Sceneta – Interviu

© Sceneta – Interviu – oferit gratuit de luncamihaela.ro

PERSONAJE

 ELEVI
 REPORTER

REPORTER

Îi caut pe elevii clasei a VIII a.

ELEV

Noi suntem.

REPORTER

Mă bucur. Sunt redactor al staţei radio şi cum ştiu că vă aşteaptă în curând un examen
greu am considerat că sunteţi cei mai potriviţi pentru un interviu despre ce înseamnă
pentru voi şcoala şi învăţătura. Sunteţi de acord să-mi raspundeţi la câteva întrebări?

ELEV

Dacă nu este pe notă, cu plăcere.

REPORTER

Deci să începem. Ce înseamnă pentru voi şcoala?

ELEV

Auzi întrebare! Ce poate fi altceva decât… CASA GROAZEI! sau…un film horror pe care
eşti obligat să-l vizionezi în fiecare zi.

REPORTER

Vai! Mă surprinde răspunsul tău.

ELEV

De ce dragă? Ce te-ai fi aşteptat să-ţi răspund? Amărâţii de noi suntem obligaţi în fiecare
dimineaţă să ne luam ghiozdanele în spate şi hai spre Casa Groazei. Tu îţi imaginezi ce
tristeţe e pe noi când intrăm în ZONA CREPUSCULARĂ?… adică în sala de clasă? Şti de
ce?

REPORTER

Nu. Te rog spune-mi.

ELEV

Păi, gândeşte-te puţin la ce chinuri suntem supuşi.

ELEV

Zilnic profa de română ne spune că dacă vrem să ne exprimăm într-un anume fel trebuie
să citim şi să folosim dicţionarul. Hai nu zău! Păi cum să citim dragă? Ea nu ştie că riscăm
sa ne stricam vederea? Nu a auzit că pentru a-ţi proteja ochii trebuie sa te fereşti de
factorii nocivi, iar cartea este un factor nociv. Şi ia priveşte ce ochi frumoşi am! Cum să
risc să ajung să port ochelari, că nu mi se mai vede fardul! Cât despre dicţionar, ce să-ţi
spun. Inamicul nostru numărul unu. Caută frate sensul cuvintelor!

REPORTER

Dar dragă, scuză-mă că te întrerup, fără să consulţi dicţionarul nu vei înţelege anumite
cuvinte din ceea ce citeşti.

ELEV

Aha. Asta în cazul în care mi-ar lua cumva Dumnezeu minţile şi mă apuc de citit. Lectura,
dăunează grav sănătaţii. Crezi că nu mă ştiu exprima? Păi, ia priveşte-mă dragă şi să te văd
dacă îndrăzneşti să spui ca nu aş fi cool. Nu vezi ce bengoasă sunt?! Am ştrampeli de la
Italia dragă. Şi bluzică din aia cu sclipici. De doi ani o am dragă şi uite ce bine arată că am
grijă să n-o pătez cu îngheţăţi sau ciocolăţi. Nici nu prea mănânc ciocolăţi dragă că nu
face bine. Cică îţi strică la greier şi te face să te ajiţi.

REPORTER
La ce ai zis că strică?

ELEV

Cum la ce dragă? La greier. Ăla care îi acolo în cutia tarsiană… Sau carniană. (Râde) Scuze,
am un lipsus acum. Şti tu. Greierul îi ăla cu voluţiuni şi moromi.

REPORTER

Creier vrei să zici şi circumvoluţiuni şi neuroni.

ELEV

Auzi dragă, dacă mă faci proastă sau inscultă nu-ţi mai răspund la nici o întrebare. Tu şti
cine sunt eu? Sti ce căşi mi-o făcut tata şi o pus şi termoplane. Şi am şi pliscină în jardină.

REPORTER

Adică în grădină?

ELEV

În jardină dragă că aşa îi spune pe limba lui Voltaire. Apropos ai auzit de Voltaire?

REPORTER

Nu cred. De Volter poate.

ELEV

Păi vezi că insculă eşti tu.

REPORTER

Voltaire îi ăla cu volţii dragă.

