Elemente de teorie a

relativității restrânse
A elaborat:
A verificat:
Ce este Teoria relativității restrânse?
Teoria relativității restrânse este teoria fizică a măsurării în sistemele de referință inerțiale
propusă în 1905 de către Albert Einstein în articolul său Despre electrodinamica corpurilor în
mișcare. Ea generalizează principiul relativității al lui Galilei — care spunea că toate mișcările
uniforme sunt relative, și că nu există stare de repaus absolută și bine definită — de la
mecanică la toate legile fizicii, inclusiv electrodinamica.

Pentru a evidenția acest lucru, Einstein nu s-a oprit la a lărgi postulatul relativității, ci a adăugat
un al doilea postulat: acela că toți observatorii vor obține aceeași valoare pentru viteza luminii
indiferent de starea lor de mișcare uniformă și rectilinie.
Teoria a fost numită "restrânsă" deoarece aplică principiul relativității doar la
sisteme inerțiale. Einstein a dezvoltat relativitatea generalizată care aplică principiul
general, oricărui sistem de referință, și acea teorie include și efectele gravitației.
Relativitatea restrânsă nu ține cont de gravitație, dar tratează accelerația.

Deși teoria relativității restrânse face anumite cantități relative, cum ar fi timpul, pe
care ni l-am fi imaginat ca fiind absolut, pe baza experienței de zi cu zi, face
absolute unele cantități pe care le-am fi crezut altfel relative. În particular, se spune
în teoria relativității că viteza luminii este aceeași pentru toți observatorii, chiar
dacă ei sunt în mișcare unul față de celălalt. Relativitatea restrânsă dezvăluie faptul
că c nu este doar viteza unui anumit fenomen - propagarea luminii - ci o trăsătură
fundamentală a felului în care sunt legate între ele spațiul și timpul. În particular,
relativitatea restrânsă afirmă că este imposibil ca un obiect material să fie accelerat
până la viteza luminii.
Postulatele lui Einstein
Primul postulat este o generalizare a principiului relativității din
mecanica clasică și afirmă că:

Formularea legilor fizicii este aceeași în toate sistemele de referință

inerțiale.

Astfel, sunt eliminate din fizică atât noțiunea de sistem de referință

absolut, cât şi cea de eter universal. Fenomenele fizice se desfășoară
identic în toate sistemele de referință inerțiale, în condiții inițiale
identice. Cel de-al doilea postulat afirmă că:

Viteza luminii în vid are aceeași valoare în toate sistemele de referință

inerțiale și în toate direcțiile, adică nu depinde de viteza sursei de
lumină sau a observatorului.
Viteza luminii în vid reprezintă viteza maximă de transmitere a oricărei interacțiuni. Aceste două
postulate reprezintă baza Teoriei relativității restrânse (speciale) a lui Einstein, care ia în
considerare numai sistemele de referință inerțiale.

Mai târziu (în 1916) el a realizat Teoria relativității generalizate, care tratează mişcarea
accelerată a sistemelor de referință neinerțiale.

Teoria relativității a lui Einstein reprezintă o concepție nouă despre spațiu și timp. Principiul
constanței vitezei luminii în vid conduce la reconsiderarea unor noțiuni spațio-temporale
fundamentale: simultaneitate, spațiu, timp.
 Abordarea lui Einstein
Newton considera că spaţiul şi timpul sunt variabile independente, care potfi folosite pentru a calcula viteza, în timp ce Einstein
credea că viteza luminii este cea mai mare viteză posibilă, dar şi o constantă în calculul adevăratelor variabile, spaţiul şi timpul.

Lumina are nevoie de aproximativ opt minute pentru a ajunge de la Soare la Pământ, ceea ce înseamnă că viteza ei este de cca 300
000 km/s. Aşadar, un om vede realmente nu strălucirea Soarelui la momentul observării, ci imaginea astrului de acum opt minute.
Einstein a folosit aceste implicaţii pentru a obţine ecuaţiile de transformare dintre sistemele de referinţă.

In teoria sa asupra relativităţii, Einstein a descris gravitaţia ca fiind o linie curbă în spaţiu şi timp. Corpurile ce au o masă
considerabilă, cum sunt stelele, deviază lumina şi curbează spaţiul. Pornind de la aceste ipoteze, s-au creat teorii privind găurile
negre. O gaură neagră are o masă atât de mare, încât câmpul său gravitational absoarbe orice forma de lumină. Domeniiie de
aplicaţie Einstein a revolutionat conceptul de gravitaţie şi a demonstrat că presupusul eter, mediul în care se propagă radiaţiile
electromagnetice, nu există.

