Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

TERMOTEHNICA

1 Introducere
Termotehnica este unul dintre capitolele fundamentale ale fizicii, fiind considerată ştiinţa
energiei sub forma cea mai generală, dar care studiază utilizarea căldurii în scopuri industriale sau
casnice.
Istoria termotehnicii începe odată cu descoperirea focului, a conştientizării senzaţiei de cald sau
rece, a utilizării focului pentru prepararea hranei, pentru încălzire etc.
Termotehnica provine din prescurtarea expresiei termodinamică tehnică, fiind totodată o
disciplină fundamentală pentru toate ramurile tehnicii.
Termotehnica studiază:
 mişcarea moleculară din interiorul corpurilor,
 fenomenele determinate de acţiunea particulelor elementare constitutive ale corpurilor,
 proprietăţile termice ale materiei,
 diferitele forme de manifestare a energiei,
 legile, principiile, precum şi mijloacele de producere, transformare, transmitere şi
utilizare a energiei sub formă de căldură şi lucru mecanic în maşini şi instalaţii termice.
Termodinamica studiază proprietăţile termice ale materialelor în stare de echilibru energetic.
Pentru determinarea acestor proprietăţi şi a condiţiilor de echilibru energetic (termodinamic) al
sistemelor fizice se utilizează două metode de cercetare: metoda fenomenologică (macroscopică) şi
metoda statistică (microscopică).
Metoda fenomenologică analizează fenomenele din natură şi din tehnică la scară
macroscopică, la nivel de ansamblu general al sistemelor fizice, în condiţii de echilibru, fără a lua în
considerare structura părţilor constitutive şi mişcarea acestora. Această metodă are dezavantajul că
nu permite explicarea naturii intime a fenomenelor studiate, dar stabileşte legi fundamentale, foarte
importante pentru practică şi teorie, pe cale experimentală. De exemplu legile gazului perfect au fost
descoperite prin această metodă, ca relaţii între mărimile direct observabile. Prin intermediul ei s-a
dezvoltat aşa numita termodinamică fenomenologică sau clasică, bazată pe principiul I şi II al
termodinamicii.
În ultimul timp termodinamica fenomenologică s-a împărţit în două părţi, termostatica în care
se studiază fenomenele termice care se desfăşoară cu o viteză infinitezimală, adică cvasistatic şi
termodinamica proceselor ireversibile, în care se studiază fenomene termice reale, desfăşurate cu o
viteză finită, însoţite întotdeauna de creşterea entropiei.
Metoda statistică studiază fenomenele la scară microscopică. Având în vedere numărul foarte
mare de particule elementare, în continuă mişcare şi în permanentă interacţiune reciprocă, cunoşterea
proprietăţilor acestor sisteme fizice se poate face numai printr-un studiu statistic, folosind în acest
scop calculul probabilităţilor, în care observabilele termodinamice sunt legate de valorile statistice
ale mişcării termice. Rezultă astfel caracterul statistic al legilor care determină mişcarea moleculară
internă şi formarea termodinamicii statistice.
Din punct de vedere al domeniului de utilizare s-au dezvoltat două ramuri tehnice care au
aceleaşi metode de studiu şi operează cu aceleaşi mărimi, dar care se aplică în domenii diferite şi
anume, termodinamica tehnică şi termodinamica chimică.

2 Sistemul termodinamic
Sistemul termodinamic se defineşte ca fiind format dintr-o cantitate de substanţă sau un
amestec de substanţe precis delimitat în spaţiu şi care se studiază din punct de vedere al schimbului

1
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

de energie (sub formă de căldură Q şi/sau lucru mecanic L) cu mediul exterior (ambiant).
Termotehnica are ca obiect de studiu sisteme termodinamice macroscopice, caracterizate prin
dimensiuni finite, mult mai mari în comparatie cu microstructura materiei şi în acelaşi timp, mult mai
mici decât structurile infinite ale universului.
Mediul exterior sau mediul ambiant reprezintă totalitatea corpurilor din apropierea sistemului
termodinamic cu care acesta poate interacţiona. În general, sistemul termodinamic interacţionează cu
mediul exterior prin schimb de substanţă şi de energie.
Adesea sistemul este format dintr-un corp numit corp termodinamic, de exemplu un gaz, un
lichid, o soluţie, un solid oarecare. Cel mai simplu sistem este format dintr-o singură substanţă, având
o singură fază, nu este supus acţiunii unor câmpuri de forţe exterioare (electrice sau magnetice) şi nici
unor efecte capilare. Sistemul termo-dinamic se poate afla în mişcare sau în repaus. Delimitarea în
spaţiu a sistemului termodinamic (figura 1) se face cu ajutorul suprafeţelor de control, care pot fi
suprafeţe reale sau virtuale.

Figura 1 Elementele unui sistem termodinamic

Exemplu: Aerul dintr-o încăpere reprezintă un sistem termodinamic. Acest sistem este
delimitat de elementele de construcţie ale clădirii (pereţi, tavan, pardoseală, etc.), care reprezintă
graniţele reale ale sistemului considerat. Aerul din încăpere se află în interacţiune cu sisteme
termodinamice vecine, reprezentate de încăperile alăturate sau aerul atmosferic exterior clădirii. În
timpul sezonului rece, între sistemul termodinamic considerat şi aerul atmosferic exterior (aflat la
temperaturi scăzute), are loc o interacţiune de tip transfer de energie sub formă de căldură.
Clasificarea sistemelor termodinamice (figura 2) se poate realiza în funcţie de modul de
interacţiune cu mediul exterior sau după structura sistemului.

Figura 2 Clasificarea sistemelor termodinamice

Sistemul termodinamic închis este caracterizat prin faptul că nu schimbă substanţă cu mediul
exterior, adică masa sistemului rămâne constantă în timp şi realizează numai schimb de energie (sub
formă de lucru mecanic sau căldură) cu mediul exterior.
Exemplu: Gazul aflat într-un cilindru, în interiorul căruia se deplasează etanş şi fără frecare un
piston (figura 3). Datorită deplasării pistonului într-un sens sau în celalalt, gazul aflat în cilindru
schimbă cu mediul exterior energie sub formă de lucru mecanic. Deoarece pereţii cilindrului, care
reprezintă graniţele sistemului termodinamic, nu sunt izolaţi termic, este de asemenea posibil

2
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

transferul de energie sub formă de căldură între gaz şi mediul exterior.

Figura 3 Exemplu de sistem termodinamic închis

Sistemul termodinamic deschis se caracterizează prin faptul că schimbă atât energie cât şi
masă cu mediul exterior.
Exemplu: Un fluid (lichid sau gaz) care curge printr-o conductă (figura 4).

Figura 4 Exemplu de sistem termodinamic deschis

Graniţele imaginare ale sistemului termodinamic, reprezentate de cele două sectiuni transversale,
permit transferul de masă între sistemul termodinamic şi mediul exterior. Între fluidul considerat şi
mediul exterior poate avea loc un transfer de căldură, al cărui sens depinde de raportul în care se află
temperatura sistemului termodinamic cu temperatura mediului exterior, dar nu are loc transfer de
lucru mecanic.
Alte exemple de sisteme termodinamice deschise: rezervoare deschise, maşini generatoare
(compresoare, pompe), maşini motoare cu piston sau turbo, schimbătoare de căldură, ventile de
laminare. Masa acestor sisteme se poate modifica în timp, dacă debitul masic al fluidului la intrare
diferă de cel de la ieşire.
Sistemul termodinamic adiabatic este caracterizat de faptul că nu schimbă cu mediul exterior
energie sub formă de căldură, ci numai lucru mecanic. În practică, acestea se obţin printr-o izolaţie
termică foarte bună şi o viteză mare de desfăşurare a proceselor termodinamice, de exemplu la
destinderea aburului în turbine, la procesul teoretic de comprimare şi destindere în motoarele cu
ardere internă cu piston, etc.
Exemplu: Gazul aflat într-un cilindru izolat termic, în interiorul căruia se deplasează etanş şi
fără frecare un piston (figura 5). Diferenţa dintre acest sistem şi sistemul termodinamic închis,
prezentat anterior, este prezenţa izolaţiei termice, care face imposibil schimbul de căldură cu mediul
exterior.

Figura 5 Exemplu de sistem termodinamic adiabatic

Sistemul termodinamic rigid nu schimbă energie sub formă de lucru mecanic cu mediul
exterior, adică nu-şi schimbă nici forma şi nici volumul.

3
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

Exemplu: Instalaţiile de răcire şi de încălzire (figura 6).

Figura 6 Exemple de sisteme termodinamice rigide

Sistemul termodinamic omogen este caracterizat de faptul că în interiorul lui nu există
suprafeţe de separare care să delimiteze părţile sistemului cu proprietăţi diferite. Un sistem omogen
se mai numeşte şi fază. Un sistem termodinamic omogen nu este obligatoriu monocomponent
(alcătuit dintr-un singur component).
Exemplu: O substanţă aflată în stare lichidă într-un recipient (figura 7) sau aerul dintr-o
încăpere reprezintă un sistem termodinamic omogen, deşi el este un amestec de mai multe gaze (O2,
N2, etc.).