REPORTER
Aha. Îţi mulţumesc că mi-ai răspuns la întrebări. Acum mă duc să vorbesc şi cu alţi colegi
ai tăi.

ELEV

Ok tu. Cred că o să iasă un terviu beton. Foto nu vrei să-ţi dau? Şti ce fotojenică sunt.

REPORTER

Fotogenică.

ELEV

Ei şi tu de-colo ce contează un sonăt acolo. J sau g tot una e.

REPORTER

Sunet dragă nu sonăt. Am plecat. Cred că mi-e de ajuns. Săraca limbă română cred că
plânge acum lângă Eminescu şi nu are cine să-i audă. Că mare împărăteasă fost-ai tu
limbă română şi ai ajuns acum să te scălămbăie şi să te mutileze tocmai cei care ar trebui
să îţi mulţumească pentru mareţia ta
Sceneta – Povestea unui elev lenes
© Sceneta – Povestea unui elev lenes – oferit gratuit de luncamihaela.ro

(parodie după Povestea unui om leneş de I. Creangă)

PERSONAJE

 POVESTITOR
 PROFESOARA
 LENEŞUL
 ELEVI

POVESTITORUL

Cică era odată, undeva, nu ştiu să vă spun unde şi nici nu cred că asta să aibă mare
importanţă. Cică era un băiat căruia nu-i era deloc dragă şcoala. Era atât de leneş, încât
nici ghiozdanul nu şi- l ducea singur. Văzând că nu se dă pe brazdă, colegii hotărâră să-l
osândească la şcoală pe viaţă ca nu cumva să molipsească şi pe vreunul dintre ei… şi aşa se
aleg vreo câţiva elevi din clasă, se duc la banca trândavului, îl umflă pe sus ca pe un bolovan
fără minte şi hai cu el la direcţiune! Aşa procedează ei, elevii silitori şi cuminţi!
Pe coridor se întâlnesc cu o doamnă profesoară cu suflet. Doamna, văzând mogâldeaţa târâtă
de colegi, întreabă mirată:

PROFESOARA

– Ce faceţi, dragi copii? Încotro? Se vede că elevul pe care îl duceţi este bolnav, sărăcuţul!
Îl duceţi la cabinetul medical, nu-i aşa? (elevii se opresc)

ELEV 1

– Da de unde, doamna profesoară! Să ierte preabuna dumneavoastră faţă, dar acesta-i

cel mai leneş elev pe care l-a avut vreodată şcoala noastră şi nu-i de crezut că mai poate
avea pereche pe lume. Ne-am sfătuit toţi colegii clasei şi mergem cu el la director să ne
scape dânsul de un asemenea exemplu.

PROFESOARA
– Aoleu, dragi copii! Păcat de el sărmanul să fie pedepsit aşa de tare, ca un câine fără de
lege! Mai bine mi-l aduceţi mie în clasă că eu am mai avut câţiva ca el şi i-am lecuit pe toţi
prin muncă, perseverenţă dar, mai ales cu ajutorul colegilor care i-au susţinut şi încurajat!

ELEV 2:

– Iată peste ce noroc ai dat, mă, leneşule, mâncate-ar repetenţia să te mănânce!

Urâciunea elevilor! Ridică-te repede şi mulţumeşte doamnei profesoare că te primeşte în
clasa dumneaei şi nu te lasă pe mâna noastră să îţi arătăm noi ce înseamnă şcoala!

ELEV 3

– I-auzi, mă! Poate aşa, cu ajutorul doamnei, se leagă ceva şi de tine că pe noi tare ne-ai
mai chinuit şi mult am mai fost pedepsiţi din cauza ta! Bine-a mai zis, cine-a zis: „Cine-i
harnic şi munceşte are tot ce vrea. Cine stă şi trândăveşte, are tot aşa!”

ELEV 4

– Hai, hai! Dă răspuns doamnei că doar n-o să stea toată ziua după tine, te prinzi?

ELEVUL LENES

– Da… la dumeavoastră în clasă îmi face cineva temele? Învaţă cineva în locul meu?

PROFA

– Ce-a zis?

ELEV 5

– Întreabă dacă o să înveţe cineva în locul lui şi dacă o să-i facă altcineva temele!?

