Termotehnica TOT PDF

Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020
TERMOTEHNICA
1 Introducere
Termotehnica este unul dintre capitolele fundamentale ale fizicii, fiind considerată ştiinţa
energiei sub forma cea mai generală, dar care studiază utilizarea căldurii în scopuri industriale sau
casnice.
Istoria termotehnicii începe odată cu descoperirea focului, a conştientizării senzaţiei de cald sau
rece, a utilizării focului pentru prepararea hranei, pentru încălzire etc.
Termotehnica provine din prescurtarea expresiei termodinamică tehnică, fiind totodată o
disciplină fundamentală pentru toate ramurile tehnicii.
Termotehnica studiază:
 mişcarea moleculară din interiorul corpurilor,
 fenomenele determinate de acţiunea particulelor elementare constitutive ale corpurilor,
 proprietăţile termice ale materiei,
 diferitele forme de manifestare a energiei,
 legile, principiile, precum şi mijloacele de producere, transformare, transmitere şi
utilizare a energiei sub formă de căldură şi lucru mecanic în maşini şi instalaţii termice.
Termodinamica studiază proprietăţile termice ale materialelor în stare de echilibru energetic.
Pentru determinarea acestor proprietăţi şi a condiţiilor de echilibru energetic (termodinamic) al
sistemelor fizice se utilizează două metode de cercetare: metoda fenomenologică (macroscopică) şi
metoda statistică (microscopică).
Metoda fenomenologică analizează fenomenele din natură şi din tehnică la scară
macroscopică, la nivel de ansamblu general al sistemelor fizice, în condiţii de echilibru, fără a lua în
considerare structura părţilor constitutive şi mişcarea acestora. Această metodă are dezavantajul că
nu permite explicarea naturii intime a fenomenelor studiate, dar stabileşte legi fundamentale, foarte
importante pentru practică şi teorie, pe cale experimentală. De exemplu legile gazului perfect au fost
descoperite prin această metodă, ca relaţii între mărimile direct observabile. Prin intermediul ei s-a
dezvoltat aşa numita termodinamică fenomenologică sau clasică, bazată pe principiul I şi II al
termodinamicii.
În ultimul timp termodinamica fenomenologică s-a împărţit în două părţi, termostatica în care
se studiază fenomenele termice care se desfăşoară cu o viteză infinitezimală, adică cvasistatic şi
termodinamica proceselor ireversibile, în care se studiază fenomene termice reale, desfăşurate cu o
viteză finită, însoţite întotdeauna de creşterea entropiei.
Metoda statistică studiază fenomenele la scară microscopică. Având în vedere numărul foarte
mare de particule elementare, în continuă mişcare şi în permanentă interacţiune reciprocă, cunoşterea
proprietăţilor acestor sisteme fizice se poate face numai printr-un studiu statistic, folosind în acest
scop calculul probabilităţilor, în care observabilele termodinamice sunt legate de valorile statistice
ale mişcării termice. Rezultă astfel caracterul statistic al legilor care determină mişcarea moleculară
internă şi formarea termodinamicii statistice.
Din punct de vedere al domeniului de utilizare s-au dezvoltat două ramuri tehnice care au
aceleaşi metode de studiu şi operează cu aceleaşi mărimi, dar care se aplică în domenii diferite şi
anume, termodinamica tehnică şi termodinamica chimică.
2 Sistemul termodinamic
Sistemul termodinamic se defineşte ca fiind format dintr-o cantitate de substanţă sau un
amestec de substanţe precis delimitat în spaţiu şi care se studiază din punct de vedere al schimbului
1
Dr. Ing. Lavinia SOCACIU
de energie (sub formă de căldură Q şi/sau lucru mecanic L) cu mediul exterior (ambiant).
Termotehnica are ca obiect de studiu sisteme termodinamice macroscopice, caracterizate prin
dimensiuni finite, mult mai mari în comparatie cu microstructura materiei şi în acelaşi timp, mult mai
mici decât structurile infinite ale universului.
Mediul exterior sau mediul ambiant reprezintă totalitatea corpurilor din apropierea sistemului
termodinamic cu care acesta poate interacţiona. În general, sistemul termodinamic interacţionează cu
mediul exterior prin schimb de substanţă şi de energie.
Adesea sistemul este format dintr-un corp numit corp termodinamic, de exemplu un gaz, un
lichid, o soluţie, un solid oarecare. Cel mai simplu sistem este format dintr-o singură substanţă, având
o singură fază, nu este supus acţiunii unor câmpuri de forţe exterioare (electrice sau magnetice) şi nici
unor efecte capilare. Sistemul termo-dinamic se poate afla în mişcare sau în repaus. Delimitarea în
spaţiu a sistemului termodinamic (figura 1) se face cu ajutorul suprafeţelor de control, care pot fi
suprafeţe reale sau virtuale.
Figura 1 Elementele unui sistem termodinamic

Exemplu: Aerul dintr-o încăpere reprezintă un sistem termodinamic. Acest sistem este
delimitat de elementele de construcţie ale clădirii (pereţi, tavan, pardoseală, etc.), care reprezintă
graniţele reale ale sistemului considerat. Aerul din încăpere se află în interacţiune cu sisteme
termodinamice vecine, reprezentate de încăperile alăturate sau aerul atmosferic exterior clădirii. În
timpul sezonului rece, între sistemul termodinamic considerat şi aerul atmosferic exterior (aflat la
temperaturi scăzute), are loc o interacţiune de tip transfer de energie sub formă de căldură.
Clasificarea sistemelor termodinamice (figura 2) se poate realiza în funcţie de modul de
interacţiune cu mediul exterior sau după structura sistemului.
Figura 2 Clasificarea sistemelor termodinamice

Sistemul termodinamic închis este caracterizat prin faptul că nu schimbă substanţă cu mediul
exterior, adică masa sistemului rămâne constantă în timp şi realizează numai schimb de energie (sub
formă de lucru mecanic sau căldură) cu mediul exterior.
Exemplu: Gazul aflat într-un cilindru, în interiorul căruia se deplasează etanş şi fără frecare un
piston (figura 3). Datorită deplasării pistonului într-un sens sau în celalalt, gazul aflat în cilindru
schimbă cu mediul exterior energie sub formă de lucru mecanic. Deoarece pereţii cilindrului, care
reprezintă graniţele sistemului termodinamic, nu sunt izolaţi termic, este de asemenea posibil
2
transferul de energie sub formă de căldură între gaz şi mediul exterior.
Figura 3 Exemplu de sistem termodinamic închis

Sistemul termodinamic deschis se caracterizează prin faptul că schimbă atât energie cât şi
masă cu mediul exterior.
Exemplu: Un fluid (lichid sau gaz) care curge printr-o conductă (figura 4).
Figura 4 Exemplu de sistem termodinamic deschis

Graniţele imaginare ale sistemului termodinamic, reprezentate de cele două sectiuni transversale,
permit transferul de masă între sistemul termodinamic şi mediul exterior. Între fluidul considerat şi
mediul exterior poate avea loc un transfer de căldură, al cărui sens depinde de raportul în care se află
temperatura sistemului termodinamic cu temperatura mediului exterior, dar nu are loc transfer de
lucru mecanic.
Alte exemple de sisteme termodinamice deschise: rezervoare deschise, maşini generatoare
(compresoare, pompe), maşini motoare cu piston sau turbo, schimbătoare de căldură, ventile de
laminare. Masa acestor sisteme se poate modifica în timp, dacă debitul masic al fluidului la intrare
diferă de cel de la ieşire.
Sistemul termodinamic adiabatic este caracterizat de faptul că nu schimbă cu mediul exterior
energie sub formă de căldură, ci numai lucru mecanic. În practică, acestea se obţin printr-o izolaţie
termică foarte bună şi o viteză mare de desfăşurare a proceselor termodinamice, de exemplu la
destinderea aburului în turbine, la procesul teoretic de comprimare şi destindere în motoarele cu
ardere internă cu piston, etc.
Exemplu: Gazul aflat într-un cilindru izolat termic, în interiorul căruia se deplasează etanş şi
fără frecare un piston (figura 5). Diferenţa dintre acest sistem şi sistemul termodinamic închis,
prezentat anterior, este prezenţa izolaţiei termice, care face imposibil schimbul de căldură cu mediul
exterior.
Figura 5 Exemplu de sistem termodinamic adiabatic

Sistemul termodinamic rigid nu schimbă energie sub formă de lucru mecanic cu mediul
exterior, adică nu-şi schimbă nici forma şi nici volumul.
3
Exemplu: Instalaţiile de răcire şi de încălzire (figura 6).
Figura 6 Exemple de sisteme termodinamice rigide

Sistemul termodinamic omogen este caracterizat de faptul că în interiorul lui nu există
suprafeţe de separare care să delimiteze părţile sistemului cu proprietăţi diferite. Un sistem omogen
se mai numeşte şi fază. Un sistem termodinamic omogen nu este obligatoriu monocomponent
(alcătuit dintr-un singur component).
Exemplu: O substanţă aflată în stare lichidă într-un recipient (figura 7) sau aerul dintr-o
încăpere reprezintă un sistem termodinamic omogen, deşi el este un amestec de mai multe gaze (O2,
N2, etc.).
Figura 7 Exemplu de sistem termodinamic omogen

Sistemul termodinamic eterogen este caracterizat prin faptul că este alcătuit din mai multe
faze (mai multe zone omogene), cu proprietăti fizice diferite. Între zonele omogene ce compun
sistemul termodinamic eterogen există planuri de separaţie. Sistemul se numeşte bifazic dacă sunt
prezente două faze (zone omogene); sau trifazic dacă prezintă trei faze.
Exemplu: Un vas în care fierbe apa (figura 8) reprezintă un sistem eterogen. În acest sistem
coexistă faza de lichid cu faza de vapori.
Figura 8 Exemplu de sistem termodinamic eterogen
4
Aplicaţie
Identificaţi tipurile de sisteme termodinamice prezentate în figura următoare. Precizaţi
caracteristicile acestor sisteme.
a)Procesul de destindere într-un motor cu ardere internă

cu piston b)Sistem de încălzire prin pardoseală
c)Cuburi de gheaţă d)Cilindru cu gaz
e)Conductă pentru gaz

f)Cuburi de gheaţă într-un pahar cu apă
Figura 9 Tipuri de sisteme termodinamice
3 Starea de echilibru termodinamic

Starea termodinamică descrie sistemul din punct de vedere energetic, evidenţiind în fiecare
moment de timp totalitatea proprietăţilor macroscopice ale sistemului (mărimi sau parametrii de stare).
Starea termodinamică este determinată de intensitatea mişcării (agitaţiei) termice şi evidenţiază
nivelul energetic de ansamblu al sistemului, corespunzător tuturor particulelor constitutive,
reprezentate prin atomi legaţi (în cazul corpurilor solide), şi atomi sau molecule libere (în cazul
fluidelor).
Starea unui sistem se poate modifica sau nu, în funcţie de relaţia dintre energia sistemului şi a
mediului exterior, precum şi de distribuţia energiei în interiorul sistemului. Dacă există o diferenţă de
potenţial energetic între sistem şi mediu se va produce un schimb de energie între acestea, iar dacă
repartizarea energiei în sistem este neuniformă va apare un transfer de energie în interiorul sistemului.
Starea de echilibru termodinamic a sistemului este evidenţiată prin izolarea acestuia de
acţiunile mediului exterior. De la această izolare se exclud câmpurile de forţe externe, ca de exemplu
câmpul gravitaţional.
 sistemul se află în echilibru termodinamic dacă starea sistemului rămâne constantă în timp,
adică nu îşi modifică mărimile de stare.
 sistemul se află în dezechilibru termodinamic dacă starea sistemului se modifică în timp,
adică îşi modifică mărimile de stare.
Realizarea echilibrului termodinamic presupune realizarea echilibrului mecanic, termic şi
chimic, adică menţinerea constantă a presiunii, temperaturii şi a concentraţiei în tot domeniul de
5
definiţie al sistemului.
Starea energetică a unui sistem termodinamic este dată de condiţiile interioare ale acestuia
(masa şi energia sistemului) şi de condiţiile exterioare (care determină schimbul de energie între
sistem şi mediul exterior).
Echilibrul termodinamic intern presupune o distribuţie uniformă a energiei în interiorul
sistemului, ceea ce se evidenţiază prin aceleaşi valori ale mărimilor de stare în tot domeniul de
definiţie al sistemului. De exemplu, dacă gazul din interiorul cilindrului unui motor cu ardere internă
are în tot spaţiul ocupat aceeaşi presiune, temperatură, volum specific, etc., el este în echilibru
termodinamic intern.
Echilibrul intern la gaze se restabileşte într-un timp foarte scurt numit timp de relaxare, acesta
fiind timpul în care o mărime scade de e ori, în revenirea spre starea de echilibru, (e reprezentând
baza logaritmului natural). De exemplu uniformizarea presiunii se realizează în intervalul de timp
τ=10-6s, dar egalizarea concentraţiilor într-un aliaj metalic are loc în câţiva ani. Deoarece timpul de
relaxare la gaze este foarte mic, în general se consideră că sistemele studiate sunt în echilibru
termodinamic interior.
Echilibrul termodinamic extern reclamă egalitatea nivelului de energie al sistemului şi al
mediului exterior. Transformarea căldurii în lucru mecanic în motoarele termice este posibilă numai
în condiţiile unui dezechilibru extern. Atunci când presiunea gazelor de ardere din cilindrul motor
este mai mare decât presiunea creeată de rezistenţa care se opune deplasării pistonului, se produce
lucru mecanic util. În consecinţă, în termotehnică se admite existenţa echilibrului termodinamic intern
şi a dezechilibrului termodinamic extern. Scoaterea sistemului din starea de echilibru extern este
folosită în toate maşinile şi instalaţiile termice pentru obţinerea efectului dorit, transformarea sau
schimbul de energie.
Dacă sistemul termodinamic considerat se află în interacţiune cu mediul exterior, atunci
atingerea stării de echilibru termodinamic presupune atât echilibru intern (valori ale presiunii si
temperaturii constante în timp si uniforme în întreg sistemul), cât si echilibru extern (exprimat prin
necesitatea ca temperatura şi presiunea lui să fie egale cu temperatura şi presiunea mediului exterior).
Un caz particular al echilibrului termodinamic îl constitue echilibrul termic. Un corp se găseşte
în echilibru termic cu mediul exterior când nu există nici o diferenţă de temperatură între acestea,
deci nu apare schimb de energie sub formă de căldură.
4 Mărimi de stare
Mărimile de stare sau parametrii termodinamici de stare sunt mărimi macroscopice, care
descriu starea de echilibru termodinamic a sistemului.
Pentru fiecare stare de echilibru termodinamic, fiecare mărime de stare are o anumită valoare,
bine definită. În tabelul 1 sunt prezentate mărimile de stare folosite în termotehnică.
Tabelul 1 Mărimi de stare
Mărime de stare Simbol UM
Temperatura T K
Presiunea p N/m2
Volumul V m3
Masa m kg
Energia internă U J
Entalpia H J
Entropia S J/K
Molul n mol
6
4.1 Temperatura
Temperatura este o mărime de stare termică ce caracterizează gradul de încălzire al corpurilor,
deci o măsură a agitaţiei termice a moleculelor unui corp.
Măsurarea temperaturii este mai dificilă decât măsurarea altor mărimi fizice, pentru că în natură
nu există o mărime care să poată fi adoptată drept mărime etalon. Schimbul de căldură între două
sisteme are loc conform principiului doi al termodinamicii, de la corpul cu temperatură mai mare la
cel cu temperatură mai mică, el continuă până la stabilirea echilibrului termic, adică egalizarea
temperaturilor.
Temperaturile empirice sunt determinate pe baza postulatului doi al termodinamicii, cu
ajutorul unor proprietăţi fizice ale corpurilor termometrice. Scările corespunzătoare măsurării
temperaturilor empirice se numesc scări empirice.
Scara Fahrenheit (1706) a fost prima scară empirică de temperatură folosită. Aceasta fost
definită prin punctul de îngheţ şi punctul de fierbere al apei, la presiunea de 101325 Pa. Acestor stări
termice li s-au atribuit temperaturile de 32°F, respectiv 212°F. Dacă se foloseşte un termometru cu
mercur, la stările mai sus precizate, se marchează temperaturile de 32°F şi 212°F. Între aceste puncte,
lungimea coloanei de mercur se împarte în 180 părţi egale. Această scară este utilizată şi astăzi în
ţările anglo-saxone.
Scara Celsius (1742) utilizează aceleaşi puncte fixe (punctul de îngheţ şi punctul de fierbere al
apei), dar atribuie stărilor termice respective temperaturile de 0°C, respectiv 100°C. La etalonare
lungimea coloanei de lichid se împarte în 100 părţi egale.
Între scările de temperatură Fahrenheit şi Celsius există relaţiile:
t F   32  1,8  t C 
1C  1,8F
Principiul al doilea al termodinamicii, cu ajutorul noţiunii de entropie, demonstrează existenţa
unei scări de temperatură independentă de proprietăţile termice ale corpurilor, numită scară absolută
de temperatură, sau scară termodinamică. Aceasta a fost introdusă de W. Thomson (Lordul Kelvin
of Largs), în anul 1849. Această scară îşi are originea în punctul zero absolut, la care încetează
mişcarea termică a moleculelor.
Pentru măsurarea temperaturii corpurilor în Sistemul Internaţional de unităţi de măsură se
utilizează scara de temperatură termodinamică (absolută). Această scară este definită astfel încât:
1C  1 K
În figura 11 este prezentată corespondenţa dintre scările de temperatură cele mai utilizate:
Celsius, Fahrenheit şi Kelvin.
Figura 11 Corespondenţa dintre scările de temperatură
7
Temperatura termodinamică (absolută), se notează cu T şi se măsoară în Kelvin (K). Relaţiile

care se stabilesc între temperatura măsurată în K şi cea exprimată în °C sunt:
T  t  273,15 [ K ]
sau:
t  T  273,15 [C]
unde: t este temperatura exprimată în °C, T este temperatura exprimată în K.
4.2 Presiunea
Presiunea este un parametru de stare important care caracterizează starea unui fluid şi
reprezintă raportul dintre forţa cu care un fluid acţionează asupra unei suprafeţe şi aria acesteia. Se
poate exprima cu ajutorul relaţiei:
FN
p
S  m 2 
unde p este presiunea, F este forţa normală, iar S este suprafaţa.
În Sistemul Internaţional presiunea se măsoară în N/m 2 sau Pa (Pascal), iar unitatea de măsură
tolerată este bar. Relaţiile care se stabilesc între aceste mărimi sunt:
1Pa  1N / m 2
1bar  105 Pa
Tipurile de presiune care pot exista atât în natură, cât şi în instalaţiile tehnice sunt:
 Presiunea atmosferică (barometrică) este definită ca fiind presiunea exercitată de învelişul
gazos care înconjoară globul terestru. Aceasta variază în funcţie de altitudine (datorită
greutăţii aerului), de starea vremii (fiind rezultatul deplasării maselor de aer atmosferic) şi în
funcţie de poziţia geografică de pe globul terestru şi se notează cu pb.
 Variaţia densităţii aerului în funcţie de presiune a condus la necesitatea de a stabili o presiune
de referinţă, numită presiune normală, aceasta fiind presiunea corespunzătoare nivelului
mării la latitudinea de 45° şi temperatura de 0°C, şi care este:
p N  p o  760 mmHg  101325 Pa
Pentru a putea compara proprietăţile termodinamice ale diferitelor substanţe, mai ales ale
gazelor, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, este necesară definirea unei stări de referinţă,
numită de obicei stare normală şi care poate fi uşor reprodusă practic în condiţii de laborator.
La starea normală fizică, notată cu indice “N”, temperatura este tN=0°C sau TN=273,15K şi
presiunea pN=760mmHg=1 atm= 101325 N/m2=101325 Pa.
La starea normală tehnică, notată cu indice “n”, temperatura este tn=20°C sau Tn=293,15K
şi presiunea pn=1at= 1 kgf/cm2=98066,5 N/m2=98066,5 Pa
 Presiunea absolută reprezintă presiunea care are ca nivel de referinţă vidul absolut. Se
notează cu pa şi se utilizează în toate relaţiile termotehnice.
 Presiunea relativă este presiunea care are ca nivel de referinţă presiunea atmosferică a locului
unde se efectuează măsurarea. Se notează cu pr.
Între cele trei tipuri de presiuni există următoarea relaţie:
pa  pb  pr
 Suprapresiunea sau presiunea manometrică se notează cu ps. Are loc atunci când în
instalaţiile tehnice presiunea absolută este mai mare decât presiunea barometrică.
p a  p b  ps
 Depresiunea, subpresiunea, vacuumul sau presiunea vacuumetrică se notează cu pv. Are
loc atunci când în instalaţiile tehnice presiunea absolută este mai mică decât presiunea
barometrică.
8
p v  pb  pa
Vidul, notat cu V, exprimat în procente din presiunea barometrică este:
p
V  v [%]
pb
Deoarece suprapresiunea şi depresiunea sunt exprimate în raport cu presiunea barometrică, se
mai numesc şi presiuni relative. Relaţiile care se stabilesc între presiunea barometrică, presiunea
absolută, suprapresiune şi depresiune sunt reprezentate grafic în figurile 12, respectiv 13 şi au
următoarele expresii matematice:
 în cazul suprapresiunilor:
p a  p b  ps
Figura 12 Relaţia dintre presiunea absolută, presiunea barometrică şi suprapresiune

 în cazul depresiunilor:
pa  pb  pv
Figura 13 Relaţia dintre presiunea absolută, presiunea barometrică şi depresiune

 Presiunea totală se notează cu ptot. Dacă într-un curent de fluid se introduce un obstacol,
atunci viteza fluidului devine zero, iar întreaga energie cinetică specifică fluidului se
manifestă sub formă de presiune. Presiunea din acest punct de oprire (de stagnare) se numeşte
presiune totală.
 Presiunea statică reprezintă presiunea care se exercită pe suprafaţa plană de separare dintre
două mase de fluid aflate în mişcare. Se notează cu pst.
 Presiunea dinamică este definită ca fiind diferenţa dintre presiunea totală şi cea statică dintr-
o secţiune transversală printr-un curent de fluid. Se notează cu pdin şi poate fi scrisă sub forma:
p din  p tot  p st
sau:
w2
p din   
2
unde: ρ este densitatea fluidului şi w este viteza fluidului.
9
4.3 Clasificarea mărimilor de stare

În figura 14 este prezentată o clasificare a mărimilor de stare în funcţie de modul de determinare,
starea şi masa sistemului.
Figura 14 Clasificarea mărimilor de stare

Mărimile de stare fundamentale sunt sunt acelea care se pot măsura în mod direct.
Exemplu: presiunea, temperatura, volumul şi masa.
Mărimile de stare derivate se obţin prin derivarea mărimilor de stare fundamentale, adică nu
pot fi măsurate direct, ci numai prin efectul acţiunii lor sau prin calcul.
Exemplu: energia internă, entalpia şi entropia.
Mărimile de stare externe caracterizează starea exterioară a sistemului. Acestea determină
schimbul de energie dintre sistem şi mediu ambiant sub formă de căldură şi lucru mecanic.
Exemplu: volumul ocupat de sistem, câmpurile de forţe la care este supus sistemul, etc.
Mărimile de stare interne depind de proprietăţile interne ale sistemului.
Exemplu: presiunea, temperatura sau densitatea sistemului. Acestea la rândul lor depind de
cantitatea de substanţă, de natura acesteia, de cantitatea de energie, etc.
Mărimile de stare intensive nu depind de masa sistemului termodinamic.
Exemplu: presiunea, temperatura şi densitatea.
Mărimile de stare extensive sunt acelea care îşi modifică valorile la divizarea sistemului.
Valoarea acestor mărimi este proporţională cu masa.
Exemplu: masa, molul, volumul, energia internă, entalpia şi entropia.
Mărimile de stare extensive sunt mărimi scalare, aditive, adică valoarea unei asemenea mărimi,
pentru un sistem este egală cu suma valorilor mărimilor corespunzătoare subsistemelor (m=m 1+m2;
V=V1+V2).
Mărimile de stare intensive sunt acelea care îşi păstrează valoarea la împărţirea sistemului în
mai multe subsisteme, prin pereţi despărţitori care nu modifică starea sistemului. Valoarea acestor
mărimi este independentă de masă (figura 15).
Figura 15 Evidenţierea mărimilor intensive şi extensive de stare

Unele mărimi de stare se pot măsura direct (presiunea, volumul, temperatura, masa şi molul),
pe când celelalte mărimi (energia internă, entalpia şi entropia) se pot determina numai indirect, prin
efectul acţiunii lor sau prin calcul. Aceste mărimi sunt legate între ele prin ecuaţii sau formule
matematice, aşa că pentru a defini starea sistemului nu trebuie cunoscute valorile tuturor mărimilor
de stare.
10
Parametrii de stare fundamentali sau termici sunt presiunea, temperatura şi volumul.

Caracteristica lor comună este că valoarea fiecăreia se poate determina prin măsurători directe.
Proprietatea fundamentală a mărimilor de stare este aceea că valoarea acestora depinde numai de
starea momentană a sistemului termodinamic, adică nu depinde de stările anterioare prin care a trecut
sistemul.
Funcţiile de stare ale sistemului sau parametrii calorici sunt: energia internă, entalpia şi
entropia. Valorile acestora se pot determina numai prin calcul, folosind ecuaţiile calorice de stare,
care leagă parametrii de stare termici de funcţiile de stare.
u  u v, T 
h  h p, T 
s  sp, v 
Din punct de vedere matematic, mărimile de stare admit o diferenţială totală exactă. Pentru o
mărime de stare oarecare z, dependentă de alte două mărimi de stare x şi y se consideră o funcţie de
stare cu două variabile independente z=z(x,y) pentru care sunt satisfăcute următoarele proprietăţi:
 admite diferenţială totală exactă:
 z   z 
dz    dx    dy
 x  y  y  x
 derivata de ordinul doi nu depinde de ordinea de derivare:
2 z 2 z

xy yx
 integrala pe contur închis (ciclu) este nulă:
 dz  0
 variaţia funcţiei de stare între două stări de echilibru depinde de starea iniţială şi finală a
sistemului:
2
 dz  z
1
2  z1
5 Mărimi specifice de stare

Mărimile specifice de stare sunt definite prin raportul dintre mărimea extensivă şi masa
sistemului. Mărimile specifice se folosesc pentru a elimina dificultăţile legate de dependenţa de masă
a mărimilor de stare extensive.
Schimbarea stării unui sistem se face prin modificarea presiunii şi/sau a temperaturii. Aceste
două mărimi fiind considerate forţele motoare ale transformărilor de stare. La divizarea unui sistem
mărimile specifice rămân constante, ca şi mărimile intensive, dar ele nu reprezintă forţe motoare,
adică nu determină o modificare de stare.
 densitatea sau masa specifică a unei substanţe reprezintă masa unităţii de volum:
m  kg 
  3
V m 
 volumul specific al unei substanţe se defineşte ca raportul dintre volumul şi masa substanţei
respective:
V  m3 
v  
m  kg 
Volumul specific al unui sistem într-un câmp gravitaţional variază cu altitudinea. Însă deoarece
majoritatea sistemelor considerate au dimensiuni reduse, variaţia volumului specific cu altitudinea
este neglijabilă, deci se poate vorbi de o singură valoare a volumului specific pentru întregul sistem.
Densitatea şi volumul specific sunt mărimi inverse şi intensive. De asemenea, şi densitatea depinde
11
de poziţia punctelor sistemului într-un câmp gravitaţional.

 energia internă specifică:
U  kJ 
u 
m  kg 
 entalpia specifică:
H  kJ 
h  
m  kg 
 entropia specifică:
S  kJ 
s  
m  kgK 
Notă: Mărimile specifice se notează cu litere mici.
Cantitatea de materie a unui sistem se poate preciza fie prin masa „m” fie prin numărul de
particule constitutive, ca atomi, molecule sau ioni, exprimată în moli „n”.
6 Mol şi mărimi molare de stare

Un mol este o cantitate de substanţă care conţine atâtea particule constitutive ca şi numărul de
atomi dintr-o masă de 12g de carbon 12C. Acest număr este numit numărul lui Avogadro, valoarea lui
este acceptată ca fiind:
N A  6,022045  0,000031 1023 particule / mol
În termotehnică se foloseşte frecvent kmolul, pentru care numărul lui Avogadro este
aproximativ:
N A  6,022 1026 particule / kmol
Fiecare mol/kmol conţine acelaşi număr de particule, deci aceeaşi cantitate de substanţă,
indiferent de natura şi starea sistemului, sau de starea de agregare.
Mărimile molare de stare se obţin prin raportarea mărimilor de stare extensive la cantitatea
de substanţă exprimată în mol sau kmol.
 masa molară:
m  kg 
M 
n  kmol 
 volum molar este volumul ocupat de un kilomol de substanţă:
V V  m3 
VM    v  
n m  kmol 

 energia internă molară:
U  kJ 
UM  
n  kmol 
 entalpia molară:
H  kJ 
HM  
n  kmol 
 entropia molară:
S  kJ 
SM  
n  kmolK 
Masa molară a carbonului 12C este:
M  12 kg / kmol
La starea normală fizică, definită prin presiunea p N=101325N/m2 şi temperatura TN=273,15 K
12
volumul molar al tuturor gazelor perfecte este:

VMN  22,414 m 3N / kmol
sau:
1kmol  22,414 m 3N
Între mărimile specifice şi molare există următoarele relaţii:
m  v  n  VM  V
sau:
VM  M  v
şi:
VM U M H M SM
M   
v u h s
7 Mărimi de proces
Mărimile de proces sunt caracterizate prin faptul că valoarea lor nu depinde numai de starea
momentană a sistemului, ci de starea iniţială, starea finală şi de stările intermediare prin care trece un
sistem între două stări.
Dintre mărimile care nu depind de starea sistemului, deci care nu sunt proprietăţi termodinamice
de stare, se pot menţiona căldura (simbolizată cu Q) şi lucrul mecanic (simbolizat cu L) măsurate în
J sau kJ, sau pentru unitatea de masă:
 căldura masică:
Q  kJ 
q  
m  kg 
 lucru mecanic specific:
L  kJ 
l  
m  kg 
Pe baza proprietăţii fundamentale a mărimilor de stare, o variaţie infinit mică a acestora se
exprimă prin diferenţială, de exemplu dp,dT,dv. Pentru mărimile de proces nu există noţiunea de
variaţie a acestora, ci doar de cantitate, astfel încât pentru o cantitate infinit mică se vor folosi notaţiile
δQ, δL, δq, δl.
8 Procese şi transformări termodinamice

Dacă un sistem termodinamic se găseşte în echilibru termodinamic, va rămâne în această stare
până la intervenţia unor factori externi, care pot fi modificarea temperaturii prin încălzire sau răcire,
variaţia presiunii sau a volumului printr-un contact mecanic, etc.
Acţiunea factorilor care provoacă schimbarea stării sistemului şi variaţia acestei stări reprezintă
un proces termodinamic (proces de încălzire/răcire, sau comprimare/ destindere) iar consecinţa este
o transformare termodinamică, definită ca fiind o mulţime ordonată de stări succesive prin care trece
un sistem în timp.
Într-o transformare termodinamică se produce variaţia a cel puţin uneia dintre mărimile de stare
şi poate avea loc un schimb de energie, între sistem şi mediul ambiant, sub formă de căldură şi lucru
mecanic. Pentru a defini o transformare termodinamică şi a putea calcula energia schimbată, trebuie
cunoscută starea iniţială şi cea finală, legea după care are loc trecerea dintre cele două stări extreme,
deci tipul transformării, (de exemplu la volum constant), precum şi sensul de desfăşurare a
transformării. Descrierea unui proces necesită mai multe elemente, inclusiv precizarea procedeului
utillizat pentru efectuarea transformării.
13
Pentru a putea fi mai uşor urmărite, transformările de stare se reprezintă grafic, în diferite
sisteme de coordonate. Relaţia dintre parametrii de stare în coordonate p,v,T defineşte aşa numita
suprafaţă termodinamică S (figura 16). O transformare termodinamică este reprezentată printr-o linie
numită curba transformării (linia 1-2). Utilizarea coordonatelor spaţiale este legată de o serie de
dificultăţi. Din această cauză, de obicei, se folosesc reprezentări în plan. Pe scară largă se utilizează
diagrama dinamică, în care se reprezintă presiunea p în funcţie de volumul specific v, uneori se
reprezintă p=p(T), sau v=v(T). Pentru exemplificare am ales reprezentarea grafică a transformării
izocore, la volum constant, (figurile 17-19).
Figura 16 Suprafaţa termodinamică şi curba Figura 17 Transformarea izocoră în diagrama p-v

transformării
Figura 18 Transformarea izocoră în diagrama p-T Figura 19 Transformarea izocoră în diagrama v-

T
Foarte utile sunt diagramele entropice pentru analiza termodinamică a unor procese, în ele se
prezintă variaţia unor mărimi de stare în funcţie de entropie, de exemplu T=T(s), h=h(s), etc.
Transformările care se desfăşoară după o singură lege de la starea iniţială 1 până la starea finală
2 se numesc transformări particulare sau simple (figura 20). În această grupă intră transformarea
izocoră (la volum constant), izobară (la presiune constantă), izotermă (la temperatură constantă),
izentalpică (la entalpie constantă), izentropică (la entropie constantă) şi adiabatică (fără schimb de
căldură). Acestea sunt transformări deschise, la care starea finală nu coincide cu starea iniţială.
Curbele acestor transformări se numesc izocoră, izobară, izotermă, izentalpă, izentropă şi adiabată.
Figura 20 Evidenţierea transformărilor termodinamice particulare

Deosebit de importante sunt transformările închise sau ciclice (figura 21) formate din mai
multe transformări particulare la care starea finală şi iniţială se suprapun. Ele reprezintă aşa numitele
cicluri termodinamice, în maşinile motoare.
14
Figura 21 Evidenţierea transformărilor termodinamice ciclice

Transformarea de stare este posibilă numai prin apariţia unor diferenţe între mărimile de stare
motoare ale sistemului, (presiunea, temperatura) şi ale mediului exterior, adică prin existenţa unui
neechilibru (dezechilibru) extern. Dacă aceste diferenţe sunt infinit mici, transformarea se va realiza
cu o viteză infinit mică şi se numeşte transformare statică. În acest caz starea sistemului este
cunoscută în fiecare moment, adică în orice punct al transformării există un echilibru termodinamic
intern, şi se cunosc valorile tuturor mărimilor de stare. Transformarea de stare apare aici ca o infinitate
de stări de echilibru, succesive. De exemplu transformarea suferită de un gaz într-un cilindru, dacă
deplasarea pistonului se face cu o viteză infinit mică (figura 22).
Figura 22 Transformările suferite de gaz într-un cilindru

O astfel de transformare are o eficienţă energetică maximă, ea se poate reprezenta grafic în
orice sistem de coordonate şi reprezintă un model de transformare ideală, neîntâlnită în natură şi în
tehnică, dar care are o foarte mare importanţă teoretică.
În realitate, întâlnim transformări la care starea de neechilibru este dată de diferenţe foarte mici,
dar finite, între mărimile de stare ale sistemului şi ale mediului ambiant, la care viteza de desfăşurare
este foarte mică, dar finită, numite transformări cvasistatice. Aceste transformări au toate atributele
transformărilor statice: în fiecare punct este prezent un echilibru intern, se cunosc stările la fiecare
moment, se pot reprezenta grafic prin linii continue (figura 23). În această categorie intră
transformările la care viteza acestora este mai mică decât viteza de restabilire a echilibrului
termodinamic intern.
De exemplu la destinderea unui gaz într-un cilindru, transformarea poate fi considerată
cvasistatică dacă viteza pistonului este mult mai mică decât viteza sunetului în gazul respectiv, în
starea dată, pentru că aceasta este viteza de propagare a oricărei perturbaţii de presiune. În general
procesul de restabilire a echilibrului la scară macroscopică este mult mai rapid decât cel de la scară
macrocopică. Astfel dacă viteza sunetului în gaze este de ordinul 1000m/s, în funcţie de temperatură,
viteza pistoanelor în maşinile cu piston este de ordinul zecilor de m/s. Cu toate că modelul de mai sus
este valabil pentru multe aplicaţii tehnice, el constituie totuşi un caz ideal.
15
Figura 23 Reprezentarea grafică a unei transformări cvasistatice