Figura 7 Exemplu de sistem termodinamic omogen

Sistemul termodinamic eterogen este caracterizat prin faptul că este alcătuit din mai multe
faze (mai multe zone omogene), cu proprietăti fizice diferite. Între zonele omogene ce compun
sistemul termodinamic eterogen există planuri de separaţie. Sistemul se numeşte bifazic dacă sunt
prezente două faze (zone omogene); sau trifazic dacă prezintă trei faze.
Exemplu: Un vas în care fierbe apa (figura 8) reprezintă un sistem eterogen. În acest sistem
coexistă faza de lichid cu faza de vapori.

Figura 8 Exemplu de sistem termodinamic eterogen

4
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

Aplicaţie
Identificaţi tipurile de sisteme termodinamice prezentate în figura următoare. Precizaţi
caracteristicile acestor sisteme.

a)Procesul de destindere într-un motor cu ardere internă

cu piston b)Sistem de încălzire prin pardoseală

c)Cuburi de gheaţă d)Cilindru cu gaz

e)Conductă pentru gaz

f)Cuburi de gheaţă într-un pahar cu apă
Figura 9 Tipuri de sisteme termodinamice

3 Starea de echilibru termodinamic

Starea termodinamică descrie sistemul din punct de vedere energetic, evidenţiind în fiecare
moment de timp totalitatea proprietăţilor macroscopice ale sistemului (mărimi sau parametrii de stare).
Starea termodinamică este determinată de intensitatea mişcării (agitaţiei) termice şi evidenţiază
nivelul energetic de ansamblu al sistemului, corespunzător tuturor particulelor constitutive,
reprezentate prin atomi legaţi (în cazul corpurilor solide), şi atomi sau molecule libere (în cazul
fluidelor).
Starea unui sistem se poate modifica sau nu, în funcţie de relaţia dintre energia sistemului şi a
mediului exterior, precum şi de distribuţia energiei în interiorul sistemului. Dacă există o diferenţă de
potenţial energetic între sistem şi mediu se va produce un schimb de energie între acestea, iar dacă
repartizarea energiei în sistem este neuniformă va apare un transfer de energie în interiorul sistemului.
Starea de echilibru termodinamic a sistemului este evidenţiată prin izolarea acestuia de
acţiunile mediului exterior. De la această izolare se exclud câmpurile de forţe externe, ca de exemplu
câmpul gravitaţional.
 sistemul se află în echilibru termodinamic dacă starea sistemului rămâne constantă în timp,
adică nu îşi modifică mărimile de stare.
 sistemul se află în dezechilibru termodinamic dacă starea sistemului se modifică în timp,
adică îşi modifică mărimile de stare.
Realizarea echilibrului termodinamic presupune realizarea echilibrului mecanic, termic şi
chimic, adică menţinerea constantă a presiunii, temperaturii şi a concentraţiei în tot domeniul de
5
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

definiţie al sistemului.
Starea energetică a unui sistem termodinamic este dată de condiţiile interioare ale acestuia
(masa şi energia sistemului) şi de condiţiile exterioare (care determină schimbul de energie între
sistem şi mediul exterior).
Echilibrul termodinamic intern presupune o distribuţie uniformă a energiei în interiorul
sistemului, ceea ce se evidenţiază prin aceleaşi valori ale mărimilor de stare în tot domeniul de
definiţie al sistemului. De exemplu, dacă gazul din interiorul cilindrului unui motor cu ardere internă
are în tot spaţiul ocupat aceeaşi presiune, temperatură, volum specific, etc., el este în echilibru
termodinamic intern.
Echilibrul intern la gaze se restabileşte într-un timp foarte scurt numit timp de relaxare, acesta
fiind timpul în care o mărime scade de e ori, în revenirea spre starea de echilibru, (e reprezentând
baza logaritmului natural). De exemplu uniformizarea presiunii se realizează în intervalul de timp
τ=10-6s, dar egalizarea concentraţiilor într-un aliaj metalic are loc în câţiva ani. Deoarece timpul de
relaxare la gaze este foarte mic, în general se consideră că sistemele studiate sunt în echilibru
termodinamic interior.
Echilibrul termodinamic extern reclamă egalitatea nivelului de energie al sistemului şi al
mediului exterior. Transformarea căldurii în lucru mecanic în motoarele termice este posibilă numai
în condiţiile unui dezechilibru extern. Atunci când presiunea gazelor de ardere din cilindrul motor
este mai mare decât presiunea creeată de rezistenţa care se opune deplasării pistonului, se produce
lucru mecanic util. În consecinţă, în termotehnică se admite existenţa echilibrului termodinamic intern
şi a dezechilibrului termodinamic extern. Scoaterea sistemului din starea de echilibru extern este
folosită în toate maşinile şi instalaţiile termice pentru obţinerea efectului dorit, transformarea sau
schimbul de energie.
Dacă sistemul termodinamic considerat se află în interacţiune cu mediul exterior, atunci
atingerea stării de echilibru termodinamic presupune atât echilibru intern (valori ale presiunii si
temperaturii constante în timp si uniforme în întreg sistemul), cât si echilibru extern (exprimat prin
necesitatea ca temperatura şi presiunea lui să fie egale cu temperatura şi presiunea mediului exterior).
Un caz particular al echilibrului termodinamic îl constitue echilibrul termic. Un corp se găseşte
în echilibru termic cu mediul exterior când nu există nici o diferenţă de temperatură între acestea,
deci nu apare schimb de energie sub formă de căldură.

4 Mărimi de stare
Mărimile de stare sau parametrii termodinamici de stare sunt mărimi macroscopice, care
descriu starea de echilibru termodinamic a sistemului.
Pentru fiecare stare de echilibru termodinamic, fiecare mărime de stare are o anumită valoare,
bine definită. În tabelul 1 sunt prezentate mărimile de stare folosite în termotehnică.
Tabelul 1 Mărimi de stare
Mărime de stare Simbol UM
Temperatura T K
Presiunea p N/m2
Volumul V m3
Masa m kg
Energia internă U J
Entalpia H J
Entropia S J/K
Molul n mol

6
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

4.1 Temperatura
Temperatura este o mărime de stare termică ce caracterizează gradul de încălzire al corpurilor,
deci o măsură a agitaţiei termice a moleculelor unui corp.
Măsurarea temperaturii este mai dificilă decât măsurarea altor mărimi fizice, pentru că în natură
nu există o mărime care să poată fi adoptată drept mărime etalon. Schimbul de căldură între două
sisteme are loc conform principiului doi al termodinamicii, de la corpul cu temperatură mai mare la
cel cu temperatură mai mică, el continuă până la stabilirea echilibrului termic, adică egalizarea
temperaturilor.
Temperaturile empirice sunt determinate pe baza postulatului doi al termodinamicii, cu
ajutorul unor proprietăţi fizice ale corpurilor termometrice. Scările corespunzătoare măsurării
temperaturilor empirice se numesc scări empirice.
Scara Fahrenheit (1706) a fost prima scară empirică de temperatură folosită. Aceasta fost
definită prin punctul de îngheţ şi punctul de fierbere al apei, la presiunea de 101325 Pa. Acestor stări
termice li s-au atribuit temperaturile de 32°F, respectiv 212°F. Dacă se foloseşte un termometru cu
mercur, la stările mai sus precizate, se marchează temperaturile de 32°F şi 212°F. Între aceste puncte,
lungimea coloanei de mercur se împarte în 180 părţi egale. Această scară este utilizată şi astăzi în
ţările anglo-saxone.
Scara Celsius (1742) utilizează aceleaşi puncte fixe (punctul de îngheţ şi punctul de fierbere al
apei), dar atribuie stărilor termice respective temperaturile de 0°C, respectiv 100°C. La etalonare
lungimea coloanei de lichid se împarte în 100 părţi egale.
Între scările de temperatură Fahrenheit şi Celsius există relaţiile:
t F   32  1,8  t C 
1C  1,8F
Principiul al doilea al termodinamicii, cu ajutorul noţiunii de entropie, demonstrează existenţa
unei scări de temperatură independentă de proprietăţile termice ale corpurilor, numită scară absolută
de temperatură, sau scară termodinamică. Aceasta a fost introdusă de W. Thomson (Lordul Kelvin
of Largs), în anul 1849. Această scară îşi are originea în punctul zero absolut, la care încetează
mişcarea termică a moleculelor.
Pentru măsurarea temperaturii corpurilor în Sistemul Internaţional de unităţi de măsură se
utilizează scara de temperatură termodinamică (absolută). Această scară este definită astfel încât:
1C  1 K
În figura 11 este prezentată corespondenţa dintre scările de temperatură cele mai utilizate:
Celsius, Fahrenheit şi Kelvin.