PROFESOARA

– Doamne fereşete-mă. Aşa ceva n-am mai auzit! Dar el nu poate să şi le facă singur?

ELEV 1

– Auzi, leneşule! Te prinzi să-ţi faci temele singur, ori ba?

Te prinzi să te strădui a învăţa?
LENESUL

– Ba io dragii mei la aşa corvoadă nu m-oi înhăma! Vai lene mi! Chiar nimeni nu poate
înţelege că sufăr de boala grea a lenei şi degeaba îmi căutaţi leacul că nu-l veţi afla.

ELEV 5

– Doamna profesoară, degeaba încercaţi să stricaţi orzul pe gâşte. Credeţi că noi n-am
încercat să-l aducem pe calea cea dreaptă şi vrem să scăpăm de el aşa, fără luptă?! Ce
credeţi?! Toţi elevii clasei au încercat din răsputeri: unul să-l ajute la română, unul la
matematică, altul la franceză şi engleză, ca să reuşească să ţină şi el ritmul cu noi. Ce să
vedeţi! Ne-am luptat cu morile de vânt mai ceva ca Don Quijote cu morile de vânt! Doar
lenea-i cucoană mare, seamăn pe lume nu are!

PROFA

– Dragii mei dacă-i aşa ce să mai zic? Faceţi voi cum credeţi că este mai bine atât pentru
voi, cât şi pentru el!

ELEVII (IN COR)

– Haideţi, la direcţiune cu el ! Exmatricularea te aşteaptă!

POVESTITORUL

Şi l-au dus elevii cei silitori pe leneş la director punându-şi speranţa în acesta că îl va lecui de
trândăvie. Şi iaca aşa au scăpat elevii clasei a… de „oaia cea neagră”, dar şi elevul cel leneş de
elevii cei silitori şi cuminţi. Mai poftească şi alţi elevi ca acesta în clasa noastră dacă le doreşte
inima şi nu cunosc povestea…
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea unora ce de lene suferă. Şi-am încălecat pe-o
căpşună şi credeţi că ce v-am spus nu-i minciună!
Sceneta – Judecata muzelor
© Sceneta – Judecata muzelor – inregistrat de luncamihaela.ro
PERSONAJE