Transformările de stare care se produc prin variaţii relativ mari ale mărimilor de stare se numesc
transformări nonstatice, din cauza vitezelor mari de desfăşurare. Ele apar ca urmare a unor
dezechilibre externe apreciabile şi pot fi reprezentate corect în diagrame numai prin punctele iniţiale
şi finale, deoarece numai în aceste puncte există un echilibru termodinamic intern. În punctele
intermediare neexistând un echilibru intern, nu pot fi definite precis valorile mărimilor de stare, iar
reprezentarea grafică (figura 24) nu se poate face cu precizie deoarece mărimile de stare nu au aceeaşi
valoare în toată masa sistemului.
Figura 24 Reprezentarea grafică a unei transformări nonstatice

Un exemplu elocvent de transformare nonstatică este umplerea cu aer atmosferic a unui
rezervor vidat. La începutul procesului de umplere volumul specific al aerului în rezervor creşte, ca
spre sfârşitul procesului acesta să revină la valoarea iniţială, egală cu volumul specific al aerului
atmosferic, de asemenea şi presiunea este variabilă. Caracteristic este faptul că apare o variaţie locală
şi temporară a acestor mărimi, una este presiunea şi temperatura în apropierea orificiului de umplere
şi alta într-un punct oarecare din interiorul rezervorului, în timpul umplerii.
Din punct de vedere calitativ transformările termodinamice pot fi reversibile şi ireversibile.
O transformare este reversibilă dacă trecerea sistemului se face de la starea initială la starea
finală, se realizează trecând prin stări termodinamice de echilibru intern şi extern, poate fi parcursă
în ambele sensuri (trecând prin aceleaşi stări) fără să apară modificări remanente în mediul exterior.
Tranformarea reversibilă este o transformare ideală, care se realizează cu o eficienţă energetică
maximă, în condiţiile impuse de transformările statice sau cvasistatice.
Dacă într-o transformare, la readucerea sistemului în starea iniţială, prin inversarea sensului,
apar modificări remanente în mediul ambiant, transformarea este ireversibilă, adică la destindere
produce mai puţin lucru mecanic iar la comprimare consumă mai mult lucru mecanic decât o
transformare reversibilă, între aceleaşi stări de echilibru. Transformările ireversibile au caracter
nonstatic, pe când cele reversibile sunt cvasistatice sau statice. Toate procesele şi transformările
întâlnite în natură sau în tehnică sunt ireversibile.
Clasificarea proceselor termodinamice se poate realiza în funcţie de:
 mărimea variaţiei relative a parametrilor de stare:
 infinitezimale (locale) - în care variaţia relativă a parametrilor de stare este foarte mică;
 finite - în care cel puţin un parametru de stare are o variaţie relativă mare.
16
 natura stărilor intermediare [dintre (1) şi (2)]:

 cvasistatice - în care parametrii de stare variază foarte lent astfel încât sistemul
termodinamic evoluează numai prin stări de echilibru termodinamic; acestea sunt procese
ideale;
 nonstatice - formate din stări de neechilibru; procesele reale sunt nestatice.
 legătura dintre procesul direct 1→2 şi cel invers 2→1:
 reversibil - proces care poate fi inversat pas cu pas, sistemul termodinamic trecând din
starea 2 în starea 1 prin aceleaşi stări intermediare ca şi procesul direct 1→2; evident, un
astfel de proces trebuie să fie cvasistatic.
 ireversibil - proces care nu poate fi inversat astfel încât stările intermediare să fie aceleaşi
ca în procesul direct; procesele reale sunt ireversibile.
 legătura dintre starea iniţială şi cea finală:
 închis (ciclic) - în care starea finală coincide cu starea iniţială;
 deschis - starea finală nu coincide cu starea iniţială.
9 Agenţi termodinamici
Agentul termodinamic, numit şi agent de lucru este o substanţă sau un amestec de substanţe
prin intermediul căruia se transferă energie de la un sistem termodinamic la un alt sistem, se
transformă o formă de energie în altă formă de energie, sau se desfăşoară un proces termodinamic.
Agenţii termodinamici se folosesc pentru realizarea ciclurilor maşinilor termice, pentru
încălzirea sau răcirea unor corpuri, pentru producerea frigului sau a umidităţii.
Agenţii folosiţi în termotehnică sunt, în general, în stare gazoasă, pentru că gazele au o variaţie
mare de volum la variaţii moderate de presiune, dar se folosesc şi lichidele, iar uneori chiar corpuri
solide. În ultimul timp se utilizează tot mai mult în energetică a patra stare de agregare, starea gazoasă
ionizată, numită plasmă. De obicei, agenţii termodinamici sunt corpuri omogene şi izotrope. În multe
procese tehnice intervin însă şi stări eterogene, de exemplu în maşinile cu vapori, unde aceştia ajung,
în anumite puncte ale ciclului termodinamic, în stare de vapori umezi.
Pentru a corespunde din punct de vedere al rolului pe care-l au în procesele termodinamice
agenţii utilizaţi trebuie să aibă o capacitate termică mare, căldură de transformare de fază ridicată, să
fie economici, să nu fie nocivi sau corozivi.
Agenţii termodinamici pot fi clasificaţi în funcţie de destinaţia acestora:
 agenţii energetici sunt destinaţi transformării unei forme de energie în altă formă de
energie prin realizarea unor cicluri termodinamice în maşinile termice. De exemplu
pentru transformarea căldurii în lucru mecanic se utilizează vaporii diferitelor substanţe
(cel mai răspândit fiind aburul), gazele de ardere, aerul cald. În studiul ciclurilor teoretice,
reversibile se foloseşte gazul perfect.
 agenţii termici sunt agenţii folosiţi pentru încălzirea unor sisteme sau corpuri prin aport
de căldură, de exemplu aburul, aerul cald, gazele de ardere, apa caldă, etc.,
 agenţii frigorifici se utilizează pentru producerea frigului artificial, în instalaţiile
frigorice, adică pentru răcirea şi menţinerea unor sisteme la temperaturi sub temperatura
mediului ambiant. De exemplu amoniacul, diferiţi freoni, bioxidul de carbon, etc.
 agenţii de răcire sunt destinaţi evacuării căldurii dintr-un sistem în scopul menţinerii
temperaturii acestuia la valori admisibile. De exemplu aerul rece, apa rece, diferiţi
lubrifianţi, etc.
Cel mai utilizat agent termodinamic în studiul proceselor termodinamice este gazul perfect,
definit ca model de gaz ideal, format din molecule sferice, perfect elastice, de volum neglijabil şi
lipsite de forţe de coeziune.
17
10 Postulatele termodinamicii
Termodinamica are la bază două postulate, care privesc condiţiile de stabilire şi menţinere a
echilibrului termodinamic al unui sistem. Acestea reprezintă sinteza observaţiilor asupra comportării
sistemelor termodinamice la nivel macroscopic, fiind acceptate fără demonstraţii.
Primul postulat al termodinamicii (principiul general al termodinamicii): un sistem
termodinamic izolat ajunge întotdeauna, după un interval de timp oarecare în starea de echilibru
termodinamic şi nu poate ieşi niciodată de la sine din această stare.
Conform acestui postulat, dacă un sistem izolat este scos din starea de echilibru printr-o acţiune
a mediului ambiant, atunci când această acţiune încetează, în sistem se vor produce spontan procese
care vor readuce sistemul în echilibru termodinamic intern; sistemul va rămâne în noua stare de
echilibru până la o nouă intervenţie exterioară. Din acest postulat decurge existenţa echilibrului
termodinamic de stare şi a mărimilor de stare.
Procesul de restabilire a echilibrului se numeşte relaxare, iar durata sa timp de relaxare.
Valoarea timpului de relaxare pentru o mărime "z" se determină în funcţie de proces, care poate fi:
 cvasistatic, dacă variaţia parametrului z este mult mai mică decât viteza medie de variaţie
a acestui parametru în procesul de relaxare;
 nonstatic, dacă procesul decurge rapid.
Atingerea stării de echilibru şi menţinerea sistemului în această stare este comportarea cea mai
probabilă, dar nu singura posibilă. Teoria fluctuaţiilor de la starea de echilibru arată că pentru
intervale de timp foarte scurte, sunt posibile şi stări de dezechilibru intern, din cauza mişcării continue
a particulelor constitutive. Aceste fluctuaţii reprezintă abateri, cu atât mai mici cu cât numărul
particulelor care compun sistemul este mai mare, de aceea postulatul întâi se aplică sistemelor cu un
număr extrem de mare de particule, dar finit.
Al doilea postulat (principiul zero al termodinamicii) precizează proprietăţile sistemului
aflat în stare de echilibru termodinamic şi este enunţat în două forme:
 prima formulare: orice mărime de stare a unui sistem aflat în condiţii de echilibru
termodinamic poate fi determinată în funcţie de parametrii de stare externi ai sistemului (ca
volum sau presiune) şi de o mărime ce caracterizează starea interioară a sistemului, numită
temperatură.
 a doua formulare: două sisteme termodinamice aflate în echilibru termic cu un al treilea
sistem, se găsesc în echilibru termic între ele.
Acest postulat introduce temperatura ca parametru de stare intern, caracteristic stării de
echilibru termic. El exprimă dependenţa mărimilor de stare de parametri externi şi de temperatură,
adică arată existenţa unor relaţii între mărimile de stare, cunoscute ca ecuaţii termice de stare.
11 Primul principiu al termodinamicii

Studiul termodinamicii se bazează pe două legi generale ale naturii, numite principii. Aceste
legi nu se pot demonstra pe cale matematică, ci reprezintă rezultatul experienţei acumulate în studiul
proceselor din natură. Principiul este acceptat ca atare şi nu se cunosc situaţii care să-l infirme.
Primul principiu al termodinamicii este legea generală a conservării şi transformării energiei,
aplicate în cazul sistemelor termodinamice.
Primul principiu al termodinamicii a fost formulat în 1842 de către Julius Robert von Mayer.
Enunţul general este următorul: într-un sistem izolat, energia se conservă indiferent de transformările
care au loc în interior.
Din punct de vedere cantitativ, principiul I statuează conservarea energiei: ea nu poate fi creată,
nici distrusă. Din punct de vedere calitativ, principiul I indică posibilitatea transformării energiei
dintr-o formă în alta, în cantităţi determinate.
Pentru a putea da enunţurile şi expresiile matematice ale primului principiu al termodinamicii
18
este necesară introducerea noţiunilor de energie internă, lucru mecanic, căldură şi entalpie. În
continuare se vor folosi următoarele notaţii: δ - pentru cantităţi infinit mici, d - pentru variaţii infinit
mici şi ∆ - pentru variaţii finite.
11.1 Energia internă

Energia internă este o mărime de stare care reprezintă energia termică a unui corp, într-o stare
termodinamică oarecare.
Energia internă a unui sistem termodinamic reprezintă energia cinetică de agitaţie termică a
particulelor care alcătuiesc sistemul şi energia potenţială datorată interacţiunilor dintre aceste
particule. Energia internă a unui sistem termodinamic nu cuprinde energia cinetică a mişcării de
ansamblu a sistemului şi nici energia potenţială de interacţiune a sistemului cu mediul său. Aceste
forme de energie reprezintă energia mecanică a sistemului.
Energia internă este o mărime de stare, adică depinde doar de starea sistemului la momentul
respectiv şi nu depinde de drumul parcurs de sistem pentru a ajunge în starea respectivă. Este o
mărime de stare extensivă, deci se poate defini şi energia internă specifică:
U J 
u  
m  kg 
unde m este masa corpului.
În calculele termotehnicii nu interesează valoarea absolută a energiei interne, ci numai variaţia
sa atunci când sistemul trece dintr-o stare în altă stare:
 U  U 2  U 1 J 
unde, U2 este energia internă a sistemului în starea finală, iar U1 este energia internă a sistemului în
starea iniţială.
Energia internă se defineşte conform teoriei cinetico-moleculare (Maxwell şi Claussius) ca fiind:
U  U cinetică  U potentiala  U o
unde: Ucinetică - suma energiei cinetice moleculare corespunzătoare mişcărilor de rotaţie, translaţie şi
vibraţie; Upotenţială - suma energiei potenţiale datorată forţelor de interacţiune (atracţie / respingere)
dintre molecule; U0 - suma energiei din interiorul particulelor (la nivel submolecular).
Trebuie subliniat că din energia internă U nu face parte energia cinetică datorată mişcării
sistemului în ansamblu şi nici energia potenţială a sistemului aflat în câmp de forţe externe. Ambele
tipuri de energie sunt externe.
Pentru un anumit sistem termodinamic, componenta U0 a energiei conţinute în interiorul
particulelor este constantă în timpul oricărui proces temodinamic. Proprietăţile particulelor, privite
ca solide rigide, se consideră neschimbate în timpul unui proces termodinamic. Astfel, variaţia
energiei interne este:
U  U cinetică  U potentiala
Energia internă depinde de viteza de agitaţie a moleculelor, de masa şi numărul lor. Ea se
manifestă, la nivel macroscopic, prin gradul de încălzire a gazului, care se măsoară, la rândul său,
prin temperatură. Deci, energia internă a unui gaz perfect depinde numai de temperatură, nu şi de
volum. Ea reprezintă suma energiei particulelor (moleculelor) înseşi. Dacă numărul de molecule este
acelaşi, indiferent de volumul ocupat, energia internă rămane aceeaşi.
11.2 Lucrul mecanic

Lucrul mecanic este o formă ordonată de transmitere a energiei, în urma unui contact mecanic
între sistem şi mediul exterior, ca atare el se poate transforma integral în altă formă de energie. Ca un
element cu caracter tranzitoriu, lucru mecanic este prezent numai la nivelul suprafeţelor de control,
19
care delimitează sistemul şi numai pe timpul cât are loc acest schimb.
În termodinamică lucrul mecanic este forma de schimb de energie dintre sistem şi mediul
exterior care nu depinde de diferenţa de temperatură dintre acestea. Acest schimb de energie este
foarte diferit, astfel poate fi produs prin variaţia volumului, prin deplasarea unei mase, transmis
mediului exterior printr-un arbore care depăşeşte suprafaţa de control a sistemului etc.
11.2.1 Lucrul mecanic de dilatare

Lucrul mecanic de dilatare, numit şi lucru mecanic absolut sau lucru mecanic exterior
apare ca urmare a modificării volumului la destindere, sau are ca efect schimbarea volumului, într-un
proces de comprimare.
Lucrul mecanic de dilatare este efectuat de piston asupra gazului. Lucrul mecanic se notează cu
L şi se exprimă prin produsul dintre componenta forţei F, pe direcţia de deplasare şi distanţa x pe care
are loc deplasarea punctului de aplicaţie al forţei:
L  F  x J 
Pentru o deplasare elementară dx, sistemul va schimba cu mediul exterior un lucru mecanic de
dilatare elementar:
L  F  dx
S-a notat δL şi nu dL deoarece lucrul mecanic elementar δL nu reprezintă variaţia infinit mică
a mărimii L, adică lucrul mecanic de dilatare nu este o mărime de stare care să sufere variaţii la
trecerea sistemului dintr-o stare termodinamică în alta. Deci, δL nu reprezintă o variaţie infinit mică
a lucrului mecanic, ci o cantitate infinit mică. Matematic acest fapt înseamnă că expresia δL nu este
o diferenţială totală exactă. Deci, notaţia corectă este:
2

1
L  L12
2
şi nu 
1
L  L1  L 2 pentru că nu are sens noţiunea de lucru mecanic de dilatare în starea 1, respectiv
în starea 2, ci doar lucrul mecanic al transformării 1-2.

Se consideră un cilindru cu un piston, care delimitează un sistem termodinamic (figura 25).
Datorită interacţiunii mecanice între sistem şi mediu, energia internă a sistemului se modifică (este
pozitivă sau negativă în funcţie de variaţia lucrului mecanic). Atât în cazul comprimării, cât şi al
destinderii, considerând procesul (mişcarea pistonului) suficient de lent, astfel încât presiunea să fie
constantă pe piston, lucrul mecanic elementar poate fi scris:
L  p  A  dx
unde: A - aria secţiunii transversale a pistonului, p = presiunea pe piston, egală cu presiunea gazului,
iar F = p A.
Figura 25 Variaţia energiei interne şi a lucrului mecanic

Variaţia elementară a volumului de gaz este dV=A·dx, rezultă că:
L  p  dV
20
Lucrul mecanic specific reprezintă lucrul mecanic raportat la unitatea de masă de gaz. O
cantitate elementară de lucru mecanic specific este dată de relaţia:
dV
l  p   p  dv
m
unde δl = lucrul mecanic de dilatare specific elementar.
Lucrul mecanic de dilatare corespunzător transformării de stare de la 1 la 2 este:
2 2
L12   L   p  dv J 
1 1
sau lucrul mecanic de dilatare specific:

2
L12  J 
l12    p  dv  
m 1  kg 
Lucrul mecanic există doar când există o transformare şi din această cauză se mai numeşte şi
lucrul mecanic al transformării.
În figura 26 este reprezentat lucrul mecanic de dilatare în diagrama mecanică (p-V).
Figura 26 Lucrul mecanic de dilatare în diagrama mecanică

2
L12   p  dv  aria 11`2`2J 
1
Deci, lucrul mecanic de dilatare nu este o mărime de stare, ci depinde de drumul parcurs. De
exemplu, dacă transformarea 1-2 e pe drumul punctat, lucrul mecanic de dilatare este mai mare.
Această concluzie stă la baza funcţionării maşinilor termice la care se reproduc periodic
anumite stări. Prin revenirea la starea iniţială, variaţia tuturor mărimilor de stare este zero, dar lucrul
mecanic are o valoare diferită de zero.
În termodinamică, s-a stabilit convenţional că lucrul mecanic primit de către sistem din exterior
este negativ (L<0) ca şi în cazul comprimării, iar lucrul mecanic cedat de sistem în exterior este
pozitiv (L>0) în cazul destinderii.
11.2.2 Lucrul mecanic de deplasare

Lucrul mecanic de deplasare sau de dislocare reprezintă măsura energetică a interacţiunii
prin transfer de masă între sistem şi mediul exterior, la intrarea şi respectiv la ieşirea fluidului din
sistem.
Lucrul mecanic de deplasare sau dislocare reprezintă lucrul mecanic necesar pentru
deplasarea unui volum de fluid într-o conductă, dintr-o poziţie dată până în altă poziţie, în condiţii de
presiune constantă.
În cazul sistemelor deschise, pe lângă interacţiunea mecanică de tipul piston (piesă mobilă)-gaz,
mai apare o interacţiune de tipul gaz-gaz. Se consideră că în cilindrul unei maşini cu piston intră gaz la
presiune constantă, printr-o conductă care face legătura între sistem şi mediul exterior (figura 27).
21
Figura 27 Interacţiunea gaz-gaz la un sistem termodinamic deschis

Lucrul mecanic necesar pentru a deplasa cantitatea m de fluid care ocupă volumul V din poziţia
I în poziţia II este:
Ld  F  x  p  A  x  p  V J 
unde: A - aria secţiunii conductei, p = presiunea fluidului, iar F = p A.
Pentru 1 kg:
pV  J 
ld   pv  
m  kg 
Lucrul mecanic de deplasare este egal cu produsul a două mărimi de stare p şi V, produs care
este acelaşi când valoarea factorilor respectivi este aceeaşi. Rezultă că lucrul mecanic de deplasare
este o mărime de stare spre deosebire de lucrul mecanic de dilatare care este o mărime ce depinde de
drumul pe care se realizează transformarea dintr-o stare în alta.
Dacă în procesul curgerii, gazul suferă şi o transformare a parametrilor de stare rezultă variaţia
elementară a lucrului mecanic de deplasare:
dLd  dp  V 
Variaţia finită a lucrului mecanic de deplasare când fluidul trece din starea 1 în starea 2 este:
2
L d   d p  V   p 2 V2  p1V1
1
Exemplu: admisia la un motor cu piston cu mecanism bielă-manivelă (motor acţionat de gaze

sub presiune). În timpul admisiei, fluidul intră în sistem, deci sistemul primeşte lucru mecanic din
exterior. În timpul evacuării, fluidul iese din sistem, deci sistemul cedează mediului lucru mecanic
(figura 28)
Figura 28 Admisia la un motor cu piston cu mecanism bielă-manivelă

În cursul deplasării pistonului de la 1' la 1 are loc admisia gazului la presiune constantă p 1.
Sistemul efectuează lucru mecanic la arborele maşinii chiar dacă gazul nu a suferit o transformare
dintr-o stare în alta. Deci, mediul exterior a cedat sistemului un lucru mecanic necesar introducerii
gazului în cilindru, lucru mecanic pe care sistemul îl cedează înapoi mediului prin intermediul
pistonului.
Ld  p1  V1
În diagrama mecanică, lucru mecanic de deplasare se poate reprezenta grafic printr-un
dreptunghi de laturi p1 şi V1 (figura 29).
22
Figura 29 Lucrul mecanic de deplasare în diagrama mecanică
11.2.3 Lucrul mecanic tehnic

Lucrul mecanic tehnic sau lucru mecanic util exterior reprezintă lucrul mecanic total pe care
îl dezvoltă agentul de lucru în maşină care include atât lucrul mecanic al transformării de la starea 1 la
starea 2, cât şi lucrul mecanic de deplasare pentru admisia şi evacuarea agentului de lucru.
Se consideră o maşină termică motoare (figura 30). Maşina termică este un sistem deschis prin
care trece, într-un interval de timp τ, masa de agent termic sau agent de lucru m.
Figura 30 Maşină termică motoare

Această masă de gaz are la intrarea în maşină presiunea p1, volumul V1 şi temperatura T1. După
admisia în maşină, agentul de lucru suferă o transformare în urma căreia ajunge din starea 1 în starea
2. La evacuarea din maşină, masa m de agent de lucru are parametrii p2, V2, T2.
Figura 31 reprezintă diagrama mecanică pentru deducerea lucrului mecanic tehnic la motorul
cu piston prezentat anterior.
Figura 31 Diagrama mecanică a deducerii lucrului mecanic tehnic

În timpul deplasării pistonului din poziţia 1' în 1 are loc admisia gazului la presiune constantă
şi motorul efectuează lucru mecanic:
Ld  Ladmisie  p1V1  aria 01`11``
În poziţia 1 se închid ambele supape şi cantitatea de gaz având parametrii de stare p 1,V1,T1
suferă o transformare (destindere) de la starea 1 la starea 2, caracterizată de parametrii p 2,V2,T2. Deci,
este corect să spunem transformare pentru că am avut o cantitate fixă de gaz. În acest caz lucrul
mecanic cedat în exterior este lucrul mecanic de dilatare.
23
2
L12   pdV  aria 1``122``
1
În poziţia 2, se deschide supapa de evacuare şi are loc evacuarea gazului la presiune constantă
p2. Similar cu admisia, acest lucru mecanic de deplasare este:
Ld  Levacuare  p 2V2  aria 02`22``
Semnul (-) apare datorită faptului că, pentru evacuarea gazului, maşina are nevoie din exterior
de lucru mecanic.
Deci, lucrul mecanic tehnic:
L t 12  L admisie  L12  L evacuare
L t12  p1V1  L12  p 2 V2  L12  p 2 V2  p1V1 
2 2 2 2 2
L t12   pdV   d pV    pdV   pdV   Vdp
1 1 1 1 1
2
L t12    Vdp J 
1
Pentru 1kg:
2
 J 
l t12    vdp  
1  kg 
În diagrama pV:
L t12  L admisie  L12  L evacuare
L t12  aria 01`11`` aria 1``122``aria 02``22`
L t12  aria 1`122`
Aria rezultată din însumarea de mai sus este haşurată în figura 32, ea este proporţională cu
lucrul mecanic tehnic corespunzător procesului 1→2.
Figura 32 Lucrul mecanic tehnic în diagrama mecanică
11.3 Căldura
Între un sistem termodinamic şi mediul exterior se poate realiza, independent de interacţiunile
de natură mecanică, un schimb de energie pus în evidenţă prin modificarea temperaturii sistemului.
Schimbul energetic încetează dacă temperatura mediului şi a sistemului devin egale. Energia
transmisă în acest mod se numeşte căldură. Experimental s-a constatat că energia schimbată pe această
cale este proporţională cu masa sistemului şi cu variaţia temperaturii sale.
Deci, la fel ca şi lucrul mecanic de dilatare (absolut), nici căldura nu este o nu este o mărime de
stare ci este o formă de transfer de energie. Deci căldura apare doar când are loc un transfer de energie.
După ce transferul a încetat, nu se mai poate vorbi de căldură, ci doar de modificarea energiei interne
24
a sistemului. Deci, nu este corect să se spună că un sistem are înglobat în el energie sub formă de
căldură.
Căldura schimbată de un sistem cu mediul exterior, într-un proces termodinamic elementar, în
cursul căruia temperatura sistemului suferă o variaţie infinit mică, se exprimă astfel:
 Q  m  c  dT J 
unde, m - masa sistemului [kg]; dT - variaţia elementară a temperaturii [K]; c - căldură specifică sau
capacitate calorică masică [J/kgK].
Ecuaţia (69) reprezintă ecuaţia calorică, conform căreia căldura specifică depinde de natura
corpului şi de starea sa termodinamică.
Căldura elementară, δQ, nu reprezintă variaţia infinit mică a unei mărimi de stare şi deci,
expresia δQ nu este o diferenţială totală, ci o cantitate infinit mică de căldură.
Căldura Q12 primită sau cedată de un sistem într-o transformare termodinamică 1-2 este:
2 2
Q12   Q   m  c  dT J 
1 1
Pentru 1kg:
q  c  dT
2
 J 
q 12   c  dT  
1  kg 
Prin convenţie, căldura primită de un sistem în cursul unei transformări este pozitivă deoarece
conduce la creşterea temperaturii sistemului, dT > 0, iar căldura cedată este negativă.
11.4 Entalpia
Entalpia este o mărime de stare ce caracterizează, ca şi energia internă, nivelul energetic al
unui sistem termodinamic. Entalpia se notează cu H şi se defineşte prin relaţia:
H  U  p  V J 
adică reprezintă suma dintre energia internă U şi pV - energia potenţială de presiune (sau lucrul
mecanic de deplasare). Pentru a demonstra că pV reprezintă energia potenţială de presiune, se
utilizează ecuaţia lui Bernoulli în absenţa mişcării:
p  g z
unde p este presiunea, ρ este densitatea, g este acceleraţia gravitaţională iar z este înălţimea. Dacă se
înlocuieşte în ecuaţia lui Bernoulli densitatea, obţinem:
m
p g z
V
adică:
pV  m  g  z  E pp
unde Epp are semnificaţia energiei potenţiale de presiune [balan].
Entalpia depinde atât de temperatura, cât şi de presiunea, respectiv volumul sistemului,
caracterizând cel mai bine nivelul energetic al acestuia, în aplicaţiile termodinamice.
Pentru 1 kg, entalpia masică:
h  u  p  v J kg 
Entalpia este greu de definit practic, deoarece nu este direct măsurabilă. Se consideră
următoarea experienţă imaginară: ţinem gazul sub presiune constantă şi reducem temperatura până la
zero absolut. Din acel moment, păstrând presiunea constantă, introducem o cantitate de căldură până
atingem o anumită temperatură T. Cantitatea totală de căldură a sistemului, astfel introdusă, este egală
cu variaţia entalpiei.
25
11.5 Formulările primului principiu al termodinamicii

Primul principiu al termodinamicii, care exprimă legea generală a conservării energiei şi
transformării energiei în procesele termice, are următoarele formulări:
1) Energia unui sistem termic izolat se menţine constantă.
2) Nu se poate realiza o maşină termică cu funcţionare continuă care să producă lucru mecanic
fără a consuma o cantitate echivalentă de căldură. O astfel de maşină care ar produce lucrul mecanic
continuu fără să consume căldură în cantitate echivalentă se numeşte perpetuum mobile de speţa I.
3) Perpetuum mobile de speţa I este imposibil.
4) O formulare mai restrânsă a echivalenţei între căldură şi lucrul mecanic ca forme de transfer
de energie este următoarea: Căldura poate fi produsă din lucrul mecanic şi se poate transforma în
lucru mecanic, întotdeauna în baza aceluiaşi raport de echivalenţă:
1 Kcal = 4185,5 J
Această formulare este specifică sistemului tehnic de unităţi de măsură. În S.I. ambele mărimi
se exprimă în J.
11.6 Expresiile matematice ale primului principiu
11.6.1 Exprimarea matematică a primului principiu al termodinamicii pentru

sisteme închise
Ansamblul format de un sistem termodinamic închis şi mediul exterior formează un sistem
izolat. Conform primului principiul al termodinamicii, energia acestui ansamblu se menţine
constantă. Deci, energia schimbată de un sistem închis cu mediu sub formă de căldură şi lucru
mecanic trebuie să se regăsească în variaţia energiei interne a sistemului.
Ţinând cont de convenţia de semne, pentru o transformare dintr-o stare 1 în starea 2:
U 2  U 1  Q 12  L 12
unde L12= lucru mecanic de dilatare, pentru că sistemul este închis.
Pentru 1 kg:
u 2  u 1  q 12  l12
Pentru o transformare elementară:
du  q  l  q  p  dv
q  du  p  dv
Din definiţia entalpiei h = u + pv şi relaţia (79) rezultă:
q  du  p  dv  d h  pv   p  dv q  dh  d pv   p  dv
q  dh  p  dv  v  dp  p  dv
q  dh  v  dp
Relaţiile (79) şi (81) reprezintă expresiile matematice ale primului principiu al termodinamicii
cele mai utilizate, scrise sub formă diferenţială.
Enunţ: Cantitatea de căldură, introdusă din exterior într-un gaz oarecare, se regăseşte în
variaţia energiei interne şi în lucrul mecanic efectuat de acest gaz în exterior. În figura 33 este ilustrat
primul principiu al termodinamicii aplicat unui sistem închis.
26
Figura 33 Primul principiu al termodinamicii aplicat unui sistem termodinamic închis
11.6.2 Exprimarea matematică a primului principiu al termodinamicii pentru

sisteme deschise
Se consideră un sistem deschis (figura 34), de exemplu o maşină termică prin care circulă în
permanenţă un agent de lucru şi care schimbă cu mediul exterior energie sub formă de căldură şi lucru
mecanic tehnic (lucrul mecanic la arborele unei maşini termice este lucrul mecanic tehnic).
Figura 34 Primul principiu al termodinamicii aplicat unui sistem termodinamic deschis

Conform legii generale a conservării energiei:
E 2  E1  ES
unde: E1, E2= energia totală a agentului la intrarea, respectiv ieşirea din sistem, iar Es= suma energiilor
schimbate cu mediul exterior.
Energia agentului de lucru la intrarea sau ieşirea din sistem este formată din suma energiilor pe
care le posedă:
- energia internă:
U=mu
- energia cinetică:
Ec= m w2/ 2
- energia potenţială:
Ep= m g z
- lucrul mecanic de deplasare a masei de fluid din secţiunea respectivă:
Ld  p  V  m  p  v
unde: m - masa agentului de lucru, w - viteza fluidului,iar g - acceleraţia gravitaţională.
Observaţie: Lucrul mecanic de deplasare, Ld, este o mărime de stare care caracterizează nivelul
energetic al agentului de lucru într-o stare şi nu este o mărime de transformare a energiei. Deci:
w2
E  U  m  mgz  pV
2
 w2 
E  m   u   g  z  p  v 
 2 
27
iar:
E S  Q12  L t 12
Rezultă:
 w2
2
  w1
2

Q12  L t 12 
 m   u 2   
 g  z 2  p 2  v 2    u1   g  z1  p1  v1  
 2   2  
dar,
h  u  pV
înlocuind, se obţine:
 w
2
  w
2

Q12  L t 12  m   h 2  2  g  z 2    h 1  1  g  z1  
 2   2  
Pentru o masă unitară de agent termic relaţia devine:
2 2
w 2  w1
q 12  l t 12  u 2  u 1   p 2  v 2  p 1  v1   g  z 2  z 1  
2
Sau, ţinând cont de relaţia de definiţie a entalpiei:
2 2
w 2  w1
q12  l t 12  h 2  h 1   g  z 2  z1  
2
Relaţia (97) reprezintă expresia matematică a primului principiu al termodinamicii pentru
sisteme deschise.
11.7 Călduri specifice

Căldura specifică la volum constant este egală cu variaţia energiei interne a unităţii de masă
pentru o variaţie a temperaturii egală cu unitatea, într-o transformare la volum constant.
Căldura specifică la presiune constantă este egală cu variaţia entalpiei unităţii de masă, într-o
transformare la presiune constantă pentru o creştere a temperaturii egală cu unitatea.
Deci, se poate defini cv şi cp ca fiind energia schimbată sub formă de căldură de unitatea de
masă din sistemul considerat într-o transformare la volum, respectiv la presiune constantă, astfel încât
sistemul să-şi modifice temperatura cu unitatea de grad în cuprinsul aceleaşi stări de agregare.
Între căldura specifică la presiune constantă şi căldura specifică la volum constant există o
legătură dată de relaţia lui Robert Mayer:
R  cp  c v
unde R este constanta gazului.
Raportul dintre căldura specifică la presiune contantă şi cea la volum constant, raport notat cu
k, se numeşte exponent adiabatic:
cp
k
cv
Din relaţiile de mai sus, rezultă:
R
cv 
k 1
R k
cp 
k 1
cp  cv  k
28
Termotehnică –Cursul 4 Anul universitar 2019-2020
12 Gazul perfect
În termodinamică gazul perfect este un gaz ideal, inexistent în natură, introdus pe baza
constatărilor practice, conform cărora la presiuni mici între volum, presiune şi temperatură există
relaţii foarte simple. Aceste relaţii au fost stabilite prin cercetări experimentale efectuate asupra
aerului, la presiuni mici şi temperatura mediului ambiant, în secolele XVII-XVIII. Instrumentele de
măsură din acea vreme nu aveau precizia necesară reliefării abaterilor aerului de la legile stabilite mai
târziu pentru gazul perfect. Abia în secolul XIX au fost sesizate abaterile gazelor reale de la legile
gazului perfect, dar nu s-a renunţat la relaţiile simple stabilite pentru gazul ideal, cu atât mai mult, cu
cât ele erau aplicabile cu suficientă aproximaţie multor gaze reale.
Conform teoriei cinetico-moleculare gazul perfect este definit prin următoarele condiţii:
 moleculele gazului sunt perfect sferice şi perfect elastice,
 volumul propriu al moleculelor este neglijabil în raport cu volumul total ocupat de gaz,
 forţele de interacţiune intermoleculare sunt nule.
Ca atare, gazul perfect este lipsit de viscozitate, nu apare frecarea în procesul de curgere a
gazului perfect, el rămâne în stare gazoasă şi cu aceleaşi proprietăţi, indiferent de presiunea şi
temperatura la care este supus. În apropierea punctului de zero absolut, volumul gazului perfect tinde
spre zero, din cauza volumului propriu neglijabil al moleculelor, fără să se lichefieze. Interacţiunea
dintre molecule, în decursul agitaţiei termice, se produce numai sub formă de ciocniri elastice. Între
două ciocniri moleculele au o mişcare rectilinie uniformă, până întâlnesc altă moleculă.
Deoarece gazele reale, la presiuni mici, se comportă din multe puncte de vedere ca şi gazul
perfect, se vorbeşte de gaze perfecte deşi riguros vorbind nu există decât un singur gaz perfect, cel
imaginar, definit anterior. Întrucât gazele reale prezintă unele abateri faţă de gazul perfect, chiar în
stare rarefiată, convenţional se numesc gaze perfecte acele gaze reale a căror comportare se apropie
de comportarea gazului perfect. În calculele termodinamice, referitoare la procesele din maşinile şi
instalaţiile termice cu gaze, agenţii de lucru pot fi consideraţi gaze perfecte cu o aproximaţie suficient
de bună.
12.1 Legile gazelor perfecte

