Curs 13 - Dispozitive Interferentiale. Difractia Si Polarizarea Luminii - Radiatia Termica

OPTICĂ ONDULATORIE
interferenţei fasciculelor multiple. Pentru început vom analiza dispozitivele

interferenţiale din prima categorie.
Fenomenul de interferenţă a luminii a fost pus în evidenţă cu mult timp

înainte de se construi sursele coerente de lumină, adică laserele. Primul dispozitiv
interferenţial care utiliza divizarea frontului de undă a fost realizat de fizicianul
englez Thomas Young în anul 1801 şi este prezentat în figura . Utilizând acest
dispozitiv, Young a putut să determine lungimea de undă a diferitelor culori ale
spectrului vizibil, măsurând distanţa dintre franjele de interferenţă. În plus,
punerea în evidenţă a fenomenului de interferenţă de către Young a avut un rol
important pentru acceptarea teoriei ondulatorii a luminii. Dispozitivul lui Young,
prezentat în figura , este format dintr-o sursă coerentă 𝑆, în faţa căreia este plasat
un ecran prevăzut cu fantele 𝑆1 şi 𝑆2 , care sunt foarte înguste şi lungi. La distanţa
𝐷 de acesta se află un al doilea ecran, paralel cu primul. Undele secundare emise
de sursele 𝑆1 şi 𝑆2 sunt coerente, adică au aceeaşi frecvenţă şi fază, parcurg
distanţele 𝑟1 şi 𝑟2 , ajung pe ecranul din spate şi interferă formând pe acesta franje
de interferenţă luminoase şi întunecate, alternativ, cele luminoase având aceeaşi
culoare ca lumina monocromatică utilizată. Câmpul de interferenţă se remarcă în
orice regiune a spaţiului de după ecranul cu fante unde se suprapun undele
coerente, de aceea spunem că are loc interferenţa cu franje nelocalizate în spaţiu.
𝛿 𝑥𝑘
Din figura se observă că vom presupune sin 𝜃 = 2𝑙 şi că tg 𝜃 = . Întrucât
𝐷
𝐷 >> 2𝑙, unghiul 𝜃 este foarte mic şi astfel sin 𝜃 ≈ tg 𝜃. Astfel, putem scrie:
𝛿 𝑥𝑘 𝛿∙D
= sau 𝑥𝑘 = (6)
2𝑙 𝐷 2𝑙
Dacă presupunem că în punctul P se obţine un maxim de interferenţa (o

𝜆
franjă luminoasă), atunci 𝛿 = 2𝑘 2 şi relaţia precedentă devine:
k∙D∙𝜆 𝑷
𝑥𝑘 = (7)
2𝑙
𝑺𝟏 𝒓𝟏
Dacă în punctul P se obţine 𝒙𝒌
un minim de interferenţa (o franjă 𝒓𝟐
𝑺 𝜽 𝜽
𝜆 𝟐𝒍
întunecată), atunci 𝛿 = 2(𝑘 + 1) 2 şi 𝑶
putem scrie: 𝑺𝟐 𝛿
D𝜆
𝑥𝑘+1 = (k + 1) 2𝑙 (8) 𝑫
În ultimele două relaţii 𝑘 reprezintă

Figura 5. Schema unui dispozitiv Young în care
ordinul interferenţei. Astfel, se
frontul unei emise de sursa 𝑆 este divizat. În
observă că atunci când 𝑘 = 0 se punctul 𝑃 presupunem că se formează un maxim
formează un maxim central în de interferenţă.
OPTICĂ ONDULATORIE 7
OPTICĂ ONDULATORIE
punctul 𝑂, numit maxim central, şi două minime dispuse simetric de o parte şi de

alta a acestuia. Dacă 𝑘 = 1 se formează două maxime, numite maxime de ordinul I
şi două minime simetrice faţă de acelaşi punct, ş.a.m.d.
Distanţa dintre două maxime succesive (sau minime succesive) este numită
interfranjă, 𝑖, şi se determină cu relaţia:
D𝜆
𝑖 = 𝑥𝑘+1 − 𝑥𝑘 = (9)
2𝑙
Din relaţia precedentă se observă că interfranja nu depinde de ordinul

maximelor sau minimelor şi, pentru o lungime de undă dată, ea este cu atât mai
mare cu cât distanţa 2𝑙 dintre sursele secundare 𝑆1 şi 𝑆2 este mai mică, iar distanţa
dintre cele două ecrane, 𝐷, este mai mare. Faptul că interfranja 𝑖 nu depinde de
ordinul interferenţei 𝑘 este un indiciu că franjele de interferenţă sunt echidistante.
Franjele de interferenţă nu au aceeaşi intensitate pe toată lăţimea lor, după

cum se observă şi din figura , intensitatea acestora scăzând gradual pe măsură
ce se face trecerea către o franjă întunecată. Dacă până acum am discutat doar
despre poziţia franjelor luminoase şi întunecate pe un ecran, despre intensitatea
acestora nu am spus nimic. În continuare, să analizăm distribuţia intensităţii
luminii în figura de interferenţă obţinută cu dispozitivul Young. Astfel, să
considerăm ca cele două surse coerente 𝑆1 şi 𝑆2 emit unde care au aceeaşi frecvenţă
şi amplitudine, iar intensităţile câmpului electric în punctul 𝑃 sunt date de relaţiile:
𝐸1 = 𝐸0 sin 𝜔𝑡 şi 𝐸2 = 𝐸0 sin(𝜔𝑡 − 𝜑) (10)
Iniţial, două unde sunt emise de sursele secundare 𝑆1 şi 𝑆2 sunt în fază, însă
acestea ajung în punctul 𝑃 cu un defazaj 𝜑 care depinde de diferenţa de drum optic
𝛿 = 𝑟2 − 𝑟1 = 2𝑙 sin 𝜃 . În cazul interferenţei constructive, o diferenţă de drum 𝛿 egală
cu lungimea de undă 𝜆 va corespunde unei diferenţe de fază 𝜑 egală cu 2𝜋 rad.
Astfel, putem scrie:
𝛿 𝜆
= 2𝜋 (11)
𝜑
de unde obţinem pentru diferenţa de fază dintre unde care ajung în punctul 𝑃
expresia:
2𝜋 2𝜋
𝜑= 𝛿= 2𝑙 sin 𝜃 (12)
𝜆 𝜆
Din aceasta relaţie se observă că diferenţa de fază 𝛿, în cazul dispozitivului

Young din figura , depinde de distanţa dintre sursele secundare şi de unghiul 𝜃.
Utilizând principiul superpoziţiei undelor, intensitatea câmpului electric

rezultant în punctul 𝑃 va fi:
𝐸𝑃 = 𝐸1 + 𝐸2 = 𝐸0 [sin 𝜔𝑡 + 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝜑)] (13)
OPTICĂ ONDULATORIE
Dacă notăm cu 𝐴 = 𝜔𝑡 − 𝜑 şi cu 𝐵 = 𝜔𝑡 şi utilizăm identitatea trigonometrică

𝐴+𝐵 𝐴−𝐵
sin 𝐴 + sin 𝐵 = 2 sin cos , relaţia precedentă devine:
2 2
𝜑 𝜑
𝐸𝑃 = 2𝐸0 cos 2 𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 − 2 ) (14)
Aceasta relaţie ne arată că unda rezultantă în punctul 𝑃 va avea aceeaşi

frecvenţă 𝜔 ca undele emise se sursele secundare 𝑆1 şi 𝑆2 , însă amplitudinea undei
𝜑
este multiplicată cu un factor 2 cos 2 . Astfel, dacă diferenţa de fază este un număr
par, adică 𝜑 = 0, 2𝜋, 4𝜋, …, amplitudinea câmpului electric în punctul P este 2𝐸0 ,
ceea ce corespunde condiţiei obţinerii unui maxim de interferenţă. Însă, atunci
când 𝜑 = 3𝜋, 5𝜋, …, amplitudinea câmpului electric în punctul P este 𝑛𝑢𝑙ă, ceea ce
corespunde condiţiei obţinerii unui minim de interferenţă. Aceste rezultate sunt
consistente cu relaţia (5).
Intensitatea luminii în punctul P este proporţională cu pătratul amplitudinii

intensităţii câmpului electric în punctul respectiv şi este dată de relaţia:
𝜑 𝜑
𝐼~𝐸𝑃2 = 4𝐸02 cos 2 2 𝑠𝑖𝑛2 (𝜔𝑡 − 2 ) (15)
Majoritatea instrumentelor utilizate pentru detecţia luminii măsoară o

valoare mediată în timp a intensităţii, iar valoarea mediată în timp a valorii
𝜑 1
𝑠𝑖𝑛2 (𝜔𝑡 − 2 ) este, în general, 2. Prin urmare, valoarea medie a intensităţii luminii
în punctul P este dată de relaţia:
𝜑
𝐼 = 𝐼𝑚𝑎𝑥 cos 2 2 (16)
𝛿
unde 𝐼𝑚𝑎𝑥 este intensitate maximă a luminii 𝑰𝒎𝒂𝒙
3λ
pe ecran. Dacă înlocuim în relaţia
precedentă defazajul 𝜑 cu expresia (12), vom
2λ
obţine:
𝜋 λ
𝐼 = 𝐼𝑚𝑎𝑥 cos 2 ( 𝜆 2𝑙 sin 𝜃) sau
𝜋 𝑥𝑘 I
𝐼 = 𝐼𝑚𝑎𝑥 cos 2 (2𝑙 𝜆 ) (17) 0
𝐷
Astfel, interferenţa constructivă -λ

(franjele luminoase) ce corespunde unei
valori maxime a intensităţii apare atunci -2λ
𝜋 𝑥
când 2𝑙 𝜆 𝐷𝑘 = 2𝑘𝜋, care corespunde lui 𝑥𝑘 =
k∙D∙𝜆 -3λ
.
2𝑙
În figura este prezentată dependenţa Figura 6. Distribuţia intensităţii

intensităţii luminii de diferenţa de drum luminii în funcţie de diferenţa de drum
optic atunci când 𝐷 >> 2𝑙.
dintre cele două unde 𝛿 = 2𝑙 sin 𝜃.
OPTICĂ ONDULATORIE
Fenomenul de interferenţă este foarte

des întâlnit în filme subţiri, ca de exemplu pe
suprafaţa baloanelor de săpun sau pe petele
de ulei care apar pe suprafaţa apei de pe
stradă, figura . Acest fenomen care apare
este interferenţa în filme subţiri şi se
datorează interferenţei fasciculelor reflectate
de cele două feţe ale stratului subţire, când se
formează unde care provin de la aceeaşi a
sursă, adică unde coerente. Fenomenul de
interferenţa în filme subţiri se produce atât în
situaţia în care grosimea acestora este
constantă, cât şi în situaţia în care aceasta
este variabilă.
Pentru a înţelege cum apare fenomenul

de interferenţă în filme subţiri, să considerăm
pentru început, o peliculă subţire cu feţe plan-
paralele, de grosime 𝑑 şi având indicele de b
refracţie 𝑛, ca în figura . Acest strat subţire
poate fi şi un material transparent, ca de Figura 7. a. Culoarea pe care o
exemplu sticlă, plastic sau cuarţ. În punctul vedem pe suprafaţa unui balon de
săpun se datorează interferenţei în
𝐴 de pe suprafaţa superioară a lamei este starturi subţiri.
incidentă, sub unghiul de incidenţă 𝑖, o undă [https://en.wikipedia.org/wiki/Soap_bubble]
reprezentată prin raza 1. Aceasta este parţial b. Petele colorate de pe asfaltul ud pe

care se află pete de ulei sunt datorate
reflectată, raza 2, iar o parte se refractă. Raza interferenţei. [http://hyperphysics.phy-
refractată ajunge în punctul 𝐵 unde, o parte astr.gsu.edu/hbase/phyopt/oilfilm.html]
se reflectă şi ajunge în punctul 𝐶, iar o parte
este refractată, raza 3. Raza care ajunge în punctul 𝐶 suferă acelaşi fenomen dublu
de reflexie şi refracţie, raza reflectată ajungând în punctul 𝐸, iar cea refractată fiind
raza 4. Astfel, pe suprafaţa superioară se obţin două raze paralele, razele 2 şi 4, iar
pe suprafaţa inferioară razele paralele sunt 3 şi 5. Aceste raze provin de la aceeaşi
sursă şi sunt coerente, însă ele parcurg drumuri optice diferite. Pentru a produce
interferenţa acestor raze, acestea se suprapun folosind o lentilă convergentă, care
le strânge în planul focal. În acest caz, interferenţa se produce cu franje localizate
în spaţiu. Interferenţa acestor raze se poate observa şi cu ochiul liber acomodat
pentru vedere la infinit. Trebuie reamintit că, datorită interacţiunii undei cu mediul
din care este alcătuită lama, energia acesteia se diminuează, iar în urma reflexiilor
şi refracţiilor repetate intensitatea undei scade. Astfel, alte raze se pot neglija
deoarece intensitatea acestora este foarte mică. Chiar şi razele emergente din lamă,
razele 3 şi 5, au intensitate mică.
OPTICĂ ONDULATORIE
Interferenţa razelor care se suprapun pe

ecran depinde de diferenţa de drum dintre
razele care se suprapun în puncte diferite ale
𝟐
acestuia. Trebuie să ţinem cont că razele se
𝟏
propagă prin medii diferite şi, pentru a 𝑖 𝑫 𝟒
determina diferenţa de fază, trebuie să 𝑖
𝑨 𝑪
calculăm diferenţa de drum dintre razele care
se propagă în acelaşi mediu. Astfel, în punctul 𝑟
𝐴 razele 1 şi 2 sunt în fază, iar segmentul 𝐷𝐶, 𝑑
care reprezintă intersecţia razelor 2 şi 3 în
𝑛
momentul în care undele sunt în fază. Dar, în
𝑩 𝑬
timp ce raza 2 parcurge distanţa 𝐴𝐷, raza 3
𝟑 𝟓
parcurge distanţa (𝐴𝐵 + 𝐵𝐶) în lamă. Prin
urmare, diferenţa de drum optic dintre cele
două unde va fi: Figura 8. Mersul razelor de lumină
printr-o lamă cu feţe plan-paralele.
𝜆
𝛿 = 𝑛(𝐴𝐵 + 𝐵𝐶 ) − (𝐴𝐷 − 2) (18)
𝜆
unde termenul apare datorită reflexiei razei 2 pe un mediu cu indice de refracţie
2
mai mare, ceea ce introduce un defazaj egal cu 𝜋. Din figura se observă că în
𝑑
Δ 𝐴𝐵𝐶 avem 𝐴𝐵 = 𝐵𝐶 = cos 𝑟 , iar din Δ 𝐴𝐶𝐷 putem scrie 𝐴𝐷 = 𝐴𝐶 sin 𝑖. Tot din Δ 𝐴𝐶𝐷 se
𝐴𝐶 sin 𝑟
observă că tg 𝑟 = , astfel încât 𝐴𝐷 = 2𝑑 tg 𝑟 sin 𝑖 = 2𝑑 sin 𝑖. Aplicând legea
2𝑑 cos 𝑟
refracţiei în punctul A putem scrie sin 𝑖 = 𝑛 sin 𝑟, astfel încât putem scrie
sin2 𝑟
𝐴𝐷 = 2𝑛𝑑 . Introducând aceste rezultate în relaţia precedentă obţinem:
cos 𝑟
2𝑛𝑑 2𝑛𝑑 sin2 𝑟 𝜆 2𝑛𝑑 𝜆

𝛿= − + = (1 − sin2 𝑟) + (19)
cos 𝑟 cos 𝑟 2 cos 𝑟 2
Dacă ţinem cont de egalitatea trigonometrică sin2 𝑟 + cos 2 𝑟 = 1, relaţia

precedentă se poate scrie sub forma:
𝜆
𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝑟 + (20)
2
Relaţia precedentă reprezintă diferenţa de drum optic care este exprimată

prin unghiul de refracţie. Însă, în foarte multe situaţii este mai practic să exprimăm
această diferenţă de drum optic cu ajutorul unghiului de incidenţă. Astfel, dacă
cos 𝑟 din relaţia precedentă îl scriem sub forma cos 𝑟 = √1 − sin2 𝑟 şi ţinem cont de
legea refracţiei, obţinem:
sin 𝑖 2 1
cos 𝑟 = √1 − sin2 𝑟 = √1 − ( ) = 𝑛 √𝑛2 − sin2 𝑖 (21)
𝑛
Prin urmare, diferenţa de drum optic dintre undele care interferă pe ecran
poate fi scrisă:
OPTICĂ ONDULATORIE
𝜆
𝛿 = 2𝑑√𝑛2 − sin2 𝑖 + 2 (22)
𝜆
Astfel, pe ecran se obţin franje de luminoase atunci când 2𝑑√𝑛2 − sin2 𝑖 = 2𝑘 2,
𝜆
iar dacă 2𝑑√𝑛2 − sin2 𝑖 = 2(𝑘 + 1) 2 pe ecran se obţin franje întunecate, unde 𝑘 =
0,1,2, . .. .Deoarece franjele de interferenţă sunt observate în urma suprapunerii
razelor reflectate pe suprafaţa lamei, spunem că interferenţa este observată în
lumină reflectată.
Interferenţa se poate obţine şi în lumină emergentă, atunci când razele 3 şi 5

sunt focalizate de o lentilă convergentă pe un ecran. Deoarece reflexia în punctul
𝐶 se produce pe un mediu cu indice de refracţie mai mic, defazajului de 𝜋 nu mai
apare, iar diferenţa de drum optic este:
𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝑟 (23)
Din acest motiv, locul maximelor este luat de minime şi invers, adică atunci
când pe ecranul pe care interferă razele emergente apare un maxim, pe ecranul pe
care interferă undele reflectate apare un minim şi invers. În plus, franjele observate
in lumină emergentă sunt mai slabe ca intensitate decât cele observate în lumină
reflectată. Dacă lama este iluminată cu lumină albă, atunci pentru un anumit
unghi de incidenţă condiţia de maxim de interferenţă, corespunzătoare unui
anumit drum optic, se îndeplineşte doar pentru o anumită lungime de undă. Acest
lucru semnifică că, pentru un anumit unghi de incidenţă un observator vede lama
colorată într-o singură culoare, iar dacă se schimbă unghiul de incidenţă condiţia
de maxim se obţine pentru o altă lungime de undă, şi se modifică şi culoarea lamei.
OPTICĂ ONDULATORIE
Acest interferometrul a fost inventat de fizicianul american Albert Abraham

Michelson în anul 1881 cu scopul de a determina o valoare cât mai precisă pentru
viteza luminii. Acest interferometru este celebru datorită utilizării sale în
experimentul Michelson-Morley, realizat în anul 1887 şi care a demonstrat pentru
prima dată inconsistenţa teoriei eterului. La sfârşitul secolului al XIX- lea se
considera că, prin analogie cu undele mecanice care aveau nevoie de un mediu
prin care să se propage, şi lumina are nevoie de un mediu pentru a se propaga,
OPTICĂ ONDULATORIE
𝑶𝟐
𝑶𝟏
𝑳𝟐
S
𝑩𝑺 𝑳𝟏
∆𝑺
Franje de
interferenţă
𝑬𝒄𝒓𝒂𝒏
Figura 12. Mersul razelor de lumină în interferometrul Michelson. La

deplasarea pe o distanţă ∆𝑆 o oglinzii 𝑶𝟏 tabloul franjelor de
interferenţa se va deplasa.
mediu numit eter. Pentru rezultatele obţinute, Michelson a primit Premiul Nobel
pentru Fizică în anul 1907.
Interferometrul Michelson este prezentat schematic în figura . Un fascicul

de lumină monocromatică provenind de la o sursă S este divizat în două fascicule
cu intensităţi egale, de către un divizor 𝐵𝑆 (beam splitter). Aceste fascicule, care
sunt reciproc perpendiculare, parcurg distanţele 𝐿1 şi 𝐿2 şi sunt incidente pe
oglinzile 𝑂1 şi 𝑂2 , care le reflectă pe acelaşi drum. Cele două raze ajung din nou pe
divizorul de fascicul 𝐵𝑆 şi, după refracţia prin acesta, sunt suprapuse pe ecran
unde se obţine figura de interferenţă. Dacă brațele 𝐿1 şi 𝐿2 ale interferometrului
sunt egale, atunci diferenţa de drum optic între cele două raze este zero. Dacă una
dintre oglinzi este plasată pe un dispozitiv ce permite o deplasare pe o direcţie
perpendiculară pe fascicul, atunci diferenţa de drum optic va fi:
𝛿 = 2𝑛(𝐿1 − 𝐿2 ) (36)
Diferenţa de drum optic introdusă de deplasarea oglinzii 𝑂1 va conduce la o

deplasare a franjelor în figura de interferenţă. Dacă deplasarea oglinzii se face pe o
𝜆
distanţa egală cu 2, atunci diferenţa de drum optic dintre cele două raze va fi egală
cu 𝜆, iar fiecare franjă se va deplasa pe o distanţă egală cu interfranja. Măsurând
numărul de franje 𝑍 care trec printr-un anumit punct de pe ecran şi cunoscând
distanţa Δ𝑆 pe care este deplasată oglinda, putem determina lungimea de undă a
luminii cu relaţia:
𝜆 2∆𝑆
Δ𝑆 = 𝑍 2 ⇒ 𝜆 = (37)
𝑍
Pentru a obţine un număr mare de franje 𝑍 trebuie ca deplasarea Δ𝑆 a oglinzii

să fie mare. În acest caz se obţine o valoare foarte precisă a lungimii de undă. Însă,
se poate determina şi distanţa Δ𝑆 pe care se deplasează oglinda, dacă se cunoaşte
lungimea de undă a luminii utilizate în experiment. Distanţele măsurate sunt
comparabile cu lungimea de undă, adică se pot realiza măsurători de mare precizie,
de ordinul 10−9 m.
OPTICĂ ONDULATORIE
Până în prezent am discuta doar despre dispozitive interferenţiale în care

franjele de interferenţă se obţineau pe un ecran în urma suprapunerii a două unde.
Interferometrul Fabry-Pérot, realizat în anul 1899 de către fizicienii francezi Charles
Fabry şi Alfred Pérot, utilizează fenomenul de interferenţă a fasciculelor multiple.
Acest fenomen este realizat prin reflexia multiplă a unui fascicul de lumină care
intră într-o incintă mărginită de două suprafeţe paralele reflectătoare, figura .
Pe suprafaţa celor două suprafeţe fasciculul de lumină este divizat, o parte din fiind
reflectat, iar cealaltă parte este transmisă prin suprafaţă. Astfel, dacă un sigur
fascicul este incident pe una din suprafeţe, la ieşirea dintr-o suprafaţă se vor
observa mai multe fascicule, datorate reflexiilor multiple între cele două suprafeţe.
În plus, diferenţa de drum optic dintre fasciculele reflectate este un număr întreg
de lungimi de undă, iar fasciculele emergente din cavitate vor interfera constructiv.
Cu cât numărul de reflexii din interiorul cavităţii este mai mare, cu atât figura de
interferenţă este mai clară. Pentru a suprapune fasciculele care ies din cavitatea
Fabry-Pérot, acestea sunt focalizate cu o lentilă pe un ecran. Această cavitate
Fabry-Pérot mai poartă numele de rezonator optic şi este o parte indispensabilă în
funcţionarea multor lasere, cât şi în spectroscopia de înaltă rezoluţie.
OPTICĂ ONDULATORIE
Figura 17. Interferometrul

