bioprocessintl.

com
9.1. Propagarea unei perturbaţii 3
9.2. Ecuaţia de propagare a undelor 7
9.3. Unde sferice 9
9.4. Unda plană. Unda monocromatică plană
10
9.5. Viteza de propagare a undelor 13
9.5.1. Viteza de propagare a undelor
transversale 13
9.5.2. Viteza de propagare a undelor
longitudinale 15
9.6. Energia transportată de unde 17
9.7. Reflexia şi refracţia undelor 19
9.8. Dispersia undelor. Viteza de grup 20
9.9. Interferenţa undelor 22 Producerea unui tsunami în Japonia,
9.10. Unde staţionare 25 la 7 aprilie 2011. Acesta a fost generat de
producerea unui cutremur cu magnitudinea
de 9.1 în Oceanul Pacific, având epicentru la
aproximativ 70 Km de coasta Japoniei. După
cum vom vedea, undele seismice sunt unde
mecanice.

În studiul mişcării oscilatorii am considerat particule sau corpuri izolate care

aveau o mişcare periodică. Însă, oscilaț iile acestor particule se realizează, de regulă,
într-un mediu ale cărui particule sunt legate între ele datorită unor for ț e interne.
Astfel, miș carea oscilatorie se transmite particulelor mediului care încep şi ele s ă
oscileze, iar mişcarea oscilatorie a întregului sistem de particule este mai dificil de
descris.

O astfel de situaț ie este prezentată în figura 1, unde vibra ț iile coardelor unei
viori induse de arcuş, se transmit moleculelor de aer care vor căpăta o mişcare
oscilatorie. Vibraț ia coardelor produce o comprimare a aerului din imediata
vecinătate, iar această comprimare se transmite aerului din stratul alăturat, iar
stratul de aer comprimat ini ț ial se va destinde. Astfel, pe direc ț ia de propagare a
vibraț iilor vor apare straturi de aer comprimat şi straturi în care aerul se destinde,
fără a exista o deplasare a straturilor de aer. Fiecare strat de aer va vibra (se
destinde şi se comprimă) cu aceeaşi frecven ț ă ca cea a coardelor viorii. Astfel,
mişcarea oscilatorie imprimată particulelor mediului se propagă din aproape în
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Figura 1. Perturbația produsă în aer de vibraţiile coardelor unei viori se propagă în aer până la
urechea unui spectator aflat în sala de concerte.
aproape în toate punctele sale, iar acest fenomen de propagare a oscila ț iei reprezintă
o .

reprezintă un fenomen important în natură şi tehnică, de la undele

formate pe suprafaţa oceanelor şi mărilor, a undelor sonore şi luminoase care ne
ajută să percem mediul care ne î nconjoară sau să interac ț ionăm unii cu ceilal ț i,
până la undele radio utilizate în comunicaț ii, transmiterea informaț iilor sau analiza
spaț iului cosmic. De aceea, în societatea modernă este foarte importantă înţelegerea
producerii, propagării şi detec ț iei undelor.

Există două mari categorii de unde, - care apar la perturbarea

unui mediu material, de exemplu, undele produse prin aruncarea unei pietre în apă
atunci când se formează unde sferice cu centrul în locul în care s - a produs
perturbaţia, şi – care nu necesită existenţa unui mediu
material pentru a propaga (se propagă şi în vid), ca de exemplu, undele luminoase,
undele radio, semnalele Tv şi ale telefoanelor , razele X, etc. În acest capitol ne vom
ocupa cu studiul undelor mecanice.

Revenind la situaţia din figura 1, trebuie să observăm că în propagarea

mişcării oscilatorii particulele nu se deplasează pe distanţa pe care se propag ă
oscilaţia ci efectuează oscilaţii doar în jurul poziţiilor lor de echilibru, adică capătă o
energie cinetică. Acest lucru semnifică că s -a realizat un transfer de energie între
coardă şi particulele mediului . Acesta este fenomenul central ce caracterizează
mişcarea undelor şi anume, prin unde se realizează un transfer de energie la
distanţă, dar fără să se producă şi un transfer de substanţă.

9.1. PROPAGAREA UNEI PERTURBAŢII

În cele spuse mai sus am sugerat că esenţa propagării undelor este

transportul de energie pe o anumită distanţă, fără transport de
substanţă.

În producerea undelor mecanice sunt necesare trei elemente: (a) o

sursă de perturbaţii, (b) un mediu care să fie perturbat, şi (c) un
mecanism fizic prin care elementele mediul se pot influenţa reciproc. Un
caz simplu prin care putem evidenţia propagarea unei unde este cel al
utilizării unei coarde fixate la un capăt, iar la capătului liber îi
producem o pleznitură scurtă, figura 2. Se observă apariţia unui puls ce
se propagă dinspre mână spre capătul fix al corzii.

6-3
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Acesta este caracterizat de o anumită

P înălţime (amplitudine) şi o anumită viteză de
propagare în lungul mediului. Pe măsură ce
pulsul se propagă, fiecare element perturbat
P al corzii se va deplasa pe o direcţie
perpendiculară pe cea de propagare. Trebuie
P menţionat că nici o parte a corzii nu se
mişcă pe direcţia de propagare a undei.
Astfel, o undă în propagare care induce
P elementelor mediului perturbat o mişcare
perpendiculară pe direcţia sa de propagare
se numeşte .
Figura 2. Un puls transversal
deplasându-se într-o coardă.Să comparăm exemplul de mai sus cu
Direcţia de deplasare a unuiun altul, în care pulsul se formează prin
element P al corzii (săgeata
mişcarea unui resort comprimat, figura 3.
albastră) este perpendiculară pe
La inducerea unei comprimări urmată de o
direcţia de propagare a corzii
(săgeata verde).
tragere bruscă a resortului apare o zonă
comprimată ce se propagă în lungul direcţiei
iniţiale de comprimare. Această zonă este însoţită de o alta în care
resortul este întins. De menţionat că deplasarea regiunii comprimate se
face pe o direcţie paralelă cu cea în care se mişcă elementele resortului.
Astfel, o undă în propagare ce determină o mişcare a elementelor
mediului perturbat paralelă cu direcţia sa de propagare reprezintă o
undă longitudinală.

În natură se găsesc tipuri de unde care se supun unei combinaț ii

de perturbaţii transversale şi longitudinale. De exemplu, undele ce se
propagă la suprafaţa lichidelor, când elementele apei se mişcă atât pe
direcţie transversală cât şi longitudinală (figura 4). Deplasarea
transversală este dată de variaţia pe verticală a poziţiilor elementelor
apei (formarea valurilor), iar deplasarea longitudinală apare deoarece,
când unda se propagă la suprafaţă, elementele de apă sunt antrenate
într- o mişcare pe traiectorii circulare.

Comprimare Întindere

Întindere Comprimare

Figura 3. Un puls longitudinal într- un resort comprimat. Deplasarea zonei

comprimate se realizează după o direcţie paralelă cu cea de propagare a undei
(săgeata albastră).

6-4
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Un alt exemplu este cel Viteza de propagare

al undelor seismice care se
propagă dintr-un anumit
punct din interiorul
Pământului spre suprafaţă
odată cu producerea unui
Figura 4. Mişcarea elementelor de apă la suprafaţă,
seism. Undele longitudinale unda propagându- se atât transversal cât şi
se deplasează mai rapid spre longitudinal. Elementele de apă se vor mişca pe
suprafaţă, viteza lor de traiectorii circulare, fiecare fiind deplasat din poziţia
de echilibru atât orizontal cât şi vertical
propagare fiind în domeniul
7 – 8 𝑘𝑚/𝑠 în apropierea suprafeţei. Din acest motiv ele se mai numesc şi
unde P (unde primare) deoarece ele sunt primele care sunt înregistrate
de seismograf. Undele transversale se propagă mai încet ( 4 – 5 𝑘𝑚/𝑠) şi se
numesc şi unde S (unde secundare). Înregistrând timpul dintre sosirea
acestor unde la seismograf, se poate determina distanţa până la sursa
cutremurului.

Plecând de la aceste exemple putem defini, în mod general, unda

ca fiind o perturbaţie care se propagă, din apro ape în aproape, într-un
mediu prin intermediul unui câmp. Acest câmp poate fie mecanic (câmp
de forţe elastice, câmp determinat de forţele de presiune dintr-un gaz,
etc.) sau electromagnetic.

