BIOFIZICA

Zootehnie ID- 2017

 Biofizica este o ştiinţă multidisciplinară care studiază:
 structurile şi funcţionarea biosistemelor sau ale
subsistemelor acestora cu ajutorul metodelor fizicii teoretice
şi experimentale
 efectul factorilor fizici: temperatura, presiunea, umiditatea,
radiaţiile ionizante şi neionizante, ultrasunetele, câmpul
electromagnetic, câmpul gravitaţional etc, asupra sistemelor
boilogice.
 Luând drept criteriu de clasificare, nivelul de organizare a materiei
vii, ramurile principale ale biofizicii sunt:
 Biofizica electronică (cuantică) abordează aspectele
intime ale transferului intra - si intermolecular de sarcină
(electroni şi protoni) şi de energie.
 Biofizica moleculară se ocupă cu determinarea structurii
spaţiale şi cu proprietăţile biomoleculelor. Prin metode
spectroscopice, utilizând tehnici RMN, difracţie de raze X,
difracţie de neutroni şi RPE, s-a determinat structura
tridimensională a macromoleculelor (proteine, acizi nucleici)
şi a radicalilor liberi.
ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ BIOLOGICĂ

 Termodinamica este o ramură a fizicii, care studiază

legătura reciprocă dintre mişcarea termică şi mişcarea
mecanică, precum şi procesele intime ale materiei privite
din punct de vedere energetic.
 Termodinamica biologică se ocupă în special cu
studiul transformărilor de energie din sistemele biologice
şi formulează legile generale ale oricărui biosistem.
 Schimburile energetice ce se produc în cursul reacţiilor
care asigură existenţa lumii vii sunt acţionate de aceleaşi
legi fundamentale valabile lumii nevii.
 Biofizica supramoleculara abordează studiul complexelor
macromoleculare (membrane, cromozomi, ribozomi etc) şi
interacţiile fizice ale particulelor biologice, subcelulare şi
celulare, în procesul funcţionării acestora.
 Biofizica celulară se ocupă de comportarea din punct de
vedere fizic a celulelor individuale: limfocite, eritrocite,
neuroni, fibre musculare, celule receptoare etc. Studiază
probleme referitoare la transportul substanţei prin
membrana celulară, interacţiuni specifice celulare,
fenomene electrice, generarea şi propagarea influxului
nervos, precum şi mecanisme de traducere a stimulilor la
nivelul tuturor tipurilor de celule receptoare (celule
fotoreceptoare, celule ciliate etc).
 Biofizica sistemelor complexe abordează structura şi
funcţionarea ansamblurilor celulare (tesuturi, organe) din
punct de vedere fizic, precum şi bioelectrogeneza ţesuturilor
şi organelor, operarea analizorilor biologici şi bioenergetica
contracţiei musculare.
Sisteme termodinamice

Sistemul termodinamic - orice ansamblu bine

definit de corpuri macroscopice aflate in interacţiune.
Clasificarea sistemelor termodinamice se poate face
după mai multe criterii:
a)în funcţie de compoziţia internă:
 sisteme omogene – în care proprietăţile
sistemului sunt aceleaşi în orice punct.
 sisteme heterogene – au suprafeţe de
separaţie în care proprietăţile sistemului
prezintă salturi. Regiunile omogene delimitate
de aceste suprafeţe se numesc faze.
 b) în funcţie de variaţia spaţială a proprietăţilor:
 sisteme izotrope – în care proprietăţile fizice şi chimice sunt
aceleaşi în toate direcţiile spaţiului.
 sisteme anizotrope - în care proprietăţile fizice şi chimice
variază cu direcţia.
c)după caracterul interacţiunii cu mediul înconjurător:
 sisteme izolate – care nu schimbă nici substanţă şi nici energie
cu mediul înconjurator.
 sisteme închise – care fac numai schimb de energie cu mediul.
 sisteme deschise – care fac schimb de substanţă şi de energie
cu mediul.