Figura 11 Corespondenţa dintre scările de temperatură

7
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

Temperatura termodinamică (absolută), se notează cu T şi se măsoară în Kelvin (K). Relaţiile

care se stabilesc între temperatura măsurată în K şi cea exprimată în °C sunt:
T  t  273,15 [ K ]
sau:
t  T  273,15 [C]
unde: t este temperatura exprimată în °C, T este temperatura exprimată în K.

4.2 Presiunea
Presiunea este un parametru de stare important care caracterizează starea unui fluid şi
reprezintă raportul dintre forţa cu care un fluid acţionează asupra unei suprafeţe şi aria acesteia. Se
poate exprima cu ajutorul relaţiei:
FN
p
S  m 2 
unde p este presiunea, F este forţa normală, iar S este suprafaţa.
În Sistemul Internaţional presiunea se măsoară în N/m 2 sau Pa (Pascal), iar unitatea de măsură
tolerată este bar. Relaţiile care se stabilesc între aceste mărimi sunt:
1Pa  1N / m 2
1bar  105 Pa
Tipurile de presiune care pot exista atât în natură, cât şi în instalaţiile tehnice sunt:
 Presiunea atmosferică (barometrică) este definită ca fiind presiunea exercitată de învelişul
gazos care înconjoară globul terestru. Aceasta variază în funcţie de altitudine (datorită
greutăţii aerului), de starea vremii (fiind rezultatul deplasării maselor de aer atmosferic) şi în
funcţie de poziţia geografică de pe globul terestru şi se notează cu pb.
 Variaţia densităţii aerului în funcţie de presiune a condus la necesitatea de a stabili o presiune
de referinţă, numită presiune normală, aceasta fiind presiunea corespunzătoare nivelului
mării la latitudinea de 45° şi temperatura de 0°C, şi care este:
p N  p o  760 mmHg  101325 Pa
Pentru a putea compara proprietăţile termodinamice ale diferitelor substanţe, mai ales ale
gazelor, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, este necesară definirea unei stări de referinţă,
numită de obicei stare normală şi care poate fi uşor reprodusă practic în condiţii de laborator.
La starea normală fizică, notată cu indice “N”, temperatura este tN=0°C sau TN=273,15K şi
presiunea pN=760mmHg=1 atm= 101325 N/m2=101325 Pa.
La starea normală tehnică, notată cu indice “n”, temperatura este tn=20°C sau Tn=293,15K
şi presiunea pn=1at= 1 kgf/cm2=98066,5 N/m2=98066,5 Pa
 Presiunea absolută reprezintă presiunea care are ca nivel de referinţă vidul absolut. Se
notează cu pa şi se utilizează în toate relaţiile termotehnice.
 Presiunea relativă este presiunea care are ca nivel de referinţă presiunea atmosferică a locului
unde se efectuează măsurarea. Se notează cu pr.
Între cele trei tipuri de presiuni există următoarea relaţie:
pa  pb  pr
 Suprapresiunea sau presiunea manometrică se notează cu ps. Are loc atunci când în
instalaţiile tehnice presiunea absolută este mai mare decât presiunea barometrică.
p a  p b  ps
 Depresiunea, subpresiunea, vacuumul sau presiunea vacuumetrică se notează cu pv. Are
loc atunci când în instalaţiile tehnice presiunea absolută este mai mică decât presiunea
barometrică.

8
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

p v  pb  pa
Vidul, notat cu V, exprimat în procente din presiunea barometrică este:
p
V  v [%]
pb
Deoarece suprapresiunea şi depresiunea sunt exprimate în raport cu presiunea barometrică, se
mai numesc şi presiuni relative. Relaţiile care se stabilesc între presiunea barometrică, presiunea
absolută, suprapresiune şi depresiune sunt reprezentate grafic în figurile 12, respectiv 13 şi au
următoarele expresii matematice:
 în cazul suprapresiunilor:
p a  p b  ps

Figura 12 Relaţia dintre presiunea absolută, presiunea barometrică şi suprapresiune

 în cazul depresiunilor:
pa  pb  pv

Figura 13 Relaţia dintre presiunea absolută, presiunea barometrică şi depresiune

 Presiunea totală se notează cu ptot. Dacă într-un curent de fluid se introduce un obstacol,
atunci viteza fluidului devine zero, iar întreaga energie cinetică specifică fluidului se
manifestă sub formă de presiune. Presiunea din acest punct de oprire (de stagnare) se numeşte
presiune totală.
 Presiunea statică reprezintă presiunea care se exercită pe suprafaţa plană de separare dintre
două mase de fluid aflate în mişcare. Se notează cu pst.
 Presiunea dinamică este definită ca fiind diferenţa dintre presiunea totală şi cea statică dintr-
o secţiune transversală printr-un curent de fluid. Se notează cu pdin şi poate fi scrisă sub forma:
p din  p tot  p st
sau:
w2
p din   
2
unde: ρ este densitatea fluidului şi w este viteza fluidului.

9
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

4.3 Clasificarea mărimilor de stare

În figura 14 este prezentată o clasificare a mărimilor de stare în funcţie de modul de determinare,
starea şi masa sistemului.

Figura 14 Clasificarea mărimilor de stare

Mărimile de stare fundamentale sunt sunt acelea care se pot măsura în mod direct.
Exemplu: presiunea, temperatura, volumul şi masa.
Mărimile de stare derivate se obţin prin derivarea mărimilor de stare fundamentale, adică nu
pot fi măsurate direct, ci numai prin efectul acţiunii lor sau prin calcul.
Exemplu: energia internă, entalpia şi entropia.
Mărimile de stare externe caracterizează starea exterioară a sistemului. Acestea determină
schimbul de energie dintre sistem şi mediu ambiant sub formă de căldură şi lucru mecanic.
Exemplu: volumul ocupat de sistem, câmpurile de forţe la care este supus sistemul, etc.
Mărimile de stare interne depind de proprietăţile interne ale sistemului.
Exemplu: presiunea, temperatura sau densitatea sistemului. Acestea la rândul lor depind de
cantitatea de substanţă, de natura acesteia, de cantitatea de energie, etc.
Mărimile de stare intensive nu depind de masa sistemului termodinamic.
Exemplu: presiunea, temperatura şi densitatea.
Mărimile de stare extensive sunt acelea care îşi modifică valorile la divizarea sistemului.
Valoarea acestor mărimi este proporţională cu masa.
Exemplu: masa, molul, volumul, energia internă, entalpia şi entropia.
Mărimile de stare extensive sunt mărimi scalare, aditive, adică valoarea unei asemenea mărimi,
pentru un sistem este egală cu suma valorilor mărimilor corespunzătoare subsistemelor (m=m 1+m2;
V=V1+V2).
Mărimile de stare intensive sunt acelea care îşi păstrează valoarea la împărţirea sistemului în
mai multe subsisteme, prin pereţi despărţitori care nu modifică starea sistemului. Valoarea acestor
mărimi este independentă de masă (figura 15).

Figura 15 Evidenţierea mărimilor intensive şi extensive de stare

Unele mărimi de stare se pot măsura direct (presiunea, volumul, temperatura, masa şi molul),
pe când celelalte mărimi (energia internă, entalpia şi entropia) se pot determina numai indirect, prin
efectul acţiunii lor sau prin calcul. Aceste mărimi sunt legate între ele prin ecuaţii sau formule
matematice, aşa că pentru a defini starea sistemului nu trebuie cunoscute valorile tuturor mărimilor
de stare.

10
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

Parametrii de stare fundamentali sau termici sunt presiunea, temperatura şi volumul.

Caracteristica lor comună este că valoarea fiecăreia se poate determina prin măsurători directe.
Proprietatea fundamentală a mărimilor de stare este aceea că valoarea acestora depinde numai de
starea momentană a sistemului termodinamic, adică nu depinde de stările anterioare prin care a trecut
sistemul.
Funcţiile de stare ale sistemului sau parametrii calorici sunt: energia internă, entalpia şi
entropia. Valorile acestora se pot determina numai prin calcul, folosind ecuaţiile calorice de stare,
care leagă parametrii de stare termici de funcţiile de stare.
u  u v, T 
h  h p, T 
s  sp, v 
Din punct de vedere matematic, mărimile de stare admit o diferenţială totală exactă. Pentru o
mărime de stare oarecare z, dependentă de alte două mărimi de stare x şi y se consideră o funcţie de
stare cu două variabile independente z=z(x,y) pentru care sunt satisfăcute următoarele proprietăţi:
 admite diferenţială totală exactă:
 z   z 
dz    dx    dy
 x  y  y  x
 derivata de ordinul doi nu depinde de ordinea de derivare:
2 z 2 z

xy yx
 integrala pe contur închis (ciclu) este nulă:
 dz  0
 variaţia funcţiei de stare între două stări de echilibru depinde de starea iniţială şi finală a
sistemului:
2

 dz  z
1
2  z1

5 Mărimi specifice de stare

Mărimile specifice de stare sunt definite prin raportul dintre mărimea extensivă şi masa
sistemului. Mărimile specifice se folosesc pentru a elimina dificultăţile legate de dependenţa de masă
a mărimilor de stare extensive.
Schimbarea stării unui sistem se face prin modificarea presiunii şi/sau a temperaturii. Aceste
două mărimi fiind considerate forţele motoare ale transformărilor de stare. La divizarea unui sistem
mărimile specifice rămân constante, ca şi mărimile intensive, dar ele nu reprezintă forţe motoare,
adică nu determină o modificare de stare.
 densitatea sau masa specifică a unei substanţe reprezintă masa unităţii de volum:
m  kg 
  3
V m 
 volumul specific al unei substanţe se defineşte ca raportul dintre volumul şi masa substanţei
respective:
V  m3 
v  
m  kg 
Volumul specific al unui sistem într-un câmp gravitaţional variază cu altitudinea. Însă deoarece
majoritatea sistemelor considerate au dimensiuni reduse, variaţia volumului specific cu altitudinea
este neglijabilă, deci se poate vorbi de o singură valoare a volumului specific pentru întregul sistem.
Densitatea şi volumul specific sunt mărimi inverse şi intensive. De asemenea, şi densitatea depinde
11
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

de poziţia punctelor sistemului într-un câmp gravitaţional.

