http://www.telegraph.co.

uk/
1. Domeniul termodinamicii 2
2. Sistem termodinamic. Proprietăţi 3
3. Starea sistemului termodinamic 5
4. Procese termodinamice 9
5. Structura discretă a materiei 12
5.1. Mărimi fundamentale. Numărul lui
Avogadro 16

Copie după primul motor cu abur realizat de

James Watt în 1781. Acesta folosea abur la presiune
atmosferică pentru a pune în mişcare un piston.

Definirea precisă a conceptelor de bază constituie o bază solidă

pentru dezvoltarea oricărei ştiinţe şi previne eventualele ambiguităţi şi
neînţelegeri a noţiunilor care fac obiectul ştiinţei respective. De aceea,
vom începe studiul termodinamicii prin precizarea domeniilor în care se
aplică aceasta şi vom continua prin a discuta despre câteva concepte de
bază specifice acesteia. Astfel, vom defini sistemul termodinamic, vom
vedea ce înţelegem prin starea acestuia şi care sunt proprietăţile cu
ajutorul cărora îl vom putea caracteriza, iar în finalul paragrafului vom
preciza ce sunt procesele termodinamice, realizând şi o clasificare a
acestora.

După cum bine se cunoaşte, corpurile macroscopice sunt formate

dintr-un număr foarte mare de particule, atomi sau molecule. Deşi
simţurile noastre nu sesizează acest aspect există numeroase fenomene
 naturale care evidenţiază acest lucru, ca
de exemplu fenomenul de dilatare termică
despre care vom discuta mai târziu.
Proprietăţile substanţei sunt influenţate
de comportamentul acestor particule.
Însă, sunt situaţii în care nu este necesar
să cunoaştem comportamentul acestora
pentru a determina o mărime ce ne
interesează. De exemplu, presiunea unui
gaz dintr-o incintă este determinată de
transferul de impuls realizat în procesul
de ciocnire dintre molecule gazului şi
pereţii incintei. Totuşi, pentru a măsura
Figura 1. Pentru a măsura
presiunea gazului din incintă presiunea gazului nu trebuie să
utilizăm un manometru fără a cunoaştem comportamentul particulelor
ne interesa comportamentul constituente, ci să ataşăm incintei
moleculelor acestuia. respective un instrument de măsurare a
presiunii, adică un manometru, ca în
figura 1. Această abordare macroscopică în studiul termodinamicii, care
nu necesită o cunoaştere a comportamentului individual al particulelor
reprezintă . Aceasta furnizează soluţii directe şi
uşoare problemelor legate de inginerie. O abordare mai elaborată, bazată
pe determinarea comportamentului unui număr mare de particule
individuale, este realizată în cadrul sau .
Astfel, atribuindu-se comportării moleculelor proprietăţi simple, se pot
determina proprietăţile complexe macroscopice ale ansamblului

Dezvoltarea termodinamicii s-a realizat în paralel cu dezvoltarea

teoriei atomiste a materiei. Începând cu 1820 experimentele chimice au
furnizat dovezi solide cu privire la existenţa atomilor, iar oamenii de
ştiinţă au recunoscut că trebuie să existe o corelaţie între
termodinamică şi structura materiei. În 1827 botanistul R. Brown,
studiind la microscop o suspensie coloidală de polen în apă, a constatat
că particulele de polen au o mişcare continuă şi total dezordonată şi că
această mişcare este cu atât mai intensă cu cât particulele sunt mai
mici şi temperatura mai ridicată. Această mişcare total dezordonată,
numită ulterior , a fost observată ulterior în orice
lichid şi chiar şi în gaze. În 1905 A. Einstein, utilizând teoria cinetică, a
explicat mişcarea browniană considerând că particulele suspensiei se
află sub un „bombardament” constant exercitat de moleculele „invizibile”
ale lichidului, care la rândul lor se mişcă haotic. Această explicaţie a
oferit o percepţie mai clară a existenţei mişcării moleculelor şi a
favorizat teoriile conform cărora materia este formată din atomi.
 Termodinamica oferă răspunsuri la întrebări practice. De exemplu,
cum reuşeşte un frigider să răcească conţinutul său, funcţionarea
motoarelor automobilelor, ce se întâmplă cu energia cinetică a
corpurilor când acestea se opresc, etc.

Foarte multe procese care se desfăşoară în natură implică interacţii între

energie şi substanţă, fiind destul de dificil de imaginat un domeniu care să nu fie
legat parţial de termodinamică. Prin urmare, o bună înţelegere a principiilor de
bază ale termodinamicii trebuie să fie esenţială pentru a avea o bună pregătire în
ştiinţă şi inginerie. Termodinamica este întâlnită în multe sisteme realizate de
ingineri sau naturale. De exemplu, inima pompează constant sânge în corpul
uman, iar procese de conversie a energiei se desfăşoară în miliarde de celule din
corp. Căldura generată este eliminată constant în mediul înconjurător, rata de
transfer a acesteia fiind resimţită prin confortul termic pe care îl simţim. Noi
încercăm să controlăm această rată de transfer a căldurii în exterior prin alegerea
unor haine potrivite condiţiilor atmosferice înconjurătoare sau prin modificarea
proprietăţilor mediului înconjurător. Acest aspect îl întâlnim adesea în casele
noastre, unde foarte multe din aparatele pe care le utilizăm sunt realizate
utilizând principiile termodinamicii, după cum se observă din figura 2. Câteva
exemple includ sistemele de încălzire sau de aer condiţionat, frigiderul, sistemele
de încălzire a apei menajere, fierul de călcat şi chiar computerul sau televizorul.
La scară mare, termodinamica joacă un rol major în transporturi, la motoarele
automobilelor, avioanelor sau rachetelor, în sistemele convenţionale sau nucleare
de producere a energiei electrice şi chiar în celulele solare. Sistemele eficiente
energetic de izolare a caselor în
care locuim au la baza principiul Panou
Rezervor
minimalizării pierderilor de solar
de apă rece Centrală
termică
căldură în exterior iarna şi al Pompă
intrării de căldură din exterior Calorifer

vara. De asemenea,
dimensiunea, poziţia şi puterea
unui ventilator al computerului
sunt alese în urma unei analize
care implică termodinamica.
Câteva exemple de situaţii în
care regăsim aplicaţii ale
termodinamicii sunt prezentate Figura 2. Sisteme realizate utilizând principiile
în figura 3. termodinamicii. Cu ajutorul cărora modificăm
proprietăţile mediul ambiant din locuinţa
noastră pentru a spori confortul termic al
organismului nostru.
 a b c

d e f

Figura 3. Situaţii în care regăsim aplicaţii ale termodinamicii: a. Un eschimos se apără de

vremea extrem de rece de la polul Nord purtând haine care să izoleze termic foarte bine
organismul, b. Frigider care păstrează alimentele în condiţii de temperatură scăzută,
c. Radiator de maşină care răceşte lichidul din instalaţia de răcire a automobilului, d.
Producerea energiei electrice în centrala nucleară de la Cernavodă, e. Rachetă care transportă
sateliţi pe orbita terestră, f. Radiator care răceşte microprocesorul unui PC.

este definit ca fiind sau

aleasă pentru
studiu. Corpurile sau regiunile care nu Mediul
înconjurător
fac parte din sistem formează
. Suprafaţa reală sau imaginară
care separă sistemul de mediul
înconjurător reprezintă sau SISTEMUL
, care poate fi fixă sau TERMODINAMIC

mobilă, ca în figura 4. Trebuie precizat

că frontiera sistemului reprezintă
Frontiera
suprafaţa de contact împărţită atât de sistemului
sistem cât şi de mediul exterior. Din
punct de vedere matematic, frontiera
Figura 4. Sistem termodinamic,
sistemului termodinamic are grosime limitele sistemului şi mediul
nulă şi, prin urmare, ea nu poate înconjurător.
 conţine substanţă şi nu ocupă nici un
volum în spaţiu. În termodinamică, se
studiază .
Mediu exterior

NU schimbă masă

Sistemul poate fi considerat ca

SISTEM
ÎNCHIS
fiind sau , dacă masa
DA schimbă energie sau volumul regiunii alese pentru
m=constant studiu sunt fixate sau nu. Un sistem
închis este format dintr-o anumită
Figura 5. Sistemul termodinamic cantitate de substanţă şi aceasta nu
închis nu schimbă masă cu mediul părăseşte limitele sistemului. Însă,
exterior. schimbul de energie sub formă de
căldură sau lucru mecanic cu mediul
exterior se poate produce, figura 5. În plus, volumul sistemului se poate
modifica. Dacă sistemul închis nu schimbă nici energie cu exteriorul
atunci sistemul termodinamic este Dacă sistemul închis schimbă
energie cu mediul exterior atunci acesta este un sistem

Să considerăm sistemul închis din figura 6, format dintr-un gaz

aflat într-un cilindru închis la un capăt cu un piston mobil. Ne
interesează ce se întâmplă cu gazul închis în cilindru atunci când acesta
este încălzit cu un bec de gaz. În situaţia din figură, gazul reprezintă
sistemul termodinamic, iar pereţii cilindrului şi pistonul marginile sau
limitele acestuia. Deoarece gazul nu poate trece prin pereţii cilindrului
sau prin piston sistemul nostru este unul închis. Deoarece energia
poate trece prin limitele sistemului către mediul exterior (care reprezintă
ceea ce înconjoară gazul, inclusiv pistonul şi cilindrul), prin urmare
sistemul este . Datorită încălzirii gazului ce formează sistemul
termodinamic, acesta se dilată forţând pistonul să urce în cilindru, însă
masa de gaz rămâne aceeaşi.
Sistemul nostru este închis şi
neizolat deoarece căldura trece prin
limitele acestuia, iar energia primită
conduce la modificările GAZ
GAZ
dimensiunilor sistemului. 𝒎𝒎 = 𝟎𝟎, 𝟖𝟖 𝐊𝐊𝐊𝐊
𝒎𝒎 = 𝟎𝟎, 𝟖𝟖 𝐊𝐊𝐊𝐊
Sistemele termodinamice 𝑽𝑽 = 𝟏𝟏𝟏𝟏𝟏𝟏 𝐝𝐝𝐝𝐝𝟑𝟑 𝑽𝑽 = 𝟑𝟑𝟑𝟑𝟑𝟑 𝐝𝐝𝐝𝐝𝟑𝟑
deschise permit trecerea de
substanţă prin pereţii ce-l
delimitează de mediul exterior.
Exemple de astfel de sisteme sunt
cele care înglobează dispozitive ce Figura 6. Sistemul termodinamic închis
permit trecerea unui flux de nu schimbă masă cu mediul exterior.
substanţă, cum sunt compresoarele,
 turbinele cu gaz sau radiatorul unui
automobil. Pe lângă schimbul de substanță,

Apă caldă
Apă rece astfel de sisteme pot permite şi schimbul de
energie cu exteriorul.

Un exemplu de sistem deschis îl

Gaz de ardere

reprezintă sistemul de încălzire al apei ( de

exemplu, un boiler) prezentat în figura 7. Să
presupunem că ne dorim, de exemplu, să
Apă determinăm căldura transferată apei din
încălzită rezervorul interior al încălzitorului. Deoarece
apa caldă părăseşte rezervorul şi este
înlocuită de apă rece, nu este convenabil să
alegem un sistem cu masă fixată pentru
sistemul nostru. În schimb, ne putem
concentra asupra volumului mărginit de
pereţii interiori ai rezervorului (zona
Figura 7. Sistemul
mărginită cu linie întreruptă din figură), iar
termodinamic deschis care
schimbă masă cu mediul apa caldă şi cea rece ca pe substanţa care
exterior. iese şi intră în sistemul nostru, adică
substanţa schimbată cu mediul exterior ce
înconjoară rezervorul.

În analiza sistemelor termodinamice limitele acestuia trebuie

definite cu grijă. În majoritatea cazurilor sistemul analizat este simplu
şi evident, iar definirea acestuia şi a limitelor sale pare o sarcină
inutilă. În alte cazuri, sistemul analizat este destul de complicat, dar o
alegere precisă a sistemului poate simplifica analiza acestuia.

Sistemele termodinamice au anumite caracteristice ce

pot fi măsurate. Unele dintre aceste proprietăţi ne sunt familiale, cum
ar fi: presiunea, 𝑝𝑝, temperatura, 𝑇𝑇, volumul , 𝑉𝑉, şi masa, 𝑚𝑚. Această listă
poate fi extinsă şi cu alte proprietăţi cu care suntem mai puţin
obişnuiţi: vâscozitatea, 𝜂𝜂, conductivitatea termică, 𝜅𝜅, modulul de
elasticitate, 𝐸𝐸, rezistivitatea electrică, 𝜌𝜌, energia internă, 𝑈𝑈, etc. Aceste
mărimi fizice ce caracterizează, la un moment dat,
se numesc .

Dacă parametrii de stare depind de numărul de particule din

sistem ei pot fi sau . Parametrii intensivi sunt
independenţi de masa sistemului, de exemplu temperatura, presiunea
sau densitatea, pe când cei extensivi depind de numărul de particule din
sistem. Câteva exemple de astfel de
parametrii sunt: masa, volumul, entropia. 𝒎𝒎
Parametrii extensivi au proprietatea de a fi 𝑽𝑽
. O metodă simplă de a determina 𝒑𝒑
𝑻𝑻
care parametrii sunt intensivi şi care 𝝆𝝆
extensivi este aceea de a divide sistemul în
două părţi egale, ca în figura 8. Fiecare
parte va avea aceeaşi valoare a Parametri
𝒎𝒎/𝟐𝟐 𝒎𝒎/𝟐𝟐
parametrilor intensivi ca şi sistemul iniţial, 𝑽𝑽/𝟐𝟐 𝑽𝑽/2 extensivi

dar valorile parametrilor extensivi se reduc 𝒑𝒑 𝒑𝒑

𝑻𝑻 Parametri
la jumătate. 𝑻𝑻 intensivi
𝝆𝝆 𝝆𝝆

Prin raportarea parametrilor extensivi

la unitatea de masă se obţin valorile
specifice ale acestora, de exemplu volumul Figura 8. Parametri intensivi
𝑉𝑉 𝑆𝑆 şi extensivi care caracterizează
specific, 𝑣𝑣 = , entropia specifică, 𝑠𝑠 = , etc.
𝑚𝑚 𝑚𝑚 starea unui sistem.

Mai există şi alte clasificări ale

parametrilor de stare. Astfel, sunt cei care pot lua
valori alese arbitrar, iar se exprimă în funcţie de
parametrii independenţi, prin folosirea unor relaţii presupuse
cunoscute. De exemplu, pentru un gaz se pot alege ca parametrii
independenţi masa, 𝑚𝑚, şi volumul, 𝑉𝑉, care descriu complet starea
gazului la un moment dat. Astfel, densitatea, 𝜌𝜌 = 𝑚𝑚/𝑉𝑉, nu este un
parametru independent.

sau depind de proprietăţile interne ale

sistemului. Aceştia sunt determinaţi de poziţia corpurilor înconjurătoare
şi de distribuţia în spaţiu a particulelor sistemului. De exemplu,
presiunea, 𝑝𝑝, coeficientul de tensiune superficială, 𝜎𝜎, al unui lichid, etc.
sau sunt determinaţi numai de poziţia
corpurilor exterioare care delimitează sistemul termodinamic, ca de
exemplu volumul, 𝑉𝑉, sau aria suprafeţei libere, 𝑆𝑆, a unui lichid.

Studiul unui sistem termodinamic se poate face atât prin

cunoaşterea modificărilor parametrilor interni, cât şi prin cea a
parametrilor externi. Astfel, va fi complet
determinată de cunoaşterea, la un moment dat, a tuturor parametrilor
interni şi externi.
Să considerăm un sistem care nu suferă nici o modificare a
proprietăţilor care îl caracterizează la un moment dat. În această
situaţie, proprietăţile sistemului pot fi măsurate sau calculate pe toată
întinderea acestuia. Obţinem astfel un set de parametri care descriu
 complet starea sistemului. Pentru o
stare dată, toţi parametrii
sistemului au valori fixate, iar dacă
𝒎𝒎 = 𝟏𝟏 𝐊𝐊𝐊𝐊 valoarea unui singur parametru se
𝒎𝒎 = 𝟏𝟏 𝐊𝐊𝐊𝐊 modifică atunci şi starea sistemului
𝑻𝑻 = 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
se va modifica. În figura 9 sunt
𝑻𝑻 = 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
𝑽𝑽 = 𝟏𝟏𝟏𝟏𝟏𝟏 𝐝𝐝𝐝𝐝𝟑𝟑 prezentate două sisteme
𝑽𝑽 = 𝟏𝟏𝟏𝟏𝟏𝟏 𝐝𝐝𝐝𝐝𝟑𝟑
termodinamice aflate în stări
diferite.
Figura 9. Sisteme termodinamice aflate Termodinamica lucrează cu
în stări termodinamice diferite, sisteme aflate în stări de echilibru.
caracterizate de cel puţin o valoare
diferită a unui parametru de stare.
apare atunci când parametri de
stare nu variază în timp. O astfel
de stare poate exista doar atunci când condiţiile exterioare nu se
modifică în timp sau atunci când sistemul este izolat faţă de mediul
exterior.

Un exemplu de echilibru al sistemului termodinamic este

, caracterizat de aceeaşi valoare a temperaturii în toate punctele
sistemului, ca în figura 10. Prin urmare, dacă nu există variaţii de
temperatură nu va exista nici un flux de căldură în sistem. Un sistem se
află în dacă nu există nici o variaţie a presiunii în
toate punctele sistemului. Totuşi, presiunea poate varia cu înălţimea în
sistem datorită efectelor gravitaţionale, dar în majoritatea sistemelor
termodinamice această variaţie este foarte mică şi poate fi, de obicei,
ignorată. În final, trebuie precizat că un sistem termodinamic se poate
afla şi în , atunci când compoziţia sa chimică nu se
modifică în timp şi, prin urmare,
nu se produc reacţii chimice.
20℃ 22℃ 𝟐𝟐𝟐𝟐℃ 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
Stările de echilibru
25℃ 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
termodinamic sunt ,
într-o astfel de stare sistemul nu 28℃ 30℃ 𝟐𝟐𝟐𝟐℃ 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
evoluează, iar parametrii de stare 32℃ 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
rămân constanţi. Stările de
35℃ 35℃ 𝟐𝟐𝟐𝟐℃ 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
neechilibru termodinamic sunt
, iar sistemul
termodinamic evoluează către o
stare în care se atinge o valoare
constantă a parametrilor de stare.
De fapt, acesta este esenţa Figura 10. Sisteme termodinamice închis
care ajunge în starea de echilibru termic.
 care are următorul enunţ:

Un sistem terodinamic izolat de mediul exterior şi aflat într-o stare

de neechilibru va evolua spre o stare de echilibru termodinamic, în care

va ajunge după un interval de timp şi pe care nu o va părăsi decât prin

modificarea condiţiilor exterioare.

Trebuie precizat că, trecerea sistemului termodinamic dintr-o stare iniţială

dată, caracterizată de anumite valori ale parametrilor de stare, într-o stare finală
caracterizată de alte valori ale parametrilor sistemului, nu se face instantaneu, ci
durează un anumit interval de timp.
După cum am precizat, parametrii de stare descriu sistemul termodinamic.
Dar, experienţa ne arată că nu este necesar să precizăm toţi parametrii pentru a
descrie starea sistemului la un moment dat. Numărul de parametrii necesari
pentru a caracteriza o stare a sistemului termodinamic este dat de
:

Starea unui sistem termodinamic simplu şi comprimabil este

complet cunoscută dacă se specifică doi parametrii independenţi şi

intensivi.

Un sistem termodinamic este simplu şi comprimabil în absenţa câmpurilor

electrice, magnetice şi gravitaţionale, a mişcării şi efectelor de tensiune
superficială. Aceste efecte datorate câmpurilor de forţe exterioare sunt neglijabile
în marea majoritate a cazurilor. Dacă sunt prezente şi aceste efecte, trebuie
precizat câte un parametru pentru fiecare efect semnificativ. De exemplu, dacă
efectul gravitaţional este important, pe lângă parametrii necesari caracterizării
stări respective trebuie precizată în plus şi înălţimea pentru a caracteriza pe
deplin starea sistemului termodinamic.

Postulatul de stare precizează necesitatea cunoaşterii a doi parametrii

independenţi pentru a fixa starea respectivă. Doi parametrii sunt independenţi
dacă, atunci când unul variază celălalt rămâne constant. De exemplu,
temperatura şi volumul, sunt întotdeauna parametrii independenţi şi pot
caracteriza starea sistemului. Temperatura şi presiunea sunt parametrii
independenţi şi împreună pot caracteriza starea sistemelor monofază. Însă,
pentru sistemele mutltifază aceşti doi parametrii sunt dependenţi. De exemplu, la
nivelul mării, presiunea are valoarea de 1,01 × 105 Pa, iar apa fierbe la
temperatura de 100 ℃, dar la altitudine mare, când presiunea este mai scăzută,
apa fierbe la o temperatură mai scăzută. Prin urmare, 𝑇𝑇 = 𝑓𝑓(𝑝𝑝) pe durata
schimbării de fază şi de aceea aceşti doi parametrii nu sunt suficienţi pentru a
caracteriza sistemul termodinamic.

În termodinamică, prin se înţelege o porţiune din sistem care are

aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toate punctele sale. Mai mult, faza
unui sistem poate fi considerată o componentă omogenă din punct de vedere fizic
şi chimic a unui sistem, delimitată printr-o suprafaţă bine precizată faţă de
celelalte părţi ale sistemului. O fază poate fi formată dintr-un singur tip de
molecule, cum ar fi vaporii unui lichid sau un gaz, sau din mai multe tipuri de
molecule dacă amestecul este omogen până la nivel molecular, de exemplu o
soluţie nesaturată de zahăr în apă.
Nu trebuie confundată faza unui sistem cu . Stare de
agregare este o formă a materiei este caracterizată prin anumite proprietăţi fizice
macroscopice. De exemplu, un sistem compus din apă şi gheaţă constă din două
faze, în două stări de agregare diferite, una lichidă şi cealaltă solidă. Un sistem
compus din apă şi ulei constă şi el din două faze, dar ambele în aceea şi stare de
agregare, sistemul fiind un lichid multifază.
sau reprezintă trecerea substanţei
dintr-o fază în alta. Un exemplu de tranziţie de stare este schimbarea stărilor de
agregare. Aceste transformări se produc la o anumită temperatură, fiind implicat
un schimb de căldură, iar proprietăţile sistemului variază discontinuu,
fenomenul manifestându-se macroscopic ca schimbare a stării de agregare. Din
această categorie fac parte transformările: topire – solidificare, vaporizare –
condensare şi sublimare – desublimare.

sau este orice trecere a unui sistem

dintr-o stare de echilibru în alta. Transformarea are loc între două stări
ale sistemului. Astfel, starea în care se găseşte sistemul înainte de
transformare, la momentul 𝑡𝑡0 , se numeşte , iar starea în
care ajunge sistemul după transformare, la momentul 𝑡𝑡, 𝑡𝑡 > 𝑡𝑡0 , se
numeşte .

Stările succesive prin care trece sistemul în timpul procesului

reprezintă drumul urmat de sistem, figura 11. Pentru a descrie complet
un proces trebuie să precizăm stările iniţială şi finală ale sistemului şi
drumul urmat de acesta între aceste stări, precum şi interacţiile
sistemului cu mediul exterior.
 Atunci când transformarea de
Parametrul A
stare se desfăşoară astfel încât toate
stările intermediare prin care trece
sistemul sunt stări de echilibru,
Stare transformarea se numeşte
finală . Un astfel de proces
poate fi văzut ca unul a cărui
desfăşurare este atât de lentă încât
Stare
iniţială permite sistemului să se reaşeze
intern, iar proprietăţile dintr-un
Parametrul B
punct al acestuia să nu se schimbe
mai rapid decât cele din altă parte a
Figura 11. Drumul urmat de sistem de
la starea iniţială la cea finală. sistemului. O astfel de transformare
este prezentată în figura 12, unde un
gaz este închis într-un cilindru închis de un piston mobil. Atunci când
gazul este comprimat brusc, moleculele din apropierea pistonului nu au
suficient timp pentru a se îndepărta şi vor fi îngrămădite într-o zonă
mică din faţa pistonului unde vor crea o presiune ridicată. Datorită
apariţiei acestei presiuni ridicate sistemul nu se mai află în echilibru.
Totuşi, la o deplasare lentă a pistonului moleculele au suficient timp să
deplaseze şi nu se vor mai aduna în faţa pistonului. Drept urmare,
presiunea din interiorul cilindrului va fi aproape uniformă în tot
volumul gazului şi va creşte cu aceeaşi rată în toate punctele. Cum
echilibrul este menţinut pe tot parcursul desfăşurării procesului, putem
afirma că acest proces este cvasistatic.

Figura 12. Procese cvasistatice şi necvasistatice care se produc la

comprimarea unui gaz dintr-un cilindru.
Trebuie precizat că procesele cvasistatice nu sunt procese naturale, ele
fiind procese idealizate. Însă, multe transformări de stare pot fi
modelate ca fiind cvasistatice cu erori neglijabile. Din punct de vedere
ştiinţific şi ingineresc, transformările cvasistatice prezintă două puncte
de interes. În primul rând, aceste procese sunt uşor de analizat, iar în
al doilea rând sistemele generatoare de lucru mecanic au o eficienţă mai
mare dacă se desfăşoară ca procese cvasistatice. În concluzie, procesele
de cvasiechilibru sunt utile deoarece ele servesc ca standarde cu care se
pot compara procesele reale.

Diagramele de desfăşurare a proceselor realizate utilizând ca axe

de coordonate parametrii sistemului termodinamic sunt foarte utile în
vizualizarea procesului.
Parametrii cei mai utilizaţi sunt 𝒑𝒑
temperatura, presiunea şi
Stare
volumul. În figura 13 este iniţială
prezentată diagrama p-V a
procesului de comprimare a unui
gaz. Nu trebuie uitat că drumul Stare
urmat de proces indică o serie de finală
stări de echilibru prin care trece 𝑽𝑽𝟏𝟏 𝑽𝑽𝟐𝟐
𝑽𝑽
sistemul în evoluţia sa de la
starea iniţială la starea finală şi
că acesta are importanţă doar
pentru procesele cvasistatice.
Pentru procesele necvasistatice
nu putem caracteriza întregul
sistem printr-o singură stare şi,
prin urmare, nu putem vorbi
despre drumul urmat de sistem Figura 13. Diagrama 𝑝𝑝 – 𝑉𝑉 a procesului de
ca întreg. Procesele necvasistatice comprimare a unui gaz.
for fi reprezentate printr-o linie
întreruptă care va unii starea iniţială cu cea finală în care se găseşte
sistemul termodinamic.
Procesele pot fi , atunci când sistemul termodinamic evoluează
de la starea finală către starea iniţială trecând prin aceleaşi stări de echilibru ca
atunci când a evoluat de la starea iniţială spre cea finală, sau atunci
când nu se produc astfel. Trebuie precizat că toate procesele naturale nu sunt
reversibile, iar cel mai simplu proces ireversibil este acela de amestecare a două
gaze.
 Procesele cvasistatice în care un Stare
𝒑𝒑 Stare
anumit parametru de stare rămâne 𝟐𝟐 iniţială
finală
constant sunt procese particulare,
fundamentale în studiul termodinamicii.
Astfel, un este un 𝟏𝟏 𝟑𝟑
proces în care temperatura rămâne
constantă, un este acela
în care presiunea nu se modifică, 𝟒𝟒
sunt caracterizate de 𝑽𝑽𝟏𝟏 𝑽𝑽𝟐𝟐 𝑽𝑽
o valoare constantă a volumului în
timpul desfăşurării lor, iar
Figura 14. Diagrama 𝑝𝑝 – 𝑉𝑉 a procesului
sunt procesele în care ciclic după care poate funcţiona un
sistemul nu schimbă căldură cu mediul motor termic.
exterior.
O este atunci când sistemul revine la starea iniţială
la sfârşitul procesului. Prin urmare, într-o transformare ciclică. Stările inţială şi
finală sunt identice. Transformările ciclice sunt importante în studiul
termodinamicii, mai ales în înţelegerea funcţionării motoarelor termice, despre
care vom vorbi pe larg în capitolul dedicat principiului al doilea al termodinamicii.
O diagramă ce reprezintă ciclul de funcţionare al unui motor termic este
prezentată în figura 14. Prin săgeţile de pe diagramă am indicat sensul de
desfăşurare al proceselor, despre care nu intrăm in detalii aici.

Corpurile din jurul nostru au aspect de continuitate pentru

organele noastre de simţ. Această realitate este contrazisă de
experimente simple, ca de exemplu, de fenomenele de dilatare sau
compresie. Ambele pot fi explicate doar dacă se consideră că materia
este formată din anumite particule aflate la anumite distanţe unele de
altele şi că modificarea volumului corpurilor se realizează prin
modificarea acestei distanţe dintre particule.

Experienţele efectuate în chimie între secolele al XVIII-lea şi al

XIX-lea, în vederea obţinerii compuşilor, au avut o contribuţie strălucită
la confirmarea concepţiei moderne privind existenţa moleculelor şi a
atomilor, odată cu descoperire şi
Aceste experienţe au arătat că elementele
(substanţele simple) şi cele combinaţiile chimice se deosebesc unele de
altele prin existenţa unor discontinuităţi ale unor mărimi caracteristice
substanţei, de exemplu, temperatura de fierbere, punctul de topire, etc.
De asemenea, rapoartele dintre masele elementelor care intră într-o
substanţă nu au o variaţie continuă.
 Astfel, afirmă:

La formarea unui compus dat, elementele se combină între ele într-un

raport de masă bine determinat, oricare ar fi procesul prin care s-a

obţinut substanţa respectivă şi oricare ar fi masele existente iniţial din

elementele ce formează compusul.