Legile transformărilor simple ale gazului perfect stabilesc relaţii între doi parametri de stare, în
condiţiile menţinerii constante a celui de-al treilea.
Legea Boyle-Mariotte exprimă legătura dintre presiunea şi volumul unei cantităţi de gaz
perfect într-o transformare izotermă. Această lege afirmă că: într-o transformare izotermă produsul
dintre presiunea şi volumul unui gaz perfect rămâne constant. Pentru două stări ale gazului, expresia
matematică a acestei legi este:
p1 v1  p 2 v 2  pv  const .
unde valoarea constantei depinde de temperatura şi natura gazului. Produsul pv este proporţional cu
temperatura gazului.
Legea Boyle-Mariotte a fost stabilită experimental, în mod independent, de către Boyle în anul
1662 şi Mariotte în anul 1676.
Legea Gay-Lussac stabileşte legătura dintre temperatura şi volumul unei cantităţi de gaz
perfect într-o transformare izobară, şi anume: la presiune constantă volumul unui gaz perfect este
proporţional cu temperatura absolută. Pentru două stări ale gazului, expresia matematică a acestei
legi este:
v1 T1 v
   const.
v 2 T2 T
unde valoarea constantei depinde de presiunea şi natura gazului.
Legea lui Charles stabileşte legătura dintre temperatura şi presiunea unei cantităţi de gaz
43
perfect într-o transformare izocoră, şi anume: într-o transformare izocoră presiunea gazului perfect
este proporţională cu temperatura lui. Pentru două stări ale gazului, expresia matematică a acestei
legi este:
p1 T1 p
   const.
p 2 T2 T
unde valoarea constantei depinde de volumul şi natura gazului
Explicaţia moleculară a legii lui Charles constă în faptul că prin ridicarea temperaturii unui gaz
creşte viteza medie a moleculelor sale, acestea se ciocnesc mai frecvent de pereţii vasului şi au astfel
un impact mai puternic, astfel creşte presiunea efectuată de moleculele gazului asupra acestora.
Legea lui Avogadro enunţată în 1811, confirmată ulterior, atât teoretic cât şi experimental, are
următoarea formulare: volume egale din orice gaz perfect, la aceeaşi presiune şi temperatură, conţin
acelaşi număr de molecule.
Legea lui Avogadro arată că la presiune şi temperatură dată, volumele molare ale tuturor gazelor
sunt aproximativ aceleaşi, iar pentru gazul ideal sunt identice:
V
 const.
n
unde n este numărul de kmoli.
Formularea modernă a legii formulate de Avogadro: volume egale de gaz la aceeaşi presiune
şi temperatură conţin acelaşi număr de molecule.
Reciproca legii lui Avogadro este: volumul ocupat de un kmol de gaz, considerat gaz perfect,
în condiţii de presiune şi temperatură egale este aceeaşi, independent de natura gazului. Astfel, la
starea normală fizică toate gazele perfecte au volumul molar:
VMN  22,414 m 3N kmol
sau:
1kmol  22,414 m 3N
Legea lui Joule stabileşte influenţa volumului şi a presiunii asupra energiei interne a gazului
perfect.
Se consideră doi cilindri introduşi într-un vas calorimetric foarte bine izolat termic, umplut cu
apă, legaţi între ei printr-o conductă, prevăzută cu un robinet (figura 57). În cilindrul A este un gaz
la o presiune la care acesta se comportă ca un gaz
perfect, iar în cilindrul B s-a realizat un vid înaintat,
robinetul de pe conducta de legătură fiind închis.
Întregul sistem se găseşte în echilibru termic, la
temperatura tiniţial, evidenţiată cu termometrul T.
Prin deschiderea robinetului are loc destinderea în
vid a gazului din cilindrul A, care trece parţial în
cilindrul B, unde presiunea se micşorează, iar
volumul creşte. În urma acestui experiment se
constată că, în final, la restabilirea echilibrului
termic, temperatura apei din termostat ajunge la
temperatura iniţială tfinal=tiniţial. Figura 57 Experinţa lui Joule
Aplicând ecuaţia primului principiu al termodinamicii acestui sistem, se observă că lucrul
mecanic schimbat cu exteriorul (lucru mecanic de dilatare) este nul, δL=0, pentru că sistemul în
ansamblul său este suficient de rigid pentru a nu-şi modifica volumul, iar căldura este de asemenea
nulă, δQ=0, pentru că temperatura apei nu s-a modificat şi sistemul este adiabat. Ca urmare:
dU  0
adică energia internă a sistemului a rămas constantă, cu toate că volumul şi presiunea s-au modificat.
44
Concluzia care se desprinde este chiar legea lui Joule: energia internă a gazului perfect nu
depinde de volum şi de presiune ci numai de temperatură .
12.2 Ecuaţia termică de stare a gazului perfect

Ecuaţia termică de stare a gazului perfect exprimă relaţia dintre parametrii de stare ai unui gaz
perfect într-o transformare oarecare. Pentru a deduce această relaţie se consideră un gaz perfect care
parcurge două transformări succesive (figura 58), şi anume o transformare izotermă 1-2 şi o
transformare izobară 2-3. Pe baza legilor simple Boyle-Mariotte (pV=constant) şi Gay-Lussac
(V/T=constant) se poate determina legătura între mărimile de stare p,V şi T.
Figura 58 Transformările simple pentru deducerea ecuaţiei lui Clapeyron

Pentru transformarea izotermă 1-2 (T1=T2=constant):
p1V1  p 2 V2
În continuare are loc încălzirea izobară 2-3 (p2=p3=constant):
V2 T2

V3 T3
Deoarece T2=T1 rezultă:
T
V2  1  V3
T3
Se înlocuieşte această expresie în relaţia (110), de unde rezultă:
T
p1V1  p 2  1  V3
T3
Dar pe transformarea izobară, p2=p3, dacă reordonăm mărimile de stare se obţine:
p1V1 p 3 V3 pV
   const .
T1 T3 T
Deci, oricare ar fi starea gazului, atunci când masa se menţine constantă, este verificată relaţia:
pV
 const.
T
Iar pentru un kilogram de agent termic se obţine:
pv
R
T
unde v[m3/kg] este volumul specific al gazului perfect (inversul densităţii).
Pentru 1 kmol de gaz perfect avem:
45
p N VN
pV  T
TN
unde pN=101325 N/m2 este presiunea normală fizică, TN=273,15 K temperatura normală fizică,
VMN=22,4136 m3N/kmol volumul unui kmol de substanţă în condiţii normale fizice.
Înlocuind valorile parametrilor care intervin, la starea normală fizică rezultă ecuaţia de stare a
gazelor perfecte:
pV   RT
sau:
pVM  R M T
unde: M este masa molară a gazului în kg/kmol, R M=8314,34 J/(kmolK) reprezintă constanta (molară)
universală a gazului perfect, care nu depinde de natura gazului, după cum nici V M, la aceeaşi presiune
şi temperatură nu depinde de natura gazului.
Constanta universală a gazului perfect se poate determina din ecuaţia de stare corespunzătoare
condiţiilor fizice normale:
p V J
R M  N MN  8314,34
TN kmolK
Constanta de gaz perfect a gazului respectiv devine:
R 8314,34
R M 
 
Valoarea constantei R nu depinde de starea gazului, ci numai de proprietăţile lui, fiind
caracteristică fiecărui gaz. Aceasta depinde numai de natura gazului şi are semnificaţia lucrului
mecanic efectuat de 1kg de gaz la creşterea temperaturii acestuia cu un grad.
Pentru n kmoli de gaz, ecuaţia de stare devine:
pV  nR M T
iar pentru m kg:
pV  mRT
ţinând seama că m=nM şi M este masa molară exprimată în kg/kmol, ecuaţia termică de stare devine:
m
pV  R M T
M
iar pentru m=1 kg:
pv  RT
12.3 Amestecuri de gaze perfecte

În practică foarte rar se utilizează substanţe pure ca agenţi termodinamici, de cele mai multe ori
aceştia sunt materializaţi prin amestecuri de substanţe, respectiv prin amestecuri de gaze. De exemplu
gazele de ardere sunt formate din amestecul unor gaze simple ca: N2, CO2, CO, SO2, vapori de H2O,
O2, etc., sau aerul este în principal un amestec de N2 şi O2. De aceea studiul amestecurilor de gaze
prezintă un deosebit interes practic, fiind mult mai uşor de tratat analitic procesele termodinamice dintr-
un motor cu ardere internă, dacă se cunosc proprietăţile termo-fizice ale amestecului de gaze din
cilindru, decât dacă se lucrează cu fiecare component în parte.
Prin amestec de gaze se înţelege o masă omogenă, sub forma unui amestec mecanic, realizată
prin difuzie între mai multe gaze componente care îşi păstrează fiecare proprietăţile chimice. Datorită
agitaţiei termice, moleculele gazelor componente se răspândesc uniform în întregul volum.
Conform acestei definiţii într-un amestec nu apar reacţii chimice între componenţi la
temperatura şi presiunea amestecului, fiecare component are proprietăţile gazelor perfecte şi îşi
46
păstrează aceste proprietăţi. De asemenea, amestecul de gaze se supune legilor gazelor perfecte.
Având în vedere definiţia gazului perfect, confom căreia volumul moleculelor este neglijabil şi nu
există forţe intermoleculare, se admite că fiecare component se comportă ca şi cum ar fi singur în
spaţiul care-i stă la dispoziţie.
12.3.1 Proprietăţi ale amestecurilor de gaze perfecte

În studiul amestecurilor de gaze se utilizează două noţiuni foarte importante:
 Presiunea parţială a unui component i (notată cu pi) dintr-un amestec de gaze este
presiunea pe care o are componentul respectiv dacă ar fi singur la temperatura şi volumul
amestecului. Presiunea parţială este aceeaşi indiferent dacă componentul ocupă singur tot
volumul, sau îl ocupă împreună cu celelalte componente. Pentru a preciza presiunea parţială
a oxigenului şi a azotului din aer se consideră un rezervor prevăzut cu trei manometre (figura
59).
Figura 59 Evidenţierea presiunilor parţiale şi a legii lui Dalton

 Manometrele laterale sunt legate de rezervor prin intermediul unor filtre imaginare, care lasă
să treacă numai oxigenul, (cel din stânga), respectiv numai azotul (cel din dreapta). În aceste
condiţii cele două manometre indică presiunea parţială a oxigenului şi a azotului, dacă
TO2=TN2=Taer .
 Volumul parţial al unui component este volumul componentului respectiv la temperatura şi
presiunea amestecului. Altfel spus, volumul parţial este volumul pe care l-ar ocupa un
component după ce a fost comprimat de la presiunea parţială, proprie până la presiunea totală
a amestecului, fiind la aceeaşi temperatură cu amestecul.
În figura 60 se prezintă volumele parţiale ale oxigenului şi azotului din aer, ca fiind obţinute
prin separarea componenţilor printr-un perete imaginar, mobil, astfel încât să se asigure aceeaşi
presiune fiecărui component, egală cu presiunea amestecului şi având temperatura acestuia.
Figura 60 Evidenţierea volumelor parţiale şi a legii lui Amagat

Pe lângă mărimile de stare folosite în mod curent, pentru descrierea analitică a proprietăţilor
amestecurilor de gaze sunt necesare mărimi care să precizeze compoziţia acestora:
47
 participaţia masică a unui component i se defineşte prin raportul dintre masa acestuia mi şi
masa întregului amestec m:
m m
g i  i  n i  
m
 mi 1
unde n este numărul de componenţi ai amestecului
 participaţia volumică a unui component este raportul dintre volumul parţial Vi al
componentului respectiv şi volumul total V al amestecului:
V
ri  i 
V
 participaţia molară (fracţia molară) este raportul dintre numărul de moli (sau kmoli) ai
componentului ni şi numărul de moli (kmoli) ai amestecului n:
n
x i  i 
n
Numărul de moli ai amestecului se determină din ecuaţia de bilanţ molar:
n   ni
Această relaţie se obţine considerând că un mol de amestec are NA molecule, iar numărul total de
molecule este egal cu suma moleculelor gazelor componente.
Aceste participaţii se pot exprima şi în procente, prin înmulţirea lor cu 100:
m
g i  100  i %
m
Vi
ri  100  %
V
n
x i  100  i %
n
12.3.2 Legile amestecurilor de gaze perfecte

Orice amestec de gaze perfecte se comportă ca un gaz perfect. Deci, legile gazelor perfecte se
aplică şi amestecurilor de gaze perfecte.
Legea lui Dalton (1802): Într-un amestec de gaze perfecte, care nu reacţionează chimic între
ele, fiecare gaz se comportă ca şi cum ar ocupa singur întreg volumul amestecului, presiunea totală
a amestecului fiind egală cu suma presiunilor parţiale ale gazelor componente. Expresia matematică
a legii lui Dalton:
n
p
i 1
i p
Experimental legea lui Dalton pentru aer se poate verifica utilizând instalaţia din figura 59.
Dacă temperatura aerului la manometrul central este egală cu temperatura oxigenului şi a azotului de
la manometrele laterale, se constată că suma presiunilor parţiale ale oxigenului şi azotului este egală
cu presiunea aerului (pO2+pN2=paer).
Legea lui Amagat exprimă relaţia dintre volumele parţiale şi volumul amestecului: volumul
ocupat de un amestec de gaze perfecte este egal cu suma volumelor parţiale ale gazelor componente.
Figura 60 ilustrează legea lui Amagat aplicată aerului. Dacă se separă componenţii aerului, în
condiţiile în care temperaturile şi presiunile oxigenului şi azotului sunt egale, se obţin volumele
parţiale ale acestor componenţi, volumul ocupat de aceştia fiind egal cu volumul aerului.
În stare de volum parţial, pentru un component i, ecuaţia termică de stare are forma:
p  Vi  k  N i  T
care însumată pentru toţi componenţii duce la:
48
n n
p   Vi  k  T   N i  k  T  N  p  V
i 1 i 1
adică:
n
V
i 1
i V
Suma participaţiilor masice, volumice sau molare este egală cu unitatea, iar dacă acestea sunt
exprimate în procente, suma lor este egală cu 100%. Această proprietate se demonstrează cu ajutorul
legii conservării masei:
n
m   m i  m1  m 2  ...  m i  ...  m n
i 1
de unde:
n
mi m1 m 2 m m
m
i 1

m

m
 ...  i  ...  n
m m
sau:
n
g
1
i 1
Conform legii lui Amagat ( V   Vi ) şi a bilanţului molar ( n   n i ) rezultă:

n
r
1
i 1
n
x
1
i 1
Toate aceste relaţii sunt deosebit de utile pentru verificarea compoziţiei amestecurilor de gaze
perfecte, determinate eperimental sau prin calcul.
12.3.3 Mărimile fizice ale amestecurilor de gaze perfecte

Pentru a putea trata amestecurile de gaze ca şi corpuri omogene, se impune cunoaşterea relaţiilor
de calcul a mărimilor fizice ale acestora în funcţie de parametrii fizici ale gazelor componente.
Tabelul 2 Mărimile fizice ale amestecurilor de gaze perfecte
Mărimea Relaţii de calcul
Densitatea n n
m m i  i  Vi n n
  1
 1
   i  ri    i  x i
V V V 1 1
Volumul specific n n
V v i i  mi n
v 1
 1
  vi  g i
m m 1
Masa molară n n
M   M i  ri   M i  x i
1 1
Constanta de gaz perfect m Rn n

R
R   i i   g i R i  M
1 m 1 M
Presiunea parţială p i  p  ri  p  x i
Participaţii masice m  V
gi  i  i i
m V
49
Tabelul 2 Mărimile fizice ale amestecurilor de gaze perfecte - continuare

Participaţii volumice V
ri  i
V
Participaţii molare n
xi  i
n
Relaţii între participaţii m i  i  Vi v R
gi    ri   ri 
m V vi Ri
i M
g i  ri   ri  i ri  x i
 M
Căldura specifică n
c   ci  g i
1
Căldura specifică n
volumică c`  c i ` ri
1
Căldura molară n
C M   ri  C Mi
1
Energia internă specifică n

u   gi  u i
1
Entalpia specifică n
h   gi  h i
1
Temperatura
t
c g t
i i i

 c` r  t
i i i
c g i i  c` r i i
Aplicaţie
Participaţia volumică a azotului şi a oxigenului din aer este rN2  0,79 , respectiv rO 2  0,21 .
Să se calculeze:
a) Masa moleculară a aerului.
b) Constanta generală a amestecului.
c) Participaţiile masice ale componentelor.
d) Să se calculeze presiunile parţiale ale componentelor aerului la presiunea normală.
50
Termotehnică –Cursul 5 – Anul universitar 2019-2020
Călduri specifice
Căldura specifică la volum constant este egală cu variaţia energiei interne a unităţii de masă
pentru o variaţie a temperaturii egală cu unitatea, într-o transformare la volum constant.
Căldura specifică la presiune constantă este egală cu variaţia entalpiei unităţii de masă, într-o
transformare la presiune constantă pentru o creştere a temperaturii egală cu unitatea.
Deci, se poate defini căldura specifică la volum constant (cv) şi căldura specifică la presiune
constantă (cp ) ca fiind energia schimbată sub formă de căldură de unitatea de masă din sistemul
considerat într-o transformare la volum, respectiv la presiune constantă, astfel încât sistemul să-şi
modifice temperatura cu unitatea de grad în cuprinsul aceleaşi stări de agregare.
Între căldura specifică la presiune constantă şi căldura specifică la volum constant există o
legătură dată de relaţia lui Robert Mayer:
R  cp  c v
unde R este constanta gazului.
Raportul dintre căldura specifică la presiune contantă şi cea la volum constant, raport notat cu k,
se numeşte exponent adiabatic:
cp
k
cv
Din relaţiile de mai sus, rezultă:
=
−1
⋅
= = ⋅
−1
12. Transformări de stare (procese termodinamice) simple ale gazelor perfecte

În termodinamică se consideră că procesele pe care le suferă agenţii termici în interiorul
instalaţiilor termice sunt compuse dintr-un ansamblu de transformări termodinamice simple. O
transformare simplă este o transformare termodinamică cvasistatică în timpul căreia se respectă tot
timpul aceeaşi lege de transformare, respectiv aceeaşi relaţie între parametriii termici de stare.
Transformările simple reprezintă procese termodinamice în cursul cărora variaţia parametrilor
de stare se face după o aceeaşi lege, neschimbată, din starea iniţială până în cea finală. Transformările
simple de stare sunt: izocora, izobara, izoterma, adiabata şi politropa. Gazul este considerat gaz perfect.
Studierea unei transformări simple presupune găsirea legii transformării, reprezentarea grafică în
cel puţin o diagramă plană (de obicei diagrama p-v), calcularea variaţiei parametrilor calorici de stare
(energie internă şi entalpie) şi calcularea valorilor parametrilor de proces (căldură, lucru mecanic
exterior şi lucru mecanic tehnic). Relaţiile de calcul se stabilesc pentru gaze ideale perfecte.
Transformarea izocoră
O transformare termodinamică în timpul căreia volumul sistemului rămâne constant se numeşte
transformare izocoră. Matematic, condiţia ca o transformare să fie izocoră este definită de relaţiile:
dv=0,sau v= constant, sau v1= v2. Pentru un sistem de masă constantă: dV= 0, sau V= constant, sau V1=
V2 . În tabelul 3 sunt prezentate principalele relaţii de calcul ale transformării izocore.
Procesele care se desfăşoară în sensul de creştere a presiunii (sau temperaturii) se numesc
încălziri, iar cele care au loc în sensul diminuării presiunii (sau temperaturii) se numesc răciri izocore.
Legea transformării izocore (legea lui Charles) se obţine punând în ecuaţia termică de stare a gazului
ideal condiţia ca volumul specific să fie constant, rezultând:
1
p Ri
  const
T v
Transformarea izobară
O transformare termodinamică în timpul căreia presiunea sistemului rămâne constantă se
numeşte transformare izobară. Matematic, condiţia ca o transformare să fie izobară este definită de
relaţiile: p= const, sau dp= 0, sau p1= p2. În tabelul 4 sunt prezentate principalele relaţii de calcul ale
transformării izobare.
Procesele care se desfăşoară în sensul de creştere a volumului se numesc încălziri, iar cele care
au loc în sensul diminuării volumului se numesc răciri izobare. Legea transformării izobare (legea Gay-
Lussac) se obţine punând în ecuaţia termica de stare condiţia ca presiunea să fie constantă, rezultând:
v Ri
  const
T p
Transformarea izotermă
O transformare termodinamică în timpul căreia temperatura sistemului rămâne constantă se
numeşte transformare izotermă. Matematic, condiţia ca o transformare să fie izotermă este definită de
relaţiile: T= const, sau dT= 0, sau T1= T2. În tabelul 5 sunt prezentate principalele relaţii de calcul ale
transformării izoterme.
Procesele care se desfăşoară în sensul de creştere a volumului se numesc destinderi, iar cele care
au loc în sensul diminuării volumului se numesc comprimări izoterme. Legea transformării izoterme
(legea Boyle-Mariotte) se obţine punând în ecuaţia termică de stare condiţia ca temperatura să fie
constantă, rezultând:
p  v  R i  T  const
Transformarea adiabată
O transformare termodinamică în timpul căreia sistemul nu schimbă căldură cu mediul exterior
se numeşte transformare adiabată. Interacţiunea dintre sistem şi mediul exterior în timpul transformării
adiabate este numai de natură mecanică. Matematic, condiţia ca o transformare să fie adiabată este
definită de relaţiile: δq=0, sau q12= 0. În tabelul 6 sunt prezentate principalele relaţii de calcul ale
transformării adiabate.
Procesele care se desfăşoară în sensul de creştere a volumului se numesc destinderi, iar cele care
au loc în sensul diminuării volumului se numesc comprimări adiabate. În practică, transformările care
pot fi considerate adiabate sunt acele transformări care se desfăşoară cu viteze mari, astfel încât gazul
să nu aibă timp să schimbe căldură cu mediul.
Legea transformării adiabate se deduce pe baza expresiilor matematice ale primului principiu al
termodinamicii în formă diferenţială, impunând condiţia δq=0, rezultă:
du  q  l   p  dv şi: dh  q  l t  v  dp
În transformarea adiabată, parametrii termici de stare (p, v şi T) sunt toţi variabili. Exponentul
adiabatic k reprezintă raportul dintre căldura specifică la presiune constantă şi căldura specifică la
volum constant:
= /
Transformarea politropă
Transformarea politropă reprezintă o transformare de stare generală, care defineşte procesele
termodinamice în cursul cărora agentul termic schimbă energie sub formă de căldură şi lucru mecanic
cu mediul exterior şi în care se modifică toţi parametrii de stare p,v,T.
2
O asemenea transformare se poate defini printr-o valoare constantă a căldurii specifice. Într-
adevăr, aşa cu transformările izocoră şi izobară sunt definite prin căldurile specifice cv, respectiv cp, se
poate determina o căldură specifică cpol=const pentru o transformare politropă. În această accepţiune
ecuaţiile primului principiu al termodinamicii se pot scrie sub forma:
q  du  l  c v dT  pdv  c pol dT
q  dh  l t  c p dT  vdp  cpol dT
Pentru că cpol este constant, rezultă că indicele politropic n este:
cp  c pol
n 
c v  c pol
În practică, indicele politropic se determină cunoscând valorile parametrilor de stare determinate
experimental, astfel încât se poate calcula cpol cu relaţia:
n  k  kJ 
cpol  c v
n  1  kgK 
Toate relaţiile dintre parametrii de stare p, v, T, deduse la transformarea adiabată sunt valabile şi
la transformarea politropă prin înlocuirea lui k cu n –indice politropic.
În practică, destinderea sau comprimarea gazelor nu se poate realiza în mod riguros adiabatic şi
nici izotermic. În procesele reale, schimbul de căldură dintre agentul termic şi mediu nu poate fi
împiedicat complet, pentru o izolare adiabată, după cum nu poate fi nici intensificat atât de mult încât
temperatura agentului să se menţină constantă în timpul procesului termodinamic. Procesele reale de
comprimare sau destindere din instalaţiile termice pot fi considerate transformări politropice. În
maşinile termice se întâlnesc politrope cu 1<n<k (figurile 61 şi 62).
Figura 61 Transformarea politropă în diagrama Figura 62 Transformarea politropă în diagrama

mecanică calorică
Politropa este considerată o transformare de stare generală pVn=const. Prin particularizarea
exponentului politropic se pot genera toate celelalte transformări de stare, astfel:
- pentru n=0 obţinem ecuaţia izobarei: p=const → pVn=pV0→cn=cp.
- pentru n=1 obţinem ecuaţia izotermei: pV=const → pVn=pV1→cn=∞.
- pentru n=k obţinem ecuaţia adiabatei: pVk=const → pVn=pVk→cn=0.
- pentru n=∞ obţinem ecuaţia izocorei V=const sau p1/nV=p1/∞V=p0V → pVn=pV∞→cn=cv.
În figurile 63 şi 64 sunt reprezentate cele patru transformări simple în diagrama p-V, respectiv T-s.
Figura 63 Reprezentarea celor patru transformări în Figura 64 Reprezentarea celor patru transformări în
diagrama mecanică diagrama calorică
3
Tabelul 3 Relaţiile de calcul ale transformării izocore

Relaţii de calcul
Legea tranformării Legea lui Charles
Ecuaţia transformării p
v=const.→  const
T
Exponentul n n=±∞
Căldura specifică cv
Dependenţa dintre mărimile de p1 p 2 p T
 sau 1  1
stare T1 T2 p 2 T2
Reprezentarea în diagrama
mecanică
Încălzire Răcire
Reprezentarea în diagrama calorică
Încălzire Răcire
Cantitatea de căldură Q12  U 2  U1
Q12  m  c v  T2  T1 
Lucrul mecanic exterior L12  0
Lucrul mecanic tehnic L t 12  V  p1  p 2 
Variaţia entalpiei H 2  H1  m  c p  T2  T1 
H 2  H1  Q12  L t12
Variaţia energiei interne U 2  U1  Q12
U 2  U1  m  c v  T2  T1 
Variaţia entropiei T2
S2  S1  m  c v  ln
T1
p2
S2  S1  m  c v  ln
p1
4
Tabelul 4 Relaţiile de calcul ale transformării izobare

Relaţii de calcul
Legea tranformării Legea Gay-Lussac
Ecuaţia transformării v
p=const. →  const
T
Exponentul n n=0
Căldura specifică cp
Dependenţa dintre mărimile de V1 V2 V T
 sau 1  1
stare T1 T2 V2 T2
mecanică
Încălzire Răcire
Reprezentarea în diagrama calorică
Încălzire Răcire
Cantitatea de căldură Q12  H 2  H1
Q12  m  c p  T2  T1 
Lucrul mecanic exterior L12  p  V2  V1 
L12  m  R  T2  T1 
Lucrul mecanic tehnic L t 12  0
Variaţia entalpiei − = = ⋅ ⋅( − )
Variaţia energiei interne U 2  U1  Q12  L12
U 2  U1  m  c v  T2  T1 
S2  S1  m  c p  ln
T1
V2
S2  S1  m  c p  ln
V1
5
Tabelul 5 Relaţiile de calcul ale transformării izoterme

Relaţii de calcul
Legea tranformării Legea Boyle-Mariotte
Ecuaţia transformării T=const.→ p  V  const
Exponentul n n=1
Căldura specifică ±∞
Dependenţa dintre mărimile p V
p1  V1  p 2  V2 sau 1  2
de stare p 2 V1
mecanică
Destindere Comprimare
calorică
Cantitatea de căldură
= = = ⋅ ⋅
= ⋅ ⋅
= ⋅ ⋅ ⋅
Lucrul mecanic exterior L 12  L t 12  Q 12

Lucrul mecanic tehnic L t 12  L 12  Q 12
Variaţia entalpiei H 2  H1  0
Variaţia energiei interne U 2  U1  0
Variaţia entropiei V2
S2  S1  m  R  ln
V1
p1
S2  S1  m  R  ln
p2
6
Tabelul 6 Relaţii de calcul ale transformării adiabate

Relaţii de calcul
Ecuaţia transformării q12=0
p  V k  const
T  V k 1  const
T
k 1
 const
pk
Exponentul n n=k=cp/cv
Căldura specifică 0
Dependenţa dintre mărimile de k
k
stare p1  v 2   T1  k 1
   
p 2  v1   T2 
1 k 1
k 1
v1  p 2  k T v  T p  k
   sau 1   2  sau 1   1 
v 2  p1  T2  v1  T2  p 2 
mecanică
calorică
Cantitatea de căldură Q 12  0
Lucrul mecanic exterior L12  U 2  U1  L12  m  c v  T1  T2 
1 mR
L12  p1  v1  p 2  v2  L12  T1  T2 
k 1 k 1
k 1
 
p1  V1   p 2  k 
L12  1  
k  1   p1  
 
Lucrul mecanic tehnic L t 12   H 2  H1  Lt 12  k  L12
k mR k  p1  V1  T2 
L t 12   T1  T2  L t 12   1  
k 1 k  1  T1 
Lt 12  m  cp  T1  T2  L t 12  k  L12
Variaţia entalpiei H 2  H1  L t 12 H 2  H1  m  c p  T2  T1 
Variaţia energiei interne U 2  U1   L12 U 2  U1  m  c v  T2  T1 
Variaţia entropiei S2  S1  0
7
Tabelul 7 Relaţii de calcul ale transformării politrope

Relaţii de calcul
Ecuaţia transformării p  V n  const
T  V n 1  const
T
n 1
 const
n
p
Exponentul n c p  c pol
n
c v  c pol
Căldura specifică nk
c pol  c v
n 1
Dependenţa dintre n
n
mărimile de stare p1  v 2   T1  n 1
   
p 2  v1   T2 
1 n 1
n 1
v1  p 2  n T v  T p  n
   sau 1   2  sau 1   1 
v 2  p1  T2  v1  T2  p 2 
mecanică
calorică
Cantitatea de căldură nk kn

Q12  m c v T2  T1  Q12  L12
n 1 k 1
Lucrul mecanic exterior 1 mR
L12  p1  V1  p 2  V2  L12  T1  T2 
n 1 n 1
n 1
 
p1  V1   p 2  n 
L12  1   L12  m  c v  T1  T2 
n  1   p1  
 
Lucrul mecanic tehnic Lt 12  n  L12
nmR n  p1  V1  T2 
L t 12   T1  T2  L t 12   1  
n 1 n  1  T1 
S2  S1  m  c pol  ln
T1
8
Aplicaţie rezolvata
Azotul utilizat pentru tratamentul termo-chimic al unei piese din oţel are următoarele proprietăţi:
masa molară Mazot= 28 kg/kmol, cp_azot=1038,9 J/kgK şi cv_azot= 742,1 J/kgK.
În starea iniţială, masa de 5,7kg de azot, are temperatura de 550°C şi presiunea de 2 bar. Acesta
este răcit la presiune constantă până când volumul i se micşorează de două ori, iar apoi este încălzit
izocor până când revine la temperatura iniţială.
Cerinţe:
a) Să se calculeze constanta de gaz perfect a azotului
Constanta de gaz perfect a azotului se determină cu ajutorul relaţiei:
R 8314,34
R azot  M   296,9J / kgK
 azot 28
b) Să se calculeze mărimile de stare în punctele caracteristice (p,V,T).
Valorile parametrilor (cunoscuti din datele problemei) în punctele caracteristice
Punctele caracteristice T[K] P [N/m2] V [m3]
1 823,15 2·105
2 2·105 V2=V1/2
3 823,15 V3= V2
În starea iniţială 1 mărimile de stare sunt:

T1=550°C+273,15=823,15K
p1=2 bar= 2·105 N/m2
Cu ajutorul ecuaţiei termice de stare aplicate stării iniţiale, obţinem:

m  R  T1 5,7  296,9  823,15
p1  V1  m  R  T1  V1   5
 6,965m 3
p1 2  10
Acesta este răcit la presiune constantă până când volumul i se micşorează de două ori, adică (azotul
parcurge transformarea izobara din starea initiala 1 in starea finala 2) :
p1=p2=2 bar= 2·105 N/m2, respectiv:
V 6,965
V2  1   3,4825m 3
2 2
V V
Relaţia dintre mărimile de stare este: 1  2 , rezultă că:
T1 T2
T V 823,15  3,4825
T2  1 2   411,575K .
V1 6,965
Azotul este încălzit apoi izocor până când revine la temperatura iniţială (azotul parcurge transformarea
izocora din starea initiala 2 in starea finala 3):
v2=v3=3,4825m3, respectiv:
T3= T1=823,15K
p p
Relaţia dintre mărimile de stare este: 2  3 , rezultă că:
T2 T3
p 2  T3 2  105  823,15
p3    4  105 N / m 2
T2 411,575
În tabelul 8 sunt sintetizate valorile parametrilor în punctele caracteristice.
9
Tabelul 8 Valorile parametrilor în punctele caracteristice

Punctele caracteristice T[K] P [N/m2] V [m3]
1 823,15 2·105 6,965
5
2 411,575 2·10 3,4825
5
3 823,15 4·10 3,4825
c) Să se reprezinte grafic procesul în diagrama mecanică (p-V) şi în diagrama calorică (T-S).
Procesul este format din urmatoarea succesiune de transformari:
1-2 transformare izobara
2-3 transformare izocora
Figura 65 Reprezentarea procesului în diagrama p-V şi T-s
d) Ce tip de transformare credeţi că ar trebui să urmeze în procesul tehnologic pentru a avea un ciclu
termodinamic?
Ciclurile termodinamice sunt formate din mai multe transformări particulare la care starea finală şi cea
iniţială se suprapun. Ciclurile termodinamice formeaza un contur inchis (starea finala si cea initiala se
suprapun) atat in diagrama mecanica (Coordonate p-v) cat si in diagrama calorica (coordonate T-s).
Pentru a avea un ciclu termodinamic în cadrul procesului tehnologic ar trebui să urmeze o transformare
izotermă, deoarece temperatura din starea 3 coincide cu temperatura din starea 1.
Figura 66 Reprezentarea ciclului în diagrama p-V şi T-s

e) Să se calculeze schimbul de căldură şi de lucru mecanic exterior pentru fiecare transformare in parte
si apoi pentru tot ciclul termodinamic.
Calculul schimburilor de căldură:
Transformarea izobară 1-2:
Q12  m  c p  T2  T1   5,7  1038,9  411,575  823,15  2437236 J  2437,236 kJ
Transformarea izocoră 2-3:
10
Q 23  m  c v  T3  T2   5,7  742,1  823,15  411,575  1740949,9J  1740,9499kJ

