TEORIA RELATIVITĂȚII

RESTRANSE
RUSU-MELINTE ADELINA-MIHAELA
PROIECT LA DISCIPLINA FIZICĂ
CLASA a-XII-a J
 Bazele Teoriei Relativității Restrânse

Relativitatea restrânsă (Teoria relativității restrânse sau teoria restrânsă a relativității), denumită ulterior teoria specială a

relativității sau relativitatea specială, este teoria fizică a măsurării în sistemele de referință inerțiale propusă în 1905 de
către Albert Einstein în articolul său Despre electrodinamica corpurilor în mișcare. Ea generalizează principiul relativității al lui
Galilei — care spunea că toate mișcările uniforme sunt relative, și că nu există stare de repaus absolută și bine definită (nu există
sistem de referință privilegiat) — de la mecanică la toate legile fizicii, inclusiv electrodinamica.
Pentru a evidenția acest lucru, Einstein nu s-a oprit la a lărgi postulatul relativității, ci a adăugat un al doilea postulat: acela că toți
observatorii vor obține aceeași valoare pentru viteza luminii indiferent de starea lor de mișcare uniformă și rectilinie.
Această teorie are o serie de consecințe surprinzătoare și contraintuitive, dar care au fost de atunci verificate pe cale
experimentală. Relativitatea restrânsă modifică noțiunile newtoniene de spațiu și timp afirmând că timpul și spațiul sunt percepute
diferit în sensul că măsurătorile privind lungimea și intervalele de timp depind de starea de mișcare a observatorului. Rezultă de
aici echivalența dintre materie și energie, exprimată în formula de echivalență a masei și energiei E = mc2, unde c este viteza
luminii în vid. Relativitatea restrânsă este o generalizare a mecanicii newtoniene, aceasta din urmă fiind o aproximație a relativității
restrânse pentru experimente în care vitezele sunt mici în comparație cu viteza luminii.
Teoria a fost numită "restrânsă" deoarece aplică principiul relativității doar la sisteme inerțiale. Einstein a dezvoltat relativitatea
generalizată care aplică principiul general, oricărui sistem de referință, și acea teorie include și efectele gravitației. Relativitatea
restrânsă nu ține cont de gravitație, dar tratează accelerația.
Deși teoria relativității restrânse face anumite cantități relative, cum ar fi timpul, pe care ni l-am fi imaginat ca fiind absolut, pe baza
experienței de zi cu zi, face absolute unele cantități pe care le-am fi crezut altfel relative. În particular, se spune în teoria relativității
că viteza luminii este aceeași pentru toți observatorii, chiar dacă ei sunt în mișcare unul față de celălalt. Relativitatea restrânsă
dezvăluie faptul că c nu este doar viteza unui anumit fenomen - propagarea luminii - ci o trăsătură fundamentală a felului în care
sunt legate între ele spațiul și timpul. În particular, relativitatea restrânsă afirmă că este imposibil ca un obiect material să fie
accelerat până la viteza luminii.
 Postulatele Teoriei Relativității
Restrânse
 Primul postulat - Principiul relativității restrânse - Legile fizicii sunt aceleași
în orice sistem de referință inerțial. Cu alte cuvinte, nu există sistem de referință
inerțial privilegiat.
 Al doilea postulat - Invarianța lui c - Viteza luminii în vid este o constantă
universală, c, independentă de mișcarea sursei de lumină.
 Puterea argumentului lui Einstein reiese din maniera în care a dedus niște
rezultate surprinzătoare și aparent incredibile din două presupuneri simple
bazate pe analiza observațiilor. Un observator care încearcă să măsoare viteza
de propagare a luminii va obține exact același rezultat indiferent de cum se
mișcă componentele sistemului.
 Transformările Lorentz