În urma studiilor legate de compuşii chimici, J. Dalton enunţă în

anul 1803 :

Atunci când două elemente care se combină pot forma mai mulţi

compuşi, cantităţile dintr-un element care se combină cu o cantitate fixată

din ce de-al doilea element se află într-un raport de numere mici şi întregi.

Importanţa acestei legi constă în faptul că stabileşte raportul între

masele macroscopice, determinate experimental, ale elementelor ce
constituie un compus chimic. În 1808 Dalton, pentru a explica legea
proporţiilor multiple, a enunţat ipoteza conform căreia, fiecare element
chimic este format din atomi care nu se mai divid prin metode chimice,
iar compuşii se obţin prin combinarea atomilor diferitelor elemente,
dând naştere unor „atomi compuşi”, adică unor . Această
ipoteză a lui Dalton nu prevedea formarea moleculelor din atomi
identici, de exemplu a moleculelor de oxigen, ea neputând explica
a lui Gay-Lussac, formulată în 1805:

Raportul volumelor reactanţilor şi a produşilor de reacţie poate fi

exprimat prin numere simple întregi.

În 1811 fizicianul Amedeo Avogadro a explicat că şi atomii

elementelor identice se pot unii între ei formând molecule, formulând
legea care-i portă numele, :

Volume egale de gaze diferite, aflate în condiţii identice de

temperatură şi presiune, au acelaşi număr de molecule.

 Astfel, a fost conturată concepţia atomo-moleculară a materiei, ai
cărei constituenţi de bază sunt atomul şi molecula, dezvoltarea
ulterioară a fizicii confirmând în mod strălucit această ipoteză.
nu este particula finală obţinută prin divizarea substanţei,
aşa cum se credea în antichitate, el fiind format din particule încărcate
cu sarcină electrică. În urma experienţelor desfăşurate la începutul
secolului al XX-lea, în special de E. Rutherford şi N. Bohr 1, s-a formulat
, conform căruia, acesta este format dintr-
un nucleu în jurul căruia, pe anumite orbite, se află electronii. Deşi
particulele care formează atomul posedă proprietăţi cuantice, în cadrul
teoriei cinetice vom considera modelul mecanicist, planetar al atomului.

Astfel, atomul are dimensiunea de ordinul a 10−10 𝑚𝑚, în centru

alcestuia aflându-se pozitiv cu dimensiunea de 10−14 − 10−15 𝑚𝑚 şi
în jurul acestuia gravitează , având sarcină negativă şi care
sunt reţinuţi pe în jurul nucleului, la distanţe destul de mari de
acesta.

are o structură complexă, în ciuda dimensiunilor

foarte mici. El este format din două tipuri de particule: cu masa
−27 −19
𝑚𝑚𝑝𝑝 = 1,6726 · 10 𝑘𝑘𝑘𝑘 şi sarcina 𝑞𝑞𝑝𝑝 = 1,6021 · 10 𝐶𝐶, şi având masa
𝑚𝑚𝑛𝑛 ≅ 𝑚𝑚𝑝𝑝 şi sarcina 𝑞𝑞𝑛𝑛 = 0. Particulele constituente ale nucleului atomic se
mai numesc şi , care pot avea două stări: proton şi neutron.
Stabilitatea nucleului este explicată prin transformările continue
proton→neutron, proton→proton, neutron→proton şi neutron→neutron.

au masa 𝑚𝑚𝑒𝑒 = 9,1093 · 10−31 𝑘𝑘𝑘𝑘 şi sarcina electrică

𝑞𝑞𝑒𝑒 = −1,6021 · 10−19 𝐶𝐶. Sarcina electronului este sarcina cea mai mică
măsurată şi este numită 𝑞𝑞0 = 1,6021 · 10−19 𝐶𝐶.

Atomii diferitelor elemente posedă un număr diferit de electroni

sau protoni. Elementele din sistemul periodic sunt ordonate în funcţie
de , , care reprezintă numărul de protoni din nucleu,
care, într-o stare neperturbată, este egal cu numărul de electroni din
atom. Atomii se diferenţiază şi prin , care reprezintă
numărul total de protoni şi neutroni din nucleul atomic, fiind numărul

1 În 1911 E. Rutherford, bombardând foiţe subţiri de Au cu un fascicul de particule 𝛼𝛼 a stabilit că

atomul este format dintr-un nucleu pozitiv în care este concentrată aproape întreaga masa a
atomului, iar electronii negativi înconjoară nucleul. În 1913 N. Bohr elaborează modelul planetar
al atomului, introducând noţiunea de orbită pe care se deplasează electronii în jurul nucleului,
proprietăţile chimice ale elementului fiind determinate de numărul electronilor de pe orbitele
exterioare. Tot Bohr introduce cuantificarea energiei electronilor pe orbite, afirmând ca trecerea
unui electron de pe o orbită pe alta se face cu absorbţie sau emisie de fotoni cu energia egală cu
diferenţa de energie dintre nivelele între care se efectuează tranziţia. Această ipoteză a devenit
baza teoriei cuantice a atomului.
întreg cel mai apropiat de masa atomică reală a speciei respective.
Astfel, dacă notăm cu N numărul de neutroni din nucleu, avem:

𝐴𝐴 = 𝑍𝑍 + 𝑁𝑁 (1)

Un element chimic este definit ca o specie de atomi având acelaşi

număr atomic, Z. Până în prezent se cunosc 118 elemente dintre care 94
găsite în natură şi 24 obţinute artificial 2.

Notând cu X simbolul elementului chimic, putem reprezenta

nucleul atomic cu simbolul: 𝐴𝐴𝑧𝑧𝑋𝑋. Atomi având numere atomice Z identice
şi numere de masă A diferite se numesc ai aceluiaşi element.
Izotopii deşi au mase atomice diferite au proprietăţi fizice şi chimice
asemănătoare. De exemplu, hidrogenul are trei izotopi: protiu 11𝐻𝐻 ,
deuteriu 21𝐻𝐻 şi tritiu 31𝐻𝐻 . Alţii izotopi ai hidrogenului sintetizați în
laborator sunt 41𝐻𝐻 şi 71𝐻𝐻 , care au nucleele foarte instabile, dar nu au fost
observați în natură. Deşi există în natură elemente compuse din atomi
de un singur fel (monoizotopice) cum ar fi beriliul, fluorul, sodiul,
aluminiul, fosforul, majoritatea elementelor sunt însă amestecuri de
izotopi, uneori de mai mulţi izotopi, de exemplu calciul are 6 izotopi.
Asemenea elemente se numesc elemente mixte. Numărul izotopilor este
de ordinul a 1200 în timp ce numărul elementelor chimice cunoscute
este de 118. Elementele care au acelaşi număr de masă A, dar număr
atomic Z diferit se numesc . De exemplu - seria izobarică 40
cuprinde atomi cu câte 40 de nucleoni: 40 40 40 40 40
16𝑆𝑆 , 17𝐶𝐶𝐶𝐶 , 18𝐴𝐴𝐴𝐴 , 19𝐾𝐾 şi 20𝐶𝐶𝐶𝐶 . Deşi
acestea au 40 de nucleoni, conţin un număr diferit de protoni şi
nucleoni.

La rândul lor, particulele componente ale nucleului sunt

constituite la rândul lor din alte particule. Astfel, protonii şi neutronii
sunt constituiţi din particule numite . Există 6 tipuri quarkuri,
care se numesc: up, down, charm, strange, top și bottom. Electronul nu
are particule constituente, adică este o particulă elementară.

nu este delimitat cu precizie, dar

poate fi determinată de relaţia aproximativă:
1
𝑅𝑅 = 𝑅𝑅0 𝐴𝐴3 (2)

2
Elementul cu numărul atomic 𝑍𝑍 = 118 numit „ununoc�u” a fost raportat pe 10 octombrie 2006, de către cercetători
de la Ins�tutul Rus pentru Cercetare Nucleară și de la Laboratorul Național "Lawrence Livermore" din California, acesta
fiind produs prin colizii ale atomilor de Californiu și de Calciu.
unde 𝑅𝑅0 = (1,3 ÷ 1,7) · 10−15 𝑚𝑚. Se observă că volumul nucleului este
proporţional cu numărul de nucleoni din care este compus şi nu
depinde de proprietăţile chimice ale elementului.

este aceeaşi pentru toate nucleele,

fiind determinată de relaţia:

𝑀𝑀𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛 𝐴𝐴 𝑚𝑚𝑝𝑝 𝑚𝑚𝑝𝑝 𝑘𝑘𝑘𝑘

𝜌𝜌𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛 = ≅ = ≅ 1017 (3)
𝑉𝑉𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛 𝑅𝑅03 𝐴𝐴 𝑅𝑅03 𝑚𝑚3

Un atom care în urma unui proces oarecare a pierdut unul sau mai
mulţi electroni formează un . Analog un atom care a câştigat
unul sau mai mulţi electroni formează un . Procesul de
pierdere sau câştigare de electroni se numeşte .

Legea empirică a lui Gay-Lussac numită se

referă la reacţiile chimice desfăşurate în stare gazoasă, la presiuni şi
temperaturi la care comportarea acestora nu diferă sensibil de cea a
gazului ideal. Conform acestei legi:

La presiune constantă, volumele a două gaze care se combină, se află

între ele şi faţă de volumul gazului rezultat într-un raport simplu de

numere întregi şi mici.

De exemplu, să considerăm reacţia de sinteză a acidului clorhidric, HCl:

1 𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣 𝑑𝑑𝑑𝑑 𝐻𝐻2 + 1 𝑣𝑣𝑣𝑣𝑙𝑙𝑙𝑙𝑙𝑙 𝑑𝑑𝑑𝑑 𝐶𝐶𝐶𝐶2 = 2 𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣 𝑑𝑑𝑑𝑑 𝐻𝐻𝐻𝐻𝐻𝐻 (5)

Gazele reactante se află în raport de 1:1, iar HCl cu fiecare gaz care intră
în reacţie, în raport de 2:1.

În general, dacă produsele rezultate din reacţie sunt tot gazoase,

reacţia are loc cu contracţie de volum. Din studiul reacţiilor în stare
gazoasă s-au obţinut rezultatele din tabelul următor.
Tabelul 1
Raportul Rezultate:
Când gazele reactante
volumelor Exemplu
participă în număr de
gazelor de reacţie Raportul volumelor Contracţia de
volum:
reactante intrate şi ieşite volum

Egal 1:1 𝐻𝐻2 + 𝐶𝐶𝐶𝐶2 = 2 𝐻𝐻𝐻𝐻𝐻𝐻 1:1 0

2:1 2𝐻𝐻2 + 𝑂𝑂2 = 2 𝐻𝐻2 𝑂𝑂 3:2 1/3
Diferit
3:1 3𝐻𝐻2 + 𝑁𝑁2 = 2 𝑁𝑁𝑁𝑁3 2:1 1/2
 Pentru a explica legea Gay-Lussac, Avogadro emite ipoteza:

Volume egale de gaze simple sau compuse, aflate în aceleaşi condiţii de

temperatură şi de presiune, conţin acelaşi număr de molecule.

Astfel, , , are valoarea:

𝑁𝑁𝐴𝐴 = 6,0221 · 1023 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 −1 (6)

Cu ajutorul acestei legi s-a dovedit biatomicitatea moleculelor unor gaze

(𝐻𝐻2 , 𝐶𝐶𝐶𝐶2 , 𝑂𝑂2 , 𝑁𝑁2 , etc.), monoatomicitatea gazelor nobile (𝐻𝐻𝐻𝐻, 𝑁𝑁𝑁𝑁, 𝐴𝐴𝐴𝐴, 𝐾𝐾𝐾𝐾, 𝑋𝑋𝑋𝑋,
𝑅𝑅𝑅𝑅) şi monoatomicitatea moleculelor metalelor în stare de vapori.

Atomii şi moleculele fiind foarte mici, este greu să se exprime

convenabil masele lor utilizând unităţi de măsură convenţionale pentru
masă. Astfel, se utilizează o altă unitate de masă, numită
, definită ca fiind
. Valoarea aproximativă a
acesteia este:

1𝑢𝑢 = 1,6605 · 10−27 𝑘𝑘𝑘𝑘 (7)

Folosind această mărime se pot defini următoarele mărimi:

sau , a unei substanţe este

, adică:
𝑚𝑚𝐴𝐴 𝑚𝑚𝐴𝐴
𝐴𝐴𝑟𝑟 = 1 = 12 𝑚𝑚 (8)
𝑚𝑚 𝐶𝐶 12𝐶𝐶
12 12 6 6

De exemplu, masa atomică a hidrogenului este 𝐴𝐴𝑟𝑟𝐻𝐻 = 1, a oxigenului

𝐴𝐴𝑟𝑟𝑂𝑂 = 16, a clorului 𝐴𝐴𝑟𝑟𝐶𝐶𝐶𝐶 = 35,453, etc. Conform definiţiei, masa atomică
relativă a carbonului este 𝐴𝐴𝑟𝑟𝐶𝐶 = 12.

sau , a unei substanţe, este

. Trebuie precizat că masa moleculară a

unei
. De exemplu, masa atomică a moleculei de
hidrogen este 𝑀𝑀𝑟𝑟 (𝐻𝐻2 ) = 2, pentru molecula de oxigen avem 𝑀𝑀𝑟𝑟 (𝑂𝑂2 ) = 32, iar
pentru molecula de apă 𝑀𝑀𝑟𝑟 (𝐻𝐻2 𝑂𝑂) = 2 · 𝐴𝐴𝑟𝑟𝐻𝐻 + 𝐴𝐴𝑟𝑟𝑂𝑂 = 18.
 este o a
sistemului internaţional de unităţi de măsură (S.I.), având unitatea de
măsură fundamentală :

[𝜈𝜈 ]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 (9)

, notat prin mol,

Conform definiţiei de mai sus, numărul entităţilor elementare dintr-un

mol de substanţă este acelaşi oricare ar fi substanţa considerată, acest număr
fiind , definit ca fiind
:

𝑁𝑁
𝑁𝑁𝐴𝐴 = (10)
𝜈𝜈

şi are valoarea 𝑁𝑁𝐴𝐴 = 6,0221 · 1023 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 −1 .

, este raportul dintre masa, m, a substanţei şi

cantitatea de substanţă, 𝜈𝜈:
𝑚𝑚
𝜇𝜇 = (11)
𝜈𝜈

Unitatea de măsură a masei molare este:

𝑘𝑘𝑘𝑘
[𝜇𝜇]𝑆𝑆𝑆𝑆 = (12)
𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚

, este raportul dintre volumul substanţei, 𝑉𝑉 şi

cantitatea de substanţă, 𝜈𝜈:

𝑉𝑉
𝑉𝑉𝜇𝜇 = (13)
𝜈𝜈

având unitatea de măsură:

𝑚𝑚3
[𝑉𝑉𝜇𝜇 ]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 (14)

Experimental s-a stabilit că, independent de natura gazului, în

, volumul molar al unui gaz
ideal este:

𝑚𝑚3
𝑉𝑉𝜇𝜇 = 22,4139 · 10−3 (15)
𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚
Prin de temperatură şi presiune înţelegem o
temperatură 𝑇𝑇0 = 273,15 𝐾𝐾 şi o presiune 𝑝𝑝0 = 1,01 · 105 𝑃𝑃𝑃𝑃.
Aplicaţia 1.

Determinaţi masa unui atom cu masa atomică Rezolvare

egală cu unitatea, cunoscând numărul lui
𝜇𝜇·10−3
Avogadro 𝑁𝑁𝐴𝐴 = 6,0221 · 1023 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚−1 . 𝑚𝑚 =
1
· 𝑚𝑚126𝐶𝐶 = 𝑘𝑘𝑘𝑘 = 1,6 · 10−27 𝑘𝑘𝑘𝑘
12 𝑁𝑁𝐴𝐴

Aplicaţia 2.

Într-un vas se află 𝑁𝑁1 = 12 · 1023 molecule de azot Să se determine numărul de molecule
şi 𝑁𝑁2 = 4 · 1023 molecule de oxigen. Aflaţi masa conţinute într-un volum 𝑉𝑉 = 1 𝑚𝑚3 de hidrogen
molară medie a amestecului. aflat în condiţii normale de temperatură şi
presiune şi într-o masă 𝑚𝑚 = 1𝑘𝑘𝑘𝑘 de hidrogen.
Rezolvare
Rezolvare
𝑚𝑚𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡
Masa molară a amestecului este: 𝜇𝜇 = =
𝜈𝜈𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡
𝑚𝑚1 +𝑚𝑚2 Volumul unui mol de hidrogen este egal cu
𝜈𝜈1 +𝜈𝜈2 𝑚𝑚 3
volumul molar 𝑉𝑉𝜇𝜇 = 22,4139 · 10−3 , acesta
𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚

Dar 𝑚𝑚1 = 𝜇𝜇1 · 𝜈𝜈1 şi 𝑚𝑚2 = 𝜇𝜇2 · 𝜈𝜈2 conţinând un număr de molecule egal cu
numărul lui Avogadro 𝑁𝑁𝐴𝐴 = 6,0221 · 1023 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 −1 .
unde 𝜇𝜇1 = 28 · 10−3 𝑘𝑘𝑘𝑘/𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 este masa molară a
𝑁𝑁 𝑉𝑉
azotului, iar 𝜇𝜇12 = 32 · 10−3 𝑘𝑘𝑘𝑘/𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 este masa Cum 𝑁𝑁𝐴𝐴 = şi 𝑉𝑉𝜇𝜇 = obţinem pentru
𝜈𝜈 𝜈𝜈
molară a oxigenului. numărul de molecule din volumul V
expresia:
Astfel, putem scrie:
𝑁𝑁 𝑁𝑁𝐴𝐴 𝑁𝑁
𝜇𝜇1 ·𝜈𝜈1 +𝜇𝜇2 ·𝜈𝜈2 = ⇒ 𝑁𝑁 = 𝑉𝑉 𝑉𝑉𝐴𝐴 = 2,69 · 1025 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚.
𝜇𝜇 = 𝑉𝑉 𝑉𝑉𝜇𝜇 𝜇𝜇
𝜈𝜈1 +𝜈𝜈2

Masa molară a hidrogenului este:

Exprimând cantităţile de substanţă în
funcţie de numărul de molecule aveam: 𝑚𝑚 𝑁𝑁
𝜇𝜇 = şi 𝑁𝑁𝐴𝐴 =
𝜈𝜈 𝜈𝜈
𝑁𝑁1 𝑁𝑁2
𝜈𝜈1 = 𝑁𝑁 şi 𝜈𝜈2 = 𝑁𝑁 ,
𝐴𝐴 𝐴𝐴 Astfel, numărul moleculelor din masa
m va fi:
rezultând:
𝑚𝑚
𝑁𝑁 = 𝑁𝑁𝐴𝐴 · 𝜈𝜈 = 𝑁𝑁𝐴𝐴 · = 3,011 · 1026 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚.
𝑁𝑁 𝑁𝑁 𝜇𝜇
𝜇𝜇1 · 𝑁𝑁1 + 𝜇𝜇2 · 𝑁𝑁2 𝜇𝜇 · 𝑁𝑁 + 𝜇𝜇 · 𝑁𝑁
𝐴𝐴 𝐴𝐴 1 1 2 2
𝜇𝜇 = =
𝑁𝑁1 𝑁𝑁2 𝑁𝑁 + 𝑁𝑁
𝑁𝑁𝐴𝐴 + 𝑁𝑁𝐴𝐴
1 2

de unde:

𝜇𝜇 = 29 · 10−3 𝑘𝑘𝑘𝑘/𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚.
1. Temperatura. Principiul zero al
termodinamicii .....................................1

2. Termometrul. Scara Celsius ..............3

2.2. Termometrul cu gaz. Scara absolută

de temperatură ....................................5

tingilinde.typepad.com
2.3. Scara Fahrenheit de temperatură ...7

3. Dilatarea termică ..............................9

3.1. Anomalia apei .............................2

Şopârlele trebuie să se încălzească pentru a putea avea

suficientă energie înainte de a pleca să prindă insecte.

În capitolul de Mecanică Newtoniană am studiat legile ce

guvernează mişcarea corpurilor fără a lua în considerare structura şi
proprietăţile corpurilor. Singurele informaţii oferite despre corpuri sunt
cele referitoare la masa şi dimensiunea acestora, proprietăţi suficiente
pentru studiul mişcării şi interacţiunii mecanice a corpurilor, deoarece
doar acestea intervin în acţiunea forţelor asupra corpurilor.

Însă, experienţa zilnică ne arată că masa şi dimensiunile

corpurilor nu sunt singurele proprietăţi ale acestora, ele diferenţiindu-
se şi prin alte proprietăţi care nu intervin în mecanică şi care sunt
legate, la rândul lor, de fenomene fizice naturale. Astfel, variaţia
proprietăţilor corpurilor la încălzire sau răcire, modificarea stării de
agregare, modificarea stării de încălzire a corpurilor prin schimb de
căldură, etc., reprezintă exemple de proprietăţi prin care corpurile diferă
unele de altele.
 TEMPERATURA

Adesea asociem conceptul de cu senzaţiile de cald şi

rece pe care le simţim atunci când atingem un corp. Astfel, simţurile ne
permit să facem o evaluare calitativă a temperaturii, dar nu ne permit
să diferenţiem între corpurile cu temperaturi apropiate. De exemplu,
dacă scoatem dintr-un congelator o cutie din carton şi un recipient
metalic avem senzaţia că cel din urmă este mai rece decât cutia de
carton, deşi ambele au aceeaşi . Diferenţele între senzaţiile
produse de cele două obiecte sunt date de faptul că metalul are o
conductivitate termică mai bună şi realizează un transfer termic mai
rapid decât cartonul. De aceea avem nevoie de o metodă precisă şi
reproductibilă pentru a măsura cât de cald sau rece este un obiect şi
care să nu ţină cont de transferul termic al acestuia. De aceea, fizicienii
au elaborat o varietate de instrumente de măsură, numite ,
pentru a putea efectua măsurători cantitative ale temperaturii.

Experienţele personale ne arată că două corpuri care au iniţial

temperaturi diferite ajung la aceeaşi temperatură atunci când sunt
aduse în contact. De exemplu, atunci când amestecăm două lichide,
unul rece şi celălalt cald, observăm că amestecul are o temperatură
situată între temperaturile iniţiale ale lichidelor. Lichidul cald se răceşte
iar cel rece se va încălzi.

Pentru a înţelege conceptul de temperatură este necesar să definim

conceptele de şi . Astfel, atunci când două
corpuri care iniţial au temperaturi diferite sunt în contact termic, ele
vor ajunge în final într-o stare caracterizată de aceeaşi valoare a
temperaturii. presupune că între aceste corpuri are loc
un schimb de energie, chiar dacă corpurile nu sunt în contact fizic.
Mecanismul de transfer al energiei între cele două corpuri este limitat la
transfer de căldură sau energie electromagnetică, nefiind permise
schimburile de masă sau interacţiunile chimice, nucleare, de
magnetizare, etc.

corespunde situaţiei în care corpurile nu mai

schimbă energie între ele atunci când sunt în contact termic. Pentru
înţelegerea acestei noţiuni să ne imaginăm următoarea situaţie,
prezentată în figura 1. Să considerăm două corpuri A şi B, care iniţial
nu se află în contact termic şi care sunt în contact termic cu corpul C
care, în cazul prezentat în figură, este un termometru. Termometrul este
adus în contact termic cu corpul A şi după realizarea echilibrului termic
temperatura indicată de termometru nu se mai modifică, figura 1.a. Se
 TEMPERATURA

C C

Corpurile A şi B sunt aduse

în contact temic.

A A B
B

Figura 1. a, b. Temperaturile corpurilor A şi B măsurate prin aducerea în contact termic

cu un termometru sunt identice. c. După realizarea contactului termic între aceste
corpuri nu va exista nici un schimb de energie.

îndepărtează termometrul şi se aduce în contact termic cu corpul B, iar

după realizarea echilibrului termic, temperatura indicată de acesta
rămâne constantă, figura 1.b. Dacă temperatura indicată de termometru
în cele două situaţii este identică putem concluziona că cele două
corpuri se găsesc în echilibru termic, iar prin aducerea acestora în
contact termic nu va exista nici un schimb de energie între acestea,
figura 1.c.

Putem generaliza această situaţie pentru oricare pereche de corpuri. Astfel,

considerând că nu se modifică condiţiile exterioare, când sunt aduse în contact
termic două corpuri sunt posibile două situaţii. În primul caz, dacă
stările iniţiale ale corpurilor se păstrează şi atunci când sunt aduse în
contact termic, ele , neexistând schimb de
energie între acestea. În cazul al doilea, atunci când stările iniţiale ale
corpurilor se modifică după stabilirea contactului termic, acestea
. Existenţa contactului termic va
duce la un schimb de energie între corpuri, iar în final acestea vor
ajunge la aceeaşi temperatură, adică se stabileşte echilibrul termic.

Aceste rezultate pot fi înglobate într-un enunţ numit

, care poate fi formulat astfel:

„
 TEMPERATURA

”.

Principiul zero al termodinamicii se mai poate enunţa şi astfel:

”.

Această proprietate a stărilor de echilibru termic se numeşte

Acest principiu poate fi uşor demonstrat experimental, fiind foarte

important pentru că ne permite să definim temperatura. Astfel,
este o proprietate ce determină dacă un sistem se află sau
nu în echilibru termic cu un alt sistem. Două sisteme se vor afla în
echilibru termic dacă ele au aceeaşi temperatură, în mod contrar, ele
aflându-se în neechilibru termic.

Temperatura, ca mărime fizică are o proprietate particulară ce

constă în faptul că nu este o mărime aditivă. De aceea ea nu se poate
măsura direct prin metoda comparării cu un etalon, ca în cazul altor
mărimi, de exemplu, lungimea, masa, timpul, etc.

este dispozitivul cu ajutorul căruia se măsoară

temperatura unui sistem. Realizarea acestuia se bazează pe faptul că
atunci când temperatura unui corp se modifică, se produce o variaţie a
proprietăţilor acestuia. De exemplu, volumul unui lichid, dimensiunea
unui corp solid, presiunea unui gaz menţinut la volum constant,
volumul gazului menţinut la presiune constantă, rezistenţa electrică a
unui conductor, culoarea unui obiect, etc., sunt exemple de proprietăţi
care ale corpurilor ce variază cu temperatura şi poartă denumirea de
sau . Mărimea ce caracterizează
substanţa termometrică reprezintă o . De exemplu,
în cazul unui termometru uzual, cu mercur sau alcool, substanţa
termometrică este mercurul sau alcoolul, iar mărimea termometrică este
înălţimea sau lungimea coloanei de mercur sau alcool. Când se măsoară
temperatura unui corp, termometrul este adus în contact termic cu
acesta, iar după stabilirea echilibrului termic, temperatura corpului
termometric va fi egală cu temperatura corpului.
 TEMPERATURA

Punctul de
fierbere al apei
100

Punctul de
îngheţ al apei

Corp termometric
(mercur sau alcool)

Amestec de apă şi gheaţă Apă care fierbe

Figura 2. Stabilirea scării Celsius de temperatură prin stabilirea contactului termic

între un termometru şi un sistem fizic aflat în două stări perfect reproductibile,
cărora le corespund valorile de 𝟎𝟎℃ şi 100℃.

Pentru a se stabili unitatea de temperatură, , se aduce

termometrul în contact termic cu un sistem aflat în două stări distincte
şi perfect reproductibile, cărora li se asociază valori bine precizate ale
temperaturii numite . De regulă, aceste temperaturi
sunt temperatura de topire a gheţii şi temperatura de fierbere a apei la
presiune atmosferică normală, ca în figura 2. Intervalul de temperatură
obţinut este divizat într-un număr întreg de părţi, numite grade. În
acest mod se obţine o scară a temperaturilor, care în cazul exemplificat
aici, este chiar .

O problemă a termometrelor calibrate în acest mod o reprezintă

acurateţea, mai ales în zonele de temperatură depărtate de cele de
calibrare, deoarece corpurile termometrice au proprietăţi termice
diferite. O altă problemă este legată de domeniul de măsurare al
temperaturilor. De exemplu, termometrul cu mercur nu poate indica
temperaturi mai mici decât temperatura lui de îngheţ care este de -39°C,
iar cel cu alcool temperaturi mai mari de +85°C, adică temperatura de
fierbere a alcoolului. Pentru a elimina aceste probleme se utilizează
termometre cu gaz.
 TEMPERATURA

O altă variantă de termometru este cel la care substanţa

termometrică este un gaz perfect, menţinut la volum constant.
este prezentat schematic în figura 3, iar mărimea
termometrică este presiunea gazului, urmărindu-se variaţia acesteia cu
temperatura. Calibrarea acestui termometru se realizează în felul
următor: se introduce rezervorul de gaz într-un recipient ce conţine apă
cu gheaţă. Nivelul mercurului din coloana B este ajustat astfel încât în
coloana A nivelul mercurului să corespundă nivelului de referinţă.
Măsurând înăţimea ℎ se determină presiunea la temperatura de 0°𝐶𝐶, cu
ajutorul relaţiei 𝑝𝑝 = 𝑝𝑝0 + 𝜌𝜌𝜌𝜌ℎ, care exprimă
. Această relaţie ne arată că diferenţa de presiune dintre
două puncte dintr-un fluid aflat în repaus este egală cu greutatea
coloanei de fluid cuprinsă între cele două puncte. Apoi se introduce
rezervorul cu gaz în apă aflată temperatura de fierbere şi prin ajustarea
nivelului de mercur din coloana B, se menţine nivelul din coloana A la
nivelul de referinţă. Presiunea determinată în acest caz corespunde
valorii unei temperaturi de 100°𝐶𝐶. Ajustarea nivelului de mercur în cele
două coloane ale manometrului se realizează pentru a menţine volumul
gazului la volum constant.