Fabry-Pérot utilizează
interferenţa fasciculelor
optice multiple pentru a
obţine pe ecran o imagine
𝜃 foarte clară a franjelor.
Interferometrul Fabry-Pérot este format din două oglinzi paralele situate la

distanţa 𝑑 una de alta, fiecare având o reflectivitate parţială. Atunci când în această
cavitate este incident sub unghiul 𝜃 un fascicul de lumină monocromatică având
lungimea de undă 𝜆, acesta suferă reflexii multiple în interiorul cavităţii. O parte
din lumină este transmisă de fiecare dată când aceasta este incidentă pe suprafaţa
oglinzilor parţial reflectătoare. Aceste fascicule transmise prin cele două oglinzi
formează franje de interferenţa de formă circulară după ce sunt suprapuse in
focarul unei lentile convergente. Dacă cele două oglinzi au indicele de refracţie 𝑛 şi
sunt plasate în aer, le putem modela ca o lamă cu feţe plan paralele şi, prin urmare,
diferenţa de drum optic dintre două raze vecine va fi dată de relaţiile:
𝜆
𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝜃 + 2 (54)
𝜆
în cazul fasciculelor incidente pe suprafaţa oglinzilor, unde termenul apare
2
datorită reflexiei pe un mediu cu indice de refracţie mai mare. Pentru două
fascicule vecine transmise de oglinzi, defazajului de 𝜋 nu mai apare, iar diferenţa
de drum optic este:
𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝜃 (55)
2𝜋
iar diferenţa de fază dintre cele două fascicule va fi data de relaţia: 𝜑 = 𝛿.
𝜆
𝜆
Dacă diferenţa de drum optic este 𝛿 = 2𝑘 2, atunci pe ecran se observă o
franjă luminoasă a cărei intensitate este dată de relaţia:
𝐼0
𝐼𝑇 = 4𝑅 𝜑 (56)
1+ 𝑠𝑖𝑛2
(1−𝑅)2 2
unde 𝐼0 este intensitatea luminii incidente, iar 𝑅 este reflectivitatea oglinzilor. Din
relaţia precedentă se observă că intensitatea fasciculului transmis de cavitate
OPTICĂ ONDULATORIE
variază cu diferenţa de fază 𝜑. După cum se observă din figura , franjele de

interferenţa sunt sub forma unor cercuri concentrice de claritate mare.
Pentru a determina lungimea de undă a luminii incidente pe o cavitate Fabry-

Pérot se procedează asemănător ca în cazul interferometrului Michelson. Astfel, se
determină distanţa iniţială 𝑑1 dintre cele două oglinzi. La modificarea acestei
distanţe franjele de interferenţă se deplasează şi astfel, numărând franjele
luminoase care apar şi dispar în centrul figurii de interferenţă (𝜃 = 0), obţinem:
2𝑑1 = 𝑍1 𝜆 şi 2𝑑2 = 𝑍2 𝜆 (57)
iar lungimea de undă va fi determinată din relaţia:
2(𝑑2 −𝑑1 )
𝜆= (58)
𝑍
unde 𝑍 = 𝑍2 − 𝑍1 reprezintă franjele numărate.
În acest capitol vom discuta despre fenomenul de difracţie a luminii,

fenomen care apare atunci când lumina trece printr-o apertură de dimensiuni mici
sau când este incidentă pe un obstacol opac cu o grosime comparabilă cu lungimea
de undă a radiaţiei utilizate. În aceste cazuri lumina „ocoleşte” obstacolul şi
pătrunde în zona de din spatele acestuia.
Interferenţa luminii confirmă caracterul ondulatoriu al luminii. Însă, analiza

comportamentului ondulatoriu al luminii nu ar fi completă fără a studia fenomenul
de difracţie a luminii. Observarea distribuţiei intensităţii luminii la frontiera unor
obstacole de diferite forme, a condus la ipoteza că este posibilă „ocolirea aparentă”
a acestora de către lumină. Prima menţionare a acestui fenomen a fost realizată de
către Galileo Galilei, însă prima descriere în detaliu a fenomenului a fost realizată,
în anul 1661, de savantul italian Francesco Grimaldi (1618-1663). Fenomenul a
fost explicat în anul 1881 de către fizicianul francez Jean Augustin Fresnel (1788-
1827). Fizicianul german Arnold Johannes Wilhelm Sommerfeld (1868 –1951) a
definit fenomenul de difracţie a luminii ca o deviaţie a razelor de lumină de la
liniaritate, abatere ce nu poate fi explicată utilizând legile reflexiei şi refracţiei în
medii cu indice de refracţie variabil. Difracţia luminii, ca şi interferenţa, poate fi
explicată utilizând natura ondulatorie a luminii şi constă în pătrunderea luminii
în zona de umbră geometrică. Cele două fenomene, interferenţa şi difracţie sunt
asociate. Astfel, dacă lumina se propagă liber într-un mediu omogen, interferenţa
undelor secundare coerente va produce o propagare rectilinie a acesteia. Invers,
dacă lumina întâlneşte un obstacol aflat în mediul respectiv, zone de umbră nu va
fi conturată clar, lumina pătrunzând în această zonă de umbră geometrică
Există două tipuri de difracţie, în funcţie de poziţia obstacolului în raport cu

sursa de lumină. Astfel, dacă obstacolul este situat în apropierea sursei, undele
OPTICĂ ONDULATORIE
difractate au o suprafaţa curbă, iar fenomenul este numit sau

. Dacă sursa se află la o distanţă mare obstacol,
undele difractate pot fi considerate plane, iar undele difractate pot fi considerate
plane, iar difracţia se numeşte sau
.
Între interferenţă şi difracţie nu există, din punct de vedere al fizicii, o

diferenţă fundamentală, ambele fenomene fiind produse în urma redistribuirii
intensităţii luminii în urma suprapunerii undelor coerente. Din punct de vedere
istoric, fenomenul de redistribuire a intensităţii luminii ca rezultat al suprapunerii
undelor provenite de la un număr finit de surse coerente a fost numit interferenţă.
În schimb, fenomenul de redistribuire a intensităţii luminii în urma suprapunerii
undelor generate de un număr infinit de surse coerente, dispuse în mod continuu,
a fost denumit difracţie.
Fizicianul olandez, Christiaan Huygens, a fost primul care a demonstrat

caracterul ondulatoriu al luminii, în anul 1690. Teoria propagării luminii se
bazează pe principiul care îi poartă numele, principiu pe care l-am enunţat în
capitolul „Optică geometrică”. Acesta afirma că orice punct de pe o suprafaţă de
undă poate fi considerat sursa unor unde sferice secundare coerente astfel încât,
înfăşurătoarea acestor unde secundare va constitui noul front de undă. Pe baza
acestui principiu Huygens a explicat propagarea rectilinie a luminii şi legile reflexiei
şi refracţiei. Însă, modul de redistribuire a intensităţii luminii şi ocolirea
obstacolelor de către unde (devierea de la propagarea rectilinie) nu a fost explicată.
Aceste observaţii ne permit să enunţăm fenomenul de difracţie ca fiind

fenomenul de ocolire a obstacolelor întâlnite de lumină, atunci când dimensiunile
acestora sunt comparabile cu lungimea de undă a luminii sau orice deviere de la
legile opticii geometrice la propagarea luminii în apropierea obstacolelor.
Pentru a înţelege acest enunţ să analizăm ce se întâmplă atunci când lumina

întâlneşte un ecran prevăzut cu o apertură dreptunghiulară, figura . În acord cu
legile opticii geometrice, ar trebui ca fasciculul de lumină să aibă aceeaşi
dimensiune cu apertura şi să genereze pe ecranul din spate o pată de lumină având
aceleaşi dimensiuni ca apertură, figura . Însă, în realitate, pe ecranul din spate
se observă o figură ce constă dintr-o franjă centrală luminoasă, care poate fi mai
mare decât dimensiunea aperturii, mărginită pe ambele părţi de alte franje
secundare, alternative întunecate şi luminoase, figura . Intensitatea franjelor
luminoase se diminuează foarte repede la o trecere de la o franjă luminoasă la
următoarea. Aproximativ 85% din energia fasciculului incident se regăseşte în
franja centrală, lărgimea acestei franje fiind invers proporţională cu lărgimea
fantei. În general, cu cât fanta este mai îngustă cu atât va fi mai largă figura de
difracţie.
OPTICĂ ONDULATORIE
Figura de
difracţie
a b
Figura 18. a. Optica geometrică prezice obţinerea unei pete luminoase având
aceeaşi dimensiune şi formă ca apertura. b. Figura de difracţie obţinută în realitate
şi care are forma unor franje asemănătoare cu cele de la interferenţă. Se observă o
scădere a intensităţii franjelor luminoase, de la franja centrală la următoarele.
Dacă apertura are formă circulară, atunci figura de difracţie care apare pe
ecran este sub forma unor inele concentrice alternative, luminoase şi întunecate.
Şi în acest caz, intensitatea franjelor luminoase se diminuează de la inelul central,
care este sub forma unui cerc plin foarte strălucitor, la franjele din ce în ce mai
îndepărtate de acesta, figura 19. Trebuie precizat că, figura de difracţie se obţine
doar dacă dimensiunea aperturii este mult mai mică decât distanţa dintre cele
două ecrane.
Exemplele date anterior demonstrează că în apropierea obstacolelor de mici

dimensiuni lumina nu se mai propagă rectiliniu, ea pătrunde în regiunea de
umbră, ocolind obstacolul. Putem observa fenomenul de difracţie dacă privim o
sursă punctiformă de la o distanţă foarte mare. De exemplu, dacă observăm lumina
unui semafor printr-un orificiu îngust format prin alipirea a două degete, în acest
caz retina având rolul de ecran pe care se formează figura de difracţie. Un alt
exemplu îl constituie inelele colorate pe care le observăm în jurul surselor de
lumină, atunci când acestea sunt privite în condiţii de ceaţă. În acest caz,
particulele de apă constituie obstacole cu dimensiuni comparabile cu lungimea de
undă a luminii.
Explicarea fenomenului de difracţie a luminii, în cadrul teoriei ondulatorii, a

fost realizată de fizicianul francez Augustin-Jean Fresnel, în anul 1818. Acesta a
observat că principiul lui Huygens nu ne
spune nimic despre amplitudinea şi Figura de
Fascicul paralel
intensitatea undelor secundare care se de lumină difracţie
propagă în direcţii diferite. Fresnel monocromatică
completează principiul lui Huygens Apertură
considerând interferenţa undelor
secundare. Astfel, dacă ţinem cont de
amplitudinea şi faza undelor secundare
avem posibilitatea să determinăm
amplitudinea şi intensitatea undei Figura 19. Figura de difracţie obţinută pe o
apertură de formă circulară.
OPTICĂ ONDULATORIE
rezultante în orice punct din spaţiu. Acest principiu, numit principiul Huygens-
Fresnel, poate fi formulat sub forma: orice punct al mediului atins de unda de
lumină la un moment dat, devine sursă de noi unde secundare coerente sferice.
Aceste unde interferă, iar rezultatul interferenţei reprezintă noul front de undă.
Principiul Huygens-Fresnel, care este un principiu de bază al opticii

ondulatorii, ne indică că o undă emisă de o sursă poate fi considerată un rezultat
al superpoziţiei undelor secundare coerente emise de surse imaginare, aflate pe o
suprafaţă închisă, în interiorul căreia se găseşte şi sursa de lumină. Drept surse
secundare pot fi utilizate elementele infinit de mici ale suprafeţei de undă care
oscilează în fază, acestea fiind coerente. Astfel, considerând amplitudinile şi fazele
undelor secundare, în fiecare caz concret, se poate determina amplitudinea şi
intensitatea undei rezultante în orice punct din spaţiu. Rezolvarea acestei probleme
este destul de complicată şi a fost realizată în cadrul teoriei matematice a difracţiei
de către fizicianul german Gustav Robert Kirchhoff, în anul 1883.
Pentru a determina amplitudinea undei rezultante în orice punct al spaţiului,

Fresnel a folosit o metodă de calcul bazată pe raţionamente simple, denumită
ulterior metoda zonelor Fresnel. Să considerăm o sursă punctiformă ce emite
într-un mediu omogen şi izotrop lumină monocromatică cu lungimea de undă 𝜆.
Sursa punctiformă este înconjurată de o sferă de arie 𝑆 şi rază 𝑎, figura 20.
În acord cu principiul Huygens-Fresnel, fiecare element de arie 𝑑𝑆 a

suprafeţei luminoase 𝑆 (frontul undei) poate fi considerat ca fiind centrul unei surse
secundare. Amplitudinea oscilaţiei rezultante într-un punct 𝑃 în care se suprapun
undele emise de fiecare element de arie 𝑑𝑆 este descrisă de relaţia:
𝑎0 𝑑𝑆
𝑑𝐸 = 𝐾(𝜑) cos (𝜔𝑡 − 𝑘𝑟 + 𝛼) (59)
𝑟
𝑎0 𝑑𝑆
unde 𝐸0 = 𝐾(𝜑) este amplitudinea undelor care se suprapun în punctul 𝑃, 𝑎0
𝑟
este un factor ce este determinat de
ሬԦ
𝒏
amplitudinea undei la suprafaţa 𝑑𝑆; (𝜔𝑡 + 𝛼)
𝑺 𝒅𝑺 𝝋 este faza undei pe suprafaţa 𝑆; 𝑘 este numărul
𝒂 𝒓 de undă; 𝑟 este distanta de la elementul 𝑑𝑆 la
𝑷 punctul 𝑃. Fresnel a presupus că, coeficientul de
𝑺𝟎 𝒂 înclinare 𝐾(𝜑), depinde de unghiul 𝜑 dintre
normala la elementul de suprafaţă 𝑑𝑆 şi direcţia
la punctul P. Acest coeficient ia valori de la 1,
𝜋
Figura 20. Determinarea atunci când 𝜑 = 0, la zero, atunci când 𝜑 ≥ 2 ,
amplitudinii undei rezultante în ceea ce semnifică că undele secundare nu emit
punctul 𝑷 unde se suprapun
în direcţie opusă.
undele emise de fiecare element de
suprafaţa 𝑑𝑆.
OPTICĂ ONDULATORIE
Kirchhoff, care a rafinat şi explicat matematic principiul Huygens-Fresnel, a

1+cos 𝜑
arătat că 𝐾(𝜑) = , adică amplitudinea undelor secundare nu este zero atunci
𝜆
𝜋
când 𝜑 ≥ 2 , aşa cum credea Fresnel, ci doar atunci când 𝜑 = 𝜋. Totuşi, în
majoritatea cazurilor observate de difracţie, unghiul 𝜑 este foarte mic (apropiat de
zero), astfel încât acest rezultat nu afectează rezultatul final.
Amplitudinea oscilaţiei rezultante în punctul 𝑃 va fi dată de suprapunerea

tuturor amplitudinilor 𝑑𝐸 ale tuturor elementelor 𝑑𝑆 ale suprafeţei 𝑆. Astfel, putem
scrie:
𝑎0
𝐸 = ∫𝑆 𝐾(𝜑) cos (𝜔𝑡 − 𝑘𝑟 + 𝛼)𝑑𝑆 (60)
𝑟
Pentru o suprafaţa S de formă arbitrară, integrala precedentă este dificil de

calculat. Pentru a rezolva aceasta dificultate, Fresnel a arătat că integrala poate fi
înlocuită de o simplă adunare algebrică, atunci când frontul undei este sferic.
Această metodă aproximativă de calcul a integralei precedente a fost numită
metoda zonelor lui Fresnel. Această metodă presupune divizarea frontului undei
în zone inelare cu centrul într-un punct 𝑂, figura 21, astfel încât distanţele de la
𝜆
două zone vecine până la punctul de observaţie 𝑃 diferă cu 2. Din figura 21 se
observă că 𝑎 este distanţa de la sursă la suprafaţa de undă 𝑂, 𝑏 este distanţa de la
vârful frontului de undă la punctul de observare 𝑃. Astfel, distanţa de la marginea
𝜆
superioară a zonei 𝑚 la punctul de observare este 𝑏 + 𝑚 2, unde 𝑚 reprezintă
numărul zonei Fresnel.
Împărţirea frontului undei în zone Fresnel face ca undele care ajung în

punctul 𝑃 din zonele Fresnel vecine să fie în opoziţie de fază deoarece diferenţa de
𝜆
drum optic dintre două zone vecine este 2. Prin urmare, diferenţa de fază dintre
două zone Fresnel vecine va fi egală cu 𝜋, iar undele care ajung în punctul 𝑃 se vor
atenua reciproc. Astfel, amplitudinea undei în punctul 𝑃 poate fi reprezentată ca o
serie de amplitudini cu semn alternativ, adică:
𝐸𝑃 = 𝐸1 − 𝐸2 + 𝐸3 − 𝐸4 + … ± 𝐸𝑚 ± 𝜆
𝑏 + 32
… (61) 𝑨 𝑏+2
𝜆
2 𝜆
𝒂 𝑏+2
unde 𝐸𝑚 reprezintă amplitudinea
oscilaţiei provenite de la a 𝑚-a zonă 𝒂 𝒃
Fresnel în punctul 𝑃. Semnul „+” 𝑺𝟎 𝑶 𝑷
corespunde zonelor Fresnel impare, iar
semnul „-” zonelor pare.
𝑩
După cum se observă din relaţia
(59), amplitudinea oscilaţiei generate de Figura 21. Metoda zonelor Fresnel
a 𝑚-a zonă Fresnel în punctul 𝑃 depinde presupune divizarea frontului undei în zone
de aria acestei zone, de unghiul dintre inelare concentrice.
OPTICĂ ONDULATORIE
normala la elementul de suprafaţă şi ሬԦ

𝒏
direcţia punctului P. Pentru a calcula 𝑨 𝝋𝒎
aria ∆𝑆𝑚 a celei de-a 𝑚-a zonă Fresnel să 𝜆
𝑏 +𝑚2
analizăm figura 22. Punctele 𝐴 şi 𝐵 ale 𝒂
segmentului sferic 𝐴𝑂𝐵 indică limitele
𝒂 − 𝒉𝒎 𝒉𝒎 𝒃
zonei Fresnel, iar raza acestei zone este 𝑪
𝑺𝟎 𝑶 𝑷
𝐴𝐶 = 𝐵𝐶 = 𝑟𝑚. Din triunghiurile ∆𝑃𝐴𝐶 şi
∆𝑆0 𝐴𝐶 putem scrie: 𝑏 +𝑚2
𝜆
𝜆 2 𝑩
𝑟𝑚2 = 𝑎2 − (𝑎 − ℎ𝑚 )2 = (𝑏 + 𝑚 2) −
Figura 22. Determinarea ariei celei de-a 𝑚-a
(𝑏 + ℎ𝑚 )2 (62) zonă Fresnel.
Din relaţia precedentă obţinem

înălţimea ℎ𝑚 segmentului sferic al zonei Fresnel, adică:
𝜆 2 𝜆
𝑎2 − 𝑎2 − ℎ𝑚
2
+ 2𝑎ℎ𝑚 = 𝑏2 + (𝑚 2) + 2𝑏𝑚 2 − 𝑏2 − ℎ𝑚
2
− 2𝑏ℎ𝑚 ⇒
𝜆 2
𝑏𝑚𝜆+(𝑚 )
⇒ ℎ𝑚 = 2
(63)
2(𝑎+𝑏)
Dacă ţinem cont că 𝜆 ≪ 𝑏 obţinem pentru înălţimea segmentului sferic

relaţia:
𝑏𝑚𝜆
ℎ𝑚 = 2(𝑎+𝑏) (64)
Din relaţia (62), ţinând cont că ℎ𝑚 ≪ 𝑎, obţinem pentru raza celei de-a 𝑚-a
zonă Fresnel: 𝑟𝑚2 = 2𝑎ℎ𝑚 . Dacă introducem rezultatul precedent în această relaţie
vom obţine:
𝑎𝑏
𝑟𝑚 = √2𝑎ℎ𝑚 = √𝑎+𝑏 𝑚𝜆 (65)
Acest rezultat ne arată că, dacă frontul undei este plan, atunci 𝑎 → ∞, iar
raza zonei Fresnel va fi dată de relaţia: 𝑟𝑚 = √𝑚𝜆𝑏.
Aria segmentului sferic 𝐴𝑂𝐵 în care se găseşte zona 𝑚 Fresnel este dată de
relaţia: 𝑆𝑚 = 2𝜋𝑎ℎ𝑚 şi este egală cu suma ariilor a 𝑚 zone Fresnel:
𝜋𝑎𝑏
𝑆𝑚 = 𝑎+𝑏 𝑚𝜆 = ∆𝑆1 + ∆𝑆2 + … + ∆𝑆𝑚 (66)
𝜋𝑎𝑏
Aria primei zone Fresnel (𝑚 = 1) va fi: 𝑆1 = 𝑎+𝑏 𝜆, iar aria zonei 𝑚 va fi:
𝜋𝑎𝑏
∆𝑆𝑚 = 𝑆𝑚 − 𝑆𝑚−1 = 𝑎+𝑏 𝜆 (67)
OPTICĂ ONDULATORIE
Astfel, ariile tuturor zonelor Fresnel ce corespund unui 𝑚 mic (𝑚 < 10) poate
fi considerate aproximativ egale: ∆𝑆1 = ∆𝑆2 = … = ∆𝑆𝑚 . Însă, distanţa 𝑏 de la o zonă
la punctul de observaţie 𝑃 creşte încet cu numărul zonelor 𝑚. În plus, unghiul 𝜑𝑚
creşte şi el cu numărul zonelor Fresnel şi, prin urmare, coeficientul de înclinare
𝐾(𝜑) scade pe măsură ce creşte numărul zonelor 𝑚. Toate acestea conduc la o
scădere graduală a amplitudinilor oscilaţiilor provenite de la zonele 𝑚 şi care se
suprapun punctul 𝑃 cu creşterea numărul zonei. Acest lucru semnifică că
amplitudinile oscilaţiilor în punctul 𝑃 scad monoton (foarte încet), generând
succesiunea:
𝐸1 > 𝐸2 > … > 𝐸𝑚−1 > 𝐸𝑚 > 𝐸𝑚+1 > … (68)
Dacă ne întoarcem la succesiunea din relaţia (61) şi o reprezentăm pentru

