Ministerul Educției al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea: Fizică Matematică și Tehnologii Informaționale

Referat
La Istoria Fizicii
Tema: Dezvoltarea cunoașterii
în domeniul căldurii.Principiile
termodinamicii.

A realizat: Farcoș Ina Gr.4FI

Specialitatea:Fizică și Informatică.
A verificat: Postolachi Igor

Chișinău 2016
 Cuprins:
Introducere .............................................................................................................................. 2

1.Periodizare ........................................................................................................................... 3

1.1.Perioada antică și medievală........................................................................................ 3

1.2.Perioada masinilor cu abur ........................................................................................... 4

1.3. Secolul XIX — bazele termoenergeticii din secolul XX. .................................. 6

2. Tempetarura scari de măsură ....................................................................................... 10

2.1. Termometre. Clasificarea termometrelor .............................................................. 13

3. Teorii ale termodinamicii.............................................................................................. 17

3.1. Teorii referitor la transmiterea căldurii .................................................................. 17

3.2 Principiile termodinamicii .......................................................................................... 18

4. De la Teoria Cinetico Moleculara la fizica statistică ............................................. 20

5.Bibliografie ........................................................................................................................ 26

-1-
 Introducere
Istoria termodinamicii reprezintă un capitol important din istoria fizicii, a chimiei și a științei
în general. Ținând cont de impactul major al termodinamicii în cea mai mare parte a științei și
tehnologiei, istoria sa, este indisolubil legată de evoluția ulterioară a mecanicii clasice,
mecanicii cuantice, magnetism, și a cineticii chimice, respectiv a unor domenii conexe, cum
ar fi: meteorologia, teoria informației, și biologia (fiziologia). De asemenea, dezvoltarea
istorică a termodinamicii a creat premisele evoluției tehnologice a unor realizări tehnice, cum
ar fi cea a motorului cu aburi, motorului cu combustie internă, apariția tehnicii criogeniei și a
generării energiei electrice prin transformarea energiei termice. Istoria termodinamicii, de
altfel ca şi întreaga istorie a ştiinţei,permite de a evidenţia nu numai acele aspecte şi momente
care au statla baza creerii ei, ci şi de a înţelege în mod ştiinţific realitateaînconjurătoare. Marii
gânditori ai antichităţii şi trecutului nu prea îndepărtat înţelegeau destul de bine rolul istoriei
ştiinţei. Acest lucru sereferă în mare măsură şi la fizicieni, mulţi dintre care, pe lângă
studiioriginale şi descoperiri importante, au contribuit la dezvoltarea istoriei şi metodologiei
termodinamicii. Deosebit de importantă pentru naşterea termodinamicii ca ştiinţă a fost
evoluţia conceptului de temperatură. Cu toate că istoria acestui concept a fost reflectată în
numeroase lucrări,totuşi un studiu fundamental, care ar putea fi eventual implementat în
procesul de instruire, lipseşte.Dezvoltarea termodinamicii, prin modelele fizice teoretice ale
sale, în confruntarea cu rezultatele empirice, a avut un rol determinat în apariția și dezvoltarea
teoriei atomice. Apariția unor dileme teoretico-filozofice dintre conceptele termodinamice
clasice și rezultatele experimentale ale unor domenii ale teoriilor și tehnicii din alte domenii,
din ultimul sfert de secol al XIX-lea, au avut ca rezultat apariția ramurilor moderne ale fizicii,
precum mecanica statistică și fizica cuantică.
La dezvoltarea acestui domeniu au luat parte multe nume sonore printre care Carnot, Watt,
Coriolis, Clausius, etc.

Există numeroase încercări de axiomatizare a acestui domeniu ca pentru o disciplină științifică

închisă, cum ar fi geometria euclidiană.

-2-
1.Periodizare

1.1.Perioada antică și medieval

Evident, focul a fost una dintre primele mari descoperiri, care a jucat un rol colosal în viaţa
omului şi care a trezit interesul pentru cunoaşterea naturii. Focul a fost un element
fundamental în filosofia naturii antice. Bunăoară, filosoful grec presocratic Heraclit (cca 535
î.Hr-475 î.Hr.) considera că focul este elementul prim din care derivă toate substanţele [1].
Poetul şi filosoful roman Titus Lucretius Carus(cca 99 î.Hr-55 î.Hr.) a fost primul care în
poemul filosofic De rarum natura (Despre natura lucrurilor) a observat legătura firească dintre
căldură şi mişcare. Apariţia senzaţiilor de cald şi rece la omul bolnav, fără ca acesta să vină în
contact direct cu corpurile înconjurătoare, a sporit interesul faţă de problemele de medicină şi
implicit faţă de problemele fizicii fenomenelor termice
Prima mențiune clară a utilizării "forței motrice a focului" apare în secolul I î.e.n., atunci când
Heron din Alexandria a construit o mulțime de mașini- jucării cu abur, realizarea de vârf a
cărora a fost un prototip de motor jet-turbină Eolopil (Aeolus - zeul vântului, pe atunci se
credea că la încălzire apa se transformă în aer), și a făcut o încercare de a da o explicație
teoretică a procesului lor de lucru . Eolopilul reprezenta o sferă metalică goală cu tuburi
deschise îndoite în direcții diferite sudate în emisferele opuse ale sferei . În sferă se turna apă
și se încălzea până la fierbere. Aburul format se ejectă din tuburi, creând forțe reactive sub
acțiunea cărora sfera se rotea în suporturile pentru tuburi. Nivelul scăzut al științei și
tehnologiei, precum și lipsa în cadrul societății a necesității de un nou motor au stopat
elaborarea lui pentru aproape 1700 de ani.
Constituirea termodinamicii ca domeniu științific este legată de incercările de perfecționare a
motoarelor cu abur.

Tocmai în secolele XVII-XVIII în perioada revoluției industriale, când a început

dezvoltarea rapidă a ramurilor mineritului, metalurgice, de prelucrare a metalelor, construcției
de mașini și altor ramuri de producere, invocând o necesitate stringentă în forțe mult mai
puternice și comode decât forța musculară, a apei și a vântului, atenția din nou a fost adresată
"forței motrice a focului". Pe acele timpuri știința rămânea în urma practicii și inventatorii
înaintau"intuitiv" în domeniul lor. În 1681 asistentul emeritului fizician C. Huygens medicul
și inginerul D. Papin a inventat cazanul de abur echipat cu o supapă de siguranță care
permitea reglarea presiunii aburului. Puțin mai târziu C. Huygens, în dezvoltarea ideii lui
Galileo despre obținerea unui vid, sugerează ca în acest scop să se explodeze pulbere la
fundul cilindrului sub piston. Înapoi pistonul urma să cadă sub acțiunea presiunii atmosferice.
Odată cu acest dispozitiv au luat naștere două principii noi – ale mașinii atmosferice cu aburi
și motorului cu ardere internă.

Dificultățile lucrului cu pulberea l-au motivat pe Papin să înlocuiască în anul 1690 pulberea
cu apa, care era încălzită la fundul cilindrului până la formarea aburului. Înapoi pistonul se
cobora după condensarea aburului, proces care era accelerat prin turnarea apei reci pe cilindru
sau prin injectarea apei în interior.

-3-
1.2.Perioada masinilor cu abur

În cartea sa publicată în 1698 Papin pentru prima dată a expus descrierea termodinamică
corectă a proceselor din cilindrul dispozitivului său, dar nici el, nici alți inventatori nu au avut
inspirația de a separa aceste procese în agregate diferite, care ar fi sporit imediat eficacitatea
instalației și ar fi rezolvat problema creării unui motor universal.

Problema cea mai acută ale acelor timpuri era pomparea apei din minele, care se tot
adânceau. Astfel puterea aburului și-a găsit prima aplicare în pompele cu dezlocuirea
aburului. În anul 1698 englezul Savery a primit un brevet pentru o pompă de acest gen care
nu avea nici o piesă mobilă. Însă din cauza eficienței reduse a acestor pompe ele au fost
înlocuite de către pompele de abur cu piston, elaborate în 1705-1712 de către englezul T.
Newcomen. În aceste pompe aburul era pregătit într-un cazan aparte, iar motorul cu piston era
separat de pompa cu piston care pompa apă. Sistemul de supape regla debitul de aburi și apă
în cilindri. Aceste mașini și-au găsit utilizarea pe scară largă, ultima de acest gen fiind
demontată în Anglia în anul 1934.

Cu toate acestea industria avea nevoie disperată de un motor universal, care nu ar fi

dependent, precum roțile hidraulice, de locul instalării sau precum morile de vânt - de
condițiile meteo. În anul 1763 inginerul rus I.I. Polzunov a propus, iar în 1766 a și construit o
astfel de mașină. Ea lucra pe cărbune, mersul în gol era exclus cu ajutorul a doi cilindri, care
lucrau pe un arbore comun, distribuția aburului se făcea automat, cu toate acestea, mașina de
aburi a rămas atmosferică. Inventatorul său a decedat înainte de pornirea mașinii, care după o
mică defecțiune a fost oprită și dată uitării.

Ca urmare faima creării primului motor universal de aburi cu piston i-a revenit englezului D.
Watt. În 1769 el a primit brevetul pentru perfecționarea meșinei de ridicare a apei a lui
Newcomen: separând condensatorul de cilindru și utilizând în calitate de forță motrice în loc
de presiunea atmosferică presiunea aburului, care era aplicat deasupra pistonului. În 1782,
Watt a introdus acțiunea dublă (debitarea alternativă a aburului deasupra și sub piston),
distribuția suveică a aburului, conversia mișcării progresiv-recidivante în mișcarea de rotație,
și în 1788 - a introdus regulatorul vitezei de centrifugare. Schema instalației a devenit aproape
un cadru modern.

Numărul de invenții a diverselor tipuri de motoare este în creștere rapidă, se oferă o mulțime
de "perpetuum mobile", și în anul 1775, cu 70 de ani înainte de descoperirea legii conservării
energiei și cu 90 de ani înainte de descoperirea celei de a doua legi a termodinamicii
Academia de Științe din Paris prima în lume decide să nu le mai ia în considerație.