CIOARA

PĂUNIŢA

PORCUL

OMUL MODERN

CELE 7 MUZE

PROLOG
RECITATORI
Când cel din Nicăieri şi Niciunde creat
S-a spălat
De-a singurătăţii boală,
Pe pleoapa stângă,
Eternitatea şi-a început rotirea…
Aripă nefranjurată,
Netimpul,
S-a ridicat
Îmbrăcând nenăscutele lumi…
RECITATOR
Încercănat apoi
de propria-i dimensiune
Şi-a franjurat aripa,
În clipe.
Sub fiecare franjur
Murirea.
RECITATOR
Dumnezeu
întrebator în sine
şi-a ridicat pleopa dreaptă
zâmbind pe jumătate.
Din ochi,
lumina neînşelată
revărsându-se în prima dimineaţă
a lumilor…
RECITATOR
Pentru că singutătatatea ardea încă în palmele
celui din Nicăieri şi Niciunde creat,
Cu şapte degete
A arcuit trupul
Omului.
RECITATOR
Cu celelalte trei
I-a sprjinit umerii
Învăţându-l verticala
RECITATOR
Zămislită din iubire
Prima lacrimă i-a coborât
în trupul lut
neconturându-se
ci eternizându-se în suflet.
RECITATOR
Dumnezeu a zâmbit întreg.
S-ar odihni
de atunci, obosit de atâta veşnicie
dacă nu s-ar teme
că talpa timpului
i-ar putea nu strivi,
ci mutila
lacrima
lacrimată
în om.
RECITATOR
Deşi Dumnezeu n-a aţipit,
Intr-o zi,
omul şi-a pus tălpile în cui,
uitând
de Pământ.
RECITATOR
În neştiinţa sa,
nu-nţelegea,
că prin el înverzea.
RECITATOR
Într-o altă zi,
omul şi-a trimis inima
în cutii de carton să locuiască.
Uitând să trăiască.
Mulţumindu-se
să vieţuiască.
RECITATOR
Prin ale sale artere
doar vieţuire,
pulsaţia inimii în netrăire.
RECITATOR
Ne pipăim trupul, cu ochii,
cu urechile,
cu mâinile.
Ne pipăim printre etichete învârtindu-ne.
RECITATOR
Aceeaşi 38 de cromozomi.
Etichetă cu numele Om…
RECITATOR
Aleargă caii gândului
În toate colţurile Pământului şi dincolo de el,
pănă la cer.
RECITATOR
Dar trăirea?
Simţirea?
RECITATOR
În buncăre închise
Proscrise.
Nu doar uitate,
ci încuiate.
RECITATOR
Iar lacrima lacrimată,
de Cel de Niciunde şi Nicăieri creat,
a omului suflet neconturat,
sub talpa timpului stă mutilat.
RECITATOR
Sub talpa timpului stă mutilat.
Pe scena muzele. Capul plecat. Muzică (Armand Amar – La
Terre vue du Ciel)
Intră OMUL MODERN şi aruncă papirusuri, lira, partituri,
desene.
CITEŞTE ÎN FAŢA SCENEI
Şachespeare. Tobe or not tobe. Schiler, Biron.
Ce idioţi! Homer?! Homar, Corect e Homar. Idioatelor, degeaba
vă mai şterg în fiecare zi de praf. Dacă nici atât nu ştiţi şi în jurul
vostru mereu maldărul acesta de hârţoage. Hârţoage fără rost.
(Dă cu piciorul în manuscrisele de pe jos. Zdrăngăne la vioară,
o aruncă apoi pune manele) Hârţoage, hârţoage, hârţoage.
(Şterge muzele de praf şi le aşează masca comică. Muzele îşi
schimbă masca cu cea tristă lacrimi.În timp ce le şterge cântă)
Cele şapte muze
Cu priviri de zuze
Scriu să se amuze
Versuri andaluze !
Ironic
Una, două, trei,patru, cinci, şase
Cele şapte zuze
Au priviri difuze
Si gânduri confuze
Gust de praf pe buze.
Toate, sunteţi proaste
de-aia sunteţi şapte.
Nouă de-aţi fi fost
poate-aveaţi vreun rost.
Muze, muze, biete zuze.
În această lume
Oh, biete nebune.
CIOARA
Intră Cioara (Către spectatori, îl ignoră pe Omul modern
revoltată).
S-a lăudat în lumea păsărească, ca e de stirpe împărătească. Că
ale ei veşminte colorate, sunt unicate… Cra! Cra! Cra! Spunea
fudula că toţi cei care o privesc, nu numai cei din neamul
păsăresc, se înfioară admirând al său penet. Auzi neghiobie. Să