 În fizică, transformările Lorentz fac conversia între două măsurători diferite, efectuate de doi observatori
diferiți, asupra spațiului și timpului, atunci când un observator este în mișcare uniformă și rectilinie în raport cu
celălalt. În (relativitatea galileiană) din fizica clasică, singura conversie considerată necesară era {\displaystyle
x'=x-vt}, descriind cum se deplasează originea sistemului de coordonate al unui observator prin spațiu în
raport cu a celuilalt, la viteza {\displaystyle v} de-a lungul axei x din fiecare sistem. Conform relativității
restrânse, aceasta este doar o aproximație suficientă la viteze mici în raport cu cea a luminii, și în general
rezultatul este nu doar o deplasare de-a lungul coordonatelor x; vor fi distorsionate și timpul și spațiul.
 Dacă spațiul ar fi omogen, atunci transformarea Lorentz este una liniară. De asemenea, deoarece teoria
relativității postulează că viteza luminii este aceeași pentru toți observatorii, trebuie să păstreze intervalul de
spațiu-timp dintre două evenimente din spațiul Minkowski. Transformările Lorentz descriu doar transformările
în care evenimentul de la x=0, t=0 este fix, astfel încât pot fi considerate rotații ale spațiului Minkowski. Setul
mai general de transformări care include și translațiile este cunoscut sub numele de grup Poincaré.
 Henri Poincaré (1905) a denumit transformările Lorentz după fizicianul și matematicianul olandez Hendrik
Lorentz. Ele reprezintă fundamentul matematic a teoriei relativității restrânse a lui Albert Einstein.
Transformările Lorentz elimină contradicțiile dintre teoriile electromagnetismului și mecanicii clasice. Ele au
fost deduse de către Joseph Larmor (1897) și Lorentz (1899, 1904). În 1905, Einstein le-a dedus pe baza
ipotezei covarianței Lorentz și a postulării constanței vitezei luminii în orice sistem de referință inerțial.
Animație tranformarea lorentz
Transformările Lorentz pentru sisteme în configurație
standard
 Presupunem că există doi observatori O și {Q}, fiecare cu propriul lui sistem de coordonate
cartezian pentru a măsura intervalele de timp și
spațiu. O folosește { (t,x,y,z)} și Q folosește { (t',x',y',z')}. Presupunem, mai departe, că
sistemele de coordonate sunt orientate astfel încât axa x și axa x' se suprapun, axa y este
paralelă cu axa y' , și la fel și axa z cu axa z' . Viteza relativă a celor doi observatori este v de-a
lungul axei comune x. Presupunem și că originea celor două sisteme de coordonate este
aceeași. Dacă toate acestea sunt valabile, atunci se spune că aceste sisteme de coordonate
sunt în configurație standard. O prezentare simetrică între transformarea Lorentz directă și
cea inversă se poate obține dacă sistemele de coordonate sunt în configurație simetrică.
Forma simetrică evidențiază faptul că toate legile fizicii trebuie să fie de așa natură încât ele
rămân neschimbate sub o transformare Lorentz.
 Transformarea Lorentz pentru sistemele în configurație standard este:
Forma matricială
Rapiditatea
Expresii trigonometrice hiperbolice
Rotații hiperbolice de coordonate
 Consecințele
Einstein a spus că toate consecințele relativității restrânse pot fi derivate din examinarea transformărilor Lorentz.
Aceste transformări, și deci teoria relativității restrânse, a condus la predicții fizice diferite de cele date de
mecanica newtoniană atunci când vitezele relative se apropie de viteza luminii. Viteza luminii este atât de mult mai
mare decât orice viteză întâlnită de oameni încât unele efecte ale relativității sunt la început contraintuitive:
Dilatarea temporală — timpul scurs între două evenimente nu este invariant de la un observator la altul, ci
depinde de mișcarea relativă a sistemelor de referință ale observatorilor (ca în paradoxul gemenilor care implică
plecarea unui frate geamăn cu o navă spațială care se deplasează la viteză aproape de cea a luminii și faptul că la
întoarcere constată că fratele său geamăn a îmbătrânit mai mult).
Relativitatea simultaneității — două evenimente ce au loc în două locații diferite, care au loc simultan pentru un
observator, ar putea apărea ca având loc la momente diferite pentru un alt observator (lipsa 
simultaneității absolute).
Contracția Lorentz — dimensiunile (de exemplu lungimea) unui obiect măsurate de un observator pot fi mai mici
decât rezultatele acelorași măsurători efectuate de un alt observator (de exemplu, paradoxul scării implică o scară
lungă care se deplasează cu viteză apropiată de cea a luminii și ținută într-un garaj mai mic).
Compunerea vitezelor — vitezele nu se adună pur și simplu, de exemplu dacă o rachetă se mișcă la ⅔ din viteza
luminii pentru un observator, și din ea pleacă o altă rachetă la ⅔ din viteza luminii relativ la racheta inițială, a doua
rachetă nu depășește viteza luminii în raport cu observatorul. (În acest exemplu, observatorul vede racheta a doua
ca deplasându-se cu 12/13 din viteza luminii.)
Inerția și impulsul — când viteza unui obiect se apropie de cea a luminii din punctul de vedere al unui observator,
masa obiectului pare să crească făcând astfel mai dificilă accelerarea sa în sistemul de referință al observatorului.
Echivalența masei și energiei, E = mc2 — Energia înmagazinată de un obiect în repaus cu masa m este egală
cu {\mc^{2}}. Conservarea energiei implică faptul că în orice reacție, o scădere a sumei maselor particulelor trebuie
să fie însoțită de o creștere a energiilor cinetice ale particulelor după reacție. Similar, masa unui obiect poate fi
Elemente de cinematică și dinamică
relativistă
Cauzalitatea și imposibilitatea depășirii vitezei luminii