În continuare cursul rațiunii umane duce la crearea de motoare termice cu un corp de lucru
gazos – și anume a motoarelor cu gaz.

În 1801 francezul F. Lebon patentează un motor cu piston ce funcționa pe gaze combustibile

la distilarea uscată a lemnului cu aprinderea printr-o scânteie electrică și cu arderea

-4-
desfășurată în interiorul cilindrului. În 1805 elvețianul I. Rivaz propune pentru utilizare un
motor pe hidrogen.

În 1816 preotul englez R. Stirling primește un brevet pentru motorul termic universal, care
consta dintr-un cilindru cu doua pistoane ce se mișcau în mod diferit și un regenerator-
schimbător de căldură. Acest motor putea funcționa pe diferite tipuri de combustibil în calitate
de motor cu ardere externă, de frigider și de pompă de căldură (încălzitor). Nivelul scăzut al
științei și tehnologiei din acele timpuri nu a permis crearea de ”stirlingi” înalt performanți, dar
în zilele noastre această instalație are perspective bune.

În 1824, fondatorul termodinamicii S.Carnot prezice ciclul de lucru al motorului cu patru

timpi cu combustie interna (MCI), care corespunde celor patru faze ale mișcării pistonului: 1 -
admisia aerului, 2 – comprimarea lui, la sfârșitul căreia are loc furnizarea și arderea
combustibilului; 3 –cursa de lucru - expansiunea gazelor produse la ardere; 4 – evacuarea lor.

În 1860 mecanicul francez J. Lenoir începe să construiască și să comercializeze MCI, care

funcționa pe gazul de iluminare, cu aprinderea dintr-o scânteie electrică, dar fără comprimarea
preventivă a aerului, ceea ce a limitat randamentul lui la 3-6% (la nivelul mașinilor cu abur).

Și doar în 1877 inventatorul și comerciantul german H. Otto creează în cele din urmă un
MCI cu patru timpi cu aprinderea prin scânteie și randamentul de 16-20%. În anii 1892-1897
inginerul german R. Diesel elaborează un MCI cu compresor și cu aprinderea de la aerul, care
a fost preventiv comprimat în cilindru. Acest MCI s-a dovedit a fi cel mai econom. În 1904 în
Rusia G.V. Trinkler a creat un diesel fără compresor, care era mai puțin greoi, dar și mai
econom.

Astfel treptat MCI au depășit motoarele cu aburi atât din punct de vedere a caracterului
compact cât și a randamentului. În căutarea de noi modele de motoare inventatorii revin la
turbine, care, din cauza lipsei de materiale rezistente la căldură, preciziei scăzute la
prelucrarea pieselor și din alte motive nu au fost elaborate până la sfârșitul secolului XIX.

În 1884 englezul C. Parsons a brevetat turbina multinivelară reactivă cu aburi. În anul 1889
în Anglia inginerul suedez G. Laval primește brevetul pentru invenția duzei expandabile care,
spre deosebire de cea contractibilă, permitea transformarea căderilor înalte de presiune a
aburului în energia cinetică a fluxului. În 1891, motorul turbinei cu abur (MTA) a fost echipat
cu un condensator, ceea ce l-a făcut mai eficient decât cel cu piston, menținându-i în același
timp superioritatea și în ce privește densitatea de putere. În așa mod MTA a devenit motorul
principal folosit la centralele electrice.

Primul motor cu turbină cu gaz(abur) (MTG) cu procesul de ardere la presiunea constantă a

fost proiectat și construit de inginerul rus P.D. Kuzminskii în 1897. În anul 1906 V.V.
Karavodin a elaborat, iar în 1908 a și construit și testat un MTG mai eficient - cu procesul
intermitent (combustie la un volum constant).

În același secol al XIX-lea apare posibilitatea principială de conversie directă a energiei

chimice și termice în energie electrică. La aceasta au contribuit lucrările lui L. Galvani
(1791) de studiere a "electricității animale", precum și lucrările imediat următoare ale lui A.

-5-
Volta, care a construit primul element galvanic – "pila voltaică" și a descoperit "un șir de
tensiuni ale metalelor".Deja în 1801 englezul H. Davy inventează ”elementul combustibil”
din cărbune și oxigen, care însă s-a dovedit a fi aproape inutilizabil din cauza reactivității
reduse a cărbunelui. Dupa ani de experiențe în anul 1833 Antoine Becquerel creează
elementul combustibil cărbune-aer, dar nici el nu reușește să depășească dificultățile apărute.
S-a decis renunțarea de la combustibilii solizi. În 1839 W. Grove a construit primul element
pe hidrogen-oxigen, care s-a dovedit operabil, dar puțin eficient din motivul electrozilor
imperfecți și a unei serii de interferențe în cursul reacțiilor producătoare de curent.

În 1821 fizicianul german T.Seebeck descoperă termoelectricitatea- posibilitatea de

conversie directă a energiei termice în energie electrică prin încălzirea uneia dintre cele două
intersecții ale circuitului, format din două conductoare diferite cu capetele sudate. În 1834
ceasornicarul francez J. Pelletier direcționând curentul electric prin același circuit ca și
Seebeck a descoperit efectul opus - în funcție de direcția curentului una din intersecții se
încălzea, iar cealaltă se răcea.

În final în anul 1896 Henri Becquerel descoperă radioactivitatea naturală, apoi încep
studiile intensive în domeniul nucleelor atomice, care au condus la valorificarea tehnică a
energiei nucleare.

1.3. Secolul XIX — bazele termoenergeticii din secolul XX.

Motoarele de abur cu turbină substituie treptat toate celelalte motoare din cadrul
electroenergeticii. Puterea unitară și eficiența lor sunt în creștere rapidă. În ultimii ani uzinele
practică producerea în masă a blocurilor cazan - turbină cu puterea de 100, 150, 200, 300, 500
și 800 MW cu un randament de până la 40-42%. Simultan se constată că cheltuielile
suplimentare pentru creșterea puterii unitare practic nu se mai compensează de economia
materialelor și a combustibilului. Puterea unitară și eficiența MTG sunt mai reduse decât cele
ale MAT, din acest motiv acestea sunt folosite doar în cazuri speciale pentru a acoperi
sarcinile de vârf. Se construiesc motoarele cu turbină pe gaz și pe abur.

In transport se utilizează toate tipurile de motoare termice: pe nave - turbinele cu abur și gaz,
MCI,în aviație – cele turboreactive și reactive, pe transportul auto, mașinile de construcție, de
drumărie și mașinile agricole (inclusiv tractoarele) - MCI.

La mijlocul secolului XX începe dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii energetice. În

decembrie 1942 în Statele Unite sub conducerea italianului Enrico Fermi a fost lansat primul
reactor nuclear. În 1945 bombele americane au fost detonate la Hiroshima și Nagasaki. În
a.1954 în URSS a început sa funcționeze prima centrală nucleară din lume, iar în 1959 a fost
dat în exploatare primul spărgător atomic de gheață "Lenin". Astfel a început epoca de
energetica nuclear

Se elaborează instalații energetice (cu o putere de 200 - 300 kW) pe izotopi radioactivi
scumpi. Din 1958-1960 a început crearea la nivelul actual al științei și tehnologiei a
instalațiilor energetice în baza fenomenelor bine cunoscute, care permit generarea directă a
energiei electrice:a elementelor de combustibil, a generatoarelor termoelectrice, a

-6-
generatoarelor electrice magnetogazodinamice, a generatoarelor electrice solare, etc. Lucrările
intense în domeniul utilizării termice a energiei solare sânt în plină desfășurare.

Aceasta este cronologia istoriei termoenergeticii, care s-a dezvoltat doar în ultimii 150 de ani.
Dar cum s-a format știința termoenergetica? In perioada incipientă a revoluției industriale
aceasta a rămas în urma practicii, care a servit ca un impuls puternic pentru dezvoltarea sa.

Prima lucrare fundamentală în teoria termoenergeticii, "Reflecții asupra forței motrice a

focului și a mașinilor care sunt capabile de a dezvolta această forța" a fost publicată în 1824
de către inginerul francez Sadi Carnot (1796-1832). El a prezis că mașinile termice "sunt
destinate pentru a face o transformare semnificativă în lumea civilizată", și și-a pus scopul de
a determina cauzele imperfecțiunii lor. În lucrarea sa Carnot a pus bazele termodinamicii,
deoarece ea includea ambele începuturi ale termodinamicii ( fie și derivate din teoria
„calorică”), cele două legi ale termodinamicii, conceptele ei de bază și ciclul ideal al
motoarelor termice, precum și alte prevederi importante.

Lucrarea lui Carnot a trecut aproape neobservată. Și doar peste 10 ani în urma publicării
"Memoriului privind forța motrică a căldurii" al lui B. Clapeyron, aceasta a devenit aproape
o senzație. Clapeyron a "tradus-o" în limbaj matematic, dezvăluind conținutul măreț al acestei
lucrări, și pentru prima dată a folosit metoda grafică la studierea lucrului motoarelor termice –
adică metoda ciclurilor.

În anii 1845-1847 în lucrările lui R. Mayer, J. Joule, H.Helmholtz a fost formulată definitiv
legea conservării și transformării energiei. "Acum a fost demonstrat - a scris mai târziu F.
Engels - că toată multitudinea motivelor existente în natură care până în prezent își duceau o
existență misterioasă și inexplicabilă sub forma așa-numitelor forțe ... reprezintă forme ...
speciale... de energie ... ") .Neîncrederea față de noua lege (numită primul început al
termodinamicii) este rapid disipată datorita lucrărilor lui W. Thomson (Lordul Kelvin), R.
Clausius, William Rankine, etc.

În 1853, W. Thomson dă prima definiție exactă a energiei. Clausius formulează deja pe baza
teoriei mecanice a căldurii cele două începuturi ale termodinamicii și obține celebra expresie a
randamentului ciclului ideal Carnot la prezența a două surse de căldura cu temperatură diferită
(T1> T2) : η = (T1 - T2) / T1. În același timp W. Rankin își publică lucrarea axată pe
termodinamica gazelor și vaporilor. De asemenea el susține , că frigiderul primește o parte de
căldura produsă de încălzitor, iar cealaltă parte - care este proporțională lucrului - "dispare".

