-puieti de brad, harlete, sape, galeti;
-chestionare, fişe de lucru etc.

RESURSE PROCEDURALE: observarea, explicaţia, demonstraţia, povestirea, lucrul în

colaborare, dezbaterea, exerciţiul practic, excursie;marsul stradal.
1239
 CONŢINUTURI ŞI ACTIVITĂŢI PROPUSE:

1. „FESTIVALUL TOAMNEI” – 22 octombrie

- activitate care a avut drept obiectiv colectarea materialelor din natură şi
confecţionarea unor obiecte ornamentale. Această activitate a scos în evidenţă talentul şi
imaginaţia creatoare a elevilor în realizarea unor aranjamente florale si peisaje cât mai
sugestive şi mai plăcute ochiului.
2. Excursie cu tema „OMUL CUNOAŞTE ŞI PREŢUIEŞTE NATURA”- octombrie
- activitate de observarea schimbărilor din natură;
-cunoasterea Muzeului Cucuteni
- poluarea Parcului cu expozitia de sculptura Cucuteni, stângerea şi curăţarea lui
pe o porţiune de 100m.
3. „TAINELE NATURII” (şezătoare) - noiembrie
- Teme: „Cum putem ocroti natura şi de ce?”
„Ce ştiţi voi despre rolul plantelor în natură?”
„Cum poate omul ocroti natura?”
„Ce ştiţi voi despre necesitatea protejării animalelor, care îşi reduc numărul din
cauza omului?
- Joc didactic
– am distribuit elevilor cartonaşe cu imagini ale diferitelor vieţuitoare şi plante
cunoscute şi necunoscute;
- le-am dat ca sarcină să formeze lanţuri trofice simple, apoi să motiveze alegerea
cartonaşelor cu imagini în formarea lanţurilor trofice: varză-iepure-lup; grâu-
-pâine-om; frunză-omidă-păsărele;
- a câştigat elevul care a terminat primul de ordonat.
4. NATURA ÎN SPLENDOAREA EI”- martie
-drumetie in natura;
- creaţii : desene, colaje care sa infatiseze frumusetile naturii etc.
5.”EU SI POMISORUL MEU”- 22 aprilie
-plantarea 30 de puieti de brad in fata scolii si in gradina scolii, puieti cu care ne-a
sponsorizat d-l ing. Silvic Paval Grigore de la Ocolul silvic Pascani, avand o valoare de 900 lei.
IMPACTUL IN RANDUL ELEVILOR:
Cercetarea mediului în mijlocul naturii cu elevii, permite îmbogăţirea bagajului de
cunoştinţe, lărgirea orizontului ştiinţific, sesizarea legăturii reciproce dintre fenomene, modul
cum se interferează, permite formarea unei gândiri dialectice despre lume şi viaţă.
Finalitatea acestui proiect tematic a fost de a determina elevul să înţeleagă
necesitatea de a păstra şi proteja mediul înconjurător, să înveţe să muncească corect,
temeinic, disciplinat, conform unui program bine stabilit, să înveţe să respecte munca şi pe cei
ce muncesc pentru înfrumuseţarea mediului de viaţă.
DISEMINARE:
Elaborarea raportului cu privire la desfăşurarea cu succes a proiectului în şcoala şi
prezentarea rezultatelor in fata copiilor , parintilor si in consiliu profesoral-pe 26 aprilie ,
postarea de fotografii la panoul scolii si pe postul local TV.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI ÎN MUNTENIA

1240
 Inst. Ciobanu Elena Victoria
Scoala „Ion Iorgulescu”- GPN-Mihăeşti, Judeţul Argeş

Tradiţiile au fost şi vor exista dintotdeauna. Le-am inventat, le-am adunat, le-am
păstrat ori le-am părăsit şi iar le-am regăsit din dorinţa de a arăta cine suntem şi încotro ne
îndreptăm.
Paştele este sărbătoare religioasă, mozaică şi creştină care se ţine primăvara, la
date apropiate sau coincidente, atât în iudaism cât şi în creştinism. Această sărbătoare
durează trei zile şi începe, în duminica de după prima lună plină, după echinocţiul de
primăvară.
Cuvântul Paşti este- după unii lingvişti- de origine egipteană. El ar proveni din
cuvântul Paseh, care înseamnă “trecere”. După alţi etimologi, cuvântul derivă din ebraică
„pesah”, care înseamnă tot “trecere”, dar semnifică izbăvirea acestui popor din robia
egipteană.
Pentru creştini, Paştele este sărbătoarea sărbătorilor, căci ne aminteşte învierea
Mântuitorului, cea mai mare minune care pune pe Iisus în lumina cea adevărată a puterii sale
dumnezeieşti. Înviind a treia zi din mormânt, el trece în faţa tuturor nu un simplu om, ci ca
adevărat fiu al lui Dumnezeu.
Momentul Învierii este dovada cea mai puternică a iubirii lui Dumnezeu faţă de
oameni.Ziua Învierii este un prilej de luminare şi de îndreptare, zi aşteptată cu nerăbdare de
românii care-şi îngrijesc casele cât mai frumos, pregătesc bucate din belşug şi se înarmează cu
voie bună. Bărbaţii de la sate începând cu Joia Mare încetează lucrul la câmp pentru a se ocupa
de gospodărie măturând curtea, dând foc gunoielor, reparând stricăciunile, ajutându-şi
nevestele la treburile casnice. Femeile văruiesc şi vopsesc locuinţele, cumpără haine noi
pentru copii, coc pască şi cozonac, vopsesc ouă roşii.
De Sfintele Sărbători de Paşte, apare „floarea Paştelui”, o floare mică, albă, care
seamănă puţin cu margareta. Creşte în locurile cu umiditate peste medie. Apare cu o
săptămână, poate două înainte de Paşti. Mulţi copii, o culeg şi o duc în Vinerea Mare la
biserică, unde o pun pe masa specială, sărută icoana şi trec pe sub această masă încărcată cu
flori, de trei ori. Astfel ei devin imuni bolilor şi relelor, şi îşi pun trei dorinţe, câte una la fiecare
trecere.
După datina străbună, creştinii merg la biserică în noaptea Învierii având cu ei un
coş frumos împodobit cu pască, cozonac, ouă roşii pentru a fi binecuvântate şi sfinţite de
preot. Pe tot parcursul slujbei religioase credincioşii ţin în mână o lumânare aprinsă, care
reprezintă adevărata lumină, pe Mântuitor. Lumânarea se păstrează aprinsă până acasă şi se
stinge după ce se face semnul Sfintei Cruci, având grijă de ea tot anul, pentru a o aprinde la
rugăciuni şi nevoi. În dimineaţa de Paşti fiecare om se spală cu apă în care au fost introduse
ouă roşii şi bani, ca simbol al sănătăţii şi bogăţiei.După ce mulţumesc lui Dumnezeu ca au
ajuns cu bine Sfintele Paşti, creştinii gustă mai întâi din bucatele sfinţite la biserică, apoi
mănâncă din celelalte bucate pregătite. Friptura de miel e nelipsită de pe mese, ea
simbolizând prezenţa Mântuitorului în casele oamenilor. Obiceiul de a consuma miel vine
tocmai de la evreii dinainte de Christos. În creştinism, însă, mielul se referă la cuvântul
întrupat, Christos- Dumnezeu şi Omul numit “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”
(Ioan I, 29).
Precum au umblat odinioară creştinii pentru a vesti minunea Învierii, aşa se
obişnuieşte astăzi a se umbla cu cozonac, pască şi ouă roşii pe la rude şi prieteni.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală
este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care

1241
creştinii se salută „Hristos a înviat” şi „Adevărat a iat!” mărturisind de fiecare dată prin aceste
cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Lumina lumânărilor din noaptea Învierii, ouăle roşii sau încondeiate, mielul sunt
doar câteva dintre obiceiurile legate de Paşte. Sfintele Paşti, cea mai mare sărbătoare a
creştinătăţii este mult mai vastă atât în semnificaţii cât şi în obiceiuri.
Ca dascăli, nu trebuie să uităm nicio clipă că întoarcerea la obiceiurile şi tradiţiile
noastre poate fi o condiţie foarte importantă pentru păstrarea identităţii culturale şi că
suntem răspunzători pentru transmiterea obiceiurilor şi tradiţiilor elevilor noştri, creştinii de
mâine ai acestui neam, care să facă din creaţia noastră populară o carte de vizită pretutindeni
cunoscută. Pentru a-i dărui copilului din frumuseţea sărbătorilor de Paşti, nu uita! Povesteşte
copilului istoria şi semnificaţia Paştelui.

PAŞTELE

PROF. ÎNV. PRIMAR PETROVAI LILIANA DINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RONA DE SUS

Spre deosebire de celelalte sărbători religioase, Paştele la ucraineni se sărbătoreşte în

aceeaşi dată cu Paştele la creştinii ortodocşi români.

Înainte de sărbătoarea Paştelui cu o săptămână creştinii ucraineni şi românii

sărbătoresc Floriile ( „Băcicova Nedilea” ). Sâmbătă după-masă sau cel mai târziu duminică
dimineaţa oamenii duc la biserică ramuri de salcie pentru a fi sfinţite după oficierea slujbei
religioase.

La ieşirea din biserică oameni se ating cu acei mâţişori sfinţiţi spunând:

„ Bâcică tea biut

Ne ia tea biu

Ud năni za tăjdeni

Velăgdeni”.

„ mâţişori te bat

Nu eu te bat,

De azi într-o săptămână

E Paştele.”

În Vinerea Mare de la ora 16 oamenii merg la biserică pentru a participa la Prohodul

Domnului. Se înconjoară biserica, fiecare ţinând în mână câte o lumânare, iar oamenii sunt
îmbrăcaţi în haine negre.

Marea sărbătoare începe cu învierea, care are loc sâmbătă la miezul nopţii. Oamenii
merg să participe la slujba de înviere şi apoi primesc Lumina Sfântă pe care o duc şi acasă.
Duminica dimineaţa de la ora 9 începe slujba şi apoi se sfinţesc bunătăţile din coş. În catedrala

1242
Sf. Mihail şi Gavril din Sighetu Marmaţiei oamenii participă la slujba de înviere sâmbăta la
miezul nopţii, iau lumina dar atunci se duc şi coşurile la sfinţit.

Aşa cum sărbătoarea Paştele simbolizează renaşterea şi învierea vieţii zi cu zi oamenii

încearcă să-şi cureţe sufletul de păcate, dar şi trupul îmbrăcându-se în haine noi sau costume
naţionale.

SÂNGEORZUL SAU SFÂNTUL GHEORGHE ÎN MARAMUREŞ

PROF. ÎNV. PRIMAR ROMANIUC MIROSLAVA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RONA DE SUS

Primele semne ale primăverii sunt apariţie primilor muguri şi a frunzelor de

mesteacăn. De aceea prima sărbătoare a învierii este „ Sângeorzul” sau Sfântul Gheorghe, pe
data de 23 aprilie. În această zi se împodobesc porţile maramureşenilor cu ramuri de
mesteacăn înfrunzite pentru a marca primăvara în Maramureş. Acest obicei este transmis de
peste veacuri, din generaţie în generaţie respectându-se şi în zilele de azi.
Obiceiul „ Sângeorzului”, generalizat din zona etnografică Maramureş, are ca
element esenţial stropitul cu apă, încadrându-se în categoria riturilor de fertilitate şi
fecunditate. Cu ocazia acestei sărbători, în toate satele maramureşene, fetele sunt stropite cu
apă pentru „ a da roadă”. În satele hărniceşti, Hoteni şi Sat Şugatag este sărbătorit primul om
care a ieşit la arat şi în cadrul obiceiului „ Tânjaua” ( „Tânjaua de pe Mara”, „Tânjaua de pe
Iza”. Denumirea acestui obicei vine de la teleguţa plugului.
Acest obicei nu este lipsit de muzică şi voie bună, se încinge jocul cu strigături şi
cântece de veselie. În anul acesta la Muzeul Satului Maramureşean din Sighetu – Marmaţiei a
avut loc evenimentul „ „ Paştele în Maramureş” organizat cu ocazia Sărbătorilor Pascale. Două
obiceiuri străvechi au fost reînviate într-o atmosferă arhaică şi au fost puse în scenă cu
ajutorul publicului „Focul viu” şi „ Udatul de Sângeorz”.
Valentin Băinţan unul dintre primii cercetători a descris mai amplu obiceiul
„Tânjaua” :
„ Zori de ziuă se revarsă
Vremea-ar şi de mers acasă,
Vreme-a fost şi mai demult
Numai nu ne-am priceput.
Când aşi vremea de dus
Gazdele ne-or da răspuns,
Când a şi vremea de mers
Gazdele ne-or da ales.”
Credem că păstrând acest tradiţii şi obiceiuri am câştigat lupta cu modernismul.

TRADIŢII DE PAŞTI ÎN COMUNA RONA DE SUS DIN JUDEŢUL MARAMUREŞ

Director prof. Luşcan Loredana Mihaiela

1243
 Şcoala gimnazială Rona de Sus

În lucrarea de faţă am dezbătut tema tradiţiilor de Paşti în localitatea ucraineană

Rona de Sus . Specificul etnic al acestei localităţi urmaşe a cazacilor se oglindeşte în tradiţiile
păstrate de demult , în obiceiurile neshimbate de timp , prin frumuseţea portului popular ,
artei şi meşteşugului popular . Rona de Sus este un petic ucrainean aflat între etnici maghiari
şi români . Şirul evenimentelor religioase prilejuite de sf. Paşti, cum ar fi Sf. Gheorghe sau
Bunavestire care, câteodată se suprapun au fost prezentate în lucrare împreună cu frumoasele
tradiţii şi obiceiuri .
Perioada Triodului a fost descrisă şi prezentată ca perioadă premergătoare pentru
Sf. Paşti cu tradiţiile religioase păstrate din bătrâni .
Tradiţiile religioase din săptămâna patimilor au fost prezentate în prima parte a
lucrării , . Frumoasele obiceiuri în săptămâna mare , de a respecta tipicul bisericesc , slujbele
religioase, spălarea picioarelor , ca semn de umilinţă , prohodul Domnului, denia celor
douăsprezece Evanghelii , Precum şi slujba Învierii .Să nu uităm că Sf Liturghie este o tradiţie
a bisericii veche de două mii de ani , Prima Sf .Liturghie a avut loc la cina cea de taină .
Deoarece Paştile este un eveniment religios cele mai multe tradiţii sunt de acest
specific, adică religios .
Am continuat cu descrierea bucatelor tradiţionale de Paşti în această localitate .Tot
ce trebuie să cuprindă un coş de Paşti , modalităţile de preparare a bucatelor , servirea lor.
Obţinerea culorii naturale a ouălor roşii de Rona , semnificaţia acestora .
Costumele nationale şi ritualul purtării lor în momente alese au fost prezentate în
ultima parte a lucrării .
Perioada Penticostarului , adică cea după Sf Paşti , impreună cu săptămâna luminată
este una specială în care nu se îngenunchează , creştinii nu îngenunchează , nici nu fac
metanii.
Dacă se întâmplă să se suprapună cu Sângiorzul , atunci bucuria este îndoită iar
obiceiurile sint foarte frumoase .
Prin această lucrare am scos în relief câteva din obiceiurile pascale în localitatea
natală .

1244
PAȘTELE-ÎNVIEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS, LA UCRAINENII DIN COMUNA
RONA DE SUS, JUD. MARAMUREȘ

Prof. Geta Petrețchi

Școala Gimnazială Rona de Sus

După Crăciunul, Paştele este a doua mare sărbătoare creştină a ucrainenilor din
localitatea Rona de Sus, judeţul Maramureș. După un post lung, prin abţinerea de la consumul
unor alimente”de dulce”, purificându-şi trupul şi sufletul, retregându-se spiritual în sine, prin
abstinenţa de la anumite petreceri, de la viaţa cotidiană anterioară, întreaga familie se
pregăteşte pentru marea sărbătoare.
Această sărbătoare simbolizează renaşterea şi înnoirea vieţii de zi cu zi.
Cu o săptămână înainte de Paşti- Duminica Floriilor (Becikova nedylea) se oficiază la
biserică o slujbă religioasă, se sfinţesc măţişorii de salcie care se împart tuturor creştinilor din
biserică, apoi se ating pe cap cu acei măţişori sfinţiţi, prevestind Paştele spunând câteva
versuri;”Becika tea bye, Ne ya tea byu, Ot neny za tejdeny, Velekdeny!”(„Măţişorul te bate, Nu
eu te bat, De azi într-o săptămână, E Paştele!”)
In această săptămână gospodinele pregătesc diverse bucate tradiţionale; cozonaci,
prăjituri, pască, vopsesc ouăle, fierb şunca de porc, fac unt şi brânză de vacă (caş) pentru a
pune în coş.
În joia mare, dis-de dimineaţă, copiii mari şi mici umblă din casă în casă pentru a
primi ouă şi colăcei spunând;”Ţe ciuyete, ţe spete, Dayte kukuţ tay yaiţe!”(„Ne-auziţi, sau
dormiţi, Daţi-ne un kukuţ (colăcel) şi-un ouţ!”).
Sâmbătă pe la ora 22 creştinii se adună la biserică pentru a participa la slujba de
înviere de la miezul nopţii unde primesc Lumina Sfântă, în sunetele clopotului bisericii,
exclamând „Hrestos voskres!”(„Hristos a înviat!”) - „Voistenno voskres!”
(„Adevărat că a înviat!”).
Marea sărbătoare începe cu învierea, sâmbătă orele 24 când oamenii pleacă de la
biserică cu lumănările aprinse, pentru a aduce lumină în casele lor.
Se spune că lumânările aprinse opresc fulgerul şi tunetul de la rănirea oamenilor pe
drumul spre casă. Legătura dintre cei morţi şi cei vii se face prin participarea familiilor la
aprinderea lumânărilor la mormintele rudelor decedate.
Duminică dimineaţa –de Paşte, pe la orele 10 comunitatea satului merge la biserică
pentru sfinţirea coşurilor cu bunătăţi; pască, şuncă, ouă, cârnaţ afumat, brânză de vacă (caş)
după care se întorc acasă, se aşează la masă, se roagă şi mănâncă din bucatele sfinţite de
preot.

1245
 SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI- PRILEJ DE ÎNĂLȚARE SUFLETEASCĂ

TIMU MIHAELA CRISTINA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ VALEA MOLDOVEI

O comunicare eficientă între factorii educativi şcoală-familie a dus la proiectarea şi

demararea proiectului educaţional cu tema: „ Hristos a înviat!”. Iniţiind acest proiect ne-am
propus valorificarea tradiţiilor populare, preluarea şi transmiterea lor.
Elevii participanţi, membri ai cenaclului „Aspiraţii” și-au propus să întindă o punte
între generaţii, să reînvie câteva frânturi din tradiţie, căci, precum se știe prezentul este
valoros numai împreună cu trecutul. Proiectul a pornit de la următoarele obiective:
-cultivarea respectului faţă de tradiţii, păstrarea din generaţie în generaţie a
valorilor culturale locale
- promovarea cooperării între generaţii- culegerea de informaţii de la bătrâni ai
satului, cunoscători ai datinilor străvechi
-susţinerea competitivităţii elevilor prin implicare în activităţi creative
Calendarul acţiunilor cuprinde:
”Lumea de ieri și...de azi”- investigaţie realizată de membrii Cenaclului Aspiraţii
Să aducem un zâmbet pe chipul lor- activitate de voluntariat desfășurată de membrii
Cenaclulul Aspiraţii la azilul Bogdănești
Creativitate și culoare de Sfintele Paști- activităţi artistico- plastice de realizare a
unor ouă încondeiate(desen) și iconiţe(activitate practică- înrămarea unor iconiţe din coji de
ouă)
Astfel prin intermediul investigaţiei, un grup de elevi, membri ai
Cenaclului”Aspiraţii” au reușit să culeagă de la bătrânii satului cât mai multe lucruri desre
sărbătoarea Paștelui, prezentate în materialul de faţă:
Astfel, ei au aflat că în fiecare primăvară, odată cu reînvierea naturii are loc și
reînvierea spirituală a omului prin intermediul sărbătorii Paștelui, cea mai importantă
sărbătoare pentru creștinii ortodocși. Gospodinele din Valea Moldovei se pregătesc în fiecare
an cu bucurie pentru a întâmpina această sărbătoare. Casele strălucesc de curăţenie. În Joia
Mare, se vopsesc ouăle în roșu, simbolizând sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru
mântuirea lumii. Există chiar și o serie de legende referitoare la ouăle roșii. Una dintre acestea
spune că Sfânta Maria venind să-și vadă fiul răstignit, a așezat un coș cu ouă lângă cruce, peste
care a curs sânge și s-au înroșit. În tradiţia populară românească, ouăle de Paști sunt
purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, poartă noroc, protejează animalele din
gospodărie, sunt benefice în diferite situaţii.
Cea mai însemnată coptură la masa de Paște o reprezinta pasca. Tradiţia este ca
pasca să se pregătească în Joia Mare din făină curată de grâu ales și cernută prin sită deasă de
două ori. Gospodina care gătește pasca, nu are voie în timp ce frământă aluatul să facă păcate
cu gândul, vorba sau fapta, ci trebuie să aibă sufletul curat și luminat. La început, gospodina
face semnul crucii, și în timp ce frământă aluatul pentru pască, ea trebuie să spună în gând
rugăciunile știute, deoarece pasca nu se face doar cu mâinile ci și cu sufletul. Umplutura se
face din brânză dulce, iar deasupra, în mijloc, tronează o împletitură aleasă în formă de cruce,
simbol al răstignirii Mântuitorului.
Joia seara toată lumea merge la biserică unde se ţine Denia cea Mare sau Denia celor
12 evanghelii.
În Vinerea Mare se ţine post negru. Este o zi de tristeţe când toată lumea muncește
în tăcere, iar seara, la biserică, se face Prohodul Domnului. Sâmbăta se pregătesc celelalte
bunătăţi pentru masa de Paști.

1246
 Aproape de miezul nopţii, toată lumea merge la biserică pentru a lua lumină și
pentru a primi vestea că: „Hristos a înviat!” astfel încât curtea bisericii devine parcă
neîncăpătoare.
Cu lumânările pregătite, toată lumea așteaptă clipa înălţătoare în care se ia Lumina
cea sfântă, și preotul rostește pentru prima dată în an HRISTOS A ÎNVIAT! La auzul acestor
cuvinte, credincioșii răspund în cor, ADEVĂRAT A ÎNVIAT! Aceste replici vor ţine loc de salut
timp de patruzeci de zile. La sfârșitul Sfintei Liturghii, se sfinţesc bucatele din coșurile
credincioșilor. Ele se acoperă cu cel mai frumos ștergar tradiţional. Din coș nu trebuie să
lipsească pasca și ouăle roșii sau încondeiate.
Un obicei foarte vechi care se păstrează constă în încercarea de a duce până acasă
Lumina Sfântă care rămâne aprinsă pe parcursul dejunului pascal și cu care se aprinde
candela. Lumânarea folosită în Noaptea Învierii este păstrată de credincioși pe tot parcursul
anului și se aprinde la rugăciune în momentele de cumpănă din viaţa creștinului.
Tot în noaptea de Înviere se merge la cimitir, cu lumânările arzând, pentru a aprinde
câte o lumină la morminte, deoarece lumina este cea care învinge întunericul.
În dimineaţa Duminicii Sfintei Învieri, toţi membrii familiei se adună în jurul mesei.
Există obiceiul ca toţi să se spele pe faţă cu „apă neîncepută” în care se așază un ou roșu și o
monedă din argint, pentru a fi rumeni la faţă ca oul roșu și curaţi ca argintul.
După amiaza, toată lumea îmbrăcată în portul naţional sau în cele mai noi și
frumoase haine, merge la biserică, la vecernie și pentru a se mirui.
Mai demult se obișnuia ca în zilele de Paști să se facă scrânciob(la Pomohaci) ca și
formă de distracţie pentru tineret. Cel care organiza, pretindea câte un ou roșu în schimbul a
câtorva rotiri. Feciorii luau fetele în scrânciob plătind pentru ele.
Retrăind toate aceste secvenţe și momente reprezentative din viaţa comunităţii nu
putem să nu ne gândim că este bine să acceptăm evoluţia și continua dezvoltare a societăţii,
dar în același timp cred că este mare păcat să lăsăm să se piardă toate aceste comori ale
trecutului nostru, căci dacă uităm aceste tradiţii, ne pierdem identitatea noastră ca români, iar
noile generaţii nu vor ști niciodată ce trecut bogat și frumos au avut înaintașii noștri.
Pentru a aduce bucuria și pe feţele unor bătrâni de la azilul Bogdănești, cu care
soarta a fost cam nemiloasă, membrii Cenaclului „Aspiraţii” și-au propus să facă o faptă bună
înainte de marea sărbătoare a Paștelui. După ce le-au împărţit darurile, au încercat să le
încălzească sufletele, citindu-le căteva poezii, cum ar fi: „La Paști” de George Coșbuc”, Nu l-au
cunoscut” de Nicolae Iorga”, De Paști”, de Tudor Arghezi etc.
Un alt prilej de înălţare sufletească l-a reprezentat activitatea intitulată „Creativitate
și culoare de Sfintele Paști”. Prezenţa chiar de la început a unuia dintre îngerii păzitori ai
copiilor, care a adus o scrisoare deosebit de semnificativă, a stârnit interesul copiilor pentru
activitate.
Dintr-o prezentare PPT ei au aflat lucruri interesante despre minunile Domnului
Iisus Hristos pe pământ, despre răstignirea lui pe cruce. Deosebit de interesant a fost Coșul de
Paști adus de doi copii, un băiat și o fată îmbrăcaţi în costume naţionale și care ţineau locul a
doi gospodari ai satului(bunicul și bunica), care din cele mai vechi timpuri respectă aceste
obiceiuri. Bucatele din coș(pasca, ouăle roșii și cozonacul) au fost împărţite între copii la
sfârșitul activităţii.
Evaluarea activităţii a constat în realizarea unei expoziţii cu lucrările practice
realizate de elevi: desene cu ouă încondeiate și realizarea unor iconiţe înrămate cu coji de ouă.
Derularea unui astfel de proiect aduce școlii și elevilor deschidere spre valorificarea
obiceiurilor tradiţionale. Activităţile desfășurate în cadrul proiectului vor fi publicate atât pe
site-ul școlii cât și în revista Cenaclului literar”Aspiraţii”.

1247
 BIBLIOGRAFIE:
-Anne de Vries, Biblia povestită copiilor, editura Lumina Lumii
-Lucian Blaga, 2011, Trilogia culturii, Editura Humanitas
-Mihai Eminescu, 1985, Opere, vol.12, editura Academiei R.S.R

LUMINĂ LINĂ PENTRU CALEA TA, COPILE!

Prof.Înv.Primar: Jipa-Popa Maria

Şcoala Gimnazială Nr.2, Piatra –Neamţ

Copilul este cel mai frumos dar divin, cea mai de preţ comoară . De aceea,
responsabilitatea noastră, a adulţilor este imensă. De noi şi numai de noi depinde dacă vom
avea un tineret minunat sau decăzut moral. Dacă va fi educat cu tact, dragoste, răbdare şi
înţelegere, dacă va trăi într-un mediu familial , şcolar, social sănătos, atunci va fi mândria
noastră , a tuturor. Cele mai elementare lucruri: rugăciunea spusă la începutul şi la terminarea
mesei sau ori de câte ori este nevoie, mersul la biserică împreună cu familia, participarea la
evenimentele importante din cadrul familei (aniversări, sărbători, zile onomastice etc) ,
antrenarea în activităţi specifice sărbătorilor creştine (învăţarea colindelor de Florii şi de
Paşti, încondeierea ouălor, pregătirea cadourilor pentru cei dragi) devin , în timp, adevărate
valori, le conturează personalitatea, îi individualizează, îi fac să cunoască, să iubească, să
preţuiască şi să transmită mai departe obiceiurile şi tradiţiile româneşti, dragostea de neam şi
ţară, mândria de a fi român.
Paştele -cea mai importantă sărbătoare creştină – este un bun prilej de a face
educaţie, de a transmite zestrea noastră naţională, de a demonstra că suntem români
adevăraţi. În perioada Postului Mare mergem mai des la biserică, ne spovedim, ne împărtăşim,
participăm la denii, facem milostenie, pregătim bucate tradiţionale: miel, cozonac, pască, ouă
roşii .La şcoală pregătesc programe artistice dedicate Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,
expoziţii cu lucrări pascale( ouă încondeiate, tablouri, felicitări), expoziţii cu vânzare , banii
adunaţi fiind un dar pentru persoanele nevoiaşe.
Vizitele organizate la biserici sau mănăstiri completează cunoştinţele de istorie
bisericescă, dându-le posibilitatea să înţeleagă rolul bisericii în dăinuirea poporului român pe
acest pământ.
Prin intermediul disciplinelor studiate în şcoală şi a activităţilor extraşcolare
atractive şi interesante, până la sfârşitul clasei a IV-a , elevii au deja „un calendar”de sărbători
la care ţin foarte mult
Pentru a veni în sprijinul micilor şcolari, am publicat volumul de carte intitulat
„Mugur de lumină” care conţine poezii, legende, colinde şi cântece pascale, obiceiuri şi tradiţii
pascale naţionale şi internaţionale.
Idealul educaţiei creştine este vieţuirea după voia lui Dumnezeu în comuniune cu
Hristos în biserica sa. Creştinul adevărat este omul iubirii şi trăirii evanghelice ce tinde spre
autodepăşire. Copiii crescuţi în frică de Dumnezeu şi dragoste de El, păzesc poruncile şi vor fi
mândria familiei, a şcolii, a bisericii, a neamului. Numai prin convingere, prin exemplu şi mai
ales prin iubire putem să-i transformăm pe copiii noştri în creştini adevăraţi.

Bibliografie

1248
 Cucoş Constantin – Educaţie religioasă, conţinut şi forme de realizare, Editura didactică
şi pedagogică, R.A., 1996
Păunescu Constantin – Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, 1994
Biblia sa Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe,
1982
Maica Magdalena – Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis,
2000

OBICEIURILE ȘI TRADIȚIILE
-LIANT AL CUNOAȘTERII ÎN MATEMATICĂ

Autor: Prof. Leșe Maria-Adriana, Colegiul Tehnic “Carol I” - București

Motto: „Explozivul cel mai puternic nu este toluenul, nici bomba atomică, ci ideea
omenească.”Grigore C. Moisil (1906-1973)

Vestea îmbucurătoare a învierii lui Iisus nu schimbă lumea contemporană. Înaintea

noastră continuă să se aștearnă munca, disciplina, sacrificiul. Paștele ne dăruiește însă
puterea spirituală de a munci, a accepta disciplina și a face sacrificii așa cum spunea Henry
Knox Sherrill. Sfintele Sărbători sunt prilej de introspecţie, de bilanţ și toţi oamenii simt o
schimbare sufletească în această perioadă. În acest context și dascălii și-au adaptat stilul de
predare și evaluare astfel încât să se apropie de cotidian, să se facă mai lesne înţeleși de
învăţăceii lor, care relaxaţi reușesc să aprofundeze noţiuni abstracte.
Imposibilitatea substituirii instrumentului matematic cu un alt instrument mai intuitiv,
mai simplu, face ca prezentarea aplicaţiilor unor metode matematice în altă ştiinţă sa fie o
problemă relativ dificilă. Din punct de vedere obiectiv, aceasta se datorează faptului că trebuie
îmbinat abstractul caracteristic matematicii cu intuitivul caracteristic diverselor ştiinţe ale
naturii. De foarte multe ori am fost întrebată de către elevi: ”La ce îmi folosește acest lucru în
viaţa de zi cu zi? Unde voi aplica acest lucru?”
Spre deosebire de alte ţări, în România se studiază la școală o matematică abstractă,
dar nu toţi elevii au capacitatea de a abstractiza. Am selectat și prezint în continuare câteva
aplicaţii de la capitolul „Funcţii”, din manualele de matematică clasa a IX-a, respectiv a X-a din
Germania. Se poate constata că exemplele sunt legate de viaţa cotidiană, și consider că sunt
mult mai atractive pentru elevi în comparaţie cu exerciţiile abstracte prezente în manualele
din România.

Bibliografie:
1.Lambacher Schweizer, Mathematik, Oberstufe Einführungsphase, Nordrhein-
Westfalen, Klett

RELIGIA ȘI ȘTIINȚA – FACTORI DETERMINANȚI

AI CALITĂȚII VIEȚII

Prof. Fedorca Roxana Liliana și

1249
 prof. Dogaru Niculina Ludmila,
Liceul Teoretic ”Nicolae Iorga”, București

Motto: ”Credința este baza tuturor miracolelor și misterelor care nu pot fi analizate de
legile științei” (Napoleon Hill, 1883-1970)

De la o zi la alta devine mai important rolul religiei în societate, cu atât mai mult cu
cât astăzi ne confruntăm cu un mediu social favorabil răcirii credinţei, secularizării şi creșterii
nepăsării oamenilor faţă de calitatea vieţii spirituale. Religia şi societatea sunt de fapt două
concepte care se întrepătrund şi care au evoluat mereu, în ciuda controverselor ideologice şi
filosofice. Nu se poate ca societatea să evolueze fără sprijinul real al religiei, fără credinţă
oamenii ar fi capabili de mult mai multe fapte reprobabile. Și religia are la rândul ei nevoie de
societate fiindcă altfel nu se poate dezvolta.
Religia societăţii este legată și de sinceritatea și fervoarea credinţei personale – fără
credincioși, nu ar mai exista nici problema relaţiei dintre societate și religie, dar și invers,
istoria ne demonstrează că fervorea credincioșilor, pot schimba regimuri.
Trebuie refăcută astfel scara valorilor morale. În contemporaneitate nu se mai pune
accent pe educaţia morală. Se trece foarte uşor peste acest aspect pe care mulţi dintre părinţi
îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptă ca educaţia să fie făcută în familie, iar copilul alege
practic educaţia din mass-media şi pe cea a străzii.
Indiferent de modul cum apreciem noi calitatea vieţii, să nu uităm că ea e destinată
învierii. Finalitatea ei nu este moartea, ci învierea, deci înveşnicirea şi nu nimicirea ca să ne
pară rău că viaţa a fost prea scurtă, insuportabilă câteodată şi n-am trăit-o după bunul plac. În
ultima instanţă, stilul de viaţă şi calitatea vieţii omului ar trebui să fie determinate de
conştiinţa învierii, indiferent de societatea şi tradiţia religioasă din care omul face parte.
Având această conştiinţă trează, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne străduim să facem „în viaţă, pe
cât putem, ceea ce trebuie, pentru realizarea sfinţeniei şi a progresului vieţii, a transfigurării
ei. Lipsindu-ne această conştiinţă, facem în viaţă, pe cât putem, numai ce vrem şi ce ne place,
pentru a realiza aşa numita „calitate a vieţii” prin: comoditate şi consum nelimitat de materie,
de energie şi de plăcere, dar spre regresul vieţii şi desfigurarea ei. Care din aceştia sunt
oamenii liberi în adevăratul sens al cuvântului? Răspunsul, deşi nu este atât de simplu pe cât
se pare, trebuie să-l caute fiecare în propria sa tradiţie cultural-spirituală şi religioasă, sau de
ce nu, chiar în propria sa specializare”.[6]
Misiunea dascălilor contemporani se dovedește deosebit de anevoioasă. Ei se
confruntă cu influenţele negative ale străzii și cu tabloidele prezentate obsesiv pe micile
ecrane, exemple negative pentru tinerii învăţăcei. Ce elev are răbdarea să mai spere în
binefacerile studiului individual, în popularea minţii cu informaţii utile dezvoltării personale,
când la televizor i se arată că numai cei cu bani câștigaţi necinstit reușesc în viaţă? Atunci
educaţia religioasă și cea știinţifică trebuie să-și dea mâna și cu răbdare infinită să demonteze
miturile cotidiene. Trebuie să fie identificate căi și metode atractive de transmitere a
informaţiilor astfel încât elevii să fie captivaţi și receptivi.
Tânărul de succes al societăţii secolului XXI trebuie să fie competitiv în ceea ce
priveşte domeniul managementului informaţiilor: să găsească, să evalueze, să aplice în mod
flexibil înţelegerea conţinuturilor învăţate şi a altora noi în contexte variate, să anticipeze
efectele, rezultatele şi să dobândească abilităţi decizionale. [4]
O metodă de învăţare care să depășească obstacolele menţionate este învăţarea
bazată pe proiect care are o mare relevanţă deoarece îi implică pe elevi în proiecte complexe
şi reale unde dezvoltă şi aplică abilităţi şi cunoştinţe. Conţinutul învăţării este plin de

1250
înţelesuri, deoarece este bazat pe o învăţare reală, iar elevii îşi pot privi munca într-un mod
interesant. [2, 3]

Bibliografie
Mircea Iovu, Chimie Organică, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005, p.917-928
Alois Gherguţ, Ciprian Ceobanu, Elaborarea şi managementul proiectelor în serviciile
educaţionale, Editura Polirom, 2009
Romiţa Iucu , Managementul clasei de elevi , Editura Polirom, 2006
Jim Clemmer, Manual de dezvoltare personală continuă , Business Tech International
Pres, 2006
Sebe I., Papahagi L., Cartea operatorului chimist din industria organică de sinteză,
Editura Tehnică, 1984.
Pr. Conf. Dr. Ion Stoica, Repere de antropologie ortodoxă şi reflexii pentru bioetică în
Psalmul 138, în Mărturie Comună – Credinţă şi ştiinţă în dialog, anul IV, NR1, 2008,
p211.

1251
 TRADIȚII ȘI ȘTIINȚĂ – COLORANȚII ÎN COTIDIAN

Prof. dr. Țurcaș Crina Valentina și director

prof. ing. Văduva Aurelia, Colegiul Tehnic ”Carol I”, București

Motto: ”Hristos este capul Bisericii, mai exact, al noii umanităţi în inima căreia nici un
păcat, nici o putere potrivnică nu mai poate de acum înainte să îl separe definitv pe om de har.”
(Vladimir Lossky - Introducere în teologia ortodoxă)

Tradiţiile sunt indicatoare care conduc adânc în subconştientul nostru, așa cum nota
Ellen Goodman iar Vasile Pârvan, în 1920, în ”Datoria vieţii noastre” ne atrăgea atenţia nouă,
generaţiilor din viitor, că „fără tradiţie nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot
crea nimic fără tradiţie”. Mircea Eliade nota în 1990, în lucrarea sa ”Profetismul românesc” că
”istoria a silit neamul românesc să-şi adâncească propriile sale tradiţii latine şi prelatine„
subliniind încă odată, dacă mai era nevoie, legătura indestructibilă a poporului român cu
credinţa în Dumnezeu și cu obiceiurile strămoșești, legătură care a condus la menţinerea
milenară a românilor pe aceste plaiuri.
Având la bază o moștenire culturală, unică în Europa (am fost singurul popor
european care nu am migrat din locurile de obârșie) avem datoria morală de a transmite
aceste tradiţii și obiceiuri și copiilor noștri. Astfel înarmaţi în cuget și simţire cu puterea
strămoșească a neamului vor fi mai bine pregătiţi să accepte realitatea cotidiană, de multe
cenușie și fără perspectivă de viitor.
Învăţarea pe bază de proiecte este un model de instruire, foarte agreeat în școala
noastră, deoarece elevii sunt implicaţi în activităţi de investigare a unor probleme obligatorii
şi au drept rezultat obţinerea unor produse autentice. Proiectele destinate să sporească
oportunităţile de învăţare ale elevilor pot varia foarte mult în ceea ce priveşte conţinutul şi
aria acoperită. Pot fi proiecte de studiu a calităţii mediului înconjurător, de voluntariat,
sportive, vizând creativitatea elevilor prin creaţii literare și plastice, de îmbogăţire cu
informaţii a unor teme din curriculumul școlar. Proiectele servesc unor obiective educaţionale
specifice, semnificative.
În școala noastră, profesorii ariei curriculare ”Matematică și știinţe”, împreună cu
colegii lor ingineri, de la aria destinată tehnologiilor au iniţiat și au derulat în ultimii zece ani,
proiecte care au primit recunoașterea multor unităţi școlare din ţară, cu care am încheiat, de
exemplu, numai în cadrul proiectului ”O lacrimă pentru Terra”, 62 de protocoale de
colaborare și au fost implicaţi circa 3500 de elevi și 650 de cadre didactice, directori și
profesori universitari de la instituţiile de învăţământ superior implicate în proiect.
Încurajaţi de interesul manifestat de elevi pentru acest tip de învăţare, am derulat în
acest an școlar, 2013-2014, proiectul ”Tradiţii și știinţă – coloranţii în cotidian„. Am iniţiat
acest proiect din trei motive:
-s-a constatat la lecţiile de dirigenţie și religie că elevii așteaptă marile sărbători de
peste an, în marea lor majoritate, doar pentru timpul liber care li se acordă dar nu cunosc
semnificaţia lor. Am fost, de exemplu, întrebaţi la ce se referă slujba din Joia Mare, ”Denia
celor douăsprezece Evanghelii„? De ce se spune ”post negru”, ce înseamnă să te împărtășești?
Și exemplele pot continua.
pe de altă parte, mulţi elevi și-au manifestat plăcerea de a desena, de a picta pe sticlă,
de a face origamii, de a învăţa despre coloranţii cu care își pot vopsi singuri hainele și ouăle de
Paști. Au vrut chiar să achiziţionăm ”chișiţe„ ca să putem încondeia ouă. Au vrut să fie
deosebiţi de ceilalţi oameni și să propună metode neconvenţionale de a vopsi ouăle.

1252
 nevoia de culoare în viaţa fiecărui om. Argumentul proiectului în acest sens a fost dat
de câteva consideraţii legate de culoare și coloranţi.

Bibliografie
1.Cristea S., „Pedagogie generală. Managementul educaţiei”, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1996
2. Dicu A., „Probleme de psihologie a educaţiei”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973

ACTIVITĂŢILE DEDICATE OBICEIURILOR ŞI TRADIŢIILOR DE PAŞTE, MIJLOC

DE FORMARE ŞI DEZVOLTARE A COPIILOR ÎN SPIRITUL CREŞTIN

Prof. Înv. Preprimar Brânzoi Elena

Grădiniţa nr.191

Preşcolaritatea este apreciată tot mai mult ca vârsta ce cuprinde cea mai
importantă experienţă educaţională din viaţa unei persoane. Pe parcursul ei se formează şi se
dezvoltă individualitatea umană.
Este binecunoscut faptul că valoarea educaţiei din copilărie este amprenta pe care o
poartă omul toată viaţa. De aceea e important ca fundaţia pe care să se aşeze dezvoltarea
viitoare a copiilor să fie puternică si benefică.
Elementele umane care dau specificul relaţiilor şi modului de a trăi îl constituie
valorile. Ele exprimă modul uman de preţuire a unor lucruri, fapte, acţiuni.
Cunoaşterea valorilor morale este făcută încă din copilărie. În acest context
sentimentele morale joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea ulterioară
preşcolarului, transmiterea valorilor morale făcându-se printr-un ansamblu coerent de
activităţi. Gradul de trăire a sentimentelor depinde în mare măsură de găsirea celor mai
adecvate şi apropiate modalităţi de transmitere atât în familie, căt şi in cadrul educaţional
organizat. Astăzi când este permisă o stabilitate a vieţii bisericeşti, o creştere în spiritul
credinţei ortodoxe este o bucurie şi o decătuşare a spiritului, să poţi ca liber să transmiţi
puterea credinţei. Cunoaşterea conţinutului ei constituie atât un efort de înţelegere, cât şi un
început de apreciere şi autoapreciere a unor fapte sau acţiuni. În acest context modul de
transmitere a valorilor prin educaţia preşcolarilor, este deosebit de important în activitatea
educatoarei .
Trebuinţa de independenţă şi autonomie, mobilitatea şi spiritul de iniţiativă,
tendinţa afirmării de sine sunt considerate ca fiind una din trăsăturile proeminente ale primei
copilării.13
La vârsta preşcolaritaţii, jocul constituie cadrul de amplificare a posibilităţilor de
expresie comportamentală, sporind vitalitatea spirituală şi dinamismul creativ al copilului.
Activităţile ludice sunt purtătoare ale unor multiple virtuţi formative, întrucat jocul
constituie modul specific de antrenament al spontaneităţii şi al libertăţii de expresie. În cazul
copiilor, jocul îl angajează“într-o comunicare multilaterală, stimulează dezvoltarea capacităţii
de a trăi din plin, cu pasiune fiecare moment, organizând tensiunea proprie acţiunilor cu
finalitate realizată”.14

13
P. OSTERRIETH, Introducere in psihologia copilului, E..D..P., Bucureşti, 1972, p. 40
14
URSULA ŞCHIOPU, Psihologia copilului, Editura didactică şi pedagogică, 1967, p. 144-145
1253
 Aşadar creativitatea angajează cele mai nobile virtuţi ale omului, fără a putea să o
separăm de aptitunea gândirii. Gândirea urmăreşte deseori un nou procedeu, făcând posibilă
găsirea unui nou mod de abordare.
Creativitatea expresivă se manifestă în copilărie prin desene, povestiri, jocuri. La
această vârstă nu există utilitate sau tendinţă de perfecţiune, ci o spontaneitate imaginativă. “
Creativitatea expresională”15 cum o denumea A.I. Taylor care poate denumi natura aspectul de
inedit. Ele produc efectul de surpriză, chiar dacă nu pot fi în raport cu experienţa socială si
valorile anterior validate social. In acest context le-am propus copiilor un exerciţiu de
imaginaţie, prin care să organizeze o masă festivă de Paşte. Ca orice funcţie, imaginaţia se
dezvoltă prin exerciţiu. Un rol foarte important îl au impresiile, imaginile, cunoştinţele
acumulate. Varietatea experienţei favorizează plasicitatea intelectuală. Sărăcia experienţei, a
bagajului de imagini atrage o lipsă de claritate a percepţiei.
Formarea şi dezvoltarea copiilor în spiritul credinţei îi ajută pe copii să deosebească
binele de rău. Transmiterea unor tradiţii şi obiceiuri creştine , învăţătura de credinţă sunt de o
mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară, deoarece în acest fel copiii preşcolari învaţă
să preţuiască valorile în această lume : bunătatea, înţelegere, grijă faţă de om, dărnicie,
ospitalitate.
De aceea cadrele didactice din învăţământul preşcolar găsesc posibilătăţi variate de
înţelegere a acestor lucruri ce au un caracter abstract, dar pe care copiii le trăiesc an de an
învăţând că sunt lucruri frumoase. Cunoaşterea unor obiceiuri creştine specifice sărbătorilor
religioase: Crăciun, Florii, Sfintele Paşti contribuie la fomarea unor virtuţi moral- creştine, la
formarea capacitaţii de interpretare a mesajului spiritual. Asocierea sărbătorii Paştelui cu
venirea primăverii are o semnificaţie deosebită, cu multiple conotaţii spirituale: reînvierea
naturii are loc odată cu Învierea Domnului.
Copiii participă din punct de vedere afectiv la organizarea şi desfăşurarea activităţii,
cunosc semnificaţia icoanelor şi a crucii, învaţă să se închine. Răstignirea Domnului Iisus are
un puternic impact emoţional, ei cunosc Lumea Divină prin ochii sufletului , pătrund puterea
de sacrificiu, creându-le un sentiment de compasiune, dar şi unul de admiraţie pentru tot ce e
bun. În acest mod recunosc puterea Divină, se apropie mai mult de aceasta.
Propunerea de a transpune în joc obiceiurile şi tradiţiile de sărbători le stimulează
copiilor imaginaţia şi creativitatea şi îi fac în acelaşi timp să se simtă în colectivitate ca într-o
mare familie. Ca orice funcţie, imaginaţia se dezvoltă prin exerciţiu. Un rol foarte important îl
au impresiile, imaginile, cunoştinţele acumulate. Varietatea experienţei favorizează
plasicitatea intelelectuală.
Astfel după o cunoaştere prelabilă din familie, din activităţile de cunoaşterea
mediului, dar mai ales din cele din cadrul domeniului Om şi Societate, copiii au acumulat
cunoştinţe privind obiceiurile de Paşte : ţinerea postului, mersul la biserică pentru Sfânta
Împărtăşanie, pregătirea colacilor, a cozonacilor, sacrificarea mielului, vopsitul şi
încondeierea ouălor. Contactul cu elementele de religie înseamnă pătrunderea portretului
spiritual al poporului român. Imaginile legate de sărbătorile pascale, cunoaşterea obiceiurilor
şi tradiţiilor specifice acestei sărbători ajută copiii să aprofundeze semnificaţia creştină a
acestora.
Prin intermediul povestirilor cu un conţinut religios, al jocurilor de rol prin care
copiii transpun activităţi specifice( încondeierea ouălor, vopsirea lor, ascunderea lor în curtea
grădiniţei sau în clasă în locuri surpriză, aşezarea mesei, frământarea cozonacilor,
reproducerea urărilor pascale), copiii se familiarizează, dar se şi apropie de lumea religioasă,
făcându-i să fie mai buni, mai înţelegători, mai darnici.

15
A.I.Taylor, The Nature of Creative Process, New Jersey, 1965

1254
 Povestirile biblice au un puternic impact emoţional, întâmplările relatate
accentuând calităţi de voinţă şi caracter: spiritul de sacrificiu, hotărârea şi dârzenie.
Învăţarea unor scurte rugăciuni adecvate vârstei contribuie atât la îmbogăţirea
vocabularului cu termeni religioşi, cât şi la pătrunderea spirituală, la formarea unei atitudini
de evlavie şi pioşenie. Copiii sunt profund impresionaţi de cuvintele şi modul de asociere a
acestora, comportamentul lor fiind vizibil marcat de elemente tot mai bune: empatie,
capacitate de întrajutorare, dorinţă de comunicare şi apropiere.
În locul decorării ouălor individual am confecţionat câte un ou de dimensiuni mai
mari, dintr-o minge învelită fie în hârtie dată cu aracet pe care l-au pictat în microgrupuri.
Aprecierile au fost făcute reciproc, la fiecare microgrup accentuându-se semnificaţia culorilor
alese, armonizarea acestora precum şi motivele alese pentru decorare. Au fost deosebit de
apreciate culorile pastelate şi motivele cu ramificaţii populare.
De la această idee s-a pornit şi în asocierea primăverii cu sărbătoarea Floriilor, când
s-a cerut copiilor să picteze Ziua de sărbătoare dinaintea Paştelui. Ei au pictat pe un tablou
colectiv biserica, unii în culori mai închise, alţii mai deschise, evidenţiind astfel starea de spirit
a copiilor din fiecare microgrup atunci când se află în locaşul Domnului, modul în care percep
acest loc. Unii au preferat să picteze exteriorul cu spaţiile verzi şi înflorate din jur, alţii au
pictat interiorul înercând să redea unele din obiectele de cult: altar, cruci, scaune, preotul şi
chiar icoane.
Pe parcursul unei zile copiii şi-au imaginat într-o activitate integrată că pregatesc
casa de sărbătoare curăţând-o, odată cu venirea pimăverii. După ce se duc la biserică, se
împărtăşesc, vin şi fac pregătirile pentru masa de Paşte. Copiii au frământat aluat pentru
plăcinte şi cozonaci. Alţii au aranjat masa de sărbătoare, au decorat-o cu lumânări în formă de
ou şi elemente specifice primăverii: iarbă, flori.
Unii copii au preferat rolul de gazde, fiind şi cei care au servit bucatele pregătite. S-
au aşezat la masă alături de musafiri şi au strans după terminarea ei. Copiii au apreciat
decorarea mesei cu lumânări, iepuraşi, flori, fire de iarbă, crenguţe înflorite.
Scopul acestui joc- exerciţiu a fost în primul rând acela de a înţelege că gradiniţa este
de fapt” o familie “, poate cu mai mulţi membri, unde trebuie să ne înţelegem, să ne vorbim
frumos, cu blândeţe, să ne întalnim în fiecare an de sărbători şi să ne bucurăm împreună că
suntem sănătoşi, că avem de toate pe masă. Totodată copiii au exersat deprinderi
gospodăreşti, de comportare civilizată, asa cum îi stă bine unui mic creştin. Ei au avut
posibilitatea să povestească şi să împărtaşească din experienţa şi din trăirile lor. Nu în ultimul
rând activitatea a contribuit la dezvoltarea sentimentelor de bucurie, satisfacţie, a gustului
estetic, iar modalitatea de desfăşurare a asigurat trăinicia lor, în aşa fel încât tradiţiile de Paşte
să nu fie uitate .
Acest exerciţiu a contribuit fără doar şi poate la stimularea imaginaţiei, care trebuie
lăsată să se manifeste liber, dar care nu se poate dezvolta fără preocuparea de a îmbogăţi
mintea copiilor cu numeroase şi variate imagini şi de crea o atmosferă placută, veselă,
destinsă care favorizează dezvoltarea unor sentimente pozitive: dragoste şi grijă faţă de om (
empatie), bucurie, dărnicie, hărnicie, ospitalitate.
Toate aceste lucruri s-au evidenţiat în creaţiile artistice ulterioare: desene, picturi,
machete, povestiri, care au arătat impactul lor asupra copiilor, profunzimea trăirilor.
Ele reliefează cât de mult loc ocupă fantezia în viaţa preşcolarului, cum poate fi
stimulată , imaginaţia fiind cea asupra căreia putem acţiona cel mai mult înaintea intrării în
şcoală.

Bibliografie :

1255
 1. ABC-ul spiritual
2. Breben, Silvia, şi colab., Jocuri pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale la vârsta
preşcolară şi şcolară mică, Editura Reprograph, Craiova, 2010
3. Chircev, E, Nicoară, M, 1965, Particularităţile de vârstă ale preşcolarilor
4. Château, J, Copilul şi jocul( trad), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică
5.Favez- Boutonier, J, 1970, J, 1970, Modalităţi de exprimare la copii şi desenul, în
Debesse M, Psihologia copilului( trad), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică
6. Marian, M, Schoolland, Credinţa creştină pe înţelesul celor mici, Editura Child
Evangelism Fellowship, 1990

TRADIŢII DE PAŞTE: ÎNCONDEIEREA OUĂLOR

LUCA CRISTINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ PAŞCANI

Pentru fiecare dintre noi cea mai mare sarbătoare creştină este Învierea
Mântuitorului Iisus Hristos, adică Paştele. Acesta vine împrună cu multe tradiţii şi obiceiuri.
La unele dintre ele li s-a pierdut motivaţia, însă a rămas ca şi obicei. De exemplu înroşitul
ouălor. De departe, atracţia principală de pe masă vor fi ouăle roşii. De unde provine această
tradiţie? Cine mai ţine minte? Hai să aflăm.
Este o tradiţie veche de mii de ani.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle
de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului.
Sărbătoarea creștină de Paști provine de la Paștele evreiesc, sau și numita
sărbătoarea Pesach.
Vopsitul ouălor a pornit de la răstignirea lui Isus Hristos. Crucea Golgotei reprezintă
puntea dintre pământ şi Rai ce ne-a fost dată nouă prin pecetea sângelui divin. În amintirea
acestui fapt şi a gestului făcut de Maria Magdalena, care a pus un coş cu ouă la picioarele
Crucii Mântuitorului s-a ajuns astăzi la înroşitul uoălor. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit,
a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere
aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi”. Femeile vopsesc şi încondeiază
ouăle de Paşti în Joia Mare (numită şi Joia Patimelor sau Joia Neagră, este ultima joi din Postul
Paştelui).
În tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de
vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.
Înroşirea ouălor de Paşti se face în Joia Mare. Se spune că ouale roşite şi fierte în
această zi nu se strică pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată.
Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinităţii şi există un adevărat ritual al
acestuia.
După consumarea ouălelor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la
arat, crezându-se astfel că pământul va da un rod mai bun.

MAGIA INVIERII

1256
 SÂMCEA T. NICOLETA-CRISTINA
LICEUL TEHNOLOGIC „HORIA VINTILĂ”, SEGARCEA, JUDEŢUL DOLJ

Moto: „După aceea, Mi-am luat rămas bun de la ei, explicându-le că de atunci înainte
nu Mă mai vor vedea în trup, dar că vor rămâne totuşi,
clipă de clipă, în legătură cu Mine în spirit.”
Marea Evanghelie a lui Ioan de Jakob Lorber

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a
treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează începutul
anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei Conciliului
de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după echinocţiul de
primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală
(„...învierea Mea va fi totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie
a lui Ioan de Jakob Lorber) cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale, slujba
de sâmbătă seara cu primirea luminii). Paştele este un moment de pace sufletească, de
interiorizare, de împăcare, de bucurie.
Miracolul luminii divine
Un miracol care se petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la gură şi
uimind totuşi de fiecare dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în
noaptea de Înviere a Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de
lumina strălucitoare care i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de
a ne transmite că este mereu alături de noi.
Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă este aşteptat
cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul Mormânt
aprinzând candela aşezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două
mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă Lumina
Sfântă miilor de pelerini care aşteaptă plini de emoţie.
Focul cel viu însă acţionează şi de unul singur, strălucind ca un fulger şi aprinzând din
zbor candelele de la intrarea în biserică, precum şi lumânările unora dintre pelerini. Acest
eveniment se petrece în fiecare an în faţa a mii de martori vizuali. Nu poate fi negat de nimeni.
De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea credinţei în Dumnezeu.
Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm
preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre
judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar şi
împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor învieri că
„Hristos a înviat!”.

BIBLIOGRAFIE:
BULGAKOV, Serghei, 1997, Ortodoxia, trad. în româneste de Nicolae Grosu, Ed. Paidea,
Bucuresti;
NECULA, pr. prof. dr., Nicolae, 1996, Biserica si cult pe întelesul tuturor, Ed.
Europartner, Bucuresti;
POPESCU, prof., Teodor M, 1997, Meditatii teologice, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a
Bucurestilor.

1257
 INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM

INSTITUTOR ŞERBĂNESCU VASILICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GURA VĂII
PROF.ÎNV.PRIMAR POPA DORINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ URŞI POPEŞTI

Postul Mare este împărţit în două: postul patruzecimii sau al celor patruzeci de zile
şi postul patimilor Domnului. Aceste două părţi, prima de patruzeci de zile, iar a doua de o
săptămână, sunt marcate de Sărbătoarea Floriilor sau Intrarea Domnului în Ierusalim, zi în
care Biserica a rânduit dezlegare la peşte.
Fiecare credincios ar trebui să postească, măcar în această ultimă săptămână a
postului, să meargă la slujbele bisericii şi să fie atent la fiecare cuvânt, pentru că e o
săptămână foarte încărcată şi deosebit de frumoasă. Iar la cele douăsprezece Evanghelii să ne
cutremurăm şi să plângem, dar nu pentru suferinţa lui Iisus, ca pentru cea a unui om năpăstuit
pe nedrept, ci să plângem gândindu-ne la jertfa lui Iisus şi la cât de puţin ne-am însuşit-o noi,
la cât de puţin trăim noi după învăţătura Lui, la cât de mult ne asemănăm cu smochinul
neroditor.
Ziua de Florii este sărbătoarea reînvierii naturii, când înfloresc salciile, pomii
fructiferi şi florile. În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L
întâmpina tainic pe Hristos. Ele sunt sfinţite şi puse la icoane.
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa
pământească în care a acceptat să fie aclamat ca împărat. Primirea triumfală ce I s-a făcut
Domnului Hristos, Care a intrat în Ierusalim ca împărat smerit, împlinind o proorocire din
Vechiul Testament, a fost determinată de această minune premergătoare. Astfel, toţi cei care
se aflau în cetatea Ierusalimului, simţind că însuşi Dumnezeu a venit în lume, îl întâmpină cu
ramuri de finic şi de măslin, strigînd:„Osana!Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele
Domnului!“.

TIPĂRITĂ SUB ÎNDRUMAREA ŞI CU PURTAREA DE GRIJĂ A PREA FERICITULUI

PĂRINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE - 1990 - MICA BIBLIE -
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI- PRILEJ DE ÎNĂLȚARE SUFLETEASCĂ

TIMU MIHAELA CRISTINA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ VALEA MOLDOVEI

O comunicare eficientă între factorii educativi şcoală-familie a dus la proiectarea şi

demararea proiectului educaţional cu tema: „ Hristos a înviat!”. Iniţiind acest proiect ne-am
propus valorificarea tradiţiilor populare, preluarea şi transmiterea lor.
Elevii participanţi, membri ai cenaclului „Aspiraţii” și-au propus să întindă o punte
între generaţii, să reînvie câteva frânturi din tradiţie, căci, precum se știe prezentul este
valoros numai împreună cu trecutul. Proiectul a pornit de la următoarele obiective:
-cultivarea respectului faţă de tradiţii, păstrarea din generaţie în generaţie a
valorilor culturale locale

1258
 - promovarea cooperării între generaţii- culegerea de informaţii de la bătrâni ai
satului, cunoscători ai datinilor străvechi
-susţinerea competitivităţii elevilor prin implicare în activităţi creative
Calendarul acţiunilor cuprinde:
●”Lumea de ieri și...de azi”- investigaţie realizată de membrii Cenaclului Aspiraţii
●Să aducem un zâmbet pe chipul lor- activitate de voluntariat desfășurată de
membrii Cenaclului Aspiraţii la azilul Bogdănești
●Creativitate și culoare de Sfintele Paști- activităţi artistico- plastice de realizare a
unor ouă încondeiate(desen) și iconiţe(activitate practică- înrămarea unor iconiţe din coji de
ouă)
Astfel prin intermediul investigaţiei, un grup de elevi, membri ai
Cenaclului”Aspiraţii” au reușit să culeagă de la bătrânii satului cât mai multe lucruri desre
sărbătoarea Paștelui, prezentate în materialul de faţă:
Astfel, ei au aflat că în fiecare primăvară, odată cu reînvierea naturii are loc și
reînvierea spirituală a omului prin intermediul sărbătorii Paștelui, cea mai importantă
sărbătoare pentru creștinii ortodocși. Gospodinele din Valea Moldovei se pregătesc în fiecare
an cu bucurie pentru a întâmpina această sărbătoare. Casele strălucesc de curăţenie. În Joia
Mare, se vopsesc ouăle în roșu, simbolizând sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru
mântuirea lumii. Există chiar și o serie de legende referitoare la ouăle roșii. Una dintre acestea
spune că Sfânta Maria venind să-și vadă fiul răstignit, a așezat un coș cu ouă lângă cruce, peste
care a curs sânge și s-au înroșit. În tradiţia populară românească, ouăle de Paști sunt
purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, poartă noroc, protejează animalele din
gospodărie, sunt benefice în diferite situaţii.
Cea mai însemnată coptură la masa de Paște o reprezinta pasca. Tradiţia este ca
pasca să se pregătească în Joia Mare din făină curată de grâu ales și cernută prin sită deasă de
două ori. Gospodina care gătește pasca, nu are voie în timp ce frământă aluatul să facă păcate
cu gândul, vorba sau fapta, ci trebuie să aibă sufletul curat și luminat. La început, gospodina
face semnul crucii, și în timp ce frământă aluatul pentru pască, ea trebuie să spună în gând
rugăciunile știute, deoarece pasca nu se face doar cu mâinile ci și cu sufletul. Umplutura se
face din brânză dulce, iar deasupra, în mijloc, tronează o împletitură aleasă în formă de cruce,
simbol al răstignirii Mântuitorului.
Joia seara toată lumea merge la biserică unde se ţine Denia cea Mare sau Denia celor
12 evanghelii.
În Vinerea Mare se ţine post negru. Este o zi de tristeţe când toată lumea muncește
în tăcere, iar seara, la biserică, se face Prohodul Domnului. Sâmbăta se pregătesc celelalte
bunătăţi pentru masa de Paști.
Aproape de miezul nopţii, toată lumea merge la biserică pentru a lua lumină și
pentru a primi vestea că: „Hristos a înviat!” astfel încât curtea bisericii devine parcă
neîncăpătoare.
Cu lumânările pregătite, toată lumea așteaptă clipa înălţătoare în care se ia Lumina
cea sfântă, și preotul rostește pentru prima dată în an HRISTOS A ÎNVIAT! La auzul acestor
cuvinte, credincioșii răspund în cor, ADEVĂRAT A ÎNVIAT! Aceste replici vor ţine loc de salut
timp de patruzeci de zile. La sfârșitul Sfintei Liturghii, se sfinţesc bucatele din coșurile
credincioșilor. Ele se acoperă cu cel mai frumos ștergar tradiţional. Din coș nu trebuie să
lipsească pasca și ouăle roșii sau încondeiate.
Un obicei foarte vechi care se păstrează constă în încercarea de a duce până acasă
Lumina Sfântă care rămâne aprinsă pe parcursul dejunului pascal și cu care se aprinde
candela. Lumânarea folosită în Noaptea Învierii este păstrată de credincioși pe tot parcursul
anului și se aprinde la rugăciune în momentele de cumpănă din viaţa creștinului.

1259
 Tot în noaptea de Înviere se merge la cimitir, cu lumânările arzând, pentru a aprinde
câte o lumină la morminte, deoarece lumina este cea care învinge întunericul.
În dimineaţa Duminicii Sfintei Învieri, toţi membrii familiei se adună în jurul mesei.
Există obiceiul ca toţi să se spele pe faţă cu „apă neîncepută” în care se așază un ou roșu și o
monedă din argint, pentru a fi rumeni la faţă ca oul roșu și curaţi ca argintul.
După amiaza, toată lumea îmbrăcată în portul naţional sau în cele mai noi și
frumoase haine, merge la biserică, la vecernie și pentru a se mirui.
Mai demult se obișnuia ca în zilele de Paști să se facă scrânciob(la Pomohaci) ca și
formă de distracţie pentru tineret. Cel care organiza, pretindea câte un ou roșu în schimbul a
câtorva rotiri. Feciorii luau fetele în scrânciob plătind pentru ele.
Retrăind toate aceste secvenţe și momente reprezentative din viaţa comunităţii nu
putem să nu ne gândim că este bine să acceptăm evoluţia și continua dezvoltare a societăţii,
dar în același timp cred că este mare păcat să lăsăm să se piardă toate aceste comori ale
trecutului nostru, căci dacă uităm aceste tradiţii, ne pierdem identitatea noastră ca români, iar
noile generaţii nu vor ști niciodată ce trecut bogat și frumos au avut înaintașii noștri.
Pentru a aduce bucuria și pe feţele unor bătrâni de la azilul Bogdănești, cu care
soarta a fost cam nemiloasă, membrii Cenaclului „Aspiraţii” și-au propus să facă o faptă bună
înainte de marea sărbătoare a Paștelui. După ce le-au împărţit darurile, au încercat să le
încălzească sufletele, citindu-le căteva poezii, cum ar fi: „La Paști” de George Coșbuc”, Nu l-au
cunoscut” de Nicolae Iorga”, De Paști”, de Tudor Arghezi etc.
Un alt prilej de înălţare sufletească l-a reprezentat activitatea intitulată „Creativitate
și culoare de Sfintele Paști”. Prezenţa chiar de la început a unuia dintre îngerii păzitori ai
copiilor, care a adus o scrisoare deosebit de semnificativă, a stârnit interesul copiilor pentru
activitate.
Dintr-o prezentare PPT ei au aflat lucruri interesante despre minunile Domnului
Iisus Hristos pe pământ, despre răstignirea lui pe cruce. Deosebit de interesant a fost Coșul de
Paști adus de doi copii, un băiat și o fată îmbrăcaţi în costume naţionale și care ţineau locul a
doi gospodari ai satului(bunicul și bunica), care din cele mai vechi timpuri respectă aceste
obiceiuri. Bucatele din coș(pasca, ouăle roșii și cozonacul) au fost împărţite între copii la
sfârșitul activităţii.
Evaluarea activităţii a constat în realizarea unei expoziţii cu lucrările practice
realizate de elevi: desene cu ouă încondeiate și realizarea unor iconiţe înrămate cu coji de ouă.
Derularea unui astfel de proiect aduce școlii și elevilor deschidere spre valorificarea
obiceiurilor tradiţionale. Activităţile desfășurate în cadrul proiectului vor fi publicate atât pe
site-ul școlii cât și în revista Cenaclului literar”Aspiraţii”.

BIBLIOGRAFIE:
-Anne de Vries, Biblia povestită copiilor, editura Lumina Lumii
-Lucian Blaga, 2011, Trilogia culturii, Editura Humanitas
-Mihai Eminescu, 1985, Opere, vol.12, editura Academiei R.S.R

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII LUI ISUS HRISTOS LA CREŞTINI

Prof.înv.preşc.. MĂRGINEAN NICOLETA LIDIA

Grădiniţa cu program prelungit nr.2-
Structura Grădinița cu program prel.nr.1 Olteniţa
1260
 Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, după
spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştilor, Paştele sau Învierea Domnului,
pentru că în această zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din
morminte viaţă dăruindu-le”, iar pe cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului şi
împăcându-l cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, când toată natura învie.
Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi
caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai bună
rânduială. Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului. Ea poate fi asociată cu
primăvara. Retrezirea naturii simbolizează viaţa pe care creştinii au câştigat-o prin
crucificarea şi Învierea lui Iisus. Pe de o parte aceste tradiţii fac să pregătească creştinul
pentru sărbătoarea Învierii Domnului, printr-o curăţenie trupească şi sufletească, iar pe de
altă parte , tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se marchează venirea primăverii, o reînviere a
naturii, a vegetaţiei.
Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Nici una din celelalte
Biserici nu simte şi nu exprimă cu bogăţia şi harul imnografic semnificaţiile, puterea şi
binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de bucurie care ne ridică
până la cer, este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră
de creştini!
Împotriva construcţiilor de ipoteze şi de subtilităţi omeneşti, stă un argument ce nu se poate
răsturna şi contrazice niciodată, stă creştinismul cu credinţă şi cu Biserica sa, zidite pe
adevărul istoric şi moral al Învierii lui Hristos, stă o realitate mare cât 20 de secole.
Cu cât a dăinuit şi a crescut în acest timp îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atâta a
crescut puterea şi însemnătatea ei de biruinţă asupra firii şi a răului morţii, cu atât se va vădi
prin contrast adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţa şi de credinţă; va creşte şi se va întări în
convingerea noastră că: Hristos a Înviat! Nici cele mai strălucite şi mai lăudate victorii
omeneşti nu se pot compara cu marea şi îndoita biruinţă a lui Hristos asupra morţii şi a răului.
Nici cele mai mari biruinţe asupra naturii - diguri, canale, tunele, viaducte - sau alte succese
omeneşti, nu se pot compara ca putere, ca efect şi ca importanţă cu biruinţa lui Hristos asupra
morţii, ca rău fizic şi ca rău moral, făcut lui de necredinţa şi de răutatea celor ce L-au tăgăduit
şi osândit.
Biruinţele omeneşti crează stări relative, limitate şi schimbătoare, dar Biruinţa lui Iisus
Hristos a creat o stare absolută şi permanentă, o stare morală a spiritului. Biruinţa lui Hristos
a îndreptat un rău imens şi cutremurător şi a întemeiat o realitate spirituală salvatoare. Fără
Învierea lui Hristos, azi nu exista creştinism şi nici Biserica; trăiam în întuneric şi ne târam în
viciu.Fără Învierea lui Hristos, omenirea era şi azi sufleteşte cu 2000 de ani în urmă sau, poate,
prin regres, cu mult mai mult, în barbarie şi mizerie morală. Ce ar fi fost omenirea fără
Învierea lui Hristos, fără creştinism şi fără Biserică, fără Apostoli, fără Evanghelie, fără Sfinţi,
fără credinţă, fără iubirea creştină, fără multele şi marile idei şi fapte de bine şi de cultură
aduse de creştinism, fără miile de martiri care au cucerit cu suferinţe şi cu sânge dreptul
omului la libertate, fără virtuţile sublime şi fără instituţiile de binefacere ale creştinismului,
fără capodoperele de gândire, de caritate şi de artă cu care creştinismul a umplut, a înnobilat
şi a ridicat lumea ? Învierea lui Hristos a rupt vălul care acoperea omului misterul existenţei
post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi
caracterul de sfârsit tragic şi dureros.
Creştinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător şi mai salvator neamul
omenesc, creştinismul este opera Jertfei şi a Învierii lui Hristos. Din moartea şi din Învierea
Lui credem şi ne mântuim şi trăim în marile idei morale care au devenit patrimoniul omenirii
întregi. Moartea şi Învierea lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna întelegerea, puterea şi

1261
triumful creştinismului în lume. Creştinismul trăieşte din Moartea şi Învierea lui Hristos,
Biruinţa lui Iisus Hristos, prin moartea Sa, asupra morţii, este biruinţa creştinismului prin
Hristos asupra răului şi a lumii. Biruinţa Lui este biruinţa noastră de la El, în suferinţa noastră
pentru El.
Hristos a Înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creştine,
credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a Învia si înviem pentru a
trăi in veci cu Hristos. Prin suferinţă şi moarte ne bucurăm de Înviere; El a murit pentru noi şi
a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa
noastră.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens şi solemn patruzeci de zile, este
bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi şi ceas al
vieţii noastre de crestin. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare salut pascal "Hristos a Înviat!",
adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc: "În lume necazuri veți avea,
dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). În această biruinţă credem şi izbândim,
cântând imnul triumfului creştin: HRISTOS A ÎNVIAT!
Astăzi este ziua triumfului veşnic al Învierii lui Isus, minunea minunilor, sărbătoarea
sărbătorilor şi cel mai mare act de început de istorie a creştinismului, "scularea dintre morţi a
Mântuitorului nostru". Învierea Domnului este temelia Învierii noastre, este botezul credinţei
celei adevărate.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI SPECIFICE SĂRBĂTORILOR PASCALE

Budurean Corina, Colegiul Tehnic „Traian Vuia”, Oradea, judeţul Bihor

Una dintre cele mai importante sărbători creştine ale anului este Paştele numită şi
Sărbătoarea Învierii lui Hristos. În Biblie se spune că Isus a fost botezat la treizeci de ani de
Sfântul Ioan Botezătorul. El şi-a ales doisprezece ucenici şi vreme de trei ani şi-a predicat
învăţătura în Galileea şi în Iudeea. Fiind trădat de Iuda, Hristos a fost dus la judecată în faţa lui
Caiafa şi a Sinedriului, care L-au condamnat la moarte pentru blasfemia de a se fi numit fiul lui
Dumnezeu. A fost răstignit pe vârful colinei Golgota, între doi tâlhari, după ce şi-a cărat crucea
în spate. Înmormântat, Hristos a înviat după trei zile şi s-a ridicat la cer după alte patruzeci.
Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată şi cu primăvara, un anotimp al trezirii naturii la viaţă ce
poate simboliza noua viaţă pe care creştinii au dobândit-o prin răstignirea şi învierea lui Isus
Hristos.
Paştele îşi are etimologia în cuvântul ebraic „pesah” care înseamnă trecere. Sfintele
Paşti au fost sărbătorite încă din epoca apostolică. Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu
numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori doar pe
cea din urmă. De aceea, săptămâna denumită astăzi Săptămâna Patimilor, se numea la ei
Săptămâna Paştilor sau Zilele Paştilor. Cu timpul, înţelesul cuvântului Paşte s-a restrâns
numai la Sărbătoarea Învierii, aşa cum este înţeles şi azi.
În calendarul creştin, Floriile anunţă începutul patimilor lui Isus Hristos şi
săptămâna care urmează acestei sărbători, numită Săptămâna Patimilor, ce simbolizează
durerea şi chinurile pe care Mântuitorul le-a îndurat pentru ca păcatele oamenilor să fie
iertate. Atât Floriile, cât şi Sărbătoarea Învierii lui Isus Hristos sunt marcate de o serie de
obiceiuri şi tradiţii care uneori diferă de la o regiune la alta.
1262
 În ceea ce priveşte Floriile, creştinătatea a impus această sărbătoare în amintirea
întâmpinării lui Hristos cu ramuri de salcie, finic şi palmier la intrarea în Ierusalim, după
învierea lui Lazăr. Salcia este cinstită în duminica Floriilor fiindcă atunci când Fecioara Maria
a vrut să treacă un râu, o salcie s-a aplecat peste ape, ca ea să poată trece. Atunci Maica
Domnului a binecuvântat-o să nu ajungă niciodată cărbune, să fie mereu aplecată peste ape şi
sfântă de Florii. De aceea, în Muntenia, unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri este acela
legat de rămurelele de salcie sfinţite la biserică care erau aduse acasă pentru a se atinge cu ele
toţi ai casei şi vitele. Acestea erau puse apoi la icoană ori la grindă ca să fie ferită gospodăria
de rele sau să vindece unele boli. De exemplu, crenguţele erau petrecute peste brâu pentru a
alina durerile de spate. În alte zone, rămurelele de salcie erau puse în grădină sau în livadă
pentru ca acestea să fie ferite de stihiile naturii sau la coarnele animalelor, crezându-se în
acest fel că nu va putea fi luat prin vrăji sporul laptelui. Oamenii sunt foarte atenţi la cum este
vremea în ziua de Florii pentru că se crede că aşa cum este vremea în această zi aşa va fi şi de
Paşti. În Muntenia şi, mai rar în zona Dobrogei, fetele umblau cu Lăzăriţa sau cu Lăzărelul.
Floriile deschid pentru toţi românii ortodocşi ciclul sărbătorilor pascale care se
încheie odată cu Înălţarea lui Hristos (la patruzeci de zile de la sărbătoarea Paştelui).
Sărbătorirea Învierii lui Hristos este pregătită din vreme de gospodine care primenesc casele
şi pregătesc bucate tradiţionale: friptură şi borş de miel, colaci, cozonac, pască. Ele pregătesc
potrivit obiceiului haine noi pe care să le poarte la biserică unde asistă la slujba care începe
chiar înainte de miezul nopţii când în biserică este întuneric. La miezul nopţii preotul să ia
lumină de la candela Altarului Sfânt pe care o împarte credincioşilor spunându-le „Veniţi de
primiţi lumină!”. Împreună cu acesta, credincioşii, purtând o lumânare în mână, ies din
biserică şi o înconjoară de trei ori. Lumânarea simbolizează biruinţa vieţii asupra morţii şi a
luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. În Muntenia, femeile (care au rude
apropiate decedate) aduc acum câte un cocoş cu pene albe spre a fi dat de pomană pentru
sufletele morţilor. Cântecul cocoşului vesteşte Învierea lui Hristos. După aceea sunt sfinţite
pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate, în special carnea de miel. La sfârşitul slujbei, preotul
împarte tuturor sfintele paşti, adică pâine sfinţită, stropită cu vin şi cu aghiazmă. Tot în satele
din Muntenia, la ieşirea din biserică, fiecare om primeşte câte o bucată de pâine, un peşte şi un
pahar cu vin roşu.
După ce pleacă de la biserică, oamenii se salută spunând „Hristos a înviat!” şi li se
răspunde „Adevărat a înviat!”. Aceste formule de salut sunt adresate patruzeci de zile după
Paşte, până la sărbătoarea Înălţării la cer a lui Isus. De asemenea, aceste cuvinte se rostesc şi
când are loc tradiţionala ciocnire a ouălor. Aceasta se face după un anumit ritual: persoana
mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte capul oului de capul celuilalt ou ţinut în mână de
partener. În unele zone, cel care rămâne cu oul nespart ia oul celuilalt.
Tradiţia spune că ouăle trebuie să fie colorate numai în Joia Mare, după Liturghie şi
să se folosească doar culoarea roşie, aceasta simbolizând sângele lui Isus vărsat pentru
salvarea omenirii. Mai demult ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu coajă de crin
roşu sau cu flori de tei. După ce se fierbeau, li se dădea luciu cu slănină sau cu untură. Se spune
că ouăle vopsite în Joia Mare nu se strică tot timpul anului. De asemenea, oamenii cred că
ouăle duse la biserică şi sfinţite, dacă sunt îngropate în curtea unei gospodării, aceasta este
ferită de grindină şi de piatră. O altă credinţă, specifică zonei Munteniei, este aceea că, după ce
au venit acasă de la biserică, oamenii trebuie să se uite în vasul în care au vopsit ouăle pentru
a fi roşii în obraji tot anul.
În unele locuri se crede că cine mănâncă ouă în ziua de Paşti va fi uşor peste an. În
trecut, albuşul de ou roşu sfinţit se usca, se pisa şi se sufla în ochii bolnavi de albeaţă ai
oamenilor şi ai vitelor. Cu slănina se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. Despre slănina
consumată ca atare se spunea că are proprietăţi tămăduitoare pentru oameni şi vite. Hreanul

1263
(care se mănâncă în special în Ardeal) sfinţit se păstra în pământ, crezându-se că el curăţă apa
fântânilor, vindecă de boli şi de friguri. Se spune că, dacă cineva îl consumă când vine de la
biserică, va fi iute şi sănătos tot anul.
Luni după Paşte, în Transilvania, băieţii se adună în cete şi merg cu udatul pe la
casele fetelor. Se crede că fetele care sunt udate se vor mărita în curând. Obiceiul este vechi de
sute de ani şi se practică numai în această zonă a ţării. Obiceiul are la bază legenda fetei
creştine şi a fetei păgâne. Aceasta spune că, într-o zi, o fată creştină a plecat la târg pentru a
vinde ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână care dorea să le cumpere şi au început să
povestească. Din vorbă în vorbă, fata creştină i-a explicat celeilalte fete despre credinţa în
Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se creştineze. Păgâna i-a spus atunci că se
creştinează dacă îi arată că există Dumnezeu care să coloreze ouăle în roşu. Minunea s-a
întâmplat, iar fetele au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă.
Potrivit tradiţiei, în ziua de Paşte nu se doarme, iar a doua zi, luni, oamenii dau de
pomană pentru cei morţi, mergând de obicei la cimitir. O credinţă a românilor este că, timp de
o săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt larg deschise. Tocmai de aceea, se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de
linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia
religioasă – întotdeauna mai există o şansă de mântuire – cât şi de tradiţii: oul încondeiat,
masa cu mâncăruri specifice (cozonac, pască, miel), slujba de sâmbătă seara în care se ia
lumină.
Poporul român este păstrătorul multor obiceiuri şi credinţe străvechi ele
reprezentând o parte importantă a culturii noastre. De-a lungul timpului însă unele au
dispărut, iar altele şi-au pierdut semnificaţia iniţială. Cele care au rezistat cel mai bine în timp
au fost pomenirea morţilor care se face în fiecare sâmbătă a Postului Mare şi spovedania.
Consider că românii ar trebui să-şi poată aminti oricând cu plăcere şi cu bucurie de aceste
tradiţii, având datoria de a le transmite generaţiilor viitoare, tot aşa cum Tudor Arghezi
mărturisea în poezia sa „Testament”: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un
nume adunat pe-o carte”.

Bibliografie:
1. Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2003;
2. Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord,
Timişoara, 1994;
3. Nicolau, Ion, Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
4. Pamfile, Tudor, Mitologie românească, Editura Alfa, Bucureşti, 1977.

1264
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII - OBICEIURI ȘI TRADIȚII

Prof. înv. primar Toma Mimi Lenuța,

Școala Gimnazială „Emil Brăescu”, Măgura, jud. Bacău

Sărbătorile creștinești sunt frumos celebrate, prăznuite intens de toţi românii.

Poporul nostru întotdeauna a dat dovadă că percepe sărbătoarea ca pe un sfânt prilej pentru
întărirea sufletului, a înţeles şi a aplicat cu multă înţelepciune cuvintele proorocului David:
„vinul veseleşte inima omului şi pâinea o întăreşte” (Psalmul 103, 17). Între acestea, în locul
cel mai de cinste, se află Sărbătoarea Învierii Domnului.
„Sfintele Paști” sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre
toate sărbătorile de peste an și este al doilea praznic împărătesc cu dată schimbatoare, primul
fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele
Paști. În funcţie de data acestei sărbători, se ordonează și se denumesc duminicile și
săptămânile de peste an, cu evangheliile și apostolele care se citesc la Sfânta Liturghie în
timpul anului, se ordonează cele 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile
duminicilor, precum și cele opt glasuri ale cântărilor Octoihului. Importanţa sărbătorii este
subliniată și de durata ei, ea ţinând trei zile (mai lungă decât a altor praznice).
Începutul acestei sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul
simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
În legatură cu această sărbătoare există multe tradiţii și obiceiuri păstrate în special
în mediul rural.
Ultima săptămână a postului mare care precede sărbătoarea, este Săptămâna
Patimilor sau Săptămâna Mare, ea este inclusă în sărbătoarea Paștelui, deși în această
perioadă postul continuă chiar cu o mai mare intensitate.
Aceasta începe cu duminica Floriilor , când se sărbătorește intrarea lui Hristos în
Ierusalim și se termină cu duminica pascală.
În ceea ce privește Duminica Floriilor, duminica cu care începe Săptămâna Mare, s-
au păstrat de asemenea unele tradiţii. În această duminică, se sfinţesc, prin rugăciune și
stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creștinilor, iar slujitorii
Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. Cu
acestea, după ce au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creștinii împodobesc icoanele, ușile
și ferestrele caselor.
Începând cu această duminică și continuând cu celelalte zile din Săptămâna Patimilor se
oficiază Deniile. Prin caracterul şi conţinutul lor, deniile sunt unicate în cultul divin ortodox.

Dintre aceste denii, cele mai importante sunt cele de joi şi vineri seara, cunoscute şi sub denu-
mirile de denia mică şi denia mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice, citirea celor 12
Evanghelii ale patimilor şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. Cea de vineri seara se
deosebeşte de celelalte denii prin Cântarea Prohodului, în trei stări ca şi prin ritualul înconjurării
bisericii cu Sfântul Epitaf (cusătură sau pictură de mare frumuseţe care reprezintă scena punerii în
mormânt).

Pentru Săptămâna Mare, mai ales în trecut erau caracteristice următoarele tradiţii: păstrarea
liniștii, a tristeţii generale; respectarea strictă a postului, îngrijirea locuinţelor, curăţenia prin curţi,
confecţionarea hainelor noi pentru sărbătoare, împărtășirea la biserică precum și alte obiceiuri.

1265
 Săptămâna Mare are menirea împărtășirii chinurilor lui Iisus.

În Joia Mare prăznuim patru lucruri: spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul,
dându-le prin aceasta lor și nouă pilda de smerenie, Cina cea de Taină, adică instituirea Sfintei
Cuminecături, rugăciunea cea mai presus de fire, din grădina Ghetsimani, vinderea si prinderea
Domnului.
Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru
ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.

În Vinerea Mare se pomenesc sfintele, mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului

nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. În această zi nu se săvârșește Liturghia
pentru că însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că „Mirele s-a
luat de la noi”. (Matei 9, 15). Vinerea Mare se mai numeste în popor Vinerea Seacă, pentru că cei mai
mulţi români au obiceiul de a posti postul negru (nu mănâncă și nu beau nimic toată ziua). Postul
negru este ţinut în credinţa că Dumnezeu îl va feri pe cel care postește de toate bolile, îl va face să fie
sănătos și să-i meargă bine tot restul anului și-l va ajuta la necazuri și nevoi.

Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din
somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi
pornesc cu coșurile care cuprind câte ceva din bucatele ce vor sta a doua zi pe masa familiei:
cozonac, pască, ouă roșii, cârnat de casă, drob, spre biserică pentru a fi „sfinţite “.
Dar iată că sosește miezul nopţii. Sfânta taină a Învierii se săvârșește anunţată de
îndemnul preotului: ”Veniţi de luaţi lumină!”. Lumânările credincioșilor se contopesc acum cu
liniștea sufletească a creștinilor la auzul veștii: „Hristos a înviat!”, răspunsul venind din inimă:
„Adevărat a înviat!”. În Noaptea Sfântă la biserică se adună întreaga colectivitate creștină unde
Slujba de Înviere va dura pâna spre dimineaţă când toate gospodinele vor primi
binecuvântarea bucatelor din partea preotului. Abia dupa aceea își vor îndrepta pașii spre
casă.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biserica de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti: „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest
serviciu religios vor spune: „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii, iar
aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
În Duminica Învierii ne spune Sinaxarul din ziua de Paşte, ce se prăznuiește: „În Sfânta și Marea
Duminică a Paştilor prăznuim Învierea cea dătătoare de viaţă a Domnului și Dumnezeului și
Mântuitorului nostru Iisus Hristos." Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce
mică pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.

Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel,
sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la
Liturghie.
Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea cealaltă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate distractivă.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele mai
multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de la
Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care
mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
În Moldova spălarea din dimineaţa Învierii este tot o tradiţie păstrată în special la sate. Într-un
lighean se pune un ou roșu, în unele locuri chiar două, și o monedă de argint. Se toarnă apa proaspătă
(neîncepută) adusă de la fântână. Toţi ai casei se spală pe rând, dându-și fiecare cu oul roșu peste
obraz și zicând : „Să fiu sănătos, și obrazul să-mi fie roșu ca oul!" După aceea se ia moneda de argint și
trecând-o peste faţă se zice : „Să fiu mândru și curat ca argintul!".

1266
 Masa din prima zi de Paște este un prilej de reunire a familiei, decurgând după un adevărat
ritual. Mâncarea tradiţională este carnea de miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este
simbolul lui Hristos. Oul simbolizează renașterea. De pe masa de Paște nu pot lipsi: ouăle roșii, cașul de
oaie, drobul și friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână.

Sărbatoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din an,
pentru care fiecare familie se pregătește cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta
evlavie.
Învierea Domnului este temelia învierii noastre, este botezul credinţei celei adevărate, este
înlăturarea neștiinţei și înșelării, este împlinirea profeţiilor de la Facerea lumii.

Învierea este fulgerul care luminează conștiinţele credincioșilor, curăţindu-le de idei

preconcepute, este înlăturarea mitului și a legendei.

Sărbătoare a sărbătorilor, Învierea Domnului este model al praznicelor creştine.

Bibliografie:
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, 1991, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti.
2. Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr., 1984, Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
3. Cucoş, Constantin, 1999, Educaţia religioasă, Editura „ Polirom", laşi.
4. Răducă, Vasile, Pr., 1995, Ghidul creştinului ortodox de azi, Editura „Humanitas.
5. Şebu, Sebastian, Pr. Prof. Univ. Dr., 2000, Metodica predării religiei, Editura
„Reîntregirea", Alba lulia.

1267
 HRISTOS A ÎNVIAT!

Prof. înv. primar Toma Mimi Lenuța,

Școala Gimnazială “Emil Brăescu”, Măgura, jud. Bacău
E sărbătoare-n cer și pe pământ,
Inimile pline de viaţă
Se aprind de dimineaţă
Și vestesc cu bucurie,
Că Hristos a înviat pentru vecie!

Peste tot e zarvă mare,

Sub a soarelui bineţe,
Îmbrăcaţi în straie populare
Copiii ciocnesc ouă roșii și pestriţe,
După cum au fost vopsite.

Doamne câtă bucurie, este azi în adunare!

A-nviat mântuitorul! strigă de la mic, la mare.
Ce minune, ce splendoare!
Tot pământul celebrează.
Îi aduce închinare, glorie și adorare.

Hristos din morţi a înviat!

E adevărat că a înviat!
Și lumea toată a mângâiat.
Dacă El n-ar fi venit
Noi nu ne-am fi mântuit.

După săptămâni de rugăciuni și post,

Cu toţii suntem astăzi bucuroși,
De Paștele cel așteptat și obiceiul din strămoși rămas,
S-avem pe masă ouă, pască, cozonac,
Friptură, drob și un miel condimentat.

1268
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII , OBICEIURI ŞI TRADIŢII

GPN.BUCIUM SAT, COM.BUCIUM, JUD.ALBA

PROF.PREŞC.TOMUŞ CLAUDIA MIHAEL
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului.De Paşti se
sărbătoreşte Învierea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.Biblia spune că la trei zile după moartea lui
Iisus, mormântul lui a fost găsit gol pentru că Hristos Înviase.
Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată şi cu primăvara.Retrezirea naturii la viaţă
simbolizează tocmai noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin răstâgnirea şi învierea lui
Iisus.
Intrarea Domnului în Ierusalim-Duminica Floriilor
Floriile deschid pentru toţi românii ortodocşi ciclul sărbătorilor pascale , care se
încheie odată cu Înălţarea lui Iisus (la 40 de zile de la Sărbătoarea Paştelui).Evocând intrarea
Mântuitorului în Ierusalim călare pe asin, întâmpinat de o mulţime de oameni ce purtau în
mâini ramuri de finic.Floriile reprezintă în acelaşi timp o sărbătoare în care elementele
creştine şi cele precreştine se îmbină în mod fericit, rezultând obiceiuri şi tradiţii deosebite.
În dimineaţa Floriilor , Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi se îndreptau spre
Ierusalim.Apropiindu-se de satul Betfaghe , în apropiere de Muntele Măslinilor, Iisus trimite
doi dintre ucenicii Săi, zicându-le:”Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi
o asină legată şi un mânz cu ea.Dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine şi de vă va spune cineva ceva ,
veţi spune că Domnul are trebuinţă de ei”.
Hristos dorea să parcurgă distanţa până la Ierusalim , călare pe mânzul asinei.
Asinul era considerat tipul animalului blând , modest şi paşnic , fiind folosit pentru
călătorie nu numai de poporul de rând , ci şi de mai marii lui.Domnul călare pe asin intră în
Ierusalim ca un principe al păcii, aclamat cu însufleţire şi entuziasm de întregul popor adunat
în Sfânta cetate.Şi pentru a-i face intrarea şi mai solemnă, localnicii îşi întindeau hainele pe
locul pe unde avea să treacă asinul, ca nu cumva să se poticnească sau să alunece pe pietrele
ascuţite.Mulţi dintre ei tăiau în calea Domnului ramuri de arbori , arătând prin aceasta că şi
natura neînsufleţită participă cu bucurie la intrarea solemnă a Mântuitorului în
Ierusalim.Localnicii Îl întâmpinară cu ramuri de finic, ca simbol al bucuriei lor.
Obiceiuri de Florii
De Florii , oamenii merg la biserică pentru a sfinţii crenguţe de salcie pe care le pun
la geamuri, uşi sau la porţi.De asemenea ramurile apără casa de rele şi o protejează de
evenimente neplăcute.În Duminica Floriilor , gospodinele merg la biserică şi curăţă
mormintele strămoşilor, agăţând de cruci rămurele de salcie.
Tot de Florii, se agăţă într-un pom înflorit şnurul de mărţişor, şi alături de şnur se
agaţă haine şi zestrea fetelor de măritat.În zona noastra fetele pun în noaptea de Florii
busuioc sub pernă, spre a deveni mai frumoase şi mai sănătoase , mai dorite de către flăcăi ,
pentru a se putea mărita în acel an.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşti
prin „postul Paştelui”numit şi „Postul Cel Mare”, post care durează 48 de zile.Ultima
săptămână din Postul Paştelui se numeşte „Săptămâna Patimilor”şi începe în săptămâna
Floriilor.În această ultimă săptămână , multe biserici ţin slujbe în fiecare seară , slujbe numite
„Denie”.
Deniile sunt unele dintre cele mai profunde , frumoase şi înălţătoare slujbe
creştine.Ele se ţin în Postul Mare al Paştilor.Până la începerea Deniilor, în săptămâna a cincea
din Postul Paştilor , satele trebuie curăţate şi primenite, începând cu casele şi ogrăzile.
Obiceiuri şi tradiţii de Paşti

1269
 Pentru români pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se
fac în casă.De Paşti se fac sacrificii:tăiatul mielului, spartul ouălor, se prepară alimente
rituale:colaci, pască, se aprind luminile , se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că
vorbesc animalele, ard comorile, etc.
Sâmbăta mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când gospodinele pregătesc cea
mai mare parte a mâncărurilor tradiţionale, definitivează curăţenia şi fac ultimele retuşuri la
hainele pe care le vor îmbrăca la Înviere şi în Zilele de Paşti.
Se sacrifică, în mod ritual mielul, şi se prepară friptura şi borşul de miel.
Pe vremuri era obligatoriu ca femeile să îmbrace , la slujba de Înviere şi în zilele de
Paşti , măcar o cămaşă nouă, cusută în orele de taină ale nopţii , iar bărbaţii să aibă cel puţin o
pălărie nouă.
Urările tradiţionale de Paşti ale creştinilor ortodocşi sunt”Hristos a înviat!”, iar
răspunsul este „Adevărat a înviat!”.Aceste urări sunt adresate 40 de zile după Paşti, până la
sărbătoarea „Înălţării la cer”, a lui Iisus.De asemenea aceste urări se rostesc atunci când are
loc tradiţionala ciocnire a ouălor.În timpul Paştelui creştin, tradiţional este ca colorarea ouălor
să fie în Joia Mare, după Liturghie şi numai în culoare roşie pentru că roşu semnifică sângele
lui Iisus vărsat pentru salvarea omenirii.

BIBLIOGRAFIE:
AURARII-din Buciumănimea Munţilor Apuseni.
Auxiliar pentru educaţia religioasă în învăţământul preşcolar şi primar-”SĂRBĂTORILE
DE PAŞTI”, Editura :EMIA

1270
 OBICEIURI ȘI TRADIŢII DE PRIMĂVARĂ. DE CE SĂRBĂTORIM MĂRŢIŞORUL
SAU "BABELE"?

Prof. ADRIANA-MARIA MORARU

LICEUL TEHNOLOGIC AUTO CRAIOVA

Cultura tradiţionala a poporului roman este destul de bogată în obiceiuri ce s-au păstrat până
astăzi, deşi semnificaţia lor din trecut s-a pierdut. An de an sărbătorim 1 Martie - Marţişorul,
Zilele Babei Dochia sau 9 Martie - Mucenicii, însă ne-am întrebat vreodată ce înseamnă cu
adevărat aceste zile pe care le sărbătorim cu regularitate?

Foarte multe legende au ca punct de pornire luna Martie, în special cele legate de Baba Dochia
şi ale ei cojoace, dar să nu uităm de vestitul mărţişor cu care începem luna sau de mucenicii
sărbătoriţi pe 9 martie.

Încă nu se ştie exact care sunt originile mărţişorului, dar se presupune că sărbătoarea ar fi
apărut în Imperiul Roman. Atunci, Noul An era sărbătorit în prima zi din luna lui Marte, zeul
războiului şi al fertilităţii. Cele doua fire ale mărţişorului simbolizau dualitatea pace-razboi.

În credinţa populară, Mărţişorul era numit „funia anului” şi reprezenta cele 365 de zile ale
anului. Ea era alcătuită din împletitura a doua fire de aţă: una albă şi una neagră. Aţa simboliză
dualitatea viaţă-moarte, bine-rău, iarnă-vară, fertilitate-sterilitate sau lumină-întuneric.
Dincolo de obiceiuri şi simboluri legate de mărţişor, el rămâne ca o întrupare a bucuriei de a
trai, a dragostei de viaţă, un semn prin care noi, oamenii salutăm renaşterea naturii odată cu
venirea primăverii. Mărţişorul rămâne, peste timp, simbolul soarelui atotputernic şi al
purităţii sufleteşti.

Legenda spune că Baba Dochia purta 9 sau 12 cojoace pe care a început să şi le scoată la
începutul lunii martie, de unde şi vremea schimbătoare de la începutul acestei luni, dar şi
obiceiul de a ne alege o "babă". Aşa că, încă înainte să înceapă luna martie, puţini rezistăm
tentaţiei de a ne alege o "babă" în primele 9 zile ale lunii mărţişorului. În caz că uităm să
alegem, rezolvăm repede prin stabilirea "babei" în funcţie de ziua de naştere.

Sărbătoarea sfinţilor mucenici apare în calendarul ortodox sub denumirea de "Sfinţii 40 de

Mucenici din Sevastia", aceştia fiind prăznuiţi în fiecare an, pe data de 9 martie.

În credinţa populară în ziua mucenicilor se încheie zilele babelor, lăsând loc zilelor moşilor.
De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea
pământului cu bâte sau maiuri, rostirea descântecelor, pentru ca să iasă căldura şi să intre
gerul, sau jocul copiilor peste foc.

În ziua de 9 martie, în toate comunităţile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat. După
ce plugul era trecut prin foc de către fierarul satului, era reparat, curăţat si purificat. Acesta
era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sărbătorilor de primăvară.

1271
 TRADIȚII ÎN SĂPTĂMÂNA MARE

Prof. ALINA BĂLMĂU

LICEUL TEHNOLOGIC AUTO CRAIOVA

Săptămâna Mare, numită şi Săptămâna Patimilor, are menirea de a pregăti

credincioşii pentru Înviere. Credincioşii care merg miercuri la biserică află mai multe despre
păcătoasa care l-a uns pe Isus Hristos cu mir, dar şi despre Iuda Iscarioteanul.
Din seara duminicii Floriilor, în biserici încep Deniile, care se ţin toată Săptămâna
Patimilor. De duminică încep deniile, sunt slujbe care se ţin seara, iar în denia de luni seara
este pomenit Sfântul Iosif cel prea frumos în chip. De asemenea luni, marţi şi miercuri,
dimineaţa, se oficiază liturghia darurilor mai înainte sfinţite.
Potrivit calendarului popular, lunea din Săptămâna Mare este lunea vaselor, a
păstorilor, a păsărilor, a viermilor, ziua forfecarilor şi tărbacul câinilor.
Marţea este marţea vaselor, a ciorilor, a trăznetului, a furnicilor, a sântoaderului.
Miercurea, în ”miercurea strâmbă, frumoasă”, femeile nu cos, nu ţes. Tot miercuri,
în Săptămâna Mare, în biserici se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu, iar denia aminteşte că Isus
a fost trădat de Iuda pentru 30 de arginţi. Tot miercurea, cenuşa din sobe se aruncă în grădină,
pentru a face recolta să fie mai bogată. Conform tradiţiei, miercuri seara, în Dolj, după apus,
copii colindă câte doi din casă în casă enunţând pe un ton satiric impunerea finalizării torsului
câlţilor.
Iar joia, considerată ”joia furnicilor, iepelor, joia necurată” femeile nu lucrează
pânza să nu orbească; o ţin femeile ca să aibă naştere uşoară; se face “turta furnicilor”,
plăcintă cu unt şi brânză pe care o mănâncă copii, departe de casă.
Vinerea, ”vinerea ierbii, omanului, sântoaderului, furnicilor” oamenii se spală pe cap
cu diferite ierburi, să le crească părul lung; nu se coase, nu se toarce; se duce colivă la biserică
pentru sfinţire.
Sâmbăta, se ţine de teamă pedepsei “cailor lui Sân-Toader”; se fac pomeni pentru
morţi; se posteşte, nu se mănâncă peşte, doar icre, undelemn, măsline; se face colivă (Sf.
Toader a inventat-o), care, sfinţită, este bună de leac la oameni şi animale; se tund caii (coama
se îngroapă în bălegar “pentru prăsilă”) şi se încură (aleargă), să fie iuţi.
Pe 25 martie, creştinii sărbătoresc Buna Vestire, iar credinţele populare spun că
dacă este timp frumos, va fi an bun; dacă plouă până la amiază, va fi toamnă lungă; dacă este
frunza verde, va fi belşug; cum este ziua aşa va fi de Paşti; vin rândunelele, începe să cânte
cucul.
Pe 23 aprilie creştinii îl sărbătoresc pe Sfântul Gheorghe, şi se spune că dacă plouă
de Sf. Gheorghe, va fi an mănos; dacă pică în sec (post) va fi laptele slab; oamenii se scaldă
dimineaţa în rîu, se spală cu rouă, se cântăresc, se urzică, beau vin roşu pentru a fi sănătoşi şi
vioi tot anul; se aduc “sânjorji” (crengi de fag) care se pun la sâlpul porţii pentru apărare de
rău şi belşug în casă; gunoiul pus la pomii îi ajută la rodire, se seamănă busuioc pentru noroc
şi dragoste; se tocmesc ciobanii.
Acestea ar fi numai câteva din minunatele tradiţii ale poporului român.

1272
 SĂRBĂTOAREA “FLORIILOR” ÎN ȚĂRILE CREȘTINE

Prof.dr.ing. ANIȘOARA BORGOVAN-CUȚĂ

LICEUL TEHNOLOGIC AUTO CRAIOVA
Duminica Floriilor este o sărbătoare a bucuriei, din care transpare credinţa în
înviere şi în viaţa de apoi. Acest fapt este subliniat de numeroasele obiceiuri şi tradiţii de
Florii, răspândite în ţările creştine de pe mapamond. Adesea, aceste obiceiuri se întemeiază nu
doar pe credinţa creştină, ci şi pe credinţe de sorginte păgână. În Biserica Ortodoxă, Duminica
Floriilor este strâns legată de comemorarea unui episod ce precede Intrarea Domnului în
Ierusalim, şi anume, Învierea lui Lazăr de către Iisus Hristos. Învierea lui Lazăr prefigurează
Învierea Domnului şi învierea de obşte de la sfârşitul veacurilor.
În Cipru există obiceiul ca, în timpul unui joc de rol, Lazăr să fie interpretat de către
un copil. Tot în Grecia, în Sâmbăta lui Lazăr are loc o procesiune cu caracter funerar, în care
copiii cântă pe la casele cunoscuţilor imnuri cunoscute sub numele “Lazarakia”.
În Bulgaria, în Sâmbăta lui Lazăr, fetele sunt cele care cântă şi dansează pe la casele
cunoscuţilor “Lazarita”. Acest obicei constituie un rit de trecere de la copilărie la pubertate.
În Franţa şi Spania, încă din secolul al VIII-lea se păstrează obiceiul de a imita
aclamaţiile iudeilor “Osana!” (în aramaică este o rugăciune închinată Domnului ce înseamnă
totodată şi frunză de finic) la primirea lui Hristos. Din secolul al IX-lea se păstrează obiceiul
aducerii ramurilor la biserică, obicei ce s-a răspândit atât în Răsărit, cât şi în Apus.
În Duminica Floriilor, bisericile sunt împodobite cu frunze de palmier în unele
regiuni, sau cu ramuri de măslin, de dafin, în zonele în care acestea sunt mai des întâlnite,
precum şi în unele din ţările mediteraneene. Alte substitute precum ramurile de arbust sunt
folosite în ţările nordice, sau ramurile de salcie în Rusia şi în ţara noastră. În unele ţări sunt
folosite flori dar şi ramuri de conifere.
În Grecia şi în Franţa există obiceiul ca ramurile binecuvântate să fie duse în cimitir.
În Rusia şi în Europa Centrală, oamenii obişnuiesc să mănânce mugurii de salcie în Dumnica
Floriilor pentru a fi feriţi de caniculă în timpul verii.
Din Carelia, o regiune majoritar ortodoxă a Finlandei, s-a răspândit un obicei în
restul acestei ţări: în dimineaţa primei zile de Paşti, copiii întreabă oamenii dacă doresc sa fie
atinşi cu o ramură de salcie, în timp ce rostesc o urare pentru sănătate, în schimbul primirii
unei mici recompense din partea acelor persoane.
În Slovacia, copiii realizează pentru procesiunea din Duminica Floriilor un copac. Se
crede că ramurile acestuia au proprietăţi tămăduitoare. Oamenii aruncă hainele de valoare
sau lucruri scumpe înaintea acestui alai şi dăruiesc bani sau ouă fiecarui copil în schimbul
unei coroniţe. Astfel de copaci sunt împodobiţi cu flori în Polonia, cu flori uscate şi cereale în
Lituania şi Letonia, şi cu mere, portocale şi covrigi în Austria.

1273
 MIRACOLUL “FLORIILOR”

Prof. MIRELA BADEA

LICEUL TEHNOLOGIC AUTO CRAIOVA

Duminica Floriilor este primul praznic împărătesc, cu data schimbătoare, din cursul
anului bisericesc. Ca în fiecare an, Floriile se sărbătoresc în duminica dinaintea Paştilor şi se
binecuvântează ramurile de salcie. Aceasta, deoarece în popor există credinţa că salcia are
puteri miraculoase: alungă duhurile necurate, iar animalele şi pământurile sunt ferite de
lucrarea duhurilor rele.
În duminica dinaintea Paştilor, ortodoxia serbează Floriile, ziua în care Mântuitorul
Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, călare pe un mânz de asin. Oamenii l-au întâmpinat cu
ramuri de finic (curmal) în mâini, dar Iisus şi-a păstrat smerenia citind în sufletele lor. Ştia că
aceia care astăzi îl primesc cu urale, în scurt timp se vor lepăda zgomotos de El. Şi cu toate
acestea, Domnul a făcut sacrificiul suprem pentru izbăvirea păcatelor lumii. Sărbătoarea
Floriilor se mai numeşte sărbătoarea Stâlpărilor, după ramurile de palmier sau finic, cu care a
fost întâmpinat Mântuitorul. În trecut, sărbătoarea mai purta numele de „Duminica
aspiranţilor sau a candidaţilor la Botez“, cei care nu primiseră încă botezul mergeau la episcop
pentru a-i cere să îi creştineze. Tot în acea zi, regii şi împăraţii îşi arătau mărinimia faţă de
condamnaţi, de aceea sărbătoarea mai era cunoscută drept „Duminica graţierilor“. Duminica
Floriilor este ziua în care cinstim Intrarea Domnului în Ierusalim, cu o săptămână înainte de
Învierea Sa, eveniment relatat în toate cele 4 Evanghelii. Denumirea provine de la
triumfalismul cu care Hristos a fost întâmpinat, ca un Împărat, de către popor, simbolizat prin
ramurile de finic şi hainele aşternute pe cale de către cei prezenţi. În contrast cu această
măreţie, Iisus se smereşte, intrând în cetate călare pe un mânz de asin, care era socotit ca un
animal de povară. Prin aceasta, Domnul prefigurează misiunea jugului Său Blând şi smerit:
aceea de a Se răstigni pe Cruce pentru toţi. Această bucurie a smereniei şi a Pătimirii pe Cruce
va fi starea de spirit a creştinului din toată săptămâna care începe cu Floriile: Săptămâna
Patimilor - o săptămână deosebită, cu mai multe slujbe speciale (deniile) şi cu post mai aspru.
Însă sensul Floriilor este dincolo toate aceste simboluri de care ne bucurăm.
Înţelesul cel mai adânc al Floriilor este acela de a ne asuma fiecare dintre noi pătimirile şi
Crucea acestei vieţi, asemeni lui Hristos, pentru a ne întâlni cu Învierea. Trebuie să fim atenţi
la tendinţa de a fi superficiali în credinţă, aşteptând doar rezultate imediate şi materiale. Din
păcate, aşa au crezut mulţi dintre cei ce l-au întâmpinat cu bucurie pe Hristos de Florii, căci
câteva zile mai târziu Îl vor lepăda şi vor striga în cor: «Răstigneşte-L».
Primele menţiuni despre această sărbătoare provin din secolul al IV-lea: Sf. Epifanie
îi atribuie două predici, iar pelerina apuseană Egeria (sau Etheria) descrie modul cum se
sărbătorea această duminică la Ierusalim spre sfârşitul secolului al IV-lea.
Potrivit tradiţiei, atât la Bizanţ, cât şi la curţile domneşti din ţările Româneşti,
sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. Luau parte împăraţii (domnii) cu
demnitarii lor, cărora li se împărţeau făclii aprinse ca şi la Paşti.
Tot în această zi, îşi serbează onomastica cei care au nume de flori.

MAGIA SĂRBĂTORILOR DE PRIMĂVARĂ

Prof. RADA-IONICĂ NUȘA CARMEN

1274
 LICEUL TEHNOLOGIC AUTO CRAIOVA

Cam din a doua jumătate a lunii februarie încep sărbătorile de primăvară.

Sărbătorile de primăvară au început ca festivităţi ale fertilităţii și au tot fost schimbate până la
sărbătoarea cu bomboane, flori inimioare roșii .

Lupercaliile au început ca o sărbătoare a păstorilor și a fertilităţii. O parte din

sărbătoarea Lupercaliei era destinată pentru lupoaica Lupa, cea despre care se spune că i-ar fi
alăptat pe Romulus și Remus, întemeietorii Romei. Această parte a sărbătorii începea la
Lupercal, peștera de pe Collis Palatium. Colina Palatium este considerat punctul original și
central al Romei. Este considerată locul de întemeiere a vestitei capitale. Această sărbătoare
avea loc între 13 și 15 februarie.
Valentine's Day sau Ziua Îndrăgostiţilor cum se mai cheamă pe la noi, se serbează pe
data de 14 februarie. În Biserica Ortodoxă Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin, despre care se
crede că stă la baza acestei sărbători, este sărbătorit pe data de 6 iulie.
La Fête du Baiser sau Sărbătoarea Sărutului a fost înfiinţată relativ recent și se
serbează în Roquemaure, lângă Avignon, în Franţa. Se serbează în prima sâmbătă de după ziua
Sfântului Valentin. Un preot catolic localnic pe nume René Durieu a înfiinţat sărbătoarea în
1989 pentru a comemora aducerea moaștelor Sfântului Valentin din 1868. Această aducere a
moaștelor se pare că a vindecat butucii de viţă din zonă prin urmare este și o sărbătoare a
vinului.
Dragobetele reprezintă o sărbătoare creștinească. Se serbează pe 24 februarie iar
numele de Dragobete se pare că vine din slava veche de la Glovo-Obretania sau Vobritenia.
Dragobetele se serbează imediat după echinocţiul vernal sau de primăvară și corespunde în
calendarul ortodox cu sărbătoarea celei dintâi și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan
Botezătorul.
Luna martie, prima lună a primăverii, numită şi „Luna lui Mărţişor”, este foarte
bogată în obiceiuri populare, străvechi, uneori contopite cu tradiţia creştină, alteori dăinuind
izolate, cu toate ciudăţeniile lor precreştine, pe care azi ne este greu să le mai luăm în serios,
dar pe care cei din vechime le credeau şi le respectau cu stricteţe, ţesându-şi existenţa pe ele,
ca pe o urzeală tainică, vegheată din veac de sufletele strămoşilor.
Să ne bucurăm de aceste sărbători ale primăverii, anotimpul în care natura îşi arată
toate frumuseţile şi care aduce lumină în suflet, bucuria de a trăi şi de a descoperi minunile
naturii.
Primăvara a sosit pentru a da viaţă întregii naturi şi a ne înveseli tuturora inimile. S-
o salutăm cu bucurie, asemeni lui Alecsandri:
„Salutare, primăvară!
Timp frumos, bine-ai venit!”

1275
 DUMINICA FLORIILOR-INTRAREA MANTUITORULUI IN IERUSALIM

Prof.înv.primar Dumitrescu Ecaterina Școala Gimnazială Nr.117, București

Ultima duminică din Postul Paştelui, înaintea Săptămânii Patimilor Domnului Iisus,
este Duminica Floriilor sau a stâlpărilor. Sărbătoarea ne aminteşte peste timp de intrarea
triumfală a Mântuitorului în Ierusalim, ultima Sa intrare în sfânta cetate înainte de patimile,
moartea şi învierea Sa din morţi.
Intrarea Sa triumfală in Ierusalim avea să descopere că El este Mesia cel așteptat, că
poporul nu trebuie să mai aștepte un alt Împărat, dar să le arate că este un altfel de Împărat,
neasemănător celor cunoscuţi în istorie. Ierusalimul în care intra Hristos este chipul
Ierusalimului ceresc, acolo unde Fiul domnește veșnic împreună cu Tatăl și cu Duhul și
preînchipuie Noul Ierusalim - Biserica, în care El va fi mereu prezent prin Duhul Sfânt.
Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui
Hristos intrând în oraş călare pe un măgar întâlnindu-se frecvent în pictură. În tradiţia
Bisericii noastre, în această zi sunt aduse în biserici crenguţe de salcie spre a fi binecuvântate
de către preot şi împărţite credincioşilor.
Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului participând la Sfânta Liturghie,
împodobind apoi cu ramurile de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi
păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu
credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Este o zi în care mulţumim lui Dumnezeu şi pentru
renaşterea naturii, a florilor, a pomilor, a ierbii. De asemenea, fiind praznic împărătesc, Sfânta
Biserică a rânduit ca în această zi să fie dezlegare la peşte, vin şi untdelemn.
Intrarea Domnului în Ierusalim mai înseamnă şi intrarea Lui în cetatea sufletelor
noastre, în inima noastră, în viaţa noastră.
De-a lungul timpului, în popor s-au păstrat multe tradiţii şi obiceiuri legate de
sărbătoarea Floriilor, toate având ca scop dorinţa oamenilor de a fi sănătoşi, de a avea noroc
în dragoste şi de a fi prosperi. Unele tradiţii şi obiceiuri diferă de la o zonă la alta, dar cele mai
multe sunt comune pentru toate regiunile ţării. Se spune ca persoanele care ţin post şi se
împărtăşesc în ziua de Florii îşi pot pune o dorinţă în gând, iar aceasta se va împlini, indiferent
dacă este vorba despre găsirea sufletului pereche, despre prosperitate financiară sau despre
sănătate.
În această zi îşi sărbătoresc ziua de nume toţi aceia care poarte nume de flori :
Florin, Florica, Floarea, Viorica, Viorel, Delia, Dalia, Florentina, Florentin, Camelia, Margareta,
Violeta, Lăcrămioara, Narcisa, Crin, Crina, Anemona, Panseluţa, Crizantema, Trandafir,
Brânduşa, Ghiocel etc. E o sărbătoare cu peşte şi prăjituri de post!
Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti,
cunoscută sub numele de "Săptămâna Mare". Tradiţia mai spune că aşa cum va fi vremea de
Florii, aşa va fi şi în prima zi de Paşti. Sărbătoarea deschide perioada cea mai importantă
pentru pregătirile de Paşte, după 40 de zile de post.
Bibliografie:
1.Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
2.www. crestinortodox.ro
3.www.tradiţii.ro

1276
 OBICEIURI, TRADIŢII, SUPERSTIŢII POPULARE PASCALE

Prof.înv.primar Badea Dumitra Adriana

Școala Gimnazială Nr.117, Bucureşti

Sărbătoarea Sfintelor Paști este cea mai solemnă și mărită dintre sărbătorile
anului, care aduce omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui
Iisus Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de bucurie care ne ridică până la cer,
este o stare sufletească unică și incomparabilă, este privilegiul și fericirea noastră de creștini!
Paştele este o sărbătoare cu dată schimbătoare. Biserica stabileşte în fiecare an data
acestei sărbători. Lunile în care această sărbătoare are loc sunt aprilie sau mai. Există ani în
care cele două biserici creştine, catolică şi ortodoxă, sărbătoresc Paştele în aceeaşi zi.
Legendele creștine leagă simbolul ouălelor roșii de patimile lui Isus. Răstignirea și
învierea reprezintă reînvierea naturii primavara și cu reluarea ciclurilor vieţii. Oul, el însusi
purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării și al veșniciei. Legenda spune
că atunci când Isus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roșii.
În tradiţia populară românească ouăle de Paști sunt purtătoare de puteri
miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, sunt benefice în felurite
situaţii etc. Culoarea roșie este simbol al focului purificator.
Denumirea de Paște a rămas și este foarte veche. În Bucovina fetele spală limba
clopotului cu apă neîncepută și tot cu ea se spală în dimineaţa de Paște; astfel , spune o
superstiţie, că vor fi frumoase tot anul și curtate de flăcăi. Tot de Paște, flăcăii iși aleg un
„staroste-crai”, care le judecă greșelile făcute de-a lungul anului. Cei vinovaţi sunt purtaţi în
jurul bisericii și bătuţi cu vergi. În Călărași, oamenii aduc cocoși la Înviere: cel al cărui cocoș
cântă primul în această noapte, va fi norocos tot anul; apoi cocoșii sunt daţi de pomană
nevoiașilor, pentru pomenirea morţilor. Se spune că, dacă în ziua de Paște, primul care-ţi trece
pragul este un bărbat, tot anul îţi va merge bine. Un alt obicei este cel al spălatului cu apa
neîncepută în care s-a pus un ou roșu pentru a fi mereu sănătos și rumen în obraji, un fir de
iarbă verde pentru belșug în gospodărie și un bănuţ de argint pentru spor în casă. În
Transilvania este răspândit obiceiul „udatului”. Iniţial era făcut cu apă pentru trezirea-Înviere
de Paște ; mai apoi el s-a transformat în udatul cu parfum și se practică în zona respectivă în
special de tineri.
Ouăle se vopsesc în Joia Mare, ziua când Isus a fost răstignit ; tot atunci se pregatește
pasca, prajitura pascală, în formă rotundă pentru că se spune că așa au fost scutecele lui Isus –
rotunde. De obicei, se mănâncă miel, sub diferite forme și acesta îl reprezinta pe Isus Hristos –
Mielul jertfit. În noaptea Învierii, oamenii merg la biserică „sa ia lumină”. Lumânarea-lumina
fiind simbolul Învierii, Lumina lui Hristos.
În anumite regiuni ale ţării, cojile ouălor vopsite se aruncă într-o apă curgătoare,
pentru a da de ştire Blajinilor că au sosit Paştile. În credinţele românilor, Blajinii sunt un
popor misterios, locuiesc la marginea mării, lângă Apa Sâmbetei, la umbra pomilor. Sunt
foarte credincioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Până când cojile aruncate în apă ajung la ei, trece
cam o săptămână şi de aceea ei serbează Paştile mai târziu cu şapte zile: Paştile Blajinilor,
pomenite şi sărbătorite ca atare şi de către români.
Încă din Duminica Floriilor și continuând cu Săptămâna Mare vom întâlni
numeroase tradiții și obiceiuri, dar și superstiții.Se spune ca ducând acasă ramuri de
salcie sfințită în Duminica Intrării în Ierusalim și punându-le pe tocul ușii, ferim casa
de duhuri rele. La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă, la fel
ca şi apa, are un rol purificator. În ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul
1277
anului vei fi somnoros, vei avea ghinion, viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă
şi te va prinde ploaia ori de câte ori vei vrea să lucrezi câmpul.Lumânarea de la Înviere trebuie
păstrata în casă şi aprinsă în caz de boală, calamităţi naturale, supărări. În dimineaţa Paştelui
e bine să priveşti prima dată într-o cofa cu apă neîncepută. Se spune că vei avea vederea bună
în restul anului.
Obiceiurile româneşti sunt cele mai frumoase. Din Bucovina la Călăraşi, din
Maramureş până în Banat obiceiurile sunt diverse, însă toată suflarea este unită de aceeaşi
dorinţă de a spune: „Hristos a înviat! Adevărat c-a-nviat!”
Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai mari sărbători, având o semnificaţie
nu doar religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, în care predomină bucuria, împăcarea şi
lumina în suflet. Plin de tradiţii şi semnificaţii străvechi, Paştele este una dintre cele mai
importante sărbători creştine a anului.