 În diagrama 2, intervalul AB este temporal; cu alte cuvinte, există un sistem de referință în

care evenimentul A și evenimentul B au loc în aceeași poziție în spațiu, și sunt separate
doar de faptul că au loc la momente de timp diferite. Dacă A precede B în acel sistem de
referință, atunci A precede B în toate sistemele de referință. Ipotetic, este posibil ca materia
(sau informația) să călătorească de la A la B, astfel că poate exista o relație cauzală între
ele (A fiind cauza, iar B efectul).
 Intervalul AC din diagramă este 'spațial'; cu alte cuvinte, există un sistem de referință în
care evenimentul A și evenimentul C au loc simultan, fiind separate doar de o distanță în
spațiu. Însă există și sisteme în care A precede C (după cum se vede) și sisteme în care C
precede A. Dacă ar fi posibilă o relație de tip cauză-efect între evenimentele A și C, atunci
ar rezulta paradoxuri ale cauzalității. De exemplu, dacă A este cauza, iar C efectul, atunci
ar exista sisteme de referință în care efectul precede cauza. Deși acest fapt singur nu dă
naștere vreunui paradox, se poate arăta că se pot trimite semnalele cu viteză mai mare
decât a luminii în trecut. Atunci se poate construi un paradox cauzal trimițând
semnalul dacă și numai dacă anterior nu s-a primit niciun semnal.
 Astfel, una din consecințele relativității restrânse este că (presupunând că se
păstrează cauzalitatea), nicio informație și niciun obiect material nu pot călători
mai repede decât lumina. Pe de altă parte, situația logică nu mai este așa de
clară în cazul relativității generalizate, deci rămâne o întrebare deschisă dacă
există vreun principiu fundamental care păstrează cauzalitatea (și deci previne
mișcarea cu viteză mai mare decât a luminii) în relativitatea generalizată.
 Chiar fără a lua în calcul cauzalitatea, sunt alte motive puternice pentru care
călătoria cu viteză peste cea a luminii este interzisă de relativitatea restrânsă.
De exemplu, dacă se aplică o forță constantă asupra unui obiect pentru o
perioadă nelimitată de timp, atunci integrând F,=dp/dt rezultă un impuls care
crește nelimitat, dar aceasta se întâmplă doar pentru că p=myv tinde la infinit
când v tinde la c. Pentru un observator care nu accelerează, pare că inerția
obiectului crește, producând o accelerație mai mică pentru aceeași forță
aplicată. Acest comportament este observat în acceleratoarele de particule.
 Compunerea vitezelor

 Dacă observatorul din S vede un obiect care se mișcă de-a lungul axei x cu
viteza w, atunci observatorul din sistemul S', un sistem de referință ce se mișcă
la viteza v în direcția x în raport cu S, va vedea obiectul mișcându-se cu
viteza w' unde