Pentru transformarea izotermă 3-1:
V 6,965
Q 31  p 3  V3  ln 1  4  10 5  3,4825  ln  965554J  965,554kJ
V3 3,4825
Pentru intreg ciclul termodinamic:
Q c  Q 12  Q 23  Q 31  2437 , 236  1740 ,9499  965 ,554  269 , 2679 kJ
Calculul schimburilor de lucru mecanic exterior:
L12  p  V2  V1   2 10 5  3,4825  6,965  6,9652 10 5 J  696,52kJ
L 23  0
Transformarea izoterma 3-1:
= = 965554 = 965,554
L c  L12  L 23  L 31  696,52  0  965,554  269,074kJ
f) Să se calculeze variaţia entalpiei, entropiei şi a energiei interne pentru fiecare transformare in parte
si apoi pentru tot ciclul termodinamic.
Variaţia entalpiei:
H 2  H1  Q12  2437236J  2437,236kJ
H 3  H 2  m  c p  T3  T2   5,7  1038,9  823,15  411,575   2437236 J  2437 ,236 kJ
H1  H 3  0
 H c  H 2  H 1   H 3  H 2   H 1  H 3   2437 , 236  2437 , 236  0  0 kJ
Variaţia entropiei:
T 411,575
S 2  S1  m  c p  ln 2  5,7  1038,9  ln  4104 ,6 J  4,1046 kJ / K
T1 823,15
T 823,15
S3  S 2  m  c v  ln 3  5,7  742 ,1  ln  2931 .9 J  2,9319 kJ / K
T2 411,575
V 6,965
S1  S3  m  R  ln 1  5,7  296 ,9  ln  1173 J  1,173 kJ / K
V3 3,4825
 S c  S 2  S1   S 3  S 2   S1  S 3   4,1046  2,9319  1,173  0 kJ / K
Variaţia energiei interne:
 
U 2  U1  Q12  L12  2437236J   6,965  105  1740736J  1740,736kJ
11
U 3  U 2  Q 23  1740949,9J  1740,9499kJ
U1  U 3  0
 U c  U 2  U 1   U 3  U 2   U 1  U 3   1740 ,736  1740 ,736  0  0 kJ
În tabelul 9 sunt sintetizate valorile pentru schimbul de căldură şi de lucru mecanic exterior,
precum şi variaţia entalpiei, entropiei şi a energiei interne pentru fiecare transformare in parte si pentru
întreg ciclul termodinamic.
Tabelul 9
Transformarea 1-2 Transformarea 2-3 Transformarea 3-1
Schimbul de căldură cu mediul exterior
Q12  2437,236kJ Q 23  1740,9499kJ Q 31  965,554 kJ
Schimbul de lucru mecanic cu mediul exterior
L12  696,52 kJ L 23  0kJ Q31  L31  965,554kJ
Variaţia entalpiei
H 2  H1  2437,236kJ H 3  H 2  2437,236kJ H1  H 3  0kJ
Variaţia entropiei
S 2  S1  4,1046 kJ S3  S 2  2,9319 kJ S1  S3  1,173kJ / K
Variaţia energiei interne
U 2  U1  1740,736kJ U 3  U 2  1740,9499kJ U1  U 3  0kJ
Ciclul termodinamic (1-2-3-1)

Schimbul de căldură cu mediul exterior
= + + = 269
Schimbul de lucru mecanic exterior
= + + = 269
Variaţia entalpiei
Hc  H2  H1   H3  H2   H1  H3   0kJ
Variaţia entropiei
S c  S 2  S1   S 3  S 2   S1  S 3   0 kJ / K
Variaţia energiei interne
U c  U 2  U 1   U 3  U 2   U 1  U 3   0 kJ
12
13 Compresoare și ventilatoare
Compresoarele sunt maşini termice generatoare, care prin consum de lucru mecanic realizează
mărirea presiunii gazelor sau a vaporilor. Compresoarele se întâlnesc în aproape toate ramurile
industriale: la transportul fluidelor, în istalaţiile de turbine cu gaze, în instalaţiile frigorifice şi
pompele de căldură, în instalaţiile de uscare, de ardere, acţionarea unor agregate, sisteme de reglaj şi
comandă.
Diferenţa esenţială între pompă şi compresor constă în faptul că, în timp ce pompa ridică
energia lichidelor incompresibile, compresorul lucrând cu gaze, modifică presiunea şi deci volumul
lor (procesul modificării presiunii este legat de modificarea volumului precum şi a energiei interne,
fiind astfel un proces termic). Compresorul este deci o maşină termică în care se produce modificarea
nu numai a energiei specifice ci şi a energiei termice a gazelor în timp ce în pompă are loc numai
modificarea energiei specifice a lichidelor.
Clasificarea compresoarelor
Clasificarea compresoarelor se poate realiza în funcţie de mai multe criterii, astfel:
a) în funcţie de existenţa spaţiului vătămător (spaţiul care rămâne între capul pistonului şi
chiulasă):
 compresoare teoretice (fără spaţiu vătămător);
 compresoare tehnice (cu spaţiu vătămător).
b) în funcţie de principiul de funcţionare:
 compresoare volumice (realizează comprimarea prin micşorarea unui volum de gaz închis în
spaţiul de lucru al maşinii, realizează presiuni mari şi debite relativ mici):
 compresoare cu piston (figura 132),
 compresoare rotative (figura 133-134).
Figura 132 Compresor cu piston
1
Figura 133 Compresor cu şurub
Figura 134 Compresor cu lamele

 compresoare dinamice (realizează compriarea într-un proces cu curgere continuă a gazelor de
lucru, prin mărirea energiei cinetice şi parţial a energiei potenţiale de presiune în rotor, realizează
debite mari şi presiuni mici):
 compresoare centrifugale (figura 135);
 compresoare axiale (figura 136).
Figura 134 Compresor centrifugal
2
Figura 135 Compresor axial

c) în funcţie de valoarea raportului de comprimare ε (care reprezintă raportul dintre presiunea de
refulare şi presiunea de aspiraţie) se deosebesc:
 ventilatoare dacă ε ≤ 1,1;
 suflante dacă 1,1 ≤ ε ≤ 2,5;
 compresoare dacă ε ≥ 2,5:
 compresoare de joasă presiune dacă ε ≤ 10;
 compresoare de medie presiune dacă 10 ≤ ε ≤ 100;
 compresoare de înaltă presiune dacă ε ≥ 100.
d) în funcţie de numărul de trepte în care are loc comprimarea:
 compresoare monoetajate;
 compresoare poli sau multietajate.
Clasificarea compresoarelor cu piston

Compresoarele cu piston pot fi clasificate astfel:
a) după modul de lucru al pistonului:
 compresoare cu simplu efect, la care aspiraţia se face la o cursă a pistonului, iar refularea la
cealaltă cursă. Pistonul lucrând numai pe o singură faţă, se obţine o singură comprimare la fiecare
cursă dublă;
 compresoare cu dublu efect, la care pistonul lucrează pe ambele feţe, obţinându-se astfel la o
cursă două comprimări.
b) după numărul de cilindrii:
 compresoare cu un singur cilindru;
 compresoare cu doi cilindri;
 compresoare cu trei sau mai mulţi cilindri.
3
c) după poziţia cilindrilor:

 compresoare orizontale;
 compresoare verticale.
d) după numărul de etaje (trepte) de comprimare:
 compresoare monoetajate, care pot avea unul, doi sau mai mulţi cilindrii de acelaşi diametru,
lucrând în paralel;
 compresoare multietajate, de obicei cu două sau trei etaje, având cilindrii de diametru
descrescător, legaţi în serie;
 compresoarele tandem au două pistoane de diametre diferite montate pe aceiaşi tijă.
Compresorul cu piston
Compresorul cu piston (figura 136) se compune, în principiu, din următoarele elemente:
cilindru prevăzut cu sistem de răcire (aripioare de aer sau apă), piston (etanșat față de cilindru cu
segmenți), chiulasa în care sunt montate supapa de aspiraţie (care permite intrarea gazului în cilindru)
şi supapa de refulare (care permite evacuarea gazului din cilindru după comprimare), camera de
aspiraţie, respectiv camera de refulare.
Figura 136 Părţile componente ale unui compresor cu piston

Principiul de funcţionare al compresorului cu piston constă în mărirea şi micşorarea succesivă
a volumului de gaze dintr-un cilindru cu ajutorul unui piston care execută o mişcare liniară alternativă.
Arborele cotit antrenează sistemul bielă manivelă, care face ca pistonul să execute o mişcare rectilinie
alternativă. La două curse simple ale pistonului se realizează un ciclu de funcţionare complet.
Poziţiile extreme ale pistonului se numesc puncte moarte. Punctul mort superior (P.M.S)
corespunde suprafeţei interne a chiulasei. Punctul mort inferior (P.M.I.) corespunde poziţiei cea
mai depărtată a pistonului.
Volumul cilindrului cuprins între chiulasă şi piston, când acesta se găseşte în P.M.S. se numeşte
volumul spaţiului mort şi se notează cu Vm. Acest volum împiedică lovirea pistonului de chiulasă
când acesta se află în P.M.S.
Volumul total al cilindrului (V1) este cuprins între chiulasă şi piston, când acesta se află în
P.M.I. Volumul cursei, sau cilindreea, (Vc) este volumul cuprins între cele două puncte moarte şi se
poate calcula cu relaţia:
  d 2  m3 
Vc = x  
4  cil  rot 
unde d este diametrul cilindrului sau alezajul [m], iar x este cursa pistonului [m].
4
Compresorul teoretic cu piston

Compresorul teoretic presupune inexistenţa spaţiului mort, adică pistonul evacuează tot gazul
aflat în zona de lucru. În cazul compresoarelor teoretice se admit următoarele ipoteze simplificatoare:
 pistonul în cursa lui de la P.M.I la P.M.S se lipeşte perfect de suprafaţa inernă a chiulasei, prin
urmare acest compresor nu are spaţiu vătămător.
 P.M.E şi P.M.I sunt puncte în care viteza pistonului trece prin valoarea zero, atunci când se
schimbă sensul de deplasare;
 fluidul ce evoluează în cilindru este un gaz perfect;
 transformările suferite de gaze sunt reversibile;
 nu există pierderi de presiune prin laminare în procesul de aspiraţie şi de refulare;
 nu există frecări între piston şi cilindru;
 nu există pierderi de gaz prin spaţiul dintre piston şi cilindru.
Ciclul teoretic de comprimare (figura 137) este format din următoarele procese:
Figura 137 Diagrama ideală a unui compresor cu piston

 4-1 aspiraţia care are loc la presiune constantă (transformare izobară);
În cazul compresorului teoretic, volumul total al cilindrului (V1) este egal cu volumul aspirat
(Va) şi cu volumul cursei (Vc):
 m3 
V1  Va  Vc  
 cil  rot 
 1-2 comprimare, considerat un proces reversibil având exponentul politropic 1<n<k;
 pentru n=1 →comprimare izotermă 1-2T;
 pentru n=k →comprimare adiabatică 1-2k;
 pentru n=n →comprimare politropică 1-2p.
Raportul de comprimare este:
pr p2 (446)
  
pa p1
 2-3 refulare sau evacuare (transformare izobară);
Volumul refulat este volumul cilindrului cuprins între poziţiile pistonului de la începutul şi
sfârţitul fazei de refulare:
5
 m3  (447)
Vr  V2  
 cil  rot 
 3-4 revenirea printr-o transformare izocoră la starea iniţială, prin egalizarea presiunilor din
cilindru şi conducta de aspiraţie izocoră.
Compresorul tehnic cu piston

În condiţii reale pistonul nu atinge suprafaţa interioară a chiulasei când ajunge în punctul mort
superior. Deci, funcţionarea compresorului tehnic cu piston presupune aceleaşi ipoteze
simplificatoare ca şi în cazul compresorului teoretic, cu excepţia considerării spaţiului vătămător,
respectiv a spaţiului inactiv (mort) Vm între piston (când acesta se află în punctul mort superior) şi
suprafaţa interioară a chiulasei.
Datorită prezenţei în spaţiul mort Vm, a unei cantităţi de gaz la presiunea de comprimare (rămasă
după refulare), faza de aspiraţie a gazului în cilindru va fi precedată de faza 3-4 de destindere a acestei
cantităţi de gaz, de la presiunea de comprimare p2, până la presiunea de aspiraţie p1. Ca urmare,
volumul de gaz aspirat Va va fi mai mic decât cel teoretic, respectiv mai mic decât volumul cursei
pistonului Vc .
Ciclul de funcţionare al compresorului tehnic cu piston, reprezentat în diagrama p-V (figura
139) cuprinde patru faze distincte: aspiraţia, comprimarea, refularea şi destinderea.
Figura 139 Ciclul de funcţionare al compresorului tehnic cu piston

Aspiraţia începe în punctul 4, în momentul în care se deschide supapa de aspiraţie (SA), şi
durează până în punctul 1 când se închide supapa de aspiraţie. În această etapă are loc umplerea
cilindrului cu gaz. Pentru a se putea deschide supapa de aspiraţie, presiunea în cilindru trebuie să fie
puţin mai mică decât presiunea de la care are loc aspiraţia.
Comprimarea începe în punctul 1, după închiderea supapei de aspiraţie şi durează până în
punctul 2 când se deschide supapa de refulare (SR). În timpul acestei faze, gazul îşi micşoarează
volumul şi îşi măreşte treptat presiunea până la valoarea necesară refulării. În timpul comprimării
volumul gazului se micşorează, iar presiunea şi temperatura lui se măresc.
6
Refularea începe în punctul 2 în momentul în care se deschide supapa de refulare, sub acţiunea
presiunii gazului din cilindru, care depăşeşte puţin presiunea din conducta de refulare. În timpul
acestei faze, presiunea rămâne constantă deoarece cilindrul comunică direct cu conducta de refulare.
Destinderea are loc din momentul în care s-a închis supapa de refulare din punctul 3, până când
se deschide supapa de aspiraţie în punctul 4. Când pistonul porneşte înapoi, se închide supapa de
refulare şi gazul cuprins în spaţiul mort Vm, la presiunea de refulare, îşi măreşte volumul şi îşi
micşorează presiunea până când ajunge puţin sub limita de aspiraţie. În acest moment se deschide
supapa de aspiraţie şi re-începe un nou ciclu. În timpul destinderii volumul gazului se măreşte, iar
presiunea şi temperatura lui se micşorează.
Ciclul de funcţionare al compresorului tehnic este format din următoarele procese:
 4-1 aspiraţia care are loc la presiune constantă (transformare izobară);
 1-2 comprimare, considerat un proces reversibil având exponentul politropic 1<n<k;
 2-3 refulare sau evacuare (transformare izobară);
 3-4 destinderea gazului rămas în spaţiul mort de la presiunea p3=p2 până la presiunea p4=p1.
Volumul de gaz aspirat:
 m3 
Va  V1  V4  
 cil  rot 
Volumul de gaz refulat:
 m3 
Vr  V2  Vm  V2  V3  
 cil  rot 
Volumul cursei este:
 m3 
Vc  V1  Vm  V1  V3  
 cil  rot 
Parametrii funcționali utilizați în cadrul diagramei tehnico-teoretice sunt:
 Raportul de comprimare:
pr p2
  
pa p1
unde pa este presiunea la aspirație iar pr este presiunea la refulare.
 Spaţiul mort relativ sau coeficientul spaţiului mort ne arată cât la sută din volumul cilindreei
reprezintă volumul spaţiului mort:
V V V3
m m  3 
Vc Vc V1  V3
 Gradul de umplere sau coeficientul de debit ne arată cât la sută din volumul cilindreei îl
reprezintă volumul de gaz aspirat:
V V  V4 V1  V4
 a  1 
Vc V1  Vm V1  V3
Gradul de umplere este cu atât mai mic cu cât spaţiul mort relativ şi raportul de comprimare
este mai mare.
Dependenţa gradului de umplere de raportul de comprimare şi a spaţiului mort relativ este:
1
  1  m    n  1
 
Influenţa spaţiului mort asupra volumului de gaz aspirat sau modul de determinare a presiunii
maxime la un compresor cu piston cu o singură treaptă de comprimare este prezentat în figura 140.
In prima etapa, consideram ca compresorul parcurge ciclul: 1-2 comprimare, 2-3 refulare,
3-4 destindere si 4-1 aspiratie.
A doua etapa, acelasi compresor va parcurge ciclul: 1-2’ comprimare, 2’-3’ refulare,
7
3’-4’ destindere si 4-1 aspiratie. Se poate observa ca volumul de aer aspirat scade pe masura ce creste
raportul de comprimare.
Pentru determinarea presiunii maxime, la compresorul cu piston cu o singură treaptă de
comprimare, se impune ca volumul de gaz aspirat şi gradul de umplere să fie nul. Rezultă astfel că şi
debitul compresorului este nul. Se observă că gazul din cilindrul compresorului se comprimă şi se
destinde după aceeaşi curbă (se confundă). În concluzie, valoarea presiunii de refulare pr trebuie să
aibă valori strict mai mici decât p2max.
Figura 140 Influenţa spaţiului mort asupra volumului de gaz aspirat sau modul de determinare a presiunii
maxime
Din condiţia Va = 0, respectiv  = 0, se obţine presiunea maximă de comprimare:
n
 1
p 2 max  p11  
 m
Comprimarea gazului peste această limită este posibilă doar în mai mulţi cilindri înseriaţi.
Prin mărirea raportului de comprimare, respectiv a presiunii de refulare, ciclul de funcţionare
al compresorului real se modifică, în sensul că volumul de gaz aspirat se diminuează; ceea ce conduce
la reducerea de gaz vehiculat. Diminuarea volumului de gaz aspirat se datorează faptului că
destinderea gazului rămas ocupă o cantitate mai mare din cursa efectuată de piston. Raportul de
comprimare influenţează în mod semnificativ valoarea coeficientului volumic, adică a gradului de
umplere.
Valoarea gradului de umplere este influenţată de mărimea spaţiului mort, de raportul de
comprimare şi de natura gazului vehiculat în compresor. Odată cu creşterea spaţiului mort scade
valoarea coeficientului volumic, şi invers, reducerea spaţiului mort conduce la creşterea coeficientului
volumic.
Lucrul mecanic și puterea consumată

Lucrul mecanic consumat de compresor Lc reprezintă suma tuturor lucrurilor mecanice
corespunzătoare fiecărei transformări care compune ciclul:
L c  L 41  L12  L 23  L34
în care:
-procesul 4-1 corespunzător fazei de aspirație:
1
L41   pdV  p1 V1  V4 
4
8
-procesul 1-2 corespunzător fazei de comprimare:

2
L12   pdV
1
-procesul 2-3 corespunzător fazei de refulare:

3
L23   pdV  p2 V3  V2 
2
-procesul 3-4 corespunzător fazei de destindere:

4
L34   pdV
3
Lucrul mecanic total al compresorului:
2 4
Lc  p1 V1  V4    pdV  p2 V3  V2    pdV  Lt12  Lt 34
1 3
Se observă că lucrul mecanic consumat în cursul unui ciclu de funcționare este egal cu diferența
dintre lucrurile mecanice tehnice din procesul de comprimare (Lt12) respectiv de destindere (Lt34).
Se consideră că procesele de comprimare 1-2 și destindere 3-4 decurg după aceeași lege:
 pentru transformarea adiabată:
k k1 
Lc   p1  Va  1   k 
k 1  
 pentru transformarea politropă:
n k1 
Lc   p1  Va  1   k 
n 1  
 pentru transformarea izotermă (compresorul răcit perfect):
p1 p 1
Lc  p1  V1  ln  p4  V4  ln 4  p1  Va ln
p2 p3 
Deoarece un ciclu se efectuează la o rotaţie a arborelui cotit (două curse ale pistonului) şi ţinând
seama că turaţia n este dată în rotaţii pe minut, iar i este numărul de cilindri identici ai compresorului,
puterea teoretică consumată este:
Lc  i  n r
Pc  kW
60
Calculul debitelor de gaz
Debitul volumic aspirat
3
  Va  i  n r    Vc  i  n r  m 
V a
60 60  s 
 
Debitul volumic aspirat de un compresor cu piston poate fi exprimat și în funcție de coeficientul
spațiului mort astfel:
  n    V  n  V  1  m  1n  1 
V c 
a r c r
   
Debitulvolumic refulat:
3
   1  m 
Vr  Va   1 n   
   s 
9
Digrama reală a compresorului tehnic

Digrama reală a compresorului tehnic (figura 141) este o reprezentare simplificată a schimbului
de stare pe care o parcurge gazul în timpul unui ciclu al unui compresor şi se realizează cu ajutorul
indicatorului Watt.
Figura 141 Diagrama reală a unui compresor tehnic cu piston

Pentru a evita lovitura pistonului în capacul compresorului (care ar da dilatări neegale ale
cilindrului) lungimea cursei pistonului trebuie să fie mai mică. La începutul cursei de aspiraţie gazul
comprimat deschide supapa de aspiraţie când presiunea din cilindru este inferioară presiunii p1 din
conducta de aspiraţie cu o diferenţă Δpa necesară pentru deschiderea supapei la începutul cursei de
aspiraţie, jocul supapei înainte de deschiderea completă apare ca oscilaţii neregulate ale curbei în
vecinătatea punctului 4. În punctul 4 se deschide supapa simultan cu schimbul cursei pistonului, între
punctele 1 şi 2 gazul este comprimat după o curbă politropă, până la o presiune superioară p2 cu o
diferenţă Δpr necesară pentru deschiderea supapei de refulare. În punctul 2 apar oscilaţii neregulate
datorită jocului supapei de refulare. Se observă că la sfârşitul cursei de evacuare, în cilindru mai
rămâne volumul Vm, volum care ocupă spaţiul mort. Rolul acestui volum de gaz neevacuat este de a
proteja compresorul la suprasolicitări mecanice cauzate de o eventuală blocare a supapelor, sau de
incompresibilitatea lichidelor pătrunse întâmplător în cilindru.
10
14 Vapori
Vaporii sunt gaze aflate în apropierea punctului de lichefiere (de saturaţie). Cei mai răspândiţi
vapori sunt vaporii de apă, denumiţi şi abur. În practică se mai pot întâlni şi alte categorii de vapori, ca
de exemplu: vaporii de amoniac, de clorură de metil, de bioxid de carbon, de freon etc. Indiferent de
natura lor, proprietăţile vaporilor sunt principial aceleaşi.
Schimbările de fază de ordinul întâi sunt însoţite de transferuri de energie între corp şi mediul
ambiant. La presiune şi temperatură constante, în timpul unei schimbări de stare de ordinul întâi, corpul
îşi modifică starea de agregare.
Un corp poate exista în una din cele trei stări clasice de agregare: solidă, lichidă, gazoasă, iar
trecerea de la o stare de agregare la alta se numeşte:
Topire solid→lichid
Vaporizare lichid→vapori
Sublimare solid→vapori
Desublimare vapori→solid
Condensare vapori→lichid
Solidificare lichid→solid
Cele trei faze (solidă, lichidă, gazoasă) coexistă în punctul ˝T˝ din diagrama p-T (figura 73).
Pentru apă, punctul triplu reprezintă o stare fundamentală la care se face raportarea scării
termodinamice de temperaturi şi se defineşte prin: TT=273,1598 K≈273,16 K şi pT=0,00611bar
=611N/m2. Sub punctul triplu, gheaţa poate sublima. Cantitatea de căldură schimbată de corp cu mediul
exterior în timpul acestor procese se numeşte căldură latentă.
Figura 73 Diagrama fazelor

Stare de saturaţie se numeşte starea de echilibru termodinamic între lichid şi vapori în cursul
procesului de vaporizare.
În natură se deosebesc trei categorii de vapori: umezi, saturaţi şi supraîncălziţi, care se pot obţine
în mod succesiv prin încălzirea unui lichid la presiune constantă.
Vaporii umezi reprezintă amestecul de vapori şi lichid în echilibru de fază. Starea de echilibru a
celor două faze se numeşte stare de saturaţie. Unei presiuni la starea de saturaţie îi corespunde o
singură valoare pentru temperatura de saturaţie. Această dependenţă univocă ps=f(t) exprimă condiţia
de echilibru a celor două faze.
Reprezentarea grafică a funcţiei ps=f(t) într-un
sistem de coordonate p-T (figura 74) corespunde
curbei presiunilor de vaporizare, numită şi curba
de echilibru a fazelor lichid-vapori. Curba
presiunilor de vaporizare are un punct final, care
este punctul critic k (pk, tk), diferit pentru diverse
lichide. Dincolo de punctul critic, substanţele se
găsesc numai în stare gazoasă. Figura 74 Curba de echilibru a fazelor lichid-vapori
1
Această curbă împarte planul diagramei în două zone: zona I, corespunzătoare lichidului şi zona
II, corespunzătoare vaporilor supraîncălziţi.
Vaporii saturaţi, denumiţi şi vapori saturaţi uscaţi, sunt vapori lipsiţi de lichid aflaţi la
temperatura corespunzătoare presiunii echilibrului de fază.
Vaporii supraîncălziţi sunt acei vapori care se află la o temperatură superioară temperaturii
corespunzătoare presiunii echilibrului de fază, adică a temperaturii de saturaţie.
Procesul de vaporizare
Vaporizarea este procesul izobar-izoterm de trecere a substanţelor din starea lichidă în starea de
vapori (sau gazoasă).
În figura 75 este prezentată principial
schema încălzirii la presiune constantă, în
vederea vaporizării unei substanţe aflate iniţial în
stare lichidă. Dacă producerea vaporilor are loc
numai la suprafaţa liberă a lichidului, procesul se
numeşte evaporare. Dacă vaporii apar în toată
masa lichidului, procesul este denumit fierbere.
Figura 75 Schema încălzirii în vederea vaporizării
Într-un cilindru, se găseşte o masă de un kilogram de lichid. Prin intermediul unui piston, se
asigură pe toată durata procesului o presiune constantă p. În permanenţă, se introduce în sistem căldura
q. Aşa cum se observă din figura 76 procesul de vaporizare la presiune contantă este format din trei
subprocese: încălzirea lichidului caracterizat prin creşterea temperaturii, vaporizarea propriu-zisă
caracterizat prin faptul că temperatura rămâne constantă şi supraîncălzirea vaporilor caracterizat din
nou prin creşterea temperaturii.
Figura 76 Variaţia temperaturii unei substanţe în timpul procesului de vaporizare

Starea iniţială a lichidului, notată cu 0, este caracterizată de temperatura t0.
Subprocesul de încălzire a lichidului (0-1’):
 este caracterizat prin creşterea constantă a temperaturii proporţional cu cantitatea de căldură
introdusă, până se ajunge în starea 1’
 starea 1’ este caracterizată de apariţia primei bule de vapori în masa de lichid, fiind deci este o
stare de saturaţie. Aceasta corespunde de fapt cu începutul procesului propriu-zis de vaporizare,
fiind denumită stare de lichid saturat, şi are temperatura de saturaţie ts.
 căldura specifică introdusă în sistem, este notată cu ql, se numeşte căldura sensibilă a lichidului,
şi este proporţională cu produsul dintre căldura specifică la presiune constantă a lichidului (cp)
şi variaţia temperaturii în timpul încălzirii (ts-t0).
q1  c p  t s  t 0  J kg 
Subprocesul de vaporizare propriu-zisă (1’-1’’):
 din starea 1’ care este caracterizată de apariţia primei bule de vapori în masa de lichid dacă se
continuă încălzirea se constată că până în starea 1", temperatura rămâne constantă, ceea ce
justifică afirmaţia că procesul de vaporizare este nu numai izobar ci şi izoterm.
 starea 1" este caracterizată prin transformarea în vapori a ultimei picături din lichidul aflat iniţial
2
în cilindru, deci corespunde încheierii procesului de vaporizare propriu-zis, fiind denumită stare
de vapori saturaţi uscaţi.
 în timpul subprocesului de vaporizare propriu-zisă temperatura rămâne constantă.
 căldura introdusă în sistem în timpul transformării de fază, căldura specifică de vaporizare,
poartă denumirea consacrată de căldură latentă de vaporizare, se notează cu qv, rv sau lv.
 stările intermediare M, dintre 1' şi 1" (figura 77) sunt caracterizate evident prin aceeaşi presiune
şi temperatură ca 1' şi 1", dar reprezintă amestecuri de lichid saturat şi vapori saturaţi uscaţi, în
diferite proporţii. Aceste stări se numesc vapori saturaţi umezi. Se precizează că vaporii care se
separă la suprafaţa liberă a lichidului, având temperatura de saturaţie sunt vapori saturaţi uscaţi,
dar în general, vaporii antrenează particule fine de lichid în suspensie, de fapt acest amestec de
vapori uscaţi şi lichid saturat reprezintă vapori saturaţi umezi.
Subprocesul de supraîncălzire a vaporilor (1’’-F):
 din starea 1" care corespunde transformării în vapori a ultimei picături din lichidul aflat iniţial
în cilindru, dacă se continuă procesul de încălzire, se observă o nouă creştere a temperaturii,
proporţională cu căldura introdusă în sistem, până la atingerea stării finale, caracterizată de
temperatura finală tf, denumită stare de vapori supraîncălziţi.
 Căldura introdusă în sistem, notată qvs, este denumită căldura sensibilă a vaporilor supraîncălziţi,
fiind ca şi în cazul lichidului, proporţională cu produsul dintre căldura specifică la presiune
constantă a vaporilor supraîncălziţi (cpv) şi variaţia temperaturii în timpul acestei încălziri (tf-ts).
q vs  c p v  t f  t s  J kg 
Stările intermediare prin care trece substanţa din cilindru sunt reprezentate în figura 77:
 în timpul încălzirii lichidului (0-1') se produce o uşoară creştere a volumului lichidului, deci o
dilatare;
 vaporizarea propriu-zisă (1'-M-1") este caracterizată printr-o creştere bruscă a volumului;
 supraîncălzirea vaporilor (1"-F) este însoţită din nou, de o uşoară creştere a volumului.
Figura 77 Stări intermediare în timpul procesului de vaporizare

Vaporizarea poate să fie urmărită prin trecerea din starea de lichid (0), în cea de lichid saturat (1'),
prin stările de vapori umezi (M), se ajunge în cea de vapori saturaţi uscaţi (1") şi în final într-o stare de
vapori supraîncălziţi (F).
Stările de vapori umezi M sunt:
 din punct de vedere calitativ amestecuri de vapori saturaţi uscaţi şi lichid;
 din punct de vedere cantitativ, aceste stări pot să fie descrise printr-o mărime care să
desemneze calitatea acestui amestec neomogen, prin proporţia de lichid şi de vapori numită
titlul vaporilor umezi, sau mai scurt titlul.
Titlul vaporilor notat cu x, reprezintă raportul dintre cantitatea de vapori saturaţi uscaţi mv din
amestec şi masa amestecului m:
m
x v
m
Dacă se notează cu ml cantitatea de lichid din amestec, este evident că:
m  mv  ml
Dacă se notează cu y raportul dintre cantitatea de lichid din amestec ml şi masa amestecului m,
se obţine:
3
y  1 x
sau:
x  y 1
Această mărime, y, desemnează cantitatea de lichid din amestec, denumită şi umiditate sau uneori
grad de umiditate. Starea de lichid saturat, pentru care mv = 0 şi ml = m, este caracterizată prin titlul x
= 0 şi umiditatea y=1.
Stările de vapori umezi, vor avea titlul cuprins între valorile 0 şi 1. Cu cât cantitatea de vapori va
fi mai redusă, deci cu cât vaporii umezi vor fi mai apropiaţi de lichidul saturat, cu atât titlul va avea o
valoare mai mică, iar cu cât cantitatea de vapori va fi mai mare, deci vaporii se vor apropia mai mult de
starea de saturaţie, cu atât titlul va avea o valoare mai mare.
În diagrama p-v din figura 78 se observă că cele două curbe limită, denumite şi curbe de saturaţie,
se unesc în punctul critic K. În acest punct vaporizarea se produce brusc, deci substanţa trece din stare
de lichid în stare de vapori, fără creşterea volumului specific, evidenţiată în cazul proceselor descrise
anterior.
La valori ale presiunii mai ridicate decât presiunea
critică pcr, a punctului critic, prin încălzire, atunci când se
atinge temperatura critică Tcr, vaporizarea se produce de
asemenea brusc. Astfel, pot să fie uşor identificate
domeniile diagramei p-v. Sub izoterma critică T=Tcr, la
presiuni mai mari decât presiunea critică, până la punctul
critic K şi la stânga curbei limite inferioare x=0, se găseşte
domeniul de lichid. Între curba limită inferioară (x=0) şi
curba limită superioară (x=1), se găseşte domeniul
vaporilor umezi (bifazic), iar la dreapta curbei limită
superioară (x=1) şi pentru presiunile supracritice, la Figura 78 Curbele limită şi domeniile de
dreapta izotermei critice T=Tcr, se găseşte domeniul lichid şi vapori în diagrama p-v
vaporilor supraîncălziţi.
Pentru fiecare lichid, la o presiune dată cores-
punde o singură temperatură de saturaţie sau fierbere
ts (de exemplu, apa fierbe la 100°C doar la presiunea
atmosferică normală; la alte presiuni, temperatura de
fierbere a apei este diferită de 100°C).
Procesul de vaporizare poate să fie reprezen-
tat şi în diagrama T-s (figura 79). Se observă că şi
aici, cele două curbe limită se întâlnesc în punctul
critic K, acesta fiind la fel ca şi în diagrama p-v, un Figura 79 Procesul de vaporizare izobară în
punct de maxim pe curba de saturaţie. diagrama T-s
În figura 80 sunt reprezentate domeniile de lichid şi vapori în diagrama T-s. Se observă că lichidul
se găseşte sub izoterma critică Tcr şi la stânga curbei de lichid saturat. Între curbele limită, este delimitat
domeniul vaporilor umezi, iar la dreapta curbei limită superioară şi deasupra izotermei critice se găseşte
domeniul în care vaporii sunt supraîncălziţi. În diagrama T-s, aşa cum se vede în figura 81, se poate
reprezenta, căldura necesară pentru producerea vaporilor.
Pentru 1 kilogram de lichid, se pot calcula căldurile corespunzătoare celor trei subprocese
distincte:
 căldura pentru încălzirea lichidului de la T0 la Ts este:
q1  c pl  Ts  T0  J kg 
iar această mărime este reprezentată în coordonate T-s, prin aria 0, 1', B, A, 0.
 căldura pentru vaporizarea propriu-zisă între stările de lichid saturat 1' şi vapori saturaţi uscaţi
1", se determină cu relaţia:
q v  rv  l v  Ts  s1``  s1`  J kg 
şi este reprezentată grafic prin aria 1', 1", C, B, 1'.
4
 căldura pentru supraîncălzirea vaporilor de la Ts, la TF este:

q vs  c pv  TF  Ts  J kg 
se reprezintă grafic prin aria 1", F, D, C, 1".
Figura 80 Domeniile de lichid şi vapori în Figura 81 Reprezentarea căldurilor pentru încălzirea,

diagrama T-s vaporizarea şi supraîncălzirea vaporilor
Mărimile de stare ale vaporilor

În principiu, literatura de specialitate, pentru a desemna mărimile de stare ale stărilor de lichid
saturat, utilizează indicele (') sau (l), astfel volumul specific se notează cu v' sau vl [m3/kg], energia
internă cu u' sau ul [kJ/kg], entalpia cu h' sau hl [kJ/kg], iar entropia cu s' sau sl [kJ/kgK]. Analog, pentru
stările de vapori saturaţi uscaţi se utilizează indicele (") sau (g), deci volumul specific se noteazăcu v"
sau vg [m3/kg], energia internă cu u" sau ug [kJ/kg], entalpia cu h" sau hg [kJ/kg], iar entropia cu s" sau
sg [kJ/kgK].
Pentru determinarea mărimilor de stare ale
lichidului saturat şi ale vaporilor, se adoptă în mod
convenţional o stare de referinţă şi se consideră că în
această stare, funcţiile de stare (mărimile calorice de
stare) energia internă (u), entalpia (h) şi entropia (s),
au valoarea zero. Pentru apă, această stare de referinţă
a fost aleasă starea de lichid saturat, la temperatura
t0=0°C=273,15 K şi presiunea de saturaţie
corespunzătoare este p0=0,006107 bar = 610,7 Pa. În Figura 82 Principiul de calcul a parametrilor
figura 82, această stare a fost notată prin 0. de stare ai vaporilor
Pentru alte substanţe, în afară de apă starea de referinţă faţă de care se calculează parametrii de
stare poate să fie diferită de cea menţionată anterior. De exemplu există situaţii în care starea de referinţă
corespunde lichidului saturat la 100°C, sau la 20°C. De asemenea la unele substanţe, valorile mărimilor
de stare în starea de referinţă au fost alese diferite de zero. În orice caz însă, în literatură se precizează
întotdeauna care este starea de referinţă aleasă şi care sunt valorile mărimilor de stare, în starea de
referinţă.
Mărimile de stare ale lichidului saturat, la temperatura de saturaţie ts şi presiunea de saturaţie
corespunzătoare ps starea ('), se calculează faţă de cele ale stării de saturaţie 0, conform notaţiilor din
figura 82, considerând un proces de comprimare izotermică, de la p0 la ps (0-A), urmat de o încălzire
izobară de la t0 la ts (A-1'). Experimental s-a constatat că la comprimarea până la presiuni de cca. 30 bar
la temperatura de 0°C, în cazul apei, variaţia energiei interne, a entalpiei şi a entropiei, este foarte redusă
şi poate să fie neglijată. Această concluzie este în principiu valabilă pentru comprimarea izotermică a
oricăror lichide. În consecinţă pentru procesul 0-A, variaţia mărimilor de stare poate să fie neglijată.
Variaţia energiei interne în procesul A-1' se poate calcula din integrarea ecuaţiei principiului întâi
al termodinamicii sub forma du = dq - pdv, între cele două stări şi se obţine:
u  u` u 0  q1  p s v1`  v 0 
adică:
5
u  cpl t s  t 0   p 0 v1`  v 0 
În consecinţă energia internă a lichidului saturat este:
u 1`  cpl t s  p s v1`  v 0  kJ kg 
Variaţia entalpiei în procesul A-1' şi entalpia lichidului saturat se pot calcula integrând ecuaţia
principiului întâi al termodinamicii sub forma dh = dq + vdp, între cele două stări. Variaţia entalpiei
este:
h  h1`  u 0  q1  cpl t s  t 0   cpl t s
Experimental s-a constatat că la apă, pentru temperaturi mai mici de 15°C, se poate considera
căldura specifică la presiune constantă (cpl) ca fiind constantă şi în plus variaţia volumului specific al
apei în timpul proceselor de încălzire izobară este neglijabilă, deci dilatarea apei este nesemnificativă.
În principiu, această concluzie este general valabilă pentru lichide. Prin urmare, pentru stările de lichid
saturat se poate scrie relaţia:
h ` u ` c pl t s  q l kJ kg 
Variaţia entropiei în procesul A-1' se calculează prin integrarea între cele două stări, a ecuaţiei
principiului al doilea al termodinamicii, sub forma ds = dq/T, şi se obţine:
Ts
dT T
s  s1`  s 0   c pl  c pl ln s
T0
T T0
Această relaţie este valabilă pentru orice temperatură de saturaţie Ts, deci pentru orice stare de
lichid saturat, entropia se poate calcula cu relaţia:
T
s` c pl ln s kJ / kgK 
T0
Mărimile de stare ale vaporilor saturaţi uscaţi se calculează aplicând aceleaşi ecuaţii ale
principiilor întâi şi doi ale termodinamicii, pentru procesul izoterm-izobar de vaporizare propriu-zisă,
între stările 1' şi 1". Relaţiile obţinute sunt valabile pentru orice asemenea procese. Notând aşa cum s-a
arătat cu (') mărimile de stare ale lichidului saturat şi cu ("), pe cele ale vaporilor saturaţi uscaţi, se
obţine relaţia de calcul pentru entalpia vaporilor saturaţi uscaţi:
h `` h` rv kJ / kg 
unde rv este căldura latentă de vaporizare, iar pentru energia internă a vaporilor saturaţi uscaţi rezultă:
u `` u ` rv  pv`` v` kJ / kg 
relaţie care se poate scrie şi sub forma:
rv  u ``u`  pv`` v` kJ / kg 
Entropia vaporilor saturaţi uscaţi se poate calcula cu relaţia:
r  kJ 
s`` s` v 
Ts  kgK 
Mărimile de stare ale vaporilor supraîncălziţi se pot calcula fie aplicând relaţiile pentru
determinarea mărimilor de stare ale gazelor reale, fie considerând procesul de încălzire izobară de la
temperatura de saturaţie ts, la temperatura finală t, între stările 1" şi B, conform notaţiilor din figura 82.
În această variantă, care conduce la relaţii mai simple, căldura necesară supraîncălzirii:
T s
q si   c pv dT   Tds
Ts s ``
unde cpv reprezintă căldura specifică la presiune constantă a vaporilor.