In anii 1855-1865 se introduc (de către Clausius) conceptele de procese reversibile și

ireversibile, precum și de entropie, - valoare, a cărei creștere în procesele ireversibile
caracterizează acea parte a energiei corpurilor, care nu poate fi transformată în lucru, ci este
disipată sub formă de căldură. Deoarece din cauza fricțiunii, conducerii de căldură, și
caracterului finit al timpului desfășurării lor toate procesele reale reprezintă procese
ireversibile, entropia sistemelor izolate este mereu în creștere. Fără a dispune de motive
întemeiate Clausius a extins această formulare a celui de-al doilea început al termodinamicii și
asupra Universului, declarând despre inevitabilitatea "decesului său termic". Acest lucru
înseamnă că, cândva toată energia disponibilă pe Pământ și în alte părți ale Universului se va

-7-
transforma în căldură, iar distribuirea uniformă a căldurii între corpurile de natură
pământească și a Universului va duce la egalarea temperaturii și la o încetare completă a
transformării energiei.

Această teorie nu lua în considerare infinitatea universului, în care procesele de dispersie și

concentrare a energiei trebuie să se alterneze în timp și spațiu - altfel cum ar putea fi explicată
prezența rezervelor de energie de pe Pământ și în Sistemul Solar? În afară de aceasta
fizicianul austriac Ludwig Boltzmann, unul dintre creatorii teoriei molecular-cinetice a
gazelor, a demonstrat că legea creșterii entropiei nu se aplică la Univers încă și din motivul că
ea este valabilă numai pentru sistemele statistice formate dintr-un număr mare de particule în
mișcare haotică , ale căror comportament este supus legilor teoriei probabilității. Pentru ele
creșterea entropiei este doar mai probabila, dar odată cu necesitatea trebuie să apară și un
eveniment de o probabilitate joasă (fluctuația) - reducerea acesteia. În Univers însă acționează
legile dinamice.

În aceiași ani J.W. Gibbs,un modest profesor de colegiu din SUA, creează independent de
Boltzmann un sistem complet al termodinamicii statistice. Din punct de vedere a integrității,
profunzimii și a domeniului de acoperire ea depășește teoria lui Boltzmann, dar susține, în
principiu, aceleași idei. Spre deosebire de termodinamica clasica, care rezolvă problema pe
baza relațiilor experimentale între parametrii macroscopici ai sistemului (temperatură,
presiune, etc.), termodinamica statistică permite calcularea caracteristicilor macroscopice și
stabilirea relațiilor între ele în conformitate cu datele privind starea microparticulelor
sistemelor - amplasarea lor, vitezele, energia. J.W. Gibbs a făcut o contribuție semnificativă și
la termodinamica clasică, prin elaborarea metodei de potențiale, stabilind regula fazelor etc.

Astfel au fost pus bazele metodei termodinamice și a început elaborarea aplicațiilor sale, în
special a celor referitoare la teoria motoarelor termice.

La sfârșitul secolului XIX G. Gouy și A. Stodola au introdus conceptul de performanță

(eficiență), sau de lucru tehnic maximal, pe care îl poate efectua un sistem cu o temperatură
diferită de cea atmosferică într-o tranziție reversibilă la o stare de echilibru cu atmosfera. În
1956, R. Rant a dat acestei valori denumirea de "energie". Spre deosebire de entropie, care în
procesele reale ireversibile crește de la sine mereu și nu determină performanța sistemului,
spre deosebire de energie, care , strict vorbind, nu poate fi "consumată" și "pierdută" (conform
legii conservării energiei), energia, ce reprezintă stocul de performanță al sistemului , se
reduce, adică se consumă pe măsura finalizării lucrului de către sistem. Acest fapt a făcut
calculele energetice foarte populare.

O altă ramură a teoriei ingineriei termice – teoria schimbului de căldură și de masă - își are
rădăcinile în lucrările lui G. Galileo și I. Newton. Ultimul încă în anul 1701 a descoperit
legea schimbului de căldură prin convecție. În 1822 J.-B. Fourier publică "Teoria analitică a
conducerii de căldură", considerând că a adus teoria schimbului de căldură în aceeași stare în
care a fost adusă mecanica prin lucrările lui I. Newton ... Însă pentru aceasta a fost nevoie de
mai mult de 100 de ani. Și doar savanții moderni au dezvoltat teoria schimbului de căldură
într-un sistem desăvârșit.

-8-
 Saltul puternic și rapid în dezvoltarea teoriei a schimbat-o cu locurile cu practica - teoria a
început să ilumineze calea practicii, să servească ca un indice pentru direcțiile și limitele de
perfecționare a tehnicii energetice. Ca urmare în baza realizărilor revoluției tehnico-științifice
amploarea și ritmurile de dezvoltare a energeticii și a consumului de resurse energetice au
ajuns la astfel de valori înalte, care în unele domenii sânt deja apropiate de cele de limită.

Pentru producția de energie electrică în țările dezvoltate se consumă aproximativ 30-35% din
resursele energetice, se estimează că către anul 2000 această cifră va crește până la 40-50%.
Restul resurselor energetice se consumă în motoarele de transport și pentru obținerea căldurii
în scopuri industriale și pentru încălzire. În acest proces se utilizează nemijlocit energia
termică (circa 75%), energia mecanică (circa 24%), și energia electrică și a luminii (circa 1%).

În Romania înainte de revoluție energetica a fost slab dezvoltată. În 1913 capacitatea tuturor
centralelor electrice era de ordinul de 1 milion kW, iar generarea de energie electrică
constituia 2 miliarde kW oră.

Este interesant de remarcat faptul că în Rusia 70% din necesități energetice erau satisfăcute
prin utilizarea morilor de vânt, măcinând la ele aproape toate cerealele din țară.

Rolul energeticii în Rusia a fost pentru prima dată evaluat în mod corespunzător de către
V.I. Lenin în "Schița planului de lucrări științifice și tehnologice" și în planul elaborat la
inițiativa sa de electrificare a Rusiei (GOELRO). Planul preconiza construirea în 15 ani a 20
de centrale termice și 10 hidroelectrice, atingând o capacitate totală de 1,75 milioane de
kilowați, iar generarea de energie electrică - până la 8,8 miliarde kW oră . Planul GOELRO a
fost realizat în 10 ani, și deja în 1940 generarea de energie depășește de 25 de ori nivelul pre-
revoluționar. URSS s-a plasat pe acest indicator pe al doilea loc în lume după Statele Unite
ale Americii.

Industria energetică a URSS a atins nivelul caracterizat prin: o concentrație crescândă a

producției de resurse energetice și de energie cuplată cu creșterea centralizării de distribuire a
lor; posibilități tehnice largi și oportunitatea economică a interschimbabilității formelor utile
de energie, a instalațiilor energetice și a resurselor energetice. Pe această bază s-au format
sisteme energetice majore acționate automat,care includeau sisteme electroenergetice
(inclusiv și cele de termoficare), sisteme de alimentare cu petrol, sisteme de alimentare cu gaz
și cărbune , printre care s-au format inclusiv și sistemul de energia nucleară.

In legătură cu necesitatea de a economisi petrolul și gazele, rezervele cărora se epuizează

rapid, iar noile zăcăminte necesită mari cheltuieli pentru valorificare, centrul de greutate se
transferă asupra utilizării cărbunelui cu conținut scăzut de calorii, combustibilului nuclear și a
energiei hidraulice, care sunt utile numai pentru centralele electrice. Pentru energetica
transportului pentru viitor se anticipează prelucrarea combustibililor solizi organici în
combustibil lichid și producerea hidrogenului. Ultimul este mai avantajos, pentru că el arde
fără a polua mediul, pierderea de energie pentru transportarea acestuia este mai mică decât
pentru energia electrică, etc., dar aplicarea sa pe scară largă necesită o pregătire costisitoare și
durabilă. În rezervă rămân și bateriile electrochimice, care deocamdată nu permit sporirea
randamentului kilometric al de electromobilelor la o singură încărcare mai mult de 100 km si,

-9-
de asemenea necesită multe resurse pentru pregătirea aplicării lor pe scară largă. Pentru
necesitățile tehnologice industriale pe lângă hidrogen se preconizează utilizarea energiei
nucleare, care necesită organizarea producției de reactoare cu temperaturi înalte (900 - 1100
°C), ce deocamdată sânt disponibile doar ca exemplare unice de cercetare.

Toate cele expuse mai sus subliniază importanța utilizării raționale nu numai a energiei
electrice, ci și a celor peste 70% din resursele energetice cheltuite pentru obținerea nemijlocită
a căldurii și a lucrului mecanic. Astfel cunoștințele dobândite în cadrul cursului
"Termodinamica generală" vor facilita sarcina de îmbunătățire a eficienței și calității în
domeniul termodinamicii.

2. Tempetatura. Scări de măsură

Temperatura este proprietatea fizică a unui sistem, prin care se constată dacă este mai cald
sau mai rece. Astfel, materialul cu o temperatură mai ridicată este mai cald, iar cel cu o
temperatură joasă mai rece. Ea indică viteza cu care atomii ce alcătuiesc o substanță care se
mișcă, în cazul încălzirii viteza lor crescând. Oamenii de știință afirmă că la o temperatură
extrem de scăzută, numită zero absolut, atomii sau moleculele și-ar înceta mișcarea complet.
Temperatura împreună cu lumina face parte din factorii ecologici.

Unitatea de măsură în Sistemul Internațional (SI) este kelvinul (K).

Scara Kelvin poartă numele fizicianului și inginerului irlandez William Thomsom, lord
Kelvin (1824-1907).

Scara Kelvin este scară de temperatură termodinamică (absolută) unde temperatura de zero
absolut (0 K) este cea mai scăzută temperatură posibilă, nimic neputând fi răcit mai mult, iar
în substanță nu mai există energie sub formă de căldură. Unitatea de măsură a scării Kelvin
este kelvinul (simbol: K), care este unitatea de temperatură în SI și este una din cele șapte
unități de măsură fundamentale.