𝑚 = 3 obţinem:
𝐸1 𝐸 𝐸3 𝐸3
𝐸𝑃 = + ( 21 − 𝐸2 + )+ (69)
2 2 2
iar pentru 𝑚 = 4 putem scrie:
𝐸1 𝐸 𝐸3 𝐸 𝐸4 𝐸4
𝐸𝑃 = + ( 21 − 𝐸2 + ) + ( 23 − )− (70)
2 2 2 2
Datorită scăderii monotone a amplitudinilor, putem presupune că 𝐸2 ≈ 𝐸1 ,

𝐸1 𝐸3 𝐸𝑚−1 𝐸𝑚+1
𝐸2 ≈ 𝐸3 , 𝐸2 ≈ + , sau, la cazul general: 𝐸𝑚 ≈ + . În consecinţă,
2 2 2 2
parantezele din ultimele două relaţii sunt nule şi obţinem pentru 𝑚 = 3:
𝐸1 𝐸3 𝐸1 𝐸4
𝐸𝑃 = + , iar pentru 𝑚 = 4: 𝐸𝑃 = − . Însumând aceste relaţii, putem scrie
2 2 2 2
relaţia generală:
𝐸1 𝐸𝑚
𝐸𝑃 = 2
± 2
(71)
unde semnul „+” corespunde zonelor impare, iar semnul „-” zonelor pare. Dacă
frontul undei este complet deschis (𝑚 → ∞) şi 𝐸𝑚 → ∞ obţinem:
𝐸1
𝐸𝑃 = (72)
2
Ecuaţia precedentă ne arată că amplitudinea undei în punctul de observaţie

este egală cu jumătate din amplitudinea oscilaţiei ce ajunge în acest punct de la
prima zonă Fresnel. Dacă în faţa unei unde sferice se plasează un ecran opac,
prevăzut cu un orificiu care permite trecerea oscilaţiei de la prima zonă Fresnel,
amplitudinea în punctul 𝑃 este de două ori mai mare decât cea dată de relaţia
precedentă. Prin urmare, intensitatea luminii în acel punct este de patru ori mai
mare decât în absenţa ecranului opac. Acest lucru, deşi paradoxal la prima vedere,
este foarte bine confirmat de experiment, după cum vom vedea în paragrafele
următoare.
OPTICĂ ONDULATORIE
În funcţie de forma frontului unei care ajunge în punctul de observaţie, se

deosebesc două tipuri de difracţie. Astfel, dacă frontul undei este plan atunci
difracţia este numită difracţie Fraunhofer sau difracţie în lumină paralelă, iar
dacă frontul undei este sferic, difracţia este numită difracţie Fresnel sau
difracţie în lumină convergentă sau divergentă. În continuare, vom analiza
situaţiile în care se manifestă aceste tipuri de difracţie.
În continuare, să considerăm situaţia în care un disc opac ce are o apertură

circulară de rază 𝑟0 , este aşezat în faţa unei unde sferice emisă de sursa
punctiformă 𝑆0 , figura 23. Ecranul E este plasat perpendicular pe dreapta care
trece prin sura 𝑆0 şi centrul aperturii circulare 𝑂. Dacă raza aperturii este mult mai
mică decât distanţele 𝑎 şi 𝑏, unde am notat cu 𝑎 distanţa dintre sursă şi ecran, iar
cu 𝑏 este distanţa de la ecran la punctul de observare 𝑃, figura 23.
Metoda zonelor Fresnel ne permite să determinăm cu uşurinţă intensitatea

luminii în punctul P care este situat în centru figurii de difracţie. Astfel, dacă
distanţele 𝑎 şi 𝑏 satisfac relaţia (65):
𝑎𝑏
𝑟0 = 𝑟𝑚 = √𝑎+𝑏 𝑚𝜆 (73)
atunci apertura permite trecerea oscilaţiilor ce corespund primei zone Fresnel. Prin
urmare, intensitatea în punctul 𝑃 este determinată nu numărul 𝑚 al zonei Fresnel.
Dacă 𝑚 este un număr par, intensitatea în punctul 𝑃 este minimă, chiar apropiată
de zero pentru valori mici ale acestuia,
deoarece oscilaţiile ce provin de la zonele 𝑬𝟏
vecine sunt în opoziţie de fază şi se 𝑬𝟐
anihilează reciproc. În schimb, dacă 𝑚
este un număr impar, intensitatea în
punctul 𝑃 este maximă, deoarece
oscilaţiile de la zonele adiacente nu se 𝒂 𝑶 𝒃
𝑺 𝑷
anihilează reciproc. În plus, dacă 𝑚 este 𝟎
𝒓𝟎
mic, amplitudinea 𝐸𝑚 diferă puţin de
amplitudinea din prima zonă, 𝐸1 . Astfel,
amplitudinea rezultantă în punctul de
observare este aproximativ egală cu
amplitudinea oscilaţiei din prima zonă
Fresnel, 𝐸1 . Din relaţia precedentă se
Figura 23. Difracţia pe o apertură circulară
observă că numărul zonelor Fresnel
de rază 𝒓𝟎 .
este:
OPTICĂ ONDULATORIE
𝑟02 1 1
𝑚= (𝑎 + 𝑏) (74)
𝜆
Determinarea intensităţii luminii în alte puncte de pe ecran este foarte

complexă deoarece zonele Fresnel relevante sunt blocate parţial de către ecranul
opac. Însă, pentru o simetrie axială rezonabilă şi în acord cu legea de conservare a
energiei, este evident că figura de difracţie din jurul punctului P, în lumină
monocromatică, va fi sub forma unor cercuri concentrice alternante, luminoase şi
întunecate. Dacă distanţa faţa de punctul 𝑃 se măreşte, atunci intensitatea
maximelor descreşte.
Figurile de difracţie pentru trei dimensiuni diferite ale aperturii şi distribuţia

corespunzătoare a intensităţii luminii în lungul diametrului figurii de difracţie sunt
prezentate în figura 24. Dacă raza aperturii 𝑟0 este suficient de mică astfel încât să
permită trecerea oscilaţiilor din prima zonă Fresnel (𝑚 = 1) sau a unei părţi a
acestora, o pată luminoasă se va forma in punctul 𝑃 de pe ecran, iar intensitatea
este maximă în centru ecranului şi scade gradual spre marginea spotului. În acest
caz nu apare o alternanţă de franje luminoase şi întunecate, figura 24.a. Dacă raza
aperturii circulare se măreşte astfel încât să permită trecerea oscilaţiilor de la
primele două zone Fresnel (𝑚 = 2), în punctul P de pe ecran apare o pată întunecată
înconjurată de un inel luminos, figura 24.b. Dacă 𝑚 = 3 se observă situaţia inversă:
în centru apare un spot luminos înconjurat de un inel întunecat, figura 24.c. Pe
măsură ce numărul zonelor Fresnel
a b c
creşte se observă o creştere a
numărului inelelor luminoase şi
întunecate. Astfel, dacă 𝑚 este impar,
în centru figurii de difracţie se obţine
un cerc luminos, iar dacă 𝑚 este par, 𝒎=𝟏 𝒎=𝟐 𝒎=𝟑
𝑰 𝑰 𝑰
în centru figurii de difracţie se obţine
un cerc întunecat. Dacă prin apertura
circulară trec oscilaţiile de la mai
multe zone Fresnel, intensitatea în 𝑶 𝑶 𝑶
centrul figurii de difracţie devine
Figura 24. Figura de difracţie şi distribuţia
uniformă şi doar pe marginile intensităţii luminii pentru trei dimensiuni ale
acesteia se mai observă alternanţă de aperturii circulare.
inele luminoase şi întunecate.
Să analizăm situaţia în care un mic disc circular opac de rază 𝑟0 este plasat
perpendicular pe direcţia de propagare a unei unde sferice, ca în figura 25. Figura
de difracţie este determinată va fi determinată de zonele Fresnel cu 𝑚 mai mare
deoarece primele zone sunt obturate de către disc. Deoarece primele zone nu
contribuie la figura de difracţie, amplitudinea undei rezultante în punctul P de pe
ecran va fi dată de relaţia:
OPTICĂ ONDULATORIE
𝐸𝑚+1 𝐸𝑛
𝐸𝑃 = ± (75)
2 2
unde 𝐸𝑚+1 va fi amplitudinea primei

zone care contribuie la figura de 𝒂 𝑶 𝒃
difracţie, iar 𝐸𝑛 este amplitudinea 𝑺𝟎 𝑷
ultimei zone. Dacă valoarea lui 𝑚 este 𝒓𝟎
mică atunci 𝑛 → ∞, iar amplitudinea
ultimei zone tinde către zero, 𝐸𝑛 → 0.
Prin urmare, relaţia precedentă devine:
𝐸𝑚+1 Figura 25. Difracţia pe un disc circular mic

𝐸𝑃 = (76) de rază 𝒓𝟎 . În punctul P se obţine întotdeauna
2
o pată luminoasă.
Se observă că, spre deosebire de
difracţia pe o apertură circulară, în centrul figurii de difracţie generată de difracţia
pe un disc circular mic va fi întotdeauna un maxim (o pată luminoasă), numită şi
pata lui Poisson. Amplitudinea acesteia este egală cu jumătate din amplitudinea
primei zone Fresnel deschise.
Determinarea intensităţii într-un punct oarecare din geometria petei

luminoase centrale este foarte dificil de determinat, dar figura de difracţie prezintă
o simetrie axială în jurul punctului 𝑃. Pata centrală este înconjurată de inele
concentrice alternativ întunecate şi luminoase, a căror intensitate se diminuează
odată cu îndepărtarea de centrul figurii de difracţie. Numărul acestor inele este
determinat de numărul zonelor Fresnel închise de discul opac. În figura 26 sunt
prezentate figurile de difracţie în cazul în care discul acoperă una, două sau trei
zone Fresnel. Se observă că în toate cazurile în centrul figurii de difracţie se găseşte
un spot luminos.
Dacă discul acoperă doar o mică parte din prima zonă Fresnel nu sunt create
noi umbre, iar intensitatea luminii pe ecran este aceeaşi ca în situaţia în care nu
ar exista nici un obstacol. Dacă discul circular acoperă un număr mare de zone
Fresnel, intensitatea petei Poisson scade şi inelul întunecat care o înconjoară se
măreşte formând regiunea de umbră a discului, lucru care se observă şi din figura
26. Dacă discul este iluminat cu lumină albă, pasta Poisson este tot albă dar este
înconjurată de inele concentrice
colorate.
Zona 1 Zona 2 Zona 3
Figura 26. Figurile de difracţie obţinute în cazul

în care discul acoperă una, două sau trei zone
Fresnel.
OPTICĂ ONDULATORIE
Figurile de difracţie care se obţin în situaţiile prezentate anterior se pot

observa fără a utiliza nici un dispozitiv optic, fiind suficient un ecran care să fie
plasat suficient de aproape de obstacol. În acest caz, figura de difracţie rezultă ca
urmare a suprapunerii undelor sferice secundare sau a unui fascicul divergent de
lumină, iar difracţia este numită difracţie Fresnel sau difracţie în lumină
divergentă.
Fraunhofer a propus o altă metodă de obţinere a fenomenului de difracţie.

Această metodă presupune trimiterea undelor plane (fascicul paralel de lumină) pe
o fantă dreptunghiulară îngustă, iar figura de difracţie este observată pe un ecran
aflat la o distanţă mare de fantă. Prin urmare, putem considera că ecranul este
plasat la infinit, iar figura de difracţie este observată în lumină paralelă. Acest tip
de difracţie este numită difracţie Fraunhofer sau difracţie în lumină paralelă.
Trebuie precizat că, în practică, ecranul nu este plasat la o distanţa foarte mare de
obstacol deoarece, pentru vizualizarea figurii de difracţie, se utilizează o lentilă
convergentă, iar ecranul este plasat în planul focal al acesteia.
Astfel, în cazul difracţiei Fraunhofer, trebuie să fie îndeplinite simultan două

condiţii: undele incidente şi cele difractate trebuie să fie plane. Dacă una din aceste
condiţii nu este îndeplinită, vorbim de difracţie Fresnel. Un dispozitiv de obţinere
a difracţiei Fraunhofer este prezentat în figura 27. Pentru a obţine un fascicul
paralel de lumină, o sursă punctiformă 𝑆0 este plasată în planul focal al lentilei
convergente 𝐿1 . Acest fascicul este incident pe un ecran opac 𝐸1 prevăzut cu o fantă
îngustă, distribuţia intensităţii undelor difractate fiind observată pe ecranul 𝐸2
plasat în planul focal al lentilei 𝐿2 .
Deşi nu există o diferenţă, din punct de vedere fizic, între difracţia

Fraunhofer şi difracţia Fresnel, ele se diferenţiază prin condiţiile geometrice care
permit observarea unuia din aceste
𝑬𝟏 𝑳𝟐 𝑬𝟐
două cazuri particulare de difracţie.
𝑳𝟏
Putem obţine un criteriu cantitativ
care să ne permită să determinăm
tipul de difracţie ce se obţine. Pentru 𝑺𝟎 𝒅
a stabilii un astfel de criteriu, să
plecăm de la relaţia de determinarea
razei zonei Fresnel: 𝑟𝑚 = √𝑚𝜆𝑏.
Această relaţie a fost obţinută pentru
cazul în care frontul undei este plan,
𝑟𝑚 fiind raza celei de-a 𝑚-a zona
Figura 27. Difracţia pe o fantă dreptunghiulară
Fresnel care contribuţia la figura de
utilizând un fascicul paralel de lumină. În cazul
difracţie, iar 𝑏 distanţa de la ecranul difracţiei Fraunhofer, figura de difracţie
cu fantă la punctul de observare a observată pe ecran constă într-o alternanţă de
figurii de difracţie. Deoarece natura maxime şi minime.
OPTICĂ ONDULATORIE
figurii de difracţie este determinată exclusiv de numărul zonelor Fresnel, această

relaţie ne poate furniza criteriul 𝑝 pentru a determina tipul de difracţie. Dacă
înlocuim pe 𝑟𝑚 cu dimensiunea 𝑑 a fantei , obţinem:
𝑑2
𝑝 = 𝜆𝑏 (77)
Acest parametru adimensional determină tipul de difracţie. Astfel:
1. dacă 𝑝~1, acesta este cazul difracţiei Fresnel;
2. dacă 𝑝 ≫ 1, ne aflăm în aproximaţia opticii geometrice;
3. dacă 𝑝 ≪ 1, obţinem difracţie Fraunhofer.
De fapt, dacă 𝑝~1 numărul zonelor Fresnel este mic şi avem un caz clasic de
difracţie Fresnel unde minimele şi maximele de intensitate se observă pe ecran. În
funcţie de numărul zonelor Fresnel, în centrul figurii de difracţie se poate obţine
un maxim sau un minim de intensitate.
Situaţia în care 𝑝 ≫ 1 corespunde unui număr mare de zone Fresnel, centrul

ecranului este iluminat, iar o figură de difracţie microscopică este observată pe
marginile figurii de pe ecran. Această situaţie este clasificată ca fiind aproximaţia
opticii geometrice, atunci când fenomenul de difracţie poate fi neglijat şi se pot
utiliza legile opticii geometrice pentru a studia propagarea luminii. Criteriul de a
ne situa în cazul opticii geometrice nu este doar ca lungimea de undă a luminii să
𝑑
fie mult mai mică decât a obstacolelor, ci ca 𝑝 ≫ 1. De exemplu, dacă = 1000,
𝜆
𝑏 𝑑2
adică 𝜆 ≪ 𝑑 dacă = 1000. Dar, 𝑝 = 𝜆𝑏 = 1, adică avem cazul difracţie Fresnel
𝑑
perfecte.
În continuare, să analizăm situaţia în care un fascicul paralel de lumină este

incident pe un ecran opac prevăzut cu o fantă de lăţime 𝑑, ca în figura 28. Deoarece
planul fantei coincide cu frontul undei, toate punctele acestuia oscilează în fază şi,
prin urmare, pot fi considerate surse de unde secundare coerente care, după
difracţia pe fantă, pot interfera. Pe ecranul 𝐸2 , din multitudinea de raze care se
propagă din planul fantei în toate direcţiile, doar cele care sunt paralele sunt în
fază şi pot interfera. Astfel, tabloul de difracţie se poate observa în planul focal al
unei lentile convergente 𝐿. Diferenţa de drum optic dintre razele care pleacă de la
marginile fantei de lăţime 𝑑 este dată de relaţia:
𝛿 = 𝑑 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜑 (78)
OPTICĂ ONDULATORIE
unde 𝜑 este unghiul de incidenţă pe lentila 𝐿

care este paralelă cu planul fantei şi care este 𝑬𝟏 𝑳 𝑬𝟐
𝑑 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜑
numit şi unghi de difracţie.
Dacă se împarte frontul undei plane în

𝒅 𝑷𝟎
zone Fresnel, care vor fi sub forma unor 𝝋
benzi paralele cu muchia fantei şi a căror
lărgime este astfel încât, diferenţa de drum 𝝋 𝑷𝝋
𝜆 𝝋
dintre două zone vecine să fie egală cu 2, pe
lăţimea 𝑑 a fantei vor intra un număr de zone
Fresnel egal cu: Figura 28. Un fascicul paralel de
lumină care, după difracţia pe fanta de
𝛿 𝑑∙𝑠𝑖𝑛𝜑
𝑁𝑢𝑚ă𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑧𝑜𝑛𝑒 = 𝜆/2 = (79) lăţime 𝑑, este incident sub unghiul de
𝜆/2
incidenţă 𝜑 pe lentila 𝐿. Tabloul de
Pe ecran, în punctul 𝑃𝜑 , în care sunt difracţie se observă în planul focal al
lentile în care este plasat ecranul 𝐸2 .
convergente razele ce trec printr-un focar
secundar al lentilei, se va observa un maxim
sau un minim de difracţie, în funcţie de paritatea sau imparitatea numărului de
zone Fresnel care se cuprind în lăţimea fantei. Astfel, dacă numărul acestor zone
este impar, din relaţia precedentă se obţine condiţia maximelor de difracţie:
𝜆
𝑑 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜑 = ±(2𝑚 + 1) 2 (80)
Dacă numărul zonelor Fresnel ce se cuprind în planul fantei este par, se obţine
condiţia minimelor de difracţie sub forma:
𝜆
𝑑 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜑 = ±2𝑚 2 (81)
unde 𝑚 = 1; 2; 3; …, reprezintă numărul de ordine al maximului sau minimului

de difracţie sau ordin de difracţie. În centrul figurii de difracţie, în direcţia ce
corespunde lui 𝜑 = 0 (punctul 𝑃0 de pe ecranul 𝐸2 ) se suprapun oscilaţiile care sunt
în fază şi care sunt emise de toate regiunile din planul fantei şi de aceea se va forma
un maxim care va avea cea mai mare intensitate, numit maxim central de
difracţie.
După cum rezultă din ultimele două relaţii, direcţiile în care se vor forma
maxime şi minime de difracţie sunt date de relaţiile:
𝜆 𝜆
(𝑠𝑖𝑛𝜑)𝑚𝑎𝑥 = ±(2𝑚 + 1) 2𝑑 şi (𝑠𝑖𝑛𝜑)𝑚𝑖𝑛 = ±𝑚 2𝑑 (82)
Analiza variaţiei intensităţii în figura de difracţie generată de difracţia pe o

fantă îngustă de lăţime 𝑑 a arătat că intensitatea este dată de relaţia:
sin 2 (𝜋𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑/𝜆) sin 2 𝛼

𝐼𝜑 = 𝐼0 = 𝐼0 (83)
(𝜋𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑/𝜆)2 𝛼2
OPTICĂ ONDULATORIE
unde 𝛼 = 𝜋𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑/𝜆 , iar 𝐼0 reprezintă 𝑰

intensitatea în centrul figurii de 𝑰𝟎
difracţie. Relaţia precedentă de arată
că 𝐼𝜑 = 𝐼−𝜑 , adică că figura de difracţie
este simetrică în raport cu centrul
lentilei. Dacă fanta este deplasata 𝟎, 𝟒 𝑰𝟎
paralel cu ecranul de observaţie,
figura de difracţie rămâne
neschimbată pe ecran. În schimb,
deplasarea lentilei în raport cu fanta
𝝀 𝝀 − 𝝀 𝝀 𝝀 𝝀 𝒔𝒊𝒏 𝝋
este însoţită de aceeaşi deplasare a −𝟐 −
𝒅 𝟐𝒅 𝟎 𝟐𝒅 𝒅
𝟐
𝒅
𝒅
figurii de difracţie pe ecranul de
observaţie.
Distribuţia intensităţii, în acord