Bibliografie:
1.Ghinoiu, Ion, 2003, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti
2.Roman, Radu Anton, 2013, Sărbătoarea Paştilor – tradiţii religioase, ritualuri şi
obiceiuri populare, Editura Paideia
3.Szabo, Lucian_Vasile, 2009, Tradiţii şi credinţe de Paşti, Editura Bastion

EDUCAȚIA ECOLOGICĂ-IMPERATIV AL LUMII CONTEMPORANE

ÎNV.BELDEA ADRIANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.117, BUCUREȘTI

Educaţia ecologică urmăreşte formarea unui om cu un comportament adecvat în

ceea ce priveşte mediul înconjurător, comportament care să se manifeste prin acţiuni
concrete nu numai prin informare teoretică. Educaţia de mediu este şi practică, în sensul
învăţării unor lucruri cum ar fi plantarea unui copac până la reducerea consumului sau cum să
trăim producând un impact negativ cât mai mic asupra mediului.
Astăzi este din ce în ce mai evident semnalat faptul că omul, prin nenumăratele
activităţi şi atitudini, a devenit unul din cei mai agresivi şi periculoşi agenţi ai echilibrului
ecologic al planetei.
Aducerea elevilor în mediul înconjurător în mod regulat este o parte importantă a
unui program conştient de educaţie a mediului. Nimic nu poate înlocui propriile experienţe
care îi ajută pe elevi să-şi înţeleagă propria comunitate, sistemele naturale şi problemele
mediului.
În cadrul activităţilor extrașcolare, dar și în cadrul activităţilor școlare, am încercat,
prin fapte şi trăiri autentice, să-i ajutăm pe copii să ocrotească natura.Scopul planului de
acţiune a fost colectarea deşeurilor reciclabile şi valorificarea lor în activităţile copiilor de
creare a unor jucării, obiecte utile lor., de realizare a unor creaţii literare pe teme ecologice, a
unor afișe , participarea la concursuri, plantarea și îngrijirea unor plante , confecţionarea unor
căsuţe pentru păsări și multe altele. Dar cel mai important obiectiv propus este acela de a-i
sensibiliza pe copii şi de a-i stimula să devină participanţi activi la curăţarea mediului de
deşeuri refolosibile, apoi creatori de frumos, practic, util.

1278
 Activităţile practice, contactul direct cu mediul, cu natura, spiritul responsabil,
implicarea totală, factorul opţional, vor avea succes garantat. În cadrul activităţilor curriculare
sau extracurriculare se pot constitui echipaje, cercuri, cluburi, membrii acestora trebuind să
dovedească pasiune, disponibilitate la efort suplimentar asumat, aplicaţii spre practică,
adaptabilitate, spirit de sacrificiu şi spirit de echipă, iar uneori ei vor deveni chiar formatori
de opinie.
În cadrul cercurilor sau a cluburilor de elevi se pot constitui „ patrule verzi”, sau alte
forme active care să ia în custodie rezervaţii, monumente ale naturii, să aplice tăbliţe
indicatoare, panouri, banere, să împartă pliante ecologice, să facă identificări şi monitorizări
de plante şi animale rare sau ocrotite, să refacă marcaje turistice, igienizarea şi ecologizarea
unor spaţii şi altele.

Bibliografie:

1. Dulama, Maria , Eliza, 2002, Modele, strategii , şi tehnici didactice activizante cu

aplicaţii în geografie, Ed. Clusium, Cluj;
2. Miron S., Portofoliul European pentru Educaţia Mediului Înconjurător, Îndrumar
pentru profesori şi elevi, TEPEE; Socrates, Comenius

PAŞTELE- UNA DIN CELE MAI IMPORTANTE SĂRBĂTORI

ALE CREŞTINĂTĂŢII

Profesor Munteanu Angela

Şcoala Gimnazială nr. 117, Bucureşti

Deoarece Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei Sale şi
garanţia mântuirii noastre, era firesc ca încă de la început comemorarea acestei învieri să
constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii. La câteva zile după
intrarea Sa solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a
fost pus în mormânt. După trei zile, adică duminică dis-de-dimineaţă, El a înviat ca un biruitor,
cu puterea dumnezeirii Sale, ca să- mplinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină
pentru mântuirea neamului omenesc.
Paştele a fost prăznuit de la început în toată lumea creştină. Însă, au existat
deosebiri regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi.
Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paştelui au creat controverse şi dezbinări
în unele Biserici. Pentru a se realiza o uniformizare a sărbătorii Paştelui, în cadrul primului
sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit: Paştile vor fi serbate totdeuna
duminica. Această duminică va fi imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de
primăvară. Când data Paştelui iudaic (adică 14 Nisan) cade duminica, Paştele creştin va fi
serbat duminica următoare, pentru a nu fi serbat odată cu cel iudaic, dar nici înaintea
acestora.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştelui din fiecare an va fi calculată de
către Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica, la timpul potrivit, şi celorlalte
Biserici creştine.
Data Paştelui depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă - echinocţiul de
primăvară, iar altul cu dată schimbătoare - luna plină. Aceasta din urma face ca data Paştilor
1279
să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare în unii ani mai aproape de echinocţiu, în
alţii mai departe de el.
Pentru poporul român sărbătorile principale şi de înaltă simţire spirituală sunt
Paştile şi Crăciunul, care în fiecare an sunt întâmpinate cu o negrăită bucurie spirituală.
Credincioşii au nevoie de o cunoastere corectă a semnificaţiei lor religioase, în cadrul
sărbătorii Paştilor este prezentă şi jertfirea mielului pascal creată de Dumnezeu la ieşirea
evreilor din robia egipteană, când s-a născut un popor ales care să trăiască în libertate.
Această sacrificare a mielului pascal a prefigurat jertfa Mântuitorului de pe Golgota,
care a adus eliberarea omenirii din robia păcatului. Sacrificiul mielului pascal a trecut şi la
creştini care, în fiecare an de Sfintele Paşti, jertfesc un miel.
Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos sau Paştele, prilej de bucurie printre
creştini, reprezintă totodată şi prilej pentru respectarea a numeroase tradiţii şi obiceiuri.
În zona Olteniei acestea încep odata cu săptămâna de dinaintea marii sărbători.
Gospodinele curăţă curtea, grădina şi în special casa, pentru a întâmpina Învierea Domnului
cu curăţenie, aşa cum şi-au curăţat sufletul prin post şi rugăciune timp de 40 de zile. Această
săptămână se cheamă Săptămâna Patimilor sau, popular, în această zonă, Săptămâna Negrilor,
căci se spune că acum coboară pe pământ sufletele celor trecuţi în nefiinţă şi umblă pe la
casele lor.
În Bucovina noaptea, după primul cântat al cocoşilor, toată suflarea satului se scoală
pentru a pleca la slujba de Înviere. Înainte de a pleca de acasă toţi oamenii, vârstnici şi tineri,
se spală pe faţă cu un ou roşu şi un bănuţ de argint, în credinţa că vor "fi sănătoşi ca oul şi
curaţi ca argintul". Apoi bărbatul ia coşul cu pască şi întreaga familie se îndreaptă către
biserică.
După slujba de noapte, bucovinenii îşi ordonează pe două rânduri în jurul bisericii
coşurile cu pască pentru a fi sfinţite de către preot. La întoarcerea spre casă, fiecare duce în
mână şi lumânarea aprinsă la Înviere.
În zilele de Paşti existau interdicţii severe: în prima zi nu era permisă plecarea din
sat, nu se mătura prin casă, nu se pregătea mâncare, iar masa de Paşti nu se ridica timp de trei
zile. Astăzi, în a doua zi de Paşti, finii se duc în vizită la naşi, cu colaci, pască şi ouă roşii, iar
copiii merg la părinţi.
În cea de-a doua şi în cea de-a treia zi de Paşti avea loc stropitul ritual cu apă, în
amintirea readucerii la viaţă a fetei de evreu, leşinată la aflarea veştii învierii lui Iisus, prin
stropirea ei cu apă de către tinerii ce treceau întâmplător prin zonă. Lunea, feciorii stropeau
cu apă fetele din sat, iar marţea fetele îi udau pe feciori. Obiceiul contemporan, de a stropi cu
parfum rudele şi prietenii vizitaţi a doua zi de Paşti, este o reminiscenţă a acestei datini.
Prima săptămână de după Paşti, ce se încheie cu Duminica Tomei, este numită
Săptămâna Luminată. Se crede că "cine moare în această săptămână merge direct în rai". Din
această săptămână încep cele nouă joi şi cele nouă marţi numite "oprite", despre care se crede
că sunt periculoase pentru grindina. "Joile oprite" sunt încă serbate de către femei prin
abţinere de la muncile casnice, crezându-se că, astfel, se asigură sănătatea oamenilor şi
prosperitatea turmelor şi se feresc semănăturile, viile şi livezile de grindină, furtuni, brume şi
îngheţuri târzii. Ciclul acestor sărbători se încheie cu cea de-a noua joi, numită "Joia Verde"
sau "Joia bulcilor".
Pentru ceea ce s-a întâmplat cu Hristos după moartea Sa pe cruce, limba română a
găsit şi foloseşte un cuvânt extraordinar: Înviere. Noi ne-am obişnuit cu el şi aproape că nici
nu mai observăm profunzimea lui duhovnicească şi ceea ce spune cu atâta simplitate, dar şi cu
atâta forţă: în-viere, intrare în viaţă…

1280
 BIBLIOGRAFIE:

- Părintele Aruppala Gheevarghis- CrestinOrtodox.ro

- Dorz Traian, 2014, Hristos - Împăratul nostru, Editura Oastea Domnului
- Nicolescu Costion , ziarullumina.ro

OBICEIURI DE PAŞTE

Ciucă Daniela Magdalena GPP Sfântul Nicolae Câmpulung

Stănescu Mihaela, Grădiniţa nr. 1 Schitu Goleşti, Judeţul Argeş

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din
an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta
evlavie.
În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşti
prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod oficial,
postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea
sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămâna din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi începe în
duminica Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.
„Săptămâna Patimilor” comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În
această ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite "Denie". De
luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se
numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează crucificarea şi moartea
lui Iisus pe cruce. În această zi, se ţine "post negru", adică nu se mănâncă nimic.
Deşi această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României. Astfel...
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba
clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie
frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa
să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le
sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a-şi arăta consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le
ofere un ou roşu.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În
zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc, purtând
lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să bine-cuvânteze
bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după
orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt
aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate
în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de
câte ori vitele vor fi bolnave), făina(pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu
rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşează pască, şuncă, brânză,
ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri.
După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.

1281
 La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru
binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru împlinirea
acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci când cocoşii
cântă, Hristos a Înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un
semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor
sărăci.
O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa în
prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc
pentru dar şi urează gospodarilor "Sărbători fericite!". La această sărbătoare, pragul casei
trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul
anului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti (vin+pâine, sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după
acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să
dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât "hoţii", cât şi "păgubaşii".
Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul.
În Ţara Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreaga
comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de
căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se merge
către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi îndrăgită
dintre ele este aruncarea buzduganului.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-şi clătească faţa cu
apa şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogăţii.
Paştele se sărbătoreşte de asemenea în toate ţările creştine, în diferite moduri:
Paştele în America de Nord este asemănător cu cel sărbătorit de români. Familiile
americane se adună sâmbăta dinaintea zilei de Paşte şi încondeiază ouăle. Potrivit tradiţiei,
Iepuraşul de Paşti va lăsa fiecărei familii cu copii, câte un coş de Paşti, plin cu ouă de ciocolată
şi alte bunătăţi pentru fiecare copil din casă. Unele familii organizează adevărate "vânători de
comori", copiii pornind în căutarea ouălor de ciocolată aduse de iepuraş.
În Franţa se sărbătoreşte cu mult fast Paştele. Încă de la începutul acestei sărbători,
întreaga ţară este cuprinsă de euforie. Toate magazinele şi sediile comerciale sunt împodobite
cu iepuraşi, pui, clopote şi peşti din ciocolată.
„Peştii de aprilie” - Principala diferenţă faţă de celelalte ţări europene: în Franţa,
iepuraşul este înlocuit cu peşti şi clopoţei. Peştii francezi de Paşte poartă denumirea de „Peşti
de aprilie”. Aceşti peşti îşi fac apariţia în casele franceze încă de la 1 aprilie, copiii încercând să
îi păcălească pe adulţi lipindu-le pe spate hârtii cu peşti desenaţi.
„Clopotele zburătoare” - O altă tradiţie importantă în Franţa este denumită
„Clopotele zburătoare”. Catolicii francezi cred că în Vinerea Mare toate clopotele zboară la
Vatican, întorcându-se în prima zi de Paşte, aducând cu ele o mulţime de ouă de ciocolată.
Respectând această tradiţie, clopotele nu mai bat din Vinerea Mare şi până în prima zi de
Paşte.
Copiii se implică într-un joc în care aruncă ouăle în aer. Primul care a scăpat oul, a
pierdut concursul.

1282
 În Suedia săptămâna Mare începe cu Duminica Floriilor, pentru a celebra intrarea
lui Iisus în Ierusalim. Oamenii obişnuiesc să ducă la biserica crengi de salcie, care ţin locul
celor de laur.
Există şi superstiţii legate de această perioadă: se crede că vrăjitoarele au o putere
deosebită în această perioadă, în special cele de magie neagră. Cu o zi înainte de Paşte, băieţii
şi fetele se îmbracă în vrăjitoare şi merg la vecini, cărora le lasă vederi de Paşte, pentru care
primesc bani sau dulciuri. În partea de vest a ţării există obiceiul să se lase scrisoarea în cutia
poştală sau sub uşă, expeditorul rămânând necunoscut. Ouăle fierte, frumos colorate, sunt
neapărat incluse în meniul suedezilor în această perioadă.
În Grecia se organizează numeroase evenimente de celebrare a Paştilor, evenimente
de la care nu pot lipsi ingredientele specifice: miel, pâine, ouă şi salate. Există obiceiul ca
oamenii să plece de la biserică ţinând în mână lumânarea aprinsă. Se spune că lumina aduce
noroc dacă nu se stinge până acasă. În aceste zile se mănâncă o pâine specială, numită pâinea
lui Iisus. În centrul pâinii este marcată o cruce, iar pe margini este decorată cu ornamente sub
forma de ouă. Masa de Paşte începe duminică după-amiaza, prelungindu-se până spre seară.
Se crede ca termenul german „Ostern” vine de la o zeiţă anglo-saxona din antichitate
numit „Eastre”, „Eostre”, ori „Ostara”.
Copacii de Paşte, copăcei micuţi sau ramuri, împodobiţi cu ou, au făcut parte mult
timp din sărbătoarea germană a Paştelui. Din sărbătoare face parte şi masa bogată de Paşti,
după un post sever.
De Paşti copiii joacă un joc: se întrec în rostogolirea ouălor colorate pe pante din
iarbă sau le ciocnesc la capetele ascuţite şi copilul al cărui ou nu s-a spart, îl obţine şi pe cel
spart.
În Ungaria, săptămâna care precede Paştele este pentru gospodari şi gospodine o
perioadă foarte încărcată, aceştia ocupându-se de curăţenia de primăvară şi coptul prăjiturilor
tradiţionale. La sate, ouăle fierte sunt vopsite în diverse culori şi pictate de mână cu diverse
motive geometrice şi florale. În Duminica Paştelui copiii găsesc sub pat cadourile de Paşte;
urmează un mic-dejun tradiţional alcătuit din ou de Paşte, şuncă şi kalács, un fel de pâine
dulce cu ou, nuci şi ciocolată fierbinte. Credincioşii poartă prin parohie statuia lui Iisus şi
bannere religioase, intonând imnuri religioase.
A doua zi de Paşti, băieţii stropesc fetele cu parfum sau cu apă parfumată şi îşi
urează noroc unii altora, iar fetele îi recompensează cu ouă vopsite. Este o zi a ospitalităţii,
când vizitatorii sunt mai mult decât bine-veniţi.
În Bulgaria Ouăle de Paşti se vopsesc în Joia Mare şi fiecare creştin duce un astfel de
ou la biserică. După ce este sfinţit, fiecare gospodar îşi îngroapă oul în vie, despărţindu-se
astfel, simbolic, de toate relele şi necazurile pe care le-a avut în anul trecut. În Vinerea Mare se
cumpără oale şi farfurii noi şi se plantează dovlecei, pentru ca noua recoltă să fie mai „dulce”.
Fetele tinere fac, pentru prima dată în viaţa lor, gogoşi cu miere şi zahăr.
După Liturghia de Înviere, fiecare sparge câte un ou roşu de zidurile bisericii, ritual
care continuă acasă, unde ouăle sunt ciocnite între membrii familiei. Se spune că acela care a
rămas până la sfârşit cu oul intact va avea un an norocos, plin de bucurii.
Familiile australiene participă în diferite oraşe la tot felul de festivităţi organizate cu
prilejul celebrării Sfintelor Paşti care, în Australia marchează sfârşitul sezonului de vară. O
noutate o reprezintă aceea legată de Iepuraşul de Paşti. Pentru australieni nu el este simbolul
naţional ci, Bilby, un membru al unei familii de omnivori marsupiali (adică, un cangur). Bilby
este personajul care face an de an din Sărbătoarea de Paşti un prilej de bucurie intensă.
Serbarea Paştilor se prelungea o săptămână, săvarşindu-se în fiecare zi Sfânta
Liturghie, la care credincioşii se împărtăşeau cu Sfântul Trup şi Sânge. Neofitii purtau hainele
albe de la botez în tot acest timp. Creştinilor le era interzisă participarea la petrecerile
1283
păgâneşti, iar unii dintre Sfinţii Părinţi opresc chiar lucrul în Săptămâna Luminată. De acum şi
până la Rusalii erau interzise metaniile în biserici şi posturile.
Invierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii ortodoxe.

PASTELE, SARBATOAREA DE SUFLET A ROMANILOR

Prof. înv. primar Oană Rodica

Şcoala Gimnazială “Nanu Muscel”, Câmpulung-Argeş

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului. Ea poate fi asociată cu
primăvara. Retrezirea naturii la viaţă simbolizează noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o
prin crucificarea şi Învierea lui Iisus. Credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos. El
a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea
Lui stă biruinţa noastră.
Pentru români, Postul Mare este cel mai important şi mai lung post de peste an.
Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima şi ultima săptămână, să facă
milostenie şi fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. Postul Mare trebuie să fie o
perioadă de adâncă pocăinţă şi tânguire, pentru că acum a fost chinuit si omorât Creatorul
lumii, iar la răstignirea Lui, ne facem cu toţii părtaşi, prin păcatele noastre. De aceea, din punct
de vedere creştin, sunt interzise petrecerile si serbările de orice fel.
Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al
Mântuitorului. Ultima săptămână (Săptămâna Mare) este dedicată patimilor, răstignirii şi
punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În toate bisericile se
slujesc, seara, Deniile, iar dimineaţa slujbe speciale, care predispun la meditaţie asupra vieţii
creştine şi a patimilor Domnului.
Deniile (slav. denii = zilnic) sunt slujbe specifice Postului Mare. Ele se desfăşoară în
prima, a cincea şi ultima săptămână a Postului, fiind cele mai frecventate de români. Rânduiala
este de a se îmbrăca în haine cernite sau, măcar, femeile să-şi acopere capul cu o năframă
neagră. E regula ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie gata curăţenia prin case si
ogrăzi.
Românii cinstesc în mod deosebit sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor. Fiecare zi
din Săptămâna Mare are semnificaţia sa. Luni se pomeneşte Iosif cel cu bun chip, care a fost
vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ca şi Mântuitorul. E pomenit si smochinul neroditor pe
care Hristos l-a blestemat şi s-a uscat. Marţi se pomenesc cele zece fecioare-cinci înţelepte şi
cinci nebune pentru că nu făcuseră fapte de credinţă si milostenie. Miercuri se pomeneşte
femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele Mântuitorului, spre îngroparea Sa.
În Joia Mare se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul
Iisus, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către
Iuda. În seara acestei zile creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. La noi în zonă, fetele fac
câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la fiecare câte o dorinţă şi dezlegându-le când dorinţa s-a
împlinit. Această aţă şi-o pun sub pernă seara, crezând că-şi vor visa ursitul. Tot aici,
dimineaţa se săvârşeşte slujbă de pomenire a morţilor, fiecare familie făcând colivă pentru cei
trecuţi în veşnicie.
În fiecare an, în Vinerea Mare, coborâm în mormânt, împreună cu Hristos, pentru ca,
mai apoi, să şi înviem împreună cu El. Această coborâre şi ridicare din groapa morţii se face în

1284
chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins trupul
mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf.
Prezenţa mormântului Domnului şi a Crucii Sale în mijlocul bisericii ne învaţă că,
până să ajungă la Înviere, credincioşii trebuie să participe în chip simbolic şi la Patimile,
moartea şi îngroparea Mântuitorului. Coborâm împreună cu El în moarte, pentru ca în
noaptea Învierii să şi înviem împreună cu El, după cum zice o cântare a slujbei: "Astăzi mă
îngrop împreună cu Tine, Hristoase..."
Credincioşii aduc flori, sărută Sfânta Evanghelie si Sfânta Cruce, care sunt aşezate pe
Sfântul Epitaf, după care trec pe sub masă. De cealaltă parte a mesei se află Sfânta Cruce,
aşezată sub policandru cu o zi în urmă, în cadrul Deniei din Joia Mare.
Unii credincioşi trec pe sub masă o singură dată, închipuind unicitatea Jertfei Fiului
lui Dumnezeu, iar alţii trec pe sub masă de trei ori, în amintirea celor trei zile în care trupul lui
Hristos a stat în mormânt. Fie o singură dată, fie de trei ori, important este ca atunci când fac
acest gest al smereniei şi al credinţei, credincioşii să ştie că, prin acest lucru, ei transpun în
trupul şi viaţa lor moartea şi punerea în mormânt a lui Hristos.
Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare
doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii.
Zi aliturgică, pentru ca Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii şi
al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei zile se oficiază
denia Prohodului Domnului.
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului. Este ziua în care se definitivează
pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii; spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea
participa la slujba de la miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, este obiceiul ca bătrânii
şi copiii să se împărtăşească.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de vedere
liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis şi a
înviat Hristos. Seara, când oamenii merg la slujba Învierii, înainte de a participa la slujbă
aprind lumânări la mormintele celor morţi din neamul lor şi participă la Slujba Învierii, pentru
a lua lumina.
Pe masa de Paşte trebuie neapărat să existe ouă rosii. Una dintre legendele ajunse
până la noi spune că, însăşi Maica Domnului ar fi pus un coş cu ouă sub crucea pe care fiul ei
era răstignit. Erau ouăle pe care voia să le dea soldaţilor ca să-i înduplece să aibă milă de fiul
ei. Sângele Mântuitorului, simbol al vieţii, care a curs peste ouăle din coş, le-a înroşit. Ouăle de
pe masa de Paşte, cu semnificaţie religioasă, cele care simbolizeaza jertfa Mântuitorului,
sângele vărsat si bucuria Învierii, trebuie să fie, aşadar, întotdeauna roşii. Ouăle se ciocnesc
din prima zi de Paşte până la Înălţare şi se rosteşte cu bucurie formula tradiţională "Hristos a
inviat!" la care cealaltă persoană răspunde, cu sufletul pătruns de dragoste si respect faţă de
evenimentul sărbătorit, "Adevărat a înviat!"
În Argeş, printre dulciurile pregatite de Sfintele Paşti se numără covrigii cu ou
(numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă. Fiecare gospodină se străduieşte
să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul belşugului.
Cea mai mare sărbatoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii. Bucuria
pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens şi solemn patruzeci de zile, până la Înălţare
este bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci în fiecare zi şi ceas
al vieţii noastre de creştin. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare salut pascal “Hristos a
înviat!, adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui Cuvânt Dumnezeiesc.

1285
 OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

Prof. Şarpe Stela

Colegiul Tehnic de Arte şi Meserii „Constantin Brâncuşi” Craiova

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru
români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar şi de a sărbători în cadrul comunităţii. Paştele nu
are o dată fixă de sărbătorire, ea diferă de la an la an, acest fenomen fiind legat de mişcarea de
rotaţie a lunii în jurul Pământului (luna plină după echinocţiul de primăvară, numită şi luna
plină pascală). Învierea lui Iisus Hristos se sărbătoreşte în perioada: sfârşitul lunii martie şi
începutul lunii mai.
An de an, sărbătoarea Paştelui aduce în sufletele oamenilor credinţa, speranţa,
liniştea şi optimismul. Ciclul Sărbătorilor de Paşti începe cu Lăsatul Secului, adică începutul
Postului Paştelui, care durează şase săptămâni, culminează cu Învierea şi se continuă cincizeci
de zile, până la Rusalii, Înălţarea la Cer.
Pentru români, Postul Mare este cel mai important şi mai sfânt post de peste an.
Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână şi Săptămâna Mare, să
faca milostenie şi fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. Postul Mare durează 40 de
zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mântuitorului. Ultima săptămână
(Săptămâna Mare) este dedicată însă, în afara Postului, patimilor, răstignirii şi punerii în
mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În toate bisericile se slujesc,
seara, Deniile, iar dimineata slujbe speciale, care predispun la meditaţie asupra vieţii creştine
şi a patimilor Domnului.
Chiar dacă azi nu se mai practică vechile obiceiuri, românii cinstesc în mod deosebit
sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor. Fiecare zi din Săptămână Mare are semnificaţia sa.
Luni se pomeneşte Iosif cel cu bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ca şi
Mântuitorul. E pomenit şi smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat şi s-a uscat. Marţi
se pomenesc cele zece fecioare-cinci înţelepte şi cinci nebune pentru că nu făcuseră fapte de
credinţă şi milostenie. Miercuri se pomeneşte femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele
Mântuitorului, spre îngroparea Sa.
În Joia Mare se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul,
Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda. În
seara acestei zile creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. În tradiţiile românilor, Joia Mare
se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimăriţa. Ea este termenul până la care
femeile trebuiau să termine de tors cânepa.
Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morţi. Acum se face ultima
pomenire a morţilor din Postul Mare. În Oltenia şi acum se fac în zori, în curţi şi / sau la
morminte focuri pentru morţi din boz sau nuiele se spune că ele închipuiesc focul pe care l-au
făcut slujitorii lui Caiafa în curtea arhierească, să se încălzească la el, când Iuda l-a vândut pe
Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfântul Petru, când s-a lepadat de Hristos.
Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultura populară actuală, ca ziua în care se
înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite în această zi nu se strică tot anul. De
asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de piatră.
Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe
lângă ouă roşii, românii contemporani mai vopsesc ouale şi în galben, verde, albastru. Unele
gospodine pun pe ou o frunză, apoi il leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, ca să iasă "cu
model". Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu coaja de crin roşu sau
cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.

1286
 Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare
doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii.
Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii şi
al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei zile se oficiază
denia Prohodului Domnului.
În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul,
înconjurat de Apostoli şi Maica Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza
zilei de sâmbată. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar şi este aşezat pe
sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că pe cei
ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar
dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.
Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar
seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafura de la biserică. După cântarea Prohodului
Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este
aşezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind
lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse,
care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe
drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori şi intrând, se
închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grinda de la
intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.
Înălţătoare zi de doliu, tăcere şi meditaţie, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin
participarea la slujba Prohodului Domnului. Aşa rămâne ea în conştiinţa românilor
contemporani.
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii; spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la
miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii şi copiii să se
împărtăşească.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de vedere
liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis şi a
înviat Hristos.
În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită paşti,
fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (în Vestul ţării). În Bucovina, această
pâine, sub forma de prescuri, o aduc la biserică femeile, în Vinerea Mare, când se slujeşte
Sfântu Maslu. Iar în zona Banatului o aduce o singură familie, în Marea Joi, ca milostenie
pentru o rudă decedată în anul care a trecut, împreună cu vin şi vase.
Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această
noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor,
revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţeşte pasca şi prinoasele. Din acest
moment salutul obişnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care se răspunde
"Adevărat a-nviat", salut păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o formă de mărturisire a
Învierii şi a credinţei creştine.
Pentru toţi creştinii români ziua de Paşti să fie ziua Învierii, zi în care să ne luminăm
şi să ne îmbrăţişăm şi să iertăm, să urmăm îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur :”Bogaţi şi
săraci împreună bucuraţi-vă! Cei ca v-aţi înfrânt şi cei leneşi, cinstiţi ziua aceasta! Cei care aţi
postit şi cei care n-ţi postit, veseliţi-vă! Masa este plină, ospătaţi-vă toţi ... Nimeni nu iasă
flămând. Nimeni să nu se tânguiascăpentru păcate, căci din mormânt iertarea a răsărit.
Nimeni să nu se teamă de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului.” Să sărbătorim

1287
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin păstrarea sufletelor curate şi prin aducerea
aminte a unor tradiţii şi obiceiuri frumoase.

Bibliografie:
Crăciun B. - Sfintele Paşti în datini şi obiceiuri, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1994
Ghinoiu I. - Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2003
Nicolau I - Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000
Pamfile T. - Mitologie românească, Editura Alfa, Bucureşti, 1977

1288
 „SARBATORILE PASCALE”
PRILEJ DE APROPIERE A COPIILOR DE DUMNEZEU

Prof. Înv. Primar Pop Aurelia Maria

Prof. Înv. Primar Mihali Helga Angela
Școala Gimnazială „Dr. Victor Babeș” Baia Mare

Se știe că pedagogia operează cu categorii teologice, cu modele, finalităţi și scopuri

educaţionale.
Idealul creștin vizează apropierea omului de Dumnezeu. Iisus reprezentând modelul
suprem către care aspiră adevăratul creștin în acţiunile sale. El este modelul formator prin
excelenţă. Tradiţia ne învaţă să-I urmăm exemplul , nu să fim egalul Lui.
Iisus Hristos cuprinde toate atributele învăţătorului perfect. Activitatea Sa exprimă
valorile pe temeiul cărora se formează personalităţiile. Exemplul personal e temelia oricărei
educaţii. Nu toate caracteristicile modelului sunt transferabile; unele trebuie imitate, iar altele
numai venerate și adorate.
Întreaga operă didactică a Mântuitorului reprezintă un ţel în consens cu principiile
general valabile ale educaţiei.
Activităţiile extrașcolare care se desfășoara în preajma „ Sărbătorii Învierii
Domnului” sunt un bun prilej de apropiere a copiilor de religie, de bunul Dumnezeu.
Un exemplu ar putea fi orele de lecturare a textelor religioase de tipul: „Intrarea
Domnului în Ierusalim” din care elevii află:
Când și cum a intrat Iisus în Ierusalim;
Cum L-au întâmpinat pruncii și poporul la intrarea Sa în Ierusalim și ce strigau ei;
Cum sărbătoreau creștinii ortodocși sărbătoarea Floriilor;
Ce simbolizează ramurile înverzite și înflorite pe care creștinii le ţineau la slujbele
din acea zi.
Cu această ocazie copiii cunosc Cuvântul din Sfânta Scriptură.
„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul
tău vine la tine drept și biruitor: smerit și călare pe asin, pe mânzul asine.” (Zaharia 9, 9)
O altă lectură ar putea fi: „Iuda îl trădează pe Iisus” , ocazie cu care elevii află ce s-a
întâmplat miercuri, după intrarea Domnului în Ierusalim, ce a făcut Iisus împreună cu
Apostolii Săi, joi seara la ora cinei. Ei învaţă cum se pregăteau creștinii ortodocși pentru a se
împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos. Descifrează Cuvântul din Sfânta Scriptură: „Cel ce
manâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.
Alte texte religioase semnificative care se pot citi ar fi: „Rugăciunea din grădina
Ghetsimani” , „Prinderea și judecare lui Iisus” , „Moartea și îngroparea Domnului” .
Lectura „Învierea Domnului” ajută elevii să înţeleagă unde a mers Iisus cu duhul
după moartea pe cruce, cum a fost pus trupul Său în mormânt, ce s-a întâmplat acolo și cum a
avut loc Învierea. Elevii cunosc modul în care sărbătoreau creștinii ortodocși Sfintele Paști și
care este semnificaţia lumânării în noaptea Invierii.

Bibliografie
Plămădeală, Antonie, 1989, Cuvinte la zile mari, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu;
Revistă dedicată cadrelor didactice, 2002, Învăţământul primar, Editura Miniped;
Preot Dr. Sauca, Ioan, 1993, Manual de religie clasa a III-a, Editura Didactică și
Pedagogică R.A. București;
Protosinghel Tănase, Petroniu, 1994 , Ușile Pocăinţei, Editura Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei Iași.
1289
 FLORI DE FLORII

Prof. înv.primar Budulacu Stela

Şcoala Gimn. MIRON COSTIN
SUCEAVA
Proiect educaţional – secvenţe
Şcoala are menirea de a-i educa pe elevi în practicarea unui comportament civic care
trebuie să se manifeste într-o societate democratică, un comportament activ, responsabil,
capabil de respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, conştient de drepturi şi de îndatoriri.
Activităţile propuse în proiect dau posibilitatea elevilor cu cerinţe educative speciale
să cunoască caracteristicile vieţii de elev în şcoala de masă, să observe sala de clasă, să se
împrietenească în timpul activităţilor cu elevii clasei pe care o conduc, să înveţe alături de ei
care este cea mai mare sărbătoare a primăverii şi a creştinătăţii, să se manifeste liber pentru a
picta sau lucra cu ajutorul tehnicilor răsucire, mototolire, împletire şi rupere etc.
Elevii clasei s-au angajat cu responsabilitate în activitatea de dăruire a luminii, adică
a învăţăturii deprinsă în şcoală, colegilor lor cu probleme. Prezentarea condiţiilor în care îşi
desfăşoară activitatea şi a cunoştinţelor pe care le posedă până în momentul activităţii
declanşează trăiri pozitive de nebănuit în sufletele şcolarilor. Activităţile din proiect s-au
desfăşurat atât la şcoala noastră cât şi la
Centrul Şcolar Nr.5, elevii având astfel posibilitatea să cunoască mediul şcolar al
copiilor cu cerinţe educative speciale. Elevii i-au ajutat pe copii să finalizeze lucrările, atât
pentru a le face o surpriză părinţilor de Paşti, cât şi pentru a vinde o parte din lucrări la Târgul
de Florii de la şcoala noastră, pentru a cumpăra cele trebuincioase pentru Sfintele Sărbători.
Argument
Sfintele Paşti reprezintă cea mai mare sărbătoare pentru creştinii ortodocşi.
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este cea mai mare minune săvârşită vreodată. A dărui din
bucuria sufletului tău şi celor din jur, este asemeni luminii din lumină luată în noaptea Învierii.
Copiii care sunt învăţaţi încă de pe băncile şcolii să dăruiască, o vor face cu dragoste toată
viaţa, prilej de adevărată înălţare.
Analiza de nevoi. Şcoala are menirea de a-i iniţia pe elevi în practicarea unui
comportament civic, care trebuie să se manifeste într-o societate democratică, un
comportament activ, capabil de toleranţă. Asimilarea cunoştinţelor civice nu trebuie să se
înveţe pentru testări şi calificative, ci pentru viaţă. Activităţile incluse în proiect ne dau
posibilitatea cunoaşterii copiilor, a modului în care se comportă în situaţii limită, în care
conştiinţa şi conduita civică să se transforme în convingeri de nestrămutat pentru ajutorarea
semenilor. Cunoaşterea condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea colegii lor cu nevoi
speciale a declanşat acţiuni de nebănuit în sufletele elevilor voluntari implicaţi în proiect.
Solidaritatea copiilor de la şcoala noastră cu „ prietenii” lor cu probleme care nu au „ acasă”
aceleaşi condiţii materiale şi afective ca ei, este impresionantă. Elevii voluntari au antrenat şi
părinţii şi bunicii pentru a pregăti pachete formate din îmbrăcăminte, încălţăminte, jucării şi
dulciuri pe care le-au oferit cu mulţumire pentru a-i bucura pe copiii aflaţi în nevoi.
Scopul. Iniţierea şcolarilor mici în practicarea unui comportament civic, într-o
societate democratică: un comportament activ, liber, responsabil, tolerant, deschis,
comunicativ.
Obiective. Să identifice grupurile de copii cu probleme de sănătate şi materiale. Să
identifice reguli cu privire la raporturile persoanei cu ceilalţi oameni. Să dovedească iniţiativă
1290
în activităţile desfăşurate pentru copiii cu probleme. Să ia decizii şi să-şi exprime opinia
personală în legătură cu aceşti copii. Să participe la dezvoltarea climatului afectiv, pozitiv în
grupul ţintă. Să confecţioneze lucruri pentru a fi vândute, împreună. Să dovedească o
comunicare socială responsabilă.
Rezultate aşteptate. Elevii cu cerinţe educative speciale să trăiască zile fericite
alături de colegii lor de la şcoala implicată în proiect. Anumite vise ale lor să fie transformate
în realitate, prin primirea unor lucruri şi jucării variate pe care şi le doreau, dar şi prin
cofecţionarea de obiecte cu ajutorul cărora
să facă surprize celor dragi. Să aibă încredere în ei şi în ceilalţi, conştientizând faptul
că solidaritatea umană şi responsabilitatea sunt manifestate pe deplin în societatea
democratică.
După desemnarea echipei de proiect se stabilesc acţiunile.
O primă activitate este explicarea proiectului, a activităţilor propuse prin
valorificarea cunoştinţelor însuşite la educaţie civică şi religie.
A urmat activitatea „Dăruieşte şi câştigi” când s-au pregătit daruri pentru copiii
identificaţi ca având probleme de sănătate şi materiale.
Primăvara sosită, i-a îndemnat pe copii să înceapă pregătirile pentru Sfintele
Sărbători Pascale şi nu în ultimul rând pentru „Târgul de Florii” care a devenit o tradiţie a
şcolii noastre. Activităţile au început din prima zi a postului mare şi s-au încheiat cu Duminica
Floriilor şi săptămâna patimilor văzută astfel ca perioadă pascală. Dintre activităţile propuse
amintesc următoarela: „ Ce sărbătoare aşteptăm-Sfintele Paşti sau Sfântul Paşti?”, „ Luminează
Doamne sufletul meu”, „Fericiţi cei milostivi”.
Copiii cu cerinţe educative speciale însoţiţi de cadrele didactice au fost invitaţi o
dată pe săptămână, pentru a lucra împreună cu elevii voluntari obiecte pe care să le vândă la
„Târgul de Florii”. Au tăiat din sticle de 5 litri farfurioare pentru a semăna grâu pe care să
aşeze ouăle pe care le vor încondeia. Au lucrat felicitări cu ouă pe care le-au ornat cu hârtie de
ambalaj mototolită, cu hârtie glace ruptă, cu globuri sparte. Împreună au compus versuri
dedicate sărbătorii Paştelui, pentru a le face o surpriză părinţilor.
În săptămâna „Să ştii mai multe, să fii mai bun”au muncit împreună în fiecare zi.
Activităţi deosebite au fost: „Duminica Floriilor”-sărbătoare religioasă şi obiceiuri populare,
Duminica Floriilor este premerg[toare duminicii Paştelui şi deschide pentru toţi creştinii
ciclul Sărbătorilor Pascale, care se încheie a patruzecea zi după Paşti, la Înălţarea Domnului.
„O floare pentru Florii”-plantarea de flori în ghivece, „De Florii”-confecţionarea de obiecte din
materiale refolosibile şi colectarea de jucării pentru copiii cu nevoi speciale. „Un zîmbet, o
floare”-dăruirea obiectelor confecţionate membrilor comunităţii. Prezentarea obiectelor spre
vânzare declanşează trăiri pozitive în sufletele copiilor, văzând că munca lor este apreciată şi
banii vor fi folosiţi în scop nobil. La „Târgul de Florii” au dăruit tuturor celor ce au cumpărat
de la ei, câte o felicitare cu floarea Paştelui realizată prin tehnica Origami şi o crenguţă de
salcie. Participarea la târg pentru a prezenta şi apoi a vinde obiecte specifice Sărbătorilor
Pascale a fost o experienţă deosebită pentru copii. Lucrările lor au fost apreciate epuizându-se
în scurt timp. Copiii au fost mulţumiţi pentru că alături de jucăriile colectate au putut să
cumpere şi dulciuri pentru colegii lor din grupul ţintă. Bucuria a fost şi mai mare pentru că
dulciurile au fost cumpărate din bani munciţi de ei şi nu de la părinţi.
Activitatea a avut un răsunet deosebit, copiii plecând în vacanţă fericiţi, pregătiţi
pentru a face şi alte fapte bune împreună cu părinţii lor, de sărbătoarea Învierii Domnului.
La sfârşit de proiect sunt mulţumiţi, cu haina sufletului luminată, pentru a putea
primi aşa cum se cuvine Lumina Învierii. „ Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte
în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi şi de îndoielnici ca să nu cădem în cursele lor. Să
păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată credinţa străbună moştenită dela

1291
înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cântăm cu îngerii „Hristos a
Înviat !”.(Părintele Cleopa Ilie)

PROBLEME DISTRACTIVE DE FIZICĂ DESTINATE SĂRBĂTORII DE ÎNVIERE

Seleţchi Emilia Dana – Colegiul Tehnic „Carol I”, Bucureşti

Un cărucior care transportă ouă de ciocolată pentru Sărbătoarea de Paşti porneşte din repaus
şi coboară cu frecare o pantă de înălţime h = 128 metri care formează un unghi α = 30o cu orizontala.
După ce a ajuns la prima destinaţie situată la baza planului înclinat, căruciorul îşi continuă mişcarea pe
o suprafaţă orizontală şi se opreşte datorită frecării μ 2  0,1 după ce a parcurs o distanţă D. (Se
consideră g = 10 m/s2).

Să se compare durata mişcării căruciorului pe planul înclinat cu timpul în care acesta parcurge
suprafaţa orizontală şi să se calculeze distanţa parcursă pe planul orizontal.

Rezolvare:

Acceleraţia căruciorului pe planul înclinat se calculează cu expresia:

m
a1 gsinα μcosα  0,5
s2
2
a1 t1
Durata mişcării pe planul înclinat se află utilizând legea de mişcare: x  
2

h
2
2x sin 30
t1    32 s
a1 gsinα μ1cosα 

1292
Pentru a calcula în continuare durata mişcării şi spaţiul parcurs pe suprafaţa orizontală, aflăm viteza
cu care căruciorul ajunge la baza planului înclinat v din legea vitezei:

m
v  v 0  a 1t 1  16
s

m
Acceleraţia pe suprafaţa orizontală este de forma: a 2   μ 2 g  1
s2

 v2
Din ecuaţia lui Galilei rezultă: D  128 m
2 a2

v
Timpul în care este parcursă distanţa D se calculează cu expresia: t 2  16 s
a2

Relaţia de legătură dintre cele două durate este: t1  2 

t2

Aplicaţia nr. 2.

Pe un plan orizontal sunt aşezate alăturat n cutii cu jucării pentru Sărbătoarea de Paşti, de
mase diferite m1 , m2 , ..., m k 1 , mk , mk 1 ..., mn , având coeficienţii de frecare la alunecare
1 , 2 , ..., k 1 , k , k 1 ..., n . Cutia de masă m1 este împinsă cu o forţă orizontală F0 (fig. 1).

a) Să se afle acceleraţia sistemului format de cele n cutii cu jucării.

b) Să se afle expresia forţei cu care cutia de masă m1 acţionează asupra cutiei de masă mk 1 .

Aplicaţie numerică: n = 4, k = 3, F0 = 37 N, m1 = 2 kg, m2 = 4 kg, m3 = 1 kg, m4 = 3 kg, 1 = 0, 4, 2 =

m
0, 3, 3 = 0, 1, 4 = 0, 2, g 10 .
s2

METHO 1293
DS
Răspuns:

n
F0  g j m j
m
Pentru n N * 
j 1
1 an  n
, a4 1
s2
m
j 1
j

b) Pentru k N * / 1 k n 1

 k   n k

 mi  k  j m j mi 
 F0 1  in1  g i mi  j 1 
i 1
Fk ,n
  i 1 n

 m j    mj 
 j 1   j 1 

k k
Fk ,n  F0 an mi  g i mi
i 1 i 1

F1  27 N , F2 11 N , F3  9 N (n = 4)

Aplicaţia nr. 3.

Un vehicul spaţial este lansat pe o orbită circulară în jurul Pământului pentru a executa un
spectacol cu ocazia Sărbătorilor Pascale. În punctul A al traiectoriei vehiculul spaţial se înscrie pe o
orbită de forma unui ou (eliptică) iar în B trece pe o traiectorie circulară a cărei rază este egală cu
semiaxa majoră a elipsei (fig. 3). Cunoscând vitezele tangenţiale corespunzătoare celor două orbite
circulare coplanare, v1 respectiv v 2 , masa Pământului M P şi constanta atracţiei universale K, să se
stabilească:

a) expresiile vitezelor vehiculului spaţial la perigeu, respectiv la apogeu,

1294
b) timpul necesar transferului Hohmann de la prima orbită circulară la cea de-a doua.

Răspuns:

2
a) v A  v12
v v 22
2
1

2
v B  v 22
v v 22
2
1

π 2 K MP
b) t 
4 v13 v32
v2
1 v 22 
3

Aplicaţia nr. 3.

Prin intermediul unui scripete fix sunt legate două coşuleţe cu ouă pentru Sărbătoarea de Paşti,
conform figurii., Se neglijează masele celor două coşuleţe precum şi frecarea dintre fir şi scripete.

Să se calculeze:

1295
 a) Raportul dintre acceleraţia sistemului, a şi acceleraţia gravitaţională g, dacă masa celor n ouă
vopsite este de k ori mai mare decât masa oului de ciocolată m1.
b) Tensiunea în fir pentru aceleaşi condiţii de la punctul (a) şi masa unui singur ou vopsit daca se
cosideră că acestea au mase egale.

Răspuns:

Acceleraţia sitemului va avea expresia:

m 2 m1
(a) a  g , m2  k m1 
m 2 m1

a m 2 m1 k 1
 
g m 2 m1 k 1

Tensiunea în fir se calculează cu ajutorul relaţiei:

2 m1 m 2 g 2 k m1 g
(b) T  
m1 m 2 1 k

m 2 k m1
m 
n n

Bibliografie
[1] Mihaela Chiriţă – Fizica. Culegere de probleme propuse şi rezolvate pentru clasa a
X-a şi examenul de bacalaureat, Editura Tamar, 304 pg., 2008
[2] Mihaela Chiriţă – Fizica. Culegere de probleme propuse şi rezolvate pentru clasa a
IX-a şi examenul de bacalaureat, Editura Tamar, 378 pg., 2010
[3] Mihaela Chiriţă – Teste pentru examenul de bacalaureat, Editura Tamar, 212 pg.,
2012
[4] Carmen Cretu, Livia Dinica, Gabriela Jicmon, Liliana Mantoiu, Dana Emilia Seletchi -
Culegere de probleme rezolvate de fizica tip grila, Editura: Matrixrom, 2010
[5] Adrian Galbură, Octavian Rusu – Fizică - Culegere de probleme pentru bacalaureat
şi concursurile de admitere în colegii şi facultăţisistem grilămecanică, Editura
Niculescu, Bucureşti, 264 pg., 1994
[6] Constantin Mantea, Mihaela Garabet – Fizica pentru clasa a X-a. Rezolvarea
problemelor din manual. Teste / Lucrări de laborator. Suplimente teoretice, Editura
All, 128 pg., 2005
[7] A. Popescu, N. Esanu - Fizica. Culegere de probleme (clasa a IX-a), Editura Sigma,
208 pg., 2004
1296
[8] Valeria Popescu, Aurelian Popescu, Gabriel State, Marcela Popescu, Carmen
Trandafir, Mihaela Voiculescu, Adelaida Petrescu, Marius vasile Trandafir, Doru Badiu
– Bacalaureat – Fizica 100 variante (Enunţuri şi rezolvări), Editura: Gimnasium, 377
pg., 2009
[9] Octavian Rusu , C. Traistaru , A. Galbura , Livia Dinica – Fizică. Mecanică. Optică,
Editura Corint, 104 pg., 2006

1297
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII - ORIGINI ŞI TRADIŢII

VRÂNCEANU IRINA-CĂTĂLINA
Şcoala Gimnazială „Mihai Drăgan‟Bacău

Paştile sunt în Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor". Dacă sărbătoarea este o ţâşnire

de viaţă dumnezeiască în creaţie şi ca atare o ţâşnire de lumină mai presus de fire, Paştile sunt
trăirea deplină a vieii dumnezeieşti în existenţa noastră creştină. Natura noastră omenească
nu mai e străluminată numai trecator de o rază dumnezeiască, care arată că ea nu e de la sine
şi singura existenţă, ci această natură e străbătută deplin şi pentru veci de viaţa dumnezeirii, e
transfigurată, ridicată din înlanţuirea procesului de corupere continua care duce trupul nostru
la descompunere, iar sufletul in iadul tenebrelor.
Obiceiurile sunt, fără îndoială, pentru cei care le privesc din afară, pitoreşti
manifestări folclorice, devenite în post-postmodernism mari spectacole. Dar, dincolo de
aceasta, ele încifrează înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu natura, cu lumea
înconjurătoare, asupra relaţiilor interumane. Din acest punct de vedere, obiceiurile exprimă
viaţa socială a comunităţilor umane, diversele aspecte fără de care viaţa socială nu ar
funcţiona.
İn cultura noastră tradiţională, obiceiurile, în totalitatea lor, cele pe care folcloriştii
le-au numit calendaristice sau de peste an, împreună cu cele pe care le-au numit ale vieţii de
familie, formează un sistem local sau regional, pe care oamenii le respectă temeiul.
Cea mai importantă sărbătoare a creștinilor este cea a Invierea Domnului. Există o
varietate de tradiţii legate de această sărbătoare. Cea mai importantă și generatoare de
bucurie, atât pentru cei mici cât și pentru cei mari o reprezintă incondeierea ouălor.
İncondeierea ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia românească. Ouăle
încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, reprezentând un
element de cultură spirituală specific romanească. Deoarece oul roşu este purtătorul unor
semnificaţii profunde legate de invierea lui Hristos şi de reinnoirea naturii, creştinii s-au
ostenit să-l incondeieze, desenând cu ceară motive decorative ancestrale, de o rara
frumuseţe.Oul încondeiat ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împacare, pentru că în
ornamentaţia lui, de fapt, se operează cu simboluri (soare, luna, cruce, etc.), cu modele din
natură (plante, animale, obiecte casnice) şi cu modele de tesături populare, cu tot repertoriul
lor de semne sacre.Motivele folclorice utilizate sunt: spicul, soarele, frunza si ca o
reconfirmare a creştinătăţii româneşti, crucea.
Înainte de această mare sărbătoare, creştinii se pregătesc spiritual prin postul
Invierii Domnului, în care, orice creştin iubitor de Hristos primeşte bucuria învierii Lui cu
lumină în suflet, prin primirea Sfintelor Taine: Sfânta Spovedanie şi primirea hranei veşnice,
Trupul şi Sângele Mântuitorului, prin Sfânta Împărtăşanie. "Săptămâna Patimilor"
comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. İn această ultimă săptămâna,
multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite "Denie". De luni până joi se
comemorează ultima masa, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeşte "Joia
Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează crucificarea şi moartea lui Iisus pe
cruce. İn acesta zi, se ţine "post negru", adică nu se mănâncă nimic.
În această perioadă, gospodinele îşi pregătesc casa pentru primirea Luminii, iar în
ultimele zile de post pregătesc cozonacii şi pasca. Apoi, în apropierea Ajunului, fiecare familie
aşteaptă părintele să vină să binecuvinteze casa şi să bine vestească Incierea Mântuitorului.
Tot în săptămâna dinaintea acestei sărbători se fac ultimele pregătiri pentru ca familia să aibă
o sărbătoare îmbelşugată, că doar nu degeaba spuneau bătrânii moldoveni: „Paştele fudulului
şi Crăciunul sătulului!”, dar, desigur, aceasta este doar o vorbă din popor.
1298
 ROLUL PĂDURILOR

ILIESCU CAMELUŢA ANA - Grădiniţa cu program prelungit „CEI ŞAPTE PITICI ‚”Buzău
PĂLCAU FLORENTINA- Grădiniţa cu program prelungit „CEI ŞAPTE PITICI ‘’Buzău

Pădurile din toată lumea aduc numeroase beneficii importante. Pădurile adăpostesc
peste jumătate din speciile care trăiesc pe pământ, ajută, de asemenea, la încetinirea încălzirii
globale, prin stocarea şi reţinerea carbonului, sunt surse de produse lemnoase ajută la
reglarea căderilor de precipitaţii, sunt surse esenţiale de hrană şi apă şi aduc în acelaşi timp
enorme avantaje estetice, spirituale şi de agrement pentru milioane de oameni.
Pădurile adăpostesc peste jumătate din speciile care trăiesc pe pământ, ajută la
încetinirea încălzirii globale, prin stocarea şi reţinerea carbonului, sunt surse de produse
lemnoase, ajută la reglarea căderilor de precipitaţii, sunt surse esenţiale de hrană şi apă şi
aduc în acelaşi timp enorme avantaje estetice, spirituale şi de agrement pentru milioane de
oameni.Ca depozite globale importante de carbon, pădurile joacă un rol fundamental în
influenţarea climei Pământului. Plantele şi solurile din păduri conduc ciclul global al
carbonului prin reţinerea dioxidului de carbon în fotosinteza şi eliberarea lui în respiraţie.
Când pădurile sunt degradate sau defrişate, carbonul stocat de acestea este eliberat
înapoi în atmosferă prin respiraţie, ajungând astfel să contribuie în mod clar la carbonul din
atmosferă. Defrişările pădurilor tropicale sunt responsabile pentru aproximativ 20% din
emisiile totale de dioxid de carbon cauzate de om şi sunt o cauză esenţială care duce la
dispariţia speciilor care trăiesc în aceste păduri.
Măsurile de voluntariat vor putea aduce o mai mare recunoaştere a rolului utilizării
durabile a solului în domeniul adaptării la efectele schimbărilor climatice. Crearea încrederii
în această abordare presupune ca regulile să fie suficient de riguroase pentru a se asigura că
acţiunile de voluntariat duc la reduceri clare, cuantificabile, ale emisiilor de dioxid de carbon
în atmosferă, cât şi la alte avantaje legate de mediu. Însă, fără o reducere reală şi la scară largă
a emisiilor de gaze cu efect de seră, astfel de măsuri temporare de voluntariat nu pot duce la
atenuarea efectelor schimbărilor climatice

Bibliografie:
Ecomagazin.ro
Milioane de copaci-milioane de oameni.ro

1299
 LEGENDA BRANDUSEI

Iliescu Cameluţa Ana –G.P.P.”Cei şapte pitici”-Buzău

Se spune că, demult, trăia la capătul lumii, într-o coliba dărăpănată şi săracă, un
moşneag împreuna cu fata sa, Branduşa.Branduşa era o prea frumoasă fată, cum nicairei nu
mai era.Moşneagul, tatal ei, îi spuse Branduşei că nu trebuie niciodata să intre în pădurea cea
deasa şi întunecată.Însă, într-una din zile, fata alergând dupa doi fluturaşi uită de vorbele
tatălui ei şi intra în pădure, unde este văzută de fiul Împaratului Negru.Dar, Brânduşa imediat
işi aduce aminte de vorbele tatălui ei şi iese cât ai clipi din ochi din pşdure.Întoarsă acasă uita
să-âi spună tatălui că a intrat fără să-şi dea seama în pădurea cea deasa şi întunecoasă. Fiul
Împaratului Negru, rămâne uimit de frumuseţea fetei şi se hotărăşte s-o caute.Merge el ce
merge, umblă din casă în casă după fată şi nu o găseşte. În cele din urma işi aduce aminte că
singura casă în care nu a fost este coliba de peste deal, de la marginea pădurii.Ajuns la coliba
moşneagului, il întrabă pe acesta dacă nu cumva are vreo fată.Moşneagul ştiind cât de rău la
suflet şi de viclean este fiul Împaratuli Negru, îi spuse că el nu are nici o fată şi că de câţva ani
buni locuieăte singur. Dar în timp ce moşneagul îi povestea fiului de imparat despre
singurătatea sa, apare şi Brânduşa. Atunci fiul împaratului se supăraă foarte tare că un
moşneaga a indraznit sş-l minta să nu-i dea fata drept soţie, crezând că dacă este fiu de
imparat i se cuvine tot.In timp ce bietul moşneag îl implora pe fiul imparatului să nu-îi ia fata,
Brânduşa se ascunde în scorbura copacului din spatele casei.Fiul împaratului , mânios fără să
tina cont de rugămintea bătranului, o caută pe fată, dar nu o găseşte.Atunci îi spuse bătrânului
că mâine dimineaţă o să vină să-îi ia fata. Moşneagul ştiind că trei dealuri mai departe
locuieşte vrăjitoarea munţilor, se duce la aceasta şi o roagă să-îl ajute, că fiul împaratului vrea
să îi ia fata.Vrajitoare , fiindu-i mila de bietul bătrân, îi spune că singurul mod de al ajuta este
să o transforme pe fată într-o floare . Bătrânul dintr-o prea mare dragoste faţă de Brţnduşa
este de acord ca aceasta să fie transformată într-o floare însa numai dacă şi fata este de
acord.Atunci Vrăjitoarea Munţilor, îi spune că dacă maine dimineaţă va veni fiul împaratului,
Brânduşa să fugă în pădure şi să bea din apa fermecată pe care aceasta i-o va da.Ajuns acasă,
moşneagul îi povesteăte Brânduşei cele spuse de vrăjitoare ăi fata este de acord să se
transforme într-o floare decât să se mărite cu fiul mânios şi fără suflet al imparatului.Zis şi
făcut. A doua zi, dis de dimineaţă, fiul împaratului împreuna cu tatăl său, Împaratul Negru,
ajung la coliba moşneagului şi-îi cer fata. Moşneagul îl mai imploră înca o dată pe împarat să îi
lase fata , dar aceştia nici nu vor să audă rugaminţile bietului bătrţn ăi se duce s-o caute prin
coliba pe fata.Brânduşa auzind discutia, fuge în pădure. Fiul împaratului o zăreşte în timp ce
ea intra în pădure , alearga dupa ea, dar nu apucă s-o prindă pentru că , Brânduşa bea din apa
fermecata dată de vrăjitoare şi astfel se transformă într-o gingaşă floare ce cresşe prin păduri
şi poartaă numele de brânduşă.

1300
 TRADIŢII PASCALE

MĂTRĂGUNĂ CLAUDIA NICOLETA - COLEGIUL TEHNIC „H.COANDĂ”, TG-JIU

MĂTRĂGUNĂ MARIA MAGDALENA - LICEUL CU PROGRAM SPORTIV, TG-JIU

Tradiţiile reprezintă o caracteristică a oricărei culturi şi civilizaţii.În unele părţi ale

lumii, acestea sunt ignorate, în altele, încă sunt respectate, însă, pentru noi, este important să
ştim care sunt şi care este povestea fiecăreia dintre ele.
Astfel, una dintre legendele care circulau în popor la un moment dat spune că,
pentru Facerea Lumii, Dumnezeu şi Dracul au lucrat împreună. După aceea însă Diavolul a
vrut să rămână singur domnitor şi stăpânitor peste toată lumea . Nu ştia ce să mai
născocească să scape de Dumezeu. Ca să-l poată înşela şi lega, a făcut într-o zi un scaun de aur,
care se putea închide şi deschide. L-a poftit pe Dumnezeu să se suie pe scaun. Dumnezeu a
înţeles şiretenia Diavolului, de aceea i-a zis că el nu ştie cum să se aşeze şi i-a cerut să-i arate
cum se face. Diavolul, prost, s-a lăsat păcălit şi, bucurându-se în sinea lui, s-a aşezat în scaunul
infernal pe care-l construise. Prins în capcana sa, a început să se vaiete. L-a întrebat pe
Dumnezeu când vor înceta chinurile sale. „Când nu vor mai face femeile ouăle roşii şi pasca”, a
răspuns Dumnezeu. Atunci se va elibera Diavolul şi va stăpâni pământul, când româncele vor
înceta să facă ouă roşii şi pască.
În consecinţă, două lucruri nu trebuie să lipsească de Paşte de pe masă: ouăle roşii
sau pictate şi pască, colac ritual din aluat copt, brânză şi ouă, împodobit cu semnul crucii.
De Paşte, obiceiul cere ca oamenii să se îmbrace cu ceva nou. La Înviere creştinii nu
merg numai cu sufletul curat, ci şi primeniţi trupeşte şi îmbrăcaţi cu haine noi.
În noaptea de sâmbăta spre duminică se săvârşeşte Învierea”, a sâmbetelor –
împărăteasa şi doamna, al praznicelor-praznic şi sărbătoare a sărbătorilor”. Cu noaptea
Învierii începe Săptămâna Luminată, când porţile Raiului se deschid şi rămân deschise până la
Înălţare, iar cele ale Iadului sunt închise.
Se zice că cine moare în această săptămână se duce în Rai, oricâte păcate ar fi avut.
În această săptămână, Săptămâna Luminată, oamenii nu lucrează. Este sărbătoare. Acum
sufletele morţilor se întorc printre cei vii şi rămân pe pământ până la Rusalii. Pentru morţi se
fac pomeni (hrană rituală şi vin sfinţit care se împart mai ales celor săraci).
Lumina de la Înviere, aprinsă, se duce acasă şi se stinge de grindă, după ce s-a
însemnat cu fumul ei semnul crucii.
Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătoreşte diferit în regiunile României.
Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de întoarcere la Dumnezeu,
dar şi de reîntoarcere la tradiţii, la origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani.
Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem răbdare sau timp să ne conformăm
vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas neschimbate, şi anume, la sat.

1301
 SPIRITUL ÎNVIERII
Ed. Costân Angela
Școala Gimnazială nr.12 / Grădinița cu PP nr.15 Botoșani

Se poate spune că Anul Ritual Creștin începe în Duminica Invierii, socotită în popor
ca sfârșit și început de ciclu calendaristic, urmând arhaicul model al morţii și reînvierea
naturii, prin sacrificiul divinităţii. În calendarul creștin, Paștile, această ”trecere”, a căpătat
sensul simbolic de trecere de la moarte la viaţă, prin jertfa lui Iisus, care a pătimit și a murit în
locul nostru. Paștile creștin, după regula stabilită la Sinodul ecumenic de la Niceea (325), se
serbează în duminica de după luna plină, care urmează echinocţiului de primăvară.
Tradiții și superstiții
Slujba de Inviere începe la miezul nopţii, obicei păstrat încă din Evul Mediu, când
oamenii așteptau răsăritul soarelui pentru a se putea porni în procesiune spre biserică. La
miezul nopţii , credincioșii merg la biserică, pentru a primi Lumina sfântă și pentru a sfinţi
tradiţionalul coș de Paști. Pasca sfinţită trebuie mâncată doar după Înviere, ea fiind
aducătoare de sănătate și belșug pe tot parcursul anului. In dimineaţa Învierii, tinerii pun într-
un lighean un ou roșu și un ban de argint, peste care toarnă apă proaspătă cu care se spală,
pentru a fi sănătoși și curaţi. Sărbătoarea Paștelui este asociată, în România, cu o serie de
simboluri tradiţionale. Aceste simboluri sunt legate de Răstignirea și Învierea Domnului Iisus
Hristos.
Legenda ouălor roșii
O legenda ne spune că, după răstignire, în noaptea de sâmbătă spre duminică, Pilat,
invitat la un ospăţ dat în cinstea lui de mai-marii evreilor, îngândurat și îndurerat, ţinea un ou
în mână. Tocmai în acel moment, un centurion năvăli în sală, strigând înspăimântat: ”Hristos
a înviat!”. Sceptic, ca orice aristrocrat roman care nu mai credea de mult în zei și minuni, Pilat
a replicat: ” O să învie, când va înroși oul acesta”. Și oul s-a înroșit pe dat. De atunci a rămas
obiceiul ca oamenii să se salute la Înviere cu aceste vorbe.
Crucea
Este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, al jertfei lui Iisus Hristos pentru
salvarea omenirii. Crucea nu este numai un simbol pascal, ci mai ales un simbol al credinţei.
Mielul
Îl simbolizează chiar pe Iisus Hristos, jertfa lumii, cel care a murit pe cruce ca un
miel nevinovat.
Lumânarea de Înviere
În noaptea Învierii, fiecare participant la slujbă trebuie să aibă cu el o lumânare pe
care o aprinde și o ţine aprinsă tot timpul săvârșirii Sfintei Invieri. Dupa Înviere, fiecare se
întoarce cu lumânarea aprinsă acasă. Se spune că se aduce lumina Învierii sau vestea
miracolului.
Pasca
Gospodinele coc, o singură dată pe an, de Sfintele Paști, pasca. Acesta are formă
rotundă, având la mijloc o cruce, pasca e împodobită pe margini cu aluat împletit.

BIBLIOGRAFIE

˶ Sărbătorile la români ; vol.II, Ed.Fundaţiei Culturale Române, București, 1994

Magazin, supliment al Cotidianului Monitorul din 22.04.2006

1302
 OBICEIURI DE PAŞTI ÎN ZONA MUSCELULUI

Prof. înv. primar Neagoe Daniela-Florina

Şcoala Gimnazială ”Oprea Iorgulescu“, Câmpulung, jud. Argeş

Obiceiurile tradiţionale formează cel mai vast şi mai complex capitol din folclor.
Constituite într-o perioadă istorică îndepărtată, într-un context social favorabil, cu funcţii
multiple în organizarea vieţii comunităţii, cele două categorii de obiceiuri calendaristice sau
de peste an şi cele familiale îşi menţin în parte structura tradiţională.
Momentele importante ale ciclului calendaristic sunt însoţite întotdeauna de
obiceiuri tradiţionale cărora le este caracteristică legătura, directă sau nu, cu muncile de peste
an şi cu viaţa şi bunăstarea individului şi a comunităţii.
Caracterul ciclic al acestor obiceiuri este determinat de faptul că sunt repetate în
forme similare, la anumite date ale anului. Sărbătorile de Paşti aduc cu ele o serie de obiceiuri
păstrate, fără schimbări majore, de-a lungul timpului.
Învierea Domnului este una dintre cele mai frumoase şi mai importante sărbători
creştine. Această sărbătoare este încărcată de simboluri şi evlavie şi reprezintă credinţa
oamenilor spre un drum luminos, fără păcate. Lumina Învierii înseamnă biruinţa binelui
asupra răului, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii.
Învierea Domnului este cea mai veche sărbătoare creştină care marchează începutul
tuturor sărbătorilor şi praznicelor creştine. Ea comemorează evenimentul fundamental al
creştinismului, Învierea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după
răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Pe lângă aspectul liturgic–sacramental al sărbătorii Învierii Domnului, există şi o
dimensiune populară, a datinilor străbune, fiecare zonă a ţării noastre având tradiţii populare
specifice, a căror varietate reflectă multiple posibilităţi şi forme de laudă adusă lui Dumnezeu.
Unele dintre acestea au fost preluate din Vechiul Testament şi îmbogăţite cu noi sensuri în
creştinism; altele, deşi păgâne la origine, s-au încreştinat odată cu cei care s-au convertit.
Se începe cu Săptămâna Mare, ce porneşte de la Duminica Floriilor, atunci când Iisus
Hristos învie. În acestă săptămână se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare. În
Săptămana Mare oamenii trebuie să îşi ierte păcatele reciproc şi să facă fapte bune. Unele
dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe creştine sunt Deniile. Ele se ţin în
Postul Mare al Paştilor. Mai frecventate sunt Deniile din Săptămâna Mare, care atrag o
mulţime de credincioşi.
Lumânarea este nelipsită de la slujbele bisericeşti. În noaptea de Înviere oamenii
merg la biserică cu lumânări pentru „a lua lumină”. Dacă în Biserică nu sunt lumânări aprinse,
nu poate avea loc Sfânta Liturghie, de aceea preotul aprinde o lumânare, apoi îndeamnă
credincioşii: „Veniţi de luaţi lumină!”.
Cuvintele preotului „Veniţi să luaţi lumină din lumină” din noaptea Învierii
Mântuitorului, înseamnă că prin lumină să ne transformăm modul de a fi, în sensul luminării
spiritului. De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau
la miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor
morţi din neamul lor. Este obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată
casa şi în curte, ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în
lume, prin Învierea Sa.
Lumânarea aprinsă îndeplineşte un rol deosebit în viaţa creştină. Ea radiază lumină
şi totodată ne trimite cu gândul la Dumnezeu.Se ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii Sfintei
Învieri. După Înviere fiecare se întoarce cu lumina aceasta, numită şi lumina Învierii, aprinsă
acasă. După ce creştinii păşesc peste prag, se închină, apoi sting lumânarea în grindă,
1303
afumând-o pe aceasta în semnul crucii. Lumânarea de la Înviere este păstrată şapte ani şi
aprinsă în caz de grindină, furtuni sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea
simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte. Spun sfinţii că
întreaga omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos..
În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, purtând lumânările
aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să binecuvânteze bucatele din
coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduiala
strămoşilor. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşte continuă în familie.
Mulţimile participă, în toată ţara, la Slujba Învierii. Din acest moment, salutul
obişnuit este înlocuit cu cel de „Hristos a-nviat!", la care se răspunde „Adevărat a-nviat!". Este
o formă de mărturisire a Învierii şi a credinţei creştine.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o
monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există datina de a se spăla, dându-şi
fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu ca oul; toţi să
mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti; să fiu iubit ca ouăle
în zilele Paştilor”. Atunci când se dă cu banul pe faţă, se spune: „Să fiu mândru şi curat ca
argintul”. Iar fetele zic: „să trec la joc din mână-n mână, ca şi banul”, „să fiu uşoară ca şi cojile
de ouă, care trec plutind pe apă”. În unele sate, în lighean se pune şi o crenguţă de busuioc
existând credinţa că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.
Familia creştină se aşază apoi la masa pascală. Postul se termină oficial prin
consumarea acestor bucate. Mâncarea tradiţională este cea pregătită din carnea de miel, ouăle
roşii şi pască. Ciocnitul ouălor roşii se face şi el respectând anumite reguli: cel care loveşte oul
spune „Hristos a înviat!”, iar cel al cărui ou este ciocnit spune: „Adevărat a înviat!”.
Învierea Domnului, este prilejul, pentru români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar
şi de a sărbători în cadrul comunităţii, având o semnificaţie nu doar religioasă, ci şi una de
reunire a familiilor, în care predomină bucuria, împăcarea şi lumina în suflet.
Aşadar, toate tradiţiile de Paşti se învârt în jurul faptului istoric că Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu a înviat din morţi aducând în sufletele oamenilor lumină din lumina Sa
dumnezeiască şi veşnică, iertarea, pacea şi bucuria de a fi împreună unii cu alţii.
Indiferent de, tradiţiile, obiceiurile şi superstiţiile specifice zonei, Paştele rămâne
cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, încărcată de semnificaţii şi simboluri care oferă o
viziune unitară asupra acestui moment.

1304
 FLORIILE – TRADIŢIE ŞI SPIRITUALITATE UNIVERSALĂ

prof. Claudia-Lucia Vida,

Liceul Tehnologic „Horia Vintilă”, Segarcea, judeţul Dolj

Potrivit DEX, termenul de „Florii” provine din latinescul „Floralia” şi desemnează

„sărbătoarea creştină, care cade în duminica dinaintea Paştelui”, numită şi „Duminica
Stâlpărilor” sau „Nunta urzicilor”, pentru că în această zi urzicile înfloresc şi nu mai sunt bune
de mâncat. Iniţial, era dedicată zeiţei romane Flora, însă odată cu apariţia creştinismului, ea
aduce aminte de intrarea triumfală a lui Iisus în oraşul Ierusalim, fiind, totodată, sărbătoarea
reînvierii naturii, când înfloresc salciile, pomii fructiferi şi florile. Prima menţiune a sărbătorii
datează din secolul al IV-lea şi este consemnată în amintirile de călătorie ale pelerinei Egeria.
La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din
Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte Biserici, după aceea s-a extins,
trecând mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în
capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea
solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor
purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. În timpul secolelor al VI-lea - al VII-lea,
sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilla. Tot în această
perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică,
iar procesiunea se mută dimineaţa.
În Evul Mediu, Floriile mai erau denumite „duminica aspiranţilor” sau „a
candidaţilor” (persoanele nebotezate se duceau la episcop şi cereau botezul) ori „duminica
graţierilor”, pentru că diriguitorii acordau graţieri pentru condamnaţi.
În fiecare zonă a ţării, sărbătoarea implică tradiţii specifice. Astfel, în Oltenia, mai
precis, la Izbiceni, în judeţul Olt, tinerii care s-au căsătorit în anul anterior (de la Florii până la
Florii), îmbrăcaţi în hainele din ziua nunţii, merg la biserică, unde, îngenunchind pe un petic
de pânză albă, sunt spovediţi de preot. După ce se mărturisesc, aceştia se duc la naşii de
cununie, la socrii mari şi mici pentru a-şi cere iertare. Obiceiul e cunoscut sub numele de
„Iertarea de Florii” sau „Spovedania pe petic alb”.
Sărbătoarea în discuţie prezintă şi alte aspecte, unele dintre ele de sorginte păgână.
De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă „de ursită”, astfel că fetele aflau, prin diverse
procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în
această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din
casă, pentru aerisire.
Aspecte legate de eveniment se regăsesc şi la alte popoare. Arabii aprind candele,
împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din
tulpini. La slavi, este obiceiul ca cei apropiaţi să-şi dăruiască ramuri de salcie în această zi.
Adaptările se datorează condiţiilor diferite în care trăiesc popoarele, dar esenţa este aceeaşi.
Dincolo de semnificaţia acestor străvechi credinţe, care exprimă bogăţia tradiţiilor
populare româneşti, ramurile de salcie sfinţite la Florii continuă să fie emblema sărbătorii,
amintind de miracolul învierii lui Lazăr şi, odată cu el, a întregului univers: renaşterea naturii
şi revigorarea spiritualităţii umane.

BIBLIOGRAFIE

1305
 ***, 1998, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, pag. 386.
Bârlea, O., 1981, Folclor românesc, Volumul I, Editura Minerva, Bucureşti.
Gaster, M., 1983, Folclor românesc, Editura Minerva, Bucureşti.
Wikipedia – Enciclopedie liberă – Despre folclor.

SEMNIFICAŢIA PAŞTELUI – DATINI ŞI OBICEIURI PE ÎNŢELESUL COPIILOR

PROF. COVAŞĂ DANIELA

G.P.P. „PRICHINDELUL” RĂDĂUŢI

Paştile reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului- Învierea Domnului ISUS HRISTOS,
fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa în Vinerea Mare.
Pentru un copil, semnificaţia Paştelui este mai greu de înţeles, dar i se pot explica
totuşi anumite obiceiuri pentru ca el să se poată bucura alături de părinţi în acele zile speciale
de sărbătoare. Dacă întrebi un copil ce este Paştele, probabil că printre singurele răspunsuri
pe care le vei primi se numără: „atunci când facem ouă roşii” sau „când vine iepuraşul şi aduce
cadouri”.
Dincolo de aceste lucruri Paştele rămâne cea mai importantă sărbătoare religioasă a
creştinătăţii. Are o încărcătură spirituală deosebită şi este indicat să le-o transmitem copiilor
mici pe înţelesul lor.
Mai întâi trebuie să cunoaştem noi bine obiceiurile şi tradiţiile specifice acestei
sărbători atât cele biblice cât şi cele locale. Unul dintre obiceiurile specifice este vopsirea de
ouă roşii a căror prezenţă este obligatorie pe masa de Paşti. În folclorul românesc există mai
multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouă de Paşti şi de ce ele au devenit
simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai potrivită pentru copii este cea în care se
relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă
cruce şi acestea au fost înroşite de sângele care picura din rănile lui Isus.
Cu ocazia Sărbătorilor Pascale gospodinele prepară şi alte mâncăruri tradiţionale:
pască, cozonac, drob de miel. Ouăle roşii simbolizează mormântul purtător de viaţă al
Domnului nostru Isus Hristos care s-a deschis la Învierea Sa din morţi. De aceea când sparg
ouăle prin ciocnire, dar şi când se întâlnesc unii cu alţii creştinii spun: „Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!” Ouăle se sparg „cap în cap” şi „dos în dos”. Cel care sparge oul celuilalt are
voie să i-l ia.
Mielul simbolizează pe Mântuitorul nostru Isus Hristos care s-a jertfit pentru
păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Pasca are formă rotundă şi
simbolizează scutecele lui Iisus, pe mijloc are o cruce din aluat, care aminteşte de crucifierea
lui Iisus, iar pe margini este împodobită cu împletituri făcute tot din aluat.
La noi, în Bucovina, tradiţia cere să ne spălăm pe faţă cu apa dintr-un vas în care au
fost puse un ou roşu şi un bănuţ. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roşu, bogaţi şi
sănătoşi. Potrivit aceluiaşi obicei cel care se spală ultimul din acel vas ia banii. Gospodinele
pregătesc diverse dulciuri, dar în mod special „babele” care sunt făcute din aluat de cozonac şi
umplute cu nucă, mac sau rahat, apoi sunt turnate în forme speciale. Acestea susţin lumânarea
care se pune în coşul pascal.

1306
 În seara de Înviere Lumina Sfântă de la slujba de Înviere se aduce acasă pentru ca
toată gospodăria să fie protejată de rele. Unii credincioşi merg la cimitir cu lumânările aprinse
pentru a aduce lumină celor dragi , plecaţi la viaţa veşnică.
Este destul de dificil să le explici copiilor de câţiva anişori de ce anume a fost
crucuficat Isus Hristos şi cum a „înviat din morţi” precum şi multe alte informaţii strict
religioase. Trebuie să începem prin a le împărtăşi ce înseamnă în primul rând pentru noi,
cadrele didfactice, această sărbătoare şi bucuria ce ne-o aduce în suflet. Copiii trebuie lăsaţi să
pună întrebări. Să-şi manifeste singuri curiozitatea pentru a afla lucruri noi despre această
mare sărbătoare şi astfel ne va fi foarte uşor să intrăm în jocul lor. Putem folosi „Biblia
copiilor” pentru a le citi câteva pasaje cu întâmplările cele mai importante. Trebuie să le
explicăm de ce înroşim ouă, care este rostul Luminii Învierii şi să-i implicăm în diverse
activităţi specifice acestei sărbători.
La grădiniţă copiii pot fi implicaţi în diverse activităţi practice de realizare a unor
decoraţiuni specifice Paştelui, pot picta sau decora ouă, pot participa la diverse acţiuni de
expoziţie a unor lucrări artistice organizate de biserici şi diverse instituţii culturale cu acest
prilej, dar la fel de bine pot fi împlicaţi şi în activităţi de colectare şi donare de diverse obiecte
(jucării, dulciuri, obiecte de îmbrăcăminte etc.). De-a lungul anilor am constatat că preşcolarii
iubesc astfel de activităţi şi se implică activ în realizarea lor. Ei împărtăşesc cu drag astfel de
experienţe şi celorlalţi şi chiar unii participă alături de familie la activităţi de caritate
organizate de biserică sau Consiliul local. Copiii donează cu uşurinţă diverse obiecte care le
prisosesc dacă ştiu că cineva are nevoie de acel obiect. Ei sunt foarte impresionaţi de copiii cu
o situaţie materială mai precară şi sunt dornici să-i ajute.
BIBLIOGRAFIE:
* Prof. Ani Răducu, Preot Filip Sorin, 1999, Îndrumător elemente de educaţie religioasă
pentru învăţământul preşcolar vol. II, Ed. Grafika Print;
* Magdan Leon, Patriarhia Română, Cele mai frumoase pilde şi povestiri, Ed. Aramis;
* Biblia copiilor;
* http://www.retete-gustoase.ro/link.php?article_key=2556085474
*http://www.google.ro/search?q=drob+de+miel&newwindow=1&rlz=1C1TGIB_enRO
541RO542&es_sm=93&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=jahwU—yBeukyAOZmID
*https://www.google.ro/search?newwindow=1&rlz=1C1TGIB_enRO541RO542&es_s
m=93&tbm=isch&q=pasca&revid=1499774101&ei=AKhwU_zHJYfvOr7kgeAE&ve

1307
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTI

Prof. Popescu Veronica – G.P.P. ‘Prichindelul’ Rădăuți

Paștele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinătăţii.
Sfintele Paști reprezintă sărbătoarea vieţii - marchează miracolul Învierii Domnului,
iar actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul și armonia creștinilor.
Obiectul acestei sărbători creștine este amintirea vie a patimii, a morţii și a învierii lui Iisus
Hristos.
Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea luminii și a bucuriei, și-a păstrat până în prezent
farmecul și semnificaţia, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de familie.
Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă, cât și de tradiţiile și
simbolurile pascale: oul vopsit, iepurașul, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paște - cozonac,
pasca, miel și slujba de sâmbăta seara în cadrul căreia creștinii primesc lumina sfântă.
Perioada de dinaintea Sfântului Paşti, numită şi Săptămâna Patimilor, săptămâna
sfântă şi binecuvântată, când credincioşii se pregătesc să primească lumina Învierii, este
presărată cu frumoase rânduieli şi obiceiuri străvechi, care trebuie ţinute din Duminica
Floriilor – momentul intrării lui Iisus în Ierusalim – şi până la răstignirea Sa, în Vinerea Mare.
În Lunea Mare, în Marţea Mare şi în Miercurea Mare, trebuie să se cureţe casa,
curtea, grădina, livada, să se aerisească, să se termine lucrul la câmp, să se spele geamurile ca
să intre lumina. Se spune că dacă în aceste zile, bărbaţii le sunt de ajutor casei şi nevestelor,
tot restul anului le va merge din plin.
Joia Mare este ultima zi în care se pomenesc morţii. Femeile trebuie să meargă la
biserica să împartă colaci din aluat de post, fructe, miere şi vin, iar bărbaţii să aprindă focuri
rituale în curţi, în grădini, pe dealuri, pentru sufletele morţilor care se spune că se reîntorc la
casele lor. Tot în această zi, trebuie să se vopsească ouăle, să se coacă pasca şi cozonacii.
Tradiţia spune că este bine să păstrezi un ou roşu pînă la Paştele viitor şi nu este bine să
dormi în această zi. Se crede că cine doarme în Joia Mare, va lenevi tot anul. În Joia Mare, cînd
au avut loc cele mai importante ritualuri: spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus, Cina
cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea lui Iisus de către Iuda, are loc
Denia celor 12 Evanghelii. E bine să se aprindă lumânări la ferestre, căci potrivit credinţei
populare, în această seară lumea celor vii se întrepătrunde cu lumea morţilor. Tradiţia spune
că fetele trebuie să-şi pună 12 dorinţe pe aţă, făcând cîte un nod după fiecare evanghelie,
dezlegate după Înviere, ca să se împlinească. Aţa se pune sub pernă, ca să-şi viseze ursitul. Mai
mult, în credinţa populara, cei care ţin post din Joia Mare şi pana în Paşti vor fi înştiinţaţi de
moartea lor cu trei zile înainte de a trece în lumea cealaltă.
În Vinerea Mare, Vinerea Patimilor sau Vinerea Seacă, e bine să se ţină post negru, să
nu se facă treabă în gospodărie, să nu se pregătească mâncăruri şi să ducem flori la biserică.
Se spune din bătrâni că acela care vor ţine postul negru vor fi feriţi de boli tot anul şi vor avea
belşug şi spor în toate. Cine poate şi are curaj, e bine să se scalde în râuri pentru a fi sănătos
tot timpul anului, iar seara să se meargă la biserică pentru trecerea pe sub Sfântul Aer,
procesiune simbolizând suferinţa prin care a trecut Iisus pe drumul Crucii. Tot în Vinerea
Mare, nu se consumă oţet şi urzici. Pe cruce, Iisus a fost bătut cu urzici, iar buzele i-au fost
udate cu oţet.
În Sâmbăta Mare, conform tradiţiei străvechi, femeile se spală pe cap, se piaptănă, se
îmbracă în haine curate, se închină şi se roagă la icoane, apoi pot termina toate treburile casei.
Vasele în cuptor, trebuie pusedoar cu mîna dreaptă, iar numărul tăvilor în care se face
cozonacul sau pasca trebuie să fie cu soţ, altfel pot apărea necazuri în anul care urmează. Tot
în această zi e bine să se pregătească mielul sacrificat, să se facă ultimele pregătiri pentru
1308
masă şi să se pregătească hainele noi pentru Înviere şi un coş cu oua roşii, pască, cozonac,
sare, usturoi, friptură de miel. E bine să mergem la Deniile din fiecare zi ale Săptămânii Mari,
unde pe lângă suljbele speciale, se ţin predici pentru sufletele noastre şi pentru iertare de
păcate. Săptămâna Patimilor se încheie cu noaptea Învierii, cînd lumea merge la biserică
pentru a lua lumină sfântă de la preot. Altă tradiţie spune în Săptămâna Mare e bine ca toţi
credincioşii să ierte şi să se împace cu cei cu care au fost în duşmănie.
La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă, la fel ca şi
apa, are un rol purificator. În ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei
fi somnoros, vei avea ghinion, viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va
prinde ploaia ori de câte ori vei vrea să lucrezi câmpul. Lumânarea de la Înviere trebuie
păstrata în casă şi aprinsă în caz de boală, calamităţi naturale, supărări.
În dimineaţa Paştelui e bine să priveşti prima dată într-o cofa cu apă neîncepută. Se
spune că vei avea vederea bună în restul anului. Un alt obicei spune că e bine să te speli pe faţă
cu apa neîncepută dintr-o cană nouă, în care ai pus un ou roşu, unul alb, un bănuţ de argint şi
un fir de iarbă verde, semne ale sănătăţii, prosperităţii şi sporului în toate.
Copiii născuţi de Paşti sunt binecuvântaţi, având o viaţa luminată şi presărată cu
noroc toată viaţa.

BIBLIOGRAFIE
Ion Druţă – ‘Obiceiuri și tradiţii de Paște’
www.crestin-ortodox.ro HYPERLINK "http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-
si-superstitii/68750-ouale-rosii-traditie-si-semnificatii"- HYPERLINK
"http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-si-superstitii/68750-ouale-rosii-
traditie-si-semnificatii"OuăleHYPERLINK "http://www.crestinortodox.ro/datini-
obiceiuri-si-superstitii/68750-ouale-rosii-traditie-si-semnificatii" HYPERLINK
"http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-si-superstitii/68750-ouale-rosii-
traditie-si-semnificatii"roșiiHYPERLINK "http://www.crestinortodox.ro/datini-
obiceiuri-si-superstitii/68750-ouale-rosii-traditie-si-semnificatii", HYPERLINK
"http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-si-superstitii/68750-ouale-rosii-
traditie-si-semnificatii"tradiţieHYPERLINK "http://www.crestinortodox.ro/datini-
obiceiuri-si-superstitii/68750-ouale-rosii-traditie-si-semnificatii" HYPERLINK
"http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-si-superstitii/68750-ouale-rosii-
traditie-si-semnificatii"șiHYPERLINK "http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-
si-superstitii/68750-ouale-rosii-traditie-si-semnificatii" HYPERLINK
"http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-si-superstitii/68750-ouale-rosii-
traditie-si-semnificatii"semnificaţii

1309
 ÎNVIEREA DOMNULUI- SARBATOAREA
LUMINII SI BUCURIEI CRESTINE

Prof.înv.primar Busuioc Ionela-Cristina

Prof.înv.primar Bobe Simona
Şcoala Gimnazială “Smaranda Gheorghiu” Tărgovişte

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă

dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de
sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de
la moarte la viaţă. Bucuria Invierii este una fara margini pentru intreaga crestinatate.
Bucuria luminii pascale a izvorât în noaptea de Paşti din miile de altare ale credinţei
noastre strămoşeşti şi a mers prin intermediul milioanelor de lumânări ale mărturisirii
credinţei în Învierea Domnului în toate casele românilor ortodocşi din ţara noastră. În
noaptea de Paşti porneşte un şuvoi de lumină din bisericile noastre ortodoxe pe străzile
localităţilor în care ne ducem traiul zilnic transformându-ne pe fiecare în mesageri ai Învierii
lui Hristos.
Pentru câteva zeci de minute, imediat după miezul nopţii, întreaga Românie,
supranumită Grădina Maicii Domnului, se umple de lumină, dar nu numai de o lumină fizică, ci
mai ales de una a credinţei şi a mărturisirii ortodoxe că Hristos a înviat! Un sceptic se poate
întreba ce îi aduce pe milioanele de ortodocşi români, în noaptea de Paşti, în ţară şi în
străinătate, în biserici şi în jurul acestora pentru a primi Lumina Învierii.
Sărbătoarea Paştilor în Biserica Ortodoxă dă expresie acestei bucurii şi lumini
nemărginite, izbucnite în existenţa omenească odată cu ţâşnirea orizontului vieţii
dumnezeieşti în ea. Căci prin aceasta viaţa, creştinilor e înălţată la plenitudine şi eternitate în
Dumnezeul devenit om, la împartaşirea de viaţa nelimitată şi transcendentă a lui Dumnezeu,
revărsată asupra omului.
Paştile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează şi explozia de bucurie a
ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioşii se salută cu vestea unei
bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevarat a înviat!", până la
Înălţarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot aşa de mare, legată interior de prima:
"Hristos s-a înalţat!".

1310
 HORA DE POMANA

Prof. Fetea Didona-Mădălina,

Colegiul Tehnic de Arte și Meserii „Constantin Brâncuși” Craiova, Dolj

Viaţa este, aşa cu afirma Lucian Blaga, o „mare trecere” către somnul de veci şi în
fiecare clipă murim câte putin; moartea este o etapă a vieţii, fiind o cale spre autocunoaştere.
Aproape toate religiile lumii cred in nemurirea sufletului, considerând că decesul este o
eliberare şi că viaţa de dincolo este o continuare a celei pământesti, de aceea, o parte im-
portantă dintre ritualurile funerare au ca subiect pregătirea si consumarea unor alimente, atât
pentru "călătoria" celui dus, cât si pentru ospătarea celor rămaşi pe pământ.
Oltenii îşi păstrează cu sfinţenie obiceiurile şi tradiţiile specifice sărbătorii Învierii
Domnului, de a căror respectare se crede că depinde sănătatea şi bunăstarea, dar şi obiceiuri
dedicate celor dragi, trecuţi în nefiinţă, despre ale căror suflete se spune că se întorc acasă de
Joia Mare până la Duminica Rusaliilor. „În credinţele populare, în Sâmbăta Paştelui se
deschide cerul, ard comorile şi este un moment favorabil practicării magiei. Se crede că este
bine ca acum să se mănânce o bucăţică din peştele oprit de la masa de Florii, pentru a fi vioi
tot anul.”, spune etnograful Claudia Balaş. În această zonă, ritualurile în cinstea celui decedat
diferă în funcţie de vârsta sa, de localitate şi de mediul de provenienţă (rural sau urban); în
perioada sărbătorilor pascale, credincioșii se roagă mai mult pentru odihna sufletelor celor
trecuţi în nefiinţă și îi cinstesc cu muzică şi cu bucate alese.
Dacă obiceiul numit „hora de pomană” aduna în trecut sătenii la joc, în prezent
numai în câteva localităţi se mai practică; pe o batistă aşezată în mijloc se puneau ouă pentru
lăutari, iar femeile care aveau morţi tineri le plăteau pentru a cânta melodia preferată a celui
decedat. Practicată în prima, a doua sau a treia zi de Paşti, hora de pomană este un obicei în
cadrul riturilor de trecere şi se petrece cu precădere în localităţile din sudul judeţului Dolj.
Manifestarea, dedicată morţilor tineri necăsătoriţi, constă în jucatul unei hore
conduse de un tanar, în cadrul căreia rudele celor decedaţi oferă spre pomenirea acestora ouă
roşii, vin şi cozonac. Sunt interesante în special momentele premergătoare îndeplinirii
obiceiului.
În localitatea Desa, spre exempu, pregătirea pentru hora de pomană se face la casa
celor care o organizează. Acolo se împodobesc brazii şi se serveşte masa de pomană tuturor
invitaţilor familiei respective. De aici, lăutarii tocmiţi din timp pentru acest eveniment,
însoţesc alaiul în centrul localităţii unde se încinge hora de pomană şi se joacă bradurile, aşa
cum sunt numiţi brazii în această zonă. Este demn de menţionat faptul că la hora de pomană
participă doar invitaţii familiei organizatoare, aceştia fiind uşor de recunoscut prin însemnele
pe care le poartă la piept, şi anume oglinzi, batiste sau broderii.
În timpul horei, rudele răposatului împart, pe langă produsele tradiţionale de Paşti,
pachete cu dulciuri. După încheierea horei, invitaţii primesc podoabele cu care a fost
împodobit bradul urmând ca acesta să fie rupt şi împărţit creangă cu creangă. Fiecare familie
poartă acest obicei trei, cinci ori şapte ani la rând, după posibilităţi.
Există credinţa în partea locului că acest ritual împlineşte ceea ce morţii decedaţi
necăsătoriţi nu au apucat să împlinească în viaţă, mai ales că de la Paşti şi până la Înălţare
sufletele lor sălăşluiesc printre cei vii fiind martori la cele ce se întâmplă.
Mortii in Oltenia se ingroapa cu fanfara, aceasta insotind cortegiul funerar nu numai
in ziua inmormantarii, dar si in prima sau a doua zi de Paste, cativa ani la rand, făcandu-se o
"hora de pomana". Se aduna prietenii celui care a murit tanar, se impart flori, care se pun in
piept, apoi se prind in hora si danseaza ca pentru nunta pe care nu a mai apucat s-o faca. Totul
se termina cu o masa mare, in muzica de fanfara. Credinta ca ceea ce facem aici, daca e facut
1311
cum trebuie, are urmari "Acolo", deci, oricat de dureros ar fi, trebuie facut. Mi-ar placea sa
inteleg mai bine "mecanismele" care stau in spatele acestui ritual.
Acest ritual se joacă în cinstea sufletelor tinerilor plecaţi prea devreme. La Redea, se
hotarasc din vreme familiile care vor da de pomană pentru sufletele copiilor lor morţi. Poate
să fie o familie, dar pot fi şi două, trei, fiecare după ce posibilităţi are. Se împart prăjituri, ouă,
cozonac, batiste, şi se dau şi flori celor care intră în acestă horă. Pot da de pomană si alte
lucruri, dacă familia are posibilitati.
Sărbătoarea Paştelui este pentru creştini cea mai importantă din an, pentru care
fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte. Există, totuşi, diferenţe în modul în care este
sărbătorită Învierea Mântuitorului, în funcţie de regiunea geografică.
A doua zi de Paşti este prilej de pomenire a morţilor si în localitatea Cetate din Dolj:
se încing adevărate petreceri în cinstea celor morţi şi nenumiţi: înainte de horele de pomană,
se invită tineri acasă la cel decedat, unde vor servi bucate și vor împodobi bradul cu diferite
însemne pentru mort (fotografia acestuia, haine), prosop, oglindă, gel de ras, parfum, dulciuri,
fructe, doze de suc. Se tocmesc lăutari, se fac invitaţii, se cântă câte trei melodii pentru fiecare
mort, timp în care se joacă hora, iar familia celui decedat împarte prosoape, dulciuri, cozonac,
prăjituri, ouă roşii, fructe, suc, bere şi vin celor din horă. După ce se termină de cântat şi jucat,
se împarte ce este în brad tinerilor care au participat la împodobit, iar la final bradul este dus
la mormânt. “Hora de pomană” care se joacă în amintirea tinerilor dispăruţi s-a ţinut de la un
capăt la altul al judeţului. La Celaru sau La Galicea Mare, oamenii s-au prins de mână, femeile
au împărţit colaci, aşa cum cere tradiţia. Este în memoria tinerilor care au murit, tineri care nu
au mai apucat să se căsătorească
Toate obiceiurile si practicile legate de "marea trecere" se bazeaza pe credinţa că cei
vii pot ajuta prin rugaciuni si fapte bune sufletul celui plecat in vesnicie. Dupa M. Mauss,
darurile care insotesc sufletul mortului "vor imbuna spiritele, vor duce cu ele umbra
obiectelor pretioase in tara mortilor, acolo unde si ele se intrec in bogatii, asa dupa cum
rivalizeaza oamenii vii cand se intorc de la o ceremonie".

Bibliografie:
http://www.romanianmonasteries.org/ro/romania/oltenia-traditii
http://www.crestinortodox.ro/inmormantarea/obiceiuri-practici-celor-pentru-morti-
68783.html

1312
 ÎNVIEREA DOMNULUI OGLINDITĂ ÎN LITERATURĂ, MUZICĂ ŞI PICTURĂ

Prof. Daniela Ionescu

Şcoala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu”Dorohoi

Primăvara semnifică renaşterea naturii, iar Învierea lui Iisus sărbătorită primăvara
readuce speranţa, înalţă existenţa umană la un alt nivel spiritual. Paştele este cea mai
importantă sărbătoare creştină. Farmecul deosebit al Paştelui este dat atât de semnificaţia
religioasă, cât şi de tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte,
slujba de sâmbătă seara cu luarea luminii. Creştinii din lumea întreagă se pregătesc printr-un
întreg ritual să sărbătorească Paştele.
Învierea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai însemnată, mai
înaltă şi mai aşteptată sărbătoare a creştinilor, situată primăvara, când şi natura se
primeneşte, este şi pentru oameni un prilej de reînnoire sufletească, de curăţire a tot ce
înseamnă păcat, greşeală, inducere în ispită, îndoială sau depresie şi, totodată, de sporire a
faptelor bune, a speranţei şi încrederii depline în ajutorul divin. În fiecare an sărbătorim
Paştele, însă de fiecare dată ne bucurăm de sosirea acestei sărbători ca şi când ar fi pentru
prima oară. Multi, poate, se vor întreba de unde vine această supremaţie? Răspunsul este
simplu: Învierea din Morţi este trăsătura specifică a creştinismului, faţă de toate religiile
naturale sau păgâne. Copiii sunt cei mai entuziasmaţi. Puritatea şi inocenţa bucuriei copiilor
dă amploare acestei sărbători. Fie că este vorba de vopsitul sau încondeiatul ouălor, de
decorurile pregătite cu multă migală, de planşele de colorat, de icoanele pictate pe sticlă, de
poezii, cântece sau jocuri, cei mici sunt întotdeauna primii. Să nu uităm câtă fericire poate fi în
sufletul unui copil în clipa în care ciocneşte un ou roşu sau ce simte la gândul că va veni
Iepuraşul. Bucuria lor vine mereu din lucruri mărunte.
În şcoli, noi, cadrele didactice îi pregătim pe copii să preia tradiţiile şi obiceiurile
strămoşeşti ale Marii Sărbători. A cunoaşte propriile valori religioase, culturale, indiferent de
extinderea lor în spaţiul local, naţional şi internaţional reprezintă o modalitate de a transmite
ceea ce a dăinuit peste secole şi va dăinui încă, identitatea poporului român.
Tema „Învierea Domnului“ este oglindită şi în literatură de unii poeţi români
care cântă în versuri minunea Învierii ca: George Coşbuc, M. Popescu, Elena Farago, George
Topârceanu, Passionaria Stoicescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, I. Pillat şi mulţi alţii. Cu
toţii şi-au muiat pana în harul ce li l-a dat Dumnezeu pentru a transpune mesajul literar-
artistic dat de incredibila minune a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Această tematică
dezvoltă capacităţi de cunoaştere şi înţelegere a sărbătorilor şi tradiţiilor româneşti şi
stimulează curiozităţi de investigare a acestora. Mai formează şi dezvoltă copiilor sensibilităţi
deschise spre valorile estetice şi artistice, privind înţelegerea semnificaţiei Sărbătorii Paştelui
şi le îmbogăţeşte vocabularul cu cuvintele: Paşti, mântuitor, răstignire, încondeiere, post,
pildă, Florii, (cuvinte întâlnite şi la disciplina Religie).
Copiii, prin lecturarea unor poezii şi povestiri din antologiile de texte literare,
reviste, casete audio-DVD, internet, ghicitori, descoperă aspecte inspirate de marea
sărbătoare. Câteva dintre aceste opere literare întâlnite sau studiate în ciclul primar sunt: „La
Paşti“ de George Coşbuc, „În ziua de Paşte“ de Elena Farago, „Floriile“ de Vasile Alecsandri, „La
Paşti, ” de George Topârceanu.
Înviera Domnului în muzică este elogiată prin audiţia muzicală: „Prohodul
Domnului” –(fragmente) atât la orele de educaţie muzicală cât şi la orele de educatie
religioasă. Se poate face şi o vizită la Biserică împreună cu clasa în cadrul orelor de religie
unde copiii pot audia în direct acest prohod.

1313
 Copiii studiază tema „Învierea Domnului“ şi în pictură, învăţând şi tehnica picturii
pe sticlă. Prin astfel de activităţi descoperim „un mic pictor“ care trebuie mai apoi şi încurajat.
Sigur vor fi şi ei încântaţi de realizările lor. Pornim de la elemntele de limbaj plastic (punctul,
linia, culoarea, forma, pata picturală) pe care le folosim cu ajutorul mijloacelor de expresie
plastică (contrastul, valoarea, centrul de interes) cu care alcătuim compoziţii decorative, mai
ales la încondeiatul ouălor.
Despre vopsirea ouălor folclorul conservă mai multe legende creştine care explică
de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului.
Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat
coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.
Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: "De acum înainte să faceţi şi voi ouă
roşii si împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi".
Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti, reprezintă pe de o parte focul, cu puterea
lui purificatoare, dar şi sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Mielul, un alt simbol al acestei însemnate sărbători, îl simbolizează chiar pe Iisus
Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Mielul
este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină. Copiii îl pictează cu drag pe hârtie sau îl
decupează cu uşurinţă pentru diverse docoraţiuni.
Educaţia plastică are o importanţă deosebită în formarea copiilor pentru că le educă
gustul estetic, le formează deprinderi caracteristice, le stimulează expresivitatea şi
creativitatea prin activităţi de exprimare plastică şi le dă încrederea în forţele proprii. Toate
realizările lor la un loc se pot croncretiza într-o expoziţie tematică legată de această
sărbătoare a Paştelui. Doar aşa copiii vor învăţa să aprecieze şi să evalueze munca depusă.
Astfel, activitatea practică de confecţionare a ornamentelor de Paşte (coşuleţe, suporturi
pentru ouă, iepuraşi, miei, încondeierea ouălor, colaje) se îmbiană cu pictura, literatura şi
muzica.
Pictarea icoanelor pe sticlă a fost o provocare pentru elevii mei de clasei a IV-a din
promoţia
anterioară.
Asemenea tablourilor sunt pictate şi icoanele. E nevoie de o bucată de sticlă. Aceasta
trebuie spălată cu alcool sanitar şi lăsată să se usuce. Sub sticlă se pune modelul de icoană. Cu
un marker permanent se trasează conturul iar apoi se colorează cu acuarele. Pe sticlă nu se
foloseşte apă.
Când se usucă se lipeşte o foaie de culoarea fondului pe partea pe care am lucrat. Pe
margini se poate pune autocolant în loc de rame.
Când copilul este pus în contact direct cu tradiţiile i se formează deprinderea de a fi
responsabil şi util, responsabilitate păstrată de-a lungul vieţii. Copiii sunt puşi în situaţii
practice în care sunt determinaţi intrinsic să experimenteze deprinderi şi capacităţi noi şi să le
consolideze pe cele deja existente.
Să trăim bucuria copiilor pentru un Paşte fericit şi să rostim cu credinţă în suflete:
HRISTOS A ÎNVIAT!

Bibliografie:
Ghinoiu Ion, 2008, „Mica enciclopedie de tradiţii româneşti”, Editura Agora
Pîrâială Olga, 2005, „Literatura pentru copii“, Editura Aramis

EASTER ACTIVITIES FOR TEACHING ENGLISH

1314
 Profesor Anghel Camelia Luminiţa
Liceul Tehnologic Meserii şi Servicii Buzău

Nowadays, teaching styles and requirements have changed, more and more teachers
being aware of the fact that they should make their lessons interesting, using new activities
and sources in the classroom.
The best and most effective way to teach children the meaning of Easter is to
approach them at their own level of understanding and build upon that understanding in a
meaningful context.
In order to make a lesson effective and interesting, a teacher should use some new
sources and techniques in the classroom such as songs, poems and games. We will see a few
activities that will engage students in their learning, making it a more relevant, enjoyable and
motivational experience.

Easter egg hunt

Make ten egg shapes on card or paper and number each one 1 – 10. Before the
students come in to the class, hide the numbered eggs around the class and stick them to
things – e.g under the bin, behind the door, next to the desk, on the board etc.
Tell students they are going to do an Easter egg hunt and put them into pairs. Each
pair must nominate an ‘egg hunter’ and a ‘writer’ (they can swap roles half way through). The
writer must stay seated as the egg hunter goes around the room looking for the eggs. When
they find an egg they must not remove it. They must remember the number and then go back
to their partner and quietly tell their partner where it is.
Write a poem about Easter
This is a creative task where students write a simple poem about Easter, or if more
appropriate about spring time in general. Show an example of a poem like this on the board.
I’m sure you and your students can do a lot better, but it’s good to give them an idea of how to
set it out.

E aster day

A pril 20th this year

S pring is here

T ime for holidays

Too much chocolat E

R abbits and flowers

Fishbone strategy
Fishbone strategy is based on the collaborative work and creative effort of each
team member in solving the task group received.

1315
 Using a particular effect as a starting point, this activity encourages pupils to
consider and generate a list of causes which may feed into the effect.
Pupils can work at a board or wall space. Alternatively, groups can work around a
table.
How does it work?
1. Pupils in small groups receive a page with the outline of a fish skeleton.
2. Pupils place the effect at the tip, or nose, of the skeleton.
3. The four bold lines (or fish bones) represent possible main causes.
4. The smaller horizontal ‘bones’ add further detail to the main bones.

Causes

Details

EFFECT

EFFECT: Easter- a commercial holiday;

Causes: religious ignorance, the American dream (getting a lot of money in a short period of time);

Details: focused on having fun, eating and wearing expensive clothes etc.

1. Easter songs
Songs can be a good source for teachers in order to teach vocabulary on Easter theme.

Hand out the lyrics with the missing words to the students. Get them to listen to the song twice,
and fill in the missing words:

"I Will Rise" by Chris Tomlin

There's a peace I've come to know

Though my heart and _________ may fail
There's an anchor for my _________
I can say "It is well"

_________has overcome
And the _________ is overwhelmed

1316
 The _________ is won
He is risen from the _________.

For many teachers there is always more to do in the classroom and they always strive to find
ways of doing it better.

Bibliography
Andy Harvey-John Oakley, 2006, ‘Game On!’, Express Publishing;
Medina, S.L., 2002, Using music to enhance second language acquisition: from theory to
practice, Pearson.

RĂDĂCINILE SĂRBĂTORII PASCALE

Pop Cristina Florina, C.S.E.I. Șimleu Silvaniei, Structura „Speranța” Zalău

Pop Rodica, Grădinița “Ion Creangă” Zalău

Lucrarea de faţă a descris sărbătoarea Paștelui evreiesc așa cum a fost instituită ea
de către Dumnezeu în momentul eliberării poporului evreu de sub autoritatea egipteană și
arată care sunt legăturile cu Paștele creștin și care este simbolistica elementelor care apar în
comemorarea acestei sărbători.
Lucrarea este structurată în patru părţi, fiecare dintre ele analizând un element
important al acestei sărbători care ne descoperă rădăcinile sărbătorii creștine a Învierii lui
Hristos.
Prima parte face o scurtă introducere în ceea ce înseamnă sărbătoarea Paștelui și
definește termenul de Paște din punct de vedere etimologic și din punct de vedere a ceea ce
înseamnă această sărbătoare.
În a doua parte este detaliată schimbarea de calendar care a avut loc odată cu
instituirea acestei sărbători și este descrisă importanţa și semnificaţia primei luni din anul
evreiesc pentru poporul evreu și importanţa Paștelui pentru lumea creștină.
În a treia parte este descris ceremonialul sărbătorii pascale la evrei și este
evidenţiată importanţa jertfei mielului pascal pentru răscumpărarea poporului evreu și
semnificaţia trecerii peste noi a judecăţii divine. Tot în această parte sunt menţionate
carcteristicile mielului pascal și legătura acestui miel de jertfă cu Isus Hristos.
În ultima parte este detaliată sărbătoarea azimilor și importanţa acesteia pentru
consacrarea poporului evreu. Tot aici este făcută legătura între azime și ceea ce înseamnă
”Pâinea vieţii” fără păcat.
În final este făcută o paralelă între Paștele evreiesc și cel creștin și ni se descoperă
ceea ce ne poate oferi, nouă și familiei noastre, această sărbătoare a minunilor, luminii,
biruinţei și bucuriei.

1317
 TRADITII DE PASTE

Educatoare:Arama Adela
Gradinita:Blahnita;Sacelu-GORJ

Dar de ce oua rosii de Pasti?

Legendele crestine leaga simbolul oualelor rosii de patimile Mantuitorului.
Rastignirea si invierea lui se infratesc cu reinvierea naturii primavara si cu reluarea ciclurilor
vietii. Oul, el insusi purtator de viata, devine un simbol al regenerarii, al purificarii si al
vesniciei.
Legenda spune ca atunci cand Christos a fost batut cu pietre, acestea atingandu-L s-
au transformat in oua rosii. O alta traditie consemneaza ca Maica Domnului, venind sa-si vada
Fiul rastignit, i-a adus oua, care s-au insangerat sub Cruce. Mai retinem si aceasta legenda
notata de A. Gorovei. Dupa ce Iisus Christos a fost rastignit, carturarii si fariseii au facut un
ospat de bucurie. Unul dintre ei a spus: "Cand va invia cocosul pe care-l mancam si ouale fierte
vor deveni rosii, atunci va invia si Christos". Nici nu si-a terminat acela spusele si ouale s-au si
facut rosii, iar cocosul a inceput sa bata din aripi.
Iata si o alta poveste a oualelor rosii, culeasa de Tudor Pamfilie si Mihai Lupescu:
"Sase surori maritate au vrut sa ucida pe a saptea sora a lor, care facea ochi dulci celor sase
cumnati ai sai. Pietrele insa cu care au cautat sa arunce intr-insa s-au colorat in diferite
chipuri. Sora aceasta a ramas neucisa, dar in aceasta amintire poporul a inceput sa coloreze
ouale in duminica Pastilor, cand s-a intamplat aceasta".
Una dintre cele mai vechi marturii privind ouale colorate de la romani este a
secretarului florentin al lui Constantin Brancoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la
1700, se minuna de culoarea aurie a oualelor vopsite de la Curtea domnitorului muntean.
Plasmuiri minunate Revenind la cartea publicata de cei doi cercetatori, Maria si Nicolae
Zahacinschi, sa retinem cateva dintre trasaturile specifice ale acestei arte a vopsirii si
incondeierii oualelor de Pasti la romani. Culorile folosite corespund unei simbolistici bine
stratificata in timp si cunoscuta initiatilor. Amintim cateva. Rosu - simbol al sangelui, Soarelui,
focului, al dragostei si bucuriei de viata. Negru - absolutism, statornicie, eternitate. Galbenul -
lumina, tineretea, fericirea, recolta, ospitalitatea. Verdele - reinnoirea naturii, prospetimea,
rodnicia, speranta. Albastru - cerul, sanatatea, vitalitatea. Violetul - stapanirea de sine,
rabdarea, increderea in dreptate.
Mai demult, ouale erau vopsite in culori vegetale, astazi se folosesc mai mult cele
sintetice, chimice. Culorile vegetale erau preparate dupa retete stravechi, transmise din
generatie in generatie, cu o mare varietate de procedee si tehnici. Plantele, in functie de
momentul cand erau recoltate, de timpul de uscare sau de modul in care erau combinate,
ofereau o gama extrem de variata de nuante.
Extrem de diversificate si ingenioase sunt materialele si instrumentele folosite la
decorarea ("impiestrirea") oualelor. In functie de regiunile tarii, exista procedee specifice
pentru realizarea oualelor decorative (nu cele de consumat in zilele de sarbatori ale Pastilor).
In unele parti sunt folosite oua fierte, in alte zone cele golite de continut.

O cercetatoare din Germania, Gertrud Weinhold, citata de cei doi autori, descrie astfel felul in
care o batrana hutula din Bucovina incondeia ouale de Pasti: "Timp de ore a fiert coaja de mar
salbatic. Ouale albe asteapta, randuite intr-un cos impletit; alaturi se afla o ulcica de lut negru,
plina cu ceara de albine. Batrana apuca in mana dreapta o unealta ciudata: un betisor ce are in
varf un tubulet, in care este infipt un fir de par de porc. Ea incalzeste tubuletul la flacara din
vatra si, fierbinte, il introduce in ceara care se topeste. Tubuletul se umfla si femeia trage cu el
1318
ornamente in forma de spirale si linii pe coaja oului tinut in mana stanga si rotit dupa nevoie.
Ea scufunda apoi oul in fiertura din coaja de mar, dupa care deseneaza un alt ou, si inca unul,
si tot asa mereu, scufundandu-le albe; acum coaja lor straluceste intr-un galben bland. Apoi pe
suprafetele galbene deseneaza noi modele, care par o continuare a motivului initial. Pe urma
scufunda ouale in culorea rosie, obtinuta din maghiran si sanziana. Pentru a treia oara, mana
apuca tubuletul si trage cu ceara alte motive, pe suprafetele rosii ramase libere. Ultima baie de
vopsea se face intr-o fiertura de coji de nuci, care da culoare neagra.
Ouale se pun apoi in cuptor, ceara se topeste si se poate sterge. Ce plasmuiri
minunate stralucesc in fata noastra!" Oua decorative se mai fac cu vopselele in relief (Vrancea,
Putna Sucevei), impodobite cu margele (Bucovina), din lemn (zona Neamt), din lut (Corund-
Harghita) sau chiar din material plastic (Bucovina).
Ornamentica oualelor decorative este extrem de variata, ea cuprinzand simboluri
geometrice, vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe (unelte de munca) si religioase.
Astfel, numai in ornamentarea geometrica deosebim simboluri si semnificatii
precum: linia dreapta verticala - viata; orizontala - moartea; linia dubla dreapta - eternitatea;
linia formand o suita de dreptunghiuri - gandirea si cunoasterea; linia usor ondulata n apa,
purificarea; spirala - timpul, eternitatea; dubla spirala - legatura dintre viata si moarte. Sunt,
bineinteles, inca alte si altele, multe dintre ele venind din timpi arhaici, fiind regasite, de
exemplu, pe ornamentica din neolitic.
La fel simbolurile vegetale sau animale fac parte din fondul stravechi al creatiei
noastre populare, multe regasindu-se in basme si legende: bradul ("Verde Imparat"),
margaritarul (lacramioara), pestii, cocosul, albina etc.
Mai rar intalnite sunt reprezentarile antropomorfe, de personaje umane. O realizare
de exceptie din colectia celor doi autori, Maria si Nicolae Zahacinschi, o reprezinta un ou
incondeiat din zona Branului, pe care sunt reprezentate 14 fete inlantuite intr-o hora si care
seamana izbitor cu unul din cele mai vechi si mai frumoase exemplare de ceramica neolitica,
un vas de lut rosu (cultura Cucuteni) pe care este infatisata "Hora de la Frumusica".
Sarbatoarea Pastelui este pentru romani, alaturi de Craciun, cea mai importanta din
an,
pentru care fiecare familie se pregateste cu mult timp inainte prin postul tinut cu
atata evlavie. In biserica ortodoxa oamenii se pregatesc pentru intampinarea sarbatorilor de
Pasti prin "postul Pastelui" numit si "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. In mod
oficial, postul incepe dupa "Duminica iertarii", in ziua de luni a saptamanii a 7-a de dinaintea
sarbatorii de Pasti. Ultima saptamana din Postul Pastelui se numeste "Saptamana Patimilor"
si incepe in duminica Floriilor, duminica in care se comemoreaza intrarea lui Iisus in
Ierusalim. "Saptamana Patimilor" comemoreaza prinderea lui Iisus, crucificarea si moartea
Lui. In acesta ultima saptamana, multe biserici tin slujbe in fiecare seara, slujbe numite
"Denie". De luni pana joi se comemoreaza ultima masa, prinderea si inchiderea lui Iisus. Ziua
de joi se numeste "Joia Mare". Vineri, numita "Vinerea Mare" se comemoreaza crucificarea si
moartea lui Iisus pe cruce. In acesta zi, se tine "post negru", adica nu se mananca nimic. Desi
aceasta sarbatoarea reprezinta pentru toti romanii invierea Domnului Iisus Hristos, ea se
sarbatoreste oarecum diferit in regiunile Romaniei. Astfel...
In Bucovina, fetele se duc in noaptea de Inviere in clopotnita si spala limba
clopotului cu apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata in zorii zilei de Pasti, ca sa fie
frumoase tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la biserica, asa
sa alerge si feciorii la ele. Flacaii trebuie sa se duca cu flori la casele unde locuiesc fetele care le
sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a isi arata consimtamantul la sentimentele lor, trebuie sa le
ofera un ou rosu.

1319
 In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea
simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor. In
zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc, purtand
lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa bine-cuvanteze
bucatele din cosul pascal. In fata fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa
oranduiala stramosilor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei sunt
asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate
in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de
cate ori vitele vor fi bolnave), faina(pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu
rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza,
ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri.
Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.
La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru
binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii sunt crescuti anume pentru implinirea
acestei traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii
canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un
semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor
saraci.
O foarte frumoasa datina se pastreaza in Maramures, zona Lapusului. Dimineata in
prima zi de Pasti, copiii(pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte
Invierea Domnului.