Perturbaţia care se propagă în spaţiu este o funcţie de loc şi timp,

asfel încât, notând cu 𝜓 mărimea perturbată, putem scrie:

𝜓 = 𝜓(𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) = 𝜓(𝑟̅ , 𝑡) (1)

Această mărime portă denumirea de . Trebuie precizat că 𝜓

poate fi o mărime vectorială (deplasare mecanică 𝑟̅ , intensitatea
câmpului electric 𝐸̅ sau magnetic 𝐻 ̅ , etc.) sau o mărime scalară
(presiunea unui gaz 𝑝, diferenţa de potenţial 𝑈, etc).

Mulţimea punctelor din spaţiu în care funcţia de undă 𝜓 are, la un

moment dat 𝑡, aceeaşi valoare, adică:

𝜓 = 𝜓(𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) = 𝑎 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (2)

6-5
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

(a) (b)

Figura 5. (a). Frontul undei sferice. (b). Frontul unei unde plane.
Razele perpendiculare pe suprafeţele de undă indică direcţia de
propagare a undei.

formează o suprafaţă numită . Pe o suprafaţă de undă

punctele mediului oscilează cu aceeaşi fază. Suprafaţa de undă situată,
la un moment dat, la cea mai mare dist anţă de sursa de oscilaţie este
numită . În mediile care au aceleaşi proprietăţi în toate
direcţiile, mediile izotrope, frontul undei coincide cu suprafaţa undei,
deoarece în astfel de medii mişcarea oscilatorie se propagă cu aceeaşi
viteză în toate direcţiile. Forma suprafeţei de undă depinde de forma
sursei cât şi de proprietăţiile mediului în care se propagă unda. Astfel,
dacă sursa este punctuală sau sferică , suprafeţele de undă sunt sfere
concentrice, figura 5.a, iar unda este numită . Dacă sursa
de oscilaţie este o suprafaţă plană atunci suprafe ț ele de undă sunt
plane paralele cu planul sursei, iar unda este numită , figura
5,b. Într-un mediu omogen şi izotrop oscilaţiile produse într -un punct se
vor propaga în mod uniform în toate direcţ iile şi, prin urmare, fronturile
de undă la diferite momente sunt suprafeţe sferice concentrice. Mai
trebuie precizat că, la distanţă mare faţă de sursa de oscilaţie , razele
suprafeţelor sferice devin foarte mari, astfel încât curbura suprafeţei
este foarte mică şi vom putea considera fronturile de undă ca fiind plane
paralele între ele, adică unde plane. Direcţia de propagare a undelor,
perpendiculară pe această suprafaţă, se numeşte .

Să considerăm o perturbaţie descrisă prin funcţia de undă 𝜓, care

se propagă de-a lungul axei ox. În acest caz funcţia de undă se scrie:

𝜓 = 𝜓(𝑥, 𝑡) (3)

În cazul propagării perturbaţiei cu viteză constantă 𝑣,

presupunând că perturbaţia nu se modifică (amortizează) în timp, putem
reprezenta grafic 𝜓 = 𝜓(𝑥) la momentele 𝑡 = 0 şi 𝑡 = 𝑡 (figura 6). Astfel, la
momentul 𝑡 = 0, pentru punctul P se poate scrie:

6-6
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

𝜓 = 𝜓(𝑥1 , 0) = 𝑓(𝑥1 ) (4) 𝑣̅

𝝍
𝑡=0 𝑡=𝑡
unde funcţia 𝑓 defineşte forma P
P
perturbaţiei. Cum perturbaţia se 𝝍(𝒙𝟏 , 𝟎) 𝝍(𝒙𝟐 , 𝒕)
deplasează cu viteza 𝑣 fără să se
amortizeze, în punctul P de 𝒙
coordonată 𝑥2 = 𝑥1 + 𝑣𝑡, funcţia 𝜓 𝑥1 𝑣𝑡
trebuie să aibă aceeaşi valoare la 𝑥2
momentul 𝑡 = 𝑡:
Figura 6. Reprezentarea perturbaţiei 𝜓 în
𝜓(𝑥2 , 𝑡) = 𝑓 (𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 − 𝑣𝑡) (5) funcţie de distanţa x, la momentele 𝑡 = 0 şi
𝑡 = 𝑡.
Astfel, conform relaţiei (5),
rezultă că într-un punct P de coordonată x funcţia de undă 𝜓 va avea
forma la momentul t dată de relaţia:

𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝑓 (𝑥 − 𝑣𝑡) (6)

Această relaţie indică că o perturbaţie care se propagă în sensul

pozitiv al axei ox cu viteza v, fără amortizare, este decrisă printr- o
funcţie de undă 𝜓 ce depinde numai de mărimea 𝑥 − 𝑣𝑡. Analog, dacă
perturbaţia se propagă spre stânga, funcţia de undă va fi dată de relaţia
𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝑓(𝑥 + 𝑣𝑡).

Mărimea 𝜑 = 𝑥 ± 𝑣𝑡 se numeşte faza undei. Suprafaţa de undă fiind

definită prin condiţia 𝜓 = 𝑎 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡., înseamnă că această suprafaţă va fi
determinată şi de relaţia:

𝜑 = 𝑥 ± 𝑣𝑡 = 𝑎 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (7)

Prin definiţie, viteza de propagare a unui punct x de fază constantă

este denumită . Astfel, prin derivarea în raport cu timpul a
relaţiei (7) vom obţine:

𝑑𝑥
−𝑣=0 (8)
𝑑𝑡

𝑑𝑥
adică viteza de fază 𝑣 = este chiar viteza de propagare a undei în
𝑑𝑡
lungul direcț iei 𝑜𝑥.

9.2. ECUAŢIA DE PROPAGARE A UNDELOR

Pentru a descrie propagarea undelor într-un mediu am introdus

funcţia de undă 𝜓. Toate valorile acesteia reprezintă soluţii ale
, care ne dă o descriere completă a propagării
undelor şi din care vom determina expresii pentru viteza de undă.

6-7
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Vom presupune o undă care se ̅

𝐓
propagă în lungul unei coarde de 𝚫𝒙 𝛼𝐵

tensiune 𝑇, ca în figura 7. 𝐁
Considerând un element ∆𝑥 din
𝛼𝐴 𝐀
aceasta şi presupunând că, capetele
ei fac ungiurile 𝛼𝐴 şi 𝛼𝐵 cu axa ox, ̅
𝐓
forţa care acţionează asupra
elementului pe direcţie verticală va fi: Figura 7. Un element de coardă Δ𝑥
supus tensiunii 𝑇̅.
𝑇𝑠𝑖𝑛𝛼𝐵 − 𝑇𝑠𝑖𝑛𝛼𝐴 = 𝑚𝑎𝑦 (9)

sau 𝑇(𝑠𝑖𝑛𝛼𝐵 − 𝑠𝑖𝑛𝛼𝐴 ) = 𝑚𝑎𝑦 (10)

Deoarece unghiurile sunt mici, putem utiliza aproximaţia 𝑠𝑖𝑛𝛼 ≈ 𝑡𝑔𝛼

şi astfel putem exprima forţele verticale cu relaţia:

𝑇(𝑡𝑔𝛼𝐵 − 𝑡𝑔𝛼𝐴 ) = 𝑚𝑎𝑦 (11)

unde 𝑚 reprezintă masa elementului de coardă. Să ne imaginăm o

deplasare 𝜓(𝑦, 𝑡) infinitezimală a capătului, tangenta unghiului în raport
cu axa x pentru această deplasare va fi:

𝑑𝜓(𝑦,𝑡)
𝑡𝑔𝛼 = (12)
𝑑𝑥

Pentru că evaluam această tangetă la un moment particular de

timp, putem scrie această relaţie sub forma:

𝜕𝜓(𝑦,𝑡)
𝑡𝑔𝛼 = (13)
𝜕𝑥

Astfel, înlocuind în relaţia (11) obţinem:

𝜕𝜓(𝑦,𝑡) 𝜕𝜓(𝑦,𝑡)
𝑇 [( ) −( ) ] = 𝑚𝑎𝑦 (14)
𝜕𝑥 𝐵 𝜕𝑥 𝐵

Conform principiului al doilea al lui Newton şi considerând masa

elementului de coardă 𝑚 = 𝜇∆𝑥, obţinem:

𝜕 2𝜓(𝑦,𝑡)
𝑚𝑎𝑦 = 𝜇∆𝑥 ( ) (15)
𝜕𝑡 2

Astfel, din relaţiile (14) şi (15) obţinem:

𝜕𝜓(𝑦,𝑡) 𝜕𝜓(𝑦,𝑡) 𝜕 2𝜓(𝑦,𝑡)

𝑇 [( ) −( ) ] = 𝜇∆𝑥 ( ) (16)
𝜕𝑥 𝐵 𝜕𝑥 𝐵 𝜕𝑡 2

𝜕𝜓(𝑦,𝑡) 𝜕𝜓(𝑦,𝑡)
[( 𝜕𝑥 ) −( ) ] 𝜇 𝜕 2𝜓(𝑦,𝑡)
𝜕𝑥
de unde rezultă: 𝐵 𝐴
= ( ) (17)
∆𝑥 𝑇 𝜕𝑡 2

6-8
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Partea stângă a acestei ecuaţii poate fi exprimată sub altă formă,

dacă ţinem cont de relaţia derivatei parţiale a unei funcţii, definită de:

𝜕𝑓 𝑓(𝑥+∆𝑥)−𝑓(𝑥)
= lim (18)
𝜕𝑥 ∆𝑥→0 ∆𝑥

𝜕𝜓(𝑦,𝑡) 𝜕𝜓(𝑦,𝑡)
Dacă facem asocierea 𝑓 (𝑥 + ∆𝑥 ) cu ( ) şi 𝑓(𝑥) cu ( ) observăm că
𝜕𝑥 𝐵 𝜕𝑥 𝐴
pentru cazul ∆𝑥 → 0, relaţia (17) devine:

𝜕 2 𝜓(𝑦,𝑡) 𝜇 𝜕 2𝜓(𝑦,𝑡)
= ( ) (19)
𝜕𝑥 2 𝑇 𝜕𝑡 2

Aceasta este ecuaţia de propagare a undelor obţinută în cazul particular

al unei corzi. Prin trecere la cazul general (mişcarea
tridimensională,caracterizată de funcţia de undă 𝜓(𝑟̅ , 𝑡)) putem scrie
relaţia de mai sus sub forma:

1 𝜕 2 𝜓(𝑟̅ ,𝑡)
Δ𝜓(𝑟̅ , 𝑡) − =0 (20)
𝑣2 𝜕𝑡 2

𝑇
unde 𝑣 = √𝜇 (21)

reprezintă viteza de propagare a perturbaţiei în cazul particular al unei

corzi în care se propagă unde transversale.

Această ecuaţie de propagare se aplică unui număr variat de unde.

În cazul nostru funcţia de undă este deplasarea y a elementului de
coardă. Pentru unde sonore funcţia de undă 𝜓 corespunde poziţiilor
longitudinale ale variaţiilor de presiune sau variaţiei densităţii gazului
în care se propagă unda. În cazul undelor electromagnetice funcţia de
undă 𝜓 corespunde intensităţii câmpului electric sau magnetic.

9.3. UNDE SFERICE

În general, sursele punctiforme emit unde în toate direcţiile . În

cazul mediilor ideale (propagarea nu se face după o direcţie
preferenţială), problema are simetrie sferică, deci ecuaţia diferenţială a
undelor trebuie scrisă în coordonate sferice (figura 8), laplacianul fiind:

1 𝜕 𝜕 1 𝜕 𝜕 1 𝜕2
Δ = 𝑟 2 𝜕𝑟 (𝑟 2 𝜕𝑟) + 𝑟 2𝑠𝑖𝑛𝜃 𝜕𝜃 (𝑠𝑖𝑛𝜃 𝜕𝜃) + 𝑟 2 𝑠𝑖𝑛2𝜃 𝜕𝜑2 (22)

În cazul undelor sferice create de o sursă punctiformă care se

propagă în medii omogene şi izotrope, funcţia de undă depinde doar de
variabilele 𝑟̅ şi 𝑡. Atunci putem scrie:

6-9
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

1 𝜕 𝜕 𝜕2 2 𝜕
Δ = 𝑟 2 𝜕𝑟 (𝑟 2 𝜕𝑟) = 𝜕𝑟 2 + 𝑟 𝜕𝑟 (23) 𝒛
𝑷
Ecuaţia undelor se scrie în acest caz:
𝒓̅
𝜕 2 (𝑟𝜓) 1 𝜕 2(𝑟𝜓) 𝜽
− =0 (24)
𝜕𝑟 2 𝑣2 𝜕𝑡 2 𝝋
𝒚
Această ecuaţie admite soluţii de 𝒙
forma:
Figura 8. Poziţia unui punct în
𝑟𝜓 = 𝑓 (𝑟 − 𝑣𝑡) + 𝑔(𝑟 + 𝑣𝑡) (25) coordonate sferice. Poziţia acestuia
în raport cu axele este dată de
Adică ea exprimă superpoziţia a două realţiile: 𝑥 = 𝑟𝑠𝑖𝑛𝜃𝑐𝑜𝑠𝜑, 𝑦 = 𝑟𝑠𝑖𝑛𝜑𝑠𝑖𝑛𝜃
unde care se propagă în sens opus. Se şi 𝑧 = 𝑟𝑐𝑜𝑠𝜃.
observă că, pentru undele care pleacă de
la sursă, funcţia de undă are forma:

1
𝜓 = 𝑟 𝑓 (𝑟 − 𝑣𝑡) (26)

1
Termenul 𝑓(𝑟 − 𝑣𝑡) reprezintă undele progresive sau directe, iar
𝑟
1
temenul 𝑔(𝑟 + 𝑣𝑡) reprezintă undele regresive sau inverse. Primele sunt
𝑟
unde care pornesc de la sursă, iar cele din urmă sunt unde care converg
către sursă. Ecuaţia suprafeţelor echifază este  = r  vt = const., care reprezintă
ecuaţia unor sfere concentrice cu centrul în sursa undei. Departe de sursă,
suprafaţa sferică echifază poate fi aproximată pe porţiuni mari cu un plan, iar
undele sferice devin plane.

9.4. UNDA PLANĂ. UNDA MONOCROMATICĂ PLANĂ

Un caz important de unde care se propagă într-o singură direcţie îl

constituie acela în care funcţia de undă poate fi exprimată prin funcţiile
trigonometrice sinus şi cosinus.

Undele sinusoidale reprezintă cel mai simplu caz de undă continuă

periodică, care poate fi utilizată pentru construcţia u ndelor mai
complexe. În figura 9 este reprezentată o undă sinusoidală care se
deplasează la două momente de timp 𝑡 = 0 şi un moment ulterior t, iar în
figura 10 o undă ce se propagă într-un mediu în funcţie de poziţie şi
timp.

Analizând figura 10 putem defini ca fiind

distanţa dintre două puncte vecine de fază egală, succesive pe direcţia
de mişcare sau distanţa minimă dintre oricare două puncte identice de
pe două unde vecine. Analog, putem definii a undelor
sinusoidale ca fiind intervalul de timp necesar ca puncte identice de pe

6 - 10
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

unde învecinate să treacă prin 𝝍

aceeaşi poziţie. Putem defini şi 𝑣𝑡 𝑣̅
a undelor periodice
(sinusoidale) ca fiind numărul de
𝒙
puncte identice de pe suprafaţa de
undă care trec prin aceeaşi poziţie
în unitatea de timp:

1
𝜐=𝑇 (27) Figura 9. Undă sinusoidală
unidimensională care se deplasează cu
viteza 𝑣̅ , la momentele 𝑡 = 0 (curba
Deplasarea maximă faţă de
portocalie)şi 𝑡 (curba punctată
poziţia de echilibru a unui punct de albastră).
pe suprafaţa de undă reprezintă
.

Din definiţiile lungimii de undă, ale perioadei şi analizân d figura

10 observăm că unda parcurge o distanţă egală cu 𝜆 într- o perioadă.
Astfel, poate fi exprimată prin:

𝜆
𝑣=𝑇 (28)

Să considerăm unda sinusoidală din figura 10 (a), care reprezintă

poziţia undei. Fiind o undă sinusoidală va fi exprimată prin relaţia:

𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡 (29)

La un moment de timp 𝑡’ frontul de undă se va afla la distanţa 𝑥 =

𝑣𝑡′, iar funcţia de undă va fi descrisă de relaţia:

𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝐴𝑠𝑖𝑛 𝜔 (𝑡 − 𝑡′) (30)

𝑥
adică 𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝐴𝑠𝑖𝑛 𝜔 (𝑡 − ) (31)
𝑣

Cum frecvenţa unghiulară este dată de relaţia:

𝝍 𝝍
𝜆 𝑇

𝐴 𝐴

𝒙 𝒕
(𝒂) (𝒃)

Figura 10. (a) Lungimea de undă 𝜆 a undei este distanţa dintre două puncte vecine ce
aceeaşi fază, (b) Perioada T undei este intervalul de timp undei să parcurgă o
distanţă egală cu 𝜆.