Temperatura 0 K este cea numită zero absolut și este punctul în care moleculele și atomii au
cea mai mică energie termică. De obicei se folosesc două scări de temperatură, scara Celsius,
cu precădere în țările europene și scara Fahrenheit, în Statele Unite. Acestea se definesc cu
ajutorul scării Kelvin care constituie scara fundamentală a temperaturilor în știință și tehnică.

Un grad Celsius reprezintă a 1/273,16-a parte din intervalul cuprins între punctul triplu al
apei (0,01 0C) și punctul de zero absolut (-273,15 0C), la presiune normală. Raportul de
conversiune:

Alte scari de masura

Scara Celsius,(0C) anterior cunoscut sub numele de grade Celsius, este o scară şi unitatea de
măsură pentru temperatură. Este numit dupa astronomul suedez Anders Celsius (1701-1744),
care au dezvoltat o scară de temperatură similară.Grade Celsius (0C) se poate referi la o
anumita temperatura pe scara Celsius, precum şi o unitate pentru a indica un interval de
temperatură, o diferenţă între două temperaturi sau o incertitudine.Unitatea a fost cunoscută

- 10 -
până în anul 1948 ca "grade Celsius", de la Centum latină tradus în 100 şi gradus tradus ca
"paşi".

Scară Delisle (0D) este o scară de temperatură inventat în 1732 de către astronomul francez
Joseph-Nicolas Delisle (1688-1768). Delisle a fost autorul "Mémoires pour servir à l′histoire
et aux progrès de l′Astronomie, de la Géographie et de la Physique" (1738). El a fost invitat în
Rusia de către Petru cel Mare. In anul 1732 el a construit un termometru, care folosea ca fluid
de lucru mercur. Delisle a ales scara sa, folosind temperatura de fierbere a apei ca punctul
zero fix şi măsurat contracția de mercur (cu temperaturi scăzute), în sute de miimi. Iniţial a
modificat scara Celsius de la zero pentru apă fierbinte până la 100 pentru apă de congelare.
Acest lucru a fost inversat la comanda sa la ceva timp după moartea sa, în parte, la îndemnul
lui Ekström Daniel, producător a celor mai multe din termometre folosite ce aveau ca bază
grade Celsius. Termometrele Delisle, de obicei, au avut 2400 de gradaţii, corespunzătoare
pentru iarna in St Petersburg. În 1738 Iosia Weitbrecht (1702-1747) a recalibrat scara Delisle
cu 0 grade ar fi punctul de fierbere şi 150 de grade la punctul de îngheţ al apei. Termometrul
Delisle a rămas în uz în Rusia timp de aproape 100 de ani.

Scara Fahrenheit (0F) este scara de temperatură propusă în 1724 de către, şi numit după,
fizicianul german Daniel Gabriel Fahrenheit (1686-1736). În această scară, îngheţarea apei în
gheaţă este definită la 32 de grade, în timp ce punctul de fierbere a de apă este definit a fi 212
de grade. Scara Fahrenheit a fost înlocuit cu scara Celsius în majoritatea ţărilor în timpul
mijlocul secolului al 20-lea, Canada, deşi se păstrează ca o scară suplimentară, care poate fi
folosit alături de grade Celsius. Fahrenheit rămâne scara oficială a statelor Unite, Insulele
Cayman si Belize. Scara de temperatura Rankine, sa bazat pe scara de temperatura Fahrenheit,
cu zero, ei reprezentând zero absolut.

Mark gaz este o scară de temperatură utilizate în cuptoare cu gaz şi maşini de gătit în
Regatul Unit, Irlanda şi unele ţări din Comunitatea Naţiunilor.

Valoarea 1 Mark gaz este egală cu 275 0 Fahrenheit (1350 Celsius). Creşterea temperaturii
cuptorului cu 1 Marc gas echivalează cu creșterea cu 25 0F (13,9 0C).

Scara Leiden a fost folosită pentru calibrarea de temperaturi scăzute a măsurătorilor

indirecte, în secolul al XX-lea, prin furnizarea de valori convenţionale (în grade Kelvin, apoi
numit "grade Kelvin") presiunii vaporilor de heliu. Acesta a fost folosit la măsurari a valorilor
mai joase de -183 0C.

Este, probabil ca data de naștere a scării date să fie anul 1894, când a fost înfiinţată în Leiden,
Olanda laboratorul criogenic Heike Kamerlingh Onnes.

Scară Newton (0N) este o scară de temperatură conceput de Isaac Newton în jurul anului
1700. Acesta muncea la probleme de definire a căldurii, el a elaborat o primă scară de calitate
a temperaturii, care cuprinde aproximativ douăzeci de puncte de referinţă, de la "aer rece în
timpul iernii" la "carbuni aprinse in foc bucătărie". Această abordare a fost destul de relativă
şi problematică, aşa Newton a devenit rapid nemulţumiţi de ea. El ştia că cele mai multe
substanţe extinde atunci când este încălzit, astfel încât el a luat un recipient de ulei de seminţe

- 11 -
de in şi măsoară schimbările sale de volum faţă de puncte de referinţă sale. El a descoperit că
volumul de ulei de in crește cu 7,25% atunci când este încălzit de la temperatura de topire a
zăpezii pînă la cea de fierbere aacesteia.

După un timp, el a definit "gradul zero de căldură", ca zapada de topire şi de "33 de grade de
căldură" ar fi apa de fierbere. Scara lui este, astfel, un precursor al scara Celsius, fiind definit
prin trimiterile aceeaşi temperatură. Într-adevăr, este probabil că ştia despre grade Celsius
scara Newton atunci când a efctuat invenția sa. Newton a numit instrumentul său -
"termometru".

Temperatura Planck, notată cu Tp, este unitatea de temperatură în sistemul de unităţi

naturale, cunoscute ca unităţi Planck.

Scara Rankine, (0R) este una termodinamică (absolută), scara de temperatura numit după
inginerul Universitatea din Glasgow şi fizicianul William John Macquorn Rankine, care a
propus în 1859. (Scara Kelvin a fost propus pentru prima dată în 1848.) Simbolul pentru
Rankine ° de grade este de R (sau 0Ra, dacă este necesar pentru a le distinge de Rømer şi scări
Reaumur). Zero pe atât Kelvin şi Rankine scale este zero absolut, dar gradul de Rankine este
definită ca fiind egală cu un grad Fahrenheit, mai degrabă decât un grad Celsius folosit de
scara Kelvin. O temperatura de -459.67 0F este exact egal cu 0 0R.

Unele domenii de inginerie, în măsura temperatura termodinamică SUA, folosind scara

Rankine. Totuşi, pe parcursul întregii ştiinţifice termodinamic temperatura lume se măsoară
cu ajutorul scara Kelvin. Statele Unite Institutul National de Standarde si Tehnologie nu se
recomanda utilizarea de grade Rankine în publicaţii NIST.

Scară Reaumur (0Re, Re0, 0R), de asemenea, cunoscut sub numele de "diviziune
octogesimal", este o scară de temperatură, în care punctele de congelare şi de fierbere al apei
sunt stabilite la 0 şi 80 grade, respectiv,.Scara este numit după René Antoine Ferchault de
Reaumur, care a propus primul ceva similar în 1730 .

Termometru Reaumur cuprinse alcool diluat şi a fost construit pe principiul de a lua punctul
de îngheţ al apei ca 00, şi a absolvit tubul în grade fiecare dintre care a fost o miime din
volumul de conţinut de bec şi tub de până la zero. El a sugerat că calitatea de alcool angajat să
fie astfel încât aceasta a început de fierbere la 80 0Re - este că, atunci când aceasta ar fi extins
în volum de 8%. El a ales de alcool în loc de mercur, pe motiv că sa extins mult mai vizibil,
dar această pus probleme: termometre sale originale au fost foarte voluminoase, iar punctul de
fierbere scăzut de alcool le-a făcut nepotrivite pentru multe aplicaţii. Instrumentul de factorii
de decizie au ales, în general, diferite lichide, folosite şi apoi 80 0Ré pentru a semnifica
punctul de fierbere al apei, cauzând multe confuzii.

Scara Rømer (0Rø) este o scară de temperatură numit după astronomul danez Ole
Christensen Romer, care a propus în 1701.

În această scală, la zero a fost stabilit iniţial cu saramură de congelare. Punctul de fierbere al
apei a fost definit ca 60 de grade. Rømer apoi a văzut că punctul de îngheţ al apei pure a fost
de aproximativ 1/8 din drum (aproximativ 7,5 grade), între aceste două puncte, aşa că a

- 12 -
redefinit punct fix mai mic pentru a fi punctul de îngheţ al apei la exact 7,5 grade. Acest lucru
nu a schimbat foarte mult la scară, dar a făcut mai uşor pentru a calibra prin definirea prin
referire la apa pura. Astfel, unitatea de aceasta scara, un grad Rømer, este 100/52.5 = 40/21
din o Kelvin (sau de un grad Celsius).Simbolul este, uneori, dat ca 0C, dar din moment ce
este, de asemenea, uneori, utilizat pentru scara Rankine, un alt simbol 0Ro este de preferat.
Numele nu trebuie confundată cu Reaumur. Inventatorul a scarii Fahrenheit - Daniel Gabriel
Fahrenheit a inventat-o în 1708, într-una din scrisorile sale Fahrenheit povesteşte cum a
împrumutat ideea de scara după această vizită, creşterea numărului de divizii cu un factor de
patru şi, eventual, de instituire a ceea ce este acum cunoscut sub numele de scara Fahrenheit,
în 1724 .

Scară Wedgwood (0W) este o scară de temperatură învechită, care a fost folosit pentru a
măsura temperaturi mai mari de punctul de fierbere ppentru mercur de 356 0C (673 0F).Scară
şi de tehnica de măsurare asociate au fost propuse de către Potter engleză Josiah Wedgwood,
în secolul al 18-lea. De măsurare a fost bazat pe diminuarea de lut atunci când este încălzit de
mai sus căldură de roşu, şi a micşorării a fost evaluată prin compararea cilindri încălzite şi
neîncălzite lut.Scară a început la 1,077.5 0F (580.8 0C) fiind 00Wedgwood şi a avut 240 de
paşi de 130 0F (54 0C). Atât de origine şi de pas au fost găsite mai târziu inexacte.

