Elemente de chimie fizică. Teorie şi aplicaţii.

Introducere

Chimia fizică reprezintă o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul legilor ce

guvernează fenomenele fizico – chimice care au loc într-un sistem. Domeniile de
cercetare din cadrul chimiei fizice se referă la studiul transformărilor fizice sau
chimice care se produc la trecerea unui sistem dintr-o stare în alta, la determinarea
vitezei de desfăşurare a acestor transformări şi studiul mecanismelor de reacţie ce
au loc în sistem. Practic, chimia fizică se ocupă cu tratarea cantitativă a
fenomenelor chimice, sau, altfel spus, cu punerea în ecuaţii, legităţi sau regularităţi
a fenomenelor chimice. Studiul, înţelegerea şi aplicarea problematicii abordate de
chimia fizică este un lucru de o importanţă capitală în procesul de înţelegere a
transformărilor fizice şi chimice ce au loc într-un sistem, această ştiinţă fiind
aproape unică prin forţa sa de pătrundere în cadrul altor domenii conexe.
Chimia fizică apelează deseori la metodele fizicii şi lucrează în general cu un
aparat matematic destul de laborios pentru descrierea proprietăţilor substanţelor
sau compuşilor chimici în interdependenţă cu structura acestora. Cunoaşterea
problematicii abordate de chimia fizică prezintă o importanţă deosebită pentru
înţelegerea mecanismelor de rupere şi formare a unor legături de natură fizică sau
chimică, şi bineînţeles, în explicarea comportării chimice a unor amestecuri şi
combinaţii chimice.
Noţiunile ştiinţifice abordate de chimia fizică sunt structurate în mai multe
capitole, ilustrate în schema următoare.

Structura atomilor Electrochimie Termodinamică

şi moleculelor chimică

Cinetică Fotochimie
chimică CHIMIA FIZICĂ

Chimia suprafeţelor Chimia compuşilor

Radiochimie macromoleculari
şi coloizilor

1
 Laura Monica Gorghiu

Capitolul Structura atomilor şi moleculelor se ocupă cu studiul structurii

atomilor, moleculelor şi a stărilor de agregare. În cadrul acestui capitol se
urmăreşte stabilirea unor corelaţii între proprietăţile unei molecule (distanţe
interatomice, unghiuri de valenţă, energii de legătură, mişcări ale atomilor în cadrul
moleculei) cu mărimile caracteristice ale comportării macroscopice a substanţei
respective (proprietăţi fizice şi chimice ce caracterizează sistemul în ansamblu,
cum ar fi reactivitatea chimică, densitatea, conductibilitatea).
Termodinamica chimică se ocupă cu studiul efectelor energetice ce însoţesc
reacţiile chimice, cercetând cu o metodologie proprie echilibrele dinamice la care
participă substanţele chimice. Studiul din punct de vedere termodinamic a
proceselor ce se desfăşoară în cadrul unui sistem are la bază un număr restrâns
de postulate, cunoscute sub numele de principiile termodinamicii (0, I, II şi III).
Acest capitol nu face apel la structura compuşilor chimici din interiorul
sistemului şi nici la parametrul „timp”, ci numai la parametri ca: „temperatură”,
„presiune”, „volum” sau „compoziţie”.
Cinetica chimică este capitolul chimiei fizice ce se ocupă cu studiul vitezei de
desfăşurare a reacţiilor chimice, a factorilor de care aceasta depinde (concentraţia
participanţilor la reacţie, temperatură, presiune, catalizatori etc.) precum şi cu
studiul proprietăţilor de transport a materiei (difuziune, viscozitate, conductibilitate
termică etc.). Studiul vitezelor de reacţie este de o importanţă deosebită în
determinarea mecanismului conform căruia se desfăşoară reacţia respectivă.
Electrochimia este un capitol al chimiei fizice dedicat studiului interacţiei dintre
materie şi câmpul electric exterior. Ea studiază sistemele ce conţin ioni – cum ar fi
soluţiile sau topiturile electroliţilor - precum şi procesele ce au loc la suprafaţa de
separare a fazelor din sistem cu participarea particulelor încărcate (ioni şi
electroni). Altfel spus, electrochimia se ocupă cu studiul conversiei energiei
electrice în energie chimică în procesele de electroliză şi cu cel al conversiei
energiei chimice în energie electrică în cadrul pilelor galvanice.
Radiochimia se ocupă cu studiul interacţiei materiei cu radiaţiile de enegie
înaltă (de natură corpusculară sau electromagnetică (electroni acceleraţi, radiaţii ,
, X etc.).
Fotochimia studiază interacţia materiei cu radiaţiile de energie joasă sau
medie, mai precis cu cuantele de lumină.
Chimia suprafeţelor şi coloizilor este ramura chimiei fizice ce studiază
proprietăţile speciale ale materiei aflate în stare coloidală. În acest capitol, studiul
fenomenelor ce se desfăşoară la suprafaţa de contact dintre componentele
sistemului coloidal este de o importanţă deosebită. În acelaşi timp, un rol deosebit
de important îl au forţele de tensiune superficială, precum şi fenomenele de
adsorbţie şi desorbţie ce se desfăşoară la suprafaţa de separare dintre
componentele sistemului.
Chimia compuşilor macromoleculari se ocupă cu studiul relaţiei structură –
proprietăţi a macromoleculelor.
Având în vedere complexitatea proceselor ce au loc în sistemele chimice, este
dificilă tratarea acestora numai prin prisma unui capitol al chimiei fizice, de cele mai
multe ori fiind necesară o abordare multivalentă a acestor procese care să facă
referire la mai multe capitole ale acestei ştiinţe. Un exemplu la îndemână în care