Figura 29. Distribuţia intensităţii într-o figură
cu formula precedentă, este arătată în de difracţie Fraunhofer pe o fantă îngustă.
figura 29. În continuare, să analizăm
sin 𝛼
această figură. Astfel, cum limita lim → 0, din relaţia precedentă rezultă că în
𝛼→0 𝛼
maximul central al intensităţii este în centrul figurii de difracţie. Este evident că
existenţa unui maxim central nu depinde de lungimea de undă şi că poziţia
acestuia rămâne aceeaşi pentru toate lungimile de undă. Prin urmare, în cazul
difracţiei Fraunhofer, în centru figurii de difracţie se va obţine întotdeauna un
maxim, iar figura de difracţie va consta dintr-o alternanţă de maxime şi minime.
Acest situaţie este diferită faţă de cazul difracţiei Fresnel unde, în centrul figurii de
difracţie, se putea obţine fie un maxim luminos, fie un minim.
Poziţia maximelor sau minimelor de difracţie cu excepţia primului maxim,

depinde de lungimea de undă. Prin urmare, dacă fanta este iluminată cu lumină
albă, maximul central rămâne neschimbat, dar va avea un curcubeu care-l
înconjoară pe margini. În afara acestuia, nici un minim sau maxim secundar nu
se vor observa în niciun punct al ecranului, deoarece va exista o suprapunere a
diferitelor lungimi de undă.
Analizând relaţia (81) care ne indică poziţia minimelor de difracţie, se observă

că odată cu scăderea lățimii 𝑑 a fantei se produce o expansiune a figurii de difracţie.
Între minimele de difracţie se vor găsii maxime secundare, după cum se observă şi
din figura 29. Unghiurile maximelor de difracţie se pot determina din grafic punând
condiţia de extrem în relaţia precedentă, adică derivata de ordinul întâi al
sin 𝛼
raportului sa fie nulă. Soluţiile grafice ale acestei relaţii sunt:
𝛼
𝑠𝑖𝑛𝜑1
𝛼1 = 𝜋𝑑 = ±1,43𝜋; 𝛼2 = 𝜋𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑2 /𝜆 = ±2,46𝜋;
𝜆
𝛼3 = 𝜋𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑3 /𝜆 = ±3,47𝜋; 𝛼4 = 𝜋𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜑4 /𝜆 = ±4,48𝜋, etc (84)
OPTICĂ ONDULATORIE
Dacă înlocuim aceste soluţii în ecuaţia (81) şi ţinând cont că pentru 𝛼0 = 0

intensitatea este egală cu 𝐼0 , vom obţine:
𝐼0 : 𝐼1 : 𝐼2 : 𝐼3 : … = 1: 0,045: 0,016: 0,008: … (85)
Această relaţie ne indică o scădere rapidă a intensităţii maximelor secundare şi că

intensitatea celui de-al doilea maxim nu depăşeşte 5% din intensitatea maximului
central. Prin urmare, mare parte din energia fuxului de lumină ce trece prin fantă
este concentrată în maximul central.
În partea de jos a figurii 29 este prezentată o fotografie a tabloului de difracţie

obţinut cu lumină monocromatică roşie. Se observă că intensitatea luminii în
maximele de difracţie este redusă şi de aceea observarea fenomenului de difracţie
pe o singură fantă îngustă este dificilă. De aceea, pentru obţinerea unui tablou de
difracţie mai pronunţat s-a constat experimental că este necesar să se utilizeze un
sistem de mai multe fante înguste. În plus, experimentele au arătat că cu cât
numărul fantelor este mai mare, cu atât mai multă lumină pătrunde prin ele şi,
prin urmare, figura de difracţie este mai prezintă maxime de intensitate mai mare.
În acest caz, intensitatea luminoasă a franjei obţinută de la o fantă este amplificată
de contribuţia celorlalte fante. Această metodă de amplificare a intensităţii franjelor
din figura de difracţie stă la baza dispozitivului numit reţeaua de difracţie.
Reţeaua de difracţie este un dispozitiv optic utilizat pentru a obţine

spectrul luminii şi determinarea lungimilor de undă a culorilor din acest spectru.
Cea mai simplă reţea de difracţie este reţeaua unidimensională care este construită
prin trasarea unor linii opace, paralele şi echidistante, pe o placă de sticlă. Zonele
transparente dintre liniile opace acţionează precum o fantă.
Reţeaua de difracţie este prezentată schematic în figura 30, unde cu 𝑎 a fost

notată lăţimea zonei opace dintre fantele transparente care au lăţimea 𝑏. Mărimea
𝒅 = 𝑎 + 𝑏 este numită constanta reţelei de difracţie. O lentilă convergentă 𝐿 este
plasată paralel cu reţeaua de difracţie, tabloul de difracţie fiind observat pe ecranul
𝐸 aflat în planul focal al lentilei. Pentru a obţine difracţie în lumină paralelă
(difracţie Fraunhofer), sursa de lumină se plasează în planul focal al altei lentile
convergente.
Oscilaţiile secundare provenite de la fiecare fantă sunt coerente deoarece

provin de la aceeaşi suprafaţa de undă. Prin urmare, undele provenite de la fante
diferite vor interfera în toate punctele de pe ecran, de aceea oscilaţia rezultantă în
punctul 𝑃𝜑 de pe ecranul de observaţie va fi egală cu suma vectorială a 𝑁
amplitudini, unde 𝑁 reprezintă numărul de fante. Amplitudinile undelor vor fi
egale, iar diferenţa de fază dintre acestea diferă prin aceeaşi valoare şi este:
OPTICĂ ONDULATORIE
2𝜋
𝛿 = 𝑘∆= 𝑑 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜑 (86)
𝜆 𝑳 𝑬
unde ∆= 𝑑 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜑 reprezintă diferenţa de
drum optic dintre două unde provenite de 𝝋
la două fante adiacente, după cum se 𝑷𝝋
observă şi din figura 30. 𝝋 𝝋
𝑷𝟎
∆
Intensitatea luminii în punctul 𝑃𝜑 𝝋
generată de undele provenite de la toate 𝒇

fantele reţelei de difracţie este dată de
relaţia: 𝒃
𝒅
sin 2 (𝑁𝛿/2) 𝒂
𝐼𝜑𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 = 𝐼𝜑 (87)
sin2 (𝛿/2)
unde 𝐼𝜑 este intensitatea luminii creată de Figura 30. Reţeaua de difracţie este un
o singură fantă în punctul 𝑃𝜑 . Dacă instrument optic format din mai multe
fante paralele şi echidistante cu lăţimea
înlocuim acest termen cu expresia (83) vom 𝑏, separate de zone opace cu lăţimea 𝑎.
obţine: Mărimea 𝑑 = 𝑎 + 𝑏 reprezintă constanta
reţelei.
sin 2 𝛼 sin 2 (𝑁𝛿/2)
𝐼𝜑𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 = 𝐼0 ∙ (88)
𝛼2 sin2 (𝛿/2)
unde 𝛼 = 𝜋𝑏 𝑠𝑖𝑛𝜑/𝜆, iar 𝐼0 este intensitatea luminii creată de o singură fantă în

punctul 𝑃0 , în focarul lentilei convergente.
Primul factor al relaţiei precedente este responsabil pentru distribuţia

intensităţii create de fiecare fantă. Acest termen este nul în puncte de pe ecran în
care se îndeplineşte condiţia:
𝑏 sin 𝜑 = ±𝑚 𝜆 (89)
unde 𝑚 = 1,2, … . În aceste puncte, intensitatea undei creată de fiecare fantă este
nulă (a se vedea relaţia (81)). Deoarece toate fantele reţelei sunt identice, această
condiţie de minim este valabilă pentru întreaga reţea de difracţie. Relaţia
precedentă reprezintă condiţia minimelor principale.
Cel de-al doilea factor al relaţiei (88), care este responsabil pentru
interferenţa undelor prevenite de la cele N fante, ne dă condiţia maximelor
principale:
𝑑 sin 𝜑 = ±𝑛 𝜆 (90)
unde 𝑛 = 0,1,2,3, … se numeşte numărul de ordine al maximelor principale . Pe

măsură ce numărul de fante 𝑁 al reţelei de difracţie creşte, cu atât maximele de
difracţie sunt mai înguste şi mai clare.
OPTICĂ ONDULATORIE
În intervalul dintre două maxime adiacente apar minime ce rezultă din

anihilarea reciprocă a undelor provenite de la fantele reţelei. Minimele de
interferenţa adiţionale, ce sunt descrise de al doilea termen al relaţiei (88), apar
atunci când sin((𝑁𝛿/2) = 0, chiar dacă sin((𝛿/2) ≠ 0. În acest caz, 𝑁𝜋𝑑𝑠𝑖𝑛𝜑/𝜆 = ℎ𝜋
de unde obţinem condiţia minimelor secundare sub forma:
ℎ
𝑑𝑠𝑖𝑛𝜑 = ± 𝜆 (91)
𝑁
unde ℎ poate lua valori numere întregi cu excepţia lui 0, 𝑁, 2𝑁, ... Dacă ℎ = 0, 𝑁, 2𝑁, ..,
raportul ℎ/𝑁 este un număr întreg, iar condiţia de minim dată de relaţia anterioară
devine condiţie de maxim.
Dacă este îndeplinită condiţia de maxim dată de relaţia (90), relaţia (88) a
intensităţii generată de toate fantele devine:
sin 2 (𝜋𝑏 𝑠𝑖𝑛𝜑/𝜆)

𝐼𝑚 = 𝐼0 ∙ 𝑁2 (92)
(𝜋𝑏 𝑠𝑖𝑛𝜑/𝜆)2
Cum sin 𝜑 = 𝑛 𝜆/𝑑, relaţia precedentă devine:
𝑑2 𝑁 2 𝑛𝜋 𝑏
𝐼𝑚 = 𝐼0 𝑛2 𝜋2𝑏2 sin 2 ∙ (93)
𝑑
Din această relaţie putem trage două concluzii importante. În primul rând,
odată cu creşterea ordinului de difracţie 𝑛 intensitatea corespunzătoare
maximelor scade drastic invers proporţional cu inversul pătratului ordinului de
1
difracţie, 𝐼𝑚 ~ 𝑛2 . În al doilea rând, intensitatea maximului de ordinul 𝑛 depinde
de raportul 𝑏/𝑑 dintre dimensiunea fantei şi constanta reţelei, iar atunci când
acest raport este un număr întreg, sin(𝑛𝜋 𝑏/𝑑) = 0, şi intensitatea corespunzătoare
maximului central devine zero, 𝐼𝑚 = 0.
Numărul maximelor principale este determinat de raportul dintre constanta

reţelei 𝑑 şi lungimea de undă 𝜆. Deoarece modulul lui sin 𝜑 nu poate fi mai mare
decât 1, din relaţia (90) obţinem:
𝑑
𝑛≤ (94)
𝜆
Se observă că, pentru o reţea de difracţie dată, numărul maximelor

principale va fi mai mare atunci când lungimea de undă este mai mică, iar în
planul focal al lentilei în care este vizualizată figura de difracţie se vor observa mai
multe maxime.
Atunci când reţeaua de difracţie este iluminată cu lumină albă, maximele

diferitelor lungimi de undă nu se suprapun, cu excepţia maximului central (n=0).
Prin urmare, maximul central va fi alb, iar celelalte maxime sunt sub forma unor
linii colorate, figura 31.a şi care sunt grupate în maxime de ordinul unu, doi, trei,
etc. Culorile dintr-un maxim se schimbă de la violet, situat în apropierea
OPTICĂ ONDULATORIE
maximului central, la roşu, la marginea

cea mai depărtată de maximul central, Maxime de ordinul 2 (𝒏 = 𝟐)
după cum se observă din figura 31.a. Maxim central alb

(𝒏 = 𝟎)
Dacă pe reţeaua de difracţie este
incidentă lumină monocromatică,
maximele principale de difracţie au
aceeaşi coloare. Şi în acest caz, pe
măsură ce ordinul de difracţie creşte,
intensitatea maximelor se micşorează, a Maxime de ordinul 1
(𝒏 = 𝟏)
iar mărirea numărului de fante va
conduce la o mărire a distanţei dintre
franjele luminoase, figura 31.b.
b
Reţele de difracţie sunt utilizate
pentru determinarea compoziției
spectrale a luminii, determinarea
lungimii de undă şi a intensităţii
componentelor monocromatice ale Figura 31. a. Figura de difracţie obţinută
acesteia. Angstrom, în anul 1868 şi pe o reţea de difracţie iluminată cu lumina
albă. Maximul central este alb, iar
Rowland, în anul 1888, utilizând reţele
maximele de ordin mai mare sunt formate
de difracție au reuşit să creeze o hartă din linii colorate în violet, albastru, verde,
detaliată a spectrului luminii solare, portocaliu şi roşu. Se observă că pe
reuşind sa măsoare lungimi de undă măsură ce ordinul de difracţie creşte,
scade intensitatea şi se măreşte distanţa
până la a şasea zecimală. Aparatele dintre liniile colorate. b. Difracţia unui
utilizate pentru studiul spectral al fascicul laser verde, respectiv, roşu.
luminii care funcţionează utilizând reţele Intensitatea scade odată cu creşterea
ordinului de difracţie.
de difracţie se numesc spectrografe de
difracţie. Principalele caracteristici ale
unui aparat spectral sunt dispersia unghiulară, rezoluţia spectrală şi puterea de
rezoluţie. Să analizăm, în continuare, aceste mărimi.
Dispersia unghiulară, D, ne permite să determinăm separarea unghiulară

a diferitelor lungimi de undă, fiind dată de relaţia:
𝛿𝜑
𝐷= (95)
𝛿𝜆
unde 𝛿𝜑 este distanţa unghiulară dintre liniile spectrului între care există o
diferenţă de lungime de undă egală cu 𝛿𝜆. Dacă diferenţiem relaţia maximelor
principale, 𝑑 sin 𝜑 = 𝑛 𝜆 în raport cu lungimea de undă obţinem:
𝑑 cos 𝜑 𝛿𝜑 = 𝑛 𝛿𝜆 (96)
Dacă înlocuim acest rezultat în relaţia precedentă vom obţine:
OPTICĂ ONDULATORIE
𝛿𝜑 𝑛
𝐷= = 𝑑 cos 𝜑 (97)
𝛿𝜆
Se observă că, pentru un anumit ordin de difracţie 𝑛, cu cât este mai mică
constanta reţelei, cu atât dispersia unghiulară va fi mai mare. În plus, dispersia
unghiulară creşte cu 𝑛, adică este mai mare pentru ordine de difracţie mai mari.
𝑛
În cazul unghiurilor mici, cos 𝜑 ≈ 1, iar dispersia unghiulară va fi egală cu 𝐷 ≈ 𝑑 .
Dispersia liniară, , 𝑫𝒍𝒊𝒏 , se utilizează atunci când pe ecran maximele de

difracţie sunt sub forma unor linii şi se poate măsura distanţa 𝛿𝑙 dintre maximele
separate de o lungime de undă 𝛿𝜆. Această distanţă este egală cu 𝛿𝑙 = 𝑓𝛿𝜑, astfel
încât putem defini dispersia liniară ca fiind dată de relaţia:
𝛿𝑙
𝐷𝑙𝑖𝑛 = = 𝑓𝐷 (98)
𝛿𝜆
În cazul unghiurilor mici, dispersia liniară se poate determina cu relaţia:

𝑛
𝐷𝑙𝑖𝑛 = 𝑓 𝑑 (99)
𝑚𝑚
Dispersia liniară se măsoară în: [𝐷𝑙𝑖𝑛 ] = 1 .
Å
, , a reţelei, caracterizează capacitatea unui aparat

spectral de a separa două linii spectrale cu lungimi de undă foarte apropiate. Una
dintre linii are lungimea de undă 𝜆, iar cealaltă 𝜆 + 𝛿𝜆. Dacă figura de difracţie nu
este clară, aceste două linii sunt amestecate şi nu se pot distinge una de alta.
Puterea de rezoluţie a unei reţele de difracţie este o mărime adimensională dată
de relaţia:
𝜆
𝑅 = 𝛿𝜆 (100)
unde 𝛿𝜆 este cea mai mică valoare a diferenţei

dintre cele două lungimii de undă a liniilor 𝑰 𝜆 𝜆 + 𝛿𝜆
spectrale pentru a le putea vedea separat.
În acord cu criteriul lui Rayleigh, două

linii spectrale cu lungimile de undă 𝜆 şi 𝜆 + 𝛿𝜆,
având aceeaşi intensitate se consideră
separate dacă maximul liniei 𝜆 coincide cu 𝝋
minimul liniei 𝜆 + 𝛿𝜆, figura . În conformitate
cu această condiţie, intensitatea luminii dintre (𝜑𝜆 )𝑚𝑖𝑛 = (𝜑𝜆+𝛿𝜆 )𝑚𝑎𝑥
maxime nu depăşeşte 80% din cea a
maximului. Această condiţie este suficientă
Figura 32. Criteriul Rayleigh afirmă
pentru a vedea cele două maxime separat. că două linii spectrale de aceeaşi
intensitate se consideră separate
dacă maximul uneia coincide cu
minimul celeilalte.
OPTICĂ ONDULATORIE
Dacă admitem ca maximele de difracţie pentru liniile spectrale 𝜆 şi 𝜆 + 𝛿𝜆 se

văd sub unghiurile (𝜑𝜆 )𝑚𝑖𝑛 şi (𝜑𝜆+𝛿𝜆 )𝑚𝑎𝑥 , atunci putem scrie:
𝑑 𝑠𝑖𝑛(𝜑𝜆 )𝑚𝑖𝑛 = 𝑛𝜆 şi 𝑑 𝑠𝑖𝑛(𝜑𝜆+𝛿𝜆 )𝑚𝑎𝑥 = 𝑛(𝜆 + 𝛿𝜆) (101)
Însă, la trecerea de la un maxim principal la minimul vecin diferenţa de

drum optic se modifică cu 𝜆/𝑁, unde 𝑁 reprezintă numărul de fante al reţelei. Prin
urmare, pentru linia 𝜆 minimul corespunde unui unghi de difracţie dat de relaţia:
𝜆
𝑑 𝑠𝑖𝑛(𝜑𝜆 )𝑚𝑖𝑛 = 𝑛𝜆 + 𝑁 (102)
În acord cu criteriul Rayleigh, (𝜑𝜆 )𝑚𝑖𝑛 = (𝜑𝜆+𝛿𝜆 )𝑚𝑎𝑥 , adică minimul unei linii
coincide cu maximul celeilalte linii, adică putem scrie:
𝜆 𝜆
𝑛𝜆 + 𝑁 = 𝑛(𝜆 + 𝛿𝜆) ⇒ 𝛿𝜆 = 𝑛𝑁 (103)
Prin urmare, puterea de rezoluţie a unei reţele de difracţie va fi dată de relaţia:
𝜆
𝑅= = 𝑛𝑁 (104)
𝛿𝜆
După cum am arătat mai sus, valoarea maximă a ordinului de difracție este:
𝑑
𝑛≤ (relaţia (94)). Prin urmare, puterea de rezoluţie maximă va fi dată de relaţia:
𝜆
𝑁𝑑
𝑅𝑚𝑎𝑥 = (105)
𝜆
unde produsul 𝑁𝑑 este egal cu lungimea totală a reţelei de difracție.
Lentilele reprezintă, în cele mai multe situaţii, componenta optică principală

a multor instrumentelor optice, precum telescoapele, camerele fotografice,
camerele video, etc.. Rezoluţia unui aparat optic este direct legată de natura
ondulatorie a luminii, deşi în capitolul dedicat opticii geometrice am folosit metoda
punctelor conjugate conform căreia, fiecărui punct al obiectului îi corespunde un
punct pe imaginea obţinută. Însă, fenomenul de difracție a luminii limitează
rezoluţia imaginilor şi, în consecinţă, trebuie să luăm în considerare difracţia
Fraunhofer pentru a determina rezoluţia instrumentelor optice.
Datorită difracţiei pe apertura circulară a lentilelor, în planul focal al unei

lentile nu se formează o imagine punctiformă a obiectului, ci o distribuţie de
intensităţi diferite provenite de la puncte diferite ale obiectului. Această distribuţie
are forma unui maxim central înconjurat de o alternanţă de inele concentrice
luminoase şi întunecate, ca în figura . Dacă lentila este iluminată cu lumină
albă, inelele sunt colorate în culorile curcubeului, dar maximul central este
întotdeauna alb, ca în partea dreaptă a figurii . Dacă lentila este iluminată cu
OPTICĂ ONDULATORIE
𝑬
Lentilă Lumină
𝟎, 𝟎𝟎𝟒 albă
𝟎, 𝟎𝟏𝟕
𝝋
𝝀 𝟎 Disc Airy
𝑰
𝒇
Lumină
roşie
Figura 33. Distribuţia intensităţii într-o figură de difracţie obţinută la trecerea luminii
printr-o lentilă. În partea dreaptă este prezentată o imagine obţinută pe un ecran
atunci când pe lentilă iluminată cu lumină albă sau cu un fascicul LASER cu 𝜆 =
632,5 nm. [https://en.wikipedia.org/wiki/Airy_disk]
lumină monocromatică, inelele au aceeaşi culoare cu a luminii incidente, cu un

maxim central mult mai intens decât maximele secundare, ca în partea dreaptă a
figurii . Discul central al figurii de difracţie poartă de numirea de .
Calculele au indicat că dimensiunea unghiulară a primului inel întunecat

este dată de relaţia:
𝜆
𝑑 sin 𝜑 = 1,22 𝐷 (106)
unde 𝐷 reprezintă diametrul lentilei. Cum diametrul lentilelor este mult mai mare
decât lungimea de undă a luminii, 𝐷 >> 𝜆, atunci relaţia precedentă devine:
𝜆
𝜑 ≈ 1,22 𝐷 (107)
Această relaţie este valabilă atât în cazul unui microscop, cât şi în cazul
telescoapelor, caz în care 𝐷 reprezintă diametrul lentilei obiectivului. Mai mult, în
cazul telescoapelor, rezoluţia este specificată prin raportarea la valorarea dată de
această ecuaţie.
Aproximativ 84% din fluxul luminos ce străbate cadrul unei lentile se

regăseşte în maximul central. Intensitatea primului inel luminos este aproximativ
1,75%, iar a celui de-al doilea de 0,4% din intensitatea maximului central. Într-o
primă aproximaţie, putem presupune că figura de difracţie conţine doar maximul
central a cărui unghi radial este dat de relaţia precedentă. Acest maxim central
este o imagine neclară, datorită difracţiei luminii, a unei surse punctuale situată
la infinit. Prin urmare, natura ondulatorie a luminii ne arată că şi în cazul unei
lentile perfecte nu se pot obţine imagini optice perfecte.
OPTICĂ ONDULATORIE
Să considerăm două surse punctiforme

necoerente, ca de exemplu, două stele Ob
apropiate ce sunt observate printr-un
telescop. Dacă distanţa dintre centrele
imaginii lor este comparabilă cu dimensiunea 𝑺𝟏
maximului central, imaginea rezultată nu 𝒔 𝝋𝒎𝒊𝒏
diferă faţă de imaginea unei surse punctuale
şi, prin urmare, telescopul nu le poate distinge 𝑺𝟐
separat. Începând cu o anumită distanţă între
cele două surse, un spaţiu va apare între 𝒇
acestea şi acestea pot fi observate ca imagini
separate a două surse punctiforme, figura . Figura 34. Atunci când distanţa
dintre două surse punctiforme (două
Conform condiţiei Rayleigh, două surse stele aflate la infinit) depăşeşte o
anumită valoare, acestea pot fi
necoerente pot fi observate distinct dacă observate ca imagini separate a două
centrul maximului de difracţie al primei surse surse punctiforme
coincide cu minimul de difracţie al celei de-a
doua sursă. Conform figurii , acest lucru se întâmplă când distanţa unghiulară
dintre cele două surse este minimă, fiind definită de relaţia anterioară, 𝜑𝑚𝑖𝑛 =
𝜆
1,22 𝐷. Mărimea egală cu inversul acestui unghi minim este numită
c şi este dată de relaţia:
1 𝐷
𝑅=𝜑 = 1,22 𝜆 (108)
𝑚𝑖𝑛
Această relaţie ne arată că odată cu creşterea diametrului rezoluţia dispozitivului

optic creşte.
Puterea de rezoluţie unui dispozitiv optic este o mărime importantă, în

special, în cazul telescoapelor. De exemplu, la observatorul de pe Muntele Palomar
aflat în San Diego, California, situat la
aproximativ 1.712 m altitudine, se află
telescopul Hale care are ca obiectiv o oglindă cu
diametrul de 5,1 m, figura 35. Rezoluţia
unghiulară minimă a acestuia este: 𝜑𝑚𝑖𝑛 =
𝜆 550∙10−9 m
1,22 𝐷 = 1,22 = 1,3 ∙ 10−7 rad = 0.75 ∙
5,1m
10−5 grad. De remarcat că rezoluţia acestuia
1
este: 𝑅 = 𝜑 ~107 , adică acest telescop poate
𝑚𝑖𝑛
vedea separat două obiecte despărțite de o Figura 35. Obiectivul telescopului
Hale este format dintr-o oglindă
distanţă de 1 cm situate la o distanţă de 100 km!
concavă cu diametrul de 5,1 𝑚.
Trebuie precizat că puterea de rezoluţie a unui Oglinda este formată dintr-un
telescop situat pe Pământ ce funcţionează cu substrat de Pyrex pe care este
lumină din domeniu VIS, nu este atât de bună depus un strat de aluminiu.
[http://www.astro.caltech.edu/palom
cum a reieşit din calculul anterior datorită ar/about/telescopes/hale.html]
OPTICĂ ONDULATORIE
aberaţiilor instrumentelor optice şi, mai important,

datorită turbulenţelor aerului atmosferic. De fapt,
diametrul mare al obiectivului nu se justifică
pentru creşterea rezoluției, ci pentru capacitatea
acestora de a primi mai multă lumină. Prin
creşterea iluminării obiectivului, telescopul poate
analiza obiecte mai îndepărtate.
Pentru eliminarea efectelor negative ale

atmosferei, telescoapele astronomice sunt utilizate
în spaţiul cosmic. Cel mai celebru exemplu este
telescopul Hubble, figura 36, acesta având ca Figura 36. Imaginea
telescopului Hubble aflat pe o
obiectiv o oglindă cu diametrul de 2,4 m şi care este orbită în jurul Pământului.
situat pe orbita terestră la o altitudine de 589 km [https://www.nasa.gov/mission_
încă din anul 1990. Datorită absenţei turbulenţelor pages/hubble/main/index.html]
atmosferice telescopul Hubble are o rezoluţie de 7 ÷