 energia internă specifică:
U  kJ 
u 
m  kg 
 entalpia specifică:
H  kJ 
h  
m  kg 
 entropia specifică:
S  kJ 
s  
m  kgK 
Notă: Mărimile specifice se notează cu litere mici.
Cantitatea de materie a unui sistem se poate preciza fie prin masa „m” fie prin numărul de
particule constitutive, ca atomi, molecule sau ioni, exprimată în moli „n”.

6 Mol şi mărimi molare de stare

Un mol este o cantitate de substanţă care conţine atâtea particule constitutive ca şi numărul de
atomi dintr-o masă de 12g de carbon 12C. Acest număr este numit numărul lui Avogadro, valoarea lui
este acceptată ca fiind:
N A  6,022045  0,000031 1023 particule / mol
În termotehnică se foloseşte frecvent kmolul, pentru care numărul lui Avogadro este
aproximativ:
N A  6,022 1026 particule / kmol
Fiecare mol/kmol conţine acelaşi număr de particule, deci aceeaşi cantitate de substanţă,
indiferent de natura şi starea sistemului, sau de starea de agregare.
Mărimile molare de stare se obţin prin raportarea mărimilor de stare extensive la cantitatea
de substanţă exprimată în mol sau kmol.
 masa molară:
m  kg 
M 
n  kmol 
 volum molar este volumul ocupat de un kilomol de substanţă:
V V  m3 
VM    v  
n m  kmol 

 energia internă molară:
U  kJ 
UM  
n  kmol 
 entalpia molară:
H  kJ 
HM  
n  kmol 
 entropia molară:
S  kJ 
SM  
n  kmolK 
Masa molară a carbonului 12C este:
M  12 kg / kmol
La starea normală fizică, definită prin presiunea p N=101325N/m2 şi temperatura TN=273,15 K
12
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

volumul molar al tuturor gazelor perfecte este:

VMN  22,414 m 3N / kmol
sau:
1kmol  22,414 m 3N
Între mărimile specifice şi molare există următoarele relaţii:
m  v  n  VM  V
sau:
VM  M  v
şi:
VM U M H M SM
M   
v u h s

7 Mărimi de proces
Mărimile de proces sunt caracterizate prin faptul că valoarea lor nu depinde numai de starea
momentană a sistemului, ci de starea iniţială, starea finală şi de stările intermediare prin care trece un
sistem între două stări.
Dintre mărimile care nu depind de starea sistemului, deci care nu sunt proprietăţi termodinamice
de stare, se pot menţiona căldura (simbolizată cu Q) şi lucrul mecanic (simbolizat cu L) măsurate în
J sau kJ, sau pentru unitatea de masă:
 căldura masică:
Q  kJ 
q  
m  kg 
 lucru mecanic specific:
L  kJ 
l  
m  kg 
Pe baza proprietăţii fundamentale a mărimilor de stare, o variaţie infinit mică a acestora se
exprimă prin diferenţială, de exemplu dp,dT,dv. Pentru mărimile de proces nu există noţiunea de
variaţie a acestora, ci doar de cantitate, astfel încât pentru o cantitate infinit mică se vor folosi notaţiile
δQ, δL, δq, δl.

8 Procese şi transformări termodinamice

Dacă un sistem termodinamic se găseşte în echilibru termodinamic, va rămâne în această stare
până la intervenţia unor factori externi, care pot fi modificarea temperaturii prin încălzire sau răcire,
variaţia presiunii sau a volumului printr-un contact mecanic, etc.
Acţiunea factorilor care provoacă schimbarea stării sistemului şi variaţia acestei stări reprezintă
un proces termodinamic (proces de încălzire/răcire, sau comprimare/ destindere) iar consecinţa este
o transformare termodinamică, definită ca fiind o mulţime ordonată de stări succesive prin care trece
un sistem în timp.
Într-o transformare termodinamică se produce variaţia a cel puţin uneia dintre mărimile de stare
şi poate avea loc un schimb de energie, între sistem şi mediul ambiant, sub formă de căldură şi lucru
mecanic. Pentru a defini o transformare termodinamică şi a putea calcula energia schimbată, trebuie
cunoscută starea iniţială şi cea finală, legea după care are loc trecerea dintre cele două stări extreme,
deci tipul transformării, (de exemplu la volum constant), precum şi sensul de desfăşurare a
transformării. Descrierea unui proces necesită mai multe elemente, inclusiv precizarea procedeului
utillizat pentru efectuarea transformării.

13
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

Pentru a putea fi mai uşor urmărite, transformările de stare se reprezintă grafic, în diferite
sisteme de coordonate. Relaţia dintre parametrii de stare în coordonate p,v,T defineşte aşa numita
suprafaţă termodinamică S (figura 16). O transformare termodinamică este reprezentată printr-o linie
numită curba transformării (linia 1-2). Utilizarea coordonatelor spaţiale este legată de o serie de
dificultăţi. Din această cauză, de obicei, se folosesc reprezentări în plan. Pe scară largă se utilizează
diagrama dinamică, în care se reprezintă presiunea p în funcţie de volumul specific v, uneori se
reprezintă p=p(T), sau v=v(T). Pentru exemplificare am ales reprezentarea grafică a transformării
izocore, la volum constant, (figurile 17-19).

Figura 16 Suprafaţa termodinamică şi curba Figura 17 Transformarea izocoră în diagrama p-v

transformării

Figura 18 Transformarea izocoră în diagrama p-T Figura 19 Transformarea izocoră în diagrama v-

T
Foarte utile sunt diagramele entropice pentru analiza termodinamică a unor procese, în ele se
prezintă variaţia unor mărimi de stare în funcţie de entropie, de exemplu T=T(s), h=h(s), etc.
Transformările care se desfăşoară după o singură lege de la starea iniţială 1 până la starea finală
2 se numesc transformări particulare sau simple (figura 20). În această grupă intră transformarea
izocoră (la volum constant), izobară (la presiune constantă), izotermă (la temperatură constantă),
izentalpică (la entalpie constantă), izentropică (la entropie constantă) şi adiabatică (fără schimb de
căldură). Acestea sunt transformări deschise, la care starea finală nu coincide cu starea iniţială.
Curbele acestor transformări se numesc izocoră, izobară, izotermă, izentalpă, izentropă şi adiabată.

Figura 20 Evidenţierea transformărilor termodinamice particulare

Deosebit de importante sunt transformările închise sau ciclice (figura 21) formate din mai
multe transformări particulare la care starea finală şi iniţială se suprapun. Ele reprezintă aşa numitele
cicluri termodinamice, în maşinile motoare.

14
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

Figura 21 Evidenţierea transformărilor termodinamice ciclice

Transformarea de stare este posibilă numai prin apariţia unor diferenţe între mărimile de stare
motoare ale sistemului, (presiunea, temperatura) şi ale mediului exterior, adică prin existenţa unui
neechilibru (dezechilibru) extern. Dacă aceste diferenţe sunt infinit mici, transformarea se va realiza
cu o viteză infinit mică şi se numeşte transformare statică. În acest caz starea sistemului este
cunoscută în fiecare moment, adică în orice punct al transformării există un echilibru termodinamic
intern, şi se cunosc valorile tuturor mărimilor de stare. Transformarea de stare apare aici ca o infinitate
de stări de echilibru, succesive. De exemplu transformarea suferită de un gaz într-un cilindru, dacă
deplasarea pistonului se face cu o viteză infinit mică (figura 22).