6 - 11
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

2𝜋
𝜔 = 2𝜋𝜈 = (32)
𝑇

relaţia (31) poate fi scrisă şi sub forma:

2𝜋 𝑥
𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 (𝑡 − 𝑣 ) (33)
𝑇

Din relaţiile (33) şi (28) obţinem:

𝑡 𝑥
𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 [2𝜋 ( − )] (34)
𝑇 𝜆

Relaţia (34) reprezintă care arată că func ţia de

undă într- un punct situat pe direcţia de mişcare depinde simultan de
poziţia 𝑥 şi timpul 𝑡 faţă de sursa undei. Mărimea:

𝑡 𝑥
𝜑 = 2𝜋 (𝑇 − 𝜆 ) (35)

se numeşte . Mulţimea punctelor din spaţiu care au la

un moment dat aceeaşi fază (oscilează în fază) formează suprafaţa de
undă. În cazul considerat aici, suprafeţele de undă sunt plane
perpendiculare pe direcţia de mişcare ox. După cum am arătat anterior
(relaţia (8)), viteza undei este egală cu viteza de propagare a undei şi o
numim viteză de fază.

Dacă diferenţa de fază Δ𝜑 = 𝜑2 − 𝜑1 dintre două puncte 𝑥1 şi 𝑥2 diferă

prin 2𝑘𝜋 obţinem:

𝑡 𝑥2 𝑡 𝑥1
Δ𝜑 = 𝜑2 − 𝜑1 = 2𝑘𝜋 ⇒ 2𝜋 (𝑇 − ) − 2𝜋 (𝑇 − ) = 2𝑘𝜋 (36)
𝜆 𝜆

𝜆
adică 𝑥2 − 𝑥1 = 𝑘𝜆 = 2𝑘 2 , 𝑘 = 0,1,2, .. (37)

şi atunci spunem că punctele sunt în fază.

Dacă diferenţa de fază Δ𝜑 = 𝜑2 − 𝜑1 = (2𝑘 + 1)𝜋 obţinem:

𝜆
𝑥2 − 𝑥1 = (2𝑘 + 1) 2 , 𝑘 = 0,1,2, .. (38)

şi punctele sunt în opoziţie de fază.

Ţinând cont de relaţia (32) şi definind :

2𝜋 2𝜋 𝜔
𝑘= = 𝑣𝑇 = (39)
𝜆 𝑣

ecuaţia undei plane devine:

𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) (40)

6 - 12
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Relaţia de mai sus exprimă o .

Experienţa arată că orice undă poate fi descompusă într-o combinaţie

liniară de unde armonice plane monocromatice. Unda armonică plană
monocromatică poate fi scrisă şi prin relaţia:

𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝐴𝑒 𝑖(𝜔𝑡−𝑘𝑥) (41)

având semnificaţie fizică partea imaginară a acestei expresii (sau partea

reală dacă se exprimă funcţia 𝜓(𝑥, 𝑡) prin cosinus).

Pentru unda armonică plană monocromatică funcţia de undă este:

a) periodică în timp

𝜓(𝑥, 𝑡 + 𝑇) = 𝜓(𝑥, 𝑡) ⇒ sin[𝜔(𝑡 + 𝑇) − 𝑘𝑥 ] = sin(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 )

2𝜋
⇒ 𝜔(𝑡 + 𝑇) − 𝑘𝑥 = 𝜔𝑡 + 2𝜋 − 𝑘𝑥 ⇒ 𝑇 = (42)
𝜔

b) periodică în spaţiu

𝜓(𝑥 + 𝜆, 𝑡) = 𝜓(𝑥, 𝑡) ⇒ sin[𝜔𝑡 − 𝑘(𝑥 + 𝜆] = sin(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 )

2𝜋
⇒ 𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 − 𝑘𝜆 = 𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 − 2𝜋 ⇒ 𝑘 = (43)
𝜆

9.5. VITEZA DE PROPAGARE A UNDELOR

9.5.1. VITEZA DE PROPAGARE A UNDELOR TRANSVERSALE

După cum am discutat la începutul capitolului, se cunosc două

tipuri de unde: unde longitudinale, la care este perturbaţia este paralelă
cu direcţia de propagare a undei, respectiv, unde transversale, la care
este perturbaţia este perpendiculară pe direcţia de propagare a undei.

Viteza de propagare a undelor transversale a fost stabilită în

paragraful 3, unde s-a stabilit ecuaţia de propagare a undelor într-o
coardă în care apar unde transversale. Astfel, prin c ompararea relaţiilor
(19) şi (20) obţinem:

𝑇
𝑣𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠 = √𝜇 (44)

unde 𝑇 reprezintă tensiunea în coardă, iar 𝜇 este masa unităţii de

lungime a corzii.

6 - 13
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Se observă că viteza
̅
𝒗
undelor transversale
descreşte odată cu ∆𝒔
creşterea unităţii de masă 𝜑 𝜑
∆𝒔
a lungimii corzii. Acest
𝜑 ̅
𝑻
fapt se datorează ̅
𝑻 𝑹
𝑹
dificultăţi sporite de a
𝑶 𝑶
accelera un element mai
lung de coardă prin
comparaţie cu unul mai Figura 11. Mișcarea unui element ∆𝑠 care se deplasează
cu viteza 𝑣̅ . Forțele care acționează asupra sa sunt
scurt. radiale deoarece componentele orizontale se
anulează reciproc.
Formula vitezei
undelor transversale se poate determina şi din considerente mecanice.
Să considerăm un puls ce se deplasează într-o coardă întinsă cu viteză
constantă în raport cu o porţiune de referinţă. Putem alege ca referinţă
o porţiune de coardă care se deplasează cu pulsul considerat, cu aceeaşi
viteză deoarece legea a doua a lui Newton este valabilă atât în sisteme
staţionare cât şi în cele care se deplasează cu viteză constantă.
Presupunem o deplasare a elementelor coardei spre stânga (figura 11) şi
alegem un element de coardă de lungime Δ𝑠 ce formează un arc de cerc
de rază 𝑅. Elementul ales va avea o acceleraţie centripetă care este
întreţinută de componentele tensiunii 𝑇̅ ce apare în coardă. Această
forţă acţionează asupra ambelor capete ale ele mentului considerat,
componentele sale orizontale anulându-se reciproc, iar cele verticale
sunt orientate spre centrul arcului de cerc şi vor avea rezultanta egală
cu 2𝑇𝑠𝑖𝑛𝜑 (figura 11). Deoarece am ales o porţiune mică de coardă şi
ţinând cont că unghiurile sunt mici putem folosi aproximaţia 𝑠𝑖𝑛𝜑 ≈ 𝜑.
Astfel, forţa totală ce acţionează pe direcţia radială va fi:

𝐹𝑟 = 2𝑇𝑠𝑖𝑛𝜑 ≈ 2𝑇𝜑 (45)

Elementul de coardă are masa:

𝑚 = 𝜇∆𝑠 (46)

Cum elementul formează un arc de cerc care subîntinde un unghi

2𝜑, putem exprima lungimea arcului de cerc prin relaţia:

∆𝑠 = 2𝜑 𝑅 (47)

Astfel, relația (46) devine:

𝑚 = 2𝜇𝑅𝜑 (48)

Aplicând legea a doua a lui Newton pe direcție radială obținem:

6 - 14
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

𝑚𝑣 2
𝐹𝑟 = 𝑚𝑎 = (49)
𝑅

adică:

𝑚𝑣 2
2𝑇𝜑 = (50)
𝑅

Prin înlocuirea expresiei (48) în relația de mai sus obținem:

2𝜇𝑅𝜑𝑣 2
2𝑇𝜑 = (50)
𝑅

𝑇
Adică: 𝑣𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠 = √𝜇 (51)

Trebuie menționat că deducerea acestei relaţii s-a bazat pe

presupunerea că lungimea pulsului este mult mai mică decât cea a
corzii. În plus, modelul ales nu presupune o formă particulară a formei
pulsului, adică acesta se deplasează cu viteza 𝑣̅ fără ca forma pulsului
să se modifice.