Valorile obţinute ale presiunii ce corespund celor două temperaturi

sunt reprezentate grafic, iar cu ajutorul acestuia se determină
temperaturile la diferite valori ale presiunii (figura 4.a). Pentru a
determina temperaturile altei
substanţe, se aduce rezervorul
cu gaz în contact cu aceasta şi
se măsoară presiunea, asigurând
condiţia ca volumul să rămână
constant prin ajustarea nivelului
de volum din coloana B. Apoi, cu
ajutorul graficului de calibrare
(din figura 4.a) se determină
temperatura substanţei.

Măsurătorile de
temperatură realizate utilizând
gaze diferite în rezervor au
indicat că valorile temperaturii
indicate de termometru sunt
Figura 3. Termometru cu gaz, format dintr-un
independente de natura gazului, vas umplut cu un gaz perfect şi un manometru
atâta timp cât presiunea gazului pentru măsurarea presiunii gazului.
 TEMPERATURA

Gazul III
a b p

p Gazul II

Gazul I

t (°C) t (°C)
0 0 100
100 -273,15 -200 -100

Figura 4. (a) Exemplu de reprezentare grafică a presiunii în funcţie de temperatură pentru un

termometru cu gaz perfect. (b) Presiunea în funcţie de temperatură pentru gaze diferite aflate la
presiuni iniţiale diferite şi volum constant într-un termometru cu gaz. În toate cazurile, prin
extrapolarea curbelor către valoarea zero a presiunii se obţine temperatura -273,15 °C.

este scăzută, iar temperatura se găseşte sub cea de lichefiere a gazelor

(figura 4.b).

Prin extrapolarea dreptelor obţinute spre valori negative ale

temperaturii obţinem un rezultat remarcabil şi anume, în toate cazurile,
valoare zero a presiunii corespunde unei valori a temperaturii de
−273,15°𝐶𝐶. Acest rezultat ne sugerează că această temperatură are un rol
important. Într-adevăr, această temperatură ce corespunde unei valori
nule a mărimi termometrice este baza ,
care are valoarea de zero a temperaturii ce corespunde la −273,15°𝐶𝐶.
Această temperatură este numită adesea .
Cu ajutorul scării absolute de temperatură se măsoară
sau . Scara termometrului cu gaz
discutat mai înainte este o scară absolută şi ea se numeşte adesea
, unitatea de măsură a acesteia fiind , având simbolul K.

Relaţia dintre temperatura absolută, 𝑇𝑇, şi temperatura exprimată

în grade Celsius, 𝑡𝑡, este:

𝑡𝑡[°𝐶𝐶 ] = 𝑇𝑇[𝐾𝐾 ] − 273,15 (1)

Scara absolută de temperatură a fost adoptată în 1954 de către

Comitetul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi. Temperaturile de
referinţă ale acestei scări sunt şi
1. În cazul apei, punctul triplu apare

1 Temperatura punctului triplu al apei corespunde temperaturii în care apa coexistă în cele trei
stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă.
 TEMPERATURA

la o temperatură de 0,01 °𝐶𝐶 şi o presiune de 4,58 𝑚𝑚𝑚𝑚 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐ă 𝑑𝑑𝑑𝑑 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚. Pe

scara absolută de temperatură punctul triplu al apei a fost stabilit la
valoarea de 273,15 𝐾𝐾. Scara absolută de temperatură furnizează
Sistemului Internaţional de Unităţi de Măsură unitatea de măsură
1
fundamentală, Kelvin-ul, definit ca fiind din temperatura
273,15
termodinamică a punctului triplu al apei.

Ecuaţia (1) ne arată că temperatura exprimată în grade Celsius

este decalată de temperatura termodinamică, exprimată în Kelvin, prin
valoarea 273,15. Deoarece valoarea unei unităţi de măsură, gradul, este
aceeaşi în ambele scări, o variaţie a temperaturii de 5°𝐶𝐶 va corespunde
unei variaţii a temperaturii cu 5𝐾𝐾. Temperatura de îngheţ a apei în scara
Kelvin va fi 273,15 𝐾𝐾 şi corespunde unei temperaturi de 0,00 °𝐶𝐶, iar
temperatura de fierbere a apei va fi 373,15 𝐾𝐾, corespunzător valorii de
100,00 °𝐶𝐶.

O altă scară de temperatură utilizată frecvent este

, în special în sistemul anglo-saxon de unităţi de măsură,
propusă în 1724 de fizicianul Daniel Gabriel Fahrenheit. În această
scară, temperatura de îngheţ a apei este de 32 °𝐹𝐹, iar cea de fierbere a
apei de 212 °𝐹𝐹. Relaţia dintre temperaturile exprimate în grade Celsius şi
în grade Fahrenheit este:
9
𝑡𝑡[°𝐹𝐹 ] = 𝑡𝑡 [°𝐶𝐶 ] + 32 (2)
5

Astfel, utilizând relaţiile (1) şi (2) obţinem o relaţie între variaţiile

de temperatură exprimate în Kelvin şi cele exprimate în grade
Fahrenheit:

5
∆𝑡𝑡[°𝐹𝐹 ] = ∆𝑡𝑡[°𝐶𝐶 ] = ∆𝑇𝑇 (3)
9

Scara Celsius şi cea Fahrenheit sunt construite în jurul punctelor de îngheţ

şi fierbere ale apei. Scara Kelvin este utilizată de fizicieni pentru că ei şi-au dorit o
scală în care valoarea de zero să reflecte absenţa totală energiei termice. În figura
5 este prezentată o comparaţie între câteva valori ale temperaturi în cele trei scări
de temperatură prezentate.
 TEMPERATURA

Scara Kelvin Scara Celsius Scara Fahrenheit

373,15 𝐾𝐾 100℃ 212℉ Punctul de

fierbere al apei

273,15 𝐾𝐾 0℃ 32℉ Punctul de

îngheţ al apei
255 𝐾𝐾 −18℃ 0℉

Zero absolut
0 𝐾𝐾 −273,15℃ −460℉

Figura 5. Comparaţie între valorile unor temperaturi exprimate în cele trei scări de
temperatură.

În figura 6 este prezentată temperatura absolută a unor structuri

şi procese fizice. Temperatura de zero absolut nu poate fi atinsă, deşi
experienţele de laborator efectuate în domeniul răcirii cu laser a
atomilor s-au obţinut valori foarte apropiate. Se pune acum întrebarea,
ce se întâmplă când temperatura gazului atinge valoarea de zero
absolut? Ţinând cont de formula fundamentală a teoriei cinetico-
moleculare şi de figura 4, presiunea exercitată pe pereţii vasului ar fi

~15,7 MK Temperatura în miezul Soarelui.

5 MK Temperatura coroanei solare.

1356,55 K Temperatura de topire a cuprului.

423,15 K Temperatura de pasteurizare a laptelui.

373,15 K Temperatura de fierbere a apei.

358,15 K Temperatura de fierbere a alcoolului

273,15 K Temperatura de îngheţ a apei.

234,25 K Temperatura de îngheţ a mercurului.

184,0 K Temperatura cea mai mică înregistrată pe Terra.

77 K Temperatura de lichefiere a azotului.

20,28 K Temperatura de lichefiere a hidrogenului.

100 pK Cea mai joasă temperatură atinsă pe cale experimentală

Figura 6. Temperatura
. absolută a unor sisteme şi procese fizice.
 TEMPERATURA

nulă, iar energia cinetică a acestora se reduce la zero, adică mişcarea

moleculelor încetează. În acord cu această ipoteză, moleculele ar trebui
să se aşeze pe fundul vasului. Teoria cuantică modifică această predicţie
arătând că moleculele vor mai avea o energie reziduală, numită energie
reziduală de zero absolut.

Măsurarea temperaturii cu termometrul se bazează pe variaţia

volumului substanţei manometrice cu temperatura. De exemplu, în
cazul termometrului cu Hg, pe măsură ce temperatura creşte, se
măreşte şi volumul mercurului din rezervor. Acest fenomen, de mărire a
dimensiunilor corpului cu temperatura se numeşte .

Dilatarea termică are un rol important în numeroase aplicaţii

tehnice, de exemplu la construirea podurilor şi a căilor de rulare pentru
autovehicule şi trenuri trebuie introduse elemente care să permită o
dilatare a anumitor părţi ale acestora, figura 7.

Dilatarea termică este o consecinţă a modificării distanţei medii

dintre moleculele sau atomii corpului. Dacă dilatarea termică este
redusă în comparaţie cu dimensiunea iniţială a corpului, schimbarea
oricărei dimensiuni a acestuia este proporţională cu temperatura.
Considerând un obiect de lungime iniţială, 𝐿𝐿0 , la o anumită temperatură,
variaţia lungimii acestuia, ∆𝐿𝐿, va corespunde unei variaţii a temperaturii
cu ∆𝑇𝑇 şi va fi determinată cu relaţia:

∆𝐿𝐿 = 𝛼𝛼𝐿𝐿0 ∆𝑇𝑇 (4)

unde 𝛼𝛼 reprezintă . Relaţia precedentă

poate fi scrisă şi sub forma:
cnx.org

𝐿𝐿 − 𝐿𝐿0 = 𝛼𝛼𝐿𝐿0 (𝑇𝑇 − 𝑇𝑇0 ) (5)

unde 𝐿𝐿 reprezintă lungimea finală a

corpului la temperatura 𝑇𝑇, iar 𝐿𝐿0
reprezintă lungimea iniţială a acestuia,
ce corespunde temperaturii iniţiale 𝑇𝑇0.
Unitate ade măsură a coeficientuui de
dilatare liniară este:
Figura 7. Capetele podurilor sau
[α]SI = 𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔 −1 (6) şoselelor sunt prevăzute cu sisteme ce
permit dilatarea diferitelor porţiuni
În tabelul 1 este prezentată pentru a se preveni distrugerea
valoarea coeficientului de structurii acestora.
 TEMPERATURA

dilatare liniară pentru câteva

Tabelul 1
materiale. Se observă că acesta
Material 𝜶𝜶 (℃)−𝟏𝟏
este pozitiv, indicând o creştere a
Aluminiu 24 ∙ 10−6
lungimii cu temperatura. Însă, Cupru 17 ∙ 10−6
sunt şi substanţe care prezintă o Sticlă 9 ∙ 10−6
dilatare pe o anumită direcţie (𝛼𝛼 Sticlă Pirex 3,2 ∙ 10−6
pozitiv) şi o contracţie pe alta (𝛼𝛼 Oţel 11 ∙ 10−6
Beton 12 ∙ 10−6
negativ), cum este cazul
Alcool etilic 1,1 ∙ 10−4
carbonatului de calciu, 𝐶𝐶𝐶𝐶𝐶𝐶𝑂𝑂3 .

Datorită modificărilor dimensiunilor liniare ale corpului cu temperatura şi

volumul acestuia se va modifica cu temperatura. Variaţia volumului este
proporţională cu volumul iniţial 𝑉𝑉0 al acestuia şi cu variaţia de temperatură:

∆𝑉𝑉 = 𝛽𝛽𝑉𝑉0 ∆𝑇𝑇 (7)

unde 𝛽𝛽 reprezintă . Pentru solide, valoarea medie

a acestui coeficient este 𝛽𝛽 = 3𝛼𝛼. Acestă aproximaţie este valabilă presupunând că
materialul este izotropic, adică coeficientul de dilatare liniară are aceeaşi valoare
în toate direcţiile. Pentru a stabili relaţia dintre coeficientul de dilatare liniară şi
coeficientul de dilatare volumică, să considerăm un corp dintr-o anumită
substanţă, de forma unui cub de latură 𝐿𝐿 şi volum 𝑉𝑉 = 𝐿𝐿3 . La temperatura iniţială
𝑇𝑇0 lungimea şi volumul corpului au valorile 𝐿𝐿0 şi 𝑉𝑉0 . Când temperatura creşte cu
𝑑𝑑𝑑𝑑, lungimea se măreşte cu 𝑑𝑑𝑑𝑑 şi, în consecinţă, creşterea de volum va fi:
𝑑𝑑𝑑𝑑
𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 3𝐿𝐿2 𝑑𝑑𝑑𝑑 (8)
𝑑𝑑𝑑𝑑

Dacă înlocuim în relaţia precedentă pe 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝛼𝛼𝐿𝐿0 ∆𝑇𝑇 şi îl înlocuim pe 𝐿𝐿 şi 𝑉𝑉 cu

valorile iniţiale, vom obţine:

𝑑𝑑𝑑𝑑 = 3𝐿𝐿20 𝛼𝛼𝐿𝐿0 ∆𝑇𝑇 = 3𝛼𝛼𝑉𝑉0 ∆𝑇𝑇 (9)

Acest rezultat este identic cu cel din relaţia (7), ∆𝑉𝑉 = 𝛽𝛽𝑉𝑉0 ∆𝑇𝑇 atunci când 𝛽𝛽 = 3𝛼𝛼. În
tabelul 2 sunt date valorile coeficientului de dilatare volumică pentru câteva
materiale.
Tabelul 2
Material 𝜷𝜷 (℃)−𝟏𝟏 Material 𝜷𝜷 (℃)−𝟏𝟏
Aluminiu 7,2 ∙ 10−5 Acetonă 1,5 ∙ 10−4
Cupru 5,1 ∙ 10−5 Glicerină 4,85 ∙ 10−4
Sticlă 1,2 ÷ 2,7 ∙ 10−5 Mercur 1,82 ∙ 10−4
Quarţ 0,12 ∙ 10−5 Benzină 9,6 ∙ 10−4
Oţel 3,6 ∙ 10−5 Aer (la 0 ℃) 3,67 ∙ 10−3
Benzen 1,24 ∙ 10−4 Heliu 3,66 ∙ 10−3
 TEMPERATURA

Cupru
a Figura 8. Lama bimetalică formată din
Oţel cupru şi oţel. a. La temperatură
normală cele două metale au aceeaşi
lungime. Deoarece cuprul are un
b coeficient de dilatare liniară mai mare
decât al oţelului, când temperatura
creşte lama se curbează în jos, b, iar
când temperatura scade lama se
c curbează în sus, c.

Un dispozitiv cu multe aplicaţii practice, care funcţionează pe baza

diferenţei dintre coeficienţii de dilatare liniară este , figura 8. O
aplicaţie practică a acestor dispozitive este aceea de a controla închiderea sau
deschiderea unui circuit electric, în funcţie de temperatură. Un astfel de
întrerupător îl întâlnim în cuptoarele electrice şi este prezentat schematic în
figura 9.a. Metalul de deasupra are un coeficient de dilatare liniară mai mare
decât al metalului de jos. Prin urmare, acesta se va dilata mai mult atunci când
este încălzit şi se va contracta mai mult atunci când este răcit prin comparaţie cu
cel de jos. Astfel, când temperatura din interiorul cuptorului scade sub valoarea
stabilită de noi, lama bimetalică se curbează în sus suficient de mult pentru a
închide circuitul de alimentare al rezistenţei din circuitul de încălzire. Pe măsură
ce temperatura creşte, curbura lamei bimetalice se micşorează, iar când se atinge
temperatura fixată circuitul se va deschide şi alimentarea circuitului se va
întrerupe. Într-un frigider se utilizează un astfel de dispozitiv, dar care inversat.
Astfel, când temperatura din interiorul frigiderului creşte peste valoarea setată,
lama bimetalică se curbează pentru a închide circuitul compresorului care va
porni ciclul de răcire al aerului din interiorul frigiderului. În figura 9.b, este
prezentată schema unui termometru care utilizează o lamă bimetalică pentru a
deplasa acul indicator pe o scală gradată în grade. Deviaţia acului indicator este
Fire de legătură

Lamă Contacte Lamă

Capăt metalice
bimetalică bimetalică
fixat ℃
a b

Figura 9. a. Schema dispozitivului de control a temperaturii dintr-un cuptor electric în

care alimentarea cu energie electrică este controlată de un dispozitiv ce conţine o lamă
bimetalică. b. Schema unui termometru cu lamă bimetalică.
 TEMPERATURA

corelată cu modificarea lungimii lamei bimetalice în funcţie de temperatura la

care este încălzită aceasta. În schema prezentată în figura 9.b, lama bimetalică
este aranjată sub forma unui arc fixat la unul din capete, iar capătul liber
acţionează asupra acului indicator. În anumite termometre cu lamă bimetalică,
aceasta se găseşte sub forma unui arc elicoidal. În ambele situaţii, mărimea
termometrică este lungimea lamei bimetalice, aceasta fiind proprietatea care îşi
modifică valoarea în funcţie de temperatură.

Volumul lichidelor creşte în general cu temperatura, acestea având

coeficienţi de dilatare volumică de aproape zece ori mai mari decât ai solidelor. O
excepţie de la această regulă este apa. După cum observăm din figura 10, atunci
când aceasta este încalzită între 0°𝐶𝐶 şi 4°𝐶𝐶 volumul apei se micşorează. Încălzind
apa peste 4°𝐶𝐶 se observă o creştere a volumului cu temperatura, adică o scădere
𝑘𝑘𝑘𝑘
a densităţi apei. Astfel, densitatea apei are o valoare maximă de 1000 𝑚𝑚3 la 4°𝐶𝐶.
Acest fenomen poartă numele de .

Putem utiliza acest comportament „anormal” al apei pentru a explica de ce

un râu îngheaţă mai repede la suprafaţă decât în adâncime. Astfel, când
temperatura aerului atmosferic scade, de exemplu, de la 10°𝐶𝐶 la 5°𝐶𝐶, suprafaţa
apei se va răci şi volumul se va micşora. Acest fapt înseamnă că densitatea apei
de la suprafaţă va fi mai mare decât a celei de dedesubt. Astfel, apa de la
suprafaţă exercită o presiune mai mare asupra celei de dedesubt, forţând-o să se
ridice la suprafaţa şi astfel, în contact cu aerul rece, se va răci. Când temperatura
aerul atmosferic are valoarea cuprinsă între 4°𝐶𝐶 şi 0°𝐶𝐶, volumul apei de la
suprafaţă va creşte, adică densitatea se micşorează şi aceasta va îngheţa. Cum
densitatea gheţii este mai mică decât
𝒌𝒌𝒌𝒌
cea a apei de dedesubt, aceasta va 𝝆𝝆 � 𝟑𝟑 �
𝒎𝒎
rămâne la suprafaţă şi va împiedica
îngheţarea apei de dedesubt, a cărei 1000
temperatură va rămâne de 4°𝐶𝐶. Acest 999,95
fenomen permite vieţuitoarelor marine 999,90
să supravieţuiască. 999,85

999,80

999,75
𝒕𝒕 (℃)
999,70
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Figura 10. Variaţia densităţii apei cu

temperatura, la presiune atmosferică
normală. Valoarea maximă a densităţii
corespunde unei temperaturi de 4°𝐶𝐶, căreia
îi corespunde un volum minim al apei.
1. Modelul gazului ideal 3
1.1. Modelul gazului ideal. Ipoteze 3
1.2. Presiunea gazului ideal 4
1.3. Interpretarea cinetico-moleculară a
temperaturii 9
2. Ecuaţia de stare a gazului ideal 12
2.1. Ecuaţia termică de stare a gazului ideal 12
2.2. Ecuaţia calorică de stare a gazului ideal 14
2.3. Viteza termică 15
3. Legile gazului ideal 15
3.1. Legea Boyle-Mariotte 15
3.2. Legea Gay-Lussac 16
3.3. Legea lui Charles 17
3.4. Ecuaţia Clapeyron-Mendeleev 18
3.5. Legea lui Dalton 18

şi se ocupă cu studiul
, adică a fenomenelor legate de mişcarea termică
care se manifestă la nivel molecular. studiază
fenomenele termice atât din punct de vedere teoretic cât şi experimental,
pe când termodinamica este mai strâns legată de experiment, studiind
legile sistemelor macroscopice.

sau studiază
fenomenele termice luând în considerare structura corpurilor şi anume,
că orice ansamblu macroscopic este format dintr-un număr foarte mare
de atomi sau molecule, aflate într-o mişcare continuă (mişcare termică).
Atribuindu-se comportării moleculelor proprietăţi simple, se pot
determina proprietăţile complexe macroscopice ale ansamblului studiat,
folosind legile mecanicii clasice.
 TEMPERATURA

a substanţei explică proprietăţile termice ale

corpurilor plecând de la legile mecanice care guvernează mişcarea
moleculelor constituente ale substanţei. Teoria cinetică a gazelor
utilizează modele simplificate şi idealizate, asimilând atomii şi
moleculele cu bile rigide mici sau puncte materiale cu masa de repaus.
Astfel, aplicând legea a doua a lui Newton pentru un ansamblu format
dintr-un număr foarte mare de particule, în manieră statistică
(probabilistică), putem obţine o descriere a proceselor termice. Pentru
simplitate, vom considera , deoarece moleculele
unui gaz interacţionează mult mai slab decât cele ale lichidelor şi
solidelor. poate fi asimilat cu un gaz rarefiat,
menţinut la o temperatură suficient de ridicată, în care moleculele se
mişcă întâmplător, ciocnindu-se între ele şi cu pereţii vasului ce conţine
gazul respectiv. Teoria cinetică ne furnizează o înţelegere din punct de
vedere fizic a conceptului de .

Pentru început, trebuie să definim proprietăţile care caracterizează

un . Astfel, modelul gazului ideal se bazează pe următoarele
presupuneri:
 TEMPERATURA

Deşi adesea ne imaginăm gazul ideal ca fiind un gaz monoatomic,

putem presupune mai degrabă că este un gaz molecular menţinut la
presiuni scăzute. Mişcările de vibraţie şi rotaţie ale moleculelor nu
influenţează mişcarea acestora pentru situaţia presupusă aici, când
distanţele medii dintre aceste molecule sunt mari. Astfel, energia totală
a sistemului va fi dată doar de energia cinetică a moleculelor, adică:

𝑚𝑚𝑘𝑘 𝑣𝑣𝑘𝑘2
𝐸𝐸 = 𝐸𝐸𝑐𝑐 = ∑𝑘𝑘 (1)
2

este un model simplificator, în care acesta

este echivalent cu un sistem format din molecule punctiforme de masă
𝑚𝑚, aflate în mişcare liberă, între care nu se produc alte interacțiuni cu
excepţia ciocnirilor reciproce perfect elastice şi a ciocnirilor elastice cu
pereţii vasului în care este conţinut gazul. Succesul acestui model s-a
datorat utilizării principiilor generale ale mecanicii newtoniene pentru
sistemele microscopice, în general a legilor de conservare ale impulsului
şi energiei, coroborate cu din matematică.
Utilizarea calculului statistic permite tratarea ansamblului de molecule
ce formează gazul ca un întreg, evitând astfel dificultăţile legate de
cunoaşterea tuturor forţelor care acţionează asupra fiecărei molecule şi
a mişcărilor particulare ale acestora. Astfel, este suficient să se
cunoască valorile medii ce definesc mişcarea ansamblului considerat, de
exemplu viteza medie a moleculelor, pentru a putea caracteriza starea
ansamblului.

, , aflat într-un recipient este dată de ciocnirile

moleculelor acestuia cu pereţii incintei. Însă, conform principiului al III-
lea, forţelor exerciate de molecule pe pereţii vaselor li se opun forţe
egale, dar de sens opus, exercitate de pereţii vasului asupra moleculelor
gazului. Forţa exercitată de molecule pe pereţii vasului va fi cu atât mai
mare cu cât aria suprafeţelor acestora va fi mai mare. Astfel, se poate
defini mărimea fizică numită , exercitată de o forţă normală pe o
suprafaţă de arie 𝑆𝑆 prin relaţia:

𝐹𝐹
𝑝𝑝 = (2)
𝑆𝑆

Această proprietate a gazului de a exercita o presiune asupra pereţilor

recipientului în care se află este una din proprietăţile acestuia prin care
îşi manifestă prezenţa.
 TEMPERATURA

D. Bernoulli în 1738, a fost primul care a

explicat presiunea aerului din punct de vedere
molecular. Astfel, folosind un cilindru vertical
închis la capătul superior cu un piston mobil pe
care se afla o greutate de masă cunoscută, figura
1, a concluzionat că, greutatea acestora este
susţinută de presiunea aerului din interiorul
cilindrului. A descris ceea ce se întâmplă în
interiorul cilindrului astfel: „în cilindru se găsesc
Figura 1. Experimentul
corpusculi foarte mici care se deplasează în folosit de Bernoulli în
interiorul acestuia cu viteze foarte mari. Prin 1738 pentru a explica
ciocnirea repetată a pistonului aceştia reuşesc să presiunea gazului
îl menţină la o anumită înălţime, comportându-se utilizând o descriere
moleculară a acestuia
ca un fluid elastic al cărui volum se extinde dacă
greutatea suplimentară este înlăturată sau
diminuată”.

Ca o primă aplicaţie a teoriei cinetico-moleculare, vom deduce o

expresie a presiunii exercitate de 𝑁𝑁 molecule de gaz ideal asupra
pereţilor unui vas de volum 𝑉𝑉, în funcţie de mărimile microscopice ce
definesc mişcarea moleculelor gazului. Pentru aceasta, vom considera
un vas de forma unui cub de latură 𝐿𝐿 în care se află molecule, figura 2.
Pentru început, vom considera o moleculă de gaz cu masa 𝑚𝑚 şi vom
presupune că aceasta se mişcă cu o viteza a cărei componentă pe axa 𝑜𝑜𝑜𝑜
este 𝑣𝑣𝑥𝑥 . Când această moleculă se ciocneşte elastic cu peretele vasului
(ipoteza 4), se produce o schimbare a componentei vitezei
perpendiculare pe acesta, astfel încât această moleculă îşi va schimba
sensul de deplasare. Acest lucru este valabil deoarece peretele vasului
are o masa mult mai mare decât cea a moleculei şi putem asimila
fenomenul cu cazul ciocnirii elastice a unui corp cu un perete din
mecanica clasică. Cum componenta impulsului înainte de ciocnire este
𝑝𝑝𝑥𝑥 = 𝑚𝑚𝑣𝑣𝑥𝑥 , iar după ciocnire 𝑝𝑝𝑥𝑥 = −𝑚𝑚𝑣𝑣𝑥𝑥 , variaţia impulsului pe direcţia 𝑜𝑜𝑜𝑜 va
fi:

∆𝑝𝑝𝑥𝑥 = 𝑝𝑝𝑓𝑓 − 𝑝𝑝𝑖𝑖 = −𝑚𝑚𝑣𝑣𝑥𝑥 − (𝑚𝑚𝑣𝑣𝑥𝑥 ) = −2𝑚𝑚𝑣𝑣𝑥𝑥 (3)

Deoarece mişcarea moleculei se supune legilor mecanicii clasice (ipoteza

2), teorema de variaţie a impulsului va conduce la relaţia:

∆𝑝𝑝𝑥𝑥 = 𝐹𝐹�𝑥𝑥 · ∆𝑡𝑡 = −2𝑚𝑚𝑣𝑣𝑥𝑥 (4)

unde am notat prin 𝐹𝐹�𝑥𝑥 forţa medie exercitată de perete, pe axa 𝑜𝑜𝑜𝑜, aupra
moleculei în timpul de ciocnire ∆𝑡𝑡. Pentru ca molecula să se ciocnească
din nou cu peretele vasului ea trebuie să parcurgă distanţa 2𝐿𝐿 pe
 TEMPERATURA

y 𝒗𝒗𝒊𝒊 𝒗𝒗𝒚𝒚𝒚𝒚

𝒗𝒗𝒚𝒚𝒚𝒚 𝒗𝒗𝒊𝒊 −𝒗𝒗𝒙𝒙𝒙𝒙

L m 𝒗𝒗𝒊𝒊
𝒗𝒗𝒙𝒙𝒙𝒙 𝒗𝒗𝒚𝒚𝒚𝒚

x 𝒗𝒗𝒙𝒙𝒙𝒙
L

z L

Figura 2. Un recipient cubic de latură L ce conține un gaz ideal. Molecula se deplasează cu

viteza 𝑣𝑣𝑖𝑖 . În partea dreaptă a figuri este reprezentată ciocnirea elastică a moleculei cu peretele
vasului ce conduce la schimbarea semnului vitezei pe axa 𝑜𝑜𝑜𝑜.

direcţia axei 𝑜𝑜𝑜𝑜, spre peretele opus. Astfel, intervalul de timp scurs între
două ciocniri cu acelaşi perete va fi:

2𝐿𝐿
∆𝑡𝑡 = (5)
𝑣𝑣𝑥𝑥

Astfel, forţa medie exercitată asupra peretelui de către moleculă va fi:

2
∆𝑝𝑝 −2𝑚𝑚𝑣𝑣𝑥𝑥 𝑚𝑚𝑣𝑣𝑥𝑥𝑥𝑥
𝐹𝐹�𝑥𝑥 = ∆𝑡𝑡𝑥𝑥 = 2𝐿𝐿 =− (6)
𝐿𝐿
𝑣𝑣𝑥𝑥

Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, forţei medii exercitate

de moleculă pe peretele vasului îi corespunde o forţă egală şi de sens
contrar, exercitată de perete asupra moleculei:

𝑚𝑚𝑣𝑣 2
𝐹𝐹�𝑥𝑥,𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 = −𝐹𝐹�𝑥𝑥 = 𝐿𝐿 𝑥𝑥 (7)

, exercitată de moleculele gazului asupra

peretelui va fi egală cu suma forţelor individuale exercitate de cele 𝑁𝑁
molecule asupra sa, adică: 𝐹𝐹� = ∑𝑁𝑁 �
𝑖𝑖=1 𝐹𝐹𝑥𝑥 . Dacă în vas am avea un număr
mic de molecule, forţa dată de relaţia de mai sus ar varia în timp, fiind
diferită de zero pe durata unei coliziuni a moleculei cu peretele şi nulă
atunci când nici o moleculă nu loveşte peretele vasului. Însă, conform
ipotezei 1, numărul de molecule din vas este mare, de ordinul
numărului lui Avogadro, astfel încât variaţiile forţei sunt extrem de mici
şi forţa medie va avea aceeaşi valoare în orice interval de timp. Astfel,
exercitată pe perete datorită ciocnirilor cu moleculele
este:
 TEMPERATURA

𝑚𝑚
𝐹𝐹 = ∑𝑁𝑁 2
𝑖𝑖=1 𝑣𝑣𝑥𝑥𝑥𝑥 (8)
𝐿𝐿

Această forţă exercită asupra pereţilor vasului :

𝑚𝑚 𝑁𝑁
𝐹𝐹 ∑ 𝑣𝑣 2 𝑚𝑚 ∑𝑁𝑁 2
𝑖𝑖=1 𝑣𝑣𝑥𝑥𝑥𝑥
𝐿𝐿 𝑖𝑖=1 𝑥𝑥𝑥𝑥
𝑝𝑝 = = = (9)
𝑆𝑆 𝐿𝐿2 𝐿𝐿3

Valoarea medie a componentei vitezei pe direcţia 𝑜𝑜𝑜𝑜 a celor 𝑁𝑁 molecule

din recipient, este dată de relaţia:
𝑁𝑁
∑𝑖𝑖=1 𝑣𝑣𝑥𝑥𝑥𝑥 2
���
𝑣𝑣 2
𝑥𝑥 = (10)
𝑁𝑁

Însă, viteza moleculei în raport cu axele sistemului de coordonate

𝑥𝑥𝑥𝑥𝑥𝑥𝑥𝑥 este:

𝑣𝑣 2 = 𝑣𝑣𝑥𝑥2 + 𝑣𝑣𝑦𝑦2 + 𝑣𝑣𝑧𝑧2 (11)

prin urmare, valoarea medie a vitezei moleculelor din recipient va fi dată

de relația:

���2 = 𝑣𝑣
𝑣𝑣 ���2 ���2 ���2
𝑥𝑥 + 𝑣𝑣𝑦𝑦 + 𝑣𝑣𝑧𝑧 (12)

Deoarece mişcarea este complet întâmplătoare (ipoteza 2), valorile medii

���
ale vitezelor pe cele trei axe sunt identice, 𝑣𝑣 ���2 ���2 ���2
𝑥𝑥 = 𝑣𝑣𝑦𝑦 = 𝑣𝑣𝑧𝑧 = 3𝑣𝑣 obţinem:
2

���2 = 3𝑣𝑣
𝑣𝑣 ���2
𝑥𝑥 (13)

Înlocuind acest rezultat în expresia (9) obţinem pentru presiunea

gazului exercitată pe pereţii vasului de cele 𝑁𝑁 molecule expresia:

����
𝑚𝑚 𝑁𝑁 𝑣𝑣 2
𝑝𝑝 = (14)
3𝐿𝐿3

Cum volumul recipientului cubic este 𝑉𝑉 = 𝐿𝐿3 , relaţia de mai sus poate fi
scrisă sub forma:

1 𝑁𝑁
𝑝𝑝 = · · 𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2 (15)
3 𝑉𝑉

2 𝑁𝑁 𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2
sau 𝑝𝑝 = · · (16)
3 𝑉𝑉 2

Relaţia (16) reprezintă

. Ea stabileşte că presiunea unui gaz este
proporțională cu numărul de molecule din unitatea de volum şi cu
medie, ℰ𝐶𝐶̅ , a moleculelor: 𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡
 TEMPERATURA

𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2
ℰ𝐶𝐶̅ 𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡 = (17)
2

Utilizând modelul simplu al gazului ideal am obţinut un rezultat ce

leagă presiunea, 𝑝𝑝, caracteristică gazului în
ansamblul său, de valoarea medie a vitezei moleculei, 𝑣𝑣̅ , care este o
, caracteristică moleculei. În plus, am putut
realiza o definiţie a presiunii gazului cu ajutorul energiei cinetice medii
de translaţie a moleculelor, ℰ𝐶𝐶̅ 𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡 , care este o mărime statistică.