Din ecuaţia principiului întâi al termodinamicii, sub forma dh=dq+vdp, care pentru procesul
izobar considerat dp=0, devine dh=dq, considerând şi relaţia (220) pentru calculul căldurii necesare
supraîncălzirii, pentru entalpia vaporilor supraîncălziţi se obţine relaţia:
T
 kJ 
h  h `` q si  h ``  c pv dT  
Ts  kg 
La aceeaşi relaţie se ajunge şi prin integrarea relaţiei de calcul a entalpiei pentru un proces izobar,
6
sub forma dh = cpdT.

Din relaţia de definiţie a entalpiei dh = du + pdv + vdp, pentru energia internă a vaporilor
supraîncălziţi printr-un proces izobar, se obţine relaţia de calcul:
T
 kJ 
u  u``  c pv dT  pv  v``  
Ts  kg 
Integrând ecuaţia principiului doi al termodinamicii ds = dq/T se obţine pentru entropia vaporilor
supraîncălziţi relaţia:
T
dT  kJ 
s  s``  c pv
Ts
T  kg 
Căldura specifică la presiune constantă, cpv a vaporilor, variază mult cu temperatura şi presiunea.
Mai ales în apropierea curbei limită a vaporilor saturaţi uscaţi, apar abateri semnificative ale vaporilor
faţă de gazul perfect, ceea ce face ca aceste relaţii să fie dificil de integrat.
Mărimile de stare ale vaporilor umezi se calculează cunoscând valorile acestor mărimi în stările
de saturaţie şi utilizând noţiunea de titlu al vaporilor. Astfel volumul V a m kilograme de vapori umezi
este format din volumul Vl al cantităţii ml de lichid şi volumul Vv al cantităţii mv de vapori, este deci
evidentă relaţia:
V  Vl  VV
sau scrisă utilizând volumele specifice ale lichidului saturat (v') şi vaporilor saturaţi uscaţi (v"), este
echivalentă cu:

mV  m1v` m v v`` m 3 kg 
iar dacă se împarte această relaţie cu m utilizând şi noţiunea de titlu al vaporilor umezi, (x = mv/m),
pentru volumul specific al vaporilor umezi se obţine:
 
v  1  x v` xv`` m 3 kg
Analog se pot determina relaţiile de calcul şi pentru celelalte mărimi de stare ale vaporilor umezi,
având în vedere că h, u şi s sunt mărimi aditive:
 pentru entalpia vaporilor umezi:
h  1  x h ` xh `` kJ kg 
 pentru energia internă a vaporilor umezi:
u  1  x u` xu`` kJ kg
 pentru entropia vaporilor umezi:
s  1  x s` xs`` kJ kgK 
În relaţiile anterioare se utilizează mărimile de stare ale lichidului saturat şi ale vaporilor saturaţi
uscaţi, care există în tabele, în funcţie de temperatura sau de presiunea de saturaţie. Din aceste ecuaţii
se pot deduce şi relaţiile de calcul pentru titlu, în funcţie de parametrii de stare:
v  v` h  h` u  u` s  s`
x   
v`` v` h ``h` u``u` s``s`
Aceasta relatie este valabila pentru orice presiune sau temperatură, oriunde în domeniul vaporilor
umezi. Dacă se scriu prima şi ultima dintre relaţii, pentru a calcula titlul stărilor 1, 2 şi 3 reprezentate în
figurile 83, respectiv 84, în coordonate p-v, respectiv T-s, se constată că cele trei stări, deşi se găsesc la
presiuni diferite, au acelaşi titlu:
v v ` v  v2 ` v  v3 `
x1  1 1  x 2  2  x3  3
v1 `` v1 ` v 2 `` v 2 ` v 3 ``v 3 `
Analog pot fi scrise relaţiile:
s s ` s s ` s s `
x1  1 1  x 2  2 2  x 3  3 3
s1 ``s1 ` s 2 ``s 2 ` s3 ``s3 `
În figura 83 se observă că numitorii şi numărătorii fracţiilor din relaţiile lui x au semnificaţia unor
segmente în coordonate p-v, iar în figura 84 termenii acestor rapoarte au de asemenea semnificaţia unor
segmente, dar în coordonate T-s.
7
Figura 83 Curba de titlu constant în diagrama p-v Figura 84 Curba de titlu constant în diagrama T-s
La orice presiune există stări caracterizate prin aceeaşi valoare a titlului. În coordonate p-v sau T-
s locul geometric al acestor stări, reprezentate prin linii punctate în figurile 83 şi 84, se numesc curbe
de titlu constant. Curba limită inferioară (x = 0) şi curba limită superioară (x=1), sunt de asemenea curbe
de titlu constant. Se observă că toate curbele de titlu constant se întâlnesc în punctul critic K. Din cele
arătate, se poate concluziona că în punctul critic şi în vecinătatea acestuia, proprietăţile şi comportarea
vaporilor, sunt deosebite faţă de orice alte stări.
Diagrame și tabele termodinamice ale vaporilor

Mărimile termodinamice de stare ale vaporilor pot să fie determinate utilizând relaţiile de calcul
prezentate anterior, sau utilizând ecuaţiile de stare ale gazelor reale. În practică, pentru marea majoritate
a agenţilor termodinamici utilizaţi în tehnică, valorile parametrilor şi a mărimilor termodinamice de
stare, au fost calculate în diferite condiţii de presiune şi temperatură, fiind prezentate în tabele
termodinamice. Asemenea tabele există atât pentru stările de saturaţie, cât şi pentru cele de vapori
supraîncălziţi, fiind mult mai uşor de utilizat decât relaţiile de calcul menţionate. Folosind aceste tabele,
pentru aflarea valorilor parametrilor de stare sunt necesare numai operaţii simple de interpolare, sau
calcule aritmetice elementare.
O altă metodă rapidă pentru estimarea mărimilor de stare ale vaporilor, este utilizarea diagramelor
termodinamice, care permit aflarea acestor mărimi pe cale grafică şi în plus au avantajul că permit
reprezentarea şi studierea ciclurilor termodinamice ale maşinilor, instalaţiilor şi echipamentelor termice,
care funcţionează cu vapori. Bineînţeles că aceste diagrame au fost trasate utilizând relaţiile pentru
calculul mărimilor de stare ale vaporilor, prezentate anterior, existând asemenea diagrame pentru o mare
diversitate de agenţi termodinamici.
În continuare, vor fi prezentate diagramele termodinamice
disponibile în programul CoolPack, realizat de Universitatea
Tehnică din Danemarca si disponibil gratuit pe internet. Diagramele
termodinamice sunt disponibile în modulul „Refrigeration Utilities”,
aşa cum se indică în figura 85. Sunt disponibile diagramele lgp-h, T-
s, h-s şi h-x, ultima fiind utilizabilă pentru aerul umed. Figura 85 Modulul
„Refrigeration Utilities” din
programul CoolPack
Diagrama T-s a vaporilor

În figura 86 este reprezentată diagrama T-s a vaporilor de apă afişată de CoolPack, având
avantajul că permite evaluarea cantităţii de căldură schimbată în transformările termodinamice, prin
planimetrarea ariilor de sub curbele transformărilor termodinamice. Pentru toate substanţele, alura
curbei de lichid saturat, este asemănătoare cu cea prezentată în figura 86, dar curba de vapori saturaţi
uscaţi se obţine adăugând de la curba lichidului saturat, segmente orizontale de lungime rv/Ts, unde rv este
căldura latentă de vaporizare (notată şi cu lv), care depinde de natura substanţei, iar Ts este temperatura de
saturaţie, deci alura curbei limită superioară, diferă de la o substanţă la alta.
8
Figura 86 Diagrama T-s a vaporilor de apă afişată de CoolPack

În domeniul de vapori umezi, sunt reprezentate curbele de titlu constant. Izotermele sunt drepte
orizontale pe tot câmpul diagramei, iar izentropele, deci adiabatele reversibile sunt drepte verticale. Se
observă că în domeniul vaporilor umezi, unde izobarele sunt drepte orizontale, fiind şi izoterme,
izocorele sunt curbe având concavitatea în jos. Pe diagramă mai sunt reprezentate curbele de entalpie
constantă, care corespund proceselor de laminare adiabatică.
Unul din avantajele utilizării diagramelor termodinamice din programul CoolPack, este acela că
pentru citirea parametrilor termodinamici, se poate utiliza cursorul programului, iar în starea reprezentată
de cursor, valorile parametrilor termodinamici sunt afişate în partea inferioară a diagramei. Astfel sunt mult
simplificate procesele de citire a parametrilor termodinamici din diagramă.
Diagrama h-s a vaporilor

Diagrama h-s a fost propusă pentru apă, în anul 1904 de Molier, iar în prezent este cea mai utilizată
diagramă termodinamică a apei, deoarece permite determinarea rapidă a schimburilor de energie sub
formă de lucru mecanic şi căldură, în toate procesele termodinamice precum şi viteza de curgere a
vaporilor la destinderea în ajutaje. Schimburile energetice specifice, sunt reprezentate sub forma unor
segmente verticale, pentru că axa ordonatelor este reprezentată de entalpia specifică.
În figura 87 este reprezentată zona din dreapta punctului critic K a diagramei h-s pentru vaporii
de apă, utilizată pentru a fi reprezentat mai detaliat domeniul vaporilor supraîncălziţi şi al vaporilor
umezi având titlul mare, domenii în care se desfăşoară cele mai importante procese de lucru din
echipamentele energetice funcţionând cu abur, în special în turbine.
Se observă că în această diagramă, punctul critic nu mai este punctul de maxim al curbelor limită,
ci un punct de inflexiune şi cel puţin pentru apă, curba lichidului saturat porneşte din origine. În
domeniul de vapori umezi, este prezentată alura curbelor de titlu constant. Pentru izobare, în domeniul
de vapori umezi, alura este cea a unor drepte convergente în origine, având panta cu atât mai mare cu
cât valoarea presiunii este mai ridicată.
9
Figura 87 Zona din dreapta punctului critic, a diagramei h-s pentru apă
Diagrama lgp-h a vaporilor

Diagrama logaritm din presiune-entalpie (lgp-h), prezentată în figura 88, este utilizată în special
în tehnica frigului, existând asemenea diagrame pentru toţi agenţii frigorifici şi pentru majoritatea
hidrocarburilor. O particularitate întâlnită numai la această diagramă, o reprezintă scara logaritmică a
presiunilor, ceea ce permite acoperirea unui domeniu foarte larg de presiuni, cu menţinerea relativ
constantă a preciziei de citire a presiunilor.
Figura 88 Diagrama lgp-h a vaporilor
10
Se observă că punctul critic este punct de maxim, la fel ca și în diagrama T-s. Este prezentată
alura izotermelor, pe tot câmpul diagramei, la fel ca şi forma curbelor izentrope (s=constant), foarte
utile mai ales în domeniul vaporilor supraîncălziţi, unde se desfăşoară procesele de comprimare, teoretic
adiabatice, din ciclurile maşinilor frigorifice. În domeniul vaporilor supraîncălziţi au fost reprezentate
şi curbele izocore, iar în cel al vaporilor umezi, cele de titlu constant.
Aplicaţii
Aplicaţia 1
Identificaţi valorile parametrilor termodinamici care lipsesc din tabelul alăturat cu ajutorul
diagramei T-s pentru apă prezentată în figura 89.
Figura 89 Diagrama T-s pentru apă

Tabelul 15 Valori ale parametrilor termodinamici - Aplicaţia 1
t [°C] h`=hl [kJ/kg] h``=hg [kJ/kg] s`=sl [kJ/kgK] s``=sg [kJ/kgK] v`` [m3/kg] p [bar]
40
140
240
340
Exemplu de rezolvare pentru temperatura de 80°C
Marimile notate cu indice prim sau indice l sunt caracteristice starii de lichid saturat. Intersectand
temperatura de 80°C cu curba de lichid saturat obtinem punctul de pe diagrama de mai jos.
Curbele de entalpie constante sunt trasate cu culoarea albastru. Entalpia starii de lichid saturat la
temperatura de 80°C este de 380 kJ/kg, este sub curba de entalpie de 400kJ/kg
Entropia se citeste perpendicular pe axa de entropie constanta (diagrama este trasata in coordonate de
temperatura si entropie). Entropia starii de lichid saturat la temperatura de 80°C este de 1200 J/kg= 1,2 kJ/kg
Presiunea este o dreapta pe domeniul de vapori umezi (sub curba de vaporizare), iar in domeniul de vapori
supraincalziti (in dreapta curbei de saturatie ) are alura de curba. Presiune este trasata cu culoarea rosie pe aceasta
diagrama. Presiunea lichidului saturat este egala cu presiunea vaporilor saturati. Pentru temperatura de de 80°C
presiunea este 0,5 bar.
Pentru lichid saturat se citesc marimile corespunzatoare de pe diagrama
80 380 1,2 0,5
11
Figura 89 Diagrama T-s pentru apă rezolvare pentru 80°C lichid saturat
Marimile notate cu indice secund sau indice g sunt caracteristice starii de vapori saturati sau vapori saturati
uscati (lipsiti de lichid). Intersectand temperatura de 80°C cu curba de vapori saturati obtinem punctul de pe
diagrama de mai jos.
Figura 89 Diagrama T-s pentru apă rezolvare pentru 80°C vapori saturati
12
Curbele de entalpie constante sunt trasate cu culoarea albastru. Entalpia starii de vapori saturati la
temperatura de 80°C este de 2620 kJ/kg, este deasupra curbei de entalpie de 2600kJ/kg
Entropia se citeste perpendicular pe axa de entropie constanta (diagrama este trasata in coordonate de
temperatura si entropie). Entropia starii de vapori saturati la temperatura de 80°C este de aproximativ 7500
J/kg= 7,5 kJ/kg pentru ca se afla aproximativ la jumatatea intervalului 7200-7800J/kg
Presiunea este o dreapta pe domeniul de vapori umezi (sub curba de vaporizare), iar in domeniul de vapori
supraincalziti (in dreapta curbei de saturatie ) are alura de curba. Presiune este trasata cu culoarea rosie pe aceasta
diagrama. Presiunea lichidului saturat este egala cu presiunea vaporilor saturati. Pentru temperatura de de 80°C
presiunea este 0,5 bar.
Volumul specific are alura de curba pe domeniul de vapori umezi (sub curba de saturatie) si isi modifica
semnificativ alura pe domeniul de vapori supraincalziti (in dreapta curbei de saturatie). Acesta este reprezentat
cu culoarea verde. Volumul specific al vaporilor saturati la temperatura de 80°C este de aproximativ 3,75m3/kg
pentru ca se afla aproximativ la jumatatea intervalului 2,5-5 m3/kg
Pentru vapori saturati uscati se citesc marimile corespunzatoare de pe diagrama
80 2620 7,5 3,75 0,5
Aplicaţia 2
Să se reprezinte grafic în diagrama h-s procesul de destindere teoretică a aburului într-o turbină
cu abur dacă se cunosc:
• parametrii la intrare: temperatura de 550°C și presiunea de 100 bar,
• parametrii la ieșire: presiunea de 0,5 bar.
Sa se determine entalpiile si entropiile corespunzatoare celor doua stari.
Nota: in acesta diagrama presiunea este reprezentata cu albastru si temperatura cu rosu. Entalpiile
si entropiile se citesc perpendicular pe axele corespunzatoare.
Figura 90 Diagrama h-s pentru apă

Se identifica punctul corespunzator intrarii aburului in turbina (dat de parametrii la intrare:
temperatura de 550°C și presiunea de 100 bar)
Procesul de destindere teoretică a aburului într-o turbină cu abur este considerat ca fiind o
transformare adiabata (fara schimb de caldura cu mediu exterior, in timpul caruia se modifica
temperatura, presiunea si volumul, dar ramane constanta entropia).
Se traseaza procesul de destindere a aburului in turbina plecand din punctul corespunzator intrarii
aburului in turbina, mentinand entropia constanta pana cand intersecteaza curba de presiune de 0,5 bar.
Obtinem astfel punctul corespunzator iesirii aburului din turbina.
13
Tabele cu valori ale parametrilor termodinamici ai vaporilor

Pentru citirea parametrilor termodinamici, pot fi utilizate tabele cu valori ale parametrilor
termodinamici ai lichidului şi a vaporilor la saturaţie (tabelul 10) şi tabele cu valori ale parametrilor
termodinamici supraîncălziţi (tabelul 11).
Tabelul 10 Valori ale parametrilor termodinamici ai lichidului saturat şi a vaporilor la saturaţie
Tabelul 11 Valori ale parametrilor termodinamici supraîncălziţi
Mărimile de stare ale lichidului și ale vaporilor supraîncălziți sunt date în tabelul 12 în funcție de
temperatură și presiune.
14
Tabelul 12 Mărimile de stare ale lichidului și ale vaporilor supraîncălziți în funcție de temperatură și presiune
p 1 1.5 2
bar
ts = 99.640C ts = 111.380C ts = 120.230C
t v h s cp v h s cp v h s cp
ºC m3/kg kJ/kg kJ/ kJ/ m3/kg kJ/kg kJ/ kgK kJ/ kgK m3/kg kJ/kg kJ/ kgK kJ/ kgK
kgK kgK
0 0.0010001 0.1 0.0000 - 0.0010000 0.1 0.0000 - 0.0010000 0.2 0.0000 -
10 0.0010003 42.0 0.1511 - 0.0010002 42.0 0.1511 - 0.0010002 42.1 0.1511 -
20 0.0010018 83.9 0.2964 - 0.0010017 83.9 0.2964 - 0.0010017 84.0 0.2964 -
30 0.0010044 125.7 0.4363 - 0.0010043 125.7 0.4363 - 0.0010043 125.8 0.4363 -
40 0.0010079 167.5 0.5715 - 0.0010078 167.5 0.5715 - 0.0010078 165.7 0.5716 -
50 0.0010121 209.3 0.7031 4.17 0.0010120 209.3 0.7031 4.17 0.0010120 209.4 0.7033 4.17
60 0.0010171 251.1 0.8307 4.18 0.0010170 251.1 0.8307 4.18 0.0010170 251.2 0.8307 4.18
70 0.0010227 293.0 0.9546 4.19 0.0010227 293.0 0.9546 4.19 0.0010227 293.1 0.9546 4.19
80 0.0010289 334.9 1.0748 4.19 0.0010289 334.9 1.0748 4.19 0.0010289 335.0 1.0748 4.19
90 0.0010359 376.8 1.1924 4.20 0.0010358 376.8 1.1924 4.20 0.0010358 376.9 1.1924 4.20
100 1.695 2676 7.361 2.09 0.0010434 419.0 1.3067 4.22 0.0010434 419.0 1.3067 4.22
110 1.746 2697 7.414 2.06 0.0010515 461.3 1.4181 4.23 0.0010515 461.3 1.4181 4.23
120 1.795 2717 7.465 2.03 1.188 2712 7.268 2.11 0.0010603 503.7 1.5269 4.25
130 1.842 2737 7.514 20.1 1.221 2733 7.319 2.07 0.9108 2728 7.177 2.14
140 1.889 2757 7.562 1.99 1.253 2753 7.368 2.04 0.9357 2749 7.227 2.10
150 1.937 2776 7.608 1.98 1.285 2773 7.416 2.02 0.9603 2769 7.276 2.07
160 1.984 2796 7.654 1.97 1.317 2793 7.462 2.00 0.9840 2790 7.324 2.04
170 2.031 2816 7.699 1.97 1.348 2813 7.507 1.99 1.008 2810 7.370 2.02
180 2.078 2835 7.743 1.96 1.380 2833 7.551 1.99 1.032 2830 7.415 2.01
190 2.125 2855 7.786 1.96 1.412 2852 7.594 1.98 1.056 2850 7.458 2.00
Mărimile de stare ale lichidului saturat (indice prim) și ale vaporilor saturați sunt date în tabele în
functie de temperatură (tabel 13) sau de presiune (tabel 14).
Tabelul 13 Mărimile de stare ale lichidului și ale vaporilor saturați în funcție de temperatură
t p v’ v” h’ h” s’ s” rv
0 3 3
C bar m /kg m /kg kJ/kg kJ/kg kJ/ kgK kJ/ kgK kJ/kg
95 0.8451 0.0010396 1.982 398.0 2668 1.2502 7.4155 2270
96 0.8767 0.0010404 1.915 402.2 2669 1.2617 7.4030 2267
97 0.9093 0.0010412 1.851 406.4 2671 1.2731 7.3907 2265
98 0.9429 0.0010420 1.789 410.7 2673 1.2845 7.3786 2262
99 0.9775 0.0010427 1.730 414.9 2674 1.2958 7.3666 2259
100 1.0132 0.0010435 1.673 419.1 2676 1.3071 7.3547 2257
101 1.0499 0.0010443 1.618 423.3 2677 1.3184 7.3429 2254
102 1.0876 0.0010450 1.566 427.5 2679 1.3297 7.3311 2251
103 1.1265 0.0010458 1.515 431.7 2680 1.3409 7.3193 2248
104 1.1666 0.0010466 1.466 436.0 2681 1.3521 7.3076 2245
105 1.2079 0.0010474 1.419 440.2 2683 1.3632 7.2959 2243
106 1.2504 0.0010482 1.374 444.4 2685 1.3743 7.2834 2241
107 1.2941 0.0010490 1.331 448.6 2687 1.3854 7.2728 2238
108 1.3390 0.0010498 1.289 452.9 2688 1.3964 7.2614 2235
109 1.3852 0.0010507 1.249 457.1 2689 1.4074 7.2500 2232
110 1.4326 0.0010515 1.210 461.3 2691 1.4184 7.2386 2230
15
Tabelul 14 Mărimile de stare ale lichidului și ale vaporilor saturați în funcție de presiune
p t v’ v” h’ h” s’ s” rv
3 3
bar ºC m /kg m /kg kJ/kg kJ/kg kJ/ kgK kJ/ kgK kJ/kg
0.08 41.54 0.0010085 18.10 173.9 2576 0.5927 8.227 2402
0.5 81.35 0.0010299 3.239 340.6 2645 1.0910 7.593 2304
0.6 85.95 0.0010330 2.732 360.0 2653 1.1453 7.531 2293
0.7 89.97 0.0010359 2.364 376.8 2660 1.1918 7.497 2283
0.8 93.52 0.0010385 2.087 391.8 2665 1.2330 7.434 2273
0.9 96.72 0.0010409 1.869 405.3 2670 1.2696 7.394 2265
1 99.64 0.0010432 1.694 417.4 2675 1.3026 7.360 2258
1.1 102.32 0.0010452 1.550 428.9 2679 1.3327 7.328 2250
1.2 104.81 0.0010472 1.429 439.4 2683 1.3606 7.298 2244
1.3 107.14 0.0010492 1.325 449.2 2687 1.3866 7.271 2238
1.4 109.33 0.0010510 1.236 458.5 2690 1.4109 7.246 2232
1.5 111.38 0.0010527 1.159 467.2 2693 1.4336 7.223 2226
1.6 113.32 0.0010543 1.091 475.4 2696 1.4550 7.202 2221
1.7 115.17 0.0010559 1.031 483.2 2699 1.4752 7.182 2216
1.8 116.94 0.0010575 0.9773 490.7 2702 1.4943 7.163 2211
1.9 118.62 0.0010591 0.9290 497.9 2704 1.5126 7.145 2206
2 120.23 0.0010605 0.8854 504.8 2707 1.5303 7.127 2202
Mărimile de stare ale vaporilor umezi, fiind dependente de continutul de vapori (x) din amestec
se determina cu relațiile:
v = (1 - x)v + xv" [m 3 / kg]
h = (1 - x)h  + xh"  h '  xrv [kJ / kg ]
u = (1 - x)u  + xu"  h  pv [kJ / kg ]

rv
s = (1 - x)s + xs"  s '  x [kJ / kgK]
Ts
v  v` h  h` u  u` s  s`
x   
v`` v` h``h` u``u` s``s`
Aplicaţie
Într-o incintă având volumul V=1,5m3 se găseşte o masă m=15kg abur la temperatura t1=125°C.
Vaporii sunt încălziţi până la temperatura t2=150°C, apoi până la temperatura t3=175°C, ca la finalul
procesului aburul să ajungă la temperatura t4=200°C.
Se cere:
a) Să se afle parametrii fizici şi termici de stare ai aburului în punctele caracteristice.
t p x v h s
3
[°C] [bar] [-] [m /kg] [kJ/kg] [kJ/ kgK]
125 2,3207 0,1285 0,1 806,37 2,28
150
175
200
16
Pentru a putea determina parametrii fizici și termici de stare ai aburului în punctele caracteristice,
trebuie mai întâi să determinăm volumul specific al acestuia.
 m3 
V 1,5  m3 
Volumul specific al aburului este: v1   kg   v 1   0,1  kg 
m
  15  
Volumul specific al aburului este același în toate stările.
Din tabelul de mai jos se citesc mărimile de stare în funcție de temperatură, unde cu indice l s-a notat starea
de lichid saturat, iar cu indice g s-a notat starea de vapori saturați.
Mărimile de stare ale lichidului și ale vaporilor saturați în funcție de temperatură (programul Coolpack)
t p vl=v’ vg=v” hl=h’ hg=h” sl=s’ sg=s” R=rv=lv

[°C] [bar] [m3/kg] [m3/kg] [kJ/kg] [kJ/kg] [kJ/ kgK] [kJ/ kgK] [kJ/kg]
125 2,3207 0,0010652 0,77058 525,06 2713,13 1,5816 7,0772 2188,09

` ``
Pentru că v1  v1  v1 (sau v1  v1  v g ) rezultă că în starea 1 sunt vapori umezi.
v  v` h  h` u  u` s  s`
Titlul vaporilor se poate determina din relația x    
v`` v` h ``h` u``u` s``s`
v  v` 0,1  0,0010652
Rezultă că: x  `` `
x  0,1285 ; adică 12,85% din amestec sunt
v v 0,77058  ` 0,0010652
vapori, în timp ce 87,15% din amestec este sub formă lichidă.
Mărimile de stare ale vaporilor umezi, fiind dependente de conținutul de vapori (x) din amestec
se determină cu relațiile următoare:
-1
h = h '  xrv [kJ kg ] 
 Entalpia vaporilor: h = 525,06  0,1285  2188,09  806,3778 [kJ kg-1]
 Entropia vaporilor: s = (1 - x)s + xs" [kJ kg -1 K 1 ] 
s = (1 - 0,1285)  1,5816 + 0,1285  7,0772  2,2881 [kJ kg-1 K 1 ]
Pentru temperaturile t2, t3 și t4 va rog sa calculati mărimile de stare .
17
15 Instalații frigorifice și pompe de căldură