Bibliografie
Manuale de Religie, editura SfantaMina, Iasi, 2007
Reviste de specialitate

”SHOE BOX - CADOURI PENTRU PRIETENI”

PROIECT EDUCAȚIONAL DE VOLUNTARIAT

Prof. Albai Alina Roxana

Grădinița cu Program Prelungit ”Riki-Priki” Reșița

Motto: ”Te îmbogățești prin ceea ce dăruiești și îți îmbogățești însăși putința de a dărui.”
Antoine de Saint-Exupery

Argument:
Un autor necunoscut consemna: ”Dă oamenilor mai mult decât se așteaptă de la tine
și din tot sufletul!”
O lume mai bună pentru copii este o lume în care toţi copiii se vor putea bucura de
anii copilăriei - un timp al jocului și al învăţării, când copiii sunt iubiţi, respectaţi și alintaţi,
când drepturile le sunt protejate, fără nici un fel de discriminare, când bunăstarea lor sunt
considerate primordiale și când se pot dezvolta în sănătate, pace și demnitate.
Acest proiect educaţional, adresat copiilor, cadrelor didactice, dar și părinţilor și
comunităţii locale, se dorește a fi un portal spre sufletul fiecăruia, o șansă de a ne arăta
1320
frumuseţea interioară, de a ne exprima pe noi înșine prin intermediul cunoașterii, bunătăţii,
fanteziei și talentului copiilor și cadrelor didactice care-i coordonează.
Scopul proiectului:
Cu ocazia apropierii Sărbătorilor Pascale, dorim să aducem un strop de bucurie pe
feţele copiilor nevoiași din orașul Reșiţa și din satele din apropiere prin colectarea și donaţia
de cadouri.
Obiective:
A. Privind copiii implicaţi în proiect:
● Dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţi și cu mediul natural
și social pentru a dobândi cunoștinţe, deprinderi, atitudini și conduite noi;
● Dezvoltarea capacităţii de comunicare și interrelaţionare;
● Cultivarea spiritului de acceptare, cooperare, toleranţă;
● Sensibilizarea preșcolarilor cu privire la probleme sociale ( copii defavorizaţi,
abandonaţi );

B. Privind părinţii și ceilalţi parteneri educaţionali :

● Conștientizarea părinţilor cu privire la rolul pe care îl au în educarea copiilor, în
perspectiva dezvoltării spiritului de comunicare, de dăruire;
● Implicarea acestora în acţiunile promovate de grădiniţă pentru crearea unui
mediu social și familial pozitiv, sănătos.

C. Privind cadrele didactice :

● Promovarea activităţilor propuse în proiect și solicitarea sprijinului acestora sub
diverse forme;
● Promovarea acţiunilor umanitare și de voluntariat.
Resurse umane:
Preșcolari
Școlari
Cadre didactice implicate
Părinţi
Parteneri
Resurse financiare: suportate de către organizatori, părinţi, parteneri.
Resurse materiale:
cutii de pantofi;
hârtie de cadouri;
dulciuri ambalate;
obiecte de îmbrăcăminte și încălţăminte;
rechizite, cărţi, materiale didactice;
jocuri și jucării.
Resurse tehnologice:
mijloace audio-video( calculator, imprimantă, aparat foto)
Spaţii utilizate:
Grădiniţa P.P.Riki-Priki Reșiţa
C.S.E.I. Aurora, Reșiţa
Biserica din satul Duleu
Școala 1 Reșiţa
Parteneri implicaţi:
Comitetele de părinţi
C.S.E.I. Aurora Reșiţa

1321
 Preotul din satul Duleu
Cotidian on-line ”Caon Reșiţa”
Localnici din satele partenere
Riscuri:
Neparticiparea tuturor copiilor preșcolari din grădiniţă;
Vremea nefavorabilă;
Timpul de ”livrare” a cadourilor.
Mediatizare:
Afișe
Scrisoare de intenţie
Articole în ziarele locale
Anunţuri pe reţeaua de socializare ”Facebook”
Evaluare:
Consemnări în Jurnalul Grupei
Articole în ziarele locale
Album foto publicat on-line pe reţeaua de socializare ”Facebook”
Derularea activităţilor:
Săptămâna I:
Întâlnirea de proiect: planificarea activităţilor și recensământul copiilor vizaţi;
Contactarea partenerilor, semnarea parteneriatelor și stabilirea de comun acord a
programului de împărţire a cadourilor;
Întocmirea afișului și a scrisoarei de intenţie și publicarea acestora pe reţele de
socializare, la panoul grădiniţei, etc;
Strângerea cadourilor într-o sală a grădiniţei
Săptămâna a II-a:
Depozitarea cadourilor în incinta grădiniţei
Verificarea, sigilarea și etichetarea cadourilor
Deplasarea, împreună cu copiii și părinţii la școlile și grădiniţele partenere și
înmânarea cadourilor copiilor nevoiași
Evaluarea acţiunii ( mediatizare, întocmire diplome, etc)

FLUTURAȘUL CEL FRUMOS

Albai Alina Roxana

Grădinița P.P.Riki-Priki Reșița

Este primavara. Florile îşi arată mândrele lor rochiţe care mai de care mai colorate,
iarba este mai verde ca niciodată, soarele străluceşte fericit ca a reuşit sa iasă de după nori, iar
în văzduh fel de fel de insecte danseaza bucuroase de venirea primăverii.
Pe o câmpie plină de flori colorate şi parfumate, trăia un fluturaş foarte drăgălaş.
Acesta nu era un fluturaş ca oricare, ci avea aripile colorate în toate culorile câte există. Era cel
mai frumos fluturaş din câmpie. Niciun alt fluturaş nu era aşa de colorat ca şi el. Toate
insectele şi florile îl numeau “ Fluturaşul cel Frumos”, iar el era foarte mândru de acest lucru.
Într-o zi, veni la el Fluturaşul Albastru şi îi spuse:
- Fluturaşule cel Frumos, dă-mi şi mie, te rog, o culoare din minunatele tale culori de
pe aripioare! Vreau şi eu să fiu frumos!
Dar Fluturaşul cel Frumos îi spuse răutăcios:
1322
 - Cum? Să-ţi dau ţie o culoare şi eu să nu mai am toate culorile care există? Nici nu
mă gândesc! Vrei să nu mai fiu frumos?
Şi Fluturaşul Albastru plecă supărat să se joace cu alţi fluturaşi.
În altă zi, la Fluturaşul cel Frumos veni Fluturaşul Roşu şi îi spuse:
- Fluturaşule cel Frumos, îmi dai şi mie te rog frumos una din minunatele tale culori?
M-am săturat să fiu tot rosu!
Dar Fluturaşul cel Frumos îi spuse:
- Nici să nu te gândeşti! Cum poti să-mi ceri aşa ceva? Vrei să nu mai am toate
culorile si să nu mai fiu cel mai frumos fluturaş?
Şi Fluturaşul Roşu plecă şi el mai departe, să se joace cu alţi fluturaşi.
Nu după mult timp veni la el şi Fluturaşul Galben.
- Fluturaşule cel Frumos, imi dai şi mie măcar o culoare din frumoasele tale
aripioare?
- Nu-ţi dau, du-te de aici! Vrei să nu mai fiu cel mai frumos fluturaş?
Şi plecă supărat şi Fluturaşul Galben.
Zilele treceau, dar iată că niciun fluturaş nu mai venea la Fluturaşul cel Frumos.
Pentru că se plictisea singur, se duse el la ceilalţi fluturaşi.
- Mă primiţi să mă joc şi eu cu voi? Îi întrebă Fluturaşul cel Frumos pe ceilalţi
fluturaşi.
- Nici nu ne gândim! Îi răspunseră în cor Fluturaşul Albastru, Fluturaşul Roşu şi
Fluturaşul Galben. Tu nu ai vrut să ne dai şi nouă câte o culoare de pe aripioarele tale, joacă-te
singur acum!
S-ar fi jucat Fluturaşul cel Frumos, dar nu avea cu cine, pentru că nu avea niciun
prieten.
Supărat şi plictisit, se hotărî să se ducă la înţeleptul Soare şi să-i ceară ajutorul.
Zbură el, departe, în văzduh, până ajunse la Împărăţia Soarelui.
- Mărite Soare, spuse Fluturaşul cel Frumos, niciun fluturaş nu vrea să se joace cu
mine! Eu nu am niciun prieten şi mi-e urât singur! Ce să fac să am şi eu prieteni?
Atunci Soarele îi răspunse:
- Dacă vrei să ai prieteni şi ceilalţi fluturaşi să se joace cu tine, dăruieşte-le şi lor câte
o culoare din frumoasele tale aripioare!
- Da, dar atunci nu o să mai fiu cel mai frumos fluturaş....se grăbi să răspundă
Fluturaşul cel Frumos.
- Nu, răspunse Soarele! Nu o să mai fi cel mai frumos fluturaş, dar în schimb, o să fii
cel mai fericit fluturaş, iar lucrul acesta e mai important decât frumuseţea!
Şi Fluturaşul cel Frumos se întoarse în câmpie şi ascultă sfatul Soarelui. Dis- de-
dimineaţă, colindă în lung şi-n lat şi dărui şi celorlalti fluturaşi din minunatele sale culori de
pe aripioare. Se opri puţin obosit de atâta alergătură şi observă că era înconjurat de o mulţime
de fluturaşi.
Fluturaşul Albastru, Fluturaşul Roşu şi Fluturaşul Galben şi ceilalţi fluturaşi erau
acum foarte fericiţi.
- Vino să te joci cu noi, Fluturaşule cel Frumos! Suntem foarte fericiţi să fim prietenii
tăi!
Şi întradevăr, Fluturaşul cel Frumos nu mai avea acum toate culorile pe aripioare, nu
era cel mai frumos fluturaş din văzduh, dar era cel mai fericit pentru că avea prieteni cu care
să se joace.

1323
 TRADIŢII, OBICEIURI ŞI SUPERSTIŢII DE PAȘTI

PROF.CONSILIER ŞCOLAR JULECĂTEAN DORINA

CJRAE HD_LICEUL TEHNOLOGIC LUPENI

Paştele este cea mai mare sărbătoare a creştinilor, celebrând Învierea Domnului.
În comunitatea tradiţională, pregătirile pentru sărbătoarea Paştelui încep încă din
prima zi a Postului Mare şi continuă până la Înălţare. Este sărbătoarea creştină care cheamă
oamenii să ia Lumina Sfântă, aduce bucuria unică a Învierii Mântuitorului, dar şi tradiţii
religioase printre care şi cea a salutului "Hristos a înviat!", "Adevărat a înviat!".
Sărbătoarea Paştelui este considerată a fi una a bucuriei date de vestea Învierii. O
veste care, până la Înălţarea Domnului, respectiv timp de 40 de zile, se regăseşte în salutul
""Hristos a înviat!", la care se răspunde cu "Adevărat a înviat!".
Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti, începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte, întrucât se spune că mormântul s-a deschis la
miezul nopţii şi atunci a înviat Hristos.
La Slujba Învierii, românii vin să ia lumina, pe care o duc apoi în casele lor. În această
noapte se sfinţeşte pâinea numită paşti, fie sub formă de anafură sau anafură
amestecată cu vin - în vestul ţării. În Bucovina, această pâine, sub formă de prescuri, este
adusă la biserică de femei, în Vinerea Marea, când se slujeşte Sfântul Maslu. În zona Banatului,
o aduce o singură familie, în Joia Mare, ca milostenie pentru o rudă decedată în anul care a
trecut.
În Moldova, dar şi în alte zone ale ţării se pregăteşte pasca. Ea are formă rotundă,
pentru că se crede că scutecele lui Iisus au fost rotunde. Pasca este un aliment pe care şi evreii
îl consumau când sărbătoreau Paştile, precum şi mielul. "Tăierea mielului la Paşte nu este
altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreştine", spunea etnologul Ion Ghinoiu.
După sfinţirea din dimineaţa primei zile de Paşte, pasca dobândeşte puteri
purificatoare şi se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la sfinţit,
femeile pun cârnaţi, ouă roşii, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri şi alte
alimente, care, sfinţite, au puteri vindecătoare.
Lumânarea folosită la slujba de Înviere ar avea şi ea puteri deosebite. Ea
trebuie păstrată timp de şapte ani şi este aprinsă în caz pericol.
În Bucovina, în noaptea Învierii, se lasă lumânările aprinse în toată casa şi curtea, în
cinstea luminii aduse de Iisus în lume, prin Învierea Sa.
Din această noapte, salutul obişnuit este înlocuit cu "Hristos a înviat", la care se
răspunde "Adevărat a înviat", salut păstrat până la Înălţarea Domnului, o formă de
mărturisire a credinţei creştine.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o
monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Apoi, se spală, dându-şi cu oul roşu peste
obraz şi zicând: "Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, toţi să mă dorească şi să mă
aştepte, aşa cum sunt aşteptat ouăle roşii de Paşti, să fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor".
Atunci când se dă cu banul pe faţă se spune: "Să fiu mândru şi curat ca argintul".
La masa pascală, se ciocnesc ouăle vopsite, rostindu-se formula tradiţională "Hristos
a înviat". Mai întâi, ciocneşte capul familiei cu soţia, apoi restul familiei. Făcând acest lucru, se
crede că membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.
Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai imaginat şi alte
"feluri" de Paşti. Peste o săptămână după duminica Paştilor, în prima zi de luni o parte din
creştinii ortodocşi obişnuiesc să sărbătorească Paştele Blajinilor. Această sărbătoare mai este

1324
numită şi Prohoadele, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, fiind dedicată ă spiritelor moşilor
şi strămoşilor.
Şi tot aşa a fost "inventat" Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a
şasea săptămână care urmează după Paşte), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată
pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un
înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la "Sfântul aşteaptă", a nu
te ţine de cuvânt.

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1997;
http://ro.metapedia.org/wiki/Caloianul"Categorii: Tradiţii | Obiceiuri populare

TRADIȚII LOCALE DE PAȘTI

Prof.inv. prescolar: Chirieac Rodica

Gradinita nr.1 Baia de Fier, Gorj

Sarbatoarea Pastelui incepe cu Duminica Floriilor, ziua cand se serbeaza

intoarcerea lui Hristos in Ierusalim. Duminica dimineata, ei pleaca la biserica cu crengute de
salcie -simbol al fertilitatii, vietii, care la intoarcere acasa sunt puse la icoane, pentru a ferii
casele si locuitorii lor de necazuri. Se zice in duminica aceasta, oamenii isi scoteau martisorul
si il agatau de crengile unui pom roditor. Daca pomul rodea din abundenta, atunci aveai parte
de un an bogat.Tot in duminica Floriilor, se mananca peste, ca sa fii iute si sa te strecori ca
pestele.
Cea mai mare, mai insemnata, mai sfanta si mai imbucuratoare sarbatoare de peste
an, dupa spusele romanilor de pretutindeni, e sarbatoarea Pastelor, Pastele sau Invierea
Domnului, pentru ca in aceasta zi``Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si
celor din morminte viata daruindu-le``, iar pre cei vii raspuzandu-i de sub jugul pacatului si
impacandu-l cu Dumnezeu.Ea cade totdeauna la inceputul primaverii, anotimpul cel mai
frumos si mai placut, cand toate in natura invie.Romanii asteapta sarbatoarea aceasta, dupa
un post indelungat, cu mare dor si bucurie, si cauta in acelasi timp ca locuintele lor sa fie
curate si cu toate pregatirile facute in cea mai buna randuiala .
Barbatii care pana in Joia mare din Saptamana Patimilor lucreaza in regula la camp,
din ziua aceasta raman acasa ca sa o curete si sa se ingrijeasca de ea , repara gardurile, ara
gradinile, junghie mieii de Paste si aduna cele trebuincioase sarbatorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu cateva zile inainte incep a face curatenie prin case,
a rosii ouale, a coace painea din care se fac sfintele pasti, cozonacii si alte preparate specifice
zonelor in care locuiesc..
Fetele cele mai mari precum si multe neveste tinere coaseau o camasa noua precum
si alte haine, ca fiecare sa aiba pentru ziua de Paste, macar un obiect de imbracamine nou. In
prezent, femeile nu mai tes in razboi, nu mai coase camasi pe giulgi alb cu arnici negru, in
schimb fac economii cu catva timp inainte, in asa fel incat sa poata cumpara pentru membrii
familiei, dar in special pentru copii haine noi de Pasti.

1325
 În secolul 19-20 tradiţiile au început din păcate să dispară încetul cu încetul ,
reuşind să se păstreze cu precădere în lumea satului, acestea fiind adevărate centre de cultură
de originalitate, în care ne regăsim rădăcinile şi autenticitatea.
Satele noastre româneşti au rămas din fericire tributare tradiţiei străvechi, un
exemplu în acest sens fiind obiceiurile legate de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului din
săptămâna premergătoare Sfintelor Paşti. Ultima duminică din Postul mare semnifică Intrarea
Domnului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului. De Florii , cum sunt denumite în popor, se
face dezlegare la peşte, se fac pomeniri, se sapă mormintele şi se decorează porţile şi casele cu
ramuri de salcie, pe care credincioşii le aduc da le biserică.
Joia Mare, cunoscută în calendarul tradiţional şi sub denumirea de joia morţilor sau
cina cea de taină la care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi prin oferirea
vinului ce simbolizează sângele ucenicilor săi . Specific deniei de joi seara este citirea celor 12
Evanghelii ce reprezintă fragmente extrase din cele 4 Evanghelii în care sunt relatate patimile
lui Iisus. Pe lângă acestea în joia Mare se practică un adevărat ritual închinat celor morţi.
Joimăriţa, se spune în tradiţia populară că este zeiţa morţii , ea supraveghează focurile de
joimari. Este deschisă fie cu un animal respingător , fie cu o babă zmeoaică, o stafie sau un duh
necurat cu un cap uriaş şi părul despletit , ce pedepseşte fetele şi femeile leneşe.
Potrivit credinţelor populare , în această zi cerul s-ar deschide pentru ca morţii să
poată reveni temporar pe pământ , şi pentru ca cei vii să le poată transmite anumite masaje. În
zonele din sudul ţării ( Gorj, Dolj, Olt) în zorii zilei, înainte de a merge la cimitir , femeile
aprindeau în mijlocul curţii focuri din ramuri de alun sau buruieni uscate , în jurul cărora
aşezau scaune pentru morţi. Se spunea că morţii vin acasă pentru a se încălzi şi pentru a primi
pomana. De aceea , atunci când femeile se deplasau la cimitir , unde aprindeau din nou focuri,
de această dată la crucile de la morminte , ele îşi plângeau morţii , dialogau cu ei chemându-i
acasă pentru a le oferii pomana. Secvenţa de ceremonial comună întregului areal românesc
este cea care se desfăşoară la biserică. Ultima secvenţă se derulează în spaţiul gospodăriei şi
în vecinătatea acesteia. De obicei se iese la poartă sau se merge în vecini pentru a împărţi din
pomana sfinţită la biserică (colivă, colaci, sare).
Vinerea Paştelui este cunoscută ca Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor , creştinii
merg la biserică , ţin post negru pentru iertarea păcatelor şi respectă severe interdicţii privind
torsul , ţesutul sau cusutul. Este ziua de doliu a creştinătăţii, întrucât atunci a fost răstignit
Mântuitorul, denia de vineri seara este a înmormântării lui Iisus.
Noaptea Învierii Domnului reprezintă , pe lângă simbolul sacru al jertfei lui Hristos
pentru mântuirea noastră şi un ritual de înnoire anuală a timpului.
Gestul simbolic de celebrare a Paştelui este ciocnitul ouălelor roşii. Bucuria Pascală
este cunoscută pe parcursul celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, timp în care
creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” mărturisind de fiecare dată prin
aceste cuvinte adevărul nostru de credinţă.
Cu siguranţă că tradiţiile legate de această sărbătoare şi în general legate de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică dar toate au un
punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi legătura specială a acestora cu
credinţa.
Fiecare are partea sa de ocupatie si grija, fiecare cauta a nu ramane in urma altora,
iar sfintele Pasti sa-l surprinda ca pe un neom intre oameni.
Cea mai insemnata coptura pe care o mananca romanii in decursul sarbatorii
Pastelor este pasca, pascuta.
Dupa o legenda, pasca se face, pentru ca Iisus inainte de a fi prins si rastignit pe
cruce, zice invataceilor sai, ca pana atunci au mancat cu toti copturi nedospite si nesarate

1326
adica turte sau azime, de acum inainte vor manca copturi dospite si sarate care se vor numi
paste.
Pasca se face dintr-un aluat bine dospit in care se pune sare si lapte dulce. Forma
este rotunda, grosimea e cel mult de un lat de deget cu impletituri (sucituri) pe margini si cele
de la mijloc in forma de cruce, care insemneaza crucea pe care a fost Mantuitorul rastignit.
Intre impletituri se pune de regula branza de vaci dulce, framantata cu ou si zahar, unsa
deasupra cu galbenus de ou si impodobita cu stafide. Pasca se face fie in Joia mare , fie in
Sambata mare. In afara de pasca, cele mai multe romance mai fac si alte copturi ca : babe,
mosi, cozonaci rotunzi sau lungareti (ca sicriul in care a fost ingropat Iisus), colaci.
Tot de Paste friptura cea mai insemnata este cea de miel, numit mielul Pastelor sau
de purcel, care se frig intregi si care se duc in ziua de Paste impreuna cu pasca la sfintit. Mielul
inseamna Domnul nostru Iisus, iar in Banat este datina ca oasele si celelalte ramasite ale
acestuia sa se ingroape la un altoi de mar sau par sanatos, anume ca si familia aceea sa fie tot
anul sanatoasa.

OUĂLE ROŞII DE PAŞTI

AUTORI : prof. VOINA ANCA, ALEMAN VIORICA

INSTITUŢIA: COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ “ TEREZIANUM “ SIBU

O sărbătoare este o aducere aminte de evenimente trecute, dar şi presimţirea

lucrurilor ce au să vină. Ea se odihneşte în tradiţie dar are în vedere şi veşnicia. Sărbătoarea
este realizarea tainei timpului împlinit de către umanitate.
Neamul românesc a păstrat o serie de elemente păgâne, care au fost subordonate
creştinismului.
Cea mai importantă sărbătoare a creştinilor este Paştile sau Învierea Domnului,
sărbătoare a luminii ce a dat vieţii şi istoriei alt sens, cu o valoare veşnică.
Datinile şi credinţele urmează una după alta până la Duminica Tomii. După Joia
Mare, la ţară bărbaţii nu mai merg la câmp ci rămân pe la casele lor şi fac curat şi ajută femeile
la pregătirea pentru masa de Paşti. Se începe cu pasca, de care e legat numele de Paşti,
continuă cu ouăle roşii dar şi cu multe altele: Vegherea, Scăldatul, Învierea, Sfinţirea paştei,
Darea paştilor, Strigoaicele, Masa, Farmecele, Moşii de Paşti, La toacă, Bricelatul, Udatul,
Umblarea cu pască, Scrânciobul, Prânzul Paştilor, Serbarea Junilor. Urmează Paştile Mici cu
alte datini şi credinţe: Joile verzi, Izvorul Tămăduirii, Duminica Tomei, Prohoadele, Lunea
morţilor, Paştile rocmanilor, Mătcălăul.
Religiile tuturor popoarelor au introdus oul roşu în ceremoniile cultului lor. Egiptenii
aveau un cult special, la echinocţiul de primăvară - Paştele nostru - când ofereau ouă zeului
creator. Perşii aveau acelaşi obicei la sărbătoarea Anului Nou, obicei despre care vorbeşte un
călător încă în anul 1704. De Anul Nou (20 mai) perşii se felicită, dăruindu-şi ouă de diferite culori.
Oul avea mare însemnătate şi la romani, care făceau jertfe speciale cu ouă la
sărbătoarea echinocţiului de primăvară, şi la scriitorii Ovidiu, Juvenal, Pliniu se pot găsi dovezi că
ouăle acestea erau colorate.
Unele obiceiuri păgâne au trecut în religia creştină, acomodându-se cu adevărurile ei de
credinţă. Datina oului roşu nu a putut să facă excepţie; primii creştini l-au menţinut, l-au lăsat
moştenire, până în zilele noastre, tuturor popoarelor creştine, care pun tradiţia aceasta în legătură

1327
cu sângele - moartea şi învierea lui Iisus Hristos, Creatorul lumii creştine, după cum primele
popoare au considerat oul roşu ca simbol al creaţiunii Cosmosului.
Oul roşu a rămas în cultul nostru, alături de cruce, ca simbol al biruinţei contra
diavolului. La români obiceiul e aşa de îndătinat că nu există casă de creştin în care să nu fie ca
esenţială preocupare.
Odată cu menţinerea şi întrebuinţarea oului roşu, creştinii au introdus şi culoarea roşie
în cultul lor. Dacă papa de la Roma poartă mantie de purpură, Biserica noastră, care nu admite
veşminte albe, ca la preoţii catolici, în serviciul Bisericii, a adoptat culoarea roşie în odăjdii, iar
anumite feţe bisericeşti poartă, în semn de autoritate, brâu şi culion de culoare roşie.
Acceptat de creştini, obiceiul ouălor roşii în legătură cu sărbătorile primăverii de la păgâni,
sărbători care coincid cu Paştile creştinesc, era firesc lucru ca oul roşu să fie pus în concordanţă cu
sărbătoarea creştinească a învierii Domnului Iisus Hristos şi să se ajungă la concepţia credinţei că
ouăle roşii simbolizează sângele Mântuitorului, după cum rezultă din toate tradiţiile despre originea
lor, ceea ce se spune chiar în mod concret: "în jurul Gherlei e credinţa că ouăle roşii simbolizează
sângele Mântuitorului".
Credinţele despre originea ouălor roşii sunt puse în legătură cu fiecare fază prin care a
trecut viaţa lui Hristos, în timpul pe care-l sărbătoresc creştinii, la Paşti. Românii au multe legende
despre ouăle roşii.
Românii au multe legende despre ouăle roşii.
În judeţul Mehedinţi se spune că în timp ce evreii duseseră pe Iisus la Pilat, să fie judecat
şi osândit, şi după ce judecătorul, spălându-se pe mâini, spusese că, negăsind nici o vină asupra-i,
nu-l poate condamna, evreii, auzind, au cerut capul lui Iisus, iar Pilat, întinzând mâna peste ei, a
spus: "De voiţi să ucideţi un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră". O ploaie de pietre a
căzut asupra capului lui lisus şi urlete grozave au răsunat. Dar, minune: toate pietrele s-au prefăcut
în ouă roşii.
De atunci, în amintirea sângelui vărsat pentru omenire, popoarele aduc ca jertfă ouă roşii.
În Posada de Sus (Ardeal), oamenii cred că, pe când îl duceau pe Domnul Hristos să-L
răstignească, copiii evreilor dădeau cu pietre după El; pietrele acelea însă toate se prefăcuseră în ouă
roşii.
Pe când Simion mergea la câmp, având o pâine şi ouă albe în traistă, l-a ajuns Hristos
ducându-şi crucea în spate. Simion i-a dus-o până la ogorul lui, de unde i-a dat-o înapoi lui Hristos.
Mai pe urmă, punându-se la masă, n-a mai găsit ce avea, ci in loc a găsit pâine şi ouă roşii.
La ruşi, legenda aceasta sună aşa: Pe când evreii îl duceau pe Hristos la răstignire şi El
cădea sub greutatea crucii, un om care intrase în oraş, ducând un coşuleţ cu ouă, L-a ajutat pe
Hristos să-şi ducă crucea. Când s-a întors la coşuleţul cu ouă a găsit numai ouă roşii şi încondeiate.
Omul n-a mai dus ouă în piaţă, înţelegând semnul Domnului.
În satul Vaşcău din Crişana se spune că o femeie s-ar fi dus ia un corifeu - unii spun că
chiar la Pilat - să te dea iertare să coboare pe Domnul de pe cruce, să-L îngroape, şi i-ar fi dus ca
cinste o cofă de ouă, care, întinzându-le lui Pilat, într-o clipă s-au făcut roşii. Atunci Pilat i-ar fi zis:
"Nevinovat sunt de sângele acestuia; voi, veţi vedea".
În Agrişteu (Târnava Mică) se spune că Iosif din Arimateea şi cu Nicodim, cerând de la
Pilat trupul Domnului spre înmormântare, patru copii au dus lui Pilat daruri, ouă roşii. De atunci
creştinii înroşesc ouă, ca să facă bucurie copiilor la Învierea Domnului.
În Bucovina se povesteşte că, pe când era Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului,
crezând că va îndupleca pe evrei să nu-l mai chinuiască, le aduse o coşarcă plină cu ouă. Evreii însă
mai rău se întărâtară, şi când Hristos le ceru apă, ei îi deteră oţet şi urzici. Maica Domnului puse
coşarcă la picioarele Celui răstignit şi începu a plânge. Sângele din rănile Mântuitorului curgând
peste ouă, le înroşi, iar Hristos spuse celor de faţă ca de acum să facă şi ei ouă roşii, întru

1328
amintirea răstignirii Lui. După ce a înviat Hristos, Maica Domnului a făcut ouă roşii şi pască, pe
care le împărţea oamenilor ce-i întâlnea, spunându-le: "Hristos a înviat!".
În Vaşcău (Crişana) se spune că "o femeie s-a dus la crucea Domnului, unde era
răstignit, cu o corfă plină cu ouă; a pus-o lângă sfânta cruce, până a sărutat-o, şi când a plecat,
vântul a ridicat marama ce era pe deasupra ouălor şi mare i-a fost mirarea văzând toate ouăle roşii
în corfă".
În Răcăşdia (Banat), ouăle roşii sunt pietrele pe care copii de şcoală, aduşi de dascălii lor,
le aruncau asupra lui Hristos, pe cruce.
În Uifalău (Aiud), credinţa despre ouăle roşii este că, mergând mironosiţele de dimineaţă
să ungă trupul Domnului, aveau în coşuri ouă - jumătate din ele s-au înroşit, jumătate nu, şi îndată au
văzut pe Domnul. După aceea au dat din ouăle roşii învăţăceilor, care s-au mirat şi le-au socotit
drept semn despre Învierea Domnului.
În Ardeal, bătrânii spun că după ce a fost îngropat Hristos o fată de evreu a zis că ea
nu crede că va învia Iisus, până ce nu se vor roşi ouăle ce le avea într-un coş pe cap, şi atunci
îndată s-au înroşit.
După o tradiţie din Vaşcău (Crişana), ouăle roşii sunt lacrimile mironosiţelor care au
stat la sfânta cruce sărutând-o şi vărsând lacrimi, ce s-au prefăcut în ouă roşii, pe care copiii se
îngrămădeau să le culeagă.
Există o legendă în Bucovina care spune că atunci când nu se vor mai înroşi ouăle atunci
va veni sfârşitul lumii...

Bibliografie:
Branişte, Ene, pr. prof. dr., 1993, Liturgica generală, Ed. IBMBOR
Băncilă, Vasile, 1996, Duhul sărbătorii, Ed. Anastasia
Marin, Simion Florea, 2011, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum I.O.

1329
 URCUŞ SPRE ÎNVIERE

Autorul : BANEA MARIA, DIMOIU DANIELA

Institutia : COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ “ TEREZIANUM “ SIBU

Acest referat descrie originea sărbătorii Învierii lui Iisus Hristos, sărbătorirea sfintei
sărbători, semnificaţia zilelor dinaintea sărbătorii de Paşte precum , obiceiurile şi tradiţiile
acestei sărbători.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Originea acestei sărbători e
văzută chiar în Cina cea de Taină, la care a participat Hristos joi, în Săptămâna Mare,
eveniment cu prilejul căruia, luând pâinea şi vinul şi binecuvântându-le a dat Sfinţilor
Apostoli, acestea preînchipuind sacrificiul propriului Său Trup şi Sânge, ca preţ al
răscumpărării . În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Interpretarea duhovnicească a cuvântului Paşte este aceea de trecere. Sărbătoarea
creştină a Paştilor are o legătură semnificativă cu Paştile Vechiului Testament, dar, în acelaşi
timp, ea este şi o sărbătoare cu totul nouă, făcând dovada Învierii Domnului nostru Iisus
Hristos.
Paştele cuprinde taina Crucii şi a Învierii; taina morţii păcatului şi a dobândirii vieţii
veşnice, în acelaşi timp, taina vieţii pământeşti trăită în lumina celei cereşti.
Învierea Domnului reprezintă centrul de gravitaţie şi axa lumii. Ea este baza pe care se
sprijină întregul edificiu al religiei creştine, fundamentul credinţei, al spiritualităţii noastre. De
câte ori se apropie Sfânta Sărbătoare a Învierii, sufletul nostru îşi aminteşte cu evlavie şi
durere de neasemuitele Patimi ale Mântuitorului.
Vom poposi aşadar împreună la umbra adevărului mărturisit de Sfintele Scripturi
spre a ne aminti evenimentele petrecute cu prilejul pătimirilor Sale spre a ne împărtaşi apoi
de bucuria Învierii împreună cu El.
Sâmbăta Paştelui simbolizează “odihna” în mormânt a trupului Mântuitorului. Şi
Învierea s-a produs! Iisus a înviat din morţi şi S-a arătat viu ucenicilor Săi şi Fecioarei Maria.
În miez de noapte, în biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Domnul Hristos, biruind
moartea, S-a pogorât până în iad şi i-a eliberat pe toţi drepţii care erau închişi acolo în
aşteptarea biruinţei Lui.
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Hristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând
Şi celor din morminte
Viată dăruindu-le.
La Paşte, creştinii ciocnesc ouă roşii şi spun:”Hristos a înviat!”, “Adevărat a înviat!”

Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

1330
 PROIECT EDUCAŢIONAL

“COPIII DORESC SĂ SE JOACE ÎNTR-O LUME CURATĂ!”

Profesor Învățământ Preșcolar Ene Magdalena,

Grădinița “Nichita Stănescu”, Structură a Grădiniței Nr. 28 Ploiești

În imensitatea universului cosmic există o planetă albastră, uimitor de frumoasă, cu

tonuri cromatice, pe fondul negru al nemărginirii. Pământul, planeta cea albastră este, în
ultimul timp, în pericol de a fi distrus chiar de locuitorii săi. Avem un singur Pământ, care
până acum a oferit oamenilor adăpost, hrană şi motive de inspiraţie pentru creaţie, iar acum el
este cel care are nevoie de protecţie.
Oamenii uită adesea că, înainte de orice invenţie tehnică, descoperire, trebuie să
acorde atenţie aspectelor ce ţin de îmbunătăţirea calităţii mediului, ce cunoaşte o deteriorare
continuă atât la nivel local, cât şi global.
Conceptul de „îmbunătăţire a calităţii mediului” se referă la aspecte ce vizează
păstrarea curăţeniei, economisirea resurselor naturale, recondiţionarea materialelor
refolosibile, amenajarea spaţiilor verzi, evitarea poluării etc.
În acest context, problematica educaţiei copiilor în ceea ce priveşte îmbunătăţirea
calităţii mediului reprezintă o prioritate atât pentru organismele guvernamentale, pentru
instituţiile internaţionale cât şi pentru cele şcolare, iar aceasta nu numai la nivel retoric,
teoretic sau conceptual ci şi, mai ales, la nivel operaţional.
Ocrotirea naturii, păstrarea şi protejarea mediului în care trăim trebuie să fie o
preocupare majoră a tuturor, cu precădere a dascălului care, prin specificul activităţii sale, are
datoria şi posibilitatea de a forma viitorii adulţi în spiritul respectului pentru natură. „Dacă te
gândeşti la ziua care va urma, ia-ţi mâncare. Dacă te gândeşti la anul care va urma, plantează
un pom. Dacă te gândeşti la secolul care va urma, educă copiii.” (vechi proverb chinezesc)16
La vârste mici, experimentele produc acţiuni şi reacţii imediat observabile, dovadă a
înţelegerii mesajului transmis, prin urmare, instituţiile de învăţământ pot desfăşura acţiuni
menite să formeze la copii un comportament etic ce vizează cultivarea dragostei pentru
mediul natural, educarea în sensul protejării şi ocrotirii mediului.
Acesta este mesajul principal pe care am dorit să-l transmitem prin derularea
activităţilor în cadrul proiectului “Copiii doresc să se joace într-o lume curată!”.
Proiectul propus oferă copiilor oportunitatea de a se exprima şi de a acţiona liber, de
a iubi, de a respecta frumuseţile naturii, le oferă prilejul de a conştientiza necesitatea de a
economisii resursele naturale. El a fost iniţiat avându-se în vedere problemele cu care se
confruntă instituţia de învăţământ: lipsa locurilor amenajate de joacă în curtea grădiniţei
(groapă cu nisip, leagăne, balansoare, etc.), lipsa spaţiilor verzi, dotarea şi împrejmuirea
spaţiilor cu materiale învechite: bănci, garduri, inexistenţa locurilor cu umbră sau adăpost
(pentru vreme însorită sau instabilă), lipsa terenurilor de sport, prezenţa în curte a gunoaielor
aduse de către locatarii din împrejurimi.
Până în prezent, agenţii economici şi asociaţiile neguvernamentale au sprijinit
continuu activităţile derulate în grădiniţă şi s-au implicat alocând resurse financiare pentru
dezvoltare instituţională. În cazul proiectului ce se află în curs de derulare, asociaţiile şi

16
Geamănă, Nicoleta Adriana, 2008 Să învăţăm despre mediu, Direcţia Generală pentru Învăţământ Preuniversitar, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, p.
4;

1331
agenţii, fiind direct implicaţi, pot lua măsuri şi la nivel local pentru reducerea efectelor
poluării și îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Mediatizarea şi diseminarea informaţiilor cu privire la activităţile desfășurate în
cadrul proiectului, se vor realiza prin intermediul exponenţilor vieţii culturale, mass-media
locală, care au colaborat cu grădiniţa oferind sprijin, de câte ori a fost nevoie.
Parteneriatul cu biserica și celelalte instituţii neguvernamentale și-au dovedit
eficienţa de fiecare dată. Prin urmare, experinţa ne-a învăţat că este util şi necesar ca unitatea
de învăţământ şi comunitatea să faciliteze, prin conlucrarea lor stabilă, realizarea unui
echilibru între schimbare şi continuitate, între specific şi global, între împlinire individuală şi
exigenţele de ordin social.

OBICEIURI, TRADIŢII ŞI SUPERSTIŢII DE PAŞTE DIN OLTENIA

Profesor: Vasile Daniela - Camelia

Şcoala Gimnazială Bobiceşti

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători religioase de

peste an. Obiceiurile corespunzătoare Sărbătorilor Pascale diferă de la zonă la zonă.
Sfintele Sărbători Pascale sunt pline de emoţie şi de o încărcătură spirituală foarte
frumoasă, fiindcă cei mai mulţi spun , că nu au acelaşi farmec pe care îl au cele ale Naşterii
Domnului, însă eu cred că fiecare sărbătoare este specială în felul ei. Paştele poate fi
considerat o adevărată sărbătoare a primăverii, a renaşterii naturii, care ar trebui să însemne,
bucurie, pace şi speranţă pentru oricine.
Învierea lui Iisus Hristos este o sărbătoare a întregii lumi creştine şi nu are o dată
fixă, fiind sărbătorită în diferite feluri, prin tradiţii şi obiceiuri care fac ca această sărbătoare
să înflorească în sufletele credincioşilor.
Creştinii au intrat în Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare, iar ei se pregătesc
să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. De Duminică şi până
Vineri, se săvârşeşte slujba Deniilor, rânduieli de o mare frumuseţe, care evidenţiază
momentele dramatice legate de Patimile şi Jertfa Mântuitorului, Iisus Hristos.
În Oltenia, obiceiurile sunt puţin diferite faţă de celelalte regiuni.
Ca obiceiuri şi superstiţii, în Lunea Mare, femeile încep curăţenia de Paşte. Se
scoate totul afară, se aeriseşte casa, ca să iasă toate relele de peste iarnă, se văruieşte şi se
spală totul.
În Marţea Mare se aspiră, se dă cu mătura, se spală geamuri şi se fac treburile grele
pe lângă casă.
Miercurea Mare este ultima zi în care se mai pot face treburi pe câmp sau se mai
spală şi calcă.
Joia Mare este ultima zi în care se pomenesc morţii, iar femeile merg la biserică şi
împart colaci de post, vin, miere şi fructe, iar bărbaţii aprind focuri în curţi, pentru sufletele
morţilor care se reîntorc acasă.
În Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor se ţine post negru, nu se face treabă, unii se
scaldă în râuri pentru a fi sănătoşi, iar spre seară merg la biserică pentru Prohod.
În Sâmbăta Mare, femeile pregătesc mielul, fac ultimele pregătiri pentru masă şi scot
hainele noi pentru Înviere şi se face un coş pentru biserică, cu ouă roşii, pască, cozonac, sare,
usturoi şi friptură de miel.
1332
 În zona Olteniei, bărbaţii încondeiază ouăle. Masa de Paşti trebuie să fie încărcată cu
bucatele tradiţionale.
În dimineaţa de Paşti ne spălăm pe faţă cu apa în care am pus un ou roşu şi câţiva
bănuţi, iar înainte să ne aşezăm la masă trebuie să luăm anafură pe care am primit-o la Slujba
Învierii şi trei guri de vin roşu. Prima persoană care îţi intră în casă, în dimineaţa de Paşte ,
trebuie să fie bărbat pentru a avea noroc pe tot parcursul anului. Primul lucru pe care îl
servim la masa de Paşti, sunt ouăle roşii pe care le ciocnim mai întâi, vârf în vârf.
Cu lumânarea de la Înviere se înconjoară casa ca să fie protejată. Oltenii
respectă tradiţia, iar în ziua de Paşte poartă haine noi în semn de respect pentru această
sărbătoare. De pe masă nu trebuie să lipsească ouăle roşii, brânza, salata cu ceapă verde,
drobul şi friptura de miel şi plăcinta cu brânză şi smântână.
Paştele presupune reîntoarcerea oamenilor la Dumnezeu.

PAŞTELE LA ROMÂNI

PREDUŞ-MIC MARINELA
STOIAN ILEANA CAMELIA
GRADINITA NR 6, DABULENI, DOLJ

Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea de Paşte. Ea cade totdeauna la
începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toată natura învie.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei sărbători
e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al
sângelui, ca preţ al răscumpărării. În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu
postul de şapte săptămâni.
Paştele începe cu Duminica Floriilor, ziua când se serbează întoarcerea lui Hristos
în Ierusalim. Începând din această zi oamenii îşi amenajează grădinile, în ziua de duminică
dimineaţa ei pleacă la biserici cu crenguţe de salcie – simbol al fertilităţii, vieţii, ca mai apoi să
le agaţe la streşinile caselor. Se zice că anume de ziua Floriilor oamenii îşi scoteau mărţişorul
şi îl agăţau de un pom roditor, dacă pomul rodea din abundenţă atunci aveai parte de un an
bogat.
Urmatoarea zi importantă din ajunul Paştelui este joi. În această zi clopotele
bisericii încetează să mai bată. Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor
lucrează de regulă la câmp, din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe şi să se îngrijească de
ea, repară gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paşte şi adună cele trebuincioase sărbătorii.
Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a vărui, a spăla,
a roşi ouăle, a coace pasca şi alte copturi. Cea mai însemnată coptură pe care o manâncă
românii în decursul sărbători este pasca.
Paştelor este pasca, pascuţa. După o legendă pasca se face, pentru că Iisus înainte de
a fi prins şi răstignit pe cruce, zice învăţaceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi copturi
nedospite şi nesărate adica turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi dospite şi
sărate care se vor numi paste. Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi
lapte dulce. Forma este rotunda, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri
(sucituri)pe margini şi cele de la mijloc în formă de cruce, care însemnează crucea pe care a
fost Mântuitorul răstignit. Între împletituri se pune de regula brânză de vaci dulce, frământată
cu ou si zahăr, unsă deasupra cu galbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pasca se face fie în
Joia mare , fie în Sâmbăta mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac şi alte
1333
copturi ca :babe, moşi, cozonaci rotunzi sau lungăreţi (ca sicriul în care a fost îngropat Iisus),
colaci.
Tot de Paşte friptura cea mai însemnata este cea de miel, numit mielul Paştelor sau
de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit. Mielul
înseamnă Domnul nostru Iisus, iar datina este ca oasele şi celelalte rămăşiţe ale acestuia să se
îngroape la un altoi de măr sau păr sănătos , anume ca si familia aceea să fie tot anul sănătoasă
.
Ouăle roşii se fac tot în Joia sau Sâmbăta mare. O legendă spune :" că pe când se afla
Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a luat o coşarca plină de ouă şi se
duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi rugă să înceteze a-l chinui şi necăji pe Iisus. Maica
Domnului puse coşarca cu ouă lângă cruce şi începu a plânge.Stănd coşarca lânga cruce şi
curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în scurt timp o parte din ouă se înroşiră, ca şi
când ar fi fost vopsite. Domnul Iisus văzând ouăle umplute de sânge, îşi aruncă privirile către
cei de faţă şi le zise:, De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de
răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi!”
După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi i-a
zis „Hristos a înviat!” Ouăle sunt alese cu grijă , numai de găină, se fierb , se pun în culoare ,
apoi se lasă la uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.
Vinerea este Ziua Rastignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Se zice că ziua de
vineri este o zi fară noroc. În această zi nu se practică munci grele de cultivarea pământului,
nu se aprindea focul in sobă şi nu se cocea pâinea.
Sămbata clopotele bisericii îşi reluau dangătul. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii
dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor, se spală cu apă
curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să
rămână doar celor foarte bolnavi. La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în
mână, urmat de alaiul de credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară
biseria de trei ori. Serviciul divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a
înviat!” toţi cei prezenţi la acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e
recunoaşterea tainei Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la
Înălţarea Domnului.
După înviere, în Bucovina, Oltenia, Muntenia şi mai puţin în Transilvania, ca să
poată primi Paştele, cei care n-au fost la biserică trebuie să se purifice, spălându-se ritualic cu
apa în care s-au pus un ou roşu, un ou alb şi o monedă de argint. Astfel, ei împrumută roşeaţa
oului - vitalitatea. Muntenii şi oltenii pun ouăle în apă dintr-un castron mai mare şi se spală pe
faţă, iar bucovinenii obişnuiesc să se frece cu oul pe obraji ca să fie siguri de "transferul”
roşeţei. Banul se pune pentru spor, belsug şi strălucire, iar oul, pentru rodnicie şi fertilitate.
Abia după acest moment ritualic, familia se poate aşeza la masă. Sătenii gustă din anaforă ,
mănâncă întâi din bucatele sfinţite şi abia apoi din restul.
În unele regiuni, se manâncă întâi carne de iepure sau peşte, pentru a fi sprinten şi
harnic tot anul. Păstorii şi celelalte persoane care nu se găsesc în sat de Paşte, mănânca în loc
de anaforă muguri de salcie sau de măr. După ce au mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi
anume mai intâi soţii, apoi copii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri şi cunoscuţi. Se
spune că cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă. .
În ziua dintâi, adica in ziua de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap.A doua zi, adică
luni după Paşte se poate ciocni şi cap cu dos, iar in zilele următoare chiar şi dos cu dos. Cel mai
mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul (tot cu capul) zicând :
"Hristos a înviat!", iar cel mic răspunde : "Adevarat a înviat!" .

1334
 Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele
mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de
la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care
mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.. În ziua de Paşte nu trebuie să dormi, pentru
că vei fi somnoros tot anul. Se spune că cine se naşte de Paşte, când se trag clopotele, va avea
noroc în viaţă.. De asemenea, se spune că nu e bine să pui mâna pe sare, pentru că îţi vor
asuda mâinile la vară.
Luni şi marţi se fac vizite. Cei căsătoriţi se duc cu pască la rude, pentru a le anunţa
învierea. De obicei, se duc cei tineri la cei mai în vârstă.
Se spune că în cele trei zile de Paşte ard în cer, nevăzute, trei candele mari.

BIBLIOGRAFIE:
Roman, Radu Anton 2013 „Sarbatoarea Pastilor.Traditii, ritualuri si obiceiuri
populare”, editura Paideia

OBICEIURI ŞI TRADIŢII PASCALE

Prof. Aurelia-Doina Stoian, Liceul Tehnologic Horia Vintila, Segarcea, Dolj

Cea mai veche şi mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, Învierea, este, după cum
spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care li se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi deopotrivă. În fiecare an în Săptămâna Patimilor creştinii comemorează prin
post şi rugăciune patimile şi Răstignirea lui Iisus Hristos, iar Duminică, în ziua sfântă a
Paştelui, celebrează Învierea lui Iisus, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii
veşnice, prin sacrificiul Său. În duminica Paştelui, la Vatican, centrul catolicismului mondial,
Papa celebrează mesa de Înviere, în Piaţa San Pietro din Roma, rostind tradiţionalul mesaj de
Paşte şi binecuvântarea “urbi et orbi”.
Pesah-ul evreiesc avea loc în noaptea de 14- 15 a lunii Nissan, cand era luna plină, şi
a fost sărbătorit pentru prima dată de evrei în jurul anului 1400 î.Hr. Cuvântul ebraic Pesah al
vechilor iudei însemna trecerea sau aducerea lumii de către Dumnezeu de la nefiinţă la fiinţă,
iar apoi a semnificat trecerea poporului israelitean din robia egipteană la libertate. Începând
cu anul 33 d.Hr, Paştele evreiesc a coincis cu patimile, răstignirea şi învierea lui Iisus, care a
stat la temelia Bisericii creştine, evenimente care pentru creştini vor căpăta tot numele de
Paşte.Dacă mielul pascal a prefigurat, încă de atunci, sacrificiul şi jertfa de pe cruce a
Mântuitorului Iisus Christos, Paştele a continuat să reprezinte pentru creştini o trecere: de la
moarte la viaţă, dar şi o trecere de la robia păcatelor la starea de libertate a oamenilor.Aceasta
este explicaţia preluării termenului de Paşte, de către religia creștină, de la cea ebraică.Evreii
celebrează Paştele timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan, iar primele şi ultimele două zile
impun respectarea strictă a regulilor religioase.Pentru creştini sărbătoarea de Paşte cuprinde
cele trei zile în care au avut loc Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Hristos, fapte amintite în
biserică din Joia Sfântă până în Duminica Învierii.
Pentru primii creştini, Moartea Domnului sau Paştile Crucii era zi de întristare în
care se ţinea post prelungit până în ziua Învierii, iar noaptea Paştelui era petrecută în biserici
în priveghere şi rugăciune. Ca şi azi, momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie şi
cu lumină. Sărbătorirea Paştelui se prelungea o săptămână întreagă, săvârşindu-se în fiecare
zi Sfânta Liturghie, la care toţi credincioşii se împărtăşeau cu Sfintele Taine ale lui Hristos.
1335
Deşi cred în Iisus Hristos, unele culte creştine - Biserica Mormonă, Martorii lui Iehova şi
Adventiştii - nu serbează Paştele.Islamul nu are în calendar un moment special care să
recunoască Învierea lui Iisus. De altfel, Islamul îl consideră pe Iisus Christos ca fiind unul
dintre profeţi.
Creştinii nu sărbătoresc în fiecare an la aceeaşi dată Paştele şi, de asemenea, există
date diferite de sărbătorire a Paştelui la catolici şi alte rituri creştine apusene, pe de o parte şi
ortodocşi, pe de altă parte.Primul Sinod ecumenic desfăşurat la Niceea în anul 325 d.Hr a
hotărât ca Paştele creştin să nu mai fie celebrat odată cu Paştele evreiesc (deşi, istoric, aceasta
ar fi data reală), ci în prima duminică de după luna plină a echinocţiului de primăvară.La
Sinodul ecumenic de la Niceea, noţiunea de echinocţiu de primăvară a căpătat o semnificaţie
deosebită – s-a considerat că este un moment reprezentativ pentru timpul primordial în care
Dumnezeu a separat lumina de întuneric şi a poruncit ca lumina să fie dată de soare - ziua şi
de lună - noaptea.Până în 1582 toţi creştinii, indiferent de confesiune, sărbătoreau Paştele la
aceeaşi dată. Modificarea s-a făcut odată cu reforma calendarului iniţiată de Papa Grigorie al
VIII-lea, care a vrut să rectifice decalajul descoperit de astronomi între calendarul folosit până
atunci, cel iulian, şi timpul real astronomic. În timp ce catolicii au început să prăznuiască
Paştele după noul calendar, Bisericile creştin-ortodoxe au rămas la sărbătorirea după vechiul
calendar care indica echinocţiul şi luna plină la date care nu mai corespundeau cu datele
astronomice. Aşa se explică decalajul existent şi astăzi.

Bibliografie:
Marian Florea, Simion, 1994, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti

1336
 ÎNVIEREA MANTUITORULUI

Înv. Buleteanu Iuliana

Liceul George Ţărnea, Băbeni
Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Nici una
din celelalte Biserici nu simte si nu exprimă cu bogaţia si harul imnografic semnificaţiile,
puterea si binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigat de triumf si de
bucurie care ne ridică pană la cer, este o stare sufletească unică si incomparabilă, este
privilegiul si fericirea noastră de creştini!
Împotriva argumentelor stoarse necredinţei şi a pretextelor cu păcat, Învierea lui
Hristos s-a dovedit şi s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, astfel că imnul ei
triumfal face de atunci, şi va face totdeauna, bucuria noastră şi a lumii. Împotriva tuturor
raţiunilor omeneşti, împotriva "înţelepciunii" de jos a celor care au căzut în robia
superstiţiilor şi a legendelor necreştine, împotriva a tot ce s-ar putea zice si scrie stă faptul
Învierii, transformat in Biserica permanenta si universala, stă creştinismul intreg, ca dovedire
si încredinţare neclintită şi nedesminţită a Învierii lui Hristos. Împotriva a tot ce I-au spus si-I
vor mai spune inscusiţii într-u tăgada a miracolului crestin stă dovedit si nezdruncinat, drept
si tare ca un munte de adevăr dumnezeiesc si omenesc, cuvântul simplu si drept al
Apostolului: "daca Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică
şi credinţa voastră" (I Corinteni 15, 14), iar propovăduirea şi credinţa Lui şi a noastră n-a fost
şi nu este zadarnică.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens şi solemn patruzeci de
zile, este bucuria si nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi şi
ceas al vieţii noastre de creştin, de fiecare zi si ceas. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare
salut pascal "Hristos a Înviat!", adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc:
"În lume necazuri veţi avea, dar indrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). În această
biruinţă credem si izbândim, cântând imnul triumfului crestin:
HRISTOS A INVIAT!

ARDEALUL, ZONĂ PLINĂ DE TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Prof. înv. primar Chirilă Steluţa Claudia

Şcoala Gimnazială Petros

Cuvântul tradiţie prin definiţie înseamnă ansamblul valorilor, concepţiilor,

obiceiurilor sau credinţelor care se păstrează în cadrul unui popor sau chiar la nivelul
umanităţii întregi, din generaţie în generaţie.
Întotdeauna, dincolo de mărturiile scrise care s-au păstrat, au existat diferite
credinţe sau obiceiuri păstrate prin viu grai.
Datinile şi obiceiurile străbune păstrate în satele cu populaţie maghiară din Ardeal
s-au conservat şi transmis din generaţie în generaţie cu o grijă deosebită, aceste tradiţii
bucurându-se şi astăzi de o preţuire deosebită.

Motto: „Trecutul îşi are preţul lui de care nu trebuie să ne atingem decât cu respect şi
admiraţie.”
1337
 UDATUL FEMEILOR
O tradiţie specifică Ardealului este udatul femeilor. Având la origine o tradiţie
păgână, libaţiunea, udatul a fost introdus în cutuma pascală transilvăneană de coloniştii
maghiari.
S-a încetăţenit repede, indiferent de limba pe care o vorbeşte credinciosul creştin.
După ce Noaptea de Înviere este petrecută în biserică şi în familie, într-o atmosferă calmă şi
senină, în faţa meselor pline cu bucate tradiţionale ( cozonac, şuncă afumată, carne de miel,
palinka şi vin), duminica familiile merg iarăşi la biserică, la slujba de amiază.
Luni, a doua zi de Paşti, este ziua udatului. În special tinerii se îmbracă în haine de
sărbătoare, se adună în cete şi colindă uliţele satelor pentru a găsi mândre pe care să le ude.
În trecut, fetele se stropeau cu apă. Acum un veac, la apă se adăuga şi săpun
parfumat. Azi se merge la udat cu apă de colonie.
Femeile sunt udate, iar bărbaţii primesc un ou roşu.
Bărbaţii, odată ajunşi în casa femeilor, cer voie respectuos să fie lăsaţi la udat. După
ce au primit acceptul, rostesc o poezioară în care gazda este asemuită, de cele mai multe ori,
cu o floare ( în special trandafir), iar udătorul cu un grădinar care doreşte ca floarea să nu se
vestejească, iar femeia udată să rămână veşnic tânără şi proaspătă.
După ce acest ritual a fost îndeplinit, femeile sunt udate pe cap cu apa de colonie, iar
bărbaţii primesc un ou roşu, prăjituri şi un pahar de vin sau de tărie.
Cu această ocazie, se scot din dulapuri cele mai bune haine şi se pun la bătaie, ca
într-o întrecere mondenă, cele mai scumpe parfumuri. Obiceiul reprezintă şi o ocazie de
socializare a prichindeilor, nu de puţine ori taţii mergând la stropit cu fiii lor minori, care nu
au ajuns la vârsta să poată alcătui propriile „găşti” de udători.

2. CUIBURILE CU OUĂ
Sărbătorile pascale sunt un prilej de bucurie şi pentru cei mici. În secuime se
perpetuează un obicei dedicat exclusiv prichindeilor.
Cei mari, în prima zi de Paşti, fac în cotloanele ascunse ale grădinilor cuiburi din
crengi înverzite şi muşchi verde în care sunt puse ouă roşii. În unele gospodării se aşează
lângă aceste cuiburi şi un iepuraş alb.
Cei mici se scoală cu noaptea în cap şi pornesc într-o veritabilă expediţie de
descoperire a mult-râvnitelor ouă roşii. Cei mai ageri, care au reuşit să adune mai multe ouă,
sunt răsplătiţi cu cozonac, prăjituri sau ciocolată.
„Marele premiu” este un iepuraş alb, având legată la gât o fundă roşie, pe care
copilul trebuie să-l îngrijească cu dragoste şi care nu este sacrificat niciodată.

3. OBICEIURI PASCALE
În Ardeal, oul roşu este simbolul nemuririi.

În majoritatea satelor din această regiune, cel mai întâlnit mod de a vopsi ouăle este
acela de a pune pe ele fire de iarbă sau frunze, care apoi se imprimă pe coaja oului.
Culoarea roşie este atribuită sângelui Mântuitorului, iar coaja oului întruchipează
piatra de mormânt care s-a spart atunci când Isus a înviat şi s-a întors la viaţă, asemenea cojii
oului care se sparge când puiul născut în găoace iese la lumină.
Ouăle se ciocnesc după ritual: prima zi - cap în cap, a doua zi – cap în dos şi a treia zi
– dos în dos.
De Paşti trebuie să te îmbraci cu veştmânt nou, semn al înnoirii.

1338
 Trei zile cât ţine sărbătoarea Paştelui se stă cu masa întinsă, pregătită pentru
oaspeţi. Asta aduce prosperitate şi belşug un an întreg.

BIBLIOGRAFIE:
Konykiado Kistarcsa, 2004, Tradiţii şi obiceiuri din Ardeal, Editura STB Konyvek.
Site-ul www.tradiţii.ro

„SFÂNTA EUHARISTIE – LUMINA VIEȚII CREȘTINE”

Liceul Teoretic „Gh. Lazăr” Avrig

Autori: prof.Basca Monica, inv.Han Silvia Camelia

ECHIPA DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI:

Preot, profesori, invatatori, psiholog scolar
Copiii din grupele de cateheză:
Clasa a XI-a, 17 ani
Clasa a X-a, 16 ani, Clasa a IX-a, 16 ani
Clasa a IV–a și a V-a, 10 ani și 11 ani, Clasa a I-a, 7 ani
LOCUL DESFĂȘURĂRII PROIECTULUI:

Activităţile cuprinse în proiectul „CU PUŢIN EFORT, PUTEM DĂRUI… BUCURIE!” se

desfășoară în cadrul Liceului Teoretic „Gh. Lazăr” Avrig în colaborare cu Protopopiatul
Ortodox Român Avrig şi Centrul Cultural-Misionar “Gheorghe Lazăr” Avrig.
PERIOADA DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI:

15 februarie 2014 - 26 martie 2014

BENEFICIARII PROIECTULUI (GRUPUL ŢINTĂ):

În liceul nostru , există câteva cazuri de copii care provin din familii cu situaţii
economice dificile, însă, ca beneficiar al acestui proiect dorim a fi Grigoraș Mădălin – elev în
clasa a I-a A și familia lui. În familie sunt patru copii și împreună cu părinţii trăiesc din alocaţia
copiilor, drept pentru care, din fondurile obţinute în urma acestui proiect, copiii din cadrul
grupelor de cateheză doresc să cumpere rechizite școlare și îmbrăcăminte pentru Mădălin,
dar și alimente, pentru întreaga familie..

BUGETUL PROIECTULUI:
Resursele umane: - Pr. Prot. Gafton Vasile
-profesori
copiii din grupele de cateheză;
buni credinciosi ai parohiei;
Resursele materiale si financiare :
- hartie colorata, carton colorat, fire de aţă colorata, mărgele, foarfece, lipici, coli de
scris, markere, acuarela, pensule. (Toate materialele pentru confecţionarea mărţișoarelor și
felicitărilor au fost aduse de copii și profesori)

1339
 - banii obţinuti din vanzarea mărţișoarelor se vor folosi pentru cumpărarea de
rechizite,
îmbrăcăminte și alimente.
DESCRIEREA PROIECTULUI:
g1. Obiectivele proiectului:

-să înţeleagă că în jurul nostru sunt oameni care au nevoie atât de sprijin material,
cât şi afectiv;
-să conştientizeze necesitatea ajutorării celor aflaţi în situaţii de dificultate;
-să ofere sprijin material familiei sub diferite forme: alimente, îmbrăcăminte,
rechizite;
-să manifeste spirit de ajutorare, toleranţă faţă de toţi cei care-i înconjoară;
-să înţeleagă implicarea comunitatii locale pentru a oferi o clipă de bucurie celor
aflaţi în situaţii
defavorizate;
-să-şi formeze virtuţi creştine;
-să-şi cultive comportamentul moral-religios, dorinţa de a face fapte bune şi de a fi
cinstiti;
-să-şi formeze sentimentul de dragoste faţă de Domnul nostru Iisus Hristos;
-să înţeleagă mesajul “ Cu puţin efort, putem dărui… bucurie! ”

1340
 g2. Activitaţile proiectului:

DATA ACTIVITATEA LOCUL PARTICIPANȚI

DESFĂȘURĂRII
15.02.2014 Stabilirea împreună cu copiii a titlului proiectului, a Centrul Cultural -Misionar -Pr. Prot. Gafton Vasile
obiectivelor şi activităţilor acestuia. (S-a stabilit realizarea de “Gheorghe Lazăr” Avrig - Profesorii
mărțișoare şi felicitări și vânzarea acestora, iar din banii -Copiii din grupele de
obținuți să se cumpere rechizite, îmbrăcăminte pentru un cateheză
coleg și alimente pentru toată familia)
20.02.2014 Aducerea materialelor necesare pentru Cabinetul Om și Societate al -Copiii din grupele de
realizarea mărțișoarelor și felicitărilor. Liceului cateheză
- Profesorii
24.02.2014 – Confecționarea mărțișoarelor și felicitărilor Sălile de clasă -Pr. Prot. Gafton Vasile
7.03.2014 - Profesorii
-Copiii din grupele de
cateheză
9.03.2014 Bazarul cu mărțișoare și felicitări Biserica cu hramul -Pr. Prot. Gafton Vasile
“Adormirea Maicii Domnului” - Profesorii
Vinderea mărțișoarelor și felicitărilor din Avrig -Copiii din grupele de
cateheză
S-au strâns 370 RON - Buni credinciosi ai parohiei
22.03.3014 Cumpararea de alimente, îmbrăcăminte, rechizite pentru Magzinele din Avrig -Pr. Prot Gafton Vasile
Grigoraș Mădălin și familia lui. - 6 copiii din grupele de
cateheză
24.03.3014 Distribuirea produselor cumparate Liceul Teoretic „Gh. Lazăr” -Pr. Prot. Gafton Vasile
- Prof. Religie Bașca Monica
-Copiii din grupa de
cateheză
- Înv. Stănilă Dorina
Grigoraș Mădălin
- Părinții lui Mădălin

g3. Rezultatele așteptate:

Învierea lui Iisus ne determină să acordăm o atenţie specială învăţăturilor morale şi
etice ale vieţii, considerându-le îndreptare vrednice pentru formarea unui caracter personal
sănătos şi pentru dezvoltarea unei societăţi drepte bazate pe principii constructive.
În calitatea noastră de educatori avem privilegiul de a face cunoscute copiilor
anumite învăţături morale şi religioase, cu scopul de a inspira şi influenţa convingerile
spirituale şi caracterul moral al acestei generaţii care niciodată până acum n-a fost
confruntată cu pericole sociale.
Copiii din grupele de cateheză au înteles că în jurul nostru există oameni care au
nevoie atât de sprijin material cât şi afectiv. Acum , in Postul Sf. Paşti, spiritul de ajutorare şi
toleranţă faţă de toţi cei care ne înconjoară trebuie să primeze, astfel că , am implicat şi
comunitatea locală pentru a oferi o clipă de bucurie celor aflaţi în situaţii defavorizate.
Întelegând mesajul „Cu puţin efort, putem dărui… bucurie! ”, copiii şi-au cultivat
comportamentul moral - religios, dorinţa de a face fapte bune şi de a fi cinstiţi.

1341
 PRAZNICUL PRAZNICELOR...SĂRBĂTOAREA SĂRBĂTORILOR

PROF. CIOCMĂREAN IOAN - C.S.E.I. Şimleu Silvaniei-Structura „Speranţa” Zalău

EDUC. CIOCMĂREAN VERONICA - Grădiniţa cu P.N. Nr. 8 Zalău
Hristos a înviat!
Aceste cuvinte, acest gând, acest adevăr ne stăpânesc în ziua Învierii, întreg cugetul,
judecata, vorba, simţirea şi toată purtarea noastră. Cu toţii avem sufletul străbătut de fiorul
unei bucurii nespuse. A unei mulţumiri sufleteşti nemăsurate, că „Paştile sfinţite astăzi nouă s-
au arătat, Paştile… care au deschis nouă uşile raiului. Că prin înviere din moarte la viaţă şi de
pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
Astăzi prăznuim „praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor”. Astăzi este
bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa. Cerul şi pământul după
cuviinţă să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pământul
şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus
prin coborârea Mântuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului
omenesc prin învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pământ.
Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea
morţii şi înfrângerea diavolului. Astăzi după dreptate ni se cade să repetăm cuvintele
profetului Isaia: Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău?(Osea 13,
14; I Corinteni 15, 55). Astăzi uşile de aramă le-a zdrobit Stăpânul Iisus Hristos şi pe însăşi
numirea morţii a schimbat-o, căci nu se mai numeşte moarte, ci somn. Mai înainte de venirea
lui Hristos şi de iconomia Crucii, însuşi numele morţii era foarte înfricoşat. Că omul cel dintâi,
după ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost ameninţat: Din pomul cunoaşterii binelui
şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Facere 2, 17).
Prin învierea Domnului, puterea de neînvins a vieţii păşeşte biruitoare prin veacuri
şi se revarsă în veşnicie. Totul este aici opera harului divin, care izvorăşte din învierea
Domnului şi care ne dă bucuria de a fi cu Domnul Iisus, Cel care ne luminează cărările pe
pămunt, ne ajută să ne înţelegem rostul vieţii şi să ne îndeplinim datoriile noastre. Bucuria pe
care o revarsă în suflet harul dumnezeiesc sfinţeşte viaţa noastră şi face să se nască
“dragostea, pacea, îndelungă răbdarea, facerea de bine, credincioşia” (Galateni 5, 22).
Prin învierea Domnului ne-am suit cu Hristos în raiul cel ceresc, unde ne-am bucurat
cu cetele îngereşti şi ne-am îmbrăcat cu haina neprihănită a luminii izvorâte din învierea Sa.
Începând cu Sfânta Înviere, a intrat în istoria Bisericii harul divin şi cu el a strălucit
icoana omului duhovnicesc pe care trebuie să o realizeze fiecare creştin. Acum se pune
temelia Bisericii care este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.
Ziua învierii este începutul împăcării omului cu Dumnezeu şi a împăcării noastre,
unul cu altul. Ea ne cheamă la comuniune de viaţă cu Dumnezeu şi la înfăţişarea cu Hristos,
prin Hristos şi pentru Hristos, ca să se aşeze pacea şi buna învoire între oameni. Ziua Învierii
ne îndeamnă să vorbim fraţilor, celor ce ne-au greşit şi să iertăm toate câte ne-au făcut.
Iertându-ne şi împăcându-ne unii cu alţii, viaţa ni se luminează şi se umple de toată bucuria şi
valoarea ei, iar sufletul renaşte şi petrece numai în sărbătoare, şi cu veselie cântă cu îngerii
din cer: „Acum toate de lumină s-au umplut şi cerul şi pămuntul şi cele de dedesubt, pentru ca
să prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea păcatului şi începutul vieţii veşnice” (Catavasiile
Paştilor).
La praznicul Învierii Domnului să zicem: Bucuraţi-vă şi vă înălţaţi cugetul curat spre
Domnul care prin cruce a adus bucurie la toată lumea, ne-a izbăvit de întristare şi durere, de
lacrimi şi moarte. Toată suflarea să laude pe Domnul, pentru că vedem pe adevăratul şi

1342
veşnicul nostru Mântuitor, pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei care, înviind din morţi, a
rupt zapisul păcatului şi ne-a dezlegat de blestemul lui Adam.
Hristos ne învaţă că Adevărul şi Lumina sunt mai tari decât minciuna şi întunericul.
Binele şi iubirea înfrâng răul şi ura, viaţa biruie moartea şi virtutea stăpâneşte păcatul.
Dumnezeu călăuzeşte paşii omului pe drumul binelui şi al progresului, al culturii şi
civilizaţiei.
Dar ziua învierii Domnului este şi începutul apostolatului creştin. La fel ca femeilor
mironosiţe şi Apostolilor, îngerul Domnului, care a prăvălit piatra de pe mormânt în dimineaţa
învierii, ne zice şi nouă: „Mergeţi în mijlocul poporului şi vestiţi bucuria cea mare, că Hristos
Domnul a înviat din morţi” şi că azi şi în veşnicie El este în Biserica Sa, în Sfântul Altar şi în
Sfintele Taine, unde ne întâmpină pe toţi. Că El este Domnul nostru care ne iubeşte şi ne iartă,
ne cercetează, este cu noi în orice împrejurare; ne dă puteri când ne simţim slabi şi fără ajutor,
ne ocroteşte şi ne ajută şi atunci când am uitat de rugăciune, de poruncile Lui şi de toate
faptele bune. De aceea zicem împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceasta, îmi plec
genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, care întrece şi depăşeşte orice
cunoştinţă” (Efeseni 3, 14-19).
Deci să lepădăm din casele şi inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi
păcatul şi să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat. Să ne închinăm Crucii pe care S-a
răstignit Hristos. Să sărutăm mormîntul din care a înviat Domnului. Să urmăm cu credinţă şi
nădejde pe Mîntuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toţi sfinţii, cu
părinţii şi înaintaşii noştri. Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne
iubim unii pe alţii căci astăzi am dobîndit iertarea şi mîntuirea prin Înviere. Nimeni să nu fie
trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat
este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămîne în veci cu noi, de vom rămîne în dragostea Lui şi-I vom
păzi poruncile.
Cu aceste binevestiri de bucurie să îmbrăţişăm cu dragoste frăţească pe toţi: părinţi
şi copii, tineri şi vârstnici, mari şi mici şi Hristos cel înviat ne va binecuvânta pe toţi, împreună
cu cei dragi, cu o viaţă plăcută Lui, aducundu-ne pace, sănătate, linişte, spor, dragoste şi bună
înţelegere pentru toţi.
Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dă putere şi biruinţă, să cîntăm
împreună cîntarea Învierii: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor
din morminte viaţă dăruindu-le".
Hristos a înviat !
Adevărat a înviat !
Bibliografie:
Cleopa, Arhimandrit Ilie”, Predici la Praznice Împărăteşti şi la Sfinţi de peste an”, Ed.
Mănastirea Sihăstria, Sihăstria 2008;
Man, Serafim, „Meditaţii duhovniceşti”, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 2002;

1343
 VINEREA MARE – MOARTEA SI INGROPAREA DOMNULUI

Prof. Înv. Primar: Preoteşescu Elena; Şcoala Gimnazială Novaci, Jud. Gorj

În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele

Patimi ale Mântuitorului.Iisus s-a jertfit pentru noi, toţi muritorii, pentru a ne spăla păcatele.
Din Scriptură aflăm că după ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spălându-se pe mâini, rosteşte
sentinţa. Mântuitorul Hristos este trimis spre locul răstignirii, purtându-Si crucea. Iisu
Nazarineanul este biciuit şi fixat pe cruce, bătând-.i-se cuie în mâini şi în picioare. Pentru
Hristos moartea nu era inevitabilă, deoarece El fiind străin de păcat nu purta în Sine
germenele morţii. Spre deosebire de noi, care îndurăm moartea în mod pasiv, ca pe o
consecinţă a păcatului, Hristos a întâmpinat-o in stare de maximă concentrare spre a o birui.
După moarte lui Iisus s-au arătat o serie de semne miraculoase: catapeteasma
templului s-a rupt, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi multe trupuri ale celor
adormiţi au înviat. Lui Iisus nu i-au fost zdrobite fluierele picioarelor ca celorlalţi condamnaţi,
pentru că el murise, iar un soldat pentu a se convinge ca Iisus este mort i-a împuns trupul cu o
suliţă de unde a ţâşnit sânge şi apă.
Iosif din Arimateea şi cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, îl ung cu
aromate şi îl înfaşoară într-un giulgiu. Pe cap îi pun o mahramă, împlinind astfel, întru totul
datina iudaică a înmormântării.
Iudeii vor pecetlui piatra mormântului în nădejdea că uitarea să-L acopere definitiv
pe Cel ce zăcea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborârea la iad si nici învierea lui
Iisus, urmată de răspândirea noii credinţe.
Iisus învie din morţi, mormântul rămâne gol spre uimirea celor care au venit a doua
zi.
Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârşeşte nici una dintre cele trei Sfinte
Liturghii. Ceremonia principală din această zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi
aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea
de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.
Seara se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf. Este o
procesiune de înmormântare. Epitaful pe care îl poartă preoţii ajutaţi de credincioşi
simbolizează trupul Mântuitorului. După procesiunea din jurul bisericii, Sfântul Epitaf este
aşezat pe Sfânta Masă din altar, unde ăamâne până la Înalţare. Punerea pe Sfânta Masă
reprezintă punerea Domnului în mormânt.
Vinerea Mare este ziua de doliu a creștinătăţii, în care a fost răstignit Iisus Hristos.

1344
 OUĂLE ROSII SI SIMBOLISMUL LOR

Prof.înv.primar Melcescu Lorena- Mihaela

Școala Gimnazială Novaci, Jud.Gorj

Pentru cei mai mulţi dintre noi, astăzi, ouăle roşii sunt simbolul jertfei supreme a
Mântuitorului care marchează celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creştine: Paştele.
Mărturie a sângelui vărsat de Iisus răstignit şi batjocorit pe cruce, ouăle roşii exprimă însă,
prin semantica cromaticii lor, bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfel acest incredibil
miracol.
Nenumărate legende româneşti consemnează această ultimă minune înfăptuită de
Iisus, pe când se mai afla încă printre oameni. În câteva dintre aceste creaţii folclorice,
înregistrate de Simion Florea Marian şi Artur Gorovei , se povesteşte că, în sâmbăta Paştelui,
Maica Domnului s-a dus cu un coş de ouă să-l dea soldaţilor care păzeau trupul Fiului său ,
pentru a-i îngădui să-l ia. Când Maria a pus coşul jos, lângă cruce, o picătură de sânge a căzut
din mâinile Mântuitorului peste ouă şi, deodată, toate s-au înroşit. Surprinşi, soldaţii au venit
şi fiecare a luat un ou roşu ca semn despre această ultimă minune a lui Hristos. De atunci se
crede că oamenii roşesc ouă de Paşte.
O altă legendă vorbeşte despre o fată care tocmai în ziua Învierii plecase la târg cu
nişte ouă. Pe drum ea află că Iisus a înviat şi aleargă înapoi spre casă să ducă vestea cea bună.
Ea întâlneşte pe drum nişte iudei , cărora le spune: "Hristos a înviat!". Aceştia râd de fată şi îi
răspund batjocoritor. Hristos va învia atunci când s-or roşi ouăle din coşul tău! Fata a privit
ouăle din coş şi a văzut că sunt roşii.
Tot din izvoarele folclorice aflăm că ouăle roşii mai au şi alte puteri: acelea de a
proteja casele de spiritele malefice. Se spune că Dracul întreba mereu dacă pe Pământ " se mai
scriu ouă şi se mai cântă colindele " deoarece, când acestea nu se vor mai ţine, Pământul se va
scufunda şi el va pune stăpânire pe lume.
Din perspectiva acestor relatări constatăm că tradiţia bisericii creştine face din oule
roşii simbolul definitoriu al miracolului Învierii Mântuitorului, ele având capacitatea de a
exprima prin cromatică triumful noii credinţe, iar prin intermediul ei, renaşterea spirituală a
omeniei.
Pentru epocile de început ale civilizaţiei, oul monocrom- colorat cel mai adesea în
roşu - avea însă rosturi mai mult complexe, fiind considerat emblemă a universului, care
închide în sine energii latente şi neînvinsa forţă a vieţii.
Simbol primordial al cosmosului la indieni şi chinezi, oul era principiu al creaţiei, iar
perşii credeau că din haos a apărut mai întâi oul , din el născându-se apoi Soarele şi Luna; din
gălbenuş Soarele şi din albuş Luna. În antichitatea greacă şi latină , aceste convingeri sunt încă
viabile, oul îndeplinind aceleaşi funcţii cosmogonice; din el au apărut toate cele existente pe
Pământ ( la fel credeau şi popoarele slave).
Alături de accepţia cosmogonică, oul îndeplinea în epocile precreştine şi funcţia de
simbol protector împotriva forţelor malefice. La capodocieni culoarea roşie a ouălor exprima
focul capabil să îndepărteze orice spirit ostil vieţii şi renaşterii cosmice. Din aceste
considerente, egiptenii aduceau ca jertfă zeilor vegetaţiei, la echinocţiul de primăvară, ouă
roşii. Tot ouă roşii jertfeau romanii în cadrul ceremonialurilor dedicate zeilor care patronau
echinocţiul de primăvară.
Cu aceste multiple semnificaţii, ouăle roşii străbat veacurile, aducând până în
timpurile moderne credinţa în forţa, bucuria şi lumina pe care o sintetizează acest complex
însemn de spiritualitate străveche. Expresie vizuală a renaşterii naturii, a fertilităţii şi
fecundităţii , a fortei invicibile în lupta cu spiritele malefice, ouăle roşii, mai reprezentau în
1345
credinţele popoarelor străvechi şi semnul afecţiunii dintre oameni. Ele se dăruiau celor dragi
în timpul sărbătorilor de Anul Nou ( celebrate la echinocţiul de primăvară, după calendarul
precreştin). Culoarea roşie a ouălor era în acest context expresia vieţii pulsânde, a vitalităţii
maxime, sugerate prin " roşul ca sângele".
Multe dintre străvechile acepţii semantice acordate de popoarele vechi ouălor roşii
se regăsesc în datinile, credinţele şi obiceiurile tradiţionale româneşti care marchează
trecerea peste pragul timpului sau al vieţii omului. În obiceiurile calendaristice şi în cele cu
funcţie premaritală, constatăm folosirea oălor roşii ca simbol al fertilităţii şi fecundităţii, al
renaşterii bio- vegetale, dar şi al afecţiunii reciproce dintre tineri.
În baza acestor convingeri, fetele oferă feciorilor, în cadrul horei din duminica
Paştelui, ouă roşii sau împodobite cu diverse motive decorative, ca semn al afecţiunii ce le-o
poartă. În sens de emblemă a fertilităţii, în Ţinutul Pădurenilor din judeţul Hunedoara, ouăle
roşii se pun în " pomul" de cinste al nuntaşilor pentru miri. În scop profilactic şi apotropaic (
terapeutic şi protector), în satele bucovinene, ouăle roşii se dau în mâncarea animalelor
bolnave, cu speranţa că ele se vor tămădui.
Asociat şi înteţinut de aceste străvechi credinţe, ce au funcţionat şi mai funcţionează
încă în ceremonialurile tradiţionale, meşteşugul vopsirii ouălor cu coloranţi vegetali şi al "
împistririi " sau ” încondeierii " oulelor de Paşte este la fel de vechi ca şi obiceiurile. Pe întreg
cuprinsul ţării mesteşugul este prezent, taina deprinderii sale constituind şi astăzi un centru
de interes pentru tânăra generaţie.
Prin intermediul ouălelor roşii şi al celor împodobite cu diverse motive decorative,
sărbătoarea creştină a Paştelui îşi îmbogăţeşte semnificaţia religioasă , conexând dintre
valorile eterne al civilizaţiei un simbol nepieritor - oul, chintesenţă a vieţii veşnice şi renaşterii
perpetue.

UTILIZAREA METODELOR DIDACTICE INTERACTIVE IN FORMAREA

CONDUITEI MORAL-CIVICE A ELEVULUI

Prof. Puruşniuc Irina, Şcoala Gimnazială „Ştefan cel Mare” Dorohoi, jud. Botoşani
Prof. Puruşniuc Constantin, Şcoala Gimnazială „D. Pompeiu” Broscăuți, jud. Botoşani

În contextul unei reformări a modalităţilor de predare, şi în cazul disciplinei în

discuţie, se utilizează frecvent metodele bazate pe acţiune, pe simulare, pe explorarea
realităţii. Tinde să fie extinsă folosirea studiului de caz, a proiectului, jocului didactic, lucrările
practice, studiul comparativ, învăţarea dramatizată, experimentul etc.
În cele ce urmează am valorificat metodele moderne interactive în cadrul unei lecţii
care are ca subiect de studiu textul liric „În ziua de Paşte” de Elena Farago. Activitatea s-a
desfăşurat în cadrul unui parteneriat educaţional cu tema „Elevul de azi, cetăţeanul de mâine”,
derulat între două şcoli din medii diferite (urban şi rural) şi care a avut drept scop
promovarea valorilor morale şi a tradiţiilor autentice româneşti.

PROIECT DE LECȚIE

-FORMAT ERR-
1346
 Titlul lecției : textul liric “În ziua de Paşte”-de Elena Farago
Clasa : a II-a
Efectiv : 35 elevi
Disciplina: Limba şi literatura română
Autor : prof. Puruşniuc Irina- Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare” Dorohoi, Jud.
Botoşani, prof. Puruşniuc Constantin – Şcoala Gimnazială “Dimitrie Pompeiu” Broscăuţi, jud.
Botoşani
Motivația :
Lecţia este valoroasă pentru că le dezvoltă elevilor capacităţile de receptare a unui
text liric, de exprimare corectă şi expresivă, făcând apel la operaţiile specifice gândirii critice.
Elevii vor valorifica cunoştinţele însuşite în lecţiile anterioare, din cadrul altor discipline,
pentru a preciza semnificaţia sărbătorii pascale pentru creştini, decodificând figurile de stil
utilizate de poetă, pentru a compara această sărbătoare cu alte evenimente religioase
importante, identificând asemănările şi deosebirile dintre acestea, dar şi pentru a creea noi
contexte lirice .
Obiectivele lecției:
La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili :
- să recite corect şi expresiv poezia;
- să identifice semnificaţia sărbătorii pascale aşa cum reiese din versurile poeziei;
- să explice figurile de stil utilizate de poetă şi valoarea lor artistică;
- să formuleze corect şi complet întrebări şi răspunsuri vizând conţinutul textului
studiat;
- să precizeze asemănările şi deosebirile dintre Paşte şi Crăciun;
- să redacteze un scurt text liric referitor la sărbătoarea prezentată în text;
Resurse materiale şi de timp:
- manualul, auxiliar “Să dezlegăm tainele textelor literare” –clasa a II-a de Carmen
Iordăchescu, imagini reprezentând scene biblice (Patimile şi Învierea Domnului), soft
educaţional “PitiCLIC-Oamenii şi primăvara", cântări religioase specifice Învierii Domnului,
calculator, videoproiector, planşe, fişe de lucru, markere, coli flipchart;
- 45 minute;
Resurse procedurale:
- brainstorming, diagrama Venn, explozia stelară, metoda cvintetului, exerciţiul,
problematizarea, explicaţia, conversaţia, observaţia dirijată.
- activitate frontală, pe grupe, în perechi.
Evaluare:
Elevii vor decodifica figurile de stil folosite de poetă în textul studiat şi, pe baza
acestora, vor preciza semnificaţia Paştelui şi importanţa Învierii Mântuitorului, vor sesiza
asemănări şi deosebiri dintre Paşte şi Crăciun, iar corectitudinea receptării mesajului textului
studiat, va fi reflectată în modalitatea de formulare a întrebărilor şi răspunsurilor vizând
conţinutul poeziei, prin redactarea propriului text liric.
Lecția propriu-zisă
Evocare
Elevii vor fi solicitaţi să vizioneze un scurt film ( PitiCLIC- Oamenii şi primăvara). Se
va purta o conversaţie despre tematica secvenţei prezentate şi elevii vor stabili că este vorba
despre anotimpul primăvara.
Cadrul didactic le solicită elevilor să spună la ce se gândesc când spun/aud cuvântul
“primăvara”. El notează pe tablă toate răspunsurile copiilor, încurajându-i să formuleze cât
mai multe răspunsuri, subliniindu-se faptul că ele nu vor fi respinse. Se va solicita elevilor să

1347
enumere sărbători specifice acestui anotimp. Astfel, învăţătorul le va comunica elevilor că vor
studia un text liric care prezintă cea mai importantă sărbătoare creştină.
Realizarea sensului
Se vor parcurge toate etapele specifice lecturii explicative: citirea model a
profesorului, citirea de către elevi a poeziei, explicarea cuvintelor şi expresiilor necunoscute, a
figurilor de stil, integrarea acestora în enunţuri proprii, identificarea mesajului textului citit.
Făcând apel la explozia stelară, elevii, împărţiţi pe grupe, vor formula întrebări
vizând conţinutul textului, cu ajutorul întrebărilor: cine?, ce? cum?, unde?, când?, de ce?.
Acestea vor fi prezentate de fiecare grup în faţa colegilor şi vor regăsi răspunsuri potrivite.
Utilizând diagrama Venn, elevii trebuie să găsească asemănările şi deosebirile
dintre Crăciun şi Paşte.
Reflecție
Lucrând în perechi, elevii vor redacta un scurt text liric folosind metoda cvintetului.
Ulterior, fiecare pereche citeşte propria creaţie, iar ceilalţi colegi fac aprecieri asupra acestora.
Încheiere:
La finalul lecţiei, elevii vor recita versurile preferate şi vor interpreta cântece
religioase dedicate acestei sărbători.
Extindere :
Pentru aprofundarea sensului lecţiei, vor fi întocmite fişe de portofoliu care să
conţină imagini specifice sărbătorii pascale, expresii deosebite, eseuri, desene, compuneri.

Elevii au fost foarte încântaţi, participând cu plăcere şi implicare deplină în

derularea activităţii. Considerăm că utilizarea metodelor interactive produc o activitate de
predare-învăţare-evaluare eficientă, care motivează elevii, le sporeşte stima faţă de ei înşişi,
dezvoltă toate laturile personalităţii lor, stimulează creativitatea, îi pregăteşte pentru
integrarea socială şi profesională.

Bibliografie
Cucoş Anca Marcela, Şlincu Iulia, 2013, Formarea continuă a profesorilor de Limba
Română în societatea cunoaşterii, Ed. AXA
Cucoş Constantin, 2002, Pedagogie, Ed. POLIROM
Nicola Ioan, 2000, Tratat de pedagogie generală, Ed. Aramis
Stanciu Mihai, 2003, Didactica postmodernă, Ed. Universităţii Suceava

1348
 ÎNVIEREA DOMNULUI, SĂRBĂTOAREA SUFLETULUI

Prof.Trăilă Dobrescu Luiza

Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”
Rosiorii de Vede, Teleorman
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină, este o sărbătoare religioasă
întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc,
cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice. El şi-a păstrat până în
prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de
familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o
şansă de mântuire - cât şi de tradiţii: oul pictat, masă cu mâncăruri tradiţionale de paşte -
cozonac, pască, miel, slujba de sâmbătă seară cu luarea luminii.
Învierea Domnului reprezintă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii noastre,
care ne-a adus posibilitatea mântuirii şi care stă la temelia credinţei şi a Bisericii Creştine.
Numim această sărbătoare 'Paşti' după cuvântul grecesc care înseamnă 'trecere', fiindcă
această este ziua în care Dumnezeu a adus la început lumea, dintru nefiinţă întru fiinţă. Fără
Învierea lui Hristos, numele Mântuitorului s-ar fi uitat de atunci, învăţătură Lui s-ar fi pierdut,
iar mântuirea oamenilor s-ar fi pierdut şi ea.
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinismului, dogmă
fundamentală a credinţei creştine. Este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a
comuniunii, a sufletului. În noaptea Învierii creştinii se bucură de o stare harică deosebită, de
o părtăşie specială cu semenii şi cu Dumnezeu. Putem vorbi de o ţâşnire deplină a vieţii
dumnezeieşti în sufletul nostru, în existenţa noastră creştină.
În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mâna o lumânare, pe care o va
aprinde din lumina adusă de preot de pe masă Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul
Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus
omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind,
după cum spunea părintele Arsenie Boca, singură minune care se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi.
Prin rugăciune şi prin pomenirea deasă a lui Dumnezeu, omul menţine legătură cu
Dumnezeu şi respinge cea dintâi ispita, şi anume aceea de a se comportă în lume că şi când
Dumnezeu nu ar există sau că şi când Dumnezeu ar fi absent din viaţă noastră. Mai mult,
rugăciunea este izvor de pace şi bucurie, de iubire curată şi de fapta bună.
Existenţa noastră s-a umplut prin Învierea Domnului de bucuria prin excelenţă, de o
bucurie reală, consistentă şi durabilă.
Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvară. Retrezirea naturii la viaţă
simbolizează nouă viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus.
Paştele creştin este similar cu două tradiţii antice: una evreiască şi altă păgână. Ambele
tradiţii sărbătoresc Învierea, trezirea la viaţă.
Ziua Învierii e marea sărbătoare a creştinilor de pretutindeni. În această zi, toţi se
adună într-un gând, o credinţă, o speranţa şi o iubire. Credinţă ni se întăreşte că peste toţi
domneşte Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, Cel care are grijă de univers, de pământ, de om
şi de toată credinţă lui. Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinismului. Este
o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a comuniunii, a sufletului.

Bibliografie

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/invierea-domnului-sfintele-pasti/
1349
 http://www.crestinortodox.ro/paste/postul-pastelui
http://www.crestinortodox.ro/paste/invierea-domnului/
http://ziarullumina.ro/meditatii/invierea-lui-hristos-descopera-valoarea-vietii-
umane
http://www.gotquestions.org/Romana/importanta-invierii-Hristos.html
http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/pastele-originea-sarbatorii

PASTELE - SARBATOAREA LUMINII IN SUFLETUL CRESTINULUI

Prof. Vlădău Gabriela, Şcoala Gimnazială „Nicolae Iorga”, Piteşti, Argeş

„În coliba – ntunecoasă

Din carne şi os lucrată,
A intrat Hristos deodată,
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuşi, Trup şi Sânge…”
- Colind de Vasile Voiculescu

„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iar iubirea este cea mai înaltă trăire, este
dăruire din fiinţă. Astfel, Dumnezeu se împărtăşeşte omului la creaţie dându-i chipul Său cu
puterea, ca prin manifestarea voinţei sale, să se împărtăşească de sfinţenia divină.
Actul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu s-a încheiat în
„Geneză”, când omul a fost creat după chip doar în nădejdea asemănării, ci se va încheia abia
atunci când, iarăşi prin lucrarea Sfintei Treimi, omul va atinge asemănarea cu Dumnezeu.
Chipul este creaţie a lui Dumnezeu, iar la asemănare omul va ajunge prin faptele
bune care îl ridică la îndumnezeire. Chipul, iar apoi asemănarea cu Dumnezeu ne pun în faţa
unor mari minuni ale Lui. Mintea umană nu se poate lărgi atât cât să cuprindă această
înţelegere, ci doar în smerenie omul trebuie să nădăjduiască a fi învrednicit de acest mare dar
şi de moştenirea raiului cu toate frumuseţile lui. Numai că omul a pierdut raiul, moştenind
doar putreziciunea păcatului şi a morţii. Dar şi din putreziciunea morţii se pot naşte sfinţi prin
promisiunea făcută de El şi darul jertfei Fiului Său.
Iubirea nu poate exista fară manifestare, iar la Dumnezeu iubirea este veşnică
pentru că El Însuşi este iubire, izvor nesecat. Astfel, se face Jertfă de iubire întreaga Sfântă
Treime prin renunţarea Tatălui la Unicul Său Fiu aşa cum mărturiseşte Sfântul Evanghelist
Ioan „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 16); Fiul renuţă la omnipotentă şi
omniprezenţă coborându-Se în trup luând firea umană decăzută pentru ca prin ascultare
supremă faţă de Tatăl, ascultare ce merge până la moartea pe Cruce, să-i redea firii omeneşti
strălucirea cea dintâi prin Înviere Sa din morţi, iar ca prin Duhul Sfânt să primim
îndumnezeirea fiinţei omeneşti împlinită de Hristos.
De aceea în centru întregii iconomii stă Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos
cunoscută sub numele de Sfintele Paşti.
În creştinism, denumirea de „Paşti“ (în ebraică „Pesah“ înseamnă trecere), pentru
sărbătoarea Învierii Domnului, s-a păstrat deoarece Însuşi Mântuitorul s-a folosit de acest
cuvânt atunci când le-a vorbit Apostolilor despre apropierea sărbătorii Paştilor: „Ştiţi că peste
două zile vor fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit“ (Matei 26, 2). Întrebându-L pe
1350
Mântuitorul unde să pregătească Paştile, Apostolii au folosit acelaşi cuvânt: „Unde voieşti să-
Ţi pregătim să mănânci Paştile?“ (Matei 26, 17)
Paştele sau Învierea Domnului luat în sens strict creştin înseamnă trecerea
Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o
viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită,
văzută şi constatată de mulţi martori. Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea
patriarhilor, prorocilor şi drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii Sale pe pământ,
Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa după trei zile (Marcu
8, 31).
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine
mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu
ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi
Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală
ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană,
care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin
lucrarea harului Duhului Sfânt în lume, consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din punct
de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om
încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă, prin lucrarea harului în lume, trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează
starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au
vădit în lume de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în operele de cultură, de
artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale sau generale
ale Bisericii.
În conştiinţa Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche
sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor, după cum
precizează şi Sfântul Ioan Damaschin: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii,
împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor“ (Cântarea a 8-
a din Canonul Paştilor).
Paştele este în Ortodoxie "sărbatoarea sărbatorilor". Dacă sărbatoarea este o
tâşnire de viaţă dumnezeiască în creaţie şi ca atare o tâşnire de lumină mai presus de fire,
Paştile este tâşnirea deplină a vieţii dumnezeieşti în existenţa noastră creştină. De aceea
Paştile este o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a ucenicilor care au
văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioşii se salută cu vestea unei bucurii de necomparat
cu nicio altă bucurie: "Hristos a înviat!" "Adevărat a înviat!", până la Înalţarea Domnului, de
când se salută cu altă veste tot aşa de mare, legată interior de prima: "Hristos s-a înaltat!",
până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea desăvârşită a vieţii
noastre de Duhul Sfânt.
Existenţa noastră s-a umplut prin Învierea Domnului de bucuria prin excelenţă
pentru că e bucuria eternă şi deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea
Învierii. Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fară
însemnătate faţă de biruirea morţii. De ce să ne întristam de pricini care ne conduc spre
moarte, când ştim acum că prin moarte trecem la viaţă veşnică. De aceea Biserica cântă în
noaptea Învierii: "Cu bucurie unul pre altul să ne îmbrăţişăm: O, Paştile! Izbăvirea de
întristare". Iar în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paşti se spune: "Nimeni
să nu plângă pentru săracie, că s-a arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască
pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a
eliberat pe noi moartea Mântuitorului".

1351
 Noaptea Învierii transformă întunericul în lumină, mormântul în Cer şi moartea în
viaţă veşnică. Hristos-Paştele Cel Sfânt ne sfinţeşte pe toţi şi ne transformă haric, din păcătoşi
în fiii lui Dumnezeu. Dar omul contemporan preţuieşte mai mult „tinereţea fără bătrâneţe“
decât „viaţă fără de moarte“.
Cercetătorii au arătat că lumina reprezintă, în esenţă, unirea dintre două
caracteristici: undă (energie) şi particulă (substanţă). Nimic mai potrivit pentru a simboliza
unirea umanitaţii cu divinitatea în Hristos Cel Înviat. Dar marea minune a Luminii pascale este
simbolizarea sfinţirii firii umane, în şi prin Hristos, posibilitate a transformării noastre din
păcătoşi în sfinţi, fiii lui Dumnezeu şi dumnezei, după har.
În săptămâna ce precede Paştele numită şi Saptămâna mare sau Săptămâna
patimilor, creştinii se pregătesc atent printr-un post riguros însoţit de rugăciuni participând la
sfintele Denii arătând prin toate acestea dorinţa de a fi cuprinşi în Jertfa Mântuitorului spre
iertarea păcatelor şi reînoirea fiinţei lor. Nu întâmplător părinţii îşi îmbracă odraslele lor cu
haine noi ca o reînoire a trupului, iar prin Sfânta Spovedanie culminând cu Sfânta
Împărtăşanie să dobândească o restabilire a chipului divin ce i-a fost dat omului de la creaţie.
Dar şi locuinţele creştinilor sunt parcă pregătite să-L întâmpine pe Măntuitorul prin
frumuseţea acestora.
În noaptea Sfântă a Învierii, creştinii, cu mic cu mare, se învrednicesc a merge la
Sfânta Biserică pentru a primi Lumina Sfântă, lumina cu care Hristos a biruit întunericul. De
aceea creştinii vin cu lumânările aprinse până la casele lor ca o biruinţă asupra puterilor
diavoleşti.
Creştinii primesc Lumina ca pe Însuşi Hristos. Când ţin făclia în mâini, înţeleg că
Dumnezeu a poposit în palmele lor. Uitându-se la ea, Îl văd pe Hristos, al cărui chip suntem
fiecare dintre noi. Transformăm această lumină văzută în lumină nevăzută a sufletelor
noastre, care ne luminează nu numai drumul în această viaţă, ci şi în viaţa viitoare. Oferim
lumina aproapelui nostru împreună cu jertfa iubirii de aproapele.
Lumina învierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la răsărit până la apus
descoperind pentru o clipă ce înseamnă a zace în întuneric, ci o lumină statornică, de o
adâncime necuprinsă care descoperă cele de sus şi cele de jos cu destinul trupurilor pe care
moartea le descompune pentru o vreme: "Acum s-a umplut de lumină şi cerul şi pământul şi
cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit".
S-a descoperit destinaţia noastră, a credincioşilor pentru viaţa eternă în Dumnezeu, s-a
descoperit Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii care vrea să se unească cu noi pentru veci, s-a
descoperit destinaţia trupurilor care se descompun spre participarea la slava noastră în
Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, ca mijloace şi drum de desăvârşire şi de
pregătire a creştinilor spre viaţa eternă întru învierea lui Hristos, odată cu natura omenească
s-a întărit, într-o veşnică incoruptibilitate, întreaga natură.
Adunarea creştinilor în jurul mesei pascale devine agapă, prilej de comuniune
iubitoare, nicidecum prilej de lacomie menite să alunge întunericul sărăciei şi al răutaţii prin
lumina milosteniei şi a faptelor bune.
De pe mesele creştinilor în ziua Paştelui nu lipsesc carnea de miel şi ouăle înroşite
având o puternică semnificaţie.
Mielul, încă din perioada Vechiului Testament, prefigura Jertfa cea sfânta adusă
înaintea lui Dumnezeu începând de la Abel, încercarea credinţei lui Avraam şi întărită de
sacrificarea mielului spre ferirea de moarte atunci când Dumnezeu a dat prin Moise pedepse
asupra poporului egiptean pentru a da voie poporului iudeu de a ieşi de sub robie. Proorocul
Isaia vorbeşte de Jertfa Mântuitorului asemenea sacrificării mielului „ca un miel spre
junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura

1352
Sa”, dar şi în Noul Testament atunci când Mântuitorul vine spre botez , Sfântul Ioan Îl numeşte
„ Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul omenirii”.
În ceea ce priveşte oul roşu, folclorul conservă mai multe legende creştine care
explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti. Una dintre ele relatează că Maica Domului, care venise
să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele
care picura din rănile lui Hristos. Dar, ca semnificaţie, oul simbolizează mormântul lui Hristos,
mormânt din care a ieşit viata şi prin El am dobândit şi noi viaţă. Culoarea roşie a oului
reprezintă culoarea Jertfei mântuitoare datătoare de viaţă. Numai aşa bucuria ciocnitului
ouălor roşii se vădeşte cu adevărat pe chipurile creştinilor.
În Hristos cel înviat rămâne înscrisă jertfa, căci numai prin jertfa Lui s-a facut
transcenderea. El rămâne Paştile permanent prin excelenţă sau trecerea continuă, ca să putem
trece şi noi în orice timp împreună cu El în planul învierii şi al vieţii de veci. Toată existenţa
noastră şi a istoriei este unită cu Hristos, un Paşte, o trecere, de aceea şi o jertfă cu Hristos
Însuşi. De aceea, lăudând pe Hristos Cel înviat, nu uităm să lăudăm şi Crucea Lui căci prin ea a
înfăptuit Hristos trecerea de la moarte la viaţă şi prin ea putem face şi noi această trecere: "
Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. Căci cu rana Ta
noi toţi ne-am vindecat". Sau: "Făcându-se ca un om, pătimeşte ca un muritor, şi prin patimă
pe cel muritor îl îmbracă întru nestricăciune".

Bibliografie
Pr. Constantin Galeriu (1991). Jertfă şi răscumpărare. Editura Harisma;
Pr. Dumitru Stăniloae (1998). Învierea Domnului şi importanţa ei unicersală. Editura
Albatros;

1353
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE DIN JUDEŢUL GORJ

Institutor Ştefănoiu Nineta, înv.Boncea Adriana

Şcoala Gimnazială Novaci

Arta noastră populară manifestată sub toate aspectele ei reprezintă o bogăţie

nepreţuită de comori pentru toţi aceia ce-şi iubesc patria şi neamul .
Suntem mândrii de faptul că ne-am născut într-un ţinut pitoresc , într-o ţară
frumoasă cum este România .
Obiceiurile şi tradiţiile străbune româneşti , rod al unui efort îndelungat de
cunoaştere reprezintă un tezaur inestimabil de înţelepciune ale căror valori şi resurse nu se
şterg niciodată .
Pe culmile dinspre miazazi ale Carpaţilor, dealungul râurilor repezi, spre izvoare şi
plaiuri , în văi adăpostite de coroana muntoasă şi coline însorite, îşi poartă existenţa ţinutul
gorjenesc plin de istorie, de tradiţii şi obiceiuri , ţinut în care marele Brâncuşi a descoperit
“spiritual materiei, măsura propriei ştiinţe”.
Fiind într-un judeţ încărcat de istorie şi plin de tradiţii , noi, învăţătoarele din
Novaci, trebuie să transmitem elevilor pe care îi educăm istoria zbuciumată a înaintaşilor, să
le prezentăm obiceiuri şi tradiţii specifice acestei zone.

FLORIILE
Premergătoare Paştelui, sărbătoarea Floriilor se prăznuieşte în ultima duminica din
Paresimi .La romani se sărbătorea Floralia , în cinstea zeiţei Flora , protectoarea florilor, dar
creştinătatea a impus Floriile în amintirea întâmpinării cu ramuri de salcie , finic şi palmier a
Domnului Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim după învierea lui Lazăr.
Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită .Ele sunt simbolul
vegetaţiei reînviată primăvara.Salcia este cinstită în această ultimă duminică dinaintea
răstignirii Mântuitorului fiindcă atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu, o salcie s-a
aplecat peste ape ca să poată trece..Atunci Maica Domnului a binecuvantat-o să nu ajungă
niciodată cărbune, să fie mereu plecată peste ape şi sfântă de Florii.
Şi în Gorj, rămurele de salcie sfinţită erau aduse acasă după ce se atingeau cu ele toţi
ai casei , precum şi vitele , erau puse la icoană ori la grindă să fie ferită gospodăria de rele ori
să fie folosite în caz de îmbolnăviri: mâţişorii erau înghiţiţi , vindecând durerile de stomac, iar
crenguţele petrecute peste brâu se credea că alină durerile de spate.Ramurile de salcie sfinţite
erau puse în grădini şi livezi ca să le ferească de stihiile naturii, dar în special de grindină .
În judeţ , aşa cum rezultă din notările scriitorului Alexandru Odobescu oamenii luau
ramuri de salcie din crâng , la ieşirea de la slujba de Florii , fiindca se considera că în acestă zi
salcia este sfinţită (fapt asemănător cu apa la Bobotează).
La Bălceşti, în comuna Bengeşti-Ciocadia, femeile urmăreau ca ramurile de salcie să
fie fără crengi, dacă aveau încrengături fără soţ era semn rău , tot la Bălseşti ramurile de salcie
erau puse în coarnele vacilor şi la găleata pentru muls.Se credea că astfel nu va putea fi luat
prin vraji sporul laptelui . Aici, această zi este sărbătorită ca o zi de tâg cu serbări câmpeneşti
în apropierea casei memoriale a privighetorii Gorjului, Maria Lătăreţu. Ca o tradiţie
premergătoare a sărbătorii de Joi Mari, se cumpără din târg ulcele care se vor împărţi în acea
zi de pomana în cinstea morţilor.
În majoritatea satelor judeţului se credea că în această zi nu era bine să te speli pe
cap fiindcă îţi înfloreşte ( încărunţeşte ) părul.
Cultul pentru morţi se manifestă la Florii prin pomeni ( inclusive cu peşte, fiind
dezlegare în post la fel ca la Blagoveştenie).Se curăţau mormintele, se plantau flori .
1354
 Meteorologia populară susţine că asa cum e vremea în ziua de Florii asa va fi şi la
Paşte.

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR
Săptămâna Patimilor este săptămâna dinaintea Paştelor, în care nu se râde, nu se
joacă, nu se petrece , nu se bea băutură, nu se mănâncă de dulce şi nici prăjit.Lumea trebuie să
fie tristă în această săptămână şi cu gândul la cele întâmplate Domnului Iisus Hristos.
.Se spunea că dacă cineva moare în săptămâna dinaintea Paştelui va ajunge în ceruri
( rai) .Prima zi din săptămână este sărbătorită mai ales pentru cultul morţilor dar şi din
considerente de bilanţ gospodăresc înainte de marea sărbătoare .La Pojaru se consemna
existenţa Joimăriţei , o femeie slută urâtă şi despletită care la Joi Mari pedepsea pe fetele care
n-au tors încă lâna ori cânepa şi n-au ţesut pânza . Personajul justiţiar Joimăriţa, conform
tradiţiei , pedepsea pe fetele leneşe de la Novaci , Baia de Fier , Crasna , Preajba, etc.
Se credea că noaptea spre joi se deschide cerul iar spiritele morţilor reveneau să
petreacă Paştele cu ai lor . În foarte multe dintre localităţile judeţului Gorj , în noaptea
premergătoare dar şi în dimineaţa zilei de joi, gospodarii aprindeau focul din plante magice (
boj, alun), adunate cândva numai de persoane pure ( copii, fete mari).
În jurul focului erau puse scaune să stea morţii , să se odihnească , să se încălzească
şi o masă pe care se aşeza o cană cu apă din care să bea morţii şi să se spele.În dimineaţa zilei
de joi se dădeau pomeni constând mai ales într-o ulcică împodobită cu verdeaţă ori flori de
pădure având pe fundul ei apă şi o lumânare aprinsă.
La denia de joi lumea îngenunchează de 12 ori , fiindcă se citesc 12 evanghelii. După
isprăvirea fiecăreia , târcovnicul stinge câte o lumânare dintre cele 12 aprinse .Femeile au la
ele o sfoară şi la sfârşitul fiecărei evanghelii fac câte un nod pe sfoară .La sfârşitul slujbei sunt
12 noduri .Cu ea se încingeau copiii bolnavi de friguri şi femeile însărcinate , când nu puteau
să nască .
Şi la Gorj , vinerea din Săptămâna Patimilor se numeşte Vinerea Ouălelor. Alexandru
Odobescu consemna că la Broşteni număratul ouălelor se face de catre femei. Neştiutoare de
carte , la fiecare 10 ouă numărate , făceau un semn cu cărbunele.Tot în această zi , serbată prin
nelucrare , femeile din Novaci , Stăneşti , Preajba numărau jurebiile toarse toată iarna .
La Şipot se vopseau ouăle strânse în Postul Mare şi apoi erau puse în pelin verde .
La Runcu ouăle se roşau cu roibă ( plantă), la Turceni în ziua de vineri ouăle se
îngălbeneau iar sâmbăta se roşau cu rădăcină de roibă.
În seara zilei de vineri oamenii se duceau la biserică unde se cânta prohodul . La
Drăgoieni , dar şi în alte sate , în timp ce stăteau în genunchi la înconjurarea bisericii , cu
lumânările aprinse , date de pomană pentru aceia care au murit fără lumânare , femeile
smulgeau iarba să o dea la găinile de acasă , în speranţa că nu se vor îmbolnăvi şi vor avea ouă
mai multe .
În satele Gorjului , după prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir
unde aprind lumânări şi “ se cântă” ( bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit de
morţi.
Pe Valea Jaleşului , de la biserică oamenii se întorceau acasă cu lumânările aprinse
şi nimeni nu intra înăuntru până nu înconjurau casa , ca să fie ferită de boli , să fie bine tot
anul şi să se prăsească vitele , păsările, etc. Aceste lumânări se păstrează la icoană ,
aprinzându-se de câte ori e pericol de furtună , ori de trăznet, ori pentru a feri casa şi
gospodăria de boli .
În Vinerea Patimilor era bine să ţii post negru .La Runcu, oamenii ajunau şi în ziua
de sâmbătă , la Borăscu, în sâmbăta Paştelor nu se mânca usturoi , nici ceapă să nu se împută
Paştele.

1355
 În ziua de sâmbătă este tăiat mielul, este ziua în care se pregătesc bucatele pentru
masa de Paşte, dar nimeni nu gustă din ele să nu se dedulcească. La Runcu credincioşii se
spălau chiar în râu, iar la Broşteni tot în noaptea de sâmbătă spre duminică se îmbăiau cu
hainele vechi şi se întorceau repede acasă să se îmbrace cu cele noi trecute pe la gura sobei de
trei ori, ca acela care le va îmbrăca să fie precum jarul roşu şi fierbinte.
În multe din satele judeţului sâmbătă seara se aşezau glii de iarbă verde la pragul
fiecărei uşi de la casă, pivniţă şi grajd, peste care oamenii treceau a doua zi. În alte localităţi în
loc de glii era presărată iarbă sau alte verdeţuri ( frunze de tei, stefar, plop). Verdeaţa avea
semnificaţia biruinţei reînvierii naturii şi bucuria acestei reînvieri concomitent cu Învierea
Domnului Iisus Hristos.

Paştele
Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştelui, Paştele sau Învierea
Domnului, pentru că în această zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi
celor din morminte viaţa dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului
şi împacandu-i cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai
frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după
un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi cauta în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie
curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială..Fiecare are partea sa de
ocupaţie şi grijă, fiecare caută a nu ramâne în urma altora, iar sfintele Paşte să-l surprindă ca
pe un neom între oameni.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii
Paştelor este pasca.
Tot de Paşte, friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor sau
de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreuna cu pasca la sfinţit. Mielul
este simbolul Domnul nostru Iisus.
O legendă spune :
“Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a
luat o cosarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi rugă să înceteze a-
l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse cosarca cu ouă lângă cruce şi începu a plânge.
Stând cosarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în scurt timp o
parte din ouă se înroşira, ca şi când ar fi fost vopsite. Domnul Iisus, văzând ouăle umplute de
sânge, îşi aruncă privirile către cei de faţă şi le zise :
- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea,
dupa cum am făcut şi eu astăzi !
După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi i-a
zis “Hristos a înviat!” »
Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găina, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la
uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.
Când cântă cocoşii de miezul nopţii, românii curaţi şi îmbrăcaţi, după ce spun
rugăciunile, iau pasca pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică.
În ziua Învierii, fiecare ins care ia parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine o lumină
pe care să o ţină aprinsă în timpul slujbei de Înviere. După aceasta, fiecare se întoarce cu
lumina aprisă acasă .Aici o sting în grindă , afumând-o pe aceasta în semnul crucii, o pastrează
apoi pentru tot anul, spre a o aprinde la întâmplări primejdioase, la vărsări de ape, grindină,
tunete, fulgere.O mai întrebuinţează pentru a afuma vitele.

1356
 Salutul oamenilor în aceste zile este, ca pretutindeni : »Hristos a înviat !», iar celălalt
pentru a confirma cele spuse răspunde : »Adevărat a înviat ! »
Este bine ca elevii să cunoască toate aceste tradiţii şi obiceiuri , deoarece
îmbogăţesc orizontul de cunoştinţe , îşi dezvoltă emoţii şi sentimente puternice , contribuie
din plin la educarea sentimentelor de dragoste şi admiraţie , mândrie şi respect faţă de
comorile creaţiei populare .Totodată le cultivă trăsăturile de personalitate caracteristice
omului nou de care are nevoie societatea noastră de astăzi .

Bibliografie :
Al. Doru Șerban, Dan Ilie Morega, Obiceiuri și tradiţii din Gorj, Editura Măiastra, Tg.-Jiu,
2008
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu – “Folclorul literar românesc”
Maria Cioară-Bâtcă , Vlad Bâtcă – “Zona etnografică”

ÎNVIEREA DOMNULUI

Prof. Cornescu Floarea

Şc. Gimn. „Al. Ştefulescu” Tg-Jiu

În noaptea binecuvântată de Paşti sfintele locaşuri de rugăciune, Bisericile, sunt

asaltate de prezenţa numeroasă a celor ce vor să se împărtăşească de bucuria şi lumina Sfintei
Învieri.
În niciun moment din timpul anului creştinii nu resimt mai puternic chemarea de a
fi cu toţii la biserică precum în această noapte.
Clipele petrecute în atmosfera din noaptea Sfintelor Paşti, primirea luminii de către
fiecare, salutul de Hristos a Înviat – Adevarat a Înviat, toate acestea picură în sufletul nostru
bucuria negrăită de a fi împreună.
Trăim cu toţii puterea unificatoare a Învierii lui Hristos.
Învierea Domnului Iisus Hristos este cea mai de seamă sărbătoare a creştinătăţii
pentru că scularea din morţi a Domnului Iisus Hristos este adevărul fundamental şi
evenimentul central al creştinismului.
Dacă Hristos a înviat, cum credem noi cu putere şi nădejde, atunci toate au înţeles,
toate sunt cu rost, toate au o semnificaţie, toate se înfrumuseţează şi devin sublime.
Învierea Domnului Iisus Hristos dă sens desăvârşit vieţii noastre, lumii
înconjurătoare şi universului întreg.
Sărbătoarea Învieriii Domnului să ne încălzescă inimile, să ne lumineze minţile, să
ne binecuvânteze viaţa. Să-I vestim cu încredere neîndoielnică Învierea Sa din morţi zicând
unul altuia, cu bucuria asemănătoare celei pe care au avut-o mironosiţele şi apostolii ce plecau
de la mormântul gol spunând celor ce-i întâlnea că:
Hristos a Înviat!

Bibliografie:
Antonie Plămădeală, Mitropplitul Ardealului, Cuvinte la zile mari, Sibiului, 1989
V. Podim Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Bucureşti 1998
Pr.Prof Dr. Dumitru Stăniloaie, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943.

1357
 ISTORIE, TRADIŢIE ŞI SEMNIFICAŢIE RELIGIOASĂ ÎN SIMBOLISTICA OULUI

Profesor Teompa Aviu Ştefan, Colegiul Tehnic „Dorin Pavel” Alba Iulia

Oul apare ca simbol al începututului tuturor lucrurilor, al originii, al regenerării şi

permanentei vieţi. Oul cosmic, din care s-a creat lumea, are o răspândire pe o întinsă arie
culturală, acoperind toate continentele lumii.
Oul semnifică un principiu regenerator, de aceea, el apare frecvent în sărbătorile de
renovare a naturii, în riturile fertilităţii ţi în cele de trecere. În Persia, ouăle colorate,
reprezentau cadoul obişnuit de anul Nou, iar la noi şi în întreaga arie balcanică şi est-
europeană e răspîndit obiceiul înrăşirii ţi încondeierii ouălor de Paşti, ciocnirea celor vopsite
pare un rit moştenit de la primii creştini, care îşi dăruiau câte un ou roşit de Paşti, se sărutau
şi spuneau”Hristos a înviat!”
Oul e un simbol al nemuriri şi al resurecţiei, în mormintele vechi din Rusia sau
Suedia s-au găsit ouă de lut. Ca simboluri ale ferilităţii, ele sunt prezente în ceremoniile ce
însoţesc semănatul sau culesul roadelor pământului. Ţăranii români îngropau cojile de ouă în
brazdă sau le aruncau înaintea boilor la pornirea plugului. În ceremonialul de nuntă
românească, mirele şi mireasa, aşezându-se la masă, după ce se întorc de la biserică, trebuie
mai întâi să mănânce un ou.
Izvoarele istorice şi arheologice sigure atestă, cu multe secole înainte de naşterea lui
Hristos, obiceiul de a se face cadou ouă colorate la unele sărbători sezoniere, în primul rând la
anul Nou. La vechii perşi, era obiceiul ca, la sărbătoarea primăverii, oamenii să-şi dăruiască
unul altuia ouă de diferite culori. La romani tinerii vopsea ouăle în roşu şi, pe lângă alte
cadouri, şi le trimiteau reciproc la sărbătoarea lui Ianus.
Oul este, alături de lut şi aluat, arhetipuri ale genezei. Astefel, chinezii credeau că
cerul împreună cu pământul sunt ca un ou de pasăre: cerul este învelişul pământului, precum
coaja oului este învelişul gălbenuşului. La rândul lor, vechii perşi credeau că cerul, pământul,
apa şi tot ce se găseşte sub cer sunt închise ca într-un ou: cerul este deasupra şi dedesuptul
pământului, iar pământul este înăuntrul cerului, ca şi gălbenuşul în ou. Ei credeau că la la
începutul lumii se afla numai Dumnezeu, iar peste întregul spaţiu al haosului domnea numai
întunericul. La un moment dat a apărut un ou care a fost acoperit cu aripile întunericului şi
fecundat de către noapte. Din Oul fecundat au ieşit soarele şi luna care s-au înălţat pe cer.
Pământul fiind mai greu s-a lăsat în jos.
Treptat obiceiurile preistorice legate de acest arhietip al genezei, oul, au fost
preluate şi de creştinism. Oul colorar şi împodobit este simbolil Mântuitorului, care părăseţte
mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. La început ouăle se
vopseau în galben, culoarea soarelui pe bolta Cerului, şi în roşu, culoarea discului solar la
răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cufiguri de îngeri, cu un
miel, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe. După milenii de evoluţie a
credinţelor şi ideilor religioase, românii înroşesc şi încondeiază ouăle primăvara, la
sîrbătoarea centrală a calendului festiv creştin, paştele. Înrăşitul şi încondeiatul ouălelor,
meşteşuguri populare de un rar rafinament artistic, se îmbină cu numeroase credinţe şi
obiceiuri precreştine. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales
la miezul Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul postului Mare, este gătit (colorat şi
încondeiat) în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap (Ciocnitul
ouălelor) şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau
că timpul şi spaţiul înconjurător moare şi renaşte anual, împreună cu divinitatea adorată.
1358
Bogata termininologiezonală a ouălelor încondeiate reflectă tehnica încondeiatului (ouă
închistruite, împistruite, picurate, pictate, împuiate) şi instrumentele folosite (ouăle
încondeiate). Alte denumiri, precum ouă necăjite şi ouă muncite, se referă la chinul ouălelorîn
timpul complicatului proces de încondeiere:desenare cu ceara încinsă şi introducerea lor de
mai multe ori în apa fiartă. Obiceiurile şi credinţele legate de cojile acestora pot aduce
frumuseţe şi sănătate, belşug şi rod bogat, pot să lege sau să îndepărteze oamenii, să
grăbească căsătoria fetelor, să înmulţească vitele etc.
Originea colorării ouălelor se pierde în negura epocii creştine, din timpurile când
Anul Nou se sătbătorea la echinopţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al
echilibrului, creaţiei şi fecundităţii. Şi la romani, colorate în roşu, ouăle făceau parte dintre
darurile lui Ianus, zeul casei şi erau folosite la diferite jocuri şi ceremonii religioase. Obiceiul
colorării ouălelor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat mai ales la popoarele Europei
şi Asiei.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle
de Paşi şi de ce ele au devenit simbolul Învierii Domnului. Cea mai răspândită relatează că
Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi
acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzînd ouăle ca s-au
înroşit de la sângele ce picura din rănile lui Iisus, a spus celor de faţă:”De acum înainte să
faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am
făcut şi eu astăzi”.
Ţăranii români au obiceiul ca în dimineaţa de duminica Paţtelui, să-şi spele faţa cu
apă nouă neîncepută în care pun un ou roşu, având credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi
sănătoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălelor, cojile sunt păstrate pentru a fi puse în
brazde, la arat, crezăndu-se că astfel pământul va da un rod bun.