9.5.2. VITEZA DE PROPAGARE A UNDELOR LONGITUDINALE

Pentru a determina viteza de deplasare a undelor longitudina le ne

vom imagina următoarea situaţie: o bară rigidă de secţiune constantă 𝑆,
densitate 𝜌 şi modul de elasticitate 𝐸 este supusă unei tensiuni de-a
lungul axei sale (figura 12). Datorită forţelor de tensiune, fiecare
secţiune va suferi o deplasare 𝜓 în lungul axei sale. Pentru a putea
produce o undă în această bară trebuie să presupunem că deformarea
este o funcţie de distanţa 𝑥 faţă de originea sistemului de coordonate.
Aplicând o forţă exterioară, două secţiuni aflate la distanţa 𝑑𝑥 una de
alta se vor deplasa pe distanţele 𝜓(𝑥) şi 𝜓(𝑥 + 𝑑𝑥). Eforturile unitare pe
cele două feţe 𝜎(𝑥) şi 𝜎(𝑥 + 𝑑𝑥) sunt date de legea lui Hooke, care este de
forma:
𝜎 ∆𝑙
= (52)
𝐸 𝑙
𝝍(𝒙)
𝐹
unde 𝜎 = 𝑆 reprezintă efortul
𝑶 𝝈(𝒙) 𝝈(𝒙 + 𝒅𝒙)
unitar, iar 𝐸 este modulul de
𝒙
elasticitate a lui Young.
Mărimea ∆(𝑑𝑥 ) = 𝜓(𝑥 + 𝑑𝑥)- 𝜓(𝑥) 𝒙 𝒅𝒙 𝝍(𝒙 + 𝒅𝒙)
reprezintă deformarea Δ𝑙, iar
mărimea 𝑑𝑥 reprezintă Figura 12. Mișcarea unui element 𝑑𝑥 care se
lungimea 𝑙 a deformării. deplasează cu viteza 𝑣̅ într- o bară elastică în
care se produc unde longitudianle prin
exercitarea unor forţe exterioare asupra
acesteia.

6 - 15
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Dezvoltând termenul 𝜓(𝑥 + 𝑑𝑥) obţinem pentru mărimea ∆(𝑑𝑥)

expresia:

𝜕𝜓 𝜕𝜓
∆(𝑑𝑥 ) = [𝜓(𝑥) + 𝜕𝑥 𝑑𝑥 + ⋯ . . ] − 𝜓(𝑥 ) = 𝑑𝑥 (53)
𝜕𝑥

Legea lui Hooke va deveni:

𝜎(𝑥) 𝜕𝜓
= (54)
𝐸 𝜕𝑥

Conform legii a doua a lui Newton, forţa care produce deformarea

barei elastice va fi:

𝜕2𝜓
𝐹 = 𝑚𝑎 ⇒ 𝑆 [𝜎(𝑥 + 𝑑𝑥 ) − 𝜎 (𝑥 )] = 𝑚 𝜕𝑡 2 (55)

Masa barei este dată de relaţia:

𝑚 = 𝜌𝑑𝑉 = 𝜌𝑆𝑑𝑥 (56)

unde 𝜌 este densitatea mediului, astfel încât relaţia (56) devine:

𝜕 2𝜓
𝑆 [𝜎(𝑥 + 𝑑𝑥 ) − 𝜎(𝑥 )] = 𝜌𝑆𝑑𝑥 (57)
𝜕𝑡 2

Acum, dezvoltând termenul 𝜎 (𝑥 + 𝑑𝑥 ), obţinem:

𝜕𝜎 𝜕𝜎
𝜎 (𝑥 + 𝑑𝑥 ) − 𝜎(𝑥 ) = [𝜎(𝑥) + 𝜕𝑥 𝑑𝑥 + ⋯ . . ] − 𝜎 (𝑥 ) = 𝑑𝑥 (58)
𝜕𝑥

care, prin înlocuire în relaţia (58) conduce la:

𝜕𝜎 𝜕2𝜓
= 𝜌 𝜕𝑡 2 (59)
𝜕𝑥

Eliminând efortul unitar 𝜎 din relaţiile (54) şi (59) obţinem:

𝜕2𝜓 𝜌 𝜕 2𝜓
−𝐸 =0 (60)
𝜕𝑥 2 𝜕𝑡 2

Aceasta este care se

propagă într-o singură direcţie, într- o bară elastică.

Comparând relaţiile (21) şi (60) obţinem pentru viteza de propagare a

undelor longitudinale expresia:

𝐸
𝑣𝑙𝑜𝑛𝑔 = √𝜌 (61)

În cazul unei bare de fier ( 𝐸 = 2 ∙ 1011 𝑁/𝑚2 şi 𝜌 = 7700𝑘𝑔/𝑚3 ), viteza

de propagare a undelor longitudinale este 𝑣 = 5050 𝑚/𝑠.

6 - 16
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

9.6. ENERGIA TRANSPORTATĂ DE UNDE

Unda transportă energie atunci când se propagă într - un mediu.

Acest lucru poate fi evidenţiat foarte uşor, după cum am mai precizat,
prin observarea stării de mişcare induse unui corp ce pluteşte pe
suprafaţa apei de către o undă. Un alt exemplu este cel al unui corp
legat de o coardă în care propagă unde transversale. Atunci când unda
ajunge la obiectul suspendat acesta începe să să execute o mişcare de
translaţie, proces ce este însoţit şi de un transfer de energie de la undă
la corp.

Să considerăm cazul unidimensional al propagă rii unei unde

sinusoidale într-o coardă. Sub acţiunea unei forţe exterioare care
acţionează la capătul corzii pe o direcţie transversală aceasta începe să
oscileze, iar energia furnizată aceasteia se va propaga în lungul ei.
Fiecare element al corzii de de masă 𝑑𝑚 şi lungime 𝑑𝑙 se va mişca pe
direcţie verticală, având o mişcare armonică simplă pe direcţia Oy.
Fiecare element va avea aceeaşi frecvenţă 𝜔 şi aceaşi amplitudine 𝐴.
Energia cinetică asociată mişcării elementului de coardă va fi:

𝑑𝑚𝑣𝑦2
𝑑𝐸𝐶 = (62)
2

unde 𝑣𝑦 este viteza transversală a elemetului de cordă. Dacă 𝜇 este masa

pe unitatea de lungime, atunci masa fiecărui element va fi 𝑑𝑚 = 𝜇𝑑𝑥.
Astfel, energia cinetică poate fi exprimată prin relaţia:

𝜇𝑑𝑥 𝑣𝑦2
𝑑𝐸𝐶 = (63)
2

Mişcarea oscilatorie armonică a elementul de cordă va fi exprimată

printr-o relaţie de forma:

𝜓 = 𝐴𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) (64)

Deoarece elementul de cordă se mişcă doar pe direcţie verticală, coordonata

x rămâne constantă, astfel încât putem exprima viteza transversală prin relaţia:

𝑑𝜓 𝜕𝜓
𝑣𝑦 = | = = 𝜔𝐴 𝑐𝑜𝑠 (𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) (65)
𝑑𝑡 𝑥=𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. 𝜕𝑡

Astfel, relaţia (63) devine:

𝜇 𝜔2 𝐴2 𝑐𝑜𝑠 2 (𝜔𝑡−𝑘𝑥)
𝑑𝐸𝐶 = 𝑑𝑥 (66)
2

Pentru momentul 𝑡 = 0 energia cinetică va fi:

𝜇 𝜔2 𝐴2 𝑐𝑜𝑠 2 𝑘𝑥
𝑑𝐸𝐶 = 𝑑𝑥 (67)
2

6 - 17
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Integrând relaţia de mai sus pentru toate elementele coardei

cuprinse într- o lungime egală cu lungimea de undă, obţinem energia
cinetică totală 𝐸𝐶𝜆 transportată de cordă pe o lungime de undă:
𝜆 𝜇 𝜔2 𝐴2 𝑐𝑜𝑠 2 𝑘𝑥 𝜇 𝜔2 𝐴2 𝜆
𝐸𝐶𝜆 = ∫ 𝑑𝐸𝐶 = ∫0 2
𝑑𝑥 = 2
∫0 𝑐𝑜𝑠 2 𝑘𝑥𝑑𝑥