10 ori mai bună decât telescoapele terestre. În plus, acest telescop este capabil să
capteze radiaţiile IR şi UV (inclusiv emisiile reziduale de raze X moi), radiaţii care
sunt puternic absorbite de atmosfera terestră. Telescopul Hubble a furnizat
informaţii ce au permis înţelegerea formării şi existenţei Universului. În particular,
datorită observaţiilor quasarilor, s-a dezvoltat modelul actual al structurii
Universului, model în cadrul căruia energia materiei negre se extinde accelerat. În
plus, vârsta estimată a Universului este 13,7 miliarde de ani.
Pentru un microscop este mai convenabil să se utilizeze distanţa 𝑠 dintre cele

două surse, figura 34. Cum obiectele sunt plasate, de regulă, în apropierea
focarului obiectivului, putem înlocui mărimea unghiulară cu relaţia:
𝑠
𝜑 = 𝑓 ⇒ 𝑠 = 𝑓𝜑 (109)
unde 𝑓 este distanţa focală a obiectivului microscopului. În acest caz, puterea de

rezoluţie a microscopului este:
𝜆𝑓
𝑅 = 𝑠 = 𝑓𝜑 = 1,22 (110)
𝐷
Distanţa 𝑠 este egală cu puterea de rezoluţie a lentilei deoarece este distanţa

minimă dintre două obiecte punctiforme care pot fi separate, presupunând că
lentila este de cea mai mare calitate. O putere de separare mică se traduce printr-
o rezoluţie mai bună, adică detalii mai bune la vizionarea obiectului.
Difracţia impune o limită maximă a detaliului cu care poate fi privit un

obiect. Cum lentile care să aibă o distanţă focală 𝑓 mai mică decât raza 𝑟 = 𝐷/2
acesteia nu pot fi realizate în practică, atunci 𝑓 ≈ 𝐷/2, iar puterea de rezoluţie a
microscopului va fi:
OPTICĂ ONDULATORIE
𝜆
𝑅≈2 (111)
Această relaţie ne permite să afirmăm că nu este posibil să se vadă în detaliu

obiecte mai mici decât lungimea de undă a radiaţiei utilizate.
Lentilele microscoapelor sunt astăzi realizate atât de bine încât limita de

rezoluţie a acestora este limitată doar de difracţie, adică de lungimea de undă a
radiaţiei utilizate. Astfel, pentru obţinerea unor detalii mai bune trebuie utilizată
radiaţie cu lungime de undă mai mică. Utilizarea radiaţiei UV poate creşte rezoluţia
de aproape două ori. Mult mai importantă a fost descoperirea proprietăţilor
ondulatorii ale electronilor şi că aceştia au o lungimi de undă foarte mici. Utilizând
natura ondulatorie a electronilor s-au construit microscoape electronice. Acestea
permit o mărire de 100 până la 1000 de ori mai mare decât microscoapele cu
lumină VIS. Şi razele X au lungimi de undă foarte mici şi sunt utilizate pentru a
studia obiectele în mare detaliu. Despre aceste microscopia electronică şi cu raze
X vom discuta în capitolele viitoare.
Rezoluţia ochiului uman este limitată de câţiva factori, fiind mai bună în
fovea, unde distanţa dintre conuri este mai mică, de aproximativ 3000 nm.
Diametrul pupilei variază între 0,1 − 0,8 cm, prin urmare, la o lungime de undă de
550 nm (unde sensibilitatea ochiului este cea mai mare), limita de difracţie este:
𝜆
𝜑 ≈ 1,22 𝐷 ≈ 8 ∙ 10−7 rad ÷ 6 ∙ 10−7 rad (112)
Diametrul ochiului este de aproximativ 2 cm, ceea ce conduce la o valoare a puterii

de rezoluţie a ochiului de 𝑅 = (2 ∙ 10−2 m)(8 ∙ 10−7 rad) = 2 μm în cel mai bun caz, şi
de 10 μm în cazul cel mai rău (pupilă mică). Aberaţiile cromatice şi de sfericitate
limitează rezoluţia până la aproximativ 10 μm. Per ansamblu, cea mai bună
rezoluţie a ochiului uman corespunde unei separări unghiulare de 5 ∙ 10−4 rad.
Această rezoluţie corespunde unei distanţe dintre obiecte de 1 cm observate de la o
distanţa de 20 m.
Distanţa de vedere clară a ochiului uman este de aproximativ 25 cm. La

această distanţa ochiul poate vedea obiecte separate de o distanţă (25 ∙ 10−2 m)(5 ∙
1
10−4 rad) = 10−4 m = mm. Cum cel mai bun microscop optic ne permite
10
vizualizarea obiectelor nu mai mari de 200 nm (utilizând lumină cu 𝜆 = 400 nm),
10−4 m
mărirea utilă este limitată la aproximativ 200∙10−9 m ≈ 500 ×. În practică, se utilizează
măriri de 1000 × pentru a reduce disconfortul ochiului, iar o mărire mai mare va
conduce la vizualizarea figurii de difracţie produsă de obiectivul microscopului.
OPTICĂ ONDULATORIE
În capitolul dedicat undelor electromagnetice am arătat că acestea sunt unde

transversale, adică câmpurile electrice şi magnetice oscilează pe direcţii reciproc
perpendiculare, cât şi pe direcţia de propagare a undei. Fenomenul de polarizare,
despre care vom discuta în continuare, confirmă caracterul transversal al undelor
electromagnetice şi implicit al luminii.
Un fascicul normal de lumină constă dintr-un număr foarte mare de unde

emise de atomii sursei de lumină, fiecare atom generând o undă care este
caracterizată de o anumită direcţie a vectorului intensitate câmp electric, 𝐸ሬԦ .
Această direcţie corespunde direcţiei vibraţiei atomice. Direcţia de polarizare a
fiecărei unde este definită de direcţia de oscilaţie a vectorului câmp electric,
deoarece detectorii uzuali de analiză a luminii sunt sensibili doar la forţele
exercitate de câmpul electric asupra electronilor din material, ci nu la forţele
magnetice. Prin urmare, în studiul polarizării vom considera că starea de polarizare
a undei este dată de vectorul intensitate câmp electric care mai este numit şi vector
luminos. În figura 37 sunt prezentate direcţiile de oscilaţie ale câmpurilor electrice
şi magnetice pentru o undă de lumină emisă de un singur atom, iar vectorii ce
caracterizează această undă sunt descrişi de relaţiile:
𝐸ሬԦ = 𝑖Ԧ𝐸𝑚𝑎𝑥 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥)
ሬԦ = 𝑗Ԧ𝐵𝑚𝑎𝑥 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥)

𝐵 (113)
Se observă că direcţia de oscilaţie a vectorului 𝐸ሬԦ este în lungul axei 𝑜𝑦. Toate
undele electromagnetice care se propagă în direcţia 𝑜𝑥 au vectorul 𝐸ሬԦ paralel cu
planul 𝑦𝑧, însă acest acesta se poate afla şi la diferite orientări în raport cu axa 𝑜𝑦.
Cum toate direcţiile de oscilaţie ale vectorilor luminoşi ce caracterizează undele
emise de sursă sunt posibile, unda electromagnetică rezultantă este formată dintr-
o suprapunere de oscilaţii pe direcţii diferite. Prin urmare, fasciculul de lumină
este un fascicul nepolarizat, figura 38.a. Săgeţile indică posibilele direcţii ale
vectorilor intensităţii câmpului electric ale undelor individuale ce formează
fasciculul rezultant. Într-un anumit punct
𝒚
şi la un anumit moment de timp toţi aceşti
ሬሬԦ
𝑬 vectori individuali se adună pentru a
𝒙 determina intensitatea câmpului rezultant
în punctul respectiv.
ሬԦ
𝒄
𝒛 ሬሬԦ O undă este liniar polarizată sau plan
𝑩
polarizată dacă câmpul electric ce
Figura 37. Undă electromagnetică care caracterizează undele individuale oscilează
se propagă în lungul direcţiei 𝑂𝑥 cu viteza
în aceeaşi direcţie, la orice moment de timp
𝑐Ԧ. Câmpul electric oscilează în planul 𝑥𝑦,
iar câmpul magnetic în planul 𝑥𝑧. şi în orice punct, ca în figura 38.b. Planul
OPTICĂ ONDULATORIE
𝒚 ሬ𝑬Ԧ ሬ𝑬Ԧ
ሬԦ
𝑬 ሬԦ
𝑬
ሬ𝑬
ሬԦ
ሬ𝑬
ሬԦ ሬԦ
𝑬
ሬԦ
𝑬
ሬ𝑬
ሬԦ 𝒙
Direcţia de c
a b
propagare a undei
Figura 38. a. Lumină nepolarizată. b. Lumină liniar sau plan polarizată,

planul de polarizare fiind 𝑥𝑦. c. Lumină parţial polarizată. Amplitudinea undei
în planul 𝑥𝑦 este mult mai mare în comparaţie cu amplitudinile din celelalte
planuri.
format de direcţia vectorului 𝐸ሬԦ şi direcţia de propagare se numeşte plan de

polarizare al undei. Dacă considerăm că vectorul din figura 38.b este vectorul
rezultant al undei, planul de polarizare este planul 𝑥𝑦. Un fascicul polarizat liniar
se poate obţine atunci când se elimină toate componentele vectorilor câmpului
electric din lumina nepolarizată, cu excepţia celor care oscilează într-un singur
plan. Despre metodele prin care se poate obţine lumină polarizată din lumină
nepolarizată (lumină naturală sau artificială), vom discuta în cele ce urmează.
Atunci când majoritatea planelor de oscilaţie sunt orientate preponderent

într-o anumită direcţie, iar componentele vectorului 𝐸ሬԦ în celelalte plane au
amplitudine mult mai mică, atunci se spunem că lumina este parţial polarizată,
figura 38.c. Pentru a descrie cantitativ gradul de polarizare a luminii se utilizează
noţiunea de grad de polarizare, P, definită de relaţia:
𝐼 −𝐼
𝑃 = 𝐼𝑚𝑎𝑥 +𝐼𝑚𝑖𝑛 (114)
𝑚𝑎𝑥 𝑚𝑖𝑛
unde 𝐼𝑚𝑎𝑥 şi 𝐼𝑚𝑖𝑛 reprezintă valorile maximă şi minimă ale intensităţii luminii
corespunzătoare proiecţiilor vectorului 𝐸ሬԦ pe două direcţii reciproc perpendiculare.
După cum se observă din relaţia precedentă, gradul de polarizare este o mărime
adimensională şi are valoare maximă 𝑃 = 1 în cazul luminii total polarizate, atunci
când 𝐼𝑚𝑖𝑛 = 0. În cazul luminii naturale, gradul de polarizare este minim, 𝑃 = 0,
deoarece intensitatea are aceeaşi valoare în toate direcţiile şi 𝐼𝑚𝑎𝑥 = 𝐼𝑚𝑖𝑛 .
În lumina polarizată vectorul intensitate câmp electric oscilează după o

anumită direcţie preferenţială. Astfel, în funcţie de direcţia de oscilaţie a acestui
vector, putem identifica şi alte stări de polarizare. De exemplu, în figura 39, vârful
vectorului 𝐸ሬԦ descrie în planul perpendicular pe direcţia de propagare a undei o
elipsă care se deplasează în timp cu unda. în această situaţie spunem că lumina
este polarizată eliptic. În anumite situaţii, această elipsă degenerează într-un
cerc, situaţie în care lumina este polarizată circular.
OPTICĂ ONDULATORIE
În continuare, vom analiza

câteva metode de obţinere a luminii ሬ𝑬
ሬԦ
ሬሬԦ
𝑬 𝒚
polarizate din lumină naturală. Aceste ሬ𝑬
ሬԦ
ሬሬԦ
𝑬
metode presupune eliminarea tuturor 𝒙𝒙 ሬ𝑬
ሬԦ
undelor din fasciculul de lumină, cu ሬ𝑬
ሬԦ
excepţia celor caracterizate de aceeaşi ሬሬԦ
𝑬
ሬԦ
𝑬
direcţie de oscilaţie a vectorului 𝐸ሬԦ . ሬ𝑬
ሬԦ
ሬሬԦ
𝑬
Figura 39. Lumină polarizată eliptic. Vârful

vectorului 𝐸ሬԦ descrie într-un plan perpendicular
pe direcţia de propagare o elipsă care se
deplasează odată cu unda.
O metodă de a obţine lumină polarizată este aceea de a utiliza un material

care permite trecerea undelor care sunt caracterizate de vectori intensitate câmp
electric care oscilează într-un plan paralel cu o anumită direcţie de propagare a
unei şi care absoarbe toate undele care oscilează în toate celelalte direcţii.
Anumite cristale existente în natură, ca de exemplu cuarţul, turmalina,

spatul de Islanda, prezintă o modificare a proprietăţilor optice în funcţie de direcţia
de propagare a undei, fenomen numit anizotropie. Aceste cristale manifestă o
absorbţie selectivă, adică absorb şi transmit lumina în mod diferit şi se pot utiliza
pentru a obţine lumină plan polarizate. Însă, sunt şi alte metode de obţinere a
luminii polarizate utilizând polarizoare artificiale. În anul 1938 fizicianul
american Edwin Herbert Land a descoperit un material numit polaroid care se
manifestă prin absorbţie selectivă. Acest material este fabricat sub forma unor
pelicule subţiri care conține lanţuri lungi de molecule de hidrocarburi aliniate într-
o anumită direcție. La imersarea unei astfel de pelicule într-o soluţie de iod,
moleculele devin bune conducătoare de electricitate, iar la incidenţa unui câmp
electric paralel cu orientarea lanţurilor de molecule ale substanţei, câmpul electric
va accelera electronii în lungul lanţurilor, iar energia radiaţiei este absorbită. Prin
urmare, lumina nu poate trece prin material. În cazul luminii a cărui câmp electric
este perpendicular pe lanţurile de molecule, deoarece electronii nu pot trece de la
o moleculă la alta, aceasta va trece prin material. Astfel, la trecere luminii naturale
printr-o peliculă de polaroid, lumina transmisă va fi polarizată perpendicular pe
lanţurile moleculare. Direcţia perpendiculară pe lanţurile de molecule reprezintă
axa de transmisie a polaroidului. În cazul unui polarizor ideal, toate
componentele vectorului 𝐸ሬԦ care sunt perpendiculare pe axa de transmisie sunt
absorbite, iar componentele vectorului 𝐸ሬԦ care sunt paralele cu axa de transmisie
sunt emergente din material.
OPTICĂ ONDULATORIE
Dispozitivele care folosesc

ሬ𝑬
ሬԦ 𝒚
materiale ce transformă lumina
naturală în lumină polarizată sunt 𝑰𝟎 𝒛 𝒚′ 𝒛′
numite polarizoare. Acestea permit să Lumină
naturală
treacă doar acele oscilaţii ale vectorului 𝑰𝒑
α
luminos 𝐸ሬԦ care se produc într-o singură 𝑷 𝑰𝒂

direcţie. În figura 40 este prezentat un
𝑨 𝒙
fascicul de lumina nepolarizată care
este incident pe un polarizor. Deoarece,
în figura 40, axa de transmisie este Figura 40. Un ansamblu format dintr-un
polarizor şi un analizor care au un unghi 𝛼
orientată transversal, lumina transmisă între axele lor de transmisie. Doar o parte
de polarizor este polarizată vertical. din lumina incidentă pe analizor trece prin
acesta.
Ochiul uman nu poate deosebi
lumina polarizată de cea naturală. Acesta observă cum se modifică intensitatea
luminii transmise prin polarizor 𝐼𝑝 în comparaţie cu intensitatea luminii naturale
incidentă pe polarizor 𝐼0 . Pentru a stabilii starea de polarizare a luminii se utilizează
un al doilea polarizor, numit analizor, care este identic cu primul polarizor. Acesta
are axa de transmisie orientată la un unghi 𝛼 fată de axa polarizorului şi permite
trecerea oscilaţiilor vectorului câmp electric după direcţia 𝑥. La rotirea analizorului
cu 360° intensitatea luminii transmise de analizor 𝐼𝑎 variază şi trece de două ori
prin valorile maxime şi minime, 𝐼𝑚𝑎𝑥 şi 𝐼𝑚𝑖𝑛 , putând astfel să calculăm gradul de
polarizare 𝑃 a luminii.
Dacă analizăm lumina transmisă prin sistemul format de polarizor şi

analizor, din punct de vedere al intensităţii. Se observă că la incidenţa pe polarizor
lumina este nepolarizată, vectorul 𝐸ሬԦ este orientat în toate direcţiile, iar proiecţiile
acestuia pe axele 𝑦 şi 𝑧 sunt egale. Prin urmare, putem scrie:
𝐸 = 𝐸𝑦 + 𝐸𝑧 = 2𝐸𝑦 (115)
Dacă axa de transmisie a polarizorului este orientată de-a lungul axei 𝑦,

atunci componenta 𝐸𝑧 a vectorului luminos este absorbită, iar prin polarizor va
trece componenta vectorului 𝐸𝑝 = 𝐸𝑦 , obţinându-se lumină polarizată. Deoarece
intensitatea fasciculului transmis variază cu pătratul amplitudinii, intensitatea
luminii transmisă de polarizor 𝐼𝑝 va fi dată de relaţia:
𝐼0
𝐼𝑝 = (116)
2
unde 𝐼0 este intensitatea luminii la intrarea în polarizor. În continuare, lumina

polarizată cu intensitatea 𝐼𝑝 este incidentă pe analizor, a cărui axă de transmisie 𝑦’
face unghiul 𝛼 cu axa iniţială 𝑦, ca în figura 40. În acest caz, vectorul luminos are
două componente:
𝐸𝑦′ = 𝐸𝑝 cos 𝛼 şi 𝐸𝑧′ = 𝐸𝑝 sin 𝛼 (117)

OPTICĂ ONDULATORIE
Componenta 𝐸𝑧′ fiind perpendiculară pe axa de transmisie, este absorbită, iar

componenta 𝐸𝑦′ = 𝐸𝑎 , fiind paralelă cu axa de transmisie va trece prin analizor.
Prin urmare, intensitatea luminii transmisă de analizor va fi:
𝐼𝑎 = 𝐼𝑝 cos 2 𝛼 (118)
unde am utilizat 𝐼𝑎 = 𝐸𝑎2 şi 𝐼𝑝 = 𝐸𝑝2 . Această relaţie este cunoscută sub denumirea
de legea lui Malus şi a fost stabilită de fizicianul francez Étienne Louis Malus în
anul 1808. Relaţia precedentă se aplică oricărei perechi de polarizori a căror axă
de transmisie se află la un unghi 𝛼 una faţă de alta.
Atunci când un fascicul nepolarizat de lumină este reflectat de suprafaţa de

separare dintre două medii cu indice de refracţie diferit, lumina reflectată poate fi
polarizată, în funcţie de unghiul de incidenţă. Dacă lumina este incidentă normal
pe suprafaţa de separare dintre cele două medii, lumina reflectată este
nepolarizată. Însă, pentru alte valori ale unghiului de incidenţă, lumina reflectată
este parţial polarizată, iar pentru o anumită valoare a unghiului de incidenţă,
lumina reflectată este total polarizată. În continuare vom analiza aceste situaţii.
Să considerăm un fascicul nepolarizat de lumină care este incident pe

suprafaţa de separare dintre două medii cu indicii de refracţie 𝑛1 şi 𝑛2 , figura 41.a.
Vectorul intensitate câmp electric poate fi descompus în două componente: o
componentă paralelă la suprafaţă, perpendiculară pe planul paginii, reprezentată
prin puncte în figura 41.a, şi o componentă perpendiculară atât pe prima
componentă cât şi pe direcţia de propagare, reprezentată prin săgeţi. Experimental
s-a constatat că componenta paralelă (reprezentată prin puncte) este reflectată mai
puternic decât cea perpendiculară (reprezentată prin săgeţi), adică lumina
N N N
𝒊𝑩 𝒊𝑩 𝒊𝑩 𝒊𝑩 𝒊 𝑩 𝒊𝑩
𝑛1 𝟗𝟎° 𝑛1 𝑛1
𝑛2 𝑛2 𝑛2
𝒓 𝒓 𝒓
a b c
Figura 41. a. Atunci când lumina nepolarizată este incidentă pe suprafaţa de separare
dintre două medii diferite, fasciculele reflectate şi refractate sunt parţial polarizate.
b. Fasciculul reflectat este complet polarizat atunci când unghiul de incidenţă este egal
cu unghiul Brewster, 𝑖𝐵 . În această situaţie, între raza reflectată şi cea refractată este un
unghi de 90°. c. Când lumina incidentă este polarizată, vectorul 𝐸ሬԦ fiind în planul de
incidenţă, nu va exista raza reflectată.
OPTICĂ ONDULATORIE
reflectată este parţial polarizată. În plus, raza refractată este, de asemenea, parţial
polarizată.
Dacă se modifică unghiul de incidenţă 𝑖𝐵 până când unghiul dintre direcţia

razei reflectate şi direcţia razei refractate este de 90°, ca în figura 41.b, raza
reflectată este complet polarizată, vectorul 𝐸ሬԦ fiind paralel cu suprafaţa. Lumina
refractată este, în continuare, parţial polarizată. Unghiul de incidenţă la care apare
polarizarea luminii se numeşte unghi de polarizare, 𝒊𝑩 . Pentru a determina
expresia unghiului de polarizare în funcţie de indicele de refracţie al mediului, să
analizăm figura 41.b. Se observă că 𝑖𝐵 + 𝑟 + 90° = 180°, sau 𝑟 = 90° − 𝑖𝐵 . astfel,
sin 𝑟 = sin(90° − 𝑖𝐵 ). Utilizând legea refracţiei:
sin 𝑖𝐵 𝑛
= 𝑛2 (119)
sin 𝑟 1
şi luând în considerare că sin 𝑟 = sin(90° − 𝑖𝐵 ) = cos 𝑖𝐵 , din relaţia precedentă

obţinem:
sin 𝑖𝐵 𝑛 𝑛
= 𝑛2 sau tg 𝑖𝐵 = 𝑛2 = 𝑛 (120)
cos 𝑖𝐵 1 1
Această relaţie reprezintă legea lui Brewster, iar unghiul de polarizare 𝑖𝐵

este numit unghi Brewster, după numele celui care a descoperit acest fenomen,
fizicianul scoţian David Brewster. Deoarece indicele de refracţie al unui mediu
variază cu lungimea de undă a luminii, putem considera că unghiul Brewster
depinde şi de lungimea de undă. Legea lui Brewster ne permite sa determinăm
valoarea unghiului de incidentă pe diferite suprafeţe pentru a obţine lumină total
1,33
polarizată. De exemplu, în cazul suprafeţei de separare aer-apă, 𝑛 = , iar 𝑖𝐵 =
1
1,52
𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 (1,33) ≈ 53°, iar pentru suprafaţa aer-sticlă 𝑛 = , iar 𝑖𝐵 = 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 (1,52) ≈ 56°.
1
Dacă lumina care este incidentă pe suprafaţa de separare dintre două medii
este polarizată, vectorul 𝐸ሬԦ fiind în planul de incidenţă, figura 41.c, atunci nu va
exista raza reflectată. Acest fenomen se explică prin faptul că raza reflectată trebuie
să conţină componenta vectorului 𝐸ሬԦ paralelă cu suprafaţa de separare. Însă,
această componentă lipseşte din raza incidentă.
Fenomenul de polarizare prin reflexie este des întâlnit. De exemplu, lumina

