Postulatele teoriei relativitatii restranse

 Primul postulat - Principiul relativității restrânse - Legile fizicii sunt aceleași în

orice sistem de referință inerțial. Cu alte cuvinte, nu există sistem de referință inerțial
privilegiat.
 Al doilea postulat - Invarianța lui c - Viteza luminii în vid este o constantă universală, c,
independentă de mișcarea sursei de lumină.
Puterea argumentului lui Einstein reiese din maniera în care a dedus niște rezultate
surprinzătoare și aparent incredibile din două presupuneri simple bazate pe analiza observațiilor.
Un observator care încearcă să măsoare viteza de propagare a luminii va obține exact același
rezultat indiferent de cum se mișcă componentele sistemului.
Principiul relativității este un criteriu de judecare a teoriilor fizice, care afirmă că
acestea nu sunt corecte dacă nu enunță aceleași legi ale fizicii în anumite situații similare între
ele. Aceste tipuri de principii au fost aplicate cu succes în știință, fie implicit (ca în mecanica
newtoniană) fie explicit (ca în teoriile lui Albert Einstein, a relativității restrânse și generale).

Principiul relativității restrânse

Principiul relativității restrânse afirmă că legile fizicii trebuie să fie identice în

toate sistemele de referință inerțiale, dar că acestea pot varia între sistemele de referință
neinerțiale. A fost folosit atât în mecanica newtoniană cât și în relativitatea restrânsă; în cea de-a
doua, influența sa a fost atât de puternică încât Max Planck a botezat teoria după acest principiu.

Principiul forțează legile fizice să fie aceleași în orice vehicul care se deplasează cu
viteză constantă și în orice vehicul în repaus. O consecință este aceea că observatorul dintr-un
sistem de referință inerțial nu poate determina o viteză sau direcție absolută a deplasării sale prin
spațiu; pot vorbi doar de deplasarea relativă la un alt obiect.

Principiul nu extinde această proprietate la sistemele de referință neinerțiale deoarece

aceste sisteme, în experiența generală, nu se comportă conform acelorași legi ale fizicii -- de
exemplu, oamenii simt forțe fictive când sistemul lor de referință este accelerat.

În teoria relativității restrânse

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Poincaré a sugerat că principiul relativității este

valabil pentru toate legile naturii. Joseph Larmor și Hendrik Lorentz au descoperit că ecuațiile lui
Maxwell, piatra de temelie a electromagnetismului, erau invariante doar printr-o anume
modificare a unităților de timp și lungime. Aceasta a creat multă confuzie printre fizicieni, mulți
dintre aceștia crezând că un eter luminifer este incompatibil cu principiul relativității.
 În lucrarea lor din 1905 privind electrodinamica, Henri Poincaré și Albert Einstein au
explicat că, folosind transformările Lorentz principiul relativității este perfect valabil. Einstein a
ridicat principiul relativității la rang de axiomă a teoriei și a calculat transformările Lorentz din
primul principiu. Au renunțat la ideea de timp absolut și au pus condiția ca viteza
luminii în vid să fie aceeași pentru toți observatorii, indiferent de starea lor de mișcare sau de
starea de mișcare a sursei de lumină. Ultima a fost cerută de ecuațiile lui Maxwell, care implică
constanța vitezei luminii în vid.

Forța teoriei relativității restrânse stă în faptul că este elaborată pe baza unor principii
simple, elementare, printre care invarianța legilor fizicii la schimbareasistemelor de referință
inerțiale.

În mecanica newtoniană

Principiul relativității restrânse a fost enunțat explicit pentru prima oară de Galileo

Galilei în 1639 în lucrarea sa Dialog privind cele două mari sisteme ale lumii, folosind
metafora corabiei lui Galilei.

Mecanica newtoniană a adăugat principiului relativității câteva alte concepte -- diferite

legi și o presupunere privind existența unui timp absolut. Când este formulat în contextul acestor
legi, principiul relativității afirmă că legile fizicii sunt invariante sub o transformare galieleiană.