Bibliografie:
Ghinoiu Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2007.
Marian Simion Florea, Sărbătorile la români, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1994.
Zahacinschi Maria, Zahacinschi Nicolae, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport –
Turism, Bucureşti, 1992.

PAŞTELE, CEA MAI IMPORTANTĂ SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ

Prof. Creţ Ileana, Şcoala Gimnazială Liviu Rebreanu, Bucureşti

Prima dată Paştele s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos, când
evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se aflau. După
îndemnurile lui Dumnezeu date lui Moise, ei au sacrificat un miel cu sângele căruia au uns
ramele de lemn de la uşile caselor în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de
Dumnezeu a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele
mielului. În casele israeliţilor nu a murit nimeni. Sângele mielului era garanţia luării în serios a
avertismentului lui Dumnezeu de către credincioşi.
Atunci faraonul îngrozit le-a spus evreilor să iasă din Egipt, dar i-a urmărit până la
Marea Roşie, unde Moise cu ajutorul lui Dumnezeu a despărţit apa în două şi au trecut, dar
când au urmat egiptenii, apa s-a adunat înecându-i pe aceştia din urmă. Dumnezeu a reînnoit
legământul cu israeliţii, dar de data aceasta nu printr-un om, Moise, ci prin Iisus Mesia Fiul
1359
Său. Acest legământ nu mai este făcut doar cu evreii, ci cu toate popoarele care vor să
primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Hristos. Legământul cel vechi purta sigiliul
sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşte după îndrumările lui Dumnezeu. La Cina cea
de Taină, Domnul Iisus a instituit sărbătorirea Paştelui după porunca ce i-a fost dată de
Dumnezeu, instituind sfânta împărtăşanie: “Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu….”.
Ritualul sărbătorii Paştelui la vechii evrei avea să prevestească ce se va întâmpla mai
târziu, sacrificiul mielului simbolizând sacrificiul lui Iisus care şi-a dat viaţa răstignit pe cruce.
În tradiţia creştinească românească privind pregătirile pentru această sărbătoare, un rol
important are vopsirea ouălor în culoare roşie, simbolizând sângele scurs din trupul
Domnului Iisus în timpul patimilor Sale. Ele nu lipsesc din casa niciunei familii, chiar dacă mai
sunt vopsite şi în alte culori. În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în învierea Sa
stă bucuria noastră. După cum a afirmat părintele Gh. Calciu: ”Dincolo de păcatele noastre şi
ale neamului nostru, bucuria Învierii străluceşte peste toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele
luminează peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”.
BIBLIOGRAFIE
1) Lew Walace, 2010, ”Ben-Hur”, “O poveste despre Hristos”, Editura Adevărul Holding,
Bucureşti
2) Preot Gh. Calciu, 2005 “Patimile, moartea şi învierea Domnului”(comentariu pe
internet)

1360
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

Prof. Coca Elena Grăd. P.P. „FLOAREA-SOARELUI” Reşiţa

Prof. Guţă Corina Grăd. P.P. „FLOAREA-SOARELUI” Reşiţa

Învierea Domnului Iisus Hristos ne călăzuieşte totdeauna spre cât mai multă iertare și
spre cât mai multe fapte bune asemenea bobului de grâu, care, atunci când cade…murind,
jertfindu-se, aduce multă roadă” (Ioan , 12, 24”)
Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre
toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic împărătesc cu data schimbătoare, primul
fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbatori dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele
Paşti.
Paştile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină, alături de ziua de duminică
(sărbătoarea săptămânală a creştinilor) , Sfintele Paşti au fost sărbătorite încă din epoca
apostolică. Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a
Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. De aceea, săptămâna pe care
noi o numim azi Săptămâna Patimilor, se numea la ei Săptămâna Paştilor sau Zilele Paştilor.
Cu timpul, înţelesul cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, aşa cum este
înţeles şi astăzi.
Paştele este sărbătoarea creştină a învierii Domnului. Ultima săptămână a postului,
care precede sărbătoarea, este Săptămâna Mare, care începe cu Duminica Floriilor şi se
termină cu Duminica Pascală. În urma răstignirii, morţii şi îngropării, Hristos a înviat aducând
cu sine Pacea permanentă a Duhului Sfânt, atât prin post, cât şi prin rugăciune. Astfel, Învierea
Domnului rămâne a fi o taină mai presus de mintea omenească, fiind cuprinsă şi
experimentată prin
credinţă.
Sărbătoarea Floriilor marchează intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, duminica
având o puternică încărcătură simbolică. Floriile anunţă şi începutul patimilor lui Iisus
Hristos, Săptămâna Patimilor simbolizând durerea şi chinurile pe care Mântuitorul le-a
îndurat pentru ca păcatele oamenilor să fie iertate.
Această ultimă săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Patimilor, are
menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere. Această perioadă se numeşte Săptămâna
Patimilor sau pentru că în acest răstimp se pomenesc evenimente legate de suferinţele
Mântuitorului şi evenimente premergătoare acestor suferinţe. De aceea săptămâna aceasta se
mai numeşte şi Săptămâna Mare, săptămâna în care ne gândim la lucruri mari şi minunate, de
importanţă pentru fiecare dintre noi. Credincioşii, în această săptămână, sunt cu mai multa
grijă în ceea ce priveşte rânduiala Postului, sunt cu mai multă luare aminte la slujbele
dumnezeieşti care se fac în mod deosebit. din dorinţa de a-şi aduce iubirea şi recunoştinţa lor
faţă de Mântuitorul care pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a
răstignit.
În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor se duce la Biserică cu mâncare şi băutură
pentru a le sfinţi şi a le da de pomană de sufletul morţilor. În Vinerea Mare, creştinii ţin post
negru, fără apă şi mâncare pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor întregul an. În Vinerea
Patimilor se duce la biserică cu flori pentru Iisus Hristos şi se trece pe sub masă de 3 ori,
aceasta semnificând potignirile pe care le-a avut Mântuitorul când şi-a cărat în spate propria
cruce.
Ouăle roşii simbolizează Învierea Domnului. Acestea nu lipsesc de pe masa
creştinilor, nici din Biserică, fiind aduse pentru a fi binecuvântate la sfîrşitul Slujbei de Înviere.
De Paşte creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind: „Hristos a înviat˶, „Adevărat a înviat!˶.
1361
Lumânarea este nelipsită de la slujbele bisericeşti. În noaptea de Înviere oamenii merg la
biserică cu lumânări pentru „a lua lumină˶. Dacă în Biserică nu sunt lumânări aprinse, nu
poate avea loc Sfînta Liturghie, de aceea preotul aprinde o lumânare, apoi îndeamnă
credincioşii: „Veniţi de primiţi lumina!˶.
Mielul este simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jerfit pentru ieratarea
păcatelor noastre.
Pasca reprezintă un cozonac special care se coace o singură dată pe an, de Sfintele
Paşti. Gospodinele creştine coc cozonacul, fie sub formă rotundă, fie dreptunghiulară, asemeni
mormântului în care a fost aşezat Mântuitorul.
Deși această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătorește oarecum diferit în regiunile României.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paști, se practică tradiţia tamâierii bucatelor.
Apoi, fiecare mesean primeste o linguriţă de paști (vin+pâine sfinţite). În meniul acestei mese
festive se include ciolanul de porc fiert, ouâ albe și mâncaruri tradiţionale, după acestea se
continuă masa cu friptura de miel.
In dimineata zilei de Paste, copiii se spală pe faţă cu apă proaspătă de la fântână în
care s-au pus un ou roșu și fire de iarbă verde.
Sărbătoarea Învierii Domnului păstrează la noi în ţară, din vremuri vechi, datini şi
tradiţii frumoase pe care suntem datori să le transmitem copiilor noştri. Ele conţin o mare
încărcătură de simboluri creştine şi precreştine care fac parte din zestrea noastră naţională. E
şi datoria noastră, a cadrelor didactice, să conştientizăm elevii că păstrarea lor înseamnă
păstrarea purităţii sufletului românesc şi a istoriei poporului român.
Preocuparea noastră pentru păstrarea transmiterea şi continuarea acestor tradiţii şi
obiceiuri a fost materializată prin derularea la grupa condusă a unui proiect tematic „ Sfintele
sărbători de Paște” prin care am familiarizat copiii cu aceste tradiţii. Implicarea copiilor în
derularea acestui proiect a condus la conştientizarea faptului că tradiţiile trebuie păstrate şi
transmise mai departe.
Peisajul magnific al primăverii, vraja sărbătorilor acestui anotimp, așteptarea
Învierii Domnului de către cei mici dar și de către cei mari le putem transpune în mici creaţii
de artă, scrise, pictate sau meștesugite.
Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu – “Folclorul literar românesc”
Prof. Răducu, Ani „Îndrumător elemente de educaţie religioasă pentru învăţământ
preșcolar”

1362
 INVIEREA DOMNULUI ȘI IMPORTANȚA EI PENTRU VIAȚA CREȘTINĂ
ARATARILE DOMNULUI DUPA INVIERE

Tîrnovan Felicia, Școala Gimnazială Romuli

Importanţa Învierii Domnului pentru credinţa creștină

Învierea Domnului este piatra de temelie a credinţei creștine, „centrul centrului,
inima adevărată a creștinismului” (teologul raţionalist D. Strauss): „Iar dacă se
propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a
morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.
Crucea/jertfa și Învierea se presupun reciproc: jertfa fără înviere ar fi fost fără rost,
iar învierea fără jertfă ar fi fost imposibilă: „În cruce este o putere care produce înviere și în
înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea are în ea însăși o forţă
biruitoare a păcatului și a morţii, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în
înviere”.
Învierea Domnului este garanţia învierii noastre: Luând fire omenească, Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, întru toate asemenea nouă, afară de păcat.

Aratarile Domnului dupa Inviere

Femeile mironosițe la mormântul Domnului

După ce „sâmbătă s-au odihnit după Lege” (Luca 23) – era prima zi a Paștelui iudaic,
15 Nissan – seara, „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi
Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a
săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine
ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra
fusese răsturnată; căci era foarte mare” (Marcu 16).

Arătările Domnului după Înviere:

1.Arătarea Domnului către Fecioara Maria și către Maria Magdalena.

2.Arătarea Domnului către femeile mironosiţe.
3.Arătarea Domnului către cei doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus.
4.Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Petru.
5.Arătarea Domnului către Sfinţii Apostoli, fără Toma, în Duminica Învierii.
6.Arătarea Domnului către Sfinţii Apostoli, împreună cu Toma.
7. Arătarea Domnului către Apostoli în Galileea, la Marea Tiberiadei.

1363
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE

Prof. înv prim. Moșoarcă Ionela

Școala gimnazială nr. 2
Lugoj, Timiș

Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinătătii și s-a

sărbătorit pentru prima data în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Deși Paștele
este cea mai importantă sărbătoare a creștinătăţii și reprezintă Învierea
mântuitorului Iisus Hristos, aceasta a fost mai întai o sărbătoare iudaică
(cuvântul Paște își are etimologia în cuvântul ebraic pesah, care înseamnă
trecere) și simboliza eliberarea evreilor din robia egipteana și trecerea prin
Marea Roșie, pe pământul făgăduinţei.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii Domnului Isus Hristos. Începutul
acestei sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând
sacrificiul trupului şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de
şapte săptămâni.
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna
Patimilor. Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează
asupra casei, a curţii, pentru ca totul să fie curat.
În satul unde am copilărit în ziua de Joia Mare , în fiecare an câte o
familie pregătea Paștele și urmau un ritual bine stabilit :dimineaţa , preotul
începea slujba în biserică , apoi venea la familia care a pregătit Paștele cu
prapurii, cantorul și alţi săteni, pentru a lua paștele din casa celui ce le-a pregătit
ca dar , și pentru a le duce în biserică. Aceste paște constau în vin , pâine și
caș.Toate erau așezate într-un coș care era dus spre biserică de copii, în frunte
cu preotul , familia care făcuse Paștele și alţi săteni.Acolo se continua slujba de
sfinţire până la ora 12, după care se întorceau toţi la casele lor.
Tot în Joia Mare, femeile merg seara, înainte de a merge la biserică, la cimitir
si curăță în jurul mormintelor celor ce se „odihnesc „, dau de pomană copiilor și celor
nevoiași, și împodobesc cu flori mormintele.
Vineri copiii și tinerii vin dis-de-dimineață la biserică împodobesc cu flori
mormântul, mormânt ce simbolizează locul unde a fost depus trupul Domnului Iisus ,
urmând ca după amiaza să se facă slujbă cu punerea în mormânt
Femeile încep să pregătească pasca , doar coca se frământă şi apoi se vopsesc
ouăle în diferite culori, folosindu-se coajă de ceapă, frunze pătrunjel sau mentă .
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se
trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte
o lumânare şi pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte
bolnavi.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul
de credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori.
Serviciul divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Hristos a înviat!” toţi cei

1364
prezenţi la acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e
recunoaşterea tainei Învierii, iar aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până
la Înălţarea Domnului.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe un
perete dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii,
carnea de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc , fiind aduse înt-un
cosuleț, şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie.
Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe
lumea cealaltă.
Ouăle roșii simbolizează sângele vărsat de Domnul Isus pentru
mântuirea omenirii. Legenda spune ca după răstignirea lui Iisus, Pilat a fost
invitat la o petrecere. Atunci un soldat a intrat în încăpere și a strigat ca Iisus a
înviat. Pilat, neîncrezător, a spus că va crede acest lucru doar atunci când oul pe
care îl ţinea în mănă se va înroși. Și oul s-a înroșit pe loc, iar Pilat a scăpat oul pe
jos care a crăpat. Tot de atunci a rămas și obiceiul ca de Paște să se ciocnească
ouăle.
O altă legendă spune că în dimineaţa Duminicii după Înviere, o copilă
mergea cu un coș cu ouă la Ierusalim pentru a le vinde. Copila s-a întâlnit pe
drum cu un evreu, care bucuros de vestea învierii lui Isus, in loc de bună ziua i-a
spus copilei Hristos a înviat. De atunci a rămas obiceiul ca de Paște oameni să se
salute în acest fel.
Ciocnitul ouălor de Paște se face după reguli bine știute. Persoana mai
învarsta ciocnește primul oul ţinut în mâna de o persoana mai tânără, și rostește
"Hristos a Inviat", iar celălalt îi răspunde cu "Adevărat a Înviat". În unele zone ale
ţării, exista tradiţia ca în dimineaţa de Paște, întreaga familie să își spele faţa cu
apa nouă, în care se pune un ou roșu. Există astfel credinţa că cel care se spală în
această apă va fi tot anul frumos și sănătos ca un ou roșu. Cojile ouălor mâncate
de Paște sunt păstrate și puse apoi în brazdă pentru ca pământul să fie roditor.
Cine mănânca în ziua de Paște prima oara ouă, va fi ușor peste an.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice
activitate distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în
cele mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o
săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că
sufletele celor care mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.
Poate cel mai de notorietate e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub
numele de „stropit”. Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în
familiile în care există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se
veştejească”. „Stropitul” este păstrat şi azi şi reprezintă un bun prilej pentru o
reîntâlnire cu prietenii, şi, în fond, de distracţie.

1365
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

DIFERITI DAR EGALI

Profesor înv primar Zăicescu Mirela, Şcoala Gimnazială nr. 3 Suceava

Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de

învăţământ, ea nu epuizează sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne
cadrul larg al timpului liber al copilului, în care viaţa capătă alte aspecte decât cele din
procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori acţionează, pozitiv. Vizitele
la muzee, expoziţii, monumente şi locuri istorice, case memoriale – organizate selectiv –
constituie un mijloc de a intui şi preţui valorile culturale, folclorice şi istorice ale poporului
nostru. Ele oferă elevilor prilejul de a observa obiectele şi fenomenele în starea lor naturală,
procesul de producţie în desfăşurarea sa, operele de artă originale, momentele legate de
trecutul istoric local, naţional, de viaţa şi activitatea unor personalităţi de seamă ale ştiinţei şi
culturii universale şi naţionale, relaţiile dintre oameni şi rezultatele concrete ale muncii lor,
stimulează activitatea de învăţare, întregesc şi desăvârşesc ceea ce elevii acumulează în cadrul
lecţiilor.
Activităţile extrașcolare, în general, au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă
cele mai eficiente modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare,
deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora.Împreună
cu colegele mele am conceput realizarea proiectului DIFERIŢI DAR EGALI
Parteneri:
Asociaţia Intercoolt Suceava reprezentată de Manuela Silter
Biserica Ortodoxă „Cuvioasa Paraschiva” Mitocaş reprezentată de preot paroh Luca
Paul
Comunitatea Ruşilor Lipoveni reprezentată de presedintele comunităţii Ciubatura
Vasile
ARGUMENT:
Activitatea de cercetare în domeniul interculturalităţii în România are ca obiectiv
producerea unor concepte şi cunoştinţe mai precise şi clare în vederea oferirii unor
argumente mai bune pentru practicile sociale şi politice din domeniul drepturilor omului în
lume. Deseori ne punem întrebarea cum îi putem stimula pe elevi, cum îi putem motiva pentru
a deveni cetăţeni responsabili şi creativi dacă nu tocmai prin calitatea relaţiei pedgogice a
cărei bogăţie este dimensiunea ei interculturală.
Şcoala are misiunea de a permite fiecărui elev să crească, să-şi dezvolte spiritul,
corpul şi inima, deci inteligenţa, sensibilitatea, creativitatea; să permită elevilor să înveţe să
trăiască împreună, unii cu alţii, cu persoane diferite, să-şi poată ocupa progresiv locul în
societate, să poată deveni cetăţeni activi.
Interculturalitatea este înainte de orice respectul diferenţelor. Cadrele didactice
sunt garanţii acestor rigori ale spiritului care veghează asupra diferenţelor, pentru a învăţa, a
cunoaşte şi a înţelege ceea ce ne leagă, ceea ce ne face asemănători, ceea ce ne apropie.
Interculturalitatea este o componentă a realităţii zilnice din scoala.Tot modul de
învăţare este organizat din perspectivă interculturală, permiţând învăţarea prin colaborare,
comunicare şi nicidecum de marginalizare a unor elevi. Deschiderea spaţiului școlii către
comunitate şi specificul ei, organizarea unor întâlniri, excursii, serbări cu specific intercultural

1366
dar nu în detrimentul majorităţii, urmareşte realizarea obiectivelor de egalizare a şanselor în
educaţie.
În clasele participante sunt înscrişi elevi români şi rromi , având diferite confesiuni:
ortodocși de rit nou şi de rit vechi , catolici şi penticostali.
SCOPUL:
Proiectul a fost iniţiat din necesitatea cunoaşterii obiceiurilor din perioada
sărbătorilor pascale, specifice mai multor culturi și confesiuni religioase, şi a cultivării
toleranţei între etnii, ştiut fiind faptul că, Romania este un model al interculturalităţii şi a
convieţuirii paşnice între toate cultura și confesiuni/culte.
Recunoasterea si respectarea diferentelor culturale prin valorificarea pozitiva a
celorlaltor culturi și confesiuni.
OBIECTIVE:
- educarea şi formarea interculturală a elevilor
- pregătirea elevilor în sensul dezvoltării personale şi a inserţiei în comunitate
- necesitatea cunoaşterii valorilor culturale ale diferitelor etnii
- satisfacerea unor nevoi comunitare specifice educaţiei
- dezvoltarea abilităţilor de comunicare și relaţionare cu cei care aparţin unor
cultura diferite
- respectarea diversităţii culturale și neaceptarea discriminării
REZUMATUL PROIECTULUI:
Realizarea de către elevii participanţi multietnici a unor materiale (eseuri,
prezentări PPT, fotografii, filmuleţe, afișe, felicitări) cu tema “Comunităţi și tradiţii din
preajma sărbătorilor de Paşte”. Lucrările vor fi prezentate cu ocazia serbării de sfârșit de
semestru. Lucrările vor fi realizate pe grupe, împărţirea în grupe s-a făcut pe preferinţe și
prietenii. Lucrările vor fi realizate ca urmare a unui studiu riguros, folosindu-se toate
metodele și modalităţile de de documentare care le pot sta la îndemână (internet, ziare, cărţi,
povestiri din cadrul familiei, comunităţii, vizite la muzeu, lăcașe de cult, întâlniri cu membrii
marcanţi ai comunităţilor în cauză, etc.).

1367
 OBICEIURI DE PAŞTI ÎN VALEA JIULUI

PROF.BUCUR AURELIA_LICEUL TEHNOLOGIC LUPENI

În spatele culmilor abrupte ale Văii Jiului, la adăpostul unei adevărate fortificaţii
naturale, s-a dezvoltat o spiritualitate unică, din care răzbate o puternică amprentă dacică.
Baştinaşilor li se spune momârlani, iar numele li se trage de la şocul pe care l-au avut cei care
au ajuns in Valea Jiului la sfârşitul veacului trecut, când venind pentru prima oară în aceste
ţinuturi au găsit nişte grămezi de pietre şi pământ făcute de locuitorii acestor locuri, care
poartă numele de momâi.
Printre multe obiceiuri din zonă cu ocazia sfintelor sărbători de Paşti, amintim aici
ceea ce mormârlanii numesc nedei unde se desfăşoară şi obiceiul concursului de spargere a
ouălor de paşti, în care cel care reuşeşte să aleagă cele mai tari ouă vopsite cu ocazia paştilor ,
se alege cu ouăle pe care a reuşit să le spargă. Tehnica alegerii ouălor potrivite este o
adevarată artă, secretele ei fiind împărtăşite din tată în fiu, astfel că alegerea acestora se face
dupa culoarea oului, culoarea găinii care l-a făcut, ceea ce a mâncat găina, se preferă ouăle
celor a căror dietă a constat în porumb ăi grâu. Ouăle de bibilică sunt favorite, pentru că în
ciuda dimensiunilor mult mai mici decât un ou de găina, se spune că ar fi cele mai tari.
Luni, a doua zi de paşti, momârlanii din “Lunca Jiului” Petroşani ţin nedeia. După
datina strămoşească, serbarea câmpenească a avut loc în curtea uneia din cele mai vechi
bisericuţe de lemn din judeţul Hunedoara, Biserica Sinoni. Manifestarea a început dis de
dimineaţă, când în curtea bisericuţei s-au strâns grupuri de prieteni şi rude ale gospodarilor
care au pregătit masa, dar şi bucatele specifice pentru petrecere – curechi cu carne de
berbecuţ şi păsat cu brânză.
Credincioşii localnici aduc şi jertfesc animale de bună voie, făcând praznic, la care
invită apoi pe toţi doritorii. Oamenii sunt serviţi cu bucate tradiţionale, cu ciorbă sau tocăniţă
de batal, varză călită şi, mai ales păsatul cu brânză, cu lumânare, colac şi un pahar de vin.
Bucatele sunt preparate după reţeta lăsată cu limbă de moarte de strămoşi. Cei care
nu au avut loc la imensul ceaun, în care s-au pregătit păsatul (n.r. mălai fiert şi amestecat cu
brânză de oaie) şi tocană de berbec cu curechi (varză acră), au putut să se roage în bisericuţa
veche, mai ales că în lăcaşul respectiv se oficiază slujbe doar de trei ori pe an. „Bucatele pentru
meseni sunt pregătite de bărbaţi, numai ei au voie să stea lângă foc. Femeile merg la biserică şi
se roagă în această zi. Aşa spune obiceiul şi aşa trebuie să facem şi noi, chiar dacă s-a mai
pierdut din el câte ceva”, declară Ion Strâmb, unul dintre organizatorii nedeii din Lunca Jiului.
Ţăranii din Valea Jiului (momârlanii) păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile
moştenite de la înaintaşi, indiferent de sărbătoarea religioasă sau evenimentul din viaţa
comunităţii cu care obiceiul respectiv are legătură.

1368
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE ĪN ZONA TRANSILVANIEI

Prof.înv.primar Fărăgău Liliana Violeta

Şcoala Gimnazială „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

„Toate culturile arhaice şi orientale, precum şi toate societăţile urbane sau rurale
sunt tradiţionale, adică păstrătoarele unei tradiţii, considerând această tradiţie ca suma
modelelor exemplare ale comportării şi activităţii omeneşti.” Mircea Eliade Paştele este
însoţit de o mulţime de obiceiuri in toate zonele tării noastre, dar inima Ardealului este cea
mai parfumată regiune.
De peste două mii de ani, la vremea stabilită, satele noastre românești se pregătesc
pentru marea sărbătoare, oamenii încercând să fie mai buni, mai credincioși. După
respectarea “Postului mare” și după sărbătorirea “Sâmbetei lui Lazar” și a “Floriilor”, satele
românești trăiesc cu evlavie tragedia ”Săptămânii Patimilor”, pentru a ajunge lumina
“Sfintelor Paști”, miracolul “Învierii lui Hristos”, «luarea Paștilor». În Săptămana Paștilor,
tăranii se străduiesc să închieie toate activităţile gospodăresti, pregătesc hainele de
sărbătoare, împodobesc casele și odăile cu salcie de la Florii. În Joia Mare femeile pregătesc
Pasca și Ouăle Roșii – simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii. Tradiţia ne spune că în noaptea
ce premerge Joia Mare se deschid mormintele, iar sufletele celor din lumea cealaltă se întorc la
casele lor. Acum se aprind Focurile de Joi-Mari, ritual ce presupune încălzirea sufletelor celor
plecaţi dintre cei vii, dar și purificarea pentru gospodarii. O tradiţie –nunta urzicilor- susţine
faptul că urzicile înfloresc și nu mai sunt bunde de mâncat din această perioadă.În Joia Mare
se înroșesc ouale, credinţa spune că ouăle fierte și înroșite în această zi nu se strică pe tot
parcursul anului.În prima zi de Paști oamenii au locuinţele curate și alimentele rituale
pregătite. Pasca, ouăle roșii și mielul constituie elemente purtătoare ale simbolului
sacrificiului pascal și al Învierii, al regenerării, al purificării și al veșniciei, alimente consumate
sacramental.
Fiecare gest ritualic al sărbătorii reprezintă o dimensiune simbolică aparte. În acest
sens, un exemplu îl constituie și îmbrăcatul, care, aici, are rol de înnoire. Datorită existenţei
unei credinţe conform căreia de Paști este bine să ai straie noi, odinioară, fetele și tinerele
neveste coseau cămăși pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat semnificaţia era
și mai puternică, acestea urmând a purta noile cămăși atat la biserica, cât și la joc. Mersul cu
udatul- obiceiul are rădăcini în perioada precreştină, ca simbol al vieţii şi fertilităţii, şi a fost
practicat de mai multe popoare germanice. De fapt, conform credinţei religioase, obiceiul a
fost adoptat în amintirea faptului că evreii i-au stropit cu apă pe adepţii lui Isus care aduceau
vestea Învierii.
În trecut se folosea apă, astăzi se foloseşte parfum. Băieţii adunaţi în grupuri merg
la fete acasă a doua zi de Paşte, unde întreabă părinţii fetelor dacă primesc cu udatul, în timp
ce rostesc următoarea poezie: “Am fost într-o pădure verde, am văzut o viorea albastră, care
stătea să se ofilească. Îmi daţi voie să o stropesc?”. În mediul urban din zona Hunedoarei se
foloseşte o altă variantă: “Am auzit că aveţi o floare frumoasă, am venit s-o udăm să nu se
ofilească”. În alte zone se rosteşte o altă variantă a poezie “Într-un coş cu viorele, cântă două
păsărele, păsările ciripesc, îmi daţi voie să stropesc?” Băieţii stropesc fata cu parfum, după
care sunt răsplătiţi cu ouă roşii, băutură şi prăjituri.
În localitatea Trei Sate, din judeţul Mureș, în a treia zi de Paște, după ce femeile sunt
stropite, vine și rândul baieţilor să fie udaţi cu galeţi pline de apă. Încondeierea ouălor se
realizează într-o varietate de modele și culori. Oamenii decorează ouăle cu ceară colorată,
vopsele sau cu mărgele. Ornamentica ouălor decorative este extrem de variată, ea cuprinzând
simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe și religioase. În unele zone din
1369
Transilvania, băieţii împodobesc brazii cu panglici colorate cu o zi înainte de Paște, iar la
lăsarea întunericului, tinerii se strecoară în curţile fetelor de măritat și le agaţă brazii la
poartă. După numărul de crenguţe primite, fetele din sat află cine are cea mai mare trecere la
baietii din sat.
Superstiţii de Paști: „Cine doarme în ziua de Paște, îi va ploua și i se va strica fânul în
polog”. Artur Gorovei – Credinţi și superstiţii. “Cei care mănânca miel, n-au voie să dea oasele
la câini, ci trebuie să le îngroape sub un măr, pentru a fi până la Paștele următor frumoși și
sănătoși ca mărul. Cojile de ouă se dau pe apă, ca să le dai de știre și blajinilor că sosește
Paștele. La Paște, cine merge la biserică să-și pună un ou roșu în sân, că tot anul să fie roșu si
frumos, iar fetele sa aibă peţitori”.

Adrian Fochi – Datini.

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI ÎN BUCOVINA

Prof. Lungu Letiţia, Şc. Gimn. “Decebal” Craiova

Prof. Vasile Viorica, Şc. Gimn. “Decebal” Craiova

În partea de nord a Romaniei există un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde

piscurile munţilor falnici dau mâna cu mândrul Soare, ce scaldă la rândul lui văile largi şi pline
de verdeaţă. Nu e altul decât Bucovina. Cu o climă aspră între munţi, blândăîn partea de şes, cu
oameni paşnici si ospitalieri, această parte a ţării a fermecat pe toţi acei care, fie măcar în
trecere au poposit aici. Geniul poetic al românilor, Mihai Eminescu, şi el a trăit o bună
perioadă de timp în Bucovina (unde a pătruns tainele cărţilor), a avut o slăbiciune pentru
acest loc, închinându-i o poezie: “La Bucovina”. Nostalgia pentru locurile respective se reflectă
în versurile acestuia:
“N-oi uita vreodată, dulce Bucovina,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânci ‘nalte,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.”

Ca o reflectare a frumuseţilor acestor locuri, comparate deseori cu peisajele celebre

ale Elveţiei, ies în faţa lui Dumnezeu, sufletele oamenilor de aici, care s-au simţit din totdeauna
mai aproape de Acesta. Nicăieri, parcă, sărbătorile creştineşti nu sunt mai frumos celebrate ca
aici. La loc de cinste se află sărbătoarea Paştelui, una din cele mai importante din calendarul
creştin de pretutindeni.
Inscripţionarea unui astfel de ou este un lucru foarte migălos, care cere multă
răbdare, pricepere şi un deosebit gust. Tehnica utilizată este veche, iar pentru realizarea ei
sunt necesare ceară de albine şi foarte multe culori vii, care în final vor alcătui o cromatică
deosebită. Ca instrument de lucru este utilizat un băţ de dimensiunile unui creion, la capătul
căruia este fixat cu aţa un fir de păr din coadă de cal şi care va sluji drept peniţă. Cu ajutorul
acestuia, motivele geometrice sau florale sunt desenate în straturi succesive, în funcţie de
culori.
Febra pregătirilor îi cuprinde pe toţi locuitorii ţinutului, laici sau clerici, deopotrivă.
La Mănăstirea Suceviţa, de exemplu, măicuţele se îndeletnicesc cu această activitate ca şi
1370
ceilalţi, punând pe coaja subţire, cu răbdare, strat după strat o parte din sufletul şi dragostea
lor divină.
Cu cât Învierea “se simte” mai aproape, gospodinele grăbesc pregătirile pentru
prima zi de Paşte, zi în care toată familia aflată în jurul mesei îndestulate şi după ce a postit
cele şapte săptămâni, va gusta din bucatele pe care Domnul le-a dat cu atâta dărnicie. La loc de
cinste se află patiseria casei: cozonacul, pâinea, plăcintele, tradiţionala pască şi bineînţeles
colacul. Pregătirea acestora se face cu migală. Pasca, ca şi colacul, se împleteşte în şase şi are
ca semn distinct sfânta cruce. Înainte de a fi introdusă în cuptor, coptura este unsă cu
gălbenuş cu ajutorul unui pămătuf din pene de gâscă. Cu siguranţă, tradiţionalele plăcinte
poale-în-brâu nu au fost uitate.Gata rumenite, răspândind un miros îmbietor, toate stau pe
vatră la răcorit, spre încântarea gospodinei şi în ochii lacomi dar răbdători ai copiilor.

Bibliografie:
www. didactic.ro
www.religieortodoxa.ro

EDUCAŢIA MORAL-CREŞTINĂ ŞI INFLUIENŢA EI ASUPRA

COMPORTAMENTULUI COPILULUI PREŞCOLAR

Prof. Doina Fodor

Şcoala Gimnazială Nr.10 Botoșani
Gradiniţa Nr.18

“Daca nu există Dumnezeu și nu crezi, n-ai pierdut nimic, dar dacă Dumnezeu există
și nu crezi, ai pierdut totul.” –sunt cuvinte pline de înţelepciune rostite de Blaise Pascal care ar
tebui să constituie punctul de plecare pentru fiecare dascăl în planificarea și desfașurarea
activităţilor de educaţie moral-creștină.
Începând de la gradiniţă, apoi în școală, copiii învaţă că sunt anumite legi după care
se conduce viaţa, de aceea în mintea lor receptivă trebuie imprimate, încă de la această vârstă,
numai calităţi. Ei trebuie să aibă parte numai de exemple bune pentru că, așa cum spuneau
stramoșii noștri “vorbele te înșeală, exemplele te pun în mișcare”.
În grădiniţă avem o gamă largă de metode și procedee pentru a-i călăuzi pe copii
spre lumea spirituală. Prin învătarea de rugaciuni, pilde, poiezii, povestiri, aceștea iau
cunoștinţă despre viaţa spirituală, cunoscând-o și mai bine dacă vor merge la biserică
duminica și în zilele de sărbătoare.
Copiii grădiniţei noastre pot face acest lucru deoarece biserica “Sfantul Ioan se află
în apropierea grădiniţei pe care ei o frecventează. Însoţiţi de educatoare ei merg la Sfanta
Împărtășanie, participă la slujba în zilele de sărbătoare.
Le-am oferit copiilor un exemplu de dragoste faţa de aproapele său prin
prezentarea vieţii Sfintei Filofteea, o feţită care făcea parte dintr-o familie de oameni nevoiași,
iubea pe cei săraci cu care își împărţea hrana și înbrăcămintea, potolea setea celor care aveau
nevoie de apa, îi ajuta pe cei bolnavi, iar de întâlnea un cerșetor era milostivă cu un bănuţ sau
o bucată de pâine. Pentru faptele ei, pentru crediţa în Dumnezeu, pentru mila celor obidiţi,
Dumnezeu a preamărit-o prin Sfinţii Săi.

1371
 Viaţa Sfintei Filofteea este bine să o urmeze și copiii, să fie buni cu cei care sunt
îndestulaţi sau sunt singuri, să dea ajutor tuturor celor care au nevoie, nu din obligaţie ci din
inimă bună.
Mai tarziu la școală copiii își vor însuși cunoștinţe care-l introduce treptat în viaţa
cultică atât prin noţiunile liturgice, cât și prin exemplul sfinţilor. Deși la vârstele mici educaţia
religioasă este în faza de început, felul în care se formează deprinderile de conduita morală
este foarte important.
Această sărbătoare este precedată de cel mai lung post, timp în care creștinii se
pregatesc pentru a întâmpina Învierea Domnului. Duminica care precede marea sărbătoare
când Isus este întâmpinat cu ramuri verzi. Acest obicei se perpetuează de peste 2000 de ani.
Saptămâna dintre Duminica Floriilor și Duminica Învierii lui Isus este denumită
Săptămâna Mare. În această săptămână se comemorează:
tăierea mielului;
insituirea Sfintei Împărtășanii;
prinderea lui Isus și ducerea sa în faţa lui Ana și Caiafa;
biciuirea și încoronarea lui Isus cu o coroană de spini;
supliciul îndurate de Isus prin ducerea crucii până pe muntele Golgota, răstignirea
pe cruce și moartea sa;
coborârea de pe cruce și înmormântarea lui Isus;
învierea sa glorioasă din morţi.
Toate aceste întâmplări petrecute înaintea Învierii lui Isus sunt comemorate
în fiecare an în toate bisericile din lume.
Pe lângă aceste evenimente și obiceiuri care se desfășoară în societate, în fiecare
gospodărie sau familie de români au loc o serie de pregătiri specifice acestei sărbători:
se face curăţenie în casă, curte;
se pregătesc cozonaci și pască;
se taie mielul; bucatele din carne de miel nu trebuie să lipsească de pe mesele
creștinilor români : borșul, drobul, friptura;
se vopsesc ouăle care vor fi ciocnite în ziua de Paști; bătrânii de la sate folosesc
culori naturale obţinute din ceapă, măceș, frunze de corn, flori de tei.
membrii familiei vor avea un rând de haine noi, pe care le vor purta în această zi
specială.
în dimineaţa zilei de Paști se va pune un ou roșu în cană și câţiva bănuţi de argint și
toată familia se va spăla cu apa din cană. Cel care se trezește și se spală pe faţă ultimul își
însușește bănuţii.
Copiii așteaptă cu nerabdare această sărbătoare pentru ca au ocazia să
se bucure de cadourile aduse de simbolurile acestei sărbători: iepurașul. Acesta este
asșeptat cu mare interes de cei mici care, în cinstea Paștelui învaţă poezii, cât și cântece pe
care le intonează cu mare drag atât în cadrul sărbătorilor școlare cât și în Biserică.
În noaptea de Înviere cu mic cu mare mergem la biserică și așteptăm cu toţii să
luăm Lumină. Apoi rostim cu mândrie “Hristos a înviat!” și noi răspundem “Adevărat a
înviat!”.
BIBLIOGRAFIE:
1. Revista “Învătământul Preșcolar”, Nr.1-2, 2004
2 . Chicev Eugen – 2000, Particularităţi de vârstă ale preșcolarilor,
București, Editura Didactică și pedagogică.
Bacău-2007” Interferenţe Didactice”-periodic pentru inţiativă și
dezvoltare profesională în educaţie.

1372
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI POPULARE ROMÂNEŞTI

COLEGIUL TEHNIC „ANGHEL SALIGNY” SIMERIA

JUD. HUNEDOARA
PROFESOR, FELCIUC EMILIA

“Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor” şi dacă sunt

cunoscute încă din pruncie se vor imprima în cunoştinţa copiilor, adânc şi de neuitat.
Sentimentul legăturii cu strămoşii se va sădi în străfundurile sufletului şi va ajuta la clădirea
conştiinţei morale.
Încă de la cea mai fragedă vârstă trebuie să-i facem pe copii să înţeleagă că: “ chiar
dacă omul este pieritor , poporul şi ţara sunt eterne”, iar istoria care nu se uită şi se învaţă din
generaţie în generaţie, este cel mai fericit mod de a întreţine dragostea de ţară şi de popor, de
a hrăni eternitatea acelei ţări şi acelui popor.
Tradiţiile sunt asemeni unor rădăcini în care se ancoreaza individul si comunitatea,
ele asigură continuitatea şi conservarea valorilor.
În mijlocul atâtor frumuseţi au luat fiinţă datinile şi baladele noastre, basmele şi
poveştile pe care strămoşii le-au păstrat ca pe o comoară de mare preţ. Şi dacă toate aceste
ne-au rămas nealterate e pentru că am ştiut să le păstrăm şi să le închidem în sertarele
creierului şi ale inimii ca pe nişte nepreţuite relicve devenind adevărate comori morale. Prin
bogăţia, vitalitatea şi originalitatea lor cu siguranţă vor atinge veşnicia.
Tradiţiile din cultura populară presupun ansamblul de concepţii, de obiceiuri, de
datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau
naţionale şi care se transmit, prin viu grai, din generaţie în generaţie, constituind pentru
fiecare grup social trăsătura lui specifică.
Fenomenele etnografice din satul românesc, ocupaţiile, industriile, meşteşugurile,
construcţiile, locuinţele şi dependinţele, interiorul ţărănesc, mobilierul, ţesăturile din interior
şi de port popular, obiceiurile au fost şi sunt în continuare studiate în contextul istoric,
plecând de la cele mai simple forme de viaţă ale omului, de la cele mai vechi culturi autohtone
şi ajungând până la satul modern din zilele noastre.
Costumul popular este un document de cultură materială şi spirituală, un simbol
purtător de limbaj artistic, a cărui evoluţie respectă şi se supune mutaţiilor economice,
sociale, morale şi estetice. Costumul popular românesc păstrează elemente de tip general, de
exemplu cămaşa dacică încreţită la gât, cingători, sumane, cojoace, opinci. Portul femeiesc de
la noi corespunde ca structură şi uneori chiar ca decor cu portul femeiesc ilir. Costumul
popular din punct de vedere social se supune normelor mai rigide de convieţuire ale
comunităţii rurale tradiţionale (un obicei străvechi românesc este îmbroboditul miresei la
nuntă- chiar şi astăzi se ştie că femeile căsătorite n-au voie să umble cu capul descoperit pe
motiv că păcătuiesc).
Civilizaţiile au existat atâta timp cât au ştiut să ţină legătura cu tradiţia şi morală;
când s-au rupt de aceste esenţe, au dispărut.
Cele patru puncte importante ale mişcării soarelui (două solstiţii şi două echinocţii)
dau evoluţiei umane forma unei « roţi a lumii » care se învârteşte în planul creaţiei. Intrarea în
ceata, intrarea în hora, aflarea ursitei, logodna, căsătoria stau sub determinismul acestor
puncte. Odată pierdute aceste coordonate esenţiale de viaţă, omul a devenit individ în masă,
rătăcitor în neantul vieţii de consumator.

1373
 Bibliografie:
- http://europa.eu/pol/cult/overview_fr.htm
- http://www.infoeuropa.ro
- Pavel, E.”, Studii de etnologie românească”, Editura Junimea, Iaşi, 1990.
- Oprescu, G.”, Ţările Române văzute de artiştii francezi, sec. al XVIII-lea şi al XIX-
lea”, Bucureşti, Naţională, 1926.
- Stoica, G.”, Artă populară, mijloc de comunicare” în „Studii şi comunicări de
istorie şi etnografie”, Goleşti, Argeş, 1974.
- Giurescu C C- Istoria Romanilor, vol I, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1996.
- S. Fl. Marian –« Sarbatorile la romani », vol II.

PAŞTELE- UNA DIN CELE MAI IMPORTANTE SĂRBĂTORI ALE CREŞTINĂTĂŢII

Profesor Munteanu Angela

Şcoala Gimnazială nr. 117, Bucureşti

Deoarece Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei Sale şi
garanţia mântuirii noastre, era firesc ca încă de la început comemorarea acestei învieri să
constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii. La câteva zile după
intrarea Sa solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a
fost pus în mormânt. După trei zile, adică duminică dis-de-dimineaţă, El a înviat ca un biruitor,
cu puterea dumnezeirii Sale, ca să- mplinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină
pentru mântuirea neamului omenesc.
Paştele a fost prăznuit de la început în toată lumea creştină. Însă, au existat
deosebiri regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi.
Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paştelui au creat controverse şi dezbinări
în unele Biserici. Pentru a se realiza o uniformizare a sărbătorii Paştelui, în cadrul primului
sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit: Paştile vor fi serbate totdeuna
duminica. Această duminică va fi imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de
primăvară. Când data Paştelui iudaic (adică 14 Nisan) cade duminica, Paştele creştin va fi
serbat duminica următoare, pentru a nu fi serbat odată cu cel iudaic, dar nici înaintea
acestora.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştelui din fiecare an va fi calculată de
către Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica, la timpul potrivit, şi celorlalte
Biserici creştine.
Data Paştelui depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă - echinocţiul de
primăvară, iar altul cu dată schimbătoare - luna plină. Aceasta din urma face ca data Paştilor
să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare în unii ani mai aproape de echinocţiu, în
alţii mai departe de el.
Pentru poporul român sărbătorile principale şi de înaltă simţire spirituală sunt
Paştile şi Crăciunul, care în fiecare an sunt întâmpinate cu o negrăită bucurie spirituală.
Credincioşii au nevoie de o cunoastere corectă a semnificaţiei lor religioase, în cadrul
sărbătorii Paştilor este prezentă şi jertfirea mielului pascal creată de Dumnezeu la ieşirea
evreilor din robia egipteană, când s-a născut un popor ales care să trăiască în libertate.
Această sacrificare a mielului pascal a prefigurat jertfa Mântuitorului de pe Golgota,
care a adus eliberarea omenirii din robia păcatului. Sacrificiul mielului pascal a trecut şi la
creştini care, în fiecare an de Sfintele Paşti, jertfesc un miel.

1374
 Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos sau Paştele, prilej de bucurie printre
creştini, reprezintă totodată şi prilej pentru respectarea a numeroase tradiţii şi obiceiuri.
În zona Olteniei acestea încep odata cu săptămâna de dinaintea marii sărbători.
Gospodinele curăţă curtea, grădina şi în special casa, pentru a întâmpina Învierea Domnului
cu curăţenie, aşa cum şi-au curăţat sufletul prin post şi rugăciune timp de 40 de zile. Această
săptămână se cheamă Săptămâna Patimilor sau, popular, în această zonă, Săptămâna Negrilor,
căci se spune că acum coboară pe pământ sufletele celor trecuţi în nefiinţă şi umblă pe la
casele lor.
În Bucovina noaptea, după primul cântat al cocoşilor, toată suflarea satului se scoală
pentru a pleca la slujba de Înviere. Înainte de a pleca de acasă toţi oamenii, vârstnici şi tineri,
se spală pe faţă cu un ou roşu şi un bănuţ de argint, în credinţa că vor "fi sănătoşi ca oul şi
curaţi ca argintul". Apoi bărbatul ia coşul cu pască şi întreaga familie se îndreaptă către
biserică.
După slujba de noapte, bucovinenii îşi ordonează pe două rânduri în jurul bisericii
coşurile cu pască pentru a fi sfinţite de către preot. La întoarcerea spre casă, fiecare duce în
mână şi lumânarea aprinsă la Înviere.
În zilele de Paşti existau interdicţii severe: în prima zi nu era permisă plecarea din
sat, nu se mătura prin casă, nu se pregătea mâncare, iar masa de Paşti nu se ridica timp de trei
zile. Astăzi, în a doua zi de Paşti, finii se duc în vizită la naşi, cu colaci, pască şi ouă roşii, iar
copiii merg la părinţi.
În cea de-a doua şi în cea de-a treia zi de Paşti avea loc stropitul ritual cu apă, în
amintirea readucerii la viaţă a fetei de evreu, leşinată la aflarea veştii învierii lui Iisus, prin
stropirea ei cu apă de către tinerii ce treceau întâmplător prin zonă. Lunea, feciorii stropeau
cu apă fetele din sat, iar marţea fetele îi udau pe feciori. Obiceiul contemporan, de a stropi cu
parfum rudele şi prietenii vizitaţi a doua zi de Paşti, este o reminiscenţă a acestei datini.
Prima săptămână de după Paşti, ce se încheie cu Duminica Tomei, este numită
Săptămâna Luminată. Se crede că "cine moare în această săptămână merge direct în rai". Din
această săptămână încep cele nouă joi şi cele nouă marţi numite "oprite", despre care se crede
că sunt periculoase pentru grindina. "Joile oprite" sunt încă serbate de către femei prin
abţinere de la muncile casnice, crezându-se că, astfel, se asigură sănătatea oamenilor şi
prosperitatea turmelor şi se feresc semănăturile, viile şi livezile de grindină, furtuni, brume şi
îngheţuri târzii. Ciclul acestor sărbători se încheie cu cea de-a noua joi, numită "Joia Verde"
sau "Joia bulcilor".
Pentru ceea ce s-a întâmplat cu Hristos după moartea Sa pe cruce, limba română a
găsit şi foloseşte un cuvânt extraordinar: Înviere. Noi ne-am obişnuit cu el şi aproape că nici
nu mai observăm profunzimea lui duhovnicească şi ceea ce spune cu atâta simplitate, dar şi cu
atâta forţă: în-viere, intrare în viaţă…

BIBLIOGRAFIE:

- Părintele Aruppala Gheevarghis- CrestinOrtodox.ro

- Dorz Traian, 2014, Hristos - Împăratul nostru, Editura Oastea Domnului
- Nicolescu Costion , ziarullumina.ro

PAȘTELE LA OLTENI

1375
 Înv. Roibu Tania
Școala Gimnazială Bratovoești, jud. Dolj

În ansamblul culturii populare tradiţionale, obiceiurile formează un capitol

important fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii,
relaţiile cu semenii şi cu întruchipările mitologice erau şi în trecut întreţesute cu obiceiurile.
În folclorul nostru, unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare în care
vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase. Ele sunt adevărate
sărbători populare bogate în cântece, dansuri, poezie, acte mimice şi dramatice. La aceste
sărbători contribuie toate domeniile folclorului şi chiar unele domenii ale artelor plastice
populare.
Cea mai veche şi mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, Învierea, este, după cum
spunea părintele Arsenie Boca, ”singura minune care li se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi deopotrivă”. În fiecare an, în Săptămâna Patimilor creştinii comemorează prin
post şi rugăciune patimile şi Răstignirea lui Iisus Hristos, iar Duminică, în ziua sfântă a
Paştelui, celebrează Învierea lui Iisus, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii
veşnice, prin sacrificiul Său.
Sărbătoarea Paştelui este marcată în Oltenia de obiceiuri străvechi ce ţin de credinţa
unei curăţări şi înnoiri interioare.
Ziua de joi se numește "Joia Mare". În Oltenia, în dimineaţa acestei zile, femeile
împart oale de lut pline cu apă și câte un colăcel.
Vineri, numită „Vinerea Patimilor” sau ”Vinerea Mare” se comemorează crucificarea
și moartea lui Iisus pe cruce. În această zi, se ţine "post negru", adică nu se mănâncă nimic
toată ziua, doar seara se poate bea o cană cu apă și se mănâncă o felie de pâine.
În noaptea de Înviere, credincioșii merg la biserică să ia lumină. Ei trebuie să aducă
de acasă o lumânare, pe care o vor aprinde cu cea pe care o scoate părintele din altar. Lumina
este simbolul învierii. Cele mai multe familii păstrează restul de lumânare rămasă nearsă după
slujba și o aprind în cursul anului în cazul în care au un mare necaz. La sfârșitul slujbei de
Înviere, preotul împarte tuturor Sfintele Paști și îi împărtășește pe cei mici. Sfintele Paști
constă în bucăţele de prescure stropite cu vin roșu. Prescurea simbolizează trupul lui Iisus, iar
vinul roșu sângele Lui.
Masa de Paşte trebuie să fie încărcată cu bucatele tradiţionale. Pe lângă ouă roşii,
gospodinele mai pregătesc cozonac, plăcinte, friptură, dar şi faimoasa ciorbă de miel,
cunoscută în Oltenia sub numele de ciorbă de bureţi. În Oltenia, toate familiile servesc la masa
de Paște carne de miel preparată sub diverse forme. Fie că este vorba despre friptură sau
drob, cei mici și cei mari se bucură de carnea gustoasă.
Există mai multe legende legate de obiceiul vopsirii ouălor în cultura românească.
Cea mai populară dintre ele spune că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a
așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea au fost înroșite de sângele care picura din rănile lui
Iisus.
Paștele și-a păstrat până în prezent farmecul și semnificaţia, fiind un moment de
liniște sufletească și de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia
religioasă - întotdeauna mai există o șansă de mântuire - cât și de tradiţii.

BIBLIOGRAFIE:
1. Niculiţa-Voronca, Elena, 2008, Datinile și credinţele poporului roman, Editura
Saeculum, București;
2. Oprișan, Ion, 2006, La hotarul dintre lumi - studii de etnologie românească, Editura
Saeculum, București;
1376
3. Pamfile, Tudor, 2005, Sărbătorile la români - studio etnografic, Editura Saeculum,
București;
4. Simion, Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti.

1377
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI CREŞTINE DE PAŞTE

Prof. Chera Maria-GPP 38 Timişoara

Prof. Neo Simina Ileana-GPP 38 Timişoara

În jurul anului 1400 înainte de Hristos, s-a sărbătorit pentru prima dată Paştele - cea
mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. Învierea mântuitorului Iisus Hristos, a fost iniţial o
sărbătoare iudaică (cuvântul Paşte având etimologia în cuvântul ebraic pesah - trecere) care
simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană şi trecerea prin Marea Roşie, pe pământul
făgăduinţei.
Paştele sau Învierea Domnului este considerat de către creştinii de pretutindeni cea
mai sfântă şi mai fericită sărbătoare de peste an. În această zi “Hristos a înviat din morţi cu
moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le iar pre cei vii
răscumpărându-i de sub jugul păcatului şi împăcându-l cu Dumnezeu“.
Paştele este celebrat în fiecare an la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos,
în care toate elementele din natură renasc. Creştinii, dupa un post lung, aşteaptă cu nerăbdare
învierea lui Hristor şi se străduiesc ca această sărbătoare să îi găsească cu locuinţele curate şi
cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială. Şi în zilele noastre, la sat sunt păstrate cu
sfinţenie obiceiurile străvechi: bărbaţii lucreazăp pâna în Joia Mare din Săptămâna Patimilor
la câmp, din ziua aceasta rămân pe lângă casă să o cureţe şi să repare gardurile, să are
gradinile, să sacrifice mieii pentru masa de Paşte. Femeile, în Joia mare sau cu câteva zile
înainte încep curăţenia generală în casă, văruie, spală, înroşesc ouăle, coc pască dar şi alte
prăjituri. Tinerele necăsătorite dar şi nevestele tinere cos haine noi astfel încât, fiecare
membru al familiei să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o cămaşă nouă. Fiecare membru al
comunităţii are partea sa de grijă, încercând să nu rămână în urmă cu îndatoririle astfel încât
sfintele Paşte să nu-l surprindă ca pe un neom între oameni.
Paştele, alături de Crăciun este cea mai miniunată sărbătoarea a creştinătăţii, ea ne
reaminteşte în fiecare an de Învierea Mântuitorului, minunea cea mai mare înfăptuită pe
Pământ. Această sărbătoarea de este guvernată, în funcţie de zona geografică, de o serie de
tradiţii şi obiceiuri. În zilele noastre însă, suntem atât de preocupaţi de cariere şi suntem
măcinaţi de greutatăţile întimpinate zilnic astfel încât avem tentaţia să neglijăm datinile şi
valorile moştenite de la străbuni, uitând de multe ori că fiecare dintre noi avem datoria de a
ne şti originile, rădăcinile, trecutul şi de a da mai departe aceste informaţii copiilor noştri.
Încă de la grădiniţă trebuie să-i facem pe copii noştrii să înteleagă următoarele: “
chiar dacă omul este pieritor, datinile şi obiceiurile acestui popor trebuie să dăinuie”. Şi cum îi
învăţăm pe copii acest lucru? Prin activităţile desfăşurate în grădiniţă, activităţi la care tinerii
noştri sunt pe de o parte încurajaţi să participe, iar pe de altă parte sunt învăţaţi să respecte
sărbătorile creştine şi tradiţiile strămoşeşti.

1378
 SPIRITUL PAŞTELUI LA ROMÂNI

Prof. Iulia Boanţă, Şcoala Gimnazială Nr. 128

Învierea Domnului sau Paștele este una din cele mai așteptate și mai respectate
sărbători religioase care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea
lui Iisus Hristos – Marele îndrumător al omenirii, considerat Fiul lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Paştelui iudaic era în amintirea poporului evreu din robia Egiptului,
trecerea prin pustie şi Legământul de la Sinai. Obiectul Paştilor creştine este însă cu totul altul
decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legătură
decât una de nume şi de coincidenţa cronologică. Evreii numeau Paşti (Pascha) sau
sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a
eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan (aprilie) şi coincidea cu
prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.În Paştele sărbătorit de Iisus cu ucenicii
Săi, numit Cina cea de taină, se săvârşeşte o taină nouă, un Paşte nou, un Testament nou. Jertfa
mielului Vechi-Testamentar a preînchipuit jertfa Crucii lui Iisus în chip tainic, împărtăşită de
el ucenicilor săi. În mod miraculos observăm că acest Paşte al Crucii, care anticipează
suferinţa şi moartea Mântuitorului Iisus, se va desavârşi în Înviere, ca trecere în viaţa
veşnică.Paştele cuprinde taina Crucii şi a Învierii; taina morţii şi a vieţii veşnice, taina vieţii
pământeşti şi taina vieţii cereşti.Aşadar, Paştile Legii vechi erau pomenire a trecerii prin
Marea Roşie, iar Paştile Legii noi sunt trecere de la moarte la viaţă, adică eliberare din robia
Egiptului şi drumul spre ţara făgăduinţei, acestea sunt eliberarea din lumea păcatului şi
intrarea în împărăţia cerurilor.
Sărbătoarea Paștelui conţine câteva etape îndelungate de pregătire a trupului și
sufletului pentru întâlnirea și petrecerea acesteia. Sunt respectate un șir de obiceiuri care se
practică în preajma acestei sărbători și care se desfășoară în Postul Mare timp de șapte
săptămâni. Fiecare creștin trebuie în perioada postului să se abţină de la consumul bucatelor
din carne și lactate și să se îngrijească de suflet prin fapte de dăruire și milostenie. În același
timp, postul este și o perioadă de luptă cu sine, cu capriciile și obișnuinţele, fapt pentru care
doar cei ce reușesc să le înfrunte, pot primi sfânta împărtășanie. În perioada postului fiecare
familie este preocupată de curăţenia generală atât în casă cât și în toată gospodăria, pentru a
întâlni Învierea Domnului într-un mediu curat.
Paştele este una dintre principalele sărbători creştine, ce simbolizează victoria
Mântuitorului asupra păcatelor şi morţii. Paştele este aşteptat, mai mult, ca o izbăvire a
binelui asupra răului, având o mulţime de obiceiuri şi credinţe precreştine.Ultima săptămână
din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se
sărbătorește intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim și se sfârșește în Sâmbăta Mare. Este
săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Iisus, răstignirea și moartea Sa din Vinerea
Mare. În Joia Mare, numită şi Joia Patimilor se duce la Biserică cu mâncare şi băutură pentru a
le sfinţi şi a le da de pomană de sufletul morţilor.În Vinerea Mare, creştinii ţin post negru, fără
apă şi mâncare pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor întregul an. Sâmbăta Mare, spre
Duminica Învierii, creştinii merg la Biserică pentru a asista la Învierea Mîntuitorului şi pentru
a lua lumină ca s-o ducă la cimitir pentru cei morţi, dar şi acasă pentru a avea lumină în suflet
şi în viaţă.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai solemnă dintre sărbătorile anului.
Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului
bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă.
În urma răstignirii, morţii şi îngropării, Hristos a înviat aducând cu sine Pacea permanentă a
Duhului Sfânt, atât prin post, cât şi prin rugăciune. Astfel, Învierea Domnului rămâne a fi o
1379
taină mai presus de mintea omenească, fiind cuprinsă şi experimentată prin credinţă. Toată
umanitatea, şi toată creaţia, este văzută în lumina Învierii şi a iubirii lui Hristos, pentru că toţi
oamenii sunt chemaţi la bucuria Învierii celei de obşte, fiecare dupa tăria credinţei şi a
pocăinţei sale, după faptele bune pe care le-a săvârşit.

Bibliografie:
Biblia, 1990, Gute Botschaft Verlag, Dillenburg.
Vasile Băncilă, 1996, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, Bucureşti.
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români-Studiu etnografic, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti.
Romulus Vulcănescu, 1987, Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
http://www.crestinortodox.ro/liturgica

TAINA ÎNVIERII ŞI VIAŢA ÎN ÎNVIERE

prof. LAURA STROESCU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 10
RÂMNICU VÂLCEA, JUD. VÂLCEA

Ieri m-am îngropat împreuna cu Tine, Hristoase, astazi mă ridic împreună cu Tine,
Cel ce ai Înviat
Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, însuţi împreună mă preamăreşte
Mântuitorule, întru împărăţia Ta.
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi, credincioşii, o realitate
pe care o trăim şi o sărbătorim, este şi rămâne taină, oricât am vorbi noi despre ea nu putem
ajunge la înţelegere deplină. Învierea Domnului Iisus Hristos „cea mai presus de lume Înviere
a lui Hristos Dumnezeu”, este ceva care e mai presus de ceea ce putem noi înţelege cu puterile
firii şi de fapt e mai presus de ceea ce putem înţelege noi deplin.
Sfintele Evanghelii ne vorbesc despre Învierea Domnului, dar fiecare evanghelist
prezintă Învierea Domnului Hristos ca realitate, nu o explică, nici nu face aprecieri asupra
Învierii, ci prezintă Învierea ca ceva care s-a întâmplat.
Domnul Hristos a rânduit ca jertfa Lui să fie pomenită până la sfârşitul veacului prin
Sfânta Liturghie: Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19). El a lăsat să I se
pomenească jertfa, nu are nici o ezitare când e vorba de a se pomeni jertfa. În Sfânta Liturghie
care este o sărbătorire cuprinzătoare, noi pomenim jertfa Domnului Hristos împreună cu
celelalte câte s-au întâmplat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, deci Răstignirea,
înmormântarea, Învierea, Înălţarea la cer. În Sfânta Liturghie nu se fac aprecieri în legătură cu
valoarea Jertfei, cu valoarea Învierii, cu valoarea Înălţării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ci
ele ni se prezintă ca nişte lucruri reale în care noi credem.
Dar Învierea Mântuitorului, noi nu o prăznuim numai la Paşti, ci, cu câteva excepţii
(duminca Rusaliilor, duminca Floriilor, dacă într-una din duminici cade o sărbătoare
împărătească, de exemplu, Schimbarea la faţă, Ziua Crucii, Naşterea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Botezul Domnului Hristos) în fiecare duminică de peste an. Fiecare duminică este un
rezumat al Paştilor, fiecare duminică ne angajează în trăirea şi prăznuirea învierii
Mântuitorului nostru. La slujba de dimineaţă din duminici, la Utrenie, este rânduială să se
citească din Sfânta Evanghelie părţi în care este relatată Învierea Domnului şi arătările de
după ea. După citirea din Sfânta Evanghelie despre Învierea Mântuitorului, urmează o
1380
alcătuire la sfintele slujbe care ne îndeamnă la închinarea ce trebuie să o aducem învierii:
„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus Hristos”. Trebuie să
reţinem că nu ni se spune auzind ci văzând. Credinţa noastră în Învierea Mântuitorului duce la
vederea Domnului Hristos Cel înviat, noi vedem învierea pentru că suntem convinşi de faptul
că Domnul Hristos a înviat. Credinţa ţine loc de vedere.
Odată cu mărturisirea dorinţei de a ne închina Mântuitorului, mărturisim şi dorinţa
de a ne închina Crucii Lui. Crucea care este simbol al jertfei Mântuitorului, este o amintire
despre iubirea Lui, iubire arătată prin jertfă: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi Sfântă
Învierea Ta o lăudăm şi o mărim că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim,
numele Tău numim, veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a
venit prin Cruce bucurie la toată lumea … lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru
noi, cu moartea pe moarte a stricat”. În această alcătuire de la sfânta slujbă de dimineaţă din
zilele de duminică, noi arătăm că suntem convinşi de Învierea Domnului Hristos, că trăim din
Învierea Lui, că prăznuim şi preamărim învierea Mântuitorului nostru.
Tot în timpul aceleaşi sfinte slujbe, alături de închinarea adusă Domnului nostru şi
Crucii Sale, o cinstim şi pe Maica Domnului: „Prea binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu
Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit Adam s-a chemat, blestemul s-a
pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat”. Aducem mărire Mântuitorului
nostru pentru că a binevoit să facă tot ce trebuie ca noi să putem fi siguri de libertate, de
libertatea de blestem, să fim biruitori ai iadului, să nu mai existe pentru noi întunecare şi
asuprire sufletească.
Deci urmările Învierii Domnului nostru Iisus Hristos pentru cei credincioşi sunt:
omorârea morţii, sfărâmarea iadului. Credem în puterea Învierii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos şi de aceea o prăznuim.
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, pentru noi este o realitate, aşa cum a fost şi
pentru ucenicii cărora Li S-a arătat după Înviere, cum a fost pentru femeile mironosiţe cărora
Mântuitorul înviat Le-a spus Bucuraţi-vă şi Nu vă temeţi (Matei 28, 9-10), sau pentru Sfântul
Apostol Toma care a zis Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan 10, 28). Învierea Domnului
nostru Iisus Hristos este o realitate cum a fost o realitate pentru toţi cei care au venit în
legătură cu Mântuitorul cel Înviat. Ne bucurăm şi noi de Învierea Domnului Hristos aşa cum s-
au bucurat cei cărora Li S-a arăta Domnul şi primim în sufletul nostru pacea pe care El a dat-o
o ucenicilor Săi după Înviere: Pace vouă! (Luca 24, 36; Ioan 20, 21. 26). Aceasta este credinţa
noastră şi temei pentru o viaţă curată, o viaţă sfântă. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos
intră în existenţa noastră.
Fiecare dintre noi avem o viaţă firească, dar şi o viaţă care ne dă ceva din puterea,
lumina lui Dumnezeu. Toate sărbătorile noastre sunt sărbători ale luminii: Naşterea Domnului
nostru Iisus Hristos aduce lumina cunoştinţei: „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru,
răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”; zicem noi la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos, pomenind de „lumina cunoştinţei”; Botezului Domnului nostru Iisus Hristos iarăşi
pomenim de lumină şi zicem: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a
arătat; … Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie”; Sfintele
Paşti, tot ca o lumină a Învierii pomenim lumina când zicem: „saltă acum şi te bucură Sioane,
iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău„.
Lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să ne lumineze, lumina Învierii Lui, lumina
venirii Lui în lume, lumina izvorâtă din mormântul dătător de viaţă trebuie să fie o lumină şi
pentru noi, o lumină care să ne depărteze de întunericul păcatelor. Asta înseamnă să avem o
viaţă întemeiată pe Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, să fie o legătură între viaţa
noastră şi Învierea Mântuitorului, să se întrepătrundă Învierea Mântuitorului cu viaţa noastră.
Trebuie să fugă din viaţa noastră: răutatea, viclenia, toate chipurile răutăţii, Domnul Hristos să

1381
fie o realitate în existenţa noastră, atunci viaţa noastră trăieşte din învierea Domnului nostru
Iisus Hristos, este pătrunsă de Învierea Lui, este o viaţă în care nu mai are loc răutatea, ci în
care primează bunătatea, atunci ne unim cu Domnul nostru Iisus.
Bibliografie
*** Octoih, 1998, Ed. Episcopiei ortodoxe Alba Iulia
*** Sfânta Scriptură, 1998, Editura IBM al BOR
Părintele Arhimandrid Teofil Părăianu, 1997, Gânduri bune pentru gânduri bune, Ed.
Mitropolia Banatului, Timişoara
Penticostarul, Ceasurile Paştilor, stihira 1
Penticostarul, Utrenia Paştilor, cântarea 1, irmos.
Penticostarul, Utrenia Paştilor, cântarea 3, oda 1
Troparul Bobotezei
Troparul Naşterii Domnului
Troparul Sfintei Cruci

OBICEIURI, TRADITII ȘI SUPERSTITII DE PAȘTI

Profesor învăţământ preşcolar:

Băbu-Jitaru Maria Sidonia
Grădiniţa Nr.1 Baia de Fier

În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat odată cu postul de şapte

săptămâni. O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din
această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentrează asupra casei și curţii, pentru ca
totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.
În afară de aceste obiceiuri , dacă ne este permis să le numim aşa, în prezentul
referat m-am gândit să vă relatez, pe scurt, obiceiuri, tradiţii şi superstiţii din aproape toate
zonele ţării noastre.
Am amintit despre Banat, unde, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică
tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti (vin şi pâine
sfinţite). În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri
tradiţionale, după acestea se continua masa cu friptură de miel despre Bucovina, zonă în care
fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută.
Cu această apă se spală pe fată în zorii zilei de Paşti, ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum
aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele.
Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar
ele, pentru a îşi arăta consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le oferă un ou roşu şi
despre diferitele superstiţii, care sunt prezente la tot pasul în ţara noastră.
De exemplu :
- La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă, la fel ca şi
apa, are un rol purificator.
- În ziua de Paşti nu este bine să dormi, pentru că în restul anului vei fi somnoros, vei
avea ghinion, viermii vor mânca semănăturile, recolta va fi distrusă şi te va prinde ploaia ori
de câte ori vei vrea să lucrezi câmpul.
- Lumânarea de la Înviere trebuie păstrata în casă şi aprinsă în caz de boală,
calamităţi naturale, supărări.

1382
 - În dimineaţa Paştelui e bine să priveşti prima dată într-o cofa cu apă neîncepută. Se
spune că vei avea vederea buna în restul anului.
– Se spune că e bine să te speli pe faţă cu apa neîncepută dintr-o cană nouă, în care ai
pus un ou roşu, unul alb, un bănuţ de argint şi un fir de iarbă verde, semne ale sănătăţii,
prosperităţii şi sporului în toate……şi multe altele pe care le veţi regăsi în paginile acestui
referat.

DATINI ȘI OBICEIURI DE PAȘTI

PROFESOR ZAHA CAMELIA

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ ȘIMLEU-SILVANIEI, STRUCTURA ”
SPERANȚA” ZALĂU
Prima parte a referatului conţine tradiţii din diferite zone ale ţării care sunt
respectate cu sfinţenie cu ocazia sărbătorilor pascale în satele și comunele din ţara noastră.
Sunt prezentate modurile în care credincioșii pregătesc coșul pascal și își manifestă
bucuria prin prezenţa la slujba Învierii după specificul fiecărei zone.
În continuare se amintesc pe rând tradiţii și obiceiuri din Suceava, Bucovina,
Câmpulung, Sibiu, Călărași, Maramureș, Banat, Ţara Moţilor. Fiecare zonă având specificul ei
legat de sărbătorirea Învierii Domnului.
În partea a doua sunt prezentate evenimentele premergătoare Învierii, Săptămâna
Mare, numită și Săptămâna Patimilor, care are menirea de a pregăti credincioșii pentru
Înviere. Este amintită fiecare zi a acestei săptămâni explicându-se simbolistica spirituală a
acestora și influenţa lor privind ritualul creștin. Pentru a simţi măcar o fărâma din bucuria
pascala cea mai autentică trebuie să ne pregătim în această săptamână în care, ca și pe o scară
cu șase trepte, urcăm spre Înviere, atât sufletul, cât și trupul, înăsprind postul pe cât stă în
putinţa fiecăruia. Cei care nu s-au înfrânat deloc până acum este bine ca măcar în aceste
ultime zile, care sânt și cele mai importante din Post, să o facă, știind că, după cum spune
Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsă și peste cel care a venit abia în
ceasul al unsprezecelea ca și peste cel care a venit înca din ceasul întâi la Hristos.
În ultima parte sunt explicate succint date despre istoria datei pascale, fiind
prezentat modul de calcul al acestei date și de unde provine diferenţa datelor de sărbatorire a
Paștelui la catolici și ortodocsi în majoritatea anilor.
Tot în această parte sunt prezentate informaţii despre Paștile Evreiesc, evreii
numeau Paști (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii
prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului”care se prăznuia la 14 Nisan (aprilie) și
coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
Sfânta Lumină de la Ierusalim, este prezentată în final ca fiind una dintre puţinele
minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre este aceea a arătării Sfintei Lumini la Sfântul
Mormânt în noaptea de Înviere, adică a acelei lumini neaprinse de mâna omenească. Asupra
acestui lucru există numeroase mărturii, sute și sute de credincioși fiind prezenţi în momentul
când, în noaptea Învierii lui Hristos, luminează pe pamânt pentru câteva clipe un foc
nematerial, o lumina care poate fi ţinută în mână fără a te arde.

BIBLIOGRAFIE
Crăciun Boris, 1994, -Sfintele Paști În Datini Și Obiceiuri-, Editura Porţile Orientului
Iași;
1383
 Evseev Ivan, 1994, -Dicţionar De Simboluri Și Arhetipuri Culturale-Editura Amarcord
Timișoara;
Ghinoiu Ion, 2003, -Sărbători Și Obiceiuri Românești- Editura Elion București;
Nicolau Irina, 2000, -Credinţe Și Superstiţii Românești- Editura Humanitas București;

LUMINĂ DIN LUMINĂ

Prof.înv.primar Hosciuc Lăcrămioara Codruţa

Liceul Tehnologic „Traian Vuia” Tăuţii Măgherăuş, Maramureş

Cu toţii sărbătorim Paştele însă puţini sunt aceia care ştiu de unde au plecat datinile
şi obiceiurile practicate de români şi care sunt de fapt originile acestei sărbători. Sărbătorile
Pascale sunt un prilej pentru toţi credincioşii să se bucure de minunile înfăptuite de Domnul
Nostru Iisus. Ele comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus
Hristos.
De fapt, Paştele era serbat iniţial de păgâni, desigur, neavând aceeaşi semnificaţie
care o are în zilele noastre. Cum renunţarea la vechile lor sărbători păgâne nu era de
conceput, pentru a nu provoca noi conflicte sângeroase, misionarii au acceptat ca populaţiile
băştinaşe să-şi păstreze obiceiurile, dar au încercat să le adapteze, încetul cu încetul, tradiţiei
creştine.
Învierea reprezintă minunea minunilor, praznicul praznicelor, sărbătoarea
sărbătorilor şi cel mai mare act de început de istorie a creştinismului, "scularea dintre morţi a
Mântuitorului nostru". Învierea Domnului este temelia învierii noastre, este botezul credinţei
celei adevărate, este înlăturarea neştiinţei şi înşelării, este împlinirea profeţiilor de la Facerea
lumii. Învierea este fulgerul care luminează conştiinţele credincioşilor. Paştele cuprinde taina
Crucii şi a Învierii, taina morţii şi a vieţii veşnice.
Credinţa Ortodoxă, în special, este Lumina din Lumina Învierii lui Hristos. De aceea,
simbolul de credinţă se încheie cu speranţa Învierii şi a împărăţiei cerurilor: "Aştept învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va să fie ". Fiecare săptămână din cursul anului bisericesc începe
cu Duminica, cu ziua Învierii, pentru ca tot timpul vieţii noastre să fie luminat de Lumina
Învierii. Învierea Domnului adună pe toţi fiii Bisericii într-o unitate, într-un discernământ
moral, propovăduieşte pacea a toata lumea, binecuvântează îmbelşugarea roadelor
pământului şi-i mângâie pe cei necajiţi şi întristaţi. Toată umanitatea şi toata creaţia sunt
văzute în lumina Învierii şi a iubirii lui Hristos, pentru că toţi oamenii sunt chemaţi la bucuria
Învierii celei de obşte, fiecare după tăria credinţei şi a pocăinţei sale, după faptele bune pe
care le-a săvârşit.
Învierea lui Hristos n-a fost un fapt întâmplator şi nici trecător, ecoul ei se va auzi
până la sfârşitul lumii, iar ultimul efect al acesteia va fi Învierea de apoi. O semnificaţie foarte
importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din această zi, ţăranii încetează lucrul la
câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare,
femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii
dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă
curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către biserică. La biserică, preotul – cu
Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi – iese cu lumânarea
aprinsă (Lumina) şi înconjoară biserica de trei ori. Serviciul divin se desfăşoară afară, iar când
preotul va rosti „Christos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest serviciu religios vor spune
„Adevărat a înviat!”. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe
1384
peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel,
sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la
Liturghie.
După înviere, în Bucovina, Oltenia, Muntenia şi mai puţin în Transilvania, ca să
poată primi Pastele, cei care n-au fost la biserica trebuie sa se purifice, spalându-se ritualic cu
apa în care s-au pus un ou roşu, un ou alb şi o moneda de argint. Astfel, ei împrumută roşeaţa
oului - vitalitatea. Muntenii şi oltenii pun ouăle în apa dintr-un castron mai mare şi se spală pe
faţă, iar bucovinenii obişnuiesc să se frece cu oul pe obraji ca să fie siguri de “transferul”
roşeţei. Banul se pune pentru spor, belşug şi strălucire, iar oul, pentru rodnicie şi fertilitate.
Abia după acest moment ritualic, familia se poate aşeza la masă.
În Transilvania, fetele tinere sunt stropite cu parfum de băieţii îmbrăcaţi în port
tradiţional. Fetele, la rândul lor, le oferă băieţilor băutură şi daruri simbolice. Scopul acestei
tradiţii este ca fetele stropite să aibă noroc tot anul. Iniţial, fetele erau stropite cu apă din
fântână.
În regiunea Sibiului există obiceiul împodobirii unui arbust mic sau brăduţ. Se
aseamănă cu tradiţia împodobirii pomului de Crăciun, însă, în loc de globuri se pun ouă golite
de conţinut şi vopsite sau frumos încondeiate. Acest mic pomişor poate fi păstrat în casă ca
obiect decorativ pe tot parcursul anului.
În Banat, în dimineata zilei de Paşte, copiii se spală pe faţă cu apa proaspată de la
fântână în care au pus un ou roşu şi fire de iarbă verde. Masa tradiţională se serveşte doar
după ce bucatele au fost tămâiate.
În tara Moţilor, în noaptea de Paşte, toaca de la biserică este dusă în cimitir, unde
trebuie să fie păzită de către feciorii din sat. Dacă nu reuşesc să o păstreze în siguranţă şi este
furată, paznicii care au dat greş vor oferi, a doua zi, o masă bogată. Dacă aceia care au încercat
să fure toaca nu au reuşit, ei vor fi gazdele ospăţului.
Multitudinea obiceiurilor Pascale pe teritoriul României subliniază încă o dată
diversitatea la nivel naţional şi beneficiile şi frumuseţea ei. Credinţa ne uneşte dar în acelaşi
timp ne stârneşte creativitatea şi totodată interesul pentru datinele vecinilor noştri regionali.
Este important să cunoşti şi de unde pleacă tradiţiile pe care le practici de Sfintele
Sărbători Pascale, pentru a putea împărtăşii aceste istorisiri copiilor tăi ca o motivare pentru
aceştia să continuie datinile.
Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi
bucurie şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în
cea mai bună rânduială. Moartea este încetarea vieţii pământeşti a trupului, adică despărţirea
sufletului nemuritor de trupul cel muritor, cum lămurit citim în Sfânta Scriptură, că trupul „ca
pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care L-a
dat” ca să-şi primească răsplata pentru faptele sale. Pricina morţii este păcatul săvârşit de
protopărinţii noştri, Adam si Eva. Căci, „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi au păcătuit”.La
sfârsitul veacurilor, toţi cei care au murit vor învia. Iar aceia care în vremea învierii obştesti se
vor găsi în această viaţă pământească, vor fi şi ei schimbaţi într-o clipă, ca şi cum ar fi trecut
prin moarte, încât şi trupurile lor vor deveni duhovniceşti şi nemuritoare, ca ale celor înviaţi.
Dar pentru ce vor învia trupurile ? Pentru că omul a fost creat în dubla sa structură, materială
şi spirituală, trup şi suflet, şi în această dublă structură să dea seama în faţa judecăţii iar după
aceea să fie aşezate în rai la fericirea veşnica sau în iad la osânda veşnică, deoarece în viaţa
pământească sufletul împreună cu trupul, deci omul întreg, a săvârşit şi cele bune şi cele rele,
şi cele spre mântuire ca şi cele spre osândă.

1385
Bibliogafie:
Arhim, Bălan, Ioanichie, 2008, Călăuză în biserică, Ed. Mănăstirea Sihăstria
Calciu, Gheorghe, 2005, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu
Murgean, Ion, 2007, Viaţa lui Iisus, Ed. Europress Group
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti

1386
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII – OBICEIURI PASCALE ÎN SĂLAJ

Prof. Rusan Monica, Colegiul Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian”din Zalău

„Sărbătoarea este o regenerare a fiinţei prin regenerarea timpului .”

( Mircea Eliade )

Mircea Eliade afirma că, la fel ca omul, timpul se naşte, se maturizează,

îmbătrâneşte şi moare, ca apoi, simbolic, să fie oprit în noaptea dintre ani, pentru ca ciclul să
se reia, mereu, la nesfârşit.
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este pentru credincioşi o realitate pe care o
trăiesc şi o sărbătoresc. Ei sunt pătrunşi de credinţa în Învierea Mântuitorului. De Paşti”,
Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea
cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea veşnică.˶ La Paşti totul este în aşa
fel rânduit încât se poate spune: „Acum toate de lumină s-au umplut, şi cerul şi pământul şi
toate cele de desupt; deci să prăznuiască toată făptura Învierii lui Hristos întru care s-a
întărit˶.
Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său de Paşti îndeamnă credincioşii să se
îndulcească de ospăţul credinţei, să ia din bogăţia bunătăţii şi spune: „Înviat-a Hristos şi viaţa
vieţuieşte.˶ Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este prilej de luminare, de lumină care
izvorăşte din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului, de lumina credinţei, de lumina care
luminează sufletele noastre şi ne fereşte de întunecarea păcatului.
Învierea lui Hristos a rupt valul care acoperea omului misterul existenţei post-
mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi
caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmatică în haos,
este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu preţ de
suflet şi cu rost dumnezeiesc. Fără Învierea lui Hristos, creştinismul s-ar fi înăbuşit în
batjocura fariseilor şi cărturarilor, în insensibilitatea lumii păgâne, în teamă şi neputinţa
Apostolilor terorizaţi de strigătele mulţimii înfuriate: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L!" Fără
moartea lui Hristos, creştinismul nu avea efect mântuitor, fără Învierea Lui nu avea Viaţă şi
putere. Fără Înviere, nu era credinţa, nu era nădejde, nu era bucurie creştină. Suferinţa şi
biruinţa, durerea şi bucuria, Crucea şi Învierea îşi corespund şi se completează, că două feţe
paralele şi echivalente ale faptului creştin.
Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârteşte viaţa creştină; ele sunt stâlpii de
rezistenţă ai creştinismului.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Mântuitorul a refăcut chipul divin din om,
lepădând în mormânt, în dimineaţa Învierii, trăsătura pătimitoare.
Sărbătoarea Paştelui este considerată cea mai sfântă sărbătoare de peste an. În
satele sălăjene, această sărbătoare este mult aşteptată şi îndelung pregătită atât spiritual, prin
post şi rugăciune, cât şi prin curăţirea spaţiului în care locuiesc.
Oul este începutul tuturor lucrurilor şi la regenerării vieţii, iar ciocnitul ouălor
simbolizează ieşirea în lume, după modelul ieşirii puilor de pasăre din ouă primăvara. Pe acest
model arhetipal a fost grefat simbolul creştin al ouălor roşii, vopsite cu sângele lui Iisus
răstignit pe Cruce. În Sălaj, ouăle nu se vopsesc doar în roşu ci şi în alte culori, obţinute prin
fierberea diverselor plante ( coji de ceapă albă, coji de ceapă roşie, mina de creion chimic…)
iar singura împiestrire a ouălor este cea obţinută prin folosirea diverselor plante .
Un alt obicei este ca înainte de masa de Paşti, toţi ai casei să se spele pe rând,
simbolic, pe faţă şi pe mâini într-un vas cu apă proaspătă de la fântână, în care s-a pus un ou

1387
roşu, urzică şi un ban, dându-şi fiecare cu oul cel roşu peste obraz, (să fie roşu şi sănătos ca
oul) şi cu banul (să fie mândru şi curat ca argintul).
Hristos a înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii
creştine, credem şi biruim prin Moartea şi Invierea lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem
pentru a trăi în veci cu Hristos.

PROIECT DE PARTENERIAT

TEMA PROIECTULUI:BĂTRÂNII NOȘTRI

PROF.ÎNV.PREȘCOLAR ILIE MAGDALENA,

PROF.ÎNV.PREȘCOLAR BOBEICĂ LOREDANA, LAZAR CAMELIA
INSTITUȚIA:G.P.N.NR.1 ȘOTÂNGA, JUDEȚ DÂMBOVIȚA

I.PĂRŢI IMPLICATE:
1.Grădiniţa cu Program Normal Nr.1 Șotânga, Str.Constantin Brâncoveanu, nr.313,
reprezentată prin doamna director, Prof. Mariana Porumboiu
2.Fundaţia Căminul pentru Persoane Vârstnice, Târgoviște, reprezentat prin
Părintele Protopop Gheorghe Chivulescu
II.SCOPUL PROIECTULUI:
Dezvoltarea sentimentului de dragoste, preţuire și respect pentru persoanele de
vârsta a treia a copiilor.
III.OBIECTIVE SPECIFICE:
-Educarea trăsăturilor pozitive de voinţă și caracter, a unei atitudini pozitive faţă de
sine și faţă de ceilalţi;
-Formarea deprinderii copiilor de a-și însuși și a respecta norme de comunicare
civilizată în societate;
-Educarea abilităţii de a intra în relaţie pozitivă cu cei din jur;
-Dezvoltarea unui comportament altruist, a dorinţei de îngrijire și ocrotire a
bătrânilor;
-Formarea unui comportament civic, onest faţă de semeni, indiferent de vârstă;
-Antrenarea copiilor în activităţi artistice și practice, pentru beneficiile proprii și ale
celor din jur.
GRUP ŢINTĂ:
-Copiii de la grădiniţă;
-Locuitorii centrului;
BENEFICIARI INDIRECŢI:
-părinţii;
-grădiniţa;
-comunitatea;
RESURSE UMANE:
-copiii, cadrele didactice;
-părinţii copiilor;
-locuitorii centrului vizat;
IV.OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR:
1.Grădiniţa cu Program Normal Nr.1 Șotânga:
1388
 A)Desfășoară activităţi de educaţie moral-religioasă a preșcolarilor;
B)Asigură desfășurarea la timp și în condiţii optime a acţiunilor cuprinse în
program;
C)Contribuie la educarea permanentă a preșcolarilor cu reguli de conduită din
momentul intrării în biserică și participării la slujbă;
D)Organizează deplasări cu grupele de copii la căminul de bătrâni, fără a împieta
programul zilnic al acestora și fără a pune în pericol securitatea copiilor.
2.Catedrala Eroilor-Fundaţia Căminul de bătrâni:
A)Acordă sprijin grădiniţei de copii în organizarea și derularea activităţilor propuse
de comun acord;
B)Se implică în acţiunile de educare a micilor creștini;
C)Oferă educatorilor și preșcolarilor materiale educative în domeniu.
3.OBLIGAŢII COMUNE:
A)Stabilirea locaţiei și a timpului de desfășurare a acţiunilor, pentru a nu perturba
activitatea celor doi parteneri;
B)Iniţierea de acţiuni tematice și practice;
C)Mediatizarea rezultatelor obţinute în condiţii stabilite de comun acord.
V.DURATA:
Prezentul protocol este valabil pe perioada 2010-2012 și se încheie în patru
exemplare, pentru părţile implicate, iniţiatorul și coordonatorii de proiect.
BUGETUL PROIECTULUI:
-sponsorizări din partea părinţilor;
-donaţii de la părinţi și personalul didactic.
EVALUAREA va fi realizată prin:
-albume;
-fotografii;
-portofoliu;
-expoziţii;
-DVD cu acţiunile de ordin artistic.

1389
 CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
Nr.crt. Perioada Denumirea activității Conținutul activității Locul de desfășurare
1 Martie 2013 Un gând curat, o faptă bună Confecționare de felicitări, cadouri Grădinița
pentru bătrânele din centru. Sediul fundației
Întâlnire pentru socializare-cunoaștere
reciprocă-În vizită la bunica adoptată.
2 Noiembrie 2013 Făurătorii de bucurii Activități de confecționare a unor daruri Sălile de grupă
și podoabe pentru bradul de Crăciun
împreună cu copiii și părinții.
3 Decembrie 2013 Primiți cu colindul? Întâlnire pentru oferirea darurilor și a Căminul de bătrâni
pachetelor.
4 Martie 2014 Din inimă, o floare Oferirea de buchete de flori și cadouri Curtea fundației
confecționate de copii.Program literar-
muzical.
5 Aprilie 2014 Iată ce pot face două mâini Activitate practică pentru confecționarea Sediul fundației
dibace…Sosește iepurașul unor podoabe de Paște, felicitări și
vopsire de ouă în colaborare cu
personalul didactic, părinții și bătrânele.
6 Mai 2014 De ce nu sunt bătrâni copiii? La sfat cu bunicii-discuții libere despre Sala de mese a fundației
viața din cămin și despre nepoți.
7 Iunie 2014 Aș vrea să invit bunicile la Pregătim o salată de fructe împreună. Căminul de bătrâni
grădiniță
8 Septembrie 2014 Sfânta Fecioară Maria Împreună cu bunica mergem la slujbă în Catedrala Eroilor
Catedrală.
9 Octombrie 2014 Conserve pentru iarnă Activitate gospodărească în sala de mese Sala de mese a fundației
a centrului cu ingrediente aduse de copii.
10 Noiembrie 2014 Fulare, mănuși și șosete pentru Activitate practică de confecționare de Grădinița
bunica îmbrăcăminte pentru iarnă.
11 Decembrie 2014 Vine Moș Crăciun Moș Crăciun nu uită de copii și bunici- Fundația
oferire de daruri, colinde și poezii.
12 Martie 2015 Mărțișor pentru bunica Confecționare de mărțișoare și desene Expoziție la centru
ale copiilor.

PAȘTELE – TRADIȚII ȘI OBICEIURI

Prof.Maria Olariu
Școala Gimnazială „Ion Creangă”Craiova

Paștele este cea mai importanta sărbătoare creștină a anului. De Paști se

sărbătorește Invierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Duminica - a treia zi după Scripturi-
femeile purtătoare de mir au găsit mormântul gol. Mormântul era gol pentru că Hristos
Inviase. Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat și batjocorit de atunci și până astăzi,
numit în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce,
părăsit de ai Săi, păzit sub grea și rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită
biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii și asupra răutăţii omenești. Această
biruinţă a putut fi tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată.
Obiceiurile, domeniu al culturii populare constituit din totalitatea manifestărilor
cuprinse într-un sistem unitar, percepute ca acte de comunicare validate la nivel comunitar,
marchează etape majore ale ciclului biocosmic, dezvoltând totodată structuri
comportamentale de tip tradiţional.
Calendarul popular este grefat pe calendarul creştin, ceea ce i-a inspirat pe etnologi
să ia ca punct de reper, referindu-se la „anul ritual creştin ” începutul ciclului pascal.Se
regăsesc o suită de practici rituale şi reprezentări ce amintesc de vechi sărbători ori de
1390
reprezentări precreştine. Micile divinităţi protectoare sunt înlocuite cu sfinţii, cărora li se
conferă atribuţii asemănătoare, apărând aureolate însă, adesea, şi cu virtuţile specifice
creştinismului.

Obiceiuri de primăvară din Oltenia

I. Sărbători agrare
1. Trifonul şi Dragobetele
2. 1 Martie. Baba Dochia. Mărţişorul
3.Mucenicii
4. Alexiile şi Bunavestire
II. Sărbători patronale
Sfântul Gheorghe-distribuitor al bunăstării
Ramura verde
Purificarea spaţiului. Sunetele şi focul
Comorile
Individul și habitatul
Urzicatul
Legănatul
Sacrificiul mielului. Gurbanul
III.Sărbători pascale
Sântoader
Duminica Floriilor
Joimăriţa
Paştile-sărbătoarea Învierii
Săptămâna luminată
Înălţarea Domnului

Învierea Domnului este praznicul vieţii, pentru că înseamnă biruinţa vieţii asupra
morţii, prin care se încununează toată lucrarea Mântuitorului din cursul existenţei Lui
pământeşti şi se face început existenţei Lui veşnice şi ca om.
Praznicul Învierii întrece cu strălucirea solemnităţii serviciului său toate celelalte
sărbători ale anului.Învierea Mântuitorului, al cărei imn-Troparul Paştilor-este cel mai
triumfal pe care l-a cântat şi l-a auzit vreodată neamul omenesc, creată în noi, creştinii, o stare
sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul
unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi şi unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, nici
un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot încerca sufletul
nostru.Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristica Bisericii Ortodoxe. Nici una din
celelalte Biserici nu simte şi nu exprimă cu bogăţia şi harul imnografic semnificaţiile, puterea
şi binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf şi de bucurie care
ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi
fericirea noastră de creştini !Din moartea şi din Învierea Mântuitorului, credem şi ne mântuim
şi trăim în marile idei morale care au devenit patrimoniul omenirii întregi. Moartea şi Învierea
Lui au dat Creştinismului sens şi viaţă, au dat sens morţii şi învierii noastre
În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă
întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile cu
semenii şi cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiuri.
Oralitatea, calea principală de transmitere a obiceiurilor, datinilor, descântecelor,
are avantajul de a conserva esenţialul, strict utilul pentru naşterea, conservarea şi
perfecţionarea vieţii, inclusiv necesităţile de comunicare între oameni.
1391
 Este în afară de orice îndoială că, tradiţia orală este o garanţie mai sigură pentru
păstrarea identică a textului original decât transcrierea şi retranscrierea manuscriselor, care a
dat loc la atâtea greşeli în operele autorilor greci şi latini.

Bibliografie:
Elena, Niculita Voronca -1998 “ Datinile și credinţele poporului român”Editura
Saeculum
Enache, Ștefan, Pleșea, Teodoe- 1982. Zona etnografică Dolj, Editura Sport – Turism
Florea Marian, Simion – 2001, “Sărbătorile la români”, Editura „Grai și suflet”
Aurel, Turcuş -2001”Descinderi în cultura populară”Ed. Excelsior”

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN GHIOROIU-VÂLCEA

GHIMPĂU IONELA-ŞCOALA GIMNAZIALĂ”DECEBAL”CRAIOVA

GHIMPĂU ŞTEFAN-ŞCOALA GIMNAZIALĂ”ANTON PANN”CRAIOVA

Tradiţiile sunt rodul colectivităţii.Relaţia dintre individ şi colectivitate, dintre

tradiţie, improvizaţie şi oralitate, marchează diferenţedintre istoric al genurilor şi evoluţie în
timp, determină şi cchimbarea concepţiei despre viaţă
În trecut , tradiţiile erau pentru comunitatea respectivă. După apariţia
transporturilor, a mijloacelor de comunicare, tradiţiile devin eterogene.
Comuna Ghioroiu se află în sudul Judeţului Vâlcea, în vecinătate cu judeţele Gorj şi
Dolj şi-n apropiere de limita de nord a Judeţului Olt.În comună au existat şi există o serie de
obiceiuri, tradiţii şi un folclor distinct. Locuitorii comunei folosesc şi astăzi”în paralel cu
calendarul oficial, un calendar transmis pe cale orală sub imperativul”aşa se face, aşa e bine,
aşa s-a pomenit”.
Pregătirile pentru “Sfintele Paşti”încep cu Lăsatul postului. În acea duminică,
gospodinele pregătesc împărţituri pe care le dau lavecini, la rude, la sărmani. Se împarte
mămăligă, piftie, carne friptă, ouă. Se aprinde o lumânare şi se numeşte pentru sufletul lui…,
se fac cruci pentru fiecare, seaprinde tămâie.Doar după ce au împărţit, se pregăteşte masa
pentru familie.
O semnificaţie deosebită au zilele din Săptămâna Brânzei.
În toată perioada postului mare(6 săptămâni) se împart turtiţele până la Sâmbăta
lui Lazăr, se poartă păresimile.
Vopsitul ouălor se face în Vinerea Mare.(doar ouă roşii).
Roşitul ouălor se face cu foi de ceapă care se fierb, iar în zeama rezultată se fierb
ouăle.Se mai folosesc cojile de nuci verzi.
Pastile sunt primite cu o pregătire deosebită. Se face curăţenie generală, se văruie
casa, curtea, pomii. Se spală tot din casă. În ziua de Paşti , tinerii se îmbracă cu haine noi, merg
la biserică. În drum spre biserică fiecare credincios trebuie să aibă în buzunar: bani, ouă roşii,
peşte, leuştean. Până la luarea paştilor (pregătite din pâine de către femei curate, stropite cu
vin si sfinţite) nu se mănâncă nimic. După ce se ia Paşti, se miruire, se ciocnesc ouă roşii, la
început cu preotul, apoi cu membrii familiei. Banii se lasă la biserică, ouăle se ciocnesc şi se
consumă sau femeia casei dă de pomană peste groa pa morţilor. Pe drum spre casă se

1392
consumă peştele(spre a fi iute ca peştele), leuşteanu pentru a fi verde şi sănătos ca leuşteanul.
Când se întâlnesc cu enoriaşii care merg la biserică, aceştia zic:”Să le purtaţi sănătoşi!”, la care
ceilalţi
răspund:”Doamne ajută!”. Când toţi au luat Paşte, credincioşii, când se întâlnesc zic:”
Hristos a înviat!”. Ceilalţ irăspund:”Adevărat a înviat!”.
Odată ajunşi acasă, înainte de a intra, se şterg pe picioare pe o brazdă de iarbă verde
pregătită dinainte de stăpâna casei.
Se împarte, se cicnesc ouă roşii cu urarea”Hristos a înviat!”, se mănâncă.
După masă se mergea la hora satului, acum se merge la discotecă.
Săptămâna Luminată este săptămâna bucuriei întru ÎnviereaDomnului.
Luni , ghioroienii se pregătesc pentru pomana de marţi, când toată lumea merge la
biserică cu mâncare şi se petrece.
Vineri este Izvorul Tămăduirii, ziua în care se slobod apele.Se merge la biserică şi se
ia apă sfinţită.Înainte de răsăritul soarelui, se ia apă neîncepută de la fântână şi se spală toţi
membrii familiei.
În Duminica Tomii , merg la cimitir cei care au dat de pomană peste groapă morţilor
în noaptea de Paşte , pun masa şi chemă toţi trecătorii.
De la Paşte până în ajun de Înălţare , oamenii se salută:”Hristos a înviat!”.
În ziua de Înalţare se roşesc ouă, se fac pomeni şi se salută”Hristos a înviat!”.
Preotul ţine slujbă la biserică, sunt pomeniţi morţii şi-n mod deosebit eroii căzuţi pe câmpul
de luptă pentru apărarea patriei. Rudele eroilor fac pomeni cu colivă şi cu diferite mâncăruri.
Şi azi, copiii plecaţi la oraş vin în sat pentru a sărbători Lăsatul Secului sau Sfintele
Paşte cu părinţii sau pentru a da de pomană celor morţi.

1393
 RESURRECTION DE JESUS

Prof. Corduneanu Rodica

Școala Gimnazială „Nicolae Labiș”Mălini, Suceava

La foi des chrétiens en la résurrection de Jésus consiste en l'affirmation suivante :

Jésus de Nazareth est vraiment ressuscité d'entre les morts au troisième jour suivant sa mort
sur la Croix. Il s'agit d'un élément central de la foi et de la théologie chrétienne, qui est énoncé
notamment dans le credo de Nicée.
Selon les Évangiles, après la crucifixion de Jésus ordonnée par Ponce Pilate, Jésus est
mis au tombeau, mais Dieu le ressuscite d'entre les morts. Il apparaît à plusieurs personnes,
d'abord à des femmes de son entourage puis à ses disciples, durant une période de quarante
jours au terme de laquelle il s’élève corporellement dans les airs en une ascension vers les
cieux.
Sources néo-testamentaires
Épîtres pauliniennes
Les premières sources parlant de la résurrection de Jésus se trouvent dans les
lettres de Paul écrites dans les années 50 et 60 : l'épître aux Romains, l'épître aux Corinthiens
et la première épître à Timothée.
Signification biblique du terme
Bien que l'Ancien Testament fasse déjà allusion à des résurrections, c'est dans le
Nouveau Testament que l'on trouve un traitement de la question de la résurrection en tant
qu'objet propre de foi.
Elle est généralement désignée, dans les manuscrits et dans l'archétype en langue
d'origine, par le terme grec ανάστασις (anastasis), signifiant littéralement « (re)lèvement ».
Les épisodes relatant des résurrections dans la Bible

Outre la résurrection de Jésus, évoquée à de multiples endroits dans le Nouveau

Testament, on trouve :
Dans les Évangiles:
Résurrection des saints à la mort de Jésus (Matthieu 27:52-53)
Résurrection de la fille de Jaïre par Jésus (Marc 5:22-43)
Résurrection du fils de la veuve par Jésus (Luc 7:11-17)
Résurrection de Lazare par Jésus (Jean 11:1-43)

Interpréter la résurrection
Dans l'histoire du christianisme, la croyance en la résurrection du Christ s'est fondée
sur les témoignages des apôtres (ainsi que d'autres témoins) qui sont relatés dans les quatre
évangiles, et à une occasion par l'apôtre Paul dans le quinzième chapitre de sa Première épître
aux Corinthiens (1 Cor. 15:3-8).

La coutume de l'œuf de Pâques

Traditionnellement pour les orthodoxes, la décoration des œufs de Pâques
commence le Jeudi saint. Le premier œuf peint - en rouge vif - doit avoir été pondu le Jeudi
saint et est conservé comme porte bonheur.

1394
 BUCURIILE PASCALE ÎN SUFLET DE COPIL

Prof. înv. preşc. Nosal Raluca – Grăd. P.P. „Floarea- Soarelui” Reşiţa
Prof. înv. preşc. Osman Carmen – Grăd. P.P. „Floarea- Soarelui” Reşiţa

Cea mai mare, şi cea mai însemnată, mai sfîntă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de
peste an , este sărbătoarea Paştelui sau Învierea Domnului .
Ne împăcăm cu noi înşine şi cu semenii prin iubire în preajma acestei sărbători ,
trăind cu toţii nostalgia desăvârşirii noastre spirituale.
Cum majoritatea copiilor locuiesc în oraş şi foarte puţini dintre ei au bunici la ţară,
unde ar avea ocazia să cunoască tradiţiile populare, ne-am gândit să demarăm un proiect cu
tema pascală, pentru a aduce în sufletul lor credinţa, semnificaţia şi bucuria acestei sărbători.
Implicarea în acest proiect le dă copiilor ocazia să-şi consolideze unele cunoştinţe
despre Sărbătoarea Paştelui, pe care le ştiau de la părinţii lor, să dobândească altele noi
privind obiceiurile specifice acestei sărbători.
Copiii s-au implicat în realizarea unor acţiuni de încondeiere a ouălor, de participare
la obiceiurile de Paşte ce va duce la formarea unei conştiinţe privind datoria omului de a
păstra tradiţiile străbune. De asemenea am căutat să trezim în sufletul lor , sentimente de
iubire, dărnicie, dorinţa de a fi mai buni, de a dărui şi celor care au nevoie.
Astfel am implicat copii alături de părinţi în strângerea de jucării, cărţi, dulciuri, în
cadrul acţiunii „Copil ca tine sunt şi eu” , care s-a finalizat cu donarea acestora , copiilor
instituţionalizaţi de la un centru de plasament din oraş.
Obiectivele proiectului nostru „BUCURIILE PASCALE ÎN SUFLET DE COPIL” au vizat :
cunoaşterea iubirii faţă de Dumnezeu;
cunoaşterea semnificaţiei Învierii Domnului;
cunoaşterea şi respectarea obiceiurilor şi tradiţiilor specifice Paştelui;
formarea virtuţilor creştine şi cultivarea comportamentului religios;
respectarea regulilor moral-creştine în familie, grădiniţă şi comunitate.

Proiectul a vizat grup ţintă preşcolarii grupei mijlocii „Greieraşii” Step by Step, pe o
durată de o săptămână. Ca resurse materiale s-au folosit: Biblia în imagini pentru copii, ouă
(încondeiate cu diferite modele) , îngeraşi (statuete şi imagini), vopsea pentru ouă, iar în
derularea proiectului s-au implicat educatoarele, părinţii şi bunicii copiilor, preotul parohiei
„Sfântul Petru şi Pavel.”, membrii comunităţii.
Pornind de la ideea că Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului a avut asupra omului o
puternică influenţă, care a adus stabilitate şi lumină în viaţa lui, am selectat metode şi
demersuri metodice pentru a-i învăţa pe copii să cunoască, să iubească şi să păstreze tradiţiile
şi obiceiurile de Paşte.
Proiectul „BUCURIILE PASCALE ÎN SUFLET DE COPIL” a fost lansat ca urmare a
dorinţei copiilor de a cunoaşte mai bine obiceiurile de Paşte. Am planificat activităţi prin care
copiii să înţeleagă cât mai bine semnificaţia sărbătorii pascale la români.
Materialele aduse de copii şi părinţi de acasă – albume, ilustrate, cărţi, icoane, oua
încondeiate etc. – au condus la asimilarea unor informaţii despre păstrarea obiceiurilor şi
tradiţiilor de Paşti.
Întrebările şi răspunsurile copiilor referitoare la tema „BUCURIILE PASCALE ÎN
SUFLET DE COPIL”, au generat o atmosferă deschisă, destinsă, curaj, entuziasm şi dorinţa
copiilor de a afla mai multe lucruri despre aceasta sărbatoare creştină.

DURATA SI PLANUL DE ACTIUNE

1395
DATA ACTIVITATEA LOCATIA

Lansarea proiectului Grupa Greieraşilor

– prezentarea proiectului copiilor şi părinţilor Gradinita P.P.8, Resita

Grupa Greieraşilor

Intâlnirea cu preotul Gradinita P.P.8, Resita

- tema de discutie -

Vizită la biserică Biserica „Sf. Petru şi

Pavel”

Grupa Greieraşilor

„Simboluri pascale”- Ateliere de lucru Gradinita P.P.8, Resita

„Patimile şi răstignirea Domnului” Grupa Greieraşilor

Lectura educatoarei Gradinita P.P.8, Resita

„Coşul cu ouă colorate” Grupa Greieraşilor

pictură Gradinita P.P.8, Resita

„Unde s-a ascuns coşuleţul cu ouă2 Sala de sport

- joc de miscare Gradinita P.P.8, Resita

„Câte ouă sunt în coş?” Grupa Greieraşilor

-joc didactic Gradinita P.P.8, Resita

„Biserica din cartier” Grupa Greieraşilor

-construcţii Gradinita P.P.8, Resita

“Timpul reînvierii, timpul reînnoirii” – expoziţie Holul grădiniţei

Gradinita P.P.8, Resita

BIBLIOGRAFIE:
“Curriculum pentru învăţământul preşcolar” – M.E.C.T
„Tradiţional şi modern în învăţământul preşcolar” – Monica Lespezanu, Ed. Omfal
Esenţial 2007
„Biblia mea cu ilustraţii” – J. Steel, J. White, Ed. Romanion 2007

1396
 Şcoala Gimnazială „Nicolae Iorga”, Piteşti Biserica Mavrodolu
Nr. ................/ .......................... Nr................./..........................

PROIECT EDUCAŢIONAL DE VOLUNTARIAT

APRILIE 2014

“PAŞTELE COPIILOR “

COORDONATOR:
Prof. Enache Luminiţa
Şcoala Gimnazială „N. Iorga”, Piteşti

TITLUL PROIECTULUI : “ PAŞTELE COPIILOR “

ARGUMENT :
Cu prilejul marii sărbători a Creştinătăţii, Paştele, sau Învierea Domnului, întreaga
suflare se bucură, dar copiii o fac într-un mod aparte. Aşa s-a născut ideea unui proiect, “
PAŞTELE COPIILOR”. Ei s-au întrecut în propuneri de activităţi care se vor desfăşura sub
semnul semnificaţiei Floriilor şi a Pastelui.
Prin proiectul “ PASTELE COPIILOR “ ne propunem să antrenăm un număr cât mai mare de
şcolari ai claselor I – IV, să descoperim micile talente şi să le promovăm, să le trezim interesul
pentru obiceiurile si tradiţiile românesti, să le trezim interesul pentru lectură, pentru
exprimarea imaginaţiei în scris, dar si cu ajutorul pensulei, a materialelor ce pot fi refolosite în
scopul dezvoltarii imaginaţiei, să le trezim spiritul competitive, dar şi al cooperarii în cadrul
unei echipe.
Peisajul magnific al primăverii, vraja sărbatorilor acestui anotimp, aşteptarea
Invierii Domnului de către cei mici, dar şi de către cei mari le putem transpune în mici creatii
de artă, scrise, pictate sau meşteşugite.
Elevii au nevoie de îndrumarea şi încurajarea noastră, a cadrelor didactice, au
nevoie de tradiţii şi obiceiuri pentru a putea păstra şi dezvolta cultura românească.

SCOPUL PROIECTULUI :

păstrarea și valorificarea obiceiurilor și tradiţiilor legate de sărbătoarea Paștelui

formarea si dezvoltarea deprinderilor de socializare între elevi
OBIECTIVE:
să cunoască elemente din istoria sărbătorii Paştelui;
să recunoască simbolurile pascale şi ce reprezintă fiecare dintre ele;
să descrie obiceiurile pascale tradiţionale;
să realizeze diferite lucrări artistice folosind tehnici diferite;
să păstreze şi să promoveze diferite meşteşuguri artistice tradiţionale specifice
sărbătorii Paştelui;
să-şi dezvolte încrederea în propriile capacităţi cultivându-şi unele pasiuni;
- formarea si dezvoltarea deprinderilor de socializare între elevii

1397
 DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢILOR:
- anul şcolar 2013-2014
- Săptămâna Altfel „Să ştii mai multe! Să fii mai bun!” – aprilie 2014

RESURSELE PROIECTULUI:
RESURSE UMANE: - elevii claselor I-IV
- cadre didactice
- părinţi

RESURSE MATERIALE :
- cărti, reviste fotografii, icoane ;
- CD-uri audio, materale în PP, laptop, TV;
- acuarele, pensule, blocuri desen, ouă fierte albe, etc.

FORME DE ORGANIZARE:
- individual
- frontal
- pe grupe

RESURSE FINANCIARE : sponsorizări din partea părinţilor

LOCUL DE DESFASURARE : sălile de clasă şi biserica Mavrodolu.

Proiectul se va desfăşura pe baza unui concurs cu următoarele teme:

Invierea Domnului Iisus Hristos
Noapte Magică
Vine Iepuraşul !

SECTIUNI :
pictura;
felicitari / colaje;
ouă încondeiate

Etapa I
În prima etapă se comunică obiectivele şi activităţile, se estimează timpul, grupurile
ţintă, locul de desfăşurare, se constituie grupurile de elevi.
Etapa a-II-a
În cadrul acestei etape se vor prezenta elevilor informaţiile referitoare la marea
sărbătoare a Paştelui, se vor antrena elevii în activităţi de cercetare, explorare, comunicare şi
înregistrare de informaţii referitoare la tema proiectului.
Etapa a-III-a
Această etapă presupune participarea unui grup de elevi, în cadrul Proiectului
educational judetean"Mugurașii primăverii", organizat in parteneriat cu Şcoala Gimnazială
"Mircea cel Bătrân" Piteşti, la biserica Mavrodolu.
Etapa a-IV-a
Activitatea se va încheia cu evaluarea tuturor materialelor stânse şi amenajarea unei
expoziţii cu lucrările acestora atât în sala de clasă cât şi pe holul şcolii si realizarea unui CD
conţinând cele mai reuşite lucrări.
Etapa a-V-a
FEED-BEACK

1398
 Evaluare pe secţiuni, portofoliul proiectului, diplome ce finalizează activitatea
elevilor.

DIN SUFLET PENTRU SUFLETE

(PROIECT EDUCAŢIONAL)

Prof. Ari Mariana – Ana – Grădiniţa P.N. “Lumea Copiilor” Lupeni- Hunedoara

ARGUMENT
Activitatea de voluntariat reprezintă un element necesar tuturor societăţilor, ea
fiind reglementată şi în ţara noastră din anul 2001. Faptul că voluntariatul este de interes
public, fiind iniţiat în folosul altora, am considerat că este şi de datoria noastră ca educatoare
să-i învăţăm pe copii şi, de ce nu, şi pe părinţii lor să identifice problemele comunităţii, să se
implice în rezolvarea lor.
Prin acest proiect ne-am propus să lărgim orizontul de cunoaştere al copiilor,
oferindu-le şansa de a intra în contact cu persoane vârstnice, singure, bolnave, abandonate.
Cunoscând şi înţelegând problemele acestor semeni ai noştri, preşcolarii vor deveni persoane
capabile de a oferi ajutor, respect şi preţuire acestor oameni, la un moment dat, pe parcursul
vieţii lor.
SCOPUL PROIECTULUI
Cultivarea spiritului şi valorilor voluntariatului în conştiinţa copiilor şi, implicit, a
adulţilor din jurul lor;
dezvoltarea interesului cadrelor didactice pentru implicarea în activităţi de
voluntariat în comunitatea în care locuiesc;
dezvoltarea capacităţilor de comunicare, cooperare şi interrelaţionare între copii,
cadre didactice şi părinţii copiilor, întărirea spiritului de toleranţă, acceptare şi întrajutorare;
educarea respectului şi afecţiunii copiilor faţă de persoanele vârstnice, faţă de copiii
defavorizaţi;
cultivarea dorinţei de a dărui material şi spiritual, precum şi trăirea cu bucurie
sinceră a momentelor de dăruire.
OBIECTIVE GENERALE
Implicarea copiilor în activităţi de voluntariat , prin antrenarea şi dezvoltarea
calităţilor : bunătate, compasiune, grijă faţă de semeni;
Crearea unor momente unice de trăire sufletească atât în viaţa celor care primesc
cât şi a celor care dăruiesc.
OBIECTIVE SPECIFICE
Cultivarea spiritului de acceptare, cooperare, întrajutorare, toleranţă;
Educarea atitudinii de respect şi preţuire faţă de persoanele vârstnice;
Dezvoltarea capacităţilor de autocunoaştere/autoevaluare, cultivarea încrederii în
sine;
Stabilirea unor relaţii profesionale între cadrele didactice participante la proiect;
Creşterea gradului de implicare a familiilor preşcolarilor în acţiunile promovate de
grădiniţă, pentru crearea unui mediu social pozitiv, sănătos, propice dezvoltării emoţionale a
copiilor.
RESURSE:

1399
 UMANE:cadre didactice, preşcolari, părinţi, personalul căminului de bătrâni, bătrînii
din cămin.
MATERIALE:alimente donate de familiile copiilor, felicitări confecţionate de copii,
sponsorizări de la diverse firme din oraş.
DE TIMP: noiembrie- decembrie 2012
SPAŢIU: Grădiniţa P.N. “Lumea Copiilor” Lupeni şi Căminul de bătrâni “Glasul
Penticostalilor” .
ACTIVITĂŢI PROPUSE SPRE DESFĂŞURARE:
Activităţi de mediatizare a proiectului
Campanie de sensibilizare a comunităţii în vederea donării de alimente
Colectarea alimentelor
Confecţionare de felicitări pentru bătrânii de la azil
Vizită la azilul de bătrâni
Distribuirea alimentelor colectate în vederea donării
Prezentarea unui program artistic la azilul de bătrâni
EVALUARE
Realizarea unui CD cu aspecte din timpul desfăşurării proiectului
Întâlnire între persoanele adulte implicate în proiect( cadre didactice, părinţi,
reprezentanţi ai căminului de bătrâni).

1400
 APA-MIRACOLUL VIEŢII
DACĂ DISPARE APA, DISPARE VIAŢA?

Prof. : Stănculeanu Veronica

Şcoala Gimnazială „Şerban Cioculescu” Găeşti
Contaminarea apelor cu diverse substanţe poluante este o problemă ce se manifestă
în prezent la scară planetară. Criza apei se simte şi afectează azi ţările industrializate, cât şi
ţările slab dezvoltate, cu climat arid unde producţia agricolă este limitată prin lipsa apei.
Activităţile industriale şi agricole se dezvoltă în multe situaţii prin crearea unor
dezechilibre ecologice ce conduc în timp la efecte negative, tocmai asupra obiectivelor pentru
care societatea se străduieşte să le dezvolte: mediul în care trăim. Cea mai îngrijorătoare
consecinţă a deversărilor de ape uzate este „moartea apelor”.
De-a lungul timpului, pretutindeni pe glob setea de apă a crescut, lipsa apei şi
degradarea continuă a calităţii acesteia au devenit două din marile probleme ale omenirii.
Prin activităţile sale complexe de amenajare şi folosire a resurselor de apă omul intervine în
mecanismele ciclului hidrologic influenţând calitatea, cantitatea şi regimul acestor resurse.
Întrucât apa condiţionează dezvoltarea socială şi economică, fiind adesea un factor limitativ,
societatea şi economia se vor putea dezvolta numai în măsura în care va exista solidaritate
între generaţii, cu alte cuvinte obligaţia morală a generaţiei actuale este de a lăsa pentru o
noua generaţie resurse suficiente şi un mediu sănătos.
Râurile curgătoare au fost considerate cele mai comode şi sigure lăzi de gunoi ale
industriei, agriculturii şi oraşelor. Nu existau motive de îngrijorare, deoarece se miza pe
acţiunea bacteriilor de descompunere a unor substanţe organice şi de fixare a unor suspensii
minerale, deci pe capacitatea apei de a se purifica şi autoregenera, dacă concentraţia noxelor
nu depaşea o anumită limită.
Însă în ultima vreme deversările masive de deşeuri asupra cărora nici o bacterie
aerobă nu are efect biodegradant, sporirea inteprinderilor situate în jurul apelor a dereglat
mecanismele de autoechilibru chimic al apelor „vii” sufocându-le şi chiar anulând capacitatea
de a adaposti viaţa fie datorită otrăvirii, fie datorită lipsirii lor de oxigen.
Dacă prin activitaţile sale omul a creat dezechilibre ecologice în cadrul naturii, tot
omul are misiunea de a acţiona pentru reducerea şi eliminarea acestor dezechilibre prin
reconstrucţii ecologice.
Pentru a trăi în condiţii cât mai bune, omul a utilizat permanent resursele naturale:
animale, plante, minereuri, cărbuni, sare , petrol, gaze, apă.
Procesul de impurificare a apelor de suprafaţă şi a celor freatice, ca urmare a
activităţii omului, este în plină desfăşurare şi este greu de prevăzut proporţiile pe care le va
atinge în viitor.