Trebuie notat că ecuaţia (16) ne furnizează câteva trăsături ale

presiunii cu care suntem familiarizaţi. Astfel, se observă că un mod de a
creşte presiunea este acela de a mării numărul (concentraţia, 𝑛𝑛) de
𝑁𝑁
molecule din unitatea de volum, 𝑛𝑛 = , a vasului. Adică aceasta este
𝑉𝑉
situaţia pe care o regăsim atunci când umflăm un pneu al automobilului
sau un balon. De asemenea, presiunea mai poate fi crescută mărind
energia cinetică medie a moleculelor aerului, adică mărind temperatura
gazului, după cum vom vedea mai târziu.

este , având
simbolul , adică:

[𝐹𝐹]𝑆𝑆𝑆𝑆 𝑁𝑁
[𝑝𝑝]𝑆𝑆𝑆𝑆 = =1 = 1𝑃𝑃𝑃𝑃 (18)
[𝑆𝑆]𝑆𝑆𝑆𝑆 𝑚𝑚2

Deoarece pascalul este o unitate foarte mică pentru valorile presiunii

atmosferice se foloseşte unitatea numită :

1𝑏𝑏𝑏𝑏𝑏𝑏 = 105 𝑃𝑃𝑃𝑃 (19)

, 𝑝𝑝0 , măsurată în 𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎, are valoarea de:

𝑝𝑝0 = 1 𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 = 1,01325 · 105 𝑃𝑃𝑃𝑃 (20)

şi este presiunea pe care o exercită o coloană de Hg (𝜌𝜌ℎ𝑔𝑔 = 13595 𝑘𝑘𝑘𝑘/𝑚𝑚3 ) cu

înălţimea de 76 𝑐𝑐𝑐𝑐:

𝑘𝑘𝑘𝑘 𝑚𝑚
1 𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 = 0,76 𝑚𝑚 · 13595 · 9,8066 = 1,01325 · 105 𝑃𝑃𝑃𝑃 ≈ 10,1 𝑏𝑏𝑏𝑏𝑏𝑏 (21)
𝑚𝑚3 𝑠𝑠 2

În tehnică, se foloseşte unitatea de măsură pentru presiune

numită , notată , care este egală cu:

𝑘𝑘𝑘𝑘𝑘𝑘
1 𝑎𝑎𝑎𝑎 = 1 = 98066,5 𝑃𝑃𝑃𝑃 ≈ 0,98 𝑏𝑏𝑏𝑏𝑏𝑏 (22)
𝑐𝑐𝑐𝑐2
 TEMPERATURA

unde mărimea 𝑘𝑘𝑘𝑘𝑘𝑘 numită , este forţa exercitată de câmpul

gravitaţional asupra unei mase de un kilogram. Relaţia dintre kilogram
forţă şi newton, N, este:

𝑘𝑘𝑘𝑘𝑘𝑘
1 = 98066,5 𝑁𝑁 (23)
𝑐𝑐𝑐𝑐2

În fizica presiunilor joase se utilizează ca unitate de măsură

pentru presiune -ul, care este egal cu presiunea exercitată de o
coloană de Hg înaltă de 1𝑚𝑚𝑚𝑚:

1
1𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡 = 𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 = 133,32 𝑃𝑃𝑃𝑃 (24)
760

Să considerăm un cilindru închis şi izolat termic faţă de mediul

exterior, umplut cu un gaz ideal, figura 3. Dacă introducem în acesta un
piston mobil care divizează volumul iniţial de gaz în două
compartimente. Atunci, pentru ca acesta să fie în echilibru mecanic (în
repaus), trebuie ca în cele două compartimente temperatura şi
presiunea să fie aceleaşi, adică forţele exercitate pe cele două feţe ale
pistonului de gazul din cele două incinte sunt egale. În acest caz, cele
două compartimente sunt în . Deoarece presiunea
este aceeaşi în ambele compartimente, 𝑝𝑝1 = 𝑝𝑝2 , din ecuaţia fundamentală
a teroriei cinetico-moleculare obţinem:

2 𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2 2 𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2
� · 𝑛𝑛 · � = � · 𝑛𝑛 · � (25)
3 2 1 3 2 2

adică energiile cinetice medii de translaţie ale moleculelor din cele două
compartimente sunt egale.

Dacă înlăturăm izolarea termică a unui compartiment şi-l încălzim,

după care îl izolăm termic din nou,
gazul din cilindru nu se va mai afla
𝑰𝑰 𝑰𝑰𝑰𝑰
în echilibru termic. Acest fapt va
conduce la o deplasare a pistonului
spre compartimentul ce nu a fost
încălzit, deoarece odată cu 𝒑𝒑, 𝑻𝑻 𝒑𝒑, 𝑻𝑻
creşterea temperaturii se produce
şi o creştere a presiunii din
compartimentul încălzit. La Figura 3. Cilindru închis şi izolat ce conţine
deplasarea pistonului efectuându- un gaz ideal divizat de un piston mobil.
După perturbarea stării de echilibru
se lucru mecanic, înseamnă că,
termodinamic, pistonul se va deplasa până
compartimentul încălzit va la stabilirea unui nou echilibru.
transmite celuilalt
 TEMPERATURA

compartiment. După câteva oscilaţii ale pistonului, acesta se opreşte în

poziţia iniţială, moment în care se atinge din nou echilibru
termodinamic între cele două compartimente. Astfel,

Deoarece am considerat că numărul de molecule din cele două

compartimente nu variază prin trecerea acestora dintr-un compartiment
în celălalt sau în afara cilindrului, prin încălzirea gazului s-a modificat
doar ale acestora. Astfel,

. Astfel, putem corela

energia cinetică medie a moleculelor cu temperatura gazului. Acest
rezultat se aplică şi lichidelor sau solidelor.

Notând cu 𝑇𝑇 temperatura putem scrie:

2 𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2
· ~𝑇𝑇 (26)
3 2

iar pentru presiunea gazului:

𝑝𝑝~𝑛𝑛𝑛𝑛 (27)

Din relaţia precedentă rezultă că ar trebui să exprimăm temperatura în

unităţi de energie, ceea ce ar fi incomod. Dacă exprimăm temperatura în
grade, în relaţia (27) trebuie să introducem un coeficient care să permită
traducerea unităţilor de energie în grade. Astfel, legătura între energia
cinetică medie, măsurată în J şi temperatura măsurată în grade va fi
dată de relaţia:

2 𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2
· = 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (28)
3 2

unde 𝑘𝑘𝐵𝐵 reprezintă , aceasta exprimă raportul

dintre unitatea de energie şi cea de temperatură. Valoarea acestei
constante este:

𝐽𝐽
𝑘𝑘𝐵𝐵 = 1,38 · 10−23 (29)
𝐾𝐾

Dacă scriem relaţia (28) sub forma:

𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2 3
= 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (30)
2 2

şi o comparăm cu ecuaţia fundamentală a teoriei cinetico-moleculare

obţinem:
 TEMPERATURA

𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝑁𝑁𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (31)

Această relaţie ne permite să exprimăm mărimile macroscopice ale

gazului în funcţie de cele microscopice. Putem scrie relaţia (30) sub
forma:

2 𝑚𝑚����
𝑣𝑣 2
𝑇𝑇 = · (32)
3𝑘𝑘𝐵𝐵 2

şi observăm că
. Acest rezultat poate fi generalizat sub forma:

Acest enunţ reprezintă o interpretare, din punct de vedere

molecular, microscopic, a mărimii macroscopice temperatura unui corp.

Energia cinetică de translaţie medie a moleculei se referă la

molecula cu o viteză pătratică medie ����
𝑣𝑣 2 . Descompunând această viteză
după cele trei componente obţinem relaţia (12), 𝑣𝑣 ���2 = 𝑣𝑣
��� ���2 ���2
𝑥𝑥 + 𝑣𝑣𝑦𝑦 + 𝑣𝑣𝑧𝑧 , adică
2

energia cinetică medie se repartizează uniform după cele trei direcţii:

����
2 ����
𝑚𝑚𝑣𝑣 2 ����
2
𝑚𝑚𝑣𝑣 1 𝑦𝑦 1 𝑚𝑚𝑣𝑣 1
𝑥𝑥
= 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇, = 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 şi 𝑧𝑧
= 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (33)
2 2 2 2 2 2

Astfel, fiecare grad de libertate va contribui cu o cantitate egală de

1
energie 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 la cea a gazului. Prin se înţelege un
2
parametru independent prin care se poate preciza univoc poziţia unui
sistem în spaţiu. După cum ştim din capitolul „Cinematică newtoniană”,
poziţia unui punct material în spaţiu este determinată de mişcarea sa în
raport cu un sistem de referinţă cartezian 𝑥𝑥𝑥𝑥𝑥𝑥𝑥𝑥. Astfel, numărul
parametrilor independenţi pe care trebuie să-i indicăm pentru a putea
preciza poziţia punctului material în spaţiu va fi egal cu trei, adică
. Deci şi o moleculă, pe
care am asimilat-o cu un punct material, va avea şi ea trei grade de
libertate, unica mişcare pe care am presupus-o că o are aceasta fiind
mişcarea de translaţie. O generalizare a acestui rezultat o reprezintă
, care afirmă:
 TEMPERATURA

Acest enunţ poate fi scris matematic sub forma:

����
2 ����
𝑚𝑚𝑣𝑣 2 ����
2
𝑚𝑚𝑣𝑣 𝑚𝑚𝑣𝑣 3
ℰ𝐶𝐶̅ 𝑡𝑡𝑡𝑡 =
𝑦𝑦
𝑥𝑥
+ + 𝑧𝑧
= 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (34)
2 2 2 2

Trebuie precizat că pe lângă energia asociată fiecărui grad de

libertate al moleculei aflată în mişcare de translaţie, mai pot apărea
energii asociate gradelor de liberate ale mişcărilor de translaţie şi rotaţie
ale acesteia. Însă, în studiul gazului ideal noi am presupus că distanţa
dintre molecule este mare (ipoteza 1). Adică, mişcările de vibraţie şi
rotaţie ale moleculelor nu influenţează mişcarea acestora,
.

Deoarece temperatura se defineşte cu ajutorul unei mărimi

statistice, energia cinetică medie de translaţie, şi ea va fi o mărime
statistică ca şi presiunea. Cum mărimile statistice se pot defini doar
pentru sisteme formate dintr-un număr foarte mare de particule,
înseamnă că nu se poate discuta despre temperatura unei molecule. În
plus,

Din ecuaţiile obţinute cu ajutorul teoriei cinetico-moleculare

deducem relaţii între parametrii ce caracterizează starea gazului ideal.
Aceste mărimi sunt: presiunea, 𝑝𝑝, temperatura, 𝑇𝑇, şi volumul, 𝑉𝑉, numite
.

Parametrii de stare ai gazului ideal sunt mărimi dependente una de

alta. Relaţia care leagă presiunea, temperatura şi volumul unui gaz cu
masa dată se numeşte şi se poate scrie sub
forma generală:

𝑝𝑝 = 𝑓𝑓(𝑉𝑉, 𝑇𝑇) (35)

 TEMPERATURA

Această relaţie arată că starea gazului ideal este definită doar de

doi parametri, cel de-al treilea fiind obţinut cu ajutorul acestora. Pentru
a obţine o relaţie explicită a ecuaţiei termice de stare vom pleca de la
relaţia (31):

𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝑁𝑁𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (36)

în care 𝑁𝑁 reprezintă numărul de molecule al gazului ideal. Deoarece

această mărime este inaccesibilă unei măsurări directe, o putem
exprima în funcţie de alte mărimi uşor măsurabile. Astfel, utilizând
noţiunea de , , pentru un gaz de masă 𝑚𝑚, putem
scrie:
𝑚𝑚
𝜈𝜈 = (37)
𝜇𝜇

unde 𝜇𝜇 este masa molară. Utilizând expresiile numărului lui Avogadro,

𝑁𝑁 𝑉𝑉
𝑁𝑁𝐴𝐴 = şi ale volumului molar, 𝑉𝑉𝜇𝜇 = relaţia de mai sus devine:
𝜈𝜈 𝜈𝜈

𝑚𝑚 𝑁𝑁 𝑉𝑉
𝜈𝜈 = = = (38)
𝜇𝜇 𝑁𝑁𝐴𝐴 𝑉𝑉𝜇𝜇

din care rezultă:

𝑚𝑚
𝑁𝑁 = 𝑁𝑁𝐴𝐴 = 𝜈𝜈𝑁𝑁𝐴𝐴 (39)
𝜇𝜇

Astfel, relaţia (36) poate fi scrisă:

𝑚𝑚
𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝑁𝑁𝐴𝐴 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (40)
𝜇𝜇

În această relaţie intervin două constante universale: numărul lui

Avogadro 𝑁𝑁𝐴𝐴 şi constanta lui Boltzmann 𝑘𝑘𝐵𝐵 . Produsul acestor două
constante universale este tot o constantă universală, numită
, , având valoarea:

𝐽𝐽
𝑅𝑅 = 𝑁𝑁𝐴𝐴 𝑘𝑘𝐵𝐵 ≅ 8,314 (41)
𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚·𝐾𝐾

Introducând această constantă în relaţia (40) obţinem:

𝑚𝑚
𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝑅𝑅𝑅𝑅 (42)
𝜇𝜇

sau, ţinând cont de relaţia (38):

𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝜈𝜈 𝑅𝑅𝑅𝑅 (43)

 TEMPERATURA

Relaţiile (42) şi (43) poartă numele de

sau . Pentru un mol de
substanţă: 𝑚𝑚 = 𝜇𝜇 şi 𝑉𝑉 = 𝑉𝑉𝜇𝜇 şi ecuaţia (56) ia forma:

𝑝𝑝𝑉𝑉𝜇𝜇 = 𝑅𝑅𝑅𝑅 (44)

Pentru un gaz ideal format din 𝑁𝑁 molecule, energia cinetică de

translaţie medie dată de relaţia (47) devine:

3
ℰ𝐶𝐶̅ 𝑡𝑡𝑡𝑡 = 𝑁𝑁𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (45)
2

Ţinând seama de relaţiile (31) şi (45) putem rescrie relaţia de mai sus
sub forma:

3
ℰ𝐶𝐶̅ 𝑡𝑡𝑡𝑡 = 𝜈𝜈 𝑅𝑅𝑅𝑅 (46)
2

Dacă considerăm că moleculele gazului posedă doar energie

cinetică de translaţie relaţia (46) reprezintă , , a gazului
ideal. Această presupunere îşi are fundamentul în faptul că

Deoarece
în modelul cinetico-molecular nu se ţine cont de structura moleculei şi
de interacţiunile dintre acestea, va fi dată
doar de suma energiilor cinetice de translaţie a moleculelor:

3 3
𝑈𝑈 = ℰ𝐶𝐶̅ 𝑡𝑡𝑡𝑡 = 𝑁𝑁𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 = 𝜈𝜈 𝑅𝑅𝑅𝑅 (47)
2 2

Relaţia (47) reprezintă

care arată că:

Se observă că energia internă nu este influenţată de presiunea şi

volumul gazului.
 TEMPERATURA

, , este
. Această viteză este dată de relaţia:

𝑣𝑣𝑇𝑇 = �����
𝑣𝑣 2 (48)

sau, ţinând cont de expresia energiei cinetice medii de translaţie:

̅
2ℰ𝐶𝐶
𝑣𝑣𝑇𝑇 = � 𝑡𝑡𝑡𝑡
(49)
𝑚𝑚
Tabelul 3

Astfel, luând în considerare relaţia (31)

putem scrie: Gazul 𝝁𝝁 (𝒈𝒈/𝒎𝒎𝒎𝒎𝒎𝒎) 𝒗𝒗𝑻𝑻 (𝒎𝒎/𝒔𝒔)
𝑯𝑯𝟐𝟐 2,016 1902
3𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇
𝑣𝑣𝑇𝑇 = � (50) 𝑯𝑯𝑯𝑯 4,00 1352
𝑚𝑚
𝑯𝑯𝟐𝟐 𝑶𝑶 18,0 637
𝑁𝑁𝐴𝐴
𝑵𝑵𝑵𝑵 20,1 602
Cum 𝑘𝑘𝐵𝐵 = şi 𝜇𝜇 = 𝑚𝑚𝑁𝑁𝐴𝐴 , obţinem: 𝑵𝑵𝟐𝟐 28,0 511
𝑅𝑅
𝑪𝑪𝑪𝑪 28,0 511
3𝑅𝑅𝑅𝑅 𝑨𝑨𝑨𝑨𝑨𝑨 28,8 504
𝑣𝑣𝑇𝑇 = � (51) 𝑵𝑵𝑵𝑵 30,0 494
𝜇𝜇
𝑶𝑶𝟐𝟐 32,0 478
În tabelul alăturat sunt date vitezele 𝑪𝑪𝑪𝑪𝟐𝟐 44,0 408
termice pentru câteva molecule, la o 𝑺𝑺𝑺𝑺𝟐𝟐 64,1 338

temperatură de 20℃.

Legile cărora se supun gazele ideale au fost descoperite pe cale

experimentală. În continuare, vom deduce aceste legi utilizând teoria
cinetico-moleculară, mai precis, din ecuaţia termică de stare a gazului
ideal.

Studiind gazul ideal în condiţii de temperatură constantă, R. Boyle

şi E. Mariotte au descoperit că la comprimarea şi dilatarea unui gaz,
variaţia volumului este însoţită de o variaţie a presiunii gazului. Astfel.
produsul dintre presiunea şi volumul gazului este o constantă, atâta
timp cât temperatura este menţinută constantă. Acest rezultat reiese şi
din ecuaţia de stare , dacă se consideră temperatura constantă:

𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. (52)

 TEMPERATURA

Această relaţie numeşte se

şi este reprezentată
în figura 4, în coordonate (𝑝𝑝, 𝑉𝑉). Se
𝑻𝑻𝟑𝟑 observă că aceste curbe, numite ,
𝑻𝑻𝟐𝟐 𝑻𝑻𝟑𝟑 > 𝑇𝑇𝟐𝟐 se reprezintă prin hiperbole echilaterale
în planul (𝑝𝑝, 𝑉𝑉).
𝑻𝑻𝟏𝟏
𝑻𝑻𝟐𝟐 > 𝑇𝑇𝟏𝟏
0
Considerând două stări ale gazului,
putem scrie legea Boyle-Mariotte în
Figura 4. Reprezentarea legii decursul transformării izoterme a gazului
transformării izoterme în
de la o stare iniţială la o stare finală
coordonate (𝑝𝑝, 𝑉𝑉).
astfel:

𝑝𝑝𝑖𝑖 𝑉𝑉𝑖𝑖 = 𝑝𝑝𝑓𝑓 𝑉𝑉𝑓𝑓 (53)

Prin menţinerea presiunii unui gaz la valori constante, Gay-Lussac

a observat o variaţie proporţională cu temperatura a volumului acestuia,
adică:

∆𝑉𝑉 = 𝛼𝛼𝑉𝑉𝑖𝑖 ∆𝑇𝑇 (54)

unde 𝛼𝛼 este al gazului, [𝛼𝛼 ]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔 −1, iar 𝑉𝑉𝑖𝑖 este
volumul iniţial al acestuia. Această relaţie reprezintă
şi este reprezentată în figura 5.

Relaţia de mai sus poate fi scrisă sub forma:

𝑉𝑉𝑓𝑓 − 𝑉𝑉𝑖𝑖 = 𝛼𝛼𝑉𝑉𝑖𝑖 (𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 ) (55)

sau 𝑉𝑉𝑓𝑓 = 𝑉𝑉𝑖𝑖 [1 + 𝛼𝛼(𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 )] (56)

1
unde 𝑇𝑇𝑖𝑖 = 273,15 𝐾𝐾. Dacă 𝛼𝛼 = 𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔 −1 obţinem:
273,15

1
𝑉𝑉𝑓𝑓 = 𝑉𝑉𝑖𝑖 �1 + �𝑇𝑇𝑓𝑓 − 273,15�� = 𝑉𝑉𝑖𝑖 𝛼𝛼𝑇𝑇𝑓𝑓 (57)
273,15
𝑽𝑽
𝒑𝒑 = 𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄.
adică, într-o transformare izobară, volumul
gazului este direct proporţional cu temperatura
1
absolută. Deoarece 𝛼𝛼 = , relaţia (57) devine:
𝑇𝑇𝑖𝑖

𝑉𝑉𝑖𝑖 𝑉𝑉𝑓𝑓 𝑻𝑻
= (58) 0
𝑇𝑇𝑖𝑖 𝑇𝑇𝑓𝑓
Figura 5. Reprezentarea legii
Din ecuaţia termică de stare obţinem pentru transformării izobare în
coordonate (𝑉𝑉, 𝑇𝑇).
 TEMPERATURA

𝜈𝜈𝜈𝜈
volum relaţia: 𝑉𝑉 = 𝑇𝑇, prin urmare, de unde, pentru 𝑝𝑝 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐., obţinem:
𝑝𝑝

𝑉𝑉
= 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. (59)
𝑇𝑇

adică expresia (58) poate fi obţinută şi din ecuaţia de stare a gazului

perfect.

Studiind comportarea unui gaz menţinut la volum constant, Charles a

constatat că presiunea acestuia depinde liniar de temperatură, adică:

∆𝑝𝑝 = 𝛽𝛽𝑝𝑝𝑖𝑖 ∆𝑇𝑇 (60)

sau: 𝑝𝑝𝑓𝑓 − 𝑝𝑝𝑖𝑖 = 𝛽𝛽𝑝𝑝𝑖𝑖 (𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 ) (61)

unde 𝛽𝛽 reprezintă , [𝛽𝛽]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔 −1 . Relaţia de mai sus

poate fi scrisă sub forma:

𝑝𝑝𝑓𝑓 = 𝑝𝑝𝑖𝑖 [1 + 𝛽𝛽�𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 �] (62)

care reprezintă forma experimentală a sau

. Această lege este reprezentată în figura 6.

Procedând ca mai sus obţinem pentru ,

1 −1
𝛽𝛽 = 𝛼𝛼 = = 273,15 𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔 , iar relaţia precedentă devine:
𝑇𝑇𝑖𝑖

𝑝𝑝𝑓𝑓 = 𝛽𝛽𝑝𝑝𝑖𝑖 𝑇𝑇𝑓𝑓 (63)

adică, într-o transformare izocoră, presiunea gazului este direct proporţională cu

temperatura absolută. Relaţia precedentă poate fi scrisă şi sub forma:
𝑝𝑝𝑖𝑖 𝑝𝑝𝑓𝑓
= 𝑇𝑇 (64)
𝑇𝑇𝑖𝑖 𝑓𝑓

Din ecuaţia termică de stare, pentru

𝜈𝜈𝜈𝜈
𝒑𝒑
𝑉𝑉 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. obţinem: 𝑝𝑝 = 𝑇𝑇, adică:
𝑉𝑉

𝑝𝑝
= 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. (65)
𝑇𝑇 𝑽𝑽 = 𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄𝒄.
𝑝𝑝𝑖𝑖 𝑝𝑝𝑓𝑓
sau = 𝑇𝑇 (66)
𝑇𝑇𝑖𝑖 𝑓𝑓 𝑻𝑻
0
adică (64) se poate
Figura 6. Reprezentarea legii
obţine şi din ecuaţia termică de stare a gazelor transformării izocore în
coordonate (𝑝𝑝, 𝑇𝑇).
 TEMPERATURA

ideale.

Din legile experimentale obţinute s-a stabilit o dependenţă între parametrii

de stare ai gazului ideal. Expresia matematică a dependenţei dintre aceştia este
dată de :

𝑝𝑝𝑝𝑝
= 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. (67)
𝑇𝑇

În stabilirea legilor gazului ideal am presupus o cantitate constantă de gaz.

Însă, atunci când cantitatea de gaz se modifică, legile gazului ideal nu se mai pot
utiliza în procesul considerat. În această situaţie se poate utiliza ecuaţia
Clapeyron-Mendeleev, care stabileşte o relaţie între parametrii de stare ai gazului.
Să presupunem o transformare oarecare a unui gaz ideal aflat iniţial în condiţii
normale de presiune şi temperatură. În acest caz, ecuaţia transformării generale
este:

𝑝𝑝0 𝑉𝑉𝑉𝑉0 𝑝𝑝𝑉𝑉𝜇𝜇

= (68)
𝑇𝑇0 𝑇𝑇

Cum 𝑝𝑝0 = 1 𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎, 𝑇𝑇0 = 273,15 𝐾𝐾 şi 𝑉𝑉𝜇𝜇0 = 22,4 · 10−3 𝑚𝑚3 /𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 obţinem pentru
𝐽𝐽
expresia din stânga valoarea 8,3145 , care este chiar constanta universală
𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚·𝐾𝐾
a gazelor ideale, 𝑅𝑅. Astfel, relaţia de mai sus devine:

𝑝𝑝𝑉𝑉𝜇𝜇 = 𝑅𝑅𝑅𝑅 (69)

deoarece volumul gazului este 𝑉𝑉 = 𝜈𝜈 · 𝑉𝑉𝜇𝜇 , din relaţia precedentă rezultă:

𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝜈𝜈𝑅𝑅𝑅𝑅 (70)

care este chiar sau

.

Pentru un amestec de gaze inerte diferite, aflate în echilibru termic într-o

incintă de volum 𝑉𝑉, ecuaţia termică de stare se scrie sub forma:

𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝑁𝑁𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 (71)

unde numărul total de molecule din incintă va fi:

𝑁𝑁 = 𝑁𝑁1 + 𝑁𝑁2 + 𝑁𝑁3 + ⋯ + 𝑁𝑁𝑘𝑘 + ⋯ (72)

Astfel, presiunea gazului va fi egală cu:

 TEMPERATURA

𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇

𝑝𝑝 = 𝑁𝑁1 + 𝑁𝑁2 + 𝑁𝑁3 + ⋯ + 𝑁𝑁𝑘𝑘 +⋯ (73)
𝑉𝑉 𝑉𝑉 𝑉𝑉 𝑉𝑉

sau:

𝑝𝑝 = 𝑝𝑝1 + 𝑝𝑝2 + 𝑝𝑝3 + ⋯ + 𝑝𝑝𝑘𝑘 + ⋯ (74)

adică,
. Acest rezultat reprezintă
, care se aplică foarte bine gazelor perfecte. La presiuni
ridicate, experienţele arată o abatere de la legea lui Dalton, însă gazul
nu mai poate fi considerat unul ideal.