De origine (0 0) pe scara Wedgwood a fost stabilit la temperatura de debutul de căldură de

roşu, 1 077.5 0F (580.8 0C).Scară a avut 240 de paşi de 130 0F (54 0C) şi extinsă până la 32
277 0F (17 914 0C). Wedgwood a încercat să compare scara lui cu alte scale de măsurare
extinderea de argint, ca în funcţie de temperatură. El a stabilit, de asemenea, puncte de topire
la metale, şi anume:
cupru (27 0W sau 4 587 0F (2 531 0C));
argint (28 0W sau 4 717 0F (2 603 0C));
aur (32 0W sau 5 237 0F (2 892 0C)).

2.1. Termometre. Clasificarea termometrelor

Termometrele sunt dispozitive de măsurare a temperaturii, cu aplicaţii în

aproape toate domeniile de activitate practică a omului. Sunt dispozitive relativ
simple, de construcţie şi precizie diferite, capabile să acopere un domeniu larg de
temperatură (între -200°C şi +3000°C).

Clasificarea termometrelor

În funcţie de principiul fizic care stă la baza funcţionării lor termometrele se

clasifică în:
Termometre cu variaţie de volum: termometrele de sticlă cu lichid, termometrul
cu gaz, etc;

- 13 -
Termometre cu variaţie de presiune: termometrele manometrice;
Termometre cu variaţie a rezistenţei electrice: termometre cu rezistenţă electrică
sau cu termistori;
Termometre cu variaţie a tensiunii electromotoare: termometrele cu termocuplu;
Termometre cu variaţie a energiei radi ante: pirometre cu radiaţie.

Termometre cu variaţie de volum

Principiul lor de funcţionare se bazează pe variaţia volumului unui corp

termometric cu temperatura.

Principiu de funcţionare

Funcţionarea lor se bazează pe variaţia cu temperatura a lungimii unei coloane de

lichid închis într-un tub capilar, ca efect al dilatării lichidului.

Corpuri termometrice

Corpurile termometrice uzuale pentru aceste tipuri de termometre sunt: mercurul,

alcoolul etilic, toluenul, pentanul, eterul de petrol, etc. Global, a ceste termometre
pot măsura temperaturi cuprinse între -190°C şi +700°C. Intervalul de
temperatură pe care îl poate măsura un anumit termometru depinde însă de corpul
termometric folosit.
Mercurul este cel răspândit corp termometric folosit la termometrele de sticlă cu
lichid.
Avantajele mercurului:
este uşor de obţinut în formă chimic pură;
nu udă sticla;
rămâne în stare lichidă într-un interval larg de temperatură (între -38,86°C şi
+356,7°C), la presiune atmosferică normală;
are un coeficient de dilatare termică ce variază foarte puţin în funcţie de
temperatură, scara termometrului rămânând aproape liniară până la +200°C;
are o căldură specifică relativ mică, conferind astfel inerţie mică termometrelor
cu mercur.

Dezavantajele mercurului:

 are inerţie termică mare, care îl face inadecvat pentru măsurători ale
temperaturii în regim variabil;
 este toxic şi are potenţial de contaminare a mediului, în caz de spargere a
termometrului. Unele ţări din UE au interzis prin lege folosirea
termometrelor de sticlă cu mercur pentru uz medical.
 Pe lângă corpul termometric conţinut, tubul capilar al termometrelor cu
lichid poate fi vidat sau umplut cu un gaz inert (de ex. azot). La
termometrele cu mercur ce măsoară temperaturi mai mici de +150°C, tubul
capilar este umplut cu un azot la presiune normală. La termometrele cu
mercur ce măsoară temperaturi peste +150°C, tubul capilar este umplut cu

- 14 -
 azot sub presiune, valoarea presiunii fiind în funcţie de temperatura
maximă pe care o măsoară termometrul (poate depăşi 20 atm) .

Elemente constructive comune

Termometrele cu lichid se folosesc în diverse domenii: în industrie, în

laboratoare, în medicină etc. Forma şi aspectul lor diferă în funcţie de destinaţia
de utilizare, dar toate prezintă anumite elemente constructive comune :
Rezervorul cu lichid, de formă cilindrică sau sferică, ce conţine lichidul
termometric (mercur, toluen, alcool etilic sau alt corp termometric);
Tubul capilar, aflat în continuarea rezervorului şi confecţionat din aceeaşi sticlă
ca şi acesta;
Scala gradată, confecţionată din sticlă mată şi fixată în dreptul capilarului;
Învelişul de sticlă ce protejează atât capilarul, cât şi scala.

Precizie

Precizia unui termometru este cea mai mică variaţie de temperatură pe care o
poate măsura termometrul. În cazul termometrelor cu lichid, în funcţie de
construcţie, precizia de măsurare variază între 0,01°C şi 1 °C.
Termometre cu variaţie a rezistenţei electrice se bazează pe variaţia cu
temperatura a rezistenţei electrice a unui conductor sau semiconductor.

Termometrul cu rezistenţă

semnal unificat de ieşire. Pentru realizarea adaptoarelor se au în vedere o serie

de particularităţi:  astfel că adaptoarele destinate acestora sunt de tipul convertor
rezistenţă  necesită energie auxiliară în procesul de măsurare a rezistenţei
electrice Termorezistenţele fac parte din categoria elementelor sensibile
parametrice
ca şi necesităţile impuse de precizia de măsurare, implică utilizarea de metode de
punte în intrare, alimentate în c.c. şi lucrând în regim echilibrat/dezechilibrat;  în
special pe domenii mici • variaţia redusă a rezistenţei termorezistenţei
a conexiunii elementului sensibil cu 2, 3 sau 4 conductoare;  după caz • distanţa
relativ ridicată între elementul sensibil şi adaptor impune controlul riguros al
rezistenţelor de linie prin utilizarea în intrare
neliniaritatea caracteristicii statice a elementului sensibil, ca şi a punţii de
măsurare, în cazul punţilor lucrând în regim dezechilibrat, impune util izarea de
circuite de liniarizare în structura adaptorului;
se preferă structuri de punţi modificate în vederea obţinerii unei dependenţe
liniare cu variaţia elementului sensibil. Vom conecta termorezistenţa la puntea de
măsurare conform figurii următoare: La conexiunea pe două fire pot apăr  iar în

- 15 -
anumite situaţii, aşa cum se va preciza în continuare la cele lucrând în regim
dezechilibrat  pentru echilibrarea iniţială, deplasarea punctului de zero etc. •
separarea galvanică a semnalului unificat de ieş ire din adaptor în raport cu
elementul sensibil şi/sau cu sursele de alimentare, impusă de condiţiile concrete
în care se utilizează traductorul. Punţile de măsurare utilizate la intrarea
adaptoarelor sunt de regulă punţi Wheastone rezistive alimentate în c.c., unul din
braţe constituindu-l elementul sensibil; de asemenea tot în cadrul acestora sunt
incluse anumite elemente de reglaj ea erori destul de mari. În acest caz trece un
curent prin senzor de la sursa de alimentare, firele de legătura folosite sunt
comune pentru alimentare şi măsurare. Odată cu creşterea temperaturii, creşte şi
rezistenţa. Această creştere a rezistenţei determină creşterea tensiunii (U=I• R).
Rezistenţa care este cauza creşterii tensiunii este rezistenţa totală a senzorului
plus rezistenţa introdusă de firele de legătură. Cât timp rezistenţa firelor rămâne
constantă, nu va fi afectată măsurarea temperaturii. Rezistenţa firelor se modifică
odată cu variaţia temperaturii, totuşi aşa cum condiţiile de mediu se schimbă, aşa
se modifică şi rezistenţa firelor, apărând erori. Dacă firele sunt foarte lungi, sursa
de erori poate fi semnificativă. Conexiunea pe două fire e folosită numai pentru
fire scurte sau pentru elemente cu rezistenta de 1.000 Ω. La conexiunea pe trei
fire un fir este comun, unul este folosit pentru alimentarea cu curent, iar al treilea
este folosit pentru măsurarea potenţialului la bornele termorezistenţei. În cazul
conexiunii rezistentei în punte există firele RL1, RL2 şi RL3. RL1 şi RL3 sunt
folosite la alimentarea cu curent, în timp ce RL1 şi RL2 sunt folosite pentru
măsurarea potenţialului. Rezistenţa R e egală cu rezistenţa senzorului, Rt, la o
temperatură dată (de obicei mijlocul scării de temperatură) pentru a asigura
echilibrarea punţii. În acest caz, nici un curent nu trece prin firul central. Când
creşte temperatura senzorului, creşte şi rezistenţa senzorului. Astfel puntea se
dezechilibrează. Va trece un curent prin firul central care va indica o temperatură
de offset. Am folosit pentru traductorul de temperatură cu termorezistenţă
conexiunea pe 3 fire. La conexiunea pe patru fire poate fi eliminată eroarea
cauzată de rezistenţa firelor de legătură. Prin doua fire trece un curent constant de
la o sursă de alimentare, iar între celelalte doua fire se măsoară tensiun ea care
cade pe termorezistenţă. Cu un curent constant, variaţia tensiunii este doar în
funcţie de variaţia rezistenţei. Acest tip de conexiune este oarecum mai scump
faţă de celelalte două configuraţii, dar este soluţia ideală când se cere un grad
înalt de precizie.

Corpuri termometrice

Corpurile termometrice folosite la construcţia termometrelor cu

rezistenţă sunt metale care trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
Coeficientul termic al rezistenţei să fie mare, pentru a asigura o
sensibilitate mare a termometrului;
Conductorul să aibă o rezistivitate electrică mare, pentru a se putea utiliza un fir
cât mai scurt.
- 16 -
3. Teorii ale termodinamicii

3.1. Teorii referitor la transmiterea căldurii

Teoria referitor la transmiterea căldurii.

