Sezatoare literara-I.

Creanga
(Sala este amenajată în stil naţional: covor pe perete, icoană cu prosop, busuioc, o laviţă
improvizată cu zestre, perne brodate, lăicere ş.a. Înafară de acestea sunt aranjate scaune şi unelte
pentru şezătoare. Gazda mai aranjează cîte ceva tot privind pe fereastră de vin lucrătorii sau nu. Se
aude o bătaie în uşă. Intră fetele).

F:  Bună seara, mătuşă Ileana!

M.I.:  Bună seara, fetelor!

F:   Bine te-am găsit sănătoasă.

M.I.:   Bine aţi venit sănătoase. Luaţi loc, ce aţi încremenit?

F:   Ce frumos e aici la mata.

M.I.:   O fi…! Dar, ia spuneţi, unde vă sunt băieţii?

F:   Or veni ei, acuş!

(Fetele se aşează, încep să lucreze, dar încep şi să cînte)

Cîntecul:  „ Fusule ”
I Toarce, Leano, toarce, toarce,
Pîn’bădiţa s-o întoarce,

Badea cînd s-o’libera,

Tot pe tine te-o lua

Refren:   Hai, hai fusule

Numai ţie, fetele

Îţi deschid inimile

II Toarce, Leana, lîna toarce,

Pîn’bădiţa-armată face

De arcan cînd va scăpa

La tine s-o întorcea

Refren:

F1:   Doamne-doamne! Ce timpuri şi ce vremuri au mai venit. Băieţii ăştea-s ca nişte fete mari. Se
dau aşteptaţi mai dihai ca fetele.

F2:   Ştii, mătuşă Ileana, vorba ceea:

„ La plăcinte înainte

La război înapoi ”.

F3:   Ei, nătărăii, ştiind că aici e de lucru s-au mai dus prin Deleni sau Bejeni pe la fete.

F4:   Ei, dar ştii ce-o să vă spun eu?: să nu-i mai aşteptăm, că isprăvim noi lucrul şi fără ei.

(Se aude o bătaie în uşă şi se începe un dialog muzical între băieţii apăruţi în spate şi fetele ce stau
pe scaune)

Cantec:Cine bate seara la fereastra mea?

B1:   -Hai, lăsa-ţi-o baltă, fetelor. Cu noi vă va fi mai vesel şi-apoi şi lucrul mai repede îl veţi termina.

F1:   Ce ziceţi, fetelor, îi primim?

F2:   Lasă-i să intre. Să vedem ce vor face?

M.I. (apare):   Ia uite-te la ei. Au şi sosit. Şi ce staţi, mă rog şi aşteptaţi. Tare greu vă mai apucaţi de
lucru!

F3:   Ştii, mătuşă Ileana, zice-o vorbă: „Românului i-i greu pînă se apucă, că de lăsat îndată se
lasă”.
B2:   Apoi n-om fi noi din ăştea.

B3:   Ş-apoi nici lupul, nu-i lup să fugă de noi în pădure, mai bine fugim noi de el.

M.I:   Ia-te, la ei, numai au venit şi se gîndesc să lase lucrul deja.

B4:   Dar, hai mai bine să sporim începutul bun cu un cîntec.

Cîntecul:  „ Foaie verde de mohor”

 

B5:   Dar unde e badea Ion?

Toţi:   Care? Care?

B5:   Care! Care! Creangă! Că nu am de gînd să mor de urît în astă seară!

I.Cr:  Sunt aici!

B5:   Nici nu te-am văzut, bădie. Ce stai aşa îngîndurat. Poate s-a întîmplat ceva?

I.Cr:  Ba!

B5:   Atunci?

B6.   Ia las-o baltă şi mai deapănă-ne încă o dată povestea copilăriei tale că atît de meşter eşti la
povestit!

I.Cr:  „Stau cîteodată şi-mi-aduc aminte, ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe cînd
mă ridicam eu drăgăliţă-Doamne, băieţaş la casa părinţilor mei în satul Humuleţti, din tîrg, drept
peste apa Neamţului…”

B:   Ş-apoi Humuleştii şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătîi, ci sat
vechi răzăşesc întemeiat în toată puterea cuvîntului…

F:   …cu gospodari tot unul ca unul,…

F:   …cu flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de
vătale în toate părţile…
B:   …Şi mai era în sat un cinstit părinte Ioan, om vrednic şi cu bunătate.

F:   Din îndemnul lui s-a făct chilie pentru şcoală la poarta bisericii.

I.Cr:  Mai era şi bădiţa Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, ce a
adunat o mulţime de fete şi băieţi la şcoală printre care eram şi eu, un băiat prizărit, ruşinos şi fricos
şi de umbra sa.