Observaţie: Sistemele biologice sunt sisteme deschise,

schimburile permanente cu exteriorul fiind necesare
pentru desfăşurarea ansamblului de procese care
reprezintă viaţa.
Parametri şi funcţii de stare

 Starea unui sistem termodinamic este definită de totalitatea

mărimilor fizice, chimice, biologice care îl caracterizează.
Mărimile ce pot fi măsurate direct se numesc parametri de
stare, de exemplu temperatura (T), volumul (V), presiunea (p).
Acestea îşi modifică valoarea atunci când condiţiile exterioare
se modifică.
Clasificarea parametriilor de stare:
- intensivi (de contact) – au aceeaşi valoare pentru toate
corpurile puse în contanct, exemplu temperatura;
- extensivi (de capacitate) – când valoarea lor este dată de suma
valorilor corespunzătoare tuturor corpurilor componente ale
sistemului, exemplu volumul.
 Relaţiile care se stabilesc între parametrii de stare ai unui
sistem se numesc ecuaţii de stare.
 In funcţie de varaţia spaţială sau temporală a parametrilor
de stare un sistem termodinamic se poate afla în:
 stare de echilibru - parametrii lui de stare rămân constanţi
în spaţiu şi timp;
 stare staţionară - diferiţi parametri ating valori constante,
dar care totuşi sunt diferite de acelea din alte zone ale
sistemului;
 stare de neechilibru staţionar - parametrii variază de la un
punct la altul, dar rămân constanţi în timp;
 stare de neechilibru nestaţionar - parametrii variază atât
în spaţiu cât şi în timp.
 Funcţiile de stare - mărimi care definesc starea energetică şi
sensul de evoluţie al unui sistem termodinamic.
 Termodinamica utilizează următoarele funcţii de stare:
U - energia internă, H - entalpia, S - entropia, G - entalpia libera, F-
energia liberă Helmholt
Procese termodinamice

 Procesul termodinamic este orice modificare care

se produce în sistem ca urmare a variaţiei în timp a
cel puţin unuia din parametrii de stare.
Procesul termodinamic este echivalent cu o
transformare de stare.
 Clasificarea proceselor termodinamice
a) după mărimea variaţiei parametrilor de
stare:
- procese elementare – cu o variaţie foarte mică a
parametrilor de stare
- procese finite – cel puţin unul dintre parametrii de
stare suferă o variaţie relativ mare
 b) după natura stărilor intermediare:
- procese cvasistatice – au loc cu viteză foarte mică
astfel, încât orice stare intermediară se poate
considera o stare de echilibru
- procese necvasistatice – decurg cu viteză mare, iar
stările intermediare sunt diferite de stările de echilibru
c) după sensul procesului:
- procese reversibile - dacă se schimbă sensul de
variaţie al parametrilor de stare, sistemul trece prin
aceleaşi stări intermediare ca în procesul direct
- procese ireversibile - procesele a căror revenire în
starea iniţială se face obligatoriu prin cu totul alte
stări intermediare ca în procesul direct
 d) după parametrul de stare care rămâne constant:

- proces izoterm - cu T = const., ecuaţia procesului fiind:

pV = const.;
- proces izocor - cu V = const., ecuaţia procesului fiind:
p/T = const.;
- proces izobar - cu p = const., ecuaţia procesului fiind:
V/T = const.;
- proces adiabatic - nu există schimb de căldură cu mediul
înconjurător (Q=0), ecuaţia procesului fiind:
pV = const. ( - coeficient adiabatic);
-proces politrop - energia schimbată este constantă.

e) după distincţia între stările finale şi iniţiale:

- procese închise (ciclice) - starea finală şi cea iniţială coincid;

- procese deschise - starea finală şi cea iniţială nu coincid.