Între un sistem termodinamic și mediul ambiant apare independent de interacțiunile de natură

mecanică,un schimb de energie pus în evidență fie prin creșterea temperaturii T a sistemului
când aceasta este mai mic decât temperatura mediului ambiant fie prin scăderea temperaturii
T a sistemului când acesta este superioar temperaturii mediului ambiant. Energia transmisă în
acest schimb de energie se numete căldură.
dq = m ⋅ c ⋅ dt [J sau kcal]
m - masa fluidului, [kg];
c - căldura specificăa fluidului, [J/kgºC];
dt – variația (gradientul) de temperatură, [ºC].
Simplificând lucrurile, în explicarea transferului de căldură ne vom folosi de câteva noţiuni:
temperatura, mişcarea căldurii, energia termică (căldura) şi radiaţia infraroşie.
Temperatura este cantitatea de energie termică a unui material, măsura energiei cinetice
medii a acestuia rezultate din mişcarea atomilor şi moleculelor constituente.
Radiaţia infraroşie reprezintă regiunea spectrului electromagnetic cu lungimi de undă între
0,7 şi 300 µm.
Mişcarea căldurii este mişcarea energiei termice dintr-un loc în altul ori, mai tehnic spus,
schimbul energiei interne (energie asociată mişcării particulelor) dintre sistemele implicate în
schimbul de căldură. Căldura are tendinţa de a se muta dintr-un un loc mai cald către unul mai
rece. Aşa se face, de exemplu, că masele de aer se mişcă dintr-o zonă în alta, formând vânturi
puternice uneori, când diferenţa de temperatură este mare. Transferul căldurii se face în trei
feluri: radiaţie, convecţie şi conducţie. La nivel microscopic, energia termică (căldura)
înseamnă energia cinetică a particulelor unui material. Cu cât este mai mare agitaţia termică
(vibraţia şi mişcarea liniară a particulelor), cu atât este mai ridicată temperatura.
Obiectele emit radiaţie când electroni cu energie superioară de pe un nivel atomic superior
cad pe un nivel de energie inferior. Pierderea de energie se face prin emisie de fotoni,
vehicule ale radiaţiei electromagnetice. De asemenea, atomii absorb energie, electronii încep
să se mişte mai repede şi uneori urcă pe niveluri superioare. Toate obiectele emit ori absorb
radiaţie. Dacă emisia de energie este mai mare decât absorbţia de energie, temperatura
obiectului scade, iar dacă emisia este inferioară absorbţiei, temperatura obiectului creşte.
Transferul de caldura:
Soarele încălzeşte Pământul prin intermediul radiaţiei solar, un bec cu incandescenţă radiază
căldură, focul emite unde electromagnetice prin intermediul cărora ne încălzim.
Desigur, clasificarea transferului căldurii indicată mai sus nu înseamnă că în natură vom găsi
ori transfer prin radiaţie, ori prin conducţie, ori prin convecţie.
Transferul căldurii şi tricoul din timp de vară.

- 17 -
Materialele negre au caracteristica de a absorbi radiaţia infraroşie mult mai repede decât cele
albe. Prin urmare, dacă vă place negru pe timp de vară, ar trebui să vă placă şi căldura, căci
tricoul dumneavoastră se va încălzi mult mai rapid decât al colegului ce poartă alb. Dacă e la
modă negrul, nu renunţaţi totuşi la negru…
3.2 Postulatele și principiile termodinamicii
Postulatele termodinamicii
La baza termodinamicii se află două postulate şi trei principii deduse din experienţă.
Postulatul I (postulatul echilibrului termic, principiul general al termodinamicii) defineşte
starea de echilibru termodinamic, astfel :
Orice sistem termodinamic izolat trece, în mod inevitabil, după un interval de timp dat (numit
timp de relaxare) în stare de echilibru termodinamic pe care nu o părăseşte decât sub acţiunea
unor factori externi.
Pe baza postulatului II (postulatul tranzitivităţii echilibrului termic, principiul zero al
termodinamicii) se introduce noţiunea de temperatură, şi anume :
Temperatura empirică este un parametru de stare intern care împreună cu parametrii de poziţie
determină complet starea de echilibru termodinamic.
Unii autori preferă enunţarea postulatului II sub forma:
Două sisteme termodinamice aflate în echilibru cu al treilea sunt în echilibru termic între ele.

Principiile termodinamicii

1. Principiul zero al termodinamicii

Se consideră două sisteme A și B separate între ele printr-un perete adiabat (sistemele nu
schimbă căldură între ele), dar fiecare dintre ele aflându-se în contact cu un al treilea sistem C
prin intermediul unor pereți diatermi (pereți în contact cu fluide cu temperaturi diferite);
întreg ansamblu este înconjurat de un perete adiabat. Deci între sistemele A și B nu poate
avea loc transfer de căldură, în timp ce între sistemele A și C pe de o parte și B și C pe de altă
parte este permis schimbul de căldură.
S-a constatat că cele două sisteme A și B vor atinge echilibrul termic cu al treilea
sistem C și că nu va apare nici o modificare în continuare, în starea acestora, dacă peretele
adiabat care separă sistemele A și B este înlocuit de un perete diaterm.
Enunț: Două sisteme aflate în echilibru termic cu un al treilea simultan și succesiv se află
în echilibru termic între ele.
Acest postulat este numit principiul zero al termodinamicii și a fost enunțat pentru prima
dată de către J.C. Maxwell în anul 1891.
2. Principiul I al termodinamicii
Primul principiu al termodinamicii reprezintă legea conservării energiei și de asemenea
se referă la modul în care variază energia internă a unui sistem care interacționează mecanic
sau termic cu mediul exterior, având mai multe enunțuri:
Variația energiei interne a unui sistem U, la trecerea dintr-o stare inițială de echilibru
într-o stare finală de echilibru este egală cu suma dintre lucru mecanic efectuat de sistem L și
căldura schimbată Q de acesta în cursul procesului.
O mașină pentru a produce lucru mecanic trebuie să consume o cantitate echivalentă de
energie. În cazul în care aceasta nu este primită din exterior, se consumă din energia internă
sau externă a sistemului.

- 18 -
O consecință a primului principiu o constituie infirmarea posibilității existenței unui
perpetuum mobile de speța I.
Deoarece lucrul mecanic și căldura sunt forme de energie care pot fi primite sau cedate
de sistemul termodinamic în raport cu mediul exterior pentru buna înțelegere a proceselor se
impune necesitatea existenței unei convenții de semne.
 căldura primită de un corp sau un sistem termodinamic în timpul unui proces este
pozitivă, temperatura sistemului crește;
 căldura cedată este negativă, temperatura sistemului scade.
 dacă sistemul primește energie pe calea interacțiunii mecanice atunci lucrul mecanic
corespunzător este negativ ( L < 0, comprimare);
 dacă sistemul cedează energie pe calea interacțiunii mecanice atunci lucrul mecanic
corespunzător este pozitiv ( L > 0, destindere).
3. Principiul al - II - lea al termodinamicii
Principiul I al termodinamicii stabilește numai relații cantitative ale schimburilor
energetice dintre sisteme fără a face precizări cu privire la condițiile în care se pot face
transformările și la sensul de desfășurare al acestora. Principiul al II-lea al termodinamicii
stabilește relații calitative pentru fenomene termice din natură.
De remarcat că cele două principii se completează reciproc, pe baza lor putându-se
realiza mașinile termice prin ciclurile termodinamice.
O prima formulare a principiului II al termodinamicii a fost dată de Sadi Carnot:
O mașină termică nu poate produce în mod continuu (ciclic) lucru mecanic decât dacă
agentul termic schimbă căldură cu două surse de căldură de temperaturi diferite. O mașină
care ar funcționa continuu cu o singură sursă de căldură și ar transforma energia primită de la
această sursă integral în lucru mecanic s-ar numi perpetuum mobile de spe_a a doua.
În 1850 Rudolf Clausisus a enunțat o nouă formulare pentru principiul al II-lea:
Căldura nu trece de la sine de la un corp cu temperatura scăzută la un corp cu temperatura
mai ridicată. Acest proces este totuși posibil dacă se consumă lucru mecanic din exterior.
În concordanță cu cele de mai sus Lord Kelvin (W. Thomson 1851) a enunțat principiul
al II-lea sub forma: În natura, transformările ciclice al căror efect constă în producerea de
lucru mecanic echivalent cu cantitatea de căldură preluată de la o singură sursă, sunt
imposibile.
Observație:
Principiul al II-lea scoate în evidență calitatea energiei: există energii superioare care pot
fi integral transformate în lucru mecanic (energie electrică, energie mecanică) sau alte forme
de energie, și energii parțial transformabile (energie internă).
Entropia
Exprimarea matematică a conținutului principiului al II-lea al termodinamicii a necesitat
găsirea unei noi funcții care să permită stabilirea unor relații valabile pentru toate procesele
termodinamice care au loc în sistemele izolate.
Integrala lui Clausius:

Într-un ciclu reversibil integrala lui Clausius este nulă și deci, expresia de sub integrală
reprezintă diferența unui funcții de stare. Acesta nouă funcție este notată cu S este definită de
Clausius ca entropie și este o capacitate calorică de stare cu caracter extensiv:

Se poate afirma: variația entropiei la parcurgerea unui ciclu reversibil este nulă, sau în

- 19 -
orice ciclu reversibil entropia rămâne neschimbată. Relația de mai sus reprezintă expresia
matematică a principiului II al termodinamicii pentru procese reversibile (cvasistatice).

4. Principiul al III-lea al termodinamicii (teorema lui Nerst)

Principiul al III-lea nu introduce o funcție termodinamică nouă, ci oferă posibilitatea de a
calcula valorile absolute ale unor parametrii de stare și ale constantelor de echilibru.

Teorema lui Nerst

Experimental, Nerst a constatat că la temperaturi apropiate de 0K variația potențialului
Gibbs (entalpie liberă) prezintă valori apropiate de variația entalpiei, iar cele două mărimi
devin egale. S-a formulat astfel următoarea concluzie:
Teorema căldurii: În sistemele la echilibru, care tind către temperatura zero absolut prin
procese izoterm cvasistatice, variația entalpiei libere nu mai depinde de temperatură.
Teorema lui Nerst sau principiul al III-lea al termodinamicii se enunță și sub forma: Este
imposibil de răcit o substanță până la zero absolut luându-i căldura; zero absolut este
inaccesibil.