B:   Bădiţă Ioane, dar ce era cu sfîntul Nicolae „făcătorul de vînătăi”?

I.Cr:  Păi, să vă zic pe rînd. Cea dintîi şcolăriţă a fost Smărăndiţa popii, o zgîtie de copilă ageră la
minte şi aşa de silitoare de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte dar şi din nebunii. Ne trezim noi
într-o zi cu părintele şi cu moş Fotea ce adusese un scaun.

F:   Cu numele de „Calul Bălan”?

I.Cr:  Da! Şi un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos.

F:   Cu numele de „Sfîntul Nicolae”?

I.Cr:  Cum altfel! Pentru cei ce vor face greşeli la citit.

F:   Biata Smărăndiţa! Tocmai atunci s-o umfle rîsul. Păcatul ei.

F:   A primit-o atunci ea, de sărea cămeşa de pe dînsa şi plîngea ca o mireasă.

I.Cr:  Încălecam noi „Calul Bălan” şi pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari ce-au
pătimit din pricina noastră.

B:  E adevărat, bădie, că în lipsa părintelui sau a dascălului, intraţi în ţintirim, ţineaţi ceaslovul
deschis şi cum erau filele unse trăgeau muştele şi bondarii la ele şi cînd clămpăneaţi ceaslovul…

I.Cr:  …cîte 10-20 de suflete prăpădeam deodată – potop pe capul muştelor!

F:   Aşa eram noi toţi la vîrsta ceea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii de cînd lumea asta şi
pămîntul, măcar să zică cine ce o zice.

F:  (către I.Creangă) Ziceai mai înainte de Smărăndiţa. Am auzit eu că nu numai din cauza copilăriei
astea ai suferit.

I.Cr:  Am suferit?
F:   Da de pe urma Irinucăi şi a fiicii sale?

B:   Care Irinucă? Cea din Broşteni ce avea, ce avea o cocioabă veche de bîrne cu fereştile cît
palma şi acoperită cu scînduri?

I.Cr:  Da, da, aceea! Era o femeie nici tînără, nici tocmai bătrînă, dar lucra sărmana ca un bărbat
pentru nimic: 2 boi, un ţap şi două capre rîioase şi slabe…

F:   Da, dar avea ea o fată lălîie şi balcîză de-ţi era frică să înnoptezi cu dînsa în casă.

I.Cr:  Mai straşnice erau caprele cele din tindă de la care eu şi fiica Irinucăi ne-am umplut de rîie
căprească de nu am putut scăpa de ea un post întreg.

F:   Şi este adevărat că doar bunica i-a venit de hac rîiei?

I.Cr:  Da. A scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns din creştet pînă în tălpi cîte 2-3 ori pe zi
şi noapte, sus pe cuptor la cald.

F:   Da, bună femeie a fost Smaranda, bunica dumitale, bădie. Îmi povestea mama că era miloasă
din cale-afară. Carne de vită nu mănca findcă-i era milă de dobitoc. Cînd se ducea la biserică, bocea
toţi morţii din ţintirim fie rudă, fie străin, mai prăpădindu-se plîngînd.

I.Cr:  Ei, însă mama nu semăna deloc cu bunica, ea find vestită prin năzdrăvăniile sale şi vorbele
sale. De multe ori zicea: „Ieşi copile cu părul bălan afară şi rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea”.
Şi vremea se îndrepta după rîsul meu.

F:   Şi mai făcea mătuşa Smaranda cîte un cuptor zdravăn de alivinci şi plăcinte cu poalele-n brîu şi
pîrpîlea nişte pui tineri la frigare pe care îi tăvălea prin unt de-ţi lingeai şi coatele, de ne adunam
toată mahala şi ne crăpau fălcile mîncînd.

F:   Ia mai zii, lăutare, una veselă că mi-a lăsat gura apă cu alivincile lor.

Cîntecul: „Bine-i sade mesei mele”

 

F:   Şi fiindcă a venit vorba de fete, ia zii, dragă ţi-a fost fata popei din Folticenii – Vechi?

B:   Cum să nu! Cînd pleca la Folticeni îşi ungea barba şi mustăţile cu său amestecat cu muc de
lumînare şi alună arsă.
B:   Iar cînd venea de la dînsa, venea ba cu zgărdiţa de la gîtul copilei, ba c-o năframă cusută
frumos cu flori de mătase şi de fiecare dată cu un sîn de mere domneşti.

I.Cr:  Da! Bine mai era!

B:   Ei ştii bădie! Am păţit-o şi eu odată umblînd pe la fete după însurătoare.