Aplicaţia 6.
Un gaz ideal format din molecule de hidrogen 3 3
𝐸𝐸𝐶𝐶𝑡𝑡 = 𝑁𝑁𝐴𝐴 ℰ𝐶𝐶̅ 𝑡𝑡𝑡𝑡 = 𝑁𝑁 𝑘𝑘 𝑇𝑇 = 𝑅𝑅𝑅𝑅 = 3741,2 𝐽𝐽
este încălzit la temperatura de 300 𝐾𝐾. Să se afle: 2 𝐴𝐴 𝐵𝐵 2
(A) Energia cinetică medie a unei molecule.
(C) Viteza termică a unei molecule de vapori de
Rezolvare Hg aflaţi la aceeaşi temperatură.

Din relaţia energiei cinetice medii de translaţie Rezolvare

obţinem:
3 Mercurul are 𝐴𝐴 = 201, iar masa unui atom va fi:
ℰ𝐶𝐶̅ = 𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 = 6,21 · 10−21 𝐽𝐽
𝑡𝑡𝑡𝑡 2
(B) Energia cinetică totală a moleculelor dintr- 𝑚𝑚𝐻𝐻𝐻𝐻 = 𝐴𝐴𝐻𝐻𝐻𝐻 1𝑢𝑢 = 201 · 1,66 · 10−27 𝑘𝑘𝑘𝑘
un mol de gaz la temperatura respectivă.
adică: 𝑚𝑚𝐻𝐻𝐻𝐻 ≈ 334 · 10−27 𝑘𝑘𝑘𝑘
Rezolvare
Viteza termică va fi:
Numărul de molecule dint-un mol este dat de
numărul lui Avogadro. Astfel, energia cinetică 3𝑘𝑘 𝑇𝑇 𝑚𝑚
totală a moleculelor dintr-un mol se determină 𝑣𝑣 𝑇𝑇 = � 𝑚𝑚 𝐵𝐵 = 192,83 =
𝐻𝐻𝐻𝐻 𝑠𝑠
cu relaţia:
Aplicaţia 7.

Aflaţi pentru gazele din tabelul 3, că vitezele

termice sunt de acelaşi ordin cu viteza de Rezolvare
propagare a sunetului în gazele respective. Se
Utilizând formulele de calcul ale vitezei termice
cunosc 𝑝𝑝 = 1𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 ≈ 105 𝑃𝑃𝑃𝑃, 𝑇𝑇 = 273,15 𝐾𝐾, iar
3𝑅𝑅𝑅𝑅
densităţile sunt date în tabelul următor: 𝑣𝑣 𝑇𝑇 = � şi vitezei sunetului într-un mediu
𝜇𝜇

3𝑅𝑅𝑅𝑅
𝜌𝜌 (𝑘𝑘𝑘𝑘 𝜇𝜇 (𝑔𝑔 gazos 𝑣𝑣𝑆𝑆 = � , obţinem tabelul:
Gazul 𝜌𝜌
/𝑚𝑚3 ) /𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚)
𝑯𝑯𝟐𝟐 0.0899 2,016
Gazul 𝑣𝑣 𝑇𝑇 (𝑚𝑚/𝑠𝑠) 𝑣𝑣𝑆𝑆 (𝑚𝑚/𝑠𝑠)
𝑯𝑯𝑯𝑯 0.1785 4,00
𝑯𝑯𝟐𝟐 𝑶𝑶 0.804 18,0 1838,37 1837,81
𝑯𝑯𝟐𝟐
𝑵𝑵𝑵𝑵 0.8999 20,1 1305,11 1304,96
𝑯𝑯𝑯𝑯
𝑵𝑵𝟐𝟐 1.2506 28,0 615,23 614,88
𝑯𝑯𝟐𝟐 𝑶𝑶
𝑪𝑪𝑪𝑪 1.250 28,0 582,21 581,19
𝑵𝑵𝑵𝑵
𝑨𝑨𝑨𝑨𝑨𝑨 1.293 28,8 493,28 493,01
𝑵𝑵𝟐𝟐
𝑵𝑵𝑵𝑵 1.249 30,0 493,28 493,01
𝑪𝑪𝑪𝑪
𝑶𝑶𝟐𝟐 1.4290 32,0 486,38 484,86
𝑨𝑨𝑨𝑨𝑨𝑨
 TEMPERATURA

𝑪𝑪𝑪𝑪𝟐𝟐 1.977 44,0 𝑵𝑵𝑵𝑵 476,56 493,33

𝑺𝑺𝑺𝑺𝟐𝟐 2.926 64,1 𝑶𝑶𝟐𝟐 461,42 461,21
𝑪𝑪𝑪𝑪𝟐𝟐 393,50 392,11
𝑺𝑺𝑺𝑺𝟐𝟐 326,02 322,31

Aplicaţia 8.

p
Un gaz ocupă volumul 𝑉𝑉1 = 2 · 10−3 𝑚𝑚3 la
𝒑𝒑𝟐𝟐 = 𝒑𝒑𝟑𝟑
temperatura 𝑇𝑇1 = 400 𝐾𝐾 şi presiunea 𝑝𝑝1 = 10 5 𝑃𝑃𝑃𝑃.
Gazul suferă următoarele transformări: 𝑻𝑻𝟏𝟏
a) comprimare izotermă pănă la volumul 𝑉𝑉2 şi 𝑻𝑻𝟐𝟐
presiunea 𝑝𝑝2 ; b) răcire izobară până la 𝒑𝒑𝟏𝟏 = 𝒑𝒑𝟒𝟒
temperatura 𝑇𝑇3 = 200 𝐾𝐾; c) destindere izotermă V
până la volumul 𝑉𝑉4 = 10−3 𝑚𝑚3 . 0
𝑽𝑽𝟒𝟒 𝑽𝑽𝟏𝟏

(A) Stabiliţi presiunea finală a gazului 𝑝𝑝4 . p

𝒑𝒑𝟐𝟐 = 𝒑𝒑𝟑𝟑
Rezolvare

𝒑𝒑𝟏𝟏 = 𝒑𝒑𝟒𝟒
Pentru transformările suferite de gaz, relaţiile
legilor respective sunt:
𝑝𝑝1 𝑉𝑉1 = 𝑝𝑝2 𝑉𝑉2 T
𝑉𝑉2 𝑉𝑉3 𝑉𝑉 𝑇𝑇 0
= 𝑇𝑇 � ⇒ 𝑝𝑝4 = 𝑝𝑝1 1 · 3 = 10 5 𝑃𝑃𝑃𝑃 𝑻𝑻𝟑𝟑 𝑻𝑻𝟏𝟏
𝑇𝑇1 3 𝑉𝑉 𝑇𝑇
4 1
𝑝𝑝2 𝑉𝑉3 = 𝑝𝑝4 𝑉𝑉4
V
(B) Reprezentaţi grafic transformările în 𝑽𝑽𝟏𝟏
coordonate (p,V), (V,T) şi (p,T).
Rezolvare 𝑽𝑽𝟒𝟒

Reprezentările grafice sunt prezentate alăturat. T

0
𝑻𝑻𝟑𝟑 𝑻𝑻𝟏𝟏
Aplicaţia 9.

Într-un recipient cu volumul 𝑉𝑉 = 0,25 𝑚𝑚3 se află 𝑝𝑝 = 𝑝𝑝1 + 𝑝𝑝2 = 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑂𝑂2

𝑅𝑅𝑅𝑅
+ 𝜈𝜈𝐻𝐻2𝑂𝑂
𝑅𝑅𝑅𝑅
𝑉𝑉 𝑉𝑉
un amestec de gaze format din vapori de apă şi
𝐶𝐶𝑂𝑂2 . Temperatura amestecului este 𝑡𝑡 = 327℃. 𝑁𝑁𝐶𝐶𝑂𝑂2 𝑅𝑅𝑅𝑅 𝑁𝑁𝐻𝐻2 𝑂𝑂 𝑅𝑅𝑅𝑅
sau 𝑝𝑝 = + 𝑁𝑁𝐶𝐶𝑂𝑂2 = (𝑁𝑁𝐶𝐶𝑂𝑂2 + 𝑁𝑁𝐻𝐻2𝑂𝑂 )
Numărul moleculeleor de 𝐶𝐶𝑂𝑂2 este 𝑁𝑁𝐶𝐶𝑂𝑂2 = 6,6 · 𝑁𝑁𝐴𝐴 𝑉𝑉 𝑁𝑁𝐴𝐴 𝑁𝑁𝐴𝐴 𝑉𝑉

1021 şi iar al celor de vapori 𝑁𝑁𝐻𝐻2𝑂𝑂 = 0,9 · 1021 .

𝑝𝑝 = 248,51 𝑃𝑃𝑃𝑃
Determinaţi presiunea şi masa molară a
𝐽𝐽
amestecului. Se cunosc: 𝑅𝑅 = 8,314 , 𝑁𝑁𝐴𝐴 = Masa moleculară a amestecului se determină
𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 𝐾𝐾
𝑔𝑔 𝑔𝑔
6,0221 · 10 23 −1
𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 , 𝜇𝜇𝐶𝐶𝑂𝑂2 = 44 şi 𝜇𝜇𝐻𝐻2𝑂𝑂 = 18 . din relaţia:
𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚

𝑚𝑚𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 𝜇𝜇𝐶𝐶𝑂𝑂2 𝑁𝑁𝐶𝐶𝑂𝑂2 +𝜇𝜇𝐻𝐻2 𝑂𝑂 𝑁𝑁𝐻𝐻2 𝑂𝑂

Rezolvare 𝜇𝜇𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 = =
𝜈𝜈amestec 𝑁𝑁𝐶𝐶𝑂𝑂2 +𝑁𝑁𝐻𝐻2 𝑂𝑂

Presiunea totală a amestecului, conform legii 𝑔𝑔 𝑔𝑔

𝜇𝜇𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 = 41 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚
lui Dalton, va fi:
 http:// www.photoeverywhere.co.uk
1. Introducere 1
2. Forme de energie 2
3. Transferul de energie 5
3.1. Transferul de energie prin căldură 5
3.2. Transferul de energie prin lucru mecanic 8
4. Capacitatea calorică 10
5. Călduri latente 13
6. Lucrul mecanic în termodinamică 14
7. Enunţul principiului I al termodinamicii 18
8. Aplicaţii ale principiului I al termodinamicii 22
8.1. Căldurile molare ale gazelor ideale 22
8.2. Procese cvasistatice reversibile fundamentale
24
8.2.1. Procese izocore şi izobare 24
8.2.2. Procese izoterme 25
8.2.3. Procese adiabatice 26
8.2.4. Procese politrope 28
9. Conversia eficientă a energiei 29
10. Mecanisme de transfer ale căldurii 32
10.1. Conducţia termică 32
10.2. Convecţia 35
10.3. Radiaţia 36 Apa există în trei stări de agregare, după cum se
11. Energia şi mediul 39 observă din figură: lichidă, gazoasă, sub formă de
11.1 Ozonul şi smogul 41 vapori şi în stare solidă, adică zăpada ce înconjoară
11.2 Ploaia acidă 42 apa geotermală. Trecerea dintr-o stare în alta este
11.3 Efectul de seră: încălzirea globală şi schimbările
rezultatul schimbului de energie, adică esenţa
climatice 43
principiului I al termodinamicii.

Până în jurul anului 1850 mecanica şi termodinamica erau considerate două

domenii diferite ale ştiinţe, iar principiul conservării energiei părea că se aplică doar
anumitor sisteme mecanice. Însă, experimentele realizate în special de Joule au
arătat legătura strânsă dintre transferul căldurii în procesele termice şi transferul
energiei sub formă de lucru mecanic în procesele mecanice. Astăzi, se cunoaşte că
energia mecanică poate fi transformată în , pe care o vom defini în
acest capitol plecând de la proprietăţile mecanice ale constituenţilor sistemului.
Odată generalizat conceptul de energie, principiul conservării energiei va rezulta ca o
lege universală a naturii.

În acest capitol vom analiza câteva tipuri de energie pe care le-am studiat sau
urmează a fi studiate în alte capitole ale fizicii, vom introduce energia internă ca
mărime fizică ce caracterizează starea sistemului termodinamic. După care, discuţia
se va îndrepta spre primul principiu al termodinamicii care descrie sistemele în care
singura energie care schimbată este energia internă, iar transferul de energie
presupune schimb de căldură sau lucru mecanic.
 Principiul conservării energiei, care este o expresie a principiului I al
termodinamicii, ne este familiar deoarece l-am întâlnit de mai multe ori pe
parcursul studierii fizicii. Conform acestuia, energia nu poate fi creată sau
distrusă, ci doar se schimbă dintr-o formă în alta. Pare suficient de simplu, dar
oare cât de clar şi precis înţelegem această afirmaţie şi o credem ca fiind
adevărată?

Să ne imaginăm următoarea
situaţie: într-o cameră care nu are ferestre
sau uşi, iar pereţii sunt izolaţi astfel încât
să nu existe nici un transfer de căldură
dinspre sau spre exterior, punem un
frigider cu uşa deschisă, ca în figura .
Acum ne punem întrebarea: ce se va
întâmpla cu temperatura medie din
cameră? Va creşte, va scădea sau va
rămâne constantă? Probabil, primul gând
va fi acela că temperatura va scădea pe
măsură ce aerul din cameră se va
amesteca cu aerul răcit de frigider. După
Figura 1. Frigider cu uşa deschisă
care, analizând mai atent situaţia, ne vom
aflat într-o cameră izolată adiabatic.
gândi la căldura generată de motorul
frigiderului şi vom considera că
temperatura va creşte deoarece efectul de încălzire este mai pronunţat decât cel
de răcire. Aceste discuţii pot continua până când ne vom gândi la principiul
conservării energiei pe care îl considerăm corect. Dacă considerăm întreaga
cameră, inclusiv aerul din frigider, ca fiind un sistem termodinamic închis, izolat
adiabatic, deoarece am presupus ca nu există nici un schimb de căldură cu
exteriorul, vom concluziona că singura energie ce trece prin frontierele sistemului
şi intră în cameră este energia electrică! Principiul conservării energiei impune ca
energia conţinută de cameră să crească cu o cantitate egală cu energia electrică
furnizată frigiderului. Această energie poate fi uşor măsurată cu ajutorul unui
aparat specializat. Cum frigiderul sau motorul său nu stochează această energie,
ea trebuie să se regăsească în aerul din cameră şi se va manifesta prin creşterea
temperaturii acestuia. Această creştere se poate determina prin calcul, pe baza
principiul conservării energiei, dacă se ţine cont de cantitatea de energie electrică
consumată şi de proprietăţile aerului.

Plecând tot de la principiul conservării energiei, ar trebui să fie posibil şi

procesul invers, adică energia termică să fie transformată în energie electrică.
Ştim desigur că acest lucru se întâmplă într-o termocentrală, unde energia
termică eliberată prin arderea combustibilului (cărbune, gaz, petrol, etc) este
convertită în energie electrică. Însă, doar o mică fracţie din această energie este
transformată în energie electrică, restul energiei fiind pierdută în alte procese
adiţionale.

De fapt, „conservarea energiei” se referă la conservarea „calităţii” acesteia,

nu a cantităţii! Electricitatea, care este o energie de cea mai bună calitate, poate
fi convertită într-o cantitate echivalentă de energie termică, însă doar o mică
parte din energia termică pate fi transformată în energie electrică, după cum vom
vedea în capitolul dedicat principiului II al termodinamicii. Acum, trebuie să ne
gândim la ce am fi putut face cu energia consumată de frigider care a avut efectul
contrar dorinţei noastre: aerul din cameră s-a încălzit!

În exemplu de mai sus am considerat doar transformarea energiei electrice

în energie termică, asociată funcţionării frigiderului pentru a obţine o modificare
a temperaturii aerului din cameră. Însă, mai sunt şi alte mecanisme de
transformare a energiei care însoţesc funcţionarea frigiderului. De exemplu,
vibraţiile şi sunetele care apar în timpul funcţionării motorului frigiderului, care
sunt asociate transformării energiei electrice în energie mecanică. De aceea, la
început este necesar să studiem diverse forme de energie, după care ne vom
concentra atenţia pe mecanismele de transfer ale energiei.

Energia există sub numeroase forme în natură: mecanică, termică,

electromagnetică, chimică şi nucleară. Suma tuturor acestor energii reprezintă
energia totală a unui sistem fizic.
Termodinamica nu ne oferă nici o informaţie cu privire la valoarea absolută
a energiei, ci operează doar cu modificarea energiei totale a sistemului. Analiza
energiei totale a unui sistem din punct de vedere termodinamic poate fi făcută la
nivel macroscopic sau la scară microscopică. Din punct de vedere
, formele de energie pe care le are un sistem sunt cele asociate
mişcării sau poziţiei în raport cu un Sistem de Referinţă, adică energie cinetică şi
energie potenţială. Privind la scară , formele de energie aflate în
sistem sunt cele legate de structura moleculară a substanţei ce formează
sistemul şi ele sunt independente faţă de un referenţial aflat în afara acestuia.
Suma acestor energii datorate constituenţilor substanţei se numeşte
, .
Denumirea „energie” a fost utilizată prima dată de Thomas Young în anul
1807, iar în termodinamică Lord Kelvin a utilizat acest termen în 1852. Energia
internă a apărut prima dată în lucrările lui Rudolph Clausius şi William Rankine
în a doua jumătate a secolului al XIX- lea. Ţinând cont de cele exprimate mai sus,
energia totală a unui sistem va fi dată de relaţia:

𝐸𝐸𝑇𝑇 = 𝐸𝐸𝐶𝐶 + 𝐸𝐸𝑃𝑃 + 𝑈𝑈 (1)

unde, 𝐸𝐸𝐶𝐶 şi 𝐸𝐸𝑃𝑃 sunt energiile cinetică şi potenţială şi depind de poziţia sistemului
în raport cu un referenţial extern În termodinamică, majoritatea sistemelor
închise sunt staţionare şi nu-şi modifică poziţia în raport cu un Sistem de
Referinţă şi, prin urmare, nu suferă nici o modificare a energiei cinetice şi
potenţiale. Sistemele închise care nu îşi modifică viteza şi poziţia centrului de
masă pe durata unui proces se numesc . În concluzie,
energia totală a sistemului termodinamic este dată de modificarea energiei sale
interne, ∆𝑈𝑈 şi astfel putem defini energia internă astfel:

Pentru o mai bună înţelegere a energiei interne, să examinăm un sistem

termodinamic la nivel molecular. Moleculele unui gaz se află în mişcare de
agitaţie termică şi se deplasează în spaţiu pe traiectorii rectilinii cu anumite
viteze. Prin urmare, în mişcarea lor de translaţie ele vor avea o energie cinetică,
cunoscută sub denumirea de , . Atomii
moleculelor poliatomice se rotesc în jurul unei axe, iar energia asociată acestei
rotaţii este numită , . Aceşti atomi ai
moleculelor poliatomice pot vibra în raport cu centrul lor de masă, iar energia
asociată acestei vibraţii este , . În cazul
gazelor, energia cinetică este datorată în special mişcărilor de translaţie şi rotaţie,
pe când energia datorată vibraţiei devine importantă doar la temperaturi ridicate.
Electronii dintr-un atom se află în mişcare de rotaţie în jurul nucleului şi vor
avea o , , la care se adaugă şi
, , datorată rotaţiei în jurul unei axe proprii. Şi particulele
care se găsesc în nucleul atomic posedă energie de spin.

Energia internă este asociată şi cu diferitele forţe asociate tipurilor de legături

chimice dintre moleculele substanţei, dintre atomi şi molecule sau dintre
particulele din atom şi nucleul acestuia. Forţele de legătură dintre molecule sunt
mai puternice în solide şi lichide şi mai slabe în gaze. Atunci când o cantitate
suficientă de energie este furnizată moleculelor solidelor şi lichidelor, legăturile
dintre acestea se rup, iar substanţa se transformă în gaz, adică se produce o
transformare de fază. Datorită surplusului de energie pe care le au moleculele de
gaz, sistemele aflate în fază gazoasă vor avea o energie internă mai mare decât
sistemele aflate în fază lichidă sau solidă. Energia asociată fazei sistemului se
numeşte , . După cum am precizat în capitolul introductiv
 Figura 2. Diferitele de forme de energie ale particulelor constituente ale sistemului
care formează energia internă a acestuia.

din Termodinamică, procesele de schimbare de fază se pot produce fără a se

modifica compoziţia chimică a substanţei.

În nucleul atomic se găsesc protoni având sarcină pozitivă şi neutroni,

stabilitatea nucleului fiind dată de forţele nucleare foarte puternice care ţin legaţi
neutronii de protoni. În jurul nucleului orbitează electronii având sarcină
negativă, stabilitatea atomului datorându-se atracţiei columbiene dintre aceştia şi
protonii din nucleu, care este mai slabă decât forţele nucleare. Acest lucru
explică de ce este mai uşor de ionizat un atom şi mai greu de „distrus”. Energia
internă asociată legăturilor atomice dintr-o moleculă reprezintă
, . În timpul reacţiilor chimice unele legături se rup, iar altele se
formează în acelaşi timp. Drept urmare, energia internă se modifică.

Uriaşa energie asociată forţelor nucleare care ţin legaţi neutronii în nucleu
formează , . Evident, în termodinamică nu ne dorim să fie
implicată această energie, cu excepţia proceselor de fisiune şi fuziune nucleară.
Reacţia chimică implică modificări în structura electronilor din atomi, pe când
reacţiile nucleare implică modificări ale nucleului atomic. Prin urmare, atomii îşi
vor păstra identitatea în urma reacţiilor chimice şi o vor pierde în urma reacţiilor
nucleare. În figura , sunt reprezentate particulele care au energiile prezentate
anterior.

Toate aceste forme de energie constituie energia totală a unui sistem şi

poate fi înmagazinată sau reţinută de acesta, putând fi văzute ca
. Formele de energie care nu sunt înmagazinate în sistem sunt
sau . La trecerea prin frontierele
sistemului, formele dinamice ale energiei produc o modificare a energiei acestuia.
Pentru un sistem termodinamic închis există două forme de energie de interacţie:
şi . Când energia de interacţie produce o modificare a
temperaturii sistemului spunem că se produce un transfer de căldură, altfel se
realizează un lucru mecanic. Un sistem termodinamic deschis schimbă energie şi
în urma , deoarece, de fiecare dată când substanţa intră
sau iese din sistemul termodinamic şi energia conţinută de aceasta este
transferată.

Trebuie făcută o distincţie clară între energia cinetică macroscopică a unui

corp, ca întreg şi energia cinetică microscopică a moleculelor constituente ale
corpului. Energia cinetică a copului, ca întreg, este o formă organizată de energie
asociată mişcării ordonate a tuturor moleculelor pe o traiectorie rectilinie sau în
jurul unei axe. În contrast, energia cinetică a moleculelor este complet
întâmplătoare şi foarte dezorganizată, deoarece moleculele se află în mişcare de
agitaţie termică. Energia „organizată” este mult mai valoroasă, iar o aplicaţie
majoră a termodinamicii este aceea de a converti energia „dezorganizată”
(căldura) în energie „organizată” (lucru mecanic). Vom vedea în capitolele
următoare că energia organizată poate fi transformată complet în energie
dezorganizată, pe când în procesul invers doar o fracţiune poate fi transformată
în dispozitive speciale construite pentru asta, numite .

Energia poate trece prin frontierele unui sistem închis sub două forme:
şi . Este important să facem o distincţie între cele două
forme de energie şi, pentru a înţelege mai bine cum s-au obţinut legile
termodinamicii, vom începe prin a discuta despre ele.
 Experienţa ne arată că, atunci
când scoatem din frigider o cutie de suc
şi o lăsăm pe masă, se va încălzi, iar o Căldură Nu există
cană de ceai fierbinte, lăsat pe aceeaşi transfer de
masă se va răci, figura . Prin urmare, se căldură
va produce un transfer de energie între
aceste corpuri şi mediul exterior până
când se stabileşte echilibrul termic,
atunci când corpurile şi mediul extern
vor ajunge într-o stare caracterizată de
aceeaşi valoare a temperaturii. Direcţia
Figura 3. Diferenţa de temperatură
transferului de energie va fi întotdeauna
dintre corp şi aerul atmosferic conduce
de la corpul cu temperatură mai mare la un transfer de căldură. O diferenţă
spre corpul cu temperatură mai mică. mai mare de temperatură conduce la o
Odată stabilit echilibrul termic, rată de transfer a căldurii mai ridicată.
transferul de energie încetează. În aceste
procese, spunem că energia este transferată sub formă de căldură. Prin urmare,
putem defini căldură astfel:

Astfel, căldura este energia schimbată într-un proces doar dacă este
implicată o diferenţă de temperatură între sistemele care interacţionează sau
între sistem şi mediul exterior. Prin urmare, nu poate exista un transfer de
căldură între sistem şi mediul exterior dacă acestea au aceeaşi temperatură.

Câteva din expresiile pe care le folosim în mod curent, ca de exemplu:

generarea de căldură, adăugarea, îndepărtarea sau absorbţia de căldură,
stocarea căldurii, flux de căldură, etc.- nu sunt compatibile cu sensul
termodinamic al căldurii, care limitează acest termen la transferul de energie
datorat unui transfer termic în timpul unui proces. Totuşi, aceste expresii sunt
frecvent folosite atât în vocabularul ştiintific cât şi în cel obişnuit, fără a cauza
neînţelegeri fiindcă ele sunt interpretate corect ştiintific şi nu literar. De exemplu,
ne referim la căldura corpului ca fiind energia termică conţinută de corpul
respectiv. De asemenea, transferul de căldură într-un sistem este numit adesea
ca o adiţie de căldura la sistemul respectiv. Înlocuirea termenului de transfer
termic cu termenul căldură, incorect din punct de vedere termodinamic, se
datorează duratei de timp mai mici pentru a scrie sau spune căldură decât
transfer termic.
 Căldura este energie în tranziţie şi este recunoscută doar în momentul în
care trece frontierele sistemului. De exemplu, cutia de suc conţine energie, dar
aceasta este căldură doar în momentul în care trece prin limitele sistemului
(pereţii cutiei) şi ajunge în mediul exterior (aerul atmosferic). Odată transferată
aerului atmosferic ea devine parte a energiei interne a mediului exterior. De
aceea, în termodinamică, căldura are seminificaţia de .

Un proces pe durata căruia nu se produce nici un transfer de căldură este

numit , figura . Cuvântul adiabatic provine din limba greacă
unde „adiabatos” înseamnă „de netrecut”. Există două căi prin care un proces
poate fi adiabatic: fie sistemul este foarte bine izolat, astfel doar o cantitate
neglijabilă de căldură trece prin frontierele sale, sau sistemul şi mediul extern au
aceeaşi temperatură şi nu există nici o cauză pentru a se realiza un transfer de
căldură. Nu trebuie confundat un proces adiabatic cu unul izoterm. Deşi nu
există nici un transfer de căldură în timpul unui proces adiabatic, temperatura
sistemului poate fi modificată prin alte mijloace, de exemplu prin efectuarea de
lucru mecanic.
Izolaţie

În final, trebuie precizat că, fiind o formă de

energie, căldura se măsoară în Joule:
SISTEM
Q=0 ADIABATIC
[𝑄𝑄 ]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 J (2)

Studiile incipiente ale transferului de căldură

erau axate pe creşterea temperaturii substanţei, cel
mai adesea fiind utilizată apa. La momentul
Figura 4. Într-un proces
respectiv se presupunea că, căldura era un „fluid adiabatic sistemul nu schimbă
caloric” care curgea de la o substanţă la alta şi care căldură cu mediul extern.
cauza modificări ale temperaturii. De la această
denumire a fluidului caloric provine o altă unitate de măsură a căldurii, ,
definită astfel:

Relaţia dintre cele două unităţi de măsură ale căldurii este:

1 cal = 4,186 J (3)

Această teorie a fluidului caloric a fost propusă de chimistul francez

Antoine Lavoisier în anul 1789 şi afirma că, căldura este asemănătoare unei
substanţe fluide, numit , care nu are masă, culoare, miros sau
gust şi care curge de la un corp la altul. Când fluidul caloric trece printr-un corp
temperatura acestuia creşte, iar când părăseşte corpul temperatura lui se
micşorează. Atunci când substanţa nu-şi mai poate mări temperatura, oricât
fluid caloric este transferată acesteia, spunem că aceasta este saturată cu acest
fluid. Această interpretare a condus la termenii „lichid saturat” şi „vapori
saturaţi”, care se mai folosesc şi astăzi. Această teorie a fluidului caloric a fost
atacată la puţin timp după lansare, iar în anul 1843, James Joule a publicat o
teorie concludentă prin care a distrus definitiv teoria fluidului caloric, care a fost
abandonată definitiv.

Căldura este transferată prin trei mecanisme: conducţie, convecţie şi

radiaţie. Conducţia termică este transferul de energie de la particulele
substanţei care au energie mai mare către particulele vecine care au o energie
mai mică, ca rezultat al interacţiunii dintre particule. Convecţia reprezintă
transferul de energie între o suprafaţă solidă şi lichidul care se află în contact cu
această suprafaţă şi care se află în mişcare, implicând efecte combinate de
conducţie şi mişcare a fluidului. Radiaţia este transferul de energie datorat
emisiei undelor electromagnetice sau a fotonilor. În finalul acestui capitol va fi
realizată o prezentare pe larg a acestor mecanisme.