Bibliografie
1. Altman A, 1987 – Interdisciplinaritybeetwen biology and other sciences in
Czechoslovakia, New trends in biology teaching, Paris, UNESCO;
2. Lester R. Brown, 1998 – Probleme ale omenirii, Editura tehnică;
3. MohanGh şi A. Ardelean, 1993 – Ecologie şi protecţia mediului, Ed.”Scaiul”,
Bucureşti;
4. Mohan Gh. şi A. Ardelean, 1989 – Sinteze biologice, Editura ALL, Bucureşti.

1401
 “BUCURIA ÎNVIERII”

Prof. Gavril Camelia – Grădinița P.P. Riki-Priki Reșița

Prof. Smarandache Gabriela – Grădinița P.P. Riki-Priki Reșița

Paștele, sărbătoarea creștinilor

Sărbătoarea Paștelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din
an, pentru care fiecare familie se pregătește cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta
evlavie.
În biserica ortodoxa oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Pasti prin
“postul Paștelui” numit și “Postul Cel Mare”, post care durează 48 de zile. În mod oficial, postul
începe după “Duminica iertării”, în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea sărbătorii de
Pasti.
Săptămâna Mare a Postului Paștelui este considerată o perioadă plină de încărcătură
spirituală, în care tradiţiile și obiceiurile prind viaţa în sânul fiecărei familii și stârnesc rapid
curiozitatea copilului. Este important să-i povestești de mic, pe interesul lui, cate ceva despre
aceasta perioada marcanta a creștinismului, pentru a înţelege motivele pentru care toţi cei din
jurul lui sunt agitaţi în aceasta săptămână, de ce se vopsesc ouăle și de ce merge lumea la
Biserica în fiecare zi și mai ales în Noaptea de Înviere.
De aceea Paștele este o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a
ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioșii se salută cu vestea unei
bucurii de necomparat cu nici o alta bucurie: “Hristos a înviat!” “Adevărat a invita!”, până la
Înălţarea Domnului, de când se saluta cu altă veste tot așa de mare, legată interior de prima:
“Hristos s-a înălţat!”.

Paștele – mijloc didactic în învăţământul preșcolar

Această explozie de bucurie a sărbătorii învierii, în învăţământul preșcolar se poate
manifesta prin intermediul activităţilor tradiţionale, proiectelor tematice și nu în ultimul rând
prin proiectele extracurriculare în care sunt implicaţi nu doar preșcolarii și educatoarele ci și
partenerii sociali: părinţi, instituţii publice locale, persoane fizice și juridice, organizaţii și
asociaţii neguvernamentale.
Proiectele și activităţile cu tema sărbătorilor pascale pot fi adaptate la nivelul de
vârstă și dezvoltare al preșcolarilor în funcţie de scopul și grupul sau grupurile ţintă, oferă o
paletă bogată de material didactic ca instrument de realizare a actului didactic atingând fără
efort toate ariile curriculare cuprinse în programa activităţilor instructiv educative din
învăţământul preșcolar.
În continuare va fi prezentat un proiect extracurricular realizat încă de la grupa
mică intitulat ”Bucuria Învierii”.

Argumentul proiectului:Sosirea primăverii aduce ”Bucuria Învierii”. Primăvara este

anotimpul în care natura prinde viaţă și culoare. Trezirea la viaţă a naturii simbolizează o
nouă viaţă…
Preșcolarii grupei mici II, Grupa Isteţilor, se pregătesc să întâmpine această
sărbătoare confecţionând obiecte tradiţionale, realizând picturi și desene tematice reunindu-
le într-o expoziţie cu vânzare. Venitul obţinut va fi folosit la achiziţionarea de cărţi și rechizite
școlare care vor fi oferite copiilor din centrul de plasament din orașul Reșiţa. Prin acţiunile
derulate în cadrul proiectului vor descoperi obiceiurile și tradiţiile acestei sărbători, își vor
face prieteni noi și vor trăi bucuria de a fi un bun creștin.

1402
 Raport de evaluare al proiectului ”Bucuria Învierii”
Proiectul extracurricular ”Bucuria Învierii” s-a derulat în perioada 23.03.2010 –
02.04.2010. La proiect au participat 24 de preșcolari de la Grupa Isteţilor din Grădiniţa PP Nr.
4 Reșiţa, 15 elevi de la Liceul de Artă ”Sabin Păuţa” din Reșiţa, 10 copii de la Centrul de Zi
”Aurora” din Reșiţa, 10 cadre didactice, 30 de părinţi șipersonalul auxiliar din grădiniţă.
Activităţile proiectului s-au derulat conform planificării și au condus la atingerea
obiectivelor și implicit a scopului proiectului. Astfel au fost achiziţionate cărţi și rechizite
școlare în valoare de 728 de lei care au fost donate copiilor din Centrul de Zi ”Aurora”.
Jurnalul ”Bucuria Învierii” are în cuprinsul său etapele realizării proiectului, opinii,
sentimente, trăiri și experienţe ale coordonatorilor, participanţilor, partenerilor și ale
beneficiarilor. Fiecare etapă și atelier a fost imortalizată în poze și desene.
Colaborarea cu presa locală a asigurat succesul proiectului.

Concluzii
Didactica modernă se pronunţă în vederea abordării pluraliste, a coexistenţei mai
multor metode de instruire deoarece „nu există un singur mod în care copiii învaţă şi cu atât
mai puţin nu există un singur mod în care aceştia să fie învăţaţi”.
Metoda proiectelor centrate pe o temă este o strategie didactică bazată pe interese,
necesitate şi posibilităţi de dezvoltare. Ea presupune lucrul în echipă, interacţiunea directă,
dar şi brainstorming-ul, care devin mijloace de bază ale procesului educativ. Prin metoda
proiectului se lasă copilului mai multă libertate de exprimare şi acţiune şi se oferă ocazii reale
de a lua decizii şi de a-şi asuma responsabilităţi. Toate acestea duc, implicit, la crearea unei
motivaţii puternice şi la o implicare deopotrivă efectivă şi afectivă a copiilor. Simplul fapt că
sunt consultaţi în alegerea temelor şi se ţine cont de părerea lor ăi face pe copii să aibă mai
multă încredere în forţele proprii.

Lucrul pe baza proiectelor tematice are un caracter interdisciplinar şi permite

abordarea subiectelor propuse din mai multe unghiuri, dezvoltând multilateral personalitatea
în curs de formare a copiilor. Aceştia, implicaţi cognitiv, volitiv şi mai ales afectiv în proiectele
tematice, descoperă norme ce duc la o mai bună comunicare, la înţelegere, cooperare, respect
şi acceptarea celuilalt, altfel spus, îşi dezvoltă competenţe personale şi sociale.
Copiii descoperă cum se învaţă creativ, eficient şi inteligent (cum să achiziţioneze un
număr mare de cunoştinţe într-o perioadă scurtă de timp şi cu efort redus), dezvoltându-şi
competenţe de acţiune, practice. În urma derulării proiectelor tematice, a existat o mai bună
comunicare între copii care au devenit mai încrezători în forţele proprii şi care au simţit
interesul, afecţiunea şi aprecierea părinţilor în legătură cu activitatea lor la grădiniţă.

Bibliografie:
http://www.copilul.ro/evenimente-copii/sarbatoarea-pastelui/Săptămână-Mare-ce-
sa-i-povestesti-copilului-a15284.html
http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/pastele-sarbatoarea-luminii-a-
bucuriei-71146.html
http://www.didactic.ro/materiale/68515_avantajele-lucrului-pe-proiecte-tematice

ROMÂNUL, PĂSTRĂTOR DE TRADIŢII ŞI VALORI

Educatoare : Broşteanu Roza

Liceul Tehnologic Petre Baniță Călărași
Structură : Grădiniţa de copii Sărata
1403
 Satul românesc a fost şi trebuie să rămână vatra strămoşească a neamului. Aici, de-a
lungul mileniilor, au crescut şi s-au format generaţii de tineri care, fie au rămas pe meleagurile
strămoşeşti şi s-au integrat în viaţa satului urmând meşteşugurile fie au luat drumul şcolilor
înalte. Elemente constitutive ale specificului inconfundabil cu care poporul românesc se
legitimează în faţa lumii, tradiţiile noastre vin de demult şi cer dreptul de a fi, dacă nu
îmbogăţite , măcar preluate şi transmise caratele lor de frumuseţe şi expresivitate.
Ne sunt mereu vii în memorie şi păstrăm în sufletele noastre ca pe o comoară
inestimabilă, dar şi ca pe o „dulce povară” obiceiurile şi tradiţiile în preajma sfintelor
sărbători, sau cele legate de muncile câmpului, oraţiile de nuntă, bocetele de înmormântare,
meşteşugurile bunicilor, datini şi cutume.
Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea, este prilejul, pentru romani, de a
trai clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunităţii.
Paștele, cum denumesc românii sărbătoarea Învierii, își are etimologia în cuvântul
ebraic pesah, trecere. Paștele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roșie, din
robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Paștele creștinilor este, în primul rând,
sărbătoarea, după al cărui model vor învia toţi creștinii.
„Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decât meseria de educator, de grădinar de suflete
umane, de călăuză a celor mai curate şi mai pline de energie mlădiţe”(D. Almaş). Să-i învăţăm
pe copii să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi tradiţiile în care s-au născut, să-i învăţăm să
iubească meleagurile natale, portul românesc şi pe români. Să le sădim în suflet aceste
elemente definitorii ale identităţii neamului românesc fără de care nu am mai putea şti de
unde venim şi cine suntem de fapt noi românii pe acest pământ. Să-i ajutăm pe copii să
înţeleagă imensitatea tezaurului nostru folcloric în care arta populară românească este o
minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai mare intensitate frumuseţea României, istoria
şi mai ales sufletul neamului, a oraşului sau satului în care locuiesc.
Atunci când vine vorba de tradiţii, obiceiuri şi datini, activitatea desfăşurata la
grupă implică o gamă variată de modalităţi de promovare şi păstrare a acestora, timp
îndelungat, precum şi materiale didactice demonstrative sau explicative variate. Se impune,
pentru început, o prezentare a satului în care locuiesc .La nivelul vârstei preşcolare informaţia
este cât mai simplu expusă pentru a putea fi asimilata de tânăra generaţie care porneşte pe
acest drum, dificil de multe ori, şi anume cunoaşterea şi pregătirea pentru viaţă.
În calitate de educatori suntem obligaţi să facem din creaţia noastră populară o
carte de vizită cu care să batem la porţile cunoaşterii şi cu care vom fi primiţi şi apreciaţi fără
îndoială oriunde în lume.
Copiii se lasă îndrumaţi şi pot fi modelaţi în aşa fel încât pe fondul lor afectiv să se
aşeze elementele cunoaşterii artistice care vor imprima gândirii lor anumite nuanţe, ce vor
îmbogăţi substanţa viitoarei activităţi individuale şi sociale. Începând cu obiceiurile prilejuite
de fiecare eveniment important din viaţa poporului, continuând cu frumoasele costume pe
care le îmbracă în aceste împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile
nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le
adune în mănunchi pentru a le dărui din nou.
Pornind de la curiozitatea specifică vârstei, am căutat prin diverse activităţi
derulate împreună cu diverşi parteneri, să stimulăm dorinţele copiilor de a cunoaşte tradiţiile,
datinile şi obiceiurile populare din aceste locuri. Vizita la biserică efectuată în preajma
sărbătorilor de Paşti, i-a făcut pe copii să înţeleagă semnificaţia sărbătorii, preotul explicându-
le pe înţelesul lor semnificaţia obiceiului încondeiatului ouălor şi faptul că ouăle încondeiate
în joia mare se duc la biserică pentru a fi sfinţite, iar după slujba Învierii mai întâi cei în vârstă,

1404
apoi cei tineri le ciocnesc folosind formulele: ”Hristos a înviat”, „Adevărat a înviat”, formule pe
care cu siguranţă le vor utiliza corect.
Astăzi, mai mult ca oricând, avem posibilitatea să îndrumăm copiii să cunoască şi să
redea obiceiuri româneşti, să respecte tradiţii ale românilor. În acest mod vom putea creşte şi
educa copiii în spiritul virtuţilor strămoşeşti, pentru a deveni buni creştini şi buni români.

BIBLIOGRAFIE:
R. Vulcanescu, Mitologie română, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1987
M. Pop, Obiceiuri tradiţionale românești, Buc., 1976
S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, vol. 1, Ed. Grai și suflet - Cult. nat., Buc., 2001

PAŞTELE LA ROMÂNI

Educatoare: Popescu Doina

Liceul Teoretic „C-tin Brâncoveanu”
Structură Gradiniţa nr. 4 Dăbuleni-Dolj

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei sărbători
e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al
sângelui, ca preţ al răscumpărării. Acesta cuprinde mai multe sărbători, de la intrarea în
Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în termeni
bisericești, a Triodului și a Penticostarului.
Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al
Mântuitorului. Ultima săptămână (Săptămâna Mare) este dedicată însă, în afara Postului,
patimilor, răstignirii și punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post.
Postul mare începe cu săptămâna sfântul Toader.
Ziua Sfântului Toader (prima sâmbătă din Postul Mare) este momentul în care se
aduc prescuri și colivă la biserică. După sfinţirea de către preot, ele se dau de pomană pentru
morţi. De atunci, în fiecare sâmbătă a postului trebuie duse prescuri, până în Joia Mare
O altă sărbătoare este cea a celor 40 de sfinţi, ziua Mucenicilor. În ziua de Mucenici
(Macinici; sărbătoare cunoscută sub denumirea bisericească de Sfinţii 40 de mucenici din
Sevastia Armeniei și sărbătorită la 9 martie) gospodarii dădeau foc la gunoaie. Femeile
afumau casa și pomii din grădină cu petice aprinse, ca să le ferească de gângăniile și jivinele
care le periclitează.
Ultima sărbătoare înainte de a intra în săptămâna patimilor , este sărbătoarea
Floriilor care semnifică renașterea de aceea oamenii obișnuiesc să scoată afară ceva alb și
roșu.
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor.
Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificaţia sa. Luni se pomenește Iosif cel cu
bun chip, care a fost vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ca și Mântuitorul. E pomenit și
smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat și s-a uscat. Marţi se pomenesc cele zece
fecioare-cinci înţelepte și cinci nebune pentru că nu făcuseră fapte de credinţă și milostenie.
Miercuri se pomenește femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele Mântuitorului, spre
îngroparea Sa. În Joia Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către
Mântuitorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani i vinderea Domnului de
către Iuda. În seara acestei zile creștinii merg la Denia celor 12 Evanghelii.

1405
 Înălţătoare zi de doliu, tăcere și meditaţie, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin
participarea la slujba Prohodului Domnului. Așa rămâne ea în conștiinţa românilor
contemporani.
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de
unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea
sărbătoare a Învierii; spre seară, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la
miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii și copiii să se
împărtășească.
Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis
și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din
această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor,
revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţește pasca și prinoasele.
În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită paști,
fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin această pâine, sub formă de prescuri, o
aduc la biserică femeile, în Vinerea Mare, când se slujește Sfântul Maslu.

BIBLIOGRAFIE:

1. Gorovei A., 2003 „Credinţe și superstiţii ale poporului român”, Editura. Grai și suflet -
Cultura Naţională, București
2.. Ghinoiu I., 2003 “Sărbători și obiceiuri românești, ” Editura Elion, București
3. Nicolau I., 2000 “Credinţe și superstiţii românești”, Editura Humanitas, București
4.Pop I. , 1976, „Obiceiuri tradiţionale românești”, București
5. Vulcănescu R., 1987, ” Mitologie română”, Editura Academiei R.S.R., București

1406
 OBICEIURI DE PAŞTE ROMÂNEŞTI

Educ. Sandu Oprica

Liceul Tehnologic „ Petre Baniţă” Călăraşi
Structura Grădiniţa nr.1 Călăraşi

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine care
sărbătoreşte evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat
Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data
de început a Paştelui marchează începutul anului ecleziastic creştin.
Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus. Se spune că
atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouă roşii. Şi
se mai spune că Sf. Maria, venind să-şi vadă fiul răstignit, rabinii farisei au făcut un ospăţ de
bucurie. Unul dintre ei ar fi spus: „Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor
deveni roşii, atunci va învia Iisus”. Nici nu şi-a terminat bine vorbele şi ouăle s-au şi făcut roşii,
iar cocoşul a început să bată din aripi.
Din marţea Săptămânii Mari, dar mai ales în zilele de joi, vineri şi sâmbătă, în toate
gospodăriile se vopsesc ouăle roşii de Paşti. Iar în Duminica Paştelui trebuie să te speli cu apă
în care se află câteva monede.
Răstignirea şi învierea reprezintă eterna legătură dintre viaţă şi moarte, aşa precum
renaşte natura în fiecare primăvară, când se reia ciclul vieţii. Oul, el însuşi purtător de viaţă,
devine un simbol al regenerării, al purificării, al veşniciei.
În tradiţia populară românească se crede că ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri
miraculoase: ele vindecă boli şi protejează animalele din gospodărie. În dimineaţa primei zile
de Paşti, copiii sunt puşi să se spele pe faţă cu apa dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou
roşu şi un ban de argint, pentru ca astfel copiii să fie tot anul sănătoşi, curaţi şi rumeni la faţă
precum oul de Paşti.

Ouăle sunt încondeiate în trei – patru culori, de obicei, ţinând cont şi de simbolul
fiecărei culori în parte: roşu (soare, foc , dragoste), negru (eternitate, statornicie), galben
(lumina , bogăţia recoltelor, tinereţea), verde (forţa naturii, rodnicie , speranţă), albastru
(sănătate, seninul cerului).
MIELUL DE PAŞTI
Mâncarea tradiţională este carnea de miel pregătită după mai multe reţete specifice.
Mielul este simbolul lui Hristos… Mielul de Paşti a fost o „jertfă” care a îndeplinit rolul de
substituit pentru întâiul născut; această jertfă arată moartea lui Hristos ca substituit al morţii
credinciosului. Pavel îl numeşte, în mod explicit, pe Hristos „ Mielul nostru de Paşti care a fost
jertfit pentru noi”.
Multe şi frumoase sunt obiceiurile de Paşti păstrate în România. Şi în săptămâna
dinainte (Săptămâna Mare) există obiceiuri statornicite de veacuri, transmise din generaţie în
generaţie.
Joia Mare, numită şi Joia Patimilor, sau Joia Neagră, este ultima joi din Postul
Paştelui. Toate slujbele, pomenirile şi parastasele care au început în prima sâmbătă a Postului
Mare, durează numai până în Joia Mare, zi în care se pomenesc din nou, morţii. În unele zone
ale ţării, se obişnuieşte să se ducă la biserică băutură şi mâncare, care se sfinţesc şi se dau de
pomană, de sufletul morţilor. În alte regiuni, la biserică se împart colivă şi colaci. Joia Mare
este considerată o zi binefăcătoare şi apărătoare a morţilor. De aceea, morţii vin în fiecare an
în această zi la vechile lor locuinţe, unde stau până în sâmbăta de Rusalii. Deoarece în Joia
Mare de obicei nu e prea cald dimineaţa, se fac focuri în curtea casei, pentru ca morţii să se
1407
poată încălzi. Este un semn al iubirii şi respectului pentru cei adormiţi, care nu sunt uitaţi de
cei dragi nici înainte şi nici în timpul sărbătorilor de Paşti.
Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea sărbătorii de Paşti ( din Săptămâna Mare)
şi se mai numeşte şi Vinerea Patimilor ( ziua patimilor şi răstignirii lui Iisus) sau Vinerea
Seacă (pentru că e zi de post negru, pentru cei mai mulţi români, adică nu mănâncă şi nu beau
nimic toată ziua).
În prima zi de Paşti există obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect pentru
această aleasă sărbătoare, dar şi pentru că ea semnifică primenirea trupului şi a sufletului, aşa
cum se primeneşte întreaga natură odată cu primăvara.
Masa din prima zi de Paşti este un prilej de reunire a familiei, decurgând după un
adevărat ritual. De pe masa de Paşti nu pot lipsi: ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapă
verde şi ridichii, drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânza sau smântână şi mai nou,
cu ciocolată.
În a doua zi de Paşti s-a mai păstrat ( în special în Transilvania) obiceiul udatului,
având semnificaţia unui act de purificare. De obicei, feciorii stropesc cu apă sau cu parfum
persoanele ieşite în cale, în special fetele.
În fiecare primăvară, se reaprinde în sufletul nostru flacăra speranţei şi încrederii în
Învierea din veac, aşa cum natura reînvie an de an, mai gingaşă cu fiecare ghiocel, mai caldă cu
fiecare mărţişor, mai plină de taine cu fiecare mugur şi fiecare frunză…
Obiectul acestei sărbători creştine este , deci, încă de la început, amintirea vie a
patimii, a morţii şi a învierii.

BIBLIOGRAFIE:
M. Pop, Obiceiuri tradiţionale românești, Buc., 1976
Ghinoiu I., 2003 “Sărbători și obiceiuri românești, ” Editura Elion, București
Gorovei A., 2003 „Credinţe și superstiţii ale poporului român”, Editura. Grai și suflet -
Cultura Naţională, București

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTE, ÎN TRANSILVANIA

Prof:Gornic Mirela, Săvan Ancuţa

Şcoala Gimnazială Nr. 5 Arad

Sărbătoarea Paştelui îşi are obiceiurile şi tradiţiile ei, în funcţie de cultura şi

civilizaţia fiecărei naţiuni sau a unei comunităţi etnice.
Transilvania, prin statutul de confluenţă a culturilor occidentale cu cele orientale,
este locul unde biserica catolică şi reformată se întrepătunde cu cea ortodoxă si greco-
catolică. Numeroase sunt satele din Ardeal si Banat unde sunt câte trei sau chiar patru biserici
de rit diferit si cu enoriaşi care aparţin de religiile catolică, reformată, luterană, greco-catolică
şi ortodoxă.
Această diversitate îşi are izvorul în faptul că Transilvania din vremea Principatului
istoric a fost singurul stat din Europa secolului al XVII-lea care a acordat şi recunoscut
libertatea religioasă pentru toate naţiunile locuitoare ale principatului.
De aceea, şi sărbătoarea Paştelui a cultivat de-a lungul timpului obiceiuri şi tradiţii
specifice atât la saşi, maghiari, şvabi cât şi la români.

1408
 Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de
vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis
şi a înviat Hristos.
În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită”paşti”,
fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (în Vestul ţării).
În Transilvania, binecunoscuta tradiţie de a primi si oferi paşte cu pâine şi vin, în
dimineaţa primei zile a Paştelui la biserică, îsi are originea odată cu infiinţarea Bisericii
romano-calvine (reformate) din Ardeal de către principii Transilvaniei în secolul al XVII-lea,
obicei care a fost preluat atât de romano-catolici, ortodocşi sau greco-catolici şi care, alături
de introducerea limbii române în detrimentul celei latine ca limbă de oficiere a slujbei în
biserică, au fost primele proiecte de reformare a bisericii româneşti din Transilvania.
Un obicei pe care l-a întâlnit etnologul Aurel Bodiu în satele din Munţii Apuseni este
cel al păzitului toacei. „La Denii se pune toaca, joi seara. De vineri nu se mai trag clopotele,
tac.”
Paştele este însoţit de o mulţime de obiceiuri şi simboluri, dar cel mai cunoscut
obicei la românii din Transilvania, germani si maghiari, pe lânga încondeiatul ouălor roşii sau
a modernului iepuraş, este cel al mersului cu stropitul sau udatul.
Încă din Duminica Floriilor şi continuând cu Săptămâna Mare, vom întâlni
numeroase tradiţii, obiceiuri, dar si superstiţii.
Sfinţirea coşului pascal va aduce belşug, sănătate şi o inimă plină de dragoste!

ÎNVAȚATORUL – UN APOSTOL AL LUMINII

Leonte Maria Doina, Școala Gimnazială „Miron Costin” Suceava

Asocierea denumirii meseriei de învăţător cu apelativul de Învățătorul adresat

Mântuitorului Iisus Hristos, ne face pe mulţi dintre noi să dobândim o altă perspectivă asupra
meseriei noastre și să conștientizăm că trebuie să fie mai mult de cât o meserie, să fie vocaţie
și misiune.
Se știe că predarea eficientă este condiţionată în proporţie de 50% de informaţiile și
de cunoștinţele cadrului didactic, iar în procent de 50% de competenţele profesionale ale
acestuia. Eu aș include în aceste procente și factorul uman, spiritual, moral, care să reprezinte
33, 3% din profilul unui cadru didactic competent și eficient.
În faţa unui colectiv de elevi cu profil individual de personalitate, cu stiluri diferite
de învăţare, cu combinaţii unice de puncte forte și vulnerabilităţi, profesorul va reuși să
genereze soluţii de învăţare creative, efeciente și personalizate dacă va poseda un set de
competenţe ce îi va permite întâlnirea fericită cu fiecare dintre elevii din clasa sa.
Un cadru didactic bine pregătit din toate punctele de vedere va avea acea „lumină”
pe chipul lui care va determina interesul elevului. Componenta spirituală, duhovnicească, va
spori lumina, ba chair va aducea Lumina aceea care îi va face să cunoască dimensiunea
spirituală a existenţei lor.
Se pune accent în ultiimii ani pe conceptul de predare integrată, un concept care se
bazează pe interdependenţa dintre discipline, pe conexiunile care se fac, pe faptul că însăși
viaţa nu e compartimentată pe discipline stricte.
Nu sunt profesor de religie, cu toate acestea am fost preocupată de integrarea
tuturor disciplinelor, inclusiv religia.
Principiul pe care m-am bazat cel mai mult a fost cel al învăţării contextuale. Voi
exemplifica unele situaţii care mi-au permis integrarea disciplinelor și învăţarea contextuală
1409
grupându-le după cum urmează: 1. marcarea sărbătorile religioase; 2. existenţa textelor cu
conţinut religios întâlnite (planificate) la alte discipline ; 3. colindele și urăturile; 4. vizite,
excursii la biserici, mănăstiri, case de copii etc; 5. observarea transformărilor din natură, a
fenomenelor naturii.
Voi exemplifica câteva aspecte ale predării integrate la clasa pregătitoare în
contextul sărbătorilor pascale. Am început prin proiectarea conţinuturilor unităţii de învăţare
intitulată „Salutare, primăvară !”. Astfel că, la disciplina comunicare în limba română, am
planificat texte despre primăvară și despre sărbătorile specifice (1 Martie, 8 Martie, Floriile,
Paștele) cum ar fi: „Legenda ghiocelului”, de Eugen Jianu – lectura textului cu predicţii; “De ziua
mamei ” de Elena Farago – audiţii, discuţii pe marginea textului, memorare; „A venit
primăvara”, de Emilia Plugaru – audiţie cu predicţii, discuţii pe imagini; „Paștele în sat”, de R.
Niger, audierea poeziei, discuţii despre sărbătoarea Învierii Domnului: semnificaţie, simboluri.
Pentru ca activitatea didactică să fie cu adevărat o activitate integrată, planificarea
unităţilor de învăţare la celelalte discipline s-a făcut în cadrul aceleiași teme (proiect tematic),
„Salutare, primăvară!”. Astfel că, la disciplina matematică și explorarea mediului, au fost
planificate activităţi de cunoaștere a anotimpului primăvara, a lunilor acesteia și a
caracteristicilor fiecăreia. S-a pus accent pe observarea transformărilor din natură și pe faptul
că Dumnezeu e cel care le face pe toate să fie minunate.
Pentru a înţelege mai bine acest aspect, am organizat unele experimente în clasă sau
chiar în natură. Cel mai atractiv a fost cel în care fiecare elev a pus boabe de grâu într-un
pahar cu pământ, pe care și-au scris numele, apoi au avut grijă să îl ude. Au fost uimiţi când au
văzut că au apărut primele fire verzi de grâu. A fost un moment prielnic pentru a explica, pe
înţelesul lor, și faptul că bobul de grâu a trebuit „să moară” pentru a face să apară o nouă viaţă.
În acest fel am putut realiza o altă conexiune cu religia, cu Lumina adevărată, Iisus Hristos.
Desigur, la îndemâna noastră sunt multe resurse, multe conjucturi, multe
conţinuturi care pot contribui deopotrivă la a aduce atât lumina cunoștinţei cât și lumina
credinţei. O astfel de conjuctură a constituit-o organizarea „Târgului de Florii” de la noi din
școală.
Copiii sunt foarte receptivi și îl au mereu ca model pe învăţătorul lor. De aceea am
stabilit că ne vom vedea la denii și la seara de Înviere cu toţi cei ce vor fi în localitate în
săptămâna mare. Au fost uimiţi, bucuroși, emoţionaţi să ne întâlnim în acele momente de
rugăciune, de meditaţie, de sărbătoare.
Pentru a fi „Lumină”, consider că învăţătorul trebuie să fie un purtător de Hristos, să
îl aibă în el pe adevăratul Învăţător. Trebuie cultivată, dezvoltată inteligenţa spirituală atât la
cadrele didactice, cât și la elevi, și chiar la părinţi.
Inteligenţa spirituală (SQ = Spiritual Quotient) este o calitate înnăscută a unei
persoane, o dimensiune care integrează atât inteligenţa intelectuală, cât și inteligenţa
emoţională. Inteligenţa spirituală este o inteligenţă exclusiv umană.
Inteligenţa spirituală există şi este considerată o dimensiune importantă a
inteligenţei. Deși unii afirmă că aceasta nu are nimic de a face cu religia sau religiozitatea,
oamenii de ştiinţă atestă existenţa unei anumite zone-Dumnezeu în creier. “Punctul lui
Dumnezeu” a fost studiat de Persinger şi de Ramachandran, fiind considerat a fi un centru
spiritual încorporat în creier. Se pare că punctul lui Dumnezeu este localizat la nivelul
conexiunilor neuronale din lobii temporali. În cadrul cercetărilor şi a testelor efectuate, au
fost efectuate scanări cu emisii pozitronice. Oamenii de ştiinţă au constatat că ariile neuronale
se luminau ori de câte ori participanţii la experiment purtau conversaţii spirituale sau care îl
aveau în centru pe Dumnezeu. Creierul, nu doar inima, este sensibil faţă de astfel de valori.

1410
 Iată de ce consider că învăţătorul trebuie să fie, înainte de toate, lumină, lumina ca
metaforă pentru tot ce este bun și vrednic să ducă spre starea pe care o dorește Dumnezeu, de
bine suprem, de armonie, de adevăr, iubire.
Fie ca învăţătorul să fie un discipol al marelui Învăţător, Mântuitorul Iisus Hristos, și
să fie o candelă mereu arzândă pe calea micuţilor învăţăcei.

Bibliografie
Ciolan, Laura Elena, Dezvoltarea și managementul clasei/grupei aplicaţii pentru
educaţia timpurie și școlară mică, DPIPP, București
Programele şcolare clasa pregătitoare, clasa I şi clasa a II-a, aprobată prin ordin al
ministrului Nr. 3418/19.03.2013
http://www.icos-edu.ro/ - curs Proiectarea activităţii didactice din perspectiva
abordării interdisciplinare și a învăţării integrate pe arii curriculare - 2013
http://www.lavi-enrose.com/ce-este-sq-inteligenta-spirituala/ „Ce este inteligenţa
spirituală”

EXCURSIA TEMATICA IZVOR DE CREDINTA, ISTORIE,

ARTA SI CULTURA

Prof. înv. primar Bauer Ramona Oana,

Şcoala Gimnazială Şerban Cioculescu Găeşti
Sf. Ioan Gură de Aur rostea: „Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei.
Pictorul şi sculptorul fac doar figuri, fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându- se
la el, se bucură şi oamenii şi Dumnezeu.”
„Democratizarea învăţămîntului reprezintă un principiu de politică a educaţiei care
vizează egalizarea şanselor de reuşită şcolară/universitară în condiţiile unei instruiri de
calitate, confirmată în termenii raportului intrare-ieşire, la toate nivelurile sistemului, ” afirmă
Sorin Cristea.
Excursia este tipul de activitate didactică preferată de elevi şi creează o atmosferă
favorabilă dezvoltării personalităţii acestora prin contactul direct cu realitatea, stimulează
curiozitatea de a descoperi noi fenomene, formează o atitudine ecologică pozitivă, prilejuieşte
cunoaşterea elementelor de istorie şi geografie locale, tradiţie şi folclor, dezvoltarea
sentimentelor patriotice.
Excursiile pot sprijini în mod efectiv lecţiile de curs, mai ales la unele discipline,
cum sunt de exemplu geografia sau ştiinţele naturii. Lecţii precum formele de relief, apele
uscatului, ţărmul mării şi activitatea eroziunii marine, orientarea în natură, viaţa plantelor etc.
dau o imagine mult mai vie asupra problemelor, mărind totodată interesul elevilor.
Pe de altă parte, lecţiile în natură, concretizate prin excursii, se pot desfăşura, în
general, după aceleaşi metode ca şi o lecţie de curs. În excursii, ca şi în clasă, profesorul poate
purta discuţii cu elevii, îi poate chestiona, le poate da să lucreze în mod independent.
Prin mijloacele atrăgătoare pe care le are la dispoziţie, excursia înviorează
activitatea şcolară, antrenează atât elevii timizi cât şi pe cei slabi, îi temperează pe cei
impulsivi, dezvoltă spiritul de cooperare, de iniţiativă, adâncind relaţiile elev-elev, elev-
învăţător, contribuie la formarea colectivului de elevi.

1411
 Avantajele acestor forme de organizare sunt: contactul cu lumea reală, observarea şi
studierea fenomenelor în condiţii naturale si sociale, dezvoltarea deprinderii de a se descurca
într-un mediu diferit, dezvoltarea atenţiei etc. Elevii sunt familiarizaţi cu tematica pusă în
discuţie, îşi adâncesc cunoştinţele deja dobândite şi achiziţionează noutăţi, îşi formează şi îşi
consolidează atitudini şi convingeri.
Excursiile sunt întotdeauna prilej de bucurie, de relaxare, de cunoaştere, şi de aceea
elevii sunt încântaţi de organizarea lor. De asemenea, reprezintă un prilej de a cunoaşte alte
dimensiuni ale educaţiei copilului, de manifestare psihică şi de adâncire a relaţiilor elev-elev,
elev- educator, elev- educator- părinte.

2. Valorificarea educativă a excursiei școlare la mănăstirea Curtea de Argeş şi

Atelierul de încondeiat ouă de la Pietrari (model aplicat)

Tema: „Credinţă, istorie, artă şi cultură”

O excursie temeinic organizată, cu o temă bine stabilită, deschide elevului
posibilităţi variate de observare şi cunoaştere; el capătă deprinderi practice utile, care-i pot
servi apoi şi în viaţă, fără să mai vorbim de faptul că rămane cu puternice amintiri pe care nu
le uită aşa de uşor.

Scopul: observarea caracteristicilor fizico-geografice, ecologice, cunoaşterea

elementelor din istoria neamului, cultivarea dragostei faţă de frumos, faţă de monumentele
istorice şi obiectivele culturale vizitate, faţă de morala creştină, faţă de natură.

Obiective:
• Cunoaşterea şi respectarea valorilor fundamentale ale istoriei şi culturii naţionale
şi conştientizarea interdependenţei Om-mediu;
• Cunoaşterea valorilor fundamentale ale istoriei şi culturii naţionale;
• Respectarea şi păstrarea valorilor fundamentale ale istoriei şi culturii naţionale;
• Dezvoltarea interesului pentru cunoaşterea patrimoniului natural şi cultural;
• Dezvoltarea relaţiilor de prietenie cu ceilalţi participant.
Itinerar: Găeşti– Curtea de Argeş – Pietrari - Găeşti
Grup ţintă: elevii clasei Pregătitoare B
Pregătirea excursiei:
- Anunţarea excursiei – elevilor, părinţilor;
- Pregătirea elevilor – într-o şedinţă de instructaj s-a prezentat, pe înţelesul copiilor,
scopul excursiei, traseul, materialele necesare fiecărui elev şi echipamentul;
- Documentarea pentru excursie s-a realizat pe grupe de elevi: fiecare grupă a
adunat materiale pentru un obiectiv din traseu, după cum urmează: Mănăstirea Curtea de
Argeş, Casa memorială Dinu Lipatti, Tehnici de îcondeiere a ouălor.
Pentru a-i ajuta li s-au recomandat surse bibliografice concrete. S-a alcătuit o mapă
cu produsele documentării ce a putut fi consultată de toţi participanţii.
Desfăşurarea excursiei:
Pe tot parcursul s-au prezentat zonele şi localităţile prin care am trecut, formele de
relief, vegetaţia, aşezările omeneşti, locuri istorice, monumente, mănăstiri, etc. Elevii au cerut
informaţii suplimentare.
Vizitarea obiectivelor propuse i-a antrenat pe elevi şi au participat activ la discuţii,
nu s-au mulţumit doar cu explicaţiile ghizilor. Au reuşit să-şi amintească legende, povestiri
istorice, aspecte din viaţa pianistului, compozitorului și pedagogului roman Dinu Lipatti, s-au

1412
închinat la Sfânta Filofteia, au rostit rugăciuni, au băut apa din Fântăna lui Manole, au vizitat
mormintele familiei regale: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, precum și Carol al II-lea.
Au asistat la atelierul de olărit, au vizitat ferma de animale din Pietrari şi au
participat la atelierul de încondeit ouă de lut, precum şi la activităţile din parcul de distracţii
de pe lângă ferma de animale “Văcuţa Muu”
Din discuţiile cu ghizii au înţeles că sunt datori să păstreze vie memoria strămoşilor
noştri şi doar prin fapte bune vor putea aduce un omagiu personalităţilor ce au scris istoria
ţării.
Evaluare:
S-a reconstituit itinerariul, s-au localizat traseul şi obiectivele vizitate pe hartă, s-au
revăzut notiţele pentru a ne reaminti informaţii şi impresii din timpul excursiei.
Fotografiile realizate în excursie au alcătuit „Albumul clasei”
S-au realizat desene cu aspecte din excursie, iar cele mai reuşite au fost expuse în
sala de clasă şi pe holul şcolii.
" Educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru viaţă. Cred că şcoala
trebuie să reprezinte viaţa actuală, viaţa tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca aceea pe
care el o duce în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă." John Denvey.
Excursia este un mijloc eficient de cunoaştere şi aşa cum afirma J.J.Rouseau
„Excursiile ne învaţă mai mult decât zece biblioteci la un loc.”

Bibliografie:
1. Giurcăreanu, C., Vodă C.- 1983, Îndrumător metodic pentru organizarea activităţilor
turistice cu elevii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2. Ionescu, M., Radu, I., (coord.), 2001, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj

1413
 JERTFA DE PE CRUCE A MANTUITORULUI

Nicolescu Mihaela, Şcoala Gimnazială nr.5, Alexandria, jud.Teleorman

Prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, Iisus Hristos mântuiește
lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la mântuire.
Iisus Hristos a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desăvârșită, care este
trupul Său. Prin aceasta a curăţit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit
aceasta curăţire, ca jertfele de animale aduse de preoţii din Vechiul Testament.
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu a luat asupra Lui, odată cu firea omenească, şi
păcatele ei, ci numai slăbiciunile omenești: trebuinţa de mâncare, de odihnă, frica de moarte,
putinţa de a muri şi putinţa de a suferi durere trupească şi sufletească. Astfel, Iisus știa ca
păcatul a intrat în firea omenească şi se menţine în ea prin dorinţa de plăcere şi prin fuga de
durere, care vine de pe urma plăcerii. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni şi răbdând
durerea până la capăt, a întărit firea în aşa fel, că a scos din ea şi acele slăbiciuni. Răbdând
până la moarte, a învins frica de moarte şi însăși moartea, în firea Sa omenească, şi, drept
urmare, firea Lui s-a sculat din morţi la viaţa cea fără de moarte. «Cu moartea pe moarte a
călcat». Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe
dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. «Deci toată firea
noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care,
luându-şi începutul într-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri
naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste fire. Dar Domnul,
făcându-Se om şi neprimind ca obârșie a nașterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, – pentru
care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții -, ci primind cu voie, după fire, osânda
cuvenită a morții în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții,
nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are
plăcerea ca mama, care o naște şi pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină
a vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a facut maică a morţii şi a
stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam .
Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul durerii
nedrepte. Prin durere a desfiinţat păcatul, care îşi are pricina în cautarea plăcerii, şi tot prin
durere a desfiinţat moartea.
Patimile, răstignirea şi moartea Mântuitorului sunt jertfa de Sine pe care El a adus-o
pentru mântuirea lumii. El a suferit toate acestea pentru că aşa era hotărât de Dumnezeu, din
veac, să se obţină mântuirea. Astfel proorocia lui Isaia prezice amănunţit patimile Domnului,
asemănând pe Mântuitorul cu un miel dus la înjunghiere şi cu o oaie, care nu-şi deschide gura
împotriva celui ce o tunde (Isaia 53, 4-7). Mântuitorul Însuşi spune despre Sine ca n-a venit în
lume ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi
(Matei 20, 28). Iar la Cina cea de taină zice că, trupul Său se frânge şi sângele Său se varsă
pentru mulţi, spre iertarea păcatelor (Matei 26, 27-28).
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevarată, pentru oamenii din toate
timpurile. Iisus a fost, în acelaşi timp, şi jertfa adevărată, şi preotul care a adus-o, câştigând de
fapt mântuirea omului. “Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi
şi de vţtei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, şi a
dobândit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de
junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele lui
Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fără de prihană, va
curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).
1414
 a) Jertfa Mântuitorului a fost adusă cu voia Sa, El alegând să fie răstignit pe cruce din
mai multe motive:
- ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume,
arătând că Se aduce jertfa Tatălui, dar cu iubire faţă de lume;
- ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, rabdată fără cârtire, să fie mai
îndelungată, pentru a arăta că încălcările legilor dumnezeieşti se plătesc, iar păcatele lumii se
spală cu ispăsiri dureroase, după măsura greşelii;
- ca să se arate până unde coborâse ticăloşia omului, încât a fost în stare să
socotească pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât a fost în stare să se
smintească de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu
şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai
duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar
prin această decădere a omului s-a aratat totodată şi dreptatea pedepsei lui Dumnezeu asupra
noastră;
- ca să se arate, pe de o parte, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu, El suferind
moartea cea mai ruşinoasă, la care erau osândiţi cei mai mari tâlhari, iar pe de altă parte,
nemărginita Sa iubire faţăa de om, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le
arătam în fapta cea mai ticăloasă. Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai
urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului, crucea fiind altarul
pe care iubirea dumnezeiască a ars păcatul.
b) Jertfa Mântuitorului a fost reală, adică Fiul lui Dumnezeu, fiind şi om adevărat, a
simţit durerea loviturilor, a încoronării cu spini, a pironirii pe cruce, a împungerii cu suliţa în
coastă, etc. Dar numai firea Lui omenească a simţit durerea şi a gustat moartea, căci firea
dumnezeiască nu poate pătimi, nici muri, cu toate că a fost nedespărţită de cea omenească atât
în timpul patimilor, cât şi al morâii.
c) Jertfa Domnului este universală, adică El s-a jertfit pentru întreaga omenire din
toate timpurile şi prin patimile Sale se pot spală păcatele tuturor oamenilor. Dacă totuşi nu
toţi oamenii se mântuiesc, vina este a lor, căci nu vor să facă cele ce se cer pentru mântuire.
Adica să creadă că Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi să împlinească ceea ce a
învăţat El, adeverind această credinţă prin primirea tainei Sfântului Botez şi prin săvârşirea
de fapte bune. Oamenii care au trăit înainte de Iisus Hristos, s-au mântuit numai prin credinţa
în venirea Lui şi prin faptele bune ce au facut, pe temeiul acestei credinţe.
d) Jertfa lui Hristos este prisositoare, adică prin patimile şi moartea Sa, El nu numai
că a şters vina şi a distrus urmările păcatului strămoşesc, împăcând pe om cu Dumnezeu, ci a
făcut posibilă iertarea păcatelor celor ce cer ajutorul şi milostivirea Sa prin mijlocirea
Bisericii.Chiar dacă Crucea a fost la unele popoare din vechime o unealtă de tortură ruşinoasă
şi dureroasă pentru sclavi şi pentru criminali, fiindcă pe ea s-a răstignit Domnul nostru Iisus
Hristos, creştinii o socotesc ca un lucru de mare cinste. - Mântuitorul nu se ruşinează de
Crucea Sa, căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Crucea este altarul pe care
s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (les. 29, 37). Prin ea ne-a sters
păcatele şi prin faptul ca ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastra faţă de El. El mereu ne
spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de
moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. “Că de câte ori vţti mânca pâinea aceasta şi veţi
bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 26).
Domnul a îmbrăţişat Crucea cu iubire, prin Cruce înălţându-se Iisus Hristos la
mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1)
- Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; gândul la ea ne face să ne ruşinăm şi
să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţisând şi noi Crucea cum a
îmbrăţişat-o Domnul.

1415
 - Crucea a devenit “semnul Fiului Omului”, Ea se va arăta pe cer împreună cu El
(Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au
primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume.
- Crucea înseamnă, pe de o parte, dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele
pe cruce, iar pe de altă parte, iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care a omorât
păcatele oamenilor.
- Mântuitorul însuşi spune: “Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi
ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet,
că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi
necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care El a biruit păcatul.
- Crucea este mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a
surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele,
focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Crucea e locul împăcării noastre cu
Dumnezeu şi, de câte ori facem semnul crucii şi ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim
această împacare.
- Crucea e semnul care apară pe cei ce-l au în frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea lui
Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4). Crucea
alungă puterea diavolului, deosebeşte pe creştini de necreştini şi de eretici şi este forma
văzută a închinării noastre către Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel se lăuda cu Crucea Domnului şi
o socoteşte puterea lui Dumnezeu: “Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor
care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: ”Iar mie să nu-mi fie a mă
lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită
pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).

Bibliografie:
1.Ieromonarh Benedict Aghioritul, 2002, Patimile şi vindecarea lor, editura
Evanghelismos
Mircea Eliade
2.Noul Testament

1416
 SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI -TRADIȚII, LEGENDE, RÂNDUIELI-

Prof. Buhă Nadia, Școala gimnazială nr 1 Corlăteni, jud. Botoșani

SĂRBĂTORI IMPORTANTE LEGATE DE PAȘTE

Paștele este cea mai veche şi mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. Ea este
considerată a fi una a bucuriei date de minunea Învierii, de răscumpărarea păcatelor noastre
prin sacrificiul suprem al Fiului Lui Dumnezeu.
Numele sărbătorii își are originea în cuvântul ebraic Pesah care simbolizează
eliberarea din robia egipteană..Sărbătoarea în sine are semnificaţii mult mai profunde, iar
pregătirea pentru întampinarea Învierii Mântuitorului nostru Isus Hristos începe cu cele 40 de
zile de post și rugăciune și continuă cu alte 40 de zilede bucurie, până la Înălţarea Domnului.
Sărbătorile pascale încep din Duminica Floriilor când se sărbătorește intarea
Domnului în Ierusalim. Urmează apoi Săptamâna Patimilor, când sunt comemorate prin post,
rugăciune și smerenie, chinurile groaznice pe care le-a suportat Isus Hristos, pentru
mântuirea neamului omenesc. În această săptămână, slujbele bisericești sunt speciale, se
numesc denii și se tin seara. Cele mai importante sunt cele de joi, cand a avut loc Cina cea de
Taină, rugaciunea din gradina Ghetsimani și vânzarea lui Hristos de catre Iuda (denia celor 12
Evanghelii) și vineri, ziua de doliu, când Isus a fost a fost răstignit (Prohodul Domnului). . Ziua
Învierii Lui Hristos începe de sâmbătă noaptea când credincioșii merg la biserică pentru
slujba de Înviere, pentru a lua Lumina Sfântă și pentru a sfinţi coșul cu bucate pregătit pentru
această zi.
Saptămâna Luminată , numită și Săptămâna Albă este cea care urmează Sfintei
Sărbători de Paște și se termină în duminica următoare numită și Duminica Tomei. Săptămâna
stă sub semnul luminii sfinte a Învierii lui Isus Hristos, a mântuirii oamenilor prin sacrificiul
suprem al Fiului Lui Dumnezeu. Izvorul Tămăduirii, este un praznic închinat Maicii Domnului
și se sărbătorește în vinerea de după Paște, în Săptămâna Luminată.
Paștele Blajinilor este o sărbătoare populară ţinută în prima duminică după Paște
sau luni, ziua a opta după Paşte, când credincioșii merg la cimitir pentru pomenirea celor
morţi.
Înălţarea Domnului sau popular, Ispasul se sărbătorește la 40 de zile de la Paște și
are numele unui sfânt, Ispas, care ar fi fost martor la urcarea la ceruri a Mântuitorului.
Duminica mare este sărbătorită la 50 de zile după Învierea Domnului, cînd s-a
pogorît Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi. Sărbătoarea se numește și Rusalii, din
acest punct de vedere având origine păgână și căpătând în timp numeroase tradiţii și credinţe.

SIMBOLURI PASCALE
Crucea- simbolul creștinătăţii, al mântuirii. Oul roșu- simbol al sângelui varsat de
Hristos. Lumânarea- simbolul luminii, Pasca-simbol al trupului lui Hristos. Mielul- simbol al
blândeţei si nevinovăţiei lui Isus.
LEGENDE, CREDINŢE POPULARE, SUPERSTIŢII
Pornind de la adevărul religios, dar păstrând și ritualuri și credinţe păgâne la
origine, oamenii au dezvoltat o serie de legende, tradiţii și credinţe pupulare legate de Sfânta
Sărbătoare a Paștelui: legende legate de vopsirea ouălor rosii, de folosirea salutului Hristos a
înviat!/ Adevărat a înviat!, legenda sângerului, copacul din care a fost făcută crucea pentru
răstignire, legenda Ispasului-Paștele Cailor,
SUPERSTIŢII ȘI CREDINŢE POPULARE
În popor s-au dezvoltat de-a lungul timpului diferite credinţe populare și superstiţii
pe care oamenii s-au obișnuit din generaţie în generaţie să le pastreze și să le ţină cu sfinţenie,
1417
fie pentru a-i proteja de pericole, fie pentru că reprezentau semne ale comunicării cu lumea de
dincolo sau cu divinitatea.

PAŞTELE ÎN BUCOVINA

ÎNV. HÎJ OCTAVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ
„MIHAI EMINESCU” RĂDĂUȚI

Obiceiurile şi tradiţiile Paştelui capătă o dublă semnificaţie. Pe de o parte, aceste

tradiţii fac să pregătească creştinul pentru sărbătoarea Învierii Domnului, printr-o curăţire
trupească şi sufletească, iar pe de altă parte, tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se marchează
venirea primăverii, o reînviere a naturii.
Sărbătoarea Floriilor este cunoscută în Bucovina sub denumirea de Duminica
Stâlparilor, iar semnele din această zi sunt interpretate ca prevestiri pentru anul acesta.
În duminica Floriilor se sfinţesc la Biserică ramurile de sălcii, ”mâţâşorii”, care încep
a înmuguri. Această ramură este dusă acasă şi aşezată la icoane pentru spor în gospodărie, dar
şi pentru fete pentru spor în dragoste. De asemenea ele se folosesc şi în caz de boală,
punându-se sub perna celui suferind sau pentru îmbunătăţirea vederii.
Postul Paștelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos.
În lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc şi se văruiesc casele , iar
mobilierul este spălat şi reparat.
În Joia Mare, data limită slujbelor speciale dedicate morţilor, fiecare familie duce la
biserică colaci, prescuri, vin şi fructe pentru a fi sfinţite şi împărţite, apoi, de sufletul morţilor.
Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi
pascale: pasca, cozonacii cu mac şi nucă şi babele coapte în forme speciale de ceramică.
Ultima vineri din Postul Mare este numită în Bucovina Vinerea Paştilor, Vinerea
Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este
ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc
de sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauză Vinerea Mare este zi de post negru.
Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să
pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele
retuşuri la hainele noi pe care urmează să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbăta
Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncări tradiţionale: drobul,
numit în Bucovina cighir, friptură şi borşul de miel.
Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus la
biserică, pentru sfinţire.
În el aşterne un ştergar curat şi aşează o lumânare albă, apoi oua roşii, pasca,
cozonac, ouă încondeiate, o bucată de slănină, muşchi de porc, şuncă special preparată, zahăr,
faină, salată de hrean cu sfecla roşie fiartă, sare, câţiva căţei de usturoi, o ramură de busuioc,
un fir-doua de breabăn (numit brebanoc sau bărbănoc), cârnaţi, un miel din aluat copt într-o
formă specială etc.
Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care îl are gospodină, semn de
preţuire a sărbătorii pascale dar şi de mândrie personală.
Toate aceste credinţe, tradiţii şi obiceiuri care se mai păstrează în mare parte şi azi,
definesc sufletul bucovineanului.

1418
 Respectarea tezaurului nostru de tradiţii şi obiceiuri străvechi sunt virtuţi ce
trebuie să stea profund înscrise în fiinţa şi conştiinţa fiecăruia dintre noi. Tradiţiile şi
obiceiurile strămoşilor noştri, sunt, prin rememorarea virtuoasă a lor, un profund exerciţiu
spiritual.
A veghea la păstrarea, la ocrotirea și la continua îmbogăţire a acestui tezaur este o
datorie care se impune cu prisosinţă.

BIBLIOGRAFIE
Maria Cioară, 1979, Zona etnografică Rădăuţi, Editura Sport –Turism
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, București

ÎNVIEREA-DARUL LUI DUMNEZEU CATRE OM

Prof.pt înv. primar Cozma Mariana Ioana

Lic. Tehn. „O. Goga” , Rozavlea, Maramureş

Lucrarea este structurată pe trei capitole: capitolul I :Preambulul Învierii, capitolul

al II-lea Darurile Învierii şi capitolul al III-lea Paştile la români.
Capitolul I
Plecând de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din cartea I către Corinteni, cap.15,
vers. 14 în care afirmă că: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea
noastră, zadarnică este şi credinţa voastră...vers.20. Dar Hristos a înviat din morţi, fiind
începătură învierii celor adormiţi”-dezamăgirea personală legată de apropierea implacabilului
sfârşit pământesc se transformă în speranţa că trăind în Hristos viaţa terestră, vom avea parte
de „viaţa de după moarte” în comuniune de iubireşi de viaţă cu Hristos şi cu sfinţii Săi. Căci
sămânţa învierii a fost pusă în sufletul creştinului autentic încă de la Sfântul Botez „Câţi în
Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Acel botezat va crede şi va mărturisi o viaţă
întreagă speranţa şi certitudinea învierii.”Aştept învierea morţilor şi viaţa veacurilor ca va sa
fie. Amin”.(Simbolul de Credinţă)
Pentru a birui moartea Domnul Hristos a dus o luptă teribilă pe planul mentalităţii
iudaice, dar şi pe plan trupesc şi sufletesc. Lupta pentru înfrângerea morţii începe din Betania,
acolo unde învierea lui Lazăr va constitui punctul de plecare şi motivul pentru care iudeii
căutau să-L omoare.
Capitolul al II-lea
Odată vindecat de frică, plin de bucurie, împăcat cu Dumnezeu şi cu semenii, iertat
şi înfiat de Tatăl, sufletul omului se umple de lumină-un alt dar al Învierii. Hristos le spusese
ucenicilor Săi, încă din zilele de început ale activităţii pământeşti:”Eu sunt Lumina lumii; cel ce
Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”(Ioan, cap.8, vers. 12).
Trăind în bucuria lui Hristos care „luminează pe tot omul ce vine în lume” noi mărturisim că
iubim lumina şi că suntem „fii ai luminii şi fii ai zilei şi nu suntem ai nopţii şi nici ai
întunericului”(I Tesaloniceni, cap. 5, vers. 5).
Semnul distinctiv al unui adevărat fiu al Învierii este lumina.Faţa lui va iradia, ochii
lui vor fi luminoşi, faptele lui vor fi mereu conforme cu perceptele evanghelice, rugăciune lui
va fi o necontenită repetare a ceea ce spunea Sfântul Serafim de Sarov:”Hristos a înviat,
bucuria mea!”.
Capitolul al III-lea

1419
 Mai ales la sărbătorile pascale creştinul este pătruns de un profund sentiment de
comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, dovadă că în noaptea Învierii, mai mult ca oricând,
românii umplu până la refuz bisericile, mănăstirile, catedralele şi chiar plaja mării. Atunci la
Înviere ne aducem obligatoriu aminte şi de cei ce au adormit „întru nădejdea Învierii”. Noi
românii avem în sufletul nostru, intrinsecă, credinţa în nemurire şi înviere, încă de la geto-
daci care mergeau la luptă pătrunşi de certitudinea că fericirea adevărată urmează dincolo de
mormânt.
Străbunii noştri şi noi care am luat lumină din lumina lui Hristos vedem în mormânt
un semn, un simbol al luminii, de aceea la Paşti niciun mormânt nu rămâne fără lumină. În
România tradiţională şi-n Maramureşul istoric, în special, cimitirele sunt amplasate în
imediata vecinătate a bisericii, subliniindu-se prin aceasta comuniunea deplină între „Biserica
luptătoare “ şi „Biserica trimfătoare”.
Lucrarea se încheie cu descrierea mirifică a Paştilor transilvane de către poetul
George Coşbuc.

SĂRBĂTOAREA PAȘTELUI -TRADIȚII, LEGENDE, RÂNDUIELI-

Prof. Buhă Nadia, Școala gimnazială nr 1 Corlăteni, jud. Botoșani

SĂRBĂTORI IMPORTANTE LEGATE DE PAȘTE

Paștele este cea mai veche şi mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. Ea este
considerată a fi una a bucuriei date de minunea Învierii, de răscumpărarea păcatelor noastre
prin sacrificiul suprem al Fiului Lui Dumnezeu.
Numele sărbătorii își are originea în cuvântul ebraic Pesah care simbolizează
eliberarea din robia egipteană..Sărbătoarea în sine are semnificaţii mult mai profunde, iar
pregătirea pentru întampinarea Învierii Mântuitorului nostru Isus Hristos începe cu cele 40 de
zile de post și rugăciune și continuă cu alte 40 de zilede bucurie, până la Înălţarea Domnului.
Sărbătorile pascale încep din Duminica Floriilor când se sărbătorește intarea
Domnului în Ierusalim. Urmează apoi Săptamâna Patimilor, când sunt comemorate prin post,
rugăciune și smerenie, chinurile groaznice pe care le-a suportat Isus Hristos, pentru
mântuirea neamului omenesc. În această săptămână, slujbele bisericești sunt speciale, se
numesc denii și se tin seara. Cele mai importante sunt cele de joi, cand a avut loc Cina cea de
Taină, rugaciunea din gradina Ghetsimani și vânzarea lui Hristos de catre Iuda (denia celor 12
Evanghelii) și vineri, ziua de doliu, când Isus a fost a fost răstignit (Prohodul Domnului). . Ziua
Învierii Lui Hristos începe de sâmbătă noaptea când credincioșii merg la biserică pentru
slujba de Înviere, pentru a lua Lumina Sfântă și pentru a sfinţi coșul cu bucate pregătit pentru
această zi.
Saptămâna Luminată , numită și Săptămâna Albă este cea care urmează Sfintei
Sărbători de Paște și se termină în duminica următoare numită și Duminica Tomei. Săptămâna
stă sub semnul luminii sfinte a Învierii lui Isus Hristos, a mântuirii oamenilor prin sacrificiul
suprem al Fiului Lui Dumnezeu. Izvorul Tămăduirii, este un praznic închinat Maicii Domnului
și se sărbătorește în vinerea de după Paște, în Săptămâna Luminată.
Paștele Blajinilor este o sărbătoare populară ţinută în prima duminică după Paște
sau luni, ziua a opta după Paşte, când credincioșii merg la cimitir pentru pomenirea celor
morţi.
Înălţarea Domnului sau popular, Ispasul se sărbătorește la 40 de zile de la Paște și
are numele unui sfânt, Ispas, care ar fi fost martor la urcarea la ceruri a Mântuitorului.
1420
 Duminica mare este sărbătorită la 50 de zile după Învierea Domnului, cînd s-a
pogorît Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi. Sărbătoarea se numește și Rusalii, din
acest punct de vedere având origine păgână și căpătând în timp numeroase tradiţii și credinţe.
SIMBOLURI PASCALE
Crucea- simbolul creștinătăţii, al mântuirii. Oul roșu- simbol al sângelui varsat de
Hristos. Lumânarea- simbolul luminii, Pasca-simbol al trupului lui Hristos. Mielul- simbol al
blândeţei si nevinovăţiei lui Isus.
LEGENDE, CREDINŢE POPULARE, SUPERSTIŢII
Pornind de la adevărul religios, dar păstrând și ritualuri și credinţe păgâne la
origine, oamenii au dezvoltat o serie de legende, tradiţii și credinţe pupulare legate de Sfânta
Sărbătoare a Paștelui: legende legate de vopsirea ouălor rosii, de folosirea salutului Hristos a
înviat!/ Adevărat a înviat!, legenda sângerului, copacul din care a fost făcută crucea pentru
răstignire, legenda Ispasului-Paștele Cailor,
SUPERSTIŢII ȘI CREDINŢE POPULARE
În popor s-au dezvoltat de-a lungul timpului diferite credinţe populare și superstiţii
pe care oamenii s-au obișnuit din generaţie în generaţie să le pastreze și să le ţină cu sfinţenie,
fie pentru a-i proteja de pericole, fie pentru că
semne ale comunicării cu lumea de dincolo sau cu divinitatea.

1421
 ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS – EVENIMENTUL UNIC AL
ISTORIEI OMENIRII

PROF. PAVEL AURELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 AGRIJ, JUD. SĂLAJ
Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce
diferenţiază creştinismul de orice altă religie. Celelalte religii au capi muritori, în vreme ce
Capul Bisericii este Hristos, Care a înviat din morţi. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea
firii omeneşti, replămădirea neamului omenesc şi trăirea realităţii eshatologice. Nu putem
vorbi despre Înviere în afara Răstignirii, deoarece Răstignirea şi Învierea sunt cei doi poli ai
vieţii mântuitoare, aşa cum se cântă în Biserică: „ a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea.
Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudam Învierea Lui”, sau: „Crucii Tale ne închinăm,
Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o slăvim”.
Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Iisus
reprezintă fundamentul Evangheliei şi al credinţei creştine. Fără minunea din dimineaţa
Paştelui nu ar fi existat creştinismul. Domnul Iisus însuşi a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dum-
nezeu de învierea Sa. În discuţiile cu duşmanii Săi, El a făcut o remarcă ciudată: "Stricaţi
Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica!" (Ioan 2:19). Apostolul Petru a confirmat în predica
ţinută de Rusalii: "Pe Iisus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după
ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor
fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii..." (Faptele Apostolilor
2:22-24).
Există două dovezi ale Învierii Mântuitorului : prima o reprezintă mormântul gol, iar
a doua constă în experienţele de după Paşti ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu
Cel înviat. Toate cele patru Evanghelii şi prima Epistolă către corinteni sunt de acord că
mormântul lui Iisus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin
faptul că Iisus a înviat în trup din morţi. Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă:
"Realitatea de netăgăduit a mormântului gol şi întâlnirea absolut neaşteptată cu Hristosul cel
înviat, au fost cele două lucruri care - chiar dacă nu întotdeauna imediat - au transformat frica
unor oameni în bucurie triumfătoare."
Sunt mai multe teorii susţinute de anumiţi sceptici ai creştinismului, cu privire la
Învierea Mântuitorului, pe care o pretinde creştinismul autentic, şi anume : teoria “
mormântului greşit”, teoria “ morţii aparente”, teoria “halucinaţiei”.
Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea Domnului Iisus este singura
explicaţie plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la apariţiile
ulterioare ale Mântuitorului Hristos, pentru transformarea apostolilor, convertirea a mii de
persoane în ziua de Rusalii şi răspândirea Evangheliei în întreaga lume. W. Pannenberg scrie
în acest sens: "Apariţiile de după înviere nu pot fi explicate pe baza credinţei în înviere a
ucenicilor; dimpotrivă, credinţa ucenicilor se explică prin apariţiile Domnului."
Efectul Învierii asupra apostolilor a fost copleşitor şi anume: din timizi,
neîncrezători, fricoşi, nehotărâţi, aceştia devin plini de încredere, mărturisitori cu tărie ai
credinţei în Mântuitorul Înviat, curajoşi şi pe deplin convinşi de realitatea Învierii. Încrederea,
curajul şi entuziasmul de a-L propovădui le dobândesc îndeosebi după Pogorârea Duhului
Sfânt, după cum le-a spus Mântuitorul înainte de Înălţarea Sa la Cer: „ Veţi lua putere când
Duhul Sfânt va veni peste voi şi Îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi
până la marginea pământului” ( Faptele Apostolilor 1:8), când încep să-L vestească pe Domnul
cu mult curaj.
Prin urmare, ca adevăraţi urmaşi ai Mântuitorului ni se cere să-L vestim prin faptele
noastre, prin proclamarea Învierii Sale, dar mai ales prin ascultarea zilnică de voia Sa.
1422
 Noi, ca şi creştini, nu avem numai siguranţa că Domnul Iisus a înviat din morţi, ci,
întrucât El este viu, avem şi nădejdea că şi noi vom fi înviaţi. Viaţa noastră veşnică depinde de
faptul că Iisus a murit şi a înviat. Credinţa noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine
istorică şi spirituală.
Puterea Duhului Sfânt revărsată peste apostoli în Ziua Cincizecimii, dar şi
convingerea lor neclintită în dumnezeirea Mântuitorului Înviat, cu care au stat împreună
patruzeci de zile şi de la care au primit ultimele îndemnuri, sfaturi şi porunci în legătură cu
marturisirea şi predicarea Evangheliei la toate neamurile, au fost factorii care au generat
transformarea apostolilor , aceştia devenind ulterior învăţători ai lumii şi mărturisitori peste
veacuri ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS – EVENIMENTUL UNIC AL

ISTORIEI OMENIRII

PROF. PAVEL AURELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 AGRIJ, JUD. SĂLAJ

Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce
diferenţiază creştinismul de orice altă religie. Celelalte religii au capi muritori, în vreme ce
Capul Bisericii este Hristos, Care a înviat din morţi. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea
firii omeneşti, replămădirea neamului omenesc şi trăirea realităţii eshatologice. Nu putem
vorbi despre Înviere în afara Răstignirii, deoarece Răstignirea şi Învierea sunt cei doi poli ai
vieţii mântuitoare, aşa cum se cântă în Biserică: „ a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea.
Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudam Învierea Lui”, sau: „Crucii Tale ne închinăm,
Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o slăvim”.
Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Iisus
reprezintă fundamentul Evangheliei şi al credinţei creştine. Fără minunea din dimineaţa
Paştelui nu ar fi existat creştinismul. Domnul Iisus însuşi a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dum-
nezeu de învierea Sa. În discuţiile cu duşmanii Săi, El a făcut o remarcă ciudată: "Stricaţi
Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica!" (Ioan 2:19). Apostolul Petru a confirmat în predica
ţinută de Rusalii: "Pe Iisus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după
ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor
fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii..." (Faptele Apostolilor
2:22-24).
Există două dovezi ale Învierii Mântuitorului : prima o reprezintă mormântul gol, iar
a doua constă în experienţele de după Paşti ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu
Cel înviat. Toate cele patru Evanghelii şi prima Epistolă către corinteni sunt de acord că
mormântul lui Iisus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin
faptul că Iisus a înviat în trup din morţi. Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă:
"Realitatea de netăgăduit a mormântului gol şi întâlnirea absolut neaşteptată cu Hristosul cel
înviat, au fost cele două lucruri care - chiar dacă nu întotdeauna imediat - au transformat frica
unor oameni în bucurie triumfătoare."
Sunt mai multe teorii susţinute de anumiţi sceptici ai creştinismului, cu privire la
Învierea Mântuitorului, pe care o pretinde creştinismul autentic, şi anume : teoria “
mormântului greşit”, teoria “ morţii aparente”, teoria “halucinaţiei”.
Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea Domnului Iisus este singura
explicaţie plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la apariţiile
ulterioare ale Mântuitorului Hristos, pentru transformarea apostolilor, convertirea a mii de
1423
persoane în ziua de Rusalii şi răspândirea Evangheliei în întreaga lume. W. Pannenberg scrie
în acest sens: "Apariţiile de după înviere nu pot fi explicate pe baza credinţei în înviere a
ucenicilor; dimpotrivă, credinţa ucenicilor se explică prin apariţiile Domnului."
Efectul Învierii asupra apostolilor a fost copleşitor şi anume: din timizi,
neîncrezători, fricoşi, nehotărâţi, aceştia devin plini de încredere, mărturisitori cu tărie ai
credinţei în Mântuitorul Înviat, curajoşi şi pe deplin convinşi de realitatea Învierii. Încrederea,
curajul şi entuziasmul de a-L propovădui le dobândesc îndeosebi după Pogorârea Duhului
Sfânt, după cum le-a spus Mântuitorul înainte de Înălţarea Sa la Cer: „ Veţi lua putere când
Duhul Sfânt va veni peste voi şi Îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi
până la marginea pământului” ( Faptele Apostolilor 1:8), când încep să-L vestească pe Domnul
cu mult curaj.
Prin urmare, ca adevăraţi urmaşi ai Mântuitorului ni se cere să-L vestim prin faptele
noastre, prin proclamarea Învierii Sale, dar mai ales prin ascultarea zilnică de voia Sa.
Noi, ca şi creştini, nu avem numai siguranţa că Domnul Iisus a înviat din morţi, ci,
întrucât El este viu, avem şi nădejdea că şi noi vom fi înviaţi. Viaţa noastră veşnică depinde de
faptul că Iisus a murit şi a înviat. Credinţa noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine
istorică şi spirituală.
Puterea Duhului Sfânt revărsată peste apostoli în Ziua Cincizecimii, dar şi
convingerea lor neclintită în dumnezeirea Mântuitorului Înviat, cu care au stat împreună
patruzeci de zile şi de la care au primit ultimele îndemnuri, sfaturi şi porunci în legătură cu
marturisirea şi predicarea Evangheliei la toate neamurile, au fost factorii care au generat
transformarea apostolilor , aceştia devenind ulterior învăţători ai lumii şi mărturisitori peste
veacuri ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI ÎN SATUL ROMÂNESC

Prof. Înv. Primar MELINTE IONELA

Colegiul Naţional „Ion Minulescu” Slatina, jud. Olt
Prof. Înv. Primar BOBEICĂ MARIANA
Şcoala Gimnazială „ Ion I. Graure” Bălteni, jud. Olt

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din
an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta
evlavie.
Se ştie că Paştele la români, ca şi Crăciunul, este o sărbătoare care uneşte familia şi este un
bun prilej de bucurie şi veselie, pe de-o parte că Isus Hristos a înviat , iar pe de altă parte că
păcatele noastre au fost iertate şi începem un nou ciclu al vieţii. . Deşi această sărbătoare
reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum
diferit în regiunile României.
Nu întotdeauna Paştele s-a sărbătorit duminica. Această zi s-a hotărât de către
Conciliul de la Nicea în 325, Patriarhul din Alexandria urmând să anunţe data exactă.
În Săptămâna Paştelui, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile
gospodăreşti: pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să
fie terminate În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile pregătesc cozonacii şi ouăle roşii,
simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii. Tradiţia ne spune că în noaptea ce premerge Joia Mare
se deschid mormintele, iar sufletele morţilor se întorc la casele lor. Acum se aprind Focurile

1424
de Joi-Mari, care se presupune că încălzesc sufletele celor plecaţi dintre vii, dar şi că deţin
valenţe purificatoare pentru întreaga gospodărie. În Joia Mare se înroşesc ouăle, existând
credinţa că ouăle fparcursul anului. Ouăle roşii amintesc sacrificiul făcut de Iisus Hristos
pentru omenire.Există şi câteva superstiţii referitoare la această zi.
În preajma sărbătorii Paştelui trăim nostalgia desăvârşirii noastre spirituale.
Sărbătorile ne transpun pe un tărâm spiritual deosebit. Ne împăcăm cu noi înşine şi cu
semenii prin iubire, iertare şi prin bucuria de a fi împreună.
Copiii din grupele mijlocie şi mare locuiesc în oraş şi foarte puţini dintre ei au bunici
la ţară, unde ar avea ocazia să cunoască tradiţiile populare.
Când copilul este pus în contact direct cu tradiţiile străbune i se formează
deprinderea de a fi responsabil şi util, responsabilitate păstrată de -a lungul vieţii.
De asemenea, copiii sunt puşi în situaţii practice în care sunt determinaţi intrinsec
să experimenteze deprinderi şi capacităţi noi şi să le consolideze pe cele deja dobândite.
Sărbătoarea Paştelui este asociată cu primăvara. Retrezirea naturii la viaţă
simbolizează noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus.
Paştele creştin este similar cu două tradiţii antice: una evreiască şi alta păgână. Ambele
tradiţii sărbătoresc Învierea, trezirea la viaţă. Paştele este cea mai importantă sărbătoare
creştină a anului. De Paşti se sărbătoreşte Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.

OBICEIURI ŞI SEMNIFICAŢII ALE SĂRBĂTORILOR PASCALE

Prof. Vasile Liliana, Liceul Teoretic “William Shakespeare” Timişoara

După Crăciun, cea mai frumoasă sărbătoare de familie este Paştele. Cum iarna este
încântător peisajul acoperit cu zăpadă, bradul împodobit din mijlocul casei, la fel ne încântă şi
primele miresme primăvăratice.
Asemeni au simţit oamenii din vremuri străvechi. Primăvara înseamnă renaşterea
naturii. Nu este doar o simplă întâmplare faptul că în vremuri păgâne, începutul de an se
sărbătorea odată cu venirea primăverii.
Simbolurile pascale sunt întâlnite la tot pasul în această perioadă. Culoarea roşie a
ouălor este simbolul sângelui lui Hristos. În coşul pascal este bine să predomine ouăle de
culoare roşie. După slujba de Înviere, vom mânca un ou roşu pentru a fi sănătoşi şi rumeni la
faţă până la Paştele următor, când vom repeta ritualul.
Paştele este sărbătoarea creştină a Învierii Domnului, iar în prezentarea următoare
aflăm simbolistica mai multor mâncăruri tradiţionale de Paşti.

Pasca
Îsi are originea tot pe masa de Paşte a evreilor, amintind de hrana folosită de aceştia
în pustiu.
Pasca este un cozonac rotund, din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, stafide,
smântână etc., care se mănâncă de obicei de Paşte de către creştinii ortodocşi. Faţa este
împodobită cu aluat răsucit şi la mijloc se face o cruce. Conform tradiţiei, cojile ouălor folosite
la pregătirea acesteia sunt aruncate într-o apă curgătoare, iar înainte să fie băgată la cuptor se
rostesc cuvintele: “Cruce-n casa/Cruce-n piatră, /Dumnezeu cu noi la masă, / Maica Precesta
pe fereastră”.

Ouăle roşii
1425
 Oul simbolizează renaşterea. Oul simbolizează învierea. Ouăle roşii aveau menirea
de a ţine răul departe şi simbolizau sângele lui Hristos.
În unele regiuni ziua de luni este ziua stropitului. Această tradiţie îşi are rădăcinile
în credinţa în forţele purificatoare şi fertilizatoare ale apei.
Tradiţiile de Paşti nu diferă prea mult de la o ţară la alta, diferenţa este determinată
de specificul gastronomic. Pretutindeni se prepară mâncăruri tradiţionale, cum ar fi pasca la
ruşi şi români, Baba Wielancona la polonezi, osterstollen in Germania. Aceste mâncăruri sunt
duse la biserică, alături de ouă şi carne şi binecuvântate

BIBLIOGRAFIE:
Ghinoiu, Ion, 2001”, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”, Bucureşti,
Ed.Enciclopedică,
Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti
Zahacinschi Maria şi Nicolae, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism,
Bucureşti

1426
 SĂ FIM MAI BUNI !

Autor:ProfesorBarbu Gabriela
Grădiniţa cu Program Prelungit nr.32 , Ploieşti

„Paştele ne vorbeşte despre frumuseţe, despre rara frumuseţe a unei noi vieţi”
S.D.Gordon
În referat se amiteşte că originea Pastelui creştin se află în Paştele evreiesc şi pentru
prima oară a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de Hristos şi în Vechiul Testament
este prezentat felul în care se sărbatorea Paştele în timpul lui Moise.
Semnificaţia Paştelui creştin diferă de cea a Paştelui evreiesc. Prin aceasta , creştinii
sărbătoresc Învierea lui Iisus Hristos, triumful asupra morţii , triumful tuturor oamenilor care
îl primesc pe Iisus în viaţa lor. Iisus a suferitşi a murit pe cruce pentru păcatele oamenilor,
pentru a scăpa omenirea de povara păcatului şi apoi a înviat din morţi, a treia zi după
Scriptiră, arătând lumii că moartea poate fi învinsă, "fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică." Ioan 3:16
Alături de Crăciun , sărbătoarea Paştelui este pentru români cea mai importantă din
an. Ei se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşti prin "postul Paştelui" numit şi
"Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile.
Ultima săptămână din post se numeşte "SăptămânaPatimilor" şi începe din duminica
Floriilor, şi comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În acestă săptămână,
bisericileţinslujbeînfiecareseară, slujbenumite "Denie". De luni pană joi se comemorează
ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeşte "Joia Mare".Vineri,
numită "Vinerea Mare" se comemorează crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În acestă zi,
se ţine "post negru", şi la slujba bisericească se cîntă Prohodul.
Paştele reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus Hristos, dar se
sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.
Referatul ne prezintă obiceiuri pascale din Moldova, Braşov, Câmpulung
Moldovenesc, Bucovina, Maramureş şi aminteşte legende referitoare la înroşirea ouălelor. El
se încheie cu citatul:
“Să lăsăm Învierea să ne ridice deasupra singurătăţii, slăbiciunii şi disperării către
putere, frumuseţe şi fericire”
Floyd W. Tomkins

1427
 IN ASTEPTAREA SFINTELOR SARBATORI DE PASTI -
OBICEIURI DE ALTADATA SI DE ASTAZI

prof. inv. primar BIRGAUAN ANUTA

prof.inv primar CIUHAN DOMNICA
LICEUL TEHNOLOGIC CAJVANA
Tradiţiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori inestimabile ce definesc un
popor facândul-l unic , statornic şi nemuritor în ciuda scurgerii timpului. Aceste valori
culturale încep să se piarda , să se uite „în lada de zestre” a bunicilor şi strabunicilor nostri.
Noi, generaţia tânără , trebuie să-i rugăm pe străbuni să ne-nveţe să depănăm mai
departe firul tradiţiilor şi obiceiurilor.Să ne povestească despre felul în care trăiau, munceau,
sărbătoreau şi să ne povăţuiască ca pe nişte continuatori ai acestor valori culturale.
„Pe-un picior de plai , pe-o gură de rai”, se află şi frumoasa localitate bucovineană
Cajvana, ţinutul de basm, în care ne-am născut şi noi. Aici , fiecare piatră este istorie şi fiecare
drum duce la inima verde a STEJARULUI SECULAR .
Dacă ai prilejul să poposeşti la noi, în timpul sărbătorilor de Paşti , vei trăi o
frumoasă poveste.
Oamenii din localitatea noastră consideră Postul Mare sau Postul Paştelui o
primăvară duhovnicească în care se curăţă şi se înnoiesc sufleteşte şi trupeşte pentru a
întâmpina marea sărbatoare creştină –Invierea Domnului.Ei ţin tot Postul Paştelui. Unii îl
încep ajunând primele trei zile şi ultimele trei zile ale Postului.
Prin post, oamenii înţeleg renunţarea la anumite mâncăruri , înfrânarea de la orice
lucru rău şi unirea rugăciunii cu faptele de milostenie .
Demult, în prima zi de post, femeile schimbau covoarele, păturile şi „ţoalele” din
casă cu altele mai vechi. Tot în prima zi, femeile fierbeau vasele cu leşie pentru a le curăţa de
grăsime .
De Sfântul Toader se merge la biserică cu blid şi cu pomelnic pentru cei morţi, iar în
sâmbăta lui Lazăr se ridică pomelnicul pentru a fi prohodiţi în toate sâmbetele Postului Mare.
Pentru creştini moartea nu este un sfârşit veşnic sau o cale fără întoarcere , ci o
adormire temporară în aşteptarea Invierii la sfârşitul veacului.
In ziua de la mijlocul postului, femeile numără câte ouă au strâns pentru a fi vopsite
şi date copiilor în ziua de Paşti. Există credinţa că în această zi nu trebuie să lucrezi nimic , că
dacă lucrezi ceva, neapărat greşeşti şi ai muncit în zadar.
Copiii, adulţii si bătrânii merg în această perioadă la biserică să se spovedească şi să
se împărtăşească pentru că”dacă zicem că nu avem păcate , ne amăgim pe noi înşine şi
adevărul nu este întru noi “.
De Buna Vestire încă din vremurile vechi , oamenii spuneau că”se dezleagă cântecul
păsărilor “ şi persoana care are bani la ea când aude primăvara cucul cântând prima dată, nu
va duce lipsă de bani tot anul .
Duminica Floriilor ne aminteşte de Intrarea Domnului în Ierusalim. In această zi, la
biserică se împart creştinilor crenguţe de salcie (cu mâţâşori) sfinţite care , puse , la icoanele
din casă , sunt păzitoare de toate relele din timpul anului. Bătrânii spun că aşa cum e vremea
de Florii, tot aşa va fi şi în Ziua de Paşti.
Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor încununează Postul Mare prin
frumuseţea cântărilor. Speciale în această perioadă sunt deniile.
Demult , copiii mergeau la denii în grupuri mari şi cu făclii aprinse cu care să sperie
duhurile rele. Tot în această săptămână curăţenia caselor, ogrăzilor si grădinilor este gata.
Femeile au grijă ca toţi membrii familiei să aibă un rând de haine noi pentru Paşti şi pregătesc
lumânări mari din ceară curată pentru noaptea de Inviere.
1428
 Zilele cele mai importante din Săptămâna Patimilor sunt Joia Mare în care
gospodinele fac cozonacii şi Pasca şi Vinerea Mare când înroşesc ouăle, iar gospodarii taie
mielul .
Noaptea de Inviere este mult asteptată de toată comunitatea . Creştinii merg la
biserică cu coşuri frumos împodobite în care pun pască şi ouă roşii pentru sfinţit. După ce au
primit „lumina”venită dinspre altar merg la cimitir unde aprind lumânări la morminte.
Postul se termină duminica dimineaţa, când oamenii se întorc acasă cu bucatele din
coş sfinţite . Toată familia se aşază la masă, ciocnind ouă roşii şi mâncând din bucatele special
pregătite pentru Paşti.Copiii frumos îmbrăcaţi pornesc din casă în casă să vestească învierea
lui Iisus spunând „Hristos a înviat!”. Li se răspunde „Adevărat a înviat!”şi sunt răsplătiţi de
gospodine cu ouă roşii.
Cajvana este un loc binecuvântat de Dumnezeu , de unde , dacă un căjvănar ar pleca
departe de casă, ar lua în traista sufletului său zâmbetul unui copil, un ou roşu şi un costum
popular , să arate tuturor din ce locuri minunate vine.
BIBLIOGRAFIE;
Berdan Lucia-”Totemism românesc”, Iaşi , Editura Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, 2001;

MUZICA, TRADIȚIILE ȘI DATINILE SFINTELOR PAȘTI

Educ. Popovici Speranța-Școala Gimnazială “ Dimitrie Cantemir” Vaslui structură

Grădinița cu P.P. Nr. 6 Vaslui
Prof. Popovici Horia- Școala Gimnazială “Mihail Sadoveanu” Vaslui

Tradiţiie şi obiceiurile sunt manifestări păstoreşti - mari spectacole, dar dincolo de

acestea înglobează acele înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu natura, a relaţiilor
interumane, a raportului acestuia cu viaţa socială. Ansamblul de datini, obiceiuri, credinţe
care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale şi care se transmit din generţie în generaţie
reprezintă tradiţia. Deprinderea consacrată comună unui popor sau unei comunităţi este
obiceiul și reprezintă o manifestare spirituală inedită şi originală care nu este la fel pe întreg
cuprinsul ţării.Cum un copil, prin fenomenul naşterii, capătă o identitate şi dobândeşte o
informaţie genetică de care nu se poate detaşa niciodată, nici această cultură tradiţională nu-şi
poate pierde identitatea şi nici valoarea de document a informaţiilor transmise de la o
generaţie la alta.
Plin de tradiţii şi semnificaţii străvechi, Paştele este una dintre cele mai importante
sărbători creştine a anului. De Paşti oamenii sărbătoresc Învierea fiului lui Dumnezeu, Iisus
Hristos. Este sărbătoarea iubirii, a biruinţei, a bucuriei.. Paştele trebuie celebrat de creştini cu
multă bucurie, dar şi cu o oarecare pregătire. Creştinii nu trebuie să uite că li se cere o ieşire
din prea multele împrăştieri ale acestei lumi, că li se cere iubirea şi iertarea semenilor.
Noaptea, după primul cântat al cocoşilor, toată suflarea se scoală pentru a pleca la slujba de
Înviere. Înainte de a pleca de acasă toţi oamenii, vârstnici şi tineri, se spală pe faţă cu un ou
roşu şi un bănuţ de argint, în credinţa că vor "fi sănătoşi ca oul şi curaţi ca argintul": apoi,
întreaga familie se îndreaptă către biserică.
Fiecare creștin duce acasă în mână şi lumânarea aprinsă la Înviere. Lumânarea,
poate cel mai important simbol al Învierii, reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii şi a binelui
asupra răului. Tradiţia spune că, după slujbă, lumânarea trebuie adusă acasă aprinsă.
1429
Lumânarea de la Înviere nu se aruncă, ci este păstrată cu sfinţenie pentru a fi aprinsă la
necazuri. Conform credinţei populare, lumânarea de Înviere se aprinde în faţa unei icoane în
caz de primejdie sau necazuri mari, la cutremure şi vreme rea. După o scurtă perioadă de
odihnă, toţi membri familiei se asează la prima masă festivă de Paşte, dar nu înainte de a se
spăla, încă o dată, în mod ritual, cu oul roşu şi banul de argint. Festivitatea este deschisă de cel
mai vârstnic bărbat din familie care ciocneşte primul ou roşu cu soţia sa, apoi ciocneşte ouă cu
toţi ceilalţi.
La masa de Paşte nu trebuie să lipsească ouăle roşii, obicei transmis din timpuri
străvechi. Una dintre legende spune că, însăşi Maica Domnului ar fi pus un coş cu ouă sub
crucea pe care fiul ei era răstignit. Erau ouăle pe care voia să le dea soldaţilor ca să-i înduplece
să aibă milă de fiul ei. Sângele Mântuitorului, simbol al vieţii, care a curs peste ouăle din coş,
le-a înroşit. Ouăle de pe masa de Paşte, trebuie să fie, întotdeauna roşii. Ele simbolizează jertfa
Mântuitorului, sângele vărsat şi bucuria Învierii. Când ouăle se ciocnesc se rosteşte cu bucurie
formula tradiţională "Hristos a înviat!" la care cealaltă persoană răspunde, cu sufletul pătruns
de dragoste şi respect faţă de evenimentul sărbătorit, "Adevarat a înviat!"
Un alt simbol al Paştelui şi Învierii este pasca, vorbeşte prin forma ei şi prin
ingredientele folosite, de ceea ce înseamnă trupului lui Hristos. Întotdeauna forma rotundă,
pasca se aseamănă cu discul solar, cel ce este menit să crească şi să dea vigoare întegii
vegetaţii şi oamenilor. Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat
împletit. În momentul în care se pune în cuptor, femeile fac semnul crucii cu lopata pe pereţii
cuptorului, spunând: "Cruce-n casă, / Cruce-n piatră, / Dumnezeu cu noi la masă, / Maica
Precista pe fereastră". Legenda pascăi spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus
a găzduit la un om foarte primitor care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum fără
stirea lor. Întrebându-l pe Hristos când va fi Paştele, Mântuitorul le-a spus că atunci când vor
gasi pâine în traistă. Cautând, apostolii au găsit în traistă ce le pusese acel om. De atunci fac
femeile pască. Preparată în ajunul Învierii, pasca adevărată este aceea care se taie în bucăţele
mici, se pune în pacheţele şi se duce la biserică pentru a fi sfinţită. Bucăţile de pască sunt duse
acasă şi păstrate pentru a-i face pe credincioşi părtaşii binecuvântării lui Dumnezeu, având
puterea de a alunga necazurile şi bolile.
La frumusetea tradiţiilor și datinilor pascale, o contributie esenţială aduce cântarea
bisericească ortodoxă specifică din punct de vedere melodico-modal și ideatic. Ea are o
puternica forţă de înrăurire asupra sufletului credincioșilor. “Cantarea bisericeasca ortodoxa
este cea mai frumoasa visterie a Ortodoxiei, visterie care ne constituie mândria și ne definește
esenţa noastră ortodoxă” Muzica bisericească este prin excelenţă un mod de exprimare a
sentimentului religios, o formă a rugaciunii, însoţește textul rugăciunii, conturând stări
profunde ale simţirii religioase care, în textul simplu citit sau recitat, nu găsesc o respiraţie
suficientă și destul de adecvată.
Cantarea bisericească are legile ei componistice, ce guvernează o lume sonoră a
cărei originalitate este ușor de stabilit chiar la o simplă audiţie. Sobrietatea și absenţa
elementelor exterioare în favoarea profunzimii și emoţionalităţii sunt trăsături ce conferă
acestei muzici austeritate, interiorizare și monumentalism. Adaugand ca muzica bisericească
are si formele ei imnografice specifice (tropar, condac, canon) și o notaţie cu totul originală, ne
explicam de ce, astazi, ea are o așa de mare audienţă la public și concentrează interesul
cercetarilor contemporane muzicale.
La slujba Sfintelor Paști, pe lângă cântările bisericești obișnuite, se mai
interpretează și Troparul Învierii. Troparul pascal sau Hristos a înviat (în greacă Χριστός
ανέστη) este imnul caracteristic pentru celebrarea Paștilor (a Învierii Domnului) în Biserica
Ortodoxă și în Bisericile Catolice Orientale care utilizează ritul bizantin. Ca și majoritatea
troparelor el este un imn utilizat adesea ca refren între versetele din Psalmi, dar este de

1430
asemenea folosit și separat. Autorul său este necunoscut. Troparul este adesea cântat de trei
ori consecutiv. În ritul bizantin, «Hristos a înviat» se folosește drept tropar de viers V (I
plagal), și se întrebuinţează în numeroase locuri din slujbele din săptămâna luminată, precum
și în restul perioadei penticostarului, până la sărbătoarea Înălţării.

Bibliografie:
1.Biserica Ortodoxa Romana, 1987, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic si de
Misiune al B.O.R., Bucuresti, pag. 208-226.
2.Ion Ghinoiu, 2008 .„Mică enciclopedie de tradiţii românești”, Editura Agora,
București,
3.. ro.wikipedia.org
4.Tudor Pamfile, 2007, ” Sărbătorile la romani”, Editura Saeculum, 2007

CUSTOMS AND TRADITIONS EASTER SPECIFIC

ABSTRACT

Primary teacher : Pārvu Cristiana,

Şcoala Gimnazială Teasc, jud.Dolj

Easter is the celebration of the Resurrection of Jesus Christ. Start this holiday is seen
even in the Last Supper , the bread and wine symbolizing the body and blood sacrifice as the
price of redemption .
Easter holidays , so bring Christians expected with goodness , light and good will ,
and some traditions to be observed , that the ordinances of the house to go as we want. Easter
customs are interspersed with many cultures and each has taken over from other parties who
have liked more
In the Orthodox tradition , the beginning of the feast is marked once the job for
seven weeks.
Passover is one of the most important religious holidays of the year and is held with
great pomp , both in the church and in the homes of believers. Many of the customs and
traditions have been lost over time , but in some remote villages in Banat one can see some of
them .
Feast of the Resurrection is celebrated by giving him the special value . Easter
traditions are fewer in other areas , but even here the tradition practiced by red eggs incense
dishes , haggis cozonac .
In Oltenia the most important day is considered to be high Thursday . So faith
Oltenians this day a female mythological character called Joimăriţa , walk through villages and
punishing them girls who finished their spinning wool , and on the lazy get them at home and
eat them .
Currently on Holy Thursday ignite fires in cemeteries because it is believed that
during Easter opens the heaven and the souls of the dead come back to the village. Equally ,
traditional cooking is great after cleaning .
On Holy Saturday , the day after Friday night Lamentations ( Mass which remembers
the death of Christ ) , lamb sacrifices of housewives prepare delicious traditional dishes : tripe
, lamb and more.

1431
 In the villages there are now customary in the Resurrection and Easter every day to
renew with something to wear . It is customary for women to wear even a new shirt woven
from them , and men a new hat .
Certainly the traditions linked to this celebration and in general on all holidays are
more numerous and different geographical areas but they all have one thing in common in
terms of their reporting on religion and their special relationship with faith .

References :
May . Ghinoiu I., 2003 , holiday customs and Romanian , Elion Publishing House ,
Bucharest;
June . Gorovei A., 2003 , beliefs and superstitions of the Romanian people Gral
Publishing and soul - National Culture , Bucharest;
July . Marian S. Fl , 2001 Holidays in Romanian , Vol 1 , Ed spoke and National Culture
soul . , Bucharest;
August . Nicolau I., 2000 Romanian beliefs and superstitions , Humanitas Publishing
House , Bucharest

MINUNEA ÎNVIERII DOMNULUI-INTRE TRISTEȚE ȘI BUCURIE

Prof.Bordei Anda Cristina

Șc.Gim.”Constantin Ștefan”-Albești/Ialomița

Ca o sărbătoare a iertării, a mântuirii și consolidării legăturii cu Dumnezeu și Fiul

Său, Iisus Hristos, putem prezenta Sfintele Paști.Ne este reamintită importanţa propovăduirii
neamurilor în numele Lui, a pocăinţei și iertării păcatelor.Dar câţi dintre noi înţeleg pe deplin
sau cel puţin încearcă să înţeleagă semnificaţia acestei sărbători, a Evangheliilor rostite în
Sfânta Bierică, a pildelor spuse de Iisus?greu de spus acest lucru, însă oricât de infim ar fi
numărul lor, asemeni unei oi rătăcite și de a cărei regăsire se bucură păstorul, așa și
Dumnezeu se bucură de cei care regăsesc drumul spre El.
Săptămâna Patimilor grăită în Sfântul lăcaș al Domnului cu atâta patos, ne prezintă
motivul și urmările lipsei credinţei unui singur om ce a provocat mai multă suferinţă decât
Iuda s-ar fi așteptat.Iisus însă cunoștea încercările la care avea să fie pus, fapte menţionate
atât de Tatăl Său cât și Sfânta Scriptură, alegând astfel ca moment al destăinuirii și dării în
vileag a vânzătorului, Cina Cea De Taină.Această întrunire a reprezentat de asemenea un
moment oportun prin care Iisus, prin gesturile și cuvintele Sale, le-a mulţumit apostolilor
pentru devotamentul și credinţa de care au dat dovadă.
"Crede și nu cerceta" probabil că acestea ar fi fost cuvintele care însoţite de
nenumăratele minuni înfăptuite de Iisus ar fi putut întării credinţa lui Iuda și pe cea a
norodului, salvându-l astfel de Fiul Domnului de la jertifire. Acest lucru nu s-a întamplat, Iuda
neclintindu-și judecata nedreaptă ce a ușurat lucrarea Diavolului, firea omului mai având
multe de învăţat despre credinţă, despre diferenţa între ispită si adevăr.
Trădând învăţăturile pănă atunci îmbraţișate și alegând calea pierzaniei, Iuda începe
ceea ce avea să fie cunoscută drept Săptămâna Patimilor.Cei 30 de arginţi au cântărit mai mult
în balanţa apostolului rătăcit decât iubirea faţă de discipolul său, fapt ce l-a adus pe Iisus în
mainile Fariseilor și sentinţei nedrepte dată de popor.Trista judecată a fost precedată de o
seară de rugăciune în gradina Ghetsimani alături de apostolii săi, mai puţin Iuda Iscarioteanul,
oaia cea rătăcită, prin care Mântuitorul I s-a adresat Tatălui, cerând îndurare și slavă pentru ai
1432
săi credincioși.Răsăritul i-a adus pe ostași la poartă grădinii, moment din care Iisus
conștientizează că judecata nedreaptă a început.
Deși au existat mai multe judecăţi, la fiecare dintre ele Hristos a întâmpinat batjocuri
și umilinţe, cea mai cruntă dezamăgire primind-o chiar de la popor.Acesta alege să nu vadă
adevărul cu ochii și să-l simtă cu inima, preţuindu-l și aclamându-l pe tâlharul Baraba, în
defavoarea lui Iisus.Pillat îl batjocurește pe Hristos, biciundu-L și îmbrăcându-L într-o haină
de purpură albă și o coroană de spini pe cap, ironizând statutul de fals împărat atribuit de
mulţime.Motivul acţiunilor sale a fost mulţumirea poporului și nu o pedeapsă dată în urma
unei judecăţi proprii, acesta gasindu-L nevinovat.
Constrâns fiind de mulţime pentru a-L supune la o pedeaspsă mai aspră, Pillat Îl
predă norodului, lăsând ca păcatul răstignirii să cadă asupra adunării, el absolvindu-se de
orice vină. Dând amploare batjocurii lui Iisus, multimea L-a silit să-și poarte crucea pe care
avea să fie răstignit până la locul "Căpăţânii", împovărându-I astfel suferinţa.
Deși având de-o parte și de alta tâlhari ce într-adevăr păcătuiseră, Iisus își păstreză
numele de "Iisus din Nazaret, Împăratul Iudeilor", însemnare dată de însuși Pillat, ca dovadă a
adevărului grăit de Acesta până atunci.
Încă o încercare a credinţei lui Pillat a reprezentat-o glasul poporului, ce dorea o
însemnare defăimatoare la adresa lui Iisus, de care el nu a dat ascultare afirmând: "Ce am
scris, am scris".Prin împărţirea de către ostași a sfintelor veșminte și prin rostirea ultimele
Sale cuvinte "Mi-e sete", "S-a isprăvit", spiritul Lui părăsește trupul, ducând la împlinirea
Scripturii. Clipa străpungerii Sale cu suliţa le-a semănat în inimile ostașilor spaimă, din trupul
Mântuitorului curgând apă și sânge, dovedind încă o dată adevărul Scripturii. Obiceiul iudeilor
de înmormântarea fost respectat și pentru Iisus, acesta fiind înfășurat în pânză, iar trupul Său
pus în mormânt.
Pentru că ne-a iubit, ne-a iertat și a avut credinţă în Tatăl că faptele Sale sunt juste
iar acest sacrificiu ne va salva, nefiind în van, pentru toate aceste lucruri omul își continuă
încă existenţa.Aceeași învăţătură trebuie să o transmitem și noi, anume să credem în
Dumnezeu, să Îl iubim pe El și pe fraţii noștrii, dar și să îi iertăm pentru lucrurile necugetate,
căderea în ispită.Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege între a face bine sau a face rău, a
crede în El și a-L iubi, ori a ne alege alt chip cioplit la care să ne închinăm și căruia să îi arătăm
iubirea și devotamentul.Putem afirma așadar că menţinând legătura cu Dumnezeu prin
smerenie și rugăciune, mântuirea ne este întotdeauna aproape.
Prin vizita sa la mormântul sfânt, Maria Magdalena află de Învierea Domnului, dând
de veste apoi și celorlalţi ucenici.Cu toate că apostolii fură pregătiţi de Iisus pentru Învierea de
a treia zi, bucuria aflării veștii le-a încununat sufletul și a alungat tristeţea chipului.
Privilegiul de a fi cea dintâi persoană căreia Iisus i se înfăţișează îi revine Mariei
Magdalena, aceasta devenind de altfel și mesagerul Lui Iisus către apostolii Săi.O ultimă
revedere a acestora cu Iisus are loc la apusul soarelui, când Fiul Domnului li se înfăţișează în
mica lor încăpere de refugiu.Aici ucenicii primesc Duh Sfânt și o ultima învăţătură:
"Cum m-am trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi/
(.............)
Celor ce le ve-ţi ierta păcatele vor fi iertate și celor ce le ve-ţi ţine vor fi ţinute"
Toma, ucenicul absent al acestei întruniri, simţea nevoia unor dovezi palpabile care
să susţină spusele celorlalţi.Astfel Iisus I se arată, lăsându-l să-I atingă rănile și îndemnându-l
la credinţă.
"Ferice de cei ce n-au vazut si au crezut" aceasta este cea din urmă învăţătură spusă
de Iisus lui Toma în momentul despărţirii, vorbele pe care trebuie să ni le reamintim atunci
când suntem într-un impas, când credinţa ne este pusă la încercare.Simbolistica Învierii
Domnului a fost dintotdeauna purificarea spirituală a omului, primirea smereniei și a

1433
armoniei în casele noastre, creîndu-ne astfel o atmosferă de pace și liniște în suflet și în
gând.Întâmpinăm această sărbătoare cu dorinţa de a ne contopi cu puritatea naturii pentru a
reface perfecţiunea voită de Dumnezeu pentru noi. Printre virtuţile dovedite acum mai mult
ca în orice perioadă a anului se numără modestia, calitate ce înnobilează și ușurează spiritul
omului.
Semnificaţia bogăţiei sufletești constă în a pune iubirea pentru aproapele tău mai
presus de avuţie, lucru demonstrat de însuși Iisus, ce a dus o viaţă umilă în ciuda harului cu
care era înzestrat.Întreaga Sa viaţă a reprezentat un șir nemărginit de fapte bune ce spre
apropierea momentului împlinirii Scripturii s-au preschimbat în adevărate minuni, totul
pentru a și demonstra cele scrise în Scriptură.Faptele fiind mai mult decât doveditoare, puţini
au fost însă cei care au crezut.Datoria nostră acum este de a ne păstra credinţa, fără a mai
deţine privilegiul de a avea pe Fiul Domnului cu noi.
În săptămâna mare Dumnezeu ne vrea mai smeriţi, mai îmbunaţi de calde
sentimente ce ne reunesc pe toţi fii în casa Lui, Sfânta Biserică.Prin rugăciunile înălţate clădim
un dialog cu Tatăl, ne deschidem inima prin confesiuni și smerenie.Închinate din Sfântul lăcaș
al Domnului sau din casele credincioșilor, rugăciunile lor au aceeași emoţie și evlavie, drumul
acestora fiind comun și anume calea spre Iisus.
Rezumând toate aceste întamplări și obiceiuri ale creștinismului, concludem că
trecerea timpului a influenţat modul de manifestare a acestuia, dar nu a făcut uitate scrierile
Scripturii.Drumul parcurs de omenire încă din clipele triste ale răstignirii până în prezent a
fost anevoios, răutatea Diavolului uneltind și presărându-l cu numeroase obstacole, piedici ce
aveau ca scop știrbirea credinţei neamului.Apostolii însă au reușit să răspândească
învăţăturile lui Iisus printre credincioși, înlăturând de la aceștia îndoiala ce atunci cu ușurinţă
era răspândită.S-a reușit astfel crearea unui fundament pe care s-a putut clădi ceea ce în
prezent numim un bun slujitor al Domnului.
Urmările îndoielii ce a încercat în acele vremuri sufletele credincioșilor contribuie la
consolidarea credinţeii, sămânţă a răului ce acum în momente de cumpăna a firii omului, ia
înfăţișarea naivităţii.În momentul de faţă, cunoscând consecinţele îndoielii acesteia, prin
liberul arbitru, însușire a firii umane, alegerea căii celei drepte este mult mai evidentă și
îmbrăţișată de popor.Aceasta ne remarcă statutul de buni creștini, atât de îmbucurător pentru
Dumnezeu prin care încercăm astfel să completăm lucrarea Domnului de a fi după chipul și
asemănarea Sa.Printr-o viaţă ferită de păcat aducem cinste și recunoaștere Harului Creator,
încununându-I opera săvârșită.
De aceea avem datoria să șlefuim spiritul credincios al viiitoarelor generaţii
întipărind în sufletul lor cât mai clar tâlcul învăţăturilor creștine.Astfel simţim un ajutor dat
Divinităţii contribuind la dăinuirea credinţei printre fii omului. Nu trebuie uitaţi însă cei cu
adevărat dedicaţi Domnului și anume căpeteniile bisericești, portiţa prin care ne este mijlocită
calea spre Domnul.
Multe ar mai putea fi grăite și deprinse din această sărbătoare în speranţa realizării
unei prezentări complete dar ne oprim la a spune că fapta și cuvântul sunt calea spre Domnul.
Deși aparent sunt lucruri mărunte, fără prea mare importanţă din nefericire, în lumea celor
vii, ele reprezintă pentru Împărăţia Cerului adevărate mărturii de credinţă. Prin acestea ne
luminăm calea spre Dumnezeu si spre fericirea veșnică, trecând în rândul celor drepţi.
Învierea Domnului, cea mai așteptată și prea-slăvită sărbătoare a anului, o cinstim asemeni
unei minuni, primind-o în casele noastre cu dragoste și bucurie !

Bibliiografie:
IZVOARE PATRISTICE ŞI LITURGICE:

1434
 1.Sf. ATANASIE cel MARE, Tratat despre Întruparea Cuvântului, traducere, introducere,
note şi indicii Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti,
vol. 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.
2.Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Despre Sfânta Treime, I, în col. P.S.B., vol. 40, EIBMBOR,
Bucureşti, 1994.
3.EUSEBIU de CEZAREEA, Viaţa lui Constantin, în col. PSB, nr. 14, EIBMBOR, Bucureşti,
1987.
4.Sf. IOAN GURĂ de AUR, Comentar la Evanghelia de la Ioan, col. Ortodoxia
românească, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 1997.
5. NECTARIE al PENTAPOLEI, Hristologia, Ed. Iona, Bucureşti, 2010.
6.Sf. POLICARP al SMIRNEI, Epistola către Filipeni, în col. PSB, vol. 1, EIBMBOR,
Bucureşti, 1979.
MANUALE ŞI STUDII GENERALE DE TEOLOGIE DOGMATICĂ ŞI ISTORIA DOGMELOR:
1.ANDRUTSOS, Hristu, Simbolica, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.
2.BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, I, Ed. Andreiana,
Sibiu, 2009.
3.CANEV, Silvestru, Teologia Dogmatică Ortodoxă (cu o expunere istorică a dogmelor),
traducere de Gherasim Miron, vol. IV, Iaşi, 2001.
4.CHIŢESCU, Nicolae, TODORAN, Isidor, PETREUŢĂ, Ioan, Teologia Dogmatică şi
Simbolică, vol. II, Editura Renaşterea, Cluj – Napoca, 2005.

5.LOSSKY, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1993.
6.IDEM, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Edit. Anastasia, Bucureşti.
7.IDEM, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2006.
8.MANTSARIDIS, Georgios, Morala Creştină II, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006.

SIMBOLURI SI DATINI ROMANESTI

Vasiliu Loredana, Liceul Tehnologic Economic “Virgil Madgearu”

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “Paşte” este influenţat de cuvântul ebraic
“pesah”, care, în traducere, înseamnă “trecere”. Însuşi numele sărbătorii ne duce cu gândul că
Paştele simbolizează trecerea de la o stare existenţială la alta, atât din punct de vedere
material, cât şi din punct de vedere spiritual. Paştele este o sărbătoare cu o simbolistică foarte
puternică, aceasta simbolizând Învierea Mântuitorului lisus Hristos. Pe lângă simbolurile
religioase, sărbătorile Pascale se caracterizează şi prin existenţa unor obiceiuri păgâne.
Paştele este sărbătorit încă din vremurile străvechi, fiind considerat cea mai veche sărbătoare
a creştinilor.
Chiar dacă şi pe teritoriul românesc Paştele a devenit o sărbătoare comercială şi o
parte importantă a turismului de sezon, există încă foarte multe regiuni şi persoane care
respectă cu stricteţe datinile legate de această sărbătoare minunată. Pregătirile pentru Paşte
încep încă din prima zi a Postului Mare, perioadă respectată cu stricteţe de către foarte multe
persoane care doresc să primească lumina şi liniştea Învierii cu sufletul şi trupul curat. Unele
regiuni, cum ar fi Bucovina sau Maramureşul, păstrează intacte tradiţii şi obiceiuri străvechi
legate de Învierea Domnului. Este cunoscut faptul că ţara noastră păstrează vii anumite
simboluri şi datini, ce e drept acestea predominând în zonele rurale. Paştele este o sărbătoare
1435
a sufletului, a miracolului Învierii, a bucuriei sufleteşti. Postul Paştelui pentru români
culminează, în ultima săptămână, denumită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.
Pe lângă faptul că pregătirile pentru sărbătoarea Învierii Domnului sunt în toi în
toate gospodăriile, românii obişnuiesc să îşi petreacă serile la biserică, acolo unde au loc
deosebitele slujbe care poartă numele de Denii. Această săptămână este cea mai importantă şi
are rolul de a-i pregăti pe toţi creştinii pentru a întâmpina aşa cum se cuvine Paştele. Se
consideră că Deniile sunt slujbe unice în lumea creştinilor ortodocşi, iar numele acestora
provine din cuvântul de origine slavă “vdenie” care, în traducere, înseamnă “slujbă nocturnă”.
La lăsarea serii, credincioşii români merg cu mic cu mare la biserică pentru a asculta şi pentru
a retrăi cu durere şi căinţă în suflet ceea ce Mântuitorul lisus Hristos a pătimit în zilele
dinanintea răstignirii sale pe cruce.
O tradiţie importantă pe care românii o respectă în Săptămâna Patimilor este
înroşirea ouălor în ziua de joi. Ouăle roşii au devenit un simbol al fertilităţii, însă roşul
simbolizează sângele vărsat de către lisus Hristos în momentul în care a fost răstignit pe
cruce.
Oul este văzut ca un element al renaşterii, un simbol al vieţii şi tocmai din acest
motiv în cultura românească încondeierea sa are o simbolistică aparte. Modelele şi tehnicile
diferă de la o regiune la alta, însă cele mai des utilizate modele sunt cele folclorice, specifice
culturii româneşti.
În unele regiuni se consideră că în Săptămâna Patimilor nu trebuie să se consume
urzici şi nici alimente cu oţet, având în vedere că lisus Hristos a fost bătut cu urzici şi buzele
Sale au fost umezite cu un burete de trestie îmbibat în oţet. În zona Maramureşului, în
Săptămâna Mare, femeile poartă doliu, iar ştergarele şi perdelele din case sunt tot negre,
pentru a fi schimbate în ziua de Înviere cu cele albe. Tot în această regiune, în ziua de joi,
credincioşii merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi. Se spune că nu este bine să
dormi în această zi.
Se spune că în Sâmbăta Mare femeile trebuie să termine toate pregătirile pentru
ziua minunată care va urma, şi tot în această zi mielul este sacrificat şi gospodinele prepară
drobul din măruntaiele sale. În noaptea de Înviere toţi creştinii merg la biserică şi aşteaptă să
primească Lumina în timp ce se roagă. Ajunşi acasă, ei vor ciocni ouăle roşii; tradiţia spune că
cei care ciocnesc ouă în noaptea de Înviere se vor întâlni în viaţa de apoi. În zona Bucovinei, în
noaptea de Înviere, fetele tinere spală limba clopotului, iar cu apa folosită se vor spăla pe faţă
în dimineaţa următoare pentru a fi frumoase tot timpul anului.
În Modova, în dimineaţa Paştelui credincioşii se adună în curtea bisericii unde
formează un cerc. Aceştia ţin în mâini lumânările aprinse pe care le-au folosit pentru a primi
Lumina Sfântă, dar şi coşuri cu bucate pe care preotul trebuie să le sfinţească. Însă coşul
trebuie aranjat cu grijă, după datini străvechi; acesta trebuie să conţină o farfurie pe care sunt
aşezate seminţe de mac, pe care le vor arunca într-un râu pentru a alunga seceta, sare –
simbol al bogăţiei, zahăr – folosit pentru a vindeca vitele bolnave, făina – simbol al rodului
bogat, ceapă şi usturoi pentru protejarea culturilor. Pe lângă aceste elemente simbolice, în coş
se aşază şi bucate tradiţionale.
Cultura tradiţională românească este una foarte bogată şi plină de simboluri, iar
sărbătoarea Paştelui reprezintă o ocazie unică prin care aceste tradiţii şi obiceiuri revin la
viaţă de la an la an.

OBICEIURILE ŞI TRADIŢIILE DE PAŞTE ALE CATOLICILOR DIN CĂPĂT

1436
 Pisat Mărioara Dorina – Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară Timişoara

Căpătul , localitate din Câmpia Bănăţeană, la 20 km de municipiul Lugoj , 8 km de la

marginea pădurii Dumbrava, datează din 1462 cu numele oficial Kepeth. Între 1830-1850, la
Căpăt au fost colonizate câteva familii de unguri, slovaci provenind din regiunea Trencsen, s-
au mai aşezat şi germani, care cu timpul, s-au maghiarizat. La recensământul din 1881 , satul
era locuit de 567 ortodocşi şi doar 82 de catolici. Azi numărul locuitorilor este foarte mic , dar
trăiesc la fel ca pe vremuri, în bună înţelegere românii cu maghiarii.
Cu nana Ilonca a lu Gal şi Esti a lu Andraş, etnice maghiare născute în 1944 , voi
povesti despre sărbătorile de pasti petrecute în familiile maghiare din Căpăt.
Nană Ilonca, descrie puţin casele maghiarilor, cu ce se deosebeau de casele
românilor din Căpat?
Mare diferenţă nu era, doar culorile poate difereau, casele noastre erau albe , văruite
cu var şi ale românilor erau colorate într-un galbăn uşor spre portocaliu.
Sărbătorile , cum le petreceaţi?
Şi noi, ca şi românii , aşteptam sărbătorile cu post şi rugăciune. Postul începea
miercurea de “hamvazó szerda” , cu vasele fierte în leşie ca la fiecare început de post.
Cum vă pregăteaţi de Paşti?
În toate casele se făcea curăţenie, atât în casă cât şi prin udvar, curte, drum. Fetele,
seara, ne adunam la şezători împreună cu rumânii şi ne întreceam care să terminăm lucrurile
mai „iuce”, să fim mai harnice, să terminam de tors, de cusut sau de tricotat. Era frumos că noi
cântam cântecele noastre şi ele cântau cântecele voastre şi învăţam unii de la alţii .
Se deosebeau obiceiurile voastre din săptămâna mare de ale noastre?
- Înainte de Paşti, dupa ce treceau sărbătorile de iarnă şi înainte de lăsata secului, pe
la jumătatea lunii februarie”, îngropam iarna” , asteptam să vină Fărsangul , o sărbătoare în
care toată lumea se bucura . Mergeam la joc, oamenii se făceau măimuci , un fel de carnaval,
căci era perioada balurilor. Sărbătoarea era aşteptată cu mâncare bună şi cu multă băutură.
Noi nu avem atâtea obiceiuri în săptămâna mare. Mergeam la Înviere la biserică, iar în
sâmbata Paştilor se fierbea şonc în apă, iar în apa rămasă se puneau la fiert ouă puţin crăpate
la coajă care se mâncau în ziua de Paşti cu ceapă verde şi caş . De Paşti se vopseau ouă roşii cu
„fărburi ‚” se pregătea mâncare din carne de miel .
A doua zi de Pasti, băieţii stropeau fetele nemăritate cu parfun spunând: „Primiţi cu
stropitul?“. „Eu sînt micul grădinar, Cu sticluţa-n buzunar, Şi-am venit la dumneavoastră, Să ud
floarea din fereastră“ sau băieţii întrebau mai întâi părinţii tinerelor dacă-i primesc cu udatul:
„Am fost într-o pădure verde, am văzut o viorea albastră, care stătea să se ofilească. Îmi daţi
voie să o stropesc?“. Alţii, pentru a impresiona, recitau versuri: „Într-un coş cu viorele/ Cântă
două păsărele/ Păsările ciripesc/ Îmi daţi voie să stropesc?” La sfârsitul stropitului băietii
sunt răsplătiţi cu răchie dacă erau feciori de însurat , iar dacă erau copii mai mici, cu prăjituri
şi oua roşii.

Bibliografie
Szabo Estera si Horvath Ileana, 2012, Obiceiuri, etnice maghiare din localitea Căpăt

1437
 OUĂLE DE PAȘTI

Prof. Ramona Carmen Romînescu

Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară Timișoara

Ouăle de Paști, potrivit tradiţiei, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra
săptămână a Postului Mare, numită și „miercurea Paresimilor". Exista obiceiul ca de la lăsatul
secului și până în aceasta zi, gospodinele să nu strângă ouăle. Era credinţa că ouăle alese în
această zi nu se stricau până la Paști. Acum se alegeau ouăle pentru mâncarea de Paști și ouăle
ce urmau să fie înroșite, vopsitul lor avea loc în joia din săptămâna de dinaintea Paștelui, însa,
niciodata în Vinerea Mare.
Oul vopsit este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la
viaţă, precum puiul de găina ieșit din găoace. Ouăle roșii simbolizează sângele vărsat de Fiul
Domnului întru mântuirea omenirii și miracolul renașterii Sale, devenind elementul
definitoriu al sărbatorii pascale. Culoarea roșie semnifică sângele vărsat de Hristos pentru
lumea reprezentată sub forma oului și măntuirea adusă omenirii odată cu acest eveniment.
Însuși oul este un simbol al Învierii , întrucât în el sălășluiește o nouă viaţă gata să
iasă la iveala.
Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle
de Paști. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a
așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din ranile lui
Hristos.
Într-o altă variantă a acestei legende , Maria Magdalena l-a salutat pe împaratul
Romei cu cuvintele "Hristos a înviat !" , iar acesta , după ce i-a arătat câteva ouă de la masa sa ,
i-a replicat : "Dacă Hristos ar fi înviat , aceste ouă ar trebui să fie roșii". După acest răspuns
neâncrezător , ouăle s-au colorat într-o clipită în roșu.
O povestire anonimă românească istorisește că Maria Magdalena a vindecat orbirea
soţiei împaratului roman , atingându-i ochii cu ouă roșii , vopsite în amintirea învierii lui Isus.
În folclorul românesc , se povestește că Maica Domnului adusese un coș cu ouă la poalele
crucii , pentru a-i îmbuna pe cei care îi chinuiau Fiul răstignit. În loc să fie înduplecaţi de gestul
acesta , soldaţii romani i-au dat să bea însetatutului Isus oţet amestecat cu zeamă de urzici.
Fapta asta a îndurerat-o pe fecioara Maria , care a lăsat coșul sub cruce și a început să plângă
amarnic. În timpul acesta , sângele scurs din trupul lui Isus s-a prelins peste ouă , colorându-le
pe toate în roșu. Hristos a zis atunci :" Să faceţi de acum înainte ouă roșii și împestriţate , care
să amintească de răstignirea mea de astăzi". După învierea Domnului, Maica Domnului a fost
cea dintâi care a colorat ouă în roșu și le-a dăruit oamenilor zicându-le "Hristos a înviat".