4. De la Teoria Cinetico Moleculara la fizica statistică

Teoria cinetico-moleculară - studiază proprietăţile termice ale sistemelor fizice pe baza
structurii lor microscopice, adică privindu-le ca pe nişte sisteme de atomi şi molecule aflate
într-o perpetuă mişcare dezordonată şi se bazează pe metoda statistică. Parametrii
componenţilor microscopici ai sistemelor fizice (masa atomilor şi moleculelor, viteza şi
energia medie a acestora, etc.) determină parametrii macroscopici ai sistemelor fizice. Având
în vedere că un sistem fizic este constituit dintr-un număr foarte mare de constituenţi
microscopici, pentru studiul evoluţiei stărilor acestora nu pot fi utilizate principiile din
mecanica punctului material ci este utilizată metoda statistică (teoria probabilităţilor). Aceasta
Atât termodinamica cât şi teoria cinetico-moleculară studiază sisteme termodinamice aflate în
starea de echilibru.
Sistem termodinamic = orice sistem fizic compus dintr-un număr foarte mare, dar finit, de
particule aflate în interacţiune mecanică sau termică.
În funcţie de schimbul de energie dintre sistemul termodinamic şi mediul exterior avem:
1. sistem termodinamic închis sau izolat (nu schimbă cu mediul exterior căldură şi lucru
mecanic);
2. sistem termodinamic rigid (între sistem şi mediul exterior are loc numai schimb de căldură,
dar nu şi de lucru mecanic)
3. sistem termodinamic adiabat (între sistem şi mediul exterior nu are loc schimb de căldură,
dar are loc schimb de lucru mecanic).
4. sistem termodinamic deschis (admite schimbul de lucru mecanic şi căldură cu mediul
exterior.
Parametrii de stare (mărimi de stare) = parametrii macrofizici cu ajutorul cărora se
precizează starea a unui sistem termodinamic.
Stare de echilibru termodinamic = orice stare în care parametrii sistemului termodinamic
(presiune, volum, temperatura, masa, etc.) rămân neschimbaţi, atât timp cât condiţiile
exterioare rămân neschimbate.
Transformare termodinamică de stare = modificarea parametrilor de stare a unui sistem,
acesta trecând dintr-o stare de echilibru în alta; variaţia parametrilor de stare este provocată de
schimbul de energie între sistem şi mediul exterior.
Transformările termodinamice pot fi:

- 20 -
a. reversibile (trecerea între două stări termodinamice poate fi realizată în ambele sensuri, pe
acelaşi drum, trecând prin aceleaşi stări intermediare de echilibru);
b. ireversibile (trecerea între două stări termodinamice nu poate fi realizată în ambele sensuri
trecând prin aceleaşi stări intermediare de echilibru).
Ecuaţia de stare a gazelor
Deducerea proprietăţilor macroscopice pe baza celor microscopice este uşurată în cazul unui
sistem cu o structură microscopică mai simplă, cum este aceea a unui gaz. În termodinamică,
pentru studiul gazelor este utilizată noţiunea de gaz perfect sau gaz ideal care are
proprietăţile:
- sistemul este format dintr-un număr foarte mare de constituenţi de aceeaşi natură (atomi,
molecule) care se mişcă complet dezordonat datorită energiei lor termice.
- ciocnirea între constituenţi cât şi cu pereţii incintei este perfect elastică (viteza după ciocnire
are aceeaşi valoare cu aceea dinainte de ciocnire);
- dimensiunile constituenţilor sunt mici în comparaţie cu distanţa dintre aceştia (constituenţii
sunt consideraţi punctiformi);
- constituenţii pot avea numai mişcare de translaţie;
- distanţa dintre constituenţi este suficient de mare încât interacţiunile dintre aceştia să fie
neglijabile;
- distribuţia vitezelor constituenţilor nu se modifică în timp.
Ecuaţia de starea exprimă legătura între mărimile de stare ( presiune – p, temperatură – T şi
volum - V) ale unui sistem termodinamic
p= f(V,T)
Dependenţa presiune - volumul – temperatură pentru un sistem este determinată de condiţiile
în care se află sistemul termodinamic studiat.
După stabilirea ecuaţiei de stare a unui sistem putem prevedea comportamentul său în diferite
condiţii externe.
Ecuaţia de stare a gazului ideal este cea mai simplă ecuaţie de stare
pV =𝑣RT
unde 𝑣= numărul de moli (molecule gram) de gaz, iar R = 8,31.103 J/kmol.K este constanta
gazelor ideale. Astfel, în condiţiile
p0 =1,013 105 N /m , T0= 273,15K , numite condiţii normale, un mol de gaz va ocupa volumul
V M =22.4 10-3m3 numit volum molar. Se demonstrează că o molecula gram din gaze diferite
conţine acelaşi număr de constituenţi (atomi sau molecule) şi anume
NA=6,023 1023 molecule/mol, unde NA se numeşte numărul lui Avogadro.
Pentru concentraţii mici, gazele reale satisfac proprietăţile gazului ideal. La concentraţii mai
mari gazul real are un comportament diferit de gaz ideal. Astfel, în acest caz, nu mai este
permisă, spre exemplu, neglijarea volumului propriu al moleculelor şi nici a interacţiunilor
dintre molecule. J.D.Van der Walls a dedus o ecuaţie de stare pentru gazul real.
Aceasta este o ecuaţie modificată faţă de cea a gazului ideal ţinând cont de o serie de
fenomene care se produc în cazul gazelor reale. Astfel, Van der Waals consideră că pentru un
gaz real molecula are o formă sferică şi este rigidă. Să observăm faptul că dacă am utiliza
ecuaţia de stare pentru a descrie un gaz real şi am considera o creştere a presiunii la valori
foarte mari, volumul V al gazului nu ar mai tinde spre zero ci ar tinde spre volumul propriu al
moleculelor gazului real, b. Pentru a depăşi această dificultate, Van der Waals înlocuieşte
volumul V cu (V-b). În acest mod la creşterea presiunii la valori foarte mari volumul (V-b) va
tinde spre zero şi ecuaţia rămâne valabilă. Constanta b variază de la gaz la gaz dar este de
ordinul
b = 3 105 m3/mol ceea ce înseamnă în jur de 0,15% din volumul gazului aflat în condiţii
normale. O consecinţă a reducerii volumului efectiv în care se mişcă moleculele gazului real

- 21 -
(datorită existenţei volumului propriu al moleculelor) va fi creşterea numărului de ciocniri ale
moleculelor cu pereţii şi va trebui să ţinem cont de interacţiunile dintre ele (forţele Van de
Waals), aceşti factori mărind presiunea exercitată de gaz prin generarea unei presiuni
suplimentare. Aceasta face necesară introducerea unui factor de corecţie şi asupra presiunii p
din formula ec. de stare. Astfel, fără a intra în detalii, vom nota că presiunea suplimentară
exercitată de gaz este descrisă
de cantitate a/V2. Cu acestea se ajunge la ecuaţia de stare a gazului real de forma
(p+ a/V2)(V - b)= 𝑣 RT
unde a şi b sunt constante dependente de natura gazului şi care se
determină experimental.
În cazul gazului ideal, izotermele pV = const. sunt hiperbole echilaterale cu atât mai depărtate
de originea axelor de coordonate cu cât corespund unor temperaturi mai mari.

Fizica statistică reunește trei discipline ale fizicii teoretice, înrudite prin obiectul de studiu
dar diferite prin metodele utilizate: termodinamică, mecanică statistică și teorie cinetică.
Obiectul de studiu comun sunt fenomenele în care, într-un sistem macroscopic, are loc un
transfer de lucru mecanic, căldură sau substanță. Termodinamica nu utilizează metode
statistice, dar principiile ei se justifică prin rezultatele celorlalte două discipline. În teoria
cinetică proprietățile macroscopice ale unui sistem sunt definite ca valorile cele mai probabile
ale mărimilor microscopice corespunzătoare, pe când în mecanica statistică ele sunt valori
medii calculate într-un colectiv statistic (sau ansamblu statistic) asociat sistemului.

Se consideră un sistem asupra căruia se pot face experienţe sau observaţii (observaţia poate fi
privită ca un experiment în care rezultatul observaţiei constituie efectul experimentului; ca
urmare, nu se face nici o distincţie între experienţe şi observaţii). În multe cazuri efectul
particular care rezultă din efectuarea unei singure experienţe nu poate fi prevăzut cu
certitudine, fie că aceasta este intrinsec imposibil, cum se întâmplă în mecanica cuantică, unde
rezultatul unei măsurători asupra unui sistem microscopic este imposibil de prezis cu
certitudine, fie că informaţia disponibilă asupra sistemului este insuficientă pentru a permite o
prevedere unică. Deşi nu este posibil să se facă afirmaţii asupra unei singure experienţe este
totuşi posibil să se facă prevederi dacă se efectuează un număr mare de experienţe similare. În
acest caz se poate face o descriere a sistemului, adică în termeni probabilistici. Acelaşi lucru
se poate obţine dacă, în loc de repetarea unei experienţe făcută asupra unui sistem fizic de un
număr foarte mare de ori, se consideră o mulţime de sisteme fizice identice care se pot afla în
stări diferite. Rezultatele obţinute prin metode statistice sunt cu atât mai apropiate de realitate
cu cât numărul N al sistemelor considerate este mai mare ( N→ ∞) . Dacă se atribuie unui
anumit rezultat al experimetului indicele r şi se presupune că din cele N sisteme identice Nr
dau acest rezultat, atunci:
Nr
Pr = ( unde N→ ∞) (1)
𝑁

este probabilitatea de apariţie a rezultatului r . Dacă N este foarte mare, o repetare a

aceluiaşi experiment este de aşteptat să ducă, cu o reproductibilitate din ce în ce mai mare
Nr
la acelaşi raport . Definiţia (1) este neambiguă în măsura în care N este foarte mare.
𝑁
Sarcina unei teorii statistice este de a prevedea probabilitatea de producere a fiecărui