, , ca şi căldura, este o formă de energie prin care

sistemul interacţionează cu mediul exterior. După cum am precizat anterior,
energia care trece limitele unui sistem termodinamic poate fi căldură sau lucru
mecanic. Prin urmare, dacă energia care trece frontiera unui sistem închis nu
este căldură, ea trebuie să fie lucru mecanic. Căldura este uşor de recunoscut
deoarece ea implică o diferenţă de temperatură între sistem şi mediul exterior.
Astfel, putem afirma simplu că, lucrul mecanic este energia de interacţie care nu
este cauzată de o diferenţă de temperatură între sistem şi mediul exterior. Mai
exact, putem afirma:

Această definiţie a lucrului mecanic ne este cunoscută din capitolul de

mecanică. Deplasarea unui piston într-un cilindru sau rotaţia unui arbore cotit
în motor, sunt exemple asociate interacţiunii prin lucru mecanic.

Fiind o formă de energie, lucrul mecanic se va măsura în Joule:

[𝐿𝐿]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 J (4)
 Căldura şi lucrul mecanic sunt mărimi complet determinate doar dacă le
precizăm valoarea numerică şi direcţia. Pentru aceasta trebuie să adoptăm
următoarea :

În figura , este prezentată această convenţie de semn pentru un sistem

termodinamic. De exemplu, o cantitate de căldură cedată poate fi scrisă sub
forma, 𝑄𝑄𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐 = 4kJ şi iar lucrul mecanic primit sub forma, 𝐿𝐿𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 = 5 𝑘𝑘𝑘𝑘. În acord
cu convenţia de mai sus şi ţinând cont de sensul celor două mărimi, putem
spune că ambele sunt negative. Atunci când nu este precizată direcţia
interacţiunii, putem alege noi arbitrar una, iar dacă rezultatul obţinut este
pozitiv va indica o alegere corectă, iar un rezultat negativ ne va indica că direcţia
aleasă este pusă faţă de cea aleasă de noi.

Căldura şi lucrul mecanic sunt energii transferate între sistem şi mediul

exterior şi au câteva asemănări:

1. Amândouă mărimile sunt recunoscute atunci când trec frontiera sistemului

termodinamic şi, prin urmare, căldura şi lucrul mecanic sunt
.
2. Energia posedată de sistem nu este căldură sau lucru mecanic.
3. Căldura şi lucrul mecanic sunt ci nu de stare. Spre
deosebire de parametrii de stare, acestea sunt mărimi ce nu au sens pentru
a caracteriza starea sistemului.
4. Căldura şi lucrul mecanic sunt mărimi ce depind de drumul urmat de
sistem.

Mărimile care depind de drumul

urmat de sistem în timpul evoluţiei sale nu
sunt diferenţiale totale exacte şi sunt
indicate utilizând simbolul 𝜹𝜹. Prin urmare, SISTEM
o cantitate variabilă de căldură sau lucru TERMODINAMIC

mecanic se va nota prin 𝛿𝛿𝛿𝛿, respectiv 𝛿𝛿𝛿𝛿.

Parametrii de stare sunt funcţii de poziţie
(depind doar de starea sistemului şi nu de
drumul urmat de acesta între starea iniţială
Figura 5. Într-un proces adiabatic
şi cea finală) şi sunt diferenţiale totale
sistemul nu schimbă căldură cu
exacte, fiind desemnate prin simbolul 𝒅𝒅. De mediul extern.
exemplu, o variaţie mică a volumului este
scrisă 𝑑𝑑𝑑𝑑, iar variaţia totală a acestuia
𝑳𝑳𝑨𝑨 = 𝟐𝟐 𝐤𝐤𝐤𝐤
pe parcursul unui proces ce se
𝒊𝒊 𝑳𝑳𝑩𝑩 = 𝟒𝟒 𝐤𝐤𝐤𝐤
desfăşoară între două stări, iniţială şi
finală, va fi scrisă sub forma:

𝑓𝑓
∫𝑖𝑖 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝑉𝑉𝑓𝑓 − 𝑉𝑉𝑖𝑖 = ∆𝑉𝑉 (5)
𝒇𝒇
Astfel, variaţia volumului în timpul
procesului va fi egală întotdeauna cu
diferenţa dintre volumul stării finale şi 𝑽𝑽𝒊𝒊 = 10 cm3 𝑽𝑽𝒇𝒇 = 60 cm3
volumul stării iniţiale, indiferent de
drumul urmat de sistem, figura . Figura 6. Parametrii de stare sunt
funcţii de poziţie, iar lucrul mecanic şi
Lucrul mecanic efectuat la variaţia
căldura depind de drumul urmat de
acestui volum se va scrie sub forma: sistem.

𝑓𝑓
∫𝑖𝑖 𝛿𝛿𝛿𝛿 = 𝐿𝐿𝑖𝑖→𝑓𝑓 ≠ ∆𝐿𝐿 (6)

Deci, lucrul mecanic total se obţine urmărind drumul urmat de sistem prin
adunarea lucrurilor mecanice elementare 𝛿𝛿𝛿𝛿 realizate în lungul acestui drum.
Integrala 𝛿𝛿𝛿𝛿 este diferită de diferenţa 𝐿𝐿𝑓𝑓 − 𝐿𝐿𝑖𝑖 care nu are semnificaţie deoarece
lucrul mecanic nu este o mărime de stare, iar sistemul nu posedă lucrul mecanic
într-o anumită stare, ci doar atunci când trece dintr-o stare în alta.

Atunci când un sistem primeşte o anumită cantitate de energie şi nu se

produce nici o modificare a energiei cinetice sau potenţiale a acestuia,
temperatura sistemului, de regulă, creşte. Dacă sistemul este format dintr-o
anumită masă de substanţă, cantitatea de energie necesară pentru a modifica
temperatura acestuia cu o anumită valoare variază de la o substanţă la alta. De
exemplu, energia necesară unui kilogram de apă pentru a-şi mări temperatura cu
1℃ este 4186 J. În schimb, pentru 1 kg de cupru energia utilizată pentru a creşte
temperatura cu 1℃ este de 387 J. De aceea, este necesar să se definească o
mărime care să ne permită determinarea variaţiei temperaturii unui sistem
atunci când o anumită cantitate de energie este furnizată acestuia:

Din această definiţie observăm că, dacă energia 𝑄𝑄 produce o variaţie ∆𝑇𝑇 a
temperaturii corpului, atunci:
 𝑄𝑄
𝐶𝐶 = (7)
∆𝑇𝑇

J
unde [𝐶𝐶 ]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 . Trebuie precizat că, deşi în definiţia capacităţii calorice am
K
utilizat gradul Celsius, unitatea de măsură a temperaturii în S.I. este gradul
Kelvin. Din capitolul precedent ştim deja că, o variaţie cu 1℃ a temperaturii
înseamnă o variaţie de 1K.

Dacă transferăm o anumită cantitate de căldură unui corp mic din fier,
atunci acesta se va încălzi mai puternic comparativ cu situaţia în care aceeaşi
cantitate de căldură este transferată unui corp mai mare din acelaşi material.
Prin urmare, trebuie să ţinem cont şi de masa sistemului atunci când dorim să
determinăm variaţia de temperatură. Această mărime este:

Ţinând cont de această definiţie, putem scrie:

𝑄𝑄
𝑐𝑐 = (8)
𝑚𝑚 ∆𝑇𝑇

Iar unitatea de măsură pentru căldura specifică va fi: Căldurile

specifice ale unor substanţe
J 𝒑𝒑 = 𝟏𝟏 𝐚𝐚𝐚𝐚𝐚𝐚, 𝒕𝒕 = 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
[𝑐𝑐 ]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 (9)
kg K
SUBSTANŢA 𝑱𝑱
Căldura specifică este importantă atunci când 𝒌𝒌𝒌𝒌 ℃
dorim să determinăm cât de insensibil este o
Aluminiu 900
substanţă la transferul de energie. Cu cât este mai
Alcool etilic 2400
mare căldura specifică a substanţei, cu atât trebuie
Cupru 390
să-i transferăm mai multă energie pentru
Sticlă 840

a-i produce o anumită variaţie de temperatură. În Fier sau oţel 450

tabelul 1 sunt prezentate căldurile specifice pentru Grafit 130

câteva substanţe. Mercur 140

Argint 230
Din definiţia căldurii specifice putem face o Lemn 1700
legătură între energia transferată între un corp de Apă (-𝟓𝟓℃) 2100
masă 𝑚𝑚 şi mediul exterior pentru a preceda o variaţie Apă (15℃) 4186
de temperatură ∆𝑇𝑇: Apă (110℃) 2010
Corpul uman 3470
𝑄𝑄 = 𝑐𝑐 𝑚𝑚 ∆𝑇𝑇 (10)
Proteină 1700
De exemplu, cantitatea de energie necesară pentru 1 kg de apă care să-i producă
J
o variaţie de temperatură de 2℃ este: 𝑄𝑄 = 1 kg ∙ 4186 kg ℃
∙ 2℃ = 8372 J.

Dacă ignorăm contracţia sau dilatarea termică a sistemului, care

presupune efectuarea unui lucru mecanic mic asupra sistemului de către mediul
exterior, cantitatea 𝑐𝑐 𝑚𝑚 ∆𝑇𝑇 este chiar variaţia energiei interne a sistemului, adică:

𝑄𝑄 = ∆𝑈𝑈 (11)

Energia internă a sistemului poate fi modificată transferându-i acestuia energie

prin orice mecanism. De exemplu, dacă sistemul este o cană cu apă încălzită la
cuptorul cu microunde, relaţia precedentă se poate scrie sub forma:

∆𝑈𝑈 = 𝐸𝐸𝐸𝐸𝐸𝐸 = 𝑐𝑐 𝑚𝑚 ∆𝑇𝑇 (12)

unde 𝐸𝐸𝐸𝐸𝐸𝐸 este energia electromagnetică transferată apei de către cuptor prin
mecanismul de radiaţie electromagnetică. Dacă sistemul este aerul dintr-o pompă
de automobil, care se încălzeşte atunci când se utilizează, relaţia poate (11) se
poate scrie:

∆𝑈𝑈 = 𝐿𝐿 = 𝑐𝑐 𝑚𝑚 ∆𝑇𝑇 (13)

unde 𝐿𝐿 este lucrul mecanic efectuat de operator asupra pompei. Identificând

cantitatea 𝑐𝑐 𝑚𝑚 ∆𝑇𝑇 cu energia internă ∆𝑈𝑈, facem un pas înainte pentru o mai bună
înţelegere a temperaturii:
.

Căldura specifică variază cu temperatura, iar mai corect, relaţia (10) se

scrie sub forma:
𝑇𝑇
𝑄𝑄 = 𝑚𝑚 ∫𝑇𝑇 𝑓𝑓 𝑐𝑐 𝑑𝑑𝑑𝑑 (14)
𝑖𝑖

Însă, această variaţie este foarte mică şi se poate ignora această dependenţă de
temperatură. De exemplu, la presiune atmosferică, căldura specifică a apei
variază cu 1% pe intervalul de la 0 ℃ la 100 ℃.

Analizând tabelul 1, observăm că apa are cea mai mare căldură specifică
dintre materialele obişnuite. Această valoare crescută a căldurii specifice este
responsabilă de climatul moderat din apropierea întinderilor mari de apă. Pe
măsură ce temperatura apei scade în timpul iernii, energia este transferată de la
apă, care se răceşte, aerului atmosferic, iar energia internă a acestuia creşte.
Datorită căldurii specifice ridicate a apei, chiar şi la o variaţie modestă a
temperaturii, o cantitate mare de energie este transferată aerului atmosferic.
 În cazul gazelor, care sunt formate dintr-un număr mare de molecule, este
mai convenabil să se definească capacitatea calorică în funcţie de numărul de
molecule, ci nu de masa sistemului. Astfel, putem defini:

Conform acestei definiţii putem scrie:

𝑄𝑄
C𝜇𝜇 = (15)
𝜈𝜈 ∆𝑇𝑇

iar unitatea de măsură în S.I. va fi:

J
�C𝜇𝜇 �𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 (16)
mol K

Ţinând cont de relaţia dintre masa unui corp, 𝑚𝑚, cantitatea de substanţă, 𝜈𝜈, şi
masa molară, 𝜇𝜇, 𝑚𝑚 = 𝜇𝜇 ∙ 𝜈𝜈, putem scrie:

𝐶𝐶
C𝜇𝜇 = = 𝜇𝜇 𝑐𝑐 (17)
𝜈𝜈

Experimental, se constată că valorile coeficienţilor caloric depind de

procesul prin care se realizează schimbul de energie cu exteriorul. În mod uzual,
se folosesc capacităţile calorice la volum constant, C𝑉𝑉 ,şi la presiune constată, C𝑝𝑝 .

Atunci când o substanţă schimbă energie cu mediul exterior, se produce o

modificare a temperaturii sale. În acest caz, energia transferată este sub formă de
căldură. După cum am precizat mai înainte, sunt situaţii în care transferul de
energie nu produce şi modificări ale temperaturii sistemului, ci doar modificări
ale unor proprietăţi ce-l caracterizează. În acest caz, există posibilitatea ca
sistemul să sufere o , ca de exemplu, topire, solidificare,
vaporizare, etc. Oricare ar fi schimbarea de fază produsă, sistemul suferă o
modificare a energiei sale interne, dar nu şi a temperaturii.

După cum este de aşteptat, substanţe diferite nu se comportă identic

atunci când schimbă energie ce conduce la o transformare de fază, deoarece
aranjamentul lor molecular este diferit. De asemenea, energia schimbată în
timpul procesului de transformare de fază depinde şi de masa de substanţă
implicată. De exemplu, este mai uşor să topim un cub de gheaţă decât să
dezgheţăm un lac. Acum, să considerăm o masă 𝑚𝑚𝑖𝑖 de gheaţă. Dacă o cantitate
de căldură este transferată acesteia, în final doar o masă 𝑚𝑚𝑓𝑓 rămâne în sistem,
restul topindu-se. Prin urmare, masa de gheaţă topită este egală cu masa de apă
rezultată în timpul procesului şi este dată de relaţia:

∆𝑚𝑚 = 𝑚𝑚𝑓𝑓 − 𝑚𝑚𝑖𝑖 (18)

Astfel, se defineşte , , a acestei transformări de fază prin

relaţia:
𝑄𝑄
𝜆𝜆 = (19)
Δ𝑚𝑚

Această mărime este denumită căldură latentă (căldură ascunsă) deoarece în

urma acestui transfer de căldură nu se produce nici o modificare a temperaturii
sistemului. Valoarea căldurii latente depinde de natura substanţei, de
transformarea de faza implicată, cât şi de proprietăţile substanţei. Prin urmare,
vor exista călduri latente de topire, 𝜆𝜆𝑡𝑡 , călduri latente de solidificare, 𝜆𝜆𝑠𝑠 , călduri
latente de vaporizare, 𝜆𝜆𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣𝑣 , etc.

Unitatea de măsură a căldurii latente este:

J
[𝜆𝜆]𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 (20)
K

După cum am precizat, starea unui sistem termodinamic este caracterizată

cu ajutorul . Starea sistemului termodinamic poate fi
specificată doar dacă acesta se află în echilibru termic. De exemplu, un gaz închis
într-un cilindru cu piston se află în echilibru termic doar că temperatura în toate
punctele sale are aceeaşi valoare.

Atunci când energia trece prin frontiera unui sistem termodinamic, apar
, care sunt pozitivi sau negativi în funcţie de sensul în
care se produce transferul de energie. Deoarece, la trecerea energiei prin
frontierele sistemului starea acestuia se modifică, parametrii de transfer vor
caracteriza schimbarea stării sistemului termodinamic, ci nu starea acestuia.

În paragrafele anterioare am considerat două forme ale energiei transferate

înspre sau dinspre sistemul termodinamic: căldura şi lucrul mecanic. În cele ce
urmează, să aruncăm o privire mai atentă asupra lucrului mecanic în procesele
termodinamice.

O formă de lucru mecanic foarte des întâlnită în practică este aceea

asociată comprimării sau destinderii unui gaz într-un cilindru închis cu un
piston mobil. Pe parcursul desfăşurării acestor procese, lucrul mecanic este
transferat prin frontiera sistemului pe măsură ce pistonul se deplasează în
mişcarea sa de translaţie. Acest lucru mecanic este principala formă de lucru
mecanic implicată în motoarele automobilelor. În timpul expansiunii gazului
generată de aprinderea combustibilului în cilindru, pistonul este forţat să se
deplaseze şi astfel pune în mişcare arborele cotit al motorului.

Lucrul mecanic asociat motoarelor reale nu poate fi determinat exact doar

din analiza termodinamică a sistemului deoarece pistonul se deplasează foarte
repede iar gazul din interiorul cilindrului nu se află în echilibru. Stările prin care
trece sistemul nu pot fi precizate şi nu poate fi trasat nici un drum urmat de
proces. Lucrul mecanic fiind o funcţie ce depinde de drumul urmat de sistem nu
poate fi determinat analitic fără a cunoaşte acest drum. Prin urmare, lucrul
mecanic nu poate fi determinat prin măsurători directe în motoarele reale.

În cele ce urmează vom analiza lucrul mecanic în procesele cvasistatice, în

care sistemul se află în echilibru pe toată desfăşurarea lui. Pentru asta, vom
considera un gaz aflat într-un cilindru închis cu un piston mobil, figura . Dacă
presiunea iniţială a gazului este 𝑝𝑝, volumul gazului este 𝑉𝑉 şi aria pistonului este
𝑆𝑆, la o deplasare infinitezimală a pistonului pe o distanţă 𝑑𝑑𝑑𝑑, astfel încât sistemul
să rămână în echilibru cvasistatic lucrul mecanic efectuat va fi:

𝛿𝛿𝛿𝛿 = 𝐹𝐹⃗ 𝑑𝑑𝑟𝑟⃗ = −𝐹𝐹𝚥𝚥⃗ 𝑑𝑑𝑑𝑑 𝚥𝚥⃗ = −𝐹𝐹 𝑑𝑑𝑑𝑑 (21)

Legătura dintre forţa exercitată de piston perpendicular pe gaz şi presiunea

gazului este dată de relaţia:
𝐹𝐹⊥
𝑝𝑝 = (22)
𝑆𝑆

Din ultimele două relaţii obţinem:

𝛿𝛿𝛿𝛿 = −𝑝𝑝 𝑆𝑆 𝑑𝑑𝑑𝑑 = −𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑 (23)

Dacă gazul este comprimat

variaţia de volum este negativă, iar dacă 𝒚𝒚 ��⃗
𝑭𝑭
gazul se dilată este pozitivă. Astfel,
lucrul mecanic este pozitiv în timpul
expansiunii gazului şi negativ în 𝑺𝑺

procesul de comprimare a acestuia. Prin

𝒅𝒅𝒅𝒅
urmare, relaţia (23) poate fi văzută ca o
expresie a lucrului mecanic care este 𝒋𝒋⃗
𝑽𝑽
transferat în interiorul sistemului,
𝐿𝐿𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 . În cazul dilatării gazului lucrul 𝑶𝑶

mecanic este pozitiv transferat mediului Figura 7. Lucrul mecanic efectuat

extern (pistonului), 𝐿𝐿𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐 . Dacă volumul asupra unui gaz de un piston care se
rămâne constant, atunci variaţia de deplasează în sensul comprimării
volum este nulă, iar în sistem nu există gazului.
transfer de energie sub formă de lucru mecanic.

Lucrul mecanic total efectuat asupra sistemului termodinamic (gazului din

incintă) atunci când volumul său variază între 𝑉𝑉𝑖𝑖 şi 𝑉𝑉𝑓𝑓 este dat de integrala relaţiei
(23), adică:
𝑉𝑉
𝐿𝐿 = − ∫𝑉𝑉 𝑓𝑓 𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑 (24)
𝑖𝑖

Pentru a evalua această integrală trebuie să cunoaştem cum variază

presiunea în timpul procesului de variaţie a volumului său. În general, presiunea
nu este constantă în timpul unei transformări de stare a gazului şi depinde de
volumul şi temperatura acestuia. Dacă se cunoaşte dependenţa presiunii de
volumul sistemului, 𝒑𝒑 = 𝒑𝒑(𝑽𝑽), în fiecare etapă a procesului, se obţine drumul
urmat de sistem în timpul evoluţiei sistemului între starea iniţială, iar prin
reprezentare acestuia în coordonate (𝒑𝒑, 𝑽𝑽) obţinem o diagramă 𝒑𝒑 − 𝑽𝑽 a procesului,
figura .

Trebuie reamintit faptul că, integrala ecuaţiei (24) este egală cu aria de sub
curba 𝒑𝒑 − 𝑽𝑽. Prin urmare, putem identifica o utilizare importantă a acestei
diagrame:

Gazul poate urma diferite drumuri la

comprimarea din starea iniţială în starea
𝒇𝒇
finală. În general, fiecare drum va avea sub
𝒑𝒑𝒇𝒇
el o arie diferită atunci aceasta va fi egală ca
valoare cu lucrul mecanic, acesta fiind
diferit pentru fiecare proces ce urmează un
𝒊𝒊
drum diferit. Acest lucru era de aştepta din 𝒑𝒑𝒊𝒊
moment ce lucrul mecanic este o funcţie de 𝑽𝑽𝒇𝒇 𝑽𝑽𝒊𝒊
drum. Dacă lucrul mecanic nu ar fi o
funcţie de drumul urmat de sistem între �𝑭𝑭⃗
stările iniţială şi finală, atunci nu s-ar putea
obţine o transformare ciclică şi nu s-ar
putea construi nici un dispozitiv (motor
Figura 8. Aria de sub curba
termic) care să producă lucru mecanic.
diagramei 𝒑𝒑 − 𝑽𝑽 a proceului
Lucrul mecanic produs de aceste maşini pe reprezintă lucrul mecanic efectuat
parcursul primei părţi a ciclului ar fi în timpul procesului cvasistatic.
consumat în partea a doua a ciclului şi
astfel vom mai avea nici un transfer de lucru mecanic în exteriorul sistemului. În
figura , este prezentat un ciclu al unui proces în urma căruia există un transfer
de lucru mecanic în exterior deoarece lucrul mecanic produs la trecerea
sistemului de la starea iniţială la cea finală (aria de sub drumul A) este mai mare
decât cel realizat în procesul invers (aria de sub drumul B), iar diferenţa dintre
acestea este lucrul mecanic net efectuat pe parcursul ciclului (aria colorată).

Dacă relaţia dintre 𝑝𝑝 şi 𝑉𝑉 pe parcursul unui proces ce implică variaţia

volumului este dată în termeni de date experimentale, nu putem realiza o
integrare analitică pentru a determina lucrul mecanic. În acest caz, utilizând
datele experimentale realizăm diagrama 𝒑𝒑 − 𝑽𝑽 a procesului şi determicăm aria de
sub grafic pentru a calcula lucrul mecanic.

Presiunea din relaţia (24), strict vorbind, reprezintă presiunea pe suprafaţa

interioară a pistonului. Aceasta este egală cu presiunea gazului din cilindru doar
dacă procesul este cvasistatic şi, prin urmare, presiunea în toate punctele gazului
va fi aceeaşi în orice moment de timp. Această relaţie poate fi utilizată şi pentru
procesele necvasistatice, cu condiţia ca presiunea 𝑝𝑝 să fie presiunea de pe
suprafaţa interioară a pistonului. (Acest lucru nu este tocmai corect deoarece, nu
putem vorbi de presiunea sistemului într-un proces necvasistatic, deoarece
funcţiile de stare se definesc doar pentru stări de echilibru termodinamic). Prin
urmare, putem generaliza expresia lucrului mecanic ce trece prin frontiera
sistemului prin relaţia:
𝑉𝑉
𝐿𝐿 = − ∫𝑉𝑉 𝑓𝑓 𝑝𝑝𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖 𝑑𝑑𝑑𝑑 (25)
𝑖𝑖

unde 𝑝𝑝𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖 este presiunea pe suprafaţa interioară a pistonului.

Lucrul mecanic este o formă de

energie prin care sistemul
interacţionează cu mediul exterior, 𝒇𝒇
adică energia transferată în exteriorul
sistemului, în procesul de expansiune
a gazului, sau primită de sistem, în
procesul de comprimare a acestuia. 𝒊𝒊
Deoarece trebuie respectat principiul
conservării energiei, această energie
trebuie să se regăsească undeva. Într- 𝑽𝑽𝒇𝒇 𝑽𝑽𝒊𝒊
un motor de automobil, de exemplu,
lucrul mecanic efectuat la expansiunea Figura 9. Lucrul mecanic efectuat pe
parcursul unei transformări ciclice. este
gazului încălzit este utilizat pentru a
egal cu diferenţa dintre lucrul mecanic
învinge lucrul mecanic al forţei de efectuat de sistem şi cel efectuat asupra
frecare dintre piston şi cilindru, pentru acestuia.
a împinge aerul atmosferic înapoi şi pentru a roti arborele cotit. Prin urmare, vom
avea:

𝑓𝑓
𝐿𝐿 = 𝐿𝐿𝑓𝑓 + 𝐿𝐿𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 + 𝐿𝐿𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟 = ∫𝑖𝑖 (𝐹𝐹𝑓𝑓 + 𝑝𝑝𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 𝑆𝑆 + 𝐹𝐹𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟 ) 𝑑𝑑𝑑𝑑 (26)

Desigur, lucrul mecanic utilizat pentru a învinge forţa de frecare se

regăseşte sub formă de căldură, iar energia transmisă arborelui pentru a-l roti
este transferată altor componente, de exemplu la roată, pentru a realiza diferite
funcţii. Dar, această energie transferată de sistem sub formă de lucru mecanic
trebuie să fie egală cu energiile primite de arborele cotit, aerul atmosferic şi cu
cea transformată în căldură ca urmare a procesului de frecare dintre piston şi
cilindru.

În final, trebuie precizat că relaţia lucrului mecanic nu este limitată doar în

procesele cvasistatice ale gazelor, ea fiind valabilă şi în cazul lichidelor şi al
solidelor.

În cele prezentate până acum am stabilit că, sistemul termodinamic

schimbă energie cu exteriorul sub formă de căldură şi lucru mecanic. Principiul I
al termodinamicii, enunţat pentru prima dată de R.J. Mayer în 1842, nu
constituie altceva decât o extindere a principiului conservării energiei la procesele
termodinamice. La baza acestui principiu stă observaţia experimentală conform
căreia există o echivalenţă între lucrul mecanic şi căldură, adică în timpul unui
proces termodinamic aceste două forme de energie se pot transforma una în
cealaltă. Transformări ale lucrului mecanic în căldură se găsesc în multe
fenomene naturale precum frecarea dintre corpuri sau comprimarea sau dilatarea
gazelor, etc., iar în termodinamică se realizează cu ajutorul maşinilor termice.

În fizică, principiul conservării energiei are o importantă fundamentală, iar

experienţa susţine corectitudinea acestui principiu atât pentru sistemele
macroscopice, cât şi pentru cele microscopice. Prin urmare, în afară de lucrul
mecanic schimbat de un sistem trebuie să luăm în considerare şi căldura
schimbată cu mediul exterior, ambele producând modificări ale energiei interne a
sistemului. Astfel, putem asocia o energie internă fiecărei stări macroscopice a
sistemului. Pentru un sistem izolat ce nu schimbă lucru mecanic şi căldură cu
mediul exterior, energia internă este identică cu energia totală a sistemului pe
care o cunoaştem din mecanică. Însă, dacă sistemul schimbă energie sub formă
de lucru mecanic sau căldură cu mediul exterior, legea de conservare a energiei
trebuie extinsă în comparaţie cu legea din mecanică.

Principiul I al termodinamicii afirmă că variaţia energiei interne, 𝒅𝒅𝒅𝒅, a unui

sistem termodinamic la trecerea dintr-o stare în alta este egală cu suma energiilor
schimbate de acesta cu mediul extern, adică cu suma dintre lucrul mecanic, 𝜹𝜹𝜹𝜹 şi
căldură, 𝜹𝜹𝜹𝜹:

𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝛿𝛿𝛿𝛿 + 𝛿𝛿𝛿𝛿 (27)

Trebuie remarcat încă odată că simbolul 𝛿𝛿 arată că mărimile 𝑄𝑄 şi 𝐿𝐿 nu sunt

funcţii de stare pentru sistem, pe când energia internă, 𝑈𝑈, este o funcţie de stare.

În scrierea relaţiei precedente am ţinut cont de convenţia de semne1

enunţată la începutul capitolului, şi anume:

1. dacă sistemul termodinamic efectuează lucru mecanic asupra mediului

exterior, de exemplu la expandarea unui fluid care împinge un piston, spunem că
lucrul mecanic este pozitiv, +𝐿𝐿 = 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝;

2. dacă mediul exterior efectuează un lucru mecanic asupra sistemului

termodinamic, de exemplu la comprimarea unui fluid într-un cilindru de către un
piston, spunem că lucru mecanic este negativ, −𝐿𝐿 = − 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝:

3. dacă căldura este transferată sistemului termodinamic de la mediul exterior

(sistemul primeşte căldură din exterior) spunem că aceasta este pozitivă, +𝑄𝑄, iar
dacă este transferată de la sistem la mediul exterior (sistemul cedează căldură
mediului exterior) spunem că, căldura este negativă, −𝑄𝑄.

Forma integrată a ecuaţiei precedente este ∆𝑈𝑈 = 𝑄𝑄 + 𝐿𝐿. Astfel, când 𝑄𝑄 > 0 şi
𝐿𝐿 > 0 ne indică o creştere a energiei sistemului.