ai nevoie de culori, să te-nfiori. (se scutură) Şi ca şi cum nu mi-
ar fi fost de-ajuns umilinţa la care m-au supus când au privit al
meu penet, şi-au dus discret sau mai puţin discret batistele la
ochi spunând:
– Ce trist veşmânt.
Când o privesc mă gândesc la vânt, mă gândesc la nori, la ger, la
stele ce pier în neant. Redundant.
– Când o privesc, la moarte mă gândesc, mai zise unul îmbracat
în cioclu. Hei fraţilor… aveţi nevoie de binoclu? Am raspuns, de
sus deşi nu-mi deschisesem aripile-n zbor, eram prin prestanţa
penelor deasupra lor.
– Veşmântul tău e-atât de trist. M-a criticat un nihilist. Negru e
culoarea distincţiei. Erudiţiei. Penetul meu plin de prestanţă, am
răspuns cu bine-mi cunoscuta aroganţă, penetul meu, negru.
lucios, nu e doar frumos, e de-a dreptul epatant, şocant. Distins
şi ales.
Hei tu de colo… Cra, cra…
Mişcă-te puţin încoa.
Priveşte-mi penele şi spune dacă ai mai văzut undeva în această
lume veşmânt mai ales şi nu mă refer doar la neamul păsăresc.
(Omul modern o priveşte, se scarpină în cap)
OMUL MODERN
– Pot să vă vorbesc?
CIOARA
– Spune.
OMUL MODERN
– Adică să spun ce gândesc ?
CIOARA
– Vorbeşte dragă odată. N-am vreme ziua toată.
OMUL MODERN
– Pot să vorbesc pe bune?
CIOARA
– Pe bune? Habar nu am ce-nseamnă. Dar spune. Nu am oare un
veşmânt unicat?
OMUL MODERN
– Păi ba da. Dar e cam demodat.
CIOARA
– Ce vrei a spune?
OMUL MODERN
– Pe bune?
CIOARA
– Da, pe bune.
OMUL MODERN
– Păi nu se mai prea poarta negrul. Eşti cam depăşită.
CIOARA
– Aud? Cum depăşită? Mă crezi tâmpită?
OMUL MODERN
– Nu, nu tampită ci doar că veşmântul tău nu prea e cool.
CIOARA
– Habar nu am cum e să fii cool. Eu sunt fudul, aşa cum se
cuvine unuia ca mine. Înzestrat de natură cu atâta distincţie,
erudiţie. Cra! Cra! O minune-i haina mea şi operă desăvârşită de
natură a mea făptură. Să revenim deci, ce-nseamnă să fii cool?
Că deja sunt sătul de vorbe fără rost. Încep să cred că eşti un
prost.
OMUL MODERN
– Ei, să fii cool înseamnă înseamnă aşa… cum să îţi spun?
CIOARA
– Pe scurt. Fi bun că-ncep răbdarea să îmi pierd şi printre pene
fierb.
OMUL MODERN
– Ca să fii cool trebuie să fii nu doar destul… destul de atrăgător
ci răvăşitor.
CIOARA
– Răvăşitor?
OMUL MODERN
– Zdrobitor chiar.
CIOARA
– Ravisant.
OMUL MODERN
– Epatant.
CIOARA
– Si ce oare zici că mi-ar lipsi, cool a fi?
OMUL MODERN
– Pot spune? Să-ţi spun pe bune ce aş face cu al tău penet care
sincer îţi spun îmi pare chiar desuet? În locul tău de-aş fi, cred
că s-ar potrivi un strat gros de aurie poleială.
CIOARA
– Nu crezi c-ar fi o alegere banală?
OMUL MODERN
– O nu! E ideală… Vei vedea ce succes vei avea.
CIOARA
– Mă entuziasmează ideea ta! Voi pleca. Cra! Cra! Ca nou
veşmânt să-mbrac. Renunţ la frac să devin cool. Să văd apoi,
cine o să mai îndraznească să mai vorbească sau să gândească ca
doar Păuniţa e de stirpe împărătească.
(Iese. Intră poleită. Se întâlneşte cu Păuniţa)
CIOARA
– Ha, ha cra, cra! Când mă priveşti nu te uimeşti?
PĂUNIŢA
– Ziua bună întâi îţi spun, căci aşa se cuvine. Cât despre tine şi
al tău nou veşmânt nu cred că se cuvine să cuvânt.
CIOARA
– De ce? Ţi-e teamă că trebuie să spui deschis că nici în vis nu ai
văzut atâta frumuseţe?
PĂUNIŢA
– Repet. Îţi dau bineţe şi-mi văd de drum.