Figura 22 Transformările suferite de gaz într-un cilindru

O astfel de transformare are o eficienţă energetică maximă, ea se poate reprezenta grafic în
orice sistem de coordonate şi reprezintă un model de transformare ideală, neîntâlnită în natură şi în
tehnică, dar care are o foarte mare importanţă teoretică.
În realitate, întâlnim transformări la care starea de neechilibru este dată de diferenţe foarte mici,
dar finite, între mărimile de stare ale sistemului şi ale mediului ambiant, la care viteza de desfăşurare
este foarte mică, dar finită, numite transformări cvasistatice. Aceste transformări au toate atributele
transformărilor statice: în fiecare punct este prezent un echilibru intern, se cunosc stările la fiecare
moment, se pot reprezenta grafic prin linii continue (figura 23). În această categorie intră
transformările la care viteza acestora este mai mică decât viteza de restabilire a echilibrului
termodinamic intern.
De exemplu la destinderea unui gaz într-un cilindru, transformarea poate fi considerată
cvasistatică dacă viteza pistonului este mult mai mică decât viteza sunetului în gazul respectiv, în
starea dată, pentru că aceasta este viteza de propagare a oricărei perturbaţii de presiune. În general
procesul de restabilire a echilibrului la scară macroscopică este mult mai rapid decât cel de la scară
macrocopică. Astfel dacă viteza sunetului în gaze este de ordinul 1000m/s, în funcţie de temperatură,
viteza pistoanelor în maşinile cu piston este de ordinul zecilor de m/s. Cu toate că modelul de mai sus
este valabil pentru multe aplicaţii tehnice, el constituie totuşi un caz ideal.

15
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

Figura 23 Reprezentarea grafică a unei transformări cvasistatice

Transformările de stare care se produc prin variaţii relativ mari ale mărimilor de stare se numesc
transformări nonstatice, din cauza vitezelor mari de desfăşurare. Ele apar ca urmare a unor
dezechilibre externe apreciabile şi pot fi reprezentate corect în diagrame numai prin punctele iniţiale
şi finale, deoarece numai în aceste puncte există un echilibru termodinamic intern. În punctele
intermediare neexistând un echilibru intern, nu pot fi definite precis valorile mărimilor de stare, iar
reprezentarea grafică (figura 24) nu se poate face cu precizie deoarece mărimile de stare nu au aceeaşi
valoare în toată masa sistemului.

Figura 24 Reprezentarea grafică a unei transformări nonstatice

Un exemplu elocvent de transformare nonstatică este umplerea cu aer atmosferic a unui
rezervor vidat. La începutul procesului de umplere volumul specific al aerului în rezervor creşte, ca
spre sfârşitul procesului acesta să revină la valoarea iniţială, egală cu volumul specific al aerului
atmosferic, de asemenea şi presiunea este variabilă. Caracteristic este faptul că apare o variaţie locală
şi temporară a acestor mărimi, una este presiunea şi temperatura în apropierea orificiului de umplere
şi alta într-un punct oarecare din interiorul rezervorului, în timpul umplerii.
Din punct de vedere calitativ transformările termodinamice pot fi reversibile şi ireversibile.
O transformare este reversibilă dacă trecerea sistemului se face de la starea initială la starea
finală, se realizează trecând prin stări termodinamice de echilibru intern şi extern, poate fi parcursă
în ambele sensuri (trecând prin aceleaşi stări) fără să apară modificări remanente în mediul exterior.
Tranformarea reversibilă este o transformare ideală, care se realizează cu o eficienţă energetică
maximă, în condiţiile impuse de transformările statice sau cvasistatice.
Dacă într-o transformare, la readucerea sistemului în starea iniţială, prin inversarea sensului,
apar modificări remanente în mediul ambiant, transformarea este ireversibilă, adică la destindere
produce mai puţin lucru mecanic iar la comprimare consumă mai mult lucru mecanic decât o
transformare reversibilă, între aceleaşi stări de echilibru. Transformările ireversibile au caracter
nonstatic, pe când cele reversibile sunt cvasistatice sau statice. Toate procesele şi transformările
întâlnite în natură sau în tehnică sunt ireversibile.
Clasificarea proceselor termodinamice se poate realiza în funcţie de:
 mărimea variaţiei relative a parametrilor de stare:
 infinitezimale (locale) - în care variaţia relativă a parametrilor de stare este foarte mică;
 finite - în care cel puţin un parametru de stare are o variaţie relativă mare.
16
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

 natura stărilor intermediare [dintre (1) şi (2)]:

 cvasistatice - în care parametrii de stare variază foarte lent astfel încât sistemul
termodinamic evoluează numai prin stări de echilibru termodinamic; acestea sunt procese
ideale;
 nonstatice - formate din stări de neechilibru; procesele reale sunt nestatice.
 legătura dintre procesul direct 1→2 şi cel invers 2→1:
 reversibil - proces care poate fi inversat pas cu pas, sistemul termodinamic trecând din
starea 2 în starea 1 prin aceleaşi stări intermediare ca şi procesul direct 1→2; evident, un
astfel de proces trebuie să fie cvasistatic.
 ireversibil - proces care nu poate fi inversat astfel încât stările intermediare să fie aceleaşi
ca în procesul direct; procesele reale sunt ireversibile.
 legătura dintre starea iniţială şi cea finală:
 închis (ciclic) - în care starea finală coincide cu starea iniţială;
 deschis - starea finală nu coincide cu starea iniţială.

9 Agenţi termodinamici
Agentul termodinamic, numit şi agent de lucru este o substanţă sau un amestec de substanţe
prin intermediul căruia se transferă energie de la un sistem termodinamic la un alt sistem, se
transformă o formă de energie în altă formă de energie, sau se desfăşoară un proces termodinamic.
Agenţii termodinamici se folosesc pentru realizarea ciclurilor maşinilor termice, pentru
încălzirea sau răcirea unor corpuri, pentru producerea frigului sau a umidităţii.
Agenţii folosiţi în termotehnică sunt, în general, în stare gazoasă, pentru că gazele au o variaţie
mare de volum la variaţii moderate de presiune, dar se folosesc şi lichidele, iar uneori chiar corpuri
solide. În ultimul timp se utilizează tot mai mult în energetică a patra stare de agregare, starea gazoasă
ionizată, numită plasmă. De obicei, agenţii termodinamici sunt corpuri omogene şi izotrope. În multe
procese tehnice intervin însă şi stări eterogene, de exemplu în maşinile cu vapori, unde aceştia ajung,
în anumite puncte ale ciclului termodinamic, în stare de vapori umezi.
Pentru a corespunde din punct de vedere al rolului pe care-l au în procesele termodinamice
agenţii utilizaţi trebuie să aibă o capacitate termică mare, căldură de transformare de fază ridicată, să
fie economici, să nu fie nocivi sau corozivi.
Agenţii termodinamici pot fi clasificaţi în funcţie de destinaţia acestora:
 agenţii energetici sunt destinaţi transformării unei forme de energie în altă formă de
energie prin realizarea unor cicluri termodinamice în maşinile termice. De exemplu
pentru transformarea căldurii în lucru mecanic se utilizează vaporii diferitelor substanţe
(cel mai răspândit fiind aburul), gazele de ardere, aerul cald. În studiul ciclurilor teoretice,
reversibile se foloseşte gazul perfect.
 agenţii termici sunt agenţii folosiţi pentru încălzirea unor sisteme sau corpuri prin aport
de căldură, de exemplu aburul, aerul cald, gazele de ardere, apa caldă, etc.,
 agenţii frigorifici se utilizează pentru producerea frigului artificial, în instalaţiile
frigorice, adică pentru răcirea şi menţinerea unor sisteme la temperaturi sub temperatura
mediului ambiant. De exemplu amoniacul, diferiţi freoni, bioxidul de carbon, etc.
 agenţii de răcire sunt destinaţi evacuării căldurii dintr-un sistem în scopul menţinerii
temperaturii acestuia la valori admisibile. De exemplu aerul rece, apa rece, diferiţi
lubrifianţi, etc.
Cel mai utilizat agent termodinamic în studiul proceselor termodinamice este gazul perfect,
definit ca model de gaz ideal, format din molecule sferice, perfect elastice, de volum neglijabil şi
lipsite de forţe de coeziune.