𝜇 𝜔2 𝐴2 1 1 𝜆 𝜇 𝜔2 𝐴2 𝜆
𝐸𝐶𝜆 = [ 𝑥 + 𝑠𝑖𝑛2𝑘𝑥] = (2 )
2 2 4𝑘 0 2

𝜇 𝜔2 𝐴2 𝜆
𝐸𝐶𝜆 = (68)
4

Datorită deplasării faţă de poziţia de echilibru, pe lângă energie

cinetică, fiecare element al corzii va avea şi o energie potenţială, dată de
relaţia:
𝑘𝜓 2
𝑑𝐸𝑝 = (69)
2

𝑘𝐴2 𝑠𝑖𝑛 2 (𝜔𝑡−𝑘𝑥)

adică 𝑑𝐸𝑝 = (70)
2

Repetând raţionamentul de mai sus, obţinem pentru energia

potenţială transportată de undă pe o lungime de undă, relaţia:
𝜇 𝜔2 𝐴2 𝜆
𝐸𝑝𝜆 = (71)
4

Astfel, transportată pe distanţă egală cu lungimea de

undă va fi:
𝜇 𝜔2 𝐴2 𝜆
𝐸𝑡𝜆 = 𝐸𝑐𝜆 + 𝐸𝑝𝜆 = (72)
2

Pe măsură ce unda se propagă prin coardă, a ceastă energie va

trece printr-un punct dat al acesteia într- un interval de timp egal cu o
perioadă. Astfel, asociată undei va fi:

∆𝐸 𝐸𝑡𝜆 𝜇 𝜔2 𝐴2 𝜆
P≝ = = (73)
∆𝑡 𝑇 2𝑇

sau ţinând cont de relaţia de definiţie a vitezei de fază:

𝜇 𝜔2 𝐴2 𝑣
P= (74)
2

Această relaţie ne arată că rata energiei transferate de o undă

sinusoidală într- o coardă este proporţională cu pătratul amplitudinii, al
frecvenţei unghiulare şi cu lungimea de undă.

undei 𝐼 reprezintă energia transportată de undă în

timp, printr -o suprafaţă, adică:
∆𝐸 P 𝐸𝑡𝜆
𝐼 = 𝑆∆𝑡 = = (75)
𝑆 𝑆𝑇

6 - 18
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

𝜇 𝜔2 𝐴2 𝑣
sau 𝐼= (76)
2𝑆

9.7. REFLEXIA ŞI REFRACŢIA UNDELOR

Atunci când în calea undelor produse pe suprafaţa unui lichid
punem un obstacol se observă că undele se întorc spre sursă,
interacţionând cu cele incidente. În plus, dacă obstacolul nu este foarte
mare, se observă că undele se propagă şi în spate le acestuia, frontul
undei fiind circular indiferent de forma frontului incident. Această
constatare poate fi explicată dacă se consideră că orice punct al
mediului prin care se propagă o undă este o sursă de unde secundare
sferice. Acesta este de fapt conţinutul , care
furnizează o metodă de a construi frontul de undă la un moment dat,
dacă se cunoaşte cel de la un moment anterior. Acest principiu poate fi
formulat astfel: orice punct de pe o suprafaţă de undă poate fi considerat
sursa unor unde sferice secundare astfel
încât, înfăşurătoarea aceastor unde
secundare va constitui noul front de undă
(figura 13).

Pe baza principilui lui Huygens se

pot explica şi
, reprezentate schematic
în figura 14. Astfel, să considerăm două
medii având module de elasticitate diferite
şi densităţi diferite, pe a căror suprafaţă
Figura 13. Formarea frontului de
de separare este incidentă o undă.
undă conform principiului lui
Huygens în cazul undelor plane Conform celor afirmate mai sus, fiecare
şi sferice. punct al suprafeţei de separare dintre cele
două medii va deveni sursă de noi oscilaţii
de la care se vor propaga noi unde având aceeaşi frecvenţă cu cea
incidentă. Se observă că o parte din undele produse se întorc în mediul
din care au venit, iar o altă parte pătrund în cel de-al doilea mediu,
propagându-se prin el. În primul caz spunem că undele sunt reflectate,
iar în cazul al doilea spunem că undele sunt refractate.

Pentru undele reflectate din figura 14 rezultă:

𝑃𝑂1 = 𝑂𝑂1 sin 𝑖 = 𝑣1 𝑡 (77)

şi 𝑂𝐴 = 𝑂𝑂1 𝑠𝑖𝑛𝑟′ = 𝑣1 𝑡 (78)

Adică:

sin 𝑖 = 𝑠𝑖𝑛𝑟 ′ ⇒ 𝑖 = 𝑟′ (79)

6 - 19
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

Relaţia de mai sus arată că

undele reflectate se întorc în
mediul din care au venit sub
unghiul de reflexie 𝑟’ egal cu 𝑨 𝑷
unghiul de incidenţă 𝑖. 𝒊 𝒓′
𝒊 𝒓′
𝒊 𝒓′
Pentru undele refractate 𝑶 𝒓 𝑶𝟏
rezultă: 𝒓
𝒓 𝑩

𝑃𝑂1 = 𝑂𝑂1 sin 𝑖 = 𝑣1 𝑡 (80)

şi 𝑂𝐵 = 𝑂𝑂1 sin 𝑟 = 𝑣2 𝑡 (81)

adică:
sin 𝑖 𝑣 Figura 14. Reflexia şi refracţia undei pe
= 𝑣1 = 𝑛 (82) suprafaţa de separare dintre două medii
sin 𝑟 2
diferite.

Relaţia de mai sus ne arată că raportul dintre sinusul unghiului

de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie este constant, fiind
egal cu raportul vitezelor undelor în cele două medii . Mărimea 𝑛 din
relaţia (82) se numeşte al mediului.

Deoarece viteza de propagare a undei într- un mediu este o

caracteristică a mediului respectiv, înseamnă că pentru orice pereche de
medii date indicele de refracţie este o constantă specifică.

9.8. DISPERSIA UNDELOR. VITEZA DE GRUP

apare atunci când viteza de fază (sau viteza de

propagare) a acestora printr- un mediu depinde de frecvenţa undelor. În
asemenea cazuri, energia transportată de undă nu se deplasează, în
general, cu viteza de fază 𝑣, ci cu o viteză mai mică numită viteză de
grup 𝑣𝑝 .

Unda armonică plană este un concept idealizat, în natură

neexistând astfel de unde. Totuşi, acest concept prezintă o însemnătate
deosebită pentru studiile asupra undelor deoarece, oricât de complicată
ar fi o perturbaţie, ea poate fi reprezentată ca o s umă de perturbaţii
având anumite frecvenţe apropiate ca valoare, cu ajutorul analizei
Fourier. Acest ansamblu de unde cu frecvenţe apropiate între ele
formează un sau .

Să considerăm, pentru simplitate, cazul a două unde sinusoidale

de frecvenţe foarte apropiate 𝜔1 şi 𝜔2 , care se propagă în aceaşi direcţie,
de- a lungul axei 𝑜𝑥. În plus, vom considera că cele două unde au aceaşi
amplitudine 𝐴 şi că ecuaţiile lor sunt de forma:

6 - 20
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

𝜓1 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔1 𝑡 − 𝑘1 𝑥)
𝝍 cos (𝑑𝜔𝑡 − 𝑑𝑘 𝑥)
(83)

şi 𝜓2 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔2 𝑡 − 𝑘2 𝑥)
(84)
𝒙
Unda rezultantă va avea
funcţia de undă:
𝑠𝑖𝑛(𝜔0 𝑡 − 𝑘0 𝑥)
𝜓 = 𝜓1 + 𝜓2 = Figura 15. Funcţia de undă rezultantă este
(𝜔1 −𝜔2 )𝑡−(𝑘1−𝑘2 )𝑥 (𝜔 +𝜔 )𝑡−(𝑘 +𝑘 )𝑥modulată de anvelopa cos (𝑑𝜔𝑡 − 𝑑𝑘 𝑥).
2𝐴 𝑐𝑜𝑠 𝑠𝑖𝑛 1 2 2 1 2
2
(85)

Deaorece am presupus că frecvenţele undelor sunt apropiate ca valoare,

se pot alege valorile:

𝜔1 = 𝜔0 + 𝑑𝜔,

𝑘1 = 𝑘0 + 𝑑𝑘 (86)

şi 𝜔2 = 𝜔0 − 𝑑𝜔,

𝑘2 = 𝑘0 − 𝑑𝑘 (87)

astfel încât, prin înlocuire în relaţia (85) obţinem:

𝜓 = 2𝐴 cos (𝑑𝜔𝑡 − 𝑑𝑘 𝑥)𝑠𝑖𝑛(𝜔0 𝑡 − 𝑘0 𝑥) (88)

Relaţia (88) reprezintă o undă a cărei amplitudine este modulată de

funcţia cosinus (figura 15).