 Termodinamica stărilor de echilibru

 Termodinamica stărilor de echilibru, specifică

sistemelor închise, studiază legile generale ale
fenomenelor termice, având la bază trei principii
(descoperite în urma unor studii experimentale
laborioase).
 Principiu - un enunţ logic rezultat din generalizarea
unor constantări experimentale, care nu poate fi
demonstrat, însă poate fi verificat experimental.
 Principiul I al termodinamicii

 Interacţiunea unui sistem cu mediul exterior are drept

consencinţă schimbarea stării sistemului. Aceasta poate
avea loc prin două modalităţi:
 prin efectuarea unui lucru mecanic (L) fie de
sistem, fie de forţe exterioare;
 prin schimb de căldură (Q) între sistem şi mediul
exterior.
 Prin convenţie s-a stabilit că:
 lucrul mecanic efectuat de sistem şi căldura primită
de sistem sunt pozitive (L  0; Q  0),
 iar pentru procesele inverse sunt negative (L  0;
Q  0).
 Lucrul mecanic şi cantitatea de căldură se numesc
mărimi de transformare (de proces). Ele depind de
transformarea suferită de sistem şi sunt forme ale
schimbului de energie dintre sistem şi mediul exterior.
 Funcţia de stare care caracterizează transferul de energie, respectiv
schimbarea stării unui sistem, este energia internă U = f(T).
 U este definită ca fiind suma:
 energiilor cinetice (Ec) ale particulelor şi
 energiilor potenţiale (Ep) care sunt determinate de
interacţiunile intra- şi intermoleculare, precum şi de
interacţiunile lor în câmpurile de forţă exterioare (energii de
rotaţie, vibraţie, excitare electronică, radiantă, energii
corespunzătoare forţelor gravitaţionale etc)
 U este o mărime macroscopică de natură statistică şi are o valoare
bine determinată pentru orice stare a sistemului termodinamic.
 U depinde direct proporţional de temperatură, precum şi de masa şi
compoziţia sistemului.
 Experimental s-a constatat că în cazul efectuării unui proces
termodinamic, dintr-o stare iniţială într-o stare finală, lucrul mecanic
(L) şi căldura (Q) sunt diferite pentru diverse căi, însă diferenţa lor
rămâne constantă pe orice drum, reprezentând tocmai variaţia
energiei interne a sistemului.
 Variaţia energiei interne U a unui sistem, care primeşte căldura Q
din exterior şi efectuează un lucru mecanic L, suferind o
transformare de la starea iniţială (1) caracterizată prin energia
internă U1 la starea finală (2) caracterizată prin energia internă U2,
este dată de relaţia:
U = Q – L (1)
sau pentru variaţii infinitezimale:
dU = Q - L (2)
 Relaţiile (1) şi (2) reprezintă principiul I al termodinamicii pentru
variaţii finite, respectiv infinitezimale.
 Dacă relaţia (1) se scrie sub forma Q = U + L, se poate spune că
atunci când un sistem primeşte căldura Q în timpul unui proces, o
parte din ea (U) rămâne în sistem, modificând energia internă, iar
restul (L) părăseşte sistemul sub formă de lucru mecanic efectuat de
sistem asupra mediului înconjurător.
 Deci, modificarea energiei interne a unui sistem prin participarea
schimbului de căldură are drept rezultat variaţia energiei interne a
mediului extern.
 Energia internă U este o funcţie de stare, variaţia ei depinzând
numai de starea iniţială şi finală a sistemului, pe când lucrul mecanic
L şi căldura Q, fiind mărimi de transformare, depind de drumul
parcurs în timpul procesului.
 Toate cele trei mărimi U, Q şi L au în Sistemul Internaţional (SI)
aceeaşi unitate de măsură joule (J).
Este acceptată şi o unitate tolerată numită calorie (cal), între cele
două existând relaţia 1cal = 4,185 J.
 Aplicând principiul I al termodinamicii, în cazul proceselor
termodinamice avem pentru:
 procesul izoterm: U = 0  Q = L 0, unde LT = RT ln Vf / Vi,
sistemul efectuând lucru mecanic;
 procesul izocor: LV = p V = 0  Q = U  0, căldura Q este
utilizată pentru creşterea energiei interne;
 procesul izobar: Q = U + Lp, respectiv Q = U + p V, căldura Q
este folosită pentru creşterea energiei interne şi efectuarea de lucru
mecanic de către sistem;
 procesul adiabatic: Q = 0  U = - L, dacă U O L  0, dacă
asupra sistemului se efectuează lucru mecanic, iar dacă U  0  L
0, sistemul efectuează lucru mecanic.
 În cazul particular al unui sistem izolat, care nu are
schimburi cu mediul exterior :
 Q = 0, L = 0  U =0, respectiv U1 = U2 = const.,