Bibliografie
LUCIAN-VASILE SZABO – Tradiţii și credinţe de Paști, Editura Bastion , Timișoara, 2009
http://www.romaniagateste.ro/ghid-culinar/curiozitati-alese/ouale-de-pasti-si-
semnificatii
http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/ouale-paste-88431.html
http://www.ele.ro/dieta/stiri-dieta/istoria-oualor-de-paste-afla-cum-au-aparut-
ouale-rosii-34949

1438
 PASTELE SARBĂTORIT DE ETNIA GERMANĂ DIN BUZIAŞ

Stoia Simona Laura – Colegiul Naţional „Constantin Diaconovici Loga”

Localitatea Buziaş a fost menţionată pentru prima dată de către Carol I al Ungariei
într-un document din 1321, fiind declarat oraş în 1956. Are o populatie formată în majoritate
din români dar şi etnici maghiari, germani, rromi (alte etnii ).
Trăind în oraşul Buziaş, învăţând la o scoală în limba română, sărbătorile de Paşti şi
Crăciun le petreceam împreună cu colegii mei de şcoală şi nu aş putea spune că ritualul ar fi
fost specific etnicilor germani . Era o perioadă când copiii se jucau împreună şi împrumutam
unii de la alţii aceste ritualuri.
Sărbătorile începeau cu o perioadă de post, când mergeam la biserică , ne
spovedeam şi ne împărtăşeam , dar pentru mine, cea mai importantă împărtăşanie a fost ziua
când am împlinit şapte ani şi îmbrăcat în alb , cu o lumânare în mână am primit sfânta
împărtăşanie (OSIA) .
La catolici, Postul Paştelui începea întotdeuna miercurea, numită şi miercurea
cenuşie. În sâmbăta dinaintea postului începea Fărsangul, un carnaval la care participau tineri
şi bătrâni, se îmbrăcau care de care mai ciudat şi o ţineam aşa într-o veselie, se petrecea până
miercuri „când se încuia vioara ''.
Ordinea, disciplina şi sobrietatea erau o caracteristică a etniei germane în general,
aşa că miercuri dimineaţa, toată familia, de la mic la mare, îmbrăcaţi în haine închise la
culoare, participa la slujbă, unde preotul ne binecuvânta şi primeam semnul crucii cu cenuşă
pe frunte. Aceast eveniment marca începutul postului, se mânca de post şi se aştepta cu
nerăbdare noaptea de Înviere.
În noaptea de Înviere credincioşii veneau la slujbă şi se întorceau acasă cu
lumânările aprinse , moment de mare bucurie pentru că lumina învierii ne binecuvintează
casele şi postul a luat sfârşit. Salutul din această zi era”Hristos a înviat !”şi răspunsul era
„Adevărat că a înviat!” , urmat de ciocnitul ouălor roşii. Aşteptam cu nerăbdare Duminica
Paştilor, pentru că venea iepuraşul, care de fiecare dată îmi crea emoţii. Trebuia să caut cuibul
prin curte, de cele mai multe ori erau pregătite două cuiburi, unul cu căcăreze de oaie sau de
capră şi altul cu ouă roşii şi dulciuri. Întotdeuna nu ştiu cum se făcea că îl găseam pe primul şi
de fiecare dată eram dezamăgit ( că nu am fost foarte cuminte); mama venea şi mă lua de
mână, mă trimitea să mai caut prin curte, iar într-un sfârşit, mă ajuta şi ea să găsesc
adevăratul cuib de care mă bucuram ca orice copil .
A doua zi de Paşti , luni, într-o veselie, plecam la stropit fetele cu parfum - ceream
voie să udăm vlăstarul care creste, iar drept recompensă primeam o zambilă la reverul hainei,
ouă şi prăjituri . Dacă din greşală sau cu intenţie uitam să trec pe la vreo fată, marţi, a treia zi
de Paşti , eram aşteptaţi de fată la colţ de stradă şi mă uda cu câte o găleată de moare de varză
sau apă.

Bibliografie
Ing Iosif Kanton, 2013, Obiceiuri de Paşte, etnic german din Buziaş

1439
 SARBATOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

TRADITII SI OBICEIURI DE PASTE IN OLTENIA

Prof. înv.primar Ciocionica Mihaela

Scoala Gimnazială “Ion Creangă”-Craiova
Paştele este sărbătoarea creştin-ortodoxă care anunţă Învierea Domnului Iisus
Hristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei si spălarea păcatelor.
În biserica ortodoxă oamenii se pregatesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşte
prin "postul Paştelui" numit si "Postul Cel Mare", post care dureaza 48 de zile. În mod oficial,
postul începe după"Duminica iertării", în ziua de luni a săptămanii a 7-a de dinaintea
sărbătorii de Paşti.
Ultima săptămana din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi începe în
duminica Floriilor, duminica în care se comemoreaza intrarea lui Iisus în Ierusalim.
"Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În acestă
ultimă saptamână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite "Denie". De luni
până joi se comemorează ultima masă , prinderea si închiderea lui Iisus. Ziua de joi se
numeste "Joia Mare". Vineri, numită"Vinerea Mare" se comemorează crucificarea si moartea
lui Iisus pe cruce. În acestă zi, se ţine "post negru", adică nu se mănâncă nimic.
În Oltenia ritualul inlcude înrosirea ouălor din Vinerea Mare, iar desenele de pe ele
se fac si cu frunze de pătrunjel, trifoi sau leustean. Se sterg cu un servetel îmbibat cu putin ulei
să strălucească si se asează într-un cos, pe lucerna verde.Mâncarea se prepară de sâmbata si
fiti atenti, aici ciorba de miel mai este denumită si “ciorba de bureti”.
Dupa înviere, în Oltenia, ca să poată primi Pastele, cei care n-au fost la biserică
trebuie să se purifice, spalându-se ritualic cu apa în care s-au pus un ou rosu, un ou alb si o
moneda de argint. Banul se pune pentru spor, belsug si stralucire, iar oul, pentru rodnicie si
fertilitate. Abia după acest moment ritualic, familia se poate aseza la masă.
Încondeierea sau „împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiţia
românească. Pentru că oul roşu este purtătorul unor semnificaţii profunde, legate de Învierea
lui Hristos şi de reînnoirea naturii, creştinii s-au ostenit să-l încondeieze, desenând cu ceară
motive decorative ancestrale, de o rară frumuseţe. În Oltenia, motivele ornamentale sunt
naturaliste, dar cu mai puţine culori. În Oltenia acest demers aparţine bărbaţilor, care
încondeiază ouăle personal. Tot aici, ouăle sunt dăruite la masa de Paşte de fini naşilor, iar
feciorii le oferă fetelor, la hora satului.
Sărbătoarea Paştelui este marcată în Oltenia de obiceiuri străvechi ce ţin de credinţa
unei curăţări şi înnoiri interioare. Potrivit tradiţiei femeile nu au voie să doarmă în Joia Mare,
pentru că vor dormi tot anul.
Dupa Înviere, în Oltenia, ca să poată primi Pastele, cei care n-au fost la biserică
trebuie să se purifice, spalându-se ritualic cu apa în care s-au pus un ou rosu, un ou alb si o
monedă de argint. Astfel, ei împrumută roseata oului - vitalitatea. Oltenii pun ouăle în apa
dintr-un castron mai mare si se spală pe fată. Banul se pune pentru spor, belsug si strălucire,
iar oul, pentru rodnicie si fertilitate. Abia dupa acest moment ritualic, familia se poate aseza la
masă.
Daca pâna în Joia Mare gospodina n-a avut ragaz sa pregătească pasca si celelalte
bunătăti, traditia îi îngaduie să termine pregătirile în Sâmbata învierii. Ea umple cosul pascal,
pe care capul familiei îl va duce la biserică.Acasă ramân doar bolnavii, batrânii si copiii mici,
caci se spune că cine poate să meargă la biserică în noaptea de Paste si nu o face se va
îmbolnavi. Lângă biserică se aprinde un foc, care va arde permanent în toate cele trei zile ale
Pastelui.
1440
 În timpul slujbei se tin lumânarile aprinse. Oamenii se întorc cu ele acasă. Dupa ce
intră cu acestea si se închină, le sting de grindă, fâcând semnul crucii. Aceste lumânări se
păstrează, aprinzându-se în vremuri de primejdie.Pentru pomenirea mortilor, pe morminte se
asează vase cu ouă rosii, colaci si se aprind lumânări. În unele locuri, se face pomana în curtea
bisericii.
Întorsi acasă, sătenii gustă din anaforă si apoi se aseaza la masă, dar manâncă întâi
din bucatele sfintite si abia apoi din restul. În unele regiuni, se manâncă întâi carne de iepure
sau peste, pentru a fi sprinten si harnic tot anul. Luni si marti se fac vizite. De obicei, se duc cei
tineri la cei mai în vârstă.
Se spune ca cine se naste de Paste, când se trag clopotele, va avea noroc în viată.
Celui care moare în ziua de Paste sau în săptămâna următoare (Săptămâna
Luminată) îi vor fi iertate toate păcatele, ducându-se direct în Rai, care este deschis în această
perioadă.
În ziua de Paste nu trebuie să dormi, pentru ca vei fi somnoros tot anul. Se spune
că în cele trei zile de Paste ard în cer, nevazute, trei candele mari.
În judeţul Dolj în unele comune se face foc în faţa casei, iar femeile aduc în jurul lui
atâtea scaune câţi bărbaţi sunt în casă. Pe scaune sunt aşezate căni cu apă, iar deasupra se pun
colăcei care se dau de pomană.Vinerea mare este ziua scăldatului, iar conform tradiţiei acela
care se scufundă de trei ori în apa rece va fi sănătos tot anul. În a doua zi de Paşte, în Oltenia
feciorii stropesc cu apa sau parfum fetele pe care vor să le ducă în faţa altarului.
Bibliografie:
Simion Marian-2001, ”Sărbătorile la români”, Editura “Grai şi suflet”

OBICEIURI DE PAȘTE IN JUDEȚUL DAMBOVIȚA

Prof.înv.primar Pelcu Magdalena

Școala Gimnazială ”Șerban Cioculescu” Găești
Cea mai sfântă, mai mare și mai îmbucurătoare sărbătoare, după spusele românilor
de pretutindeni, e sărbătoarea Paștelui, Paștele sau Învierea Domnului.
În săptămâna Patimilor fiecare zi are o semnificatie specială și fiecare obicei este
respectat cu sfintenie de credincioși. Luni se pomenește Iosif cel cu bun chip, care a fost
vândut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ca și Mântuitorul. E pomenit și smochinul neroditor pe
care Hristos l-a blestemat și s-a uscat. Marţi se pomenesc cele zece fecioare-cinci înţelepte și
cinci nebune pentru că nu făcuseră fapte de credinţă și milostenie. Miercuri se pomenește
femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele Mântuitorului, spre îngroparea Sa. În Joia
Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cina cea de Taină,
rugăciunea din grădina Ghetsimani și vinderea Domnului de către Iuda.
Până la joia mare toate curţile și casele trebuie să fie curate pentu că această zi este
dedicată preparării bucatelor care vor fi duse pentru a fi sfinţite la biserică. Acum gospodinele
adună ouale și le înroșesc, acum cine nu a terminat curăţenia în casă și gospodărie va fi
pedepsit de Joimăriţa. Aceasta este un personaj justiţiar, foarte temut care controlează şi
pedepseşte fetele şi femeile leneşe, mai ales pe cele care nu şi-au terminat de tors cânepa, inul
sau lâna, sau pe cele care nu au casa curată şi îngrijită.
La Potlogi, judeţul Dâmboviţa, în Joia Mare se făcea pomenirea morţilor. Atunci
sufletele celor dispăruţi se întorceau la casele în care au locuit. Sufletele porneau în această
„călătorie” noaptea ca să nu le prindă raza soarelui. Cele care veneau din Rai aveau o călătorie
mai uşoară. În mijlocul curţii, gospodinele aprindeau un foc – „focul duhurilor”. Focul era
aprins cu bozii – căci se credea că este planta prin care se scurge în pământ sângele dracilor
1441
trăzniţi de Sfântul Ilie. Dracii, alergând să prindă sufletele, zăreau focul aprins cu sângele lor şi
se ascundeau, de teamă, prin văgăuni. În jurul focului, mergând „cu faţa îndărăt”, se uda locul
cu apă „să aibă cu ce-şi potoli setea şi cei veniţi din vipia de pucioasă a iadului.” După răsăritul
soarelui se împărţeau colaci, câte unul pentru fiecare suflet pomenit. Se avea grijă ca un colac
mai mare să fie pentru Dumnezeu, unul pentru Maica Domnului şi unul pentru Arhanghelul
care bate dracii cu biciul în această zi. Ca să nu rămână un suflet nepomenit, se prepara un
colac care se numea „uitat”. Exista credinţa că acest colac nu trebuie să fie mâncat de o fată
mare că rămâne uitată şi nu se mai mărită.
Joia Mare este şi ziua în care se înroşesc ouăle, existând credinţa că nu se vor strica
tot anul. Tehnologia populară cuprinde mai multe etape de lucru: alegerea ouălor proaspete
de găină şi raţă, mai rar de curcă şi gâscă, scufundarea lor în apă (cele proaspete cad la fund,
iar cele vechi se ridică la suprafaţă). Ouăle se spală cu grijă şi se şterg cu oţet – ca vopseaua să
prindă uniform, se fierb la foc domol aşezate culcat în apa din vas şi apoi se introduc într-o
baie de vopsea. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa
îl fierb, ca să iasă „cu model”. Această practică este întâlnită şi în satele dâmboviţene.
Procedeele populare de obţinere a vopselelor din plante sunt numeroase: roşul este obţinut
din frunze de măr dulce sau acru, cimbrişor, coajă de măceş; albastrul din viorele; galbenul
din frunze de zarzăr, iar negrul din coaja de arin sau coaja verde a nucilor.
La Lucieni, în judeţul Dâmboviţa, femeile folosesc foile de ceapă pentru a vopsi ouă.
Joi, înainte de Vinerea Mare, se pun foile de ceapă la plămădit, în apă caldă. Vineri dimineaţă
se fierb foile de ceapă vro oră şi apoi se băgă ouă la vopsit şi fier. Vinerea Mare, ultima vineri
din Postul Paştilor, se mai numeşte şi Vinerea Patimilor (ziua patimilor şi răstignirii lui Iisus
Hristos) sau Vinerea Seacă, pentru că e zi de post negru - nu se mănâncă şi nu se bea decât apă
toată ziua.
În Vinerea Mare se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf (numit şi Sfântul Aer)
pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. Se spune că cei care trec
de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi spatele în cursul anului, iar dacă îşi
şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi. După cântarea Prohodului
Domnului se înconjoară biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe
masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări
şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, este obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care
sunt apoi puse acasă la icoane. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum.
Ocoleau casa de trei ori şi intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei
patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri de
primejdie.
În Vinerea Mare, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi prin rouă
sau se scăldau tainic în ape curgătoare: se crede că cel care se cufundă de trei ori în apă rece în
Vinerea Seacă va fi sănătos tot anul.
În unele zone ale judeţului Dâmboviţa în această zi s-au păstrat diferite obiceiuri.
Există un obicei special, în sudul judeţului, la Fierbinţi. Aici, la slujba de Prohod se impart
cocoși albi pentru sufletele celor plecaţi în lumea de dincolo nepregătiţi.
În nordul judeţului Dâmboviţa, la Malu cu Flori și la Pucheni încă se mai păstrează
obiceiul încondeierii ouălor de Paște cu diferite motive, din folclor și etnografie. Încondeierea
unui ou începe cu împărţirea acestuia în patru părţi în sensul în care se face cruce pe ou.
Găsim calea rătăcită, floarea paștelui, plantă specific acestei sărbători, coarne de berbec,
grebla și furca, elemente din inventarul agricol
În sudul judeţului, la Vișina ouăle se încondeiază cu motive florale, nu cu motive
neînsufleţite. Ouăle de pe masa de Paște, cu semnificaţie religioasă, cele care simbolizează
jertfa Mântuitorului, sângele vărsat și bucuria Învierii, trebuie să fie, întotdeauna roșii. Ouăle

1442
se ciocnesc din prima zi de Paște până la Înălţare și se rostește cu bucurie formula tradiţională
“Hristos a înviat!”.
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din
somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o lumânare şi
pornesc către biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Christos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest
serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii, iar
aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele
dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului.
Bibliografie:
*** Credinţa Ortodoxă, 2007, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. DANIEL, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, Trinitas, Iasi,
GORDON, Vasile, 2000, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii.
Repere ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, Ortodoxia, nr. 3-4

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE DIN JUDEŢUL GORJ

Institutor Ştefănoiu Nineta, înv.Boncea Adriana

Şcoala Gimnazială Novaci

Obiceiurile şi tradiţiile străbune româneşti, rod al unui efort îndelungat de

cunoaştere reprezintă un tezaur inestimabil de înţelepciune ale căror valori şi resurse nu se
şterg niciodată.
Pe culmile dinspre miazazi ale Carpaţilor, dealungul râurilor repezi, spre izvoare şi
plaiuri, în văi adăpostite de coroana muntoasă şi coline însorite, îşi poartă existenţa ţinutul
gorjenesc plin de istorie, de tradiţii şi obiceiuri.
Fiind într-un judeţ încărcat de istorie şi plin de tradiţii, noi, învăţătoarele din
Novaci, trebuie să transmitem elevilor pe care îi educăm istoria zbuciumată a înaintaşilor, să
le prezentăm obiceiuri şi tradiţii specifice acestei zone.
Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii, la
origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem
răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat. Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care
sunt moştenite de sute de ani şi încă se respectă de către bătrâni, mai ales în Săptămâna Mare
sau Săptămâna Patimilor.
Premergătoare Paştelui, sărbătoarea Floriilor se prăznuieşte în ultima duminica din
Paresimi. Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită .Ele sunt simbolul
vegetaţiei reînviată primăvara.
În Gorj, rămurele de salcie sfinţită sunt aduse acasă după ce se ating cu ele toţi ai
casei, precum şi vitele, sunt puse la icoană ori la grindă să fie ferită gospodăria de rele ori să
fie folosite în caz de îmbolnăviri.
Cultul pentru morţi se manifestă la Florii prin pomeni ( inclusive cu peşte, fiind
dezlegare în post la fel ca la Blagoveştenie).Se curăţă mormintele, se plantează flori.

Săptămâna Patimilor
1443
 Se spune că dacă cineva moare în săptămâna dinaintea Paștelor va ajunge în rai. La
Pojaru, în „Răspunsurile la Chestionarul N. Densușianu”, se consemna existenţa Joimăriţei, o
femeie slută, urâtă și despletită, care la Joimari pedepsea pe fetele care n-au tors încă lâna ori
cânepa și n-au ţesut pânza. Joimăriţa, conform tradiţiei pedepsea pe fetele leneșe și la Novaci,
Baia de Fier, Crasna, Preajba ș.a.
Cultul pentru morţi predomina manifestările din ziua de Joi Mari.Se credea că în
noaptea spre joi se deschide cerul, iar spiritele morţilor reveneau să petreacă Paștele cu ai lor.
În dimineaţa zilei de joi se dădeau pomeni constând mai ales într-o ulcică împodobită cu
verdeaţă ori flori de pădure având pe fundul ei vin şi o lumânare aprinsă.
În seara de vineri oamenii se duc la biserică unde se cântă Prohodul. La Novaci, dar
alte sate, în timp ce se stă în genunchi la înconjurarea bisericii de trei ori, cu lumânări aprinse,
date de pomană pentru aceia care au murit fără lumânare, femeile smulg iarbă să o dea
găinilor de acasă, în speranţa că nu se vor îmbolnăvi și vor avea ouă mai multe. În satele
Gorjului , după prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir unde aprind lumânări
și „se cântă” ( bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit de cei morţi.
În ziua de sâmbătă este tăiat mielul, este ziua în care se pregătesc bucatele pentru
masa de Paşte, dar nimeni nu gustă din ele să nu se dedulcească. La Runcu credincioşii se
spălau chiar în râu, iar la Broşteni tot în noaptea de sâmbătă spre duminică se îmbăiau cu
hainele vechi şi se întorceau repede acasă să se îmbrace cu cele noi trecute pe la gura sobei de
trei ori, ca acela care le va îmbrăca să fie precum jarul roşu şi fierbinte.
În ziua Învierii, fiecare ins care ia parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine o lumină
pe care să o ţină aprinsă în timpul slujbei de Înviere. După aceasta, fiecare se întoarce cu
lumina aprisă acasă .Aici o sting în grindă , afumând-o pe aceasta în semnul crucii, o pastrează
apoi pentru tot anul, spre a o aprinde la întâmplări primejdioase, la vărsări de ape, grindină,
tunete, fulgere.O mai întrebuinţează pentru a afuma vitele.
Salutul oamenilor în aceste zile este, ca pretutindeni : »Hristos a înviat !», iar celălalt
pentru a confirma cele spuse răspunde : »Adevărat a înviat ! »
Cine urmează datina, se spune că va avea noroc în viaţa personală şi este bine văzut
de cei din jur. Cu siguranţă că traditii legate de această sărbătoare şi în general de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică, dar toate au un
punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi la legătura specială a acestora cu
credinţa.

1444
 OBICEIURI ȘI TRADIȚII PASCALE LA ROMANII DIN ZONA TOPLIȚEI

Prof. înv. preșcolar Vodă Adriana

Grădinița Voinicel, Toplița, Harghita

Cine suntem? De unde venim? Care ne sunt rădăcinile? Acestea sunt întrebările la
care dacă nu știm răspunsul putem spune că nu existăm, asemeni unui copac care nu există,
nu se dezvoltă fără rădăcini.
Tradiţiile, obiceiurile, portul popular, folclorul sunt comorile inestimabile ale unui
popor, oferindu-i identitate, nemurire și creează acea punte de legătură între generaţii. Noi,
poporul român suntem privilegiaţi, moștenind de la strămoșii noștri un loc plin de legende,
mituri, obiceiuri și tradiţii, menirea noastră fiind de a nu lăsa să se piardă, de a se uita
asemenea unei lăzi de zestre despre care știm cu toţii, dar este lăsată acolo, în casa bunicilor
de la ţară.
Prinși în tumultul schimbărilor, fiecare dintre noi ar trebui să se oprească o clipă, să
privească în jur realitatea. Vedem și întâlnim tot mai mulţi tineri care nu vor să asculte muzica
populară, care nu acceptă să îmbrace portul popular românesc. Câţi dintre ei apreciază
valoarea unui obiect de artă despre care, mai grav, spun că e de pe vremea bunicii, fiind atrași
tot mai mult de informatizare, prin care se promovează kitch- ul. Oare e vina lor că nu știu să
selecteze, din ceea ce li se oferă, adevăratele valori? Oare noi dascălii, din dorinţa de a le
transmite cât mai multe informaţii din alte domenii, am omis esenţialul, am uitat să le
transmitem cine suntem, ceea ce ne definește pe noi ca popor? Care este rolul nostru, al
dascălilor? Noi, cei care avem menirea de a educa, știind că “Nimic nu-i mai frumos, mai nobil,
decât meseria de educator, de grădinar de suflete umane, de călăuză a celor mai curate şi mai
pline de energie mlădiţe” (D. Almaș)
Noi suntem cei care, cu multă pricepere și dăruire, trebuie să inoculăm copiilor
dragostea și respectul pentru tradiţiile și obiceiurile neamului românesc. Vom spune că la
vârsta preșcolară sunt prea mici pentru a înţelege, dar să nu uităm că ei sunt cele mai
sensibile, inocente fiinţe, dornice de a învăţa, de a simţi și a înţelege, fiind la vârsta când
mintea și sufletul lor nu a fost ”poluat” de alte lucruri, prin urmare vârsta lor fragedă ar trebui
să constitue un avantaj nicidecum un impediment.
După spusele românilor de pretutindeni, cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă și
mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, e sărbătoarea Paștelor, Paștele sau Învierea
Domnului. Această sfântă sărbătoare cade întotdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel
mai frumos și mai plăcut, când întreaga natură învie. Românii așteaptă această sărbătoare,
după un post îndelungat, cu mare dor și bucurie, și caută în același timp ca locuințele lor să fie
curate și cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială .
Interesul oamenilor, al nostru ca români ar trebui să se îndrepte tot mai insistent
spre obiceiurile folclorice, deoarece dintre toate manifestările noastre spontane, obiceiurile se
dovedesc a fi cele mai rezistente în timp. Obiceiurile sunt, fără îndoială, pentru cei care le
privesc din afară, pitorești manifestări folclorice, mari spectacole. Dar dincolo de aceasta, ele
încifrează înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu lumea înconjurătoare, cu natura,
asupra relaţiilor interumane, asupra mersului normal al vieţii sociale și asupra soluţiilor pe
care într- o evoluţie de multe ori milenară, omenirea le- a găsit pentru a face ca lucrurile să
reintre în normal atunci când rânduiala lumii a fost, dintr- o pricină sau alta stricată.
În cultura noastră tradiţională, obiceiurile, în totalitatea lor, formează un sistem de
complexe interrelaţii, un sistem corelat cu viaţa omului, cu viaţa neamului ca celulă
fundamentală a societăţii noastre tradiţionale, cu viaţa comunităţilor mai mici sau mai mari,
locale sau regionale.
1445
 Ca educatoare, din dorinţa de a insufla copiilor, dar și părinţilor acestora, care și ei
sunt tineri, dragostea și respectul pentru tradiţii, am considerat utilă realizarea acestei lucrări
ce cuprinde câteva obiceiuri și tradiţii ale românilor din zona Topliţei cu ocazia Sărbătorii
Învierii, lucrare ce va fi prezentată și părinţilor în întâlnirile cu aceștia.

TRADIŢIA – BIJUTERIA SUFLETULUI

Rusneac Anca-Gheorghina
Şcoala Gimnazială Şugag, Judeţ Alba

Tradiţia adevărată e singura merinde sufletească.

Liviu Rebreanu

Obiceiurile constituie un ansamblu de manifestări folclorice şi de artă populară şi

marchează evenimente legate de ciclul vieţii. Ele scot la iveală comportamente străvechi ale
omului şi reprezintă documente valoroase pentru cunoaşterea civilizaţiei umane.
Transmiterea tradiţiilor populare prin intermediul obiceiurilor reprezintă o poză a
unei colectivităţi. Memorialul ei de călătorie, mărturie a unei emoţionante plăceri de a oferi în
imagini oameni şi locuri din trecut şi de azi, mă îndreptăţeşte să o consider păstrătorul
identităţii noastre, identitate pe care suntem datori să o păstrăm şi să o facem cunoscută
viitoarelor vlăstare de români.
Obiceiurile au un rol imporant în relaţiile dintre membrii unei comunităţi, deoarece
ajută la întărirea relaţiilor de reciprocitate, ajutorare în diferite situaţii şi evenimente. Unele
dintre ele prezintă relaţia om-natură, altele sunt strâns legate de viaţa omului.
Mă aflu în ipostaza de a face cunoscut un eveniment al vieţii pastorale din comuna
Şugag, judeţul Alba. Acest sat se numără printre acele puţine locuri în care tradiţia, în cea mai
pură formă a ei, se păstrează neatinsă parcă de vreme. Aici, pare că timpul s-a oprit în loc.
Râul, dealurile şi munţii îşi dau mână şi formează o aşezare cuminte, cu oameni harnici,
mândri şi cu frica lu`Dumnezău.
Ca un creator descriptiv, acest vechi obicei conturează portretul unor români care
şi-au păstrat obiceiurile, limba şi vestimentaţia. Ca un terapeut al sufletului, obiceiul numit
Plecarea amunte este o mărturie a unei emoţionante iubiri pentru natură, pentru oamenii care
şi-au lăsat amprenta în timp asupra acestui ţinut mirific. Neştirbind puritatea acestui meleag,
şugăjeanul s-a modelat conform legilor naturii, s-a folosit de toate mijloacele ei, ajungând să
fie un aliat, o parte componentă a acesteia.
Pentru oamenii din Şugag, Plecarea amunte reprezintă unul din cele mai vechi
evenimente din viaţa păstorilor, obicei păstrat încă de pe vremea dacilor. Păstorii şi familiile
lor îşi petrec vara dinsus de gard, adică la munte. Turmele de oi, cirezile de vaci iau calea
muntelui în căutarea unor locuri bune de păşunat. Acest gard există, având o lungime de
aproximativ 20 de kilometri şi pleacă din partea superioară a Tăului şi până pe Valea
Mărtiniei, două sate aparţinătoare comunei Şugag. Este făcut din lemn de brad, reparat la
fiecare început de sezon, dar are şi un rol simbolic, delimitând zona superioară a păşunilor şi
fâneţelor satelor de reşedinţă.
Aici, din sus de gard, şugăgenii stau cu oile şi vacile, cu toată gospodăria cam 4-5
săptămâni, aflându-se în plină primăvară de munte. Aceste săptămâni reprezintă pentru ei o
1446
adevărată sărbătoare rustică, tocmai de aceea a devenit un inedit festival al oierilor, menit să
menţină legătura strânsă dintre civilizaţia modernă şi cea a strămoşilor.
Înainte de a pleca, proprietarii de animale, se întâlnesc în centrul de comună, unde
îşi caută şi tocmesc ciobanii şi băciţele care vor lucra pentru ei pe perioada de vară. După
încheierea târgurilor, într-un loc special amenajat, aceştia sărbătoresc evenimentul. Se cântă,
se joacă, se ciuieşte, se mănâncă balmoş, înturnat sau miel la ceaun (mâncăruri tradiţionale) şi
se leagă noi prietenii. Se aleg cele mai frumoase şi mai harnice băciţe şi se pun la cale tot felul
de înţelegeri.
Plecarea de dinsus de gard are loc în două etape, cu scop de a lăsa păşunii timp
să se refacă. Ciobanii îşi mută aproape toată gospodăria la munte. În Şugag rămân doar casele
mândre, dar golite de viaţă. Revenirea acasă este din nou un prilej de bucurie. Toamna au loc
cele mai multe nunţi şi voia bună îi cuprinde pe toţi. Se culeg fructele, se fierbe rachiul, se
umplu cămările, se aduc lemne pentru iarnă. Din când în când, se aude un fluier senin vestind
întoarcerea turmelor de oi, conduse molcom de un ciobănaş în cojoc şi cu bâta sub braţ, ajutat
de căţălandrii săi.
Obiceiurile sunt deseori de un caracter mult mai complex ce angajează activităţi
variate şi de natură deosebită, activităţi ce implică şi o largă participare a colectivităţii săteşti.
În lunea Paştelui, întreaga comunitate se adună la biserică, pentru a participa la
obiceiul tradiţional, denumit simbolic Statu` la vase. Acest obicei păstrat de demult, adună
familiile căsătorite da la Paştele trecut până la intrarea în postul Paştelui prezent, în curtea
bisericii. Tinerii căsătoriţi, îmbrăcaţi în frumoasele costume populare şugăjene, legaţi la brâu
cu panglică albastră, ce simbolizează infinitul, adică viaţa lungă a cuplului, stau în faţa unor
mese împodobite cu patru rânduri de feţe de masă, ţesute la război, de regulă în culorile alb-
negru, specifice portului din Mărginimea Sibiului. Apropiaţii tinerilor căsătoriţi, vecini şi alţi
membrii din familie vin cu câte un vas frumos în semn de respect şi pentru a ajuta noua
familie formată. Aceştia primesc binecuvântare, pentru viaţă lungă şi fericită, de la preoţi şi
apoi ciocnesc un ou roşu udat cu un pahar de vin sau rachiu dulce. Statu` la vase ajută
perechea ce abia şi-a format o casă nouă cu cele de trebuinţă. După ce perechea şi-a adunat
zestrea, este invitată în faţa primăriei, unde primarul îi felicită.
Toate manifestările tradiţionale, de o mare bogăţie, ajută la conduita oamenilor şi la
realizarea unei atmosfere plăcute, care antrenează satul. Acestea fac ca ei să fie mai buni unii
cu alţii, influenţând în bine viaţa oamenilor. Chiar dacă nu mai au forma lor iniţială, acestea
încă există şi menirea noastră este să avem grijă de această valoare spirituală care ne
reprezintă.

1447
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTE – JOIA MARE

PROF. POPESCU MELANIA - ȘC.GIMNAZIALĂ SLIVILEȘTI, JUD. GORJ

PROF. ÎNV. PRIMAR – POPESCU MARIA, C.T. MĂTĂSARI, JUD. GORJ

În anul acesta, cea de a doua lună a primăverii a început cu un miracol creștin:

Învierea, semnul înnoirii sufletești și morale, dar și-al biruinţei supreme a iubirii lui Cristos
pentru noi. Toată viaţa pământească a lui Iisus a fost un dar de iubire prin fapte și prin
cuvinte. Un drum dramatic, care a urcat pe Golgota și s-a sfârșit pe cruce, pentru a se
transforma în mântuire. Cristos a salvat lumea prin Jertfa Sa absolută, printr-o iubire fără
hotare, lăsându-ne să înţelegem că aceasta e taina adevărată a viţii, marele ei înţeles. Ca să fii
cu adevărat fericit trebuie să te înconjori de fiinţe iubite, de familie, de prieteni, de plante și
animale. Modelul lui Cristos nu trebuie confirmat de știinţă, îl simţim zilnic în viaţa noastră,
pas cu pas. Cei mai fericiţi dintre pământeni sunt oamenii care se simt utili și iubiţi, în sânul
familiei sau al unei comunităţi. Iubirea este o necesitate.
În zilele noastre, așa de zbuciumate, așa de pline de ură și egoism, iubirea a devenit
un mijloc de supravieţuire. Dar ca să te încarci de iubire e nevoie, mai întâi, să o dăruiești. Să
înveţi să fii tolerant, să comunici blând și senin cu cei ce te înconjoară, să fii mai prezent
pentru ei, mai atent la dorinţele lor, să-ţi înfrângi egoismul. Să știi să asculţi, să te străduiești
să îi înţelegi, să găsești cuvintele care să le fie de ajutor. Și mai înseamnă ceva: să-ţi extinzi
afecţiunea și asupra lumii care te înconjoară, asupra naturii și animalelor. Dar o afecţiune
profundă, bazată pe respectul pentru o făptură la fel de vie și de simţitoare ca tine, alcătuită, în
mod egal, prin iubirea lui Dumnezeu. Dacă ne-am gândi mai adesea la adevărul acesta, că toţi
suntem făcuţi din aceeași plămadă, că purtăm același tipar divin, poate că lumea din jurul
nostru ar deveni mai fierbinte și gesturile noastre de bunătate ar fi mai dese. Miracolul cristic
pe care l-am celebrat la început de aprilie se dovedește atotputernic: marea taină a lumii este
iubirea. Iubește și vei fi, la rându-ţi, iubit.
În tradiţiile românilor, Joia Mare se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia
Neagră, Joimăriţă. Ea este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepă.
La cele leneşe se spunea că vine Joimăriţă să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le prinde dormind, le
va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete
mari şi dădea foc cânepii netoarse. Sau copiii, unşi pe faţă cu negreală, mergeau să le îndemne
la lucru pe fetele de măritat şi să primească ouă pentru încondeiat de Paşte, zicând: "Câţii /
Mâţii / Toarse câlţii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate ţolul să ţi-l văz! / Şi de-l ai, / Să te -
nduri şi să ne dai / Cele ouă - ncondeiate / De acolo din covate".
În Vestul ţării, o familie care prepară pâinea pentru Paşte, pentru biserica, o aduce
acum cu vase noi, cu lumânări şi vin, pentru a rămâne până la Paşti. Din Joia Mare până în ziua
de Paşti se zice că nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toacă.
Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morţi. Acum se face ultima
pomenire a morţilor din Postul Mare. În Oltenia şi acum se fac în zori, în curţi şi la morminte
focuri pentru morţi din boz sau nuiele; se spune că ele închipuiesc focul pe care l-au făcut
slujitorii lui Caiafa în curtea arhierească, să se încălzească la el, când Iuda l-a vândut pe
Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfântul Petru, când s-a lepădat de Hristos.
JOIA MARE . Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultură populară actuală, că ziua
în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite sau împistrite în această zi nu se
strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi îngropate la moşie o feresc
de piatră.
Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe
lângă ouă roşii, românii contemporani mai vopsesc ouăle şi în galben, verde, albastru. Unele
1448
gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, că să iasă "cu
model".
Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare , cu coajă de crin roşu
sau cu flori de tei; luciul li se dădea ștergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.
Spiritualitatea românească păstrează şi câteva legende referitoare la înroșirea
ouălor. Cea mai cunoscută spune că, întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că
Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroşi ouăle din coşul
ei. Şi pe dată, ouăle s-au făcut roşii. Se mai spune că, după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre
în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau în ouă roşii. Altă legendă spune că, sub crucea pe
care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele s-au înroşit de la
sângele ce cădea din rănile Domnului. Există şi alte legende care povestesc despre originea
acestui obicei. Însă tradiţia general ţinută de români este înroșirea ouălor, care este o
adevărată marcă identitară şi o îndeletnicire specială a fiecărei gospodine pentru Joia Mare.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE DIN JUDEŢUL GORJ

Institutor Ştefănoiu Nineta, înv.Boncea Adriana

Şcoala Gimnazială Novaci
Obiceiurile şi tradiţiile străbune româneşti, rod al unui efort îndelungat de
cunoaştere reprezintă un tezaur inestimabil de înţelepciune ale căror valori şi resurse nu se
şterg niciodată.
Pe culmile dinspre miazăzi ale Carpaţilor, dealungul râurilor repezi, spre izvoare şi
plaiuri, în văi adăpostite de coroana muntoasă şi coline însorite, îşi poartă existenţa ţinutul
gorjenesc plin de istorie, de tradiţii şi obiceiuri.
Fiind într-un judeţ încărcat de istorie şi plin de tradiţii, noi, învăţătoarele din
Novaci, trebuie să transmitem elevilor pe care îi educăm istoria zbuciumată a înaintaşilor, să
le prezentăm obiceiuri şi tradiţii specifice acestei zone.
Paştele înseamnă pentru fiecare dintre noi un moment de reîntoarcere la tradiţii, la
origini şi la obiceiurile vechi de sute de ani. Deşi trăim în secolul vitezei şi nu mai avem
răbdare sau timp să ne conformăm vechilor tradiţii, există şi zone unde acestea au rămas
neschimbate, şi anume, la sat. Ca şi în alte zone ale ţării şi aici există tradiţii specifice, care
sunt moştenite de sute de ani şi încă se respectă de către bătrâni, mai ales în Săptămâna Mare
sau Săptămâna Patimilor.
Premergătoare Paştelui, sărbătoarea Floriilor se prăznuieşte în ultima duminica din
Păresimi. Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită .Ele sunt simbolul
vegetaţiei reînviată primăvara.
În Gorj, rămurele de salcie sfinţită sunt aduse acasă după ce se ating cu ele toţi ai
casei, precum şi vitele, sunt puse la icoană ori la grindă să fie ferită gospodăria de rele ori să
fie folosite în caz de îmbolnăviri.
Cultul pentru morţi se manifestă la Florii prin pomeni ( inclusive cu peşte, fiind
dezlegare în post la fel ca la Blagoveştenie).Se curăţă mormintele, se plantează flori.

Săptămâna Patimilor
Se spune că dacă cineva moare în săptămâna dinaintea Paştelor va ajunge în rai. La
Pojaru, în „Răspunsurile la Chestionarul N. Densuşianu”, se consemna existenţa Joimăriţei, o
femeie slută, urâtă şi despletită, care la Joi Mari pedepsea pe fetele care n-au tors încă lâna ori

1449
cânepa şi n-au ţesut pânza. Joimăriţa, conform tradiţiei pedepsea pe fetele leneşe şi la Novaci,
Baia de Fier, Crasna, Preajba ş.a.
Cultul pentru morţi predomina manifestările din ziua de Joi Mari. Se credea că în
noaptea spre joi se deschide cerul, iar spiritele morţilor reveneau să petreacă Paştele cu ai lor.
În dimineaţa zilei de joi se dădeau pomeni constând mai ales într-o ulcică împodobită cu
verdeaţă ori flori de pădure având pe fundul ei vin şi o lumânare aprinsă.
În seara de vineri oamenii se duc la biserică unde se cântă Prohodul. La Novaci, dar
alte sate, în timp ce se stă în genunchi la înconjurarea bisericii de trei ori, cu lumânări aprinse,
date de pomană pentru aceia care au murit fără lumânare, femeile smulg iarbă să o dea
găinilor de acasă, în speranţa că nu se vor îmbolnăvi şi vor avea ouă mai multe. În satele
Gorjului , după prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir unde aprind lumânări
şi „se cântă” ( bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit de cei morţi.
În ziua de sâmbătă este tăiat mielul, este ziua în care se pregătesc bucatele pentru
masa de Paşte, dar nimeni nu gustă din ele să nu se dedulcească. La Runcu credincioşii se
spălau chiar în râu, iar la Broşteni tot în noaptea de sâmbătă spre duminică se îmbăiau cu
hainele vechi şi se întorceau repede acasă să se îmbrace cu cele noi trecute pe la gura sobei de
trei ori, ca acela care le va îmbrăca să fie precum jarul roşu şi fierbinte.
În ziua Învierii, fiecare ins care ia parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine o lumină
pe care să o ţină aprinsă în timpul slujbei de Înviere. După aceasta, fiecare se întoarce cu
lumina aprinsă acasă .Aici o sting în grindă , afumând-o pe aceasta în semnul crucii, o
păstrează apoi pentru tot anul, spre a o aprinde la întâmplări primejdioase, la vărsări de ape,
grindină, tunete, fulgere. O mai întrebuinţează pentru a afuma vitele.
Salutul oamenilor în aceste zile este, ca pretutindeni : »Hristos a înviat !», iar celălalt
pentru a confirma cele spuse răspunde : »Adevărat a înviat ! »
Cine urmează datina, se spune că va avea noroc în viaţa personală şi este bine văzut
de cei din jur. Cu siguranţă că tradiţii legate de această sărbătoare şi în general de toate
sărbătorile sunt mult mai numeroase şi diferite în funcţie de zona geografică, dar toate au un
punct comun în ceea ce priveşte raportarea lor la religie şi la legătura specială a acestora cu
credinţa.

1450
 ÎNVIEREA MANTUITORULUI (REZUMAT)

Înv. Buleteanu Iuliana

Liceul George Ţărnea, Băbeni
Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Nici una
din celelalte Biserici nu simte si nu exprimă cu bogaţia si harul imnografic semnificaţiile,
puterea si binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigat de triumf si de
bucurie care ne ridică pană la cer, este o stare sufletească unică si incomparabilă, este
privilegiul si fericirea noastră de creştini!
Împotriva argumentelor stoarse necredinţei şi a pretextelor cu păcat, Învierea lui
Hristos s-a dovedit şi s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, astfel că imnul ei
triumfal face de atunci, şi va face totdeauna, bucuria noastră şi a lumii. Împotriva tuturor
raţiunilor omeneşti, împotriva "înţelepciunii" de jos a celor care au căzut în robia
superstiţiilor şi a legendelor necreştine, împotriva a tot ce s-ar putea zice si scrie stă faptul
Învierii, transformat in Biserica permanenta si universala, stă creştinismul intreg, ca dovedire
si încredinţare neclintită şi nedesminţită a Învierii lui Hristos. Împotriva a tot ce I-au spus si-I
vor mai spune inscusiţii într-u tăgada a miracolului crestin stă dovedit si nezdruncinat, drept
si tare ca un munte de adevăr dumnezeiesc si omenesc, cuvântul simplu si drept al
Apostolului: "daca Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică
şi credinţa voastră" (I Corinteni 15, 14), iar propovăduirea şi credinţa Lui şi a noastră n-a fost
şi nu este zadarnică.
Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens şi solemn patruzeci de
zile, este bucuria si nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi şi
ceas al vieţii noastre de creştin, de fiecare zi si ceas. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare
salut pascal "Hristos a Înviat!", adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc:
"În lume necazuri veţi avea, dar indrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). În această
biruinţă credem si izbândim, cântând imnul triumfului crestin:
HRISTOS A INVIAT!

1451
 ÎNVIEREA - LUMINA VEŞNICĂ A CREŞTINĂTĂŢII

Prof. Alecu Anda-Ligia,

Prof. Mateescu Georgeta Carmen,
Liceul Tehnologic Constantin Brâncoveanu, Târgovişte, Dâmboviţa

MOTTO:
Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise Iisus. Şi
văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-se Iisus le-a vorbit lor zicând: Da-
tu-Mi-s-a toată puterea în Cer şi pe Pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! (Matei, 28:16-20).

Cuvântul Paşte provine din Pesah-ul ebraic, sărbătoare care avea loc în noaptea de
14 spre 15 a lunii Nissan, când era lună plină, şi a fost celebrat pentru prima dată de iudei în
jurul anului 1400 î. Hr.
Învierea, cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, este după cum
spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care li se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi, deopotrivă. În fiecare an, în Săptămâna Patimilor, creştinii comemorează prin
post şi rugăciune patimile şi răstignirea lui Iisus Hristos, iar Duminică, în ziua sfântă a
Paştelui, celebrează Învierea lui Iisus. Această sărbătoare a adus omenirii speranţa mântuirii
şi a vieţii veşnice prin sacrificiul Său.
Ca edificiu al luminatei sărbători, Biserica Învierii sau Biserica Sfântului Mormânt a
fost ridicată pe locul unde se bănuieşte că ar fi fost îngropat Iisus după răstignire. În sâmbăta
mare a Paştelui ortodox, la Mormântul Sfânt, în fiecare an, apare de nicăieri şi fără nicio
explicaţie exterioară, Lumina Învierii. Este cea mai veche minune a creştinătăţii după Înviere,
atestată anual. Primul care ar fi văzut Lumina Sfântă a fost chiar Sfântul Apostol Petru în anul
34. Din anul 1106, avem prima descriere în detaliu a acestui miracol, făcută de călugărul rus
Daniil.
Miracolul Învierii Domnului aduce linişte sufletească şi apropiere de familie, după
îndemnul biblic: Iubeşte-ţi aproapele!
Spiritul acestei sărbători este păstrat peste tot în lume prin tradiţii deosebite, prin
slujba de sâmbătă seara, când se primeşte Lumina Sfântă, prin urarea Hristos a Înviat!.
Dincolo de semnificaţia religioasă, farmecul şi bucuria Paştelui sunt aduse de
tradiţiile pascale atât de variate şi bogate în semnificaţii. Sărbătoarea Paştelui cuprinde mai
multe obiceiuri profane, de la curăţenia în casă, obiceiurile gastronomice şi înnoirea hainelor,
la oferirea de cadouri pe care le-ar aduce Iepuraşul, un personaj mitologic. Multe obiceiuri au
însă credinţe creştine sau precreştine la origine.
Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se
fac în casă şi, în general, nu lipsesc de pe masă oăle roşii, drobul de miel, pasca şi cozonacul.
Aşadar, vestea Învierii lui Hristos ne umple în fiecare an sufletele de bucurie şi
speranţă.
Prin învierea Sa, odată cu îndepărtarea pietrei de la uşa mormântului Său, Domnul
Hristos a ridicat vălul de pe taina morţii, ca să ne încredinţeze că nu moartea este ultimul
cuvânt al destinului omului, că moartea nu e moarte, ci doar o trecere din viaţa în această
lume trecătoare, în viaţa de dincolo, veşnică, la Dumnezeu. În aceste zile, luminate de sfânta
taină a Învierii Domnului Iisus Hristos, îmbinăm bucuria Sfintelor Paşti cu recapitularea
îndeletnicirilor noastre, din zi şi din noapte, în
săptămânile premergătoare „Praznicului Praznicelor şi Sărbătoare a Sărbătorilor.”

1452
 PAŞTELE - SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII, A MIRACOLULUI ŞI IUBIRII DIVINE

Prof. Dragomir Nicuţa, Şcoala Gimnazială „Sfântul Nicolae” Tg-Jiu

Paştele este cea mai importantă sărbătoare anuală creştină. Ea comemorează

evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a
treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează începutul
anului ecleziastic. Această sărbătoare durează trei zile şi începe, conform deciziei Conciliului
de la Niceea din anul 325, în duminica de după prima Lună plină după echinocţiul de
primăvară.
Farmecul deosebit al Sărbătorii Paştelui este dat atât de semnificaţia spirituală („...învierea
Mea va fi totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie a lui Ioan )
cât şi de tradiţii (oul pictat, masa cu mâncăruri tradiţionale, slujba de sâmbătă seara cu
primirea luminii). Paştele este un moment de pace sufletească, de interiorizare, de împăcare,
de bucurie.
Cuvântul Paşti este de origine evreiască (Pesah = trecere, moştenit de evrei de la egipteni, dar
în limba română provine din forma bizantino-latina Paschae). Evreii numeau Paşti (Pascha)
sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a
eliberării lor din robia Egiptului care se prăznuia la 14 Nisan şi coincidea cu prima luna plină
de după echinocţiul de primăvară. Termenul de Paşti a trecut în vocabularul creştin pentru că
evenimentele petrecute - patimile, moartea şi învierea Domnului - au coincis cu Paştile
evreilor din anul 33 d. Hr.. Trebuie reţinut că obiectul Paştilor creştine este cu totul diferit de
cel al Paştilor evreilor, singura legătura dintre ele fiind doar aceea de nume şi de coincidenţă
cronologică. Paştile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină. Alături de ziua de duminică
(sărbătoarea săptămânală a creştinilor) , Sfintele Paşti au fost sărbatorite încă din epoca
apostolică.
Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a
Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. De aceea, săptămâna pe care
noi o numim azi Săptămâna Patimilor, se numea la ei Săptămâna Paştilor sau Zilele Paştilor.
Cu timpul, înţelesul cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, aşa cum este
înţeles şi astăzi
În ceea ce priveşte modul sărbătoririi, Paştile era prăznuit ca o zi de bucurie, fiind
cea mai mare sărbătoare creştină: marele eveniment din istoria mântuirii noastre - învierea
Domnului -, care stă la temelia credinţei şi a Bisericii creştine. Noaptea învierii era petrecută
în biserici, în priveghere şi rugăciune. În acea noapte avea loc botezul catehumenilor, iar
momentul învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârşirea Sfintei Jertfe şi cu multe
lumini, semn al luminării duhovniceşti. Mai ales neofiţii (cei botezaţi în noaptea învierii) îşi
puneau haine albe şi purtau în mâini făclii luminoase, ca unii care s-au îngropat cu Iisus
Hristos şi înviat împreună cu El.
Începând cu împăratul Constantin cel Mare se luminau nu numai bisericile în care
se făcea slujba învierii, ci şi casele creştinilor şi orasele, cu făclii înalte de ceară sau torţe
aprinse, astfel încât noaptea învierii era mai luminoasă ca ziua. Creştinii se salutau de atunci şi
până la Înălţare cu "Hristos a înviat!", la care răspunsul era "Adevarat a înviat!" În ziua învierii
toţi se îmbrăţişau, cerându-şi iertare unii altora, înainte de împărtăşire. În unele biserici erau
reprimiţi solemn penitenţii; împăraţii eliberau prizonierii, stăpânii eliberau sclavii şi toţi
făceau fapte de milostenie.
1453
 Serbarea Paştilor se prelungea o săptămână, săvârşindu-se în fiecare zi Sfânta
Liturghie, la care credincioşii se împărtăşeau cu Sfântul Trup şi Sânge. Neofiţii purtau hainele
albe de la botez în tot acest timp. Creştinilor le era interzisă participarea la petrecerile
păgâneşti, iar unii dintre Sfinţii Părinţi opresc chiar lucrul în Săptămâna Luminată . De acum şi
până la Rusalii erau interzise metaniile în biserici şi posturile. În ceea ce priveşte modul
sărbătoririi, Paştile era prăznuit ca o zi de bucurie, fiind cea mai mare sărbătoare creştină:
marele eveniment din istoria mântuirii noastre - învierea Domnului -, care stă la temelia
credinţei şi a Bisericii creştine
În biserici se aducea de mâncare: paine dulce (pascha), brânză, carne (mai ales de
miel) şi ouă roşii. După ce erau binecuvântate erau împărţite saracilor sau între crestini, aşa
cum se mai procedează şi astăzi în unele biserici.
Învierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii ortodoxe. Un miracol care se
petrece cu regularitate în fiecare an, aşteptat cu sufletul la gură şi uimind totuşi de fiecare
dată, este apariţia luminii divine la Sfântul Mormânt din Ierusalim în noaptea de Înviere a
Paştelui ortodox. Este darul pe care Iisus ni-l face, amintindu-ne de lumina strălucitoare care
i-a umplut mormântul în momentul Învierii Sale. Este modul Său de a ne transmite că este
mereu alături de noi.
Acest foc imaterial de culoare albăstruie şi care poate fi atins fără să ardă este
aşteptat cu toate luminile stinse. El apare atunci într-un mod supranatural din Sfântul
Mormânt aprinzând candela aşezată special acolo. Apoi Patriarhul ortodox aprinde cele două
mănunchiuri de câte 33 de lumânări pe care le are pregătite şi începe să împartă Lumina
Sfântă miilor de pelerini care aşteaptă plini de emoţie. Focul cel viu însă acţionează şi de unul
singur, strălucind ca un fulger şi aprinzând din zbor candelele de la intrarea în biserică,
precum şi lumânările unora dintre pelerini.
Acest eveniment se petrece în fiecare an în faţa a mii de martori vizuali. Nu poate fi
negat de nimeni. De aceea efectul său este foarte puternic, contribuind la întărirea credinţei în
Dumnezeu.
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna
Patimilor, este o perioadă importantă de interiorizare şi comemorare. Acum se rememorează
Patimile lui Iisus, chinurile prin care a trecut, de la trădarea Lui de către Iuda, până la
răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, moartea şi Învierea Sa.
Săptămâna începe cu Duminica Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în
Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua Învierii Sale. Ziua de miercuri este ziua în
care Iuda l-a trădat, iar cea de vineri ziua în care a fost răstignit. De aceea aceste două zile au
devenit zile de post de-a lungul întregului an. Joia este ziua spălării picioarelor apostolilor de
către Iisus, a Cinei de Taină, a rugăciunii din grădina Ghetsimani şi a arestării lui Iisus de către
cei ce voiau să-l ucidă.
„Trufia cea mai mare poate fi nimicită doar prin umilinţa cea mai profundă. De
aceea, este necesar să Mi se petreacă Mie aceasta. Dar voi să nu vă înspăimântaţi atunci, căci
nu voi rămâne în mormânt, nici nu mă voi descompune, ci voi învia în a treia zi şi voi veni din
nou la voi, exact la fel ca acum! Abia aceasta va fi mărturia cea mai mare şi mai adevărată
pentru sufletele voastre a misiunii Mele divine şi ea vă va întări pe deplin în credinţa voastră.”
– Marea Evanghelie a lui Ioan.
„Aceasta va constitui o judecată extrem de supărătoare pentru aceşti oameni răi şi
îndărătnici, iar pentru ai Mei va reprezenta apogeul iubirii Mele, în timp ce învierea Mea va fi
totodată o înviere pentru toţi cei care Mă urmează.” – Marea Evanghelie a lui Ioan.
„...un astfel de act, oricât de înspăimântător ar părea el a fi pentru ochiul omenesc,
este totuşi necesar pentru ca, în timp, toate creaturile să revină la pura viaţă divină, liberă şi
independentă...”– Marea Evanghelie a lui Ioan.

1454
 Învierea lui Iisus Hristos simbolizează refacerea legăturii dintre fiinţa umană şi
Creatorul său. Celebrarea ei în fiecare an duce la retrezirea aspiraţiei către îndumnezeire, la
transfigurarea vieţii pământeşti într-o viaţă impregnată de prezenţa lui Dumnezeu. De aceea
Paştele este o sărbătoare a bucuriei, o bucurie asemănătoare celei a apostolilor când l-au
văzut pe Iisus înviat. Iar salutul care se obişnuieşte cu această ocazie este tot o expresie a
acestei bucurii: „Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!”.
Ca şi alte sărbători creştine, Paştele este însoţit de numeroase obiceiuri populare
care îşi au originea în tradiţiile străvechi (considerate azi de mulţi a fi păgâne) şi de credinţe şi
superstiţii legate de ciclul anotimpurilor şi treburilor gospodăreşti.
În Vinerea Mare se obişnuieşte să fie duse flori la biserică pentru Iisus. În timpul
slujbei se trece pe sub masă de trei ori ca simbol al poticnirilor lui Iisus atunci când şi-a dus
crucea. Tot în această zi, numită şi Vinerea Seacă se obişnuieşte să se ţină post negru. Se mai
spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, iar dacă nu va ploua
va fi un an secetos. Un alt obicei spune că cel care se va scălda în apă rece de trei ori în această
zi, aşa cum Ioan Botezatorul boteza în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.
În Sâmbăta Mare se prepară pasca şi cozonacul ce vor fi duse la biserică pentru a fi
sfinţite în noaptea de Înviere. Seara, toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de
Învierea Domnului, pentru a lua lumina, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti precum şi flori
sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică. În după amiaza zilei de
sâmbătă se încheie postul de 40 de zile şi clopotele încep să bată din nou. Cel mai important
moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spune că prima persoană care
urmează să fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viaţa.
În Duminica Învierii este obiceiul să fie purtate haine noi ca semn de înnoire a
trupului şi a sufletului. Dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint.
Cine se spală cu această apă va fi rumen în obraji ca oul, tare ca banul şi va avea o viaţă
îmbelşugată.
În noaptea de Înviere cei care merg la biserică au câte o lumânare pe care o vor
aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul
Învierii, al victoriei vieţii asupra morţii, a luminii divine asupra întunericului ignoranţei. Unii
obişnuiesc să păstreze restul de lumânare rămas, pe care îl aprind în cursul anului când au
vreo problemă gravă.
O credinţă răspândită este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea
Învierii, porţile raiului rămân deschise. Astfel încât sufletele celor decedaţi în timpul
Săptămânii Luminate ajung cu siguranţă în rai.
Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa.
De aceea atunci când se sparg ouăle prin ciocnire se obişnuieşte să se spună: „Hristos a înviat!
Adevărat, a înviat!” Aceste formule se pot folosi ca formule de salut timp de patruzeci de zile,
până la Înălţarea Domnului. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se întâlnesc pe lumea
cealaltă. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus. În unele zone se obişnuieşte să
se picteze ouăle. În funcţie de zona în care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate,
muncite, picate (cu ceară) etc.
Circulă şi numeroase legende despre ouăle roşii. În unele, Maica Domnului, hăituită,
fie face ouă roşii pe care le aruncă în spate pentru a-i deruta pe urmăritori, fie transformă
pietrele pe care le aruncau aceştia în ouă roşii. Altă legendă povesteşte că, la răstignirea lui
Hristos, Sfânta Maria pune un coş cu ouă sub cruce ca să-i îmbuneze pe soldaţi, iar acestea
sunt înroşite de sângele Mântuitorului. Se mai spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre,
acestea atingându-l s-au transformat în ouă roşii. O altă legendă povesteşte că vestea Învierii
lui Iisus a fost primită cu neîncredere de unii: o precupeaţă care vindea ouă în piaţă a zis că ea
va crede doar atunci când ouăle se vor înroşi, iar ouăle s-au înroşit pe loc.

1455
 Ouăle simbolizează şi reîntinerirea, primăvara. Ouăle împodobite sau colorate erau
dăruite primăvara, ca simbol al renaşterii, încă din era pre-creştină. În Egiptul antic, oul era
simbolul legământului vieţii şi reprezenta totodată sicriul ori camera mortuară. În tradiţia
populară românească, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, au
capacităţi protectoare.
Pasca este o prăjitură specifică Paştelui, de formă rotundă, cu o cruce la mijloc şi
aluat împletit pe margini, umplută cu brânză de vaci. În momentul în care se pune în cuptor,
femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Despre originea ei există o
legendă care spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om
foarte generos. Acesta le-a pus în traistă la plecare, fără ştirea lor, pâine pentru drum.
Apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştele, iar el le-a răspuns că atunci când vor găsi
pâine în traistă. Au căutat şi au găsit pâinea. De atunci e obiceiul să se coacă pască de Paşti.
De-a lungul timpului au existat şi există diferite tradiţii în legătură cu sărbătoarea Paştelui.
Primii creştini numeau prima săptămâna după Paşti, „Săptămâna Albă”, deoarece cei care se
botezau atunci purtau veşminte albe, simbol al reînnoirii. Austriecii împodobesc ouăle cu
frunze sau flori, apoi le introduc în vopsea legate într-un ciorap, modelul păstrându-se alb.
Românii folosesc şi ei frunze de pătrunjel sau leuştean pentru decorarea ouălor.
În a doua zi de Paşti, fetele din Ardeal sunt stropite cu parfum.
Polonezii încondeiază şi ei asemenea românilor ouăle, obiceiul fiind denumit
„pisanski” (de la verbul pisac, a scrie).
Bulgarii ciocnesc, în noaptea de Înviere, un ou de zidul bisericii.
În Italia preotul binecuvântează toate ouăle de Paşti aşezate la loc de cinste în
mijlocul mesei de duminică.
Germanii adună toţi pomii de Crăciun pe care îi aprind apoi în „Focul de Paşti”,
simbol al trecerii iernii şi venirii primăverii.
În Spania, „Semana Santa” (Săptămâna Mare) este sărbătorita prin procesiuni de
care alegorice, care amintesc de festivalurile de dinainte de creştinism.
A doua zi de Paşti galezii urcă pe munte pentru a întâmpina primele raze ale
Soarelui care vestesc Învierea.
În Mexic, în „Semana Santa” (Săptămâna Mare) sunt organizate spectacole având ca
subiect patimile lui Iisus Hristos, actorii purtând veşminte ca acum 2000 de ani.

BIBLIOGRAFIE:
Marian Simion Florea, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti,
Zahacinschi Maria şi Nicolae, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism,
Bucureşti.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI PASCALE ROMÂNEȘTI

Prof. IMBREA NICOLETA,

Prof. MACAMETE ADELA,
Grădinița P.P. „FLOAREA-SOARELUI” Reșița

Paștele sau Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare a creștinătăţii și
s-a sărbătorit pentru prima dată în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Deși Paștele este cea
mai importantă sărbătoare a creștinătăţii și reprezintă Învierea mântuitorului Iisus Hristos,
1456
aceasta a fost mai întâi o sărbătoare iudaică (cuvântul Paște își are etimologia în cuvântul
ebraic pesah, care înseamnă trecere) și simboliza eliberarea evreilor din robia egipteană și
trecerea prin Marea Roșie, pe pământul făgăduinţei. Învierea Domnului sau Paştele reprezintă
pentru creştini momentul în care moartea este învinsă şi nu mai are stăpânire asupra omului.
Pentru Sărbătoarea Paștelui fiecare familie de creștini se pregătește cu mult timp înainte prin
postul ţinut cu atâta evlavie.
Deși această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii Învierea Domnului Iisus
Hristos, ea se sărbătorește oarecum diferit în regiunile României. Astfel...
Tradiţii din zonele României
In Bucovina, tradiţia spune că fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă și
spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paști,
ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la
biserică, așa să alerge și feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc
fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a-și arăta consimţământul la sentimentele lor,
trebuie să le ofere un ou roșu.
În zona Sibiului există tradiţia ca de Paște să fie împodobit un pom, asemănător cu
cel de Crăciun, în care se agaţă ouă vopsite.
În Călărași, la slujba de Înviere, credincioșii aduc la sfinţire un coș cu ouă roșii,
cozonac și cocoși albi. Cel mai norocos credincios va fi cel al cărui cocoș cânta primul. Acest
lucru simbolizează faptul că în casa lui va fi belșug. După slujba de Înviere, cocoșii sunt dăruiţi
oamenilor săraci.
În Maramureș, copiii merg în prima dimineaţă de Paște la vecini pentru a le anunţa
Învierea Domnului, iar gazdele dăruiesc câte un ou roșu fiecărui copil.
În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebește prin complexitatea
simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În
zorii zilei de duminică, credincioșii ies în curtea bisericii, se așează în formă de cerc, cu
lumânări aprinse în mână și așteaptă preotul care le va sfinţi bucatele. În faţa fiecărui
gospodar este pregătit un astfel de coș, după orânduiala strămoșilor. În coșul acoperit cu un
șervet ţesut cu model specific zonei sunt așezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot
anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată
pentru a aduce belșug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făina (pentru ca rodul
grâului să fie bogat), ceapă și usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra
acestei farfurii se așează pască, șuncă, brânză, ouăle roșii, dar și ouăle încondeiate, bani, flori,
pește afumat, sfeclă roșie cu hrean, și prăjituri. După sfinţirea acestui coș pascal, ritualul de
Paști se continuă în familie.
O foarte frumoasă datină se pastrează în Maramureș, zona Lapușului. Dimineaţa în
prima zi de Paști, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni și la vecini să le anunţe
Învierea Domnului. Gazda daruiește fiecărui urător un ou roșu. La plecare, copiii mulţumesc
pentru dar și urează gospodarilor "Sărbători fericite!". La această sărbătoare, pragul casei
trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul
anului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paști, se practică tradiţia tămâierii
bucatelor. Apoi, fiecare mesean primește o linguriţă de paști (vin+pâine sfinţite). În meniul
acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe și mâncăruri tradiţionale, după
acestea se continuă masa cu friptură de miel.
În Țara Moţilor, în noaptea de Paști se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir și
este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, și a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să
dea un ospăţ, adică mâncăruri și băuturi din care se înfruptă atât "hoţii", cât și "păgubașii".
Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reușit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul.

1457
 În Țara Bârsei, în jurul Brașovului, se face o petrecere care adună întreaga
comunitate – obiceiul Junii Brașovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de
călușari sau de colindători, cu vătaf și casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se merge
către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută și îndrăgită
dintre ele este aruncarea buzduganului.
În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roșu și
unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copiii trebuie să-și clătească faţa cu
apă și să-și atingă obrajii cu ouă pentru a avea un an plin de bogăţii.

M. Pop, 1976, Obiceiuri traditionale romanesti, București

S. Fl. Marian, 2001, Sarbatorile la romani, Ed. Grai si suflet - Cult. Nat.

1458
 INTERFERENŢE CULTURALE-OBICEIURI PASCALE ÎN BANAT

Prof. Voina Oana

Grădiniţa P.P. „Floarea soarelui”Reşiţa

Spaţiu de convergenţă atât între etnii, cât şi între confesiuni, Banatul găzduieşte
convergenţa dintre mentalitatea de tip occidental, susţinută deopotrivă de tradiţia austriacă şi
de Catolicism şi pe de altă parte, mentalitatea răsăriteană, reprezentată de Ortodoxie. În Banat
interculturalitatea are la bază un original comportament permisiv care a dat posibilitatea
fiecărei etnii să se integreze în istoria comunitară, fără a se simţi agresată de „băştinaşi”, fie ei
majoritari sau minoritari.
Comunicarea între minorităţile din Banat a fost întotdeauna remarcabilă, suportul
său fiind plurilingvismul practicat în toate comunităţile etnice minoritare. Germanii, de
exemplu, folosesc, alături de limba maternă, româna si maghiara; sârbii şi bulgarii sunt
bilingvi din totdeauna, româna fiind însuşită de preferinţă ca a doua limbă în familiile lor;
evreii sunt multilingvi. Respectarea şi chiar influenţarea tradiţiilor religioase ale celuilalt a
fost şi a rămas o trăsătură constantă în viaţa amintitelor comunităti.
Interculturalitatea din zona Banatului nu se manifestă însă numai în limbaj, ci şi în
modul de realizare a locuinţelor, în muzică, în comportament, în cadrul căsătoriilor mixte şi
nu în ultimul rând în sărbătorile, obiceiurile şi tradiţiile păgâne şi laice. Românii şi sârbii, dar
şi rromii, maghiarii, germanii din zonă participă deopotrivă, reciproc, la sărbătorile din timpul
anului.
Pentru obiceiurile clasice din Banat, cel mai important moment este în Joia Mare,
ultima zi de joi din post, denumită şi Joia Neagră, Joimărica sau Joimărele. În credinţele
bătrâneşti exista un personaj mitologic feminin, Joimăriţa, despre care se spunea că umbla în
această zi prin sat şi le pedepsea în diferite feluri pe fetele care nu işi terminau de tors lâna,
iar pe cele leneşe le lua la ea acasă şi le mânca.
Cel mai spectaculos obicei, din Joia Mare, este aprinderea focurilor în cimitire, după
credinţa că, în perioada Paştelui, Cerurile se deschid, iar sufletele morţilor se întorc în sat.
Împlinirea ritualului avea drept scop chemarea morţilor acasă, pentru a sărbători Paştele
împreună cu familiile lor. "Majoritatea păstrează acest obicei, mai ales în zona Banatului de
munte, dar şi în alte părţi, chiar dacă în mod simbolic. Era un ritual obligatoriu, pentru că
altfel, iţi atrăgeai blesteme, spiritul malefic fiind foarte activ în acea perioadă. Dacă o familie
nu aprindea focul pentru morţii săi, aceştia se considerau nedoriţi şi se răzbunau pe rudele
lor. În schimb, împlinirea ritualului atrăgea armonie"- Maria Mândroane, Secţia Etnografie a
Muzeului Satului bănăţean. Ritualul consta în adunarea, de către copii, de crenguţe de alun sau
de bosc – considerate magice – înca din ziua de miercuri. Crenguţele nu trebuiau să fie frânte
sau culese de pe jos, ci din pomi. Joi dimineaţa, cea mai bâtrană dintre femeile casei aprindea,
în cimitire sau în curtea casei, câte o legatură, presarată cu tămâie, pentru fiecare mort în
parte. Se credea că la aceste focuri vor veni sufletele celor morţi să se încălzească.
Vinerea Seacă este o altă zi importantă, care precede sărbătoarea de Paşte, fiind ziua
în care a fost răstignit Isus Cristos, o zi a postului negru şi a meditării. În trecut, femeile
credeau că în această zi nu trebuie să găteşti ciorbă pentru că, altfel, vine necuratul şi se scaldă
în ea, stricând-o. Nu coseau, nu torceau, nu făceau pâine şi nici nu spălău. Bărbaţii nu aveau
voie să semene nimic în pământ, pentru că se spunea că tot ce era semănat în acea zi se usca.
În Banatul de munte, un obicei era ca să se stea de paza la Mormântul Domnului.
Obiceiul este păstrat şi astăzi. În localitatea Văliug, la poalele Munţilor Semenic, mormântul
este păzit de cătane (soldati). Întotdeauna sunt 11 cătane, de obicei cel mai bătrân dintre ei
fiind şeful lor. Aceşti paznici stau de strajă până în dimineaţa Invierii Domnului făcând cu
1459
schimbul, din oră în oră, câte cinci deodată, la fiecare colţ câte unul şi la capătul mormântului
unul. Dintre aceste catane, în sâmbăta Paştelui, doi umblă prin sat, la fiecare familie, să le dea
câte unul sau două ouă rosii, pentru a le ciocni în dimineaţa Învierii. Clopotele bisericii nu se
mai trag, se bate doar toaca. Se face focul în spatele bisericii, care nu se stinge până în
dimineaţa Învierii.
În Banat, În noaptea de Înviere, există obiceiul ca tinerele fete să păstreze în casă
lumanarea aprinsă. Lumânarea respectivă este apoi aprinsă pentru câteva momente, atunci
când are loc un eveniment fericit. Cine urmează datina, se spune că are noroc în viaţa
personală şi este bine văzut de cei din jur. Acest obicei este, însa, regăsit şi în alte zone ale
ţării.
Un obicei frumos este cel din dimineaţa Invierii când, după ce au asistat la Sfânta
Liturghie, feciorii fac întreceri de ciocnit ouă, in curtea bisericii. Cine sparge mai multe ouă ia
ouăle sparte şi le duce acasă. Câstigă cine adună mai multe.
În dimineaţa zilei de Paşte, copiii se spală pe faţă cu apă proaspătă de la fântână în
care s-au pus un ou roşu şi fire de iarbă verde. Înainte de a servi masa traditională, bucatele se
tămâiază şi fiecare mesean primeşte o linguriţă de Paşte cu vin şi pâine sfinţite. Spre
deosebire de alte zone al ţării, aici, printre bunătăţi sunt la loc de mare cinste ciolanul de porc
fiert (şoncul), ouă roşii şi oua albe (nevopsite) fierte în apă odată cu ciolanul.
Încondeierea ouălor în Banat nu este un obicei de anvergura celor din Bucovina.
Aici sunt folosite mai mult frunzele de nuc, pătrunjel şi trifoi sau coji de ceapă, pentru
coloratul şi ornatul ouălor. Dacă pe masa de Paşte veţi găsi ouă colorate cu modele nedefinite
sau sub formă de frunzuliţe, atunci veţi şti că sunteţi ospătaţi conform tradiţiei.
În Banatul de munte, săptamâna care începe în prima zi de după prima zi de Paşte
este numită şi Săptămâna Blajinilor sau Săptămâna lui Toma. În Paştele Blajinilor se crede că
sufletele morţilor sunt libere. În această primă zi din Paştele Blajinilor se prepară bucate alese
şi se împart vecinilor, cu credinţa că morţii numai în acea zi pot gusta din mâncărurile
preparate. Se zice că la cei care nu dau de pomană vin morţii, noaptea, şi le cer.
Tot în prima zi de Paşte, după ce se oficiază slujba de pomenire a morţilor şi se
serveşte masa de prânz, feciorii satului “stropesc” fetele tinere care aşteaptă îmbrăcate în
haine de sărbătoare. La început, stropirea se făcea cu busuioc înmuiat în apă. Acum tinerii
stropesc fata cu parfum, după care sunt cinstiţi cu ouă roşii, băutură şi prăjituri. La
comunitatea germană de religie romano-catolică şi bărbaţii căsătoriţi pot să stropească
femeile şi fetele. Au prioritate rudele sau persoanele cu care există relaţii de prietenie. Pentru
germanii catolici, stropitul simbolizează dorinţa de bunăstare şi beatitudine.
Se zice că Banatul este destul de sărac în obiceiuri, că aici au interferat atât de multe
culturi, încât nu mai pot fi redate fidel ritualurile străvechi, ci fiecare etnie a copiat de la
cealaltă ce i-a placut mai mult, diluându-şi astfel propriile tradiţii, însă orice valoare locală
autentică păstrată de cei ce aspiră la apropierea de cultura mondială reprezintă un mare
câştig pentru fiecare dintre noi.

BIBLIOGRAFIE:
Marian Simion Florea, 1994, “Sărbătorile la români”, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti;
Zahacinschi Maria şi Nicoale, 1992, “Ouăle de Paşti la români”, Editura Sport-Turism,
Bucureşti

1460
 ÎNVIEREA LUI HRISTOS, TEMELIA CREȘTINISMULUI

Prof.înv.primar Pîrșan Mihaela

Șc.Gimn.”Nanu Muscel”, Câmpulung
Prof.înv.primar Moloiu Carmen
Șc.Gimn.”Nanu Muscel”, Câmpulung

A vorbi omului modern despre realitatea Învierii lui Hristos şi despre învierea
noastră prin El înseamnă a-ţi asuma riscul unui răspuns ca acela pe care l-a primit Sfântul
Apostol Pavel când le vorbea atenienilor despre „Dumnezeul necunoscut", Căruia ei îi
înălţaseră un altar: „Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vorbeşete acum
oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care să judece
lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin
Învierea Lui din morţi. Şi auzind despre învieres morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis:
Te vom asculta desprre aceasta şi altădată” (Faptele Apostolilor XVII, 31-32).
Pentru omul modern, dispus mai degrabă să divinizeze raţiunea decât să accepte
revelarea Cuvântului întrupat, ca şi pentru anticii greci din Areopag, este mai potrivit un
discurs despre nemurirea sufletului şi chiar despre reîncarnarea sa periodică decât despre
înviere. Nu este de mirare, astfel, că şi mulţi dintre creştinii de astăzi, educaţi în spiritul
iluminismului modernist, ezită atunci când sunt întrebaţi dacă învierea lui Hristos face parte
din credinţa lor.
Cu toate acestea, însă, preocuparea esenţială cu privire la starea căzută a lumii şi la
sensul existenţei omului în cadrele ei vremelnice nu a încetat nici astăzi, chiar dacă unii
încearcă mai departe o deviere a sensului ideii de înviere către ceva contrar ei, din cauza
împotrivirii faţă de Cel Înviat, Cel care a treanspus ideea în fapt şi a dat speranţei consistenţă
restauratoare.
Iată de ce ne-am propus în cele ce urmează, conştienţi de limitele care ne cuprind
dar sperând în călăuzirea Duhului Sfânt, să încercăm o abordare complexă a temei învierii,
urmărind ideea de „înviere” în marile tradiţii religioase ale omenirii dar şi promisiunea
învierii tuturor oamenilor pe care o face Dumnezeu profeţilor Vechiului Testamnet; împlinirea
acestei speranţe tainice în actul suprem al învierii lui Hristos din morţi, cu valenţele sale
istorice şi eshatologice de netăgăduit; pentru ca în cel de al treilea capitol să urmărim firul
ereziologiei creştine anticreştine plecând tocmai de la negarea şi falsificarea Învierii. Aceste
erezii au fost, în mare parte, reactualizate în concepţia sectelor moderne şi sunt intens
propagate astăzi sub diverse forme de către cei care, precum Saul din Tars oarecând, continuă
să izbească cu piciorul în ţepuşă ( Fapte IX, 5), dar care nu au tăria sa de a se converti, smeriţi,
la adevărul Celui Înviat.

1.Originea ideii de „înviere”

Când vorbim despre ideea de „înviere” în limbajul comun al omului modern, gândul
ne duce mai întâi la sensul figurativ al acestui cuvânt, a (se) înviora, a (se) anima, a (se ) umple
de viaţă, a da sau a căpăta putere, a reveni la viaţă dintr-o stare de leşin sau chiar de moarte
clinică, iar în cazul naturii, a renaşte după sfârşitul iernii, a începe să se dezvolte mereu.
Cuvântul “înviere” se referă, desigur, şi la sărbătoarea creştină de Paşti, iar
semnificaţia sa are în acest caz o rezonanţă mai mare sau mai mică, în funcţie de importanţa
acestui subiect în credinţa oamenilor.
1461
 Încercând să depăşim dimensiunea laică a înţelegerii lucrurilor, cu aspectul ei
secular, vremelnic, vom descoperi pentru noţiunea de “înviere” valenţe tainice pline de
sacralitate, a căror origine se pierde în negura vremurilor. Vom vedea că, în străfundurile
conştiinţei umane, ideea de „înviere” este o stare de nostalgie fiinţială şi de speranţă
restauratoare.
Am putea spune că originea ideeii de „înviere” este inclusă în ideea de sacru, iar aşa
cum arată Mircea Eliade, “sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în
istoria acestei conştiinţe”. Prin urmare, ideea de „înviere” este la origine o idee religioasă, iar
religia este coextensivă în timp şi spaţiu cu omul.
Urmărind evoluţia fenomenului religios de-a lungul timpului, lucru înfăptuit
temeinic de autorul citat, am putea spune că ideea de „înviere” ţine de nostalgia începuturilor,
a acelui “început” bun şi fericit pe care oamenii l-au pierdut, dar care este totodată şi ţinta sau
finalitatea existenţei umane, în perpetuă căutare şi speranţă.
Originea ideii de „înviere” este legată de credinţa în supravieţuire a omului din
perioada foarte veche, iar concluzia cercetătorilor laici este că viaţa paleantropilor avea o
coordonată religioasă majoră: ”Homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus”.
Credinţa într-o supravieţuire post-mortem poate fi demonstrată pentru cele mai vechi timpuri
prin obiceiul înhumării morţilor, prin poziţia ghemuită a cadavrelor şi prin folosirea ocrului
roşu, substitut ritual al sângelui şi deci simbol al vieţii răspândit în timp şi spaţiu, la toţi
locuitorii de pe pământ. Pe lângă toate interpretările posibile date acestui ritual universal,
”nimic nu exclude ca poziţia repliată a mortului, departe de a trăda teama de « cadavrele vii »
(teamă atestată la unele popoare), să semnifice dimpotrivă speranţa unei « renaşteri », căci se
cunosc numeroase cazuri de înmormântare în poziţia foetală”.
Ideea de „renaştere” (înviere), prin speranţa unei post existenţe într-o altă lume şi
prin credinţa în continuarea activităţii specifice, este confirmată, printre altele, şi de obiceiul
înhumării orientate spre răsărit , marcând intenţia de a lega soarta sufletului de traiectoria
soarelui, precum şi de simbolismul unor obiecte şi gesturi rituale care nu pot fi interpretate
decât în acest sens.
Este semnificativ faptul că în credinţa omului de atunci ideea de „înviere”, înţeleasă
ca renaştere, are o dimensiune cosmică, căci “credinţa că şi animalul poate renaşte, pornind
de la oasele sale, se întâlneşte într-un număr considerabil de culturi...Un exemplu destul de
cunoscut este acela al ţapilor lui Thorr, înjunghiaţi şi consumaţi seara, dar pe care zeul îi învia
a doua zi, pornind de la oasele lor”.17 Cu toate acestea , ideea de „înviere” în concepţia omului
arhaic este confuză şi ambiguă, aşa după cum neclară îi era ideea de divinitate şi de lume,
învăluite în mister şi îmbrăcate în mituri.Tema mitică a zeilor care mor şi învie, atât de
răspândită în mitologiile străvechi, are la bază misterul central al înnoirii periodice a lumii, iar
misterul naşterii, morţii şi renaşterii identificat în ritmul vegetaţiei, a impus ideea timpului
circular şi a ciclului cosmic. “Deoarece lumea şi existenţa umană sunt valorizate în termenii
vieţii vegetale, ciclul cosmic este conceput ca o repetare indefinită a aceluiaşi ritm: naştere,
moarte, renaştere.”
Ritmicitatea ciclică a naturii precum şi succesiunea anotimpurilor au impus omului
antic concepţia timpului circular, iar ideea de supravieţuire sau renaştere a fost adaptată
acestei înţelegeri a timpului fără sfârşit şi astfel a apărut de îndată teoria eternei reveniri şi
apoi a “reîncarnării”, larg răspândită în religiile naturiste.
Demn de remarcat este însă faptul că omul, fiinţă religioasă prin însăşi structura sa,
a căutat dintotdeauna să-şi satisfacă într-un fel speranţa în nemurire şi setea de absolut. O
existenţă plată, biologică, nu a satisfăcut niciodată fiinţa umană, iar ideea de renaştere
(înviere) este o idee religioasă de bază, aşa cum am văzut. Aşadar, am putea stabili originea

1462
ideii de „înviere” în Revelaţia primordială (adamică), care nu s-a stins cu totul în memoria
omului căzut şi care se manifestă prin nostalgia paradisului pierdut şi prin speranţa
redobândirii lui. Chiar dacă percepţia timpului vectorial (liniar) a degenerat într-o concepţie
circulară a lui, atrăgând după sine o altă înţelegere a renaşterii şi a supravieţuirii post-
mortem, totuşi ideea de „înviere” nu a dispărut, ci s-a transmis în forme denaturate şi
mitologizate, într-o lume aflată în continuă căutare de sens şi de absolut. Căci ideea de înviere
nu înseamnă altceva decât ideea de refacere a paradisului pierdut în urma unei catastrofe care
a sfărâmat armonia primară şi a prăbuşit pe om în condiţia mizeriei şi a morţii terestre. Din
această condiţie mizeră omul nu se poate ridica singur. Străvechile mitologii sunt străbătute
de un suspin universal după raiul pierdut, dar ca o rază de lumină, Divinitatea făgăduieşte
făpturii slăbite că-i va trimite câte un “sol” să-i ajute să se ridice de sub povara suferinţei. In
antichitatea greacă, glasul profetesei Sapho avea, însă, să afirme categoric:”zeii, pentru a fi
vrednici de credinţa noastră, ar trebui să coboare pe pământ şi să sufere împreună cu noi.”
Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire, la “plinirea vremii” (Galateni IV, 4) L-a trimis pe
Fiul Său în lume pentru “ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan III,
16). Prin întrupare, jertfa şi învierea Sa, Fiul lui Dumnezeu a restaurat fiinţa umană şi a pus
bazele unui “cer nou şi pământ nou”(Apocalipsa XXI, 1), iar ideea de „înviere”, simţită şi
căutată de om din cele mai vechi timpuri, prin nostalgia paradisului pierdut şi prin speranţa
renaşterii lui, şi-a împlinit sensul ei profund. De aceea s-a spus doxologic că “Revelaţia şi
învierea lui Iisus Hristos sparg în ceruri o nouă poartă a paradisului vieţii viitoare”.

2. Învierea lui Hristos, temelia creştinismului şi învierii noastre

Se ştie că dintre toate religiile cunoscute astăzi numai creştinismul îşi revendică un
mormânt gol. Un mormânt gol, pentru că nu a putut să-L ţină pe cel sălăşluit, căci a înviat a
treia zi ca un biruitor. Acesta este un fapt unic care s-a petrecut în istorie, iar veridicitatea sa
are la bază mărturii de necontestat. Credinţa creştină nu se întemeiază pe teorii sau speculaţii
şi cu atât mai puţin pe mituri, ci are ca fundament faptul învierii lui Hristos din morţi. Dar aşa
cum se ştie, “fapta rămâne faptă. Pe orice cuvânt îl contestă alt cuvânt. Arată-mi, însă, cuvântul
care contrazice fapta”.Credinţa noastră se bazează, aşadar, pe fapte credibile tocmai prin
evidenţa lor, iar aceasta o face să fie o credinţă luminată. “Credinţa noastră nu e oarbă, nu e
fără argumente, nu e vreun fel de misticism, vreun fel de aplecare sufletească spre mistificare,
cu care să ne înşelăm pe noi şi să-i înşelăm şi pe alţii”. Credinţa creştină e logică tocmai prin
faptul ei central, Învierea, iar în cazul acesta, “faptul devine logic, fiindcă e fapt; chiar dacă
aparţine unei logici care nu seamănă cu a noastră. Faptele se produc la vedere, le auzim şi de
ele nu ne mai putem îndoi. Nici nu ne mai punem întrebarea despre fapte, dacă sunt sau nu
logice. Ele sunt logice prin însuşi faptul că se produc”.
Aşa cum vom încerca să arătăm în primul capitol al acestei lucrări, între creştinism-
religia revelată şi celelalte credinţe religioase este deosebirea dintre istorie şi ficţiune, dintre
realitate şi iluzie. Creştinismul nu este nici pe departe o religie de mister, o teorie filosofică
sau morală, ipoteză sau soluţie relativă la problemele vieţii, ci o religie istorică, o realitate de
fapt cunoscut şi controlabil, unic şi specific, bazat pe adevărul Învierii care îi dă valoare
absolută.18 Faptul Învierii a ridicat vălul de pe misterul crucii, a risipit ceaţa şi nedumerirea şi
a luminat de sus ceea ce oamenii priveau de jos. Drama de pe Golgota devine astfel actul
dumnezeiesc al mântuirii noastre, căci învierea lui Hristos este împlinirea şi adeverirea

1463
acestei realităţi. Istoria neamului omenesc este, aşadar, istoria căderii şi a mântuirii lui, iar
Iisus Hristos cel răstignit şi înviat este centrul şi cheia înţelesului ei.

a)Taina Învierii – fundament al trăirii creştine autentice

Învierea lui Hristos este evenimentul central al istoriei, singurul care dă sens
existenţei omului căzut din demnitatea originară. Învierea este cheia înţelesului devenirii
lumii în timp şi al împlinirii ei într-un “cer nou şi un pământ nou”(Apoc. XXI, 1).Parafrazând pe
Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni XV, 15-16), Părintele Dumitru Stăniloaie spune: “dacă n-ar fi
învierea, dacă am muri generaţie după generaţie după ce ne naştem, ce sens ar avea existenţa?
N-ar avea nici un sens. Şi nu numai existenţa noastră ca oameni, ci existenţa întregii lumi, a
întregului cosmos”.
Învierea ne arată că lumea aceasta nu-i făcută la întâmplare, ci este opera lui
Dumnezeu, Cel tripersonal, care are iubirea în Sine şi care nu a creat pe oameni doar pentru
câţiva ani , iar după aceea să-şi piardă identitatea existenţei în ciclul nesfârşitelor
“reîncarnări”, ci i-a făcut pentru ca fiecare să fie fericit în veci. Şi dacă oamenii, creaţi de El ca
persoane unice şi indestructibile, au căzut din slava originară, s-a coborât El, prin Fiul –
Hristos, din înălţimea Sa mai presus de fire, pentru a ridica firea noastră cea îmbolnăvită de
păcat şi a o înălţa din nou la Sine. Iar dacă Hristos a transformat crucea din instrument de
tortură în altarul jertfei iubirii Sale faţă de lume, prin învierea Sa, El ne-a adus biruinţa asupra
morţii şi garanţia învierii noastre cu acelaşi trup pe care l-am purtat în viaţă (I Cor. XV, 20-23).
Aşadar, prin învierea lui Hristos ni se arată în ce scop a fost creată lumea şi care este sensul ei.
Învierea Domnului este deci punctul culminant al Revelaţiei şi sensul ei profund, adică acela al
comunicării eterne dintre oameni şi Preasfânta Treime. Căci “la această comuniune eternă a
noastră cu Sfânta Treime se ajunge prin Înviere. În învierea lui Hristos e activă şi se revelează
din nou, într-un mod şi mai vădit, întreaga Treime, rămânând astfel descoperită în vecii
vecilor, pentru o comuniune deplină cu noi”. De aceea, “Treimea şi Învierea sunt dogmele
fundamentale”, ele sunt “alfa şi omega mânturii”.
Învierea Domnului este, aşadar, cheia de boltă a întregului edificiu dogmatic şi
spiritual al creştinismului şi fără învierea Lui zadarnică ar fi şi propovăduirea şi credinţa
noastră (I Cor. XV, 14). Mărturisirea aceasta este izvorul acelei puternice note de bucurie şi
triumf, atât de caracteristice psihologiei creştinilor din perioaa primară. Până astăzi,
inscripţiile din catacombe răspândesc acesată bucurie şi încredere în viaţa veşnică, pe baza
mărturiei Apostolilor că “Dumnezeu L-a înviat dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu
putinţă ca El să fie ţinut de ea, ...Căruia noi toţi suntem martori.”(Fapte, II, 24 şi 32). Martirii
primelor veacuri aveau drept imbold al elanului lor mărturisitor adevărul Învierii. Este
elocventă în acest sens rugăciunea Sfântului Policarp în faţa supliciului: “Îţi mulţumesc Ţie
Doamne, că m-ai învrednicit să ajung această zi şi acest ceas şi să particip împreună cu
mărturiile Tale la paharul Hristosului Tău spre înviere la viaţa veşnică cu trupul şi cu sufletul,
în neprihănirea Duhului Sfânt.” Acest sentiment de bucurie nespusă, întemeiată pe mărturii
sfinţite cu sânge de martir, s-a cristalizat într-o nouă viziune asupra lumii, viziune anticipată
încă din Vechiul Testament. Această nouă înţelegere a realităţii, care iradia din mormântul
găsit gol şi din arătările Celui înviat, avea să fie reformulată teoretic în categorii religioase în
secolele care au urmat, prin scrierile Sfinţilor Părinţi şi prin trăirea creştină însăşi. Totuşi,
chiar din epoca primară, creştinătatea era caracterizată de realism religios.
Dar această nouă concepţie despre lume, izvorâtă din faptul Învierii, a marcat, aşa
cum deja am văzut, viaţa creştină în toată dimensiunea ei. Permanent creştinii ortodocşi îşi
trag seva vieţii spirituale din adevărul Învierii. Ei văd în Înviere o mare taină care s-a petrecut
pentru fiecare om, căci Hristos pentru noi toţi a murit şi a înviat, dar în acelaşi timp ei înţeleg
1464
participarea la taina Învierii ca pe un act liber, pornit din credinţă şi iubire. Taina Învierii
trebuie să se petreacă mai întâi în plan spiritual, cu fiecare dintre noi, iar această lucrare
vizează mântuirea subiectivă, ca încorporare în Trupul tainic al Domnului Hristos (Biserica),
prin participare şi împărtăşire din roadele jertfei şi învierii Sale. Aceasta înseamnă a muri
împreună cu Hristos şi a învia împreună cu El (Romani VI, 8) prin sfintele taine (Botez,
Mirungere şi Euharistie), precum şi permanenta înnoire a acestei stări harice prin Pocăinţă
(Mărturisire), comuniune iubitoare cu semenii şi rugăciune.
Aşadar, din punct de vedere creştin privind lucrurile, viaţa omului pe pământ nu are
sens decât numai dacă este trăită în perspectiva învierii. Prin învierea lui Hristos s-a arătat
începutul lumii viitoare, lume care va învia şi se va înfăţişa la Judecata universală. De aceea,
opera Apostolilor şi a urmaşilor lor trebuie să pregătească pe tot omul ce vine în lume pentru
o stare de vrednicie deosebită:”starea de a fi părtaş al acelei lumi, deocamdată încă ascunsă
omeneştilor noastre priviri şi înţelegeri. Ea e o realitate a viitorului şi prezentul, cu
actualitatea lui spirituală, se proiectează dinamic în cadrul acesteia. Cu alte cuvinte, învierea
lui Hristos anticipează noua lume a lui Dumnezeu”, 19 adevăr pe care îl mărturiseşte Sfântul
Pavel: ”Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Căci de
vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor, căci precum în
Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”.(I Cor.XV, 20-22).

Bibliografie :
Emanuel Copăceanu, Omul fiinţă cunoscută, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p. 106.
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, traducere şi postfaţă de Cezar
Baltag, volumul I, Ediţia aII-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994

LUMINA ÎNVIERII PENTRU CEI ADORMIȚI – LUMINA DIN NOI

Avrămiuc Camelia
Școala Gimnazială „Omega”
Tg-Mureș, jud Mureș

Lumina este stimulul care, acţionând asupra retinei din ochi, produce la omul
sănătos senzaţia vizuală, aceasta este o definiţie știinţifică. Omul sănătos va fi în stare să se
bucure de senzaţia vizuală. Pentru creștinul ortodox lumina are multiple semnificaţii. În
comuna Pechea, din judeţul Galaţi, se păstrează o mulţime de practici cu funcţie ritualică și
religioasă, desfășurate în perioada pascală
In fiecare an, de Paști, ne străduim să ne însănătoșim, să primim lumina. Dumnezeu
a venit pe pământ, s-a sacrificat, a murit, a înviat, s-a înălţat. În fiecare an, dorim să învăţăm cu
pași mărunţi ce înseamnă sacrificiul pentru a putea spera la grădina Lui.
„Dar tâlharul din dreapta, a spus întru apărarea celui numit rege: „Noi plătimim
pentru faptele noastre, dar acesta niciun rău nu a săvârșit.

1465
 Și s-a adresat cu umilință și cu tristețe regelui iudeilor, rugându-l: „Iisuse, amintește-ți
de mine când vei ajunge în împărăția ta!...
Întorcându-și capul cu durere spre el, l-a privit blând și i- a spus cu glas stins: „Vei fi
împreună cu mine în grădina paradisului!"
Dorim să ajungem acolo, să căutăm pașii ce ne vor conduce, să fim pregătiţi să
primim lumina și sufletul nostru să fie capabil s-o primească.
„Ai o grădină minunată! Sper că nu te-am ofensat dacă m-am odihnit în grădina ta
fără să-ți fi cerut voie.".... „Și pentru tine este un loc în grădina mea. Eu te cunosc .......Eu îi cunosc
pe cei ce sunt cu mine și cei ce sunt cu mine mă cunosc. "
Poate, prin micile sacrificii pe care le facem pentru cei de lângă noi, sau pentru cei pe
care îi avem în amintirile noastre, vom avea un loc, Îl vom cunoaște și El ne va cunoaște. Poate
pregătirile pentru Paști, pentru a primi lumina și a o da mai departe, ne vor deschide pașii
către un suflet mai sănătos, capabil să primească lumina.
Noaptea Învierii lui Iisus Hristos este momentul care învăluie sufletele noastre cu
lumină. Tot omul se pregăteşte. Işi curăţă casa, întreaga gospodărie, acesta fiind pragul peste
care trebuie să treacă ca să ajungă la curăţirea sufletului cu post şi rugăciune. Săptămâna
mare e prilej de pocăiţă, de rugăciune – pentru a învăţa să ierţi – de mărturisire, de
împărtăşanie. Toate pregătirile sunt gata până la ora 24, când aşteptăm lumina. Ne pregătim
pe noi, dar şi pentru noi.
Apare tresărirea....., dar cei plecaţi în veşnicie! Ei sunt în sufletul nostru, vom primi
lumina cu bucurie, dacă ne vom gândi şi la ei... şi o facem.
Creştinii ortodocşi pregătesc o lumânare pe care o duc la biserică până în sâmbăta
Paştelui. Aceasta este dedicată celor decedaţi. Astfel, în momentul în care aprinzi lumânarea ta
pentru a primi lumina, știi că și pentru cei morţi se aprinde o lumânare.
În noaptea Învierii, părintele împreună cu oamenii care ajută în biserică ţin
lumânările și le aprind chiar la începutul slujbei, după care imediat începe să se răspândească
lumina enoriașilor. Lumânările ard în altar pe parcursul întregii slujbe. După noaptea de
Inviere, părintele organizează astfel lumânările, încât trebuie să iasă la fiecare slujbă, pe rând,
cu câte două, trei lumânări. Pâna la sărbătoarea Inălţării Domnului, fiecare lumânare trebuie
scoasă în biserică în timpul Sfintei Liturghii, când sunt pomeniţi morţii și se cântă: „Veșnica
pomenire”.
Cei ce pregătesc o astfel de lumânare trebuie să aleagă una mai mare, cam de 30-50
de centimetri. Lumânarea de Paşti va fi învelită într-un material, faţă de masă, prosop sau
mileu, după cum consideră apropiatul celui decedat că se ptrivește, gândindu-se și la firea și la
preocuparile acestuia. In partea de sus, sub apăratoare pentru ceara topită, lumânarea se
ornează cu flori din plastic. O panglică, frumos legată într-o fundă, va susţine ornamentele. În
mijlocul fundei, se prinde cu un ac, un bileţel pe care stă scris prenumele celui decedat, pentru
care ai pregătit lumânarea. Culorile folosite pentru împodobirea lumânării vor fi doar culori
vii, nu se folosește culoarea neagră. Învierea trebuie să fie o bucurie și pentru cei decedaţi.
Fiecare enoriaș care a pregătit lumânarea așteaptă cu nerăbdare să o recunoască, atunci când
părintele iese cu ea în timpul slujbei.
Lumina Invierii pentru cei adormiţi este un obicei ce îi ajută pe cei rămași în lumea
celor vii să se împace cu gândul morţii celor dragi. Totodată, îi învaţă pe creștinii ortodocși să
sacrifice timp și pentru ceilalţi și să-și îndrepte pașii către curăţie și liniște sufletească pentru
un organism curat și sănătos, pentru grădina Lui.

BIBLIOGRAFIE:
1. Waltari, Mika, 2007, Secretul împărăţiei, Editura Polirom, București;
2. ro.wikipedia.org/wiki/Lumina
1466
SURSE
Informaţii culese din popor, din zona Galaţiului, comuna Pechea;

1467
 ÎNVIEREA LUI HRISTOS, TEMELIA CREȘTINISMULUI

Prof.înv.primar Pîrșan Mihaela

Șc.Gimn.”Nanu Muscel”, Câmpulung
Prof.înv.primar Moloiu Carmen
Șc.Gimn.”Nanu Muscel”, Câmpulung

A vorbi omului modern despre realitatea Învierii lui Hristos şi despre învierea
noastră prin El înseamnă a-ţi asuma riscul unui răspuns ca acela pe care l-a primit Sfântul
Apostol Pavel când le vorbea atenienilor despre „Dumnezeul necunoscut", Căruia ei îi
înălţaseră un altar: „Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vorbeşete acum
oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care să judece
lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin
Învierea Lui din morţi. Şi auzind despre învieres morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis:
Te vom asculta desprre aceasta şi altădată” (Faptele Apostolilor XVII, 31-32).
Cu toate acestea, însă, preocuparea esenţială cu privire la starea căzută a lumii şi la
sensul existenţei omului în cadrele ei vremelnice nu a încetat nici astăzi, chiar dacă unii
încearcă mai departe o deviere a sensului ideii de înviere către ceva contrar ei, din cauza
împotrivirii faţă de Cel Înviat, Cel care a treanspus ideea în fapt şi a dat speranţei consistenţă
restauratoare.
Iată de ce ne-am propus în cele ce urmează, conştienţi de limitele care ne cuprind
dar sperând în călăuzirea Duhului Sfânt, să încercăm o abordare complexă a temei învierii,
urmărind ideea de „înviere” în marile tradiţii religioase ale omenirii dar şi promisiunea
învierii tuturor oamenilor pe care o face Dumnezeu profeţilor Vechiului Testamnet; împlinirea
acestei speranţe tainice în actul suprem al învierii lui Hristos din morţi, cu valenţele sale
istorice şi eshatologice de netăgăduit; pentru ca în cel de al treilea capitol să urmărim firul
ereziologiei creştine anticreştine plecând tocmai de la negarea şi falsificarea Învierii. Aceste
erezii au fost, în mare parte, reactualizate în concepţia sectelor moderne şi sunt intens
propagate astăzi sub diverse forme de către cei care, precum Saul din Tars oarecând, continuă
să izbească cu piciorul în ţepuşă ( Fapte IX, 5), dar care nu au tăria sa de a se converti, smeriţi,
la adevărul Celui Înviat.
Când vorbim despre ideea de „înviere” în limbajul comun al omului modern, gândul
ne duce mai întâi la sensul figurativ al acestui cuvânt, a (se) înviora, a (se) anima, a (se ) umple
de viaţă, a da sau a căpăta putere, a reveni la viaţă dintr-o stare de leşin sau chiar de moarte
clinică, iar în cazul naturii, a renaşte după sfârşitul iernii, a începe să se dezvolte mereu.
Cuvântul “înviere” se referă, desigur, şi la sărbătoarea creştină de Paşti, iar
semnificaţia sa are în acest caz o rezonanţă mai mare sau mai mică, în funcţie de importanţa
acestui subiect în credinţa oamenilor.
Urmărind evoluţia fenomenului religios de-a lungul timpului, lucru înfăptuit
temeinic de autorul citat, am putea spune că ideea de „înviere” ţine de nostalgia începuturilor,
a acelui “început” bun şi fericit pe care oamenii l-au pierdut, dar care este totodată şi ţinta sau
finalitatea existenţei umane, în perpetuă căutare şi speranţă.
Ideea de „renaştere” (înviere), prin speranţa unei post existenţe într-o altă lume şi
prin credinţa în continuarea activităţii specifice, este confirmată, printre altele, şi de obiceiul
înhumării orientate spre răsărit , marcând intenţia de a lega soarta sufletului de traiectoria
soarelui, precum şi de simbolismul unor obiecte şi gesturi rituale care nu pot fi interpretate
decât în acest sens.
Demn de remarcat este însă faptul că omul, fiinţă religioasă prin însăşi structura sa,
a căutat dintotdeauna să-şi satisfacă într-un fel speranţa în nemurire şi setea de absolut. O
1468
existenţă plată, biologică, nu a satisfăcut niciodată fiinţa umană, iar ideea de renaştere
(înviere) este o idee religioasă de bază, aşa cum am văzut. Aşadar, am putea stabili originea
ideii de „înviere” în Revelaţia primordială (adamică), care nu s-a stins cu totul în memoria
omului căzut şi care se manifestă prin nostalgia paradisului pierdut şi prin speranţa
redobândirii lui. Chiar dacă percepţia timpului vectorial (liniar) a degenerat într-o concepţie
circulară a lui, atrăgând după sine o altă înţelegere a renaşterii şi a supravieţuirii post-
mortem, totuşi ideea de „înviere” nu a dispărut, ci s-a transmis în forme denaturate şi
mitologizate, într-o lume aflată în continuă căutare de sens şi de absolut.
Se ştie că dintre toate religiile cunoscute astăzi numai creştinismul îşi revendică un
mormânt gol. Un mormânt gol, pentru că nu a putut să-L ţină pe cel sălăşluit, căci a înviat a
treia zi ca un biruitor. Acesta este un fapt unic care s-a petrecut în istorie, iar veridicitatea sa
are la bază mărturii de necontestat. Credinţa creştină nu se întemeiază pe teorii sau speculaţii
şi cu atât mai puţin pe mituri, ci are ca fundament faptul învierii lui Hristos din morţi. Dar aşa
cum se ştie, “fapta rămâne faptă. Pe orice cuvânt îl contestă alt cuvânt. Arată-mi, însă, cuvântul
care contrazice fapta”.Credinţa noastră se bazează, aşadar, pe fapte credibile tocmai prin
evidenţa lor, iar aceasta o face să fie o credinţă luminată. “Credinţa noastră nu e oarbă, nu e
fără argumente, nu e vreun fel de misticism, vreun fel de aplecare sufletească spre mistificare,
cu care să ne înşelăm pe noi şi să-i înşelăm şi pe alţii”. Credinţa creştină e logică tocmai prin
faptul ei central, Învierea, iar în cazul acesta, “faptul devine logic, fiindcă e fapt; chiar dacă
aparţine unei logici care nu seamănă cu a noastră. Faptele se produc la vedere, le auzim şi de
ele nu ne mai putem îndoi. Nici nu ne mai punem întrebarea despre fapte, dacă sunt sau nu
logice. Ele sunt logice prin
însuşi faptul că se produc”.

SENSUL ÎNVIERII MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS

În cele ce urmează voi prezenta tema: ”SENSUL ÎNVIERII MÂNTUITORULUI IISUS

HRISTOS” discutată la ora de dirigenţie cu elevii clasei a-X-a. Exemplele alese sunt cele
adaptate nivelului de înţelegere al elevilor unui colegiu tehnic. Lecţia a avut succes în rândul
elevilor și se va prezenta și la o acţiune metodică pe sector. Argumentul acestei teme l-a
constituit faptul că mulţi dintre noi nu întelegem pe deplin sensul Învierii Mântuitorului Iisus
Hristos.
Venim la Biserica în noaptea Învierii, luăm Lumina, apoi ne întorcem fiecare acasa.
Dar mă întreb, câţi dintre noi plecăm cu aceasta Lumină și în suflet, și nu doar cu Lumina din
candelă? De ce nu ne bucuram de Învierea Dătătorului de Viaţa, și ne bucurăm de cele lumești,
de petrecerea, băutura și mâncarea pascală?!
În lumea în care trăim totul este trecător, totul e perisabil. Noi, oamenii, nu facem
excepţie. Vom îmbătrâni, vom trece prin viaţă atât cât ne este dat şi până la urmă vom muri.
Toţi am vrea să trăim veşnic, să putem fi neîncetat alături de cei dragi, dar ne lovim de o
realitatea implacabilă a morţii.
Cum scăpăm de ea? Cum reușim să trecem cu toţii de moarte în așa fel încât după
aceea să fim iar împreună? Noi nu avem putere să scăpăm de o mică rană, de o boală, cum să
scăpăm de moarte? Suntem prinşi în cercul vicios al păcatului, al carnalităţii, nu avem puterea
de a ne scoate unii pe alţii pentru că toţi suntem la fel.
Doar o persoană din afara lanţului de cauzalitate, o persoană independentă de lume
şi de creaţie, cineva care exista prin puterea lui, fără ajutor şi fără sprijin, doar acel Cineva ne
poate scoate din moarte pentru că El şi numai El este în afara morţii.

1469
 Domnul nostru Iisus Hristos, prin Învierea Sa, ne scoate pe noi oamenii din lumea
materială în care trăim, din cercul acesta vicios al devenirii si apoi al perisabilităţii; ne face și
pe noi veșnici, netrecători, nemuritori.
În strofa a șaptea, la Denia Prohodului Domnului din seara de Vinerea Mare, cântăm:
„În mormânt, Viaţă, Pus ai fost, Hristoase, Şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut Şi
viaţă lumii Tu ai izvorât.”
Hristos nu rămâne în starea morţii decât atâta cât să se vadă că El a murit cu
adevarăt, adică până a treia zi. Unirea deplină ca om cu Tatăl prin jertfa Îi aduce fără întârziere
starea de înviere. Aceasta arată că nu se ajunge la înviere fără sa se treaca prin moarte, dar nu
numai ca să se arate că trebuie să se treacă de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci și
pentru că starea la care se ajunge prin moartea ca jertfă e o stare de unire deplină cu
Dumnezeu, deci cu totul superioară celei trăite în trupul muritor.
Hristos ajunge la înviere îndată după starea în care intră prin moartea primită ca
jertfă, dar noi ajungem la ea la sfârșitul acestui chip al lumii, când materia întreagă se va
transfigura, dupa ce va servi, în forma actuală, tuturor oamenilor de după noi spre creșterea
spirituală și spre primirea în trupul acesta muritor a morţii lui Hristos. Învierea lui Hristos
prevestește deplina "trecere" de la materia aparent mată sensurilor și luminilor dumnezeiești,
la deplina transparenţă ei transparenţă.
Moartea trupului, acceptată în credinţa Învierii, iese din ordinea simplă a
fenomenelor fizice şi intră în planul tainelor dumnezeieşti. Învierea propriu-zisă, şi cu trupul,
de la sfârşitul veacurilor va reprezenta trecerea la adeverirea acestei nădejdi. Moartea ca
jertfă, nu simpla moarte ca încetare a funcţiilor fizice, moartea trăită înaintea morţii ca
omorâre a omului celui vechi, este pregustare a vieţuirii în trup dar mai presus de trup.
Sensul materiei nu se află în ea însăşi. Orice om care vede sensul ultim în creat, este
menit asemeni regelui Midas, să înseteze şi să înfometeze veşnic. Din această cauză, învierea
unora va fi spre Viaţă veşnică, iar a altora, spre osândire veşnică. Acest fapt se datorează nu
faptului că Dumnezeu, creatorul şi izvorul vieţii veşnice ne-ar obliga pe toţi să trăim fixaţi într-
o curgere eternă, a unora spre rău iar a altora, spre Bine. Ci, exersarea neîntreruptă a “micii
morţi”, a renunţării la obiceiurile dătătoare de plăceri vremelnice şi strict materialnice, ne
pregăteşte pentru Marea Trecere, de la o viaţă în care sensul ultim este materia, la o viaţă în
care am învăţat, exersat (acesta fiind şi sensul prim al termenului “asceză”, - exerciţiu) un nou
tip de hrănire, un nou tip de fiinţare.
Trupul se hrăneşte din materie şi suportă legile devenirii materiei. În alcătuirea lui
primind multiplicitatea, se supune legii descompunerii. Doar contemplaţia Luminii
dumnezeişti din creaţie poate schimba sensul acesta centrifug de disoluţie.
Cei care nu se “nasc din Duh” nu vor putea, în noua viaţă, sa iasă din binomul
plăcere-durere, plăcere-tristeţe. Învierea sau viaţa veşnică nu va reprezenta pentru ei decât
un neîntrerupt şir deagonii. Faptul de a nu fi muri de tot faţă de orice ataşament închide
fereastra creaţiei. Frumosul devine cădere, hrana, descompunere, viaţa, moarte veşnică.
Starea morţii faţă de păcat e o biruire a prea marilor dependenţe ale omului de lume
și de trupul ajuns într-o robie faţă de ea prin păcat, sau prin slăbirea legăturilor cu Absolutul
personal. Starea morţii cu trupul va fi o eliberare completă a trupului de aceste dependenţe.
Dar starea de înviere va fi ridicarea trupului de către sufletul înălţat la treapta atinsă printr-o
mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o dată cu moartea trupească, la starea de transparenţă
desăvârșită a lui Dumnezeu prin omul întreg. Sufletul reunifică prin aceasta trupul cu sine și,
prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai înalt, dupa asemănarea lui Hristos. Se
restabilește omul întreg, dar la treapta de supremă transcendere și de deplină transparenţă a
lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos și în unire maximă cu El.

1470
 Omul nu e om cu adevărat fără trup. Dumnzeu a voit să se facă transparent pe Sine și
spiritul omului și prin materie. De aceea a creat pe om cu trup. Numai prin trup spiritul lui se
comunică în întregime. Dar aceasta înseamna o transparenţă a trupului dusă până la un grad
care face imposibilă contestarea realităţii spiritului.
Dar despărţirea omului de Dumnezeu, Izvorul infinitei vieţi spirituale, a slăbit, pe de
o parte, forţa de iradiere a spiritului omenesc prin trup, pe de alta, a făcut trupul în mare parte
opac și faţa hidoasă, nesimpatică, prin faptul că omul s-a ocupat în cea mai mare masură, dacî
nu exclusiv, de plăcerile sale.
În acest fel de trup se va îmbrăca fiecare om iubitor de Hristos la înviere, dar
păstrând notele lui personale și tot ce s-a imprimat în el prin faptele și gândurile lui cele bune
din timpul vieţii pământești. Aceasta e slava pe care o vede Sfântul Apostol Pavel cand spune:
„Așteptăm ca Mântuitor pe Iisus Hristos, care va preface chipul trupului nostru, după chipul
trupului slavei Lui" (Filip III, 20). E aceeași slavă în care s-a îmbrăcat trupul înviat al
Domnului, care e atât de copleșit de Duhul, încât se poate spune că Domnul cel inviat e Duhul.
Iar aceasta înseamnă că trupul Lui are desăvârșita libertate. Sfântul Apostol Pavel spune
aceasta prin cuvintele: "Domnul este Duh. Și unde este Duhul Domnului acolo este libertatea.
Iar noi toţi privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același
chip din slava în slavă ca la Duhul Domnului" (II Cor. III, 18).
Învierea lui Hristos n-a fost deci o readucere a trupului Său la starea dinainte de
moarte, căci aceasta L-ar fi ţinut iarăși supus stricăciunii (coruperii) și morţii. Dar n-a putut fi
nici formarea unui trup cu totul străin de cel dinainte de moarte. Ci a fost o readucere la viaţă
a trupului Său dinainte de moarte, dar spiritualizat la maximum, pătruns desăvârșit de
armonia și comunicativitatea spiritului unit cu Dumnezeu.
Trupul lui Hristos păstrează urmele cuielor. Prin el apărea viaţa sufletului Său
propriu, imprimată de gândurile și faptele Lui. Apostolii au cunoscut în trupul lui Hristos cel
înviat, trupul Lui dinainte de moarte, dar ridicat la cea mai luminoasă slavă, transparenţă și
frumuseţe duhovnicească.
În învăţătura creștină oamenii, odată căzuţi în păcatul strămoșesc, nu se mai pot
elibera ei inșiși de moartea trupului. Rolul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, este
indispensabil în scopul acesta, pentru ca omul nu poate reintra prin sine în cea mai deplină
legatură cu Dumnezeu înţeleasă ca și comunicare, fără să înceapă această comunicare de la
Dumnezeu.
Iar învierea depinde de aceasta. Daca cei plecaţi de aici încremeniţi în rău nu mai pot
să se întoarcă spre bine nici cu ajutorul lui Hristos, chiar dacă învie și ei, ceilalţi ajung la
învierea definitivă întru fericire. In amandouă cazurile, oamenii ajung la o oprire a mișcării.
Cei dintâi se opresc în odihna fericită. Aceasta pentru că umanitatea încadrată în ipostasul
Fiului lui Dumnezeu e într-o comunicare desăvârșită cu dumnezeirea, în veci neschimbată, din
care li se comunică și lor aceasta stabilitate de înviere, daca din partea lor s-au unit cu Hristos
prin credinţă. Dulceaţa unirii desăvârșite cu Hristos e așa de mare în starea lor de înviere, că
mișcarea lor se oprește într-o veșnică odihnă comunicativă în Hristos și cu Hristos Cel înviat.
Dar de transparenţa spiritualăa oamenilor prin trupuri, care se va arăta atunci, ţine
și transparenţa lor prin lumea obiectelor, prin cosmos. Cei buni vor lumina atunci deplin,
comunicându-se mai mult și prin lumea materială. Cei răi o vor acoperi de întuneric și o vor
face o piedică în comunicare. Aceasta își va descoperi prin cei buni, pe de alta parte, sau în
modul acesta, sensurile ei adânci și frumuseţea armoniilor din ea, căci oamenii nu vor mai fi
opriţi la uzul lucrurilor, ca mijloace de întreţinere a trupurilor. Mișcările de suprafaţă a
forţelor din ea, corespunzătoare trebuinţelor trupești, vor fi copleșite de arătarea adâncimii
lor spirituale, de revelarea tot mai mare a minunatelor lor armonii, ca și de contemplarea
liniștită a acelor sensuri de către oameni, care vor vedea în ele pe Dumnezeu.

1471
 Învierea lui Hristos ne-a revelat chipul actual al lumii ca destinat sfârșitului, sau
transfigurării. Până la învierea lui Hristos nu se știa de aceasta. Se cugeta la chipul acesta al
lumii, în care persoanele apar și par că mor definitiv, va dura veșnic în sensul lui, ca un Cronos
care naște mereu prunci noi, pe care-i mănâncă.
Învierea lui Hristos ni s-a arătat ca începutul părţii finale ale acestui chip al lumii,
căci Hristos lucrează la învierea lui, prin trupul eliberat de rigiditatea lui, asupra lumii ca să o
ridice la starea de mediu potrivit vieţii. De aceea, Apostolii prezintă timpul de după învierea
lui Hristos, ca timpul de pe urmă.
Prin ea s-a proiectat asupra lumii și a timpului lumina sensului. Lumea aceasta nu
poate fi din veci și nu poate dura în veci. Invierea lui Hristos "a umplut toate de lumină".
Învierea lui Hristos și învierea noastră în El arată victoria finală a binelui în ea, ca adevărata
relaţie între oameni. Ea dă un sens și o ţintă pornirii de transcendere spre comuniune, trăită
de oameni în lume și arăta pe Dumnezeu lucrând pentru transparenţa Sa tot mai luminoasă,
chiar prin trupurile oamenilor și prin cosmosul legat de ele, ducându-le spre eternitatea
fericită a deplinei transparenţe și comunicări ale Sale și a oamenilor intre ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică de Paști
De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest
praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria
Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din
ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind
să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic
nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-
se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv
fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea
ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl
mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi
lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru
şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi
înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa
este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de
ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a
arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a
răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.
Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad.
Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat:
iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că
s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat.
Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce
a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa?
Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi
viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din
morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin! Cine sunt
acei ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul? Fie ca ei să se bucure de această măreaţă
sărbătoare!Cine sunt acei ce slujesc Domnului cu credinţă? Fie ca ei săse veselească întru
Domnul! Cine sunt aceia ce sunt vlăguiţi de atâta post? Acum și vor primi răsplata mult dorită!
Cei ce au muncit cu râvnă încă din cel dintâi ceas Să-și primească răsplata ce li se
cuvine; Cel care a venit dupa al treilea ceas, Să se bucure și acela de marea Sărbătoare! Și cel
ce a venit dupa al șaselea ceas, Să nu se îndoiască; pentru că nu va rămâne pe dinafară! Iar cel
ce a sosit în cel din urmă ceas, Să nu-i fie frica de întârzierea sa! Pentru că Domnul este

1472
binevoitor și primește și pe ultimul venit El dă pace celui ce vine în ultima clipă așa cum dă și
celui ce a trudit din primul ceas. Unuia îi dă, iar pe celălalt îl îndestulează. El preţuiește truda
și salută curajul. El onorează atât faptele cât și gândurile bune. Să ne bucurăm cu toţii de
bunăvoinţa Domnului! Cel dintâi și cel de pe urmă sosit să primească aceeași răsplată; cel
bogat și cel sărac să se bucure deopotrivă! Cel harnic dar și cel molcom să sărbătorească
această sfânta zi! Cel ce a postit cât și cel ce nu a postit să se bucure azi de Masa cea plină de
bunătăţi!
Mâncaţi cu toţii din viţelul cel gras! Să nu rămână nimeni flămând. Sorbiţi cu toţii din
paharul credinţei. Bucuraţi-vă de măreţia bunătăţii Sale! Nimeni să nu fie trist pentru că este
sărac, pentru că împărăţia lui Dumnezeu ne-a fost dezvăluită! Să nu fie nimeni abătut din
cauza păcatelor sale, pentru că iertarea ne-a venit din mormântul Domnului. Să nu fie nimeni
înfricoșat de moarte, pentru că moartea Mântuitorului ne-a eliberat pe noi! El a călcat pe
moarte și a învins-o. El a distrus tărâmul morţii când a coborat în el; l-a băgat în spaima când
acela a încercat să muște din carnea Sa. Așa a proorocit Isaia: “Tu iadule te-ai înfricoșat când
L-ai intalnit pe El”. S-a inspaimantat pentru ca i s-a luat puterea. S-a inspaimantat pentru că
este acum neputincios. Iadul a luat un trup și a descoperit pe Dumnezeu. A luat pământ și a
descoperit cer
Hristos a înviat și tu moarte ţi-ai pierdut puterea! Hristos a înviat și cei răi s-au
prăbușit!
Hristos a înviat și îngerii se veselesc! Hristos a înviat și viaţa a învins moartea! Hristos a înviat
cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viaţa le-a dăruit! Că Lui I se cuvine
slava și cinstea acum și în vecii vecilor. Amin! (din Sfântul Ioan Gura de Aur “Predici la
duminici şi sărbători”).