El este părintele mecanicii cuantice, dar nu a fost un geniu infailibil. Einstein a petrecut ani întregi încercând să dezvolte o teorie
universală a materiei, dar nu a reuşit. Lucrările lui privind efectul fotoelectric şi relativitatea constituie bazele fizicii moderne, ele
condiţionând inovaţiile tehnologice care au marcat sec. XX.
O implicare a teoriei relativităţii şi a efectului fotoelectric este relaţia dintre masa unui corp (m) şi
energia sa totală (E). Ecuaţia bine-cunoscută E=mc2, în care "c" este viteza luminii, demonstrează că
masa poate fi convertită în energie şi invers. Sursa energiei Soarelui este fuziunea heliului din
neutroni şi protoni. Energia fisiunii nucleare este similară. Ecuaţia a fost asociată cu dezvoltarea
bombei atomice şi cu tehnologia fisiunii nucleare, un domeniu în a cărui dezvoltare Einstein nu a fost
implicat direct.

TIMPUL este dependent de sistemul de referinţă. TEORIA LUI EINSTEIN a fost confirmată cu
ajutorul a două ceasuri; unul dintre ele a fost lăsat locului, in timp ce celălalt a fost transportat cu un
avion. MINKOWSKI* a adaptat formalismul quadridimensional la teoria relativităţii restrânse a lui
Einsein. Timpul trece mult mai greu într-o navă spaţială.

*Hermann Minkowski a fost un matematician german la origine evreu

lituanian, care a creat și a dezvoltat geometria numerelor și a folosit metode
geometrice pentru a rezolva probleme dificile din teoria numerelor, fizica
matematică, și teoria relativității.
 Paradoxul gemenelor
DOUĂ GEMENE sunt separate una de cealaltă. Una dintre ele rămâne pe Pă- mânt, iar
cealaltă călătoreşte în spațiu într-o navă capabilă să atingă o viteză apropiată de viteza
luminii.

Cea care a călătorit se intoarce pe Pämânt după doi ani. Potrivit calculelor, folosind
ecuațiile teoriei relativității, ea se va întâlni cu sora ei care între timp va imbătrâni cu 40
de ani, PE MĂSURĂ CE VITEZA NAVEI CREŞTE, timpul trece mai lent.

Corpurile cu masă nu se pot mişca cu viteza luminii, dar, presupunând că acest lucru este
posibil, calculele se vor baza pe viteza el. Geamăna de pe Pământ va imbătrâni ca orice
om, în timp ce sora sa din spațiu va imbătrâni mult mai lent, deoarece timpul trece mult
mai încet într-un sistem de referință aflat în mişcare. Exemplul gemenelor demonstrează
influența vitezei asupra trecerii timpului.
 Consecințe ale Teorie Relativității Restrânse
Einstein a spus că toate consecințele relativității restrânse pot fi derivate din Transformările Lorentz:*
examinarea transformărilor Lorentz*. Aceste transformări, și deci teoria
relativității restrânse, a condus la predicții fizice diferite de cele date de mecanica
newtoniană atunci când vitezele relative se apropie de viteza luminii. Viteza luminii
este atât de mult mai mare decât orice viteză întâlnită de oameni încât unele efecte
ale relativității sunt la început contraintuitive:

Dilatarea temporală — timpul scurs între două evenimente nu este invariant de la

un observator la altul, ci depinde de mișcarea relativă a sistemelor de referință ale
observatorilor (ca în paradoxul gemenilor)

Relativitatea simultaneității — două evenimente ce au loc în două locații diferite,

care au loc simultan pentru un observator, ar putea apărea ca având loc la momente
diferite pentru un alt observator.
Contracția Lorentz — dimensiunile (de exemplu lungimea) unui obiect măsurate de un observator pot fi mai
mici decât rezultatele acelorași măsurători efectuate de un alt observator (de exemplu, paradoxul scării implică o
scară lungă care se deplasează cu viteză apropiată de cea a luminii și ținută într-un garaj mai mic).

Compunerea vitezelor — vitezele nu se adună pur și simplu, de exemplu dacă o rachetă se mișcă la ⅔ din viteza
luminii pentru un observator, și din ea pleacă o altă rachetă la ⅔ din viteza luminii relativ la racheta inițială, a
doua rachetă nu depășește viteza luminii în raport cu observatorul.

Echivalența masei și energiei, E = mc2 — Energia înmagazinată de un obiect în repaus cu masa m este egală cu
E=mc2. Conservarea energiei implică faptul că în orice reacție, o scădere a sumei maselor particulelor trebuie să
fie însoțită de o creștere a energiilor cinetice ale particulelor după reacție. Similar, masa unui obiect poate fi
mărită prin absorbția de către acesta de energie cinetică.

Inerția și impulsul — când viteza unui obiect se apropie de cea a luminii din punctul de vedere al unui observator, masa
obiectului pare să crească făcând astfel mai dificilă accelerarea sa în sistemul de referință al observatorului.
Sfârșit