CIOARA
– Adică cum, îţi vezi de drum? Acum, când penele-mi strălucesc
ca soarele de vară, crezi c-am să mă las de-a ta ocară? Nici
vorbă. Dragă, împreună vom pleca, pe jos sau în zbor, să găsim
un judecător, care să hotărască, cine e de stirpe împărătească!
PĂUNIŢA
– Nu vrei mai bine să lăsam pe mâine, sau poate pe niciodată?
Ce rost ar avea să cerem judecată pentru ale noastre pene? Sunt
atâtea probleme în lumea mare, sub soare. Eu, frumuseţe am
primit, iar tu să fii frumoasă te-ai vopsit.
CIOARA
– Dragă, cred ca m-ai jignit.
PĂUNIŢA
– Nu asta-am vrut. Iartă că n-am ştiut că te vor supăra ale mele
cuvinte.
CIOARA
– Ia aminte la ale tale vorbe.
PĂUNIŢA
– Voi lua. Te rog a mă ierta.
CIOARA
– Cra, cra! Nu cred că voi putea! Dar să revin. Am hotărât să
aflăm, care dintre noi cele mai frumoase veşminte purtăm şi
căreia dintre noi se cuvine a i se spune, că e cea mai frumoasă
pasăre din lume. Şi pentru că m-ai jignit, am hotărât ca cea care
în urmă va fi… va orbi! Câştigatoarea ochii îi va scoate.
PĂUNIŢA
– Asta nu se poate ! Doamne, mă cutremur de-atâta răutate.
CIOARA
– Te temi deci de frumuseţea mea?!
PĂUNIŢA
– Nu ! Mă sperie răutatea. Răutatea ta.
OMUL MODERN
– Îmi permiteţi să intervin, puţin? Dacă vreţi pentru frumuseţe
judecător, să cerem părerea muzelor.
CIOARA
– Doamne, ce ai gândit! Cred că eşti tâmpit. Cum crezi că aş
accepta a lor judecată, deşuchetă? Cine să mă judece pe mine?
Nişte muze nebune, fără rost pe lume!
Nu pot să-accept o asemenea propunere atât de idioată.
(apare PORCUL)
CIOARA
– Dar iată pe cărare vine spre noi, o mândră arătare. Îi vom cere
să ne fie judecător.
PĂUNIŢA
– Acelui porc? Vrei să ne judece, un porc?
CIOARA
– De ce nu? Eşti cumva mai presus de el? Ce găseşti că-i
nepotrivit să ne judece un purcel?
PĂUNIŢA
– Dar cum să ştie el ce-nseamnă frumuseţe? Toţi ştim. Porcul
trăieşte prin coteţe.
CIOARA
– Buna ziua, măreţia ta.
PORCUL
– O, măreţia mea, îţi răspunde asemenea. Să ai o zi bună.
CIOARA
– Mi-e bună şi cu ajutorul măreţiei tale şi mai bună o voi face.
PORCUL
– Mă simt măgulit de ale tale vorbe, dar îmi place. Cum aş putea
pasăre de-o frumuseţe nemasurată, ziua sa-ţi luminez cu-a mea
făptură ne-nsemnată.
CIOARA
– O, prea măreaţă făptură. Ale tale cuvinte, mă bucură peste
măsură şi de aceea îndrăznesc să îţi vorbesc, căci dincolo de a ta
măreţie, nu doar că nu văd prostie ci dimpotrivă. Văd o faptură
elevată, cultivată. Cu o gândire profundă, fecundă în idei
îndrăzneţe, măreţe.
PORCUL
– Mă onorează laudele dumneavoastră.
CIOARA
– Sunt meritate, măreţia voastră.
PĂUNIŢA
– Doamne! Mi-e teamă că de atâtea laude, să nu-i pleznească
slăninile. Săracul porc, atât s-a umflat în al său şoric, că în
curând îi va rămâne mic.
CIOARA
– Păuniţo, spus-ai ceva? Iartă-mă măreţia ta.
PĂUNIŢA
– Nu. Nu am spus nimic.
PORCUL
– Spunea ceva, de al meu şoric.
PĂUNIŢA
– Greşiţi. Nu am spus nimic.
CIOARA
– Bine, bine. Avem nevoie de a ta dreaptă judecată. Te rugăm
măreţia ta, să alegi acum îndată care dintre noi este cea mai
minunată?… Şi care dintre noi în lumea păsărească are penet de
stirpe împaratească?
(Porcul îşi pune un monoclu şi le priveşte. Tuşeste părând că
analizează profund)
PORCUL
– Privindu-vă atent, cu ochiul meu de expert, pot să spun fără