2
 Elemente de chimie fizică. Teorie şi aplicaţii.

chimia fizică a intervenit pentru realizarea şi obţinerea unui randament optim de

obţinere a unei substanţe chimice este procesul de sinteză a amoniacului din
elemente:
N2 (g) + 3 H2 (g) ↔ 2 NH3 (g) H = −11,0 Kcal / mol
Chimistul german Fritz Haber, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în 1918
a studiat în detaliu această reacţie reversibilă, fiind interesat de identificarea
condiţiilor optime de desfăşurare a reacţiei pentru obţinerea unui randament maxim
de obţinere a amoniacului.
Dacă procesul este studiat din punct de vedere termodinamic, valoarea
negativă a entalpiei ce însoţeşte reacţia de sinteză a amoniacului din elemente
demonstrează faptul că reacţia este exotermă, fiind favorizată de temperaturi
scăzute. În acelaşi timp, datorită faptului că reacţia se desfăşoară cu scăderea
numărului de moli, ea va fi favorizată de presiuni ridicate. Din punct de vedere
cinetic însă, temperaturile scăzute conduc la o viteză de reacţie mică. Apare astfel
o contradicţie între datele termodinamice şi cele cinetice legate de studiul
desfăşurării acestei reacţii. Studiind influenţa diferiţilor factori asupra desfăşurării
acestei reacţii, Fritz Haber a ajuns la concluzia că, la o temperatură de aproximativ
4000C, presiuni ridicate (mult mai mari decât cea atmosferică) şi în prezenţa unor
catalizatori de platină sau fier, reacţia decurge cu un randament apreciabil în ceea
ce priveşte cantitatea de amoniac obţinut.
În prezent, după multe studii efectuate asupra acestei reacţii, s-a constatat că
randamentul optim de obţinere pe cale industrială a amoniacului are loc dacă
reacţia de sinteză a acestuia se desfăşoară la temperaturi de 400 – 5000C,
presiuni de aproximativ 1000 atm şi pe catalizatori de Pt – Rh. Iată deci, că Fritz
Haber nu a fost departe de concluzia ce rezultă astăzi dintr-o serie de calcule
laborioase, cu privire la influenţa diferiţilor factori asupra vitezei de reacţie sau
randamentului acestei reacţii chimice.