- 22 -
rezultat posibil al experimentului.
Adesea este convenabil să se folosească noţiunea de eveniment pentru a denumi
rezultatul unui experiment sau rezultatul unei observaţii. Evident, probabilitatea de
producere a unui eveniment depinde esenţial de informaţia pe care o avem asupra
sistemului considerat, această informaţie determinând ansamblul statistic ales.
Se spune că un ansamblu statistic de stări este independent de timp dacă numărul
stărilor care sunt identice (dau acelaşi rezultat al experimentului) este acelaşi la orice
moment de timp (sau echivalent, dacă probabilitatea de apariţie a unui eveniment
oarecare este independentă de timp). Cu ajutorul descrierii statistice se poate da o definiţie
a stării de echilibru: un sistem macroscopic izolat este în echilibru dacă ansamblul
statistic al stărilor este independent de timp.
Alegerea optimă a constituenţilor microscopici ai sistemului
Odată stabilit obiectul fizicii statistice se pune problema alegerii constituenţilor
microscopici ai sistemului. Întrebarea care se pune este dacă pentru concluziile care decurg
are importanţă dacă constituenţii microscopici sunt molecule, atomi, ioni, electroni, fotoni etc.
Pentru a răspunde la această întrebare se consideră proprietăţile termodinamice ale
unui litru de oxigen închis ermetic într-un balon. Dacă temperatura gazului este de 150 K
se poate considera, cu o aproximaţie foarte bună, că în acest caz constituenţii sistemului
sunt puncte materiale, adică au doar o mişcare de translaţie.
La temperatura de 300 K , pentru a descrie complet proprietăţile gazului,
constituenţii trebuie să fie nişte rotatori moleculari, adică, pe lângă mişcarea de translaţie a
centrului de greutate al moleculei de oxigen trebuie să ţinem seama şi de rotaţia în spaţiu a
ansamblului rigid al moleculei format din cei doi atomi. În acest caz, luarea în continuare,
de exemplu, a structurii electronice a moleculei de oxigen şi chiar a oscilaţiilor nucleelor
atomice în jurul poziţiei de echilibru introduce complicaţii foarte mari şi inutile deoarece
îmbunătăţirea expresiei funcţiei caracteristice este neglijabilă. Dacă temperatura creşte
peste valoarea de 300 K apare necesitatea de a ţine cont de oscilaţia nucleelor în jurul
poziţiei de echilibru. La temperaturi şi mai mari electronii nu mai sunt îngheţaţi în starea
fundamentală, aducând contribuţii importante la proprietăţile termodinamice ale gazului.
La temperaturi de ordinul ~10 5 K nu mai are sens discuţia despre molecule şi
chiar atomii rămân fără electroni, sistemul fiind în continuare format din nuclee şi
electroni.
În concluzie, alegerea constituenţilor elementari depinde de condiţiile
macroscopice în care se află sistemul studiat cu condiţia ca numărul acestora să fie foarte
mare.

Postulatul probabilităţilor apriori egale

Pentru a face predicţii privind probabilităţile şi valorile medii trebuie introduse
anumite postulate statistice. Se consideră cazul simplu al unui sistem izolat (cu parametri
externi precizaţi) a cărui energie se găseşte într-un interval mic dW în jurul valorii W , sau
altfel spus în intervalul între W şi W+dW . Acest sistem se poate găsi în oricare dintr-un
număr mare de stări accesibile, care formează un ansamblu statistic.
Pentru început se consideră situaţia simplă în care sistemul considerat are
probabilităţi egale de a se găsi în oricare din stările sale accesibile. Cu alte cuvinte, se

- 23 -
consideră cazul în care sistemele din ansamblul statistic sunt uniform distribuite pe toate
stările lor accesibile la un moment dat. În timp sistemul nu va rămâne într-o stare dată
pentru totdeauna ci va efectua tranziţii între diversele stări accesibile lui. Dar, din legile
mecanicii nu reiese că ar exista o stare preferenţială a sistemului meţinându-se o distribuţie
uniformă neschimbată în timp. Se poate trage concluzia că dacă sistemele dintr-un
ansamblu sunt uniform distribuite pe stările lor accesibile, ansamblu este independent de
timp. În termeni probabilistici această afirmaţie poate fi reformulată după cum urmează:
dacă un sistem izolat are probabilităţi egale de a se găsi în oricare din stările lui
accesibile, atunci probabilitatea de a găsi sistemul în oricare din stările lui este
independetă de timp.
Prin definiţie, se spune că un sistem izolat este în echilibru dacă probabilitatea de a
găsi sistemul în oricare din stările sale accesibile este independentă de timp. În acest caz
valoarea medie a oricărui parametru macroscopic măsurabil al sitemului este, de asemenea,
independentă de timp. Aceste concluzii pot fi formulate sub forma: dacă un sistem izolat se
găseşte cu probabilitate egală în oricare din stările sale accesibile, acesta este în
echilibru. În consecinţă, dacă un sistem izolat nu se găseşte cu egală probabilitatea în
fiecare din stările sale accesibile, acesta nu este în echilibru şi va tinde atunci să se
modifice în timp până ce va atinge o situaţie ultimă de echilibru, în care se va afla cu egală
probabilitate în oricare din stările sale accesibile. Aceste afirmaţii reprezintă postulatul
probabilităţilor apriori egale, care mai poate fi formulat şi sub forma: dacă un sistem
izolat este în echilibru el se găseşte cu probabilitatea egală în oricare din stările lui
accesibile. Acest postulat face o afirmaţie asupra sensului în care evoluează sistemul şi nu
face nici o precizare asupra timpului real necesar sistemului pentru a atinge starea de echilibru
(aşa-numitul timp de relaxare). O descriere cantitativă a unei situaţii de
neechilibru poate deveni foarte dificilă, deoarece aceasta cere o analiză detaliată a modului
în care variază în timp probabilitatea de a găsi sistemul în fiecare din stările lui.
Dacă stările sistemului sunt reprezentate în spaţiul fazelor atunci, conform
postulatului probabilităţilor apriori egale, probabilitatea de a găsi starea unui sistem în
elementul de volum dΩ =dpdq din spaţiul fazelor este proporţională cu dΩ şi starea de
echilibru termodinamic a unui sistem este starea microscopică cea mai probabilă.
Statisticile Gibbs ale sistemelor în interacţie
Problema fundamentală a fizicii statistice constă în găsirea formei funcţiei de
distribuţie a microstărilor sistemului P( p,q) = P [H( p,q)] la un moment dat, ţinând cont
de macrostare, adică de condiţiile precizate de experienţă. În cele ce urmează, trecând de
la simplu la complex, se consideră trei situaţii distincte pentru sistemul fizic, căruia i se
ataşează un:
- ansamblul statistic de stări microscopice distribuit microcanonic pentru cazul în
care sistemul nu schimbă nici particule, nici energie cu exteriorul;
- ansamblul statistic de stări microscopice distribuit canonic pentru cazul în care
sistemul nu schimbă particule, dar schimbă energie cu exteriorul;
- ansamblul statistic de stări microscopice distribuit macrocanonic pentru cazul în
care sistemul schimbă şi particule şi energie cu exteriorul.
Studiul gazului ideal monoatomic. Paradoxul Gibbs. Gazul ideal monoatomic se prezintă
ca un sistem de N particule identice (puncte materiale) între care nu se exercită forţe şi

- 24 -
care se află într-un recipient de volum V ai cărui pereţi împiedică ieşirea particulelor din
recipient.
Ansamblul canonic de stări
Distribuţia microcanonică joacă un rol teoretic fundamental în fizica statistică, dar
în aplicaţiile practice este mai puţin folosită. Aceasta se datoreşte faptului că pentru un
sistem fizic real sunt greu de realizat condiţiile impuse ansamblului microcanonic.
Ansanblului canonic de stări microscopice corespunde sistemelor fizice închise (nu
schimbă particule cu mediul exterior) şi care admit schimb de energie cu exteriorul
(termostat) atât prin intermediul lucrului mecanic cât şi prin schimb de căldură.
Distribuţia maxwelliană a vitezelor. Funcţia de distribuţie Maxwell a vitezelor poate fi
obţinută şi cu ajutorul funcţiei de distribuţie canonice. Pentru aceasta se consideră un
subsistem microscopic (de exemplu o moleculă a unui gaz în echilibru termic, o particulă
coloidală într-un suspensie) care poate fi studiat cu metodele fizicii clasice. Hamiltonianul
total poate fi scris sub forma:
𝑝2
H=2𝑚+H’

unde p este impulsul subsistemului (considerat punct material), m masa acestuia iar H'

este hamiltonianul restului sistemului, care nu depinde de impulsurile generalizate ale

subsistemului considerat (dar poate depinde de coordonatele generalizate).

- 25 -
BIBLIOGRAFIE

[1] Bernal, J. D., Ştiinţa în istoria societăţii. Editura Politică, Bucureşti, 1964.

[2] Quinn, T. J., Les origines de la thermomtrie et l’évolution des échelles de la température,
Bulletin BNM, nr. 99/1995, pag. 9-17.

[3] Gaiţă, S., Contribuţii la realizarea etalonului primar al unităţii de temperatură în domeniul
cuprins între punctul triplu al argonului (-189,3442 ºC) şi punctul de solidificare al argintului
(961,78 ºC), Teză de doctorat, Bucureşti, 2007.

[4] Гельфер, Я. М., История и методология термодинамики и статистической физики.

Высшая школа, Москва, 1981.

[5] Gheorghe Ciobanu: Termodinamică și fizică statistică, Editura Tehnică, București, 2004.
ISBN 973-31-2184-3.

[6] Z. Gabos, Oliviu Gherman, Termodinamică și fizică statistică, EDP, 1964

[7] L.D. Landau și E.M. Lifshitz: Statistical Physics, Pergamon Press, 1980. ISBN 0-08-
023038-

[8] Richard C. Tolman: The Principles of Statistical Mechanics, Dover Publications, 1979.
ISBN 0-486-63896-0.

[9] Șerban Țițeica: Elemente de mecanică statistică, Editura Tehnică, București, 1956.

- 26 -