Viteza de deplasare a grupului celor două unde, numită

, este viteza de deplasare a unui punct de amplitudine constantă în
direcţia 𝑜𝑥. Această viteză este determinată de condiţia:

𝑑𝜔𝑡 − 𝑑𝑘 𝑥 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (89)

Prin derivarea acestei relaţii în raport cu timpul şi ţinând cont că 𝑑𝜔 şi

𝑑𝑘 sunt constante, se obţine :
𝑑𝑥 𝑑𝜔
𝑣𝑔 = = (90)
𝑑𝑡 𝑑𝑘
𝜔
Utilizând relaţia 𝑘 = , unde 𝑣 este viteza de de fază, obţinem:
𝑣

𝑑𝑣
𝑣𝑔 = 𝑣 + 𝑘 𝑑𝑘 (91)
2𝜋
Cum 𝑘 = va rezulta:
𝜆

𝑑𝑣 𝑑𝜆 𝑑𝑣
𝑣𝑔 = 𝑣 + 𝑘 =𝑣−𝜆 (92)
𝑑𝜆 𝑑𝑘 𝑑𝜆

Sunt de analizat următoarele situaţii:

6 - 21
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

𝑑𝑣
1. dacă > 0, viteza de fază variază direct proporţional cu lungimea de
𝑑𝜆
undă şi atunci viteza de grup este mai mică decât cea de fază, 𝑣𝑔 < 𝑣 , şi
are loc o .
𝑑𝑣
2. dacă < 0, viteza de fază variază invers proporţional cu lungimea de
𝑑𝜆
undă şi atunci viteza de grup este mai mare decât cea de fază, 𝑣𝑔 > 𝑣 , şi
are loc o .
𝑑𝑣
3. dacă = 0 viteza de fază nu variază cu lungimea de undă şi atunci
𝑑𝜆
viteza de grup este egală cu cea de fază, 𝑣𝑔 = 𝑣 , şi mediul se numeşte
.

9.9. INTERFERENŢA UNDELOR

Foarte multe fenomene din natură nu pot fi descrise cu ajutorul

unei singure unde aflate în propagare, ci trebuie analizată situaţia când
particulele mediului sunt supuse acţiunii mai multor unde. Pentru a
analiza o astfel de situaţie ne putem folosi de :
„Dacă două sau mai multe se propagă simultan printr - un mediu, valoarea
rezultantă a funcţiei de undă în fiecare punct al mediului va fi egală cu
suma algebrică a funcţiilor de undă ce caracterizează undele individuale ”.

Undele care se supun acestui principiu se numesc , iar

în cazul undelor mecanice, undele liniare sunt caracterizate de fapt ul că
amplitudinea este mult mai mică decât lungimea lor de undă. Undele
care nu se supun principiului superpoziţiei se numesc ,
fiind caracterizate de amplitudini mari.

O consecinţă a principiului superpoziţiei este accea că, atunci

când două unde trec prin acelaşi punct, la un moment dat, acestea trec
mai departe fără a fi distruse sau „alterate”. De exemplu, când aruncăm
două pietricele în apă în locuri diferite, fronturile de undă circulare
aflate în expansiune nu se distrug reciproc (figura 16). Modelul complex
pe care îl observăm poate fi văzut ca două cerc uri independente aflate în
expansiune. Şi în situaţia în care două
unde sonore, provenind de la surse
diferite se întâlnesc, ele trec mai
departe una prin cealaltă.

este fenomenul de
suprapunere, în acelaşi loc din spaţiu, a
două sau mai multe unde coerente, unda
rezultantă având o amplitudine ce este Figura 16. Fronturile de undă
influenţată de defazajul dintre cele două circulare produse dpe suprafaţa unui
lichid de două pietre mici.
unde. Dacă amplitudinea undei rezultante

6 - 22
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

este mai mare decât cea a undelor 𝑷

individuale vorbim de 𝒓𝟏
, iar dacă este mai mică 𝑺𝟏 𝒅𝒌
. 𝜶 𝜶 𝒓𝟐
𝟐𝒍
sunt undele 𝑷𝟎
𝑺𝟐
care au frecvenţe egale şi diferenţa de 𝛅𝒓
fază constantă în timp. Dacă 𝑫 (𝑬)
presupunem că elongațiile sunt pe
aceeași direcție, figura de interferență
este staționară şi amplitudinile Figura 17. Interferenţa a două unde
provenite de la sursele coerente S1 şi S2,
oscilațiilor în diferite puncte ale
ce se suprapun în punctul P de pe ecranul
mediului sunt constante în timp. (E).

Pentru a obține unde staționare

putem realiza următorul experiment: în fața unei surse punctiforme, 𝑆, de la care
se propagă o undă sferică punem un ecran cu două orificii punctiforme 𝑆1 și 𝑆2 ,
așezate simetric față de sursa 𝑆 (figura 17). Conform principiului lui Huygens,
orificiile 𝑆1 şi 𝑆2 , acționează ca surse independente de oscilații cu aceeași frecvență
(ca și sursa S) şi în fază (deoarece le-am dispus la o distanță egală de S). În spațiul
delimitat de ecran se vor propaga două unde sferice provenind de la două surse
coerente. Să presupunem că într-un punct 𝑃 al mediului ajung oscilații produse
de două surse coerente 𝑆1 şi 𝑆2 . Vom considera că punctul 𝑃 se află la o distanţă
mare faţă de sursele coerente astfel încât putem spune că cele două unde se
propagă pe aceeaşi direcţie. Sursele 𝑆1 şi 𝑆2 , emit unde sferice care, în punctul 𝑃,
sunt descrise de ecuațiile:

𝐴 𝑡 𝑟
𝜓1 = 𝑟 𝑠𝑖𝑛2𝜋(𝑇 − 𝜆1 ) (93)
1

𝐴 𝑡 𝑟
şi 𝜓2 = 𝑟 𝑠𝑖𝑛2𝜋(𝑇 − 𝜆2 ) (94)
2

𝐴 𝐴
Notând: 𝑎1 = 𝑟 şi 𝑎2 = 𝑟 şi făcând aproximaţia 𝑎1 ≈ 𝑎2 = 𝑎, din însumarea
1 2
relaţiilor precedente se va obţine pentru unda rezultantă relaţia:
𝑡 𝑟 𝑡 𝑟
𝜓 = 𝑎 𝑠𝑖𝑛2𝜋 (𝑇 − 𝜆1 ) + 𝑎 𝑠𝑖𝑛2𝜋(𝑇 − 𝜆2 ) (95)
𝑟2 −𝑟1 𝑡 𝑟2 +𝑟1
sau 𝜓 = 2𝑎 cos 2𝜋 sin 2𝜋 (𝑇 − ) (96)
𝜆 2𝜆

La un moment dat, frontul de undă este dat de relaţia:

𝑟2 + 𝑟1 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (97)

6 - 23
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

care reprezintă ecuaţia unei familii de elipsoizi de revoluţie în jurul

dreptei 𝑆1 𝑆2 , având cele două focare în punctele unde se află sursele (figura 18).

Locul punctelor din spaţiu pentru care amplitudinea rezultantă

𝑟2 −𝑟1
𝐴𝑟 = |2𝑎 𝑐𝑜𝑠 2𝜋 | este constantă este o suprafaţă determinată de ecuaţia:
𝜆

𝑟2 − 𝑟1 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (98)

În funcţie de diferenţa de drum 𝛿𝑟 = 𝑟2 − 𝑟1 dintre cele două unde,

amplitudinea rezultantă a undei poate fi:
𝜆
1. 𝐴𝑟 = 2𝑎 pentru 𝑟2 − 𝑟1 = 2𝑘 2 , 𝑘 = ̅̅̅̅̅
1, 𝑛. Adică, toate punctele din spaţiul de
propagare al undelor pentru care diferenţa de drum este un număr
întreg de lungimi de undă vor oscila cu amplitudine maximă, adică se va
obţine un .
𝜆
2. 𝐴𝑟 = 0 pentru 𝑟2 − 𝑟1 = (2𝑘 + 1) 2, 𝑘 = ̅̅̅̅̅
1, 𝑛. Adică, toate punctele din spaţiul
de propagare al undelor pentru care diferenţa de drum este un număr
impar de lungimi de undă vor oscila cu amplitudine minimă, adică se va
obţine un .