Soarelui reflectată de apă, sticlă şi zăpadă este parţial polarizată. Ochelarii de
protecţie la lumina Soarelui sunt realizaţi dintr-un material polarizant care reduc
efectul deranjant al luminii. Axele de transmisie a acestor lentile sunt orientate
vertical şi vor absorbi puternic componentele orizontale ale luminii incidente. Dacă
se roteşte lentila la 90°, se observă că lumina devine mai deranjantă pentru ochi
deoarece ei absorb mai slab componente orizontale ale vectorului luminos. Pentru
a ne da seama dacă lentilele ochelarilor de soare sunt polarizante se iau două
perechi identice de ochelari şi se suprapun. Se observă că atunci când lentilele
sunt suprapuse astfel încât axa de transmisie să coincidă, figura , acestea lasă
OPTICĂ ONDULATORIE
a
Figura 42. Trecerea luminii
prin două lentile polarizante:
a. Lentilele au aceeaşi axă de
transmisie, b. Lentilele au
axa de transmisie diferită,
planul de polarizare a celei
b de-a doua lentile fiind rotit
cu un unghi de 90°.
să treacă aceeaşi direcţie de oscilaţie a vectorului 𝐸ሬԦ , iar intensitatea luminii se

diminuează foarte puţin. Dacă una dintre lentile este rotită la 90°, figura ,
atunci acestea vor lăsa să treacă direcţii perpendiculare ale vectorului 𝐸ሬԦ , iar
intensitatea luminii scade la zero.
sau ale unei substanţe sunt două proprietăţi foarte

importante ale acesteia care sunt utilizate pentru a-i explica proprietăţile. În
anumite substanţe, ca de exemplu cristalele, orientarea atomilor este foarte
importantă şi influenţează proprietăţile fizice şi mecanice ale acestora. În funcţie
de orientarea atomilor din cristal materialele se împart în două categorii: materiale
izotrope şi materiale anizotrope. Diferenţa principală dintre aceste materiale constă
în faptul că, materialele izotrope au aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile, în timp ce
materialele anizotrope prezintă o dependenţă a proprietăţilor de direcţie.
Atunci când proprietăţile mecanice, termice, electrice, etc. ale unei material
nu se modifică în funcţie de aranjamentul atomilor în nodurile reţelei cristaline a
materialului, acesta este un mediu izotrop, având aceleaşi proprietăţi în toate
direcţiile. Aceste materiale izotrope sunt caracterizate de un singur indice de
refracţie. De exemplu, cristalele care prezintă simetrie cubică sau materialele
amorfe sunt materiale izotrope. Foarte multe materiale solide din natură sunt
izotrope, ca de exemplu clorura de sodiu, care este un cristal cubic sau sticla, care
este un material amorf. Viteza de propagare a luminii prin aceste materiale nu
depinde de starea ei de polarizare, iar lumina se propagă în toate direcţiile cu
aceeaşi viteză. Prin urmare, materialul este caracterizat de un singur indice de
refracţie.
În cazul anumitor cristale cristaline, ca de exemplu, calcitul (CaCO3 ), cuarţul

(SiO2 ), nitratul de sodiu (NaNO3 ), sulfitul de sodiu (NaSO3 ), etc., proprietăţile
materialului se modifică pe diferite direcţii ale materialului. Prin urmare, viteza de
propagare a luminii depinde de direcţia materialului şi de planul de polarizare a
luminii. Astfel de materiale sunt caracterizate de doi indici de refracţie, iar o rază
de lumină incidentă pe acesta este divizată, datorită refracţiei, în două raze
separate spaţial. Acest fenomen se numeşte sau ,
OPTICĂ ONDULATORIE
iar materialele în care se produce acest

fenomen sunt numite ሬԦ
𝑬
. Atunci când un fascicul ሬԦ 𝑹. 𝑶.
𝑬
nepolarizat de lumină este incident pe un
material birefringent una din cele două 𝑹. 𝑬.
raze se propagă în acord cu legile refracţiei ሬԦ
𝑬
şi este numită (R.O.), iar cea 𝐏𝐥𝐚𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐚𝐥
de-a două rază nu se supune legilor
refracţiei şi se numeşte Figura 43. La propagarea unui fascicul
de lumină nepolarizat printr-un material
(R.E.). Birefringenţa a fost birefringent acesta este divizat într-un
descoperită de către savantul danez R. fascicul ordinar şi unul extraordinar.
Bartholin, în anul 1669, pe când cerceta
propagarea luminii printr-un cristal de spat de Islanda.
Experienţa a arătat că cele două raze, ordinară şi extraordinară, au aceeaşi

intensitate şi sunt total polarizate total în plane reciproc perpendiculare. Aceste
raze se propagă cu viteze diferite, respectiv 𝑣𝑂 = 𝑐/𝑛𝑂 şi 𝑣𝐸 = 𝑐/𝑛𝐸 , viteze ce
corespund celor doi indici de refracţie, 𝑛𝑂 şi 𝑛𝐸 , ai materialului birefringent. Însă,
într-un material birefringent există o direcţie în care raza ordinară şi cea
extraordinară se propagă cu aceeaşi viteză, iar fenomenul de birefringenţă nu se
observă. Această direcţie se numeşte iar planul în care
se află raza incidentă şi axa optică a cristalului, se numeşte sau
. Oscilaţiile vectorului 𝐸ሬԦ în raza ordinară se
produc într-un perpendicular pe secţiunea principală, iar în raza extraordinară în
planul principal, după cum se observă în figura .
Cele mai uzual dispozitiv de polarizare este , care este

construită utilizând cristale anizotrope. Primul astfel de dispozitiv a fost construit
în anul 1828 de fizicianul scoţian William Nicol, care a folosit două prisme
triunghiulare identice din spat de Islanda, lipite cu un strat subţire de balsam de
Canada, figura . Prismele sunt prelucrate astfel încât o suprafaţă a acestora să
formeze unghiul de 68° cu direcţia luminii transmise, iar părţile lipite să fie
perpendiculare pe această suprafaţă. În această situaţie, axa optică 𝐼𝐼′ formează
𝑨 un unghi de 68° cu muchia 𝐴𝐵 a
𝑫
22° 68° prismei. Deoarece indicele de
ሬ𝑬Ԧ 𝑰
refracţie a balsamului de Canada
𝑹. 𝑬. este mai mare decât indicele de
refracţie pentru raza extraordinară
64° ሬԦ
𝑬
şi mai mic decât cel al razei
𝑩 𝑪
𝑰′ ሬԦ
𝑬 ordinare, pentru o anumită
𝑹. 𝑶.
valoarea a unghiului de incidenţă a
luminii nepolarizate, mai mare sau
Figura 44. Mersul razelor ordinară şi
extraordinară printr-o prismă Nicol. Pentru un cel puţin egală cu unghiul limită,
anumit unghi de incidenţa a luminii naturale, din raza ordinară suferă fenomenul de
prismă va ieşi doar raza extraordinară. reflexie totală şi va părăsi prisma
OPTICĂ ONDULATORIE
prin latură 𝐵𝐶. Dacă această latură este acoperită

cu o substanţă opacă, atunci raza ordinară nu
mai părăseşte prisma. Raza extraordinară va
părăsi prisma prin latura 𝐶𝐷 pe o direcţie care
este paralelă cu cea a fasciculului incident, după
cum se observă şi din figura .
Dacă se poziţionează un cristal de calcit pe

o pagină pe care este trasată o linie neagră, la Figura 45. Imaginea printr-un
observarea liniei prin cristal se vor vedea două cristal de calcit apare dublă fiind
linii, ca în figura . Aceste două imagini sunt formată de raza ordinară şi de
cea extraordinară.
formate de raza ordinară şi de raza extraordinară,
iar dacă aceste imagini sunt observate printr-un polarizor care se roteşte ele vor
apare şi vor dispare alternativ deoarece razele ordinară şi extraordinară sunt
polarizate în plane reciproc perpendiculare.
Fenomenul de birefringenţă se datorează structurii interne a cristalelor.

Acest fenomen se poate obţine şi artificial atunci când cristalele izotrope sunt
supuse unor deformări mecanice sau sunt supuse acţiunii unui câmp electric sau
magnetic. Acest fenomen, numit şi , este cu atât mai
pronunţat cu cât diferenţa dintre indicii de refracţie ai celor două raze, ordinară şi
extraordinară, pe direcţia care este perpendiculară pe axa optică este mai mare. În
cazul în care cristalul este supus unei deformări mecanice diferenţa dintre cei doi
indici de refracţie este dată de relaţia:
𝑛𝑂 − 𝑛𝐸 = 𝐶1 𝜎 (121)
unde 𝜎 reprezintă tensiunea mecanică a materialului. În situaţia în care cristalul

este supus acţiunii unui câmp electric, diferenţa dintre indicii de refracţie este
proporţională cu modulul pătratului intensităţii câmpului electric 𝐸ሬԦ , fiind dată de
relaţia:
𝑛𝑂 − 𝑛𝐸 = 𝐶2 𝜆𝐸2 (122)
ሬԦ,
Pentru un cristal supus acţiunii unui câmp magnetic de intensitate 𝐻
diferenţa dintre indicii de refracţie va fi dată de relaţia:
𝑛𝑂 − 𝑛𝐸 = 𝐶3 𝜆𝐻 2 (123)
𝐵
unde 𝐻 = 𝜇 . În relaţiile precedente 𝜆 este lungimea de undă a luminii în vid, iar 𝐶1 ,
0
𝐶2 şi 𝐶3 sunt constante care caracterizează materialul în care se generează
fenomenul de anizotropie artificială.
OPTICĂ ONDULATORIE
𝑼 (+)
ሬሬԦ
𝑬
𝑷 𝑨
Figura 46. Schema unui

(−)
𝐂𝐞𝐥𝐮𝐥𝐚 𝐊𝐞𝐫𝐫 dispozitiv experimental
pentru observarea efectului
Kerr electro-optic.
În anul 1875, fizicianul scoţian John Kerr a descoperit că la trecerea luminii

printr-un material transparent aflat într-un câmp electric intens şi omogen, starea
de polarizare a acesteia se modifică. Astfel, el a descoperit că materialele dielectrice
lichide şi solide devin birefringente sub acţiunea câmpului electric, acest fenomen
fiind numit pătratic sau . Dispozitivul experimental
utilizat pentru observarea efectului Kerr optic este prezentat în figura . Acest
dispozitiv conţine un mediu izotrop, care poate fi un lichid sau un cristal, numit
celulă Kerr, plasat intre doi polarizori încrucişaţi. Mediul Kerr se află într-un câmp
electric ce se obţine între armăturile unui condensator plan. Din figura se
observă că între planele de polarizare a polarizorului şi analizorului există un unghi
de 90°, ceea ce face ca în absenţa câmpului electric lumina sa nu poată trece prin
acest sistem. Dacă între armăturile condensatorului se aplică o tensiune 𝑈, atunci
mediul dielectric devine birefringent. După cum se observă din relaţia (122),
anizotropia dielectricului se măreşte odată cu creşterea intensităţii câmpului
electric, adică mărind tensiunea dintre armăturile condensatorului. În plus, odată
cu creşterea anizotropiei celulei Kerr se măreşte şi intensitatea luminii transmise
de aceasta.
Efectul Kerr se datorează polarizării diferite a moleculelor materialului

dielectric pe direcţii diferite sub acţiunea câmpului electric. Intervalul de timp în
care celula Kerr trece din starea izotropă în cea anizotropă este de 10−10 s. De aceea,
celula Kerr se poate utiliza ca un declanşator instantaneu de lumină şi poate fi
utilizat în procesele ultrarapide ce implică studiul propagării luminii sau
înregistrarea video sau fotografierea de mare viteză. Efectul Kerr optic joacă un rol
important în optica neliniară ce implică laserii pulsaţi de mare putere, fiind unul
din procesele principale care conduce la autofocalizarea luminii în lichide sau
solide. De asemenea, efectul Kerr stă la baza funcţionării dispozitivelor de
declanşare pentru generarea pulsurilor cu durata de ordinul picosecundelor, la
funcţionarea anumitor ghiduri de undă, adică dispozitive construite dintr-un
material birefringent care prezintă indici de refracţie diferiţi pentru diferite orientări
ele luminii ce-l străbate şi în dispozitive fotonice şi electro-optice.
OPTICĂ ONDULATORIE
În anul 1875, Faraday a 𝜷

încercat să determine dacă ሬሬԦ
𝑩
polaritatea luminii este afectată la ሬሬԦ
𝑬
trecerea printr-un material supus
acţiunii unui câmp electric.
ሬሬԦ
𝑬
Acesta nu a reuşit să constate
acest lucru (acest fenomen a fost
𝒅
observat de Kerr după 30 de ani)
şi a continuat cercetările
utilizând câmpuri magnetice. În Figura 47. Schema unui dispozitiv experimental
pentru observarea efectului Faraday.
urma observaţiilor experimentale
a constata o modificare a
polarităţii luminii ce străbate un material supus acţiunii unui câmp magnetic, efect
numit .
Faraday a stabilit pe cale experimentală că la trecerea luminii printr-un

mediu aflat într-un câmp magnetic intens, orientat în sensul de propagare a
luminii, se produce o rotire a planului de polarizare, figura . Acest efect numit
sau , conduce la o
rotaţie a planului de polarizare sub un unghi care este proporţional cu inducţia
câmpului magnetic prin substanţă, unghi care se poate determina cu relaţia:
𝛽 = 𝑉𝑑𝐵 (124)
unde 𝑑 este distanţa parcursă de lumină în mediu, iar 𝑉 este constanta lui Verdet
şi depinde de natura substanţei şi de lungimea de undă a luminii. Acest efect este
foarte utilizat în comunicaţii deoarece permite creare unei diode optice care permite
trecerea luminii doar într-o singură direcţie, analog cu diodele din circuitele
electrice. Astfel, se previne feedback-ul optic ceea ce este foarte important în special
în dispozitive laser sau dispozitive optice utilizate în tehnologia telecomunicaţiilor.
Unele substanţe lichide, ca de exemplu, terebentina, oţetul de vin, soluţia de

zahăr, etc., sau solide, cum ar fi cuarţul, zahărul, chinovar, etc., care rotesc planul
de polarizare al luminii şi în absenta unui câmp magnetic. Aceste substanţe,
numite , rotesc planul de polarizare a luminii în jurul razei incidente.
Această proprietate este numită , iar substanţele optic active pot
fi , adică rotesc planul de polarizare al luminii spre dreapta (sens orar),
iar altele pot fi , adică rotesc planul de polarizare al luminii spre stânga,
în raport cu observatorul spre care vine lumina. Pentru a măsura activitatea optică
a unei substanţe se utilizează un , care este compus din două prisme
între care se aşează un tub de sticlă cu substanţa sau soluţia care se analizează,
ca în figura 48. Una din prisme este fixă şi polarizează lumina incidentă, iar cea
de-a doua se poate roti şi permite determinarea unghiului de rotaţie. Puterea de
rotaţie a unei substanţe depinde de temperatură, de structura compusului şi de
lungimea de undă a luminii folosite, astfel încât este necesar să utilizăm lumină
monocromatică şi la temperatura substanţei trebuie să fie constantă.
OPTICĂ ONDULATORIE
ሬ𝑬Ԧ
𝒅
𝜷
𝐌𝐞𝐝𝐢𝐮 𝐨𝐩𝐭𝐢𝐜 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯
Figura 48. Schema unui polarimetru. După trecerea prin mediul optic activ planul
de polarizare al luminii este rotit în raport cu direcţia luminii incidente.
Dacă între polarizor şi analizor nu se pune recipientul ce conţine substanţa

optic activă, la ieşirea din sistem nu ar fi observată nici o rază de lumină. Însă, la
introducerea substanţei optic active din sistem iese lumină, iar prin rotirea
planului de polarizare al analizorului cu un anumit unghi 𝛽 raza ce iese din
analizor dispare. Acest unghi reprezintă unghiul cu care substanţa optic activa a
rotit planul de polarizare al luminii polarizate de polarizor. În cazul substanţelor
optic active unghiul de rotaţie depinde de distanţa parcursă prin soluţia optic
activă şi se poate determina cu relaţia:
𝛽 = 𝛼0 𝐶𝑑 (125)
unde 𝛼0 reprezintă este sau ,

iar C este concentraţia substanţei active din soluţie.
Măsurând unghiul cu care este rotit planul de polarizare al luminii şi

cunoscând distanţa parcursă de lumină prin soluţia optic activă, se poate
determina concentraţia soluţiei. Această metodă foarte precisă de determinare a
concentraţiei soluţiilor optic active sta la baza metodei numite .
OPTICĂ ONDULATORIE
reprezintă o clasă importantă de materiale a căror

aplicabilitate variază de la ecrane până la dispozitive optoelectronice, senzori sau
materiale structurale. Majoritatea substanţelor au, în general, o singură
temperatură de topire ce corespunde tranziţiei de la o aranjare ordonată ordinii şi
orientării moleculelor, la stare de dezordine a orientării şi aranjării acestora. Însă,
atunci când se topesc, anumite materiale trec iniţial într-o stare lichidă
netransparentă caracterizată de o ordine ridicată, iar la creşterea ulterioară a
temperaturii se transformă într-un lichid izotrop cu un aranjament total
dezordonat al moleculelor, figura . Astfel, starea de cristal lichid este o stare de
tranziţie (mezofază) a substanţei între temperatura de topire 𝑇𝑡 a fazei cristaline şi
temperatura fazei lichide 𝑇𝑙 la care substanţa devine un lichid transparent. Prin
urmare, sub temperatura 𝑇𝑡 substanţa are o structură cristalină, iar peste
temperatura 𝑇𝑙 substanţa se află într-o stare lichidă izotropică. Această stare
𝑻 < 𝑻𝒕 𝑻𝒕 < 𝑻 < 𝑻𝒍 𝑻 < 𝑻𝒍 Figura 52. Ilustrarea

orientării şi a ordinii
moleculelor într-un:
a. Solid, b. Cristal
Lichid, c. Lichid. Un
solid are atât o ordine
cât şi o orientare a
moleculelor, un cristal
lichid are doar o
orientare a moleculelor,
pe când un lichid nu
are nici o ordine, nici o
b 𝐂𝐫𝐢𝐬𝐭𝐚𝐥 𝐋𝐢𝐜𝐡𝐢𝐝 c 𝐋𝐢𝐜𝐡𝐢𝐝
a 𝐒𝐨𝐥𝐢𝐝 (𝐜𝐫𝐢𝐬𝐭𝐚𝐥) orientare a moleculelor.
OPTICĂ ONDULATORIE
intermediară este numită a cristalului lichid, fază în care

cristalul tranzitează între diferite faze odată cu schimbarea temperaturii. Atunci
când mezofaza prezintă tranziții de fază determinate de concentrația moleculelor
într-un solvent cristalul lichid se află în . Cristalele lichide
termotropice sunt utilizate pentru construcţia ecranelor utilizate de diferite
dispozitive. În funcţie de ordinea de orientare a moleculelor cristalului lichid acesta
are proprietăţi diferite, ca de exemplu birefringenţa, ceea ce le face utile pentru
dispozitivele de afişare cu cristale lichide - LCD (Liquid Crystal Displays). Deoarece
LCD-urile sunt caracterizate de consum mic, sunt uşoare, se pot realiza într-un
strat subţire, au un regim dinamic ridicat, domeniu mare de culori, imagine de
calitate ridicată, etc., sunt utilizate pentru o varietate mare de dispozitive, de la
ecrane pentru telefoane şi ceasuri, până la ecrane TV sau pentru dispozitive
portabile, ca de exemplu ecranul unui laptop sau unei tablete. De asemenea,
aceste ecrane sunt utilizate şi în afişajele utilizate la avioane sau maşini deoarece
au luminozitate ridicată, fiind vizibile chiar şi în lumină puternică.
Majoritatea cristalelor lichide sunt compuşi organici ce au moleculele sub