17
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

10 Postulatele termodinamicii
Termodinamica are la bază două postulate, care privesc condiţiile de stabilire şi menţinere a
echilibrului termodinamic al unui sistem. Acestea reprezintă sinteza observaţiilor asupra comportării
sistemelor termodinamice la nivel macroscopic, fiind acceptate fără demonstraţii.
Primul postulat al termodinamicii (principiul general al termodinamicii): un sistem
termodinamic izolat ajunge întotdeauna, după un interval de timp oarecare în starea de echilibru
termodinamic şi nu poate ieşi niciodată de la sine din această stare.
Conform acestui postulat, dacă un sistem izolat este scos din starea de echilibru printr-o acţiune
a mediului ambiant, atunci când această acţiune încetează, în sistem se vor produce spontan procese
care vor readuce sistemul în echilibru termodinamic intern; sistemul va rămâne în noua stare de
echilibru până la o nouă intervenţie exterioară. Din acest postulat decurge existenţa echilibrului
termodinamic de stare şi a mărimilor de stare.
Procesul de restabilire a echilibrului se numeşte relaxare, iar durata sa timp de relaxare.
Valoarea timpului de relaxare pentru o mărime "z" se determină în funcţie de proces, care poate fi:
 cvasistatic, dacă variaţia parametrului z este mult mai mică decât viteza medie de variaţie
a acestui parametru în procesul de relaxare;
 nonstatic, dacă procesul decurge rapid.
Atingerea stării de echilibru şi menţinerea sistemului în această stare este comportarea cea mai
probabilă, dar nu singura posibilă. Teoria fluctuaţiilor de la starea de echilibru arată că pentru
intervale de timp foarte scurte, sunt posibile şi stări de dezechilibru intern, din cauza mişcării continue
a particulelor constitutive. Aceste fluctuaţii reprezintă abateri, cu atât mai mici cu cât numărul
particulelor care compun sistemul este mai mare, de aceea postulatul întâi se aplică sistemelor cu un
număr extrem de mare de particule, dar finit.
Al doilea postulat (principiul zero al termodinamicii) precizează proprietăţile sistemului
aflat în stare de echilibru termodinamic şi este enunţat în două forme:
 prima formulare: orice mărime de stare a unui sistem aflat în condiţii de echilibru
termodinamic poate fi determinată în funcţie de parametrii de stare externi ai sistemului (ca
volum sau presiune) şi de o mărime ce caracterizează starea interioară a sistemului, numită
temperatură.
 a doua formulare: două sisteme termodinamice aflate în echilibru termic cu un al treilea
sistem, se găsesc în echilibru termic între ele.
Acest postulat introduce temperatura ca parametru de stare intern, caracteristic stării de
echilibru termic. El exprimă dependenţa mărimilor de stare de parametri externi şi de temperatură,
adică arată existenţa unor relaţii între mărimile de stare, cunoscute ca ecuaţii termice de stare.

11 Primul principiu al termodinamicii

Studiul termodinamicii se bazează pe două legi generale ale naturii, numite principii. Aceste
legi nu se pot demonstra pe cale matematică, ci reprezintă rezultatul experienţei acumulate în studiul
proceselor din natură. Principiul este acceptat ca atare şi nu se cunosc situaţii care să-l infirme.
Primul principiu al termodinamicii este legea generală a conservării şi transformării energiei,
aplicate în cazul sistemelor termodinamice.
Primul principiu al termodinamicii a fost formulat în 1842 de către Julius Robert von Mayer.
Enunţul general este următorul: într-un sistem izolat, energia se conservă indiferent de transformările
care au loc în interior.
Din punct de vedere cantitativ, principiul I statuează conservarea energiei: ea nu poate fi creată,
nici distrusă. Din punct de vedere calitativ, principiul I indică posibilitatea transformării energiei
dintr-o formă în alta, în cantităţi determinate.
Pentru a putea da enunţurile şi expresiile matematice ale primului principiu al termodinamicii

18
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

este necesară introducerea noţiunilor de energie internă, lucru mecanic, căldură şi entalpie. În
continuare se vor folosi următoarele notaţii: δ - pentru cantităţi infinit mici, d - pentru variaţii infinit
mici şi ∆ - pentru variaţii finite.

11.1 Energia internă

Energia internă este o mărime de stare care reprezintă energia termică a unui corp, într-o stare
termodinamică oarecare.
Energia internă a unui sistem termodinamic reprezintă energia cinetică de agitaţie termică a
particulelor care alcătuiesc sistemul şi energia potenţială datorată interacţiunilor dintre aceste
particule. Energia internă a unui sistem termodinamic nu cuprinde energia cinetică a mişcării de
ansamblu a sistemului şi nici energia potenţială de interacţiune a sistemului cu mediul său. Aceste
forme de energie reprezintă energia mecanică a sistemului.
Energia internă este o mărime de stare, adică depinde doar de starea sistemului la momentul
respectiv şi nu depinde de drumul parcurs de sistem pentru a ajunge în starea respectivă. Este o
mărime de stare extensivă, deci se poate defini şi energia internă specifică:
U J 
u  
m  kg 
unde m este masa corpului.
În calculele termotehnicii nu interesează valoarea absolută a energiei interne, ci numai variaţia
sa atunci când sistemul trece dintr-o stare în altă stare:
 U  U 2  U 1 J 
unde, U2 este energia internă a sistemului în starea finală, iar U1 este energia internă a sistemului în
starea iniţială.
Energia internă se defineşte conform teoriei cinetico-moleculare (Maxwell şi Claussius) ca fiind:
U  U cinetică  U potentiala  U o
unde: Ucinetică - suma energiei cinetice moleculare corespunzătoare mişcărilor de rotaţie, translaţie şi
vibraţie; Upotenţială - suma energiei potenţiale datorată forţelor de interacţiune (atracţie / respingere)
dintre molecule; U0 - suma energiei din interiorul particulelor (la nivel submolecular).
Trebuie subliniat că din energia internă U nu face parte energia cinetică datorată mişcării
sistemului în ansamblu şi nici energia potenţială a sistemului aflat în câmp de forţe externe. Ambele
tipuri de energie sunt externe.
Pentru un anumit sistem termodinamic, componenta U0 a energiei conţinute în interiorul
particulelor este constantă în timpul oricărui proces temodinamic. Proprietăţile particulelor, privite
ca solide rigide, se consideră neschimbate în timpul unui proces termodinamic. Astfel, variaţia
energiei interne este:
U  U cinetică  U potentiala
Energia internă depinde de viteza de agitaţie a moleculelor, de masa şi numărul lor. Ea se
manifestă, la nivel macroscopic, prin gradul de încălzire a gazului, care se măsoară, la rândul său,
prin temperatură. Deci, energia internă a unui gaz perfect depinde numai de temperatură, nu şi de
volum. Ea reprezintă suma energiei particulelor (moleculelor) înseşi. Dacă numărul de molecule este
acelaşi, indiferent de volumul ocupat, energia internă rămane aceeaşi.

11.2 Lucrul mecanic

Lucrul mecanic este o formă ordonată de transmitere a energiei, în urma unui contact mecanic
între sistem şi mediul exterior, ca atare el se poate transforma integral în altă formă de energie. Ca un
element cu caracter tranzitoriu, lucru mecanic este prezent numai la nivelul suprafeţelor de control,

19
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

care delimitează sistemul şi numai pe timpul cât are loc acest schimb.
În termodinamică lucrul mecanic este forma de schimb de energie dintre sistem şi mediul
exterior care nu depinde de diferenţa de temperatură dintre acestea. Acest schimb de energie este
foarte diferit, astfel poate fi produs prin variaţia volumului, prin deplasarea unei mase, transmis
mediului exterior printr-un arbore care depăşeşte suprafaţa de control a sistemului etc.

11.2.1 Lucrul mecanic de dilatare

Lucrul mecanic de dilatare, numit şi lucru mecanic absolut sau lucru mecanic exterior
apare ca urmare a modificării volumului la destindere, sau are ca efect schimbarea volumului, într-un
proces de comprimare.
Lucrul mecanic de dilatare este efectuat de piston asupra gazului. Lucrul mecanic se notează cu
L şi se exprimă prin produsul dintre componenta forţei F, pe direcţia de deplasare şi distanţa x pe care
are loc deplasarea punctului de aplicaţie al forţei:
L  F  x J 
Pentru o deplasare elementară dx, sistemul va schimba cu mediul exterior un lucru mecanic de
dilatare elementar:
L  F  dx
S-a notat δL şi nu dL deoarece lucrul mecanic elementar δL nu reprezintă variaţia infinit mică
a mărimii L, adică lucrul mecanic de dilatare nu este o mărime de stare care să sufere variaţii la
trecerea sistemului dintr-o stare termodinamică în alta. Deci, δL nu reprezintă o variaţie infinit mică
a lucrului mecanic, ci o cantitate infinit mică. Matematic acest fapt înseamnă că expresia δL nu este
o diferenţială totală exactă. Deci, notaţia corectă este:
2


1
L  L12
2
şi nu 
1
L  L1  L 2 pentru că nu are sens noţiunea de lucru mecanic de dilatare în starea 1, respectiv

în starea 2, ci doar lucrul mecanic al transformării 1-2.

Se consideră un cilindru cu un piston, care delimitează un sistem termodinamic (figura 25).
Datorită interacţiunii mecanice între sistem şi mediu, energia internă a sistemului se modifică (este
pozitivă sau negativă în funcţie de variaţia lucrului mecanic). Atât în cazul comprimării, cât şi al
destinderii, considerând procesul (mişcarea pistonului) suficient de lent, astfel încât presiunea să fie
constantă pe piston, lucrul mecanic elementar poate fi scris:
L  p  A  dx
unde: A - aria secţiunii transversale a pistonului, p = presiunea pe piston, egală cu presiunea gazului,
iar F = p A.