Bibliografie
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/moartea-invierea/predica-la-invierea-domnului
http://www.crestinortodox.ro
Sfântul Ioan Gura de Aur “Predici la duminici şi sărbători”

1473
 TRADIŢII ŞI SIMBOLURI PASCALE

Prof. înv. primar Iordache Simona-Beatrice

Şcoala Gimnazială „Mihai Drăgan“ – Şcoala Gimnazială Nr. 9 Bacău – Structură

Cea mai veche şi mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, Învierea, este, după cum
spunea părintele Arsenie Boca, „singura minune care li se arată tuturor, credincioşi şi
necredincioşi deopotrivă“. În fiecare an în Săptămâna Patimilor creştinii comemorează prin
post şi rugăciune patimile şi Răstignirea lui Iisus Hristos, iar Duminică, în ziua sfântă a
Paştelui, celebrează Învierea lui Iisus, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii
veşnice, prin sacrificiul Său.
Creştinii nu sărbătoresc în fiecare an la aceeaşi dată Paştele şi, de asemenea, există
date diferite de sărbătorire a Paştelui la catolici şi alte rituri creştine apusene, pe de o parte şi
ortodocşi, pe de altă parte.
Primul Sinod ecumenic desfăşurat la Niceea în anul 325 d.Hr a hotărât ca Paştele
creştin să nu mai fie celebrat odată cu Paştele evreiesc, ci în prima duminică de după luna
plină a echinocţiului de primăvară.
La Sinodul ecumenic de la Niceea, noţiunea de echinocţiu de primăvară a căpătat o
semnificaţie deosebită – s-a considerat că este un moment reprezentativ pentru timpul
primordial în care Dumnezeu a separat lumina de întuneric şi a poruncit ca lumina să fie dată
de soare - ziua şi de lună - noaptea.
Până în 1582 toţi creştinii, indiferent de confesiune, sărbătoreau Paştele la aceeaşi
dată. Modificarea s-a făcut odată cu reforma calendarului iniţiată de Papa Grigorie al VIII-lea,
care a vrut să rectifice decalajul descoperit de astronomi între calendarul folosit până atunci,
cel iulian, şi timpul real astronomic. În timp ce catolicii au început să prăznuiască Paştele după
noul calendar, Bisericile creştin-ortodoxe au rămas la sărbătorirea după vechiul calendar care
indica echinocţiul şi luna plină la date care nu mai corespundeau cu datele astronomice. Aşa
se explică decalajul existent şi astăzi.
Tradiţiile de Paşte sunt asemănătoare la catolici şi ortodocşi. De pe masa creştinilor
de rit catolic sau ortodox nu lipsesc ouăle roşii, carnea de miel, pasca cu brânză dulce sau
cozonacii. Potivit tradiţiei ambelor Biserici, în noaptea de Paşti este bine ca toţi credincioşii să
fie prezenţi la slujba de Înviere.
În noaptea de Înviere, după ce iau Lumina Sfântă, credincioşii cântă "Hristos a înviat
din morţi!/Cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din mormânturi/Viaţă dăruindu-le".
Dincolo de semnificaţia religioasă, farmecul şi bucuria Paştelui sunt aduse de
tradiţiile pascale atât de variate şi bogate în semnificaţii. Sărbătoarea Paştelui cuprinde mai
multe obiceiuri profane, de la curăţenia în casă, obiceiurile gastronomice şi înnoirea hainelor,
la oferirea de cadouri pe care le-ar aduce Iepuraşul de Paşte. Multe obiceiuri au însă credinţe
creştine sau precreştine la origine.
Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se
fac în casă şi în general nu lipsesc de pe masă ouăle roşii, drobul de miel, pasca şi cozonacul.
Este considerat un păcat mare orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică are loc
Prohodul.
Obiceiul vopsirii ouălor de Paşti ţine de mitul cosmogonic al oului primordial, pe
care îl găsim şi în unele legende româneşti. În tradiţia creştină, ouăle roşii simbolizează
sângele vărsat de Iisus şi miracolul renaşterii. Ouăle se ciocnesc la masa de Paşte respectându-
se un anumit ritual: persoana mai în vîrstă ciocneşte prima oul rostind cunoscuta
formulă“Hristos a Înviat !”, la care se i se răspunde cu: “Adevarat a Înviat !” Roşii iniţial, ouăle
de Paşti sunt astăzi divers colorat şi, în unele zone, încondeiate în diferite motive.
1474
 Noaptea Paştelui ne aduce, tuturor laolaltă şi fiecăruia dintre noi, o bucurie
luminoasă inefabilă. În plină noapte, venim la biserică şi căutăm, parcă, Lumina care ne
lipseşte sau pe care am lăsat-o pe dinafara sufletului.

ÎNVIEREA DOMNULUI

Prof. Axinte Cristache – Şcoala Gimnazială “Mihai Drăgan”

Şcoala Gimnazială Nr.9 – Structură, Bacău

Învierea Domnului reprezintă centrul de gravitaţie şi axa lumii. Ea este baza pe care
se sprijină întregul edificiu al religiei creştine, fundamentul credinţei, al spiritualităţii noastre.
Cuvântul ”Paşti”, ”Pască”, este de provenienţă ebraică, însemnând trecere. La Paşti, evreii îşi
aminteau cu sărbătorire de trecerea prin Marea Roşie spre libertatea din pământul
făgăduinţei (Canaan).
Noi creştinii, serbăm Paştile în amintirea răscumpărării neamului omenesc, prin
Patimile, Moartea şi Învierea lui Hristos, a Mielului nevinovat şi preacurat, Care a luat păcatele
lumii, în amintirea mântuirii noastre din robia diavolului şi a păcatului.
Paştile sunt cea mai veche sărbătoare creştină. Ele au început a fi serbate imediat
după Învierea lui Hristos, fiind prăznuite de Apostoli, care au îndemnat pe credincioşi să le
serbeze şi ei. ”Drept aceea, să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al
vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului”(Corinteni, 5, 8), spune Sfântul Apostol
Pavel, adesându-se creştinilor din Corint.
Omorârea morţii , sfărâmarea iadului şi începutul altei vieţi veşnice a realizat-o
Mântuitorul prin Învierea Sa din morţi. Pe scurt, la Sfintele Paşti, luarea aminte ne este la
Învierea Domnului Hristos cel ce a înviat, iar prin Învierea Sa a nimicit moartea, a sfărâmat
iadul şi a pus temelia unei vieţi noi, izvorâte din Învierea Sa. Asumându-şi prin Întruparea Sa
întrega umanitate Hristos a restaurat-o prin a Sa Moarte – Înviere. Învierii Lui îi premerg
Răstignirea şi Patimirile, urmate de Moartea pe cruce, sfârşitul care era totodată un început.
Hristos a primit starea de ultimă desăvîrşire ca om pentru a reveni la viaţa fără de sfârşit nu
prin puterea omenească, ci prin tăria ce o avea sufletul Lui de la Dumnezeu, după ce-l
pregătise pentru aceasta.. Cu cât a primit acastă stare de pătimire mai de bună voie, cu atât se
arăta mai în stare să o învingă în Sine şi în cei ce vor face la fel din credinţa în El.
De altfel toate evenimentele legate de Învierea Domnului Hristos, Învierea şi toate
roadele ei, toate biruinţele câte ţin de Înviere au urmări binefăcătoare pentru credincioşi :
”Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le”, zicem noi la Paşti, punând accent pe legătura dintre Învierea Domnului şi
învierea credincioşilor, dintre Învierea Mântuitorului şi învierea noastră. Învierea lui Hristos a
însemnat deplina lui biruinţă asupra morţii şi nu doar o dovadă pentru oamenii de pe pământ,
că moartea nu înseamnă sfârşitul total al fiinţei. Ea este anticiparea unei asemenea biruinţe şi
pentru noi, deoarece, chiar dacă sufletele celor drepţi se bucură de o fericire după despărţirea
de trup, cum s-a bucurat şi al lui Iisus, starea lor de separaţie, arată totuşi o ştirbire, o
descompletare a omului prin moarte, în urma păcatului ereditar.
Fiind o anticipare a prăznuirii din Împărăţia lui Dumnezeu, slujba de la Paşti, cu
toate ale ei, este culmea spiritualităţii ortodoxe. Ea însă, nu este şi nu rămâne singura
modalitate de manifestare a credinţei şi vieţii ortodoxe, nu este şi nu rămâne singurul chip de
1475
spiritualitate ortodoxă, ci doar cea mai înaltă culme a acestei spiritualităţii, precedată şi
urmată de celelalte moduri de spiritualitae, legate de diferite evenimente sărbătorite în cadrul
Bisericii noastre Ortodoxe de-a lungul unui an bisericesc, numai o săptămână este Săptămâna
luminată, numai Paştile sunt Paşti, numai spiritualitatea de Paşti este culmea spiritualităţii
ortodoxe. Dar acestea nu pot exista nici ca gândire, nici ca trăire fără celelalte chipuri de
gândire şi de manifestare a evlaviei ortodoxe, câte mai sunt pe parcursul unui an bisericesc.

MAGIA ÎNVIERII IN SUFLETELE NOASTRE

Prof. înv. primar Balan Luminiţa Mihaela

Şcoala Gimnazială Avram Iancu Baia Mare

“Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este,
moarte, boldul tău? […] Să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul
nostru Iisus Hristos!” (1Corinteni 15, 54-57). “Dar în toate acestea suntem mai mult decât
biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 37). “Aceasta este biruinţa care a biruit lumea:
credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui
Dumnezeu?” (1Ioan 5, 4-5). Noul Testament este plin de convingerea că prin Hristos
Dumnezeu ne-a dat victoria Sa; victoria asupra fiecărui duşman; victoria asupra fiecărui rău
posibil; victoria asupra la orice a mers greşit în Creaţia lui Dumnezeu; victoria asupra
păcatului, răului şi morţii.
Datorită Învierii Domnului Iisus Hristos, adevăratul creştin este mereu optimist.
Sarbatorind Învierea lui Iisus, noi nu comemoram doar un eveniment istoric, ce s-a
întâmplat cândva în trecut; sarbatorim si traim un eveniment care ne influenţează pe fiecare
dintre noi, astăzi, acum. Datorită Învierii lui Hristos, fiecare creştin botezat care şi-a dedicat
viaţa lui Iisus poate să spună: “Hristos trăieşte; de aceea şi eu voi trăi. Hristos trăieşte; de
aceea şi eu am trecut de la moarte la viaţă. Hristos trăieşte; de aceea şi eu am la dispoziţie
aceeaşi putere ce l-a ridicat pe El din morţi. Hristos trăieşte; de aceea şi eu am victoria.”
Victoria asupra…
1. Victoria asupra păcatului.
2. Victoria asupra demonilor.
3. Victoria asupra noastră.
4. Victoria asupra morţii.
Un bolnav de cancer, aflat pe moarte, se întreba de ce prietenilor lui necredincioşi
nu părea a le place să vină să îl viziteze, în timp ce prietenii lui creştini veneau tot mai des. Un
prieten i-a spus că motivul era poate faptul că creştinismul ştie să facă faţă tuturor acestor
lucruri, are un loc pentru ele, cunoaşte pacea lui Dumnezeu în mijlocul lor, şi siguranţa pe care
o dă victoria definitivă în Hristos. În mulţii mei ani de slujire preoţească, am oficiat nu puţine
înmormântări. Am fost alături de mulţi în mari dureri şi teribile pierderi personale a celor
dragi. În astfel de momente există unele lucruri ce aduc o oarecare alinare - prezenţa
prietenilor, coroanele de flori, slujba înmormântării. Dincolo de toate acestea sunt însă
cuvintele preaiubitului nostru Domn Hristos, luate din chiar inima mesajului său pascal. “Eu
sunt Învierea şi viaţa.” Aceste cuvinte au un efect pe care nu îl poate egala nimic. Evident că
durerea şi pierderea sunt tot acolo. Însă cuvintele Domnului Înviat ne dau oarecum puterea de
a merge mai departe şi asigurarea că moartea nu are ultimul cuvânt. Sf. Pavel afirmă aceasta
într-un limbaj ce vorbeşte fiecărei generaţii în parte.

1476
 Pe vremuri, în Rusia, în Duminica Paştelui, după-amiaza, se ţinea o ceremonie
specială în cimitirul din sat. După o slujbă în capela cimitirului, preotul însoţit de diaconi şi de
cor pornea în procesiune prin cimitir, cântând “Hristos a înviat”. Oprindu-se în dreptul
fiecărui mormânt, unde se afla familia celui plecat din această viaţă, preotul saluta cu “Hristos
a înviat!”, iar rudele răspundeau cu încredere: “Adevărat a înviat!” Ce frumoasă mărturie a
credinţei noastre creştine! Să mergi printr-un cimitir în Duminica Paştelui cântând “Hristos a
înviat!”
Nu scăpare ci victorie.
Ceea ce îşi doresc astăzi majoritatea oamenilor este ceva care să îi scape de realitate.
De aceea cel ce lucrează în industria spectacolelor, cinematografiei sau muzicii este plătit mai
mult decât medicul. El asigură o evadare din realitate. Acesta este de asemenea motivul
pentru care se cheltuiesc atât de mulţi bani pe băutură. Oamenii pun mare preţ pe evadare.
Pentru aceasta ei sunt dispuşi să plătească scump. Totuşi scăparea pe care o obţin este
temporară; poate funcţiona pentru un timp scurt, dar în final realitatea ne ajunge din urmă şi
trebuie să o înfruntăm.
Şi aici vine măreţia credinţei noastre creştine: Nu ne oferă o evadare, ci victorie. Ne
permite nu să fugim de viaţă, ci să o cucerim prin Hristos care a spus: “… In lume necazuri veti
avea dar îndrăzniţi !- Eu am biruit lumea” !
O victorie derivată.
Victoria despre care am vorbit este o victorie derivată. A fost câştigată de Hristos.
Noi participăm la ea prin botez şi credinţă. Sf. Pavel ne reaminteşte în Romani 6, 4-11 că
învierea trebuie să facă parte din viaţa fiecărui creştin. În botez, spune el, fiecare dintre noi
este făcut părtaş la experienţa Învierii lui Hristos. Aşa după cum El a fost îngropat în pământ şi
a înviat, şi noi suntem înmormântaţi în apele botezului şi înviem. Creştinii au primit cu toţii
puterea lui Hristos cel înviat, pentru a învia din moartea păcatului la o nouă viaţă în El. De
aceea în Biserica primară botezul era mereu acordat în fericita noapte a Paştelui. Cum
majoritatea dintre noi am fost copii când am fost botezaţi, Paştele devine pentru noi un timp
al reînnoirii voturilor de la botez: respingerea satanei şi dedicarea pentru Hristos.
Bucuraţi-vă!
Când în ciuda aşteptărilor grecii i-au bătut pe perşi la bătălia de la Maraton, au trimis
un soldat grec să alerge până la Atena să ducă vestea victoriei cetăţii asediate. Acesta a alergat
cât l-au ţinut puterile, a comunicat mesajul, “Bucuraţi-vă! Am învins!”, şi apoi a căzut mort de
oboseală.
Şi Iisus a învins. Bucuraţi-vă! Acesta este efectul victoriei: bucuria! G. K. Chesterton
scria: “Un creştin care crede cu adevărat ar trebui să facă două lucruri: să danseze de bucurie
şi să lupte pentru victorie. Ritualul dansului, pentru a exprima bucuria victoriei lui Hristos, nu
este necunoscut liturgiei răsăritene. Se regăseşte încă în liturgia etiopiană.
O altă expresie a acestei bucurii o reprezintă imnele răsăritene.
“Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,
Paştele Domnului, Paştele!
Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer,
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,
Cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.
Hristos Înviat ne-a oferit victoria Sa. Cât de mult avem nevoie astăzi de această stare
de spirit de victorioşi!
Sarcinile noastre sunt copleşitoare. A-ţi pierde încrederea înseamnă a pierde totul.
Răul câştigă de fiecare dată când noi ne pierdem siguranţa. A fi siguri în Hristos, pe Hristos,
înseamnă începutul victoriei. Mai mult: este victoria! Dacă nu revendicăm drept a noastră

1477
victoria lui Hristos asupra păcatului, asupra noastră şi asupra morţii, ne furăm singuri pălăria,
pierzând cea mai mare victorie ce ne este dat să o cunoaştem acum şi în vecii vecilor.

SĂRBĂTORILE PASCALE LA ROMÂNI

Prof.DUMITRESCU MARIA
Prof.DUȚU ALINA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT FĂGET

Din cele mai vechi timpuri religia s-a împletit cu tradiţia, datina și obiceiurile, pe
care omul le-a respectat și le-a transmis ulterior prin viu grai din generaţie în generaţie, astfel
înţelepciunea și experienţa celor mai vechi strămoși ajunge la noi sub forma obiceiurilor din
viaţa celor de la ţară, fiind purtătoarele unor informaţii, a unei experienţe și înţelepciuni vechi.
În lumea satului, putem spune că au fost, sunt și vor fi adevărate centre de cultură și
originalitate, în care ne regăsim rădăcinile și autenticitatea.
Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină a anului. De Paști se
sărbătorește Învierea lui Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica –a treia zi după scripturi-
femeile purtătoare de mir au găsit mormântul gol deoarece Isus Hristos Înviase. Împotriva lor,
a tuturor, a celor care L-au acuzat și batjocorit de atunci și până astăzi, numit în derâdere
Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege a cărui tron era o Cruce, părăsit de ai Săi, păzit
sub grea rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut
vreodată: biruinţa asupra morţii și asupra răutăţii omenești. Această biruinţă a putut fi
tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată.
O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână după înviere,
porţile raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care mor în
săptămâna luminată ajung direct în rai.
În funcţie de zonele ţării, există diverse obiceiuri care pot părea neobişnuite sau
interesante. Toate tradiţiile de Paşte însă se învârtesc în jurul faptului istoric că Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu este viu. Iar pe noi românii nimic nu ne reprezintă, în ordinea înaltă a trăirii
creştine, mai bine decât Paştele. Paştele e chintesenţa sărbătorilor, a vieţii şi a bucuriei la
români.

BIBLIOGRAFIE:
SIMION FLOREA MARIAN, -”Sărbătorile la români”-1994-Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti;
MARIA şi NICOLAE ZAHACINSCHI, -”Ouăle de Paşti la români”-1992- Editura Sport-
Turism, Bucureşti.

REALIZAREA ACTIVITĂŢILOR RELIGIOASE ÎN GRĂDINIŢĂ

Agache Sanda
Grădiniţa cu program normal nr.1 Tecuci

Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă şi are ca obiectiv, cultivarea şi

dezvoltarea religiozităţii la copil sau adult.

1478
 O definiţie demnă de luat în considerare este a părintelui profesor Dumitru Călugăr:
„Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană care se defineşte conştient de către
un educator, conform unui plan şi unei metode bine precizate. Ea este susţinută de iubire, de
încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu şi are ca drept scop realizarea caracterului
religios - moral cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină”
Începând cu vârsta de trei ani, spiritul copilului se întăreşte, gândirea se amplifică în
puterea de discriminare şi înţelegere, iar viaţa afectivă se diversifică. Este vârsta la care se pot
recepta relativ bine cunoştinţe şi conduite cu caracter moral. Ştim că la această vârstă
predomină cunoaşterea de tip intuitiv, senzorial şi ca atare mediul educativ al copilului
trebuie să fie cât mai bogat in stimuli cu caracter religios. După vârsta de patru ani se dezvoltă
capacitatea analitică de diferenţiere a lucrurilor în funcţie de anumite criterii. „De ce”-ul
acestei vârste este o mărturie a înclinaţiei spre cunoaştere: „De unde a venit asta?” „, Cine a
făcut asta?” etc. Dorinţa de cunoaştere a copilului este mare, dar puterea lui de înţelegere este
limitată.
Educatoarea este datoare ca la fiecare întrebare să dea răspuns, dar răspunsul să fie
acea parte din adevăr care poate fi receptată de copil. Este momentul când i se poate explica
raţional şi ideea de divinitate, iar acest pas va deschide un evantai mai larg de întrebări. Acest
lucru l-am realizat la grupa pe care am condus-o timp de trei ani.
În activităţile desfăşurate am pornit de la concret, şi anume de la fapte ale copiilor,
bune sau mai puţin bune, pe care le-am analizat împreună, apelând întotdeauna la toleranţă şi
iubirea aproapelui. De aceea, înainte de orice, am pus mare accent pe o formare caracterială a
copiilor prin care să dea dovadă de înţelegere faţa de adulţii cu care intră în contact, de
dragoste pentru tot ceea ce înseamnă creaţia lui Dumnezeu: oameni, natură, pământ.
Apoi, prin scurte povestiri cu caracter moral - religios, ilustrate şi accesibile lor, le-
am trezit interesul pentru evenimentele biblice. Uneori, povestirile erau încărcate de un
mister pe care copiii abia aşteptau să le fie dezvăluit pe final. Alteori am răspuns la întrebările
lor în mod indirect, prezentând minunile înfăptuite de Isus Hristos, care nu trebuie să
înţelegem cum s-au produs, ci să credem cu tărie că aparţin puterii divine, că numai
Dumnezeu le poate înfăptui în chip miraculos pentru noi.
Marile evenimente ale creştinilor – naşterea şi învierea Mântuitorului – au constituit
prilejuri bune pentru mine de a trezi în inima copiilor dorinţa de a le sărbători cum se cuvine.
Astfel, am pregătit montajele „Steaua sus răsare, „ şi „Hristos a Înviat” pe care le-am prezentat
părinţilor şi bunicilor în preajma acestor sărbători.
Anul acesta, in săptămâna „Ne pregătim pentru Sărbătoarea Învierii”, am organizat
activităţi cu caracter religios în care le-am spus copiilor despre Săptămâna Patimilor şi
chinurile prin care a trecut pentru a demonstra că după trei zile de la moarte poate învia,
înălţând-se la ceruri. În această săptămână am vopsit ouă şi le-am spus semnificaţia acestora
Am mai spus că, primăvara când natura învie, românii aşteaptă sărbătoarea aceasta
cu mare dor şi bucurie, cu locuinţele curate şi cu toate pregătirile făcute in cea mai bună
rânduială. Toate acestea au menirea de a pregăti credincioşii şi implicit copiii pentru Înviere.
Este foarte important ca ceea ce învăţăm cu copiii să nu depăşească nivelul lor de
înţelegere, altfel memorarea mecanică a unor versuri constituie pur si simplu un exerciţiu de
memorie. Când nu am reuşit să găsesc ceva potrivit sărbătorii, am compus eu însămi versuri
simple, atractive, accesibile, respectând succesiunea ori detaliile contextului respectiv. În
acest fel i-am determinat pe copii să recite cu plăcere.
Deşi copilăria înseamnă inocenţă, înseamnă şi plasticitate şi, ca urmare, deţine
capacitatea de perfecţionare spre care adultul accede spre a fi mântuit.

1479
 BIBLIOGRAFIE
Cocoş Constantin – Educaţia religioasă - repere teoretice şi metodice.
Ionescu Nae – 1991, Curs de metafizică, Humanitas, Bucureşti.
Marin Rodica – Profesorul de religie în şcoală, colecţia „Ortodoxia românească”, editată
de Mănăstirea Portăriţa.
- Biblia sau Sfânta Scriptură – 1991, editura Legislativului Biblic şi de misiune al
Biserici Ortodoxe Române, Bucureşti.

DEMNITATE ŞI RESPONSABILITATE

Prof. Mirela Cîrstina,

Şcoala Gimnazială „Petre Ţuţea” Boteni, Jud.Argeş

În istoria Europei medievale, Constantin Brâncoveanu s-a remarcat ca un mare om

politic şi fin diplomat. Domnind într-o zonă fierbinte a Europei, Brâncoveanu a trebuit să lupte
împotriva expansiunii otomane, care ameninţa stabilitatea continentului. Pentru aceasta, a
recurs la alianţe strategice cu vecinii, urmărind păstrarea independenţei Ţărilor Române şi
apărarea credinţei ortodoxe strămoşeşti prin constituirea unui front antiotoman împreună cu
popoarele din Balcani. Politica sa externă a urmărit echilibrul faţă de presiunile celor trei mari
imperii: austriac, otoman şi rus. El a aderat la Liga sfântă (constituită în 1684 din iniţiativa
Papei Inocenţiu al XI-lea), alcătuită din Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Polonia, Veneţia şi
Rusia, care dorea alungarea turcilor din Europa şi realizarea unui nou echilibru politic între
puterile Europene.
Relaţiile sale externe şi negocierile abile i-au atras supranumele de „meşterul
neîntrecut al diplomaţiei”. Lui i se datorează introducerea de noi metode în diplomaţia
secolului al XVIII-lea, precum corespondenţa secretă şi folosirea agenţilor secreţi în marile
capitale ale continentului
Constantin Brâncoveanu a fost un mare sprijinitor al culturii şi religiei. Dispunând
de mari averi, Brâncoveanu a ridicat în Ţara Românească o serie de mânăstiri, biserici şi
palate după moda italiană. Printre aceste monumente de artă trebuie amintite palatele de la
Mogoşoaia şi Potlogi, mânăstirile de la
Hurezi şi Sâmbăta şi multe altele.
Sfinţii Brâncoveni sunt Domnitorii Ţării Româneşti, ce şi-au arătat Credinţa Creştină
în Credincioşia de Neam şi Pământ Strămoşesc, într-un moment de "răscruce a vremurilor",
când Răsăritul şi Apusul se luptau pentru supremaţie. Prin martirajul acestor Sfinţi, se
dovedeşte că şi Ţara Românească are cu adevărat "Chipul cel creştin", pe o "Temelie" de
neclintit. Nu numai "poporul român " este Credincios, ci şi "Stăpânirea" sa. Iată o dovadă de
"Fiinţialitate românească". Sfinţii martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi,
Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Sfetnicul Ianache - prăznuiţi la 16 august, s-au învrednicit a
suferi moarte mucenicească pentru dreapta credinţă şi pentru neamul românesc din care au
fost odrăsliţi. Sfântul martir Constantin Vodă Brâncoveanu, care cu creştinească înţelepciune a
cârmuit Ţara Românească vreme de 25 de ani (1688 -1714), a strălucit ca un mare ocrotitor
de cultură şi artă românească, ridicând, înnoind şi înzestrând numeroase biserici, mănăstiri şi
alte aşezăminte, miluind pe cei săraci şi ajutând cu prisosinţă celelalte Biserici Ortodoxe
surori aflate atunci la grea cumpănă. Scos din scaunul de domnie, Sfântul Constantin Vodă
Brâncoveanu a suferit chinuri împreună cu fiii şi sfetnicul său, la Constantinopol,
1480
învrednicindu-se cu toţii să-şi încununeze fruntea cu coroana sfântă a muceniciei pentru
credinţa ortodoxă pe care au apărat-o şi au mărturisit-o cu preţul vieţii.
În dimineata zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, cu capetele descoperite,
îmbrăcaţi doar în cămaşi ponosite şi târând după ei lanţurile grele, Constantin Brâncoveanu,
cei patru fii ai săi şi sfetnicul Ianache erau purtaţi de la Yedikule către Serai, pe străzile pline
de gură-cască. Ajunşi la locul execuţiei, au fost aşezaţi în faţa sultanului Ahmed al III-lea, care a
ţinut în mod special să participe. Condamnaţilor li s-a reamintit că îşi pot cruţa viaţa dacă se
dezic de Iisus Hristos.
Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, păstrează următoarele
cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: ‘Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut
în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele
nostru’. Imediat au fost aliniaţi şi aşezaţi cu capetele pe trunchiuri. Cel dintâi a căzut capul
sfetnicului Ianache, sub necruţătoarea secure a călăului. Au urmat apoi capetele fiilor
Constantin, Şerban şi Radu. Când veni rândul lui Mateiaş, mezinul de numai 11 ani, îngrozit de
trupurile care se zbăteau, împroşcând cu sânge în toate părţile şi de privirile reci, întipărite pe
chipurile fraţilor săi, ale căror capete au fost desprinse de corpuri, se aruncă la picioarele
sultanului, promiţând că se va face musulman, dacă va fi cruţat. „Mai bine să mori de o sută de
ori, decât să-ţi lepezi credinţa”, auzi Mateiaş, printre suspine, glasul părintelui său.
În acel moment simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci. Se ridică în picioare şi merse
direct către călău, aşezându-şi capul pe trunchi. „Vreau să mor creştin! Loveşte!” În doar
câteva clipite capul lui Mateiaş avea aceeaşi expresie rece, parcă nepăsătoare ca a fraţilor săi.
La urmă, lângă balta de sânge a fiilor săi, ce lucea sub razele amiezii, a fost omorât şi bătrânul
Constantin Brâncoveanu de aceeaşi lovitură nemiloasă a călăului. Oribilul spectacol s-a
încheiat, după obiceiul otoman, cu purtarea capetelor în vârful suliţelor, pe străzile
Istanbulului, iar trupurile mucenicilor au fost aruncate în mare….
Trupurile neînsufleţite ale domnitorului şi fiilor şi al sfetnicului Ianache au fost, pe
ascuns, pescuite din mare de creştini şi înmormântate în biserica din Insula Halki, în biserica
Maicii Domnului, zidită de împăraţii paleologi, dar ajutată cu multe daruri de domnitorul
martir.
Cu foarte mari eforturi, doamna Marica Brancoveanu a reuşit să aducă în ţară
osemintele voievodului, înmormântându-le în una din ctitoriile soţului ei, biserica „Sfântul
Gheorghe Nou” din Bucureşti. De teama să nu fie profanat de turci, mormântul a fost acoperit
cu o lespede de marmură albă, fără însemnele domneşti. Doar inscripţia discretă cu stema
Ţării Româneşti şi candela de argint de deasupra mormântului au fost singurele indicii, pe
care 200 de ani mai târziu le-a descifrat Nicolae Iorga, că acolo odihnea Sfântul Martir
Constantin Brâncoveanu. Numele voievodului a intrat în legendă, fiind cinstit şi plâns în
balade şi cântece populare care se încheiau cu cuvintele: "Aşa a murit creştinul Brâncoveanu
Constantin".
Iată deci că în iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Martir
Brâncoveanu împreună cu fiii săi şi sfetnicul Ianache.
Patriarhia Română a proclamat în mod oficial anul 2014 ca Anul omagial euharistic
(al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri
Brâncoveni în cuprinsul Bisericii noastre. În acest an se împlinesc 300 de ani de la moartea
martirică a Sfântului Domnitor al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu şi a celor patru fii
ai săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului Ianache, care au fost canonizaţi de
Biserica Ortodoxă Română în august 1992 şi sunt prăznuiţi în ziua de 16 August

1481
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE DIN JUDEŢUL SĂLAJ

Costea Lucia
Ana Daciana
Colegiul Tehnic “Alesandru Papiu Ilarian” Zalău

Sărbătoarea Paştelui este considerată cea mai însemnată, mai mare şi mai sfântă
sărbătoare de peste an, sărbătoare numită şi Învierea Domnului.

În satele sălăjene această sărbătoare este mult aşteptată şi îndelung pregătită atât
spiritual, prin post şi rugăciune, cât şi prin curăţirea spaţiului în care locuiesc şi înnoirea
straielor pe care le îmbracă. Toţi ai casei sunt antrenaţi în pregătiri, femeile se pregătesc din
timp (îşi curăţă casele, se îngrijesc ca cei din casa să aibă haine noi de Paşti, dacă nu tocmai
toate hainele măcar una pentru fiecare din casă), bărbaţii curăţă curtea şi ograda casei (de
obicei înainte de Paşti se face curăţenia mare de primăvară, se văruiesc stâlpii din faţa porţilor
şi de pe marginea şanţurilor) şi se interesează fiecare din timp de unde îşi pot procura mielul
pentru Paşti.

In judeţul Sălaj ouăle sunt decorate cu elemente vegetale frunze şi flori. În Sălaj,
ouăle nu se vopsesc doar în roşu ci şi în alte culori, obţinute prin fierberea diverselor plante (
coji de ceapă albă, coji de ceapă roşie, laptele cânelui, mina de creion chimic…) iar singura
împiestrire a ouălor este cea obţinută prin folosirea diverselor plante (se aleg ouăle să fie albe,
se spală în apă şi săpun, se şterg cu un prosop curat, se culeg diverse plante din grădină, se ia
câte o frunză din fiecare plantă, se lipeşte pe ou de-o parte şi de alta, şi oul se pune într-un
ciorap de nailon, se leagă strâns la capete şi se pune apoi într-o oală în care s-au pus coji de
ceapă şi se fierb). După ce s-au fiert, se scot din apă, se taie ciorapul, se dezlipeşte frunza de pe
ou, se dă fiecare ou cu o bucată de slănină să fie lucioase şi se pun într-un coş.

În satele sălăjene este obiceiul ca în fiecare an, o familie să plătească Paştele şi se

merge pe rândul satului. Cel care plăteşte, duce în Joia Mare mare la biserică vinul şi
prescurile pentru sfinţit din care se fac Pastile, iar în cele trei zile de sărbătoare, membrii
acelei familii dau Pastile în biserică. Trei membri din familia respectivă (de regulă bărbaţi)
stau în trei locuri diferite în biserică, cu oală de Pasca, iar când se iese din biserică toţi
credincioşii îşi iau Pască şi spun Hristos a înviat!. A doua zi de Paşti, după ieşirea din biserică,
gazdă care a dat paştile face prânzul Paştelui, masa la care sunt chemate feţele bisericeşti,
precum şi finii, naşii, cumnaţii şi alte neamuri ale gazdei, unde sunt servite mâncăruri
tradiţionale de Paşti masa care ţine până la vecernie, când pleacă apoi cu toţii la biserică. A
treia zi de Paşti, se împart obiectele Paştilor, cele trei oale sunt date la biserică – una pentru
preot, una pentru diac şi una pentru făt.

În a doua zi de Paşti, în Sălaj e obiceiul stropitului, având semnificaţia unui act de

purificare. Feciorii, în special copiii merg şi stropesc cu parfum feţele şi primesc în schimb ouă
roşii.

Bibliografie
*** Obiceiuri de Sfintele Paşti: creştinortodox.ro/paste/obiceiuri-tradiţii-paşte/
*** Săptămâna Patimilor: creştinortodox.ro/paşte/săptămâna-patimilor/
1482
 OUĂ ÎNCONDEIATE ÎN OLTENIA

Prof. înv. primar EUGENIA BODODEA

ȘC. GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU” CRAIOVA

Ouăle încondeiate reprezintă un obicei străvechi în tradiţia românească, un element

de cultură spirituală, mărturie a credinţei, datinilor și obiceiurilor pascale.
Oul roșu este purtătorul unor semnificaţii profunde legate de jertfa supremă a
Mântuitorului și de reînvierea naturii, creștinii înfrumuseţându-l desenând cu ceară motive
decorative ancestrale, care prin semantica cromaticii lor exprimă bucuria Învierii Domnului.
Mi-am propus să prezint câteva consideraţii asupra ornamenticii ouălor încondeiate
din Oltenia, consideraţii bazate în primul rând pe studiile asupra colecţiei Muzeului Olteniei.
Colecţia cuprinde peste 1000 de ouă încondeiate realizate în prima jumătate a
secolului XX, afirmaţie bazată în primul rând pe perioada în care au trăit colecţionarii cărora
le-au aparţinut iniţial, Aman , Vincenz, precum și pe faptul că unele piese sunt datate 1934 –
1938.
O analiză mai atenă a ornamenticii ouălor încondeiate, a cromaticii lor, a regulilor de
dispunere a motivelor, relevă faptul că, în ciuda aparentei diversităţi de la zonă la zonă, și
chiar de la creator la creator, există o mare unitate a fondului principal de motive, dovadă a
vechimii lor, fapt ilustrat și de preponderenţa ornamentelor inspirate din ocupaţiile de bază a
ţăranilor. Una dintre principalele motivaţii ale rafinamentului deosebit pe care l-a cunoscut,
de-a lungul timpului, arta înfrumuseţării ouălor, este legată de existenţa în toate zonele ţării,
deci și în Oltenia, a obiceiului dăruirii de ouă de Paști, la masă, de către fini, nașilor, dar mai
ales la horă, de către fete, feciorilor, motiv pentru care există o adevărată întrecere în a realiza
exemplare cât mai împodobite, ajungându-se chiar, în unele cazuri, la o specializare a
anumitor persoane, de regulă femei, la care doritorii apelau pentru a-și procura exemplare cât
mai frumoase.
Dintre procedeele utilizate în general pentru înfrumuseţarea ouălor de Paști, în
Oltenia s-au folosit și încă se mai folosesc cel al colorării simple, precum și cel al
„încondeierii”, al „scrierii” cu ceară, procedeu mult mai complex, care presupune și un
incontestabil talent din partea aceluia sau aceleia care îl practică.
Decorarea începe cu împărţirea câmpurilor ornamentale, constituindu-se două,
patru, șase sau chiar mai multe suprafeţe, prin trasarea unor axe verticale, perpendiculare pe
cel transversal. Adeseori este utilizat pentru trasarea câmpurilor câte un brâu orizontal sau
vertical, format din motive florale, stilizate sau geometrice. Foarte frecvent este folosit și
procedeul împărţirii întregii suprafeţe a oului în diverse motive geometrice (triunghiuri si
romburi mai ales), având, fie în vârfuri, fie înscrise, flori stilizate.
Alături de decor, la valoarea artistică a ouălor încondeiate din Oltenia contribuie
fără îndoială și cromatica lor, bazată mai ales pe tonuri calde : roșu, ocru, bleu - verde, maron
– roșcat, coloranţii folosiţi fiind cel mai adesea de origine vegetală, extrași din plante, flori,
frunze, scoarţă de copac.
Calităţile artistice ale ouălor încondeiate sunt conferite mai ales de maniera în care
sunt realizate compoziţiile, ce respectă regulile simetriei, repetiţiei și alternanţei, de simţul
proporţiilor, de marea gamă motivistică, cu origini atât de diferite, precum și de colorit.
Ornamentele utilizate pentru decorare sunt variate, ornamente geometrice și florale,
animale, păsări, personaje umane și, evident, motive religioase.

1483
 Reprezentative în arta încondeierii sunt două sate ale Olteniei: Oboga și Vlădești, în
care meșterii olari și-au extins măiestria de la modelarea ceramicii la decorarea ouălor,
motivele ornamentale utilizate de ei fiind preluate de pe ceramică.
Prin calităţile desenului, armonia cromatică și măiestria realizatorilor, ouăle
încondeiate în anumite sate ale Olteniei se impun printre realizările de seamă ale acestui
domeniu, considerat în ultima vreme, pe bună dreptate, unul dintre genurile cele mai realizate
ale artei noastre populare.

Bibliografie:
Tătulea, Viorica, 1996, Consideraţii asupra ornamenticii ouălor încondeiate din Oltenia,
Muzeul Olteniei Craiova, Studii și comunicări, Craiova;
Zahacinski, Maria, Nicolae, 1985, Elemente de artă decorativă populară românească,
Editura Litera, București;

1484
 ACȚIUNE CARITABILĂ „SUFLET PENTRU SUFLET”

PROF.ÎNV.PREȘCOLAR : PICIU NICOLETA SILVIA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT „MICUL PRINȚ”
PITEȘTI, ARGEȘ

Motto:
„Nu există prilej mai minunat pentru dăruire, decât să poţi da, zi de zi, tot ce ai mai
bun şi mai adevărat unei fiinţe cu sufletul deschis.”
Rabindranath Tagore
Tipul de proiect : Judeţean
Aplicantul : Grădiniţa Program Prelungit „MICUL PRINŢ”Pitești, Argeș
Coordonator de proiect : Prof. Înv.Preșcolar : PICIU NICOLETA SILVIA
Argument
*Activitatea de voluntariat reprezintă un element esenţial al tuturor societăţilor, ea
fiind reglementată şi în România din anul 2001.
*Faptul că voluntariatul este de interes public fiind iniţiat în folosul altora, am
considerat că este şi de datoria noastră ca educatoare, să-i învăţăm pe copii şi părinţi să
identifice problemele comunităţii şi să se implice în rezolvarea lor.
*Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos, este un prilej de bucurie pentru toţi
creștinii.
Ne propunem prin intermediul acestei activităţi, să încurajăm și să dezvoltăm
comportamente adecvate muncii în grup, a simţului și spiritului estetic; să scoatem la iveală
laturile neșlefuite ale edacaţiei morale, comportamentul de întrajutorare și să eliminăm
discriminarea.
Descrierea activităţii
Scopul
Cultivarea spiritului şi valorilor voluntariatului în conştiinţa copiilor, părinţilor;
Dezvoltarea interesului cadrelor didactice de a se implica în activităţi de voluntariat
în comunitatea în care locuiesc;
Dobândirea unui comportament responsabil faţă de persoanele aflate în dificultate,
conștientizarea problemelor fizice, materiale și sociale cu care se confruntă ;
Dezvoltarea comportamentelor adecvate muncii în grup, încurajarea implicării
copiilor în campanii umanitare, cultivarea și dezvoltarea conceptului de voluntariat.

Obiective specifice
Educarea sensibilităţii copiilor prin implicarea lor în acţiuni caritabile ;
Combaterea discriminării pe motive de origine etnică, sex, religie ;
Formarea competenţelor de comunicare, implicare activa, munca în echipă ;
Cultivarea imaginaţiei, a creativităţii copiilor prin realizarea cadourilor şi a
lucrărilor artistice din cadrul proiectului ;
Grup ţintă
Preşcolari;
Cadre didactice;
Parinţi.
Resurse materiale
Contribuţii personale ale părinţilor copiilor Grădiniţei PP”Micul Prinţ”Pitești de la
grupa mare „B”-grupa „Piticilor”și ale cadrelor didactice.

1485
 Programul desfășurării: Învierea Domnului constituie pentru orice creştin cel mai
înalt prilej de bucurie şi înălţare duhovnicească. Învierea Domnului este fără îndoială
evenimentul de importanţă covârşitoare pentru mântuirea sufletelor noastre.
Sfintele Paşti constituie biruinţa vieţii asupra morţii realizată în persoana
Mântuitorului Hristos.
Data : 18 Aprilie 2014
Locul desfășurării: Azilul de bătrâni „RAZĂ DE SOARE”-CĂLINEȘTI
Resurse umane
Cadrele didactice de la grupa mare B –grupa „Piticilor”
Preșcolari;
Părinţi;
Beneficiari direcţi
Bătrânii de la azil
Activităţile planificate
18 Aprilie 2014 activitatea „Suflet pentru suflet ” – donaţii proprii, provenite de
la părinţi și cadre didactice care constau în pachete cu alimente, cadouri cu ocazia
sărbătorii
Pascale.
Evaluarea
Acţiunea desfăşurată va fi monitorizată urmărindu-se astfel modul de derulare ;
Mediatizarea proiectului la nivel local;
Realizarea de fotografii;

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII – MIRACOL ȘI LUMINĂ, IUBIRE ȘI JERTFĂ

prof. Irimeș Andreea – Larissa, Școala Gimnazială Nr. 1 Agrij (jud. Sălaj)

Bucuria, speranţa, credinţa, pacea și iubirea sunt doar câteva dintre sentimentele cu
care așteaptă creștinii an de an, miracolul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos! „Sărbătoarea
sărbătorilor” a dovedit de-a lungul timpului dragostea pe care Dumnezeu o poartă omenirii,
prin sacrificiul suprem: jertfa unicului și nevinovatului său Fiu, prin moartea pe cruce și
învierea Lui pentru răscumpărarea păcatelor noastre.
Fiind cea mai importantă sărbătoare creștină, Sfintele Paști sunt așteptate printr-un
proces de purificare spirituală, care implică postul, spovedania, rugăciunea și faptele bune.
Astfel, Postul Mare durează 40 de zile, interval de timp ce reprezintă pentru credincioși clipe
de recunoștinţă pentru jertfa Mântuitorului de pe Golgota. Săptămâna începe cu Duminica
Floriilor, ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim şi se încheie cu Duminica Paştelui, ziua
Învierii Sale.
În Joia Patimilor, se comemorează la biserică Cina cea de Taină, moment în care Fiul
lui Dumnezeu se dăruiește întregii lumi, oferind trupul și sângele său. Atunci, Iisus
încredinţează cea mai mare poruncă, porunca iubirii, rupând pâine și împărţind-o apostolilor
pentru a le arăta cum trebuie să facă și ei în viitor. Vinerea Mare reprezintă o zi de doliu,
interiorizare, meditare și amară tristeţe pentru credincioși. Este ziua în care Fiul lui
Dumnezeu moare pe dealul Golgotei, nevinovat fiind, pentru întreaga omenire.
În biserica de la Ierusalim, miracolul Învierii, al luminii sfinte se petrece în fiecare
an. Astfel, în sâmbăta din Săptămâna Patimilor, credincioșii sosiţi aici asistă la o adevărată

1486
minune: Dumnezeu le dăruiește lumina divină ce se pogoară din ceruri în Sfântul Mormânt și
aprinde vata întinsă pe lespede.
În acest context istorico-religios, un loc aparte îl găsesc și tradiţiile care diferă de la
o ţară la altă, de la o cultură la alta sau de la o regiune la altă. În România, tradiţiile privitoare
la Sfânta Sărbătoare a Paștelui sunt foarte variate și au mari însemnătăţi pe români. Printre
cele mai importante se numără vopsitul, încondeierea și ciocnirea ouălor, salutul creștinesc
„Hristos a înviat!” și răspunsul „Adevărat a înviat!”, gustarea din Sfintele Paști (pâinea și vinul)
oferite la biserică, preparea cozonacului și a pascăi.
Hristos s-a jertfit pentru a noastră mântuire, prin care ne-a trecut de la moarte la
viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi fost credinţa
noastră, nădejdea şi viaţa, căci fărăm moartea şi învierea Sa, păcatul nu ar fi fost biruit.
Învierea este o promisiune făcuită de Iisus încă de când a trăit pe pământ, cum că fiecare
persoană, care l-a recunoscut pe Hristos va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi
prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din
punct de vedere obiectiv, însă pentru mântuirea generală, fiecare om devineresponsabil prin
faptele pe care le face.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, ci are spirit, fiind o treapta a sfinţeniei. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos s-au arătat în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religioasă, în operele de
cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale
sau generale ale Bisericii.
Având în vedere aceste aspecte biblice și teologice, care au fost expuse, este evidentă
și frumuseţea şi bogăţia slujbelor pascale, slujbe la care oamenii participă într-un număr
foarte mare. Învierea lui Iisus Hristos simbolizează a legătura reclădintă dintre fiinţa umană şi
Dumnezeu. Această sărbătoare celebrată an de an de credincioșii din întreaga lume, se
caracterizează prin speranţă, aspiraţia pentru o viaţa mai bună și curată, la transfigurarea
vieţii pământeşti într-o viaţă sfântă, alături de Dumnezeu.

1487
 ATITUDINEA CREŞTINĂ FAŢĂ DE DISTRUGEREA ŞI POLUAREA NATURII

Prof. înv.primar Schifirneț Loredana

Școala Gimnazială Buciumi

Simplu numită ecologie creştină, tema propusă ocupă de ceva vreme centrul
atenţiei. Aceasta nu ne aduce nici o mulţumire, de vreme ce se vizează aspecte legate de
distrugerea creaţiei. Însă, necesitatea dezbaterilor pe seama unui astfel de subiect reprezintă
o datorie de conştiinţă a fiecărui indivivid, indiferent de apartenenţa religioasă.
Trecerea ecologiei de la stadiul de simplă disciplină ştiinţifică la cea de problemă a
conştiinţei comune, naţională şi internaţională, reprezintă o realizare a secolului al XX-lea şi
aceasta se datorează şi implicatiilor învăţăturilor creştine care încearcă să modeleze sufletele
oamenilor în scopul conservării lumii primită de la Dumnezeu.
De fapt, problema raportului dintre om şi mediul ambiant nu este nouă. Ea a apărut
odată cu cele dintâi colectivităţi omeneşti, deoarece omul cu inteligenţa şi spiritul creator care
îl definesc, nu s-a mulţumit cu natura din starea sa incipientă ci a pornit cu curaj şi tenacitate
la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale. Specia umană a adăugat peisajului natural
privelişti noi, prefăcând mlaştini şi ţinuturi aride, a creat noi soiuri de plante de cultură şi a
domesticit animale sălbatice. Până aici, echilibrul natural nu a avut de suferit decât, poate, pe
arii foarte restrânse, care nu puteau afecta ansamblul.
Consecinţă a căderii omului şi a îndepărtării de Dumnezeu, relaţia omului cu natura
a fost pervertită încă de la început, iar păcatul a influenţat negative nu numai omul, ci şi lumea
înconjurătoare. Sfântul Apostol Pavel spune că: “Căci făptura a fost supusă deşertăciunii- nu
de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o- cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va
izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim
că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).
Natura reflectă ca într-o oglindă primul păcat al omului. Germenele păcatului, atingând inima
omului, a produs, aşa cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, „spini şi pălămidă”(Facere 3, 18) pe
pământ. Unitatea organică a omului şi a naturii înconjurătoare, care exista înainte de cădere, a
devenit imposibilă din cauza caracterului individualist al omului. În relaţiile sale cu natura,
relaţii care au luat un vădit caracter utilitar, umanitatea s-a lăsat ghidată din ce în ce mai mult
de motivele sale egoiste. Ea a început să uite că Dumnezeu este singurul Stăpân al Universului
(Psalmul 23, 1), Căruia Îi aparţin „cerul şi cerurile cerurilor, pământul şi toate cele de pe el”,
omul însuşi făcându-se intendent (administrator) al bogăţiilor lumii, după cum spune Sfântul
Ioan Gură de Aur. Supunerea naturii şi posesia pământului (Facere 1, 28), la care omul este
chemat după voia lui Dumnezeu, nu înseamnă că totul este permis. Aceasta înseamnă doar că
omul este purtătorul imaginii Creatorului Împărăţiei celeste şi, după cum spune Sfântul
Grigorie de Nyssa, având acest privilegiu, omul trebuie să-şi demonstreze demnitatea sa nu
prin dominarea violentă a naturii înconjurătoare, ci prin păstrarea şi cultivarea (Facere 2, 15)
regalităţii sublime a naturii, de care omul va răspunde înaintea lui Dumnezeu.
Criza ecologică ne obligă să regândim şi să revizuim atitudinea noastră în ceea ce
priveşte lumea înconjurătoare.
Legătură strânsă dintre antropologie şi ecologie este foarte clară în epoca noastră,
ţinând cont de faptul că lumea traversează în acelaşi timp două crize: spirituală şi ecologică. În
lumea contemporană, omul pierde conştiinţa că viaţa sa este un dar de la Dumnezeu.
Degradarea spirituală a personalităţii întreţine degradarea naturii, în măsura în care omul
devine incapabil de a acţiona transfigurator asupra lumii.
Rezolvarea întreagă şi deplină a crizei ecologice este imposibilă într-un context de
criză spirituală. Această afirmaţie nu înseamnă în nici un caz că Biserica nu întreprinde
1488
eforturi de a salva natura. Dimpotrivă, ea nutreşte speranţa unei schimbări positive a relaţiilor
dintre om şi natură şi aspiraţia unei societăţi renăscând spiritual. Fundamentul antropologic
al problemelor ecologice ne arată că nu putem schimba lumea inconjutaroare decât în măsură
schimbării noastre interioare; tocmai de aceea, transfigurarea naturii trebuie să înceapă cu
transfigurarea sufletelor. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul nu va putea să transforme
pământul în paradis, decât numai atunci când va purta paradisul în el însuşi.

Bibliografie
Ascetica si mistica ortodoxa, Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, Ortodoxia, nr. 1, 1976
Popescu, Dumitru, 1996, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti,
Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, 1996, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I, II, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, .
Zizioulas, Ioannis, 1999, Creaţia ca Euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti,

SIMBOLISTICA SALCIEI ÎN CONTEXTUL SĂRBĂTORII DE FLORII

Prof.Smaranda Graur
Liceul Teoretic Eugen Pora, Cluj-Napoca, Cluj

Duminica Floriilor este o sărbătoare crestină cunoscută si sub denumirea de

Duminica Patimilor sau Duminica Floriilor si simbolizează intrarea triumfală a lui Iisus în
Ierusalim în zilele dinaintea Patimilor.
Denumirea populară a sărbătorii vine de la zeita romană a florilor, Flora, peste care
cre˶tinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Sărbătoarea de Florii a fost
atestată documentar, pentru prima dată în secolul al 4-lea.
O multime de traditii sunt legate de comemorarea acestei sărbători, care se respectă
cu sfintenie în unele zone.
În lucrarea prezentată ne-am oprit asupra unui element ce este legat de Sărbătoarea
Floriilor , si anume, salcia.
Salcia fost considerată ca fiind "o adevarată plantă de apă" sau "iubitoare de apă"
pentru puterea ei aproape indestructibilă de crestere si regenerare, fără niciun ajutor din
partea omului .Denumirea ei a fost dedusă, atât de greci cât si de romani, din această calitate
extraordinară de crestere .
Salcia este întâlnită, în Vechiul Testament, pentru prima dată, în timpul sărbătorii
corturilor, ca simbol al bucuriei si al vietii. În traditia greacă antică, alături de plop, ea
umbreste intrarea în temuta împăratie a mortii, stăpânită de nemilosul Pluto si de crâncena
zeita Persefona. Aceasta asociere a salciei cu "împăratia mortii" nu este întâmplătoare, căci
alături de plop, de ulm face parte din copacii sacri ai nimfelor.
În gândirea crestină, simbolismul salciei este intalnit pentru prima data in scrierile
Pastorului Hermas. Salcia, în scrierile unor Sfinţi Părinti, o reprezintă pe Fecioara Maria.
Aceasta desi alege fecioria, deci viata fără rod, naste pe Hristos.
Există o credintă în popor că salcia are puteri miraculoase. Se crede astfel, că alungă
duhurile necurate, iar animalele si pământurile sunt ferite de lucrarea duhurilor rele. Mai
putem mentiona si obiceiul lovirii usoare cu crenguta de salcie, ca o urare de sănătate.
Ca simbol al adevăratului crestin, salcia ne învată că adevărata Putere de viata este
în noi însine.
1489
 TRADIŢII LEGATE SFINTELE PAŞTI LA ROMÂNI

prof. preşc.LEACH ADELA

prof. preşc. STAN IULIANA GEORGETA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „AVRAM-IANCU”, ABRUD

După cum se ştie, Sărbătoarea Paştelui este una dintre cele mai importante şi mari
sărbători ale creştinătăţii, în care credincioşii postesc păstrând unele tradiţii şi obiceiuri în
postul mare.
În materialul prezentat descriem tradiţiile din prima zi de post, din miercurea din
săptămâna a patra a Postului Mare precum şi din Săptămâna Luminată.
De asemenea am descris obiceiurile care se practică în Banat, în Bucovina şi în
Transilvania în aceste zile importante din post.
Astfel, în Banat este tradiţia Spolocaniei, adică prima zi din post, în care oamenii
păstrează obiceiul de a se spăla cu băutură la cârciuma satului de mâncarea de dulce pe care
au consumat-o până acum.
În alte părţi ale ţării, în ziua de Spolocanie, vasele din care s-a mâncat până la Lăsata
Secului se spălau cu leşie şi se urcau în pod, unde se păstrau până la Crăciun.
Un alt obicei care se păstrează tot în prima zi de post, ar fi Cucii. Feciorii şi bărbaţii
tineri se maschează în diverse animale, se îmbracă în fuste, îşi pun o glugă pe cap şi un clopot
mare pe spinare şi aleargă în dimineaţa primei zile de post după copii, după fete, după oameni,
ca să-i atingă cu băţul şi să-i trântească la pământ. Seara, cucii se adună şi merg din casă în
casă pentru a dansa hora în curţile oamenilor.
O altă tradiţie este cea care se ţine în miercurea din săptămâna a patra a Postului
Mare, Ziua ouălor, când femeile nu lucrau anumite munci pentru că tot ce se lucra în această zi
se strica, nici un lucru neputând fi dus până la capăt
Obiceiul cu “Focurile de Paşti” se păstrează încă în Bucovina şi în Transilvania.
Tradiţia spune că trebuie aprinse focuri care sunt “focurile de veghe”, iar în jurul lor oamenii
stau şi povestesc întâmplări din viaţa lui Iisus Hristos. În Transilvania este puţin mai diferit
pentru că aici se aprinde o roată căreia i se dă drumul de pe deal la vale. Aceste vrăji se ţin şi-n
apropierea bisericilor şi românii le fac în noaptea de Paşte.
În “Săptămâna Luminată” se spune că Raiul rămâne deschis iar cine moare în
această perioadă se duce direct în Rai. Şi cel care se naşte în această zi, şi mai cu seamă când
trage clopotul întâia oară la biserică, este un om norocos pentru toată viaţa.
În părţile Sibiului, există obiceiul că de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust)
asemănător cu cel de Crăciun, în care se agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul lor).
În Transilvania, în a doua zi de Paste, băieţii îmbrăcaţi în haine tradiţionale merg la
stropit cu parfum tinerele fete. Obiceiul stropitului de Paşti a fost adus în Transilvania în
perioada Evului Mediu de saşii din zona Sibiului. De aici, tradiţia s-a răspândit în toate zonele
locuite de germani, iar prin aculturaţie, tradiţia a fost preluată de maghiari, iar mai târziu s-a
răspândit în toate comunităţile reformate şi catolice din Ardeal. Tinerele îi recompensează pe
tineri cu ouă roşii, cozonac şi vin. Se spune că fetele care au fost stropite vor avea noroc tot
anul, iar bărbaţii care uită de acest obicei vor fi urmăriţi de ghinion. În trecut, obiceiul era ca
fetele să fie stropite cu apă de fântână.
“Încondeierea ouălor“se realizează într-o varietate de modele ţi culori. Oamenii
decorează ouăle cu ceara colorată, vopsele sau cu mărgele. Ornamentica ouălor decorative
1490
este extrem de variată, ea cuprinzând simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe
şi religioase.
BIBLIOGRAFIE:
Radu Anton Roman, „Sărbătoarea Paştilor - tradiţii religioase, ritualuri si obiceiuri
populare. Masa de Pasti - retete, vinuri si bucate potrivite
www.didactic.ro

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

Profesor pentru învăţământ primar: ŞUTH RENATA

Şcoala Gimnazială „Vasile Lucaciu” Carei

HRISTOS A ÎNVIAT!
Duminică dimineaţă, a treia zi de la punerea în mormânt a Domului Iisus, când se
lumina de ziuă, un mare cutremur a zguduit pământul. Îngerul Domnului s-a coborât din cer, a
ridicat piatra de la uşa mormântului, a răsturnat-o la pământ şi a şezut deasupra ei.
Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. De frică, soldaţii care
păzeau mormântul au căzut la pământ, ca morţi. Se petrecuse cea mai mare minune: Iisus
biruise moartea şi înviase din morţi, iar mormântul era gol.
În aceeaşi zi, când încă mai era întuneric, Maria Magdalena şi alte femei
credincioase, care-L urmaseră pe domnul Iisus, au venit la mormânt ca să-i ungă trupul cu
miresme. Dar mormântul era gol, iar un Înger le-a vestit că Iisus a înviat şi le-a poruncit să
ducă această veste ucenicilor Săi.
Uimiţi de această veste neaşteptată, Apostolii Petru şi Ioan au mers repede la
mormânt. Găsindu-l gol, ei au crezut în învierea lui Iisus.
Maria Magdalena s-a întors şi ea la mormânt şi acolo, iată, Iisus i S-a arătat înviat şi i-
a spus să meargă la Apostoli ca să le spună că li Se va arăta şi lor.
Domnul Iisus Christos S-a arătat apoi şi celorlalte femei, cărora le- a spus: „Bucuraţi-
vă”! Iar ele s-au închinat. Pline de bucurie, Maria Magdalena şi celelalte femei au venit în grabă
la Apostoli şi le-au spus că L-au văzut pe Domnul.
Dimineaţa, soldaţii care au păzit mormântul lui Iisus au venit la arhierei şi le-au
relatat tot ce s-a întâmplat. Aceştia, adunându-se împreună cu bătrânii poporului şi ţinând
sfat, au dat bani mulţi soldaţilor ca să spună că, pe când dormeau, Apostolii au venit şi au furat
trupul lui Iisus. Soldaţii, luând bani, au spus aşa cum au fost învăţaţi.
Domnul Cel înviat S-a mai arătat apoi, de mai multe ori, vreme de patruzeci de zile,
Sfinţilor Apostoli şi altora dintre cei ce-L cunoscuseră. Astfel, vestea Învierii Domnului s-a
răspândit în tot Ierusalimul şi tot mai mulţi au crezut în dumnezeirea Lui.
Învierea Domnului, o sărbătorim în fiecare an de Paşti, la o săptămână după Florii.
Este cea mai mare sărbătoare creştină, fiindcă prin Învierea Sa, Domnul Iisus Christos a biruit
moartea pentru totdeauna şi a dovedit că El este Fiul lui Dumnezeu.
Începutul acestei sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul
simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din
această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentează asupra casei, a curţii, pentru ca
totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.
1491
Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în
bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc
către biserică.
La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de
credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria de trei ori. Serviciul
divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Christos a înviat!” toţi cei prezenţi la acest
serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii, iar
aceasta va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de
miel, şunca fiartă, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană
participă la Liturghie.
Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea
cealaltă.
Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, în familie, fiind interzisă orice
activitate distractivă.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele
mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de
la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care
mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
În funcţie de zonele ţării, există obiceiuri şi obiceiuri.
Poate cel mai de notorietate e unul din zona Transilvaniei, cunoscut sub numele de
„stropit”. Potrivit acestui obicei – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care
există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”, iar ele îi
răsplătesc cu ouă „muncite”, simbol al unei afecţiuni reciproce. Oul devine în cadrul acestui
obicei un însemn plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci şi talentul său de a
reda aceste trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.
„Stropitul” este păstrat şi azi şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu
prietenii, şi, în fond, de distracţie.
Simboluri pascale
Crucea este simbolul crucificării, biruinţa morţii, Semnul izbăvirii din păcat.
Oul simbolizează renaşterea, mormântul lui Hristos, în care a stat trei zile şi apoi a
înviat. Ouăle roşii au menirea de a ţine răul deoparte şi simbolizează sângele lui Hristos.
Mielul reprezintă triumful înnoirii. El îl simbolizează pe cel care trebuie sacrificat
pentru propria mântuire. Mielul sau oiţa îl desemnează pe membrul turmei lui Dumnez

OUĂ ÎNCONDEIATE ÎN OLTENIA

Prof. înv. primar EUGENIA BODODEA

ȘC. GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU” CRAIOVA

Ouăle încondeiate reprezintă un obicei străvechi în tradiţia românească, un element

de cultură spirituală, mărturie a credinţei, datinilor și obiceiurilor pascale.
Oul roșu este purtătorul unor semnificaţii profunde legate de jertfa supremă a
Mântuitorului și de reînvierea naturii, creștinii înfrumuseţându-l desenând cu ceară motive
decorative ancestrale, care prin semantica cromaticii lor exprimă bucuria Învierii Domnului.
1492
 Mi-am propus să prezint câteva consideraţii asupra ornamenticii ouălor încondeiate
din Oltenia, consideraţii bazate în primul rând pe studiile asupra colecţiei Muzeului Olteniei.
Colecţia cuprinde peste 1000 de ouă încondeiate realizate în prima jumătate a
secolului XX, afirmaţie bazată în primul rând pe perioada în care au trăit colecţionarii cărora
le-au aparţinut iniţial, Aman , Vincenz, precum și pe faptul că unele piese sunt datate 1934 –
1938.
O analiză mai atenă a ornamenticii ouălor încondeiate, a cromaticii lor, a regulilor de
dispunere a motivelor, relevă faptul că, în ciuda aparentei diversităţi de la zonă la zonă, și
chiar de la creator la creator, există o mare unitate a fondului principal de motive, dovadă a
vechimii lor, fapt ilustrat și de preponderenţa ornamentelor inspirate din ocupaţiile de bază a
ţăranilor. Una dintre principalele motivaţii ale rafinamentului deosebit pe care l-a cunoscut,
de-a lungul timpului, arta înfrumuseţării ouălor, este legată de existenţa în toate zonele ţării,
deci și în Oltenia, a obiceiului dăruirii de ouă de Paști, la masă, de către fini, nașilor, dar mai
ales la horă, de către fete, feciorilor, motiv pentru care există o adevărată întrecere în a realiza
exemplare cât mai împodobite, ajungându-se chiar, în unele cazuri, la o specializare a
anumitor persoane, de regulă femei, la care doritorii apelau pentru a-și procura exemplare cât
mai frumoase.
Dintre procedeele utilizate în general pentru înfrumuseţarea ouălor de Paști, în
Oltenia s-au folosit și încă se mai folosesc cel al colorării simple, precum și cel al
„încondeierii”, al „scrierii” cu ceară, procedeu mult mai complex, care presupune și un
incontestabil talent din partea aceluia sau aceleia care îl practică.
Decorarea începe cu împărţirea câmpurilor ornamentale, constituindu-se două,
patru, șase sau chiar mai multe suprafeţe, prin trasarea unor axe verticale, perpendiculare pe
cel transversal. Adeseori este utilizat pentru trasarea câmpurilor câte un brâu orizontal sau
vertical, format din motive florale, stilizate sau geometrice. Foarte frecvent este folosit și
procedeul împărţirii întregii suprafeţe a oului în diverse motive geometrice (triunghiuri si
romburi mai ales), având, fie în vârfuri, fie înscrise, flori stilizate.
Alături de decor, la valoarea artistică a ouălor încondeiate din Oltenia contribuie
fără îndoială și cromatica lor, bazată mai ales pe tonuri calde : roșu, ocru, bleu - verde, maron
– roșcat, coloranţii folosiţi fiind cel mai adesea de origine vegetală, extrași din plante, flori,
frunze, scoarţă de copac.
Calităţile artistice ale ouălor încondeiate sunt conferite mai ales de maniera în care
sunt realizate compoziţiile, ce respectă regulile simetriei, repetiţiei și alternanţei, de simţul
proporţiilor, de marea gamă motivistică, cu origini atât de diferite, precum și de colorit.
Ornamentele utilizate pentru decorare sunt variate, ornamente geometrice și florale,
animale, păsări, personaje umane și, evident, motive religioase.
Reprezentative în arta încondeierii sunt două sate ale Olteniei: Oboga și Vlădești, în
care meșterii olari și-au extins măiestria de la modelarea ceramicii la decorarea ouălor,
motivele ornamentale utilizate de ei fiind preluate de pe ceramică.
Prin calităţile desenului, armonia cromatică și măiestria realizatorilor, ouăle
încondeiate în anumite sate ale Olteniei se impun printre realizările de seamă ale acestui
domeniu, considerat în ultima vreme, pe bună dreptate, unul dintre genurile cele mai realizate
ale artei noastre populare.

Bibliografie:
Tătulea, Viorica, 1996, Consideraţii asupra ornamenticii ouălor încondeiate din Oltenia,
Muzeul Olteniei Craiova, Studii și comunicări, Craiova;
Zahacinski, Maria, Nicolae, 1985, Elemente de artă decorativă populară românească,
Editura Litera, București;

1493
 TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN JUDEŢULVRANCEA

Educatoare:Zabrautanu Ionica
Grădiniţa P.P.Nr. 4 Adjud

Arta noastră populară manifestată sub toate aspectele ei reprezintă o bogăţie

nepreţuită de comori pentru toţi aceia ce-şi iubesc patria şi neamul .
Suntem mândrii de faptul că ne-am născut într-un ţinut pitoresc , într-o ţară
frumoasă cum este România .
Obiceiurile şi tradiţiile străbune româneşti , rod al unui efort îndelungat de
cunoaştere reprezintă un tezaur inestimabil de înţelepciune ale căror valori şi resurse nu
se şterg niciodată .
Fiind într-un judeţ încărcat de istorie şi plin de tradiţii , noi, educatoarele din Adjud,
trebuie să transmitem micilor vlăstare pe care le educăm istoria zbuciumată a înaintaşilor, să
le prezentăm obiceiuri şi tradiţii specifice acestei zone.
FLORIILE
“ Intrând Tu Doamne, în sfănta cetate, şezând pe mânz , Te-ai sârguit să vi spre
patimi , ca să primeşti legea şi proroocul.Iar pruncii evreiesti , mai înainte vestind biruinţa
învierii, te-au întâmpinat cu ramuri şi cu stâlpări , zicand: bine esti cuvântat Mântuitorule,
mântuieşte-ne pe noi”(Triod)
Premergătoare Paştelui, sărbătoarea Floriilor se prăznuieşte în ultima duminica din
Paresimi .La romani se sărbătorea Floralia , în cinstea zeiţei Flora , protectoarea florilor, dar
creştinătatea a impus Floriile în amintirea întâmpinării cu ramuri de salcie , finic şi palmier a
Domnului Isus Hristos la intrarea în Ierusalim după învierea lui Lazăr.
Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită .Ele sunt simbolul vegetaţiei
reînviată primăvara.Salcia este cinstită în această ultimă duminică dinaintea răstignirii
Mântuitorului fiindcă atunci când Fecioara Maria a vrut să treacă un râu, o salcie s-a aplecat
peste ape ca să poată trece..Atunci Maica Domnului a binecuvantat-o să nu ajungă niciodată
cărbune, să fie mereu plecată peste ape şi sfântă de Florii.
Şi în Adjud, rămurele de salcie sfinţită erau aduse acasă după ce se atingeau cu ele
toţi ai casei , precum şi vitele , erau puse la icoană ori la grindă să fie ferită gospodăria de rele
ori să fie folosite în caz de îmbolnăviri: mâţişorii erau înghiţiţi , vindecând durerile de stomac,
iar crenguţele petrecute peste brâu se credea că alină durerile de spate.Ramurile de salcie
sfinţite erau puse în grădini şi livezi ca să le ferească de stihiile naturii, dar în special de
grindină .
La Ruginesti se legau 2-3 nuiele la vie să o ferească Dumnezeu de grindina, la
Lespezi, salcia era pusă în ziua de Florii în cânepă pentru a avea rod bogat.
La Homocea, femeile urmăreau ca ramurile de salcie să fie fără crengi, dacă aveau
încrengături fără soţ era semn rău , tot la Homocea ramurile de salcie erau puse în coarnele
vacilor şi la găleata pentru muls.Se credea că astfel nu va putea fi luat prin vraji sporul laptelui
.
În această zi urzicile culese puse la uscat erau folosite la ceaiuri pentru tot felul de
boli . Se zicea că la Florii se mărită urzicile şi nu mai sunt bune de mâncat.
În majoritatea satelor judeţului se credea că în această zi nu era bine să te speli pe
cap fiindcă îţi înfloreşte ( încărunţeşte ) părul.
Cultul pentru morţi se manifestă la Florii prin pomeni ( inclusive cu peşte, fiind
dezlegare în post la fel ca la Blagoveştenie).Se curăţau mormintele, se plantau flori .
1494
 Meteorologia populară susţine că asa cum e vremea în ziua de Florii asa va fi şi la
Paşte.
SĂPTĂMÂNA PATIMILOR
Săptămâna Patimilor este săptămâna dinaintea Paştelor, în care nu se râde, nu se
joacă, nu se petrece , nu se bea băutură, nu se mănâncă de dulce şi nici prăjit.Lumea trebuie să
fie tristă în această săptămână şi cu gândul la cele întâmplate Domnului Isus Hristos.
La Pufesti se credea că nu era bine în săptămâna patimilor să-ţi faci rană din care să
curgă sânge .Se spunea că dacă cineva moare în săptămâna dinaintea Paştelui va ajunge în
ceruri ( rai) .Prima zi din săptămână este sărbătorită mai ales pentru cultul morţilor dar şi din
considerente de bilanţ gospodăresc înainte de marea sărbătoare .La Urechesti se consemna
existenţa Joimăriţei , o femeie slută urâtă şi despletită care la Joi Mari pedepsea pe fetele care
n-au tors încă lâna ori cânepa şi n-au ţesut pânza . Personajul justiţiar Joimăriţa, conform
tradiţiei , pedepsea pe fetele leneşe din satele de pe langa Adjud.
Se credea că noaptea spre joi se deschide cerul iar spiritele morţilor reveneau să
petreacă Paştele cu ai lor . În foarte multe dintre localităţile judeţului Vrancea, în noaptea
premergătoare dar şi în dimineaţa zilei de joi, gospodarii aprindeau focul din plante magice (
boj, alun), adunate cândva numai de persoane pure ( copii, fete mari).
În jurul focului erau puse scaune să stea morţii , să se odihnească , să se încălzească
şi o masă pe care se aşeza o cană cu apă din care să bea morţii şi să se spele.În dimineaţa zilei
de joi se dădeau pomeni constând mai ales într-o ulcică împodobită cu verdeaţă ori flori de
pădure având pe fundul ei apă şi o lumânare aprinsă.
Pe ValeaTrotusului şi pe Valea Siretului din dimineaţa de Joi Mari şi până sâmbătă
seara, toaca bisericii era bătută de copii sărind într-un picior în ritm cu sunetul dat de toacă,
totul ca o exteriorizare a bucuriei sosirii primăverii şi încheierii postului.Ei strigau în gura
mare să se audă până în depărtare: ”Toco toconele,
Au dat viorelele,
Se fătară mielele,
Dă-le- ncolo de urzici,
Mai bune- bucate dulci!”
La Adjudu-Vechi, înainte de denia de joi se puneau în biserică 12 ouă roşii şi erau
lăsate acolo până în dimineaţa de Paşte , când cel care le-a dus le lua şi le îngropa în mijlocul
moşiei şi la cele patru colţuri ale locului , în credinţa că vor fi recoltele ferite de grindină.
La denia de joi lumea îngenunchează de 12 ori , fiindcă se citesc 12 evanghelii. După
isprăvirea fiecăreia , târcovnicul stinge câte o lumânare dintre cele 12 aprinse .Femeile au la
ele o sfoară şi la sfârşitul fiecărei evanghelii fac câte un nod pe sfoară .La sfârşitul slujbei sunt
12 noduri .Cu ea se încingeau copiii bolnavi de friguri şi femeile însărcinate , când nu puteau
să nască .

În seara zilei de vineri oamenii se duceau la biserică unde se cânta prohodul . La

Adjud, dar şi în alte sate , în timp ce stăteau în genunchi la înconjurarea bisericii , cu
lumânările aprinse , date de pomană pentru aceia care au murit fără lumânare , femeile
smulgeau iarba să o dea la găinile de acasă , în speranţa că nu se vor îmbolnăvi şi vor avea ouă
mai multe .
În satele din zona Adjudului, după prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din
cimitir unde aprind lumânări şi “ se cântă” ( bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este
auzit de morţi.
Pe Valea Trotusului, de la biserică oamenii se întorceau acasă cu lumânările aprinse
şi nimeni nu intra înăuntru până nu înconjurau casa , ca să fie ferită de boli , să fie bine tot
anul şi să se prăsească vitele , păsările, etc. Aceste lumânări se păstrează la icoană ,

1495
aprinzându-se de câte ori e pericol de furtună , ori de trăznet, ori pentru a feri casa şi
gospodăria de boli .
În Vinerea Patimilor era bine să ţii post negru .
Paştele
Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste
an, după spusele românilor de pretutindeni, e sărbătoarea Paştelui, Paştele sau Învierea
Domnului, pentru că în această zi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi
celor din morminte viaţa dăruindu-le”, iar pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului şi
împacandu-i cu Dumnezeu. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos
şi mai plăcut, când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post
îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi cauta în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu
toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială..Fiecare are partea sa de ocupaţie şi grijă,
fiecare caută a nu ramâne în urma altora, iar sfintele Paşte să-l surprindă ca pe un neom între
oameni.
Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii
Paştelor este pasca.
Tot de Paşte, friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor sau
de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreuna cu pasca la sfinţit. Mielul
este simbolul Domnul nostru Iisus.
O legendă spune :
“Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a
luat o cosarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi rugă să înceteze a-
l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse cosarca cu ouă lângă cruce şi începu a plânge.
Stând cosarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în scurt timp o
parte din ouă se înroşira, ca şi când ar fi fost vopsite. Domnul Iisus, văzând ouăle umplute de
sânge, îşi aruncă privirile către cei de faţă şi le zise :
- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea,
dupa cum am făcut şi eu astăzi !
După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi i-a
zis “Hristos a înviat!” »
Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găina, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la
uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.
Când cântă cocoşii de miezul nopţii, românii curaţi şi îmbrăcaţi, după ce spun
rugăciunile, iau pasca pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică.
În ziua Învierii, fiecare ins care i-a parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine o lumină
pe care să o ţină aprinsă în timpul slujbei de Înviere.După aceasta, fiecare se întoarce cu
lumina aprisă acasă.Aici o sting în grindă , afumând-o pe aceasta în semnul crucii, o pastrează
apoi pentru tot anul, spre a o aprinde la întâmplări primejdioase, la vărsări de ape, grindină,
tunete, fulgere.O mai întrebuinţează pentru a afuma vitele.
Salatul oamenilor în aceste zile este, ca pretutindeni : »Hristos a înviat !», iar celălalt
pentru a confirma cele spuse răspunde : »Adevărat a înviat ! »
Este bine ca preşcolarii să cunoască toate aceste tradiţii şi obiceiuri , deoarece
îmbogăţesc orizontul de cunoştinţe , îşi dezvoltă emoţii şi sentimente puternice , contribuie
din plin la educarea sentimentelor de dragoste şi admiraţie , mândrie şi respect faţă de
comorile creaţiei populare .Totodată le cultivă trăsăturile de personalitate caracteristice
omului nou de care are nevoie societatea noastră de astăzi .
Preocuparea mea pentru păstrarea transmiterea şi continuarea acestor tradiţii şi
obiceiuri din judeţul Vrancea a fost mediatizată de fiecare data prin anunţuri la “Gazeta
1496
părinţilor”. S-au organizat în permanenţă ample activităţi despre obiceiuri şi tradiţii în cadrul
parteneriatului Grădiniţă – Familie când au participat şi reprezentanţi ai Comunităţii locale ,
istorici , poeţi gorjeni contribuind din plin la educarea patriotică a preşcolarilor .
Datinile, obiceiurile şi tradiţiile trebuie să nu piară, să dăinuie peste veacuri iar eu
am încercat mai întâi să le fac cunoscute copiilor, părinţilor, pentru că am considerat că este
necesar ca cel ce vrea să le cunoască sa le adune mănunchi pentru a le dărui din nou, cum
spunea Anton Pann:”De la lume adunate/ Şi apoi la lume date”.
Copiii trebuie să cunoască faptul că poporul român, neamul românesc de-a-lungul
existenţei sale deşi a avut o istorie zbuciumată, a păstrat cu sfinţenie tradiţiile , datinile şi
obiceiurile
Bibliografie :
Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu – “Folclorul literar românesc”
Maria Cioară-Bâtcă , Vlad Bâtcă – “Zona etnografică”

SFATURI BUNE PENTRU MICUL CREȘTIN

Prof. Obreja Nuța

Prof. Caranfil Anca-Elena
Grădinița cu P.P.nr.4 Bârlad
Argument
Educaţia religioasă-creştină, este o latură a procesului de pregătire a copilului
pentru viaţa, care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practica binelui în viaţa socială,
adaptarea la viaţa socială, ca latură a educaţiei morale.
Fundamentarea moralei şi culturii umane pe credinţă, este o realitate care străbate
mileniile, ca atare formarea deprinderilor religioase, receptarea şi încrederea de la cea mai
fragilă vârstă este esenţială. Omul contemporan a reuşit cu ajutorul ştiinţei şi tehnicii să
domine lumea exterioară, în dezacord cu cea interioară, pe care ţi-o dau valorile autentice ale
culturii şi civilizaţiei; toate acestea au la bază convingerile religioase dobândite de la vârste
fragede prin diferiţi intermediari.
În întâmpinarea acestei situaţii reale, este necesar încă de la vârsta preşcolară,
copilul să vină în contact cu realitatea, simbolurile şi manifestările religioase, artistice cu un
pronunţat caracter religios, cu lăcaşurile de cult a căror semnificaţie şi înţelesuri trebuie să le
cunoască în raport cu particularităţile vârstei. În această situaţie familia şi factorii
educaţionali, trebuie să fie mesagerii ce transmit valorile spiritualităţii creştine şi deschide
calea copilului spre comunicare cu lumea spirituală, creştină.
Primele situaţii în care copilul îşi manifestă într-un anumit fel sentimentele, este
familia, cea în care îşi formează primele deprinderi de conduită morală, pe care le manifestă
apoi în societate, respectiv grădiniţă, care are obligaţia morală de a le perfecţiona şi îmbogăţi.
La intrarea copilului în colectivitate, la contactul cu semenii lui, intervin factorii
educativi, în mod direct educatoarea, care are datoria morală de a depăşi el însuşi concepţiile
contrare ale acestei lumi, pentru a-i oferi fiecărui copil şansa integrării în societate, printr-un
program educativ eficient de care are nevoie acum, pentru ca mai târziu să participe în mod
direct la progresul spiritual, ştiinţific şi moral de care are nevoie omenirea.
În baza principiului de cooperare familie-grădiniţă, educatoarea devine partener
egal cu familia şi are menirea de a participa în mod direct la educaţia moral-religioasă a
copilului.

1497
 Educaţia religioasă în cadrul organizat al grădiniţei este necesară şi datorită faptului
că deseori ambii părinţi sunt antrenaţi în diverse activităţi întreaga zi, în aceste situaţii
grădiniţa suplineşte şi lipsa de participare a familiei, atât fizică cât şi intelectuală-formativă.
Vârsta preşcolară, este vârsta marilor acumulări, deci este de datoria educatorilor
de a pune bazele unei educaţii religioase-creştine solide, ca parte a valorilor morale.
Educatorii dispun de material didactic necesar derulării unui proiect educativ pe
termen lung, care să răspundă cerinţelor vârstei, asigurând o învăţare conştientă, în contexte
variate. Pot alege o tematică diversă, pornind de la elemente simple, evenimente religioase
calendaristice, etc., care pot îmbrăca forme variate de învăţare, manifestare: observări,
lectură, desen, muzică, poezii, vizite, etc.
Vârsta preşcolară este vârsta cea mai pură, la care pot fi sădite învăţăturile binelui,
frumosului, iubirii, credinţei morale. Tot acum apar şi primele semne de întrebare
„nedumerire” despre învăţăturile Bisericii, care uneori nu pot fi înţelese cu raţiunea sau
văzute cu ochii. Deoarece educaţia morală pregăteşte copilul pentru viaţă, educaţia religioasă
este parte componentă a acesteia, acordându-i fundament divin, trebuie începută de la cea
mai fragedă vârstă.
SCOPUL PROIECTULUI
Programul de educaţie religioasă îşi propune informarea autentică, a copilului aflat
la cea mai fragedă vârstă, despre valorile moral-creştine, ca valori esenţiale a umanităţii.
Religia este înainte de toate, un sistem de norme morale; ea răspunde unei exigenţe
supreme şi fundamentele: ascultarea şi supunerea faţă de transcendenţă.
MOTIVAŢIA PROIECTULUI
Poporul român s-a născut creştin, el este singurul popor latin de credinţă Ortodoxă
şi totodată, cel mai vechi neam creştin din această zonă geografică a continentului european.
În toate momentele cruciale ale istoriei românilor, ca şi a evenimentelor actuale,
Biserica Ortodoxă a jucat şi joacă un rol important în păstrarea şi afirmarea identităţii
naţionale, în dezvoltarea culturii, artei şi limbii române.
Primele cărţi în limba română, au fost tipărite în cadrul aşezămintelor bisericeşti, ca
şi primele şcoli româneşti care au fost organizate în cadrul mănăstirilor.
Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru poporul român, un adevărat centru de
menţinere şi perpetuare a spiritualităţii. Biserica este casa sfântă a Domnului, unde
credincioşii vin să se roage şi să asculte sfintele slujbe, care sunt expresia vie a cuvântului lui
Dumnezeu.
Biserica este un loc sfinţit, unde Dumnezeu, întotdeauna este de faţă, în chip
nevăzut, binecuvântând pe toţi cei care iau parte la rugăciune în fiecare zi de duminică şi în
zilele de sărbătoare. Pentru că tradiţia de a merge la biserică şi de a fi un bun creştin să poată
dăinui în timp, trebuie ca noi, educatorii să sădim încă de la vârsta preşcolară, în sufletele
copiilor noştri, dorinţa de a cunoaşte aspecte şi conţinuturi religioase, respectând tradiţiile
strămoşeşti.
Subliniind dezvoltarea caracterului, drept misiune esenţială a şcolii, M. Eminescu
sesiza „importanţa biografiei lui Iisus Hristos, pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”
şi adaugă: „pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii, a-şi veni unul altuia în ajutor, au
nevoie de religie”.
Prin conţinutul tematic abordat în proiectul educaţional „Sfaturi bune pentru micul
creştin” caută să sădească în inimile micilor creştini de la grădiniţă şi de la şcoală, dreapta
credinţă, să devină treptat mai credincioşi, mai buni, mai iubitori faţă de Dumnezeu şi faţă de
oameni, să fie mai atenţi, mai milostivi, răbdători, respectuoşi faţă de cei care îi cresc, îi învaţă,
sunt semenii lor. În perioada pe care o parcurgem când copiii sunt atraşi de rău, prin
vicleşuguri şi ispite, a lucra pentru păstrarea nevinovăţiei copiilor, este o faptă mare.

1498
 „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia lui
Dumnezeu” – a zis Domnul Iisus Hristos.
Educaţia religioasă la copiii mici se poate realiza direct, prin instrucţie, prin
însuşirea teoretică a fenomenologiei religioase, a adevărurilor de credinţă cuprinse în marile
scrieri şi se mai poate insinua şi prin modelare, prin corectarea caracterului şi a voinţei, prin
formarea personalităţii religioase. Îi învăţăm pe copii să-şi facă sfânta cruce, să meargă la
biserică cu cei mari, să se roage, ştiind că sunt rare acele familii în care educaţia religioasă este
sistematic cultivată. Ca părinţi, educatori, nu avem dreptul să neglijăm această latură a
cunoaşterii; aşa cum ne îngrijim de dezvoltarea fizică prin exerciţii fizice, de sănătatea
corporală, tot aşa trebuie să ne ocupăm de educaţia moral-creştină ca şi componentă a
educaţiei intelectuale, care va da roade prin cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea normelor de
convieţuire oglindite în Biblie.
În iureşul realizărilor tehnicii, religia constituie un factor de echilibru, în menţinerea
valorilor sufleteşti şi culturale, deoarece religia sau credinţa în Dumnezeu este o componentă
fundamentală a culturii oricărui popor, cât şi sursa de inspiraţie şi progres.
Credinţa în Dumnezeu are puterea de a ne hrăni atât trupul cât şi sufletul pe tot
parcursul vieţii.
Grupul ţintă:
Copiii preşcolari de la Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 4;
Copiii preşcolari de la Grădiniţa cu Program normal nr. 20.
Perioada de desfăşurare: Septembrie 2013 – iunie 2014
Program bilunar: propunere vineri.
Durata acţiunii: 30 minute
Resurse umane: Cadre didactice, învăţători, preoţi, alţi reprezentanţi ai Bisericii
Ortodoxe, copii preşcolari, şcolari mici.
Materiale: Îndrumător elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul
preşcolar, Biblia pentru copii, planşe, icoane, casete audio cu cântece tradiţionale de
sărbătorile Crăciunului şi sărbătorile Pascale, Metoda proiectelor, Revista de pedagogie,
costume naţionale, caiete, culori, acuarelă etc.
Instituţii implicate:
Grădiniţa de copii cu Program Prelungit nr. 4 Bârlad;
Grădiniţa de copii cu Program normal nr. 20 Bârlad;
Biserica Ortodoxă „Domnească”, „Sfântul Ioan”, „Vovidenia”, Mănăstirea Moreni.
Obiective cadru: La sfârşitul anului şcolar copiii vor fi capabili:
- să cunoască semnificaţia semnului crucii şi să-l execute corect;
- să recite şi să explice cel puţin o rugăciune;
- să motiveze de ce trebuie să ne însuşim şi formăm deprinderi de conduită moral-
creştină;
- să recunoască imaginea Maicii Domnului, a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Iisus
Hristos;
- să asculte şi să povestească scurte povestioare ale sfinţilor, sau întâmplări cu latură
educativă;
- să interpreteze colinde de Crăciun şi Pascale;
- să redea în desen propriile impresii trăite cu ocazia diferitelor evenimente
religioase;
- să recunoască obiective ce reprezintă Casa lui Dumnezeu;
- să ocrotească vieţuitoarele din jurul său;
- să participe în mod direct la un eveniment major;

1499
 - să-i preţuiască pe părinţi şi pe apropiaţii lui, învăţăturile morale, societatea în care
trăieşte;
- să respecte reguli de comportament religios-moral în familie, grădiniţă, biserică
- să înveţe să recunoască că a greşit şi să-şi ceara iertare.
Acţiuni de realizat:
- amenajarea unui colţ de educaţie religioasă;
- convorbiri ocazionale, povestiri ale copiilor, povestiri ale educatoarei;
- teme de însuşire a normelor de comportament moral;
- observări ale obiectivelor religioase şi lăcaşuri de cult;
- citire de imagini;
- vizite şi excursii;
- colinde, obiceiuri;
- cântece, desene;
- serbări de Crăciun.
Obiective generale:
- să afle despre existenţa lui Dumnezeu şi să-l identifice pe Iisus Hristos ca Fiu a lui
Dumnezeu;
- să cunoască unele obiceiuri creştine specifice sărbătorilor religioase (Crăciun,
Bobotează, Buna Vestire, Florii, Paşti etc);
- să-şi formeze unele virtuţi creştine şi un comportament moral-religios;
- să manifeste atitudini de toleranţă între copiii care aparţin altor culte.
Obiective specifice:
- să fie capabili să facă semnul crucii;
- să ştie rugăciuni specifice vârstei: „Tatăl Nostru”, „Înger, îngeraşul meu”;
- să utilizeze că biserica reprezintă locul de rugăciune al creştinilor;
- să înţeleagă că prin Biblie, Dumnezeu se adresează oamenilor;
- să participe la manifestările tradiţionale creştine;
- să identifice principalele calităţi ale unui bun creştin;
- să observe şi să comenteze imagini cu conţinut religios, să realizeze dialoguri pe
teme religioase;
- să audieze texte religioase cu ocazia diferitelor evenimente;
- să înveţe colinde, cântece religioase;
- să cunoască fapte din vieţile sfinţilor;
- să discute în clasă unele reguli de comportament şi necesitatea aplicării în viaţa de
zi cu zi, în familie, pe stradă, în comunitate;
- să se implice în acţiuni comune cu prietenii şi colegii altor grupe, clase, sau grupuri
sociale, cu apartenenţă la ortodoxism sau altor confesiuni religioase.

1500
 PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR CU TEME DE EDUCAŢIE RELIGIOASĂ
ANUL ŞCOLAR 2013-2014
DATA TEMA OBIECTIVE

20.09.2013 „Sfat bun” - Să cunoască şi să-şi însuşească deprinderea de a face semnul crucii ori de
Lectura după imagini câte ori începe un lucru

27.09.2013 „Semnul Sfintei Cruci” - Să deprindă a executa corect semnul Crucii. Să cunoască semnificaţia unor
rugăciuni
Activitate practică

11.10.2013 „Ce este rugăciunea?” Să știe că rugăciunea este legătura ce se realizează între Împărăţia Cerului
și viaţa de pe pământ
Convorbire
Să ştie că rugăciunea este înălţarea gândului şi sufletului omului către
Dumnezeu

25.10.2013 „Rugăciune la intrarea în clasă” Să asculte şi să memoreze conţinutul în care Dumnezeu îl luminează pentru
a învăţa lucruri bune, zi de zi
„Rugăciune la ieşirea din clasă”
Memorizare Să-şi însuşească expresiile specifice scrierii bisericeşti

15.11.2013 „Sfântul Nicolae, Prietenul Să ştie că Sfântul Nicolae, a fost un om blând care l-a slujit pe Dumnezeu
Copiilor”Lectură
Să cunoască faptul că a rămas prietenul copiilor cuminţi şi credincioşi, dar
adesea i-a certat pe cei răi şi mincinoşi

22.11.2013 „Taina împărtăşaniei – vizită la Biserica Să ştie că împărtăşania este „pâinea şi vinul”, ce reprezintă comunicarea cu
Domnească” trupul şi sângele lui Hristos

Să ştie că este una din cele şapte sfinte taine ale credinţei

6.12.2013 „Naşterea minunată” Să cunoască că Iisus Hristos s-a născut într-o peşteră la Crăciun din Fecioara
Maria
Lectură
Să ştie că este Fiul lui Dumnezeu

20.12.2013 „Copiii vestesc Naşterea Pruncului Să ştie că la Crăciun se sărbătoreşte naşterea lui Iisus Hristos trăind
Iisus” evenimentele

Serbare Să interpreteze colinde: „Steaua Sus Răsare”, „Astăzi s-a născut Hristos”,
„Am plecat să colindăm” în familie și în grădiniță

10.01.2014 „Vacanţa sărbătorilor de iarnă” Să redea în desen în măsura posibilităţilor evenimente la care a participat

Desen – pictură Să cuprindă aspecte cu tematică religioasă

24.01.2014 „Locul de rugăciune în familie şi la Să ştie ce obiecte se găsesc într-un spaţiu de rugăciune amenajat și
grădiniţă” semnificația lor

Convorbire Să ştie ce atitudine trebuie să abordăm în aceste momente

14.02.2014 „Rugăciunea de dimineaţă şi Să ştie că somnul este vegheat de îngerul păzitor

rugăciunea de seară”
Să-i mulţumească Domnului pentru ziua care a trecut bine şi ajutorul dat
Memorizare

28.02.2014 „Primăvară verde, suflete curate” Să ştie că „totul” este lucrarea lui Dumnezeu

Lectură după imagini Să preţuiască totul, inclusiv natura

14.03.2014 „Fiţi buni cu vieţuitoarele naturii” Să ştie să ocrotescă animalele şi păsările

1501
 Poveste Să ştie că Dumnezeu îi apără pe cei buni, dar îi pedepseşte pe cei răi

28.03.2014 „Învierea Domnului” Să cunoască că Iisus Hristos a fost judecat şi biciuit de oamenii dornici de
mărire

Să ştie că a biruit moartea şi că Învierea este sărbătorită de Sfintele Paşti

25.04.2014 „Sfânta Biserică este Casa lui Să recunoască lăcaşul de cult – biserica
Dumnezeu”
Să ştie că preotul le vorbeşte oamenilor despre Dumnezeu în casa lui
Dumnezeu

9.05.2014 „Să-i preţuim şi să-i cinstim pe părinţi” Să sesizeze mesajul educativ transmis de a respecta părinţii și pe cei care au
„plecat”
Lectura educatoarei
Să cunoască că din ceara albinei se fac şi lumânările ce se aprind în biserică

Să ne amintim de cei care au plecat la Dumnezeu.

23.05.2014 „Să ne păstrăm curaţi” Să cunoască sensul dublu al cuvântului – curăţenie trupească şi sufletească

Poveste creată Să ştie că faptele rele murdăresc haina sufletului

6.06.2014 „Legământul” Să cunoască cât mai multe obiceiuri, învăţături cu conţinut religios

Lectură Să discearnă binele de rău, să spună adevărul, să nu mintă

13.06.2014 „Vizită la Mănăstirea Moreni” Să cunoască alte lăcaşuri de cult în care este inclusă biserica

Să ştie că şi aici orice este primit cu inima deschisă pentru aşi hrăni sufletul.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE PAȘTE ÎN ARDEAL

Înv.Kerekes Maria
Prof. înv. primar, Halas Maria
Şcoala Gimnazială „Grigore Silași” Beclean, Bistrița-Năsăud

Cea mai importantă sărbătoarea creștină prin Învierea lui Iisus Hristos este Paștele.
Considerată cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin, Paştile se celebrează la o
dată variabilă. De peste două mii de ani, la vremea stabilită după dogmă, satele noastre
româneşti se pregătesc pentru marea sărbătoare, oamenii încercând să fie mai credincioşi şi
mult mai buni. Datina n-ar fi împlinită fără legile nescrise ale pământului, fără obiceiurile care
cuprind practici şi rituri, iar neîmplinirea acestora ar arăta o lipsă a credinţei, care, implicit, ar
atrage forţele malefice asupra omului şi a pământului. În ţinutul transilvănean datorită
confluenţelor orientale și occidentale pe care le are această zonă de ţară, Paștele a adoptat de-
a lungul timpului tradiţii specifice atât de la sași, de la maghiari, cât și de la romani.
După parcurgerea “Postului mare” şi după sărbătorirea “Sâmbetei lui Lazăr” şi a
“Floriilor”, satele româneşti trăiesc cu evlavie tragedia ”Săptămânii Patimilor”, pentru a
ajunge lumina “Sfintelor Paşti”, miracolul “Învierii lui Hristos”, «luarea Paştilor». În
Săptămâna Paştilor, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti: pământul
să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie terminate. Pe lângă
icoane şi blide cu ştergare, covoare și lăicere, gospodinele împodobesc odăile şi cu mlădiţe de
salcie de la “Florii”. În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile pregătesc Pasca şi Ouăle
Roşii, simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii.
1502
 Se spune că pregătindu-se de sărbătoarea Paștelui în Miercurea, Joia și în Vinerea
Mare, femeile pregătesc pasca, mielul și ouăle, a căror încondeiere se distinge în Transilvania
printr-o varietate mare de modele și culori.
În unele zone din Bistriţa-Năsăud, de Paşte, ouăle sunt vopsite cu coji de ceapă, apoi
împodobite cu mărgele care le oferă un farmec aparte. În ziua de Paşte există obiceiul, la copii
mai ales, să "ciocănească" ouăle cu banul, iar tradiţia spune că învingătorul va avea o viaţă
îmbelşugată.
În Bistriţa-Năsăud, ouăle sunt vopsite în Vinerea Mare. La ţară, mai ales, ouăle crude
sunt învelite într-o bucată de ciorap cu trifoi, talpa-gâştei, păpădii sau alte plante şi introduse
într-o fiertură de coji de ceapă roşie. Odată fierte, ele au şi decoraţiuni rezultatele din urmele
pe care le lasă plantele pe coajă.
În satul Salva, de lângă Năsăud, în care locuiesc multe femei ce confecţionează
costume populare cusute cu mărgele, există obiceiul ca, după ce au fost înroşite, ouăle să fie
învelite într-o zale de mărgele care le oferă protecţie şi un farmec aparte.
Procedura este una destul de complicată, întrucât se ia fiecare mărgea şi se coase pe
un şir care împrejmuieşte oul ca o armură.
“Cea mai de seamă coptură, pe care o mănâncă românii, este Pasca” - Simion Florea
Marian. În Sâmbăta Mare, în Bistriţa-Năsăud, gospodinele fac în cuptor pască dulce şi sărată,
dar şi cozonac. Pasca sărată este făcută în special în satele în care trăiesc etnici maghiari şi
germani, reţeta fiind luată de la aceştia, iar cea dulce în zona de nord a judeţului, în satele
învecinate cu Bucovina. Pasca sărată este mâncată ca aperitiv, iar cea dulce ca desert.
Pasca, ouăle roşii şi mielul constituie elemente purtătoare ale simbolului
sacrificiului pascal şi al Învierii, al regenerării, al purificării şi al veşniciei, alimente consumate
sacramental. În noaptea de Înviere, oamenii duc la biserică un coş cu ouă roşii, pască şi
slănină, pentru ca bucatele să fie sfinţite de preot. Datorită existenţei unei credinţe conform
căreia de Paşti este bine să ai straie noi, odinioară, fetele şi tinerele neveste coseau cămăşi
pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat semnificaţia era şi mai puternică,
acestea urmând a purta noile cămăşi atât la biserică, cât şi la joc. În ziua de Paşte, mulţi merg
la biserică îmbrăcaţi în costume populare care au cel puţin un obiect vestimentar nou.
În a doua zi de Paşte, fetele din Bistriţa-Năsăud sunt stropite cu parfum, obicei
preluat de la germani şi maghiari. La ţară, fetele erau udate cu găleţi pline cu apă, însă în timp,
s-a renunţat la această practică în favoarea parfumului sau a apei de colonie, obicei care se
practică şi la oraş.
Seara se incinge renumitul„bal”al tinerilor prilej cu care unii tineri își anunţă
hotărârea de-a lua„ viaţa în piept”, adică de a se căsători în acel an.

1503
 OUL DE PAŞTE , SIMBOLURI ŞI SEMNIFICAŢII

Baciu Ana Maria

Liceul Teoretic "Eugen Pora", Cluj Napoca

La creştini, oul (colorat şi împodobit) este simbolul Mântuitorului, care învie şi își
părăseşte mormântul asemeni puiului care iese din găoace.
Din vremurile imemoriale, oul a simbolizat fecunditatea, viaţa, reânnoirea. Prin
secolul al XI-lea, anul nou începea cu prima zi de Paşte. Era “Învierea lui Iisus”, era primăvară,
iar a dărui ouă înseamna a ura un an nou bogat. Un secol mai tarziu, ouăle erau binecuvântate
de Biserica şi dăruite chiar de regi după slujba de Înviere.
Oul de Paşte este un substitut al divinităţii, care este înfrumuseţat prin vopsire şi
încondeiere în Săptămâna patimilor, pentru a fi jertfit şi mâncat în ziua de Paşte.
Despre ouăle colorate, pe lângă legenda biblica a înroşirii în sângele lui Iisus, circulă
o altă legendă de împăratul roman Septimiu Sever. În ziua în care i s-a născut un fiu, o găină a
făcut un ou roşu. De atunci, se spune, datează obiceiul de a dărui ouă roşii. Cert este că, după
40 de zile de post, oamenii se trezeau cu o mulţime de ouă de Paşte. Surplusul trebuia
împărţit. Un coş cu ouă proaspete era un dar generos, dar nişte ouă colorate, pictate,
împodobite în fel şi chip deveneau un cadou care aducea bucurie.
Tradiţia a evoluat diferit, în funcţie de fiecare ţară. În Elveţia, de exemplu, pe ouă se
pictează clopote şi floarea de colţ, simbolul ţării şi se agaţă în copaci. La noi, oul este fiert,
vopsit şi pictat în joia din Săptămâna Mare.
Ca mit al creaţiei periodice, ouăle apar în multe ţări. Ouăle de lut descoperite în
morminte din Rusia şi Suedia au fost interpretate ca embleme ale nemuririi şi ca simboluri ale
învierii, în Biotia au fost descoperite statui de lut ţinând în mână un ou, făgăduială şi semn de
întoarcere la viaţă.Dar , obiceiul de a dărui ouă colorate la mari sărbători (în special la Anul
Nou) este atestat, cu multe secole înaite de Christos. La sărbătorile de primăvară, vechii perşi
îşi dăruiau ouă vopsite în diverse culori, iar romanii trimiteau ouă roşii cu ocazia sărbătorilor
zeului Ianus. Chinezii credeau că Pământul şi Cerul formează un uriaş ou, în care Cerul era
învelişul Pământului. Romanii înroşesc şi încondeiază ouă primăvara, de Paşte.
Primii care au folosit ouăle în ritualurile de Paşte au fost evreii – ei îl aşezau
demonstrativ în centrul mesei de Paşte, alături de mielul pascal. Simbolismul oului a fost
preluat de la iudei de către primii creştini, dar a fost interpretat în feluri diferite. Oul este o
realitate primordială, care conţine în germene multiplicitatea fiinţelor, creaţia periodică.
Cât priveşte culoarea roşie a ouălelor, acesta este o mărturie a sângelui vărsat de
Iisus, răstignit şi batjocorit pe cruce. Prin cromatica lor, ele exprimă bucuria “Învierii
Domnului”.
În creaţiile folclorice româneşti, se povesteşte că în Sâmbăta Paştelui, Maica
Domnului s-a dus cu un coş cu ouă la soldaţii care-i păzeau trupul lui Iisus. Când ea a pus coşul
jos, o picătură de sânge a căzut de pe mâna Mântuitorului şi toate ouăle s-au înroşit. De atunci,
spune traditia, au început să fie vopsite ouăle de Paşte. Şi se mai spune că nu se vor strica
niciodată, oricât timp ar fi ţinute în casă.Cine se spală în prima zi de Paşte cu apa în care s-au
pus un ou roşu şi o bijuterie de aur va fi tot anul sănătos şi bogat.Cine găsăşte de Paşte un ou
cu două gălbenuşuri va fi norocos un an întreg.
Ouăle sfinţite de Paşte alungă boala.Un ou roşu îngropat în gradină sau în vie te va
feri de fulgere şi grindină.Ouăle de Paşte erau înzestrate şi cu puterea de a vindeca de boli şi
suferinţe. Sfinţit de preot şi păstrat timp de trei zile în biserică, el îl vindeca de îndată pe cel
grav bolnav.

1504
 Unii credeau că oul de Paşte îi ajută pe căutătorii de comori. După cum se ştie, orice
comoară este păzită de forţe necurate sau este pusă sub farmece sau blesteme. Cel care caută
o comoară, este de ajuns să ţină în mână un ou de Paşte şi ţortele necurate se risipesc care
încotro, speriate de forţa sacră a oului.Cele mai inventive în a găsi tot felul de indicii în
Săptămâna Mare au fost întotdeauna fetele necăsătorite. Ele credeau cu tărie că pe parcursul
Săptămânii Sfinte se vor îndeplini toate prezicerile.
La ţară, se credea cu tărie că oul de Paşte ajută la lucrările câmpului. Se aducea la
biserica un coşuleţ plin cu seminţe pentru semănat; printre seminţe se afla şi un ou de Paşte.
Dupa slujbă, nu mai rămanea decât ca seminţele respective să fie semanăte şi recoltate. Anul
acela se anunţa bogat.Hoţii aveau şi ei semnele lor. Dacă în timpul slujbei de înviere ei reuşeau
să fure ceva fără a fi prinşi, se considera că succesul îi va însoţi pe tot parcursul anului.
Semne mai bine zis opreliştii erau şi pentru sănătoşi. Se spune că în Săptămâna Mare
nu este voie să verşi sânge de animal, deoarece fiecare făptură trebuie să se bucure împreună
cu oamenii de “Învierea Domnului”.
Tot în timpul slujbei îşi dădeau seama oamenii de la ţară dacă printre ei există
vrăjitori sau vrăjitoare. Pentru aceasta, trebuie să te intorci repede şi să te uiţi la cei care se
închină – cei care lucreză cu forţele necurate stau întotdeauna cu spatele la altar.
Oului de Paşte i se atribuiau proprietăţi magice cum ar fi, de pildă, aceea de a ajuta la
stingerea unui incendiu. Dacă un om, cunoscut ca fiind foarte evlavios, lua un ou de Paşte şi
înconjura de trei ori casa care luase foc repetând “Hristos a Înviat”, focul se stingea de la sine.
O mare parte de credinţe sunt legate şi de reprezentarea vieţii de apoi. Se spune că
cine moare în Săptămana Mare ajunge, fără îndoială, în Rai, oricâte greşeli ar fi făcut. Un
asemenea acces este explicat prin faptul ca în această săptămână porţile raiului stau deschise
tot timpul şi nu sunt păzite. Mai există, de asemenea, credinţa că în noaptea de “Înviere” pot fi
întalnite spiritele celor morţi…

OBICEIURI ŞI TRADIŢII

Profesor : Murariu Violeta

Grădiniţa cu PP Nr. 4, Saveni

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei sărbători e
văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui,
ca preţ al răscumpărării.
Sărbătorile pascale, atât de aşteptate de creştini aduc, împreună cu bunătăţile,
lumina şi voia bună, şi câteva tradiţii care trebuie respectate, ca rânduielile casei să meargă
aşa cum ne dorim.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte
săptămâni.
Sărbătoarea Paştelui este una din cele mai importante sărbători religioase ale anului
şi este ţinută cu mare fast, atât în cadrul bisericii, cât şi în casele credincioşilor. Multe dintre
obiceiuri şi tradiţii s-au pierdut odată cu trecerea timpului, dar în unele sate bănăţene izolate
se mai pot observa parte din acestea.
Sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată acordându-i-se o valoare deosebită.
Tradiţiile de Paşte sunt mai puţine decât în alte zone, însă chiar şi aici se practică tradiţia
tămâierii bucatelor prin ouăle roşii, drobul de miel şi nelipsitul cozonac.
Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului, aceasta comemorând
Învierea Domnului Iisus Hristos.
1505
 Postul Paştelui era respectat cu rigurozitate, chiar cu exigenţă, de lumea satelor,
până în prima jumătate a secolului XX. Era ţinut de întreaga familie, de la copii la bătrâni şi nu
era văzut doar ca o restricţie alimentară de la mâncărurile “de dulce” (carne, peşte, brânză,
ouă, grăsimi animale, lapte sau băuturi alcoolice).
Postul era perceput de ţăran mai degrabă ca un exerciţiu spiritual, ca o izbăvire de
duşmănie, ca o iertare a acelora care le-au greşit. Gestul împăcării era obligatoriu în post.
Învierea este astfel celebrată la sfârşitul postului Paştelui şi la trei zile după
răstignirea lui Iisus Hristos. În multe zone ale ţării noastre tradiţiile specifice acestei sărbători
sunt încă păstrate cu sfinţenie.
De exemplu, obiceiurile de Paşte sunt intercalate cu mai multe culturi şi fiecare a
preluat de la cealaltă părţile care i-au plăcut mai mult.
Alte gesturi obligatorii erau spălarea tuturor hainelor familiei dar mai ales opărirea
oalelor din casă cu leşie obţinută din cenuşă, astfel încât să nu rămână pe ele niciun strop de
grăsime animală, mai ales de porc, care ar fi impurificat întreaga rânduială.
Săptămâna premergătoare Postului era numită şi săptămâna cotoroagelor sau a
răciturilor, preparate doar din anumite părţi ale porcului şi oferite de pomană. Erau alimente
care marcau, ritualic, începutul sărbătorilor de primăvară, pentru că Paştele marchează
începutul acestui anotimp.

OBICEIURI DE FLORII ŞI SFINTELE PAŞTI DIN SATELE CÂMPIEI ROMÂNE

Prof. dr. Zorilă Polin

Şcoala Gimnazială „Sfânta Vineri”, Ploieşti, jud. Prahova

Creştini încă de la plămădirea lor ca neam, românii au cinstit, cu evlavie, sărbătorile

din ciclul pascal. Unul dintre obiceiurile caracteristice Câmpiei Române este Lăzărelul,
practicat în Sâmbăta lui Lazăr, din ajunul Floriilor. Acum, grupuri formate din 3-5 fetiţe
cutreierau satele, umblând din casă în casă, personajul central fiind Lăzăriţa, o fetiţă gingaşă şi
frumoasă, îmbrăcată în strai de mireasă, cu beteală, văl şi floare de lămâiţă în păr. Odată
ajunse în ograda unui sătean, fetele se aşezau în cerc în faţa ferestrelor şi cântau o melodie
monotonă în care descriau moartea nefericită a lui Lăzărel sau Lăzărică, care a murit de dor
de plăcintă. Copilele erau răsplătite cu câteva ouă sau cu o sumă de bani.
În Duminica Floriilor, creştinii duc la biserică crenguţe de salcie, arbore
binecuvântat de Maica Domnului, care înfloreşte în această vreme. După terminarea slujbei,
aceştia se întorc acasă cu smicele de salcie sfinţită, păstrate la icoane, cu rol de protecţie în caz
de grindină. Mlădiţele de salcie aveau un rol benefic în alinarea durerilor de mijloc, în
cultivarea cânepii şi în comerţ.
Urmează apoi, Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare în care gospodarii
definitivează curăţenia, îl urmează pe Hristos pe drumul crucii şi se pregătesc spiritual pentru
sărbătoarea Sfintelor Paşti. Momentele cele mai importante sunt Joia Mare şi Vinerea Mare. În
cursul dimineţii de Joi Mari femeile duc la biserică colivă pentru pomenirea celor adormiţi.
Tot acum, în satele din Vlaşca, femeile aduc la biserică ouă roşii, care rămân în acest spaţiu
sacru până la Paşti. Cei care practică obiceiul susţin că aceste ouă nu se vor strica, iar dacă le
vor îngropa la hotarele moşiei vor fi feriţi de grindină. Spre seară creştinii revin la biserică
unde se săvârşeşte Denia celor 12 Evanghelii. În întreaga săptămână, bisericile şi cimitirele

1506
din jurul acestora sunt luminate feeric. În seara următoare, de Vinerea Mare, creştinii
participă în număr mare la Prohodul Domnului.
În ziua de sâmbătă, aproape în toate localităţile se practică roşirea ouălor. Oul
cosmic, prezent şi în alte religii a fost preluat şi dus mai departe de creştini. Primele ouă –
afirmă legenda – au fost roşite de Maria Magdalena, ca semn al Învierii Domnului. Ea a oferit
femeilor câte un ou roşu spunând: „Hristos a înviat!”. Acestea i-au răspuns imediat: „Adevărat
că a înviat!”.
Ouăle vopsite se împart în patru categorii: monocrome (roşu, galben, verde,
albastru), monocrome cu ornamente, policrome ornamentate şi cu ornamente în relief.
Ornamentarea acestora este numită, în tradiţia populară, încondeierea sau înpietrirea ouălor,
operaţie ce se efectuează în zile diferite, dar cu predilecţie în Sâmbăta Paştilor. Oul roşu a
rămas în credinţele românilor, alături de cruce, un simbol al biruinţei binelui asupra răului.
Sătenii aşteaptă, cu nerăbdare, momentul în care, la miezul nopţii, la chemarea
clopotelor, vor veni să primească de la preoţi vestea şi lumina Învierii. Înainte de a porni spre
biserică, sătenii îşi spală faţa cu apă proaspătă, în care au pus un ou roşu şi câţiva bănuţi de
argint. Rând pe rând, individual sau în grup, într-o linişte desăvârşită, sătenii se îndreaptă
spre sfintele biserici de unde iau Sfintele Paşti, apoi dau de pomană copiilor ouă roşii. Se
întorc, apoi, spre casă pentru a vesti şi celorlalţi membri ai familiei bucuria Învierii Domnului.
La intrarea în locuinţă, se aşează un fier de plug şi o brazdă de pământ cu iarbă, unde membrii
familiei se închină şi primesc Sfintele Paşti de la capul acesteia, care le adresează urarea: „Să
trăieşti! Să fii sănătos!” După îndeplinirea acestui obicei, sătenii intră în locuinţă unde beau
vin, mănâncă brânză şi ciocnesc ouă roşii, iar gospodina îndeplineşte obiceiul împărţirii
colacilor şi ouălor roşii în amintirea celor trecuţi la Domnul
Toate aceste obiceiuri arată că, în concepţia românilor, „Spaţiul şi timpul – după cum
afirmă A. D. Xenopol – sunt cele două mari forme în care vin să se aşeze toate faptele
universului”. Miracolul Învierii, lumina sufletelor noastre, contribuie la înoirea naturii şi a firii
omeneşti.

1507
 FLORIILE -CEA MAI IMPORTANTĂ SĂRBĂTOARE
CARE VESTEŞTE PAŞTELE

Prof. înv. primar Pascu Alina

Școala Gimnazială Nr.3 Lugoj

Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim sau Sărbătoarea Floriilor este un praznic al

bucuriei pentru toţi dreptmăritorii creştini, pentru că noi, asemenea locuitorilor
Ierusalimului, ne dorim ca Iisus Hristos să intre în inimile şi sufletele noastre. Sărbătoarea
Floriilor este cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui
Iisus în Ierusalim şi sărbătorindu-i, totodată, pe cei cu nume de flori.
Duminica Floriilor este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului
bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului
în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume
creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania,
această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce
biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.
Această sărbătoare este una dintre cele mai importante sărbători din an,
reprezentând singura dată când Mântuitorul a acceptat să fie aclamat ca împărat. Conform
profeţiilor prezente în Vechiul Testament, Iisus își pregătește singur intrarea ca să fie
recunoscut ca fiind Mesia, după cum însuși Legea spunea. În acea perioadă, Duminica Floriilor
era cunoscută sub numele de Duminica aspiranţilor sau candidaţilor la botez. I-a fost atribuit
acest nume datorită faptului că, cei care urmau să meargă cu mare solemnitate la episcop să îi
ceară binecuvântarea de a lua parte la botez, trebuiau să înveţe Simbolul credintei (Crezul).
De asemenea, Duminica Floriilor a mai fost cunoscută și sub numele de duminica graţierilor
deoarece, împăraţii ofereau graţieri, ca un mod de a cinsti această sărbătoare importantă.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca
Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe
ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii
Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate
neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă
oamenii, haina Sfântului Botez.
După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor
cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se
sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de
sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al
biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.
În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de
pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post. Tot în sâmbăta Floriilor se mai făcea un
ceremonial complex numit Lazăriţa, după modelul colindelor, la care participau doar fetele.
Una dintre fete, numită "Lazăriţa", se îmbraca în mireasă şi colinda, împreună cu celelalte, în
faţa ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi,
în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau
"Lazărica": plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză,
moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către
surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de
nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

1508
 În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii
înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se
încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele.
De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii să îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie
când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi. Fetele și feciorii, după ce
veneau de la biserică, își numărau firele de salcie date la biserică. Dacă acestea erau în număr
par, atunci își găseau perechea în acel an, dacă nu, trebuiau să mai aștepte un an.
„Să avem însă grijă ca nu cumva să ne asemănăm fariseilor, cărturarilor şi acelora
care L-au răstignit pe Mântuitorul. De cele mai multe ori, şi noi, prin atitudinea noastră
schimbătoare, Îl răstignim pe Mântuitorul şi adăugăm răni la rănile Lui. Trebuie să strigăm la
fel ca şi copiii Ierusalimului: «Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!»
Trebuie să rămânem statornici cu această exclamaţie toată săptămâna, statornici în dragoste
şi credinţa noastră, smerindu-ne pe noi înşine şi apoi să ne închinăm Patimilor, Crucii şi
mormântului de viaţă făcător şi să aşteptăm cu nerăbdare în noaptea sfântă ca Hristos să
învieze“.