forma unor role sau discuri, pentru LCD cele mai utilizate fiind cele din prima
categorie. În funcţie de ordinea moleculară, cristalele lichide sunt clasificate în trei
mari categorii: cristale în , cristale în şi
, figura . Cristalele în fază nematică au moleculele paralele
unele faţă de celelalte, figura , iar moleculele se pot deplasa uşor în direcţia
axei lor ceea ce le face uşor de aranjat într-un câmp electric. Cristale în fază
smectică au moleculele aranjate în straturi în care moleculele sunt tot paralele
unele faţă de celelalte, figura Există mai multe faze smectice diferite, dar cele
mai comune sunt cele în care direcţia moleculelor este perpendiculară pe strat,
când vorbim de , iar când direcţia moleculară este orientată la un
anumit unghi faţa de stratul moleculelor vorbim de . În faza
colesterică moleculele sunt aşezate în straturi, dar direcţia moleculară este în
acelaşi plan cu planul moleculelor, figura . În plus, cristalele lichide aflate în
faza colesterică prezintă o structură helicoidală, în care direcţia moleculară se
ሬԦ
𝐧 ሬԦ
𝐧
b 𝐒𝐦𝐞𝐜𝐭𝐢𝐜 𝐂 c 𝐂𝐨𝐥𝐞𝐬𝐭𝐞𝐫𝐢𝐜
a 𝐍𝐞𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜 𝐒𝐦𝐞𝐜𝐭𝐢𝐜 𝐀
Figura 53 Orientarea moleculară într-un cristal lichid aflat în fază a. Nematică, b. Smectică
A şi Smectică C şi c. Colesterică. 𝐧
ሬԦ reprezintă directorul cristalului
OPTICĂ ONDULATORIE
schimbă de la un strat la celălalt. Trebuie precizat că cristalele lichide pot avea

diferite faze care se modifică cu temperatura.
Ca exemple clasice de substanţe utilizate ca un cristal lichid în fază nematică

este p-azoxianisol (PPA), a cărui fază nematică corespunde unui domeniu de
temperatură cuprins între 117°C şi 136°C, şi N-(p-metoxibenziliden-p-butilanilină)
(MBBA), a cărui fază nematică este între 22°C şi 47°C. Datorită problemelor de
stabilitate aceşti compuşi au fost înlocuiţi, cele mai utilizaţi fiind fenilciclohexanul,
biciclohexanul şi esterciclohexan, compuşi ce îndeplinesc condiţiile de stabilitate
la mediu, domeniu mare de temperatură şi un răspuns caracteristici electro-optice
îmbunătăţite. Compuşi utilizaţi astăzi ca şi cristale lichide sunt formaţi din
amestecuri de compuşi diferiţi, care au o rezistivitate electrică ridicată, domeniu
mare de temperatură şi un răspuns rapid la câmpul electric aplicat.
Gradul de ordonare a moleculelor unui cristal lichid este un parametru

important şi este caracterizat de , , definit prin relaţia:
1
𝑆 = 2 〈3 𝑐𝑜𝑠 2 𝜃 − 1〉 (128)
unde 𝜃 reprezintă unghiul dintre axa moleculară şi orientarea moleculară

predominantă, iar parantezele ascuţite indică o mediere pe întreg spaţiu.
Orientarea moleculară predominantă, cunoscută şi sub denumirea de directorul
cristalului lichid 𝐧 ሬԦ, este definit ca media direcţiei de aliniere a axelor moleculare.
Într-un cristal perfect, când toate moleculele sunt aliniate paralel cu directorul
cristalului, 𝜃 = 0, iar 𝑆 = 1. În cazul unei orientări moleculare aleatorii, cum este
cazul unui lichid izotropic, 𝑆 = 0. Într-un cristal lichid nematic, 𝑆 = 0.3 − 0.7, iar în
cazul unui cristal lichid smectic, 𝑆 = 0.7 − 0.8, valorile ridicate fiind valabile la
temperaturi scăzute.
Una din cele mai interesante aplicaţii ale fenomenului de polarizare a luminii
este la funcţionarea unui ecran LCD. Un ecran LCD este format din mai mulţi
pixeli, astfel încât imaginea pe care o vedem pe ecran este formată din culoarea pe
care o are fiecare pixel individual, care poate fi albă, neagră sau o anumită culoare
din spectrul luminii, după cum se observă din figura . Fiecare pixel al unui ecran
LCD simplu conţine un cristal lichid
împachetat între două plăci de sticlă care
au fost prelucrate pe suprafaţa interioară
sub forma unor zgârieturi paralele de
dimensiuni nanometrice. Moleculele
cristalului lichid aflate în contact cu
aceste plăci de sticlă au tendinţa de a se
alinia în lungul şanţurilor paralele. În
mod normal, cele două plăci de sticlă Figura 54 Exemplu de imagine obţinută pe
sunt aşezate astfel încât şanţurile să fie pixelii unui ecran LCD.
[https://commons.wikimedia.org/wiki/File:LCD_RGB
rotite cu 90°, iar forţele slabe de .jpg]
OPTICĂ ONDULATORIE
Polarizori interacţiune moleculară fac ca

încrucişaţi moleculele cristalului lichid fac ca
a
Cristal
acestea să fie aliniate cu moleculele
lichid din imediata vecinătate rezultând o
ሬሬԦ
𝑬 structură răsucită, ca în figura
.
Lumină Pe suprafaţa plăcilor de sticlă este

nepolarizată Lumină
care iese depus un strat dintr-un material
Lumină Şanţuri Şanţuri Lumină
polarizată verticale orizontale polarizată
polarizant şi ale căror plane de
verticală verticală polarizare sunt rotite, la rândul lor,
+
V
− cu 90°. Lumina nepolarizată
b incidentă pe suprafaţa unei plăci
Cristal de sticlă devine plan polarizată, iar
lichid
ሬሬԦ
moleculele cristalului lichid
𝑬
păstrează această stare de
polarizare aliniată cu moleculele
sale. Astfel, planul de polarizare al
Lumina
nu iese luminii este rotit atunci când
lumina trece prin cristalul lichid şi
Figura 54 a. Structura răsucită a moleculelor va putea trece prin al doilea
cristalului lichid. Planul luminii polarizate este polarizor. Prin urmare, pixelul
rotit cu 90°, iar lumina iese prin polarizorul ecranului LCD va fi luminos.
orizontal. b. Când moleculele îşi modifică
orientarea în câmpul electric aplicat, planul
luminii polarizate nu mai este rotit şi lumina nu De cele două plăci de sticlă sunt
mai iese prin polarizorul orizontal. ataşaţi electrozi transparenţi.
Atunci când între aceşti electrozi se
aplică o diferenţa de potenţial, moleculele cristalului lichid îşi modifică orientarea
în câmpul electric creat. Astfel, câmpul electric va face ca moleculele să se alinieze
una în continuarea celeilalte, perpendicular pe planul
plăcilor de sticlă, ca în figura . Deoarece planul de
polarizare al luminii nu mai este rotit de moleculele
cristalului lichid şi lumina nu mai trece prin ce-l de-
al doilea polarizor. Astfel pixelul va apare întunecat
(negru). Anumite ecrane LCD folosesc un sistem
invers: planele de polarizare a celor doi polarizori sunt
paralele, iar şanţurile de pe plăcile de sticlă sunt
menţinute la 90° pentru a menţine răsucirea
moleculelor. Astfel, pixelul va apare negru, iar când o
tensiune se aplică pe electrozii celor doua plăci de
sticlă, se modifică orientarea moleculelor cristalului
lichid, planul de polarizare al luminii nu mai este rotit
Figura 56 Ecranul LCD al
şi prin al doilea polarizor va putea trece lumina. Prin
calculatoarelor numerice
urmare, pixelul va apare luminos. folosesc lumina naturală
pentru a ilumina pixeli.
OPTICĂ ONDULATORIE
Ecranele LCD simple, cum sunt cele ale unui ceas sau calculator numeric,
figura , utilizează lumina ambientală pentru a ilumina pixeli şi au o oglindă în
spatele ecranului pentru a o reflecta înapoi. Aceste ecrane nu pot fi vizualizate în
întuneric. Aceste ecrane conţin doar câţiva pixeli necesari pentru a forma
segmentele ce formează cifre de la 1 la 9 sau anumite litere. Fiecare pixel pe care
este aplicată o tensiune apare negru şi formează o
parte din număr sau literă. in absenta tensiunii,
pixelii permit luminii să treacă prin polarizori până
la oglindă şi înapoi, iar ecranul apare luminos.
În cazul ecranelor LCD al televizoarelor sau al 1 Pixel

telefoanelor lucrurile sunt mai complicate. Fiecare
pixel color constă din trei celule sau subpixeli, fiecare
fiind acoperit cu un filtru roşu, verde sau albastru,
figura . Prin modificarea intensităţii acestor culori
primare se obţine culoarea dorită, adică aproape Figura 57 Pixelii ecranului
orice culoare naturală. Un ecran LCD de calitate este LCD al televizoarelor sunt
formaţi din trei subpixeli
format dintr-un număr foarte mare de pixeli (de
acoperiţi cu un filtru roşu,
ordinul milioanelor), sub fiecare aflându-se o sursă verde sau albastru. Prin
se lumină, de regulă un tub fluorescent de variaţia intensităţii acestor
dimensiuni foarte mici sau o diodă culori primare se obţine
culoarea dorită sa fie afişată
electroluminescentă (LED). Lumina trece sau nu prin de pixelul respectiv.
cristalul lichid, în funcţie de tensiunea aplicată sau
nu pe electrozii plăcilor de sticlă, iar intensitatea fiecărei culori primare este
controlată prin controlul tensiunii aplicate. O altă metodă de control al intensităţii
se poate obţine prin controlul duratei de iluminare a subpixelului. Astfel, efectul
de iluminare intensă sau slabă va fi dat de numărul de subpixeli învecinaţi de
aceeaşi culoare care sunt activi, ochiul observând intensitatea medie a mai multor
pixeli. Această tehnică reduce claritatea sau rezoluţia imaginii obţinute.
Imaginile la rezoluţie HD (High Definition) sunt redate de ecrane LCD care

au 1080 de rânduri orizontale, pe fiecare rând fiind 1920 de pixeli. Astfel, vor exista
tot 1920 de coloane verticale pe care sunt dispuşi pixelii, ecranul însumând un total
de aproximativ 2 milioane de pixeli. La formarea unei imagini fiecare subpixel
trebuie să aibă culoarea la intensitatea potrivită, astfel încât pixelul, per ansamblul
său să afişeze o anumită culoare din spectrul culorilor din domeniul VIS. În
continuare este descrisă o metodă prin care se poate obţine acest lucru. După cum
am spus mai sus, luminozitatea fiecărui subpixel al ecranului LCD depinde de
tensiunea aplicată. Când tensiunea este nulă, luminozitatea subpixelului este
maximă, iar acesta afişează culoarea negru. Stabilirea tensiunii corecte pentru
afişarea culorii dorite se numeşte pixelului. Pentru a realiza acest
proces se menţine partea frontală a subpixelului pozitivă., iar pe partea din spate
a displayului tensiunea pe fiecare subpixel este furnizată la intersecţia a 1080 de
fire orizontale şi 1920 × 3 subpixeli ≈ 6000 de fire verticale. Acest aranjament al
firelor formează o de fire , figura , iar la fiecare intersecţie a firelor se
OPTICĂ ONDULATORIE
Adresarea pixelului pe coloană Figura 58 Matricea firelor

de adresare din spatele
Adresarea pixelului pe rând
ecranului LCD. La
intersecţia a două fire se
adresează unul din
subpixelii roşu, verde sau
albastru. Doar unul din
firele orizontale este activat
la un moment dat (firul care
are tensiunea 5V), celelalte
fire orizontale fiind la 0 V.
Atunci când subpixeli sunt Luminozitatea şi culoarea
la fel de luminoşi, ochiul
percepe culoarea alb.
celor 6000 de subpixeli de
pe rândul activat va fi
dictată de firele verticale.
află un subpixel. deoarece frecvenţa imaginilor afişate este mare (între 50÷60 Hz
pentru ecranele obişnuite) aplicarea tensiunii pe fiecare subpixel este aplicată în
pulsuri de durată foarte mică.
Atunci când soseşte semnalul video, ecranul activează o singură linie

orizontală, celelalte fiind menţinute la tensiune nulă. Tensiunea aplicată pe firul
orizontal nu este furnizată direct fiecărui subpixel, dar permite liniilor verticale să
aplice o tensiune potrivită pe fiecare subpixel din acel rând. Semnalele video, sub
forma unei tensiuni corespunzătoare, sunt aplicate pe un singur rând, dar pe toate
liniile verticale şi generează o intensitate potrivită a culorii fiecărui subpixel astfel
încât pixelul să afişeze culoarea dorită. Firele orizontale sunt activate pe rând până
când se formează imaginea completă pe tot ecranul, frecvenţa cu care aceste fire
orizontale sunt activate fiind de 60 Hz, iar ecranul este complet iluminat într-un
timp de 1/60 s. După ce imagine dorită este afişată, procesul se reia pentru a se
forma o nouă imagine pe ecran. Cum ochiul uman poate percepe între 10 şi 12
imagini pe secundă şi le poate vedea separa, trebuie ca numărul imaginilor
generate pe LCD să depăşească această valoare. Uzual, numărul de cadre pe
secundă în cazul unui film video normal este între 16 şi 25 fps ( ). În cazul ecranelor
cu rezoluţie HD sunt generate 60 fps.
Cuprins
1. RADIAŢIA CORPULUI NEGRU .............................................. 2
2. LEGILE RADIAŢIEI TERMICE................................................. 5
3. IPOTEZA LUI PLANCK .......................................................... 8
4.
5.
6.
Cea ,mai mare staţie de panouri fotovoltaice din Europa a fost

construită în anul 2019 în localitatea Núñez de Balboa din
Spania şi are o capacitate instalată de 500MW. Acesta va furniza
energie electrică pentru aproximativ 250000 de persoane pe an.
[https://earthobservatory.nasa.gov/images/146374/the-largest-solar-
power-plant-in-europe-for-now ]
La începutul secolului XX existau o serie de rezultate experimentale şi teoretice care nu

puteau fi explicate cu ajutorul fizicii clasice sau a teoriei relativităţii. Încercările de a aplica legile
fizicii clasice pentru a explica comportamentul particulelor la scara atomică erau inconsistente cu
observaţiile experimentale. Astfel, spectrele discrete de lungimi de undă ale luminii emise de atomii
dintr-un gaz aflat la temperatură înaltă sau observaţiile experimentale privind emisia electronilor
de către suprafaţa unui metal aflat sub incidenţa luminii nu erau consistente cu legile fizicii clasice.
Pe măsură ce fizicienii încercau să găsească răspunsuri pentru a explica observaţiile experimentale,
s-a conturat apariţia unui nou moment revoluţionar în ştiinţă. Astfel, între 1900 şi 1930 s-a
dezvoltat o nouă teorie, numită Mecanică Cuantică. Această teorie, împreună cu descoperirile
legate de particulele subatomice, a reuşit să explice comportamentul particulelor microscopice.
Prima ideea revoluţionară care a stat la dezvoltarea teoriei cuantice a aparţinut lui Max
Planck şi a fost numită teoria cuantelor de energie, despre care vom discuta în decursul acestui
capitol. Pe baza acestei teorii, o serie de oameni de ştiinţă remarcabili, precum Albert Einstein, Niels
Bohr, Louis de Broglie, Edwin Schrödinger, Paul Dirac, Werner Heisenberg, etc., au reuşit să explice
FOTONI.OPTICĂ CORPUSCULARĂ
rezultatele experimentale ce nu puteau să fie explicate pe baza fizicii clasice şi să introducă alte noi
idei revoluţionare în fizică.
După cum am discutat în capitolul Termodinamica, unul din mecanismele

de transfer al energiei termice între corpuri este prin radiaţie. Toate corpurile
aflate la o temperatura mai mare de 0 K emit continuu radiaţie electromagnetică
care este generată de vibraţia termică a moleculelor. Această radiaţie, numită
radiaţie termică, depinde temperatura corpului şi de proprietăţile suprafeţei
acestuia. Acest tip de radiaţie ne este familiar, deoarece atunci când privim stelele
care au culori diferite, filamentul unui bec cu incandescenţă sau rezistenţa unui
cuptor care devine roşie, observăm radiaţia termică emisă de aceste corpuri.
Experimentele realizate pentru a studia radiaţia termică au indicat că este

formată dintr-o distribuţie continuă de lungimi de undă din tot spectrul undelor
electromagnetice. Dacă corpul se află la temperatura camerei, radiaţia termică
emisă de acesta este preponderent în domeniul IR al spectrului, iar radiaţia nu este
percepută de ochiul uman. Însă, pe măsură ce temperatura acestuia creşte, el va
emite radiaţie şi în domeniul VIS, iar noi începem să percepem radiaţia roşie a
acestuia (corpul începe să strălucească). Pe măsură ce temperatura creşte,
culoarea de strălucire a corpului devine albă, precum filamentul unui bec cu
incandescenţă. În figura 1 este prezentată, schematic, distribuţia lungimii de undă
a culorii observate pentru un corp incandescent, aflat la diferite temperaturi.
Din punct de vedere clasic, radiaţia termică este rezultatul accelerării

particulelor încărcate electric din atomii de la suprafaţa corpului. Datorită agitaţiei
termice, particulele pot avea o distribuţie de energie pe un anumit domeniu de
valori. Prin urmare, în urma dezexcitării particulelor prin emisie de radiaţie
electromagnetică, va rezulta o radiaţie care are un spectru continuu. Însă, la
începutul secolului XX, a devenit evident că fizica clasică nu putea explica
distribuţia lungimilor de undă a radiaţiei emise de un corp negru. Un corp negru
este un model fizic idealizat prin care este reprezentat un corp care absoarbe
întreaga energie a radiaţiei incidente. Radiaţia electromagnetică emisă de un corp
negru este numită radiaţia
T(K) corpului negru.
10000 9000 8000 7000 6000 5000 4000 3000 2000 1000
UV 𝐈𝐑
Lungimea de undă a luminii emise
Figura 1. Lungimea de undă a radiaţiei termice emise

de un corp incandescent depinde de temperatura
acestuia. [larsonelectronics.com]
]
IONUŢ VLĂDOIU FOTONI.OPTICĂ CORPUSCULARĂ 2
Un corp negru se poate aproxima cu o cavitate

sferică cu pereţi izolaţi şi care este prevăzută cu un
orificiu foarte mic (pinhole) prin care poate intra
Pinhole
radiaţie, ca în figura 2. Radiaţia care este incidentă
pe orificiu intră în cavitate şi se reflectă pe pereţii
interiori ai cavităţii de nu anumit număr de ori.
Astfel, sfera se comportă ca un corp care absoarbe
întreaga energie incidentă indiferent de frecvenţa
acesteia sau de unghiul de incidenţă. În momentul Figura 2. Un corp negru
în care corpul negru este încălzit acesta va emite poate fi aproximat cu o sferă
prin orificiu o radiaţie a cărui spectru depinde doar prevăzută cu un pinhole şi
care absoarbe toată energia
de temperatura pereţilor cavităţii şi nu va depinde
incidentă.
de materialul din care sunt confectionaţi. Soarele
sau stelele pot fi considerate exemple de corpuri negre, radiaţia emisă de acestea
poate fi considerată radiaţie a corpului negru.
Pentru a explica cum este emisă radiaţia electromagnetică s-a presupus că

atomii din pereţii cavităţii vibrează asemănător cu un oscilator armonic. Pe măsură
ce radiaţia este reflectată de pereţii cavităţii, în interiorul acesteia se stabilesc unde
electromagnetice staţionare, care sunt în echilibru termic cu vibraţia atomilor din
pereţii cavităţii. Conform teoremei echipartiţiei energiei, un oscilator aflat în
echilibru termic cu mediul înconjurător trebuie să aibă o energie medie egală cu
𝑘𝐵 𝑇. Deoarece în interiorul cavităţii este posibilă obţinerea mai multor moduri
staţionare, distribuţia energiei radiaţiei din interiorul cavităţii corespunzătoare
modurilor staţionare va determina distribuţia lungimii de undă din spectrul
radiaţiei emise prin pinhole. Analiza experimentală a distribuţiei energiei radiaţiei
emise prin pinhole este
𝑰 (𝒖. 𝒂. ) UV VIS IR prezentată în figura 3 şi ne
10 𝛌𝐦𝐚𝐱
arată că intensitatea radiaţiei
variază cu temperatura şi
8
lungimea de undă. În plus, se
6
𝟔𝟎𝟎𝟎 𝐊 mai observă ca pe măsură ce
𝛌𝐦𝐚𝐱 temperatura creşte, maximul
𝟓𝟎𝟎𝟎 𝐊
4 lungimii de undă a radiaţiei
𝟒𝟎𝟎𝟎 𝐊
𝟑𝟎𝟎𝟎 𝐊 emise se deplasează spre
𝛌𝐦𝐚𝐱
2 lungimi de undă mai mici, iar
𝛌𝐦𝐚𝐱 la o temperatură de
0 aproximativ 6000 K maximul
0 500 1000 1500 2000 2500 𝛌 (𝐧𝐦)
este în centrul domeniului
vizibil, iar obiectul ne va apare
Figura 3. Dependenţa de temperatura şi lungimea de ca fiind alb.
undă a intensitaţii radiaţiei corpului negru. Se observă
că domeniul vizibil al este cuprins între 400𝑛𝑚 şi 700nm În continuare vom defini
şi că pe măsura ce temperatura creşte, intensitatea este
mai mare.
câteva mărimi cu ajutorul

cărora vom caracteriza radiaţia corpului negru. Dacă considerăm că 𝑈 este energia
internă a corpului negru care emite radiaţie termică, atunci densitatea de
energie, 𝑤, a corpului negru va fi:
𝑑𝑈
𝑤 = 𝑑𝑉 (1)
iar intensitatea radiaţiei emise de acesta este:
𝑑𝑃 𝑑𝑈
𝐼= = 𝑑𝑉𝑑𝑡 (2)
𝑑𝑆
unde 𝑃 este puterea radiaţiei emise de corpul negru. În cazul radiaţiei corpului
negru ne interesează energia radiată spre exterior de unitatea de suprafaţă a
corpului, în unitatea de timp. Această mărime se numeşte emisivitate, 𝐸, şi
aceasta este egală cu intensitatea radiaţiei corpului negru:
𝐸=𝐼 (3)
Deşi distribuţia de energie a radiaţiei emise de corp are loc în tot spectrul, ea
nu este repartizată uniform pentru toate lungimile de undă. De exemplu, Soarele
emite mai multă energie în zona lungimilor de undă asociate culorii verde decât în
cele asociate culorii roşu, dacă se consideră intervale spectrale egale. Astfel, energia
este mai mare în intervalul 550 − 551 nm decât în intervalul 650 − 651 nm. Din acest
motiv este necesar să cunoaştem distribuţiile spectrale ale mărimilor fizice definite
anterior. Astfel, vom defini emisivitatea spectrală a corpului negru prin relaţia:
𝑑𝐸 𝑑𝑃
𝐸𝜆 = 𝜆
= 𝑑𝜆 𝑑𝑆 (4)
𝑑𝜆
unde 𝑃𝜆 reprezintă puterea spectrală a radiaţiei, iar unitatea de măsură a