Trebuie reamintit că în anumite cărţi de fizică principiul I al termodinamicii

este scris sub forma: ∆𝑼𝑼 = 𝑸𝑸 − 𝑳𝑳. Motivul este că lucrul mecanic este definit în
aceste cărţi ca fiind lucrul mecanic efectuat de gaz, mai degrabă decât asupra
gazului 2. Ecuația echivalentă a principiului I este: 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝛿𝛿𝛿𝛿 − 𝛿𝛿𝛿𝛿, unde se
𝑉𝑉
utilizează pentru lucrul mecanic expresia 𝐿𝐿 = ∫𝑉𝑉 𝑓𝑓 𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑. Prin urmare, dacă gazul
𝑖𝑖
efectuează un lucru mecanic pozitiv, energia părăsește sistemul, ducând la
semnul negativ al lucrului mecanic din expresia principiului I al termodinamicii.

Indiferent de convenţia de semn utilizată, variaţia de energie internă a

sistemului pentru procesele cvasistatice este dată de relaţia:

1
În acest capitol utilizăm convenţia de semne IUPAC, convenție utilizată fizicieni precum Max Planck și în care se consideră că
toate transferurile de energie netă către sistem sunt pozitive și toate transferurile de energie netă din sistem sunt negative, indiferent
de orice utilizare a sistemului ca motor sau alt dispozitiv.
2
Convenţia de semn a lui Clausius care Îşi are originea din studiul motoarelor termice care produc lucru mecanic util
prin consumul de căldură. Performanța oricărui motor termic este dată de eficiența sa termică, care este raportul dintre
lucrul mecanic net efectuat și căldura brute furnizată. Eficiența termică trebuie să fie pozitivă, ceea ce impune ca lucrul
mecanic net realizat și căldura brută furnizată să fie ambele cu același semn; prin convenție ambelor li se dă semnul
pozitiv.
 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝛿𝛿𝛿𝛿 − 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 (28)

În cazul proceselor adiabatice, 𝛿𝛿𝛿𝛿 = 0, iar lucrul mecanic depinde doar de

starea iniţială şi finală a sistemului:

Δ𝐿𝐿 = Δ𝑈𝑈 = 𝑈𝑈2 − 𝑈𝑈1 (29)

De asemenea, pentru un proces în care nu există schimb de lucru mecanic între

sistem şi mediul exterior, 𝛿𝛿𝛿𝛿 = 0, transferul de căldură nu depinde de drum:

Δ𝑄𝑄 = Δ𝑈𝑈 (30)

Există mai multe formulări ale principiului I al termodinamicii, toate fiind

echivalente, adică lucrul mecanic şi căldura schimbată de un sistem contribuie
împreună la modificarea energiei totale a acestuia. Această afirmaţie a fost
demonstrată de Mayer şi Joule, care au realizat experimente precise prin care au
evidenţiat că, căldura este o formă de energie. În continuare sunt prezentate
câteva formulări ale principiului I.

1. Energia internă a unui sistem este o funcţie de stare şi, prin urmare,
energia totală a unui sistem este întotdeauna aceeaşi pentru o stare
macroscopică dată.
2. Nu este posibil să se realizeze un perpetuum mobile de speţa I, adică să se
realizeze o maşină termică care să producă lucru mecanic la infinit fără a
primi energie din exterior.
3. Variaţia energiei interne într-o transformare de stare infinitezimală este o
diferenţială totală exactă.

Principiul I al termodinamicii oferă o concluzie importantă cu privire la

maşinile termice. După cum am arătat anterior, o maşină termică funcţionează
după un anumit ciclu. În timpul acestui ciclu, substanţa de lucru (gazul din
interiorul cilindrului) efectuează un anumit număr de transformări după care
revine în starea iniţială. În acest caz, 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 0 astfel încât, din expresia primului
principiu obţinem:

− 𝛿𝛿𝛿𝛿 = 𝛿𝛿𝛿𝛿 (31)

Această relaţie arată că lucrul mecanic se poate obţine doar pe seama schimbului
unui anumite cantităţi de căldură cu mediul exterior. Prin urmare, nu se poate
obţine un perpetuum mobile de speţa I.

În cazul unui sistem termodinamic izolat când acesta nu schimbă energie

sub formă de lucru mecanic sau căldură cu exteriorul, 𝛿𝛿𝛿𝛿 = 𝛿𝛿𝛿𝛿 = 0, adică d𝑈𝑈 = 0,
iar energia internă rămâne constantă, 𝑈𝑈𝑓𝑓 = 𝑈𝑈𝑖𝑖 .
 Relaţia matematică a principiului I al termodinamicii a fost stabilită pentru
sisteme închise, atunci când nu există schimb de substanţă între sistem si
mediul exterior. Pentru un , sistemul termodinamic schimbă
energie cu mediul exterior şi sub formă de lucru mecanic efectuat la aducerea
sau scoaterea de substanţă în sistem. În acest caz, expresia principiului I al
termodinamicii este:

𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝛿𝛿𝛿𝛿 + 𝛿𝛿𝛿𝛿 + 𝛿𝛿𝛿𝛿 (32)

unde 𝛿𝛿𝛿𝛿 reprezintă lucrul mecanic efectuat prin schimbul de particule cu mediul
exterior.

În final, vom face o comparație între lucrul mecanic și căldură.

Asemănări:

(1) Ambele sunt funcţii de drumul urmat de sistem şi nu sunt diferențiale totale
exacte;

(2) Ambele sunt fenomene de frontieră, adică ambele sunt recunoscute la

granițele sistemului pe măsură ce le traversează;

(3) Ambele sunt mărimi asociate cu un proces, nu cu o stare a sistemului

termodinamic. Spre deosebire de parametrii de stare, lucrul mecanic şi căldura
nu pot caracteriza starea sistemului termodinamic;

(4) Sistemele termodinamice posedă energie internă, dar nu căldură sau lucru
mecanic;

(5) Fiind forme de energie, căldura şi lucrul mecanic au aceeaşi unitate de

măsură în S.I.

Diferențe:

(1) Pentru a se realiza transferul de căldură este necesară existenţa unei diferenţe
de temperatură între sistemul termodinamic şi mediul exterior;

(2) Într-un sistem stabil nu poate exista transfer de lucru mecanic, cu toate
acestea, nu există nicio restricție pentru transferul de căldură;
 După cum am precizat mai sus, căldura nu este o funcţie de stare pentru
sistemul termodinamic. Prin urmare, dacă ţinem cont de expresia căldurii
𝛿𝛿𝛿𝛿
molare, 𝐶𝐶 = , va rezulta că acestea depind de modul în care este încălzit gazul.
𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈
În fizică, cele mai importante sunt căldurile molare la volum constant, 𝐶𝐶𝑉𝑉 , şi
căldurile molare la presiune constantă, 𝐶𝐶𝑃𝑃 .

Din relaţia matematică a principiului I al termodinamicii scrisă sub forma:

𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝛿𝛿𝛿𝛿 + 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 (33)

se observă că energia internă este, în general, o funcţie de temperatura şi

volumul gazului, 𝑈𝑈 = 𝑈𝑈(𝑇𝑇, 𝑉𝑉). În acest caz, ecuaţia diferenţială a energiei interne
se scrie sub forma:
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕
𝑑𝑑𝑑𝑑 = � � 𝑑𝑑𝑑𝑑 + � � 𝑑𝑑𝑑𝑑 (34)
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑉𝑉 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑇𝑇

În cazul unui (𝑉𝑉 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. ⇒ 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 0) principiul I se scrie sub

forma:
𝜕𝜕𝜕𝜕
𝑑𝑑𝑑𝑑 = (𝛿𝛿𝛿𝛿 )𝑉𝑉 = � � 𝑑𝑑𝑑𝑑 (35)
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑉𝑉

unde indicele 𝑉𝑉 ne indică că volumul este menţinut constant. Într-un astfel de

proces, căldura absorbită este utilizată numai pentru a mări energia internă a
sistemului.

Prin urmare, căldura molară la volum constant va fi dată de relaţia:

𝛿𝛿𝛿𝛿 𝜕𝜕𝜕𝜕
𝐶𝐶𝑉𝑉 = � � = � � (36)
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑉𝑉 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑉𝑉

Pentru un (𝑝𝑝 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐), căldura molară la presiune

constantă va fi dată de relaţia:
𝛿𝛿𝛿𝛿 𝜕𝜕
𝐶𝐶𝑝𝑝 = � � = (𝑑𝑑𝑑𝑑 + 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 )𝑝𝑝 (37)
𝑑𝑑𝑑𝑑 𝑝𝑝 𝜕𝜕𝜕𝜕

Din relaţiile (37) şi (34) obţinem:

𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕
𝐶𝐶𝑝𝑝 = � � + �� � + 𝑝𝑝� � � (37)
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑉𝑉 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑇𝑇 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑃𝑃

Introducând funcţia 𝐻𝐻 = 𝑈𝑈 + 𝑝𝑝𝑝𝑝 numită , putem scrie relaţia

precedentă sub forma:
 𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕
𝐶𝐶𝑝𝑝 = (𝑈𝑈 + 𝑝𝑝𝑝𝑝 )𝑝𝑝 = � � (38)
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑃𝑃

Comparând relaţia precedentă cu relaţia căldurii molare la volum constant

(36), observăm că entalpia are acelaşi rol în procesele care se desfăşoară la
presiune constantă cu cel al energiei interne în procesele desfăşurate la volum
constant.

Din relaţiile (36) şi (38) putem stabilii legătura între căldurile molare la
volum respectiv, presiune constantă:
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕
𝐶𝐶𝑝𝑝 − 𝐶𝐶𝑉𝑉 = �� � + 𝑝𝑝� � � (40)
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑇𝑇 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑃𝑃

Această relaţie este valabilă atât în cazul gazelor ideale, cât şi în cazul gazelor
reale.

Pentru un gaz ideal, a cărui ecuaţie termică de stare pentru un mol de gaz
(𝜈𝜈 = 1 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚) este:

𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝑅𝑅𝑅𝑅 (41)

𝜕𝜕𝜕𝜕
energia internă depinde numai de temperatură, 𝑈𝑈 = 𝑈𝑈(𝑇𝑇), adică � � = 0. Această
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑇𝑇
dependenţă este explicată prin faptul că volumul ocupat de molecule şi
interacţiunile dintre acestea pot fi neglijate şi astfel, distanţa medie dintre
molecule nu poate avea nici o influenţă. Prin urmare, relaţia (40) se poate scrie:
𝜕𝜕𝜕𝜕
𝐶𝐶𝑝𝑝 − 𝐶𝐶𝑉𝑉 = 𝑝𝑝 � � = 𝑅𝑅 (42)
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑃𝑃

relaţia precedentă este cunoscută sub denumirea de .

Din teoria cinetico-moleculară a gazului ideal, conform teoremei

echipartiţiei energiei pe grade de libertate, energia internă este dată de relaţia:

𝑖𝑖 𝑖𝑖
𝑈𝑈 = 𝑁𝑁𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑇𝑇 = 𝑅𝑅𝑅𝑅 (43)
2 2

unde 𝒊𝒊 este numărul gradelor de libertate, obţinem prin diferenţiere:

𝑖𝑖 𝑖𝑖
d𝑈𝑈 = 𝑁𝑁𝑘𝑘𝐵𝐵 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅 (44)
2 2

Comparând această relaţie cu relaţia (36) obţinem:

𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑖𝑖 𝑖𝑖
𝐶𝐶𝑉𝑉 = � � = 𝑁𝑁𝑘𝑘𝐵𝐵 = 𝑅𝑅 (45)
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝑉𝑉 2 2

Înlocuind acest rezultat în relaţia (42) obţinem:

 𝑖𝑖 𝑖𝑖+2
𝐶𝐶𝑝𝑝 − 𝑅𝑅 = 𝑅𝑅 ⇒ 𝐶𝐶𝑝𝑝 = 𝑅𝑅 (46)
2 2

Din relaţiile (45) şi (46), ţinând cont că pentru o moleculă monoatomică

3
𝑖𝑖 = 3 (molecula se poate mişca în trei direcţii ale spaţiului), obţinem 𝐶𝐶𝑉𝑉 = 𝑅𝑅 şi
2
5
𝐶𝐶𝑝𝑝 = 𝑅𝑅; pentru o moleculă biatomică 𝑖𝑖 = 5 (în afară de cele trei posibilităţi de
2
translaţie molecula are şi trei posibilităţi de rotaţie, însă cea din jurul axei care
uneşte cei doi atomi nu este percepută drept schimbare de poziţie), vom avea
5 7 6 8
𝐶𝐶𝑉𝑉 = 𝑅𝑅 şi 𝐶𝐶𝑝𝑝 = 𝑅𝑅; iar pentru moleculele poliatomice 𝑖𝑖 = 6, iar 𝐶𝐶𝑉𝑉 = 𝑅𝑅 şi 𝐶𝐶𝑝𝑝 = 𝑅𝑅
2 2 2 2

În descrierea comportamentului unui gaz, un rol important îl joacă raportul

dintre căldura molară la presiune constantă, 𝐶𝐶𝑝𝑝 , şi căldura molară la volum
constant, 𝐶𝐶𝑉𝑉 . Acest raport se numeşte :
𝐶𝐶𝑝𝑝
𝛾𝛾 = 𝐶𝐶 (47)
𝑉𝑉

Valorile exponentului adiabatic sunt:

5
1. pentru gaze monoatomice (He, Ne, Ar, O, etc.): 𝛾𝛾 = ;
3
7
2. pentru gaze biatomice (O2 , N2 , Cl2 , etc.): 𝛾𝛾 = ;
5
4
3. pentru gaze poliatomice (H2 O, NH3 , etc.): 𝛾𝛾 = .
3

Procesele termodinamice fundamentale sunt cele în care o mărime

termodinamică îşi păstrează valoarea constantă. Deşi sunt procese idealizate, ele
prezintă importanţă teoretică în studiul proceselor prin care trec sistemele
termodinamice.

Într-un proces izocor volumul gazului este menţinut constant. Într-un

astfel de proces, lucrul mecanic este:

𝑓𝑓
𝐿𝐿 = − ∫𝑖𝑖 𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 0 (48)

Prin urmare, principiul I al termodinamicii se poate scrie sub forma:

𝑓𝑓
Δ𝑈𝑈 = 𝑄𝑄𝑉𝑉 = ∫𝑖𝑖 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 (𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 ) (49)

Pentru un proces izobar, în care presiunea gazului este menţinută

constantă, lucrul mecanic efectuat de sistem este:
 𝑓𝑓
𝐿𝐿 = − ∫𝑖𝑖 𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑 = −𝑝𝑝(𝑉𝑉𝑓𝑓 − 𝑉𝑉𝑖𝑖 ) ≠ 0 (50)

ţinând cont de ecuaţia de stare a gazului ideal scrisă sub forma 𝑝𝑝∆𝑉𝑉 = 𝜈𝜈𝑅𝑅∆𝑇𝑇
putem scrie relaţia precedentă sub forma:

𝐿𝐿 = −𝜈𝜈𝑅𝑅(𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 ) (51)

Într-un astfel de proces căldura schimbată de sistem este:

𝑓𝑓
𝑄𝑄𝑝𝑝 = ∫𝑖𝑖 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑝𝑝 (𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 ) (52)

iar energia internă a sistemului se determină din relaţia:

Δ𝑈𝑈 = 𝑄𝑄𝑝𝑝 + 𝐿𝐿 = 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑝𝑝 �𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 � − 𝜈𝜈𝜈𝜈�𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 � = 𝜈𝜈(𝐶𝐶𝑝𝑝 − 𝑅𝑅)�𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 � (53)

adică:

Δ𝑈𝑈 = 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 �𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 � (54)

unde am ţinut cont de relaţia Rober-Mayer, 𝐶𝐶𝑝𝑝 − 𝐶𝐶𝑉𝑉 = 𝑅𝑅.

Dacă în timpul unui proces termodinamic, temperatura sistemului nu se

modifică, spunem că sistemul a suferit o transformare izotermă. Pentru un gaz
ideal, condiţia 𝑇𝑇 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐., înseamnă 𝑈𝑈 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. ceea ce implică că variaţia energiei
interne a sistemului este nulă, 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 0. În acest caz, principiul I al termodinamicii
se scrie sub forma:

𝛿𝛿𝛿𝛿 = −𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 (55)

şi, prin urmare, căldura transferată sistemului este transformată în lucru

mecanic.

Lucrul mecanic efectuat de sistem între cele două stări în care volumul
sistemului variază de la 𝑉𝑉𝑖𝑖 , la 𝑉𝑉𝑓𝑓 , este:

𝑉𝑉 𝑉𝑉 𝑑𝑑𝑑𝑑 𝑉𝑉 𝑑𝑑𝑑𝑑
𝐿𝐿 = − ∫𝑉𝑉 𝑓𝑓 𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑 = − ∫𝑉𝑉 𝑓𝑓 𝜈𝜈𝑅𝑅𝑅𝑅 = −𝜈𝜈𝑅𝑅𝑅𝑅 ∫𝑉𝑉 𝑓𝑓 (56)
𝑖𝑖 𝑖𝑖 𝑉𝑉 𝑖𝑖 𝑉𝑉

sau
𝑉𝑉𝑓𝑓 𝑉𝑉 𝑝𝑝𝑓𝑓
𝐿𝐿 = −𝜈𝜈𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅 𝑉𝑉 = 𝜈𝜈𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅 𝑉𝑉 𝑖𝑖 = 𝜈𝜈𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅𝑅 𝑝𝑝 (57)
𝑖𝑖 𝑓𝑓 𝑖𝑖
 În figura este prezentată diagrama
𝑝𝑝 − 𝑉𝑉 a unui proces izoterm, curba care 𝒇𝒇
𝒑𝒑𝒇𝒇
descrie drumul urmat de sistem între cele
două stări numindu-se . Lucrul
mecanic efectuat de sistem în acest proces
este egal cu aria de sub graficul izotermei ce
𝒊𝒊
corespunde celor două stări caracterizate prin 𝒑𝒑𝒊𝒊
volumele 𝑉𝑉𝑖𝑖 şi 𝑉𝑉𝑓𝑓 . Atunci când gazul se
comprimă, 𝑉𝑉𝑓𝑓 < 𝑉𝑉𝑖𝑖 , lucrul mecanic efectuat 𝑽𝑽𝒇𝒇 𝑽𝑽𝒊𝒊
este negativ (sistemul primeşte lucru mecanic
din exterior), iar când gazul se dilată, 𝑉𝑉𝑓𝑓 > 𝑉𝑉𝑖𝑖 ,
Figura 10. Diagrama 𝒑𝒑 − 𝑽𝑽 a a unui
lucrul mecanic efectuat este pozitiv (sistemul
proces izoterm.
cedează lucru mecanic în exterior).

În cazul unui proces izoterm, creşterea

energiei interne a gazului datorită căldurii primite este compensată în întregime
de lucrul mecanic de dilatare a gazului, care conduce la o micşorare a energiei
interne. Realizarea unui proces izoterm presupune existenţa unui mediu exterior
care să aibă aceeaşi temperatură şi care să posede o rezervă de energie internă
mult mai mare decât aceea a gazului studiat. Un astfel de sistem se numeşte

Într-o transformare adiabată sistemul nu realizează schimb de energie sub

formă de căldură cu mediul exterior, astfel încât, 𝛿𝛿𝛿𝛿 = 0, iar expresia primului
principiu devine:

𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝛿𝛿𝛿𝛿 = −𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 (58)

Această relaţie ne arată că variaţia energiei interne a sistemului se realizează

doar pe schimbul de energie sub formă de lucru mecanic cu mediul extern.

Într-un proces izocor variaţia energiei interne a sistemului este dată de

relaţia: 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 𝑑𝑑𝑑𝑑. Înlocuind această relaţie în rezultatul precedent obţinem

𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 𝑑𝑑𝑑𝑑 + 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 = 0 (59)

Această relaţie reprezintă forma diferenţială a legii unui proces adiabatic.

Pentru a obţine forma integrală, trebuie să eliminăm unul din cei trei parametri
𝑝𝑝, 𝑉𝑉, sau 𝑇𝑇 cu ajutorul ecuaţiei de stare a gazului ideal: 𝑝𝑝𝑝𝑝 = 𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈. Dacă
diferenţiem această relaţie obţinem:

𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 + 𝑉𝑉𝑉𝑉𝑉𝑉 = 𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈 (60)

Înlocuind acest rezultat în relaţia precedentă obţinem:

𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 𝑉𝑉𝑉𝑉𝑉𝑉
𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 + 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 + 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 = 0 (61)
𝜈𝜈𝜈𝜈 𝜈𝜈𝜈𝜈

sau

(𝐶𝐶𝑉𝑉 + 𝑅𝑅 )𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 + 𝐶𝐶𝑉𝑉 𝑉𝑉𝑉𝑉𝑉𝑉 = 0 (62)

Având în vedere că pentru un gaz ideal 𝐶𝐶𝑝𝑝 = 𝐶𝐶𝑉𝑉 + 𝑅𝑅, din relaţia precedentă
obţinem:

𝑑𝑑𝑑𝑑 𝑑𝑑𝑑𝑑
𝛾𝛾 + =0 (63)
𝑉𝑉 𝑝𝑝

Prin integrarea acestei relaţii vom obţine:

𝛾𝛾 ln 𝑉𝑉 + ln 𝑝𝑝 = ln(𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. ) (64)

sau, ţinând cont de proprietăţile logaritmilor:

𝛾𝛾 ln( 𝑝𝑝𝑝𝑝) = ln(𝑐𝑐𝑐𝑐𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛. ) (65)

de unde va rezulta:

𝑝𝑝𝑉𝑉 𝛾𝛾 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. (66)

Utilizând ecuaţia de stare a gazului ideal, putem scrie relaţia de mai sus şi sub
forma:

𝑇𝑇𝑉𝑉 𝛾𝛾−1 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. (67)

Ecuaţia (65), care descrie o transformare adiabată se numeşte

. Curba care reprezintă o astfel de
transformare se numeşte adiabată, iar poziţia
acesteia fată de izotermă este indicată în 𝒇𝒇
𝒑𝒑𝒇𝒇
figura .

Lucrul mecanic efectuat într-o

transformare adiabată este:
𝑉𝑉 𝑇𝑇
𝐿𝐿 = − ∫𝑉𝑉 𝑓𝑓 𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑 = ∫𝑇𝑇 𝑓𝑓 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 𝑑𝑑𝑑𝑑 = 𝜈𝜈𝐶𝐶𝑉𝑉 (𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 ) 𝒊𝒊
𝑖𝑖 𝑖𝑖 𝒑𝒑𝒊𝒊
(68)
𝑽𝑽𝒇𝒇 𝑽𝑽𝒊𝒊
Dacă avem în vedere egalitatea:
𝐶𝐶𝑉𝑉 𝐶𝐶𝑉𝑉 𝑅𝑅 Figura 11. Diagrama 𝒑𝒑 − 𝑽𝑽 a unui
𝐶𝐶𝑉𝑉 = 𝑅𝑅 = 𝑅𝑅 𝐶𝐶 = (69) proces adiabatic.
𝑅𝑅 𝑅𝑅 −𝐶𝐶𝑉𝑉 𝛾𝛾−1
obţinem pentru lucrul mecanic expresia:

𝑅𝑅
𝐿𝐿 = 𝜈𝜈 (𝑇𝑇𝑓𝑓 − 𝑇𝑇𝑖𝑖 ) (70)
𝛾𝛾−1

a cărui valoare este numeric egală cu aria de sub curba ce reprezintă adiabata.

În afara transformărilor prezentate până acum, există o clasă mai generală

de transformări, numite . Acestea reprezintă procese în
care capacitatea calorică a sistemului rămâne constantă:

𝛿𝛿𝛿𝛿
𝐶𝐶 = = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. (71)
𝑑𝑑𝑑𝑑

În acest caz, principiul I al termodinamicii se scrie sub forma:

𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈 = 𝜈𝜈𝜈𝜈𝑉𝑉 𝑑𝑑𝑑𝑑 − 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 (72)

sau

𝜈𝜈(𝐶𝐶 − 𝐶𝐶𝑉𝑉 )𝑑𝑑𝑑𝑑 = −𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 (73)

introducând relaţia (60), 𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝𝑝 + 𝑉𝑉𝑉𝑉𝑉𝑉 = 𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈𝜈, obţinută ptin diferenţierea ecuaţiei
termice de stare obţinem:
𝐶𝐶−𝐶𝐶𝑝𝑝 𝑑𝑑𝑑𝑑 𝑑𝑑𝑑𝑑
+ =0 (74)
𝐶𝐶−𝐶𝐶𝑉𝑉 𝑉𝑉 𝑝𝑝

𝐶𝐶−𝐶𝐶𝑝𝑝
unde coeficientul: 𝑛𝑛 = 𝐶𝐶−𝐶𝐶 .
𝑉𝑉

se numeşte . Integrând relaţia de mai sus obţinem:

𝑝𝑝𝑉𝑉 𝑛𝑛 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐. (76)

Diferitele valori pe care le poate lua indicele politrop conduc la o gamă întreagă de
procese politrope posibile. Astfel, pentru 𝑛𝑛 = 0 avem un proces izobar; dacă 𝑛𝑛 = 1
avem un proces izoterm; dacă 𝑛𝑛 = 𝛾𝛾 procesul este adiabatic, iar dacă 𝑛𝑛 = ±∞
procesul este izocor.

Din relaţia (74) obţinem pentru capacitatea calorică molară expresia:

𝑅𝑅
𝐶𝐶 = 𝐶𝐶𝑉𝑉 − (75)
𝑛𝑛−1

Din această relaţie obţinem:

1. pentru 𝑛𝑛 = 0, 𝐶𝐶 = 𝐶𝐶𝑉𝑉 + 𝑅𝑅 = 𝐶𝐶𝑝𝑝 , - proces izobar;

 2. pentru 𝑛𝑛 = 1, 𝐶𝐶 = ∞, - proces izoterm;

3. pentru 𝑛𝑛 = 𝛾𝛾, 𝐶𝐶 = 0, - proces adiabatic;

4. pentru 𝑛𝑛 = ±∞, 𝐶𝐶 = 𝐶𝐶𝑉𝑉 , - proces izocor.

O transformare adiabatică cvasistatică reversibilă, în care 𝐶𝐶 = 0, se

numeşte .

Procesele politrope se utilizează pentru a reprezenta diferitele procese

ciclice după care funcţionează o maşină termică.

În termodinamică este important să cunoaştem cât de bine se realizează

transferul de energie între sisteme sau conversia acesteia în alte forme de energie,
adică cât de eficient se realizează conversia energiei. Acest proces de conversie
este caracterizat de un anumit , . În capitolul de Mecanică se
cunoaşte că randamentul unui proces este egal cu raportul între energia sau
puterea livrată de un sistem mecanic şi energia sau puterea furnizată acestuia. În
Termodinamică, randamentul este important mai ales în studiul maşinilor
termice, pentru a cunoaşte cât de eficient este procesul de conversie a energiei
termice furnizată acesteia, în energie mecanică utilizată pentru a pune în mişcare
un autovehicul. În ceea ce urmează, ne vom referi la care
în termodinamică este util pentru a indica cât de eficient este procesul de
conversie sau transfer al energiei în timpul unui proces termodinamic.

Randamentul este, frecvent, unul dintre termenii utilizaţi în mod greşit în

termodinamică, deoarece nu se definesc în mod clar încă de la început. În cele ce
urmează, vom încerca să clarificăm acest termen utilizând câteva situaţii întâlnite
foarte des în practică.

La achiziţionarea unui boiler termoelectric convenţional vom afla, de

exemplu, că eficienţa acestuia este în jurul a 85%. S-ar putea să fi puţin surprins
deoarece elementele care încălzesc apa sunt rezistoare, iar randamentul
conversiei energiei electrice în căldură este 100%, adică aceştia convertesc
integral energia electrică în energie termică. Dacă cerem lămuriri personalului
specializat al magazinului vom afla că pierderile de căldură ale rezervorului
boilerului termoelectric în mediul înconjurător sunt de 15% din energia electrică
consumată şi că randamentul acestuia este egal cu raportul dintre energia
furnizată locuinţei sub formă de apă caldă şi energia furnizată boilerului sub
formă de energie electrică. De aceea, el te va îndruma să achiziţionezi un aparat
care are o izolaţie mai bună, al cărui randament este de 95%. Un aparat similar
de încălzire a apei care utilizează însă gazul natural are o eficienţă mai mică, în
jur de 55%. Dacă avem în Produşi de
vedere că ambele au cam combustie
acelaşi preţ, dar costul anual cu 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
energia este mai mic în cazul
încălzitorului ce foloseşte gaze Combustibil
naturale, îl vom achiziţiona pe Aer la 𝟐𝟐𝟐𝟐℃ la 𝟐𝟐𝟐𝟐℃
acesta.

Acum se pune întrebarea

Figura 12. Definirea puterii calorice a unui
cum se defineşte randamentul combustibil.
unui încălzitor cu gaz şi de ce
acesta este mult mai mic comparativ cu al celui electric. În general, randamentul
unui dispozitiv care îşi bazează funcţionarea pe arderea unui combustibil este dat
sau , . Aceasta reprezintă cantitatea
de căldură obţinută, la temperatura camerei, prin arderea

completă a unităţii de masă dintr-un combustibil, atunci când produşii obţinuţi

în urma acestui proces sunt răciţi la temperatura camerei, figura :

𝑄𝑄
𝑞𝑞 = (76)
𝑚𝑚
Căldurile de
Astfel, randamentul unui astfel de dispozitiv este: ardere a unor combustibili

𝜂𝜂 =
𝑄𝑄
(77) COMBUSTIBILUL 𝑴𝑴𝑴𝑴
𝑞𝑞 𝒒𝒒 � �
𝒌𝒌𝒌𝒌
Hidrogen 141,9
Un randament de 100% al procesului de
combustie indică arderea completă a Metan 55,5

combustibilului, iar gazele rezultate în urma Benzină 47

combustiei vor părăsi camera de ardere având o Motorină 43,3
temperatură egală cu cea a mediului în care sunt Biodisel (din rapiţă) 37,6
difuzate. În acest caz, cantitatea de căldură
Etanol 29,8
rezultată în urma procesului de ardere a
combustibilului este egală cu căldura de ardere a Propan 19,9

combustibilului. Astfel se explică eficienţa scăzută Lemn 15

a dispozitivelor de încălzire a apei care folosesc Cărbune 15-27
căldura degajată în urma proceselor de ardere a Kerosen 46,2
unui combustibil (gazos, lichid sau solid). În
dispozitivele obişnuite, produşii de combustie nu părăsesc camera de ardere la
temperatura camerei ci la o temperatură mult mai mare. Acest lucru se observă
cel mai uşor la o instalaţie de încălzire a aperi menajere iarna, atunci când se
observă vaporii produşi în atmosferă de gazele rezultate în urma arderii
combustibilului gazos. Bine înţeles, eficienţa dispozitivului este influenţată şi de
puterea calorică a combustibilului utilizat. În tabelul 2 sunt date valorile
căldurilor de ardere pentru diverşi combustibili.