 principiul I al termodinamicii exprimă legea conservării

energiei, adică energia totală a unui sistem izolat se
conservă.
 Observaţie: Principiul I al termodinamicii exclude
posibilitatea construirii unui perpetuum mobile de
speţa I-a, care să furnizeze lucru mecanic fără
consum de energie.
 Pentru sistemele neizolate, principiul I al termodinamicii
are rolul unui bilanţ energetic al sistemului în interacţiune
cu mediul exterior.
 Entalpia
 Marea majoritate a proceselor biologice se desfăşoară la presiune
constantă (p = 1 atm), din acest motiv se introduce o noua funcţie de
stare, numită entalpie H, care prin definiţie este:
H = U + pV (3)
 Intr-un proces izobar (p = const.) variaţia entalpiei este:
H = U + pV (4)

 sau pentru variaţii infinitezimale:

dH = dU + pdV (5)
 Ţinând cont că într-un proces izobar lucrul mecanic este Lp = pV
 că H = U + Lp = Qp, deci:
H = Qp sau dH = dQp (6)
 Relatia (6) exprimă semnificaţia fizică a entalpiei şi anume:
variaţia entalpiei între două stări reprezintă căldura schimbată de
sistem intr-un proces izobar.
 Entalpia unui sistem:
 creşte (H 0) atunci când primeşte căldură şi
 scade (H  0) când cedează căldură mediului exterior.
 Reacţiile chimice, respectiv biochimice sunt:
 exotermice dacă degajă căldura (H 0) şi
 endotermice dacă absorb căldura (H 0).

 Legea lui Hess: deoarece U si H sunt funcţii de stare, căldurile de

reacţie Q în procesele izobare şi izocore nu depind de drumul
parcurs, ci numai de starea iniţială şi finală a sistemului.
 Pe baza acestei legi se poate calcula căldura degajată în timpul
unei reacţii dacă se cunosc căldurile de formare ale subsţantelor
care intră în reacţie.
 Majoritatea reacţiilor chimice şi biochimice care decurg în
organismele vii sunt reacţii în care intervin numai lichide sau solide,
pentru care variaţiile de volum V sunt foarte mici (V  10-5), astfel
că în relaţia de definiţie a lui H, termenul care reprezintă lucrul
mecanic L (pV  0) poate fi neglijat,
H = U.
 Principiul II al termodinamicii
 Principiul I al termodinamicii şi funcţiile de stare definite pe baza lui
U şi H exprimă legea conservării energiei interne în cazul particular
al proceselor termice, însă nu pot da nici o indicaţie despre:
 conversia energiei dintr-o formă în alta
 sensul în care se poate desfăşura un proces ireversibil.