Figura 25 Variaţia energiei interne şi a lucrului mecanic

Variaţia elementară a volumului de gaz este dV=A·dx, rezultă că:
L  p  dV

20
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

Lucrul mecanic specific reprezintă lucrul mecanic raportat la unitatea de masă de gaz. O
cantitate elementară de lucru mecanic specific este dată de relaţia:
dV
l  p   p  dv
m
unde δl = lucrul mecanic de dilatare specific elementar.
Lucrul mecanic de dilatare corespunzător transformării de stare de la 1 la 2 este:
2 2
L12   L   p  dv J 
1 1

sau lucrul mecanic de dilatare specific:

2
L12  J 
l12    p  dv  
m 1  kg 
Lucrul mecanic există doar când există o transformare şi din această cauză se mai numeşte şi
lucrul mecanic al transformării.
În figura 26 este reprezentat lucrul mecanic de dilatare în diagrama mecanică (p-V).

Figura 26 Lucrul mecanic de dilatare în diagrama mecanică

2
L12   p  dv  aria 11`2`2J 
1

Deci, lucrul mecanic de dilatare nu este o mărime de stare, ci depinde de drumul parcurs. De
exemplu, dacă transformarea 1-2 e pe drumul punctat, lucrul mecanic de dilatare este mai mare.
Această concluzie stă la baza funcţionării maşinilor termice la care se reproduc periodic
anumite stări. Prin revenirea la starea iniţială, variaţia tuturor mărimilor de stare este zero, dar lucrul
mecanic are o valoare diferită de zero.
În termodinamică, s-a stabilit convenţional că lucrul mecanic primit de către sistem din exterior
este negativ (L<0) ca şi în cazul comprimării, iar lucrul mecanic cedat de sistem în exterior este
pozitiv (L>0) în cazul destinderii.

11.2.2 Lucrul mecanic de deplasare

Lucrul mecanic de deplasare sau de dislocare reprezintă măsura energetică a interacţiunii
prin transfer de masă între sistem şi mediul exterior, la intrarea şi respectiv la ieşirea fluidului din
sistem.
Lucrul mecanic de deplasare sau dislocare reprezintă lucrul mecanic necesar pentru
deplasarea unui volum de fluid într-o conductă, dintr-o poziţie dată până în altă poziţie, în condiţii de
presiune constantă.
În cazul sistemelor deschise, pe lângă interacţiunea mecanică de tipul piston (piesă mobilă)-gaz,
mai apare o interacţiune de tipul gaz-gaz. Se consideră că în cilindrul unei maşini cu piston intră gaz la
presiune constantă, printr-o conductă care face legătura între sistem şi mediul exterior (figura 27).

21
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

Figura 27 Interacţiunea gaz-gaz la un sistem termodinamic deschis

Lucrul mecanic necesar pentru a deplasa cantitatea m de fluid care ocupă volumul V din poziţia
I în poziţia II este:
Ld  F  x  p  A  x  p  V J 
unde: A - aria secţiunii conductei, p = presiunea fluidului, iar F = p A.
Pentru 1 kg:
pV  J 
ld   pv  
m  kg 
Lucrul mecanic de deplasare este egal cu produsul a două mărimi de stare p şi V, produs care
este acelaşi când valoarea factorilor respectivi este aceeaşi. Rezultă că lucrul mecanic de deplasare
este o mărime de stare spre deosebire de lucrul mecanic de dilatare care este o mărime ce depinde de
drumul pe care se realizează transformarea dintr-o stare în alta.
Dacă în procesul curgerii, gazul suferă şi o transformare a parametrilor de stare rezultă variaţia
elementară a lucrului mecanic de deplasare:
dLd  dp  V 
Variaţia finită a lucrului mecanic de deplasare când fluidul trece din starea 1 în starea 2 este:
2
L d   d p  V   p 2 V2  p1V1
1

Exemplu: admisia la un motor cu piston cu mecanism bielă-manivelă (motor acţionat de gaze

sub presiune). În timpul admisiei, fluidul intră în sistem, deci sistemul primeşte lucru mecanic din
exterior. În timpul evacuării, fluidul iese din sistem, deci sistemul cedează mediului lucru mecanic
(figura 28)

Figura 28 Admisia la un motor cu piston cu mecanism bielă-manivelă

În cursul deplasării pistonului de la 1' la 1 are loc admisia gazului la presiune constantă p 1.
Sistemul efectuează lucru mecanic la arborele maşinii chiar dacă gazul nu a suferit o transformare
dintr-o stare în alta. Deci, mediul exterior a cedat sistemului un lucru mecanic necesar introducerii
gazului în cilindru, lucru mecanic pe care sistemul îl cedează înapoi mediului prin intermediul
pistonului.
Ld  p1  V1
În diagrama mecanică, lucru mecanic de deplasare se poate reprezenta grafic printr-un
dreptunghi de laturi p1 şi V1 (figura 29).

22
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

Figura 29 Lucrul mecanic de deplasare în diagrama mecanică

11.2.3 Lucrul mecanic tehnic

Lucrul mecanic tehnic sau lucru mecanic util exterior reprezintă lucrul mecanic total pe care
îl dezvoltă agentul de lucru în maşină care include atât lucrul mecanic al transformării de la starea 1 la
starea 2, cât şi lucrul mecanic de deplasare pentru admisia şi evacuarea agentului de lucru.
Se consideră o maşină termică motoare (figura 30). Maşina termică este un sistem deschis prin
care trece, într-un interval de timp τ, masa de agent termic sau agent de lucru m.

Figura 30 Maşină termică motoare

Această masă de gaz are la intrarea în maşină presiunea p1, volumul V1 şi temperatura T1. După
admisia în maşină, agentul de lucru suferă o transformare în urma căreia ajunge din starea 1 în starea
2. La evacuarea din maşină, masa m de agent de lucru are parametrii p2, V2, T2.
Figura 31 reprezintă diagrama mecanică pentru deducerea lucrului mecanic tehnic la motorul
cu piston prezentat anterior.

Figura 31 Diagrama mecanică a deducerii lucrului mecanic tehnic

În timpul deplasării pistonului din poziţia 1' în 1 are loc admisia gazului la presiune constantă
şi motorul efectuează lucru mecanic:
Ld  Ladmisie  p1V1  aria 01`11``
În poziţia 1 se închid ambele supape şi cantitatea de gaz având parametrii de stare p 1,V1,T1
suferă o transformare (destindere) de la starea 1 la starea 2, caracterizată de parametrii p 2,V2,T2. Deci,
este corect să spunem transformare pentru că am avut o cantitate fixă de gaz. În acest caz lucrul
mecanic cedat în exterior este lucrul mecanic de dilatare.

23
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

2
L12   pdV  aria 1``122``
1

În poziţia 2, se deschide supapa de evacuare şi are loc evacuarea gazului la presiune constantă
p2. Similar cu admisia, acest lucru mecanic de deplasare este:
Ld  Levacuare  p 2V2  aria 02`22``
Semnul (-) apare datorită faptului că, pentru evacuarea gazului, maşina are nevoie din exterior
de lucru mecanic.
Deci, lucrul mecanic tehnic:
L t 12  L admisie  L12  L evacuare
L t12  p1V1  L12  p 2 V2  L12  p 2 V2  p1V1 
2 2 2 2 2
L t12   pdV   d pV    pdV   pdV   Vdp
1 1 1 1 1
2
L t12    Vdp J 
1

Pentru 1kg:
2
 J 
l t12    vdp  
1  kg 
În diagrama pV:
L t12  L admisie  L12  L evacuare
L t12  aria 01`11`` aria 1``122``aria 02``22`
L t12  aria 1`122`
Aria rezultată din însumarea de mai sus este haşurată în figura 32, ea este proporţională cu
lucrul mecanic tehnic corespunzător procesului 1→2.

Figura 32 Lucrul mecanic tehnic în diagrama mecanică

11.3 Căldura
Între un sistem termodinamic şi mediul exterior se poate realiza, independent de interacţiunile
de natură mecanică, un schimb de energie pus în evidenţă prin modificarea temperaturii sistemului.
Schimbul energetic încetează dacă temperatura mediului şi a sistemului devin egale. Energia
transmisă în acest mod se numeşte căldură. Experimental s-a constatat că energia schimbată pe această
cale este proporţională cu masa sistemului şi cu variaţia temperaturii sale.
Deci, la fel ca şi lucrul mecanic de dilatare (absolut), nici căldura nu este o nu este o mărime de
stare ci este o formă de transfer de energie. Deci căldura apare doar când are loc un transfer de energie.
După ce transferul a încetat, nu se mai poate vorbi de căldură, ci doar de modificarea energiei interne

24
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

a sistemului. Deci, nu este corect să se spună că un sistem are înglobat în el energie sub formă de
căldură.
Căldura schimbată de un sistem cu mediul exterior, într-un proces termodinamic elementar, în
cursul căruia temperatura sistemului suferă o variaţie infinit mică, se exprimă astfel:
 Q  m  c  dT J 
unde, m - masa sistemului [kg]; dT - variaţia elementară a temperaturii [K]; c - căldură specifică sau
capacitate calorică masică [J/kgK].
Ecuaţia (69) reprezintă ecuaţia calorică, conform căreia căldura specifică depinde de natura
corpului şi de starea sa termodinamică.
Căldura elementară, δQ, nu reprezintă variaţia infinit mică a unei mărimi de stare şi deci,
expresia δQ nu este o diferenţială totală, ci o cantitate infinit mică de căldură.
Căldura Q12 primită sau cedată de un sistem într-o transformare termodinamică 1-2 este:
2 2
Q12   Q   m  c  dT J 
1 1

Pentru 1kg:
q  c  dT
2
 J 
q 12   c  dT  
1  kg 
Prin convenţie, căldura primită de un sistem în cursul unei transformări este pozitivă deoarece
conduce la creşterea temperaturii sistemului, dT > 0, iar căldura cedată este negativă.