Locul geometric al tuturor punctelor de aceea și amplitudine

(minimă sau maximă) formează o . Distanța dintre
două franje consecutive de interferenţă se numește .

Pentru a determina interfranja vom considera un plan paralel cu

planul surselor 𝑆1 𝑆2 situat la o distanță D mult mai mare decât distanța
2l dintre cele două surse (figura 17). În acest plan, locul geometric al
punctelor de amplitudine constantă îl constituie o familie de hiperbole
care se obțin prin intersecția acestui plan cu familia de hiperboloizi din
figura 18. Considerăm un punct P care se află pe o hiperbolă de
amplitudine maximă a cărei ecuație
este dată de 𝑟2 − 𝑟1 = 𝑘𝜆 din figura 17
putem scrie:
𝑟2 −𝑟1 𝑘𝜆
sin 𝛼 = = (99)
2𝑙 2𝑙

𝑑𝑘
şi tg 𝛼 = (100)
𝐷

Deoarece unghiurile sunt foarte

Figura 18. Locul punctelor din spațiu
care au aceeaşi amplitudine este o
suprafață determinată de ecuația 𝑟2 − 𝑟1 =
𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡., care descrie o familie de
hiperboloizi de revoluţie în jurul axei
𝑆1 𝑆2 .
mici (punctul P este departe de
sursă), putem aproxima sin 𝛼 ≈ tg 𝛼,
astfel încât din relaţiile precedente
obţinem condiţia de a obţine un
maxim de interferenţă în punctul 𝑃:

6 - 24
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

𝑘𝐷𝜆
𝑑𝑘 = (101)
2𝑙

Analog, condiţia de minim de interferenţă va fi:

(2𝑘+1)𝐷𝜆
𝑑𝑘+1 = (102)
2𝑙

Relaţiile (101) şi (102) arată că punctele de amplitudine maximă

𝐷𝜆
(respectiv, minimă) sunt echidistante, distanţa între ele fiind .
2𝑙
Toatalitatea punctelor de aceeaşi amplitudine formează o franjă de
interferenţă.

Interfranja, 𝑖, reprezintă distanţa dintre două maxime sau minime

succesive, fiind dată de relaţia:
𝐷𝜆
𝑖 = 𝑑𝑘+1 − 𝑑𝑘 = (103)
2𝑙

9.10. UNDE STAŢIONARE

Să considerăm două unde cu aceeaşi frecvenţă şi amplitudine

emise de două difuzoare aşezate faţă în faţă (figura 19). În această
situaţie, două unde identice se propagă pe aceaşi direcţie, dar în
sensuri opuse şi se vor combina conform principiului superpoziţiei.
Acest fenomen de intererenţă între două unde plane de aceeaşi frecvenţă
şi de aceeaşi amplitudine, care se propagă pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri opuse, reprezintă . Putem analiza
această situaţie considerând două unde 𝜓1 şi 𝜓2 care se propagă de-a
lungul axei ox, în sensuri opuse, descrise de ecuaţiile:

𝑡 𝑥
𝜓1 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛2𝜋(𝑇 − 𝜆 ) (104)

𝑡 𝑥
şi 𝜓2 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛2𝜋(𝑇 − 𝜆 ) (105)

Dacă alegem momentul i niţial astfel încât fazele iniţiale să fie egale cu
zero, unda rezultantă va fi descrisă de funcţia:
𝑡 𝑥 𝑡 𝑥
𝜓 = 𝜓1 + 𝜓2 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛2𝜋 (𝑇 − 𝜆 ) + 𝐴 𝑠𝑖𝑛2𝜋(𝑇 − 𝜆 ) (106)
𝑥 𝑡
sau 𝜓 = 2𝐴 cos 2𝜋 𝜆 sin 2𝜋 𝑇
(107)

Această relaţie exprimă

, unde
Figura 19. Două difuzoare care emit
amplitudinea rezultantă: unde unul spre celălalt. Undele
𝑥 identice ce se propagă în sensuri opuse
𝐴 = 2𝐴 𝑐𝑜𝑠 2𝜋 𝜆 (108) se vor combina pentru a forma unde
staţionare.

6 - 25
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

depinde de poziţia 𝑥 a elementului în 𝑳

mediu. Amplitudinea are o valoare minimă 𝒏=𝟏 𝝀/𝟐
egală cu zero, atunci când:
𝜆
𝑥 = (2𝑘 + 1) 2, (109) 𝒏=𝟐 𝝀

Punctele de amplitudine minimă egală cu

zero se numesc (figura 20).
𝒏=𝟑 𝟑𝝀/𝟐
Valoarea maximă a amplitudinii
egală cu 2𝐴 este determinată de condiţia:
𝜆 𝜆
𝑥 = 𝑘 2 = 2𝑘 4, (110) 𝒏=𝟒 𝟐𝝀

Poziţiile din mediu corespunzătoare

amplitudinii maxime se numesc .

Analizând ultimele două relaţii Figura 21. Noduri şi ventre care apar
putem afirma: într- o coardă de lungime L fixată la
capete. Numărul ventrelor este egal cu
1. poziţia dintre două noduri (sau ventre) cel al ordinului armonicii n.
𝜆
consecutive este egală cu 2 ;

𝜆
2. distanţa dintre un nod şi un ventru vecin este 4.

Fenomenul de unde staţionare este caracterizat prin faptul că amplitudinea

unui punct dat de pe direcţia de propagare va avea aceeaşi valoare la orice
moment de timp, spre deosebire de cazul unei singure unde, când amplitudinea
punctului respectiv variază în timp.

Să considerăm o coardă de lungime 𝐿 fixată la ambele capete (figura 21).

Deoarece la capetele fixe ale corzii se pot forma numai noduri, în coardă se
formează unde staţionare cu lungimea de undă 𝜆 care poate fi obţinută din
relaţia:
𝜆
𝑛2 = 𝐿 (111)
2𝐿
adică: 𝜆𝑛 = (112)
𝑛

O coardă fixată la ambele capete poate 𝑽𝒆𝒏𝒕𝒓𝒆

vibra (staţionar) numai cu frecvenţe:
𝑣 𝑣
𝜐𝑛 = 𝜆 = 𝑛 2𝐿 (113)
𝑛

numite frecvenţe proprii.

𝑵𝒐𝒅𝒖𝒓𝒊 2𝐴 𝑐𝑜𝑠 2𝜋 (𝑥/𝜆)
Folosind expresia vitezei undei
Figura 20. Noduri şi ventre formate de
𝑇
transversale 𝑣 = √𝜇 , obţinem pentru două unde plane, ce se propagă în direcţii
opuse.

6 - 26
 Ionuţ VLĂDOIU CAPITOLUL 9

frecvenţele naturale de vibraţie ale corzii relaţia:

𝑛 𝑇
𝜐𝑛 = 2𝐿 √ 𝜇 (114)

Frecvenţa cea mai mică, numită sau

corespunde valorii 𝑛 = 1, adică:

1 𝑇
𝜐𝑛 = 2𝐿 √ 𝜇 (115)

Undele staţionare care se formează în acest caz este ilustrată în figura 14.
Frecvenţele corespunzătoare lui 𝑛 = 2,3,4,.., formează .
Ordinul 𝑛 al unei armonici corespunde numărului de ventre care se formează în
coardă.

Frecvenţa unei coarde care defineşte nota muzicală produsă corespunde

fundamentalei. Aceasta poate fi variată prin modificarea tensiunii sau a lungimii
corzii. De exemplu, la o chitară sau vioară frecvenţa este modificată prin rotirea
şurubului de care este fixată coarda la un capăt. Pe măsură ce tensiunea în
cordă se măreşte, va creşte şi frecvenţa. Odată ce instrumentul este acordat,
cântăreţii modifică frecvenţa prin deplasarea degetelor coardă şi deci, prin
modificarea lungimii de oscilaţie a acesteia. Pe măsură ce lungimea este
micşorată, conform relaţiei (115), frecvenţa va creşte, deoarece fercvenţa
armonicilor este invers proporţională cu lungimea corzii.

6 - 27