𝑊
emisivităţii spectrale va fi: [𝐸𝜆 ]𝑆𝐼 = 1 𝑚3.
Densitatea spectrală de energie a corpului negru va fi dată de relaţia:
𝑑𝑤
𝑤𝜆 = (5)
𝑑𝜆
J
a cărei unitate de măsură va fi: [𝑤𝜆 ]𝑆𝐼 = 1 m3. Între emisivitatea spectrală şi
densitatea spectrală de energie există relaţia:
𝑐
𝐸𝜆 = 4 𝑤𝜆 (6)
Această relaţie ne arată că energia emisă de corpul negru este proporţională

cu energia înmagazinată în corp. Trebuie precizat că densitatea spectrală de
energie nu poate fi măsurată direct, pe când emisivitatea spectrală poate fi
măsurată direct. Prin urmare, pentru a măsura densitatea de energie a masei de
metale topite dintr-un furnal şi, implicit, temperatura materialului topit, se
măsoară densitatea spectrală de energie a acestuia. Prin acest procedeu s-a
determinat temperatura la suprafaţa Soarelui, măsurând emisivitatea spectrală a

acestuia de pe Pământ.
În continuare vom enunţa cele mai importante rezultate experimentale

obţinute în studiul incipient al radiaţiei corpului negru.
Legea lui Kirchhoff, publicată în anul 18591, stabileşte o relaţie exactă între
parametrii care descriu interacţia radiaţiei electromagnetice cu substanţa.
Kirchhoff a realizat studii care au arătat că fiecare element are un spectru
caracteristic. Aceste rezultate, împreună cu legea care îi poartă numele reprezintă
unele dintre cele mai importante rezultate din fizică şi chimie de la jumătatea
secolului al XIX-lea. Pentru a stabili această lege, să considerăm că
absorptivitatea spectrală a unui corp negru este 𝛼𝜆 . Energia absorbită de corp
pe unitatea de suprafaţă pe unitatea de domeniu de lungimi de undă va fi egală cu
𝛼𝜆 𝐼𝜆 . Pe măsură ce corpul absoarbe energie el se încălzeşte şi va începe să emită
radiaţie termică. La echilibru termic, rata cu care corpul emite energie va fi egală
cu rata cu care acesta absoarbe energie, astfel că putem scrie:
𝐸𝜆
𝐸𝜆 = 𝛼𝜆 𝐼𝜆 sau = 𝐼𝜆 (7)
𝛼𝜆
aceasta este legea lui Kirchhoff care afirmă că, pentru orice lungime de undă 𝜆,
raportul între emisivitatea spectrală 𝐸𝜆 și absorptivitatea spectrală 𝛼𝜆 unui material
este independent de natura materialului și depinde numai de temperatura 𝑇 a
corpului. Din relaţia precedentă se observă că, pentru un corp negru 𝛼𝜆 = 1, iar
emisivitatea este egală cu intensitatea radiaţiei absorbite, adică chiar rezultatul din
relaţia 3.
În anul 1879, fizicianul austriac Stefan, a stabilit pe cale experimentală o

primă lege a radiaţiei corpului negru. Acesta a stabilit că emisivitatea totală a
oricărui corp este proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute. În anul
1884, fizicianul austriac Boltzmann a obţinut pe baza unor considerente
termodinamice valoarea emisivităţii totale a corpului negru. Legea Stefan-
Boltzmann afirmă că emisivitatea totală este proporţională cu puterea a patra a
temperaturii corpului:
𝐸𝜆 = 𝜎𝑇 4 (8)
𝑊
unde 𝜎 = 5,67 ∙ 10−8 este constanta Stefan-Boltzmann, care a fost obţinută pe
𝑚2 𝐾 4
considerente experimentale. Emisivitatea totală reprezintă energia emisă în
unitatea de timp de unitatea de suprafaţă a unui corp negru. Pe considerente
1
Tot în anul 1859 Darwin a publicat celebra lucrare The Origin of Species care prezinta teoria evoluţiei
speciilor.

termodinamice se găseşte o altă formă a legii Stefan-Boltzmann care stabileşte o

legătură între densitatea de energie a radiaţiei termice de echilibru şi temperatură:
𝑤𝜆 = 𝑎𝑇 4 (9)
4𝜎
unde 𝑎 = este numită constantă de radiaţie şi are valoarea: 𝑎 = 7,5657 ∙
𝑐
J
10−16 .
m3 K4
Pe baza legii lui, Stefan a stabilit temperatura la suprafaţa Soarelui. Acesta

a utilizat datele obţinute de Jacques Soret care a stabilit că densitatea fluxului de
energie a Soarelui este de 29 de ori mai mare decât a unei lame metalice încălzite.
În jurul acestei lame metalice dispozitivul de măsurare a fost plasat la o distanţă
care să permită vizualizarea acesteia la acelaşi unghi la care este observat Soarele.
Soret a estimat că temperatura lamei metalice este de aproximativ 1900℃ − 2000℃.
În stabilirea valorii temperaturii la suprafaţa Soarelui, Stefan a estimat că
aproximativ o treime din densitatea fluxului de energie este absorbită de atmosfera
terestră şi a corectat valoarea lui Soret, utilizând un factor de aproximare de 43,5
între densitatea fluxului radiaţiei solare şi cea a lamei metalice. Stefan a obţinut o
valoare medie de 1950℃ care corespunde unei temperaturi absolute de 2200 K.
Cum 43,5 = 2,574 , din legea Stefan-Boltzmann rezultă că temperatura Soarelui este
de 2,57 ori mai mare decât temperatura lamei metalice. Prin urmare, temperatura
la suprafaţa Soarelui va fi de aproximativ 5700 K. Aceasta a fost prima valoare care
s-a apropiat de valoarea temperaturii suprafeţei solare despre care astăzi ştim că
are valoarea de 5778 K (~5430℃). Înainte de măsurătorile realizate de Stefan,
măsurătorile efectuate de alţi cercetători indicau o temperatură la suprafaţa
Soarelui care varia între 1800℃ şi 13000000℃!
Din figura se observă că, la creşterea temperaturii, maximul intensităţii

radiaţiei şi deci şi maximul densităţii spectrale de energie, se deplasează spre
lungimi de undă mici. Acest comportament rezultă din legea de deplasare Wien:
𝜆𝑚𝑎𝑥 𝑇 = 𝑏 (10)
unde 𝑏 = 2,898 ∙ 10−3 𝑚 ∙ 𝐾 este constanta Wien. Din relaţia precedentă se observă
că, cu cât este mai mare temperatura corpului, cu atât este mai mică lungimea de
undă la care densitatea de energie, ca și emisivitatea spectrală, sunt maxime, adică
maximul „se deplasează” în funcție de temperatură, figura 3.
Legea de deplasare Wien ne arată că mamiferele (T≅300 K) emit radiaţie cu

𝑏
lungimea de undă în domeniu IR al spectrului undelor electromagnetice: 𝜆𝑚𝑎𝑥 = 𝑇 =
2,898∙10−3 m∙K
= ≈ 10𝜇𝑚 şi, prin urmare, această radiaţie nu este observată de ochiul
300 𝐾
uman. Însă, ea este detectată de camerele IR pasive, iar anumite specii de vipere
detectează această radiaţie emisă de corpurile cu „sânge cald”. Pe măsură ce
temperatura unui corp creşte, acesta începe să emită radiaţie a cărui maxim se

deplasează spre domeniul VIS. La o temperatura suficient de ridicată corpul va

începe să aibă o strălucire albă deoarece sunt emise radiaţii cu toate lungimile de
undă din domeniul VIS.
Toate radiotelescoapele care analizează semnalele venite din spaţiu

recepţionează o radiaţie electromagnetică izotropă, care are maximul lungimii de
undă 𝜆𝑚𝑎𝑥 = 1,06 𝜇𝑚 şi care se suprapune peste toate semnalele receptate. Această
radiaţie, care corespunde unei temperaturi T=2,73 K, se presupune că este o
radiaţie remanentă de la producerea exploziei primordiale a universului cunoscută
sub denumirea de „Big Bang”.
O teorie consistentă a radiaţiei corpului negru ar trebui să prezică forma

curbelor din figura 3, să fie în acord cu legea Stefan-Boltzmann a dependenţei de
temperatura corpului şi cu legea deplasării maximului lungimii de undă a lui Wien.
Încercările bazate pe teoria fizicii clasice nu au reuşit sa îndeplinească aceste
cerinţe, consecutiv. Una din primele încercări a fost legea Rayleigh-Jeans. Pentru
a descrie distribuţia de energie provenite de la un corp negru ,pe baza fizicii clasice,
acesţia au obţinut pentru intensitatea spectrală a radiaţiei emise în domeniul de
lungimi de undă 𝑑𝜆 relaţia:
2𝜋𝑐𝑘𝐵 𝑇
𝐼𝜆 = (11)
𝜆4
unde 𝑘𝐵 este constanta Boltzmann, iar 𝑐 este viteza luminii. Graficul experimental
al spectrului radiaţiei corpului negru, împreună cu predicţia teoretică a acestuia
în acord cu legea Rayleigh- Jeans sunt prezentate în figura 4. După cum se
observă, în domeniul lungimilor de undă mari, legea Rayleigh- Jeans este în acord
cu rezultatele experimentale. Însă, în domeniul lungimilor de undă mici apare un
dezacord major. După cum se observă din relaţia precedentă, atunci când 𝜆 → 0,
funcţia 𝐼𝜆 → ∞! Prin urmare, în acord cu fizica clasică, nu doar că lungimile de undă
mici ar trebui să predomine în spectrul radiaţiei
𝑰 (𝐚. 𝐮. )
corpului negru, dar şi că energia emisă de un corp
negru ar trebui să tindă spre infinit pe măsură ce
lungimea de undă tinde spre valoarea zero. În
contrast cu această predicţie, rezultatele
experimentale din figura 4 ne arată că atunci
când 𝜆 → 0 şi 𝐼𝜆 → 0. Acest dezacord dintre
rezultatele experimentale şi predicţiile teoretice
poartă denumirea de catastrofa ultravioletă.
Pentru a putea ajunge la o relație teoretică în 𝝀 (𝐧𝐦)
acord cu rezultatele măsurătorilor experimentale,
Figura 4. Comparaţie între
Max Planck a fost nevoit să facă o ipoteză nouă, rezultatele experimentale şi
revoluționară pentru acea vreme, numită ipoteza rezultatele teoretice prezise de
cuantelor de energie despre care vom discuta în legea Rayleigh-Jeans pentru
distribuţia radiaţiei corpului
continuare.
negru.

În anul 1900, Max Planck a dezvoltat o teorie

pentru radiaţia corpului negru care a condus la
obţinerea unei formule pentru intensitatea spectrală a
radiaţiei 𝐼𝜆 care să fie în acord total cu rezultatele
experimentale pe tot domeniul de lungimi de undă.
Pentru a obţine această relaţie el a făcut o ipoteză
revoluţionară pentru acea vreme. Planck a considerat că
radiaţia din cavitatea corpului negru provine de la
oscilatorii atomici din care sunt constituiţi pereţii
cavităţii. Acesta a propus următoarele ipoteze:
1. un oscilator nu poate avea decât anumite valori discrete

ale energiei, 𝐸𝑛 : Max Planck
(1858-1947)
𝐸𝑛 = 𝑛ℎ𝜈 (12) Fizician german care a
introduc conceptul de
unde 𝑛 = 1,2, …. este numit număr cuantic, ℎ = 6,62 ∙ cuantificare pentru a
10−34 Js este constanta lui Planck, ir 𝜈 este frecvenţa explica distributia
spectrala a radiaţiei
oscilatorului. Conform relaţiei precedente, energia
corpului negru şi care a
fiecărui oscilator poate avea doar valori discrete, adică fost punctul de plecare
energia este cuantificată. Fiecare valoare discretă va pentru fizica cuantică.
corespunde unei stări cuantice diferite reprezentate de Pentru descoperirile
privind cuantificarea
numărul 𝒏. Astfel, când 𝑛 = 1, energia oscilatorului este energiei Planck a fost
𝐸1 = ℎ𝜈, toate celelalte stări de energie ale oscilatorului recompensat cu Premiul
vor fi un multiplu al acestei valori. Astfel, energia Nobel, în anul 1919.
oscilatorului poate fi scrisă sub forma unui set discret
de valori: 𝐸1 , 2𝐸1 , 3𝐸1 , … .
2. oscilatorii pot emite sau absorbi cantităţi bine delimitate de energie, atunci când
trec dintr-o stare în alta. Diferenţa dintre energia stări finale şi iniţiale a tranziţiei
pe care o efectuează oscilatorul este egală cu o cuantă de energie 𝒉𝝂:
𝐸𝑓 − 𝐸𝑖 = ℎ𝜈 (13)
Conform acestei ultime ipoteze, un oscilator absoarbe sau emite energie doar
când îşi modifică starea cuantică. Dacă nu îşi modifică starea spunem că el se află
într-o stare staţionară. Introducerea nivelurilor cuantificate de energiei, propuse
de Planck, o abatere clară de la fizica clasică care presupunea că absorbţia sau
emisia de energie se face în mod continuu, a reprezentat momentul în care a luat
naştere o nouă teorie numită Mecanică Cuantică.
Pentru a determina distribuţia densităţii de energie a radiaţiei corpului

negru, Planck a utilizat legea de distribuţie a lui Boltzmann, conform căreia

probabilitatea de ocupare a unui nivel energetic

𝐸 𝑰 (𝐚. 𝐮. )
este proporţională cu factor egal cu 𝑒𝑥𝑝 [− 𝑘 𝑇],
𝐵
unde 𝐸 reprezintă energia stării în care se află
oscilatorul. În acord cu ipoteza lui Planck, la
valori mari a lungimii de undă, energia nivelelor
energetice ale osculatorilor este egală cu cea din
partea dreaptă a figurii 5 şi o mare parte a
nivelelor energetice sunt excitate deoarece
𝐸 𝝀 (𝐧𝐦)
factorul 𝑒𝑥𝑝 [− 𝑘 𝑇] este relativ mare pentru aceste
𝐵
Figura 5. În modelul Planck
stări. Prin urmare, vor exista multe contribuţii la
energia medie asociată unei
radiaţia emisă, deşi fiecare contribuţie are o anumite lungimi de undă este
energie foarte mică. În cazul lungimilor de undă egală cu produsul dintre energia
mici, partea stângă a figurii 5, probabilitatea de unei tranziţii şi un factor care
exprimă probabilitatea
excitare termică a nivelelor mari de energie este producerii acesteia.
𝐸
mic deoarece factorul 𝑒𝑥𝑝 [− 𝑘 𝑇] este relativ mic
𝐵
pentru valori mari ale lui 𝐸. Prin urmare, deoarece probabilitatea de excitare a
stărilor este foarte mică va exista o contribuţie foarte mică la energia totală a
radiaţiei emise. Această probabilitate scăzută „întoarce curba” din figura 5 spre
zero în domeniul lungilor de undă mici.
Pe baza ipotezei făcute, raționamentul lui Planck a condus la următoarea

lege cantitativă pentru intensitatea spectrală a radiaţiei emise de un corp negru,
aflat în echilibru termic, la temperatura 𝑇:
2𝜋ℎ𝑐 2
𝐼𝜆 = ℎ𝑐 (14)
𝜆5 𝑒𝑥𝑝[ −−1]
𝜆𝑘𝐵 𝑇
La valori mari ale lungimii de undă, relaţia precedentă se reduce la legea

Rayleigh- Jeans, iar pentru valori mici ale lungimii de undă 𝐼𝜆 scade exponenţial
cu lungimea de undă, în conformitate cu datele experimentale.
În momentul în care Planck şi-a prezentat teoria, foarte mulţi oameni de

ştiinţă au considerat că, conceptul cuantic de stări discrete ale absorbţiei sau
emisiei de energie nu este realistic, nici măcar Planck! Ei credeau că era doar un
truc matematic care reuşea să prezică corect rezultatele. De aceea, Planck şi alţi
oameni de ştiinţă au căutat alte explicaţii „raţionale” care să explice rezultatele
experimentale obţinute în cazul radiaţiei corpului negru. În anul 1905, Albert
Einstein a extins rezultatele lui Planck şi a considerat că şi oscilaţiile câmpului
electromagnetic sunt cuantificate. Astfel, cuantificarea a devenit o proprietate
fundamentală a luminii şi a altor unde electromagnetice, ceea ce a conduc la
noţiunea de foton, despre care vom discuta în paragraful următor.
O aplicaţie importantă a radiaţiei termice emise de corpuri este termometrul

de ureche, figura 6. Acesta „citeşte” temperatura corpului uman foarte rapid prin
măsurarea radiaţiei termice din domeniul IR emise de

timpan. Termometru este foarte sensibil deoarece
emisivitatea creşte, conform legii Stefan-Boltzmann, cu
puterea a patra a temperaturii. Astfel, dacă presupunem
că temperatura creşte cu 1℃ peste normal, raportul
dintre temperatura la febră şi temperatura normală este:
𝑇𝑓 (273+38)𝐾
= (273+37)𝐾 = 1,0032 (15)
𝑇𝑛
adică o creştere a temperaturi de doar 0,32% a

temperaturii corpului. Creşterea în puterea radiată este
proporţională cu puterea a patra a temperaturii, astfel: Figura 6. Termometrul
de ureche determină
𝑃𝑓 𝑇𝑓 4 temperatura corpului
= (𝑇 ) = 1,013 (16) detectând intensitatea
𝑃𝑛 𝑛
radiaţiei IR emise de
Astfel, creşterea puterii radiate este de 1,3%, care este timpan.
uşor măsurată de senzorii IR ai aparatelor moderne.

Curs 13 - Dispozitive Interferentiale. Difractia Si Polarizarea Luminii - Radiatia Termica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 13 - Dispozitive Interferentiale. Difractia Si Polarizarea Luminii - Radiatia Termica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

OPTICĂ ONDULATORIE

interferenţei fasciculelor multiple. Pentru început vom analiza dispozitivele

Fenomenul de interferenţă a luminii a fost pus în evidenţă cu mult timp

Dacă presupunem că în punctul P se obţine un maxim de interferenţa (o

În ultimele două relaţii 𝑘 reprezintă

punctul 𝑂, numit maxim central, şi două minime dispuse simetric de o parte şi de

Din relaţia precedentă se observă că interfranja nu depinde de ordinul

Franjele de interferenţă nu au aceeaşi intensitate pe toată lăţimea lor, după

𝐸1 = 𝐸0 sin 𝜔𝑡 şi 𝐸2 = 𝐸0 sin(𝜔𝑡 − 𝜑) (10)

Din aceasta relaţie se observă că diferenţa de fază 𝛿, în cazul dispozitivului

Utilizând principiul superpoziţiei undelor, intensitatea câmpului electric

𝐸𝑃 = 𝐸1 + 𝐸2 = 𝐸0 [sin 𝜔𝑡 + 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝜑)] (13)

Dacă notăm cu 𝐴 = 𝜔𝑡 − 𝜑 şi cu 𝐵 = 𝜔𝑡 şi utilizăm identitatea trigonometrică

Aceasta relaţie ne arată că unda rezultantă în punctul 𝑃 va avea aceeaşi

Intensitatea luminii în punctul P este proporţională cu pătratul amplitudinii

Majoritatea instrumentelor utilizate pentru detecţia luminii măsoară o

Astfel, interferenţa constructivă -λ

În figura este prezentată dependenţa Figura 6. Distribuţia intensităţii

Fenomenul de interferenţă este foarte

Pentru a înţelege cum apare fenomenul

reprezentată prin raza 1. Aceasta este parţial b. Petele colorate de pe asfaltul ud pe

Interferenţa razelor care se suprapun pe

2𝑛𝑑 2𝑛𝑑 sin2 𝑟 𝜆 2𝑛𝑑 𝜆

Dacă ţinem cont de egalitatea trigonometrică sin2 𝑟 + cos 2 𝑟 = 1, relaţia

Relaţia precedentă reprezintă diferenţa de drum optic care este exprimată

Interferenţa se poate obţine şi în lumină emergentă, atunci când razele 3 şi 5

𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝑟 (23)

Acest interferometrul a fost inventat de fizicianul american Albert Abraham

Figura 12. Mersul razelor de lumină în interferometrul Michelson. La

Interferometrul Michelson este prezentat schematic în figura . Un fascicul

Diferenţa de drum optic introdusă de deplasarea oglinzii 𝑂1 va conduce la o

Pentru a obţine un număr mare de franje 𝑍 trebuie ca deplasarea Δ𝑆 a oglinzii

Până în prezent am discuta doar despre dispozitive interferenţiale în care

Figura 17. Interferometrul

Interferometrul Fabry-Pérot este format din două oglinzi paralele situate la

𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝜃 (55)

variază cu diferenţa de fază 𝜑. După cum se observă din figura , franjele de

Pentru a determina lungimea de undă a luminii incidente pe o cavitate Fabry-

2𝑑1 = 𝑍1 𝜆 şi 2𝑑2 = 𝑍2 𝜆 (57)

iar lungimea de undă va fi determinată din relaţia:

unde 𝑍 = 𝑍2 − 𝑍1 reprezintă franjele numărate.

În acest capitol vom discuta despre fenomenul de difracţie a luminii,

Interferenţa luminii confirmă caracterul ondulatoriu al luminii. Însă, analiza

Există două tipuri de difracţie, în funcţie de poziţia obstacolului în raport cu

difractate au o suprafaţa curbă, iar fenomenul este numit sau

Între interferenţă şi difracţie nu există, din punct de vedere al fizicii, o

Fizicianul olandez, Christiaan Huygens, a fost primul care a demonstrat

Aceste observaţii ne permit să enunţăm fenomenul de difracţie ca fiind

Pentru a înţelege acest enunţ să analizăm ce se întâmplă atunci când lumina

Exemplele date anterior demonstrează că în apropierea obstacolelor de mici

Explicarea fenomenului de difracţie a luminii, în cadrul teoriei ondulatorii, a

Principiul Huygens-Fresnel, care este un principiu de bază al opticii

Pentru a determina amplitudinea undei rezultante în orice punct al spaţiului,

În acord cu principiul Huygens-Fresnel, fiecare element de arie 𝑑𝑆 a

Kirchhoff, care a rafinat şi explicat matematic principiul Huygens-Fresnel, a

Amplitudinea oscilaţiei rezultante în punctul 𝑃 va fi dată de suprapunerea

Pentru o suprafaţa S de formă arbitrară, integrala precedentă este dificil de

Împărţirea frontului undei în zone Fresnel face ca undele care ajung în

normala la elementul de suprafaţă şi ሬԦ

Din relaţia precedentă obţinem

Dacă ţinem cont că 𝜆 ≪ 𝑏 obţinem pentru înălţimea segmentului sferic

𝐸1 > 𝐸2 > … > 𝐸𝑚−1 > 𝐸𝑚 > 𝐸𝑚+1 > … (68)

Dacă ne întoarcem la succesiunea din relaţia (61) şi o reprezentăm pentru