 Această ecuație poate fi derivată din transformările spațială și temporală de mai

sus. De observat că dacă obiectul s-ar mișca cu viteza luminii în sistemul 
S(adică w=c ), atunci el s-ar mișca cu viteza luminii și în sistemul S. De
asemenea, dacă w și v sunt mici în raport cu viteza luminii, se recuperează
transformările galileiene ale vitezelor: w’ approx w-v
 Masa , impulsul și energia
 În plus față de modificarea noțiunilor de spațiu și timp, relativitatea restrânsă forțează reconsiderarea
conceptelor de masă, impuls și energie, toate fiind concepte de bază în mecanica newtoniană. Relativitatea
restrânsă arată că, de fapt, aceste concepte sunt toate diferite aspecte ale aceleiași cantități fizice cam în
același fel în care arată că spațiul și timpul sunt interconectate.
 Există câteva moduri echivalente de a defini impulsul și energia în relativitatea restrânsă. O metodă
folosește legile de conservare. Dacă aceste legi rămân valide în teoria relativității restrânse, ele trebuie să fie
adevărate în orice sistem de referință posibil. Însă, dacă se fac niște simple experimente imaginare folosind
definițiile newtoniene ale impulsului și energiei, se vede că aceste cantități nu se conservă în relativitatea
restrânsă. Ideea de conservare se poate salva făcând câteva mici modificări ale definițiilor acestora pentru a ține
cont de vitezele relativiste. În teoria relativității, aceste definiții sunt considerate definiții corecte pentru impuls și
energie.
 Dat fiind un obiect cu masa invariantă m călătorind cu viteza v energia și impulsul lui sunt date (și definite) de
  Această energie este denumită energia stării de repaus. Energia stării de
repaus nu cauzează niciun conflict cu teoria newtoniană deoarece este
constantă și, din punctul de vedere al energiei cinetice, doar diferențele de
energie au semnificație.
 Interpretând această formulă, se poate concluziona că în teoria
relativității masa este doar o altă formă a energiei. În 1927 Einstein a făcut
următoarea remarcă privind relativitatea restrânsă:
 În această teorie, masa nu este o mărime nealterabilă, ci o mărime dependentă
de (și, într-adevăr, identică cu) cantitatea de energie.
 Această formulă devine importantă când se măsoară masele diferiților nuclei
atomici. Privind diferențele de masă, se poate prezice care nuclei au energie
suplimentară stocată și care poate fi eliberată prin reacții nucleare, oferind
informații importante utile în dezvoltarea energiei nucleare și, în consecință,
a bombei nucleare.
 Masa relativistă

 Cursurile de fizică introductivă, precum și unele manuale mai vechi despre

teoria relativității restrânse definesc o masă relativistă care crește cu creșterea
vitezei unui corp. Conform interpretării geometrice a relativității restrânse,
această definiție nu se mai folosește, iar termenul "masă" este limitat la
noțiunea de masă de repaus fiind astfel independentă de sistemul de referință.
 Folosind definiția relativistă a masei, masa unui obiect poate varia în funcție de
sistemul de referință inerțial al observatorului, în același fel în care alte
proprietăți ale sale, cum ar fi lungimea, fac același lucru. Definirea unei astfel
de cantități poate fi uneori utilă prin faptul că această definire simplifică un
calcul restricționându-l la un anumit sistem de referință. De exemplu,
considerând un corp cu masa de repaus m care se mișcă la o anumită viteză
relativ la un sistem de referință al observatorului. Acel observator
definește masa relativistă a corpului ca fiind:
 "Masa relativistă" nu trebuie să fie confundată cu "masa longitudinală" și cea
"transversală", definite și utilizate în preajma anului 1900 și bazate pe o aplicare
inconsistentă a legilor lui Newton: acestea foloseau f=ma pentru o masă variabilă, pe
când masa relativistă corespunde masei dinamice a lui Newton în
care p=Mv și f=dp/dt.
 Se observă și faptul că corpul nu devine mai masiv în sistemul său propriu de
referință, deoarece masa relativistă este diferită doar pentru un observator dintr-un
alt sistem. Singura masă independentă de sistemul de referință este masa de
repaus. Când se folosește masa relativistă, trebuie să se specifice și sistemul de
referință aplicabil dacă nu este evident, sau dedus implicit din formularea problemei.
Este evident și că creșterea de masă relativistă nu rezultă din creșterea numărului
de atomi al obiectului. În schimb, masa relativistă a fiecărui atom și particulă
subatomică crește ea însăși.
 Manualele de fizică folosesc uneori masa relativistă, deoarece ea permite studenților
să utilizeze cunoștințele lor de fizică newtoniană pentru a face mai intuitive anumite
concepte, restrângându-le la anumite sisteme de referință alese. "Masa relativistă"
este consistentă și cu conceptele de "dilatare temporală" și "contracție a lungimii".
Forța
Geometria spațiu-timpului
Fizica spațiu-timpului
Metrica și transformările de coordonate