Bibliografie:
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucuresti.
***http://ro.wikipedia.org

1509
 LUMINA CERULUI ȘI BUCURIA RENAȘTERII SPIRITUALE

PROF. POP MIHAELA-ANGELA

PROF. POP MONICA NICOLETA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ SUCIU DE SUS,
JUD. MARAMUREȘ

Motto:”Departe nu alerg ca râul,

Doar cine uită se destramă.
Cu roua spicului sub ploape
Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt și-aproape”
(Grigore Vieru, Spre chipul Tău)

An de an, în plină primăvară, trăim renașterea prin ochii spiritului și ne îndreptăm

cu pași repezi ”spre ce ne este sfânt și-aproape”. Ne bucurăm așa cum Sf. Apostol Pavel ne
îndeamnă în epistola sa către Corinteni: ”Fraților, bucurați-vă! Desăvârșiți-vă, mîngâiați-vă, fiți
uniți în cuget, trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi”(cf.2 Cor. 13, 11).
Chemarea de a trăi bucuria Învierii răsună pentru fiecare persoană mai pregnant
parcă în anotimpul primăvara. Contemplând pomii înfloriţi și pământul înverzit, ascultând
cântecul vesel al păsărelelor sub razele mângâietoare ale soarelui, pătrunde în sufletele
noastre bucuria învierii naturii pe care Creatorul ne-o transmite în fiecare primăvară.
Amintirea Învierii Domnului nostru Isus Hristos este pentru creștini rememorarea
unui fapt istoric, dar și o confirmare și o reafirmare a fundamentului credinţei noastre.
”Hristos a Înviat!”, aceasta este vestea cea bună a bucuriei Învierii Domnului, acesta
este mesajul pe care orice creștin este chemat să-l trăiască cu bucurie și să-l trasmită tuturor
fraţilor în credinţă atunci cînd adresează salutul creștinesc.
Întorcându-ne la momentul învierii după cum aflăm din Sf. Scriptură, la mormânt se
duc mai întâi cele două femei: Maria Magdalena, femeia păcătoasă din care Isus ”scoate șapte
demoni”(cf. Mc. 16, 9) și ”cealaltă Marie”, mama lui Iacov și a lui Iosif (Cf. Mt 27, 56). Cele două
Marii sunt două dintre acele femei pioase care rămăseseră cu perseverenţă sub cruce și
participasera la punerea în mormânt a lui Isus. Aceste femei erau atrase de o forţă nevăzută și
se întorc acolo unde era și inima lor. Fidelitatea în credinţă le dă curajul de a înfrunta moartea
și le conduce spre misterul învierii.
”Nu este aici, a înviat precum a zis!”(cf. Mt.28, 6)
Femeile venite la mormânt ascultă uimite cuvântul îngerului. După aceea,
mesagerul ceresc le invită să pătrundă în încăperea mortuară, oferindu-le și un semn vizibil al
învierii lui Isus; ”Veniți și vedeți locul unde zăcea!”.
Mormîntul gol răstoarnă acel principiu natural tradiţional, că viaţa se încheie acolo,
la intrarea în mormînt. Pentru Isus moartea nu a rămas o stare, ci a fost trecerea spre viaţă,
acea trecere a Domnului sau Paștile Domnului, ”de la pământ la cer și din moarte la viață”.
Maria Magdalena și cealată Marie înţeleg că se află în faţa unui mister care
depășește natura umană și nu poate fi pătruns de raţiunea umană, ci trebuie să lase credinţa
să învie, să primească cu încredere vestea cea bună și să o împărtășească și celorlalţi.
Vestea arhanghelului strălucitor răstoarnă rânduiala firii. Ceea ce femeilor li se
părea imposibil devenea posibil, ceea ce părea întuneric și moarte devine izvor de lumină și
viaţă.

1510
 În imnografia de sărbătoare se afirmă:” Purtător de viață mai împodobit decât raiul
și decât orice încăpere împărătească mai luminat s-a arătat mormântul Tău, izvorul învierii
noastre”.
”Bucurați-vă! Nu vă temeți! Mergeți și vestiți fraților Mei!”(cf. Mt. 28, 9:10).
În drumul lor, celor două, li se arată însuși Isus care le sune ”Nu vă temeţi!”,
cerându-le să înlăture orice teamă pentru ca sufletele lor să se umple de bucuria învierii, pe
care apoi să o transmită apostolilor.
”Duceți-vă și vestiți fraților mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea.”(Mt.
28:10), este misiunea pe care o primesc femeile de la Cel înviat. Isus înviat nu-și caută alţi
ucenici după ce ei l-au renegat, dar îi cheamă din nou numindu-i ”fraţii mei”, oferindu-le astfel
iertarea. Bucuria și iertarea sunt caracteristici esenţiale ale Sărbătorii Învierii.
”Coborând în mormânt, Tu, Cel fără de moarte, ai zdrobit puterea iadului și ai înviat
ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, spunând femeilor purtătoare de mir”bucurați-vă” și
apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Tu, Cel care celor căzuți le dai înviere”(Troparul Învierii).
Evenimentul Învierii lui Hristos marchează un salt, acesta face parte din istoria
mîntuirii, însă inaugurează o nouă dimensiune, dezvăluind un spaţiu nou, definitiv, cel al
bucuriei veșnice. În acest sens, Învierea lui Hristos nu este un eveniment asemănător cu
nașterea și răstignirea Sa. Este un tip nou de eveniment, care își are începutul în istorie, dar
conduce dincolo de hotarele istoriei.(Sf. Augustin).
Credinţa iudaică cunoștea învierea morţilor la sfârșitul timpurilor. Viaţa nouă era
legată de răsăritul unei lumi noi, iar din această perspectivă dacă exista o lume nouă, exista și
un nou mod de viaţă. Însă o înviere definitivă și diferită, încă din timpurile lumii vechi a
istoriei umane era de neconceput, de neînţeles. De aceea, făgăduinţa Învierii rămâne în primul
moment de neînţeles pentru ucenici.
Acesta este marele mister al Învierii lui Hristos, nu la o a doua venire așa cum îl
așteptau iudeii, un Mesia triunfător, acesta a venit imediat, atunci , după trei zile de la moartea
Sa pe crucea de pe Golgota.
Denumirea de Paști provine din evreiescul ”pascha”, care înseamnă trecere. Evreii
sărbătoreau Paștile în amintirea scăpării din robia egipteană și trecerea lor în ţara Canaan,
locul fericirii.
Pentru creștini înseamnă trecerea de la robia morţii la împărăţia vieţii veșnice. Între
mielul pascal al evreilor și Isus Hristos, Mielul ce ridică păcatele lumii, există o strânsă
legătură.
Misterul Învieri lui Isus trebuie să trezească în sufletele fiecărui creștin bucuria,
pentru că învierea lui Isus nu este o legendă, este o realitate”Hristos a Înviat cu adevărat!”
S-au bucurat apostolii, o dată cu Învierea Domnului, s-a reaprins în sufletele lor
făclia credinţei, focul dragostei și candela speranţei. Apostolii erau convinși că poporul iudeu
făcuse o greșeală, dându-L pe Isus la moarte, neavând nicio vină, făcându-se astfel vinovat de
sângele vărsat. Isus fiind acuzat că S-a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu, iar abia atunci
Apostolii au înţeles cuvintele Mântuitorului:”Stricați acest templu și în trei zile Eu îl voi zidi”.
De la Învierea Domnului creștinii nu se mai înspăimântă de moarte, fiindcă efectul
ei a fost nimicit. Trecerea de la cele pământești are alte conotaţii, iar cimitirul este loc de
odihnă pentru cei adormiţi în Domnul.
Azi cu toate că alergăm precum râul repede, pașii se întorc adesea din drum
căutând odihnă, iar de-ar fi să parafrazăm stihurile regretatului poet Grigore Vieru putem
afirma că ne întoarcem la ”ce ne este sfânt și-aproape” pentru că menirea omului este de a
căuta și de a dobândi viaţa veșnică, iar aceasta nu se poate dobândi decât prin lumina crucii și
prin lumina Învierii Lui Isus.

1511
 Canonul Învierii alcătuit de Sfântul Ioan Damaschinul dă glasul sentimentelor
noastre ”Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață
și de pa pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință”.
Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor:”Hristos a înviat din morți, fiind începutul
învierii celor adormiți, căci precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia”( cf. 1
Cor.15:20-22). Urmând exemplele femeilor purtătoare de mir, ale apostolilor, ale sfinţilor
putem astfel afirma cu bucurie:”dacă El a înviat și noi vom învia!”.

Bibliografie:
**** Sfânta Scriptură-Noul Testament, Ediția a II-a, Oradea, 1995.
Langa Tertulian, Bune Vestiri, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2003.
Man Serafim, Meditații duhovnicești, Ed.S.C.ROPRINT srl, Cluj-Napoca, 2002.
Vieru Grigore, Curățirea fântânii, Ed.Porto Franco, Galaţi, 1994.

SARBATORIREA PASTILOR – PRILEJ DE UNITATE

IN CREDINTA SI DRAGOSTE

Grădinița cu P.P. Nr. 4 Bârlad

Prof. Maxim Ruxandra Gina

Termenul ebraic de Paşti (Pesah) a trecut în vocabularul creştin pentru că patimile,

moartea şi Învierea Domnului au coincis cu Paştile evreilor din anul 33; obiectul sau motivul
Paştilor creştine este însă cu totul altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare
iudaică şi cea creştină nefiind altă legatură decât una de nume şi de coincidenţă cronologică.
Cuvântul Pesah (= trecere) este moştenit de evrei de la egipteni, dar provine în limba română
din forma bizantino-latină Paschae.
Evreii numeau Paşti sărbatoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi
a eliberării lor din robia Egiptului, care coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de
primăvară.
Sărbătoarea Paştilor a fost din toate timpurile o problemă esenţială a calendarului
creştin. Această dată depinde de două fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu
dată fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară,
care cade totdeauna la 21 martie), iar altul, cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie
a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită şi luna plină
pascală). Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală
apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţi ani mai departe de el.
Data Paştilor putea varia şi din pricina echinocţiului de primăvară, care nu era fixat
pretutindeni la aceeaşi dată, şi din pricina imperfecţiunilor fatale legate de calculul
astronomic al vechiului calendar iulian. Acesta la începutul secolului al XX-lea rămăsese în
urmă cu 13 zile. Patriarhia ecumenica a aprobat trecerea la calendarul îndreptat (calendarul
gregorian) în anul1924. Însă nu toate Bisericile Ortodoxe au găsit momentul prielnic pentru a
trece la noul calendar. Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paştilor au dat naştere la
serioase discuţii şi controverse, discuţii care erau să ajungă uneori pînă la adevărate schisme
sau rupturi între unele Biserici. Pentru a fi unitate în toate Bisericile Ortodoxe şi pentru a
1512
respecta hotărârile Sfinţilor Părinţi la primul sinod ecumenic (325 d.Hr.) sărbătorile pascale
se ţin după calendarul vechi, adică la aceeaşi dată. Bisericile Ortodoxe sărbătoresc Paştile
între 4 aprilie şi 8 mai.
Legile de bază pentru calcularea datei Paştelui hotărâtă încă din anul 325, de la
Sinodul I ecumenic de
la Niceea sunt:
1) Paştele se va serba totdeauna duminica. 2) Această duminică va fi cea imediat
următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data
Paştelui lor, de care era legată data Paştilor creştine). 3) Când prima lună plină de după
echinocţiul de primăvară cade duminică, Paştele va fi serbat în duminica următoare, pentru a
nu se serba odată cu Paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că un calendar reprezintă doar un instrument de
calculare a timpului şi nu o dogmă. Fondul problemei este dogma Invierii care este pecetluită
în fiecare an prin primirea Luminii Sfinte la Ierusalim, în biserica Sfântului Mormânt, doar la
slujba ortodoxilor. Aceasta este grăitoarea minune din zilele noastre. Această Lumină are
amprenta Divinităţii, strălucind precum odinioară pe Muntele Tabor, foc nematerial,
purificator, care preţ de câteva minune nu arde. Prin râvna Patriarhului B.O.R., P.F. Daniel, de
3 ani beneficiază de acestă lumină şi creştinii din ţara noastră.

1513
 RUGĂCIUNEA DIN SĂPTĂMÂNA MARE

PROF. FRANCISCOV SIMONA

ȘC. GIMNAZIALĂ NR.27,
TIMIȘOARA, TIMIȘ
În fiecare seară, în genunchi,
Cu ochii-nchiși și plini de lacrimi,
Mă rog Celui care mi-e Stăpân,
Să mă elibereze de ale mele patimi.

„Doamne, eu am greșit ca orice muritor,

Ce e dator c-o moarte,
Tu, care ești nepieritor,
Ne iartă nouă toate.
Căci n-avem altă mângâiere,
La cine să fugim,
Decât la Tine, Doamne,
Căci Tu ne ești Stăpân.
Eu știu că buza mea e păcătoasă
Și gândul meu ca celui ce-i nebun
Și nu e vrednică ca să rostească,
Acest cuvânt „Prea Bun”.
Știu însă, că păcatul meu apasă,
Ș-acum coroana cea de spini pe capul Tău,
Iar crucea care-ai dus-o pe-a Ta coapsă
Te-a doborât și prin păcatul meu.
Dar știu și ca-n acea grădină,
Ai acceptat o moarte ce nu o meritai,
Dar din prea multa Ta iubire,
Te-ai răstignit, ca mântuirea să ne-o dai.”

De aceea acum, cu inima fierbinte,

Mă rog să ierţi păcatul meu,
Și nu mă condamna, Părinte,

Că L-am ucis și eu pe Fiul Tău.

1514
 SARBATOAREA ÎNVIERII – LUMINA SUFLETELOR NOASTRE

Mare Angela, Școala Gimnazială “Europa” Tg Mureș

Trăim într-o lume care ne pune la încercare nu numai puterea de a depăşi greutăţile
de tot felul, ci chiar latura profund umană a existenţei noastre. Astăzi, cuvinte ca milă,
solidaritate, sprijin, ajutor, dragoste faţă de cei din jur par a se fi pierdut. Ca întotdeauna,
Biserica și Școala rămân un reazem pentru credincioşii/elevii săi, încercând să-i întoarcă unii
cu faţa către ceilalţi şi să le reamintească unul dintre principiile fundamentale : dragostea faţă
de aproapele.Biserica și școala sunt chemate să se implice activ în rezolvarea problemelor
indivizilor şi societăţii, mai ales la nivel comunitar de pe poziţia şi cu mijloacele care îi sunt
specifice în temeiul misiunii ontologice de slujire a aproapelui şi pe baza experienţei unice, pe
care o deţine în asest sens. Realitatea sărăciei, a suferinţei umane şi a celorlalte necesităţi au
constituit dintotdeauna probleme de rezolvat pentru fiecare stat şi societate. Societăţile
moderne au creat un complex de structuri şi instituţii de asistenţă socială bazate pe etica
socială modernă şi pe raporturi strict funcţionale. În completarea acestora Biserica adaugă
dragostea şi mila creştină, activând în acest sens cu un sistem propriu de intervenţie socială.
Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat cu scopul precis de a-și oferi propria viaţă „ca preț de
răscumpărare pentru mulți”. Cu alte cuvinte, El s-a născut pentru ca să moară și a murit pentru
ca noi să dobândim viaţa. Toate aceste elemente sunt parte intrinsecă a Evangheliei creștine,
dar trebuie precizat că doar datorită învierii, Evanghelia s-a născut, a fost păstrată și a
traversat neantul istoriei, ajungând până la noi. Moartea și îngroparea Învăţătorului lor, părea
să fi îngropat pentru totdeauna credinţa și speranţele discipolilor Săi. Dar la doar trei zile
după dramaticele evenimente consumate pe Golgota, credinţa lor a renăscut din propria-i
cenușă. Mai mult decât, ea a început să se reverse, ucenicii proclamând ulterior pretutindeni
Evanghelia, adică Vestea Bună a morţii și a învierii Mântuitorului. Singura explicaţie plauzibilă
a transformării lor radicale este întâlnirea cu Isus Cel Viu și asumarea realităţii învierii Sale.
Să-l ascultăm în sensul acesta pe Apostolul Pavel, alias Saul din Tars enunţând cu pasiune
conţinutul Evangheliei, în cuprinsul Primei Epistole adresate Corintenilor: „Vă fac cunoscut,
fraților Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas și prin
care sunteți mântuiți, … V-am învățat înainte de toate, așa cu am primit și eu că Hristos a murit
pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după
Scripturi…”(1 Corinteni 15:1, 2, 3, 4). Practic, încă de la începuturile sale, întreg edificiul
credinţei creștine a fost clădit pe asumarea realităţii că Mântuitorul a fost răpus mortal dar a
revenit miraculos la viaţă. În sensul acesta, evanghelistul R.A. Torrey a catalogat învierea
Domnului Isus ca fiind „Gibraltarul dovezilor creștine, Waterloo-ul luptei pentru credință”. În ce
anume constă importanţa învierii Domnului Isus? În cele ce urmează, vă propun o scurtă
trecere în revistă a câtorva dintre certitudinile pe care ni le conferă evenimentul învierii
Sale.Mai întâi, învierea este cea care confirmă pretenţiile Domnului Isus despre Sine. El s-a
prezentat contemporanilor Lui, ca fiind Mesia, Hristosul cel mult aștept. Dar nu doar Un Mesia
care descinde din linia genealogică a marelui împărat David, ci Un Mesia de natură divină, Fiul
lui Dumnezeu. Același apostol Pavel nota în sensul acesta că El a fost „dovedit cu putere că este
Fiul lui Dumnezeu prin învierea morților”(Romani 1:4).Apoi, învierea Sa este cea care confirmă
justificarea noastră. Învierea devine în felul acesta declaraţia de acceptare pe care Dumnezeu
o formulează cu privire la jertfa de ispășire a păcatelor noastre. Epistola către Romani redă
acest adevăr fundamental în capitolul 4, versetele 24 și 25: „Isus Hristos, Domnul nostru… a
fost dat (la moarte) din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți
neprihăniți (justificaţi)”.Dar învierea Domnului Isus reprezintă și confirmarea propriei
noastre învieri. Practic, învierea Lui constituie dovada că moartea nu reprezintă sfârșitul

1515
vieţii. Am putea spune că în afara învierii lui Hristos nu ar exista speranţa și siguranţa vieţii de
dincolo de mormânt pentru nici unul dintre noi, dar pe fundamentul învierii lui Hristos noi
putem nutri o încredere deplină. Este încrederea pe care Pavel a căutat să le-o insufle
creștinilor din Tesalonic, atunci când le scria: „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat,
credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Hristos pe cei ce au adormit în El” (1
Tesaloniceni 4:14).Învierea Domnului Isus este însă și garanţia existenţei unei judecăţi finale.
În sensul acesta cuvintele pe care Pavel le-a adresat atenienilor, ar trebui să reprezinte o
avertizare foarte severă pentru toţi cei care rejectează Evanghelia creștină și implicit pe
Hristos, cum că Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe
care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit
prin faptul că L-a înviat din morți”(Faptele Apostolilor 17:31). În timpul în care a domiciliat în
trup și a pășit pe pământul nostru, Fiul lui Dumnezeu a predicat nu doar cu privire la mântuire
ci și cu privire la judecată. Faptul că Dumnezeu L-a înviat din morţi reprezintă confirmarea
celor spuse de El.În sfârșit, învierea Sa din morţi este cea care ne conferă și nouă puterea de a
trăi viaţa creștină. Ar fi imposibil să trăim pe pământul acesta pentru cer, prin propriile
noastre puteri, după cum e total inadecvat și ineficient să încerci să săvârșești lucrări
duhovnicești apelând la zestrea noastră de resurse firești. Este puterea învierii Sale,
certitudinea prezenţei Duhului lui Hristos cel Viu în fiinţa noastră, cea care lucrează în noi și
prin noi pentru a putea înfăptui voia Lui Dumnezeu în contemporaneitate. Iată motivul pentru
care ţelul declarat și asumat al vieţii apostolului Pavel era „să-L cunosc pe El și puterea învierii
Lui…”(Filipeni 3:10).Sunt doar câteva dintre motivaţiile datorită cărora învierea Domnului
Isus Hristos reprezintă fundamentul credinţei creștine, dar și punctul central al istoriei
umanităţii. Să o considerăm ca atare și să ne raportăm la ea nu doar ca la un eveniment izolat,
consumat într-un trecut îndepărtat. Dimpotrivă, să sărbătorim prezenţa Domnului Isus Cel
Viu în prezentul vieţii fiecăruia dintre noi. Mai mult decât atât să îndrăznim să privim cu
speranţă în viitor, întrucât Hristos a înviat!
Activităţile caritabile au caracterizat dintotdeauna unul din rolurile jucate de orice
religie, ele fiind prezente încă din antichitate, şi constau în ajutorarea celor infirmi, bolnavi,
săraci/ dezavantajaţi cu alimente, îmbrăcăminte, adăpost şi îngrijire medicală în aşezăminte
special amenajate pentru aceştia fie de către cei mai bogaţi fie prin grija unor comunităţi sau a
instituţiilor religioase.
În Biblie sunt expuse numeroase exemple de acte de caritate, unele sub formă
minuni, precum: transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, săturarea celor peste
cinci mii de oameni prin înmulţirea pâinii şi a peştilor sau vindecări miraculoase.
Toate învăţăturile lăsate omenirii de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, converg către fapta
bună izvorâtă din iubire, iar dobândirea Împarăţiei Cerurilor este călăuzită de următoarea
povaţă: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, gol şi
M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine”, El Însuşi identificându-
Se cu cei aflaţi în nevoi: „Întrucât aţi făcut acestea fraţilor Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. (
Matei 25: 35)
După Sfântul Vasile cel Mare, datoria ajutorării aproapelui nu rezultă numai dintr-o
poruncă pozitivă a legii dumnezeieşti "să ne iubim unii pe alţii" (Ioan. 13, 34), ci ea îşi are
temeiul în însăşi natura socială a omului. Omul nu poate trăi singur , izolat de semenii săi, ci
trăieşte împreună cu aceştia, şi prin însăşi această convieţuire, el ajunge la ideea necesităţii
ajutorării reciproce a celor ce trăiesc împreună. Aşa se explică apariţia ideilor de solidaritate
şi cooperare între cei ce trăiesc în acelaşi mediu social.
Argumentându-şi îndemnurile stăruitoare cu citate din Sfânta Scriptură, Sfântul
Vasile cel Mare spune ascultătorilor săi: "Trebuie să fim milostivi şi darnici; căci cei care nu
sunt asemenea se condamnă" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 140). Tot Vasile cel Mare zice: "Tot ceea
1516
ce ar avea cineva mai mult decât îi trebuie din cele necesare ca să trăiască, acela este dator să
dăruiască, după porunca Domnului care ne-a şi dat cele ce avem"(Sf. Vasile cel Mare, p. 140),
fiindcă "Se cuvine să purtăm grijă şi să ne interesăm de nevoia fraţilor, potrivit voii Domnului"
. (Sf. Vasile cel Mare, p. 142)
Dar poruncile Domnului îi întristează adeseori pe cei bogaţi, pentru că ii opresc de la
cheltuieli nefolositoare. Când Mântuitorul Hristos ii porunceşte tânărului din Evanghelie să-şi
vândă averile şi să le dea săracilor , acesta se întristează şi pleacă. "Mi se pare că soarta
tânărului din Evanghelie, ca şi a celor asemenea lui - zice Sfântul Vasile cel Mare - se aseamănă
cu a unui călător care, in dorinţa de a vedea un oraş, străbate cu râvnă drumul până la el; în
urmă, însă, se opreşte la unul din hanurile de dinaintea oraşului şi din lenea unei puţine
mişcări, face de prisos toată osteneala de până atunci, lipsindu-se de vederea frumuseţilor
oraşului. Tot aşa şi oamenii care primesc să facă celelalte porunci, dar se împotrivesc când e
vorba de averi.
"Dacă lipsesc faptele - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - numele de creştin nu
foloseşte la nimic" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 93) Faptele sunt dovada dragostei, acordul inimii,
fără de care, având numai acordul minţii, creştinul este incomplet. "Dragostea nu constă în
cuvinte, ci în fapte: ajutorarea săracilor, sprijinirea bolnavilor şi a celor în primejdie, asistenţă
celor în nenorocire" . (Sf. Vasile cel Mare, p.93)
Elevii de la Școala Gimnazială “Europa” din Tg Mureș au mers la organizat ateliere
de lucru ce a constat în încondeierea de ouă. Proiectul s-a intitulat “Noi cu noi și despre noi” şi
a mobilizat elevi din clasa a VI-a B, coordonaţi de subsemnata. Acţiunea face parte dintr-un
proiect mai amplu, intitulat “Îngerașul speranţei”, care are drept scop implicarea elevilor în
activităţi de voluntariat şi de caritate, care să contribuie la binele comunitar şi să creeze
anumite legături care să conducă la o responsabilizare mai mare a elevilor.
Acţiunea comunitară este percepută mai mult decât o activitate desfăşurată în
şcoală, cât, mai degrabă, ca un fenomen ce promovează un angajament, în spiritul serviciului
public şi al responsabilităţilor civice. Aceste activităţi sunt folosite în scopul realizării unor
interacţiuni sociale, având ca obiect acţiuni umanitare în folosul unor grupuri dezavantajate:
vârstnici sau copii instituţionalizaţi sau copii cu dizabilităţi. Prin acest proiect, ne-am propus
să lărgim sfera de cunoaştere umană, elevii să fie alături de cei singuri. Și unii, şi alţii vor avea
de câştigat, şi elevii, şi partenerii de proiect, şi şcoala, şi comunitatea. Elevii sunt dornici să se
implice în astfel de activităţi, în care să se simtă importanţi, să ştie că prezenţa lor aduce
fericirea altor persoane.
Bibliografie
Neamţu George, 2003, Tratat de Asistenţă Socială, Ed.Polirom, Iaşi,
Neamţu, G., Stan, D., 2005, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom,
Păcurariu, Mircea, 1980, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I şi II, .
Pop Luana Miruna coord., 2002, Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti,

1517
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
DIFERITI DAR EGALI

Profesor înv primar Zăicescu Mirela, Şcoala Gimnazială nr. 3 Suceava

Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de

învăţământ, ea nu epuizează sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne
cadrul larg al timpului liber al copilului, în care viaţa capătă alte aspecte decât cele din
procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori acţionează, pozitiv. Vizitele
la muzee, expoziţii, monumente şi locuri istorice, case memoriale – organizate selectiv –
constituie un mijloc de a intui şi preţui valorile culturale, folclorice şi istorice ale poporului
nostru. Ele oferă elevilor prilejul de a observa obiectele şi fenomenele în starea lor naturală,
procesul de producţie în desfăşurarea sa, operele de artă originale, momentele legate de
trecutul istoric local, naţional, de viaţa şi activitatea unor personalităţi de seamă ale ştiinţei şi
culturii universale şi naţionale, relaţiile dintre oameni şi rezultatele concrete ale muncii lor,
stimulează activitatea de învăţare, întregesc şi desăvârşesc ceea ce elevii acumulează în cadrul
lecţiilor.
Activităţile extrașcolare, în general, au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă
cele mai eficiente modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare,
deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora.Împreună
cu colegele mele am conceput realizarea proiectului DIFERIŢI DAR EGALI

Parteneri:
Asociaţia Intercoolt Suceava reprezentată de Manuela Silter
Biserica Ortodoxă „Cuvioasa Paraschiva” Mitocaş reprezentată de preot paroh Luca Paul
Comunitatea Ruşilor Lipoveni reprezentată de preşedintele comunităţii Ciubatura Vasile

ARGUMENT:
Activitatea de cercetare în domeniul interculturalităţii în România are ca obiectiv
producerea unor concepte şi cunoştinţe mai precise şi clare în vederea oferirii unor
argumente mai bune pentru practicile sociale şi politice din domeniul drepturilor omului în
lume. Deseori ne punem întrebarea cum îi putem stimula pe elevi, cum îi putem motiva pentru
a deveni cetăţeni responsabili şi creativi dacă nu tocmai prin calitatea relaţiei pedgogice a
cărei bogăţie este dimensiunea ei interculturală.
Şcoala are misiunea de a permite fiecărui elev să crească, să-şi dezvolte spiritul,
corpul şi inima, deci inteligenţa, sensibilitatea, creativitatea; să permită elevilor să înveţe să
trăiască împreună, unii cu alţii, cu persoane diferite, să-şi poată ocupa progresiv locul în
societate, să poată deveni cetăţeni activi.
Interculturalitatea este înainte de orice respectul diferenţelor. Cadrele didactice
sunt garanţii acestor rigori ale spiritului care veghează asupra diferenţelor, pentru a învăţa, a
cunoaşte şi a înţelege ceea ce ne leagă, ceea ce ne face asemănători, ceea ce ne apropie.
Interculturalitatea este o componentă a realităţii zilnice din scoala.Tot modul de
învăţare este organizat din perspectivă interculturală, permiţând învăţarea prin colaborare,
comunicare şi nicidecum de marginalizare a unor elevi. Deschiderea spaţiului școlii către
comunitate şi specificul ei, organizarea unor întâlniri, excursii, serbări cu specific intercultural
dar nu în detrimentul majorităţii, urmareşte realizarea obiectivelor de egalizare a şanselor în
educaţie.
În clasele participante sunt înscrişi elevi români şi rromi , având diferite confesiuni:
ortodocși de rit nou şi de rit vechi , catolici şi penticostali.
1518
 SCOPUL:
Proiectul a fost iniţiat din necesitatea cunoaşterii obiceiurilor din perioada
sărbătorilor pascale, specifice mai multor culturi și confesiuni religioase, şi a cultivării
toleranţei între etnii, ştiut fiind faptul că, Romania este un model al interculturalităţii şi a
convieţuirii paşnice între toate cultura și confesiuni/culte.
Recunoasterea si respectarea diferentelor culturale prin valorificarea pozitiva a
celorlaltor culturi și confesiuni.
OBIECTIVE:
- educarea şi formarea interculturală a elevilor
- pregătirea elevilor în sensul dezvoltării personale şi a inserţiei în comunitate
- necesitatea cunoaşterii valorilor culturale ale diferitelor etnii
- satisfacerea unor nevoi comunitare specifice educaţiei
- dezvoltarea abilităţilor de comunicare și relaţionare cu cei care aparţin unor
cultura diferite
- respectarea diversităţii culturale și neaceptarea discriminării
REZUMATUL PROIECTULUI:
Realizarea de către elevii participanţi multietnici a unor materiale (eseuri,
prezentări PPT, fotografii, filmuleţe, afișe, felicitări) cu tema “Comunităţi și tradiţii din
preajma sărbătorilor de Paşte”. Lucrările vor fi prezentate cu ocazia serbării de sfârșit de
semestru. Lucrările vor fi realizate pe grupe, împărţirea în grupe s-a făcut pe preferinţe și
prietenii. Lucrările vor fi realizate ca urmare a unui studiu riguros, folosindu-se toate
metodele și modalităţile de de documentare care le pot sta la îndemână (internet, ziare, cărţi,
povestiri din cadrul familiei, comunităţii, vizite la muzeu, lăcașe de cult, întâlniri cu membrii
marcanţi ai comunităţilor în cauză, etc.).

PAȘTELE LA ROMÂNI - TRADIȚII ȘI OBICEIURI DIN ZONA GIURGIU

Profesor Arizan Geanina, profesor Sirbu Petra - Școala „Academician Marin

Voiculescu” Giurgiu

Pentru orice creștin, Paștele reprezintă o speranţă strigată de suflete către

Dumnezeu, o iluminare lăuntrică a tărâmului interior. Sărbătoarea Sfintelor Paști este
considerată cea mai mare sărbătoare a creștinătăţii. Este de asemenea o sărbătoare solemnă
care aduce în sufletele oamenilor speranţa vieţii veșnice. Sărbătoarea Paștelui păstrează o
semnificaţie aparte. În familie, fiecare dintre noi împlinim datinile primite din bătrâni. De la
toleranţă și iertare la spovedanie, împărtășenie și până la pregătirea coșului pascal din
noaptea Învierii, Paștele este o punte de legătură între trecut și prezent.
Floriile deschid pentru toţi românii ortodocși ciclul sărbătorilor pascale, care se
încheie o dată cu Inălţarea lui Iisus (la 40 de zile de la Sărbătoarea Paștelui). Evocând intrarea
Mântuitorului în Ierusalim călare pe asin, întâmpinat de mulţime cu flori si ovaţii, Floriile
reprezintă în același timp o sărbătoare în care elementele creștine și cele precreștine se
îmbină în mod fericit, rezultând tradiţii și obiceiuri extrem de pitorești.
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa pământească
în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. Primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Hristos,
1519
Care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a
fost determinată de această minune premergătoare. Astfel, toţi cei care se aflau în cetatea
Ierusalimului, simţind că Însuşi Dumnezeu a venit în lume, Îl întâmpină cu ramuri de finic şi
de măslin, strigând: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”. În ajunul
Floriilor, fetele mari aveau obiceiul de a pune căutătoarea (oglinda), împreună cu o cămaşă
curată, sub un păr altoit, trebuind neapărat ca, a doua zi de dimineaţă, răsăritul soarelui să le
găsească acolo, oglinda fiind ulterior intens folosită în farmecele de dragoste. Înspre miezul
nopţii, aceleaşi fete fierbeau apă cu busuioc, introducând în fiertură şi canafi de la prapurile ce
serviseră la înmormântarea unei fete mari; dimineaţa se spălau cu această apă pe cap „ca să
aibă păr frumos şi să strălucească ca firele de la prapuri", restul de apă fiind turnat la rădăcina
unui păr, în speranţa că flăcăii se vor uita la ele ca la un păr înflorit.Femeile fac tot felul de
copturi, și în special plăcinte, pe care le împărţesc mai ales săracilor de pomană(Moșii de
Florii), ca să nu păţească și ele cum a păţit mama lui Lazar, care a murit de dor de plăcinte, sau
ca avutul care n-a vrut să-I dea lui Lazar cel sărac nici măcar o singura fărămitură de pâine de
pe masa sa, ca să-și potolească foamea.
Ultima săptămâna a postului care precede sărbătoarea este săptămâna mare, care
începe cu duminica Floriilor și se termină cu duminica pascală. Sărbătoarea începe de fapt cu
duminica Floriilor, când se sărbătorește intrarea lui Hristos in Ierusalim. Săptămâna mare are
menirea împărtășirii chinurilor lui Iisus. În această săptămână se termină postul de 40 de zile
și natura renaște. În ziua de joi a săptămânii mari clopotele încetează să mai bată, vor mai bate
doar Sâmbata Mare. Aceasta zi este totodată și începutul chinurilor Mântuitorului.
Femeile din satele giurgiuvene respectă ritualul vopsirii ouălelor în Joia Mare,
deoarece vinerea este considerată ca și ziua de Paști, în biserici având loc „Prohodul”.
Pentru decorarea deosebită a ouălelor se folosește lumânare topită pentru ornat, ceara de
albine amestecată cu cărbune pisat și frunze de pătrunjel, iar pentru colorare se folosesc coji
de ceapă pentru a obţine culoarea galben și sfeclă roșie, pentru ouă roșii. În Joia Mare,
creștinii aprind la fiecare mormânt din cimitir, bozii uscate, care semnifică purificarea
mormântului, iar femeile împart colaci și mere. În satele Slobozia, Toporu si Putineiu,
bătrânele păstrează tradiţia veche și aprind focul la mormânt după orele 24, 00.
Lumânarea de Înviere - este cea care în noaptea învierii fiecare credincios o poartă
în inimă și pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această
lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului. Mulţi păstrează restul de lumânare rămasă nearsă după slujbă și o
aprind în cursul anului în cazul în care au un mare necaz în casă.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de
miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la
Liturghie.Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea
cealaltă.Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele
mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de
la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care
mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
De Înviere, în comuna Ulmi cetăţenii fac focuri mari, din 50-100 de cauciucuri de
mașină, în faţa bisericilor. Locuitorii din această zonă spun că focurile alungă duhurile rele si
purifică natura.
În prima zi de Paști, în comunele Vărăști și Valea Dragului, cete de fete colindă
„Buienitul”, un obicei bulgăresc care este respectat de zeci de ani. În funcţie de gazdele
colindate, tinerele au un colind specific pentru gospodarii care au fete, băieţi sau tineri

1520
căsătoriţi. În cea de-a doua zi de Paște, în multe localităţi de la sate, gospodinele merg la
biserică cu tăvi cu pește cu orez, iar după slujbă bucatele sunt împărţite enoriașilor, pentru
sufletul morţilor.
Ciocnirea ouălelor se face după anumite reguli ce trebuiesc musai respectate de
membrii familiei. Primul care ciocneste un ou în ziua de Paști este bărbatul cel mai în varstă
din casă, apoi soţii între ei, apoi copiii cu părintii, aceștia fiind urmaţi de celelalte rude și
vecini.
Cei care nu au fost creștinaţi de copii și sunt botezaţi în ziua de Paști trebuie
obligatoriu să fie îmbrăcaţi în alb, aceștia fiind nevoiţi să poarte veșmintele întreaga
săptămână după Paști, reprezentând simbolul unei noi vieţi. De aici vine și obiceiul de a purta
haine noi cu ocazia Sărbătorilor Pascale.
Multe din aceste obiceiuri se întâlnesc, sub o formă sau alta, și în alte zone ale ţării.
Un obicei întâlnit doar în zona Giurgiu este Ziua în care “viii stau la masa cu mortii”,
o traditie a rromilor spoitori din zona Giurgiu, sărbătorită a doua zi de Paște.
Cimitirul Sf. Haralambie, în a doua zi de Paște , se umple cu rromii spoitori care se
adună la mormintele strămoșilor pentru a spune o rugăciune și a vărsa o lacrimă pentru cei
plecaţi.
Mesele pline cu bucate sunt intinse la mormintele celor dragi, cei vii luând, simbolic,
masa cu cei morţi și împăţind bucate celor ce nu au.
Deoarece Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei Sale si
garanţia mântuirii noastre, era firesc ca încă de la început comemorarea acestei învieri să
constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinătăţii. Obiectul acestei
sărbători creștine este, deci, încă de la început, amintirea vie a patimii, a morţii și a învierii
Domnului nostru Iisus Hristos care învie sufletele moarte și le dă strălucire nemuritoare.

Bibliografie:
Roman Anton”, Sărbătoarea Paștilor. Tradiţii religioase, ritualuri și obiceiuri populare”,
2010, Editura Paideia

1521
 SARBATOAREA PASTELUI - SEMN DE CREDINTA SI BUCURIE

Profesor Iurescu Liliana Nicoleta, Grădiniţa nr.14 Botoşani

Sărbătorile sunt zile dedicate cinstirii lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui, cuvântul
sărbătoare provenind de la latinescul servatoria, care înseamnă a păstra, a conserva, a
respecta.
Pentru a împlini porunca a IV-a şi pentru a cinsti Învierea Domnului, creştinii sunt
datori, să se roage mai mult ca în celelalte zile, să participe la slujbele Bisericii şi mai ales la Sf.
Liturghie, să facă fapte de milostenie, să citească din cărţi religioase.
Aşa cum ne spune şi Rafail Noica, sărbătorile:
1. întreţin în conştiinţa generaţiilor de credincioşi amintirea unor fapte memorabile
şi a persoanelor sfinte;
2. sunt prilejuri şi mijloace de a preamări pe Dumnezeu şi pe sfinţi;
3. constituie un mijloc de cultivare şi promovare a virtuţilor morale şi a iubirii de
Dumnezeu;
4. sunt popasuri duhovniceşti, de reculegere şi reconfortare pentru suflet.
Prin aceste zile de sărbătoare creştinii îl cinstesc pe Dumnezeu, pentru că El este
Tatăl ceresc care ne iubeşte şi ne poartă de grijă pentru că din iubire a trimis pe Fiul Său, Iisus
Hristos, să Se jertfească pentru iertarea păcatelor noastre. Cinstim pe Maica Domnului pentru
că ea este Născătoare de Dumnezeu şi mijlocitoarea noastră către Fiul Său, pe îngeri pentru că
ei slujesc lui Dumnezeu şi sunt şi ocrotitorii noştri, pe sfinţi pentru că au dus o viaţă virtuoasă,
s-au jertfit pentru păstrarea credinţei, se roagă lui Dumnezeu pentru noi, Sfânta Cruce pentru
că este altarul pe care S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, pe toţi la un loc
pentru exemplele de trăire duhovnicească pe care ni le-au oferit: bunătate, smerenie,
înţelepciune, dar mai ales iubire.
Sărbătorile creştine – între meditaţie şi petrecere
Sărbatorile creştineşti sunt frumos celebrate, prăznuite intens de toţi românii. Chiar
dacă unii aşa-zis creştini înţeleg greşit sfintele sărbători, ca pe nişte pretexte pentru a a-şi
satisface poftele trupeşti, valoarea sărbătorilor nu trebuie umbrită. Poporul român
întotdeauna a dat dovadă că percepe sărbătoarea ca pe un sfânt prilej pentru întărirea
sufletului, a înţeles şi a aplicat cu multă înţelepciune cuvintele proorocului David: «vinul
veseleşte inima omului şi pâinea o întăreşte» (Psalmul 103, 17). Între acestea, în locul cel mai
de cinste, se află sărbătoarea Paştelui, cea mai importantă din calendarul creştin.
Sărbătoarea Paştelui: semn de credinţă şi bucurie
Febra pregătirilor Sărbătorii de Paşti începe cu mult timp înainte, în timpul Postului
Mare. La Paşte, pe mesele creştinilor pot fi văzute bucate tradiţionale, adevărate simboluri
purtătoare de bogate înţelesuri creştine.
Cu cât Învierea “se simte” mai aproape, gospodinele grăbesc pregătirile pentru
prima zi de Paşte, zi în care toată familia aflată în jurul mesei îndestulate şi după ce a postit
cele şapte săptămâni, va gusta din bucatele pe care Domnul le-a dat cu atâta dărnicie. La loc de
cinste se află patiseria casei: cozonacul, pâinea, plăcintele, tradiţionala pască şi bineînţeles
colacul. Pregătirea acestora se face cu migală. Pasca, ca şi colacul, se împleteşte în şase şi are
ca semn distinct sfânta cruce.
Totul decurge într-o adâncă pace sufletească, ai casei având grijă ca spre seară
treburile să fie încheiate, ultimul lucru ce rămâne de făcut fiind pregătitul coşului cu care
femeile se vor duce “la sfinţit”. Acesta va cuprinde câte ceva din bucatele ce vor sta a doua zi
pe masa familiei: cozonac, pască, ouă roşii, miel, mere, etc.. Seara, înainte de începerea Slujbei
de Înviere, îmbrăcati în hainele de sărbătoare, credincioşii îşi vor îndrepta paşii spre biserică.
1522
Dar iată că soseşte miezul nopţii. Sfânta taină a Învierii se săvârşeşte anunţată de îndemnul
preotului: “Veniţi de luaţi lumină!”.
Lumânările credincioşilor se contopesc acum cu liniştea sufletească a creştinilor la
auzul veştii “Hristos a-nviat!”, răspunsul venind din inimă “Adevărat ca-nviat!”. În Noaptea
Sfânta la biserică se adună întreaga colectivitate creştină unde Slujba de Înviere va dura până
spre dimineaţă când toate gospodinele vor primi binecuvântarea bucatelor din partea
preotului. Abia dupa aceea îşi vor îndrepta paşii spre casă.
În Paştele sărbătorit de lisus cu ucenicii Săi, numit Cina cea de taină, se săvârşeşte o
taină nouă, un Paşte nou, un Testament nou, când Domnul lisus binecuvântează painea, o
frânge şi o dă ucenicilor, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu!". Şi luând paharul şi
mulţumind, le dă zicând: "Beţi dintru acesta toţi, ca acesta este sângele meu, al Legii celei noi,
care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor". Jertfa mielului Vechi-
Testamentar a preînchipuit jertfa Crucii lui lisus în chip tainic, împărtăşită de el ucenicilor săi,
în mod miraculos observăm că acest Paşte al Crucii, care anticipează suferinţa şi moartea
Mântuitorului lisus, se va desăvârşi în înviere, ca trecere în viaţa veşnică.
Învierea Domnului nostru lisus Hristos este pentru Biserică drept matiroare
creştină, păstrătoarea Testamentului Hristoitic şi a canoanelor apostolice, o scară pe care
creştinii pot urca spre lumea vieţii veşnice.
Credinţa Ortodoxă, în special, este Lumina din Lumina învierii lui Hristos. De aceea
Simbolul de credinţă se încheie cu speranţa învierii şi a împărăţiei cerurilor: "Aştept învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va să vie ". Fiecare săptămână din cursul anului bisericesc începe
cu Duminica, cu ziua învierii, pentru ca tot timpul vieţii noastre să fie luminat de Lumina
învierii. Învierea Domnului adună pe toţi fiii Bisericii într-o unitate, într-un discernământ
moral, propovăduieşte pacea la toată lumea, binecuvântează îmbelşugarea roadelor
pământului şi-i mângaie pe cei necăjiţi şi întristaţi, care au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Toată umanitatea, şi toată creaţia, este văzută în lumina învierii şi a iubirii lui Hristos, pentru
că toţi oamenii sunt chemaţi la bucuria învierii celei de obşte, fiecare după tăria credinţei şi a
pocăinţei sale, după faptele bune pe care le-a săvârşit.
Când păcatul, suferinţa, nedreptatea şi răutăţile întunecă viaţa noastră şi a altora,
rugăciunea fierbinte a noastră şi a Bisericii pentru fraţii noştri care sunt în prigoană şi
primejdie omenească, numai Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie ne aduc în suflet
putere din puterea Crucii şi a Învierii lui Hristos.
Astăzi este ziua triumfului veşnic al învierii lui lisus, minunea minunilor, praznicul
praznicelor, sărbătoarea sărbătorilor şi cel mai mare act de început de istorie a creştinismului,
"scularea dintre morţi a Mântuitorului nostru".
Învierea Domnului este temelia învierii noastre, este botezul credinţei celei
adevărate, este înlăturarea neştiintei şi înşelării, este împlinirea profeţiilor de la Facerea
lumii. Învierea este fulgerul care luminează conştiintele credincioşilor, curăţindu-le de idei
preconcepute, este înlăturarea mitului şi a legendei. Sfinţii Apostoli, pe langă aceea că erau
ucenicii lui Hristos, erau şi martorii Învierii Lui. Învierea lui Hristos n-a fost un fapt
întâmplător şi nici trecător; ecoul ei se va auzi până la sfârşitul lumii, iar ultimul efect al
acesteia va fi Învierea de Apoi.
Sărbătoare a sărbătorilor, Învierea Domnului este model al praznicelor creştine.
Asemenea Paştelui şi celelalte praznice zugrăvite pe calendarul nostru ortodox, oferă
creştinilor bucuria trăirii virtuţilor de care sufletele noastre sunt atât de însetate. Sărbătorile
bisericeşti, atât în ansamblu, cât şi în amănunt, ne călăuzesc spre împlinirea virtuţii, în Hristos
şi în Biserică. Din generaţie în generaţie, praznicele au fost cea mai eficientă cale de a-i
catehiza pe români, dezvăluind valenţele pedagogice ale acestora. Familia a fost, alături de

1523
Biserică, locul de aprofundare şi trăire a virtuţilor creştine. Prin sărbători, românul a împletit
bucuria cu virtutea.
Întotdeauna creştinii au urmat înţeleapta orânduire a Bisericii, care i-a purtat din
sărbătoare în sărbătoare, conducându-i spre Dumnezeu. Prin sărbători suntem înălţaţi cu
mintea şi cu inima noastră către cele de sus, ne întoarcem de la treburile şi grijile noastre
sufleteşti, suntem alţi oameni.

Bibliografie
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBM al BOR, Bucureşti, 1991.
2. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984.
3. Credinţa ortodoxă, Editura „Trinitas", laşi, 1996.

NATURA – ORIZONT DE COMUNIUNE

ÎNTRE DUMNEZEU ŞI OAMENI

Prof. Chirilă Elena

Înv. Dumitriu Elena
Şcoala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu” Dorohoi

Omul, făptură creată de Dumnezeu, destinată îndumnezeirii şi participării la

comuniunea cu Creatorul său, este obiectul-subiect al providenţei dumnezeieşti, chemat la
împlinirea vocaţiei sale existenţiale prin asemănarea cu Dumnezeu.
Dar valoare omului se arată în libertatea şi responsabilitatea sa; el nu este numai
materie, ca restul creaţiei, ci şi spirit, este „partener de dialog al lui Dumnezeu”. Misiunea sa
nu se îndreaptă în mod egoist către el însuşi, ci către întreaga creaţie a lui Dumnezeu.
Libertatea umană presupune responsabilitatea pentru că acţiunile sale se răsfrâng nu numai
asupra sa, ci a întregii creaţii: speranţa întregii creaţii este omul.
După învăţătura creştină, întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu pentru noi,
oamenii. De aceea, omul a fost creat în ziua a şasea, când toate celelalte erau deja create
pentru a-l primi pe cel ce era „coroana creaţiei”, pe om. Prin poruncă dumnezeiască, omul este
făcut stăpân peste creaţie: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi şi
stăpâniţi peste peştii mării, peste toate păsările cerului, peste toate animalele şi peste toate
vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul.” (Facere 1, 28).
Iniţial, omul a fost aşezat în rai, cu o evidentă ascultare de ecolog al Acestuia: „Şi a
luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o
lucreze şi s-o păzească.” (Facere 2, 15). Din păcate, o dată cu căderea omului în păcat, a căzut
şi s-a pervertit şi natura. Aceasta nu l-a mai recunoscut pe om ca stăpân, revoltându-se
împotriva lui şi pedepsindu-l pentru păcatul comis. De asemenea, şi Dumnezeu a blestemat
pământul pentru om zicându-i: „Blestemat va fi pământul pentru tine!” (Facere 3, 17). Omul a
ajuns ca doar prin munca sa să se mai poată bucura de roadele pământului: „Cu osteneală să te
hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!” (Facere 3, 17), blestem care a fost şters însă prin
Jertfa Mântuitorului.
Creaţia este mediul transparent, revelator, al lui Dumnezeu, raţionalitatea creaţiei se
adresează raţionalităţii umane spre dialogul cu Raţiunea supremă. Omul nu este doar o parte
a lumii, ci şi o sinteză a ei. Mai mult, omul este conştiinţa creaţiei; este fiinţa capabilă să o
contemple şi chiar să o determine. Comportarea omului faţă de natură ca faţă de darul lui
Dumnezeu înseamnă rămânerea într-o legătură strânsă cu El, Dăruitorul ei.
1524
 Fiinţa omului nu poate folosi cu adevărat şi deplin creaţia ca taină decât dacă stă în
mod conştient sub revărsarea iubirii lui Dumnezeu. El a lăsat natura în general în starea ei
actuală pentru ca să fie o ambianţă potrivită pentru viaţa pământească, ca o arenă în care
avem să creştem.
Fiecare realitate materială, fiecare clipă este sfântă, este în felul ei irepetabilă şi de o
infinită valoare, fiecare poate fi o fereastră spre veşnicie. Devenind sensibili la lumea lui
Dumnezeu care ne înconjoară, devenim mai conştienţi de lumea lui Dumnezeu dinlăuntrul
nostru. Întreaga natură este mediul în care omul se împărtăşeşte din bunătatea lui Dumnezeu
şi din iubirea lui Dumnezeu. Este unul din mijloacele prin care El se revelează omului:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Psalm 18, 1).
Dumnezeu nu este doar un ceasornicar cosmic, Care porneşte mecanismul şi apoi îl lasă să
meargă de unul singur. Dimpotrivă, creaţia este continuă („Tatăl Meu până acum lucrează; şi
Eu lucrez” – Ioan, cap. 5). Dacă Dumnezeu nu şi-ar exercita voinţa creatoare în fiecare clipă,
Universul s-ar nărui.
Relaţia cu mediul din care omul a fost creat şi în care a fost aşezat nu trebuie să se
reducă doar la satisfacerea nevoilor sale egoiste. După modelul Creatorului, omul trebuie să
fie el însuşi un creator. „El nu-şi împlineşte însă rolul creator prin forţă brută, ci prin claritatea
viziunii sale spirituale; el a fost creat să nu domine şi să exploateze natura, ci să o
transfigureze şi să o sfinţească.” (Kallistos Ware).
În calitate de coroană a creaţiei, omul trebuie să-şi manifeste vocaţia de conservare
şi dezvoltare a acesteia, dovedind în egală măsură responsabilitate atât pentru creaţie, cât şi
faţă de Creatorul ei. Douglas John Hall spunea că: „Prima noastră responsabilitate azi, în
calitate de administratori creştini ai creaţiei, ar trebui să fie aceea de a deveni administratori
mai buni ai înseşi ideii de administrare, înţelegând prin aceasta dubla noastră raportare: faţă
de natura înconjurătoare, prin ea sau împreună cu ea, faţă de Dumnezeu”.
Lumea a atras dintotdeauna atenţia omului şi l-a fascinat prin adâncimile ei
nepătrunse. Pentru creştinii ortodocşi, cosmosul este plin de lumină spirituală, de înţelesuri şi
de taine care trimit la Iisus Hristos – Lumina lumii. Iubirea intratrinitară divină umple totul de
lumină şi de sens; „lumina însăşi este puntea de legătură dintre Dumnezeu şi oameni; este
mijlocul prin care şi oamenii îşi pot spori prin Duhul Sfânt intensivitatea şi interioritatea
perihoretică a iubirii lor după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi” (Dumitru Stăniloae).
Exemplul de dăruire reciprocă, de comunicare activă îl reprezintă Sfânta Treime ca sursă
primară a persoanei. În această reciprocitate, jertfa trebuie să fie necondiţionată pentru că
Tatăl a dat din iubire pe Fiul Său (Ioan 3, 16) ca tuturor celor ce cred în El să li se dea înfierea,
ca cel mai înalt bun primit. Hristos S-a dăruit total lui Dumnezeu, dar şi nouă, şi noi trebuie să
ne dăm, să ne predăm total lui Dumnezeu în Hristos, precum şi unii altora. Acestea nu se pot
face ignorând creaţia şi mersul ei, deoarece totul a fost oferit în deplină comunicabilitate, şi nu
în izolare. Legătura de totală reciprocitate între oameni este reflectată şi în relaţia omului cu
natura. După cum natura şi lumea sunt daruri divine pentru om, aşa şi el trebuie să aibă o
înţelegere pozitivă şi o poziţie binevoitoare faţă de ele. Natura facilitează relaţia dintre oameni
şi, de aceea, munca jertfelnică din iubire a omului trebuie să se răsfrângă şi asupra ei. Lumea
ne mijloceşte cunoaşterea lui Dumnezeu, este calea noastră spre Dumnezeu, în consecinţă,
grija iubitoare a omului trebuie să se îndrepte în mod egal asupra ei. Părintele Stăniloae
spunea că: „Natura întreagă este destinată slavei de care se vor împărtăşi oamenii în
Împărăţia cerurilor şi încă de pe acum ea se resimte de liniştea şi de lumina ce iradiază din
omul sfânt”. Legătura dintre Biserică şi cosmos în Hristos, prin Duhul cel Sfânt, se descoperă,
în mod plastic, în pictura interioară şi exterioară a bisericilor din Nordul Moldovei, care vrea
să arate că nu numai omul, dar şi cosmosul sunt chemate să facă parte din Împărăţia veşnică a

1525
lui Dumnezeu. Întreaga creaţie trebuie pregătită în drumul spre comuniunea cu Hristos
pentru că omul nu poate primi mântuirea în afara mediului său de viaţă.
Astfel, omul şi natura nu se află în antiteză, în antagonism, ci în relaţie concretă. În
această relaţie concretă, omul, dacă vrea să depăşească criza ecologică, trebuie să devină o
fiinţă liturgică.

ÎNVIEREA DOMNULUI, ÎNCEPUTUL UNEI VIEŢI ÎN LUMINĂ

Profesor, Caşcaval Nicolina

Profesor, Tanasa Cornelia
Şcoala Gimnazială “Mihai Eminescu” Vaslui

"În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe

scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti
necuprins". (Troparul Invierii)

Învăţătura despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos se află în centrul credinţei
creştine: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră", spune apostolul Pavel
(ICorinteni 15, 17) Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a întrupat
pentru noi şi a noastră mântuire, a suferit, a fost dat la moarte şi a treia zi a înviat din morţi
(Crezul).
Ziua Învierii e marea sărbătoare a creştinilor de pretutindeni. În această zi, toţi se
adună într-un gând, o credinţă, o speranţă şi o iubire. Gândul e acela rezumat de Sfântul Apostol
Pavel: "Dacă Hristos a înviat şi noi vom învia", adică suntem nemuritori. Cu moartea se încheie
doar viaţa pământească, dar începe o alta, veşnică. Credinţa ni se întăreşte că peste toţi
domneşte Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, Cel care are grijă de univers, de pământ, de om şi
de toată credinţa lui. Speranţa încolţeşte din nou în sufletele noastre, chiar dacă uneori pare a se
ofili, că Dumnezeu ne poartă şi nouă de grijă, nu ne uită şi chiar când ne pedepseşte e spre
îndreptare şi iertare, ne regăsim, în această zi a Învierii, ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Tată ceresc,
care ne iubeşte şi ne învaţă să ne iubim şi noi ca fraţii.
După momentul Învierii, Iisus devine Întemeietorul celei mai pure, celei mai elevate
religii, a religiei prin excelenţă, care străbate de două milenii veacurile. În numele lui Iisus se
iubeşte, se iartă, se stabilesc norme de convieţuire socială, se trăieşte şi, la nevoie, se şi moare.
Epicentrul creştinismului, Învierea, îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanţă
fără egal. Aici, întreaga viaţă liturgică culminează într-adevăr în slujba pascală, sărbătoare a
sărbătorilor, prăznuire dincolo de orice prăznuire, "căci toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi
pământul, şi cele de dedesubt". Icoana Învierii reprezintă în mod firesc punctul în care toate
converg, centrul din care radiază şi în jurul căruia evoluează praznicele împărăteşti şi icoanele
acestora.
Un sfânt Părinte spunea că minunea Învierii este asemenea unui munte înalt de pe
vârful căruia se vede, se înţelege şi se luminează toată viaţa noastră de aici de pe pământ şi de
dincolo de mormânt. Ea este asemenea unui far călăuzitor, aşezat la hotarul dintre două lumi:
cea de aici şi cea viitoare. În lumina Învierii lui Hristos înţelegem mai bine rostul nostru de aici,

1526
de pe pământ, valoarea vieţii pe care am primit-o de la Dumnezeu, ca şi a îndatoririlor pe care le
avem în societate".
Sfântul Apostol Pavel este foarte categoric: "Pentru mine viaţa este Hristos". În ce ne
priveşte, noi suntem nişte "înviaţi" când trăim în uniune cu Hristos, devenind totodată oglinda Sa
şi transparenţi lucrării Lui. Altfel spus, a fi înviat nu înseamnă să ai sentimente de vanitate sau
superioritate. Dimpotrivă, fiecare pas spre Lumină aduce cu sine o tot mai mare conştientizare a
propriilor opacităţi, slăbiciuni şi neputinţe. De nimic nu avem nevoie astăzi ca de această viaţă
renăscută întru Hristos!
În prezenta lucrare, am încercat să evidenţiez importanţa Sărbătorii Învierii
Domnului, Sfintele Pasti pentru noi, creştinii, pentru întreaga umanitate şi care este o bucurie
dată nouă de Dumnezeu şi trebuie trăită în Lumină , în comuniune cu semenii noştri.
Mântuitorul Iisus Hristos, Dascălul nostru Cel Desăvârşit, a văzut în propovăduirea
Evangheliei o acţiune de primă însemnătate, o lucrare care nu este subordonată alteia dintre
lucrările Sale mântuitoare.
După Învierea Sa din morţi, Mântuitorul a trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască
Evanghelia Sa: „Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu
cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20). Acest testament l-au
primit şi urmaşii lor până în zilele noastre. Astfel trebuie să înţeleagă şi profesorul de religie
misiunea sa; el trebuie să înveţe pe alţii cuvântul lui Dumnezeu. În această slujire, el nu este
singur: Dumnezeu a promis că îl însoţeşte şi îl ajută în toate zilele, aşa cum a promis şi Sfinţilor
Apostoli.
Profesorul de religie nu urmăreşte doar modul cum elevii îşi însuşesc cunoştinţele
despre Dumnezeu şi religia creştină, ci şi cum aceştia transpun în comportamentul lor individual
şi social învăţăturile de morală şi de credinţă, de dragoste, de intrajutorare în mod deosebit la
marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Mesajul Mântuitorului din Noul Testament este scris pentru toţi oamenii, pentru toate
popoarele din toate timpurile. El conţine principiile religioase ale unei reforme menite să
schimbe toată faţa lumii pornind de la transformarea lentă şi profundă a sufletului omenesc,
după care, toate celelalte se vor adăuga şi se vor schimba de la sine aducând progres în viaţa
socială şi religioasă.
Acest mesaj trebuie înţeles şi de copiii şi tinerii încredinţaţi spre educare. Numai prin
dragoste faţă de cei din jurul nostru cu care alcătuim împreună o societate putem să ne
apropiem de Dumnezeu.
Sub genericul Sărbătoarea Învierii- Lumină şi bucurie creştină am prezentat
învaţăturile Bisericii despre importanţa marii sărbători a învierii Mîntuitorului, când toţi ne
adunăm în acelaşi gând, în aceeaşi credinţă, în speranţă şi iubire.

BIBLIOGRAFIE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti,
1991.
Plămădeală, A., Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în Teologia
contemporană, în „Studii teologice” nr. 5-8, 1972.
Stăniloaie, Dumitru, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, Editura Anastasia, Bucureşti,
1993.
http://ro.orthodoxwiki: Învierea Domnului

1527
 http://ziarul Lumina.ro. Învierea lui Hristos descoperăvaloarea vieţii umane, 8mai
2011, articol de Alexandru Constantin Chituţă
http://wwwcreştinortodox.ro/paşte sărbătoarea luminii şi a bucuriei

OBICEIURI DE PAŞTI

PROF.ÎNV.PRIMAR ARANGHEL GABRIELA -ŞCOALA GIMNAZIALĂ„NICOLAE

ROMANESCU”- CRAIOVA, DOLJ
PROF.ÎNV.PRIMAR DEACONU MIRELA SIMONA ŞCOALA GIMNAZIALĂ
SPECIALĂ„SF.MINA”- CRAIOVA, DOLJ

Sărbătorile religioase, însă, în înţeles creştin-ortodox, sunt acele zile în cursul anului
bisericesc în care credincioşii respectă sau cinstesc fie Persoanele Sfintei Treimi, fie anumite
fapte şi evenimente din istoria mântuirii(Naşterea Domnului, Învierea Sa), fie persoanele
sfinte care au plăcut lui Dumnezeu, care se roagă pentru noi şi care stau de-a dreapta Tatălui
în Ierusalimul cel ceresc(Sfânta Fecioară, Sfinţii).
Învierea Mântuitorului, al cărei imn - Troparul Paştilor - este cel mai triumfal pe
care l-a cântat si l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creştinii, o stare
sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul
unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi si unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, nici
un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot încerca sufletul
nostru.
Astăzi pentru cei mai mulţi dintre noi, simbolul jertfei supreme a Mântuitorului care
marchează celebrarea celei mai mari sărbători a lumii creştine, Paştele, îl reprezintă ouăle
roşii. Mărturie a sângelui vărsat de Iisus Hristos răstignit şi batjocorit pe cruce, ouăle roşii
exprimă, însă, prin semantica cromaticii lor, bucuria Învierii Domnului, prefigurând astfel
acest incredibil miracol.
Meşteşug şi artă, „scrierea”, „pictarea” sau „încondeierea” cu ceara fierbinte a ouălor
de Paşti este o activitate extrem de veche a poporului nostru, care ne încântă şi astăzi prin
realizările sale de o inegalabilă valoare.Ca şi odinioară în majoritatea satelor din Bucovina,
Botoşani, Ţara Vrancei, Prahova, Buzău , Muscel, Argeş, Gorj, Dolj şi Mehedinţi, dar şi din
Bistriţa – Năsăud, femeile continuă să făurească aceste „bijuterii” artistice pline de strălucire
şi rafinament estetic.
Marea bogăţie şi varietatea de creaţie existente în acest domeniu pe teritoriul
românesc sunt surprinzătoare de la o zonă etnografică la alta şi chiar de la un sat la celălalt,
caracterizându - se printr-o infinită diversitate plastico - decorativă şi compoziţional –
cromatică a unui nucleu străvechi de motive simbolice. Mâinile pricepute şi talentate ale
ţărăncilor au făurit şi făuresc un rafinat arabesc filigranat în Bucovina sau o expresivă grafie
în Oltenia şi Muntenia, punctată cromatic prin tonuri calde şi echilibrate ce amintesc de fastul
şi strălucirea ceramicii bizantine sau de tonurile pure, vibrând cromatic, ale miniaturilor
medievale.
Luminarea de Inviere. În noaptea de Inviere mulţime mare de popor vine la biserică.
Fiecare credincios poartă în mâna o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot
de pe masa Sfântului Altar. Aceasta lumânare este simbolul Invierii, al biruinţei vieţii asupra
morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi păstrează restul de
lumânare rămasă nearsă după slujbă şi o aprind în cursul anului în cazul în care au un mare
1528
necaz în casa. La sfârsitul alujbei, preotul împarte tuturor Sfintele Pasti, adica pâine sfinţită,
stropită cu vin si cu aghiazma.
Ouăle roşii. Ouăle simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului nostru
Iisus Hristos, care s-a deschis la Invierea Sa din morti. De aceea, când sparg ouăle prin
ciocnire, dar şi când se întâlnesc unii cu alţii, creştinii îsi spun: "Hristos a înviat! Adevarat a
înviat!". Aceste formule se folosesc numai patruzeci de zile, până la Inalţarea Domnului.
Culoarea roşie a ouălelor simbolizează sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru
mântuirea lumii. Ciocnitul oualelor se face "cap" la "cap" şi "dos" la "dos".
Există credinţa ca cei care ciocnesc se întâlnesc pe lumea cealalta. Cel care sparge
oul celuilalt are voie să i-l ia. Daca acesta refuză, se spune ca îl va mânca pe lumea cealaltă
stricat şi uns cu pacură.Ouale pot avea si diferite "modele", pot fi pictate. În funcţie de zona în
care se fac ele se numesc ouă încondeiate, închistrate, muncite, picate (cu ceara) etc. Ouăle
muncite nu se dau de pomana căci nu le primeşte Dumnezeu.
Mielul. Dupa tradiţie, în familiile creştine se manâncă în zilele de Paşti carne de miel.
Mielul îl simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru păcatele
lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat.
Spiritul Sfânt al Sărbătorilor de Paşti ne luminează sufletele şi casele în fiecare an.
În miez de noapte, uniţi în rugăciune, cu inima străbătută de fiorul aşteptării, răsună
tulburătoarea chemare a preotului: „Veniţi de luaţi lumină”. Şi din om în om se aprind
lumânările şi toţi oamenii devin purtători de lumină, iar cu ochii minţii văzâd ceea ce se
întâmplă la Mormântul Sfânt în noaptea Învierii. Este una dintre puţinele minuni care au loc,
în fiecare an, în zilele noastre. La miezul nopţii, coboară o Lumină Sfântă scăldând în flăcări
suprafaţa de piatră aspră a Mormântului şi se aprind singure toate candelele suspendate
deasupra lui. E o lumină neaprinsă de mână omenească şi poate fi ţinută în mână câteva
minute fără să te ardă. Asupra acestui lucru există numeroase mărturii, sute şi sute de mii de
credincioşi care sunt prezenţi în fiecare an în noaptea Învierii. Şi această minune care se
petrece an de an, se întâmplă numai la Sărbătoarea Paştelui ortodox. În viaţa noastră de
creştini nici un moment şi nici o sărbătoare din an nu sunt atât de aşteptate ca zilele Naşterii
şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Ziua când „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din
mormânturi viaţă dăruindu-le”, iar pe cei vii i-a răscumpărat de sub jugul păcatului
strămoşesc şi i-a împăcat cu Dumnezeu, este ziua în care îl simţim pe Dumnezeu cel mai
aproape de noi. Bucuria acestei sărbători se confundă întotdeauna cu începutul primaverii
când natura reînvie şi cheamă omul la renaştere cu trup şi suflet. Pe lângă dimensiunea
religioasă, sărbătorile pascale au dezvoltat la români un numar impresionant de datini în care
se îmbină simboluri, mâncăruri tradiţionale, elemente ale naturii şi superstiţii. Cuprinzând
semnificaţii profunde asupra vieţii omului şi a relaţiilor lui cu natura, cu lumea
înconjurătoare, ele prezintă viaţa socială, diverse aspecte ale orânduielilor ei, integrându-se
astfel în viaţa lui spirituală. Întoarcerea la izvorul folcloric al obiceiurilor şi tradiţiilor noastre
rămâne întotdeauna o sărbătoare de suflet, dar şi o îndatorire. Pentru cei aflaţi în afara
graniţelor este o necesitate vie reîmprospătarea stării de spirit de la aceste izvoare ale
tradiţiei, iar pentru cei din ţară, este o necesitate discutată din ce în ce mai des. Păstrarea
identităţii culturale, a tradiţiilor este o necesitate revigorată şi de procesul globalizării.
Folclorul, obiceiurile şi tradiţiile, ca şi limba, ne definesc ca popor care a supravieţuit într-o
însulă de latinitate aflată într-o mare pravoslavnică, aşa cum spunea marele nostru istoric
Nicolae Iorga. Viaţa spirituală a satelor noastre este încă legată de valorile culturii populare
create de-a lungul timpului şi formează un capitol important în care vechile rituri şi
ceremoniale cu manifestări spectaculoase se îmbină cu cele de dată mai recentă. Astăzi
valenţele culturii noastre populare, obiceiurile şi tradiţiile, ca peste tot în lume, sunt

1529
subminate de concurenţa comercială. Este nevoie de un spor de efort pentru păstrarea lor şi
pentru a rămâne aceiaşi românii bine-păstrători ai rosturilor din bătrâni.
Din Duminica Învierii, praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor, timp de 40
de zile, pâna la Înălţarea Domnului, numită şi Ispas, creştinii se salută cu „Hristos a înviat!”,
“Adevărat a înviat!”. În această zi, miracolul vieţii, oul înroşit, îşi face prezenţa prin formula
“Hristos s-a înălţat!”, “Adevărat s-a înălţat!”Dorim ca miracolul Învierii să aducă bucuria vieţii
şi speranţă tuturor românilor, oriunde s-ar afla şi ne rugăm: „Cel ce răstignire ai răbdat şi
moartea ai stricat şi ai înviat din morţi, împacă viaţa noastră, Doamne, ca un singur
Atotputernic”.

Bibliografie:
1.Eliade , Mircea , Itinerariu spiritual:scrieri din tinereţe, 1927, ediţie revăzută,
Bucureşti, 2003
2.Eliade, Mircea , Memorii, 1907- 1960, ediţie revăzută , Bucureşti, Humanitas, 2003

1530
 OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ DIN OLTENIA

PROF.ÎNV.PRIMAR RÎJNIŢĂ MĂLINA -ŞCOALA GIMNAZIALĂ„NICOLAE ROMANESCU”-

CRAIOVA, DOLJ
PROF.ÎNV.PRIMAR DUMITRU CRISTINA -ŞCOALA GIMNAZIALĂ„SFÂNTUL
GHEORGHE”- CRAIOVA, DOLJ
Obiceiurile conservă valori şi semnificaţii de importanţă fundamentală pentru
istoria genezei şi civilizaţiei poporului român, multe dintre ele având originea în cultura tracă-
dacică, altele fiind moşteniri romane sau împrumutate de la popoarele din antichitate dar şi
de la naţionalităţile conlocuitoare cu care poporul nostru a fost în contact, şi împreună cu
creaţiile strămoşeşti româneşti alcătuiesc în general un Panteon. Rădăcinile istorice ale
poporului carpato-dunărean-pontic pătrund adânc în marile complexe religioase ale vechii
Europe.
În ansamblul culturii populare tradiţionale, obiceiurile sunt importante pentru om
fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi relaţiile lui cu semenii şi
întruchipările mitologice erau şi în trecut întreţinute de obiceiuri. În satele cu viaţă folclorică
tradiţională respectarea obiceiurilor era obligatorie. Cei ce le încălcau îşi pierdeau „numele
bune”, consideraţia colectivităţii şi putea fi chiar pedepsiţi. Obiceiurile transmise prin tradiţii
contribuind, astfel, la închegarea unei colectivităţi, la păstrarea formelor iniţiale de viaţă.
Pentru a cunoaşte obiceiurile sub toate aspectele trebuie cunoscut locul şi condiţiile
în care apar şi trebuie cercetat concret şi cât mai minuţios fiecare obicei şi apoi trebuie
raportat şi la obiceiurile din alte zone.
Înainte de Marea Sărbătoare Creştinească a Sfintelor Paşti, în Oltenia se desfăşoară
şi se respectă anumite sărbători specifice zonei:
˶ Câşlegi este perioada de timp dintre Crăciun şi Lăsatul Secului de Paşte, când sunt
distracţii şi petreceri, se mănâncă „de fruct sau de dulce” şi se fac nunţi, urmează Lăsata
Secului, perioadă care marchează încheierea căsătoriilor şi totodată venirea primăverii,
începutul muncilor agricole de primăvară şi perioada creştinismului de rituri, de asceză a
postului cel mare: Lăsatul Secului de Paşti.
→ Săptămâna Nebunilor este un timp ritual aflat în prima parte a ciclului care
precede sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec de Paşti, este sinonimă cu Săptămâna
Brânzei. Strigătele peste sat la Lăsatul Secului frecvente în Oltenia, dar şi în alte zone
etnografice dau la iveală defectele sau calităţile membrilor comunităţilor, îndeosebi ale
flăcăilor şi fetelor.
→ Se fac urări de sănătate şi rod bogat, se împacă şi se iartă oamenii care dau
dovadă de toleranţă şi îngăduinţă.
→ Ziua Măcinicilor, este ziua obiceiurilor de Mucenici, când se beau 44 de pahare cu
vin, se deschid porţile Raiului, se bate pământul cu maiurile pentru alungarea frigului şi
scoaterea căldurii, se aşteaptă spiritele morţilor cu mese şi scaune întinse la Focurile de
Măcenici, se fac previziuni meteorologice cu cepele sărate.
→ Joimăriţă este în ziua de Joimari, zi în care ea vizitează focurile aprinse pentru
fiecare mort în parte pe podeaua locuinţei, în curte sau în grădină, pe morminte sau lângă
morminte, în cimitir sau în curtea bisericii, pentru toţi morţii laolaltă.
→ Sfântul Gheorghe. Sfântul Gheorghe este un zeu al vegetaţiei, protector al cailor,
vitelor cu lapte şi holdelor semănate. Noaptea de Sfântul Gheorghe este o sărbătoare pentru
vitele care pasc libere, fără oprelişte prin livezile şi holdele înrourate până dimineaţa când se
ridică soarele pe cer.

1531
 → Obiceiul de „proor” a fost şi a rămas o sărbătoare a oltenilor. În zona de sud cete
de flăcăi tăiau ramuri verzi din pădurile apropiate satului, împodobeau căruţele sau carele pe
care le plimbau prin sat. La fiecare gospodărie prindeau în poartă ramuri verzi.
→ PAŞTELE este scenariul ritual de înnoire anuală a lumii deschis de duminica
Floriilor, închis de duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Iisus se
încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa
divinităţii adorate. La Paşti se fac sacrificii violente (tăiatul mielului, spartul ouălor) se
prepară alimente rituale (colaci, pască), se aprinde ritual lumina, se crede că se deschid
mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile. Este sărbătoarea celebrată pe
întreg teritoriul ţării deopotrivă de români şi naţionalităţile conlocuitoare, chiar dacă data
calendaristică nu corespunde tuturor.
Este urmată la o săptămână de Duminica Tomii, dedicată apostolului Toma în
calendarul ortodox şi sufletelor morţilor în Calendarul Popular, sinonim cu paştele Morţilor
sau Paştele Blajinilor. Credincioşii din Oltenia după ce participă la slujbă, depun ofrande
bogate pe mormintele rudelor din cimitir (vase, ouă roşii, colaci, lumânări aprinse) şi se
ospătează în curtea bisericii. Sărbătoarea de Paşti şi duminica Tomii încheie un ciclu de
obiceiuri şi tradiţii de primăvară, practicate în toate regiunile ţării, dar prezentate în fiecare
zonă cu specificul ei.
Tradiţiile şi obiceiurile olteneşti definesc zona Olteniei ca o zonă puternic ancorată
în patrimoniul cultural-artistic al ţării.
Sãrbãtoarea Învierii, ca toate celelalte sãrbãtori ortodoxe, a fost dintotdeauna
respectatã cu sfintenie în lumea satului românesc. Traditiile si obiceiurile care au însotit si
mai însotesc încã, în unele locuri, sãrbãtoarea Pastilor aratã chiar si celui mai superficial
observator marea bogãtie spiritualã a tãranului român, credinta profundã care îl aduce în fata
lui Dumnezeu laolaltã cu universul lui: ogorul, casa, familia, uneltele.
Pentru sat, Pastele nu erau o simplã zi de petrecere si veselie, ci un praznic adevãrat
la care se ajunge cu truda celor sase sãptãmâni de post, care însemnau, pentru gospodarul
casei, cele mai intense sãptãmâni de muncã la câmp, iar pentru gospodinã, rãstimpul dedicat
în întregime tesutului. De-a lungul postului, gospodina trebuia sã teasã cãmãsi noi pentru toti
ai casei, ca fiecare sã le îmbrace în ziua Pastilor, sã se înnoiascã, adicã, de Învierea Domnului.
Sãptãmâna Mare era o perioadã cu totul specialã în care tãranii îsi îngrijeau gospodãriile
pentru a fi cât mai curate la marea sãrbãtoare, iar femeile se îndeletniceau, în Joia sau Vinerea
Mare, cu încondeiatul ouãlor. Desi pomenite mai rar astãzi sau socotite simple povesti,
legendele legate de înrosirea ouãlor îsi pãstreazã nealterate frumusetea si însemnãtatea lor
spiritualã pentru satul românesc. Unele dintre ele au sigur origine româneascã, ca cea descrisã
de preotul si folcloristul Simion Florea Marian în cartea Sãrbãtorile la români: douã fete
tinere, o româncã si o evreicã, întorcându-se de la un târg cu cosurile pline de ouã, vorbeau pe
drum despre credinta crestinã si despre Domnul Iisus Hristos. Auzind de la româncã despre
Înviere, evreica s`a arãtat neîncrezãtoare, spunând cã atât este de adevãratã Învierea
Domnului, pe cât de adevãrat este cã ouãle din cosurile lor sunt rosii si nu albe. Uitându-se în
cosuri, au vãzut uimite cã ouãle se înrosiserã si, de spaimã, au lesinat. Doi tineri care treceau
pe acolo le-au stropit cu apã si fetele, trezindu-se, le-au dãruit ouã rosii. În amintirea acestei
întâmplãri, a doua zi de Pasti, feciorii mergeau la casele fetelor si le stropeau cu apã, primind
în schimb ouã rosii.
O altã legendã spune cã Simon din Cirene plecase la câmp, având ca merinde câteva
ouã fierte si pâine. Dupã ce a purtat crucea Mântuitorului, mergând si muncind la câmp, a vrut
sã mãnânce, însã ouãle se fãcuserã rosii
Chiar si astãzi, în ciuda superficialitãtii cu care se sãrbãtoreste Pastele în unele
locuri, obiceiul de a rosi ouã s`a pãstrat în toate zonele si se practicã aproape în fiecare casã.

1532
Alte datini tãrãnesti, uitate în mare parte astãzi, împodobeau sãrbãtoarea Învierii de altãdatã,
arãtând credinta oamenilor în caracterul ei cu totul exceptional, fast. Astfel, în noaptea
Învierii, pe când toatã suflarea satului se afla în bisericã pentru a participa la slujbã, unii
bãrbati, mai ales cei tineri, asteptau pe malul unei ape curgãtoare sã audã clopotul tras în
momentul când preotul rostea cu glas mare ``Hristos a Înviat!`` si se aruncau în apã, convinsi
fiind cã tot anul aveau sã fie sãnãtosi.
La masa de Pasti, capul familiei ciocnea un ou rosu cu sotia sa, pentru a se întâlni pe
lumea cealaltã, si apoi tãia oul în feliute mici, dând câte una fiecãruia din cei invitati la masã.
Aceste feliute erau mâncate cu credinta cã, dacã se va rãtãci cineva în pãdure, va fi suficient
sã-si aminteascã cu cine a mâncat oul de Pasti si va gãsi drumul cel bun. Dupã masa
îmbelsugatã, tinerii se adunau în curtea bisericii si timp de câteva ore, în asteptarea vecerniei,
trãgeau clopotele continuu, pentru a vesti tuturor Învierea Domnului. În unele locuri, mai ales
în Bucovina, feciorii îsi alegeau un crai dintre cei mai harnici, pentru a le judeca si pedepsi
toate greselile fãcute în timpul anului. Faptele rele ale tinerilor erau strict legate de viata de zi
cu zi si astãzi ar pãrea foarte ciudate generatiei de aceeasi vârstã: pierderea unui cui de la osia
carului, ruperea coarnelor de la plug, neascultarea pãrintilor etc. Cei gãsiti vinovati erau
purtati în jurul bisericii si la fiecare laturã erau loviti la tãlpi cu vergele de lemn, pentru a nu
mai repeta de-a lungul anului greselile
Sãrbãtoarea Pastilor era, deci, o sãrbãtoare a comunitãtii, iar neparticiparea deplinã
la ea, prin cãlcarea postului sau absenta de la slujba Învierii, atrãgea pentru cel în cauzã
oprobiul satului care îl considera ``spurcat`` si expus tuturor bolilor si relelor timp de un an de
zile, pânã la urmãtoarea Înviere, când avea ocazia sã se îndrepte.
Existã si astãzi zone în care traditia s`a pãstrat vie si puternicã, dar, din pãcate, în
foarte multe locuri obiceiurile s`au pierdut sub influenta nefastã a dorintei de modernism,
specificã unei lumi aflate la întretãierea vânturilor si la rãscruce de vremi. Desi ar pãrea bizar
pentru multi, cea mai la îndemânã solutie poate fi redescoperirea comorilor spirituale
românesti, ascunse
BIBLIOGRAFIE
Simion Florea Marian - Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1994
Maria şi Nicoale Zahacinschi - Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1992.

1533
 SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI -PACE ȘI BUCURIE SUFLETEASCĂ-

Autor:Todica Radu
Instituția: Școala Gimnazială Nr.1 Leșu

Cea mai importantă zi pentru toată lumea noastră creștină, este ziua Învierii
Mântuitorului, ziua cea mare, ziua pe care a făcut-o Domnul.Despre această zi și despre
Mântuitorul s-a proorocit mult în Vechiul Testament, și iată că acum s-a împlinit.
Cea mai tristă zi din istoria omenirii a fost ziua răstignirii Domnului, iar cea mai
mare și frumoasă sărbătoare , cea mai înălţătoare zi, a fost ZIUA ÎNVIERII DOMNULUI, ziua cea
mai curată a bucuriei, ziua care a adus cele mai dulci mângâieri în lume, ziua în care s-a
săvârșit cea mai mare minune, ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim
într-însa.Din minunea Învierii Domnului a izvorât atâta bucurie și mângâiere, atâta har și
mister.
Am auzit cu toţii, din Sfintele Evanghelii ce s-au citit în Săptămâna Patimilor, ce
suferinţe a îndurat Iisus.După ce L-au răstignit, L-au așezat într-un mormânt, apoi au pus o
lespede de piatră deasupra, zicând:” De acum s-a sfârsit cu El! Ucenicii Lui s-au împrăștiat de
frică, iar trupul Lui este mort.”, însă cumplit s-au înșelat acești ticăloși, căci Iisus n-a fost
numai OM, ci a fost Dumnezeu!
Totodată, Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un
eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar
care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din
generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea
Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă
începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioşi
să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre
de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroşilor creştini
care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit
tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este
întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează
starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au
vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în operele de cultură, de
artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale sau generale
ale Bisericii.
Toate aceste aspecte biblice şi teologice care au fost expuse se reflectă cu prisosinţă
în frumuseţea şi bogăţia slujbelor pascale.

1534
 PAȘTELE LA ROMÂNI - TRADIȚII ȘI OBICEIURI DIN ZONA GIURGIU

Profesor Arizan Geanina, profesor Sirbu Petra - Școala „Academician Marin

Voiculescu” Giurgiu

Pentru orice creștin, Paștele reprezintă o speranţă strigată de suflete către

Dumnezeu, o iluminare lăuntrică a tărâmului interior. Sărbătoarea Sfintelor Paști este
considerată cea mai mare sărbătoare a creștinătăţii. Este de asemenea o sărbătoare solemnă
care aduce în sufletele oamenilor speranţa vieţii veșnice. Sărbătoarea Paștelui păstrează o
semnificaţie aparte. În familie, fiecare dintre noi împlinim datinile primite din bătrâni. De la
toleranţă și iertare la spovedanie, împărtășenie și până la pregătirea coșului pascal din
noaptea Învierii, Paștele este o punte de legătură între trecut și prezent.
Floriile deschid pentru toţi românii ortodocși ciclul sărbătorilor pascale, care se
încheie o dată cu Inălţarea lui Iisus (la 40 de zile de la Sărbătoarea Paștelui). Evocând intrarea
Mântuitorului în Ierusalim călare pe asin, întâmpinat de mulţime cu flori si ovaţii, Floriile
reprezintă în același timp o sărbătoare în care elementele creștine și cele precreștine se
îmbină în mod fericit, rezultând tradiţii și obiceiuri extrem de pitorești.
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa
pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. Primirea triumfală ce I s-a făcut
Domnului Hristos, Care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din
Vechiul Testament, a fost determinată de această minune premergătoare. Astfel, toţi cei care
se aflau în cetatea Ierusalimului, simţind că Însuşi Dumnezeu a venit în lume, Îl întâmpină cu
ramuri de finic şi de măslin, strigând: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele
Domnului!”. În ajunul Floriilor, fetele mari aveau obiceiul de a pune căutătoarea (oglinda),
împreună cu o cămaşă curată, sub un păr altoit, trebuind neapărat ca, a doua zi de dimineaţă,
răsăritul soarelui să le găsească acolo, oglinda fiind ulterior intens folosită în farmecele de
dragoste. Înspre miezul nopţii, aceleaşi fete fierbeau apă cu busuioc, introducând în fiertură şi
canafi de la prapurile ce serviseră la înmormântarea unei fete mari; dimineaţa se spălau cu
această apă pe cap „ca să aibă păr frumos şi să strălucească ca firele de la prapuri", restul de
apă fiind turnat la rădăcina unui păr, în speranţa că flăcăii se vor uita la ele ca la un păr
înflorit.Femeile fac tot felul de copturi, și în special plăcinte, pe care le împărţesc mai ales
săracilor de pomană(Moșii de Florii), ca să nu păţească și ele cum a păţit mama lui Lazar, care
a murit de dor de plăcinte, sau ca avutul care n-a vrut să-I dea lui Lazar cel sărac nici măcar o
singura fărămitură de pâine de pe masa sa, ca să-și potolească foamea.
Ultima săptămâna a postului care precede sărbătoarea este săptămâna mare, care
începe cu duminica Floriilor și se termină cu duminica pascală. Sărbătoarea începe de fapt cu
duminica Floriilor, când se sărbătorește intrarea lui Hristos in Ierusalim. Săptămâna mare are
menirea împărtășirii chinurilor lui Iisus. În această săptămână se termină postul de 40 de zile
și natura renaște. În ziua de joi a săptămânii mari clopotele încetează să mai bată, vor mai bate
doar Sâmbata Mare. Aceasta zi este totodată și începutul chinurilor Mântuitorului.
Femeile din satele giurgiuvene respectă ritualul vopsirii ouălelor în Joia Mare,
deoarece vinerea este considerată ca și ziua de Paști, în biserici având loc „Prohodul”.
Pentru decorarea deosebită a ouălelor se folosește lumânare topită pentru ornat, ceara de
albine amestecată cu cărbune pisat și frunze de pătrunjel, iar pentru colorare se folosesc coji
de ceapă pentru a obţine culoarea galben și sfeclă roșie, pentru ouă roșii. În Joia Mare,
creștinii aprind la fiecare mormânt din cimitir, bozii uscate, care semnifică purificarea
mormântului, iar femeile împart colaci și mere. În satele Slobozia, Toporu si Putineiu,
bătrânele păstrează tradiţia veche și aprind focul la mormânt după orele 24, 00.

1535
 Lumânarea de Înviere - este cea care în noaptea învierii fiecare credincios o poartă
în inimă și pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această
lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii și a luminii lui Hristos asupra
întunericului păcatului. Mulţi păstrează restul de lumânare rămasă nearsă după slujbă și o
aprind în cursul anului în cazul în care au un mare necaz în casă.
Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de
miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la
Liturghie.Se spune că acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea
cealaltă.Prima zi de Paşte trebuie să fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate
distractivă. În această zi, e interzis şi somnul.
Luni, a doua zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele
mai multe cazuri, la cimitir. O credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de
la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg. Tocmai de aceea se spune că sufletele celor care
mor în Săptămâna Luminată ajung direct în Rai.
De Înviere, în comuna Ulmi cetăţenii fac focuri mari, din 50-100 de cauciucuri de
mașină, în faţa bisericilor. Locuitorii din această zonă spun că focurile alungă duhurile rele si
purifică natura.
În prima zi de Paști, în comunele Vărăști și Valea Dragului, cete de fete colindă
„Buienitul”, un obicei bulgăresc care este respectat de zeci de ani. În funcţie de gazdele
colindate, tinerele au un colind specific pentru gospodarii care au fete, băieţi sau tineri
căsătoriţi.
În cea de-a doua zi de Paște, în multe localităţi de la sate, gospodinele merg la biserică cu tăvi
cu pește cu orez, iar după slujbă bucatele sunt împărţite enoriașilor, pentru sufletul morţilor.
Ciocnirea ouălelor se face după anumite reguli ce trebuiesc musai respectate de
membrii familiei. Primul care ciocneste un ou în ziua de Paști este bărbatul cel mai în varstă
din casă, apoi soţii între ei, apoi copiii cu părintii, aceștia fiind urmaţi de celelalte rude și
vecini.
Cei care nu au fost creștinaţi de copii și sunt botezaţi în ziua de Paști trebuie
obligatoriu să fie îmbrăcaţi în alb, aceștia fiind nevoiţi să poarte veșmintele întreaga
săptămână după Paști, reprezentând simbolul unei noi vieţi. De aici vine și obiceiul de a purta
haine noi cu ocazia Sărbătorilor Pascale.
Multe din aceste obiceiuri se întâlnesc, sub o formă sau alta, și în alte zone ale ţării.
Un obicei întâlnit doar în zona Giurgiu este Ziua în care “viii stau la masa cu mortii”,
o traditie a rromilor spoitori din zona Giurgiu, sărbătorită a doua zi de Paște.
Cimitirul Sf. Haralambie, în a doua zi de Paște , se umple cu rromii spoitori care se
adună la mormintele strămoșilor pentru a spune o rugăciune și a vărsa o lacrimă pentru cei
plecaţi.
Mesele pline cu bucate sunt intinse la mormintele celor dragi, cei vii luând, simbolic,
masa cu cei morţi și împăţind bucate celor ce nu au.
Deoarece Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei Sale si
garanţia mântuirii noastre, era firesc ca încă de la început comemorarea acestei învieri să
constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinătăţii. Obiectul acestei
sărbători creștine este, deci, încă de la început, amintirea vie a patimii, a morţii și a învierii
Domnului nostru Iisus Hristos care învie sufletele moarte și le dă strălucire nemuritoare.

Bibliografie:
Roman Anton”, Sărbătoarea Paștilor. Tradiţii religioase, ritualuri și obiceiuri populare”,
2010, Editura Paideia

1536
 PASTELE- VALOARE DE OMEN

Linca Florin- Gabriel- Școala Gimnazială Romulus Fabian Vărădia

Golumbeanu Larisa- Loredana- Școala Gimnazială Romulus Fabian Vărădia

Importanţa celebrării anuale a Învierii Domnului rezultă şi din faptul că activităţile

din prima zi de Paşte au valoare de omen. Astfel, putem constata, conform tradiţiei:
“ Cine doarme în ziua de Paşte tot anul va fi somnoros şi leneş şi îi va ploua fânul. În
ziua de Paşte se mănâncă întâi peşte proaspăt, carne de iepure sau de vrabie, apoi alte bucate,
ca să fie tot anul vioi ca peştele şi sprinten ca iepurele şi ca vrabia, să nu-i fie greu la lucru. Se
îmbracă o cămaşă nouă, ţesută şi cusută în timpul Păresimilor. În ziua de Paşte nu e bine să
călătoreşti. Cel cu care ciocneşti mai întâi ouă în ziua de Paşte îl vei întâlni pe lumea cealaltă.
Se pune în pragul casei o brazdă de iarbă verde şi un fier peste care se calcă, pentru ca tot anul
să fie bun şi îmbelşugat. În ziua de Paşte, cum te scoli, să te uiţi în cofa cu apă, că vezi tot bine
peste an. În ziua de Paşte, flăcăii toacă la biserică toată ziua, ca să se facă multă cânepă.”
De asemenea, Paştele are şi character de timp meteorologic, după cum afirmă
Simeon Florea Marian: “Dacă plouă în ziua de Paşte, tot timpul până la Rusale va fi polios, iar
dacă bate grindina, atunci va fi mănos.”
Se poate astfel configura sistemul de valori propriu comunităţii tradiţionale. Astfel,
referinţele la ploaie, grindină, căldură, fân, cânepă evocă viaţa unei comunităţi agrare,
preocupate de eficienţa culturii plantelor. În acelaşi sens pot fi interpretate şi practicile care
vizează comportamentul omului în ciclul annual care începe. Faptul că el trebuie să fie harnic,
să poată lucra cu spor fără să simtă oboseala, trimite la sfera muncilor intense din sezonul
agrar care tocmai urmează.
Ca la orice altă sărbătoare, la Paşte este bine ca oamenii să rămână acasă, căci numai
aşa timpul primordial se poate suprapune peste un spaţiu sacralizat, configurând un cronotop
originar valid şi eficient.
Unul dintre alimentele ritual de Paşte despre am ales să discutîm este oul de Paşte.
Oul de Paşte se mai numeşte oul roşu, ou încondeiat, ou cu mărgele, ou împietrit, ou împistrit,
ou muncit, ou necăjit, ou pictat, ou scris sau ou săpat.
Oul de Paşte simbolizează renaşterea şi repetiţia, fiind un germene şi o realitate
primordial. Oului de Paşte i s-au asociat pe parcursul timpului diverse legend dintre care
amintim:
„ Maica Domnului cu Fiul în braţe este urmărită de jidovi. Ca să scape de ei, face ouă
roşii pe care le aruncă înapoi. Jidovii se miră de frumuseţea ouălor şi, între timp, Maica
Domnului scapă.”
„ Maica Domnului aşază sub crucea răstignirii un coş de ouă peste care curge sângele
Mântuitorului şi le colorează în roşu.”
„ Mântuitorul era prigonit de jidovi, care aruncau asupră-i pietre. Atunci, în loc să
fugă de dânşii, Iisus Hristos rosti nişte cuvinte tainice, în urma cărora toate pietrele pe care le
azvârleau jidovii se prefăceau în ouă roşii.”
Ouăle roşii au valoare apotropaică; simpla lor prezenţă îi ţine la distanţă pe
răuvoitori. Vopsirea ouălor în roşu reiterează un moment iniţial, exemplar, cum este cel al
răstignirii. Culoarea este marca unei contagiuni iniţiale şi sacralizante a oului cu esenţa divină.
Oul roşu este chiar semnul incontestabil al Învierii Domnului.
Ouăle de Paşte se ciocnesc în nişte condiţii anume. Cei care ciocnesc rostesc: „
Hristos a înviat!”/ „ Adevărat a înviat!”, marcând statutul sacral al consumului, respectiv a
1537
comunităţii spirituale a celor ce ciocnesc. Excepţionalitatea ciocnirii ouălor de Paşte este
marcată de o pleiadă de credinţe care evocă deschiderea transcendentă a actului.
Paştele este cea mai importantă dintre sărbătorile creştine, unanim recunoscută.
Bibiliografie:
Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români, volumul II, Editura ”Grai și suflet. Cultura
naţională, București, 2001.
Hedeșan, Otilia, Lecţii despre calendar, Timişoara, Editura UniversităŃii de Vest, 2005.

Hedeșan, Otilia, Curs de folclor, Timişoara, Tipografia UniversităŃii de Vest, 1998.

CUM SE SĂRBĂTOREA PAŞTELE

LA CURŢILE DOMNITORILOR ROMÂNI

Prof. Înv. Primar Adina-Theodora Zlotea

Şcoala Gimnaziala Teasc, Dolj

Înainte vreme, curţile domneşti româneşti serbau cu mare fast şi evlavie Duminica
Floriilor, Săptămâna Mare şi Paştele, mărturie stând însemnările lăsate de călătorii străini
veniţi pe meleagurile noastre în acele timpuri, la fel ca şi cele ale cronicarilor autohtoni.
În vechime, atât în Bizanţ, cât şi la Curţile domneşti din Ţările Române, Floriile se
prăznuiau cu multă solemnitate. Domnitorul Ţării Româneşti, însoţit de boierii săi, mergea la
biserica Curţii Domneşti pentru a asculta slujba religioasă ce se desfăşura cu ocazia acestui
eveniment. În biserică se cânta Polieleul şi erau împărţite tuturor lumânări de ceară aprinse, la
fel ca la Paşte. Sirianul Paul de Alep, însoţitorul mitropolitului Macarie, de la care avem o
mulţime de date preţioase despre trecut, povesteşte că în dimineaţa duminicii Floriilor, în
anul 1654, patriarhul Macarie a dăruit celor prezenţi ramuri înverzite de pom, precum şi flori
albe culese de pe câmp, slujind, se înţelege, şi liturghia.
„Joia pocăinţei”
În cele trei seri din Săptămâna Mare, duminică spre luni, luni spre marţi şi marţi
spre miercuri, Vodă mergea la biserica Curţii Domneşti cu toată boierimea şi asculta utrenia,
adică slujba de seară. Miercuri dimineaţa era obiceiul de a se face maslu – adică ungerea cu
ulei sfinţit însoţită de rugăciuni – în Spătăria cea mică, unde, pentru aceasta, erau adunaţi şi
toţi boierii Curţii.
Spălarea rituală a picioarelor, obicei strict ţinut la Curtea Domnească din Bucureşti
După împărtăşanie, boierii erau cinstiţi de domnitor cu un pahar de vin şi apoi cu
câte o cafea, trataţia fiind urmată de ritualul „spălării picioarelor”. La 1762, aceasta nu era o
ceremonie obligatorie – aşa cum arată Paul de Alep că se întâmpla în timpul domniei lui Matei
Basarab – ci se îndeplinea la dorinţa voievodului, participând atât domnitorul cu boierii, cât şi
Doamna cu jupânesele ei.
Obiceiul spălării picioarelor se făcea în amintirea faptului că şi Iisus a spălat
picioarele Apostolilor, ucenicii săi, şi s-a ţinut un timp la Curtea Domnească din Bucureşti mai
strict decât în oricare altă ţară europeană din apus.
Iertarea osândiţilor
Era obiceiul ca de sărbătorile de Paşte domnitorul să ierte anumite pedepse date
unor osândiţi sau să hotărască micşorarea altora. Astfel, în timpul mesei date în ziua de
Înviere, mitropolitul spunea rugăciunea „Tatăl nostru…”, iar când ajungea la cererea: „Şi ne
1538
iartă nouă greşalele noastre…” se oprea, iar logofătul Curţii Domneşti citea lista celor care
urmau a fi iertaţi şi a celor cărora li se hotăra reducerea pedepsei. Acesta a fost un obicei care
a rămas multă vreme la noi odată cu venirea Paştelui.
Paştele oamenilor obişnuiţi
Duminica Floriilor deschidea săptămâna pregătirilor de Paşte şi pentru
bucureşteanul de rând. Astfel, pe lângă munca în gospodărie, o obligaţie morală era mersul la
biserică. Călătorii străini arătau că românii erau cucernici şi nelipsiţi de la slujbele bisericeşti.
În ziua de marţi din Săptămâna Mare trebuia să se lucreze puţin, iar miercuri
aproape deloc. În Joia Mare se mergea la spovedanie. La cele 12 Evanghelii fetele aduceau un
şiret de ibrişin, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie, această practică fiind considerată
leac pentru boli.
În Vinerea Mare toată lumea mergea să aprindă câte o lumânare (candelă) la cimitir
şi să ia agheasmă de la una dintre bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii: Fântâna lui
Mavrogheni, în Izvor, sau în Dudeşti. Vinerea se ţine post negru toată ziua; pe cel ce face asta
nu-l mai doare capul. Nici nu se munceşte în această zi, doar se face baie. Doar se frământă şi
se coace pasca pentru Paşte.
Sâmbăta, oamenii se găteau cu noile haine şi plecau la slujba de Înviere, unde
ascultau cu pioşenie oficierea divină, pornind spre case abia spre dimineaţă.

Bibliografie selectivă:

***1976, Călători străini despre Ţările Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti
***1882, Ceremonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii regale, Bucureşti,
Dan Simonescu, 1939, Literatura românească de ceremonial, Condica lui Gheorgachi,
1762, Bucureşti, Fundaţia regelui Carol I
Irina Nicolau, 2001, Ghidul sărbătorilor româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti
Lt. Colonel Dimitrie Pappasoglu, 2000, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Bucureşti

1539
 TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE PAȘTI
ÎN PAROHIA ORTODOXĂ MEDIEȘU AURIT

Prof. Roatiș Florica

Școala Gimnazială „GEORGE COȘBUC” Medieșu Aurit
Fie că se află acasă, pe vatra dacilor liberi de la Medieşu Aurit, sau în alte state
europene, medieşenii păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile locale transmise din
generaţie în generaţie, prin viu grai, de către moșii și strămoșii noștri.
Paştile sau Învierea Domnului este una dintre cele mai frumoase sărbători creştine
care îi face pe fii satului să se reîntoarcă la casa părintească, să se întâlnească cu cei dragi.
Înainte de lăsare, de începerea Postului Mare al Paștelui, femeile spală cu leșie
întreaga veselă pentru a posti în fiecare zi, timp de șapte săptămâni.
În Săptămâna Mare se face curăţenie generală nu numai în casă, în curte ci şi în
suflet. Părinţii se străduiesc să cumpere fiecărui membru al familiei o haină nouă.
Între biserica luptătoare şi biserica triumfătoare există o strânsă legătură. În Joia
Mare, credincioşii care au persoane dragi în locul de odihnă veşnică, se duc dis de dimineaţă la
cimitir pentru a-i ajuta pe cei sărmani. Joi seara credincioşii participă la citirea celor
douăsprezece Evanghelii. După citirea fiecărei Evanghelii se aude dangătul clopotelor şi toaca.
Preotul binecuvintează pâinile și vinul, darurile aduse de către credincioși pentru Ziua
Învierii.
Vinerea Mare este o zi tristă pentru credincioşi. Înainte de masă participă la „Slujba
Ceasurilor Împărătești”, iar seara participă la „Prohodul Domnului”, la „Vecernia scoaterii
Sfântului Epitaf”. Preotul împreună cu credincioșii prezenţi înconjoară biserica de trei ori, cu
Epitaful şi prapurii, răstimp în care tinerii se întrec în bătaia toacei.
Sâmbătă gospodinele coc pasca, vopsesc ouăle, prepară carnea de miel, apoi,
pregătesc coşul cu produse din carne, lapte şi ouă pentru a fi sfinţite. Pe lângă aceste
preparate, în coş se pune vin, usturoi, sare şi lumânare.
În noaptea Paștelui credincioşii medieșeni răspund chemării: „Veniţi de luaţi
lumină!”, participă la Slujba Învierii. Ei se bucură pentru că „acum toate s-au umplut de
lumină: și cerul și pământul și cele dedesubt...” (Cânterea a III-a din Canonul Învierii).
Duminică dimineaţa, înainte de plecarea la Biserică pentru sfinţirea coşurilor,
credincioşii se spală cu apă rece pusă într-un lighian în care se pune un ou roşu, monede şi
urzică pentru sănătate, frumuseţe şi noroc. În încălţăminte se pune sare pentru a fi ferit tot
anul de forţele răului.
Credincioşii participă la slujba de sfinţire a coşurilor şi primesc binecuvântarea. Cel
mai în vârstă membru al familiei ia un ou roșu și ciocnește cu cel mai tânăr zicând: Hristos a
înviat! Iar celălalt răspunde: Adevărat a înviat! Duminică după masă participă la slujba
Vecerniei. Nu doresc să le calce pragul o persoană de parte femeiască deoarece aceasta le
aduce necaz la casă. De aceea este obiceiul ca a doua zi de Paşti băieţii, până la vârsta de şapte
ani, să umble dimineaţa, la stropitul fetiţelor, iar după masă să umble, la stropit, băieţii mai
mari şi feciorii.
Prin educaţia religioasă din familie și școală nădăjduim că se vor păstra aceste
tradiţii și obiceiuri din satul nostru și nu vom uita că „Aceasta este ziua pe care a făcut-o
Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24).
Hristos a înviat!

1540
 SARBATORILE PASCALE OGLINDITE
IN ACTIVITATILE MICILOR ELEVI

Înv. Mariş Ioana, Şcoala Gimnazială Lunca Bradului, jud. Mureş

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care
comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. Sfintele Paşti sau Paştele este evenimentul central în viaţa cucernică, eclesiastică
şi spirituală, reprezintă trecerea onului din moarte la viaţă. Paştele este şi trăirea harului lui
Dumnezeu în inima curăţită. Experienţa pascală este trăirea atmosferei învierii. Atunci când
sufletul simte învierea lui din moartea pe care o suferise din cauza patimilor, când mintea
dobândeşte libertatea spirituală din robia patimilor, doar atunci este trăit cu adevarat Paştele.
Sărbătoarea Paştilor este precedată de o lungă perioadă de post, de curăţenie
trupească şi sufletească. Ultima săptămână din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor,
începe în Duminica Floriilor, când se sărbătoreşte întrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, şi se
sfârşeşte în Sâmbăta Mare.
Această Sfântă sărbătoare este însoţită de o mulţime de simboluri şi obiceiuri
creştine. Dintre simbolurile pascale cele mai răspândite am putea aminti:
Ouăle roşii Cel mai răspândit obicei creştin de Paşti este vopsirea de ouă roşii, a
căror prezenţă este obligatorie pe masa de Paşti în casa unui creştin. În folclorul românesc
sunt multe legende care explică de ce se vopsesc ouă şi de ce au devenit simbolul Învierii lui
Hristos. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a
aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea au fost înroşite de sângele care picura din rănile lui
Iisus.
Încondeierea ouălor pentru Paşte este un obicei foarte vechi în tradiţia românească,
fiind o mărturie a continuităţii datinilor şi credinţelor legate de Paşte, dar şi un element
cultural. Semnificaţia oului roşu este legată atât de învierea Domnului cât şi de regenerarea şi
renaşterea naturii, oul fiind un simbol al vitalităţii.
Vopsirea ouălor este realizată după tradiţie joia şi sâmbăta din Săptămâna Mare.
Simbolurile folosite sunt diverse, elemente geometrice, vegetale, religioase, animale, în funcţie
de zonă şi tradiţie. De la ouă simple pâna la adevarate lucrări de artă, măiestrie şi migală, toate
vin în completarea acestor sărbători dragi nouă tuturor. Aceste ouă nu se sparg oricum, ele se
ciocnesc, semnificând sacrificiul divinităţii primordiale.
În unele zone ale ţării este obiceiul ca în dimineaţa din duminica Paştelui faţa să fie
spălată cu apă neîncepută în care s-a pus un ou roşuşi un ban, având credinţa că acest ritual dă
sănătate, frumuseţe şi bogăţie.
Lumânarea de Înviere Fiecare om care ia parte la Sfânta slujbă a Învierii aprinde o
caldelă/lumânare de la lumânarea preotului care cheamă creştinii „să ia Lumină”. După slujba
de înviere, creştinul se întoarce acasă cu candela aprinsă, aducănd în casă lumina, bucuria
Învierii.
Pasca Gospodinele coc o singură dată pe an, de Sfintele Paşti, pasca. Aceasta are o
formă rotundă, la mijloc o cruce din aluat iar pe margini aluat împletit.
Mielul Îl simbolizează chiar pe Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii şi a
murit pe cruce ca un miel nevinovat. Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină.
Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul al VII-lea. Ulterior, mielul fript
a devenit un fel principal pe masa de Paşte în casele tuturor creştinilor. În Europa sunt foarte
populari şi mieii din lut, paste sau zahăr.
În ziua de Paşti se duc la biserică coşuri cu ouă roşii, pască, cozonac, care sunt
sfinţite şi mai apoi împărţite la masa creştinului. Timp de trei zile, de Paşti, masa creştinului
1541
stă întinsă şi cine îi păşeşte pragul este poftit la masă. Tot omul ciocneşte un ou roşu, spune
„Hristos a înviat!” sau răspunde cu „Adevărat a înviat”.
La sate, încă se mai trag clopotele toată ziua de Paşti. Se spune că cine se naşte de
Paşti este un om norocos toată viaţa, iar cine moare în această perioadă are cerul deschis şi
ajunge la Dumnezeu.
O coordonată majoră a formării personalităţii micului elev o constituie şi educaţia
religioasă. Atmosfera religioasă şi climatul moral constituie un deziderat comun al şcolii,
familiei, bisericii, societăţii, în care tinerii învaţă preţuirea, iubirea de semeni şi puterea de a
discerne binele de rău.
De fiecare dată, sărbătoarea sfintelor Paşti este primită cu bucurie imensă în rândul
elevilor din învăţământul primar. Ei sunt cei care vin cu diverse propuneri legate de marcarea,
sărbătorirea acestor Sfinte Sărbători. Atmosfera de sărbătoare a Paştelui se găseşte în toate
activităţile instructiv-educative din şcoală, premergătoarei acestuia.
Datorită „Săptămânii Altfel”, reuşim să dedicăm o zi exclusiv bisericii, lui Dumnezeu.
Astfel, de câţiva ani, miercurea, cu mic cu mare, mergem la biserica din sat, participăm la
slujbă, ne spovedim, ne împărtăşim, ascultăm cuvintele pline de duh ale părintelui nostru. O zi
dedicată sufletului, o zi pentru liniştea interioară, o zi în care cei mici, împreună cu mamele
lor, sunt alături de Dumnezeu.
Acum e un bun prilej de a povesti elevilor despre viaţa şi patimile Mântuitorului,
despre viaţa altor sfinţi, de a învăţa/citi poezii, povestiri religioase. Pentru consolidarea
cunoştinţelor, folosim diferite cărţi cu imagini sugestive, CD-uri, prezentări Power Point, filme,
etc.
Lecţiile de educaţie tehnologică, educaţie plastică, muzicală sau lectură sunt un bun
prilej de a conduce pe micii şcolari în atmosfera sărbătorilor Pascale. Indiferent că e vorba de
încondeiat ouă, de colaje, desene, felicitări, lecturi, poezii sau cântece, toate sunt un prilej de
bucurie pentru elevi, de implicare şi trăire intensă.
Valorificând frumuseţea tradiţiilor şi obiceiurilor populare în cadrul activităţilor
instructiv-educative, la cliclul primar, vom reuşi să înfrumuseţăm viaţa copiilor, îi vom ajuta
să cunoască şi să înţeleagă tradiţiile româneşti precum şi importanţa acestora în viaţa unui
popor.
Fiecare dascăl trebuie să facă din creaţia noastră populară o armă cu care să lupte
împotriva indiferenţei, a nonvalorilor şi a uitării. Obiceiurile şi tradiţiile stămoşeşti reprezintă
o carte de vizită cu care putem bate la porţile cunoaşterii şi cu care vom fi primiţi apreciaţi şi
identificaţi oriunde în lume.

1542
 SARBATOAREA ÎNVIERII – LUMINA ȘI BUCURIE CREȘTINA

Timiș Șchiopu Cristina Maria

Grădinița cu Program Prelungit Nr.2 Bistrița

Paștile sunt in Ortodoxie "sărbătoarea sărbătorilor". Dacă sărbătoarea este o tâșnire

de viaţă dumnezeiască în creaţie și ca atare o tâșnire de lumină mai presus de fire, Paștile sunt
tasnirea deplină a vieţii dumnezeiesti ân existenţa noastră creștină. Natura noastră
omenească nu mai e străluminată numai trecător de o rază dumnezeiască, care arată ca ea nu
e de la sine și singura existentă, ci aceasta natură e străbătută deplin și pentru veci de viaţă
dumnezeirii, e transfigurată, ridicată din iînlănţuirea procesului de corupere continua care
duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul in iadul tenebrelor.
De aceea Paștile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a
ucenicilor care au văzut pe Domnul Înviat. De aceea credincioșii se salută cu vestea unei
bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: "Hristos a Înviat!" "Adevarat a Înviat!", până la
Înălţarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot așa de mare, legată interior de prima:
"Hristos s-a înălţat!", până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea
desăvârșită a vieţii noastre de Duhul Sfânt.
Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime, în urma Pogorării Duhului Sfânt,
care părea privitorilor ca o beţie (Fapte II, 13), începuse de la Înviere. Ea caracterizează
bucuria credincioșilor de la Paști, care rămâne temelia vieţii sufletești a lor în tot cursul vieţii
pământești. Acest entuziasm e produs de împărtașirea de "vinul cel nou" al vieţii de care a
vorbit Hristos înainte de Patimile Sale (Marcu XIV, 25): "Veniţi cu rodul viţei celei noi al
dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a învierii împărăţiei lui Hristos să ne împărtășim".
Femeile mironosiţe aflând de la înger despre Învierea Domnului, alearga "cu frica și
cu bucurie mare" să ducă aceasta veste ucenicilor. Justificând bucuria lor, primul cuvânt pe
care li-l adresează Iisus cel înviat la întâlnirea cu ele, este: "Bucuraţi-vă!" (Matei XXVIII, 9). De
atunci cei ce cred aleargă cu aceea și bucurie debordantă în noaptea Paștilor și in zilele ce
urmează, vestind tuturor celor pe care îi întâlnesc: "Hristos a înviat!". Bucuria este starea
sufletească principala pe care a produs-o vestea învierii în cei care știau că viata lor sfârșește
în moarte. Bucuria aceasta se menţine în creștini continuu, dar se actualizează mai ales în
noaptea Paștilor.
Femeile mironosiţe se bucură nu numai pentru că-l vor vedea iarași pe învăţătorul
iubit, ci pentru că învierea Lui înlatură în general moartea ca sfârșit al vieţii noastre,
deschizându-i orizontul eternităţii. Aceasta este și cauza bucuriei noastre din orice timp. În
viaţa noastră, a creștinilor, s-a produs prin Învierea lui Hristos o schimbare radicală, în ea a
pătruns o lumină nesfârșită, conţinutul ei a căpătat o valoare incomensurabilă, ea s-a umplut
de o bucurie inepuizabilă.
Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiască justeţea bucuriei de care au fost
cuprinse femeile mironosiţe. El nu le-a îndemnat să se bucure pentru simplul fapt că vor fi
iarși cu El, ci pentru semnificaţia generală nouă și plină de fericire pe care o are Învierea Lui
pentru cei ce cred in El. Aceasta confirmare a produs-o Hristos de atunci încoace continuu:
faptul că Apostolii au fost în stare să moară până la unul pentru mărturia Învierii lui Hristos,
faptul că mărturia aceasta a produs milioane de mucenici și de sfinţi, că cei credincioși nu pot
găsi sens existenţei lor fără aceasta Înviere, e o repetare continuă a confirmării Învierii date
de către Hristos. Existenta noastră s-a umplut prin Învierea Domnului de bucuria prin
excelenţă, de o bucurie reală, consistenţă și durabilă.

1543
 Se știe că pe noi creștinii bucuriile trupești nu ne satisfac deplin, că sufletul nu e
satisfăcut de ele, iar bucuriile sufletești sunt nedepline, pentru că noi trăim marginile
cunoașterii, ale iubirii, ale purităţii sentimentelor noastre.
Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplină. E bucuria prin excelenţă, pentru
că e bucuria eternă și deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii.
Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă
de biruirea morţii. De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre moarte, când știm
acum că prin moarte trecem la viaţă veșnică. De aceea Biserica cântă în noaptea Învierii: "Cu
bucurie unul pre altul să ne îmbrăţișăm: O, Paștile! Izbăvirea de întristare". Iar în cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paști se spune: "Nimeni să nu plângă pentru
sărăcie, că s-a arătat împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că
iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a eliberat pe noi
moartea Mântuitorului".
Și precum înainte de Învierea lui Hristos toate erau ţinute într-o frântură de sens
neîmplinită, batjocorită, chinuitoare, așa Învierea Lui umple toate de lumină și de bucurie.
Căci, când o singura părticica din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de
acest sens. Dacă pentru o singura făptura - și aceasta este umanitatea lui Hristos - timpul a
devenit un timp spre înviere și spre viaţa de veci, lumina în care e pusă acea făptură e văzută
de toate celelalte și devin o asigurare spre învierea și viata de veci, despre lumina integrală
pentru noi toţi. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, etape ale
înaintării în lumină, ducându-ne tot mai aproape de marea lumină eshatologică. Mai bine zis,
timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice în lumina
descoperită a învierii, cum zilele săptămânii, zile închinate sfinţilor care au trăit timpul în
această lumină a învierii, sunt sărbători pregătitoare pentru duminica învierii, cum au fost și
pentru ei.
Precum bucuria învierii întrece toate bucuriile și copleșește toate tristetile, așa
lumina ei întrece toate luminile revelaţiei nedepline din Vechiul Testament. Acolo un stâlp de
foc conducea un popor dintr-o robie pământească într-o libertate pământească exterioară;
acolo Moise le făcea cunoscuta voia Lui Dumnezeu ascuns în întuneric și simţit în parte doar
de el însuși. Aici Dumnezeu însuși, Soarele Hristos ne luminează, arătat prin Învierea Sa din
morţi în mod deplin, și ne conduce spre libertatea și viaţa deplina a vieţii eterne: "În locul
stâlpului celui de foc a răsărit Soarele dreptăţii, în locul lui Moise, Hristos, mântuirea
sufletelor noastre".
S-a spus că "vestea bună" (Evanghelia) creștină se concentrează în vestea Învierii lui
Hristos, temei al sigurantei ca și noi vom învia. Apostolii și-au văzut misiunea lor în a fi
martori ai Invierii lui Hristos (Fapte I, 22). Desigur însă că aceasta veste a fost prin excelenţă
"vestea bună" nu pentru că a anunţat învierea unui om simplu; nici n-a întemeiat nădejdea
învierii noastre a tuturor pe învierea unui astfel de om simplu. Aceasta n-ar fi o înviere pentru
eternitate și spre plenitudinea vieţii în Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui
plan puţin deosebit, dar tot relativ, al vieţii omenești obișnuite. Ea a fost vestea prin excelenţă
bună, pentru că a anunţat Învierea Celui ce fiind om a fost și Dumnezeu și pentru că noi
înviind, pe temeiul Învierii Lui, ne vom Împărtăși de viaţa deplină a umanităţii lui în
Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Învierii lui Hristos, au fost în același timp martorii tuturor
semnelor și cuvintelor prin care Hristos însuși și-a dovedit dumnezeirea Lui, că unii ce au stat
în preajma Lui "în tot timpul petrecerii Lui între noi" (Fapte I, 21). Numai o astfel de înviere e
o înviere întru plinătatea eternă a vieţii noastre și ea întemeiază bucuria noastră plenară sau
coincide cu ea.
Femeile mironosiţe pleacă de la mormânt nu numai cu bucurie, ci și cu "frică mare".
In bucuria lor e prezenţa simţirea misterului, simţirea izbucnirii existenţei supreme,

1544
dumnezeiești. De aceea, bucuria lor nu e o bucurie obisnuită. Heidegger a deosebit între
"Furcht" că frica de ceva din lume și "Angst" ca un fel de cutremurare în faţa morţii, care pune
capăt existenţei în lume. În bucuria trăită de femeile mironosiţe la vestea învierii Domnului
este o astfel de cutremurare, care le punea înaintea unui alt plan de existenţă. Dar
cutremurarea aceasta nu avea un caracter negativ, nu era o spaimă, căci nu era produsă de
sentimentul golului, al nefiinţei, ci era o cutremurare amestecată cu, bucurie. Învierea lui
Hristos e "începătura altei vieţi, veșnice".
Planul acestei existenţe, de un caracter cu totul nou, al existenţei noastre, l-au simţit
ca un plan al existenţei în