Relativitatea restrânsă (Teoria relativității restrânse sau teoria restrânsă a relativității) este teoria

fizică a măsurării în sistemele de referință inerțiale propusă în 1905 de către Albert Einstein în
articolul său Despre electrodinamica corpurilor în mișcare. Ea generalizează principiul relativității
al lui Galilei — care spunea că toate mișcările uniforme sunt relative, și că nu există stare de
repaus absolută și bine definită (nu există sistem de referință privilegiat) — de la mecanică la
toate legile fizicii, inclusiv electrodinamica.

Pentru a evidenția acest lucru, Einstein nu s-a oprit la a lărgi postulatul relativității, ci a adăugat
un al doilea postulat: acela că toți observatorii vor obține aceeași valoare pentru viteza luminii
indiferent de starea lor de mișcare uniformă și rectilinie.

Această teorie are o serie de consecințe surprinzătoare și contraintuitive, dar care au fost de
atunci verificate pe cale experimentală. Relativitatea restrânsă modifică noțiunile newtoniene de
spațiu și timp afirmând că timpul și spațiul sunt percepute diferit în sensul că măsurătorile
privind lungimea și intervalele de timp depind de starea de mișcare a observatorului. Rezultă de
aici echivalența dintre materie și energie, exprimată în formula de echivalență a masei și energiei
E = mc2, unde c este viteza luminii în vid. Relativitatea restrânsă este o generalizare a mecanicii
newtoniene, aceasta din urmă fiind o aproximație a relativității restrânse pentru experimente în
care vitezele sunt mici în comparație cu viteza luminii.

Teoria a fost numită "restrânsă" deoarece aplică principiul relativității doar la sisteme inerțiale.
Einstein a dezvoltat relativitatea generalizată care aplică principiul general, oricărui sistem de
referință, și acea teorie include și efectele gravitației. Relativitatea restrânsă nu ține cont de
gravitație, dar tratează accelerația.

Deși teoria relativității restrânse face anumite cantități relative, cum ar fi timpul, pe care ni l-am
fi imaginat ca fiind absolut, pe baza experienței de zi cu zi, face absolute unele cantități pe care
le-am fi crezut altfel relative. În particular, se spune în teoria relativității că viteza luminii este
aceeași pentru toți observatorii, chiar dacă ei sunt în mișcare unul față de celălalt. Relativitatea
restrânsă dezvăluie faptul că c nu este doar viteza unui anumit fenomen - propagarea luminii - ci
o trăsătură fundamentală a felului în care sunt legate între ele spațiul și timpul. În particular,
relativitatea restrânsă afirmă că este imposibil ca un obiect material să fie accelerat până la
viteza luminii.

Această teorie a fost formulată pentru a explica aspecte legate de electrodinamica corpurilor în
mișcare, acesta fiind titlul articolului original al lui Einstein de la care a pornit formularea teoriei.
Primul postulat - Principiul relativității restrânse - Legile fizicii sunt aceleași în orice sistem de
referință inerțial. Cu alte cuvinte, nu există sistem de referință inerțial privilegiat.

Al doilea postulat - Invarianța lui c - Viteza luminii în vid este o constantă universală, c,
independentă de mișcarea sursei de lumină.

Puterea argumentului lui Einstein reiese din maniera în care a dedus niște rezultate
surprinzătoare și aparent incredibile din două presupuneri simple bazate pe analiza observațiilor.
Un observator care încearcă să măsoare viteza de propagare a luminii va obține exact același
rezultat indiferent de cum se mișcă componentele sistemului.

Principiul relativității, care afirmă că nu există sistem de referință staționar, datează de pe

vremea lui Galileo Galilei, și a fost inclus în fizica newtoniană. Însă, spre sfârșitul secolului al XIX-
lea, existența undelor electromagnetice a condus unii fizicieni să sugereze că universul este
umplut cu o substanță numită "eter", care ar acționa ca mediu de propagare al acestor unde. Se
credea că eterul constituie un sistem de referință absolut față de care se pot măsura vitezele. Cu
alte cuvinte, eterul era singurul lucru fix și nemișcat din univers. Se presupunea că eterul are
niște proprietăți extraordinare: era destul de elastic pentru a suporta unde electromagetice, iar
aceste unde puteau interacționa cu materia, dar același eter nu opunea rezistență corpurilor
care treceau prin el. Rezultatele diferitelor experimente, în special experiența Michelson-Morley,
au indicat că Pământul este mereu în repaus în raport cu eterul — ceva dificil de explicat,
deoarece Pământul era pe orbită în jurul Soarelui. Soluția elegantă dată de Einstein avea să
elimine noțiunea de eter și de stare de repaus absolută. Relativitatea restrânsă este formulată de
așa natură încât să nu presupună că vreun sistem de referință este special; în schimb, în
relativitate, orice sistem de referință în mișcare uniformă va respecta aceleași legi ale fizicii. În
particular, viteza luminii în vid este mereu măsurată ca fiind c, chiar și măsurată din sisteme
multiple, mișcându-se cu viteze diferite, dar constante.