I.Cr:  O fi! Dar ce-ai păţit?

B:   Acuş îţi povestesc.

Cîntecul: „Foaie verde lamaita” 

 

M.I.  Ia, flăcăilor, treceţi pe aici pe la scărmănătoare să vă croiesc cîte una de să vă meargă
peticele.

I.Cr:  Lasă-i femeie!

M.I.  Cum să-i las? Ia uită-te la ei, cum au sărit la joc. Sunt şi ei ca vorba Dumitale „ buni de hîrjoană
şi slăviţi de leneşi”.

I.Cr:  Uite la mine ce Ion am crescut şi cînd te gîndeşti că eram un Ionică, „un boţ cu ochi”, „o bucată
de humă însufleţită de la noi din sat”, „ce creşteam slăvit de leneş şi bun de hîrjoană”.

B:   Cum leneş, bădie? Nu matale-ţi spuneau Ionică Torcălău, de întreceai şi fetele la tors?

I.Cr:  Aşa e. Dar oricum, cîte nu făceam, cu vîrf şi îndesate. De parcă acum se întîmplă… . Cînd
punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie cîşlegi, de pe-a II-a zi…

B:   Ştiu-ştiu!… Începeai a linchi grosciorul de pe deasupra oalelor şi tot aşa în toate zilele pînă ce
dădeai de chişleag. Şi cînd căuta mama să smîntînească oalele, „smîntîneşte Smarandă, dacă ai
ce!”

I.Cr:  Poate c-au luat strigoaicele mana la vaci, ziceam eu. Primeam vreo 2-3 ameninţări şi făceam
alta.

B:   Ai făcut-o gogonată şi atunci vara, pe-aproape de Moşi, cînd ziua amiaza-mare te-ai furişat din
casă drept la moş Vasile, după cireşe. Te faci al căuta pe vărul Ion, săruţi mîna mătuşii Mărioara, te
şupureşti pe unde poţi şi-i…
F:   Şi cînd colo, te trezeşti în cireşul femeii, cărăbănind cireşi în sîn şi crude, şi coapte. Şi cum erai
silit i-aca  şi mătuşa cu o jordie în mînă la tulpina copacului.

B:  (către I. Creangă)  Şi cum ai putut atunci să cobori? O fi aşteptat mult în copac?

F:   Ei, aruncă ea, mătuşa Mărioara, vreo 2-3 bulgări, iar cînd încercă Ion să scape se luă ea la fugă
după el prin cînepă.

I.Cr:  Şi eu fuga!

F:   Şi ea fuga!

I.Cr:  Şi eu fuga!

F:   Şi ea fuga!

F:   Pînă ce dădură toată cînepa jos palancă la pămînt, cînepă frumoasă şi deasă.

B:   Şi ce crezi? O lăsă pe mătuşa căzută şi încîlcită în cînepă şi din 2 sărituri ajunsese acasă şi
fusese cuminte toată ziua.

I.Cr:  Şi nu ca să mă laud, dar cuminte eram.

F1:   Prin somn nu cereai de mîncare.

F2:   Dacă te sculai, nu aşteptai să-ţi dee alţii de mîncare.

F1:   Şi cînd era de făcut ceva treabă o c-am răreai de pe-acasă.

F2:   Iar cînd te lua cineva cu răul, puţină treabă făceai, iar dacă te lua cu binişorul – nici atîta.

F1:   Iar cînd te lăsa din capul Dumitale făceai cîte o drăguliţă de trebuşoară!…

I.Cr:  Cum să nu! Bunăoară într-un an, pe aproape de Sfînt-Ilie i se grămădise mamei o mulţime de
trebi, care mai de care.

F:   Iar Dumneata, ca fiind un cuminte şi jumătate, ai lăsat-o pe mama aşa singurică.

F:   Şi ai şpîrlit-o la baltă, nu?

F:   Păi cum era să stea băiatul în casă pe-o arşiţă ce era în ziua ceea?
I.Cr:  Aşa mă gîndeam şi eu şi-am pătimit.

F:   E adevărat, că o prea întrecusei cu timpul şi mama, biata, lăsă treburile baltă şi fu nevoită să
pornească după Dumneata?

I.Cr:  Adevărat (oftînd)

F:   Păi, trebuia băiatul să arunce pietrele în ştoalna unde se scălda: ba pentru Dumnezeu, apoi
pentru drac, şi-apoi de la început.

B:   Şi-apoi şi lespigioare de piatră fierbinţi trebuia să le pună la ureche, scoţînd apa din urechi.

B:   Mama te urmărise, îţi luă hainele şi cu tot cu haine plecă acasă?