Instalaţiile frigorifice şi pompele de căldură, sunt maşini termice care au rolul de a prelua căldură
de la un mediu având temperatura mai scăzută şi de a o ceda unui mediu având temperatura mai
ridicată, aşa cum se observă şi pe schema energetică din figura 157, unde mărimile sunt notate cu
indicele “pc” fac referire la pompa de căldură iar mărimile notate cu indicele “f” fac referire la
instalațiile frigorifice.
Figura 157 Pompa de căldură şi maşina frigorifică reprezentate schematic în funcţie de temperatura sursei
reci
Mediul cu temperatura mai scăzută, de la care se preia căldură este denumit sursa rece, iar mediul
cu temperatura mai ridicată, căruia i se cedează căldură, este denumit sursa caldă. Deoarece au
capacitate termică infinită, temperaturile surselor de căldură rămân constante chiar dacă acestea
schimbă căldură. Instalațiile frigorifice și pompele de căldură funcționează după același principiu,
deosebindu-se numai prin nivelul de temperatură al surselor de căldură.
Conform principiului doi al termodinamicii, pentru transportul căldurii, în condiţiile prezentate,
este necesar un consum de energie, notat cu P.
Instalaţiile frigorifice şi pompele de căldură, au în componenţă cel puţin patru elemente
componente: vaporizator (V), compresor (C), condensator (K) şi detentor (D).
Preluarea de căldură, de la sursa rece, se realizează prin vaporizarea agentului frigorific în
vaporizator, iar cedarea căldurii, către sursa caldă, are loc prin condensarea agentului frigorific în
condensator. Procesele de vaporizare și respectiv condensare au loc în două schimbătoare de căldură
numite vaporizator (V) și respectiv condensator (K).
Compresorul are rolul de a asigura condițiile de lucru pentru condensator, la ieșirea din
vaporizator, vaporilor li se mărește presiunea până la valoarea presiunii de condensare.
În urma cedării de căldură către sursa caldă, prin condensare, vaporii revin în starea de lichid.
Pentru ca lichidul obținut în condensator să poată din nou să preia căldura de la sursa rece, prin
vaporizare, este nevoie să i se micșoreze presiunea, iar acest proces se poate realiza într-un detentor
sau ventil de laminare.
În figura 158 este prezentată schema de principiu instalației frigorifice și a pompei de căldură
funcționând după ciclul ideal. În figura 159 este prezentat ciclul de lucru în diagrama termodinamică
lgp-h. Aceasta este cea mai utilizată pentru studiul ciclurilor frigorifice, deoarece în această diagramă
toate schimburile energetice sunt reprezentate sub forma unor segmente.
1
Figura 158 Schema de principiu a unei instalații Figura 159 Ciclul instalaţiei frigorifice în
frigorifice funcționând după ciclul ideal diagrama lgp-h
Procesele care compun ciclul de funcţionare al instalaţiilor frigorifice și a pompei de căldură:
 Procesul 1-2 comprimare teoretic adiabatică, are loc în compresor.
 Procesul 2-3 condensarea izobară a vaporior, are loc în condesator.
 Procesul 3-4 destindere izentalpă (h=ct), are loc în ventilul de laminare.
 Procesul 4-1 vaporizarea izobară, are loc în vaporizator.
Efectul util al instalaţiilor frigorifice, se realizează în vaporizator, prin preluare de căldură de la
sursa rece. Efectul util al pompelor de căldură, se realizează în condensator, prin cedare de căldură
sursei calde.
Agenți frigorifici
În funcţie de temperatura de răcire, de mărimea fluxului de căldură extras, de domeniul de
utilizare al frigului produs, se folosesc mai mulţi agenţi frigorifici (peste 30).
Pentru a putea fi folosiţi în instalaţiile frigorifice, agenţii frigorifici trebuie să îndeplinească mai
multe condiţii: căldură de vaporizare mare, presiuni cât mai mici, corespunzătoare temperaturilor de
vaporizare şi de condensare, temperatură de solidificare cât mai scăzută, temperatură critică cât mai
ridicată, volum specific al vaporilor cât mai mic, coeficienţi mari de transfer termic, să nu fie toxici, să
nu corodeze metalele, să nu fie inflamabili, să fie inerţi faţă de lubrifianţi, să aibă viscozitate mică, să
poată fi fabricaţi industrial la un preţ cât mai redus.
Agenţii frigorifici cei mai utilizaţi în tehnica frigului sunt:
 Amoniacul (NH3) - se utilizează în instalaţiile frigorifice industriale mijlocii şi mari, pentru
temperaturi până la -70° C.
Avantaje: Dezavantaje:
 cost redus  inflamabil în amestec cu aerul
 presiuni relativ mici de lucru  toxic
 coeficient de transmitere a căldurii ridicat  puţin solubil în ulei
 uşurinţă de detecţie a scăpărilor (cu acid  corodează cuprul şi aliajele sale
clorhidric fumans → la locul scăpărilor se
formează clorură de amoniu sub forma unui
fum alb)
Amoniacul este mult utilizat în instalaţiile industriale datorită căldurii latente de vaporizare mare,
sensibilităţii reduse la umiditatea conţinută în instalaţii, a mirosului caracteristic ce face posibilă
depistarea neetanşeităţilor.
 Clorura de metil (CH3Cl) se utilizează în instalaţii frigorifice de puteri mici. Este mai puţin
dăunătoare decât amoniacul. În prezenţa apei produce îngheţarea şi obturarea ventilelor de
reglaj. Este complet miscibilă în uleiurile de ungere.
 Derivaţii halogenaţi ai metanului şi etanului, în care unii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi prin
atomi de Clor sau Fluor sunt cunoscuţi sub denumirea de freoni, simbolizaţi prin F sau R (R12,
R21, R22, R11, R113 etc.).
2
Ei sunt utilizaţi pe scară largă în instalaţiile frigorifice pentru că nu sunt toxici, au inflamabilitate
redusă, nu formează cu aerul amestecuri explozive, nu ard şi nu au miros până la un conţinut de 20%
participaţie volumică în aer. La conţinuturi mai mari de 25 mg apă la un kg de freon, are loc
descompunerea freonilor în acid fluorhidric şi clorhidric, care atacă uleiul de ungere, materialul din care
este confecţionată instalaţia şi materialul de izolaţie al motorului compresorului.
 toxicitate redusă  cost ridicat
 inflamabilitate redusă  coeficienţi mici de transmitere a căldurii
 dizolvă uleiul de ungere (deci asigură şi  distruge stratul de ozon din atmosferă ( 1
ungerea pieselor în mişcare) moleculă de freon distruge 1000 molecule de
ozon).
 exponenţi adiabatici mici ceea ce duce la 
creşteri mici de temperatură la comprimare
Instalații frigorifice
Instalaţiile frigorifice sunt instalaţii termice care au rolul de a coborî temperatura unor spaţii
(incinte) sub temperatura mediului ambiant, şi a căror funcţionare necesită un consum de energie
(mecanică, termică, electrică).
În principiu, funcţionarea acestor instalaţii se bazează pe utilizarea unei substanţe denumită agent
frigorific, care evoluează în interiorul acestora după un ciclu generator (invers decât cel motor),
absorbind căldură de la incinta rece pe care o cedează mediului ambiant. Cele mai utilizate sunt
instalaţiile frigorifice cu vapori cu comprimare mecanică. În figura 160 este sunt ilustrate părțile
componente ale unei instalații frigorifice funcționând după ciclul ideal.
Clasificarea instalaţiilor frigorifice cu agent frigorific:
 Instalaţii frigorifice cu schimbarea stării de agregare a
agentului frigorific (cu vapori)
 Instalaţii frigorifice cu vapori, cu comprimare mecanică
(cu compresor)
 Instalaţii frigorifice cu vapori, cu comprimare
termochimică (prin absorbţie)
 Instalaţii frigorifice cu vapori, cu comprimare termică (cu
ejector)
 Instalaţii frigorifice fără schimbarea stării de agregare
(cu gaze)
 Instalaţii frigorifice cu gaze cu destindere adiabatică
 Instalaţii frigorifice cu gaze cu laminare Figura 160 Părțile componente ale
unei instalații frigorifice
Pompe de căldură
Pompa de căldură este o instalație termică, care preia căldura de la un izvor de căldură cu un
potențial termic scăzut și o cedează unui consumator de căldură, la un potențial termic mai ridicat,
consumând în acest scop energie. Pompa de căldură este derivată din instalația frigorifică, fiind identică
din punct de vedere constructiv cu aceasta, dar deosebindu-se prin scopul urmărit.
Clasificarea pompelor de căldură se poate realiza în funcție de mai multe criterii:
 puterea instalata:
 instalatii mici: pentru prepararea apei calde, realizate in combinatie cu frigidere – putere
de pana la 1 KW.
 instalatii mijlocii: pentru climatizare si incalzire pe intreaga durata a anului in locuinte
relativ mici si birouri. Puterea necesara actionarii: 2 – 20 KW; puterea termica – pana
la 100 KW.
 instalatii mari: pentru conditionare si alimentare cu caldura. Instalatiile sunt cuplate de
3
obicei cu instalatii de ventilare, adesea asociate si cu sarcina frigorifica, ajutand la

racirea unor spatii de depozitare sau servind patinoare artificiale. Puterea de actionare:
cativa zeci – sute de KW; puterea termica – peste 1000 KW.
 instalatii foarte mari: in industria chimica, farmaceutica pentru instalatii de vaporizare,
concentrare, distilare. Puterea termica: cateva mii de KW, actionate numai de
compresoare.
 domeniul de utilizare:
 pompe de caldura destinate incalzirii si conditionarii aerului in cladiri. Aceste pompe
de caldura utilizeaza aerul atmosferic ca sursa de caldura, fiind folosite cu precadere in
regiunile cu climat temperat.
 pompe de caldura utilizate intocmai ca instalatii frigorifice si pentru alimentarea cu
caldura, fiind utilizate succesiv pentru racire in timpul verii si pentru incalzire in timpul
iernii.
 pompe de caldura utilizate ca termocompresoare, utilizate in domeniul instalatiilor de
distilare, rectificare, congelare, uscare, etc.
 pompe de caldura utilizate in industria alimentara ca termocompresoare si in scopuri de
conditionare a aerului sau tratare a acestuia (pentru intreprinderile de produse zaharoase,
antrepozite frigorifice de carne).
 pompe de caldura utilizate in industria energetica, folosite pentru incalzirea camerelor
de comanda, sursa de caldura fiind, spre exemplu, caldura evacuata de la generatoarele
si transformatoarele electrice sau apa de racire a condensatoarelor.
 pompe de caldura utilizate pentru recuperarea caldurii din resursele energetice
secundare. Este recomandata valorificarea prin intermediul pompelor de caldura a
energiei apelor geotermale sau a caldurii evacuate prin condensatoarele instalatiilor
frigorifice.
 pompe de caldura utilizate in industria de prelucrare a laptelui, folosite simultan pentru
racirea laptelui si prepararea apei calde.
 felul surselor de caldura utilizate:
 aer-aer: sursa de caldura este aerul atmosferic, folosind aerul ca agent purtator de
caldura in cladirile in care sunt montate. Pentru aceste tipuri de instalatii, inversarea
ciclului este foarte usoara, in sezonul rece instalatia fiind utilizata pentru incalzire, iar
in sezonul cald pentru conditionare.
 apa-aer: sursa de caldura este apa de suprafata sau de adancime, apa calda evacuata din
industrie, agentul purtator de caldura fiind aerul.
 sol-aer: sursa de caldura este solul, iar agentul purtator de caldura este aerul.
 soare-aer: sursa de caldura este energia termica provenita de la soare prin radiatie, iar
agentul purtator de caldura este aerul.
 aer-apa: sursa de caldura este aerul, iar agentul purtator de caldura este apa.
 apa-apa: sursa de caldura este apa, iar agentul purtator de caldura este tot apa.
 sol-apa: sursa de caldura este solul, iar agentul purtator de caldura apa.
 soare-apa: sursa de caldura este radiatia solara, iar agent purtator de caldura apa.
Pentru a putea alege corect o pompa de caldura pentru incalzire, trebuie sa fie cunoscute:
 dimensiunile imobilului ce urmeaza a fi incalzit (suprafata locuibila si incalzita, inaltimea medie
a incaperilor).
 zona geografica in care se afla obiectivul;
 posibilitatile de instalare a altor sisteme de incalzire (gaze, combustibil solid etc.) ;
 posibilitatile de la fata locului de valorificare a “sursei reci” (apa, aer,sol);
 existenta altor surse de incalzire (pentru stabilirea regimului de functionare al pompei de
caldura)
4
 conditiile de alimentare cu energie electrica (retea mono- sau trifazata, puterea electrica maxima
permisa pe racordul electric).
Conform normelor europene, calculul sarcinii termice necesare se raporteza la metrul patrat de
suprafata:
 45-60 W/m2 constructii noi (reglementare din 2002)
 50-60 W/m2 constructii noi (reglementare din 1995)
 70-90 W/m2 constructii realizate inainte de 1995
 120 W/m2 constructii vechi realizate fara nici un fel de reglementari.
Pompele de căldură cele mai utilizate pentru încălzirea locuințelor și a apei calde menajere sunt:
 sol-apa ( sursa rece- solul, agent termic- apa)
 cu colectori orizontali (figura 161);
 cu sonde(figura 162);
 apa-apa (sursa rece- apa, agent termic- apa) (figura 163);
 aer-apa (sursa rece- aerul, agent termic- apa) (figura 164).
Figura 161 Pompă de căldură de tip sol-apă cu colectori orizontali

 COP bun: 4.5-5 (la o temperatura de 0°C a  poate sa deranjeze radacina plantelor
solului) (mentineti cel putin 2m distanta)
 COP stabil
 folosibil si pentru racire pasiva  cantitate de manopera extrem de mare la
 exista resurse si pentru viitor instalare (2-2.5 x suprafata ce se va
incalzi)
 se poate instala practic oriunde  instalare costisitoare, necesita retea de
 nu necesita sistem alternativ de incalzire tevi ingropate in pamint
Figura 162 Pompă de căldură de tip sol-apă cu sonde
5
 COP bun: 4.5-5 (la o temperatura de 0°C a solului)  instalare costisitoare, necesita forare
 COP stabil de put
 folosibil si pentru racire pasiva  cantitate de manopera extrem de
 exista resurse si pentru viitor mare la instalare
 se poate instala practic oriunde
 nu necesita sistem alternativ de incalzire
Figura 163 Pompă de căldură de tip apă-apă

 cel mai mare COP: 5-7 (la o temperatura de 10°C a  foloseste cantitati imense de apa
apei)
 COP stabil  cantitate de manopera extrem de
 folosibil si pentru racire pasiva mare la instalare
 nu necesita sistem alternativ de incalzire  in cazul in care sursa de apa seaca,
nu mai este functională
a) instalată în interior b) instalată în exterior

Figura 164 Pompă de căldură de tip aer-apă instalată în a)exterior sau b)interior
 simplu, usor de instalat  COP dependent de temperatura
 nu necesita pregatiri speciale la instalare  necesita sistem alternativ de
incalzire
 se poate instala oriunde  in cazul unei instalatii interioare,
 produce zgomot circa 54 dB
 este cea mai ieftina dintre tipurile prezentate  COP scazut: 2.6-3.5 (la o
 se poate monta atit in interior cit si in exterior temperatura de 2°C a aerului)
 se poate adapta usor pentru a completa sistemul
existent de incalzire
6
Cele mai utilizate pompe de căldură sunt cele de tip sol-apă, deoarece solul are proprietatea ca
poate acumula si mentine enegia solara pe o perioada mai mare de timp, ceea ce conduce la un nivel de
temperatura aproximativ constant pe durata intregului an si astfel la o functionare a pompelor de caldura
cu un coeficient de performanta ridicat. Temperatura in sol se situeaza intre 7 si 13°C pe toata durata
unui an (la o adancime de 2 m). Caldura preluata din mediul ambiant este transmisa vaporizatorului
pompei de caldura sol-apa printr-un amestec apa-agent de protectie la inghet (apa sarata); punctul de
inghet al acestei solutii este de aproximativ -15°C. Caldura acumulata in sol se preia prin schimbatoare
de caldura montate orizontal-numite si colectori pentru sol- sau prin schimbatoare de caldura montate
vertical- sonde pentru sol. Variația temperaturii în sol (figura 165), de la o adâncime de aproximativ 15
m, rămâne relativ constantă (crește cu 1°C la fiecare 33m).
Figura 165 Variația temperaturii în sol
Schimburi energetice
Fluxul de caldura preluat de agentul frigorific in vaporizator (denumit si sarcina frigorifica) se
determina astfel:

vaporizator  m agent  ( h1  h 4 ) kW
Q 
 agent - reprezinta debitul de agent frigorific, [kg/s]; h1, h4 – entalpia agentului frigorific la iesirea,
unde m
respectiv intrarea în vaporizator, [kJ/kg]
Puterea necesara comprimarii din compresor:
 agent  (h 2  h1 ) kW 
Pcompresor  m
unde h1 – entalpia agentului frigorific la intrarea în compresor, [kJ/kg]; h2 – entalpia agentului frigorific
la ieșirea din compresor, [kJ/kg].
Fluxul de caldura cedat de agentul frigorific in condensator se determina astfel:

Q m   (h  h ) kW
condensator agent 2 3
unde h2 – entalpia agentului frigorific la intrarea în condensator, [kJ/kg]; h3 – entalpia agentului

frigorific la ieșirea din condensator, [kJ/kg].
7
Performanta instalatiilor frigorifice si a pompelor de caldura se exprima utilizand termenul de

eficienta sau eng. coefficient of performance –COP definita astfel:
 pentru instalatii frigorifice:

Q vaporizator
 IF  COPIF 
Pcompresor
 pentru pompe de caldura
Q
 PC  COPPC  condensator
Pcompresor
Aplicatie rezolvata
O pompa de caldura de tip aer-apa functioneaza la urmatorii parametrii :
- Temperatura in vaporizator t1=10°C
- Temperatura in condensator t2=50°C

- Puterea frigorifica a instalatiei este Q vaporizator = 9kW.
Se considera ca agentul frigorific R410a intra in compresor si iese din condensator la parametrii
de saturatie. Pompa de caldura functioneaza ca o instalatie frigorifica (pentru mentinerea unei
temperaturi scazute in interiorul locuintei) Se cere:
a) sa se reprezinte grafic ciclul de functionare in diagrama lgp-h si apoi sa se citeasca entalpiile in
punctele corespunzatoare
Diagrama lgp-h indicata de aplicatia Cool-pack

Pentru a putea trasa ciclul de functionare in diagrama lgp-h trebuie sa identificam curbele sau dreptele
constante:
-presiunea este o dreapta orizontala pe tot domeniul de definitie
-entalpia este o dreapta verticala pe tot domeniul de definitie (se citeste perpendicular)
- temperatura este o dreapta sub curba de saturatie si ia alura unei curbe in zona de vapori supraincalziti,
este reprezentata cu culoarea rosie
-entropia este sub forma unei curbe de culoare albastra
-titlul vaporilor (notat cu x) sunt curbe de culoare neagra care pornesc din punctul de maxim al curbei
de saturatie. Pentru x=0 avem lichid saturat. Pentru x=1 avem vapori saturati. Pentru 0<x<1 avem vapori
umezi (amestec de lichid si vapori in stare de echilibru)
Trasarea ciclului de functionare pe diagrama lgp-h
Punctul 1 reprezinta iesirea agentului frigorific din vaporizator si intrarea acestuia in compressor la
parametrii de saturatie, adica punctul 1 va fi dat de intersectia dintre temperatura de 100C din vaporizator
si curba de vapori saturati (x=1).
8
La intrarea in compresor agentul frigorific se afla sub forma de vapori saturati uscati (lipsiti de lichid).
Comprimarea adiabata 1-2 are loc in compresor, stim ca aceasta transformare se desfasoara fara schimb
de caldura cu mediul exterior si ca entropia este constanta s1=s2. Iar transformarea are loc pana ajungem
la temperatura din condensator (adica temperatura de 500C)
In starea 2 agentul frigorific este in stare de vapori supraincalziti.
Condensarea agentului frigorific 2-3 (procesul se desfasoara la temperatura si presiune constanta).
Agentul frigorific intra in condensator, unde cedeaza caldura, iar agentul frigorific trece treptat din stare
de vapori supraincalziti in stare de lichid saturat.
La iesirea din condensator agentul frigorific se afla la parametrii de saturatie, adica in stare de lichid
saturat (x=0).
Procesul de destindere izentalpa 3-4 (la entalpie constanta) se desfasoara in detertor sau ventilul de
laminare. Agentul frigorific trece din stare de lichid saturat in stare de vapori umezi cu titlul x=0,35 in
acest caz. Adica 35% din masa de vapori umezi se afla sub forma de vapori. Transformarea are loc pana
se ajunge la temperatura din vaporizator (adica temperatura de 100C).
Procesul de vaporizare 4-1 (procesul se desfasoara la temperatura si presiune constanta). Agentul
frigorific intra in vaporizator, preia caldura pana cand agentul frigorific ajunge in stare de vapori saturati
uscati.
Ciclul de functionare al pompei de caldura la parametrii indicati si modul de citire a entalpiilor

Sa se calculeze:
b) Debitul de agent frigorific
- Debitul de agent frigorific se poate determina in functie de Puterea frigorifica a instalatiei
̇ = ̇ ∗ (ℎ1 − ℎ4) = 9 rezulta ca debitul de agent frigorific va fi:
̇ 9
̇ = = = 0,0692 /
(ℎ1 − ℎ4) (425 − 295)
c) Puterea teoretica a compresorului
= ̇ ⋅ (ℎ − ℎ ) [ ]
= 0,0692 ∗ (460 − 425) = 2,422
d) Eficienta frigorifica sau coeficientul de performanta al instalatiei
̇
= = = ,
,
9
Aplicatie
Doua aparate de aer conditionat functioneaza la aceiasi parametrii:
- Temperatura in vaporizator t1=0°C
- Temperatura in condensator t2=30°C

- Puterea frigorifica a instalatiilor este Q vaporizator = 3,5kW.
Se considera ca agentul intra in compresor si iese din condensator la parametrii de saturatie.

O instalatie utilizeaza agentul frigorific R134a si una utilizeaza Amoniacul (R717) .
a) Sa se reprezinte grafic ciclurile de functionare ale celor doua instalatii pe diagramele lgp-h
corespunzatoare
Ciclul de functionare pentru instalatia care utilizeaza agentul R134A
Ciclul de functionare pentru instalatia care utilizeaza agentul R717 (amoniac)

Sa se calculeze:
b) Debitele de agent frigorific ale celor doua instalatii
c) Puterile teoretice consumate de compresoarele celor doua instalatii
d) Eficienta frigorifica sau coeficientul de performanta al instalatiei in cele doua cazuri.
10
16. Aerul umed
Prin aer umed se înţelege un amestec de aer uscat şi vapori de apă.

Aerul uscat la rândul său, este un amestec de gaze perfecte în care predomină azotul (cca. 79%
participaţie volumică, respectiv 77% participaţie masică) şi oxigenul (cca. 21% participaţie volumică,
respectiv 23% participaţie masică). Compozitia aerului uscat este prezentata in tabelul 14.
Tabelul 14 Compozitia aerului uscat
În atmosferă, apa se poate afla în una din cele trei stări de agregare:
 în stare de vapori – apa este invizibilă;
 în stare lichidă – sub formă de ceață, burniță, ploaie și nori constituiți din picături de apă;
 în stare solidă – sub formă de zăpadă, cristale de gheață și grindină.
 Din punct de vedere higrometric aerul se caracterizează în funcție de valoarea umidității relative
(tabelul 15).
Tabel 15 Aerul caracterizat din punct de vedere higrometric
Dacă umiditatea relativă este: Atunci aerul este:
φ>100 % suprasaturat
φ=100 % saturat
91<φ<99 % foarte umed
nesaturat
81<φ<90 % umed
51<φ<80 % normal
31<φ<50 % uscat
φ<30 % foarte uscat
Aerul umed se întâlneşte în atmosfera terestră şi este utilizat ca și agent termodinamic de lucru în
numeroase aplicaţii: procese de uscare, ventilaţii, climatizare, refrigerare şi congelare, procesele de
ardere din motoarele cu aprindere prin scânteie şi cele cu aprindere prin compresie, cât şi în focarele
industriale. Cu toate că vaporii de apă din aerul umed pot să fie consideraţi ca având proprietăţile gazului
perfect, aerul umed necesită un studiu aparte şi nu i se pot aplica în mod simplist legile amestecurilor
de gaze perfecte , deoarece în majoritatea domeniilor de aplicare, aerul umed se găseşte la presiunea
atmosferică, sau la presiuni relativ apropiate de aceasta şi la temperaturi cuprinse între - 40˚C şi +
150˚C. În aceste condiţii, chiar dacă aerul uscat se găseşte numai în stare de gaz şi respectă legile gazului
perfect, umiditatea din aer se poate întâlni atât sub formă de gaz, cât şi de lichid, sau chiar în stare
solidă. În consecinţă, aerul umed prezintă particularităţi care îl diferenţiază de un simplu amestec de
gaze perfecte.
Exemple de utilizare ale aerului umed:
a) Uscatoare de cherestea. Componenta acestoraeste următoarea :(1) Structura portantă internă,
(2)pereţii termoizolanţi şi acoperişul, (3) tavanul tehnologic, (4) usi incarcare şi uşa de inspecţie, (5)instalaţia
1
de ventilatie, (6) sistemul de încălzire, (7)sistemul de umidificare, (8)echipament pentru comanda si control
uscare, (9)supape pentru schimbare aer saturat, (10)incinta tehnica.
Figura 70 Uscatoare de cherestea

b) Instalatii de ventilare si climatizare.
Figura 71 Instalatie de ventilare Figura 72 Instalatie de climatizare auto
Figura 73 Instalatie de aer conditionat Figura 74 Perdea de aer
2
c) Instalatii de refrigerare şi congelare
Figura 75 Instalatie de refrigelare Figura 76 Instalatie de congelare

d) Focare ale instalatiilor de ardere
Figura 77 Centrala termica pe lemne Figura 78 Focar pentru semineu

La o anumită presiune, cantitatea de umiditate conţinută de aerul umed sub formă de vapori, poate
să varieze până la o valoare maximă, care depinde de temperatura amestecului. Starea aerului umed
care conţine cantitatea maximă posibilă de umiditate se numeşte stare de saturaţie, iar amestecul de aer
uscat şi vapori de apă în cantitate maximă, se numeşte aer umed saturat sau, mai simplu, aer saturat.
Mărind cantitatea de umiditate din aer peste valoarea corespunzătoare stării de saturaţie, surplusul de
umiditate se va regăsi în aer sub formă de picături foarte fine de lichid aflate în suspensie. Această stare
termodinamică este denumită ceaţă. Aerul umed care prezintă aceste caracteristici se numeşte aer umed
suprasaturat. Cu cât cantitatea de umiditate depăşeşte mai mult valoarea corespunzătoare stării de
saturaţie, cu atât ceaţa devine mai densă, datorită numărului mai mare de picături în suspensie din aer.
15.1 Proprietatile termofizice ale aerului umed

Starea aerului umed este definită de presiune, temperatură, umiditate, volum specific, densitate,
căldură specifică şi entalpie.
Considerând aerul umed ca un amestec de gaze perfecte, pot fi definite mai multe tipuri de
presiuni:
 Presiunea parţială a aerului uscat (paus), se defineşte în conformitate cu legea lui Dalton, ca
3
presiunea pe care ar exercita-o aerul uscat din amestec, dacă ar ocupa singur întregul volum al
amestecului, la aceeaşi temperatură.
 Presiunea parţială a vaporilor de apă (pvapa), reprezintă în mod asemănător, presiunea pe care
ar exercita-o vaporii de apă, dacă ar ocupa singuri întregul volum al amestecului, la aceeaşi
temperatură. Presiunea parţială a vaporilor de apă, este cu atât mai mare cu cât cantitatea de vapori
conţinută de aerul umed este mai mare.
 Presiunea de saturaţie (psat) este presiunea parţială a vaporilor de apă, corespunzătoare stării de
saturaţie. Valoarea presiunii de saturaţie a vaporilor de apă din aer depinde de temperatură.
 Presiunea totală (p), este presiunea exercitată de aerul umed, deci de amestecul dintre aerul uscat
şi vaporii de apă. Conform legii lui Dalton, această mărime, denumită şi presiunea aerului umed,
se calculează ca suma dintre presiunile parţiale ale celor doi componenţi. In cele mai multe
aplicatii se considera ca presiunea totala este egala cu presiunea atmosferica (barometrica).
p  paus  pvapa
Considerând separat aerul uscat şi vaporii de apă, pentru fiecare în parte din ecuaţiile de stare, se
pot calcula valorile presiunilor parţiale sub forma:
paus  ρaus  Raus  T
pvapa  ρvapa  Rvapa  T
unde: ρaus si ρvapa sunt densităţile aerului uscat, respectiv a vaporilor de apă; Raus=287 J/(kgK) şi
Rvapa= 461,5 J/(kgK) sunt constantele de gaz perfect, iar T [K] este temperatura amestecului.
Considerând aerul umed ca un amestec de gaze perfecte, pot fi definite mai multe tipuri de
temperaturi:
Temperatura termometrului uscat (tuscat), este temperatura aerului umed, măsurată cu un
termometru uzual, indiferent de principiul de funcţionare al acestuia. De regulă, atunci când nu se fac
precizări specifice, prin temperatura aerului umed, se înţelege temperatura termometrului uscat.
Temperatura termometrului umed (tumed), este temperatura măsurată cu ajutorul unui
termometru având elementul termosensibil înfăşurat într-o pânză sau într-un tifon umezit, care
reprezintă o sursă de umiditate. Prezenţa tifonului umezit, face ca acest termometru să fie denumit
termometru umed.
Termometrul umed şi cel uscat sunt identice din punct de vedere constructiv. Deosebirea dintre
ele este dată numai de prezenţa, respectiv absenţa tifonului umezit (sursei de umiditate).
Aerul umed are întotdeauna tendinţa de a deveni saturat. Astfel, dacă există o sursă de umiditate,
(apa conţinută de tifonul din jurul elementului termosensibil al termometrului umed), în jurul acestei
surse de umiditate are loc un proces de evaporare parţială a apei.
Modificarea temperaturii aerului în jurul tifonului umezit, sesizată de termometrul umed, se
explică prin faptul că apa din tifonul umed absoarbe căldura necesară evaporării de la aer, care se
răceşte. Procesul continuă pănă când în jurul tifonului umezit se ajunge la saturaţie, iar temperatura de
echilibru stabilită între aer şi apa din tifonul care înfăşoară bulbul, rămâne constantă şi este indicată de
termometrul umed. Se constată că sistemul aer umed - sursă de umiditate ajunge în acest caz la saturaţie,
în absenţa oricărui schimb de energie cu mediul exterior, deci în condiţii adiabatice. Această observaţie
justifică şi denumirea de temperatură de saturaţie adiabatică pentru temperatura indicată de termometrul
umed.
Temperatura punctului de rouă (troua), este temperatura la care în condiţiile menţinerii constante
a umidităţii aerului, în urma răcirii acestuia, se atinge starea de saturaţie, evidenţiată prin depunerea
unor picături de apă, denumite rouă, formate prin condensarea unei părţi din vaporii aflaţi iniţial în aerul
umed. Punctul de rouă poate fi atins prin scăderea temperaturii. Odată cu scăderea temperaturii, scade
şi valoarea presiunii de saturaţie. Astfel chiar dacă presiunea parţială a vaporilor de apă p vapa, rămâne
constantă, la un moment dat se atinge starea de saturaţie pvapa= psat. Temperatura corespunzătoare,
denumită temperatura punctului de rouă, este o temperatură de saturaţie atinsă în urma unui proces de
răcire la umiditate constantă.
4
Umiditatea absolută, sau conţinutul de umiditate (x), defineşte cantitatea de umiditate (vapori
de apă) din aerul umed şi reprezintă raportul dintre cantitatea de vapori de apă (m vapa) şi cantitatea de
aer umed (maum):
m vapa  kg umiditate 
x
m aum  kg aer umed 
Semnificaţia fizică a umidităţii absolute este cantitatea de vapori de apă conţinută într-un volum
de aer umed, în care există 1 kg de aer uscat.
Umiditatea relativă (φ), este definită prin raportul dintre presiunea parţială a vaporilor de apă
pvapa şi presiunea de saturaţie psat, corespunzătoare temperaturii t a aerului umed:
p vapa
φ  
p sat
Stările de saturaţie sunt caracteriazate prin:
tuscat = tumed= troua
pvapa= psat
φ=1
Caldura specifica (la presiune constanta) a aerului umed este definita ca fiind caldura necesara
unui kilogram de aer umed pentru a-si modifica temperatura cu o unitate (kJ/KgK).
Entalpia aerului umed este definita ca fiind caldura necesara pentru obtine izobar, (1+x)kg de
aer umed de temperatura t, plecând de la 1kg de aer uscat si de la x kg de apa având temperatura de 0°C
(suma dintre entalpia aerului uscat si a vaporilor de apa) (kJ/kg).
16.2 Diagrama entalpie - umiditate (h-x) a aerului umed

Pentru studiul transformărilor de stare ale aerului umed au fost concepute de-a lungul timpului mai
multe diagrame, iar una din cele mai utilizate este diagrama h-x, denumită diagrama Mollier a aerului
umed. Reprezentarea grafica a relatiilor dintre parametrii termodinamici ai aerului umed este foarte des
utilizata datorita posibilitatilor de calcul rapid,cu o eroare neglijabila, pentru calculele practice aferente
tratarii complexe a aerului umed în instalatiile de climatizare. Prin acest tip de reprezentari, se pot
determina cu usurinta debitele de aer pentru ventilare mecanica si climatizare, sarcinile termice ale
bateriilor de racire/încalzire sau sarcinile de umiditate ale camerelor de umidificare (cu apa sau cu abur),
precum si evolutia aerului în interiorul încaperilor climatizate.
Diagrama Mollier a aerului umed, prezentata in
figura 79, are axele înclinate, unghiul dintre axa
umidității absolute Ox și axa entalpiei Oh fiind de
135°.Pentru ușurarea utilizării diagramei, valorile
umidității absolute(x) ale aerului umed sunt transferate
de pe axa reală înclinată, pe axa orizontală. Izoterma de
0°C este orizontală. Liniile de entalpie constantă sunt
paralele cu axa Ox înclinată, iar liniile de umiditate
absolută constantă sunt paralele cu axa Oh.
Unei stări a aerului umed îi corespunde în
diagrama h-x un anumit punct, iar pentru determinarea
acestuia, este suficientă cunoaşterea valorilor a doi
parametri de stare. De exemplu starea A, pe diagrama
alăturată, poate fi determinată de temperatura t a aerului
umed şi de umiditatea relativă φ. Pentru această stare pot
fi citite valorile celorlalte mărimi de stare. Figura 79 Studiul aerului umed cu ajutorul
diagramei h-x
5
Cea mai semnificativă

curba este cea
corespunzătoare stărilor de
saturaţie φ=1 sau
(φ=100%), denumită şi
curbă de saturaţie, care
împarte câmpul diagramei în
două zone distincte: zona
aerului umed nesaturat,
deasupra curbei de saturaţie
şi zona aerului umed
suprasaturat, denumită şi
zona de ceaţă, dedesuptul
acestei curbei. In figura 80
sunt evidentiati principalele
marimi de stare ale aerului
umed pentru o stare A,
precum si modul de
determinare al temperaturii
termometrului umed si a
temperaturii punctului de
roua.
Figura 80 Studiul aerului umed cu ajutorul diagramei h-x

În figura 81 este redata o diagramă entalpie-umiditate (h-x) sau (i-x) a aerului umed pentru o
anumită valoare a presiunii atmosferice, disponibilă în programul CoolPack, realizat de Universitatea
Tehnică din Danemarca si disponibil pe internet:
http://www.et.web.mek.dtu.dk/Coolpack/UK/index.html. Pe această diagramă se utilizează notaţia i în
loc de h, pentru entalpia specifică [kJ/kg].Cu ajutorul acestei digrame se poate determina entalpia
specifica si umiditatea absoluta intr-un anumit punct.
Figura 81 Diagrama h-x (i-x) a aerului umed, disponibilă în programul CoolPack

În figura 82 este prezentată diagrama Mollier sau diagram entalpie-umiditate (h-x) a aerului umed
pentru presiunea atmosferica de 101325 Pa. Din aceasta diagrama pot fi determinati urmatorii
parametrii: entalpia specifica, umiditatea absoluta, presiunea partiala a vaporilor de apa, densitatea si
volumul specific al aerului umed.
6
Fig. 82 DiagramaMollier (h-x) a aerului umed
7
16.3 Transformari simple ale aerului umed
Transformări la conţinut constant de umiditate (x = constant)

Transformările la conţinut constant de umiditate (x = constant) au loc în cazul încălzirii sau răcirii
aerului umed, în contact direct cu o suprafaţă uscată de schimb de căldură. În aceste condiţii are loc
numai transfer termic, iar umiditatea absolută rămâne constantă. Asemenea procese se întâlnesc în
climatizare sau în condiţionarea aerului în spaţii tehnologice.
În figura 83 este prezentat un sistem de tratare a aerului, care include un schimbător de căldură
pentru încălzirea sau răcirea aerului, în funcţie de caracteristicile termofizice ale agentului termic cu
care este alimentată.
Fig. 83 Sistem de tratare a aerului

In figura 84, respectiv 85 este redat procesul de incalzire si procesul de racire a aerului umed
pastrand constant continutul de umiditate.
Fig. 84 Procesul de incalzire al aerului umed la x=ct Fig. 85 Procesul de racire al aerului umed la x=ct
Transformarea la temperatură constantă (t=constant)

Transformările izoterme se desfăşoară prin încălzire şi umezire a aerului, realizându-se în sensul
creşterii umidităţii absolute x, conform reprezentării din figura 86, prin injecţie de vapori de apă în aer.
Aceste transformări pot fi întâlnite în procesele de condiţionare a aerului.
8
Fig.86 Procesul de încălzire şi umezire a aerului umed la t=ct
Transformarea la entalpie constantă (h=constant)

Acest proces corespunde umidificării adiabatice a aerului, utilizând o sursă de umiditate având
temperatura apei egală cu cea a termometrului umed. Transformarea este reprezentată în figura 87.
Teoretic, starea finală a procesului poate să fie cel mult starea de saturaţie D. Introducerea în continuare
de umiditate ar duce la formarea de ceaţă. În sens invers, de la 2 la 1, procesul nu se poate desfăşura
adiabatic, adică în absenţa interacţiunii termice cu exteriorul.
Fig. 87 Procesul de umidificare adiabatica a aerului la h=ct

În tehnică asemenea procese de umidificare adiabată se întâlnesc în condiţionarea aerului sau la
uscarea unor produse. În figura 88 este reprezentat un sistem de tratarea aerului, care conţine şi o unitate
de umidificare adiabatică.
Fig. 88 Sistem de tratarea aerului care conţine şi o unitate de umidificare
9
Amestecul a două cantităţi de aer cu stări diferite