Einstein a spus că toate consecințele relativității restrânse pot fi derivate din examinarea
transformărilor Lorentz.

Aceste transformări, și deci teoria relativității restrânse, a condus la predicții fizice diferite de
cele date de mecanica newtoniană atunci când vitezele relative se apropie de viteza luminii.
Viteza luminii este atât de mult mai mare decât orice viteză întâlnită de oameni încât unele
efecte ale relativității sunt la început contraintuitive:

Dilatarea temporală — timpul scurs între două evenimente nu este invariant de la un observator
la altul, ci depinde de mișcarea relativă a sistemelor de referință ale observatorilor (ca în
paradoxul gemenilor care implică plecarea unui frate geamăn cu o navă spațială care se
deplasează la viteză aproape de cea a luminii și faptul că la întoarcere constată că fratele său
geamăn a îmbătrânit mai mult).

Relativitatea simultaneității — două evenimente ce au loc în două locații diferite, care au loc
simultan pentru un observator, ar putea apărea ca având loc la momente diferite pentru un alt
observator (lipsa simultaneității absolute).

Contracția Lorentz — dimensiunile (de exemplu lungimea) unui obiect măsurate de un

observator pot fi mai mici decât rezultatele acelorași măsurători efectuate de un alt observator
(de exemplu, paradoxul scării implică o scară lungă care se deplasează cu viteză apropiată de cea
a luminii și ținută într-un garaj mai mic).

Compunerea vitezelor — vitezele nu se adună pur și simplu, de exemplu dacă o rachetă se mișcă
la ⅔ din viteza luminii pentru un observator, și din ea pleacă o altă rachetă la ⅔ din viteza luminii
relativ la racheta inițială, a doua rachetă nu depășește viteza luminii în raport cu observatorul. (În
acest exemplu, observatorul vede racheta a doua ca deplasându-se cu 12/13 din viteza luminii.)

Inerția și impulsul — când viteza unui obiect se apropie de cea a luminii din punctul de vedere al
unui observator, masa obiectului pare să crească făcând astfel mai dificilă accelerarea sa în
sistemul de referință al observatorului.

Echivalența masei și energiei, E = mc2 — Energia înmagazinată de un obiect în repaus cu masa m

este egală cu {\displaystyle mc^{2}}{\displaystyle mc^{2}}. Conservarea energiei implică faptul că
în orice reacție, o scădere a sumei maselor particulelor trebuie să fie însoțită de o creștere a
energiilor cinetice ale particulelor după reacție. Similar, masa unui obiect poate fi mărită prin
absorbția de către acesta de energie cinetică.

Teoria relativității depinde de "sisteme de referință". Un sistem de referință este o perspectivă

observațională în spațiu în repaus sau în mișcare uniformă, de unde se poate măsura o poziție
de-a lungul a 3 axe spațiale. În plus, un sistem de referință are abilitatea de a determina
măsurătorile evenimentelor în timp, folosind un 'ceas' (orice dispozitiv de referință cu
periodicitate uniformă).

Un eveniment este un lucru căruia i se poate asigna un moment în timp și un loc în spațiu unice
în raport cu un sistem de referință: este un "punct" în spațiu-timp. Deoarece viteza luminii este
constantă în teoria relativității în orice sistem de referință, impulsurile luminoase pot fi folosite
pentru a măsura neambiguu distanțele și a da timpul la care evenimentele au avut loc pentru
ceasul sistemului, deși lumina are nevoie de timp pentru a ajunge la ceas după ce evenimentul a
trecut.

De exemplu, explozia unei petarde poate fi considerată un "eveniment". Putem specifica

complet un eveniment prin cele patru coordonate spațiu-timp: Momentul la care a avut loc și
poziția spațială în 3 dimensiuni definesc un punct de referință. Să numim acest sistem de
referință S.

În teoria relativității se dorește adesea calcularea poziției unui punct dintr-un alt sistem de
referință.

Să presupunem că avem un al doilea sistem de referință S', ale cărui axe spațiale și ceas coincid
exact cu ale lui S la momentul zero, dar care se mișcă cu o viteză constantă în raport cu S în jurul
axei

Deoarece nu există sistem de referință absolut în teoria relativității, conceptul de "în mișcare" nu
există în sens strict, întrucât toate sunt mereu în mișcare în raport cu alte sisteme de referință.