 Cercetările experimentale efectuate pentru a stabili posibilitatea

obţinerii lucrului mecanic, utilizând căldura degajată prin arderea
combustibililor, au indicat faptul că într-un proces ciclic căldura
absorbită nu se poate transforma integral în lucru mecanic.
 Aşadar, există o neechivalenţă între lucrul mecanic şi căldură, în
sensul că la o variaţie a energiei interne U, lucrul mecanic efectuat
de sistem este întotdeauna mai mic decât U (LU), diferenţa
dintre acestea regăsindu-se sub formă de căldură.
 Această situaţie se mai numeşte “degradarea” energiei interne în
căldură şi dă sens unic proceselor termodinamice.
 Generalizarea studiilor experimentale au condus la formularea
principiului II al termodinamicii.
 Există mai multe formulări ale acestui principiu exprimate de către
Carnot, Clausius şi Kelvin, dintre care amintim:
 nu este posibil un proces termodinamic în care întreaga
cantitate de căldură absorbită de sistem să fie transformată
în lucru mecanic;
 într-un proces ciclic reversibil, căldura nu se poate
transforma integral în lucru mecanic, o parte din căldura
primită de la sursa caldă fiind trecută sursei reci;
 trecerea căldurii de la o sursă rece la una caldă se poate
realiza numai prin consum de lucru mecanic;
 este imposibilă trecerea căldurii, de la sine, de la un corp mai
rece la un corp mai cald.
 Observaţie: Principiul II al termodinamicii exclude posibilitatea
realizării unui perpetuum mobile de speţa a II-a, care să
transforme integral cantitatea de căldură absorbită în lucru
mecanic sau, cu alte cuvinte, este imposibil să se realizeze o
maşină termică pe baza unei singure surse de energie.
 Entropia

 Pentru a exprima cantitativ pierderile de energie şi tendinţa de

evoluţie spontană a unui sistem termodinamic se introduce o nouă
funcţie de stare numită entropie (S).
 Un ciclu termodinamic reversibil oarecare poate fi împărţit în n cicluri
elementare de tip Carnot, pentru fiecare dintre ele fiind valabilă
relaţia (8), scrisă sub forma:
Q1 Q2
 0
T1 T2 (9)

- Q este căldura schimbată pe transformarea elementară a izotermei

corespunzătoare sursei calde sau reci.

 Pentru întreg ciclul avem:

sau Q (10)
Q S  0
 Ti 0 T
S = ΔQ/ T (11) = relaţie ce defineşte
i

variaţia entropiei.
 Din ecuaţiile (10) şi (11) rezultă că:
S = 0 (12)
 deci, în orice proces reversibil variaţia totală de entropie este nulă.
 Analog, se poate demonstra că în cazul proceselor ireversibile
variaţia totală de entropie este pozitivă:
S  0 (13)
 În concluzie, entropia unui sistem izolat nu se modifică într-un
proces reversibil şi creşte într-un proces ireversibil:
S  0 (14)
 Din expresiile matematice ale celor două principii se poate obţine
ecuaţia fundamentală a termodinamicii:
T S  U + pV (15)
sau
TdS  dU + pdV (16)

pentru procese elementare, respectiv pentru variaţii infinitezimale.

 Principiul III al termodinamicii
 Entropia este o funcţie de stare.
 Teoretic sau experimental se poate determina numai variaţia de
entropie.

 Nernst a stabilit valoarea absolută a entropiei într-o stare particulară,

enunţând principiul III al termodinamicii:
 la temperatura de zero absolut entropia oricărui sistem este
nulă (la T = 0K  S = 0)
Entropia tinde către o valoare finită când temperatura tinde spre zero
absolut, iar S = 0 doar pentru corpurile pure condensate formate dintr-
un singur izotop şi care au o structură perfectă.
 Interpretarea statistică a entropiei

 Semnificaţia fizică a entropiei poate fi înţeleasă dacă se

recurge la interpretarea statistică dată de Boltzmann,
care a corelat S cu structura atomo-moleculară, şi
anume cu gradul de ordonare al particulelor componente
ale unui sistem.
 Pentru aceasta se defineşte probabilitatea
termodinamică a unui sistem ca fiind numărul de stări
microscopice distincte care realizează o stare
macroscopică dată.
 Observaţie: Probabilitatea termodinamică nu trebuie
confundată cu probabilitatea matematică de realizare
a stării macroscopice.