Considerând două cantităţi de aer cu stările 1 şi 2, în condiţiile amestecării adiabatice a acestora,
se obţine starea finală a aerului M, conform reprezentării de pe diagrama 89
Starea de amestec M, se găseşte pe aceeaşi dreaptă cu stările care se amestecă, denumită dreaptă
de amestec. Poziţia punctului M pe dreapta de amestec, se găseşte mai aproape de starea reprezentând
aerul aflat în cantitate mai mare. Trebuie evitate amestecurile a două cantităţi de aer cu stări diferite,
dacă starea de amestec rezultă în zona de ceaţă. Amestecul a două, sau chiar mai multe cantităţi, sau
debite de aer, se întâlneşte în condiţionarea aerului, sau în unele procese de ardere. În figura 90 este
prezentată o cameră de amestec a aerului proaspăt cu aer recirculat.
Fig. 89 Reprezentarea amestecului a două Fig. 90 Cameră de amestec a aerului proaspăt cu aer
cantităţi de aer în diagrama h-x recirculat
Debitul masic de aer rezultat in urma amestecului:
  m
m 1m
 2 [ kg / s ]
Din ecuatia de bilant termic rezulta:
 1  x1  m
m  2  x2  m
  xM
 1  h1  m
m  2  h2  m
  hM
Starea M a amestecului se va caracteriza prin:
 1  x1  m
m  2  x2
xM 
m 1 m
2
 h  m
m  2  h2
hM  1 1
m 1 m
2
Aplicatie
Aerul dintr-o încapere are temperatura t = +22,5°C si umiditatea relativa de 75%. Presiunea totala
a aerului din încapere este p = 1013,25 mbar. Sa se determine cu ajutorul diagramei Mollier (diagrama
h-x a aerului umed) din figura 82:
a) presiunea partiala a vaporilor de apa din aer,
b) continutul de umiditate al aerului (umiditatea absoluta),
c) entalpia specifica a aerului umed,
d) densitatea aerului,
e) volumul specific,
pentru:
i. starea initiala a aerului (punctul 1);
ii. starea de saturatie, atinsa la finalul unui proces izoterm si izobar (procesul 1-2);
iii. starea de saturatie, atinsa la finele unui proces adiabatic si izobar (procesul 1-3);
iv. starea finala daca aerul a fost incalzit pastrand umidatea absoluta constanta pana la temperatura
10
de 30°C (procesul 1-4);

v. starea finala daca aerul a fost racit pastrand umidatea absoluta constanta pana la temperatura
de 20°C (procesul 1-5);
vi. starea finala daca aerul a fost incalzit si umezit pastrand temperatura constanta pana cand
umidatea absoluta creste cu 10% (procesul 1-6).
Sa se reprezinte procesele aerului în diagrama Mollier si apoi sa se citeasca temperatura aerului
utilizand un termometru umed si temperatura punctului de roua (punctele 7 si 8 corespunzatoare starii
initiale).
11
Transfer de căldură
Transferul de căldură reprezintă procesul spontan şi ireversibil de propagare a căldurii în spaţiu.
Fenomenul de propagare a căldurii constă în transferul de energie internă între corpuri sau părţi
ale corpurilor aflate la temperaturi diferite.
Transferul căldurii între două corpuri sau printr-un corp este un proces ireversibil care se
desfăşoară din zone cu temperatură mai mare spre cele cu temperatură mai mică şi nu încetează decât
când temperaturile devin egale.
Conform primului postulat al termodinamicii, dacă două corpuri cu temperaturi diferite sunt puse
în contact termic, atunci ele tind spre echilibru termic, ajungând la aceeaşi temperatură după o anumită
perioadă de timp.
Conform primului principiu al termodinamicii două corpuri pot schimba între ele căldură până la
atingerea echilibrului termic, adică până la egalarea temperaturilor corpurilor.
Conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, sensul preferenţial de propagare a
căldurii este de la corpul cu temperatură mai ridicată către corpul cu temperatură mai scăzută.
Mărimi caracteristice transferului de căldură

Într-un punct oarecare din spațiu, temperatura depinde de poziție și de timp.
Câmpul de temperaturi reprezintă
totalitatea valorilor instantanee ale temperaturii
într-un anumit domeniu.Câmpul de temperatură
poate fi:
- staționar dacă valorile temperaturii rămân
constante în timp:  t  0

- nestaționar dacă valorile temperaturii
variază în timp:  t  0

În figura 100 este reprezentat câmpul de
temperaturi dintr-o cameră de ardere a unei Figura 100 Câmpul de temperaturi dintr-o cameră
instalații de turbine cu gaze. de ardere a unei instalații de turbine cu gaze
Suprafața izotermă reprezintă locul geometric al tuturor punctelor care au aceeaşi temperatură
la un moment dat. În cazul câmpului de temperaturi staţionar suprafeţele izotermice îşi păstrează poziţia
şi forma neschimbate în timp, iar în cazul câmpului de temperaturi nestaţionar suprafeţele izotermice
îşi modifică poziţia sau/şi forma; suprafaţa izotermică se apropie de corp dacă acesta se răceşte şi se
depărtează dacă se încălzeşte. Deoarece într-un punct nu se pot găsi două temperaturi diferite în acelaşi
moment, va rezulta că suprafeţele izotermice nu se intersectează.
Fluxul de căldură sau fluxul termic reprezintă cantitatea de căldură transmisă în unitate de timp:
  dQ  J  W
Q
d  s 
sau:
  Q  J  W
Q
  s 
Fluxul de căldură unitar sau fluxul termic unitar sau fluxul termic unitar de suprafață
reprezintă fluxul de căldură transmis pe unitatea de suprafață, adică:
Q W
q   2 
S m 
1
Fluxul de căldură unitar linear sau fluxul termic unitar linear reprezintă fluxul de căldură
transmis pe unitatea de lungime a unei suprafețe, adică:
 W
Q
q l   
L m
Fluxul de căldură unitar volumic sau fluxul termic unitar volumic reprezintă fluxul de căldură
emis sau absorbit de unitatea de volum dintr-un corp, adică:
Q W
q v   3 
V m 
Se consideră două suprafeţe izotermice S1 şi S2 foarte
apropiate cu temperaturile t, respectiv t+Δt (figura 101).
Variaţia temperaturii pe unitatea de lungime, pentru o direcţie
t  grad
oarecare l , va fi: . Variaţia maximă a temperaturii
l  m 
pe unitatea de lungime se obţine dacă dreapta l este normala n
la ambele suprafeţe izotermice t şi t+∂t, adică ∂n=M1M2.
În general, printr-un punct M se poate duce o normală
comună la ambele suprafeţe izotermice, numai dacă cele două
suprafeţe sunt infinit de apropiate, lungimea normalei devenind
∂n (Δn→∂n), iar diferenţa de temperatură devine infinit de Figura 101 Gradient de temperatură
mică (∂t).
Gradientul de temperatură reprezintă variaţia maximă a temperaturii pe unitatea de lungime,
adică:
t t  grad
grad t  t  lim 
n0 n n  m 
Gradientul de temperatură este un vector orientat după direcţia normală la suprafeţele izotermice
considerate. Pentru că ∂n>0 înseamnă că semnul gradientului este dat de semnul variaţiei de temperatură
∂t.
Moduri fundamentale de transfer al căldurii

Transferul de energie termică se poate realiza prin trei moduri elementare de transfer: conducţia
termică, convecţia termică şi radiaţia termică (figura 102).
Figura 102Moduri elementare de transfer de căldură

Conducţia termică este procesul de transfer al căldurii dintr-o zonă cu o temperatură mai ridicată
către una cu temperatură mai coborâtă, în interi orul unui corp (solid, lichid sau gazos) sau între corpuri
solide diferite aflate în contact fizic direct, fără existenţa unei deplasări aparente a particulelor care
2
alcătuiesc corpurile respective.

Mecanismul conducţiei termice este legat de cinetica moleculară, de interacţiunea energetică între
microparticulele care alcătuiesc corpurile (molecule, atomi , electroni ).
În corpurile solide nemetalice, conducţia se realizează prin transferul energiei vibraţiilor
atomilor. Purtătorii asociaţi acestor unde longitudinale şi transversale sunt fononi.
În cazul metalelor conducţia termică se realizează atât prin fononi cât şi prin electroni liberi. În
acest caz ponderea electronilor liberi este de 10 - 30 ori mai mare decât cea a fononilor.
În cazul gazelor conducţia termică se efectuează prin schimbul de energie de translaţie, de rotaţie
şi vibraţie a moleculelor.
În cazul lichidelor există două mecanisme de propagare a căldurii prin conducţie: ciocnirile
elastice legate de mişcarea de mică amplitudine a moleculelor în jurul poziţiilor lor de echilibru şi
deplasarea electronilor liberi.
Ecuația fundamentală a transferului conductiv este ecuația lui Fourier (1822):
     S  grad t     S   t W 
Q
x
Se observă că fluxul termic este proporțional cu gradientul de temperatură (grad t), cu suprafața
de schimb de căldură (S[m2]) și cu conductivitatea termică (λ[W/mK]). Semnul minus apare ca o
consecință a faptului că fluxul termic se transmite de la un nivel de temperatură mai ridicat către un
nivel de temperatură mai scăzut, având sens invers gradientului de temperatură.
Convecţia termică reprezintă procesul de transfer de căldură între un corp solid şi un fluid aflat
în mişcare, sub acţiunea unei diferenţe de temperatură între corpul solid şi fluid. Convecţia presupune
acţiunea combinată a conducţiei termice în stratul limită de fluid de lângă perete, a acumulării de energie
internă şi a mişcării de amestec a particulelor de fluid.
Intensitatea procesului de convecţie depinde în măsură esenţială de mişcarea de amestec a
fluidului. După natura mişcării se disting două tipuri de mişcare cărora le corespund două tipuri de
convecţie: liberă sau naturală şi forţată.
Mişcarea liberă este datorată variaţiei densităţii fluidului cu temperatura. La încălzirea fluidului
densitatea lui scade şi el se ridică; la răcire, densitatea creşte şi fluidul coboară pe lângă suprafaţa de
schimb de căldură. Intensitatea mişcării libere este determinată de natura fluidului, diferenţa de
temperatură între fluid şi perete, volumul ocupat de fluid şi câmpul gravitaţional.
Mişcarea forţată a unui fluid este determinată de o forță exterioară care îl deplasează (pompă,
ventilator, diferență de nivel, etc.).
Ecuaţia fundamentală a convecţiei termice este dată de formula lui Newton (1701):
    S  t  t  W
Q p f
dacă tp>tf, sau:

    S  t  t  W
Q f p
dacă tf>tp.
Unde α este coeficientul de convecție [W/m2K], tf este temperatura fluidului [ºC], tp este
temperatura peretelui [ºC], iar S este suprafața [m 2].
Coeficientul de convecţie α, caracterizează intensitatea transferului de căldură convectiv.
Coeficientul de convecţie se poate modifica în lungul suprafeţei de transfer de căldură. Valoarea sa într-
un anumit punct se numeşte locală. În calculele termice se utilizează de obicei valoarea medie în lungul
suprafeţei a coeficientului de convecţie. Valoarea coeficientului de convecţie depinde de numeroşi
factori: natura fluidului , viteza fluidului, presiune, temperatură, starea de agregare, geometria
suprafeţei, etc.
Radiaţia termică este procesul de transfer de căldură între corpuri cu temperaturi diferite separate
în spaţiu. Orice corp S emite prin radiaţii electromagnetice energie. Transportul se realizează prin fotoni,
3
care se deplasează în spaţiu cu viteza luminii. Energia transportată de aceştia este în funcţie de lungimea
de undă a radiaţiei.
Transferul de căldură prin radiaţie se realizează de la distanță. Fenomenul are dublu sens: un corp
radiază energie către altele, dar la rândul său primeşte energie emisă sau reflectată de corpurile
înconjurătoare. Dacă avem două corpuri S şi S`, corpul S emite energie prin radiaţie către corpul S` dar
şi primeşte radiaţie de la corpul S`, emisă sau reflectată de acesta. Dacă Ts>Ts`, pe ansamblu apare un
flux termic net transmis de corpul S către corpul S`.
Relaţia de bază a transferului de căldură prin radiaţie a fost stabilită experimental de Stefan în
1879 şi teoretic de Boltzmann în 1984. Ecuaţia Stefan – Boltzmann exprimă fluxul termic emis de un
corp negru absolut sub forma:
Q    C 0  S  T 4 W 
Unde ε este factorul de emisivitate al corpului respectiv, C 0 coeficientul de radiație al corpului absolut
negru (C0=5,67·10-8 W/m2K4), S –suprafața [m2] și T –temperatura [K].
Analogia electrică a transferului de căldură prin conducție

Două sisteme sunt analoage când ele au naturi diferite dar respectă ecuaţii similare care au condiţii
la limită similare. Aceasta presupune că ecuaţiile care descriu comportarea unui sistem pot fi
transformate în ecuaţiile celuilalt sistem prin simpla schimbare a simbolurilor variabilelor.
Legea lui Ohm care exprimă în electrotehnică legătura dintre intensitatea curentului continuu I
[A], tensiune (diferenţa de potenţial) ΔUe [V] şi rezistenţa electrică Re [Ω]:
U e
I A
Re
l
Re     
S
unde: ρ este rezistivitatea materialului din care este realizat conductorul [Ω·m]; l este lungimea
conductorului [m] si S este sectiunea transversala a conductorului [m2].
Astfel, legea lui Ohm are o formă analoagă în transferul de căldură, prin relaţia dintre fluxul termic
unitar q , diferenţa de temperatură (potenţial termic) Δt [K] şi o mărime denumită rezistenţă termică R t,
adică:
T W
q   m 2 
Rt
 m2  K 
Rt   W 
  
unde δ este grosimea materialului [m] și λ este coeficientul de conductivitate termică [W/mK].
În baza acestei analogii, se pot aplica problemelor de transfer de căldură o serie de concepte din
teoria curentului electric, pentru un circuit termic putând construi un circuit electric echivalent, pentru
care calculul rezistenţei termice totală se face cu aceleaşi reguli ca la circuitele electrice (figura 103).
Figura 103 Analogia electrică a transferului de căldură prin conducție

4
Conducția termică
Conducția termică reprezintă procesul de transfer al căldurii dintr-o regiune cu temperatura mai
ridicată către o regiune cu temperatura mai scăzută, în interiorul unui mediu staționar (solid sau fluid)
datorită interacțiunii dintre particule.
Ecuația fundamentală a transferului conductiv este ecuația lui Fourier care permite determinarea
cantitativă a fluxului termic transferat prin conducție, scrisă pentru un câmp de temperatură staționar:
t t
 0 , unidirecțional: , și fără surse interioare de căldură: q v  0 , este:
 x
Q     S  grad t     S   t W 
x
Unde: grad t - gradientul de temperatură, S - suprafața de schimb de căldură și λ - conductivitatea
termică.
Difuzivitatea termică reprezintă o proprietate a unui material care arată capacitatea acestuia de a
transporta căldura, fiind definită de relația:
 m2 
a
  c p  s 
Ecuația diferențială a conducției termice:
q v 1 t
2t   
 a 
unde:  2 t este laplacianul temperaturii. În tabelul 24 sunt prezentate cazurile particulare ale ecuației
diferențiale ale conducției termice.
Tabelul 24 Cazurile particulare ale ecuației diferențiale ale conducției termice
Regim Ecuația Denumire
Regim tranzitoriu cu izvoare interne de căldură q v 1 t Ecuația generală a
2t   
 a  conducției
Regim staționar cu izvoare interne de căldură q Ecuația lui Poisson
2t  v  0

Regim tranzitoriu fără izvoare interne de căldură 1 t Ecuația lui Fourier
2t  
a 
Regim staționar fără izvoare interne de căldură 2t  0 Ecuația lui Laplace
Conductivitatea termică reprezintă

capacitatea materialului de a transmite
(conduce) căldura, fiind o funcție ce ține
seama de natura corpului, temperatură,
umiditate și presiune, iar unitatea de
măsură este [W/m·K]. Conductivitatea
termică variază direct proporțional cu
densitatea materialului, din acest motiv
materialele ușoare (polistirenul, vata
minerală) au o conductivitate termică
scăzută. În tabelul 25 sunt redate valorile
conductivității termice pentru câteva
corpuri solide. În figura 104 este prezentată
conductivitatea diferitelor clase de
materiale.
Figura 104 Conductivitatea diferitelor clase de materiale
5
Tabelul 25 Valorile conductivității termice pentru câteva corpuri solide

Natura corpului λ [W/m·K] Natura corpului λ [W/m·K]
METALE ȘI ALIAJE MATERIALE DE CONSTRUCȚIE
Aluminiu pur 236 Beton armat 1,63-2,03
Argint 458 Cahle de teracotă 1,05
Aur 315 Cărămidă obișnuită 0,77
Bronz de aluminiu 56 Cărămidă cu găuri verticale 0,52-0,75
Cupru pur 398 Ipsos (plăci) 0,39-0,65
Crom 86 Ipsos uscat 0,43
Fier pur 84,1 Lemn stejar 0,175-0,373
Fontă cenușie 58,3 Lemn de brad 0,14-0,256
Oțel carbon 43,2-49,8 Polistiren expandat 0,044
Oțel crom-nichel 15,2 Zidărie din b.c.a 0,25-0,34
Conducția termică în regim staționar prin perete plan omogen

Se consideră un perete plan omogen, de grosime δ, cu suprafaţa pe direcţia x foarte mare în
comparaţie cu cele din direcţiile y şi z (figura 105). Neglijând fluxul de căldură pe direcţiile y şi z,
rezultă că putem considera că fluxul de căldură se transmite unidirecţional, adică doar în direcţia x.
Trecerea căldurii având loc în regim staţionar, înseamnă că temperaturile t p1 şi tp2 ale celor 2 feţe din
direcţia x sunt constante în timp. Reprezentarea temperaturilor într-o secţiune prin peretele plan omogen
de grosime δ este ilustrată în figura 106.
Figura 105 Perete plan omogen Figura 106 Secţiune prin peretele plan omogen
Ecuatia diferentiala a conductiei este:
q v 1 t
2t   
 a 
pe baza ipotezelor:
- Regim stationar:  t  0

.
qv
- Fara surse interne de caldura: 0

devine:
2t 2t 2t
 t  0 sau
2
  0
x 2 y 2 z 2
Pentru directia Ox ecuatia (330) are forma:
2t
0
x 2
a carei solutie generalizata este:
t  C 1  x  C 2 [C ]
unde C1 si C2 sunt constante de integrare care se determina punand conditii la limita :
6
- pentru x = 0 ↔ t = tp1, rezulta tp1 = C2

t p2  t p1
- pentru x = δ↔t = tp2, rezulta tp2 = C1. δ + C2 = C1. δ + tp1 , deci C1 

Inlocuind in relatia (332) se obtine expresia variatiei temperaturii printr-un perete plan sau
distributia caldurii:
t p 2  t p1
t  x  t p1 [C]

care este o variatie liniara.
Fluxul termic unitar:

  W

q t p  t p2  m2 
 1
sau:
 t p1  t p 2
q
Rt
unde Rt este rezistenţa termică:
 m2  K 
Rt   W 
  
Fluxul de căldură transmis prin suprafaţa S:
  t t
Q  q S  p1 p 2  S W 
Rt
Conducția termică în regim staționar prin perete plan neomogen

Se consideră un perete plan neomogen (figura
107) format din două straturi de grosimi δ1 şi δ2
având coeficienţii de conducţie λ1 şi λ2 constanţi. Se
cunosc temperaturile suprafeţelor exterioare tp1 şi
tp3.

În regim staţionar, fluxul unitar de căldură q
este constant în fiecare strat (nu există surse de
căldură sau puncte de absorbţie a căldurii):
Figura 107 Secţiune prin peretele plan neomogen
1

t p1  t p2   2 t p2  t p3 

q
1 2
sau:
 1
t p1  t p2  q
1
 2
t p 2  t p3  q
2
adunând relațiile, rezultă că:
 
  
t p1  t p 3  q   1  2 
 1  2 
Fluxul termic unitar:
 t t
q  p1 p 3
1  2

1  2
7
sau:
 t p1  t p 3
q
R t _ ech
unde Rt_ech este rezistenţa termică echivalentă a peretelui plan neomogen:
1  2
R t _ ech  
1  2
Se consideră un perete plan neomogen
(figura 108) format din n straturi de grosimi δ1 ...
δn având coeficienţii de conducţie λ 1 ... λn
constanţi. Se cunosc temperaturile suprafeţelor
exterioare tp1 şi tpn+1.
Fluxul termic unitar transmis prin n straturi
de perete plan neomogen:
 t p1  t pn 1 t p1  t pn 1
q  (344)
n
i R t _ ech
i 1  i
Figura 108 Secţiune prin peretele plan neomogen
compus din n straturi

Deoarece q este unidimensional si stationar, are aceeasi valoare in orice sectiune a peretelui.
Aplicatie
Peretele exterior al unei locuinte are lungimea de 4 m si inaltimea de 2,5 m. Acesta este
format dintr-o placa de beton armat de grosime 15 cm si conductivitate termica de 1,56 W/mK.
Peretele este izolat cu placi de polistiren expandat avand rezistenta la compresiune de 80kPa,
densitatea de 15 kg/m 3 si conductivitatea termica de 0,04W/mK. Temperatura pe suprafata
interioara a peretelui este de 15°C, iar temperatura pe suprafata exterioara este de -15°C. Sa
se determine:
a) Rezistenta termica a peretelui daca izolatia este de 15 cm.
b) Fluxul termic unitar transmis prin perete.
c) Fluxul termic transmis prin perete.
d) De cate ori se reduce fluxul termic transmis prin peretele izolat fata de cel neizolat?
e) Temperatura dintre placa de beton armat si izolatie
f) La ce distanta fata de peretele din placi de beton armat se gaseste temperatura de inghet?
Conducția termică în regim staționar prin perete cilindric omogen
Se consideră un perete cilindric (figura

109), cu raza interioară r1, raza exterioară r2
având lungimea mult mai mare decat razele r1 și
r2, alcătuit dintr-un material cu conductivitate
termică constantă. Temperatura suprafeței
interioare este tp1 iar a suprafeței exterioare tp2. Se
consideră tp1>tp2. Suprafețele izoterme sunt
suprafețe cilindrice iar propagarea căldurii este
unidirectională (pe direcția razei.)
Ecuatia diferentiala a conductiei: Figura 109 Secţiune prin peretele cilindric omogen
8
q v 1 t
2t   
 a 
pe baza ipotezelor:
- Regim stationar:  t  0

.
q
- Fara surse interne de caldura: v  0

pentru coordonate cillindrice devine:
 2 t 1 t 1  2 t  2 t
 2 t  0 sau  t     
2
r 2 r r r 2 2 z 2
Pentru propagare numai pe directia razei ecuatia are forma:
2t 1  t
  0
r 2 r r
t du 1 du u du dr
Se face notatia u →  u  0→  → 
r dr r dr r u r
a carei solutie este de forma:
ln u   ln r  ln C 1
C1
ln u  ln → u  C1 → dt  C 1 → dt  C 1 → dt  C 1  dr
r r dr r dr r r
Expresia variatiei temperaturii printr-un perete cilindric este:
t  C 1  ln r  C 2 [  C ]
Constantele C1 si C2 se determina punand conditii la limita:
- pentru r = r1 → t = tp1 → t p1  C1  ln r1  C2 → C2  t p1  C1  ln r1
- pentru r = r2 → t = tp2 → t p2  C1  ln r2  C2 → t p2  C1  ln r2  t p1  C1  ln r1 →
t p2  t p1  C1  (lnr2  ln r1 )
rezulta ca:
t p 2  t p1
C1 
r
ln 2
r1
t t
C 2  t p1  p 2 p1  ln r1
r
ln 2
r1
Inlocuind constantele in expresia temperaturii se obtine:
t t t t
t  p 2 p1  ln r  t p1  p 2 p1  ln r1 [C]
r r
ln 2 ln 2
r1 r1
Expresia finala a variatiei temperaturii printr-un perete cilindric este:
r
ln
r1
t  t p1  ( t p1  t p 2 )  [ C ]
r2
ln
r1
Fluxul termic unitar, conform legii lui Fourier:
9
. dt t p1  t p 2 1 t p1  t p 2  W 
q     ( ) 
dr r
ln 2 r r  ln r2  m 2 
r1  r1
Spre deosebire de peretele plan, fluxul termic unitar nu este constant, variatia lui este invers
proportionala cu raza.
Fluxul termic:
. . . 𝑡 −𝑡
𝑄 = 𝑞 ⋅ 𝑆 = 𝑞 ⋅ 2𝜋 ⋅ 𝑟 ⋅ 𝑙 = ⋅ 𝑙 [𝑊]
1 𝑟
⋅ 𝑙𝑛
2𝜋𝜆 ⋅ 𝑙 𝑟
unde l este lungimea conductei, [m].
Pentru pereti cilindrici se defineste.
fluxul termic liniar:
. 𝑄 𝑡 −𝑡 𝑊
𝑄 = =
𝑙 1 𝑟 𝑚
⋅ 𝑙𝑛
2𝜋𝜆 𝑟
unde Rt reprezinta rezistenta termica a peretelui cilindric:
1 𝑟 𝑚𝐾
𝑅 = ⋅ 𝑙𝑛
2𝜋𝜆 𝑟 𝑊
Conducția termică în regim staționar prin perete cilindric neomogen

Se consideră un perete cilindric (figura 110), format din n straturi, cu raza interioară r 1, raza
exterioară rn, având coeficienţii de conducţie λ1 ... λn constanţi. Temperatura suprafeței interioare este
tp1 iar a suprafeței exterioare tpn. Se consideră tp1>tpn. Suprafețele izoterme sunt suprafețe cilindrice iar
propagarea căldurii este unidirectională (pe direcția razei).
Figura 110 Secţiune prin peretele cilindric neomogen compus din n straturi
În regim staţionar, fluxul liniar de căldură este egal în cele 2 straturi cilindrice:
 2 2
ql   t1  t 2    t  t 
1 d2 1 d3 2 3
 ln  ln
1 d1 2 d2
rezultă că:
 d2
q l  ln
d1
t1  t 2 
21
10
 d3
q l  ln
d2
t2  t3 
2 2
Adunând cele două relaţii obținem:
 d2 d3 
 ln ln 

1 d1 d2
t1  t 3  q l     
2  1 2 
 
 
de unde rezultă că:
   t 1  t 3  W 
ql   m 
1 d 1 d
ln 2  ln 3
2  1 d1 2   2 d 2
Prin generalizare fluxul termic liniar transmis prin n straturi de perete cilindric neomogen:
. t p1  t pn 1 t p1  t pn 1  W 
Ql  n  n m
1 r
  ln i 1  Rt  
i 1 2  i ri i 1
Aplicatie
O conducta de PPR (polypropylene random copolymer) cu lungimea de 8m are diametrul exterior
de 20 mm si grosimea peretelui de 2,8 mm, coeficientul de conductivitate termica de 0,24 W/mK.
Conducta este izolata la elastomer avand diametrul interior de 20 mm, grosimea de 20 mm si
conductivitatea termica 0,042 W/mK. Temperatura pe fata interiora a peretelui este de 70 oC iar pe fata
exterioara izolatiei de 35oC. Sa se determine:
a) rezistenta termica a peretelui conductei si a conductei izolate
b) fluxul termic unitar transmis prin conducta
c) fluxul termic total transmis prin conducta
d) temperatura dintre straturile de material
e) la ce distanta se afla temperatura de 50oC?
Convecția termică
Convecţia termică este procesul de transmitere a căldurii prin intermediul unui fluid în mişcare
care vehiculează energia termică din zonele de temperatură mai mare în altele de temperatură mai
scăzută. Convecția are loc prin acțiunea combinată a conducției termice și a transportului de masă.
Transferul de căldură prin convecţie, de exemplu, de la un perete mai cald la un fluid mai rece,
are loc în câteva etape. Iniţial, căldura trece de la perete la particulele de fluid din imediata apropiere
prin conducţie. Energia termică astfel transferată măreşte temperatura şi energia internă a acestor
particule de fluid. Stratul de fluid de lângă perete prin care căldura se transmite prin conducţie se
numeşte strat limită termic. În continuare, aceste particule cu energie mai mare se deplasează către
regiuni cu temperaturi mai scăzute, unde prin amestec cu alte particule, transmit acestora o parte din
energia lor, mărindu-le temperatura.
Calculul fluxului termic transmis prin convectie se face cu ajutorul legii lui Newton:
.
Q    S  (t p  t f ) [W]
unde: α - coeficient de convecție [W/m2.K]; S - aria suprafeței de schimb de căldură [m2]; tp -
temperatura peretelui [ºC]; tf - temperatura fluidului [ºC].
11
În coeficientul de convectie α sunt înglobați toți factorii care determină procesul de convecție:
tipul mișcării, regimul de curgere, proprietățile fizice ale fluidului, forma și orientarea suprafeței de
schimb de căldură:
  f (l, w, t p , t f , , cp , , , a....)
Factorii care influențează transferul de căldură prin convecție termică sunt:
 Natura mișcării:
 Dacă mişcarea fluidului este cauzată doar de diferenţa de densitate produsă de diferenţa
de temperatură între particulele de fluid mai apropiate şi mai depărtate de perete,
transmiterea căldurii se face prin convecţie liberă.
 Dacă mişcarea fluidului este cauzată de un lucru mecanic din exterior (pompă,
ventilator) transmiterea căldurii se face prin convecţie forţată.
 Regimul de curgere – este caracterizat prin criteriul Reynolds. În funcție de valoarea acestuia
se deosebesc următoarele regimuri de curgere:
 laminar (particulele de fluid nu se amestecă, liniile de curent fiind paralele), daca valoarea
criteriului Reynolds este in domeniul: Re [0÷2320];
 tranzitoriu, daca valoarea criteriului Reynolds este in domeniul: Re [2320÷10000];
 turbulent, daca valoarea criteriului Reynolds este: Re >10000.
Observație: In regim laminar, convecția se face cu precădere prin conducție termica în fluid;
aportul mișcării este foarte redus. In regim turbulent convecția are loc prin conducție termica in stratul
limita și prin transfer de masă și amestec de fluid.
 Forma și dimensiunile suprafeței de schimb de căldură:
 geometria suprafeței de schimb de căldură (plană, circulară, singulară, în fascicul);
 orientarea suprafeței de schimb de căldură față de direcția de curgere.
 Proprietățile fizice ale fluidului. Transferul de căldură prin convecție este afectat de:
 conductivitatea termica: λ [W/m.K];
 căldura specifică c [J/kg.K]
 densitate ρ [kg/m3];
 difuzivitate termică a [m2/s];
 viscozitate cinematica ν [m2/s].
Aceste proprietăți fizice depind de temperatură și într-o măsură mai mică de presiune. În tabelul 26 sunt
prezentate proprietățile fizice ale aerului uscat, în timp ce în tabelul 27 sunt redate proprietățile fizice ale apei.
În tabelul 28 este prezentat ordinul de mărime al coeficientului α în funcție de tipul convecției.
Principiul similitudinii arata ca doua sisteme au o comportare similara daca raportul
dimensiunilor lor liniare, fortelor, vitezelor, este acelasi. Similitudinea in studiul proceselor de transfer
de caldura presupune asemanare: geometrica; mecanica și termica.
Tabelul 26 Proprietățile fizice ale aerului uscat
t ρ cp λ ν Pr
[ºC] [kg/m3] [J/kgK] [W/mK] [m2/s] [-]
-10 1.342 1009 0.0236 12.43 . 10-6 0.712
0 1.293 1005 0.0244 13.28 . 10-6 0.707
10 1.247 1005 0.0251 14.16 . 10-6 0.705
20 1.205 1005 0.0259 15.06 . 10-6 0.703
30 1.165 1005 0.0267 16.00 . 10-6 0.701
40 1.128 1005 0.0276 16.96 . 10-6 0.699
50 1.093 1005 0.0283 17.95 . 10-6 0.698
60 1.060 1005 0.0290 18.97 . 10-6 0.696
70 1.029 1009 0.0296 20.02 . 10-6 0.694
80 1.000 1009 0.0305 21.09 . 10-6 0.692
90 0.972 1009 0.0313 22.10 . 10-6 0.690
100 0.946 1009 0.0321 23.12 . 10-6 0.688
12
Tabelul 27 Proprietățile fizice ale apei

t ρ cp λ ν Pr
[ºC] [kg/m3] [J/kgK] [W/mK] [m2/s] [-]
0 999.9 4212 0.551 1.789 . 10-6 13.67
10 999.7 4191 0.574 1.306 . 10-6 9.52
20 998.2 4183 0.599 1.006 . 10-6 7.02
30 995.7 4174 0.618 0.805 . 10-6 5.42
40 992.2 4174 0.635 0.659 . 10-6 4.31
50 988.1 4174 0.648 0.556 . 10-6 3.54
60 983.1 4179 0.659 0.478 . 10-6 2.98
70 977.8 4187 0.668 0.415 . 10-6 2.55
80 971.8 4195 0.674 0.365 . 10-6 2.21
90 965.3 4208 0.680 0.326 . 10-6 1.95
100 958.4 4220 0.683 0.295 . 10-6 1.75
110 951.0 4233 0.685 0.272. 10-6 1.60
Tabelul 28 Ordinul de mărime al coeficientului α în funcție de tipul convecției
Fluidul Tipul convecției α [W/m2K]
Gaze Liberă 6-30
Gaze Forțată 30-300
Ulei Forțată 60-1800
Apă Forțată 500-40000
Determinarea coeficientului de convecţie α se face pornind de la ecuaţiile diferenţiale care
intervin în procesul de transmitere a căldurii prin convecţie, tinând cont de faptul că procesul are loc
datorită mişcării fluidului: ecuaţia de continuitate, ecuaţiile de mişcare şi ecuaţia de contur. Ecuaţia de
contur ţine cont de faptul că fluxul unitar de căldură transmis prin convecţie este egal cu fluxul unitar
de căldură transmis prin conducţie prin stratul limită de fluid de lângă perete:
t
q    t p  t f     

n
Rezolvarea teoretică a acestui sistem de ecuaţii diferenţiale nu este posibilă decât pentru cazuri
foarte simple, particulare. Din această cauză, pentru determinarea coeficientului de convecţie α se face
apel la teoria similitudinii.
Pe baza ecuaţiilor diferenţiale mai sus menţionate şi a teoriei similitudinii au fost deduse mărimile
adimensionale numite invarianţi sau criterii de similitudine sau numere. Exemplu: Reynolds (Re),
Grasshof (Gr), Nusselt (Nu), Prandtl (Pr). Aceşti invarianţi se pot calcula în funcţie de parametrii
fluidului la temperatura respectivă (ex. vâscozitate, densitate, viteză, etc.). Toţi aceşti invarianţi au
aceeaşi valoare pentru sistemele şi fenomenele asemenea. Deci fenomenul de convecţie într-o instalaţie
industrială este asemenea cu fenomenul de convecţie dintr-o instalaţie model de laborator dacă aceşti
invarianţi au aceeaşi valoare.
În concluzie, teoria similitudinii permite ca pe baza ecuaţiilor diferenţiale ale convecţiei, dar fără
a le integra, să se obţină criterii de similitudine între care să se determine pe cale experimentală ecuaţii
criteriale valabile pentru toate procesele asemenea. Din aceste ecuaţii criteriale se poate determina
coeficientul de convecţie α.
Cel mai important invariant este Nu deoarece include coeficientul de convecţie α care trebuie
determinat:
 l
Nu   

unde λ este coeficientul de conducţie termică a fluidului în stratul limită iar l este lungimea caracteristică
(diametrul în cazul conductelor).
13
Criterii de similitudine. Relatii criteriale

In procesele de schimb de caldura anumite grupuri adimensionale, reprezentative prin aspectele
fenomenelor pe care le considera au devenit criterii:
 Criteriul Reynolds (Re) – caracterizeaza regimul de curgere al fluidului si reprezinta raportul
dintre fortele de inertie si fortele de viscozitate:
w l
Re  []

unde: w - viteza de curgere a fluidului [m/s]; ν – viscozitatea cinematica a fluidului, m 2/s; l = dh –
lungime caracteristica sau diametru hidraulic si se determina cu relatia:
4A
dh  [m ]
P
unde: A - aria sectiunii de curgere; P- perimetru udat.
 Criteriul Prandtl (Pr) - caracterizeaza proprietatile fizice ale fluidului si reprezinta raportul
dintre distributia vitezei si cea a temperaturii:

Pr   
a
unde a - difuzivitatea termica, se determina cu relatia:
  m2 
a  
  c  s 
 Criteriul Peclet (Pe) reprezinta raportul dintre fluxurile de caldura transmise prin convectie,
respectiv prin conductie, la aceeasi diferenta de temperatura ∆t:
w l
Pe  Re  Pr 
a
 Criteriul Nusselt (Nu) – reprezinta raportul dintre gradientul temperaturii fluidului la suprafata
peretelui si un gradient de referinta al temperaturii:
 l
Nu   

 Criteriul Grasshoff (Gr) – intervine in procesele de convectie libera si caracterizeaza actiunea
reciproca a fortelor ascensionale si a fortelor de viscozitate a fluidului:
g  l3  t p  t f 
Gr  
Tf   2
In practica, coeficientii de convectie α sunt calculati din ecuatii empirice criteriale, obtinute prin
corelarea datelor experimentale cu ajutorul analizei dimensionale.
Forma explicita a ecuatiilor criteriale este:
Nu  f (Re, Pr, Gr , Pe )
iar coeficientii de convectie se determina din relatia:
  W 
   Nu  2 
lc m  K 
Convectia libera in spatii largi: Convectia libera pe suprafete verticale