Majoritatea combustibililor conţin hidrogen care, prin ardere, formează apă

iar căldura de ardere a combustibililor este influenţată de existenta apei sub
formă lichidă sau gazoasă în produşii de combustie. Dacă apa se găseşte în stare
de vapori, atunci avem căldura de ardere inferioară, 𝑞𝑞𝑖𝑖 , iar dacă apa din produsul
de combustie este complet condensată avem căldură de ardere superioară, 𝑞𝑞𝑠𝑠 ,
deoarece se recuperează căldura de vaporizare. Diferenţa dintre aceste două
tipuri de călduri de ardere este egală cu produsul dintre cantitatea de apă şi
entalpia de vaporizare a apei, la temperatura camerei. De exemplu, căldurile de
ardere superioare şi inferioare ale metanului sunt 55,5 MJ/kg şi, respectiv,
50,0 MJ/kg. Prin urmare, atunci când definim randamentul trebuie precizat clar
dacă acesta se bazează pe căldura de ardere superioară sau inferioară.
Randamentul automobilelor şi al avioanelor se defineşte, de regulă, utilizând
căldura de ardere inferioară a combustibilului, deoarece apa se găseşte, de
regulă, sub formă de vapori în gazele de combustie rezultate prin arderea
combustibilului, iar recuperarea căldurii de vaporizare nu este practică.

În cazul motoarelor automobilelor (termice sau electrice), energia furnizată

pentru punerea în mişcare a acestora este considerată a fi livrată de arborele cotit
al motorului termic, de către rotorul motorului electric sau de generatorul de
curent electric. Dar, pentru o centrală electrică, energia furnizată poate fi sub
formă de lucru mecanic furnizat de turbină sau de energie electrică de ieşire
obţinută de la aceasta. Generatorul de curent electric este un dispozitiv care
realizează conversia energiei mecanice în energie electrică, randamentul acestuia
fiind definit ca raportul dintre energia electrică furnizată de acesta şi energia
mecanică primită de acesta. Randamentul unei centrale electrice, care este de
interes major în termodinamică, este definită uzual ca raportul dintre lucrul
mecanic de ieşire furnizat de arborele turbinei şi căldura furnizată fluidului de
lucru. Efectul altor factori se pot lua în considerare definind un
, , al centralei electrice, egal cu raportul dintre energia electrică de ieşire
şi energia furnizată substanţei de lucru:
𝐸𝐸𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒𝑒ă, 𝑖𝑖𝑖𝑖ș𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖
𝜂𝜂𝑇𝑇 = 𝜂𝜂𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐 𝜂𝜂𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡𝑡 𝜂𝜂𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔𝑔 = (7)
𝑄𝑄𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓𝑓ă

În final, trebuie precizat că randamentul unui motor care utilizează benzina

drept combustibil este de 26 ÷ 30 %, al unui motor Diesel este de 34 ÷ 40 %, iar al
centralelor electrice mari de 40 ÷ 60 %.
 În paragrafele anterioare am precizat că sistemul termodinamic îşi modifică
starea în urma schimbului de energie, sub formă de lucru mecanic sau căldură,
cu mediul înconjurător. În cele ce urmează vom explora mai în detaliu
mecanismele prin care sistemul transferă energie mediului exterior: conducţie,
convecţie şi radiaţie. Toate mecanismele de transfer a căldurii necesită existenta
unei diferenţe de temperatură şi în toate cazurile căldura este transferată de la
mediul cu temperatură mai ridicată către mediul cu temperatură mai scăzută.

este procesul de transfer al energiei termice de la particulele cu

energie mai mare ale unui mediu, la particulele adiacente, cu energie mai mică, ca
rezultat al interacţiunii dintre acestea. În acest proces, transferul de căldură poate
fi explicat la scară atomică ca un schimb de energie cinetică între molecule, atomi
sau electronii liberi. În urma acestui schimb, particulele cu energie mai mică vor
primi energie de la particulele cu energie mai mare, în urma interacţiilor
(ciocnirilor) cu acestea. De exemplu, dacă prindem o bară metalică de un capăt,
iar capătul celălalt îl punem în flacăra unui bec de gaz, figura , vom observa că
după un timp relativ scurt, temperatura metalului pe care-l ţinem în mână
creşte. Acest lucru poate fi explicat astfel: iniţial, înainte ca bara metalică să fie
introdusă în flacăra becului de gaz, particulele microscopice ale metalului
vibrează în jurul poziţiei lor de echilibru. Când introducem bara în flacără,
particulele încep să vibreze cu amplitudine din ce în ce mai mare datorită energiei
pe care o primesc, aceasta fiind şi ea în creştere. Deoarece în metal particulele
sunt apropiate, creşterea amplitudinii de vibraţie va face ca aceste particule să se
ciocnească de cele din vecinătatea lor şi să le cedeze o parte din energia lor.
Astfel, vibraţia atomilor şi a electronilor se transmite încet prin metal dinspre
flacără spre mână şi creşte pe măsură ce bara este ţinută în flacără. Când
vibraţia ajunge şi la particulele metalului pe care îl ţinem în mână vom simţi o
creştere a temperaturii metalului.

Rata de transfer a căldurii prin conducţie

depinde de proprietăţile substanţei care este
încălzită. În general, metalele sunt bune
conductoare termice, pe când hârtia, lemnul,
azbestul sau fibra de sticlă sunt slabe conductoare
termice. Deoarece distanţele dintre moleculele
sunt mari, gazele sunt slabe conductoare termice.
În cazul exemplului din figura , aluminiul este Figura 13. Conducţia
un bun conductor termic, iar conducţia este termică într-o bară metalică
încălzită la un bec de gaz.
 realizată atât prin vibraţia
atomilor, cât şi prin deplasarea
electronilor liberi.
Căldură
Rata de transfer a
Căldură căldurii prin conducţie
depinde de proprietăţile
substanţei care este încălzită.
În general, metalele sunt bune
conductoare termice, pe când

Figura 14. Transferul de căldură realizat prin Coeficientul

conducţie de la aerul cald la lichidul rece aflat într- de conductivitate termică a
un recipient cu pereţi din aluminiu. unor substanţe la 𝒑𝒑 = 𝟏𝟏 𝐚𝐚𝐚𝐚𝐚𝐚
şi 𝒕𝒕 = 𝟐𝟐𝟐𝟐℃

hârtia, lemnul, azbestul sau fibra de sticlă sunt slabe 𝑾𝑾

k� �
conductoare termice. Deoarece distanţele dintre 𝒎𝒎∙𝑲𝑲

moleculele sunt mari, gazele sunt slabe conductoare

Diamant 2300
termice. În cazul exemplului din figura , aluminiul
Argint 429
este un bun conductor termic, iar conducţia este
Cupru 401
realizată atât prin vibraţia atomilor, cât şi prin
Aur 317
deplasarea electronilor liberi.
Aluminiu 237

Conducţia apare doar dacă există o diferenţa Fier 80,2

între temperaturile a două puncte ale materialului Mercur 8,54

conductor. Să considerăm că grosimea peretelui Sticlă 1,4

recipientului de aluminiu din figura este ∆𝑥𝑥 şi Cărămidă 0,72

temperaturile pe cele două părţi ale peretelui sunt 𝑇𝑇1 Apă (lichid) 0,613

şi 𝑇𝑇2. , , reprezintă căldura Lemn 0,17

transferată într-un anumit interval de timp ∆𝑡𝑡, de la Heliu 0,152

extremitatea caldă la cea rece este direct Cauciuc 0,13

proporţională cu diferenţa de temperatură ∆𝑇𝑇 = 𝑇𝑇2 − Fibră de sticlă 0,043

EPS (polistiren 0,030-0,038
𝑇𝑇1 şi aria secţiunii transversale a peretelui, 𝑆𝑆, şi expandat)
invers proporţională cu grosimea ∆𝑥𝑥 a peretelui: XPS (polistiren 0.029–0.039
extrudat)
𝑑𝑑𝑑𝑑 Aer 0,026
ΦQ = − 𝑘𝑘 𝑆𝑆 (8)
𝑑𝑑𝑑𝑑 Spumă
0,026
poliuretanică
unde constanta de proporţionalitate 𝑘𝑘 se numeşte
𝑑𝑑𝑑𝑑
coeficient de conductivitate termică a materialului, iar reprezintă gradientul de
𝑑𝑑𝑑𝑑
temperatură. Unitatea de măsură pentru fluxul de căldură este: �ΦQ �𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 𝑊𝑊.
 Relaţia precedentă ne permite să definim şi
, , care
reprezintă fluxul de căldură ce străbate unitatea
𝛷𝛷𝑄𝑄
de arie a unui mediu, 𝐽𝐽𝑄𝑄 = şi care se măsoară
𝑆𝑆
W
în: �𝐽𝐽𝑄𝑄 �𝑆𝑆𝑆𝑆 = 1 . Astfel, putem scrie:
𝑚𝑚2

𝑑𝑑𝑑𝑑
𝐽𝐽𝑄𝑄 = − 𝑘𝑘 (9)
𝑑𝑑𝑑𝑑
Figura 15. Transferul de
relaţie ce poartă numele de şi căldură printr-o bară
care ne arată că densitatea fluxului de căldură uniformă de lungime L. Bara
este izolată.
este proporţional cu gradientul de temperatură.
Semnul minus din relaţiile precedente ne indică
fluxul de căldură şi densitatea fluxului de căldură sunt orientate în sens invers
variaţiei de temperatură. Astfel, transportul de căldură se realizează dinspre
zonele cu temperatura mai ridicată spre zonele cu temperatură mai redusă.
Fluxul de căldură conduce la o uniformizare a temperaturii în materialul prin
care se realizează conducţia termică.

Substanţele care au un coeficient de conductivitate termică mare sunt

bune conductoare termice, pe când cele care au un coeficient de conductivitate
termică scăzut sunt slabe conductoare termice sau izolatoare termice. În tabelul
3 sunt date valorile coeficientului de conductivitate termică pentru câteva
materiale.

Să considerăm situaţia din figura , în care o bară de lungime 𝐿𝐿 este

izolată termic astfel încât schimbul de energie să se realizeze doar prin capetele
acesteia. Unul din capetele barei se află în contact cu un termostat aflat la
temperatura 𝑇𝑇1, iar la celălalt capăt cu un termostat aflat la temperatura 𝑇𝑇2 > 𝑇𝑇1.
Atunci când se ajunge într-o stare staţionară, temperatura în fiecare punct al
barei este constantă în timp, iar gradientul de temperatură va fi acelaşi în lungul
barei şi va fi dat de relaţia:

𝑑𝑑𝑑𝑑 𝑇𝑇2 −𝑇𝑇1

� �= (10)
𝑑𝑑𝑑𝑑 𝐿𝐿

Prin urmare, densitatea fluxului de energie transferată prin conducţie este:

𝑇𝑇2 −𝑇𝑇1
𝐽𝐽𝑄𝑄 = 𝑘𝑘 (11)
𝐿𝐿

Factorul R pentru diferite

substanţe
 Pentru un sistem care conţine mai
𝑲𝑲𝒎𝒎𝟐𝟐
multe materiale cu lungimile 𝐿𝐿1 , 𝐿𝐿2 ,..., 𝐿𝐿𝑖𝑖 , R� �
𝑾𝑾
şi coeficientul de conductivitate termică (mm)
𝑘𝑘1 , 𝑘𝑘2 ,..., 𝑘𝑘𝑖𝑖 , densitatea fluxului de energie Strat de aer 12-100 0,176
transferată prin sistemul aflat într-o stare Strat de ciment 8 0,005
staţionară va fi: Spumă 25
1,1
poliuretanică
𝑇𝑇2 −𝑇𝑇1 Poliester 100 4.5
𝐽𝐽𝑄𝑄 = 𝑘𝑘 𝐿𝐿 (12)
∑𝑖𝑖� 𝑖𝑖 � Polistiren 25 0,88
𝑘𝑘𝑖𝑖
Cărămidă 90 0,5-0,7
unde 𝑇𝑇1 şi 𝑇𝑇2 vor fi temperaturile de la Beton 100 0,07
capetele sistemului format din mai multe Granit 25 0,009
materiale. Figura 16. Transferul
Sticlă 6 de căldură de
0,006
la o suprafaţă caldă 3prin convecţie.
Cauciuc 0,009
Pentru o substanţa dată, termenul 10
Covor de lână 0.38
𝐿𝐿
reprezintă a Lemn 0,12
𝑘𝑘
materialului sau şi reprezintă Gresie 0,009
o măsură a gradului de rezistenţă la fluxul de căldură care trece printr-un sistem
izolator bidimensional. Factorul R se poate determina cu relaţia:

𝑇𝑇2 −𝑇𝑇1
𝑅𝑅 = 𝑘𝑘 𝑆𝑆 (13)
𝛷𝛷𝑄𝑄

Din această relaţie se observă ca factorul R este egal cu diferenţa de temperatură

pe unitatea de flux de căldură necesară pentru a menţine o unitate de flux de
căldură între suprafaţa caldă şi cea rece a unei bariere termice, în condiţii de
𝐾𝐾𝑚𝑚2
echilibru staţionar. Unitatea de măsură pentru factorul R este: [𝑅𝑅 ]𝑆𝑆𝑆𝑆 = . În
𝑊𝑊
tabelul 4 sunt date valorile factorului R pentru diferite materiale.

este modul în care energia este transferată între o suprafaţa

solidă şi un lichid sau gaz cu care aceasta se află în contact. Convecţia implică
efecte combinate de conducţie şi mişcare a fluidului. Cu cât fluidul de mişcă mai
repede cu atât este mai rapid transferul de energie prin convecţie. În absenţa
unui volum suficient de mare de fluid, transferul de căldură între suprafaţa
solidă şi stratul adiacent de fluid se realizează prin conducţie. Prezenţa volumului
de lichid creşte transferul de căldură dintre suprafaţa solidă şi fluid, dar complică
determinarea fluxului de căldură transferat.

Să considerăm în continuare, procesul de răcire a unui corp solid de către

un curent de aer care trece peste acesta, figura . La început, energia este
transferată stratului de aer adiacent la suprafaţa corpului prin conducţie.
Această energie este îndepărtată de suprafaţă prin convecţie, atunci când
straturile mai calde de aer sunt înlocuite altele mai reci. Această deplasare a
straturilor de aer se datorează creşterii mişcării de agitaţie termică cu creşterea
temperaturii şi care are drept efect scăderea densităţii aerului mai cald, care se
va depărta de suprafaţa încălzită, iar straturile mai reci, cu densitatea mai
ridicată, se vor apropia de această suprafaţă.

Convecţia poate fi convecţie forţată, atunci când fluidul este forţat să curgă
printr-un tub sau este trimis spre suprafaţă cu ajutorul unor dispozitive externe,
ca de exemplu un ventilator sau o pompă de aer. Convecţia liberă sau naturală
apare atunci când fluidul este pus în mişcare de diferenţele de densitate datorate
diferenţei de temperatură din volumul fluidului. Transferul de energie dintre corp
şi fluid se va realiza prin conducţie atunci când diferenţa dintre temperaturile
corpului şi a fluidului nu este suficient de mare pentru a învinge rezistenţa
aerului. Astfel, convecţia naturală nu poate fi iniţiată. Şi transferul de energie
care implică schimbarea fazei fluidului este considerat tot convecţie deoarece este
indusă o mişcare a fluidului în acest proces. De exemplu, vaporii de apă se ridică
sau picăturile de apă care condensează coboară.

, , transferat prin convecţie este dat de

, exprimată de relaţia:

𝛷𝛷𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐 = − ℎ 𝑆𝑆 (𝑇𝑇𝑠𝑠 − 𝑇𝑇𝑓𝑓 ) (14)

unde ℎ este coeficientul de transfer al căldurii prin convecţie, 𝑇𝑇𝑠𝑠 este temperatura
la suprafaţa corpului cald, 𝑇𝑇𝑓𝑓 este temperatura fluidului la distanţă de suprafaţa
corpului cald (care este egală cu temperatura suprafeţei), iar 𝑆𝑆 este aria suprafeţei
corpului prin care se realizează transferul de căldură.

Coeficientul de transfer al căldurii prin convecţie nu este o proprietate a

fluidului. Acesta se determină experimental, iar valoarea lui depinde de toate
variabilele care influenţează convecţia, cum ar fi geometria suprafeţei,
proprietăţile fluidului, natura mişcării şi viteza masei de fluid. Unitatea de
𝑊𝑊
măsură pentru acest coeficient este: [ℎ]𝑆𝑆𝑆𝑆 = . Valorile acestui coeficient sunt
Km2
între 2 − 25 pentru convecţia libera a gazelor, între 50 − 1000 pentru convecţia
liberă a lichidelor, între 25 − 250 pentru convecţia forţată a gazelor şi între 5 −
20000 pentru convecţia forţată a lichidelor. Pentru procesele de convecţie care
implică fierberea şi condensarea, constanta ℎ are valoarea cuprinsă între 2500 −
100000.
 este energia emisă de substanţă sub formă de unde
electromagnetice sau fotoni ca rezultat al modificării stării electrice a atomilor şi
moleculelor. Spre deosebire de conducţie sau radiaţie, transferul de energie prin
radiaţie nu necesită existenţa unui mediu care să se afle în contact cu corpul
care radiază energie, figura . De fapt, transferul de energie prin radiaţie este
mai rapid şi nu suferă nici o atenuare în vid. Acesta este procesul prin care
energia Soarelui ajunge pe Pământ. În
studiul transferului de căldură ne
interesează , care
reprezintă radiaţia emisă de corpuri
datorită temperaturii lor. Această radiaţie
este diferită de alte tipuri de radiaţie
electromagnetică (radiaţia 𝑋𝑋 sau 𝛾𝛾,
microunde sau unde radio) deoarece
acestea nu sunt corelate cu temperatura.
Radiaţia termică este emisă de toate Figura 17. Spre deosebire de
corpurile care se află la o temperatură mai conducţie sau convecţie transferul de
mare de zero absolut. căldură prin radiaţie se poate realiza
între două corpuri printr-un mediu
Radiaţia este un fenomen volumetric, mai rece decât corpurile între care se
realizează transferul.
toate corpurile solide, lichide sau gazoase
emit sau absorb radiaţie, într-un anumit
grad. Totuşi, radiaţia este considerată un fenomen de suprafaţă pentru corpurile
solide, de exemplu metale, lemn sau rocă, care sunt opace la radiaţia termică. În
cazul acestora, radiaţia emisă din regiunile interioare nu poate ajunge la
suprafaţa materialului, iar radiaţia incidentă este absorbită, de regulă, pe o
distanţa de ordinul micrometrilor faţă de suprafaţă.

, , care poate fi emis de o suprafaţă aflată la

temperatura absolută 𝑇𝑇𝑠𝑠 este dat de , exprimată de
relaţia:

𝛷𝛷𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟 = 𝜎𝜎 𝑆𝑆 𝑇𝑇𝑠𝑠4 (15)

𝑊𝑊
unde 𝜎𝜎 reprezintă constanta Stefan-Boltzmann şi are valoarea 𝜎𝜎 = 5,67 × 10−8 .
𝑚𝑚2 𝐾𝐾4
O suprafaţă idealizată care emite radiaţie cu un flux de căldură maxim este

EMISIVITATEA 𝜺𝜺 A
UNOR MATERIALE LA 300K
numită , iar radiaţia emisă de un Foaie de aluminiu 0,07

corp negru este numită Cupru lustruit 0,03

. Fluxul de căldură emis prin radiaţie de Aur lustruit 0,03

Argint lustruit 0,02

o suprafaţă reală este mai mic decât cel al unui
Inox lustruit 0,17
corp negru aflat la aceeaşi temperatură şi este
Vopsea neagră 0.98
dat de relaţia:
Vopsea albă 0.90
𝛷𝛷𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟 = 𝜀𝜀𝜀𝜀 𝑆𝑆 𝑇𝑇𝑠𝑠4 (16) Hârtie albă 0,92-0,97

Cărămidă roşie 0,93-0,96

unde 𝜀𝜀 reprezintă emisivitatea suprafeţei şi are
Piele umană 0,95
valoarea cuprinsă între 0 ≤ 𝜀𝜀 ≤ 1. Emisivitatea
Lemn 0,82-0,92
este o măsură a gradului de apropiere a
Apă 0,96
suprafeţei de suprafaţa corpului negru care are
Vegetaţie 0,92-0,96
𝜀𝜀 = 1. Emisivitatea anumitor suprafeţe este dată
în tabelul 5.

, , este o altă proprietate importantă a suprafeţei şi este

fracţiunea din radiaţia incidentă care este absorbită de o suprafaţă. Valorile
absorbtivităţii sunt între 0 ≤ 𝛼𝛼 ≤ 1, iar pentru corpul negru, care absoarbe
integral radiaţia incidentă 𝛼𝛼 = 1.

În general, atât emisivitatea cât şi absorbtivitatea unei suprafeţe depind de

lungimea de undă a radiaţiei şi de temperatură. a radiaţiei
postulează că emisivitatea şi absorbtivitatea unei suprafeţe sunt egale atunci la
aceeaşi temperatură şi lungime de undă. În cele mai multe aplicaţii practice,
dependenţa emisivităţii şi absorbtivităţii de temperatură şi lungime de undă este
ignorată, iar absorbtivitatea medie a suprafeţei este considerată ca fiind egală cu
emisivitatea medie. Fluxul de căldură absorbit de
suprafaţa este dat de relaţia:

𝛷𝛷𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎𝑎 = 𝛼𝛼𝛷𝛷𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖 (17)

unde 𝛷𝛷𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖𝑖 este fluxul de căldură incident pe suprafaţă.

În cazul suprafeţelor opace, partea din fluxul de căldură
incident care nu este absorbit de suprafaţă este
reflectat.

Diferenţa dintre fluxul de căldură a radiaţiei

emise de suprafaţa şi cel al radiaţiei absorbite
reprezintă fluxul net de căldură transferat prin radiaţie. Figura 18. Transferul
Dacă fluxul de căldură al radiaţiei absorbite este mai de căldură prin
mare decât cel al radiaţiei emise, suprafaţa va câştiga radiaţie între o
suprafaţă interioară
energie prin radiaţie. În caz contrar, suprafaţa va pierde
mică şi o suprafaţă
energie prin radiaţie. În general, determinarea fluxului înconjurătoare mare.
net de căldură transferat prin radiaţie între două
suprafeţe este complicat deoarece acesta depinde de proprietăţile suprafeţei, de
orientarea lor relativă şi de interacţiunea mediului dintre aceste suprafeţe cu
radiaţia. Totuşi, în cazul unei suprafeţe mici cu emisivitate 𝜀𝜀 şi arie 𝑆𝑆, aflate la
temperatura absolută 𝑇𝑇𝑠𝑠 , care este înconjurată total de o suprafaţă mai mare
aflată la temperatura 𝑇𝑇î𝑛𝑛𝑛𝑛 , figura , iar între ele se află un gaz care nu
interacţionează cu radiaţia (sau interacţiunea este neglijabilă), fluxul net de
căldură transferat prin radiaţie intre aceste suprafeţe este:
4
𝛷𝛷𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟𝑟 = 𝜀𝜀𝜀𝜀 𝑆𝑆( 𝑇𝑇𝑠𝑠4 − 𝑇𝑇î𝑛𝑛𝑛𝑛 ) (18)

În acest caz special, emisivitatea şi aria suprafeţei înconjurătoare nu are

nici un efect asupra fluxului net a căldurii transferate prin radiaţie.

Figura 19. Oţelărie din Anglia, de la

începutul secolului al XIX-lea.
Căldura necesară topirii metalelor
era obţinută prin arderea
cărbunilor.

3
https://www.eea.europa.eu/ro/themes/air/intro
 Prin arderea cărbunelui, petrolului
(sau derivatelor din acesta), gazului natural
sau lemnului în centralele termoelectrice
sau motoare cu ardere internă se emit
foarte mulţi compuşi periculoşi, precum
formaldehidele şi benzenul sau alte sute de
compuşi periculoşi. În plus, pentru a creşte
cifra octanică a combustibililor lichizi în
aceştia se adaugă anumiţi compuşi, ca de
exemplu tetraetilul de plumb (TEP), metil-
terț-butil-eterul (MTBE) şi toluenul. Cea mai Figura 20. Motorul autovehiculelor
este cea mai mare sursă de poluare
mare sursă de poluare a aerului sunt
a aerului.
motoarele automobilelor, figura . În
gazele de eşapament emise de automobile
substanţele poluante se găsesc hidrocarburi (CH𝑥𝑥 ), oxizii de azot (NO𝑥𝑥 ), monoxid
de carbon (CO), dioxidul de sulf (SO2 ), compuşi organici volatili (benzenul), funingine
şi azbest. Trebuie menţionat că cea mai importantă sursă de CO din atmosferă
(~60%) este produsă de gazele de eşapament a autovehiculelor. S-a estimat că
80% din cantitatea de CO este produsă în primele 2 minute de funcţionare a
motorului şi reprezintă 11% din totalul gazelor de eşapament.

Creşterea poluării mediului la cote alarmante şi conştientizarea asupra

riscurilor asupra sănătăţii şi mediului au condus la adoptarea unor măsuri de
reducere a poluării şi legiferarea acestor măsuri prin tratate internaţionale4.
Pentru a reduce cantitatea de CO şi NO𝑥𝑥 emise prin gazele de eşapament
automobilele noi au fost dotate cu convertoare catalitice. Utilizarea convertoarelor
catalitice a fost posibilă prin eliminarea plumbului din benzină, astfel emisia
toxică de plumb în atmosferă a fost redusă semnificativ. În plus, datorită
legiferării în domeniul reducerii emisiilor automobilelor astăzi acestea emit doar o
fracţie din cantitatea de compuşi nocivi pe care o emitea acum 50 de ani.

Copii sunt cei mai afectaţi de poluare deoarece organele lor sunt în
dezvoltare. În plus, ei sunt expuşi mai mult la poluare deoarece sunt mai activi şi
inhalează o cantitate mai mare de aer. De asemenea, persoanele cu afecţiuni
pulmonare (în special cei care au astm) şi cardiace sunt afectaţi de poluarea
aerului, lucru care devine şi mai problematic atunci când poluarea aerului creşte.

4
În anul 1992 a fost semnată la Rio de Janeiro Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice (UNFCCC). Obiectivul principal al Convenţiei este stabilizarea concentraţiilor gazelor cu efect de
seră în atmosferă la un nivel care să împiedice perturbarea antropică periculoasă a sistemului climatic.
 În oraşele mari, cea mai evidentă dovadă a poluării este , care este
prezent sub forma ceţii de culoare galbenă sau maronie şi care stagnează asupra
zonelor populate în zilele calme de vară, figura . Smogul este format din ozonul
(O3 ) aflat la nivelul solului, dar conţine şi numeroşi compuşi chimici, hidrocarburi
(butan), compuşi organici volatili (benzen), monoxid de carbon, dar şi particule de
praf şi funingine. Ozonul dăunător de la nivelul solului nu trebuie confundat cu
ozonul util din stratosferă care protejează planeta de radiaţia UV. Ozonul de la

nivelul solului este un poluator ce are efecte adverse asupra sănătăţii. Sursa
primară atât a oxizilor de azot, cât şi a hidrocarburilor este motorul
automobilului. Aceştia reacţionează în prezenţa lumii soarelui şi formează ozonul
de la nivelul solului în zilele calde de vară care este principalul component al
smogului. Ozonul irită ochii şi afectează ţesutul din zona plămânilor unde se
schimbă oxigenul şi dioxidul de carbon, afectând acest ţesut sensibil. De
asemenea, provoacă dificultăți de respirație, respirație şuierătoare, oboseală,
dureri de cap şi greață, agravând problemele respiratorii, cum ar fi astmul.
Fiecare expunere la ozon cauzează o mică daună asupra plămânilor, la fel ca
fumul de ţigară, reducând capacitatea pulmonară. Pentru a reduce afecţiunea
asupra plămânilor este recomandat să stăm în interiorul clădirilor. De asemenea,
ozonul afectează ţesutul frunzelor plantelor. Pentru a reduce calitatea aerului în
zonele care au cele mai mari probleme cu smogul se utilizează benzină
reformulată care conţine 2% oxigen.

Un alt poluant important din smog

este monoxidul de carbon, care este un gaz
incolor, inodor şi toxic. Acesta împiedică
organele corpului să primească suficient
oxigen deoarece se leagă de celulele roșii
din sânge, care altfel ar transporta oxigen.
În cantităţi mici, monoxidul de carbon
scade cantitatea de oxigen furnizată
creierului, muşchilor şi a altor organe,
scade reacţia organismului şi reflexele,
afectând şi gândirea. Monoxidul de carbon
reprezintă un pericol major pentru
persoanele cu afecţiuni cardiace datorită
Figura 21 Hidrocarburile şi oxizii de
fragilităţii sistemului circulator, precum şi azot reacţionează în prezenţa soarelui
pentru fetuşi deoarece oxigenul este şi formează smogul.
necesar pentru dezvoltarea creierului