I.Cr:  Aşa e! Să fi ştiut ce ruşine aveam să trag…

B:   Cum să nu? Doar te priveau nişte fete ce erau la baltă, să ghilească pînza.

I.Cr:  Şi au văzut întîmplarea asta toată cu mama, cu hainele luate şi-şi dădeau doar ghiont.

F:   Eu stau, bădie, şi mă gîndesc cum te-ai furişat prin hudiţi şi grădini?

B:  Ba n-o fi fost poate atît de rău, dacă nu ar fi fost cîinii lui Trăsnea şi Dumneata fără haine, cu
pielea goală.

F:  Ei, ai mai fi stat Dumneata, cît ai fi stat după gard, dar vorba ceea: „Goliciunea înconjoară, iar
foamea dă de-a dreptul” şi aşa ugilit te-ai înfăţişat în faţa mamei ruşinat…

B:  Da ruşinat şi zicînd: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, fă ce vrei cu mine, numai dă-mi ceva de
mîncare, că mor de foame”.

I.Cr: Păi, să vă mai zic şi alta: mă trezeşte mama într-o dimineaţă, zicîndu-mi: „Scoală, dugleşule,
înainte de răsăritul soarelui, iar vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce ca să-ţi meargă bine
toată ziua?”

B:  Ştiu, ştiu! Căci aşa ne amăgea şi pe noi mama cu o pupăză, care-şi făcea cuib de mulţi ani, într-
un tei foarte bătrîn şi scorburos.

I.Cr: – Şi numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pu! Dis-de-dimineaţă în toate zilele de vuia satul.
B:  – Am auzit de întîmplarea asta de multe ori. Îmi povestea mama, precum că ai găbuit pupăza pe
ouă, zicînd plin de mulţumire: „Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu, îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum”!
Ai fi scos-o de pe ouă deja chisăliţă şi ai fi alergat cu ea în tîrgul vitelor.

B: Acolo în tîrg se întîlnise cu un mos de-al meu, un moşneag nebunatic, care luînd-o să o
drămăluiască îi dăduse drumul bietei pupăze.

I.Cr:  Iată aşa, am rămas eu păgubaş şi cuminte pentru vreo cîteva zile.

B:Dar de Nica Oslobanul ce zici badie?

I.Cr: Imi aduc aminte de Nică Oşlobanu.

F:   Da, l-am cunoscut şi eu. Îmi povestea el, precum că i-aţi pus lui cel dintîi poşte la tălpi.

B:   Poşte?

F:  Da. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumănare topit pe lîngă foc, puse încet
la tălpi pe cînd doarme greu şi aprinse cu un chibrit.

B:   Păi o fi usturat pînă la os!

F:   Cum să nu! Săreau, prin somn, răcnind ca un taur de usturime!

F:  Tot Nică Oşlobanu, fiind odată sculat în picioare la răspuns, rugă să fie iertat, spunînd că-l doare
capul. Şi nu ştiu cum, îi cade atunci un urs mare din sîn şi-i – de-a dura prin clasă. Un urs nu de cei
care-i joacă ursarii, ci de mămăligă umplut, cu brînză, rotund, prăjit pe jăratic şi bun de pus drept
inimă.

B:  Băieţii dau să-l prindă, Oşlobanu se aruncă în mijlocul lor să şi-l ia, de se făcuse o chirfoseală
şi.un rîs în şcoală.

I.Cr:  Părintele Duhu zice atunci cu-n oftat adînc: „Păcatele mele , să învăţ nişte ţopîrlani sălbatici ce
se robesc pîntecului şi nu-şi dau cîtuşi de puţină osteneală minţii!”

B:   Mai ştim noi din ăştia. Ia ascultă!

I.Cr: Vreau demult să vă spun că sunt mîndru de voi, văzîndu-vă ardoarea cu care lucraţi şi cu ce
iscusinţă mînuiţi instrumentele…
B:   Păi, bădiţă Ioane, nu ştii Dumneata că la Humuleşti torc şi fetele, şi băieţii, şi femeile, şi bărbaţii.

B:   De fac nişte sărbători şi petreceri de mai mare dragul.

B:   Iar la fiecare şezătoare este cîte un „Creangă” care povesteşte întîmplări din copilărie.

B:   Şi-o fi poate şi el cum era Creangă: „un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită…”.

B:   „Care nici frumos pînă la 20 de ani, nici cuminte pînă la 30…”.

B:   „…Şi nici bogat pînă la 40. Dar citindu-i poveştile putem spune: Bogaţi cum anul ăsta, cum în
anul trecut şi de cînd îl avem pe Creangă nu ştiu zău de am fost mai bogaţi, avîndu-l pe Măria sa –
Creangă ”.