Se considera o placa plana verticala aflata in contact cu un fluid stationar avand temperatura mai
mica decat a placii. Diferentele de densitate genereaza in apropierea placii un strat limita in care fluidul
are o miscare ascensionala. La perete, viteza fluidului este zero (datorita absentei curgerii), in continuare
viteza creste pana la o anumita valoare maxima, dupa care descreste pana la zero la marginea stratului
limita, dincolo de acesta fluidul fiind in repaus.
In practica inginereasca, coeficientul de convectie α pentru convectia libera peste o placa verticala
se determina cu ajutorul criteriului Nusselt:
14
 W 
  Nu 
lc  m 2  K 
unde analiza dimensionala a convectiei naturale evidentiaza ca forma ecuatiei criteriale care o
caracterizeaza este de forma:
Nu  C  Ra n
unde criteriul Rayleight este egal cu produsul dintre criterul Grashoff si criteriul Prandtl, adică:
Nu C (Gr Pr)n
unde : λ – conductivitatea termica a fluidului [W/m.K]; lc – lungime caracteristica [m]; in acest caz
inaltimea placii; C,n – depind de regimul de curgere.
Pentru regim laminar de curgere Ra [104-109] valorile coficientilor sunt: C=0.59, n=1/4
Pentru regim turbulent de curgere Ra [109-1013] valorile coficientilor sunt: C=0.10, n=1/3
Criteriul Prandtl:
 cp    
Pr   
a 
unde difuzivitatea termica, a este:
  m2 
a  
  c  s 
Criteriul Grashoff:

g  l3  t p  t f 
Gr  
Tf   2
unde: g- acceleratia gravitationala [m2/s]; l –lungimea caracteristică [m] ; ν- viscozitate cinematica
[m2/s]; tp – temperatura peretelui, [°C]; tf – temperatura fluidului [°C]; Tf – temperatura fluidului [K];
cp – caldura specifica la presiune constanta [J/kg.K]
Temperatura de referinta la care se determina proprietatile fluidului este temperatura fluidului.
Aplicatie
Peretele exterior, plan vertical, al unei locuinte unifamiliale are lungimea de 4 m si inaltimea de
2,5 m. Temperatura pe fata interioara a peretelui este de 15°C. Peretele este in contact cu aerul din
interiorul locuintei (aer stationar) care are temperatura de 20°C. Sa se determine:
a) Proprietatile aerului la temperatura de 20°C din tabele,
b) Valoarea criteriului Grassoff care caracterizeaza actiunea reciproca a fortelor ascensionale si a
fortelor de viscozitate a fluidului

g  l3  t p  t f 
Gr  
Tf   2
c) Valoarea criteriului Raylaight care caracterizeaza raportul dintre forta ascensionala ce apare in
fluid datorita diferentei de densitate si fortelor de frecare moleculara
Ra=Gr∙Pr
d) Regimul de curgere a fluidului
Pentru regim laminar de curgere Ra [104-109] valorile coficientilor sunt: C=0.59, n=1/4
Pentru regim turbulent de curgere Ra [109-1013] valorile coficientilor sunt: C=0.10, n=1/3
e) Valoarea criteriului Nusselt in functie de regimul de curgere
𝑁𝑢 = 𝐶 ⋅ 𝑅𝑎
f) Coeficientul de convectie dintre perete si aer
15
𝜆 𝑊
𝛼 = 𝑁𝑢 ⋅
𝑙 𝑚 ⋅𝐾
g) Fluxul termic schimbat intre aer
.
si perete
𝑄 = 𝛼 ⋅ 𝑆 ⋅ (𝑡 − 𝑡 ) [𝑊]
Convectia fortata in interiorul conductelor si canalelor (Internal Flow)

Este intalnita la incalzirea si racirea fluidelor care curg prin interiorul conductelor sau canalelor
si prezinta cel mai important si frecvent proces de transfer de caldura.
Se considera o conducta circulara, dreapta, avand lungimea mult mai mare decat diametrul
interior, prin care circula un fluid incompresibil cu temperatura mai mica decat a peretelui conductei.
Se considera curgerea fluidului, cu viteza moderata in directia axei conductei.
Daca viteza fluidului la intrare in tub este redusa, astfel incat regimul de curgere a
fluidului in tub este laminar (Re < 2320)
Pentru conducte scurte, cele mai utilizate/recomandate relatii criteriale sunt prezentate succint in
tabelul 29.
Tabelul 29 Relatii criteriale pentru curgerea fortata, in regim laminar
Relatia Conditii de valabilitate Autor
d 0.1<Re. Pr.d/l<104 Hausen
0.0668  Ref  Prf
Nu  3.66  l
2/3
d 
1  0.04    Ref  Prf 
l 
1/ 3 0.60≤Pr≤5 Sieder –Tate
  0.14
 Re  Pr     
Nu  1.86   f f   f  0,0044   f   9,75
l  p   
     p
 d  100≤Re≤2100
Observatii
 Relatiile de calcul a criteriilor Reynolds si Prandtl au fost prezentate anterior.
 Lungimea caracteristica (care intervine in expresia lui Re) este diametrul interior al
conductei.
Daca viteza fluidului la intrare in tub are o valoare mai mare, astfel incat regimul
de curgere a fluidului in tub este turbulent (Re >104)
In cazul convectiei fortate prin conducte, in regim turbulent ecuatiile criteriale cele mai utilizate
sunt prezentate in tabelul 30.
Tabelul 30 Relatii criteriale pentru curgerea fortata, in regim turbulent
Relatia Conditii de valabilitate Autor
Nu  0.023  Re f 0.8  Prf 1 / 3 Re>104 Colburn
0.7<Prf<160
l/d>60
Nu  0.023 Ref 0.8  Prf n Re>104 Dittus Boelter
0.7<Prf≤12
n=0.4 (incalzire)
l/d>60
n=0.3 (racire)
16
 Pr 
0.25 104<Re>5.106 Miheev
Nu  0.021  Re f 0.8  Prf 0.43   f  0.6<Prf≤2000
 Prp  l/d>50
 
 
0.14 Re>104 Sieder-Tate
0 .8
Nu  0 .027  Re f  Prf  f 
1/ 3 0.7<Prf<16700
 p  l/d>10
 
(f / 8)  (Re f  1000 )  Prf Gnielinski
Nu 
1  12 .7  ( f / 8)1 / 2  (Pr f 2 / 3  1)
Observație: Prp - este criteriul Prandtl calculat pentru fluid, dar la temperatura peretelui
Aplicatie
Printr-o conducta de otel inoxidabil cu lungimea de 5 m, diametrul exterior 42 mm, grosimea
peretelui 1,5 mm circula apa cu viteza de 0,2 m/s. Conductivitatea termica a materialului conductei este
de 14,4 W/mK. Temperatura apei este de 80°C. Temperatura pe peretele interior al conductei este de
70°C. Sa se determine:
a) Proprietatile apei la temperatura indicata
b) Valoarea criteriului Prandtl care caracterizeaza proprietatile fizice ale fluidului si reprezinta
raportul dintre distributia vitezei si cea a temperaturii, in functie de temperatura peretelui
c) Valoarea criteriului Reynolds care caracterizeaza regimul de curgere al fluidului si reprezinta
raportul dintre fortele de inertie si fortele de viscozitate
w l
Re  []

d) Regimul de curgere
 laminar (particulele de fluid nu se amestecă, liniile de curent fiind paralele), daca valoarea
criteriului Reynolds este in domeniul: Re [0÷2320];
 tranzitoriu, daca valoarea criteriului Reynolds este in domeniul: Re [2320÷10000];
 turbulent, daca valoarea criteriului Reynolds este: Re >10000.
e) Valoarea criteriului Nusselt in functie de regimul de curgere
0.25
 Pr 
Nu  0.021  Re f 0 .8
 Prf 0.43   f 
 Prp 
 
f) Coeficientul de convectie dintre peretele conductei si apa
 W 
  Nu   2 
lc  m  K 
g) Fluxul termic schimbat intre apa si peretele conductei
.
Q    S  (t p  t f ) [W]
Radiația termică
Radiaţia termică reprezintă procesul de transmitere a căldurii între corpuri aflate la distanţă, fără
contact direct (deci şi prin vid) prin intermediul radiaţiilor termice de natură electromagnetică (unde
radio, microunde, radiaţii infraroşii, vizibile, ultraviolete, X şi γ).
Radiaţia termică este rezultatul transformării energiei interne a corpurilor în energie a undelor
electromagnetice care se propagă în spaţiu cu lungimi de undă cuprinse între λ = 0,7 -400 µm ce
corespund domeniului razelor infraroşii, vizibile şi ultraviolete.
La fel ca celelalte radiaţii de natură electromagnetică, radiaţia termică se propagă în linie dreaptă,
17
se reflectă, se refractă şi se absoarbe. Fenomenul are sens dublu. Astfel, un corp radiază energie dar şi
absoarbe energia emisă sau reflectată de corpurile înconjurătoare. La corpurile solide şi lichide,
transformarea energiei electromagnetice în energie termică şi invers, are loc în straturile superficiale,
iar la corpurile gazoase în volum.
Transferul de căldură prin radiaţie termică devine semnificativ la temperaturi ridicate ale corpului.
În aplicaţiile tehnice care implică temperaturi apropiate de cele ale mediului ambiant, radiaţia termică
poate fi neglijată în comparaţie cu transferul de căldură prin convecţie.
Majoritatea corpurilor solide și lichide radiază energie termică pe întreg intervalul lungimilor de
undă, avand un spectru continuu. Radiația se manifestă într-un strat subtire aflat la suprafața corpului
și depinde de natura și de temperatura suprafeței.
Gazele radiaza energie termica selectiv, numai pe anumite portiuni de lungimi de unda, avand un
spectru discontinuu (se manifesta in tot volumul gazului si depinde de grosimea stratului de gaz si de
presiunea si temperatura acestuia.)
.
Fluxul energetic 𝑄 = 𝑀𝑒 ∙ 𝑆 [𝑊] - reprezintă energia radiată în unitatea de timp.
Puterea emisivă Me - reprezintă fluxul energetic radiat pe unitatea de suprafață, la o anumită
temperatură [W/m2].
dQe W
Me   m2 
dS
Intensitatea radiatiei – reprezintă puterea emisivă corespunzatoare unei lungimi de undă:
dM e  W 
me 
d  m 3 
.
Distributia energiei radiante este prezentata în figura 113. Fluxul radiant incident Q pe suprafața
. .
unui corp se distribuie în trei fluxuri: fluxul energetic reflectat Q R ; fluxul energetic absorbit Q A ;
.
fluxul energetic difuzat Q D .
Figura 113 Distributia energiei radiante

Conform ecuației de bilanț energetic:
. . . .
𝑄 =𝑄 +𝑄 +𝑄
Împărțind ecuația de bilanț cu fluxul radiant incident obținem:
. . .
QR QA QD
1 .
 .
 .
Q 
 Q 
Q
R A D
unde : R - coeficient de reflexie, A - coeficient de absorbtie, D - coeficient de difuzie.

Acesti coeficienți pot lua valori între 0 și 1 în funcție de natura corpului, starea suprafeței
lungimea de undă și temperatură, astfel încât să se rescepte relația:
R  A  D 1
18
In funcție de capacitatea lor de absorbție, reflexie și difuzie corpurile se clasifică în:

 Corpuri negre: absorb în intregime fluxul radiant:A = 1; R = D = 0;
 Corpuri albe: reflectă în intregime fluxul radiant: R = 1; A = D = 0;
 Corpuri diaterme: prin care fluxul radiant incident este transmis în intregime: D=1; A=R=0
 Corpuri cenusii: partial reflectă, partial absorb dar prin care nu se transmite fluxul radiant
incident: A + R = 1; D = 0.
Emisivitatea termică (factor de emisie) - reprezintă raportul dintre puterea de emisie a
unui corp și puterea de emisie a corpului negru, aflat la aceeasi temperatură:
M
  e0 
Me
Factorul de emisie, ε, depinde de natura suprafeței:
 pentru suprafete metalice ε creste cu temperatura;
 suprafetele metalice polizate au emisivitatea foarte mare;
 emisivitatea are valori mari pentru suprafete rugoase si oxidate.
În tabelul 31 sunt prezentate câteva valori ale factorului de emisie.
Tabelul 31 Valori ale factorului de emisie pentru diferite materiale
Material Tempera Factor de Material Tempera- Factor
tura emisie tura de emisie
Metale polizate Materiale de constructii
Platina 230-260 0.054-0.104 Caramida 20 0.93
Aur 230-260 0.018-0.035 Ciment 20 0.83
Argint 230-260 0.020-0.032 Lemn brut 20 0.83
Aluminiu 230-580 0.039-0.057 Sticla 90 0.94
Nichel 230-380 0.07-0.086 Asfalt 20 0.93
Fier 180-230 0.052-0.064 Materiale refractare
Zinc 230-330 0.045-0.053 Samota 1200-1300 0.66
Plumb 130-230 0.057-0.075 Magnezita 1200-1300 0.39
Metale oxidate Vopsele
Cupru oxidat 20 0.78 Lac email 20 0.85-0.95
Fier ruginit 20 0.61-0.85 Lac negru mat 80 0.97
Plumb 20-200 0.28-0.63 Vopsea cu silicat de sodiu 20 0.96
Nichel 200-600 0.11 Vopsea de aluminiu 100 0.20-0.35
Aluminiu 200-600 0.11-0.19
Legile radiației
Legea lui Stefan-Boltzmann: permite determinarea puterii de emisie a corpului negru,
corespunzatoare intregului domeniu de lungimi de unda.
Corpul negru absolut: la orice temperatură, nici un alt corp nu poate emite mai multă energie
decât corpul negru. Corpul negru absoarbe toate radiatiile incidente și emite energie uniform, in toate
directiile.
Puterea de emisie a corpului negru absolut a fost determinata experimental de Joseph Stefan
(1879) si verificata teoretic de Boltzmann (1884). Relația este cunoscută ca Legea lui Stefan-
Boltzmann și are forma:
W
M0e  C0  T 4  2 
m 
unde: C° – reprezintă coeficientul de radiație al corpului negru absolut [W/m2. K4]; C°= 5.67 10-8 [W/m2 K4].
Desi initial legea lui Stefan Boltzmann a fost stabilita pentru corpul negru absolut, cercetarile
ulterioare au dovedit aplicabilitatea acesteia si in cazul corpurilor cenusii, sub forma :
19
𝑊
𝑀 =𝐶⋅𝑇
𝑚
unde C este coeficientul de radiatie al corpurilor cenusii.
Legea lui Kirchoff: orice corp emite radiatii pe aceleasi lungimi de unda pe care le si absoarbe.
Legea lui Kirchoff stabileste legatura dintre puterea emisiva a unui corp cenusiu si a corpului negru
absolut, pentru o temperatura data (raportul acestora defineste factorul de emisie, ε):
Me C
 
M0e C0
prin urmare puterea emisiva a unui corp oarecare este:
𝑊
𝑀 =𝜀⋅𝐶 ⋅𝑇
𝑚
unde ε – factor de emisie propriu fiecarui tip de corp (fiind dat in tabele).
Transferul de caldura prin radiatie intre corpuri solide

Este un fenomen complex de absorbtii repetate si refelexii, care se rezolva de la caz la caz prin
aplicarea ecuatiilor de bilant energetic si a legilor radiatiei.
Intre doua placi plane paralele infinite

Luminozitatea se defineste ca fiind energia totala radiata de o suprafata indiferent ca provine din
emisia proprie sau de la o energie reflectata.
Se considera doua suprafete plane paralele (figura 117) de temperaturi diferite (T1>T2) si
coeficienti de emisie diferiti (ε1, ε2).
Figura 117 Schimb de caldura prin radiatie intre doua suprafete plane paralele
Luminozitatea suprafetei 1 este data de puterea emisiva proprie plus fractiunea reflectata din
luminozitatea suprafetei corpului 2:
W
L1  M e1  R1  L 2  M e1  (1  1 )  L 2  2 
m 
In mod identic luminozitatea suprafetei 2 este:
W
L2  Me 2  R 2  L1  Me 2  (1   2 )  L1  2 
m 
Fluxul termic unitar schimbat prin radiatie intre cele doua suprafete se deteremina cu relatia:
.   M e1  1  M e 2  W 
q  L1  L 2  2
1   2  1   2  m 2 
Conform legii lui Boltzmann:

Me1  1  C0  T14 W/ m2 
Me2  1  C  T W / m2
0 4
2  
Prin urmare fluxul termic unitar schimbat intre cele doua suprafete este:
20
. 1 W
q  C 0  (T14  T24 )  2 
1 1 m 
 1
1  2
Factor de emisie redus al celor doua suprafete este:
1
 r12 
1 1
 1
1  2
Rezultă că fluxul termic unitar schimbat intre cele doua suprafete va fi:
.
W
q  r12  C0  (T14  T24 )  2 
m 
Intre doua placi plane paralele infinite intre care se intercaleaza un ecran
Ecranul sau paravanul – reprezinta o suprafata foarte subtire, buna conducatoare care are rolul de
a reduce fluxul termic transmis prin radiatie intre doua suprafete.
Fluxul termic unitar transmis prin radiatie in cazul existentei ecranului, se conserva:
. . .
q 1e 2  q 1e  q e 2
Fluxul termic unitar transmis intre suprafetele 1 si 2 in prezenta ecranului este:
.
W
q   r1e 2  C0  (T14  T24 )  2 
m 
unde factorul de emisie redus intre placa 1- ecran - placa 2 se determina cu relatia:
r1e  re2
r1e2 
r1e  r 2e
iar factorii de emisie redusi intre placa 1 si ecran εr1e:
1
 r1e 
1 1
 1
1  e
si εre2 intre ecran si placa 2 se determina cu relatiile:
1
 re2 
1 1
 1
e 2
Rezultă că:
.
W
q1e   r1e  C 0  (T14  Te4 )  2 
m 
.
W
qe2  re2  C0  (Te4  T24 )  2 
m 
Aplicatie
Doua placi plane si paralele sunt amplasate la o distanta mica in raport cu dimensiunile lor. Prima
placa este din caramida refractara si are temperatura de 400˚C iar factorul de emisivitate este de 0.9. A
doua placa este din otel si are temperatura de 30˚C si factorul de emisivitate 0.7. Sa se calculeze de cate
ori se reduce fluxul termic unitar daca intre cele doua placi se intercaleaza un ecran de aluminiu avand
factorul de emisivitate de 0.04.
21
Schimb global de căldură la temperaturi constante ale fluidelor

Desi transferul de caldura este structurat in cele trei moduri fundamentale de schimb de caldura,
in majoritatea cazurilor practice, caldura este transmisa intre corpuri prin doua sau chiar prin toate cele
trei procese combinate simultan.
Prin schimb global de căldură se înțelege transferul termic între două fluide de temperaturi
diferite, desparțite printr-un perete omogen sau compus din mai multe straturi, de diferite forme. În
acest schimb termic sunt prezente simultan: conducția, convecția și radiația termică în proporții diferite.
Schimbul global de căldură se caracterizează printr-un coeficient de transfer termic global, k
[W/m2K], având aceeași unitate de măsură ca și coeficientul de convecție, astfel că fluxul termic
transferat se calculează cu o relatie analoagă celei folosite la schimbul de căldură convectiv.
Prin pereti plani

Se considera un perete plan (figura 118) scaldat pe cele doua fete de doua fluide cu temperaturi
diferite. Fluxul termic schimbat intre cele doua fluide se transmite prin :
 convectie + radiatie intre fluidul 1 si perete (α1) ;
 conductie prin perete (λ) ;
 convectie + radiatie intre fluidul 2 si perete (α2).
Figura 118 Schimb global de caldura prin pereti plani

 in regim stationar fluxul termic unitar transmis de la fluidul 1 la perete este:
. 𝑊
𝑞 = 𝛼 ⋅ (𝑡 − 𝑡 )
𝑚
 fluxul termic unitar transmis prin perete:
. ( t p1  t p 2 )  W 
q  m 2 


 fluxul termic unitar transmis de la perete la fluidul 2:
.
W
q   2  (t p 2  t 2 )  2 
m 
Daca din relatiile de mai sus se elimina temperaturile peretilor se obtine:
. 1  1
t 1  t 2  q (   )
1   2
respectiv:
. t1  t 2 W
q
1  1  m 2 
 
1   2
22
sau:
.
W
q  k  ( t1  t 2 )  2 
m 
unde k se numeste coeficient global de transfer termic [W/m 2K]
1  W 
k
1  1  m 2  K 
 
1   2
Fluxul termic transferat intre cele doua fluide, separate de suprafata S:
.
W
Q  k  S  ( t1  t 2 )  2 
m 
Daca peretele este format din n straturi se mareste rezistenta la transmiterea caldurii prin
conductie, astfel incat expresia lui k devine:
1  W 
k
1 n
i 1  m 2  K 
 
 1 i 1  i  2
Prin pereti cilindrici

Pentru calculul schimbului global de caldura prin pereti cilindrici (figura 119) se lucreaza cu
.
W
fluxul termic liniar Ql   .
m
Figura 119 Schimb global de caldura prin pereti cilindrici

 fluxul termic liniar schimbat prin convectie si radiatie intre fluidul 1 si peretele interior al tevii:
.
W
Ql    d1  1  (t 1  t p1 )  
m
 fluxul termic liniar schimbat prin conductie prin peretele tevii:
. (𝑡 − 𝑡 ) 𝑊
𝑄 =
1 𝑑 𝑚
⋅ 𝑙𝑛
2⋅𝜋⋅𝜆 𝑑
 fluxul termic liniar schimbat prin convectie si radiatie intre peretele exterior al tevii si perete:
.
W
Ql    d 2   2  (t p 2  t 2 )  
m
Eliminand temperaturile peretelui din aceste ecuatii rezulta:
. 1 1 d 1
t 1  t 2  Ql  (   ln 2  )
  d1  1 2     d1   d 2   2
Fluxul termic liniar schimbat intre cele doua fluide se determina cu relatia:
23
. t1  t 2 W
Ql   k l  (t1  t 2 ) 
1 1 d2 1 m
(   ln  )
  d 1  1 2     d1   d 2   2
unde termenul kl se numeste coeficient global longitudinal de transfer termic:
1  W 
kl   
1 1 d 1
(   ln 2  ) m  K
  d1  1 2     d1   d 2   2
Fluxul termic total schimbat intre cele doua fluide:
. .
Q  Q l  L  k l  L  (t1  t 2 ) [W ]
unde L – este lungimea peretelui cilindric [m].
Aplicatie
Peretele exterior al unei locuinte este din placi de beton armat. Grosimea peretelui este de 15 cm
si are conductivitatea termica de 1,56 W/mK. Temperatura aerului in interiorul locuintei este de 22°C,
iar in exterior de -22°C. Coeficientul de convectie dintre aer si suprafata interioara a peretelui este 8,1
W/m2K. Coeficientul de convectie dintre ae si suprafata exterioara a peretelui este 23,2 W/m2K. Sa se
determine fluxul de caldura schimbat intre cele doua fluide si temperaturile celor doua suprafete libere
ale peretelui.
24
17 Schimbătoare de căldură
Schimbatoarele de caldura sunt aparate termice care realizeaza transferul de caldura intre doua
fluide numite agenti termici. Fluidul care cedeaza caldura se numeste agent primar iar cel care ce
care primeste caldura se numeste agent secundar.
Cei mai utilizati agenti termici sunt: apa, aburul, aerul, agentii frigorifici si gazele de ardere.
17.1 Domenii de utilizare

 În industria alimentară și a băuturilor: pentru răcirea și pasteurizarea laptelui și a produselor
lactate, a sucurilor din fructe și legume, a băuturilor răcoritoare, a berii, a cidrului și a vinului,
în producerea înghețatei, a supelor și a alimentelor pentru copii.
 În industria chimică și farmaceutică unde sunt necesare presiuni de lucru înalte și este
necesară protejarea mediului ambiant, datorită substanțelor extrem de corozive și nocive. În
acest domeniu, schimbătoarele de căldură se utilizează la răcirea și evaporarea apei, acizilor, a
soluțiilor apoase care necesită procesare termică, la recuperarea de căldură, condensarea
aburului și a vaporilor de solvenți, pentru protecția mediului prin utilizarea proceselor termice
în circuite închise.
 În sisteme de încălzire și condiționare schimbătoarele se utilizează pentru încălzire
individuală, industrială sau urbană, pentru producerea apei calde menajere, recuperarea căldurii
în sistemele cu pompe de căldură, recuperarea căldurii în sistemele geotermale și în centralele
de climatizare.
 În industria navală schimbătoarele de căldură sunt utilizate pentru răcirea apei și a
lubrifianților utilizații la motoarele navale, pentru recuperare de căldură.
 În instalații industriale și de procesare schimbătoarele de căldură sunt utilizate pentru
încălzirea sau răcirea agenților termici speciali precum uleiurile, soluțiile saline sau caustice, de
asemenea sunt utilizate la răcitoarele industriale pentru mașini de sudura, prese hidraulice,
compresoare, centrale nucleare, aeronautică, recuperare de căldură în instalațiile de vopsire,
evaporarea apelor uzate, sisteme de separare a lichidelor.
 În aplicațiile industriei frigorifice schimbătoarele de căldură cu plăci sunt utilizate cu rol de
vaporizator, condensator, deasupraîncălzitor, subrăcitor, răcitor intermediar, recuperator de
căldură, răcitoare de ulei.
17.2 Clasificarea schimbatoarelor de caldura

a) dupa forma constructive pot fi:
 tubulare: de tip de tip teava in teava (figura 120) si de tip fascicul de tevi in manta (figura 121)
Figura 120 Schimbator de caldura de tip teava in teava Figura 121 Schimbator de caldura de tip
fascicul de tevi in manta
138
Termotehnică –Cursul 12_14 Anul universitar 2015-2016
 cu plăci (figura 122-123)
Figura 122 Schimbator de caldura Figura 123 Principiul de functionare al schimbatorului de caldura cu
cu plăci plăci
 cu suprafețe extinse sau cu nervuri (figura 124)
Figura 124 Schimbator de caldura cu nervuri

b) dupa principiul de functionare:
 Recuperatoare- in schimbatoarele de caldura recuperatoare agentii termici circula
simultan iar transferul de caldura se realizeaza prin peretele care separa cele doua
fluide (radiatoare, vaporizatoare, condensatoare).
 Regeneratoare – agentii termici circula alternativ si periodic, caldura cedata de
agentul primar este acumulata intr-un material inert si preluata apoi de agentul
secundar (ex. Schimbatoarele de caldura cu umplutura ceramica si metalica)
 De amestec – transferul de caldura se realizeaza prin contact direct si prin amestecul
celor doi agenti termici. (ex. Turnuri de racire).
139
c) dupa modul in care cei doi agenti strabat schimbatorul de caldura:

 echicurent –agentii termici circula in paralel și în același sens (figura 125);
 contracurent –agentii termici circula paralel și în sensuri contrare (figura 126);
Figura 125 Curgerea agenților în echicurent Figura 126 Curgerea agenților în contracurent
 curent incrucisat -agentii termici circula perpendicular (figura 127);
 curent mixt - este o combinație a celor trei tipuri de curgere prezentate anterior (figura 128).
Acest tip de curgere apare atunci când agenții termici au mai multe treceri.
Figura 127 Curgerea agenților în curent încrucișat Figura 128 Curgerea agenților în curent mixt
17.3 Ecuatii de baza ale schimbatoarelor de caldura

Se considera un schimbator de caldura de tip recuperator (figura 129) care functioneaza in regim
stationar, in care cei doi agenti circula in echicurent fara a-si modifica starea de agregare. Marimile
caracteristice ale agentului primar se noteaza cu indicele 1 iar cele ale agentului secundar cu
indicele 2. Temperatura agentului primar la intrarea în schimbătorul de căldură se notează cu t 11;
temperatura agentului primar la ieșirea din schimbătorul de căldură se notează cu t 12; temperatura
agentului secundar la intrarea în schimbătorul de căldură se notează cu t 21; temperatura agentului
secundar la ieșirea din schimbătorul de căldură se notează cu t 22.
Figura 129 Elemente utilizate in exprimarea ecuatiei de bilant a unui schimbator de caldura
Ecuatia de bilant termic

Ecuatia de bilant termic pentru un schimbator de caldura este de forma:
. . . (436)
Q1  Q 2  Q ma [kW ]
Fluxul termic cedat de agentul primar se determina cu relatia:
. .  . (437)
Q1  m1  c1  ( t11  t 12 )  m1  (h11  h12 )[kW]
Fluxul termic primit de agentul secundar se determina cu relatia:
. .  . (438)
Q 2  m 2  c 2  ( t 22  t 21 )  m 2  (h 22  h 21 )[kW ]
140
Termotehnică –Cursul 12_14 Anul universitar 2015-2016
. .
unde: m1 , m 2 sunt debitele masice ale agentului primar, respectiv agentului secundar [kg/s];
 
c1 , c 2 reprezinta caldurile specifice medii ale agentului primar, respectiv ale agentului secundar
[kJ/kg .K];
t11, t12, t21,t22 sunt temperaturile celor doi agenti de lucru la intrarea respectiv iesirea din
schimbator [°C];
h11, h12, h21,h22 reprezinta entalpiile agentilor termodinamici la intrarea respectiv iesirea din
schimbator [kJ/kg].
Fluxul de caldura pierdut in mediul ambiant prin radiatie si convectie:
. (439)
Q pma    S  ( t ms  t ma )[ kW ]
unde: S - aria suprafetei exterioare a schimbatorului de caldura; α - coeficient de transfer termic prin
convectie si radiatie [kW/m2. K]
Ecuatia de transfer termic

Ecuatia transferului de caldura in aparat:
. (440)
Q  k  S  Tmed  k l  L  Tmed [kW]
unde: ΔTmed este diferenta medie logaritmica de temperatura in lungul suprafetei de schimb de
caldura; k reprezinta coeficientul global de transfer termic [W/m2.K] iar kl coeficientul global liniar
de transfer de caldura [W/m.K].
In cazul suprafetelor plane coeficientul global de transfer termic se determina cu relatia:
1  W  (441)
k
1 p 1  m 2  K 
 
1  p  2
Pentru perete tubular se utilizeaza de obicei coeficientul global liniar de transfer de caldura:
1  W  (442)
kl   m  K 
1 1 d 1
  ln e 
  d i  1 2     p di   de   2
Diferenta medie logaritmica de temperatura pentru schimbatoare de caldura cu circulatia in
echicurent si contracurent se determina cu relatia:
T  Tmin (443)
Tmed  max [C]
T
ln max
Tmin
unde ΔTmax si ΔTmin sunt diferentele de temperatura maxima si minima intre agentii termici la intrarea
respectiv iesirea din aparat (figura 130 și 131).
Figura 130 Diagrama temperaturilor pentru Figura 131 Diagrama temperaturilor pentru
circulatie in echicurent circulatie in contracurent
141
Aplicatie
Intr-un schimbator de caldura de tip recuperativ curge o cantitate de 2,5litri/s de apa calda.
Temperatura apei calde la intrarea in schimbator este de 900C. Cu ajutorul ei se incalzesc 3kg/s de
apa rece de la temperatura de 150C pana la temperatura de 450C. Caldura specifica la presiune
constanta pentru apa calda cp1=4194J/kgK, iar pentru apa rece cp2=4183J/kgK. Densitatea apei calde
este de 972kg/m3.
a) sa se determine sarcina termica a aparatului
b) sa se calculeze temperatura agentului primar la iesirea din aparat daca randamentul
schimbatorului de caldura este de 95%
c) daca coeficientul global de transfer termic al aparatului este k=1200W/m2K sa se determine
suprafata de schimb de caldura daca cei doi agenti circula in echicurent, iar apoi in
contracurent.
142

Termotehnica TOT PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Termotehnica TOT PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

Figura 1 Elementele unui sistem termodinamic

Figura 2 Clasificarea sistemelor termodinamice

transferul de energie sub formă de căldură între gaz şi mediul exterior.

Figura 3 Exemplu de sistem termodinamic închis

Figura 4 Exemplu de sistem termodinamic deschis

Figura 5 Exemplu de sistem termodinamic adiabatic

Exemplu: Instalaţiile de răcire şi de încălzire (figura 6).

Figura 6 Exemple de sisteme termodinamice rigide

Figura 7 Exemplu de sistem termodinamic omogen

Figura 8 Exemplu de sistem termodinamic eterogen

a)Procesul de destindere într-un motor cu ardere internă

c)Cuburi de gheaţă d)Cilindru cu gaz

e)Conductă pentru gaz

3 Starea de echilibru termodinamic

Figura 11 Corespondenţa dintre scările de temperatură

Temperatura termodinamică (absolută), se notează cu T şi se măsoară în Kelvin (K). Relaţiile

Figura 12 Relaţia dintre presiunea absolută, presiunea barometrică şi suprapresiune

Figura 13 Relaţia dintre presiunea absolută, presiunea barometrică şi depresiune

4.3 Clasificarea mărimilor de stare

Figura 14 Clasificarea mărimilor de stare

Figura 15 Evidenţierea mărimilor intensive şi extensive de stare

Parametrii de stare fundamentali sau termici sunt presiunea, temperatura şi volumul.

5 Mărimi specifice de stare

de poziţia punctelor sistemului într-un câmp gravitaţional.

6 Mol şi mărimi molare de stare

volumul molar al tuturor gazelor perfecte este:

8 Procese şi transformări termodinamice

Figura 16 Suprafaţa termodinamică şi curba Figura 17 Transformarea izocoră în diagrama p-v

Figura 18 Transformarea izocoră în diagrama p-T Figura 19 Transformarea izocoră în diagrama v-

Figura 20 Evidenţierea transformărilor termodinamice particulare

Figura 21 Evidenţierea transformărilor termodinamice ciclice

Figura 22 Transformările suferite de gaz într-un cilindru

Figura 23 Reprezentarea grafică a unei transformări cvasistatice

Figura 24 Reprezentarea grafică a unei transformări nonstatice

 natura stărilor intermediare [dintre (1) şi (2)]:

11 Primul principiu al termodinamicii

11.1 Energia internă

11.2 Lucrul mecanic

11.2.1 Lucrul mecanic de dilatare

în starea 2, ci doar lucrul mecanic al transformării 1-2.

Figura 25 Variaţia energiei interne şi a lucrului mecanic

sau lucrul mecanic de dilatare specific:

Figura 26 Lucrul mecanic de dilatare în diagrama mecanică

11.2.2 Lucrul mecanic de deplasare

Figura 27 Interacţiunea gaz-gaz la un sistem termodinamic deschis

Exemplu: admisia la un motor cu piston cu mecanism bielă-manivelă (motor acţionat de gaze

Figura 28 Admisia la un motor cu piston cu mecanism bielă-manivelă

Figura 29 Lucrul mecanic de deplasare în diagrama mecanică

11.2.3 Lucrul mecanic tehnic

Figura 30 Maşină termică motoare

Figura 31 Diagrama mecanică a deducerii lucrului mecanic tehnic

Figura 32 Lucrul mecanic tehnic în diagrama mecanică

11.5 Formulările primului principiu al termodinamicii

11.6 Expresiile matematice ale primului principiu

11.6.1 Exprimarea matematică a primului principiu al termodinamicii pentru

Figura 33 Primul principiu al termodinamicii aplicat unui sistem termodinamic închis

11.6.2 Exprimarea matematică a primului principiu al termodinamicii pentru

Figura 34 Primul principiu al termodinamicii aplicat unui sistem termodinamic deschis

11.7 Călduri specifice

12.1 Legile gazelor perfecte

12.2 Ecuaţia termică de stare a gazului perfect

Figura 58 Transformările simple pentru deducerea ecuaţiei lui Clapeyron