urmă de îndoială, că nimic nu poate egala, a ta poleială şi nimeni
în lumea păsărească nu va putea să se-ndoiască, că ai penet, de
stirpe-mpărătească.
CIOARA
– Ai auzit Păuniţo? Vorbeşte, dacă îndrăzneşti măcar să mă
priveşti.
PĂUNIŢA
– Am să te privesc şi chiar îndrăznesc a-ţi spune, că el nu e cel
mai potrivit judecător din lume.
CIOARA
– Şi crezi cumva, că mie-mi pasă, atât timp cât el crede că eu
sunt cea mai frumoasă?… şi ca victoria să-mi fie deplină, am să-
ţi iau a ochilor lumină!
(Îi scoate ochii)
CIOARA către Porc
– Să plecăm măreţia ta. Mă vei urma oriunde voi zbura şi nimeni
nu va putea nega că nu e pereche mai potrivită ca porcul şi
cioara poleită.
(Pleacă împreună. Pauniţa plânge. Muzele vin spre ea)
MUZA I
– Nu risipi ale tale mărgăritare, pe a urâtului cărare.
MUZA II
– Nu vrem să te vedem mâhnită, pentru o cioară poleită.
MUZA III
– Sub a penelor poleială… E goală.
MUZA IV
– Cioara, orice ar încerca va rămâne neagră, prin răutatea sa.
MUZA V
– Noi Muzele frumosului în lume, mereu vom spune că tu cea
mai frumoasă eşti şi ai veşminte-mpărăteşti.
MUZA VI
– Şi chiar lipsită de lumina ochilor veşmântu-ţi păstrează
frumuseţea culorilor.
MUZA VII
– Deşi nu ne vezi, trebuie să crezi în judecata dreaptă a Muzelor.
MUZA I
– Te rugăm din plâns a te opri. Ştiu, nu vei ma putea privi
niciodată această lume minunată dar nimeni nu-ti va putea orbi,
ochii inimii.
PĂUNIŢA
– Dragi Muze, binecuvântate fiţi, dar ştiţi, greşiţi când credeţi
că-mi plâng pierduţii ochi. Fără ei pot trăi fără a suferi. Durerea
mea-i că judecată-am fost, de-un prost. Că frumuseţea a avut
judecător, un râmător prin mocirle şi noroi şi că al meu veşmânt
a fost judecat, de o faptură ce-şi mănânca propriul său rahat.
(Muzele îşi aşează din nou măştile triste)
– Atunci te rugăm a ne ierta. Nu te putem ajuta. La fel de triste
ca tine suntem de-acest adevăr. Frumosul lumii sau e uitat sau
anulat de a inimilor uscăciune… Ce faci din tine lume? Urât şi
putreziciune.
(Muzele se duc la loc – pozitie initiala. Paunita in fata lor
asezata, eventual voal negru… intră Omul Modern şi le şterge
de praf .Se închide cortina)
EPILOG
ÎN FATA CORTINEI
RECITATOR
Doamne, de tine şi lacrima ta
am uitat
Când simţirea am încuiat.
RECITATOR
Şi paznic
Peste a noastră trăire am pus
Urâtul
Şi a lui supus…
sufletul gol.
RECITATOR
Mocirle şi nămol…
RECITATOR
Între Dumnezeu şi lume
Urât şi putreziciune.
RECITATOR
Între lume şi Dumnezeu
Egoismul prenumelui eu.
RECITATOR
Suflete biciuite
de înnoptare
de-nsingurare.
RECITATOR
Nu mai există loc în lume
pentru nişte muze… nebune?
RECITATOR
Secată a sufletului fântână…
RECITATOR
O biată păuniţă nebună,
ce nu-ţi plângi pierduţii ochi
ci nedreapta judecată
a celui care scurmă prin poiată
iar a ta frumuseţe a fost umilită
de o cioară poleită.
RECITATOR
Apăsaţi palma stângă pe piept,
până la sânge.
În fiecare dintre noi
Dumnezeu plange…
Lume, om
Întoarce-te spre tine şi spune.
– Aceste muze nu sunt nebune.
Cheie la Nelacrimata poartă
frumosul din artă…
Şi lacrima lacrimată în lut de Cel făr de-nceput
n-o mutila cu vieţuirea ta
Dechide-ţi omule spre cer
ochii inimii.
Nu spre a privi ci spre-a iubi.
Talpa timpului nu te va putea
Strivi, de vei şti… Iubi
De vei şti Iubi