11.4 Entalpia
Entalpia este o mărime de stare ce caracterizează, ca şi energia internă, nivelul energetic al
unui sistem termodinamic. Entalpia se notează cu H şi se defineşte prin relaţia:
H  U  p  V J 
adică reprezintă suma dintre energia internă U şi pV - energia potenţială de presiune (sau lucrul
mecanic de deplasare). Pentru a demonstra că pV reprezintă energia potenţială de presiune, se
utilizează ecuaţia lui Bernoulli în absenţa mişcării:
p  g z
unde p este presiunea, ρ este densitatea, g este acceleraţia gravitaţională iar z este înălţimea. Dacă se
înlocuieşte în ecuaţia lui Bernoulli densitatea, obţinem:
m
p g z
V
adică:
pV  m  g  z  E pp
unde Epp are semnificaţia energiei potenţiale de presiune [balan].
Entalpia depinde atât de temperatura, cât şi de presiunea, respectiv volumul sistemului,
caracterizând cel mai bine nivelul energetic al acestuia, în aplicaţiile termodinamice.
Pentru 1 kg, entalpia masică:
h  u  p  v J kg 
Entalpia este greu de definit practic, deoarece nu este direct măsurabilă. Se consideră
următoarea experienţă imaginară: ţinem gazul sub presiune constantă şi reducem temperatura până la
zero absolut. Din acel moment, păstrând presiunea constantă, introducem o cantitate de căldură până
atingem o anumită temperatură T. Cantitatea totală de căldură a sistemului, astfel introdusă, este egală
cu variaţia entalpiei.

25
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

11.5 Formulările primului principiu al termodinamicii

Primul principiu al termodinamicii, care exprimă legea generală a conservării energiei şi
transformării energiei în procesele termice, are următoarele formulări:
1) Energia unui sistem termic izolat se menţine constantă.
2) Nu se poate realiza o maşină termică cu funcţionare continuă care să producă lucru mecanic
fără a consuma o cantitate echivalentă de căldură. O astfel de maşină care ar produce lucrul mecanic
continuu fără să consume căldură în cantitate echivalentă se numeşte perpetuum mobile de speţa I.
3) Perpetuum mobile de speţa I este imposibil.
4) O formulare mai restrânsă a echivalenţei între căldură şi lucrul mecanic ca forme de transfer
de energie este următoarea: Căldura poate fi produsă din lucrul mecanic şi se poate transforma în
lucru mecanic, întotdeauna în baza aceluiaşi raport de echivalenţă:
1 Kcal = 4185,5 J
Această formulare este specifică sistemului tehnic de unităţi de măsură. În S.I. ambele mărimi
se exprimă în J.

11.6 Expresiile matematice ale primului principiu

11.6.1 Exprimarea matematică a primului principiu al termodinamicii pentru

sisteme închise
Ansamblul format de un sistem termodinamic închis şi mediul exterior formează un sistem
izolat. Conform primului principiul al termodinamicii, energia acestui ansamblu se menţine
constantă. Deci, energia schimbată de un sistem închis cu mediu sub formă de căldură şi lucru
mecanic trebuie să se regăsească în variaţia energiei interne a sistemului.
Ţinând cont de convenţia de semne, pentru o transformare dintr-o stare 1 în starea 2:
U 2  U 1  Q 12  L 12
unde L12= lucru mecanic de dilatare, pentru că sistemul este închis.
Pentru 1 kg:
u 2  u 1  q 12  l12
Pentru o transformare elementară:
du  q  l  q  p  dv
q  du  p  dv
Din definiţia entalpiei h = u + pv şi relaţia (79) rezultă:
q  du  p  dv  d h  pv   p  dv q  dh  d pv   p  dv
q  dh  p  dv  v  dp  p  dv
q  dh  v  dp
Relaţiile (79) şi (81) reprezintă expresiile matematice ale primului principiu al termodinamicii
cele mai utilizate, scrise sub formă diferenţială.
Enunţ: Cantitatea de căldură, introdusă din exterior într-un gaz oarecare, se regăseşte în
variaţia energiei interne şi în lucrul mecanic efectuat de acest gaz în exterior. În figura 33 este ilustrat
primul principiu al termodinamicii aplicat unui sistem închis.

26
 Termotehnică –Cursul 1-3 – Anul universitar 2019-2020

Figura 33 Primul principiu al termodinamicii aplicat unui sistem termodinamic închis

11.6.2 Exprimarea matematică a primului principiu al termodinamicii pentru

sisteme deschise
Se consideră un sistem deschis (figura 34), de exemplu o maşină termică prin care circulă în
permanenţă un agent de lucru şi care schimbă cu mediul exterior energie sub formă de căldură şi lucru
mecanic tehnic (lucrul mecanic la arborele unei maşini termice este lucrul mecanic tehnic).

Figura 34 Primul principiu al termodinamicii aplicat unui sistem termodinamic deschis

Conform legii generale a conservării energiei:
E 2  E1  ES
unde: E1, E2= energia totală a agentului la intrarea, respectiv ieşirea din sistem, iar Es= suma energiilor
schimbate cu mediul exterior.
Energia agentului de lucru la intrarea sau ieşirea din sistem este formată din suma energiilor pe
care le posedă:
- energia internă:
U=mu
- energia cinetică:
Ec= m w2/ 2
- energia potenţială:
Ep= m g z
- lucrul mecanic de deplasare a masei de fluid din secţiunea respectivă:
Ld  p  V  m  p  v
unde: m - masa agentului de lucru, w - viteza fluidului,iar g - acceleraţia gravitaţională.
Observaţie: Lucrul mecanic de deplasare, Ld, este o mărime de stare care caracterizează nivelul
energetic al agentului de lucru într-o stare şi nu este o mărime de transformare a energiei. Deci:
w2
E  U  m  mgz  pV
2
 w2 
E  m   u   g  z  p  v 
 2 

27
 Dr. Ing. Lavinia SOCACIU

iar:
E S  Q12  L t 12
Rezultă:
 w2
2
  w1
2

Q12  L t 12 
 m   u 2   
 g  z 2  p 2  v 2    u1   g  z1  p1  v1  
 2   2  
dar,
h  u  pV
înlocuind, se obţine:
 w
2
  w
2

Q12  L t 12  m   h 2  2  g  z 2    h 1  1  g  z1  
 2   2  
Pentru o masă unitară de agent termic relaţia devine:
2 2
w 2  w1
q 12  l t 12  u 2  u 1   p 2  v 2  p 1  v1   g  z 2  z 1  
2
Sau, ţinând cont de relaţia de definiţie a entalpiei:
2 2
w 2  w1
q12  l t 12  h 2  h 1   g  z 2  z1  
2
Relaţia (97) reprezintă expresia matematică a primului principiu al termodinamicii pentru
sisteme deschise.

11.7 Călduri specifice

Căldura specifică la volum constant este egală cu variaţia energiei interne a unităţii de masă
pentru o variaţie a temperaturii egală cu unitatea, într-o transformare la volum constant.
Căldura specifică la presiune constantă este egală cu variaţia entalpiei unităţii de masă, într-o
transformare la presiune constantă pentru o creştere a temperaturii egală cu unitatea.
Deci, se poate defini cv şi cp ca fiind energia schimbată sub formă de căldură de unitatea de
masă din sistemul considerat într-o transformare la volum, respectiv la presiune constantă, astfel încât
sistemul să-şi modifice temperatura cu unitatea de grad în cuprinsul aceleaşi stări de agregare.
Între căldura specifică la presiune constantă şi căldura specifică la volum constant există o
legătură dată de relaţia lui Robert Mayer:
R  cp  c v
unde R este constanta gazului.
Raportul dintre căldura specifică la presiune contantă şi cea la volum constant, raport notat cu
k, se numeşte exponent adiabatic:
cp
k
cv
Din relaţiile de mai sus, rezultă:
R
cv 
k 1
R k
cp 
k 1
cp  cv  k

28